Printre rânduri

Radu Herjeu
Printre
rânduri

Interviuri realizate cu per-

sonalităţi culturale româneşti
remarcabile în cadrul emisiunilor
Printre rânduri, difuzate de
Antena 1 în perioada 1996-1999.
 Printre rânduri

Radu Herjeu
Radu F. Alexandru
Dramaturg 11

S-a născut la Bucureşti, la 12 iulie 1943.

A absolvit Facultăţile de matematică, filosofie şi regie-
teatru.
Debutează editorial în 1971, cu un volum de schiţe şi
nuvele, „Cu faţa spre ceilalţi“.
Debutează în dramaturgie în 1974, cu piesa „Umbrele
zilei“ la Teatrul Victor Ion Popa din Bârlad.
Scrie multe alte piese de teatru, jucate pe scenele româneşti
de prestigiu.
Scrie scenarii de film pentru peliculele lui Dinu Tănase,
Alexa Visarion şi Dan Piţa.
Primeşte Premiul de dramaturgie al Asociaţiei Scriitorilor
din Bucureşti pentru piesa „O şansă pentru fiecare“ (1979),
Premiul Camil Petrescu al Ministerului Culturii şi Premiul
Uniunii Scriitorilor în 1995 pentru „Nimic despre Hamlet“.
Este director executiv al Fundaţiei Forumul pentru starea
culturii.
În 1996 este ales senator pe listele PD iar în 2000 este
reales, de această dată, pe listele PNL.
 Printre rânduri
Radu Herjeu: De ce Radu F. Alexandru?
Radu F. Alexandru: Radu F. Alexandru este pseudonimul literar al lui

Radu Herjeu
Feldman Radu Alexandru. Este o poveste lungă dar mai bine spus veche,
care datează din momentul în care, june student la facultate de matematică,
îmi petreceam foarte multe ore in biblioteca Teatrului Naţional şi în alte bib-
lioteci unde deprindeam o meserie care nu avea, practic, nici o legătură cu
cea ce studiam în facultate. Am devenit scriitor, realmente, într-o evoluţie
neprovocată, neimpusă în nici un fel de ambiţie ci, realmente de o necesi-
tate şi, aminteam de biblioteca Teatrului Naţional, directorul bi-bliotecii era
un nume de referinţă în istoria teatrului românesc, domnul Ioan Masof, unul
dintre marii teatrologi, unul dintre marii iubitori şi marile arhive vii, cât
timp a trăit, ale teatrului naţional.
Eram singurul cititor constant în bibliotecă Teatrului Naţional şi intrigat, 13
până la urmă, m-a întrebat cine sunt, ce caut acolo, şi i-am spus să sunt stu-
dent la matematică, că-mi place teatrul, că am început să scriu teatru dar că
trebuie să învăţ, trebuie să citesc.
M-a întrebat cum mă cheamă. I-am spus că Radu Feldman şi în secun-
da următoare mi-a spus Câmpeanu, şi eu nu am înţeles ce înseamnă şi mă
rog, în câteva clipe am realizat că era traducerea Feldman din germană,
omul câmpului, Câmpeanu în româneşte.
Întâmplarea face că sunt nepotul unui om care înseamnă un nume de
prestigiu în literatura românească, I. Peltz. Tot întâmplarea face că, acum,
Muzeul Literaturii Române a comemorat centenarul naşterii sale. A fost un
foarte mare scriitor, un om care a cunoscut şi a potenţat ca nimeni altul în
literatura română lumea evreiască şi a fost un om care a avut poate orgo-
liul, trufia, ca într-o perioadă tulbure în istoria ţării noastre să-şi păstreze
numele şi să nu apeleze la un pseudonim. Niciodată nu mi-a reproşat, nu am
avut o discuţie asupra numelui cu care să debutez şi să semnez în literatură.
N-aş spune că în cazul Peltz a fost numai orgoliu, era un om care provenea
dintr-o familie cu o puternică educaţie evreiască, cu studii, să spunem
rabinice ş.a.m.d.; eu provin dintr-o familie evreiască bucureşteană în care
acest sentiment al apartenenţei, să spunem, la iudaitate, era absolut semni-
ficativ, nu am fost crescut deloc în spiritul iudaităţii. Aş putea să spun că am
devenit evreu mult mai târziu, în momentul în care am înţeles că ţi se pot
face reproşuri, sau poţi fi acuzat, mai bine zis, nu că am devenit evreu ci că
mi-am asumat conştient apartenenţa. Am spus da, din acest moment sunt
evreu, nu pentru că sunt copilul unor evrei ci pentru că ăsta sunt şi nu am
nimic să-mi reproşez sau să ascund.
Poate să pară un paradox sau poate mă veţi întreba că „dacă n-aveţi
 Printre rânduri
nimic de ascuns de ce semnaţi cu un pseudonim literar?“. Cele două lucruri
nu au nici un fel de legătură, nu am ascuns niciodată, am debutat foarte
Radu Herjeu

tânăr, într-un moment în care nu dădeam mare importanţă acestor lucruri şi

marturisesc că nici nu se punea problema în nici un fel cum te cheamă sau
dacă aparţii sau nu unei minorităţi. Acest lucru a devenit o problemă, para-
doxal, în România, abia după decembrie '89; trebuie să mă corectez imedi-
at, de fapt nu paradoxal, este momentul în care libertatea obţinută permite
exprimarea tuturor sentimentelor şi resentimentelor. Asta este pe scurt isto-
ria acestui F a lui Radu F. Alexandru, un pseudonim literar al lui Feldman
Radu Alexandru
R.H.: Domnule senator, aţi pomenit deja că aţi absolvit Facultatea de
matematică, aţi făcut Filosofia şi apoi şi cursuri postuniversitare de regie de
14 teatru. Au fost acestea semnul unei căutări?
R.F.A.: Sigur că da, au fost semnul unei căutări şi a fost nevoia unui
program, nevoia de rigoare. În facultate, sigur, erau materii total nesemni-
ficative, să spunem istoria P.C.R., un examen la Facultatea de filosofie în
care trebuia să reţii exact ziua, luna, anul apariţiei unui ziar ş.a.m.d, exer-
ciţii stupide de forţare a memoriei, dar vreau să spun că, în pofida unor voci
mai vehemente, chiar în anii comunismului au fost la facultatea de filosofie
nişte adevăraţi profesori, intelectuali de la care aveai ce să înveţi. Ulterior
regia de teatru am făcut-o după ce încercasem şi ipostaza de regizor, dar mi
se părea că autodidactul este una şi omul care stă cu un caiet şi un creion în
mână şi ia notiţe de la maestru este altceva şi din respect pentru valoare
m-am pus din nou în banca de student.
R.H.: Are şi teatrul rigoarea sa? Aţi putea să vă desfăşuraţi mai liber?
R.F.A.: Da şi nu. Din punctul meu de vedere, cel mai mult am avut
nevoie de teatru datorită dialogului, dar nu numai dialogului de pe scenă,
dintre personaje, dar ce este absolut extraordinar în momentul în care eşti
prezent cu o piesă pe scenă este relaţia care se stabileşte cu tine, între tine
şi sală, între tine şi fiecare spectator. Am fost un bun spectator al pieselor
mele, urmărind cu mare atenţie, măcar în egală măsură, ce se întâmplă pe
scenă şi ce se întâmplă în sală.. E important fiecare cuvânt care se rosteşte
pe scenă, fiecare gest, fiecare privire nu este decât o clapă sau o coardă a
unui instrument foarte sensibil, care imediat rezonează în sală, şi-ţi poţi da
seama clipă de clipă cât şi cum merge cu tine spectacolul şi în fapt fiecare
dintre noi, indiferent că scrie teatru, proză sau poezie, de fapt nu facem
altceva decât să căutăm acel interlocutor, acel semen al nostru căruia să ne
încredinţăm; nu este decât o experienţă, un prea plin, care simţi nevoia să-l
împărtăşeşti pentru confirmarea, pentru dialogul de care vorbeam. Şi aces-
 Printre rânduri
ta este motivul pentru care, după ce am debutat cu proză şi după ce eram în
planul editorial cu un roman care era deja jumătate parcurs, am spus nu…

Radu Herjeu
şi aşa am trecut de la teatru la scenariu de film, care, de asemenea, înseam-
nă o permanentă relaţie şi cea mai directă cu omul.
R.H.: O să ajungem şi la film, vreau să vă întreb dacă simţiţi că există
cuvinte născute pentru a fi rostite pe scenă?
R.F.A.: Este foarte bună întrebarea. Este o întrebare care mă surprinde,
nu ca să vă flatez, dar este acel lucru pe care ajungi la un moment dat să-l
descoperi. Spuneam la început, când vorbeam de orele petrecute în fosta
bibliotecă a Teatrul Naţional, unde acum este Odeonul, hotelul Majestic, de
meseria de care o deprindeam; este o meserie pe care este foarte important
să ştii să o stăpâneşti.
15
Citeam într-un interviu cu un mare artist, Ray Charles, care spunea:
„Am ajuns la vârsta la care ştiu tot ce se poate scoate dintr-o notă“, dar aşa
şi cuvântul, trebuie să ajungi să-l simţi cum intră în gura actorului. Există
texte interesante la lectură şi aici mi-aş permite această paranteză de noto-
rietate în dramaturgia românească: destinul nefericit ca autor al lui Blaga,
un mare filozof, un mare poet, un mare scriitor, un om care visa să se vadă
pe scenă; textele lui la lectură sunt nişte texte care îţi oferă mari satisfacţii,
dar care pe scenă nu au forţă, nu portează, nu creează acea premiză de spec-
tacol, asta nerealizând că piesele nu au avut reprezentări interesante, dar
niciodată dramaturgia lui Blaga n-a fost la nivelul lui, tocmai pentru că
încărcată de idei, este sufocată de o încărcătură prea mare de substanţă.
Cuvântul este un purtător de mesaje, de semnificaţii şi acea expresie asupra
căreia revin „îmi intră bine cuvântul replică în gura proprie actorului“
exprimă întâlnirea cu un text care într-adevăr este gândit pentru scenă.
Pagini minunate de proză pe care le dai unui actor să le citească, nu se pot
spune pe scenă. Şi nu o dată, şi la teatru şi la film, actorul recompune tex-
tul, nu din lipsă de respect faţă de dramaturg ci din nevoia de a obţine acea
cursivitate. Este foarte important să decupezi, să poţi asambla acel cuvânt,
care în exprimare cea mai directă şi cea mai limpede să poată să percuteze
şi să ajungă la spectator.
R.H.: Ascultând aceste cuvinte, din sală, aţi simţit vreodată nevoia să le
schimbaţi, să rescrieţi?
R.F.A.: Mi s-a întâmplat să fiu în sală şi să-mi dau seama că replica nu
sună bine, că actorul a modificat într-un mod nefericit, neinspirat replica,
dar în general, îmi îngădui să spun că am fost considerat şi apreciat ca un
bun dialoghist, o profesie care se practică independent de cea a autorului, a
scenaristului, în general, repet, am primit o notă bună la dialog.
 Printre rânduri
R.H.: Aţi fost vreodată dezamăgit de reacţia publicului?
R.F.A.: Se întâmplă să-ţi dai seama că baţi la o uşă şi ţi se dechide o altă
Radu Herjeu

uşă. După '89 am scris o piesă care a şi ajuns pe scenă în două spectacole
deosebit de interesante, atât la Teatrul Naţional din Bucureşti cât şi la
Teatrul Naţional din Timişoara „Nimic despre Hamlet“; piesa a fost recep-
tată aşa cum mă aşteptam, cu foarte multă disponibilitate; este o piesă de o
factură complet diferită de ce am scris până acum; există riscul unui exces
de subtilitate, a unor nuanţe care pot să scape, fac o afirmaţie care poate ar
trebui susţinută pentru că sigur, să spui că este un exces de subtilitate... gale-
ria marilor autori care au fost prezentaţi în spectacole antologice pe scenele
româneşti este atât de mare încât să vă spun că „poate a fost prea subtil“ este
nepotrivit. Când „prea subtil“ mă refer la un gând, de fapt, neexprimat
16 foarte limpede sau nu suficient susţinut de ce se întâmplase până atunci.
Sigur că sunt şi situaţii de felul acesta dar în general, îmi permit să spun că,
fără să fiu un autor facil, înţelegând prin asta autorul de cârlig, autorul de
poantă, am avut un public cu care ne-am recunoscut reciproc la întâlnirile
pe care ni le-am dat.
R.H.: Credeţi că teatrul trebuie să reflecte realitatea sau să o refacă? Să
o remodeleze, să o facă mai uşor de acceptat!
R.F.A.: E interesant ce mă întrebaţi si interesant nu pentru că invitatul
trebuie să spună la un anumit interval de timp gazdei „interesant“ ci pentru
că veniţi pe două teme pe care, chiar cu puţină vreme în urmă am discutat
cu Dan Piţa, un regizor cu care am făcut „Omul zilei“, un film din 1996, şi
un vechi prieten, care mi-a spus să facem un film despre mineriade. S-au
spus că pe mine bucuriile acestea nu mă mai interesează sub nici o formă,
cum să spun... senatorul Radu F. Alexandru se simte dator să se implice atât
cât se poate, scriitorul nu. Asta ar fi un răspuns şi la piesa „Nimic despre
Hamlet“ - o piesă, prin excelenţă, de actualitate. Şi iarăşi vorbesc de expe-
rienţa inedită, ca factură şi nu ca abordare a realităţii, pentru că relaţia mea
cu realitatea a fost până în '89 o relaţie contractuală, eu consideream că
datoria mea era să lupt cu cuvenita autoironie faţă de mine, faţă de această
realitate. Era una dintre capcanele care eu consider că trebuie sau puteau fi
asumate dar care reducea la o fantă, la o gaură de cheie luneta prin care
vedeam lumea. Se întâmplă să citesc piese de teatru, să văd filme de
dinainte de '89, de frumuseţi desăvârşite, şi să mă gândesc şi să-mi spun:
„Radu, tu niciodată nu te gândeşti măcar, să scrii despre un asemenea
subiect“. Pentru mine priorităţile erau cele cazoniere, cotidiene… „râd de
mine“, mi se părea că aia era datoria mea.
Am văzut un film foarte frumos „Amanţii“ cu Faye Dunaway şi
 Printre rânduri
Marcello Mastroiani, cu o poveste banală şi extrem de omenească, cu două
partituri susţinute de doi mari actori şi atunci mi-am spus: „De ce nu te gân-

Radu Herjeu
deşti la aşa ceva? La Romeo şi Julieta?“. Varianta cea mai bună la noi era
„Tanţa şi Costel“, cu tot respectul faţă de minunatul scriitor care a fost
Băieşu, ca să nu mai vorbesc de cei doi actori mari care au fost Coca
Andronescu şi Octavian Cotescu, totul la noi era schimonosit de lumea în
care trăiam.
Acum, revenind, sigur că realitatea până la urmă ne influenţează, ne ten-
tează, dar eu cred că scriitorul poate să-şi scoată respectuos pălăria în faţa
realităţii şi să încerce şi altceva, altceva în care nu mai poţi pune întrebarea
care mie, mi s-a pus cu atâta insistenţă după premiera filmului „Omul zilei“:
cine este omul zilei, cine este Ştefan Iordache? Desigur, e un gen de filme,
dar mai există şi „Moarte la Veneţia“ şi alte filme pe care vreau să le scriu 17
şi să le fac.
Acum lucrez la un alt scenariu de film în care nimeni nu va mai fi ten-
tat să pună întrebările astea, este un film complet de altă factură, este un
film dramatic, psihologic, în care spectatorul, în orice punct al globului s-ar
afla, n-ar avea nici un fel de dificultate să înţeleagă ce se întâmplă pe ecran.
R.H.: Eu cred că avem nevoie şi de astfel de filme. De fapt cine-
matografia românească a avut şi filme de artă care au evadat din cotidian,
din cotidianul românesc să spunem.
R.F.A.: Mai ales ecranizările, care au fost filme chiar minunate.
Neşansa noastră, pe de o parte, că nu am ştiut să le vindem, asta este o
neşansă subiectivă, şi pe altă parte este neşansa că intrăm într-o concurenţă
cu un monstru care se numeşte filmul american, care copleşeşte, înghite ca
o reptilă tot, toatele pieţele. Dar regizorii, operatorii, scenografii, compozi-
torii noştri sunt minunaţi, iar actorii noştri nu au nici un complex faţă de
nimeni. Dar asta înseamnă, dincolo de artă, înseamnă industrie, foarte mulţi
bani. Noi în momentul de faţă ne zbatem să facem un film pe an.
R.H.: Domnule senator, reuşiţi să scrieţi o piesă fără ca vreun personaj
să semene cu dumneavoastră?
R.F.A.: Nimic nu este mai tentant decât un truism sau un clişeu… Da,
sigur că da, reuşesc asta pentru că aşa cum cred că şi dumneavoastră vi se
întâmplă, şi celor care poate au acum bunăvoinţă şi timpul să ne asculte, nu
odată ne surprindem pe noi într-o relaţie de surprindere faţă de noi. Eu nu
ştiu ce este prin excelenţă Radu F. Alexandru; dacă dumneavoastră ştiţi prin
excelenţă care este Radu Herjeu... Sălăşluiesc foarte mulţi în noi, pe de o
parte, pe de altă parte suntem în permanent contact cu foarte multă lume.
Fiecare dintre ei, cei pe care-i întâlnim sau cei la care doar ne gândim, îşi
 Printre rânduri
lasă o amprentă undeva într-un subconştient. Eu nu cred că numai mie mi
se întâmplă. De foarte multe ori stau de vorbă cu interlocutori invizibili,
Radu Herjeu

adică suntem ca o oglindă sferică care în permanenţă absoarbe chipuri,

întâmplări. Toate aceste lucruri, în momentul în care ajungi să lucrezi piesa
sau scenariul de film, vin undeva din adânc, din zona aceea care dă până la
urmă bogăţia vieţii noastre, adică această experienţă de viaţă atât de impor-
tantă pe care mulţi dintre noi ajungem să o valorificăm, ce înseamnă întâl-
nirile, sau întâlnirile care nu sunt consemnate undeva într-o agendă, întâl-
nirile alea pe care le urmăresc chiar în sub conştient. Am reuşit de multă
vreme să scap de presiunea lui Radu F. Alexandru ca personaj, am trecut
totalmente, ca oricare dintre cei pe care trăiesc în această lume a ficţiunii,
prin acea fază în care nu făceam decât să ne confesăm la persoana întâia sau
18 la persoana a treia, sub un alt nume. Am ajuns în momentul în care am scris
acea pagină în care nu existam decât ca condei şi de atunci sunt eliberat de
orice formă de narcisism conştient sau inconştient, declarat sau nu, în aşa
fel încât nu mă ascund sub un alt nume. Cu toate că în piesa de care vor-
beam, „Nimic despre Hamlet“, este un personaj prin care într-un mod
declarat fac o serie de aprecieri, sau, mai bine zis, am construit acel personaj
ca un altul ego sau un purtător de cuvânt, o experienţă foarte personală pe
care ţinem să o supune dezbaterii publice. Un personaj care s-a şi bucurat
de o interpretare de excepţie, Tomi Cristin, la Teatrul Naţional din Bucureşti
şi care a fost extrem de acceptat de spectatori.
R.H.: Domnule senator, doresc să ştiu dacă există o diferenţă de con-
struire a unui scenariu de film faţă de teatru şi nu neapărat tehnică, mă refer
şi la acel mod de a transmite mesajul.
R.F.A.: Da, este o mare diferenţă, diferenţă care face ca scenariul,
respectiv, filmul să fie foarte tentant. Teatrul, de regulă, se exprimă prin
cuvânt, poţi să ai o scenă extrem de tensionată în care, în momentul acela,
cuvântul a rămas undeva suspendat în aer; teatrul îţi permite confruntarea
puternică, îţi permite detaliul, îţi permite privirea, acel gest care în primul
rând din sala de teatru eventual poate fi perceput, dar nu şi în rândul 10 sau
în fundul sălii, sau la balcon. Ecranul îţi permite o intimitate cu actorul
extrem de importantă şi atunci totul se apropie ca într-o lupă în care pătrunzi
în fizionomie, pătrunzi în expresie, în sufletul interpretului. Pe urmă este
foartă importantă plastica în film, este foarte importantă muzica, este foarte
important montajul, adică, în permanenţă îl construieşti în aşa fel încât
relaţia cu spectatorul să fie cea dorită. Şi atunci lumea este mai amplă, mai
bogată, este mai vie şi în final mesajul, despre care spuneaţi dumneavoas-
tră, este mai penetrant. Tot ceea ce se încearcă în domeniul tehnic, în aşa fel
 Printre rânduri
încât în momentul în care stai în fotoliu în sala de cinematograf să ajungi să
simţi până şi mirosul, nu este ca să-ţi pună în loc de 5 dolari, 10 dolari

Radu Herjeu
preţul, ci realmente să fii în miezul poveştii, povestea să te înghită, să te
copleşească, sunt lucruri care sunt extrem de importante. Gândiţi-vă doar
atât. Lacrima, acea picătură care vine exact din adâncul sufletului inimii, cât
poate să spună fără nici un fel de cuvânt şi ce greutate are pe ecran şi cât de
nesemnificativă se pierde pe seama unui teatru. Este un discurs rostit chiar
la urechea şi la sufletul spectatorului. Este mai puternic, este mai percutant.
Acesta este avantajul celui care gândeşte povestea. Există şi un dezavantaj
pe care trebuie să ţi-l asumi. Istoria cinematografului reţine, cum poate este
firesc, numele actorului, al regizorului, dar rareori al scenaristului. Nimeni
nu o să-ţi spună „Du-te la Scala, că este un film scris de …“.
R.H.: Reuşiţi să receptaţi la fel de bine reacţia publicului dintr-o sală de 19
cinema ca şi în sala de teatru?
R.F.A.: Sigur că da. Simţi din prima clipă cum merge publicul cu tine.
Eşti puternic mediat între tine autor (din punct de vedere al scenariului) şi
spectator, dar se simte în permanenţă şi e minunat când el vine cu tine.
R.H.: O să facem o trecere bruscă acum, la cea de-a doua activitate
importantă a dumneavoastră şi anume, politica şi o să vă întreb de ce aţi tre-
cut din sala de de teatru în sala parlamentului, mă rog, din sala de teatru ade-
vărat....
R.F.A.: Şi ăsta ar fi un subiect care ar necesita o explicaţie mai amplă.
Aţi reuşit chiar de la prima întrebare să-mi cereţi indirect explicaţii mai
ample. Eu nu am trecut din sala de teatru în sala parlamentului. Intrarea în
politică eu n-am făcut-o condiţionată cu un loc în parlament, cum se
obişnuieşte. Pot să spun că m-am trezit în politică fără să am sentimentul,
dorinţa să intru în politică. A fost o solicitare de a lucra în domeniul
Ministerului de Externe, pe urmă a venit o propunere din partea lui Dorel
Şandor, care conducea un departament interesant din cadrul guvernului. El
m-a invitat să intru în echipa lui şi să mă ocup de ceva care se numea
„Imaginea şi relaţia cu diaspora“, sectoare, domenii în care mi se părea că
pot să răspund cu onestitate invitaţiei care mi s-a făcut, deci am intrat în
ceva care înseamnă răspuns la ofertă imediată. Eu cred că nu este lipsit de
semnificaţie … am avut la filosofie un profesor, un psiholog de mâna întâi,
este vorba de profesorul Trăsnea cu care am dat două examene pe care
le-am luat cu notă maximă. Nu era important că le luasem cu notă mare,
important era expresia interesului meu faţă de materie. Când am intrat în
lucrul ăsta eram un om care citisem, ştiam, dar se putea spune că citeşti şi
ştii, pentru că este foarte important ce citeşti şi ştii, dar este foarte impor-
 Printre rânduri
tant aici şi practica, ceea ce faci. Poţi să fi un excelent om de bibliotecă,
omul politic presupune o relaţie directă cu realitatea de care vorbeam şi cu
Radu Herjeu

oamenii.
Am ajuns să cunosc oameni care chiar făceau politică, care se impu-
seseră ca personalităţi în politică, asta se întâmpla deja în '90 când totul era
foarte confuz. Nu am avut nici un gând clar să mă afirm. Când mi s-a pro-
pus în '92 să candidez pe o listă am spus „da“ cu emoţie, nu cu găndul la
examenul pe care urma să-l dau, ci la faptul că cineva mă vede apt pentru a
face faţă unei asemenea posturi. Mi-au lipsit două mii de voturi ca să fac
parte din parlamentul constituit în '92 dar am rămas într-adevăr în viaţa
politică.
Dacă ar fi să dau un răspuns arogant şi cu o notă de infatuare pe care
20 n-o practic niciodată, aş spune că de fapt, şi în viaţa politică ai de-a face cu
nişte personaje care nu aşteaptă decât, cum să spun, să fie mişcate, ca să nu
spun manipulate, şi că experienţa de teatru este foarte utilă în viaţă politică
şi că o oarecare cunoaştere a psihologiei umane este folositoare. Dar ar fi un
răspuns trivial şi ar fi un răspuns care nu are nici un fel de legătură cu moti-
vaţiile reale. Cel mai pregnant sentiment, atunci poate nu-l conştientizam,
acuma îl pot invoca ca motivaţie a prezenţei mele în viaţa politică, ceea ce
înseamnă în fapt un sacrificiu. Aici aş vrea să revin o clipă. În general, noi
parlamentarii suntem priviţi ca nişte mari profitori ai tranziţiei. Nu vreau să
storc nimănui nici un fel de lacrimi sau sub nici o formă n-aş vrea să ofteze
cineva: „vai, bieţii de ei…!“. Este o muncă grea, este o muncă care pre-
supune o renunţare, o despărţire în bună parte de viaţă de familie, în bună
parte ca să nu spun în totalitate, de tot ce însemna până atunci pasiune, pre-
ocupare şi asta este în fiecare zi, de dimineaţa până seara, într-o tensiune
mare şi cu o răspundere foarte mare, dacă vrei să o faci serios, dacă vrei
realmente să mergi pe stradă, acolo unde ai fost ales şi să nu te gândeşti că
te opreşte cineva şi-ţi spune: „Nu ţi-e ruşine?“. Pentru că acel cineva ar avea
tot dreptul pentru că el ţi-a dat votul. Eu sunt parlamentar de Timiş, ceea ce
din punctul meu de vedere înseamnă un privilegiu, o onoare, nu pentru că
neapărat „Banatu-i fruncea-n toate“ ci pentru că realmente este o zonă în
care oamenii sunt foarte exigenţi cu ei şi cu cei pe care-i reprezintă. Şi
m-am angajat la un lucru pe care nu pot să-l tratez decât cu totală seriozi-
tate şi dăruire. Eu, săptămână de săptămână, sunt acasă, acolo şi atunci nu
este foarte uşor. Am închis această paranteză, pentru că simţeam nevoia să
o fac, neignorând nici o clipă greutăţile celei mai mari părţi din populaţia
ţării, dar îmi permit chiar să vă sugerez, poate odată, o discuţie, nu cu mine,
nu neapărat cu mine sau aş participa cu mare plăcere şi eu o la discuţie în
 Printre rânduri
spiritul emisiunilor pe care le face Antena 1: „Adevărul despre viaţa de par-
lamentar“. Dar, revenind, sentimentul care mă ţine este acel sentiment că

Radu Herjeu
poţi să faci ceva, sigur că nu în totalitate, sigur că nu sunt lucruri care sunt
suficient să ţi le pui în minte ca să le reuşeşti, sigur că din foarte mulţi
oameni, persoane fizice, întreprinderi, situaţii în care sunt implicaţi, nu
toate înseamnă izbânzi şi lucruri care şi-au găsit rezolvarea. Ar fi prea sim-
plu ca tot ce declarăm să facem să aibă câştig de cauză, dar e important fap-
tul că poţi să faci ceva, să influenţezi într-un fel mersul unor lucruri. Vă dau
exemplul cel mai banal - am fost invitat la un post de radio din Timişoara -
una dintre observaţiile făcute pe linia de telefon venea din partea unei tinere
care întreba de ce nu se bucură în continuare de acea indemnizaţie, chiar
dacă a împlinit 18 ani şi este încă pe băncile şcolii, chiar dacă indemnizaţia
este simbolică, dar care îţi permite măcar o carte, sau un spectacol. Mi s-a 21
părut perfect întemeiată, am preluat această idee, a devenit un subiect de
iniţiativă parlamentară, am găsit sprijinul minunat al ministrului Athanasiu,
astăzi este lege. Începând din acest an, copiii care au depăşit vârsta de 18
ani şi sunt încă elevi, primesc în continuare această indemnizaţie.
În măsura în care eşti conştient că sunt oameni care au nevoie de tine şi
cred în tine, care te îndatorează foarte mult mărturisindu-ţi această
încredere, atunci stai şi rămâi în continuare acolo. Deci, trecerea s-a făcut
într-un mod care a ţinut absolut de întâmplare, prezent într-o situaţie, în-
tr-un anumit context în care cineva a spus „am nevoie de tine“ şi atunci,
cum să spun… am răspuns.
R.H.: Domnule senator vreau să vă întreb dacă aţi fost în stare vreodată
în viaţă să puneţi punct şi să o luaţi de la capăt?
R.F.A.: Aş vrea să spun că ăsta a fost titlul unui film al meu pe care
l-am făcut cu Alexa Visarion, un regizor minunat, un film total ratat dar nici
din cauza regizorului şi nici al scenaristului, aş putea să dau şi numele celui
care conducea atunci destinele cinematografiei româneşti, dar e un nume
care a fost preluat cu multă dezinvoltură de ziariştii cu rubricuţe.
Am fost profesor în şcoala în care am fost elev, am locuit în blocul scri-
itorilor, pe strada pe care am copilărit, probabil că la un moment dat, ursita
ar fi făcut să ies la pensie şi, trăind într-un cerc cu-n diametru de vreo 200
de metri, din nişte motive care-mi scapă, am rupt acest diametru. Am fost
un profesor iubit şi care mi-am iubit elevii. Am renunţat la învăţământ, am
intrat în politică renunţând la literatură, indiferent dacă acum îmi permit,
cum să spun, aşa... un cadou de felul unui scenariu sau o piesă, la un inter-
val mult prea mare de timp. Am dat puţin deoparte şi fac lucrul ăsta. Cred
că sunt momente în care spun „trebuie să faci, trebuie să fii acolo!“. Am un
 Printre rânduri
fel de candoare care seamănă poate, cu „prostia“, lipsa de egoism într-o
zonă acceptabilă. Eu am trăit din prima clipă ceea ce a fost 21 decembrie
Radu Herjeu

1989 şi vă mărturisesc, n-am crezut, eram pe stradă… şi s-a întâmplat

această minune. Eu sunt om credincios, adică credincios înţelegând nu bi-
serică, nu templu, nu nimic, credincios în relaţia cu Dumnezeu, adică cred
că există un Dumnezeu. Şi ceea ce s-a întîmplat în România după '89 cred
că ţine absolut de-o relaţie între România şi Dumnezeu. Şi atunci mi se pare
că trebuie să fim demni, să trăim până la capăt acest timp. Asta ar fi un
răspuns, poate, la ultima d-voastră întrebare.
R.H.: Vă mulţumesc pentru dialogul pe care ni l-aţi permis.

- interviu realizat în 1999 -

22
 Printre rânduri

Radu Herjeu
Constantin Bălăceanu
Stolnici
Academician 23

S-a născut la Bucureşti, la 6 iulie 1923.

Este descendentul unei familii nobiliare române cu orig-
inile în secolul XIII, căreia în secolul XVII Aula imperială
vieneză (Leopold I) i-a conferit titlul de Conte al Sfântului
Imperiu Romano-German.
A absolvit liceul I.C. Brătianu din Piteşti şi Facultatea de
medicină din Bucureşti. Este doctor în Medicină şi Chirurgie
din 1948.
A fost medic la spitalul Colentina, Dr. I. Cantacuzino,
Dr. Gh. Marinescu şi Institutul Naţional de Gerontologie şi
Geriatrie (între 1991-1993 a fost şi directorul acestei insti-
tuţii).
Din 1944 şi până în prezent (cu excepţia perioadei 1952-
1971 când a fost exclus pe motive politice) a fost cadru didac-
tic la Institutul de Medicină din Bucureşti, Facultatea de
filosofie a Universităţii din Bucureşti, Universitatea Cultural
Ştiinţifică din capitală şi Universitatea Ecologică. A predat
cursuri la numeroase universităţi prestigioase din întreaga
lume. În 1993 a primit Meritul Maltez cu grad de ofiţer.
 Printre rânduri
Radu Herjeu: Domnule profesor, de ce vor oamenii să rămână tineri?

Radu Herjeu
Constantin Bălăceanu Stolnici: Cred că este o dorinţă ancestrală care
se pierde în negura paleoliticului, pentru că noi găsim paradigma aceasta
„tinereţe fără bătrâneţe, viaţă fără de moarte“ în foarte multe texte legendare
şi în foarte multe mituri, aşa că eu cred că este, în fond, exprimarea, într-un
anumit fel, a instinctului de conservare.
R.H.: Credeţi că o viaţă mai lungă înseamnă şi mai bogată în împliniri?
C.B.S.: Nu, împlinirile nu au nici o legătură cu viaţa, fiindcă depind de
bogăţia contextului în care-ţi duci existenţa. Sunt oameni cu o viaţă foarte
lungă şi care au o biografie de o monotonie cumplită şi alţii cu o viaţă
scurtă, extrem de comprimată, dar care au trăit intens dar şi-au şi dat intere-
sul pentru societate.
25
R.H.: Ce credeţi, oamenii vor mai mult să se bucure de ea sau să dea
vieţii ceva?
C.B.S.: Cred că amândouă criteriile intervin. Şi criteriul acesta al satis-
facerii unei calităţi a vieţii în care să intervină elemente plăcute, acel hedo-
nism fundamental pe care fiecare om îl are, dar există şi foarte mulţi care
vor să-şi aducă contribuţia, să-şi marcheze prezenţa în societate şi sunt unii
care vor să şi-o marcheze pentru istorie. Eu ştiu oameni care au vrut să facă
o serie de acţiuni care să rămână în istorie, ca nişte evenimente demne de
comemorat. Cu cât omul este mai dornic să creeze ceva, cu atât este mai
interesant pentru cei din jur, cu cât este mai orientat spre o viaţă hedonică,
cu atât duce o viaţă mai calmă, mai liniştită, mai fericită.
R.H.: Chiar credeţi că este posibil să rămâi tânăr până la o sută de ani?
C.B.S.: Nu, cel puţin în faza actuală a ştiinţei este imposibil pentru că
sistemele vii sunt sisteme în care entropia creşte într-una, deci normal, pro-
cesul de scurgere a timpului îşi marchează săgeata şi, aşa cum cunoaştem
noi biologia şi toate procesele acestea care au loc la nivelul celulelor, nucle-
elor, ne arată că nu există o posibilitate de a menţine structurile organismu-
lui în forma tânără. Ceea ce se poate face este ca la fiecare vârstă să se
atingă optimul de calitate a vieţii pentru vârsta respectivă. Alt obiectiv este
să se prelungească media de viaţă până la limitele genetice, care trebuie să
fie în jur de 120-130 de ani.
R.H.: Spuneţi-mi, vă rog, care afirmaţie este mai adevărată: că aceluia
care gândeşte mult îi oboseşte creierul şi îmbătrâneşte mai repede, sau
aceluia care nu-l foloseşte, la un moment dat i se „atrofiază“?
C.B.S.: De atrofiat nu se atrofiază, dar într-adevăr ceea ce am constatat
în experienţa mea de geriatru, ceea ce-am citit şi ceea ce ştiu despre
funcţionarea creierului spune că, cu cât îţi foloseşti creierul mai mult, cu
 Printre rânduri
atât el funcţionează mai bine şi mai multă vreme. Creierul nu oboseşte decât
dacă-l supui la nişte excese şi în special să-l supui unei vieţi foarte stresante.
Radu Herjeu

Asta nu înseamnă că se poate elimina total stresul ci trebuie doar să-ţi

respecţi orele de somn. Eu cred că cel mai important lucru este să ai un bun
management al vieţii, asta înseamnă ore de lucru intense, ore de distracţie
în care să antrenezi sistemul tău cerebral şi ore de odihnă.
R.H.: Pe dumneavoastră cine v-a învăţat acest management al vieţii?
Sau l-aţi deprins singur?
C.B.S.: Am primit şi o educaţie foarte ordonată din partea părinţilor
noştri; tatăl meu a avut educaţie germană şi atunci era ora de sculare, ora de
mâncare, ora de învăţat, ora de plimbare, adică am înregistrat în sistemul
meu comportamental o valoare a timpului, de aceea nimic nu mă enervează
26 mai mult decât când lumea nu vine la timp, când şedinţele nu încep la timp,
când nu se respectă ora.
R.H.: Cum este să fiţi descendentul unei familii atât de vechi şi să conş-
tientizaţi, sigur toţi suntem descendenţii unor familii foarte vechi, dar dum-
neavoastră şi ştiţi...
C.B.S.: Este o întrebare care nu mi se pune destul de des. Nu pot să-mi
dau seama pentru că de când am fost mic am ştiut că eu cobor dintr-o fa-
milie cu un trecut foarte îndepărtat, pe linia Bălăcenilor până în secolul al
XIII-lea, pe linia Cantacuzinilor până prin secolul al X-lea, cu acte vorbesc,
plus celelalte ramuri, aşa că m-am născut cu această conştientizare. Ceea ce
pot să spun însă este că tatăl nostru, al meu şi al sorei mele, totdeauna ne
atrăgea atenţia faptul că a avea un trecut istoric nu este un privilegiu, ci este
o obligaţie.
R.H.: Asta ca să nu vă întreb dacă aţi simţit vreodată că trebuie să vă
meritaţi numele pe care îl purtaţi.
C.B.S.: Da, în mod permanent, adică sistemul meu de referinţă a fost
întotdeauna legat de faptul că, fiind ultimul din familie, aceasta să nu se
încheie cu o pagină cenuşie. Aş fi vrut să fie aşa o pagină... nu un vedetism
extraordinar, dar prezenţa mea în viaţă să fi contribuit cu ceva la binele alto-
ra şi chiar la evoluţia spirituală şi culturală a acestei ţări.
R.H.: Aţi simţit vreodată apăsarea acestui nume, mai ales în tinereţe?
C.B.S.: O, da, cum să nu! Eu îmi aduc aminte că a fost o perioadă când
oamenii treceau pe trotuarul celălalt ca să nu fie obligaţi să mă salute, adică
a existat imediat după 1948, 1949, când s-a instaurat regimul comunist, un
fel de marginalizare a mea numai pentru numele şi ascendenţa mea.
R.H.: Aţi spus ceva mai devreme că familia dumneavoastră se duce un
timp până în secolul al X-lea în unele ramuri. În ce epocă aţi fi dorit să trăiţi
 Printre rânduri
din toate cele pe care le-a străbătut familia dumneavoastră?
C.B.S.: Mie îmi place epoca în care am trăit pentru că părerea mea este

Radu Herjeu
că cel mai interesant lucru este să trăieşti în epoci cu frământări. Ori, în
existenţa mea am trecut prin două transformări revoluţionare capitale: tre-
cerea de la societatea democratică liberală de dinainte de război la dictatu-
ra comunistă şi apoi revenirea la această perioadă de tranziţie, în care an de
an trăieşti nişte evenimente istorice. Şi eu cred că pentru mine acest specta-
col politic cu toate aspectele penibile pe care le implică este extrem de
interesant, mult mai interesant decât să trăieşti într-o perioadă d-asta lin-
iştită, în care nu se întâmplă evenimente istorice sau nu participi la ele.
Poate că este o perversiune din partea mea, dar mie asta îmi place.
R.H.: Bine, dar România nu cred că a avut lungi perioade în care nu
s-a întâmplat ceva foarte important sau vreo epocă nefrământată! 27
C.B.S.: Ei, a fost perioada de la venirea regelui Carol I imediat după
războiul de independenţă şi până la 1914, când viaţa a fost destul de lin-
iştită. Era „la belle epoque“, în care evenimente se petreceau, se petreceau
însă în jur şi în societatea bucureşteană în special exista un fel de „dolce far
niente“, un fel de amăgire a unei permanenţe din acestea anistorice.
R.H.: Înţeleg că v-aţi fi plictisit în perioada acea...
C.B.S.: Personal, cred că da.
R.H.: Domnule profesor, nu aveţi senzaţia că tinerii de astăzi nu prea
mai ştiu ce înseamnă cuvântul „aristocratic“?
C.B.S.: Ba da, şi poate că este un semn al timpului. Cred că aristocraţia
şi-a avut rolul său, şi-a îndeplinit misiunea şi mai cred că trebuie să facă
acum loc meritocraţiei. De altfel, de pe la 1850-1860, în familia mea s-a
adoptat acest punct de vedere. Noi am renunţat la acest titlu de conte al
Sfântului Imperiu, la titlurile boiereşti, am renunţat la privilegii şi am mers
pe ideea că Bălăcenii şi-au terminat misiunea aristocratică şi dacă vor să se
înscrie în istorie, o vor face pe latura cealaltă, a meritocraţiei. Şi eu cred că
aceasta este atitudinea. Eu conduc Jockey Clubul Român, care a fost un
club strict aristocratic, dar de o înverşunare teribilă. L-a deschis întâi
Manole Filitti, predecesorul meu, şi la ora actuală este un club al aris-
tocraţiei minţii.
R.H.: Şi totuşi, pentru mine cel puţin, care sunt un pasionat al istoriei,
aristocraţia nu înseamnă numai o clasă socială, înseamnă şi un fel de a fi,
implică o mentalitate deosebită, nu e vorba de superioritate.
C.B.S.: Nu, aristocratul nu se simte superior, el are un fel de a trăi, de a
vedea istoria, un fel de a se implica în istorie şi un fel de a-şi prelua răspun-
derile. Aristocraţia n-a fost bazată, cel puţin în zonele noastre, pe o
 Printre rânduri
exploatare sălbatică ci mai mult pe o economie paternalistă; eu nu vreau să
idealizez, dar aristocraţia nu înseamnă o oligarhie exploatatoare aşa cum a
Radu Herjeu

fost nomenclatura.
R.H.: Tocmai de aceea, meritocraţia n-ar trebui să excludă starea de
spirit aristocratic, adică poţi să fi foarte merituos dar să ai şi un comporta-
ment aristocratic, să ai un mod de a-ţi asuma responsabilităţile.
C.B.S.: Eu cred că da, dar într-un alt context, pentru că aristocraţia mai
venea cu responsabilitatea faţă de generaţiile anterioare. Vedeai în casă
portretul bunicului, străbunicului, te uitai într-o carte şi vedeai ce-a făcut
stră-străbunicul tău, vedeai un act care-ţi pomenea despre cinci, şase gene-
raţii înainte şi toate acestea constituie un sistem de constrângere între anu-
mite limite pe care meritocratul n-o are. Poate că el este mai liber să mişte
28 din coate pentru că nu este legat de o anume tradiţie şi lucrul este, în spe-
cial, evident în aristocraţiile vest-europene fiindcă aristocraţia românească
a fost foarte deschisă, ea a fost totdeauna dublată de o meritocraţie.
Boierimea nu era o boierime bazată pe o ereditate foarte riguroasă, depin-
dea de domnitor şi domnitorul îţi lăsa boieria sau ţi-o lua în funcţie de anu-
mite acţiuni pe care le făceai; trebuia să fii mereu în priză, să ai respon-
sabilităţi culturale, militare permanent. Aristocraţia română n-a fost genetic
închisă. La noi boierii puteau să se căsătorească cu orice fel de fată. Eu am
în familie numeroase cazuri. De exemplu, Badea Bălăceanu, tatăl contelui
Bălăceanu, s-a însurat cu o ţărancă pe care a găsit-o pe marginea drumului.
Nu s-a întâmplat nimic, a putut să devină cuscru cu Şerban Cantacuzino, a
ocupat ranguri mari în boierimea românească, băiatul lui a ajuns mare agă,
a făcut politică de mare anvergură, a ajuns la curtea de la Viena, urmaşele
lui au ajuns domnişoare de onoare la curtea Mariei Tereza şi nimeni nu s-a
legat de acest aspect, ceea ce în restul continentului nu era posibil. Acest
lucru a menţinut aristocraţia română într-o formă genetică foarte vitală. Nu
trebuie să uităm, şi Papacostea a subliniat foarte bine, că aristocraţia
română, începând din secolul al XVII-lea, s-a orientat spre economia de
piaţă. Marii boieri au început să acumuleze averi, să depună bani în bănci,
să se orienteze spre mica întreprindere - cârciuma, moara - adică au început
să facă capitalism. Brâncoveanu, Bălăcenii aveau bani în bănci, toate
familiile boiereşti nu s-au menţinut într-o izolare aurică, cum au făcut aris-
tocraţii din vest care din cauza asta au decăzut şi genetic şi financiar şi au
început să aibă rolul unor personaje de decor, de saloane, fără să mai inter-
vină direct în mecanismul istoriei, poate doar ca militari.
R.H.: Domnule profesor, aţi călătorit mult, aţi simţit undeva în Europa,
în ţările unde încă se mai poartă titlul de conţi, baroni, că mai există atmos-
 Printre rânduri
fera aristocratică sau este doar o chestie de decor, aşa cum spuneaţi dum-
neavoastră?

Radu Herjeu
C.B.S.: Este o chestie de decor şi de tradiţie şi, câteodată, de mentali-
tate de cercuri închise. Aristocraţia germană este foarte închisă, nu poţi
merge în vizită la ei, aristocraţia adevărată de pe Valea Loirei este foarte
închisă şi tradiţională încât uneori are comportamente ridicole şi totuşi le
păstrează ca pe un fel de relicve istorice, este anacronică. Nu vorbesc de
aristocraţia engleză care este cu totul altceva, este deschisă, este îmburghe-
zită, dacă vreţi, prin achiziţia de noi aristocraţi. Însă mentalitatea aristocra-
tică este depăşită.
R.H.: Şi totuşi în Anglia îi ajută şi faptul că, fiind un regat, altele sunt
raporturile între conducerea statului şi această aristocraţie.
C.B.S.: Ca şi în Ţările de Jos. 29
R.H.: De ce aţi fost atât de pasionat de cibernetică?
C.B.S.: Este o poveste foarte amuzantă. Prin 1951-52 am fost îndepăr-
tat din spital, scos din cercetarea ştiinţifică neurologică, neuroanatomică pe
care o făceam fără laboratoare, fără nimic, şi atunci întâmplător prof. Matei
Balş mi-a dat cartea de Wiener şi atunci am văzut că se poate face cercetare
şi cu hârtie şi creion. Singura problemă era că era o cercetare într-un dome-
niu pe care Stalin îl interzisese. Dar, încurajat de Moisil, apoi prietenia mea
cu Edmond Nicolau, pe urmă perspectivele extrem de interesante pe care le
deschidea cibernetica aplicată sistemului nervos, m-au făcut să continui pe
această linie şi să fiu unul din fondatorii neurociberneticii, lucru care a fost
absolut salvator, adică nimeni nu avusese curajul să abordeze acest dome-
niu; atunci când veto-ul a fost ridicat aveam deja lucrări pregătite, aveam
deja o formaţie făcută, relaţii stabilite prin corespondenţă şi am apărut din-
tr-odată ca un fel de corifei al acestei noi orientări. Aceasta a fost spre binele
meu, fiindcă mi-a asigurat o poziţie ştiinţifică în această ţară, pe care am
putut să o dezvolt nu prin aroganţă ci formând elevi, făcând conferinţe de
popularizare a ştiinţei, conducând simpozioane şi congrese în care am cău-
tat să formăm o şcoală de cibernetică care după aceea s-a dezvoltat, mai
puţin în biologie şi mai mult în domeniul economic unde a avut destinele ei
pozitive.
R.H.: De ce v-aţi îndreptat la început spre medicină?
C.B.S.: Era o tradiţie de familie. Tatăl mamei mele era medic, fratele lui
geamăn era medic, profesor universitar la Iaşi, fratele lui mai mic era medic
prof. universitar la Bucureşti, iar bunica mea era nepoata lui Apostol
Asachi, medic cu tradiţii mai pitoreşti - fost secretar domnesc sub Caragea
Vodă, ministru sub Cuza, senator sub Carol I, deci vedeţi, un personaj care
 Printre rânduri
a vrut să aibă un urmaş medic. A avut un băiat medic, dar dintr-un motiv
familial s-a sinucis şi n-a mai avut descendenţă medicală şi atunci şi de pe
Radu Herjeu

linia aceea mi-a venit această pasiune. De altfel, de când eram mic n-am
văzut în faţa mea altă perspectivă decât aceea de a face medicină. Când am
intrat nu eram deloc hotărât să fac neurologie. Neurologia m-a atras datorită
a doi profesori mari: prof. Ion P. Niculescu care era un neurolog foarte fin,
de talie europeană, specialist şi în microscopie şi care m-a învăţat şi mi-a
condus şi teza de doctorat şi profesorul Nicolae Ionescu Siseşti, un neurolog
extraordinar de elegant şi cu o cultură generală foarte mare. Neurologia îmi
satisfăcea şi curiozităţile mele academice. Nimic nu este mai interesant şi
misterios decât să vezi cum funcţionează maşinăria asta cerebrală, cum se
defectează, ce repercusiuni are de la nivele foarte simple, nevrotice, psiho-
30 tice până la nivelele complicate ale tulburărilor neurologice grave.
R.H.: Evident că de aici la geriatrie n-a fost decât un pas...
C.B.S.: Da, am fost chemat de către conducerea Institutului de Geriatrie
într-un moment când ei erau în criză, am preluat şefia de secţie şi a fost, din
nou, un lucru foarte pasionant. Este adevărat că neurologia se ocupa cu bol-
navi în vârstă, pe urmă toată pregătirea mea cibernetică presupunea
analizarea biologiei celulare şi atunci intrarea mea în geriatrie nu a fost una
amatoristică. Făcusem medicină internă cu prof. Lupu, în îngrijirea bolna-
vilor de neurologie întotdeauna a fost şi a rămas permanentă dimensiunea
de medicină internă, aşa că a fost extrem de interesant. Geriatria era intere-
santă prin problemele sociale pe care le pune şi mai era şi aspectul pitoresc
că geriatria românească la epoca respectivă era foarte „en vogue“ şi atunci
am avut posibilitatea să cunosc oameni foarte curioşi din lumea întreagă,
deci au fost numai avantaje.
R.H.: De ce credeţi că a intrat într-un con de umbră după 1990 geriatria
românească?
C.B.S.: Au fost foarte multe elemente care au concurat la acest lucru,
dar aş prefera să nu discut, pentru că dacă aş fi fost lăsat să fac ce trebuie,
astăzi geriatria românească era cu totul într-o altă poziţie şi nu bazată numai
pe produsele Aslan, ci prin însuşi prestigiul profesiunii ca atare. Contribuţia
mea cea mai interesantă în istoria medicinii este că am reuşit să conving
Ministerul Sănătăţii să accepte geriatria ca o specialitate în 1992. Eu am pus
multă pasiune, dar ştiţi, câteodată e mai bine să fii mai rezervat, trăieşti mai
liniştit.
R.H.: Domnule profesor, cum aţi ajuns de la medicină, de la neurologie,
geriatrie, la istoria culturii?
C.B.S.: În anul I la Facultatea de Medicină a venit un profesor foarte
 Printre rânduri
mare, Francisc Rainer, profesor de anatomie, cea mai „terre a terre“ spe-
cialitate din medicină şi şocantă deoarece lucrai cu oase, cu cadavre for-

Radu Herjeu
molizate. Dar el făcea un curs de cultură generală. După aceea, când s-a
retras profesorul Rainer, am avut profesor pe Grigore Popa, tot de anatomie,
care m-a luat şi m-a băgat în învăţământ. Lui îi datorez faptul că am avut
carieră universitară. El combina medicina cu o imensă cultură generală.
Aceste modele pe care le-am avut au făcut ca totdeauna, paralel cu satis-
facerea curiozităţilor profesionale fără de care nu poţi să-ţi faci profesiunea,
să privesc şi spre aceste orizonturi ale culturii, ale spiritualităţii. După
aceea, nu uitaţi că fac parte dintr-o familie ortodoxă, de ortodocşi care au
avut grijă de această biserică; au construit 16 biserici numai în ţara
Românească. S-au implicat, eu însumi, epitrop testamentar la biserica
„Domniţa Bălaşa“ (care este biserică de familie, era biserică brâncove- 31
nească) sunt în Consiliul Naţional Bisericesc, adică a fost şi orizontul aces-
ta teologic deschis prin orientarea tradiţională a familiei noastre. Aşa că,
vedeţi, nu este nici un mister şi probabil că, pe undeva, în sistemul meu psi-
hic existau deschise valenţele pentru cultura generală şi convingerea mea
este că un medic mare nu poate să-şi facă profesiunea dacă nu are şi această
dimensiune culturală. De altfel, lucrul este valabil pentru toate profesiunile.
Şi, uite aşa..., anii au trecut, în loc să stau la pensie, predau cultura gene-rală
la o universitate privată şi am preluat conducerea Institutului de
Antropologie al profesorului Rainer, care e un institut de antropologie me-
dicală ca etichetă, dar care în realitate este un cenaclu, adevărată academie
florentină.
R.H.: Domnule profesor, pentru că aţi spus că orice om care profesează
într-un anumit domeniu ar trebui să aibă o cultură generală solidă, de ce cre-
deţi că în ultimii ani în România, dar în ultimii zeci de ani în occident se
bate monedă pe superspecializare, unispecializare, se spune că „şi-aşa n-ai
timp să te specializezi în domeniul tău ...“? Este o mentalitate care văd ca a
intrat puternic şi în România.
C.B.S.: Este o mentalitate pragmatică care susţine ca toate eforturile
cerebrale să fie orientate spre profesiune şi spre un sector de distracţie
uşoară. Şi realitatea este că, în fond, ea exprimă o tendinţă de robotizare a
societăţii umane. Noi am avut la sfârşitul secolului al XVIII-lea începutul
secularizării, desacralizării societăţii umane, care n-a fost un avantaj, fiind-
că progresul ştiinţific s-a refăcut şi fără acest lucru, dar despiritualizând
societatea a deculturalizat-o. Acum intrăm în faza în care, într-adevăr, soci-
etatea umană, în special conducătorul economic spune că de ce să investim
bani ca să avem nişte creiere care discută despre Kant când e mai bine să
 Printre rânduri
ştie cum să strângă un şurub sau să-mi inventeze mie o şurubelniţă mai
bună. Eu sunt mai câştigat să investesc bani în omul acesta. Greşesc, pentru
Radu Herjeu

că activitatea profesională trebuie să se integreze armonic în activitatea

socială, pentru că această integrare este infinit mai productivă pentru un om
care are o viziune culturală a realităţilor şi care poate să aibă un dialog cu
oameni care au un orizont deschis spre alte valori decât cele strict profe-
sionale. Această brutală specializare duce până la urmă la o diminuare a
capacităţilor cerebrale. Bernard Shaw spunea că există o tendinţă ca omul
să ştie din ce în ce mai mult pe domenii din ce în ce mai mici şi va ajunge
să ştie totul despre nimic. Restrângându-ţi domeniul, nu mai vezi ce este în
stânga, în dreapta, omul se duce la serviciu, vine acasă, deschide televi-
zorul, se uită la o telenovelă, mănâncă bine, se duce la o discotecă, se
32 întoarce şi gata. Asta explică de ce în societatea americană, de exemplu, în
momentul de faţă analfabetismul este atins de 25% din populaţie, ceea ce
este îngrijorător dintr-un anumit punct de vedere. Eu cred că este conti-
nuarea procesului de secularizare şi presiunea asta economică - omul care
mânuieşte fondurile preferă să le investească într-un hiperspecialist decât
într-un om armonic dezvoltat. Lucrul este contraproductiv.
R.H.: Credeţi că există vreo şansă să nu ne îndreptăm spre acea soci-
etate cu oameni care ştiu totul despre nimic?
C.B.S.: Eu cred că da. Eu văd la tinerii noştri care sunt foarte setoşi să
afle cât mai mult din istorie, din cultura generală, din spiritualitate, dar din
păcate societatea românească nu e în stare să le satisfacă aceste curiozităţi
aşa cum trebuie. Şi tot sub presiunea economicului a apărut un lucru tot atât
de dezastruos ca incultura, subcultura, sau ceea ce numesc eu literatura asta
de tarabă care este un factor dizolvant al intelectualităţii. De exemplu, omul
are setea să cunoască lumea transcendentală, ce a dat istoria culturii în acest
domeniu şi el vine cu o carte de magie de două parale, o carte de astrologie
de trei parale sau cu o doctrină satanistă, care se-mplântă pe un teren deschis
spre spiritualitate. Societatea românească trebuie să ia atitudine şi aici nu
numai statul prin şcoală, dar şi societatea civilă prin organizarea unor cena-
cluri, prin sponsorizarea unor proiecte de culturalizare. Eu am luat o iniţia-
tivă împreună cu un colaborator să organizăm o fundaţie - „Excelsior“ -
pentru promovarea copiilor supradotaţi. Cu posibilităţile noastre îi ajutăm
să se afirme. Acest creier uman este acelaşi ca în epoca preistorică, are ace-
leaşi posibilităţi, numai că societatea aceasta globalizată, robotizată, hiper-
comercială îi mobilizează reţelele neuronale spre domenii, este adevărat,
pragmatice, dar fără acel panaj pe care îl dă vieţii frumosul, întrebările mari
legate de existenţa umană, soluţiile pe care le-au dat şi marile modele ale
 Printre rânduri
istoriei. În epoca comunistă s-au şters modelele istoriei; s-a spus că istoria
nu are nevoie de personalităţi, deşi au creat cel mai teribil cult al persona-

Radu Herjeu
lităţii. Trebuie reactualizate modelele mari, din istoria reală naţională, din
istoria culturii româneşti, din istoria culturii universale.
R.H.: Nu vedeţi că în ultima vreme se încearcă exact contrariul, dărâ-
marea şi a ceea ce a mai rămas din istoria naţională, din literatura română?
Nu credeţi că aici şi intelectualii ar trebui să aibă un mare cuvânt de spus?
C.B.S.: Păi, nu că au un cuvânt de spus, au o răspundere imensă.
R.H.: Şi de ce nu şi-o asumă, cei mai mulţi?
C.B.S.: Mai întâi că necesită un efort şi oamenii sunt comozi, apoi, noi
încă trăim sub impresia falsă a statului providenţă, ori intelectualii trebuie
să scrie cărţi, articole în ziare, să apară la televiziune la emisiuni culturale,
să promoveze un anumit domeniu al culturii, să subvenţioneze o operă de 33
artă. Acesta este efortul pe care trebuie să-l facă ei şi, bineînţeles, să aducă
în contextul vieţii sociale şi alte repere decât cele strict economice care
astăzi hipnotizează tineretul şi chiar societatea noastră. Vorba aia, mai bine
sărac şi cu o viaţă foarte bogată din punct de vedere spiritual şi cultural,
decât extrem de bogat şi să fii tot timpul cu telemobilul la ureche.
R.H.: Domnule profesor, şi a fi liberal este tradiţie de familie?
C.B.S.: Da. Liberalismul începe în secolul al XIX-lea şi Bălăcenii au
fost printre primii liberali, forma aceea de atunci. În fond, liberalismul la
noi a fost în mod foarte curios şi paradoxal expresia unei revoluţii burgheze,
dar nu pornită de jos în sus; nu negustorii, nu micii comercianţi, nu micii
funcţionari au făcut revoluţia burgheză, ci marii boieri. Lucrul s-a datorat
unui fenomen foarte curios. Boierimea românească s-a trezit la începutul
secolului al XIX-lea sub mirajul Franţei. Este curios pentru că noi am trăit
sub otomani şi cu mirajul austriac şi după aceea şi cu mirajul rus. Mirajul
acesta francez a făcut ca boierii să-şi trimită fiii în Franţa şi acolo au intrat
în sistemul studenţimii franceze: cu o coloratură masonică, cu implicarea
lui Lamartine şi, reveniţi, au luptat contra propriilor privilegii medievale şi
au instaurat liberalismul. Aşa se explică faptul că primii mari liberali au
aparţinut unor familii boiereşti: Bălăcenii, Brătienii, Rosetteştii,
Kogălnicenii ş.a.m.d.
R.H.: De ce nu v-aţi implicat mai la vedere în politică, în parlament, în
disputele dintre partide?
C.B.S.: În disputele dintre partide m-am implicat şi am făcut eforturi
mari, obiectivul meu principal fiind consolidarea Partidului Naţional
Liberal şi unificarea liberală, în care am jucat câteva roluri destul de pozi-
tive. În ceea ce priveşte prezenţa mea în parlament am avut un raţionament
 Printre rânduri
foarte simplu. Nu sunt un om de lege, nu mă pricep la rafinamentele le-
gislative şi atunci ar fi însemnat să stau ore şi zile întregi în parlament şi să
Radu Herjeu

intervin o dată sau de două ori pe săptămână sau pe lună. Era foarte comod,
dar am zis că sunt mai util, în această perioadă de transformare, să-mi con-
centrez activitatea mea spre munca de reculturalizare, de respiritualizare a
populaţiei, decât să stau frumos în bancă, să am un salariu mare, maşină la
scară, şofer la dispoziţie şi din când în când să trăncănesc, nefiind un spe-
cialist în domeniul juridic. Mi s-ar fi părut că iau banii oamenilor degeaba,
şi-atunci am stat deoparte, dar nu în afara luptei politice. Acum sunt preşed-
intele unei fundaţii a PNL care caută să mobilizeze tineretul într-un Institut
liberal în care să se consolideze aspectele teoretice ale liberalismului.
R.H.: Domnule profesor, ce credeţi că lipseşte societăţii româneşti
34 acum, la sfârşit de mileniu, în principal?
C.B.S.: Nu aş putea să spun ce lipseşte în mod principal. Lipseşte
realizarea acestei transformări de mentalitate care este absolut necesară, dar
lipseşte şi perfectarea unui sistem socio-economic care să fie mai perfor-
mant pentru ca întreaga calitate a vieţii, a populaţiei să fie ceva mai bună.
Economiştii bâjbâie într-un experiment istoric care nu a fost realizat nicio-
dată, nu există soluţii pragmatice, nu a experimentat nimeni trecerea de la
un sistem totalitar de extremă stângă, în care proprietatea era nulă şi statul
era beatificat, la o societate de consumaţie, liberală, democratică. Este un
proces care invers a fost foarte uşor. Au venit armatele sovietice, au pus
tunurile pe populaţie şi au obligat-o să renunţe la proprietate şi să devină
funcţionari de stat cu toţii. Acum este foarte complicat. Nu există soluţii.
Fenomenul nu este românesc, este european. Unele ţări sunt înainte pentru
că l-au început mai devreme, de exemplu Ungaria, care l-a început cu vreo
zece ani mai devreme; pe urmă există un sprijin mai consistent acordat unor
anumite ţări din Est decât altora. Adică toţi suntem egali, dar unii suntem
mai egali decât alţii. Este o realitate în momentul de faţă. Societatea
românească este încă superbirocratizată, oamenii nu vor să-şi asume
răspunderea, privesc spre stat ca spre părintele absolut care trebuie să
rezolve toate problemele. Aceste lucruri sunt nişte remanenţe arhetipale ale
societăţii totalitare de stânga. Dar până toate aceste lucruri ies din minte,
toată lumea este nemulţumită şi fondul acesta de nemulţumire creează un
climat social tensionat care este exploatat de către profitorii care au existat
întotdeauna. Se ştie că în perioade tulburi profitorii se ridică. Acesta este un
fenomen istoric care face parte din realităţile legate de însăşi structura noas-
tră antropologică, ori, trăim acest moment şi bineînţeles această teribilă can-
grenă care ne roade pe toţi, dar nu numai la noi, ci şi în Vest, a corupţiei.
 Printre rânduri
R.H.: Credeţi că este mai prezent sau mai acut în România datorită unor
caracteristici ale românilor sau suntem noi mai necunoscători într-ale soci-

Radu Herjeu
etăţii?
C.B.S.: Nu, noi avem o manie şi chiar mediile nostre de informare au o
manie de a ne culpabiliza. Nu suntem noi mai corupţi decât francezii, spa-
niolii sau decât arabii. Corupţia este o boală generală care a apărut în isto-
rie de când există istoria şi care în momentul de faţă are o dezvoltare la nivel
planetar. Vedeţi ce se întâmplă în Japonia, în Coreea de Sud. Eu nu dau
exemple ca să-i acuz pe ei, dar ca să se vadă că nu trebuie îndreptat degetul
acuzator numai asupra noastră, unde corupţia este medie şi în care, întâm-
plător, instituţiile care trebuie să înfrâneze această corupţie sunt încă într-o
fază de restructurare morală în care trec de la un sistem judiciar comandat
de stat la un sistem judiciar în care judecătorul îşi ia toată răspunderea lui 35
într-un context în care respectă legea şi morala. Transformarea este foarte
grea, dar vine, se simte că vine.
R.H.: Domnule profesor, cum aţi defini distincţia? Cum aţi defini a fi
un om distins?
C.B.S.: Este tot aşa de greu de definit ca şi un om frumos. Pui diagnos-
ticul de om distins, dar ţi-e greu să-l defineşti lingvistic. Asta mi-aduce
aminte de un mare anticar englez care era mare specialist în viori
Stradivarius. Un alt anticar mai tânăr l-a rugat să-l înveţe şi pe el cum se
pune acest diagnostic. Acesta îi spune că se uită la vioară şi trăieşte faptul
că este o vioară Stradivarius, că nu are nici un criteriu raţional, este intuitiv.
Acelaşi lucru despre distincţie - este intuitiv, trăiesc fenomenul care vine
din faptul că ai trăit într-o lume în care ai venit în contact cu oameni dis-
tinşi, acest model, aş spune arhetipal, şi aşa cum Jung spunea că arhetipurile
acestea te călăuzesc, aşa te călăuzeşte şi diagnosticul de om distins. Cel
puţin în lumea mea recunosc foarte uşor această distincţie şi antipodul ei -
mitocănia, care din păcate creşte exponenţial.
R.H.: Credeţi că există o genă a distincţiei?
C.B.S.: Există probabil o genă, dar faptul că te-ai născut într-o familie
de oameni distinşi, primeşti o educaţie distinsă, îţi deschizi ochii pe valori
este un proces educaţional şi de cultură.
R.H.: Dar ştiţi că se spune că există mărgăritare şi în noroi...
C.B.S.: Ştiu, aşa este.
R.H.: Credeţi că un om poate să se autoeduce spre distincţie?
C.B.S.: Cu un efort foarte mare poate dar, în general, societatea trebuie
să-i ofere modelele respective. Şi aici este rolul mare al acestei insti-
tuţii(televiziunea - n.a.), să nu promoveze mitocănia, să nu promoveze exact
 Printre rânduri
pârtiile pe care, dacă se angajează, cei tineri ajung spre nisipurile mişcătoare
în loc să ajungă spre luminişurile din pădure.
Radu Herjeu

R.H.: Vorbind despre mitocănie, nu pot să n-o asociez cu kitsch-ul.

C.B.S.: Kitsch-ul este un fel de mitocănie în artă. Este o plagă de care
ne izbim şi de care este vinovat, în special, turismul. El generează kitsch-ul
prin toate amintirile acelea turistice care au un şarm periculos. Kitsch-ul are
şi el atracţia lui, dar trebuie să-i dai valoarea de kitsch. Ştim oameni care
colecţionează obiecte kitsch. Sunt nişte kitsch-uri reuşite şi altele nereuşite,
care trebuie aruncate. De exemplu, există pipe kitsch de ceramică foarte
interesante, care nu au nimic de-a face cu pipa de lemn care este un lucru
extrem de distins, sau cu pipa din spumă de mare care are certificatele ei de
nobleţe.
36 R.H.: De unde au oamenii această deschidere spre kitsch mai curând
decât spre arta pură, adevărată?
C.B.S.: Cred că este tot un fenomen cultural. Kitsch-ul se creează mult
mai uşor. Este mult mai bogat răspândit pe piaţă şi este mult mai ieftin.
Şi-atunci, omul vrea să-şi pună un tablou în casă şi nu poate să-şi plătească
un Rembrandt şi-atunci îşi plăteşte o pânză oarecare, îşi formează ochiul pe
lucrul acesta. Se ştie că în casele de mahala se găsesc tablouri cu felia de
pepene roşu, cu ţiganca cu floarea în gură... Sunt considerate capodopere de
artă. Este un fenomen de educaţie, de cultură, dar şi economic. De vină este
şi biserica. Mai ales biserica catolică promovează kitsch-ul. Toate statuetele
care se găsesc în proporţie de masă la locurile de pelerinaj sunt kitsch. Am
văzut şi am atras atenţia şi ierarhilor noştri pătrunderea în bisericile noastre
a icoanelor kitsch şi aceasta este inadmisibil pentru că biserica trebuie să
promoveze arta adevărată. Contactul cu divinitatea se face în mod onest şi
kitsch-ul este exact negarea onestului, este o minciună artistică.
R.H.: Domnule profesor, aveţi vreun regret legat de viaţa dumneavoas-
tră? Aţi făcut o mulţime de lucruri, aţi fi vrut să faceţi şi altele?
C.B.S.: Regretul meu este că nu am putut să fac învăţământ încă de la
început. Câteva decenii am fost izolat în învăţământ. Regret nu pentru pres-
tigiul titlului de profesor. Am fost respectat şi am fost menajat ca şi cum aş
fi fost un profesor, datorită capacităţilor mele profesionale, dar mi-ar fi făcut
plăcere să formez tineri, îmi place să văd tineretul, îmi place să-i dau din
cunoştinţele mele. Aş fi dorit să formez o şcoală ca să am cui să transmit
mai departe ceea ce am acumulat o viaţă întreagă. Acest lucru mi-a fost
refuzat şi este singurul regret mare pe care îl am.
R.H.: Revenind la faptul că familia dumneavoastră a renunţat la titlul de
conte, v-ar fi plăcut să vi se spună conte?
 Printre rânduri
C.B.S.: Nu ştiu, dacă nu am fost învăţat cu acest lucru! Sigur, port bla-
zonul, port coroana, am hârtie de scris mai simandicoasă, cu blazon, dar

Radu Herjeu
acestea înseamnă un respect faţă de un simbol pe care îl avem de atâtea se-
cole şi care ne-a fost conferit de un împărat pe care-l respectăm cu toţii, dar
ca să afişez titluri din acestea, mi se pare puţin anacronic, dar nu este mai
puţin adevărat că în anumite societăţi vest-europene a avea astfel de titluri
nu-i o joacă. Îţi deschide o mulţime de uşi, de saloane, poţi să pătrunzi la
anumite nivele şi în conducerea politică şi economică şi în viaţa culturală.
Acolo este un avantaj dar eu nu l-am speculat.
R.H.: Vă mulţumesc şi sper să mai avem ocazia să mai stăm de vorbă
şi despre alte subiecte care v-au pasionat de-a lungul vieţii şi să încercăm
împreună să-i convingem pe tineri că ultraspecializarea nu este cea mai
fericită cale de a ajunge undeva. 37
C.B.S.: Două lucruri nu sunt fericite: ultraspecializarea şi viaţa comodă.
Nu trebuie să te fereşti de stress, trebuie să ştii să faci faţă acestuia. Stresul
este un stimulent al capacităţilor creatoare ale gândirii umane.
R.H.: Încă o dată vă mulţumesc.

- interviu realizat în 1999 -

 Printre rânduri

Radu Herjeu
Anania Bartolomeu
Arhiepiscop 39

S-a născut în comuna Glăvile, judeţul Vâlcea, la 18 martie

1921.
A absolvit Seminarul Central din Bucureşti, liceul Mihai
Viteazul din acelaşi oraş şi Academia Teologică Andrei Şaguna
din Sibiu.
În 1942 a fost hirotonisit întru ierodiacon la Mânăstirea
Antim din Bucureşti.
Între 1958 şi 1964 a fost deţinut în închisorile comuniste
pentru activităţi „subversive“ în timpul studenţiei.
În perioada 1965-1976 a activat în cadrul Arhiepiscopiei
Misionare Ortodoxe Române din America şi Canada.
După întoarcerea acasă, a urcat în ierarhia Biseriii
Ortodoxe. La 21 ianuarie 1993 a fost ales Arhiepiscop al
Vadului, Feleacului şi Clujului.
A publicat 17 volume de poezie, proză, teatru, memorialis-
tică şi eseuri.
În 1982 obţine Premiul pentru dramaturgie al Uniunii
Scriitorilor din România.
 Printre rânduri

Radu Herjeu: Înalt Preasfinţia Voastră, vom merge pentru început cu

Radu Herjeu
foarte mult timp în urmă, şi anume atunci când aţi făcut alegerea de a urma
calea preoţiei. De ce aţi făcut această alegere?
Anania Bartolomeu: Sunt călugăr de aproape şaizeci de ani şi nu am
comentat niciodată pricina care m-a îndemnat către mănăstire; consider, pe
de o parte, că este o problemă strict personală şi, pe de altă parte, nici eu,
până astăzi, nu sunt lămurit. Sunt convins însă că în clipa aceea, ca şi mai
târziu, Dumnezeu a ştiut ce face cu mine.
R.H.: Să fie şi influenţa faptului că proveneaţi dintr-un lung şir de pre-
oţi?
A.B.: Nu cred, mai degrabă eram pregătit pentru preoţia de mir şi
maică-mea vedea în mine un preot paroh destoinic, fie de oraş, fie de ţară, 41
aşa încât hotărârea mea de a merge la mănăstire a fost o surpriză. De altfel,
nici nu i-am întrebat pe părinţii mei, aşa cum se întâmplă de cele mai multe
ori. La început mama „a bocit“, apoi s-a obişnuit cu gândul, pentru ca apoi
să sfârşească prin a fi fericită.
R.H.: Aţi urmat în paralel cu seminarul şi liceul „Mihai Viteazul“?
A.B.: Nu în paralel. Pe vremea aceea, cu diploma de seminar se putea
merge numai la teologie. După ce am terminat seminarul m-am hotărât să
urmez Facultatea de Medicină şi pentru aceasta aveam nevoie de diplomă
de bacalaureat, aşa încât am dat nişte examene de diferenţă la liceul
„Cantemir“ din Bucureşti şi apoi am fost repartizat pentru bacalaureat la
liceul „Mihai Viteazul“, şi am luat examenul. Cu această diplomă am putut
să intru la medicină.
R.H.: De ce v-aţi dus la medicină dacă porniseţi pe un alt drum?
A.B.: Iată de ce: când mă aflam în Mânăstirea Antim de Bucureşti,
proaspăt călugăr, am trecut printr-o criză sufletească foarte profundă, în cur-
sul căreia am simţit nevoia de a-mi reface iubirea pentru om, pentru
aproapele meu, pentru că era ceea ce pierdusem. Mă gândesc la acea ima-
gine a lui Dostoievski, în sensul că iadul este durerea de a nu mai putea iubi.
Şi cred că treceam pe lângă iad. Aşa se face că, simţind această nevoie, con-
sideram că nu puteam s-o fac decât în calitate de medic, fireşte, doctor fără
de arginţi, pentru ca să-mi dedic puterea spirituală vindecării sufletului pe
de o parte, iar prin ştiinţa medicală să-i pot fi de folos trupeşte.
R.H.: Cum era posibil ca, totuşi, iubindu-l pe Dumnezeu, să nu-i mai
iubiţi pe oameni?
A.B.: Aceasta nu ţine de o explicaţie. Crizele nu se explică, ele se înre-
gistrează, se rezolvă. Criza mea s-a rezolvat. A fost o criză temporară care
 Printre rânduri
m-a determinat să fac acel pas către medicină, dar o dată făcut, a trecut.
R.H.: Şi nu v-a părut rău că n-aţi terminat şi medicina?
Radu Herjeu

A.B.: Ba da, pentru că începuse să-mi placă. Eu, prin structura mea, nu
eram făcut pentru ştiinţele exacte, ci pentru ştiinţele umaniste, aşa încât
munceam enorm pentru a-mi suplini lipsa de vocaţie. Eram un student bun
al marilor profesori din vremea aceea: i-aş pomeni pe Victor Papillian, pe
Grigore Benetato, pe Crişan, pe Secăreanu. Mai mult decât atât, aveam per-
spectiva de a intra preparator şi posibil asistent la catedra de fiziologie me-
dicală, care era condusă de marele savant Grigore Benetato. Mi s-au
prăbuşit toate aceste idealuri o dată cu evenimentele din mai-iunie 1946,
care sunt cunoscute.
R.H.: Aţi urmat şi muzica instrumentală. De ce?
42 A.B.: Iată de ce: în seminarul central, din programa analitică făcea parte
şi vioara sau violina, pentru că se moştenea această tradiţie din vremea când
preotul era, la ţară, şi învăţător. El învăţa muzica cu ajutorul viorii, aşa încât
singurele şcoli secundare în care vioara era disciplină obligatorie erau
Şcoala Normală pentru învăţători şi seminariile. După opt ani de seminar
am crezut că aş putea să merg mai departe, nu să devin un Yehudi Menuhin,
dar în orice caz un om care să ştie să cânte la vioară, dar am ratat şi asta o
dată cu greva din 1946.
R.H.: Şi nu aţi mai cântat de-atunci?
A.B.: Nu, am mărturist cândva, într-un volum de amintiri literare, că la
vremea aceea şedeam într-o vilă din parcul sportiv al universităţii, se numea
parcul „Regele Ferdinand I“, acum se numeşte parcul „Iuliu Haţeganu“ şi
pe drept numit aşa pentru că era ctitoria lui, împreună cu celebrul alergător
la suta de metri Ion Moina. El îşi făcea exerciţiile de alergări, iar eu de
vioară. Într-o seară m-am întors foarte obosit de la cursuri şi m-am aşezat
lângă o salcie pe malul lacului, ascultând cântecul unei privighetori, fasci-
nat, şi m-am gândit că niciodată nu voi ajunge să cânt la vioară aşa cum
cânta acea pasăre. Şi din acea clipă am pus vioara deoparte şi nu am mai
cântat.
R.H.: Adică, sunteţi un perfecţionist?
A.B.: Cred că era un mic pretext să o părăsesc...
R.H.: N-aţi fost tentat niciodată să reluaţi?
A.B.: Nu, am şi dăruit vioara altcuiva care avea mare nevoie de ea.
R.H.: Toate aceste incursiuni ale dumneavoastră şi în alte domenii decât
cel strict teologic erau un semn că vă doreaţi şi altceva, că nu vă simţeaţi
împlinit pe drumul acesta?
A.B.: Unul din personajele mele dintr-un poem dramatic are un refren
 Printre rânduri
pe care-l rosteşte din când în când: „Fă-mă Doamne ce m-oi face / Altceva
decât ce sunt“, aceasta însemnând nemulţumirea de tine însuţi şi de aici

Radu Herjeu
tendinţa de a face un pas mai departe, către un pisc mai înalt şi, dacă se
poate, către perfecţiune. Pe de altă parte, la douăzeci de ani ţi se pare că le
poţi face pe toate, mai târziu, o dată cu vârsta, îţi dai seama că trebuie să fii
măsurat, că trebuie să ai priorităţi. Priorităţile mele de-a lungul vieţii au fost
biserica şi literatura.
R.H.: Mă bucur că aţi amintit dumneavoastră pasiunea pentru literatură,
poezie, în special pentru dramaturgie. Cum aţi început să scrieţi?
A.B.: Am început la vârsta de zece ani, eram în clasa a treia, la ţară,
păzeam văcuţa familiei pe câmp şi deodată mi-a venit în minte că aş putea
pune în versuri lecţia de istorie pe care învăţătorul Nae Bădiţă ne-o predase
în ajun şi care se referea la bătălia de la Călugăreni a lui Mihai Viteazul. 43
Trebuie să mărturisesc însă că, înainte de aceasta, fratele meu mai mare
Dumitru Anania, care era deja student, ne-a trimis o scrisoare în versuri pe
care eu am citit-o în faţa mamei şi a surorilor mele şi cred că mi-a trezit do-
rinţa de a-l imita sau de a-mi demonstra mie însumi că aş putea să scriu şi
eu în versuri. Aşa că am versificat lecţia de istorie, am scris-o în memorie -
nu eram pregătit să scriu. Acasă i-am citit-o maică-mii, care m-a încurajat,
apoi un coleg m-a „pârât“ învăţătorului care, citind-o - între timp o tran-
scrisesem - m-a bătut pe umăr şi m-a încurajat. Spun acest lucru pentru edu-
catori şi pentru profesori. Este foarte important ca un copil care are o
vocaţie artistică să fie încurajat. Eu nu am uitat ce mi-a spus învăţătorul meu
şi am continuat să scriu şi, când am debutat, destul de târziu, în 1996, i-am
trimis prima mea carte cu o dedicaţie.
R.H.: V-aţi gândit vreodată să alegeţi numai calea scrisului?
A.B.: Sigur, pentru că ea a venit înainte de a mă hotărî să devin călugăr.
Repet, literatura o fac de la zece ani iar hotărîrea de a îmbrăţişa haina mo-
nahală a venit zece ani mai târziu. Atunci m-am văzut numai scriitor. Mai
târziu mă vedeam în ambele ipostaze în paralel, fără să consider că una o
contrazice pe cealaltă, ci dimpotrivă, devin complementare.
R.H.: Aţi scris şi poeme dramatice şi chiar un volum de teatru: „Poeme
cu măşti“,
A.B.: „Poeme cu măşti“ este o a doua ediţie a patru dintre cele cinci
poeme dramatice ale mele. Apăruseră în ediţii separate şi apoi le-am
revizuit şi au apărut într-un volum pe care mi l-a publicat editura „Cartea
Românească“ în 1970. L-am numit „Poeme cu măşti“ pentru că aşa consi-
der eu că este faţa mea atunci când apar pe scenă, pornind de la sentimen-
tul că în fiecare personaj, oricât ar fi el de angelic sau de demonic, există şi
 Printre rânduri
câte o părticică din autor.
R.H.: V-aţi imaginat vreodată regizând sau chiar jucând?
Radu Herjeu

A.B.: De regizat am regizat, iar de jucat n-am jucat decât în copilărie în

Pluguşorul sau când eram elev. Regie am făcut, ştiu cum se face un decor,
am luat lecţii de scenografie de la maestrul decorator al Operei Române,
cunosc efectul luminilor. Aşa cum un dirijor, un compozitor trebuie să
cunoască toate instrumentele şi potenţele fiecărui instrument, aşa şi un dra-
maturg trebuie să cunoască potenţele scenei, până unde îşi poate permite
să-şi desfăşoare imaginaţia.
R.H.: Care este cea mai mare satisfacţie pe care a-ţi avut-o din această
direcţie, cea a scrisului?
A.B.: Este bucuria de a te şti citit. Deşi criticii n-au fost interesaţi de
44 cărţile mele, am avut ceea ce se cheamă succesul de public, cărţile mele
s-au epuizat în timp record. Aceasta este o mare satisfacţie pe care o poţi
avea. Restul - banii sau gloria, sau consacrarea - contează mai puţin.
R.H.: Aţi fi putut scrie şi mai mult în acest timp?
A.B.: E greu de spus. Întrebarea ar fi dacă aş fi putut scrie mai bine, nu
mai mult. Fiecare scriitor, spre sfârşitul vieţii lui, ar trebui să creadă că
opera lui ar mai trebui scrisă încă o dată.
R.H.: Există vreo diferenţă între scriitorul Valeriu Anania şi arhiepis-
copul Bartolomeu Anania?
A.B.: Arhiepiscopul Bartolomeu Anania nu mai face literatură fiindcă
s-a consacrat revizuirii Bibliei în limba română într-o nouă versiune şi în
ediţie comentată. A renunţat la literatura proprie, considerând că toate
cărţile pe care le-a scris nu reprezintă altceva decât un exerciţiu de 40-50 de
ani pentru această operă pe care o face acum.
R.H.: Înainte de a deveni arhiepiscop şi înainte de a vă dedica exclusiv
traducerii Bibliei care era diferenţa dintre scriitor şi preot?
A.B.: S-au împăcat bine, uneori s-au mai ciondănit, s-au mai supărat şi
şi-au întors spatele, dar nu foarte des. Cred că mai degrabă au devenit com-
plementari, s-au întregit unul pe altul, ceea ce m-a determinat ca atunci când
am scris eseurile „Cerurile Oltului“ să abordez textul ca pe un dialog, să-i
zicem platonician, între Bartolomeu şi Valeriu, unul reprezentând teologul
şi celălalt reprezentând scriitorul. Toată cartea este structurată pe acest dia-
log, nu numai din motive tehnice, de a fi mai viu, ci şi pentru această sem-
nificaţie de dialog între cei doi care se şi contrazic, pot avea păreri diferite,
dar până la urmă ajung la aceeaşi concluzie.
R.H.: Care vă este cel mai drag totuşi, Valeriu sau Bartolomeu?
A.B.: Amândoi deopotrivă. Ştiţi ce se întâmplă? Cred că literatul are
 Printre rânduri
mai puţine ispite şi mai puţine posibilităţi de a deveni păcătos, pe câtă
vreme un cleric, un călugăr îşi ia o sarcină foarte grea care îi inculcă în per-

Radu Herjeu
manenţă sentimentul de insatisfacţie, de imperfecţiune şi de tristeţe că nu
izbuteşte să fie mai bun.
R.H.: Există o libertate a scriitorului pe care un slujitor al bisericii nu o
are?
A.B.: Sigur că există anumite limite care ţin mai mult de bun simţ decât
de cenzură. Părintele Gala Galaction, şi el un clasic al literaturii noastre, nu
s-a cenzurat, în memoriile lui. A fost sincer în ceea ce a scris, dar îmi
amintesc de un comentariu al unui mare critic literar care spunea că părin-
tele Gala Galaction în calitatea sa de preot condamnă păcatul, dar cu câtă
voluptate şi măiestrie îl descrie...
R.H.: Există şi în cărţile dumneavoastră ceva pe care l-aţi fi putut privi 45
altfel dacă nu era al dumneavoastră?
A.B.: Nu, viziunea literară nu a fost cenzurată de ipostaza călugărului,
Cred că limbajul a păstrat totuşi o anumită decenţă, dar pentru aceasta nu
trebuie să fii neapărat cleric, important este ca limbajul să aibă impactul pe
care ţi-l doreşti cu cititorul sau ascultătorul.
R.H.: Ce are un impact mai mare: o poezie, o piesă de teatru sau o
slujbă?
A.B.: Nici un succes, nici un fel de ropot de aplauze nu pot echivala
bucuria unui sfârşit de liturghie, ai o stare de fericire, de mulţumire, de
lumină, de împăcare, de apropiere de Dumnezeu.
R.H.: Este starea dumneavoastră dar este şi a celor care ascultă?
A.B.: Să sperăm. Predic la amvon, mă uit în ochii oamenilor, am motive
să cred că au primit mesajul meu, totul se petrece în tăcere, fără aplauze,
ovaţii, dar în clipa în care comunicarea devine comuniune scopul este atins
şi acest lucru se simte.
R.H.: Se simte mai ales fiindcă mesajul dumneavoastră este transmis
direct.
A.B.: Niciodată nu citesc o predică. Vorbesc liber, îmi pregătesc predi-
ca, bineînţeles, jumătate acasă şi jumătate în timpul desfăşurării, dar cu aju-
torul acultătorilor.
R.H.: În general scriitorul nu primeşte imediat feed-back-ul de la citi-
tori, pe când dumneavoastră, ca preot, primiţi imediat reacţia celor care vă
ascultă. Bănuiesc că sunt mulţi oameni care vă iubesc.
A.B.: Da, cred că da, şi acest fapt mă face să mă simt bine pe pământ.
R.H.: Şi responsabil?
A.B.: În cel mai înalt grad. Fiecare semn de iubire înseamnă o nouă
 Printre rânduri
invitaţie la participare.
R.H.: Dumneavoastră sunteţi şi preot şi scriitor, adică doi mesageri ai
Radu Herjeu

unor valori extrem de importante. Eu am senzaţia, şi asta am spus-o în toate

emisiunile mele, că de câţiva ani încoace aceste valori nu mai sunt receptate
de tineri. De aceea vreau să vă întreb cum simte, atât scriitorul cât şi preo-
tul Anania această îndepărtare a tinerilor de valorile tradiţionale?
A.B.: Lucrez cu tineretul, colaboratorii mei de la centrele parohiale sunt
în special tineri. Catedrala din Cluj, mai cu seamă după începerea anului
universitar, este plină de tineri. Catedrala are o capacitate de patru mii de
persoane, iar cel puţin două mii sunt afară şi ascultă slujba prin intermediul
difuzoarelor. Dintre aceştia, 60-70% sunt tineri. Sigur că poate procentual
tinerii care sunt debusolaţi sunt mai mulţi şi trebuie să admitem că cei care
46 merg la biserică sunt o minoritate, pentru că drumul către împărăţia lui
Dumnezeu este cel strâmt, nu cel larg.
R.H.: Şi cei care citesc versuri au fost întotdeauna o minoritate.
A.B.: Fără îndoială, şi iubitorii de frumos. Şi totuşi suntem o ţară cu un
popor iubitor şi creator de frumos.
R.H.: Nu credeţi că, din păcate, ultimii nouă ani au transmis mai ales
mesajul că banul este mai important decât cultura?
A.B.: Sigur, dar depinde cât crezi acest mesaj. Dar când oamenii îşi rup
de la gură, în aceste vremuri de criză, ca să-şi cumpere bilete de exemplu la
un concert cu Dan Grigore sau la Festivalul George Enescu, ne arată că sunt
speranţe să revenim la iubirea de frumos.
R.H.: În predicile dumneavoastră îi îndemnaţi pe tineri să citească?
A.B.: Cum să nu, ba mai mult, îi îndemn să înveţe bine limba română.
De curând, am avut la Catedrală deschiderea noului an şcolar. În faţa a peste
cinci mii de copii am vorbit despre şcoală, despre viitorul lor, i-am îndem-
nat să-şi asculte profesorii, să-şi iubească religia şi nu uit niciodată să-i
îndemn să înveţe să scrie şi să vorbească corect româneşte - aici cred că vor-
beşte scriitorul din mine.
R.H.: Ce înseamnă pentru dumneavoastră memoria?
A.B.: Memoria este o reiterare a unor momente, îţi retrăieşti viaţa, nu
doar ţi-o aminteşti şi aceasta contribuie la un fenomen de introspecţie, să
poţi privi critic viaţa ta trecută şi având-o sub un ochi critic să poţi face o
evaluare asupra ta însuţi.
R.H.: Există şi lucruri despre care nu vă face plăcere să vă amintiţi?
A.B.: Nu cred că aş fugi de mine însumi, bune sau rele, sunt ale mele.
R.H.: Mă gândesc la cele care n-au ţinut de dumneavoastră, la perioada
închisorii, de exemplu.
 Printre rânduri
A.B.: Ştiţi care este paradoxul? Îmi scria o doamnă din Braşov că are un
unchi care a făcut 22 de ani de închisoare şi că, la o vârstă foarte înaintată,

Radu Herjeu
se întâlneşte cu foşti camarazi din închisoare şi râd de se prăpădesc când îşi
povestesc amintirile din închisoare, iar dânsa nu înţelege cum este posibil
să vorbeşti despre puşcărie şi să nu te crispezi. Adevărul este că în anii de
închisoare intervine şi umorul. Eu îl numeam „umor infraroşu“, este un
mijloc de a supravieţui. Sigur că mi-aduc aminte cu crispare de ceea ce a
fost crunt în perioada închisorii, mai ales perioada de anchetă. În general eu
consider că totul vine de la Dumnezeu, cu ştirea şi îngăduinţa lui şi că totul
poate să-ţi prindă bine dacă ştii să îţi asumi suferinţa. O suferinţă asumată
devine benefică, luminoasă, pentru că ţi-ai pus-o în faţa lui Dumnezeu pe
care l-ai rugat ca în felul acesta să-ţi mai ierte din păcatele celelalte care
nici o legătură cu obiectivele suferinţei pe care ai îndurat-o. Şi totul devine 47
senin, ţi-ai iertat duşmanii şi eşti un om liber.
R.H.: Nici imediat după ieşirea din închisoare nu aţi avut resentimente?
A.B.: Nu, resentimente nu, dar a existat teama de a nu fi dus înapoi.
Faptul că eşti urmărit, spionat, este un drum al groazei, care încetul cu înce-
tul se estompează.
R.H.: De fapt închisoarea a fost efectul unui şir de ani în care dum-
neavoastră v-aţi implicat activ în rezistenţa anticomunistă care a avut un
vârf în 1946 în timpul grevelor studenţeşti pe care le-aţi condus. Ce v-a
făcut să vă implicaţi în grevele studenţeşti având în vedere faptul că dum-
neavoastră aţi păşit pe un drum al păcii, al liniştii?
A.B.: Tot mâna lui Dumnezeu este, care te cheamă şi îndeamnă atunci
când tu nici nu gândeşti. Eu intrasem la Facultatea de Medicină cu gândul
la carte şi casă. În acea perioadă, împreună cu colegii mei din anul I, lup-
tam pentru deblocarea examenelor, pentru dreptul de a da o parte din exam-
ene şi în toamnă, nu numai în iunie. Se formaseră o serie de comisii dintre
colegi, dar care n-au avut prea mult crezământ la rectorat. Pentru că eram
călugăr, ei m-au rugat să conduc o comisie şi în felul acesta noi am fost
ascultaţi şi ni s-a aprobat cererea. Asta a făcut să devin cineva în ochii
întregului an, ceea ce a făcut ca în următorul an, la Cluj, în 1946, când a fost
reînfiinţat Centrul studenţesc „Avram Iancu“, să fiu ales preşedinte în una-
nimitate, prin vot secret, fără ca eu să candidez. Şi-n această calitate, venind
acele evenimente, nu mă puteam sustrage, nu puteam fugi ca un laş de la
greu. Şi, a propos de amintiri, a fost o voinţă de dincolo de mine şi cred că
nu se poate numi întâmplare.
R.H.: Atunci chiar v-aţi gândit că puteţi schimba ceva?
A.B.: Când te implici într-o asemenea treabă ţi-ai asumat toate riscurile,
 Printre rânduri
toate urmările. Aşa că atunci când am fost exmatriculat, când am fost
arestat, mă aşteptam să mi se întâmple.
Radu Herjeu

R.H.: Aţi bănuit în acele clipe că vor urma atâţia ani de comunism?
A.B.: Nu, toată lumea aştepta să vină americanii. În 1946 regele era încă
în fruntea statului, comunismul era încă firav, credeam că puterile occiden-
tale, în special SUA, vor avea destulă putere să-i împingă pe sovietici
înapoi, nu bănuia nimeni atunci fenomenul Yalta. Au trecut mulţi ani şi după
ce am intrat la Patriarhie, patriarhul Justinian ne-a spus că biserica trebuie
să-şi facă o politică de lungă durată pentru că americanii nu vin curând şi a
avut dreptate.
R.H.: Dacă nu aţi fi fost arestat aţi fi continuat această luptă activă?
A.B.: Încă înainte de a intra la medicină, eu aveam la activul meu mai
48 multe arestări de acest fel pentru că nu am putut să rămân indiferent la tre-
buinţele momentului şi nu am putut rămâne insensibil la solicitările de a
participa la viaţa neamului meu, socoteam că este o datorie. Altfel, vocaţia
mea adevărată este de interiorizare şi de singurătate.
R.H.: Este adevărat, chiar îmi spuneaţi că nici nu vă stă foarte bine
haina de persoană publică.
A.B.: Am fost nevoit să devin persoană publică, mai puţin prin lite-
ratură, pentru că scrisul se face în singurătate, ci mai mult pentru că s-a
socotit că sunt necesar. Să ştiţi că nici pentru arhiepiscop n-am candidat, am
fost ales în lipsă, aveam deja zece ani de pensie.
R.H.: Aceasta a fost traiectoria vieţii dumneavoastră.
A.B.: Dumnezeu ştie ce face cu noi toţi.
R.H.: Şi nu v-aţi întrebat de ce o face cu dumneavoastră?
A.B.: Asta numai El ştie. Eu înţeleg într-o oarecare măsură, voi înţelege
mai bine după ce voi fi dincolo.
R.H.: Care sunt dezavantajele că sunteţi o persoană publică?
A.B.: Înainte de a fi ales arhiepiscop mă retrăsesem la pensie, locuiam
într-o garsonieră de lângă Cişmigiu şi obişnuiam ca în fiecare dimineaţă să
mă plimb pe aleile parcului, era pentru plăcerea mea, pentru sănătatea mea.
Din momentul în care am apărut pe ecranele televizoarelor, după ce am fost
ales arhiepiscop, şi mi-am reluat plimbarea în parc am observat că nu mai
eram anonim, toată lumea mă saluta şi în acel moment m-am simţit foarte
stingherit. De atunci nu m-am mai plimbat şi regret lucrul acesta.
R.H.: Să ne întoarcem la perioada imediat după ieşirea din închisoare,
când aţi ajuns în America, la Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă Română.
Cum aţi ajuns direct din închisoare în ţara libertăţii?
A.B.: Nu, n-a fost chiar direct. Încă din 1957 a venit la Patriarhia din
 Printre rânduri
Bucureşti episcopul Andrei Moldovan însoţit de consilierul Alexandru
Suciu. Eu eram bibliotecar la Patriarhie, ne vedeam zilnic, conversam şi

Radu Herjeu
le-am plăcut şi aşa s-au gândit la o succesiune a episcopului Moldovan. Dar
nu i-am încurajat deoarece nu vroiam să am încurcături cu Securitatea. Ei
au făcut încă de atunci un demers oficial, de care eu nu am ştiut, dar care
nu s-a finalizat pentru că în 1958 am fost arestat. În 1964, de îndată ce s-a
aflat că sunt liber, între timp episcopul murise, s-a început demersul prin
Consulatul American de la Bucureşti, asigurându-mă că momentul politic s-
a schimbat, România s-a reorientat politic şi guvernul comunist nu-şi mai
poate permite un refuz. Aceasta este explicaţia care de fapt a ridicat multe
semne de întrebare. Vreau să vă spun că din închisoare am ieşit în august
1964 şi am plecat în America în octombrie 1965. Am avut girul guvernului
american şi dovada este că, o dată plecat în America, din prima zi am avut 49
statutul de rezident permanent cu dreptul de a călători peste hotare cu do-
cument american.
R.H.: Nu v-aţi gândit să rămâneţi acolo?
A.B.: Nu, nu din excese de patriotism, dar chiar dacă comunismul ar fi
fost permanent, nu m-am văzut îmbătrânind şi murind acolo, ca probă că
după cinci ani de rezidenţă puteam să-mi cer cetăţenia americană, dar n-am
putut, datorită unui sentiment foarte personal. Ştiţi ce se întâmplă? În piesa
mea „Leul pământului“ există un simbol, o mână de pământ pe care o poartă
ostaşul cu el ca să-i ţină de cald. Am vrut să mor şi să fiu îngropat în pământ
românesc ca să-mi fie cald.
R.H.: Există vreo diferenţă între ortodocşii de acolo şi cei de acasă, ca
mentalitate de exemplu?
A.B.: Ca mentalitate, da. Sunt în mare măsură americanizaţi, noile ge-
neraţii şi-au pierdut limba, însă credinţa este intactă, în afară de adminis-
traţie care este autonomă, păstrând cu Sfântul Sinod doar o legătură cano-
nică.
R.H.: Şi totuşi, în societatea capitalistă.individualismul este mult mai
pregnant decât a fost poate în România până acum câţiva ani. Nici acest
lucru n-a avut influenţă asupra apropierii lor de religie?
A.B.: Nu trebuie privit ca un individualism sălbatic în care insul calcă
în picioare pe vecinul său ca să răzbească. Aşa s-a născut poporul american,
printr-un fel de lupta junglei, este adevărat, dar societatea americană este o
societate aşezată, unicat în istoria omenirii şi insul nu-şi pierde câtuşi de
puţin apartenenţa la un grup social. Acest individualism nu trebuie privit ca
un sentiment exacerbat.
R.H.: Şi totuşi, de curând am stat şi eu o perioadă în America şi vorbind
 Printre rânduri
cu nişte americani dintr-un oraş din Sacramento, unde există o mare comu-
nitate de români, dar şi de sârbi ortodocşi, îmi spuneau că există o foarte
Radu Herjeu

mare diferenţă între comunitatea de români şi cea de sârbi. Sârbii au pus

mână de la mână şi au ridicat o biserică nouă, în schimb românii sunt mult
mai depărtaţi unii de alţii. Aţi observat şi dumneavoastră acest lucru?
A.B.: Ce ştiu eu este că există în Los Angeles o comunitate românească
şi într-adevăr îşi ţineau slujbele, câţiva ani buni, într-o casă închiriată, dar
deţin noutatea că acum au biserica lor proprie. Am văzut comunitatea sâr-
bească din San Diego, cu o biserică foarte frumoasă. Eu am cununat în bi-
serica lor o pereche de români, de aceea îi cunosc, dar românii sunt mai
puţini şi cu mijloace materiale mai modeste.
R.H.: De ce v-aţi întors în ţară?
50 A.B.: Chiar dacă nu vroiam să mor acolo, nu aveam un termen anume
când să revin în ţară, dar venind acasă pentru o întâlnire cu colegii mei am
fost forţat să rămân. Stăpânirea de stat nu m-a mai lăsat să mă întorc în
SUA, am fost supus unei imense presiuni din partea Securităţii să le predau
documentele americane, dar am rezistat şi le-am depus la Consulatul
American, spunându-le că fiecare document trebuie să se întoarcă la autori-
tatea care l-a emis. De aici o serie întreagă de neplăceri pe care le-am
depăşit.
R.H.: Cum aţi trăit momentul revoluţiei?
A.B.: Să vă spun drept, într-un articol pe care l-am scris în ziar, m-am
autoflagelat că n-am participat la revoluţie, în stradă. Pe urmă mi-a părut
rău, pentru că aş fi vrut din toată inima să ies în stradă, pentru că mai
ieşisem de multe ori în viaţa mea, dar aveam o sciatică teribilă care, prac-
tic, mă ţinea imobilizat. Şi de aceea am urmărit evenimentele numai la tele-
vizor.
R.H.: Dar ca schimbare, cum aţi simţit? V-aţi văzut visul cu ochii, totuşi
aţi luptat în 1946 pentru această schimbare şi iată că ea a venit cu 43 de ani
mai târziu.
A.B.: Sigur, nimeni nu mai credea în această schimbare, trebuie să fim
foarte sinceri, eram un popor disperat. Deşi vedeam că în câteva luni de zile
comunismul s-a prăbuşit în ţările socialiste din jurul nostru şi noi rămă-
sesem ultimii, nu întrevedeam nicicum revoluţia. A fost o mare surpriză
pentru noi şi chiar pentru cei care au făcut-o.
R.H.: Înalt Preasfinţia Voastră, să revenim la munca dumneavoastră de
acum şi anume la trducerea Bibliei şi vreau să vă întreb de ce totuşi mai era
nevoie de o nouă ediţie?
A.B.: Sunt două motive principale. Mai întâi, limba fiecărui popor
 Printre rânduri
evoluează, în sensul că sunt o seamă de cuvinte care se tocesc şi care dispar
din circuitul limbii, iar altele rămân cu sensuri schimbate. Biblia, în cultura

Radu Herjeu
unui popor, este monumentul şi al limbii acelui popor. Eu nu fac o nouă tra-
ducere, ci doar o revizuire pentru a aduce limba la zi şi mai cu seamă ope-
raţia importantă pe care o fac, şi pe care n-au îndrăznit s-o facă înaintaşii
mei, este operaţia asupra sintaxei, fireşte la nivelul lexicului mai puţin, pen-
tru că limba română este foarte bogată, foarte conservatoare şi are o mare
stabilitate, dar sintaxa ediţiilor mai vechi era încă tributară sintaxei greceşti
sau, în speţă, sintaxei ebraice. Eu nu am făcut altceva, decât am luat frază
cu frază şi am topit-o, am făcut o magmă şi am returnat-o în tiparele sin-
tagmei şi ale limbii române. Fireşte că nu am fost insensibil la stil, la a păs-
tra un echilibru între specificul limbajului biblic şi accesibilitatea lui către
noile generaţii. O fac cu conştiinţa că este un text pentru generaţiile secolu- 51
lui XXI şi ale mileniului următor. O asemenea muncă se presupune că
durează cel puţin un secol, dacă nu două, după care va fi nevoie de o nouă
revizuire. În al doilea rând, e vorba de textele în sine, originale, care mai
sunt descoperite prin arhive, mănăstiri, cercetate de specialişti, de filologi
biblici care creează ediţii critice din ce în ce mai noi şi mai bune. În munca
pe care o fac folosesc ediţiile cele mai noi, cu note de subsol. Pentru Noul
Testament am folosit ediţia critică a lui Kurt Alant, iar pentru Vechiul
Testament, ediţia lui Raffs.
R.H.: Şi când va fi gata această nouă ediţie?
A.B.: Până acum am reuşit să dau Noul Testament, care a apărut în două
ediţii. Din Vechiul Testament, „Cele cinci cărţi ale lui Moise“, „Cartea lui
Iov“ care a apărut la Editura Anastasia, „Psaltirea“, „Cântarea Cântărilor“.
Am isprăvit, practic, a doua mare porţiune care cuprinde Cărţile politice şi
sapienţiale care vor apărea la începutul anului viitor într-un volum la
Editura Institului Biblic şi am început de patru-cinci luni munca asupra
Profeţilor. L-am isprăvit pe Isaia şi sunt pe cale de a începe munca asupra
profetului Ieremia. Dacă Dumnezeu mă ţine în viaţă, îmi dă sănătatea şi pu-
terea de muncă pe care le am acum, mi-ar mai trebui trei-patru ani ca să ter-
min totul.
R.H.: O ultimă întrebare, Înalt Preasfinţia Voastră. Aţi avut o viaţă
extrem de bogată. Există ceva ce v-aţi fi dorit să faceţi şi n-aţi făcut?
A.B.: Aş parafraza pe cineva, „singura mea mare tristeţe este că n-am
izbutit să devin sfânt“.
R.H.: Vă mulţumesc.
- interviu realizat în 1998 -
 Printre rânduri

Radu Herjeu
Ana Blandiana 53
Poet

Nume real Otilia Coman.

S-a născut la 23 martie 1942, la Timişoara.
A absolvit în 1967 Facultatea de filologie din Cluj-Napoca.
Debutează cu versuri în revista Tribuna şi îşi face ucenicia
gazetărească la Viaţa Studenţească.
Publică volume de versuri şi eseuri: „Călcâiul vulnerabil“,
„A treia taină“, „Imitaţie de coşmar“, „Arhitectura va-
lurilor“.
A refuzat orice demnitate publică. A fost preşedinta Alianţei
Civice.
Căsătorită cu Romulus Rusan.
 Printre rânduri
Radu Herjeu: De ce Ana Blandiana şi nu Otilia Valeria Coman sau
Doina?

Radu Herjeu
Ana Blandiana: În primul rând ar fi trebuit să fiu Ruxandra... Pentru că
tata era închis în perioada în care eu am trimis primele versuri la o revistă
literară, Tribuna din Cluj şi pentru că oricum nu se punea problema că aş fi
putut publica cu numele meu, care nu era într-adevăr Otilia Doina ci Otilia
Valeria Coman. Şi toată lumea îmi spunea Doina. Deci, Blandiana este sfa-
tul mamei, Ana este rima la Blandiana... a fost un joc pe care l-am făcut cu
mai mulţi prieteni care scriau versuri. Şi ne-am făcut pseudonime care mai
de care mai sonore şi am trimis la revista Tribuna cu acest nume. Când a
venit cineva de la redacţie să mă cunoască, cum căutau tinere speranţe, a
aflat care este numele meu real; şi aflând că tata este închis a zis: „Pentru
Dumnezeu! Să nu spui nimănui că nu-i numele tău“. În curând s-a aflat, şi 55
n-am mai putut să public, dar numele fusese publicat şi am rămas la el.
R.H.: Cum aţi descoperit poezia?
A.B.: Clasic ar trebui să spun că nu eu am descoperit-o pe ea ci ea m-a
descoperit pe mine. Eu sper că e adevărat că ea m-a descoperit pe mine. În
orice caz am scris din copilărie; aproape aş zice de când am învăţat să scriu,
din clasa I-II.
R.H.: Toţi colegii scriau versuri?
A.B.: Nu spun că toţi colegii scriau versuri. Spun că eu am început să
scriu, şi nu neapărat numai versuri. Ceea ce a existat a fost ideea de a pune
pe hârtie ceea ce simţi. Adică scrisul ca grafie. În primul rând a fost un joc
din clipa în care am învăţat să scriu, devenind şi mai plăcut când am
descoperit noţiunea de rimă. Sigur că un timp noţiunea de poezie a fost
legată de noţiunea de rimă. Apoi, încet, încet, aşa cum embrionul trece prin
toate fazele de evoluţie... cum i se întâmplă fiecărui scriitor prin toata isto-
ria literaturii, am învăţat să scriu cum au învăţat diverşi scriitori pe care
i-am citit. În orice caz, între cititorul care am fost şi scriitorul care sunt
există o foarte strânsă legătură.
R.H.: Ce n-aţi scris? Am văzut că aţi scris proză fantastică, poezii pen-
tru copii, texte pentru lieduri, însemnări de călătorie. Există ceva ce n-aţi
încercat?
A.B.: Versuri pentru lieduri n-am scris, s-au scris lieduri pe versurile
mele. Cred că teatru n-am scris.
R.H.: De ce? Nu v-a tentat niciodată?
A.B.: În momentul în care devenisem un scriitor destul de adult încât
să-mi fi putut permite şi asta, ar fi fost nevoie de mult mai mult curaj. Exista
o cenzură pentru pagina scrisă şi existau încă căteva cenzuri pentru pagina
 Printre rânduri
scrisă care urca pe scenă şi era interpretată. Teatrul s-a dezvoltat după cum
s-a văzut, mult mai greu decât alte genuri literare în condiţiile cenzurii, în
Radu Herjeu

timp ce poezia a reuşit să treacă peste cenzura în cea mai mare măsură pen-
tru că în chiar definiţia ei intră înţelegerea printre rănduri. Cunoaşteţi acea
lectură printre rănduri care a fost definiţia solidarităţii, şi mai mult a com-
plicităţii între scriitor şi cititor; scriitorul punea jumătate şi cititorul
înţelegea totul, întâlnindu-se la jumătatea drumului. Deci, în cazul poeziei,
asta e chiar definiţia ei. Definiţia metaforei, care este o comparaţie căreia îi
lipseşte un termen. Aşa că, nu întâmplător, poezia a fost genul cu cel mai
mare succes şi cu cea mai mare dezvoltare în condiţiile cenzurii, nu numai
în România ci în toate ţările din est.
R.H.: Şi acum, după atâta timp, care din toate genurile abordate vă ca-
56 racterizează cel mai mult, sau cel mai limpede?
A.B.: Este evident că-n anumite perioade am preferat un gen sau altul.
Poezia rămânea întotdeauna în fundal. Este adevărat însă că aceasta intră
chiar in definiţia genurilor moderne; romanul, aşa cum este el înţeles de
marii contemporani romancieri, sigur că este o operă în proză, care are per-
sonaje, o poveste, o istorie pe apă, cum spunea Eminescu, dar în mod evi-
dent este mai mult decât atât. Există la baza lui o gândire metaforică care
este proprie poeziei, şi în acest sens, indiferent de ce am scris, am rămas,
sper eu, poetă.
R.H.: Ce înseamnă să ai talent?
A.B.: Cred că în ceea ce mă priveşte, talentul, în măsura în care-l am,
sau în măsura în care această noţiune mi se aplică mie, a fost capacitatea de
a-i convinge şi pe ceilalţi de ceea ce credeam eu.
R.H.: Să-i convingeţi? Sau să transmiteţi impresiile dummneavoastră
celorlalţi?
A.B.: Implicit. Eu, evident, n-am facut decât să mă exprim. Şi asta este
valabil de la poezie, de la cărţile pe care le-am scris până la discursurile pe
care le-am ţinut. Valoarea acestei exprimări era dată de măsura în care ade-
vărurile ei reuşeau să placă şi celorlalţi.
R.H.: Şi invers, când citiţi dumneavoastră versurile unui poet tânăr sau
pe care nu-l cunoaşteţi personal, când apreciaţi că este talentat?
A.B.: Când reuşeşte nu să spună ci să sugereze. Niciodată exprimarea
tranşantă nu a fost definiţia artei literare. Întotdeauna poezia, ca cea mai
artistică dintre formele literare, a fost o exprimare indirectă, o sugestie.
R.H.: dumneavoastră spuneati că vă exprimaţi sentimentele, gândurile
şi ideile prin poezie. Încercaţi să le daţi o formă pentru a fi exact receptate
aşa cum aţi fi vrut dumneavoastră, sau lăsaţi cititorului un spaţiu? Poate că
 Printre rânduri
cititorul întelege ceva din poezia dumneavoastră, dar cu totul altceva decât
aţi fi vrut...

Radu Herjeu
A.B.: Fără îndoială. Dar nu pentru că eu las spaţiu, ci pentru că pur si
simplu definiţia adevăratei poezii, să zicem, e aceea că are capacitatea de a
se multiplica. Fără îndoială există tot atâţia Hamleţi nu numai câţi actori îl
interpretează pe Hamlet ci şi câţi spectatori îl privesc şi-l ascultă. Tocmai
pentru că există întotdeauna această capacitate a celui care receptează arta
de a întregi globul din care artistul nu face decât să sugereze.
R.H.: Atunci cum facem cu mesajul? dumneavoastră transmiteţi un
mesaj, şi el poate fi receptat cu totul altfel. Un poet care scrie se gândeşte
la o anumită categorie de oameni care vor citi, nu?
A.B.: Nu. Pur şi simplu se exprimă aşa cum cireşul face cireşe şi crinul
parfum. 57
R.H.: Deci naturală.
A.B.: Da. Naturală şi miraculoasă, în măsura în care tot ceea ce este na-
tural e miracol.
R.H.: Şi nu există totuşi poeţi care construiesc poezia?
A.B.: Sigur că da. Totul e ce întelegeţi prin noţiunea de poet. În gene-
ral noţiunea de scriitor-constructor al cărţilor lui este pentru mine străină de
noţiunea de poet. Există foarte multe categorii de scriitori, după cum există
foarte multe categorii de pictori. Personal fac parte dintr-una în care există
o lege obligatorie care se poate rezuma la o frază a Sfântului Augustin:
„Iubeşte şi fă ce vrei“. Deci dincolo de asta totul e discutabil; fără, nimic nu
există.
R.H.: Ce părere aveţi despre Arta pentru artă? Se vorbea într-o vreme
că un poet scrie poezii nu ca să fie citite ci că e ceva natural.
A.B.: În perioada proletcultistă au fost create două noţiuni opuse şi la
fel de false, după părerea mea; arta cu tendinţă care era arta socialistă şi arta
pentru artă în care erau băgaţi toţi cei care nu scriau tot ceea ce le spunea
partidul.
R.H.: Nu m-am referit la acea perioadă. Eu m-am referit la faptul că unii
zic că poezia rămâne poezie chiar dacă nu-i citită. Şi că poţi să ai aceleaşi
sentimente, să faci artă chiar dacă n-o arăţi nimănui, chiar dacă n-o faci pen-
tru alţi oameni. Există oameni care pretind că nu-i interesează modul în care
sunt receptaţi.
A.B.: Pusă aşa, problema rămâne confuză, pentru că dacă artistul ar
scrie ca să impresioneze sau anume pentru cineva, e clar că ceea ce ar scrie
el nu ar mai fi poezie. Eu, care nu sunt de acord ca poetul să se gândească
cui i se adresează, sunt adepta unui ermetism total. Arta ermetică poate să
 Printre rânduri
fie la fel de opusă poeziei ca şi poezia scrisă anume ca să se înţeleagă, deci
de consum. Nu astea sunt criteriile. Ele ţin de gradul de intensitate; şi în
Radu Herjeu

măsura în care există intensitate părerea mea e că se şi înţelege. Metafora îşi

crează auditoriul prin intensitatea ei.
R.H.: Aţi primit multe premii pentru poezie: Premiul Herder, Premiul
Academiei, Premiul Uniunii Scriitorilor. Ce au însemnat la momentul
respectiv aceste premii?
A.B.: Nu ceva foarte important. Uneori au însemnat respectul colegilor
din juriu. Existau zeci de premii în fiecare an; eu am primit relativ puţine
premii; am colegi care au primit de ordinul a 20 de premii în 25 de ani; eu
am luat cinci sau şase, deci nu fac parte din premianţii obişnuiţi. Prima oară
am luat premiul Academiei în 1969 si eram mandră că era Alexandru
58 Philippide în juriu, deci un mare poet ca el imi dăduse premiu; când am luat
premiul Herder am fost uluită şi amuzată pentru că eu aveam 30 de ani şi eu
credeam că este un premiu pe care-l luau octogenarii. Era un premiu pe care
îl luase Arghezi, de exemplu. Premiantul avea obligaţia de a prezenta un
bursier şi ţin minte ca îmi făcea mare plăcere când, la toate acele ceremonii,
eram considerată bursieră în timp ce se căuta premiantul român. Niciodată
n-am crezut că a lua un premiu înseamnă a fi... n-am făcut o legătură pro-
fundă între noţiunile de premiu şi de valoare. Premiile poate ţin de noroc,
sigur că este de dorit să reprezinte o anume acceptare a valorii, dar premi-
ile ţin mai mult de viaţa culturală mondenă. Există mari poeţi de valoare ai
lumii care n-au luat niciodată premiu, după cum există scriitori care n-au
fost extraordinari si au luat foarte multe premii. E destul să ne gândim la cel
mai important dintre premiile lumii, premiul Nobel, care n-a fost luat de
Tolstoi, n-a fost luat de Rilke, scriitori care au trăit şi au scris pe vremea
când acest premiu se dădea, după cum există alţi mari scriitori care l-au luat.
R.H.: Revenind la ce aţi spus mai devreme, cum să premiezi un copac
care înverzeşte în fiecare primăvară? Doamnă Blandiana, v-aţi căsătorit
foarte tânără, la 18 ani. Şi azi, după 37 de ani, sunteţi împreună cu aceeaşi
persoană. Există un secret?
A.B.: Da, există, poate, un secret. Secretul profund e că, din când în
când, cele două jumătăţi se regăsesc. Cred că secretul este să laşi să treacă
de la tine. Şi asta trebuie să o facă amândoi. În cazul nostru amândoi am
făcut-o întotdeauna. Dacă căsătoriile funcţionează ca nişte concurenţe n-au
unde să ducă.
R.H.: Cum trăiţi statutul de soţie, de gospodină?
A.B.: Destul de aiurea, cum se zice. Adică, mai ales în ultimii ani,
plecăm dimineaţa, ajungem seara, mâncăm de prânz la ora 22, dacă reuşim
 Printre rânduri
printre telefoanele care sună în permanentă. Asta ne face să ne dorim amân-
doi o viaţă normală, să visăm la ea şi să fim fericiţi dacă avem timp să

Radu Herjeu
ajungem şi în bucătărie. Oricum, pe lângă ce trăim noi, şi acum ca persoane
publice, şi înainte ca simpli scriitori, gospodăria era ceva infinit mai uşor.
Şi, oricum, amândorura ne face plăcere, şi să mergem la ţară să săpăm.
R.H.: Ce părere aveţi despre femeile care sacrifică mult în viaţă pentru
carieră? Sacrifică o familie, o vârstă...
A.B.: Depinde ce inţelegeţi prin carieră. Dacă o carieră înseamnă a
ajunge ştab şi a călca în picioare totul, inclusiv viaţa personală, ca să ajungi
şef undeva, e o prostie. Dacă înseamnă că o soprană renunţă la diferite
lucruri pentru a cânta, atunci mi se pare demnă de respect. Aceasta poate fi
valabil şi pentru un om de ştiintă. Să existe necesitatea de a face ceva real...
R.H.: Nu credeţi că există totuşi şi o obligaţie morală să faci, pentru că 59
ai un dar pe care ceilalţi nu-l au, nu este cumva o obligaţie divină să
foloseşti acel dar pentru ceilalţi?
A.B.: Da, cred că da. Şi, ca orice obligaţie divină, presupune şi sacri-
ficii. Nu cred însă că problema se pune atât de tranşant. Nu cred nici în acel
mit simplificator care spune că, dacă femeia nu rămane la cratiţă, şi-a trădat
menirea de femeie. Se pot face amândouă.
R.H.: După 1989, pe lângă literatură, v-aţi apropiat foarte mult şi de
politică. De ce? Să începem cu decembrie 1989 când aţi refuzat să fiţi
vicepreşedinta Frontului Salvării Naţionale, pe 26 decembrie. De ce?
A.B.: Am făcut în decembrie 1989 ce am făcut şi în decembrie 1996.
Vreau să spun că întotdeauna am refuzat. În prima secundă, atunci, am
refuzat din exact acelaşi motiv ca şi acum. Cred că locul scriitorului şi al
poetului nu este în structuri de putere. E adevărat că atunci, după refuzul
meu, mi s-a răspuns cu o iritare şi cu nişte insistenţe suspecte, aş zice; am
descoperit în primul rând că n-am ce să caut acolo, şi, după ce refuzasem să
fiu vicepreşedinte, am părăsit şi Consiliul Frontului, fiindcă am simţit că
acolo sunt oameni ca mine doar pentru a fi puşi în vitrine, pentru ca în
spatele vitrinei să se poată aranja nişte lucruri cu care nu aveam nici o legă-
tură. În plus, am avut sentimentul că este singura modalitate prin care pot
să fac ceva util, arătând că ceva nu este în regulă. Dincolo de acest caz spe-
cial am rămas la ideea că un poet e puţin în afara şi puţin deasupra formelor
instituţionale.
R.H.: Nu credeţi că în asemenea momente, în care noile generaţii nu
mai au modele şi încep să caute valori care nu le mai sunt clare, avem
nevoie ca aceşti poeţi să coboare printre noi? Şi a coborî printre noi nu
înseamnă numai a organiza un seminar sau o serată culturală.
 Printre rânduri
A.B.: Eu n-am organizat numai serate culturale, am organizat mitinguri.
În şapte ani de zile am înţeles exact ceea ce ziceţi dumneavoastră. Am înţe-
Radu Herjeu

les nevoia absolut dramatică de modele, de implicare a personalităţilor care

erau creditate, în care lumea avea încredere. Am părăsit scrisul pentru a
vorbi în pieţe. Asta este tragedia mea la această oră, fiindcă vreau să mă
întorc şi sunt prinsă într-un angrenaj din care nu reuşesc să mă smulg atât
de brusc cum aş vrea. Am fost între cei care au creat Alianţa Civică. Ştiu că
Alianţa Civică a avut un foarte important rol în tot ceea ce s-a întâmplat în
ultimii şapte ani, inclusiv în această alternanţă la putere şi în această deblo-
care a mecanismului politic. Şi ştiu că Alianţa Civică va continua să repre-
zinte foarte mult în continuare, dar pentru asta e nevoie, cred, ca un om ca
mine să nu devină un personaj al unei structuri de putere. Am crezut întot-
60 deauna că democraţia care a fost inventată în Grecia Antică a câştigat prin
dezvoltarea societaţii civile care a inventat controlul asupra celor ajunşi la
putere. Dar control fără de care cei ajunşi la putere sunt permanent în peri-
colul de a cădea victime mecanismului puterii. Acest control nu poate exista
decât dacă societatea civilă există. Iar această societate care dă definiţia
democraţiei trebuie încă creată la noi.
R.H.: Chiar dacă n-aţi fost în prima scenă politică, aţi fost printre cele
mai atacate persoane din ultimii şapte ani. Cum aţi trăit aceste atacuri, fiind,
ca poetă, o persoană mult mai sensibilă? Cum aţi reacţionat interior?
A.B.: Reacţia mea de început a fost una de uluire totală. Eu am ajuns la
sfârşitul lui '89, am intrat în noua etapă convinsă - mă mir şi acum cum a
fost posibil - că, cu excepţia familiei Ceauşescu, toată lumea este altfel,
aveam sentimentul că toată lumea gândeşte ca mine. Mi se întâmpla să mă
oprească oameni necunoscuţi pe stradă şi să-mi arate articolele mele tăiate
din România Literară. Sentimentul meu a fost că există o unanimitate
împotriva lui Ceauşescu. Abia după februarie-martie 1990 am început să
înţeleg că această impresie era absolut greşită. Această impresie venea din
faptul că tăceam cu toţii, şi credeam că tăceam aceleaşi lucruri, dar când am
început să vorbim, am descoperit că era vorba despre lucruri diferite. Mai
întâi am fost mirată că un om ca mine, care n-avea de ce să deranjeze pe
cineva, sau cel puţin aşa credeam eu, poate să fie atacat cu asemenea vio-
lenţă. După ce am demisionat din Consiliul Frontului mi se aruncau cărţile
sfâşiate în curte, primeam scrisori de ameninţare - la un moment dat mi
le-a cerut cineva care şi-a dat lucrarea de diplomă pe tema psihologiei
colective a insultelor şi ameninţărilor trimise prin poştă. Le-am adunat şi
le-am cântărit, era cam 1 kg 800. Într-o a doua fază după ce nu m-am mai
mirat, am început să-mi dau seama că, pentru faptul că deranjez atât de tare
 Printre rânduri
şi pe atât de mulţi, înseamnă că ceea ce spun eu e important. Cu cât i-am
deranjat pe mai mulţi, mai ales după 1996, am început să înţeleg tot mai

Radu Herjeu
mult de ce se întâmplă lucrul acesta şi n-am mai suferit pentru atacuri.
Concluzia mea este că cel mai deranjant în felul meu de a mă purta e că ceea
ce fac nu se leagă de o recompensă, că dau, nu iau, oamenii care vor numai
să ia pot fi ţinuti în frâu, pot fi manipulaţi, cumpăraţi, vânduţi în funcţie de
un preţ pe care îl au întotdeauna. Cineva care nu vrea nimic este foarte pro-
babil să devină chiar exasperant. Aceasta este concluzia mea de acum, cine
ştie ce o să mai învăţ pe parcurs... Cu siguranţă, după ce vor trece anii şi
vom privi mai calm această perioadă, cred că va rămâne o mare ruşine fap-
tul că oameni de cultură au putut fi insultaţi atât de oribil.
R.H.: Există în Ana Blandiana un sâmbure dur?
A.B.: Faptul ca n-am murit în condiţiile în care am trăit dovedeşte că da; 61
însă forţa nu vine chiar din aceleaşi izvoare care dau fragilitatea. În orice
caz, cred că cel mai puternic lucru în mine e iubirea.
R.H.: Spuneaţi în „Coridoare de oglinzi“ că orice vi se întâmplă, este
spre binele dumneavoastră. E adevărat?
A.B.: Sper că-i adevărat. Sensul acestei fraze era acela că orice trăiam
devenea materie primă pentru scris.
R.H.: Şi orice suferinţă devine experienţă.
A.B.: Exact. Acest adevăr şi această credinţă a mea care a rămas neclin-
tită au fost şi foarte periculoase pentru mine, fiindcă m-au făcut să mă înde-
părtez de scris pe lungi perioade, cu sentimentul că oricum nu contează, că
oricum, când voi reveni la scris, tot ceea ce am trăit va deveni izvorul din
care îmi voi trage puterea. Şi sigur, ar fi de ajuns să mă calce o maşină ca
acest lucru să nu se mai întâmple.
R.H.: Spuneaţi în „Capela cu fluturi“ că nu aveţi o memorie foarte bună
a lucrurilor, a întâmplărilor, ci mai mult a senzaţiilor.
A.B.: Adică o memorie a propriilor mele reacţii.
R.H.: De care lucru este legată cea mai puternică senzaţie? Care este
sentimentul care v-a dat cea mai multă materie primă pentru creaţie?
A.B.: Cred că a fost compasiunea; cel mai tare m-au marcat momentele
în care am fost pusă în faţa suferinţei altcuiva şi nu puteam să intervin, o
suferinţă a cărei încetare nu depindea de mine. Întotdeauna am avut ten-
dinţa să mă compar cu cei mai nefericiţi ca mine. Niciodată nu m-am simţit
prost fiindcă sunt mai puţin bogată, sau mai puţin frumoasă decât altcineva.
Aveam însă sentimentul că sunt vinovată că am primit mai mult. Încă din
copilărie am avut sentimentul că am primit în dar ceva pentru care trebuie
să plătesc şi toată viaţa am plătit benevol pentru ele.
 Printre rânduri
R.H.: Credeţi în destin?
A.B.: Da, sigur. Un destin care este foarte dependent de propriile noas-
Radu Herjeu

tre trăsături.
R.H.: După cutremurul de acum 20 de ani vi s-a schimbat şi viaţa şi des-
tinul. Din acel moment aţi stat mai mult în afara Bucureştiului.
A.B.: Până la cutremur am avut o viaţă obişnuită pentru nişte tineri scri-
itori ca noi. Lucram fiecare într-o redacţie, acolo era atmosfera agitată care
există întotdeauna într-o redacţie, eu lucram la revista„Amfiteatru“ -
rămânea foarte puţin timp pentru scris. Era un fel de risipire a vieţii, o
risipire în tot felul de domenii care ţineau de definiţia tinereţii. Când a venit
cutremurul, eu întâmplător n-am fost acasă, soţul meu a scăpat cu viaţă
dintr-un bloc în care au murit 300 de persoane şi au scăpat doar câteva, şi
62 am avut sentimentul că dacă lucrurile s-ar fi petrecut normal, dacă n-ar fi
intervenit miracolul, ar fi trebuit să murim şi am fi murit la capătul unei vieţi
în care nu reuşisem să facem nici a mia parte din ce am fi vrut. În clipa
aceea am hotărît că numai scrisul contează, că este singur lucru pe care
l-am dorit întotdeauna. Am demisionat şi fiindcă nu aveam locuinţă am
închiriat o căsuţă la ţară pe care apoi am cumpărat-o şi totul s-a bazat din
acea clipă numai pe scris, până în decembrie 1989 când iar s-au răsturnat
lucrurile. În orice caz, cu tot ce s-a întâmplat şi peste tot ce s-a întâmplat în
ultimii şapte ani, nu ne dorim decât să revenim în acea perioadă dintre '77-
'79 când numai scrisul a fost important în viaţa noastră.
R.H.: Când aţi scris poezia „Motanul Arpagic“ chiar credeaţi că va avea
un asemenea impact?
A.B.: Nici o clipă. Nici nu-mi imaginam că va avea vreun fel de impact.
Tot ce mi-am imaginat, şi ceea ce s-a şi întâmplat, a fost că, fiind o carte
pentru copii, nu va fi cenzurată, deşi am făcut băşcălie, cum se zice, am
descris prin motanul meu un personaj căruia i se suise la cap şi l-am descris
cu trăsăturile lui Ceauşescu. Nu mi-am pus întrebarea pentru că m-am fi
gândit că doar câţiva oameni vor înţelege analogia. Faptul că reacţia pu-
blicului a fost atât de puternică a dovedit că lucrurile stăteau mult mai grav.
R.H.: Fiind o poezie dintr-o carte pentru copii, nu ştiu în ce măsură
aceştia ar fi putut să constate şi această latură subtilă.
A.B.: Întotdeauna cărţile mele pentru copii au fost savurate şi de părinţi,
întotdeauna exista şi o latură care îi amuza pe adulţi. E adevărat că această
carte a fost pur şi simplu furată de adulţi, copiilor.
R.H.: Aţi călătorit foarte mult; v-aţi gândit vreodată să nu vă mai
întoarceţi?
A.B.: Nu. Dimpotrivă. Doar de două ori am stat mai mult decât o lună
 Printre rânduri
sau două. Am avut o bursă în S.U.A. unde am stat şase luni şi o alta, tot de
şase luni, la Berlin. Există o trăsătură, un fel de legătură cu pământul; n-am

Radu Herjeu
putut scrie niciodată serios decât acasă. Această depărtare de casă, care, la
început, era foarte interesantă şi care bineînţeles că a fost foarte necesară,
fiindcă am învăţat enorm, bineînţeles că o parte a dezvoltării mele este
legată de cunoaşterea lumii, devenea în cele din urmă o frustrare. Nici o
clipă nu mi-am pus problema să nu mă întorc în perioada lui Ceauşescu, cât
timp am putut călători. Apoi, aş fi avut sentimentul că, dacă eu plec şi
Ceauşescu rămâne, el e mai semnificativ pentru poporul român; pentru că
un popor nu pleacă niciodată de acasă, nu se mută în altă ţară. Aveam sen-
timentul că-mi datoram încăpăţânarea de a rămâne, fiindcă întotdeauna am
crezut că eu sunt mai reprezentativă pentru români decât cei ca Ceauşescu..
R.H.: Ce ţară v-a plăcut sau v-a impresionat cel mai mult? 63
A.B.: Italia, pentru că este ţara care se apropie cel mai mult de idealul
de cultură. Dar, ca popor şi ca reacţie civică, respect Germania pentru
modul în care a reuşit să îşi revină după război.
R.H.: Aş vrea acum să discutăm un pic despre un subiect pe care îl abor-
dez cu majoritatea invitaţilor mei: tinerii şi cultura. Eu cred că tinerii citesc
foarte puţină poezie. Dumneavoastră ce credeţi?
A.B.: Credeţi că, în general, tinerii citesc mai puţin decât adulţii?
R.H.: Nu, mă refer la momentul actual. Mai puţin decât se citea în tre-
cut.
A.B.: Cu siguranţă. Mi se pare firesc, şi este valabil nu numai pentru
tineri, pentru că înainte poezia era un înlocuitor pentru foarte multe lucruri,
ţinea loc de religie, televizor, de distracţie, de istorie. Odată cu libertatea, în
mod firesc, poezia a fost nevoită să se întoarcă doar la propriul ei public
specializat. Concluzia ar fi că, în condiţii de cenzură, poezia e mai puternică
şi poeţii mai importanţi; ar însemna prin urmare că libertatea e ceva ce se
opune poeziei. Cred, şi asta a fost una din temele pe care le-am propus
ultimului Congres Mondial al Scriitorilor din Mexic, că dincolo de ce vă
spuneam, atunci, în acele condiţii, poezia avea o ardere pe care acum n-o
mai are, în condiţii de libertate. Dacă poeţii ar fi în stare să ardă la fel de
total când nu sunt atât de nefericiţi cum erau, cred că audienţa lor ar putea
fi mare şi acum. Eu personal mă încăpăţânez să sper că acest lucru este posi-
bil.
R.H.: E adevărat că tinerii au astăzi mult mai multe modalităţi de a-şi
petrece timpul liber: televizor, cinematografe, discoteci... Chiar nere-
nunţând la cărţi, mulţi tineri preferă mai mult literatura de consum decât
poezia. Şi mă întreb, apropos de societatea civilă, care nu înseamnă numai
 Printre rânduri
o anumită conştiinţă civilă, ci şi un grad de educaţie şi cultură, dacă nu
cumva în ultimii şapte ani a devenit una din cele mai puţin urmărite laturi
Radu Herjeu

ale societăţii civile?

A.B.: Aveţi dreptate. Asta ţine de gradul de cultură, iar gradul de cultură
ţine de cum a fost şcoala în aceşti ultimi ani; şi cu siguranţă şcoala trebuie
să se transforme. Chiar astăzi am avut o discuţie serioasă şi interesantă cu
câţiva profesori şi cu un director general din Ministerul Învăţământului, pe
tema necesităţii reformei în învăţământ, dar o reformă de profunzime,
pornind de la cum trebuie să fie şcoala pentru ca copilul să iasă din ea mai
bun decât a intrat. Această dezbatere a pornit de la o profesoară care, cerând
părerea elevilor despre cum ar vrea să fie şcoala n-a primit răspunsurile pe
care le aştepta, ca şcoala să fie mai uşoară sau mai puţină, ci dimpotrivă.
64 Asta spune foarte mult despre cât de puţin reprezintă şcoala la ora actuală.
R.H.: Eu sunt convins că un poet receptează realitatea altfel, rezonează
altfel. O dată interiorizată această realitate, ea se modifică. E valabil şi la
dumneavoastră?
A.B.: Cu siguranţă. Orice artist e o maşină de prelucrare a realităţii din
care n-o să ştii niciodată ce iese. Tocmai aici este miracolul artistului.
R.H.: Doamna Blandiana, vă mulţumesc pentru că aţi acceptat astăzi să
fiţi alături de mine la emisiunea „Printre rânduri“ şi sper să mai avem ocazia
să vorbim atunci când veţi reveni total la poezie, când vă veţi lăsa şi veţi fi
lăsată de conjunctură să reveniţi.

- interviu realizat în 1997 -

 Printre rânduri

Radu Herjeu
Ion Caramitru
Actor 65

S-a născut la 9 martie 1942, la Bucureşti.

A absolvit Institutul de Artă teatrală şi cinematografică în
1964, secţia actorie. Debutează la Teatrul Naţional în 1964, ală-
turi de Valeria Seciu. Din 1965 a fost actorul teatrului Lucia
Sturza Bulandra din Bucureşti. A interpretat peste 60 de roluri în
piese de Shakespeare, Cehov, Pirandello, Shaw. Din 1976 este
profesor la IATC iar din 1977 regizor al mai multor spectacole
la Teatrul Bulandra şi Opera română.
Debuteză în film în 1963 şi interpretează peste 40 de roluri în
producţii româneşti sau străine.
În 1975, 1979, 1981 şi 1985 obţine titlul de Cel mai bun actor
al anului. În 1985 primeşte Ordinul Imperial Britanic.
Participă la prima transmisie în direct a Revoluţiei Române.
Din 19 februarie 1990 este preşedintele UNITER.
După ce este membru în CPUN (primul parlament postde-
cembrist), în urma evenimentelor din Piaţa Universităţii se
retrage din viaţa politică. Revine în 1996, când devine Ministru
al Culturii. Îşi va păstra funcţia în toate dintre 1996 şi 2000.
Devine membru al PNŢCD în 1997.
Este căsătorit şi are trei copii.
 Printre rânduri
Radu Herjeu: Domnule Caramitru, să vă întreb despre marea dum-
neavoastră iubire care este actoria. Un actor joacă pentru sine sau pentru

Radu Herjeu
ceilalţi?
Ion Caramitru: Depinde. Cred că fiecare dintre noi are altă motivaţie
pe planul acesta.
R.H.: Dumneavoastră ce motivaţie aţi avut?
I.C.: Iniţial, eu nu am vrut să mă fac actor. Am tins către regie şi eram
pregătit să dau examen la regie şi cam cu două luni înainte de examen am
auzit că se închide clasa de regie pentru un an sau doi, drept pentru care am
rămas pe dinafara ideii. Numai că atunci, ca şi acum, unii, care se pregăteau
să dea la teatru, aveau grijă să se pregătească şi pentru altă facultate, fiind-
că prima etapă e eliminatorie şi mai ai timp să te înscrii şi la alta. Eu m-am
gândit ca, în cazul în care nu intru la regie, să dau la litere pentru care eram 67
pregătit şi ironia soartei spune că dacă n-aş fi dat la actorie intram aproape
sigur la litere fiindcă subiectele, amândouă care au fost la alegere, cel puţin
la scris, erau cele pe care le ştiam şi cel mai bine. În acei ani examenul de
regie cuprindea şi o probă de actorie, lucru bun, pentru că regizorii impor-
tanţi din lume sunt regizori care ştiu să lucreze cu actorii, înţelegând
fenomenul dinăuntru şi deci cam acesta era scopul introducerii în conţinu-
tul examenului la regie şi a unei probe de actorie. Şi eram pregătit cu câte-
va texte. Un prieten foarte bun al meu, mai mare decât mine şi care era regi-
zor de filme documentare, m-a sfătuit să încerc, spunându-mi că nu are cum
să-mi strice un an de actorie, după care, dacă nu intru, pot să dau la litere.
Am dat şi am intrat. Am stat un an cu gândul că voi pleca. Dar nu s-au
redeschis cursurile de regie încă şapte ani buni. În anul doi, spre sfârşitul
primului semestru am înţeles care este motivaţia mea în această profesiune.
Atunci când am înţeles care este greutatea specifică în rostire nu a cuvântu-
lui, ci a semnificaţiei lui, nu a cuvântului tipărit şi reprodus în pagină ci a
spaţiilor goale dintre cuvinte mi-am dat seama că o replică poate fi un
instrument, poate fi o armă, poate fi un scut, am înţeles că scena este un
lucru care duce la motivaţie în parte. Trăiam şi trăisem încă din liceu pre-
siunea exercitată de sistemul comunist asupra conştiinţelor. Norocul meu a
fost că avusesem acasă o bibliotecă iar familia m-a învăţat în mod particu-
lar cum să rezist pe planul acesta. Şi am dus, ca să spun aşa, ca tot românul,
o viaţă dublă, în sensul în care, cel puţin această dublă viaţă pe care eu am
dus-o, era uşor sau chiar mai mult ironic detaşată de context. Însă am
descoperit până la urmă că profesiunea asta de actor, cel puţin în ce mă
privea atunci şi în ceea ce mă priveşte şi acum, reprezenta o şansă de a
supravieţui, de fapt, de a supravieţui într-un context duşmănos, într-un con-
 Printre rânduri
text plin de capcane, într-un context plin de neaşteptate surprize neplăcute
până la urmă. Deci motivaţia mea a fost una de salvare de sine, de
Radu Herjeu

supravieţuire, dar în acelaşi timp de a avea şansa de a pătrunde într-un

domeniu artistic fabulos. Dacă ar fi să dau o definiţie a teatrului cu mare
semnificaţie, aş spune că cel mai bun teatru posibil, ca şi cea mai bună
poezie, este cel care nu există deloc, care nu apare, care nu este scris. Este
exact ca în viaţă, eu vreau să vă explic acum ceva extrem de semnificativ,
nu vor ajunge niciodată cuvintele pe care le am la dispoziţie şi va trebui să
apăs undeva în fiinţa dumneavoastră, să ating un loc astfel încât să vă puteţi
reprezenta mai bine ceea ce vreau eu să vă spun.
R.H.: Vi s-a întâmplat vreodată, apropos de această dimensiune a dum-
neavoastră în artistic să fiţi mulţumit de modul dumneavoastră de exprimare
68 pe scenă, şi totuşi să nu primiţi semnale, adică feed-back-ul să nu fie cel
potrivit, să nu primiţi semnalul de răspuns la care vă aşteptaţi?
I.C.: Sigur. Mai întotdeauna se întâmpă, pentru că niciodată nu vei
putea, şi este o definiţie a artistului în general, să fii mulţumit de sine, ca
rezultat estetic a ceea ce faci. Poţi să fii plin de intenţii bune, de concepţii
extraordinare, dar instrumentul tău să nu fie îndeajuns de perfecţionat pe de
o parte, iar produsul final, care în cazul acesta este, cum să spun… dacă un
pictor lasă ceva fizic, un tablou, un portret care corespunde cu viziunea sa
asupra modelului, trecut deci prin fiinţa lui, noi nu putem crea decât portrete
de fum. Ori această orânduire a ceea ce este impalpabil de fapt într-o ordine
logică, într-un crescendo al stărilor de spirit, pentru că asta trebuie de fapt
să joace un actor în personajul pe care îl interpretează… Se vorbeşte mult
de limbajul fizic, şi este într-adevăr semnificativ şi important ca limbajul
corpului să fie uneori mai important ca limbajul propriu-zis, iar aici e vorba
de un complex de elemente, ceea ce transmiţi însă este o viziune ca de vis,
în fond, e un portret de fum, cum îmi place să spun câteodată, ori nu poţi
niciodată să fii mulţumit de desen pentru că, prin definiţie, este învolburat.
R.H.: Şi trebuie ca în scurt timp să apăsaţi pe butonaşele acelea de care
vorbeaţi, în spaţiul mai multor oameni, să declanşaţi în ei...
I.C.: Da. Mai e şi un aspect care ţine de magic, de sacru, dacă vreţi. În
acest domeniu francezii spun, când au o seară mai bună, actorii francezi
jucând în suită acelaşi personaj în fiecare seară şi dând sentimentul pu-
blicului necunoscător că ei de fapt se repetă mecanic, ceea ce nu este ade-
vărat, ei spun că Micul Prinţ a coborât pe scenă. Există, dacă vreţi, o aseme-
nea dimensiune în viaţa scenei şi a noastră. Dar revenind, fiindcă am diva-
gat puţin, fiecare dintre noi are o altă motivaţie. Unii dintre noi se văd
vedete mai devreme decât trebuie sau caută să devină vedete pentru ceea ce
 Printre rânduri
înseamnă această iluzie, alţii se simt doborâţi de imaginea de vedetă şi se
sperie de ea, alţii se caută pe sine, în fond definiţia oricărui artist este de a

Radu Herjeu
se descoperi pe sine, în primul rând, în profesiunea lui. Este un drum greu,
un drum complicat.
R.H.: Spuneţi-mi, la un actor bun există riscul de a confunda sinele cu
spiritul personajelor interpretate?
I.C.: Cum să nu? Şi nu vreau eu să dau exemple, dar sunt. Eu cred că
de cele mai multe ori este ori un semn al unei slăbiciuni de caracter ori al
unei aproximative culturi generale, al unei lipse de informaţie culturală.
R.H.: Deci, în afară de talent, un actor bun trebuie să aibă şi o mare
capacitate de dedublare.
I.C.: Cred că şcoala cea mai importantă, şi studenţilor mei, de câte ori
am fost la şcoală să-i întâlnesc din nou, le spun că cel mai important lucru 69
este să privească în jur, înainte de a privi în sine. Pentru că personajele sunt
pe stradă, sunt în viaţă, sunt aici aproape, aceleaşi personaje ca cele pe care
le întâlnim în dramaturgia clasică, de exemplu. Ce altceva era cuplul
Ceauşescu decât o reprezentare modernă, în alt secol, a cuplului, să spunem
Macbeth şi Lady Macbeth? Păstrând proporţiile, evident, acolo era o altă
conjunctură. Relaţiile interumane şi patimile născute de prezenţa omului în
viaţă sunt practic aceleaşi, s-a schimbat numai aspectul cunoaşterii ge-
nerale, dar omul tot se naşte, trăieşte şi moare, omul tot are patimi, orgolii,
suferă şi totuşi moare până la urmă, n-a descoperit nimeni niciodată un
remediu pentru a nu muri. Atâta vreme cât ne naştem şi murim, în interva-
lul acesta se petrc toate minunile lumii, care sunt mereu aceleaşi.
R.H.: Se spune că un actor bun este acela care când îl interpretează pe
Napoleon e Napoleon. E adevărat?
I.C.: Nu. Nu se poate crede Napoleon, pentru că dacă îl joci pe
Napoleon nu-l joci pe Napoleon pur şi simplu (cine-l ştie pe Napoleon pur
şi simplu?), ci preiei un text scris de cineva despre Napoleon, preiei o vi-
ziune care e până la un punct numai literară, la care adaugi propria ta per-
sonalitate, care la rândul ei are de făcut un drum invers, de la produsul finit
care este textul la momentul de inspiraţie, care e cel fierbinte, al autorului.
Drumul ăsta noi îl facem invers, luăm produsul finit, îl trecem prin noi,
aflăm care este morala, cea care mă interesează, şi mă întorc la momentul
de emoţie primară, aceea care a născut gândul, ideea şi apoi textul, poezia,
şi adaug la toate acestea propriul meu discurs asupra a ceea ce îmi expune
acel text. Aşa cum între două verbe care formează primul vers din celebrul
monolog „a fi sau a nu fi“ pot să intervin în mii de nuanţe de la pur şi sim-
plu rostirea logică la negaţia dublată de interogaţie şi să deschizi o altă
 Printre rânduri
dimensiune întregii probleme care ţine de Hamlet. Napoleon este pentru
cine citeşte „pe deasupra“ un personaj pe care-l cred, se pare, mai aproape.
Radu Herjeu

Când intri însă în adâncimea cunoaşterii motivaţiei şi talentului, geniului

acelui individ pe care fiecare l-a descris altfel, păstrând numai datele exte-
rioare, îţi dai seama că ai obligaţia să interpretezi mitul, însă venind cu con-
tribuţia ta la el.
R.H.: V-a fost greu vredată să interpretaţi un personaj?
I.C.: Da, cred că cel mai greu din toate punctele de vedere a fost atunci
când Liviu Ciulei a decis să monteze a doua oară „Azilul de noapte“ la
Teatrul Bulandra, unde spre deosebire de prima variantă pe care o făcuse cu
mulţi ani în urmă, a gândit altfel spectacolul şi piesa, decizând ca perso-
najele care apar la azil să nu fie bătrâne ci tineri rataţi. Nu are rost să mai
70 povestesc „Azilul de noapte“, ştiţi despre ce e vorba, dar motivaţia domnu-
lui Ciulei a fost extraordinară, partea care ţine de tragedie şi de dramă exis-
tenţială este mult mai bine dimensionată când este vorba despre oameni
care, tineri fiind, ajung în situaţia asta, îşi pierd echilibrul şi decad în desuet.
Atunci am fost distribuit în rolul actorului, celebrul personaj din „Azilul de
noapte“, aveam nici treizeci de ani, a fost pentru mine un chin îngrozitor şi
o responsabilitate extraordinară. Mi-aduc aminte şi-acum, parcă ieri s-a
întâmplat, cât de chinuitor a fost acest drum, cât de cumplit a fost drumul
către personaj şi nici astăzi nu sunt muţumit de ce am făcut, deşi mi-a folosit
enorm mai târziu pentru tot ce am mai făcut, pentru toate personajele pe
care le-am mai atins, măcar pentru faptul că nimic nu este imposibil în
teatru.
R.H.: Aţi împrumutat vreodată ceva de la personajele pe care le-aţi
interpretat?
I.C.: Da, lucru care m-a ajutat şi în ultimii ani, mai ales că e legat de
evenimente reale, şi anume detaşarea. Detaşarea de eveniment, un ochi rece,
un al treilea instrument de a privi şi de a înţelege. Lumea e furată de eveni-
ment în general, omul poate fi furat de propria lui prezenţă într-un context
nou, care e altul decât acela în care el s-a obişnuit şi care îl pune în faţa unor
situaţii neprevăzute, chiar dacă acest neprevăzut poate chiar a fost progra-
mat cândva în subconştient, chiar în conştient. Cred că singurul lucru pe
care-l pot folosi din teatru pentru viaţa mea personală este faptul că întot-
deauna când joci un personaj esenţial, încă o dată o spun, scopul nu e să
ajungi să fii acel personaj, pentru că e imposibil, ci să sugerezi de fapt cum
este acest tip de personaj... Caragiu făcea asta extraordinar, construia per-
sonajul, îi dădea consistenţă fizică, începea să semene cu personajul şi era
un moment când refuza să-l ducă mai departe, structura cam 40% din modul
 Printre rânduri
în care personajul vorbeşte, se îmbracă, se mişcă, gesticulează, se comportă
în relaţiile cu ceilalţi, dar poţi să faci asta impecabil, până la perfecţiune şi

Radu Herjeu
să rămâi un actor de reprezentare pur şi simplu şi să nu duci mai departe
morala personajului, morala evenimentului în care personajul se află
înscris. Caragiu făcea asta extraordinar, de aceea îl consider unul dintre cei
mai mari actori ai tuturor timpurilor. La un moment dat se oprea, sugera
cum este personajul, cum îl vedea el, artistul din actorul respectiv, care
scotea din personaj ceea ce era esenţial şi veşnic valabil. Adăugând discur-
sul lui crea acest interes major către substanţă. Deci detaşarea care ţine de
modul critic şi autocritic de a citi, de a aprecia, de a găsi locul de echilibru,
plasarea personajului în contextul contemporan ţin desigur de pregătirea ta
generală şi de modul în care asişti la evenimentele care fac istoria.
R.H.: Un actor e perceput ca un boem. Dumneavoastră păreţi totuşi o 71
persoană foarte pragmatică, sau în orice caz, departe de a fi boemă.
I.C.: Boemia nu e o stare haotică. Boemia nu e un element condamnabil
în viaţa unui om, boemia e o stare de graţie pe care artistul şi-o caută tot
timpul. A fi boem, sau a fi autentic boem, pentru că unii mimează asta, vor
să pară boemi dar nu sunt deloc, artiştii adevăraţi sunt veşnic boemi pentru
că n-au încredere în ei înşişi, n-au siguranţa propriilor energii.
R.H.: Numai în domeniul artistic sau în general?
I.C.: În domeniul artistic, pentru că ceea ce îi obsedează este starea
aceea de graţie pe care o caută tot timpul, inspiraţia, să zic aşa. Boemia
poate fi la unii extrem de ordonată, extrem de calculată, eu cred că Goethe
era un mare boem, deşi citind ceea ce se scrie despre el sau ceea ce el însuşi
a scris, avem în faţă o fiinţă extrem de ordonată, de precisă, dar eu îl găsesc
extrem de boem, pentru că la el boemia era legată de căutarea tot timpul a
adevărului propriu. Ori asta e o stare de graţie, nu poate fi cântărită cu
măsuri şi greutăţi cunoscute.
R.H.: Deci nu sunteţi o persoană pragmatică? Sau reuşiţi să fiţi şi una şi
alta?
I.C.: Cred că sunt un om pragmatic şi trebuie să fiu pragmatic când
apreciez ceea ce fac alţi oameni. Când apreciez ceea ce fac eu sunt destul
de aiurit.
R.H.: Când v-aţi descoperit talentul de manager?
I.C.: De nevoie, cred. Chiar de nevoie, fără să-mi dau seama.
R.H.: Cu UNITER-ul.
I.C.: Cu UNITER-ul, să zic aşa. După ce am realizat destul de repede în
ce înfundătură am fost silit să intru cu primele structuri politice postdecem-
briste m-am retras imediat şi m-am orientat către ceea ce în lumea noastră,
 Printre rânduri
în lumea artiştilor de teatru în primul rănd, lipsea şi lipsea evident dreptul
la opinie, în primul rănd. În toţi aceşti ultimi aproape 50 de ani, până în `89,
Radu Herjeu

decizia aparţinea unei comenzi de la centru şi forma noastră de rezistenţă

era un plonjon în sine şi ieşirea afară se făcea prin paradox, prin metaforă,
prin limbaj aluziv, prin imagine de cele mai multe ori, creând un limbaj cu
totul aparte pe care teatrul românesc l-a avut. Dar lipsa de drepturi esenţiale
era limpede şi a rămas şi acum, fiindcă nu e acoperită această lipsă cu ele-
mente pozitive. Şi atunci am creat această structură, această uniune, folosin-
du-mă de entuziasmul colegilor mei şi reuşind, încă din parlamentul provi-
zoriu, din CPUN, să trecem câteva legi care să asigure elementele de bază.
Apoi Uniunea a trecut prin câteva transformări, cea mai fericită a fost ulti-
ma care s-a petrecut acum patru ani şi ceva când şi-a schimbat statutul, când
72 a trecut să lucreze modern, pe proiecte şi programe, din acel moment fiecare
proiect şi fiecare program au avut o coerenţă a lor, s-au bucurat de atenţia
lumii noastre, a societăţii, am început să creăm lucruri care au început să
aibă valoare, indiferent dacă erau spectacole sau relaţii cu lumea înconjură-
toare, am ieşit bine în spaţiul european şi nu numai, am creat culoare care
şi acum funcţionează foarte bine şi vor funcţiona mereu între România şi
ţări cu mare tradiţie în domeniul teatrului, am creat spectacole, am ajutat
teatrul românesc să circule şi aşa mai departe. Ironia face că neavând nici
un fel de subvenţie de la stat, uniunea a trăit pratic din nimic, acel nimic
fiind însă extrem de semnificativ, nu cum e bugetul culturii de 0.29% din
bugetul naţional, ci aşa cum mi-a plăcut în mod ironic să subintitulez rapor-
tul meu de activitate după primii patru ani, când am candidat pentru urmă-
torul mandat, „Bani pe care i-am cheltuit neavându-i niciodată“.
R.H.: Asta înseamnă că acum la Ministerul Culturii, având la dispoziţie
un asemenea buget, veţi avea aceleaşi performanţe la nivelul întregii culturi.
I.C.: Nu-i aşa. Am trecut dintr-o parte a baricadei în cealaltă, deşi nu e
vorba de baricadă, e vorba de o luptă. Suntem captivi într-un sistem care nu
şi-a încheiat existenţa. Am mai spus-o, cultura nu parcurge o criză, cultura
este într-o foarte bună dispoziţie creatoare, administrarea culturii este
într-o criză de sistem. Toate elementele care contribuie la administrare sunt
elemente care provin din vechiul sistem comunist. Aici trebuie umblat, aici
trebuie făcut ceva. Şi cred, sper, şi una din motivaţiile pentru care sunt în
această poziţie acum şi am acceptat această funcţie este faptul că am senti-
mentul, pentru că am cunoscut lumea de care vă vorbesc, că pot să fac mai
repede decât altcineva schimbările astea. Nu ştiu cât de optimist pot să fiu,
pentru că în momentul în care am intrat şi am reuşit într-adevăr să văd ce a
însemnat până acum Ministerul Culturii, când am văzut ce jaf s-a făcut
 Printre rânduri
acolo şi nu numai acolo, ci în general în economia românească, cuvântul
este prea cuminte, îmi dau seama că optimismul meu trebuie să fie ponde-

Radu Herjeu
rat. Dar sunt convins, cred, că ceea ce tutelează activitatea guvernului de
acum, şi lucrul acesta este esenţial, de a spune exact lucrurilor pe nume, de
a nu ascunde nimic din ceea ce este esenţial, de a pune pe tavă în faţa oame-
nilor adevărul gol-goluţ, cu toate inconvenientele legate de imagine, care de
multe ori s-a demonstrat că e mai bine s-o păstrezi decât să ţi-o distrugi, dar
imaginea aceasta contorsionată, distorsionată pe care o avem, e născută din
moştenire până la un punct, după care sigur că trebuie făcut ceva. Dar poţi
să faci ceva în limitele elementelor pe care le ai la dispoziţie. Ori situaţia
este cum nu se poate mai proastă, sigur că nimeni nu se îndoieşte de asta,
însă lumea aşteaptă îmbunătăţirea ei. Şi ea nu se poate face decât prin con-
tribuţia şi munca fiecăruia acolo unde se află. 73
R.H.: Ce aşteaptă lumea de la Ministerul Culturii? Ce credeţi că aşteap-
tă românii acum de la cultura românească?
I.C.: Cred că foarte mult. Am început să umblu prin ţară, deşi sunt
numai de patru luni la minister, am trecut prin patru judeţe până acum, am
fost în Mehedinţi, am fost în Vaslui, Vrancea şi Timişoara, nu în judeţ din
păcate ci numai în Timişoara, pentru că sunt multe de văzut şi în judeţ. Cred
că prioritatea fundamentală este ca Ministerul Culturii să găsească resurse-
le cu care ar putea să contribuie la întreţinerea patrimoniului cultural. Ne
aflăm într-o situaţie incredibilă în materie de patrimoniu, indiferent că este
vorba de monumente sau de patrimoniul mobil. Sunt 179 de şantiere
deschise încă din 1990 şi în ciuda oricărui termen de terminare a lucrărilor,
nici 10% nu sunt terminate, după şapte ani. E vorba de inestimabile valori
de patrimoniu. Ca exemplu vă dau Palatul Baroc din Timişoara, care, dacă
ar fi să se continue lucrările în ritmul în care s-a lucrat până acum, ar putea
fi gata în anul 2030, cred, timp în care s-ar degrada şi mai mult. Mai e
Muzeul Pârvan de la Bârlad, care a fost grav distrus de cutremurul din 1990,
care stă să cadă dintr-un moment în altul şi are înăuntru un patrimoniu care
nu poate fi depozitat nicăieri şi care are ca termen de terminare a lucrărilor
de consolidare anul 1999, dar în ritmul ăsta am ajunge în anul 2015.
R.H.: Şi credeţi că veţi reuşi să le salvaţi?
I.C.: Cred că s-a furat imens din resursele cu care trebuia să se realizeze
aceste lucrări, n-a existat un control adecvat al acestor şantiere. Nu ştiu să
vă spun acum. Sincer să fiu, cred că primul pas l-am făcut într-un anume
fel, am desfiinţat o hotărîre de guvern din 1994, care centraliza tot ceea ce
înseamnă buget, patrimoniu, la Ministerul Culturii pentru a le controla. 139
de unităţi culturale, de instituţii au fost descentralizate, s-au reîntors sub
 Printre rânduri
fireasca administrare care a fost dintotdeauna, la judeţe sau la consilii
locale, cu buget cu tot. Ministerul păstrează în acest moment în jur de 60 de
Radu Herjeu

instituţii, faţă de 139 care s-au returnat, între care se află unităţile de interes
naţional bine cunoscute şi evident monumentele istorice, partea de patrimo-
niu. De aici încolo va trebui, pe plan local, fiindcă fiecare judeţ păstrează
acolo elemente de istoria locului şi patrimoniul lui, să se găsească resurse,
resurse nu înseamnă numai bani în stuaţia asta, ci şi resurse umane, acti-
vităţi ale întreprinderilor care ar putea veni în ajutor. Ministerul Culturii va
veni fără doar şi poate în plus cu o bună tactică, strategie, de licitaţie de pro-
grame şi de priorităţi asumate. Altfel nu se poate face nimic.
R.H.: Spuneţi-mi, domnule ministru, omul politic Ion Caramitru este un
rol pe care-l jucaţi?
74 I.C.: Nu. Am aşteptat dispariţia comunismului aşa cum aştept apariţia
lui Dumnezeu pe Pământ. Mi se părea imposibil când s-a întâmplat, dar aşa
cum în credinţă sperăm că va veni acest moment, aşa am sperat că lucrul se
va petrece cândva. N-am crezut că se va petrece cât timp sunt în viaţă. Deci
momentul din '89 este un moment pe care l-am aşteptat şi toată fiinţa mea a
contribuit în felul ei la întreţinerea acestei speranţe, prin tot ce am făcut pe
scenă, în viaţa mea în general. Când a apărut, am fost firesc printre primii
oameni care au ieşit în stradă, şi din acel moment bucuria pe care am avut-o,
bucurie e puţin spus, miracolul pe care l-am trăit şi până la urmă bucuria
aşezată pe care am căpătat-o, nu mi-o mai poate lua nimeni. Aici a fost, aş
putea spune, punctul meu de rezistenţă. Atunci când am putut să-i spun
acestui domn Iliescu în faţă toate adevărurile pe care le-am descoperit şi
care îl condamnau, pentru tot ce a făcut, de ce este vinovat. Domnia sa nu
are în spate această bucurie. Domnia sa are în spate numai faptul că s-a
bucurat de bucuria celorlalţi. Ori acest lucru a creat, dacă vreţi, în mine şi
un om politic, dar fiindu-mi teamă de a nu-mi pierde detaşarea de care am
vorbit mai devreme, condiţia mea de reflexivitate, n-am acceptat să intru în
nici un partid. Deci, dacă om politic e numai acela care intră într-un partid,
eu nu sunt, deşi am foarte mari afinităţi cu unul din partide. Şi va fi un gest
firesc în ziua în care voi intra în acel partid, deci nu în sensul că nu am în
ce partid să intru, căci îl am, există, îl simt aproape, viu, deci probabil că o
voi face, şi poate chiar curând, deşi om politic nu este nepărat acela care
este regimentat într-un partid.
R.H.: Nu, un om care face politică.
I.C.: Ce înseamnă de fapt să faci politică? A face politică înseamnă, în
linii mari, să impui o concepţie de viaţă. Să fii atât de convingător pe o
dimensiune a vieţii de zi cu zi încât grupul sau partidul pe care-l reprezinţi
 Printre rânduri
să fie cel care are dreptate la un moment dat. Ori alternanţa la putere, care
este rezultatul final al unor confruntări care din toate părţile vin să se

Radu Herjeu
exprime în căutarea unui adevăr care ar fi comun pentru toată lumea,
indiferent dacă procentajul este mai mare sau mi mic de ambele părţi, atunci
înseamnă că şi ţăranul este om politic, fiindă şi părerea lui contează.
R.H.: Da, dar din neferire nu şi-o poate exprima în faţa mulţimii.
I.C.: Da, dar şi-o exprimă prin vot. Şi iată-ne într-o situaţie paradoxală
din punctul de vedere al unor persoane care au spus că România n-are
capacitatea de a înţelege fenomenul democratic, iată-ne treziţi la realitate cu
ţărani, cu muncitori, cu mineri, cu intelectuali, cu studenţi, cu cine vreţi,
câştigând nişte alegeri care au condamnat o viziune politică dezastruoasă.
Mi se pare unul dintre cele mai mari câştiguri ale românilor. Este prima dată
când rapid, în cunoştinţă de cauză, resimţind organic, politic deci, tot ce se 75
întâmplă în jur, omul a avut opţiunea lui şi şi-a exprimat-o. Este un mare
câştig. Speranţa mea este ca oamenii, aceiaşi care au decis jocul politic să
înţeleagă că drumul este abia la început şi că sacrificiile pe care trebuie să
le facă acum nu mai sunt pentru a ascunde ceva, ci pentru a întreţine ade-
vărul pe care l-au câştigat atunci.
R.H.: Şi totuşi sunteţi pregătit pentru viaţa politică? Aşa cum e ea în
România şi aşa cum, mă rog, este de fapt peste tot în lume, în care se fac
compromisuri, în care nu totul este moral, indiferent de intenţie?
I.C.: Bună întrebare. Într-adevăr, nu totul e moral, nu totul e curat şi stau
să mă întreb dacă voi accepta lucrul ăsta. S-ar putea să aveţi surpriza, mai
devreme decât vă închipuiţi, să nu accept acest lucru.
R.H.: Păi să ne spuneţi şi nouă, ori intraţi în partid, ori nu veţi accepta
compromisul?
I.C.: Nu ştiu. Lăsaţi-mă în dilema mea, acum n-am de unde să ştiu.
R.H.: Cum aţi devenit adeptul monarhiei?
I.C.: N-am fost monarhist, am devenit monarhist. Îmi amintesc de zilele
revoluţiei când nimeni n-a venit să spună ceva de monarhie, nici măcar par-
tidele istorice. Mai târziu, lucru care a fost speculat de către cei care au con-
dus ţara şapte ani, obsesia noastră, a celor care am fost acolo, a fost să nu
mai moară oamenii, să nu se mai tragă. Odată Ceauşescu plecat, şi cu el şi
comunismul, aşa ni s-a părut, nu mai aveau cum să moară oameni, indife-
rent ce culoare politică aveau în acel moment. Cu asta ne-am şi păcălit, de
fapt, pentru că am crezut că ăsta e lucrul cel mai important. Apoi, după ce
s-a intrat într-o ordine firească a lucrurilor, organizare, structurare, CFSN şi
toate acele structuri provizorii, am realizat din aproape în aproape, în etape,
care este orientarea care se dorea în acel moment. În momentul în care a tre-
 Printre rânduri
buit să spun „bun, dar pe ce se sprijină noua societate? Care este motivaţia
morală a noii societăţi?“ şi-am început s-o luăm: poate fi comunismul reac-
Radu Herjeu

tivat - nu, pot fi noi partide şi grupuri care se consideră acum socialiste, dar
de fapt sunt foştii comunişti care şi-au pus haina pe dos şi s-au dat social-
işti, când ei de fapt erau aceiaşi, este socialismul de acest tip o soluţie - nu,
pot fi partidele istorice, necunoscute nouă ca doctrină, despre care am ştiut
tot timpul că sunt duşmanii poporului, care pentru tineretul complet în
necunoştinţă de cauză nu reprezentau nimic, nici eu n-am ştiut până după 22
decembrie cine a fost Corneliu Coposu, până acolo ne-a dus sistemul comu-
nist prin lipsa de informaţii şi prin faptul că oamenii ăştia au stat în puşcărie
şi nu s-a ştiut nimic despre ei, că nu s-a aflat, nu s-a scris, nu s-a ştiut nimic.
În momentul în care începi să faci o analiză reală asupra temeliei pe care se
76 sprijină poporul român, care este sprijinul moral al naţiei, când s-a format
ea ca Românie adevărată, în graniţele ei fireşti… Nu vreau să fac referire la
un anume partid politic de astăzi, ultranaţionalist şi fals, adevărata Românie
Mare este expresia luptei pe care neamul nostru atât de încercat a dus-o în
jurul voievozilor, în jurul regilor, în jurul ideii reîntregirii neamului. Toate
marile evenimente istorice s-au făcut sub semnul crucii, prin Dumnezeu,
prin voievod sau rege. Sigurul apel moral este acesta. Nu mai există altul.
Orice fel de reîntoarcere spre alte forme şi structuri de tip socialist, de cen-
tru-stânga, tot felul de variante sunt false, ca să zic aşa. Există un principiu
care este acelaşi: Dumnezeu şi regele.
R.H.: Am senzaţia, cel puţin în acest moment, că nu o să ajungem prea
curând acolo. S-ar putea să adoptăm un model occidental democratic
monarhic?
I.C.: Dar eu nu cer întoarcerea monarhiei. Nu cer ca regele să vină acum
să ia tronul, şi cum speculează opoziţia de azi, că noi ascundem dorinţa de
a-l aduce pe el şi să plecăm noi. Nu-i adevărat. Asta nu-i voinţa mea sau a
dumneavoastră, sau a unui grup mai mare sau mai mic, nu poate fi decât
voinţa poporului. Asta e o chestiune care depăşeşte orice ambiţie personală.
De asta nici nu-mi e ruşine să spun, nici frică. Pentru că nu eu decid, va
decide poporul român.
R.H.: Domnule Caramitru, foarte mulţi actori tineri şi mai puţin tineri,
dar cei mai mulţi dintre tinerii actori care termină Academia de Teatru şi
Film, se îndreaptă spre televiziune. Nu e un fel de abdicare de la menirea
actorului?
I.C.: Sigur că da.
R.H.: Nu mă refer la teatru, ci la prezentatorii de show-uri, de ştiri.
I.C.: Sigur că da. Îi fură peisajul. Aici e vorba de cine rezistă, să ştiţi.
 Printre rânduri
Sunt profesiuni care cer un mare sacrificiu de sine. Asta înseamnă bani mai
puţini, aşteptarea momentului în care te descoperi pe tine, inteligenţa de a

Radu Herjeu
ştii că ai de învăţat tot timpul, care e un lucru esenţial în meseria noastră,
care nu seamănă cu altul. Dacă un violonist cântă la vioară, instrumentul
este vioara. El trebuie să însufleţească un instrument, care este un obiect
fizic străin, până la un punct, fiinţei tale. Ori noi suntem şi gânditorii, şi
instrumentul. De instrumentul acela trebuie să ai mereu grijă, el trebuie să
fie întotdeauna gata, tehnic vorbind, să răspundă la comenzi. Un mod de
viaţă care nu e adecvat acestui scop poate să te ducă repede în partea
cealaltă, unde aproximaţia, vedetismul, să te fure. Cândva, ca tânăr actor
intrat la Teatrul Bulandra, domnul Ciulei mi-a spus că oricât succes ar avea,
unui actor îi trebuie cel puţin zece ani de trăit pe scenă ca să poată spune la
un moment dat că a ajuns la un anumit nivel. 77
R.H.: Deci dacă aceşti zece ani nu-i petreci jucând, interpretând, nu se
cheamă că ai ajuns actor.
I.C.: Nu, totul contribuie. Tot aşa cum dacă nu te antrenezi pentru per-
formanţă n-o mai faci, aşa e şi aici.
R.H.: Spuneţi-mi, domnule Caramitru, ne-aţi dat un ministru, dar ne-aţi
răpit un actor.
I.C.: Da, dar mă străduiesc să nu respect o lege nescrisă, şi anume că
miniştrii trebuie să fie numai miniştri. Bine, am şi un mic privilegiu, faptul
că unul din elementele de referinţă ale vieţii mele se numeşte respectul faţă
de opera lui Eminescu şi tot ce înseamnă ea. Ori acolo am descoperit resurse
nesfârşite de a învăţa tot timpul, de a mă apropia tot timpul de valorile
excepţionale ale gândirii, în primul rând, şi ale limbii române. Sigur, pot
să-mi permit din când în când luxul de a urca pe scenă şi a recita poezii de
Eminescu, aşa cum s-a şi întâmplat recent, în luna ianuarie, care încă nu
s-a terminat, luna în care ne amintim de Eminescu.
R.H.: N-ar trebuie să ne amintim numai în luna ianuarie de Eminescu.
I.C.: Nu. O să ne amintim de câte ori va fi un moment bun şi mă bucur
că încă de anul trecut, când am închis stagiunea Teatrului Naţional, cu un
spectacol dedicat lui Eminescu în care am participat alături de Leopoldina
Bălănuţă, Valeria Seciu şi Ovidiu Iuliu Moldovan, fiecare dintre noi având
respectul lui anume, de o anumită factură artistică faţă de Eminescu, ne mai
putem aduna din când în când. Am făcut-o şi acum, recent, sper să o mai
facem din când în când, e greu să ne adunăm toţi patru, dar lucrul ăsta va
rămâne, deci acesta este un spectacol pe care îl vom face mereu. Mai grav
e cu filmele şi cu spectacolele de teatru.
R.H.: Ne-aţi lăsat fără Hamlet...
 Printre rânduri
I.C.: Cu Hamlet, ultimul spectacol l-am avut în 1992. Acum pot să-l joc
pe Polonius sau alte personaje. Acum se joacă un „Hamlet“, nu l-am văzut,
Radu Herjeu

dar se aud lucruri bune despre el, la Craiova, lucrul ăsta trebuie experimen-
tat tot timpul. Am însă o piesă pe care trebuie s-o joc la Teatrul Nottara, o
piesă extraordinar de frumoasă pe care am adus-o din Anglia şi care a fost
acceptată de Teatrul Nottara încă de anul trecut, sper, când ne mai liniştim
un pic, să am timp să merg la repetiţii şi să putem scoate premiera asta.
R.H.: A propos de Anglia, în ultimii ani aţi jucat foarte mult în străină-
tate. Aţi interpretat în limbi străine? Pentru că mă gândesc că această inter-
petare într-o limbă străină a unei piese pe care aţi citit-o, aţi jucat-o, aţi
exprimat-o şi simţit-o în româneşte, introduce ceva artificial în modul dum-
neavoastră de a juca.
78 I.C.: Nu am jucat piese de teatru în limbi străine, ci numai filme, unde
e cu totul altceva. În cele nouă filme în care am jucat am interpretat în li-
mitele în care îmi permite legea din Marea Britanie, fiindcă mai ales acolo
am jucat, şi Sindicatul artiştilor britanici, numai roluri de străini. Pentru că
sindicatul artiştilor britanici nu-ţi dă voie să joci roluri de englezi pe care
le-ar putea juca foarte bine ei, luându-i astfel dreptul la muncă. Dar când
trebuie să joci un rol de român, de polonez, ceh, rus, turc, cum am jucat ulti-
ma oară, poţi, dacă regizorul te vrea. Eu am obţinut aceste roluri. Sigur, am
jucat în engleză, cu accentul corespunzător. Am montat şi operă, dar teatru
nu poţi să joci într-o limbă străină, decât dacă eşti Elvira Popescu şi toată
Franţa te acceptă cu accentul care-ţi dă un farmec nedefinit. Deşi actorii
români joacă acum şi teatru în limbi străine, există teatrul franco-român,
unde actorii joacă în limba franceză, sunt actori care s-au desprins de
România şi joacă cu succes în Franţa, conform tradiţiei, desigur. Cred că în
artă totul e posibil.
R.H.: Domnule ministru, o ultimă întrebare. Ce personaj aţi fi dorit să
fiţi într-adevăr? În locul cărui personaj, dintre cele pe care le-aţi interpretat
sau nu le-aţi interpretat, aţi fi dorit să trăiţi?
I.C.: Cred că n-am dorit să fiu nimeni altcineva decât eu însumi.
R.H.: Nu v-a plăcut nici un personaj în mod deosebit, mai mult decât
toate celelalte?
I.C.: Mai degrabă o lume, să zic aşa, o epocă.
R.H.: Care epocă?
I.C.: Aş fi dorit să trăiesc în anii '30 în România. În anii '30 era vremea
când România se numea Elveţia Balcanilor, iar Bucureştiul era numit Micul
Paris. A fost extrem de important pentru destinul european al unei ţări care
făcuse un pas enorm în termen scurt, către expresia europeană pe care o are
 Printre rânduri
prin definiţie.
R.H.: Credeţi că aţi fi reuşit să participaţi la împiedicarea a ceea ce a

Radu Herjeu
urmat?
I.C.: Nu. Am fost trădaţi nu numai de duşmani, ci şi de prieteni, chiar
marile puteri europene ne-au lăsat pradă comunismului, se ştie foarte bine.
În discursul pe care l-am ţinut în '92 în Parlamentul britanic am pomenit
acest lucru, amintind tragedia acelui moment când România a fost pur şi
simplu cedată, ca la piaţă, ursului, când de fapt destinul nostru era de
gazelă, ca să zic aşa.
R.H.: Domnule ministru, vă mulţumesc foarte mult şi sper ca atunci
când se vor mai linişti lucrurile să mai veniţi să ne vorbiţi despre cultură şi
să ne spuneţi cum reuşim să ne reîntoarcem la cultură.
79
- interviu realizat în 1997 -
 Printre rânduri

Radu Herjeu
Manuela Cernat
81
Critic de film

S-a născut la Paris.

A absolvit în 1968 secţia de Filmologie-Teatrologie a IATC.
A susţinut Doctoratul în Literatură la Universitatea
Bucureşti.
A publicat 15 volume de proză, istoriografie, critică, tra-
duceri de beletristică, teatru: „Monografia Jean Negulescu“,
„Scurtă istorie a filmului românesc“, Filmul şi armele“.
A obţinut Premiul de critică al Asociaţiei Cineaştilor şi
Premiul publicului la Festivalul de Televiziune de la Monte
Carlo.
A scris scenariul filmului „Naşterea unui miracol“ dedicat
Nadiei Comăneci.
A ocupat funcţia de Director Ştiinţific al Institutului de
Istorie a Artei al Academiei Române.
În prezent este profesor la Universitatea Naţională de Artă
Teatrală şi Cinematografică. Este membru al Societăţii
Europene de Cultură, cu sediul la Veneţia.
Căsătorită cu dirijorul Răzvan Cernat. Au împreună doi
copii.
 Printre rânduri
Radu Herjeu: Doamna Cernat, este o întrebare care la prima vedere
pare copilărească. De ce avem nevoie de film?

Radu Herjeu
Manuela Cernat: Pentru că avem nevoie de vis, pentru că omul nu
poate trăi fără ficţiune, pentru că a devenit de 100 de ani un drog al pla-
netei, pentru că e un mijloc de informare şi pentru că în visele unor îndră-
gostiţi de arta filmului, el poate fi şi un mijloc de expresie a unor artişti au-
tentici.
R.H.: De ce numai în vise?
M.C.: Pentru că din ce în ce mai rar avem parte de filme adevărate şi
din ce în ce mai rar regizori adevăraţi se pot exprima. De obicei se întâm-
plă ca-n visele noastre rele, cine are talent nu are posibilităţi materiale, cine
are bani, nu ştie ce să facă cu ei.
R.H.: Cine v-a dus prima oară la cinematograf? 83
M.C.: M-am dus singură, locuiam într-un cartier de lângă podul
Basarab. Venisem de curând de la Paris împreună cu familia mea. Tatăl meu
era diplomat de carieră şi a făcut nebunia de a se întoarce înapoi ştiind exact
unde venea, însă datoria faţă de neam, faţă de ţară, erau pe atunci nişte sen-
timente absolut sacre. Locuiam lângă podul Basarab şi acolo era un cine-
matograf micuţ, chiar pe colţ, unde am văzut primele filme, evident sovie-
tice.
R.H.: Vă mai aduceţi aminte cum se chema primul film?
M.C.: Evident. Primul film se numea „Cavalerul neînfricat“. Era vorba
de un partizan, cu un cal alb; calul era mult mai inteligent decât partizanul
şi-l salva din toate neplăcerile.
R.H.: Cum aţi ajuns la filmologie? Ce v-a impresionat aşa de mult?
M.C.: Am ajuns la filmologie printr-un joc al destinului; eu mă pre-
găteam să dau examen la Istoria Artelor. Şi în acel an, eu am aflat abia în
septembrie, nu s-a ţinut examen de admitere, şi tot întâmplarea a făcut ca
atunci să se deschidă secţiile de regie, operatorie şi filmologie de la
Institutul de Artă Dramatică şi Cinematografică. Se pare că destinul te
împinge acolo unde trebuie să ajungi. Sunt o fatalistă.
R.H.: Şi credeţi că nu trebuia să ajungeţi un istoric de artă, ci un istoric
de film.
M.C.: Cu siguranţă.
R.H.: De ce credeţi că trebuia să ajungeţi un istoric de film?
M.C.: Pentru că mi se pare că dragostea mea atât de puternică pentru
istoria veche a filmului românesc m-a îndemnat să încep să scriu nişte cărţi
pe care nu cred că le-aş fi putut scrie cu tot atât de mult curaj în istoria
artelor.
R.H.: Şi pasiune poate ...
 Printre rânduri
M.C.: Nu. Pasiunea poate ar fi fost egală, dar există mult mai mulţi
oameni importanţi, nume sonore în istoria culturii româneşti, care s-au ridi-
Radu Herjeu

cat în istoria artelor. Cinematograful rămâne totuşi o zonă mai restrînsă.

R.H.: În istoria de film aveţi un CV impresionant, aş putea spune. De ce
aţi făcut atâtea lucruri până acum, când toţi oamenii se specializează, toţi
oamenii văd un singur lucru, iar când acesta nu e un lucru din care iese bani
... De ce aţi făcut atâtea lucruri?
M.C.: Mie mi se pare că n-am făcut destul. De pildă, aş fi vrut să scriu
mult mai mult şi timpul nu mi-a dat răgaz, epoca m-a împiedicat. Nu în
ultimul rând consider că una din menirile cele mai importante pentru o
femeie este maternitatea. Datoria mea morală a fost ca în paralel cu profe-
sia să am grijă şi de copiii pe care i-am adus pe lume. Cred că e una din
modalităţile de împlinire ale unui destin feminin, merge în linia unei tradiţii
84
morale şi a unei răspunderi. Eu am o foarte mare admiraţie pentru femeia
din România, pentru că dincolo de ceea ce a însemnat încărcătură balcanică,
prejudecăţi, tradiţii care o împovărează teribil, în cincizeci de ani de comu-
nism femeia din România a reuşit să păstreze şi să perpetueze nişte tradiţii.
Ei i se datorează acea generaţie care a făcut Decembrie '89.
R.H.: Nu sunteţi o feministă?
M.C.: În nici un caz. Dar sunt destul de lucidă să-mi dau seama că nu
omagiem destul curajul femeilor din această ţară şi majoritatea primelor
nume care au ieşit în evidenţă după decembrie '89 au fost femei: Doina
Cornea, Ana Blandiana, Lucia Hossu Longin.
R.H.: Nu credeţi că şi femeia ar trebui nu să ceară, dar totuşi să arate că
poate mai mult?
M.C.: Femeia arată ceea ce produce, dar bărbaţii întârzie să-i
recunoască meritele. Şi printr-un reflex după 1989, ca o reacţie la Elena
Ceauşescu, asistăm la accentuarea misoginismului în ţara noastră. Suntem
pe ultimul loc în lume, după Albania, ca reprezentare a femeii în structurile
puterii. Cu un consilier prezidenţial nu se face primăvară… Statisticile arată
că până în 1989, 52% din posesorii de diplome universitare erau femei. În
pofida greutăţilor materiale îngrozitoare cu care se confruntau femeile, au
avut mai multă ambiţie profesională. Acest procentaj în acest moment riscă
să se diminueze drastic pentru că ne întoarcem la nişte mentalităţi de tip feu-
dal; în mediul rural fetele nu mai sunt lăsate la şcoală, părinţii nu mai au
posibilităţi să le trimită.
R.H.: Aici eu cred că există şi o reacţie de tip postcomunist la
învăţământ în general, în care tinerii nu mai sunt tentaţi să urmeze o formă
de învăţământ superior pentru că se gândesc să facă bani în anii cât s-ar ţine
de facultate, să facă altceva. Cred că e şi un spirit general.
 Printre rânduri
M.C.: E foarte adevărat. Dar aici, spiritul meu de istoric mă îndeamnă
să fac aceste paralele, trebuie să privim în urmă, nu dintr-un sentiment

Radu Herjeu
paseist, dar să vedem cum arăta România într-o economie de piaţă. La
începutul secolului şi în perioada interbelică foarte multe femei mergeau să-
şi facă studiile în străinătate, studii superioare. Nu era o simplă modă, şi nu
erau neapărat femei foarte avute. Exista un sistem de sprjinire a realelor va-
lori ale naţiei.
R.H.: Dar unei tinere de la ţară i-ar fi fost foarte greu, cu toată voinţa şi
cu tot talentul ei, să ajungă să studieze la Paris, de exemplu.
M.C.: Gheorghe Marinescu, celebrul medic, profesor, era un băiat de la
ţară, un băiat dintr-o familie cu 10-12 copii; şi a ajuns o somitate în medi-
ile pariziene universitare. Femeile au ajuns să-şi dea şi ele diplomele la
Paris. Am avut primele femei avocat, pilot, medic. Statisticile sunt mai 85
puţin aduse în prim plan. Dar au existat.
R.H.: De ce aţi făcut atâtea lucruri, chiar dacă dumneavoastră vi se par
puţine sau insuficiente?
M.C.: Poate şi fiindcă am avut şansa extraordinară care s-a numit mama
mea. A fost o persoană extraordinară, ea însăşi a făcut multe lucruri în viaţa
ei. A studiat la Iaşi, la Liceul „Doamna Oltea“, a făcut sculptură la Paris, a
scris poezii. Când s-a întors în ţară din pricina istoriei care s-a abătut atât de
drastic asupra României şi a familiei noastre, în acele momente n-a mai
putut urma linia belle-artelor şi a trebuit să se mulţumească să fie o furnică
modestă care a tradus din marea literatură universală. Poate că ea, încercând
să-mplinescă prin mine nişte aspiraţii neîmplinite ale ei, m-a îndemnat
întotdeauna să încerc noi orizonturi, noi profesii, şi mai ales m-a îndemnat
foarte mult să scriu.
R.H.: Lucru pe care am înţeles că din păcate nu l-aţi făcut pe cât v-aţi
fi dorit.
M.C.: Sper totuşi să mai am posibilitatea şi de acum încolo. Am mai
scris şi cărţi pentru copii, eseuri, în momentul de faţă pregătesc o mono-
grafie dedicată unui regizor de origine română de la Hollywood, prin care
încerc să reînviu puţin şi din atmosfera din România de la început de secol
până în anii '20.
R.H.: Aţi realizat pnă acum şi 20 de scurt metraje.
M.C.: A fost o epocă în care am lucrat în Televiziunea Română ca do-
cumentarist. Pe atunci era foarte greu să încerci ficţiune, dar acolo a existat
un om pe care l-am admirat foarte mult pentru tenacitatea cu care izbutea să
se lupte cu conjunctura şi, în pofida rigidelor structuri ale Televiziunii
Române, dădea mână liberă unor tineri. Acel om s-a numit, evident, Tudor
Vornicu.
 Printre rânduri
R.H.: Era mai greu să realizezi un film decât să-l analizezi, să-l critici?
M.C.: Evident. Dar implica o participare afectivă mult mai intensă.
Radu Herjeu

R.H.: Bănuiesc că v-aţi revăzut scurt metrajele.

M.C.: Nu. Din păcate nu mai există, pentru că în Televiziunea Română
a existat moda aceea a recuperării nitratului de argint din nişte bucăţi minus-
cule de peliculă. Pe de altă parte, se tot foloseau materiale pentru filme de
montaj ale altora. Aşa încât în ziua în care m-am dus şi am spus: „Aş vrea
să-mi văd filmele“, mi s-a spus că nu mai există decât nişte fragmenţele.
R.H.: Era interesant de văzut cum priveşte criticul Manuela Cernat după
câţiva ani ...
M.C.: E mai bine că nu s-au păstrat.
R.H.: Nu v-aţi gândit să vă faceţi o carieră, sau să încercaţi şi regia de
film?
86
M.C.: Nu.
R.H.: De ce?
M.C.: Nu, pentru că mi se pare că avem suficiente mari talente în regia
de film, personalităţi deja afirmate, pentru a lua locul cuiva cu o încercare
veleitară, poate. Şi eu mă simt foarte bine cu creionul în mână, nu am
ambiţii. Cred că fiecare trebuie să ştie exact care este limita propriilor posi-
bilităţi. Cred că una dintre dramele momentului actual este faptul că
oamenii nu au conştiinţa limitelor. Trebuie să ştii să visezi. În copilăria mea,
un prieten spunea: „ca să sari cinci metri trebuie să-ţi iei avânt pentru o
sută“. Dar în acelaşi timp trebuie să fii absolut convins că poţi să sari acei
cinci metri.
R.H.: Dumneavoastră v-aţi descoperit multe limite?
M.C.: Da. De pildă, una dintre limitele mele este neputinţa de a mă
adapta acestei prăbuşiri valorice a filmului şi acestei demisii a televiziunii
în România faţă de misiunea pe care ar fi trebuit să şi-o asume după 1989.
Este o limită a mea această intoleranţă pe care o am faţă de trădarea unor
vise.
R.H.: Aţi spus undeva (bănuiesc că în una din multele expuneri la con-
ferinţe internaţionale sau naţionale) că cinematograful este aliatul istoriei.
De ce credeţi? Când este un aliat al istoriei şi când este un substitut al isto-
riei pentru marea masă?
M.C.: Cinematograful este un aliat al istoriei în momentul în care
dezvăluie spectatorilor faţete necunoscute, în momentul în care îl ajută să
pătrundă sensul unor evenimente. Da, am dat acest titlu în urma unei comu-
nicări în urmă cu 20 de ani. Între timp situaţia a evoluat, în mod dramatic aş
spune, şi noi ne aflăm într-un moment de evanescenţă a istoriei.
Cinematograful era şi un aliat al istoriei putând păstra pe peliculă pentru
 Printre rânduri
posteritate momentele importante, momentele dureroase, momentele de
victorie a unei naţiuni asupra propriului destin. Dar de când totul se con-

Radu Herjeu
sumă cu viteza luminii pe imagine magnetică, nici măcar în transmisiile în
direct nu mai avem posibilitatea de a înregistra istorie. Am descoperit cu
stupoare că sunt foarte multe momente cruciale ale istoriei din '90 încoace
pentru care nu avem nici un document vizual. E de necrezut. Chiar în
momentul în care preşedintele Iliescu era la putere au fost momente foarte
importante din destinul lui care n-au fost prinse pe peliculă. Nici măcar
magnetică. Noi acum încercăm să construim la Sighet, de pildă, centre de
istorie orală pentru a recupera istoria intezisă în epoca comunismului, dar
nu ne dăm seama că suntem pe punctul de a ne scăpa printre degete istoria
prezentului, care nu se înregistrează.
R.H.: Rămânând tot la film, în general filmele sunt foarte blamate în 87
epoca modernă pentru violenţă. De ce credeţi că vederea violenţei într-un
film impresionează mai mult decât vederea unor sentimente într-un film?
Pentru că există foarte multe filme de dragoste, cu foarte mulţi oameni
deosebiţi, cu eroi deosebiţi...
M.C.: Nu prea mai există. Existau.
R.H.: Şi totuşi se acuză: violenţa produce violenţă, dar filmele bune nu
produc nimic, sunt bune pentru critici. Stau să mă întreb dacă vina e numai
a filmului, fiindcă are violenţă în el, sau e numai o carenţă de educare a
spectatorului de film.
M.C.: De ce e atras de filmele violente ...?
R.H.: Şi de ce trezesc în el latura aceea pe care, probabil, o avem cu
toţii.
M.C.: Se discută din antichitate. Din momentul în care a apărut cine-
matograful, din punct de vedere al relaţiei cu imaginea, impactul este infinit
mai puternic. Că ne place sau nu, există rapoarte ale psihologilor care atestă
nocivitatea evidentă a violenţei filmice. S-au ales grupuri de spectatori -
unora li s-au proiectat filme paşnice, de dragoste (timp de o săptămână),
romantice, iar celorlalţi numai filme de violenţă. Agresivitatea lor verbală,
fizică, de reacţie, a crescut imediat. Eu cred că principalul pericol este altul.
Violenţa imaginii de film ne obişnuieşte cu violenţa, ne desensibilizează.
Suntem atât de obişnuiţi să vedem sânge, să asistăm la orori pe ecran, încât
în clipa în care ele se petrec lângă noi, nu mai reacţionăm.
R.H.: Credeţi că ar putea fi un lucru conştient făcut? De exemplu, în
ultimii ani avem din ce în ce mai multe filme cu catastrofe, cu sute, mii de
morţi.
M.C.: Să ştiţi că lucrurile astea se induc. Am avut zilele trecute un exa-
men de admitere la secţia de comunicare audio-vizuală, la Academia de
 Printre rânduri
Teatru şi Film: 20 de candidaţi care au avut de compus un scenariu pe un
aforism al lui Cioran: „La Judecata de Apoi vor cântări numai lacrimile“.
Radu Herjeu

Din 20, 19 au scris scenarii în care erau cel puţin o crimă şi un mort. Semn
că presiunea unui anumit tip de imagine cinematografică îşi lasă amprente
teribil de puternice.
R.H.: Vorbind de examenul de admitere, se presupune că oamenii care
fac artă, aşa cum este filmul, sau care participă la crearea unei opere artis-
tice şi la transmiterea ei, ar trebui să aibă o cultură deosebită. Acum, dum-
neavoastră fiind în contact direct cu tineri care se pregătesc să realizeze
filme, care vor schimba poate modul de a gândi al celui ce le va vedea, oare
toţi aceşti tineri au cultura şi capacitatea necesară de a creaa opere de artă?
M.C.: Cei care câştigă la noi concursul, în general au o cultură peste
medie. Dar nu pot să nu remarc de şapte ani încoace lipsa, sau deficienţa,
88
unui anumit tip de cultură clasică. Vin doldora de informaţii despre filmul
american, dar în momentul în care îi pui să citeze două piese de Moliere, se
blochează. Înainte exista, în generaţiile noastre, un univers comun, referinţe
la care imediat reacţionam. Era suficient să citezi un vers de Verlaine şi
interlocutorul ştia despre ce este vorba. Acest tip de complicitate intelectu-
ală, spirituală, în cadrul unei generaţii aproape c-a dispărut. Trebuie să ne
adaptăm, sau trebuie să luptăm? Mă întorc iarăşi şi mă uit în trecut: ce se
întâmpla în secolul XIX, când generaţia lui Kogălniceanu, Cezar Bolliac,
încerca să ridice naţia prin teatru şi prin literatură... Şi au izbutit.
R.H.: De aceea cred că şi filmul românesc ar putea s-o facă.
M.C.: Aici atingeţi un teritoriu într-adevăr sensibil.
R.H.: Presupunând că încă se mai face film în România, deşi am înţeles
că producţia de anul acesta va fi sub orice aşteptare.
M.C.: Suntem una dintre ţările cu o cinematografie centenară. O indus-
trie se sinucide sub ochii noştri îngăduitori, şi nimeni dintre cei care ar tre-
bui să ia taurul de coarne, să se implice, nu o face.
R.H.: Problema culturală a tinerilor nu cred că se pune numai în
România. Producţia de filme continuă să fie axată pe producţii de categoria
B, C sau D. Ele copleşesc cu mult filmele de înaltă categorie, cu bugete
extraordinare. Iar filmele de categoria B, C, nu transmit în majoritatea lor
cultură şi nu fac cultură. De ce nu există totuşi, la nivelul dumneavoastră,
celor care creaţi, analizaţi filme - o solidaritate între cei care pot crea cul-
tură prin filmele lor şi o pot transmite?
M.C.: Solidaritate există, dar solidaritatea noastră se izbeşte de solidar-
itatea producătorilor, a celor care au banii. În momentul de faţă, la
Hollywood domină o castă de producători superpragmatici, pe care nu-i mai
interesează ca pe cei din anii '30, cam la douăzeci de filme marfă să producă
 Printre rânduri
şi o capodoperă. Asistăm în momentul de faţă la o disperantă nivelare de jos
în sus. Nu vedeţi că nu mai există nici măcar vedete, nici măcar staruri nu

Radu Herjeu
mai sunt. Nu mai există personalităţi. Totul se întinde pe orizontală. Foarte
multe nume, ne pierdem într-o masă de figuri aproape anonime, iar o per-
sonalitate se creează şi se afirmă foarte greu în astfel de condiţii. E un dat
al acestui moment. Trebuie să fim optimişti şi să credem că vom depăşi
criza.
R.H.: Aţi afirmat că în 1981 aţi devenit „personna non grata“ în CC al
UTC, care nu v-a mai permis să călcaţi în Costineşti. De ce s-a ajuns la acest
moment?
M.C.: Nu pot să-mi explic nici în ziua de astăzi. Am înfiinţat festivalul
de la Costineşti, primele ediţii, şi începusem să organizez şi ediţia din 1981,
când pur şi simplu mi s-a pus în vedere să nu mai pun piciorul în staţiune. 89
Am spus: „bine, dar nu pot nici măcar în calitate de simplu spectator?“. Mi
s-a spus: „Nu v-am sfătui, vi se poate întâmpla orice“. Un asemenea răspuns
venit din partea unui secretar al CC al UTC, sigur că te punea pe gânduri şi
n-am mai călcat pe acolo până în 1991. Situaţia se repetă, din nou -
Costineşti este iar închiriat de alte persoane, festivalul nu s-a mai făcut.
R.H.: Aţi plecat de multe ori în străinătate înainte de 1989 la diferite
conferinţe internaţionale. Cum au avut încredere să vă lase să plecaţi, când
spuneţi că n-au avut încredere să vă lase să faceţi un festival de film?
M.C.: Ştiţi bine cum era cu plecările în perioada aceea. Era o ruletă, nu
ştiai niciodată când te lasă, când nu te lasă. În 1981-82-83, am fost invitată
la o universitate din Spania să ţin nişte cursuri, dar le-am trimis cu avionul
şi le-a citit altcineva în locul meu. Când am fost în juriu la Festivalul
Filmului din Berlinul Occidental, unde se pleca prin Berlinul de Est (deci,
nu era nici o posibilitate de fugă de acolo), nu mi s-a mai dat drumul, a tre-
buit ca directorul festivalului să facă presiuni teribile prin Ambasadă.
Festivalul începuse de două zile, iar eu nu ajunsesem acolo. S-a primit tele-
fon aici la Bucureşti, la România Film. Directorul de la Mosfilm a întrebat:
„e ceva cu România? România boicotează Festivalul de la Berlin? Să-l
boicotăm şi noi?“.
R.H.: V-aţi gândit vreodată să rămâneţi?
M.C.: Tentaţia a existat de foarte multe ori, trebuie s-o recunosc, ca pen-
tru orice român, dar ştiam că dacă fac acest gest îmi pun familia într-o situ-
aţie foarte complicată, şi n-am putut să fac gestul.
R.H.: Credeţi c-aţi fi putut fi istoric de film şi-n altă ţară?
M.C.: Sunt convinsă. În primul rând că aveam relaţii. Nicolae Pillat era
preşedintele Comitetului Internaţional de Difuzare a Artelor şi Culturii prin
Cinematograf, el m-ar fi putut ajuta.
 Printre rânduri
R.H.: La aceste festivaluri bănuiesc că aţi văzut multe filme, şi filme
bune, despre care întorcându-vă în ţară nu puteaţi să scrieţi nici în revista
Radu Herjeu

„Film“, nici să vorbiţi în apariţiile televizate.

M.C.: Da. Era o mare frustrare.
R.H.: Vă spunea cineva: „despre acest film n-aveţi voie să vorbiţi“, sau ...
M.C.: Nu. Despre filme se putea vorbi, dar nu puteai să spui întotdeau-
na ce ai fi vrut să spui despre el. Era acea cenzură interioară care era mai
teribilă decât cenzura oficială. Şi încercam să scriem şi printre rânduri.
Exista şi în relaţia dintre critic şi cititor acelaşi cod, complicitate, ca între
regizori şi spectatori.
R.H.: De ce n-aţi intrat în politică după 1989, ca foarte mulţi intelectu-
ali?
M.C.: În primul rând m-a dezgustat foarte puternic modul în care s-au
90
comportat majoritatea intelectualilor care au intrat în politică după 1990,
încât am preferat să rămân deoparte şi să-mi păstrez independenţa şi luci-
ditatea. Şi am preferat să fiu un judecător imparţial faţă de ambele tabere.
În orice caz, am intrat într-un fel în politică, am fost membră a Alianţei
Civice şi încă sunt.
R.H.: Dar nu e politică activă...
M.C.: De ce? Am fost în comitetul de susţinere a lui Victor Ciorbea pen-
tru postul de primar, mi-am manifestat în presă susţinerea candidaţilor
Convenţiei încă de la primele alegeri. E un fel de a face politică. Pentru a
face politică, pentru un intelectual, nu e neapărat nevoie să te înscrii într-un
partid sau să ocupi un post de senator sau de deputat. Cred că e mult mai
important să faci politică prin ceea ce spui, scrii, prin ceea ce încerci să
impui, decât ocupând un loc în Senat.
R.H.: Nu v-ar fi tentat un loc în Senat, în Comisia de Cultură?
M.C.: Nu, pentru că am impresia în ultima vreme că ar fi trebuit să fac
nişte concesii, ori după '90 oamenii de cultură nu mai au dreptul să facă nici
un fel de concesii. Nu au dreptul să-şi asculte decât propria conştiinţă.
Măcar dreptul ăsta ni l-am câştigat şi vreau să ni-l păstrăm.
R.H.: Şi totuşi oamenii de cultură fac compromisuri, şi au făcut com-
promisuri în ultimii şapte ani.
M.C.: Vreau să cred în faţa lui Dumnezeu că eu n-am făcut.
R.H.: De ce totuşi, după 1989, se aştepta vechea poveste cu manu-
scrisele de sertar, cu ideile păstrate acasă, şi toată lumea se aştepta ca
intelectualitatea să-şi reocupe locul pe care-l merită într-o societate nor-
mală. Dimpotrivă, stăm chiar mai rău ca înainte de 1989.
M.C.: Mă aşteptam şi eu. Nu mă aşteptam la multe lucrări de sertar,
pentru că-ţi trebuie o putere absolut ieşită din comun ca să scrii pentru nimic
 Printre rânduri
şi exista riscul percheziţiilor. Nu putem să le cerem oamenilor să fi fost eroi.
Dar mă aşteptam ca după 1989, şi mai ales după 1996, intelectualii să fie

Radu Herjeu
totuşi ceva mai băgaţi în seamă, să fie consultaţi de către comisiile de spe-
cialitate ale Senatului şi Parlamentului pentru zonele de specialitate. În
momentul în care s-a reorganizat Televiziunea Română, nimeni n-a venit să
ne întrebe pe noi, pe specialişti, ce se întâmplă. Se creează, se reorganizează
acum cinematografia română - foarte puţini sunt implicaţi şi consultaţi.
R.H.: De ce?
M.C.: Pentru că există din nou grupuri de presiune care s-au creat.
R.H.: Până în 1996 se susţinea că vechea conducere are un tip de men-
talitate şi că noua conducere - un alt tip. Şi mai ales că noua conducere a
fost sprijinită şi de dumneavoastră şi de foarte mulţi intelectuali cărora
măcar din punct de vedere moral le sunt datori. 91
M.C.: Aici nu se judecă lucrurile aşa. Nimeni n-a făcut ceva aşteptând
ceva.
R.H.: Politicianul să simtă din punct de vedere moral că n-ar fi putut
niciodată să-şi pună-n practică ideile valoroase dacă n-ar fi avut un sprijin
din partea intelectualului.
M.C.: Ştiţi vorba românului că „până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii“.
Sunt atât de multe lucruri de rezolvat în România încât cultura este consid-
erat ca unul dintre lucrurile minore, dar nu-i aşa, pentru că, pe lungă dis-
tanţă, cultura este cea care lasă marca.
R.H.: Noi o punem undeva deoparte şi spunem: „ne ocupăm după
aceea“. S-ar putea ca atunci să nu mai avem cu cine să ne ocupăm şi să ne
fie mult mai greu, unui tineret -care nu mai simte cultură, nu mai vrea cul-
tură, nu i se mai dă cultură - să-i spui: „acum stăm bine cu banii, trebuie să
mergem la teatru“.
M.C.: La noi există acum o gravă criză de autoritate şi în domeniul
învăţământului. Nu mai avem cu cine să pregătim valul doi. În spatele nos-
tru nu mai e nimeni. Tinerii nu vor să intre în cariera universitară pentru că
este prost plătită. Studenţii câştigă de trei-patru ori cât noi, şi-atunci cum să
le ceri să rămână asistenţi? La un salariu de mizerie... Cred că dacă nu se
înţelege acum, realmente în ceasul al doisprezecelea, că puţinii oameni de
cultură, puţinii creatori care au mai rămas în această ţară (pentru că mulţi
continuă să plece) ar trebui sprijiniţi, vom rămâne o ţară nu la nivelul
României din secolul trecut, vom cădea realmente într-un anonimat cultu-
ral. Pe tarabele librăriilor câte nume de autori români sunt? Apare macu-
latură imensă. O să vedeţi zeci de volume de Pavel Coruţ. Romancierii
importanţi trebuie să-şi consume puţina energie pe care o au pentru a-şi ago-
nisi pâinea cotidiană. E inadmisibil ca marii noştri actori să aibă salariile pe
 Printre rânduri
care le au, ca marii noştri cântăreţi să plece să cânte pe alte scene, inclusiv
în coruri, pentru că sunt mai bine plătiţi. La începutul secolului, în prima
Radu Herjeu

decadă, Bucureştiul era un pol spre care convergeau marile teatre şi filar-
monici europene, în turneu. Filarmonica de la Praga a venit cu 60 de instru-
mentişti şi a dat concert la Bucureşti. În 1920 eram ieşiţi din război şi Opera
Română, sub conducerea lui Masini îşi comanda decorurile şi costumele la
Roma şi Milano. Eram ieşiţi din război. Sigur, acum ieşim din comunism,
dintr-o revoluţie, din şase ani de conducere dezastruoasă, dar trebuie găsită
şi o modalitate de sprijinire a culturii.
R.H.: De ce au telenovelele atâta succes?
M.C.: Pentru că apelează la instinctul de minimă rezistenţă al marii
mase de spectatori, pentru că mizează pe nevoia de evaziune şi pentru că şi
dacă românii ar face nişte telenovele puţin mai interesante vă asigur că s-ar
92
uita la ele. La noi nu se investeşte nimic în producţia autohtonă. Preferăm,
şi nu vreau să intru în detalii cu ce preţuri se achiziţionează, realmente gunoi
cinematografic şi de televiziune. Şi noi cu asta ne hrănim telespectatorii.
Dar să ştiţi că ei nu se mai lasă intoxicaţi. În anul 1996 doar 30 de milioane
de bilete s-au vândut în cinematografele româneşti. E dezastruos.
R.H.: Acum, la final, aş dori să-mi daţi un titlu, dacă ar fi să se facă un
film despre perioada post decembristă în România, incluzând 1997.
M.C.: Aş lua un titlu din poetul persan Saadi: „I-am învăţat să tragă cu
arcul şi m-au luat drept ţintă“.
R.H.: Vă mulţumesc că aţi acceptat invitaţia. Sper să mai avem ocazia
să discutăm mai pe larg despre cultură, despre ce-ar trebui făcut pentru ea
şi despre cei care doresc cultură dar trebuie să se zbată prea mult pentru ea,
şi despre cei ce vor să dăruiască cultură, dar care nu au mijloacele şi tăria
de a o face.
M.C.: Să ştiţi că englezii au o vorbă: „Where there is a will, there is a
way“ - unde e dorinţă, există şi o cale. Trebuie să găsim calea.

- interviu realizat în 1997 -

 Printre rânduri

Radu Herjeu
Florin Constantiniu
Istoric 93

S-a născut la 8 aprilie 1933 la Bucureşti.

A absolvit cursurile Facultăţii de Istorie a Universităţii
Bucureşti în 1956. Din 1968 este Doctor în Istorie.
Din 1957 şi până în 1999 a fost cercetător la Institutul
Nicolae Iorga.
A primit premiul Nicolae Bălcescu al Academiei Române în
1972. A avut contribuţii la istoriografia României cu cercetări
din secolul al XVIII-lea şi secolul XX.
Este autorul volumelor „Relaţiile agrare din Ţara
Românească şi Moldova în secolul al XVll-lea" apărută în
1972, „Constantin Mavrocordat" în 1985.
Dintre cărţile care tratează istoria modernă a României sunt
de menţionat „Între Hitler şi Stalin. România şi Pactul
Ribbentrop-Molotov" editată în 1991, „O istorie sinceră a
poporului român" apărută în 1997, „De la Războiul fierbinte la
Războiul rece" scrisă în 1998.
Este membru corespondent al Academiei Române.
 Printre rânduri
Radu Herjeu: Domnule Constantiniu, prezenţa dumneavoastră aici este
legată de calitatea dumneavoastră de istoric, iar un istoric bun este şi con-

Radu Herjeu
troversat. Pe de altă parte, mâine este Ziua Naţională a României -
1 Decembrie - şi mi se părea normal să port un dialog cu un cunoscător
despre semnificaţia zilei de 1 Decembrie pentru românii de acum şi pentru
cei din trecut, cei care au trăit Marea Unire. Ce înseamnă 1 Decembrie pen-
tru dumneavoastră ca istoric român?
Florin Constantiniu: Pentru istoricul român, 1 Decembrie 1918
înseamnă încheierea procesului de desăvârşire a unităţii naţionale a
românilor, fiindcă procesul acesta de constituire a Statului Naţional a fost
un proces îndelungat, coboară foarte adânc în Evul Mediu. Rădăcinile aces-
tui proces se plasează în Evul Mediu, în momentul în care apare conştiinţa
unităţii de neam. O dată cu formarea naţiunii a devenit necesar ca naţiunea 95
română să aibă un cadru politico-teritorial adecvat care era Statul Naţional.
Principalul moment în făurirea Statului Român Modern a fost Unirea
Principatelor Moldova - ţara Românească la 24 ianuarie 1859, iar apoi în
1918 au fost aceste trei evenimente: unirea Basarabiei cu România la 27
martie/9 aprilie 1918, unirea Bucovinei cu România la 15/28 noiembrie
1918 şi apoi unirea Transilvaniei (cea pe care o sărbătorim mâine) la 1
decembrie 1918. Prin urmare, istoricii văd în primul rând acest proces de
constituire şi desăvârşire a statului naţional român.
R.H.: Deci un fel de privire analitică şi destul de rece asupra fenomenu-
lui. Să ne descrieţi o privire mai sentimentală asupra evenimentului, care
este, totuşi, unul de excepţie, de care în general naţiunile nu beneficiază de
multe ori.
F.C.: Aveţi dreptate când spuneţi că a fost o privire rece, de istoric. Aş
spune că aceasta este o exigenţă a cercetării istorice, pentru că din momen-
tul în care intervine o conotaţie afectivă e foate greu de păstrat obiectivi-
tatea. Principala condiţie a unui istoric e să fie obiectiv. Aş spune că e nece-
sară - aceasta este o formulă a lui Henri Rene Maron, un mare specialist
francez istoric al antichităţii, care vorbeşte de necesitatea punerii în paran-
teză a personalităţii istoricului în momentul în care investighează un
fenomen. Atunci când eu, ca istoric român, cercetez formarea Statului
Naţional Român, încerc această punere în paranteză a personalităţii tocmai
pentru a-mi păstra obiectivitatea. Dar pentru că dumneavoastră m-aţi între-
bat, ca istoric român e vorba totuşi de o dedublare şi nouă românilor ne pasă
foarte mult cum s-a realizat acest Stat Naţional. În 1918, după părerea mea
au fost trei împrejurări cu care noi ne-am întâlnit foarte rar în istoria noas-
tră. În primul rând a fost o concordanţă, o sincronizare între un context
 Printre rânduri
extern favorabil, cu care noi nu ne-am prea întâlnit în istorie, şi acest con-
text intern de luptă pentru desăvârşirea unităţii naţionale a românilor. Pe
Radu Herjeu

scurt, acest proces ar fi fost mult îngreunat sau chiar imposibil dacă nu ar fi
avut loc două mari evenimente istorice: pe de o parte prăbuşirea ţarismului
în Rusia, care a permis acestei închisori a popoarelor să-i fie sfărâmate
lanţurile (pentru o scurtă perioadă); popoarele acestea care erau asuprite în
cadrul Imperiului Rus au căpătat posibilitatea de a-şi exprima voinţa de uni-
tate cu alte popoare sau de a trăi independent. Pe de altă parte a fost destră-
marea monarhiei Austro-Ungare, iar această conjugare, prăbuşirea unei
închisori a popoarelor din Est cu una din centrul Europei a favorizat efortul
nostru de desăvârşire a Statului Naţional. A existat o coordonare extrem de
inteligentă a acţiunilor clasei politice româneşti din Vechiul Regat cu elitele
96 româneşti din Basarabia, Bucovina şi Transilvania. În al treilea rând, în
conştiinţa colectivă românească ideea aceasta a unităţii naţionale era extrem
de puternic împlântată şi ea a căpătat o puternică forţă mobilizatoare. Nu
cred că în alte momente ale istoriei noastre naţiunea în ansamblul ei a
acţionat atât de unitar.
R.H.: Şi totuşi noi am ratat multe momente de-a lungul istoriei, unele
momente favorabile interesului nostru naţional - am ratat şi după revoluţie
când Basarabia a devenit Republica Moldova. Cum se explică faptul că-n
acel an n-am mai ratat o asemenea ocazie?
F.C.: Înainte de a vă răspunde, permiteţi-mi să folosesc un termen pe
care-l întâlnim foarte des în lucrarea unei istorice franceze Catherine
Durande. În „Histoire de Roumains“ ea vorbeşte despre momentele inaugu-
rale referindu-se la aceste începuturi de etapă din viaţa românilor. Spre
exemplu 1859 e un moment inaugural, de constituire a Statului Naţional
Modern; acela a fost un inaugural fericit, pentru că românii au realizat
această unire prin forţele lor şi chiar împotriva voinţei Marilor Puteri
Europene, care nu fuseseră de acord cu unirea ţării Româneşti şi a Moldovei
într-un singur stat, cu un domn străin. Prin această dublă alegere a lui Cuza
s-au eludat aceste hotărâri şi românii au pus Europa în faţa unui fapt împli-
nit - prin urmare a fost un inaugural fericit.
Dar în 1877 / 1878, când a fost un alt inaugural, de această dată de viaţă
independentă - pentru că ne proclamasem independenţa în 1877 - a fost un
inaugural întunecat, fiindcă România, deşi a luptat alături de Rusia, a pier-
dut cele trei judeţe din sudul Basarabiei care au fost reanexate de Rusia, iar
pe de altă parte, condiţiile puse României pentru recunoaşterea indepen-
denţei ei la Congresul de la Berlin de către Marile Puteri a creat un senti-
ment de frustrare. A văzut că nici Europa nu ne simpatizează şi că e
 Printre rânduri
nemiloasă atunci când e vorba de impunerea intereselor ei. Prin urmare,
acesta a fost un inaugural nefericit.

Radu Herjeu
În 1918 ne-am întâlnit din nou cu un inaugural fericit, în înţelesul că
noi, dacă este să respectăm adevărul istoric… Când vorbim de participarea
noastră la primul război mondial noi înfăţişăm asta aşa… ca o epopee, ca o
succesiune de victorii şi amintim numai de Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Dar
uităm ce s-a întâmplat în 1916 când armata română a suferit înfrângeri, din-
tre care una foarte grea, foarte ruşinoasă la Turtucaia, când Guvernul
Român a fost obligat să se refugieze la Iaşi împreună cu regele, cu
Parlamentul. Vă spun dintr-un ciclu de articole scrise atunci de generalul
Averescu (care tocmai intrase în politică) şi pe care le-a reunit într-o broşură
intitulată „Răspunderile“; şi el atrăgea atenţia asupra acestor fapte.
România a vrut războiul, a intrat în război atunci când a vrut (sigur, aici au 97
mai existat unele presiuni), iar operaţiile militare în faza de debut a războiu-
lui s-au desfăşurat după planul de operaţii al Marelui Stat Major Român - şi
atunci de unde aceste înfrângeri? Care erau cei vinovaţi? Niciodată la noi
nu s-au căutat vinovaţii şi din păcate aş spune că e o tradiţie nefericită în
istoria noastră de a nu se stabili răspunderile şi mai ales de a nu fi chemaţi
cei care poartă răspunderea, să dea seama. Acţiunea noastră militară din
1916 s-a terminat dincolo de pagina aceasta care este luminoasă şi glorioasă
din 1917; dar până la urmă, contextul internaţional, ieşirea Rusiei din război
şi raportul de forţe care ne era total defavorabil au impus la început
armistiţiul de la Focşani, apoi Pacea de la Bucureşti din 24 aprilie / 7 mai
1918. Prin urmare, în momentul acela se părea că idealul naţional, dacă nu
va fi imposibil de realizat, în orice caz va fi înfăptuit într-o perioadă foarte
îndelungată. Iată, aprilie-mai, momentul acesta de mare durere, noi avem
mărturiile contemporane care arată ce imens a fost sentimentul acesta, nu de
frustrare, ci de disperare. La câteva luni se realizează ceea ce Iorga spusese
în 1916 în Parlamentul de la Iaşi. În momentul acela de descurajare, de
derută, Iorga a amintit cuvintele lui Petru Rareş, obligat în 1538 să
părăsească Moldova, să se retragă în Transilvania pentru că venise Soliman
Magnificul asupra lui. Şi Iorga a spus: „vom fi ce-am fost, şi mai mult decât
atât“. S-a realizat acest miracol.
S-au petrecut aceste două evenimente: căderea ţarismului şi destră-
marea Austro-Ungariei, la care nu se gândise nimeni când noi am intrat în
război. Vag, poate doar Take Ionescu, care a fost mintea cea mai strălucită
în unele privinţe (mergea înaintea lui Ionel Brătianu, l-a eclipsat chiar prin
inteligenţa lui politică). Aceste două mari evenimente nu au fost prognozate
de nimeni şi ele ne-au favorizat. A fost ca un semn că istoria e de partea
 Printre rânduri
noastră şi aceasta ne-a dat o încredere nemaipomenită: În câteva luni să treci
de la înfrângere la victorie. A fost un stimul din punct de vedere afectiv şi
Radu Herjeu

dumneavoastră ştiţi ce înseamnă să capeţi această încredere.

R.H.: Aţi vorbit de euforie. După 1989 aţi văzut că noi, românii, o
ducem foarte bine la capitolul euforie şi că de cele mai multe ori uităm că,
după ce se termină perioada de sărbătoare, trebuie să întărim ceea ce am
câştigat prin luptă. Şi noi, la 22 de ani după Marea Unire am fost nevoiţi să
cedăm teritoriile care se uniseră cu România în 1918 fără luptă, prin
Dictatul de la Viena şi prin ultimatumul rusesc. De ce n-am putut să folosim
această şansă istorică şi să devenim în 22 de ani o ţară care să nu mai poată
fi ruptă în bucăţele?
F.C.: Când eram tânăr era la modă un cântăreţ italian - Sergio Endrigo -
98 şi avea un cântec cu versurile acestea: „sărbătoarea abia începută e deja ter-
minată“. Cam aşa s-a întâmplat cu noi. Abia ne-am dat seama ce s-a întâm-
plat cu noi în 1918, pentru că într-adevăr a fost o performanţă, şi în 22 de
ani, ceea ce e foarte puţin în istorie, o clipă chiar, visul acesta s-a spulberat.
Şi cred că marea greşeală a clasei noastre politice a fost să confunde legit-
imitatea istorică cu ireversibilitatea istorică. Adică oamenii noştri politici au
crezut că dacă România Mare, Statul Naţional Unitar Român este legitim
din punct de vedere istoric, fiindcă o naţiune trebuie să trăiască într-un
cadru teritorial politic naţional, atunci lucrul ăsta devine intangibil, nu va
mai putea fi anulat de forţele ostile. Sigur, era luată în considerare propa-
ganda revizionistă, acţiunile statelor revizioniste. Mai ales după venirea la
putere a lui Hitler în Germania la 30 ianuarie 1933 s-a elaborat un întreg sis-
tem de alianţe care să protejeze Statul Naţional Unitar Român împotriva
revendicărilor revizioniste ale Uniunii Sovietice, Ungariei, Bulgariei. Dar în
conştiinţa colectivă, şi la nivelul naţiunii şi la nivelul elitei politice, a exis-
tat această credinţă că din moment ce statul e legitim, realitatea e ire-
versibilă. Dincolo de ceea ce a fost contextul internaţional, de astă dată
nefavorabil, aş spune că oamenii noştri politici au această răspundere de a
nu fi făcut tot ceea ce era necesar pentru a proteja România Mare. Sigur, se
pune problema dacă în momentul acela, în 1940, putea România să reziste
ameninţărilor Uniunii Sovietice, pretenţiilor revizioniste ale Ungariei şi
Bulgariei - era ameninţată dispariţia ei ca stat. În fond, asta a şi fost
ameninţarea Germaniei şi a Italiei, dar în primul rând a lui Ribbentrop atunci
când reprezentanţii noştri au mers la Viena şi li s-a impus Dictatul de la
Viena. Fără a intra acum în istoria contrafactuală: „ce s-ar fi întâmplat
dacă...“, dacă noi am fi rezistat, eu pot să vă spun că sunt în istorie momente
când între pragmatismul renunţării şi lupta disperată, dar care apără onoarea
 Printre rânduri
naţională, este de preferat lupta aceea disperată, fără şansă de reuşită, dar
care sădeşte în conştiinţa colectivă a naţiunii un sentiment de demnitate. Eu,

Radu Herjeu
în această carte, „O istorie sinceră a poporului român“, am citat câteva rân-
duri din memoriile lui Ion Negoiţescu, un tânăr (pe vremea aceea) care a
văzut acolo la Cluj retragerea armatei române după Dictatul de la Viena. El
are această formulă: dacă toate aceste amputări teritoriale ar fi fost rezulta-
tul unui război pierdut, sigur, trauma aceasta era dureroasă, dar era cumva
suportabilă. Am încercat să ne batem, am încercat să apărăm ce avem şi n-
am reuşit. Dar când aceste teritorii s-au pierdut fără să se tragă un singur foc
de armă, atunci în conştiinţa colectivă, în străfundurile ei, lucrul acesta ne-
a marcat profund. Tot ceea ce s-a întâmplat din 1940 până astăzi stă sub
semnul acestei cedări care, chiar dacă noi nu recunoaştem, e unul din
lucrurile pe care noi le-am refulat în adâncul conştiinţei româneşti. Dar de 99
acolo de unde credem noi că l-am zăvorît, acest moment de ruşine continuă
să ne frământe şi să ne macine.
R.H.: Şi totuşi cât credeţi că lipsa unei atitudini de apărare aparţine naţi-
unii şi cât conducătorilor ei? Pentru că mi-ar fi greu să-mi imaginez o luptă
pornită de naţiune fără conducători.
F.C.: În 1940 sunt nenumărate mărturii, mai ales în ceea ce priveşte
Transilvania (niciodată n-am ştiut să explic ca istoric de ce Transilvania
ocupă un loc atât de privilegiat în conştiinţa noastră. Suntem mai sensibili
când e vorba de Transilvania şi mai indiferenţi când e vorba de Basarabia şi
Bucovina). În ceea ce priveşte unităţile din Transilvania în 1940, sunt foarte
multe mărturii că soldaţii doreau să se bată, ar fi dorit să primească un ordin
ca să apere unităţile din Transilvania. La nivelul clasei conducătoare - acolo
este de stabilit responsabilitatea. Vă dau un singur exemplu, din primul
război mondial (îmi pare rău că nu am cunoscut acel exemplu ca să-l pot
trece în această „Istorie sinceră a poporului român“); el poate fi cules din
volumul III al Memoriilor lui Radu Rosetti; în primul război mondial era
căpitan, apoi a fost maior, lucra la Statul Major şi povesteşte un lucru unic:
în ajunul intrării adversarului în Capitală (trupele Puterilor Centrale şi ale
aliaţilor lor au intrat în Bucureşti la 6 decembrie 1916), cu o zi înainte, pe
5 decembrie, la Marele Cartier a fost un banchet. De ce? Pentru că se
făcuseră înaintări în armată. E de neimaginat că o armată care suferă înfrân-
geri îşi înaintează ofiţerii. S-a spus că ofiţerii trebuie încurajaţi - aceasta era
forma de încurajare. Printre cei înaintaţi era şi prinţul moştenitor, viitorul
Carol al II-lea. Era această tradiţie în familiile regale ca fiecare membru,
inclusiv femeile, să fie comandanţi onorifici ai câte unui regiment. Carol
fiind şi bărbat şi prinţ moştenitor, era nu numai onorific, ci era repartizat la
 Printre rânduri
o unitate ca militar. A refuzat să plece cu aceşti soldaţi pe front. În sfârşit, a
acceptat de formă să plece, dar când a plecat pe front, chefurile pe care le
Radu Herjeu

făcea în spatele frontului îi împiedicau pe ofiţeri să-şi îndeplinească misiu-

nile primite. Această atitudine a lui a determinat-o pe Regina Maria să-i
scrie următoarele cuvinte: „ca mamă şi ca regină îmi este ruşine că am un
asemenea băiat“. Omul acesta a fost înaintat, împreună cu el au fost înain-
taţi ofiţerii, iar ca să fie încurajaţi, evenimentul trebuia sărbătorit. Şi această
masă a avut loc în ajunul intrării adversarului în Capitală. Eu nu cunosc în
istoria vreunei ţări ca într-un moment atât de tragic, când se pierde Capitala,
la Cartierul General să se benchetuiască. Şi din păcate, această atmosferă şi
această conduită s-au păstrat.
R.H.: Să ne întoarcem la 1 Decembrie. Mi se pare necesar ca un istoric
100 să nu fie numai un analist al evenimentelor, ci şi un bun cunoscător al psi-
hologiei unui popor pentru a înţelege anumite lucruri. Pentru că nu totul se
reduce, în istoria unui popor, la tratate, la alianţe, la conducători. Există şi o
anumită psihologie, o conştiinţă colectivă a poporului român. Au existat
probleme din acest punct de vedere după 1 Decembrie? Mă refer la faptul
că românii din Basarabia, din Regat şi din Transilvania erau uniţi prin
limbă, prin legături culturale. Totuşi exista o diferenţă care se simte şi azi
între psihologia celor din Transilvania, a basarabenilor şi cea a celor din
Regat. Dacă azi se simte încă diferenţa de concepţie despre viaţă, despre
lume între regăţeni şi ardeleni, bănuiesc că în 1918 ea era mult mai accen-
tuată. N-a reprezentat o problemă?
F.C.: Ba a reprezentat o problemă şi aş spune că, chiar din perioada
interbelică şi apoi cea a comunismului naţional ea a fost estompată. În do-
rinţa de a se prezenta imaginea de perfectă unitate a poporului român aces-
te diferenţieri şi dificultăţi de integrare nu au fost niciodată examinate amă-
nunţit. Atunci, la 27 martie / 9 aprilie 1918, când s-a votat de către Sfatul
ţării de la Chişinău unirea Basarabiei cu România aceasta a fost o unire
condiţionată. Ei au formulat un şir întreg de puncte pentru că trăiau cu
teama - fusese revoluţia din februarie care dăduse Rusiei o experienţă
democratică scurtă de câteva luni - „bine, dar în ce regat intrăm noi?“ într-
un regat în care în 1907 avusese loc o răscoală care făcuse dovada că ţăranii
o duc foarte greu. Acolo, în Rusia, se punea problema împărţirii pământu-
lui, a reformei agrare, a eliberării de sub ceea ce se numea „exploatare
moşierească“. Prin urmare au formulat condiţii. Acelaşi lucru s-a întâmplat
şi cu românii din Banat. Sigur, dorinţa de unitate era extraordinar de puter-
nică. Dar mai era şi problema imaginii. Şi mai ales pentru socialiştii din
Transilvania a fost această dilemă: să mergem pe idealul social? Din acest
 Printre rânduri
punct de vedere erau socialiştii unguri care îşi drapau idealurile lor
naţionale într-o retorică socială şi îi îndemnau pe socialiştii români: „Nu,

Radu Herjeu
haideţi să vă manifestaţi solidaritatea proletară! Unde vreţi să vă duceţi?
Într-o ţară unde sunt boieri, unde-i regele? Nu vreţi să fiţi aici, cu o repu-
blică maghiară?“. Pe de altă parte erau luptătorii din Partidul Naţional (Iuliu
Maniu) care trăiau cu teama aceasta. Brătianu era perceput ca un om politic
despotic. „Noi ce vom face acum? Vom intra sub autoritatea lui“. Existau
aşadar ezitări. E problema stilului de viaţă. Mie mi-a părut foarte rău că
acum, când Samuel Huntington a lansat teza aceasta, a unui şoc al civiliza-
ţiilor şi a tras aici o linie în Europa care străbate teritoriul românesc pe linia
Carpaţilor, la noi au fost interpretate ca o manifestare antiromânească, ca o
negare a unităţii poporului român. Eu cred că cine este de bună credinţă nu
poate nega această armonie a teritoriului românesc, începând de la confi- 101
guraţia lui geografică, de la Cetatea Carpaţilor care e în mijlocul teritoriu-
lui românesc şi care coboară apoi prin zona subcarpatică, câmpie, până la
Dunăre şi mare. Iar sentimentul acesta de unitate românească are o vechime
multiseculară. Gândiţi-vă că Ştefan cel Mare, care era domnul Moldovei,
atunci când vorbea despre Muntenia spunea: „cealaltă ţară românească“. E
o solie pe care el o trimite la Veneţia în 1468, în limba italiană, în care ţara
Românească e numită „L'altra Valahia“. Prin urmare, cealaltă ţară
românească. Sentimentul acesta de unitate era foarte puternic. Apartenenţa
acestor teritorii la structuri politice diferite, care aveau o anumită tradiţie
istorică, anumite structuri politice, administrative şi culturale s-a imprimat
în decursul timpului. Noi nu putem ignora faptul că timp de câteva secole
clasa politică, clasa conducătoare în Transilvania a fost nobilimea maghiară,
iar ea a imprimat un alt stil acolo. Dar asta nu înseamnă să pui sub semnul
întrebării legitimitatea lui 1 Decembrie.
R.H.: Dumneavoastră prezentaţi faptele istorice şi în cartea dumneav-
oastră, în apariţiile de televiziune, prin articolele care apar în presa centrală
într-o lumină mai crudă, mai puternică. Ascultându-vă de multe ori, citin-
du-vă cartea, am avut o senzaţie un pic de revoltă, pentru că eu sunt foarte
mândru că sunt român şi de multe ori această mândrie încearcă să ascundă
şi aspectele mai puţin roze ale istoriei României de care nu întotdeauna se
fac vinovaţi ceilalţi. Noi am cam fost învăţaţi că întotdeauna au fost vino-
vaţi ceilalţi pentru ce s-a întâmplat de-a lungul istoriei cu românii. Întot-
deauna alţii ne-au atacat, alţii ne-au încolţit pe la spate. Să înţelegem că
uneori am „ajutat“ şi noi la făurirea unei istorii negative sau potrivnice
poporului român? Citind articolele dumneavoastră în care faceţi o paralelă
între prezentul pe care-l trăim acum destul de dureros şi trecutul nostru,
 Printre rânduri
făcând această paralelă am senzaţia că nimic nu este nou şi că nu facem
altceva decât să repetăm aceleaşi greşeli, deşi într-un alt context istoric. Nu
Radu Herjeu

cumva ne iluzionăm că acest context istoric e de vină şi nu cumva repetăm

istoria noastră la infinit fără să învăţăm prea mult din ea?
F.C.: Îmi pare rău că am declanşat în dumneavoastră un sentiment de
frustrare sau chiar de revoltă. Ca istoric vă spun că aveţi toate temeiurile să
fiţi mândru că sunteţi român pentru că istoria poporului român are
numeroase pagini care ne dau motive de mândrie. Chiar aici, pe coperta
acestei cărţi, sunt Mihai Viteazu şi Regele Ferdinand. Dar şi Mircea cel
Bătrân, Ştefan cel Mare, Iancu de Hunedoara sunt personalităţi care, nu
numai pentru noi, ca români, dar în contextul european, au avut un rol extra-
ordinar de important şi s-au bucurat de un prestigiu foarte mare.
102 Convingerea mea este că în momentele acestea de confuzii de valori care
însoţesc perioadele de tranziţie e foarte necesar să existe câteva repere,
jaloane care să ne fixeze identitatea şi să ne dea acea încredere fără de care
nu se poate reuşi. Pe de altă parte, eu am căpătat această convingere că isto-
ria, dacă nu ne oferă învăţăminte pentru ziua de astăzi, nu îşi justifică rolul
acesta pe care noi i-l cităm mereu, de „îndrumătoare a vieţii“. Istoria nu e
atât o înşiruire de personalităţi cât mai ales trebuie să fie un set de învăţă-
turi.
Pe de o parte, noi traversăm această perioadă de tranziţie (preşedintele
Constantinescu spune posttranziţie şi se înşeală). Istoricul are aceeaşi obli-
gaţie ca şi un medic: un medic care îi spune unui pacient bolnav că este
sănătos îi face um mare deserviciu. Medicul trebuie să îi spună de ce boală
suferă şi să îi prescrie un tratament pe care pacientul trebuie să-l respecte.
Istoricul, eu nu spun că el este medicul naţiunii, trebuie să prezinte şi acele
aspecte nefavorabile, să nu cenzureze, să nu aseptizeze istoria. Ajung acum
la al doilea aspect. Există un şir întreg de fenomene profund negative în
societatea românească pe care noi le credem efecte ale tranziţiei. Cum e
corupţia. Corupţia are o vechime multiseculară în istoria poporului român -
hatâr şi bacşiş sunt cele două coordonate ale vieţii noastre publice. Amândoi
termenii sunt de origine turcească, deci îi putem lega de instalarea domi-
naţiei otomane. Nu ştiu dacă şi înainte de instalarea dominaţiei otomane.
Teritoriul românesc intră în etape sub dominaţia otomană şi în grade
diferite. În formele ei plenare, ea e un fenomen de pe la mijlocul secolului
al XVI-lea. Aceste obişnuinţe pe care le reprezintă aceste două cuvinte au
cel puţin această vechime. Când hatârul şi bacşişul sunt atât de profund
infiltrate în deprinderile noastre, cum să ne imaginăm că pot fi dezrădăci-
nate de o lege, de o comisie de pe o zi pe alta? Să luptăm cu şi mai multă
 Printre rânduri
înverşunare. Să nu credem că o lege sau o comisie pot eradica aceste rele.
E vorba de mobilizarea resurselor întregii naţiuni.

Radu Herjeu
R.H.: De ce totuşi facem aceleaşi greşeli?
F.C.: Convingerea mea e că tocmai aici este culpa istoricilor. Că, din
dorinţa de a prezenta în spiritul acestei concepţii euforizante a istoriei, a
prezenta trecutul naţional numai ca o succesiune de acte de bravură şi de
cinste, de personalităţi care oricând pot fi trecute în calendarul creştin,
ignoră faptul că au existat şi momente de laşitate, de incompetenţă, oameni
care nu şi-au justificat prin nimic prezenţa lor la conducerea ţărilor române.
Aceste greşeli nefiind dezvăluite, este o vorbă a unui filosof american, că
dacă nu cunoaştem trecutul suntem pedepsiţi să-l repetăm. Orice greşeală
din trecut se repetă şi mai spune un altul că preţul pe care trebuie să-l plă-
tim e întotdeauna mai mare. În realitate este această răzbunare a greşelilor 103
pe care noi le-am făcut în trecut şi pe care nu ni le-am recunoscut şi nu
le-am reparat.
R.H.: Trecând peste titlul cărţii dumneavoastră, „O istorie sinceră“ şi
trecând peste faptul că sinceritatea e un lucru subiectiv, din câte ştiu eu
cartea dumneavoastră n-a fost primită cu entuziasm de către istoricii români
şi nici de către, din păcate tot mai puţinii cititori de cărţi de istorie. După
1989, parcă dintr-un act de fraudă pe care eu nu mi-l explic, mulţi tineri au
întors spatele şi culturii, şi istoriei. Asimilând cumva istoria poporului
român cu istoria ultimilor 40 de ani. Nu cumva această sinceritate a dum-
neavoastră, extrem de dură şi de fermă, le dă acelor tineri care acum doresc
să plece din România pe considerente economice, un fel de apă la moară
care să le justifice acţiunea şi din punct de vedere moral. Să spună „într-o
asemenea ţară, cu un asemenea trecut, eu nu am ce să caut, eu mă duc într-o
naţiune care ştie să-şi respecte istoria. Spuneaţi că pe un pacient nu-l minţi.
Dar s-ar putea ca un pacient să facă infarct dacă îi spui foarte brusc adevărul
despre boală sau s-ar putea să se resemneze. Sunt unele pericole pe care le
văd ca apărând în urma unei astfel de sincerităţi.
F.C.: Vreau să vă atrag atenţia că în această carte eu nu prezint numai
aspectele negative. Istoria noastră nu-i numai eşec, personalitate controver-
sată sau în orice caz condamnabilă. Sunt şi episoade, capitole foarte înălţă-
toare şi foarte edificatoare din punct de vedere al educării moralului şi al
curajului. Dacă tinerii vor citi foarte atent această carte vor găsi şi motive
să stea aici şi să continue tocmai să se plaseze în descendenţa celor care au
contribuit la progresul neamului românesc. Am avut şi o foarte mică expe-
rienţă didactică în timpul vechiului regim, când toate facultăţile trebuiau să
audieze un curs de probleme fundamentale de istorie a României. Epoca lui
 Printre rânduri
Ceauşescu a exaltat până la forme aberante fapte care într-adevăr meritau să
fie cunoscute şi cinstite de urmaşi. Dar proporţiile, tonalităţile, care erau
Radu Herjeu

rezultatul unor fanatici inculţi, declanşau reacţii adverse. Vă dau un exem-

plu: un publicist vest german Siegfried Kogelfrans a scris în 1984, când se
împlineau 40 de ani de la 23 august, în „Der Spiegel“ un articol unde dădea
următoarea evaluare a actului de atunci: „Niciodată în istorie, un singur
eveniment nu a provocat într-un timp atât de scurt pierderi teritoriale şi
umane atât de întinse cum a ridicat acţiunea regelui Mihai“. E într-adevăr o
performanţă la nivel internaţional, pentru că lucrul acesta nu a fost o
invenţie a propagandei comuniste, că România a scurtat războiul cu circa
şase luni. Au spus-o prima oară francezii în 1946, când exista perspectiva
de a evalua fiecare eveniment în desfăşurarea războiului. Când am spus
104 lucrul acesta la un curs, un student a avut aşa o reacţie: „Ee!“. Credeau că e
o directivă de partid să spunem că 23 august e un fenomen unic în istorie.
Şi când i-am spus: „Nu. Vă înşelaţi! Lucrul ăsta îl spune un publicist ger-
man în Der Spiegel“, a fost contrariat. După părerea mea, ei încă resimt
sechelele acestei perioade comuniste de exaltare a virtuţilor noastre istorice.
Atunci această exaltare atrage o reacţie care este de a căuta aspectele aces-
tea criticabile.
R.H.: Eu vă mulţumesc foarte mult şi sper ca toţi telespectatorii noştri
să fi înţeles exact că mâine este o zi foarte importantă pentru poporul român,
o zi care ar merita să fie trăită altfel decât a fost trăită în ultimii ani, cu alte
sentimente şi cu o mândrie de a fi român mai puternică decât neajunsurile
tranziţiei.
F.C.: Românii au datoria să refacă ceea ce sărbătoresc, adică România
Mare.

- interviu realizat în 1997 -

 Printre rânduri

Radu Herjeu
Daniela Crăsnaru
Scriitor 105

S-a născut la 14 aprilie 1950 la Craiova.

A urmat cursurile Liceului Nicolae Bălcescu iar mai apoi
Facultatea de Filologie a Universităţii din Craiova. A terminat
în 1973 ca şefă de promoţie pe ţară.
În 1974 a urmat cursurile Academiei de Studii Sociale şi
Ziaristică din Bucureşti.
Primul său volum de poezie a apărut în 1973 la Editura
Eminescu şi se numea „Lumină din umbră“.
Este autoarea a 12 volume de poezie şi două de proză scurtă
„Marele premiu" şi „Pluta răsturnată".
Au apărut sub semnătura sa volume şi în străinătate
„Scrisori din întuneric", la Oxford University Press şi „Sea -
level zero" în Statele Unite ale Americii.
În 1991 a primit premiul Academiei Române pentru întrea-
ga operă.
În 1994 a primit Premiul pentru literatură oferit de
Fundaţia Rockefeller.
Între 1992-1996 a fost deputat în Parlamentul României.
Este membră PNL.
Actualmente este Director de Programe la Academia di
Romania din Roma, Italia.
 Printre rânduri
Radu Herjeu: Cum v-a influenţat viaţa faptul că v-aţi născut la
Craiova?

Radu Herjeu
Daniela Crăsnaru: În ultima vreme este la modă să-ţi găseşti cel puţin
un bunic ardelean; adică a fi din Regat este puţin neserios. Şi am înţeles că
unii oameni, a căror biografie se leagă de Oltenia, încearcă să şi-o
îmbunătăţească cu ceva mai serios venit din Ardeal. Ei bine, sunt olteancă-
olteancă, bunicii mei sunt din Gorj şi din Mehedinţi, cele două perechi. Să
fii din Craiova nu este aşa de uşor; nu era uşor nici atunci când am venit eu
prima oară în Bucureşti. Mi se părea un oraş rece, neprimitor, probabil că
aveam şi complexul provincialului; şi când provincialul mai este şi premi-
ant, şi se constată că premianţii de aici sunt mult mai slab pregătiţi decât
premianţii de acolo, e un soi de contradicţie care te marchează, şi nu ştii cât
să fii de umil sau de politicos. Mi-a fost frică în Bucureşti la început. 107
R.H.: Aţi fost premiantă, aţi terminat cu zece liceul; v-aţi străduit mult
să terminaţi cu zece liceul?
D.C.: Nu prea. Nu, pentru că profesorii nu erau exigenţi. Cred că tipul
de educaţie primit acasă m-a făcut să învăţ tehnica învăţării de la început.
Veneam dintr-o familie de intelectuali; prin anii `60 nu era chiar aşa bine să
fii intelectual. Părinţii mei sunt farmacişti, şi-mi aduc aminte ce-mi
spuneau: „ca să iei nota 10 trebuie să ştii de 12; trebuie să te duci la strâns
de fier vechi, nu la 7 dimineaţa ci la 6,30, dacă se spală geamurile tu să ai
două cârpe, nu una“. Am fost crescută într-un fel ca un cal de curse; întâm-
plarea a făcut să se potrivească naturii mele de „berbec“; adică nu mi-a fost
dificil; nu m-am străduit foarte tare, şi-mi plăcea.
R.H.: A fost cumva o educaţie rigidă?
D.C.: Cred că a fost o educaţie tipică acelor ani în familia oamenilor
care fuseseră deposedaţi de tot ceea ce avuseseră; spaima canalului, spaima
închisorii, a dării afară din serviciu îi făceau pe oamenii de o anumită
condiţie, care acum erau teribil de modeşti, să încerce să-şi formeze copiii
într-un soi de modestie care să nu atragă atenţia, de la vestimentaţie până la
principiile morale. Singurul lucru în care ţi se spunea să apeşi pe acceleraţie
era învăţătura. Adică mai aveau iluzia că învăţătura te poate scoate din
culoarul acesta cumva înfundat.
R.H.: Şi până acum câţiva ani aşa se întâmpla.
D.C.: Da. Învăţătura însemna ceva. Era într-un fel echivalentul de azi al
contului în bancă, al deschiderii către afirmare ş.a.m.d. Era o valoare, adică
ce aveai în cap conta.
R.H.: Totuşi, aţi făcut sport de performanţă în timpul liceului, aţi fost şi
la olimpiada de fizică; când mai aveaţi timp să şi învăţaţi?
 Printre rânduri
D.C.: Nu ştiu dacă a învăţa la fel de bine şi la biologie, şi la matema-
tică, chimie, e un lucru pozitiv sau e pur şi simplu tendinţa de acumulare.
Radu Herjeu

Poate că nu-mi plăceau toate la fel dar eu ştiam că trebuie să iau nota zece.
Acesta era baremul: eu trebuia să am întotdeauna nota zece pentru ca eu, pe
de o parte, să trec de biografia părinţilor mei, iar pe de altă parte să am şi eu
o oarecare libertate. Pentru că dacă vroiam să mă întâlnesc cu cineva eu tre-
buia să spun: n-aveţi cum să obiectaţi, eu am zece. Sportul mi-a plăcut. Am
fost în lotul de gimnastică. E un sport periculos totuşi, deşi pare elegant şi
graţios. Peste ani de zile nu am visat teze la matematică aşa cum li se întâm-
plă altor adulţi, ci căzături de pe paralele sau de pe bârnă.
R.H.: Aţi căzut de multe ori?
D.C.: Da.
108 R.H.: De aceea n-aţi mai continuat?
D.C.: Am avut o fractură deschisă la cot şi n-am mai continuat; acolo
câteva luni de întrerupere te scot din circuit.
R.H.: Dar v-ar fi plăcut?
D.C.: Cariera s-ar fi terminat oricum. Aş fi putut fi antrenoare de gim-
nastică, ar fi trebuit să-mi folosesc nu numai muşchii dar şi creierul.
R.H.: După liceu, care a însemnat mult sport dar şi fizică, a urmat filolo-
gia. De ce filologie?
D.C.: Am vrut să dau la biofizică iniţial şi până la urmă am dat la filolo-
gie pentru că am vrut să rămân în Craiova. Nu era facultate nici de fizică
nici de biofizică, şi am mers la filologie; cred că puteam da la orice facul-
tate.
R.H.: V-ar fi fost atât de simplu?
D.C.: Da, atunci da.
R.H.: Dar de ce filologie?
D.C.: De prin clasa a treia, a patra, deja scriam; pentru că debutasem în
presă în revista „Ramuri“ la sfârşitul clasei a noua, pentru că aveam un
volum de versuri la editura Eminescu, la Bucureşti, prin poştă, fără să ştiu
nici unde se află sediul; deci scriam de multă vreme şi mai mult decât atât,
când eram mică îi dictam mamei, înainte de a şti să scriu eu şi să citesc. Şi
se pare că ceea ce-i dictam eu nu era aşa prea luminos; şi îmi aduc aminte
că mama m-a luat în braţe şi m-a dus la Bucureşti la celebrul profesor Piţi
Vasiliu să vadă dacă are un copil normal. Domnul profesor i-a spus că pro-
babil are un copil normal. Acum, faptul că am continuat să scriu dovedeşte
că n-a fost un simplu pojar; deci de aceea m-am dus la filologie. Interesant
este că erau peste 20 de candidaţi pe un loc, şi eu nu făcusem nici un fel de
meditaţii. Ei bine, în liceu nu mai faci gramatică, şi la examenul de admitere
 Printre rânduri
se dădea gramatică; am făcut singură câteva ore cu Tratatul Academiei de
gramatică, şi am reuşit să intru prima la facultate. Dar ceea ce vă spun eu

Radu Herjeu
acum riscă să facă din mine un personaj tern şi premianţii sunt nesuferiţi şi
plicticoşi. Noroc că poetul Mihai Ursachi a scris câteva versuri: „Un om din
Tecuci avea un motor dar nu i-a folosit la nimic“.
R.H.: Nu numai că aţi intrat prima la facultate, dar aţi şi terminat prima.
Credeţi că e predestinat să fiţi prima?
D.C.: Este o diferenţă între vanitate şi orgoliu. E bine ca oamenii să fie
într-un fel orgolioşi. Adică să încerce să fie ei înşişi. Mi-au plăcut com-
petiţia şi concursurile întotdeauna; dar ştiţi care? Cele cu numele înscris pe
colţul paginii şi întors. Să nu ştie cineva nici a cui eşti, nici de unde vii, şi
nici dacă eşti bărbat sau femeie. Noi ne-am descoperit, societatea
românească, misoginismul mai recent. Poate că tipul de legislaţie sau de 109
abordare, să-i zicem socialistă, crea un soi de uniformizare a femeii cu băr-
batul cel puţin în privinţa salarizării. Că de fapt era un soi de discriminare,
în sensul că o femeie oricum muncea mult mai mult decât un bărbat; şi
oricum mare lucru cred eu că nu reprezenta ca aspect social, ca tip de impli-
care. Dar în ultima vreme abia am remarcat tipul de diferenţă creat de mis-
oginismul ăsta balcanic.
R.H.: Credeţi că există un misoginism balcanic sau european?
D.C.: E unul mondial, probabil...
R.H.: În comparaţie cu S.U.A.
D.C.: Nici nu ştiu ce să spun, pentru că, vedeţi, sunt lucruri contradic-
torii. Noi avem senzaţia, cel puţin aşa cum ne place să credem, că trata-
mentul vis-a vis de femei aici e mai acordat cu normele zilei de azi decât în
Turcia. Şi iată că în Turcia a existat o femeie prim ministru, iar la noi nici
nu s-ar pune problema. În primul rând n-ar vota femeile.
R.H.: Credeţi?
D.C.: Da.
R.H.: Eu cred că şi lipsa de ofertă; adică până nu oferim să vedem cum
primeşte e foarte greu de spus.
D.C.: Greu se ajunge la o asemenea ofertă pentru că treci prin diverse
trepte; uneori eşti pus în posturi ridicole, alteori... Eu nu sunt deloc o femi-
nistă, şi fiind liberală convinsă cred că egalitatea nu poate fi decât în faţa
şanselor, adică nu facem un compartiment de femei, le dăm trei ture de sta-
dion în faţă, punem un procent acolo asigurător ca să fie şi ele acolo, şi după
aceea mai vedem ce se întâmplă. Nu cred în discriminarea pozitivă. Cred în
egalitatea şanselor, dar chiar să fie egalitate.
R.H.: Doamnă Crăsnaru, dumneavoastră aţi reuşit pe scena politică un
 Printre rânduri
nou primat, să fiţi singura femeie cu o asemenea funcţie. De ce credeţi că în
alte partide numărul femeilor ajunse într-un consiliu de conducere în ie-
Radu Herjeu

rarhia superioară, e mult mai mic? Nu mai vorbesc de structurile statului:

Guvern, Parlament...
D.C.: Pentru că eu cred că avem bărbaţi mai deştepţi în partidul nostru,
care au ştiut ce să facă.
R.H.: Şi de aceea au adus o femeie deşteaptă lângă ei.
D.C.: Acum eu trebuie să fiu prudentă şi să îi las cu un pas în faţă, ceea
ce într-un fel e bine pentru ei; dar într-un fel e bine şi pentru mine pentru că
nu se ştie ce e în spate.
R.H.: Aşa se explică de ce dumneavoastră n-aţi fost întotdeauna pe
prima scenă. Pentru că la majoritatea întâlnirilor apăreau cei doi lideri ai
110 partidului: domnul Patriciu şi domnul Rusu.
D.C.: Asta nu înseamnă că nu ne consultam înainte. Dacă ar fi fost vorba
de un partid mai melancolic şi mai sentimental, probabil că n-ar fi fost nici
o problemă. Problema e tot de receptare de către public. Pe mine mă intere-
sează foarte tare impactul la populaţie. Ori în momentul în care trebuie să
ai un limbaj agresiv ca să susţii idei care par agresive, ca să rupi o inerţie,
felul în care se prezintă bărbaţii pare mai potrivit, din cauza precedentului
cultural, al felului în care această societate ştie să recepteze mai firesc. Când
o femeie încearcă să spună aelaşi lucru cu aceeaşi tonalitate, ea pare ister-
ică. Am făcut un calcul şi am constatat că pentru a susţine aceleaşi idei, cu
aceeaşi forţă, tipul meu de adresare ar fi căzut puţin în ridicol, din punctul
de vedere al receptării. Chiar şi polemicile, toate abordările dure, de la moţi-
unile de cenzură şi până la incriminarea unor demnitari de atunci impuneau
un limbaj mai dur şi mai tăios. La bărbaţi dă mai bine decât la femei. Eu
oricum îmi conserv imaginea.
R.H.: Acest limbaj... nu credeţi că uneori poate aţi pierdut datorită aces-
tui limbaj?
D.C.: Acest limbaj e al nostru, al tuturor. Numai că el este folosit acasă,
între prieteni. Când vorbim supăraţi despre o realitate nu vorbim în cei mai
eleganţi termeni. Noi am preluat exact limbajul oamenilor cu care venim în
contact. Numai că la TV., în mass-media, dă altfel. Adică tipul de sinceritate
folosit de noi, sinceritatea preluată de la cei care erau supăraţi, şochează
puţin; oamenii vor numai ei să vorbească aşa, reprezentanţii lor să fie ceva
mai eleganţi. Noi am fost luaţi drept extremişti, că am spus că minele sunt
păguboase în marea lor majoritate, că am spus că acei coloşi industriali care
consumă enorm şi produc foarte puţin sunt plătiţi din prăpăditul buzunar al
celorlalţi.
 Printre rânduri
R.H.: Probabil că s-a ajuns la o maturizare a celor care receptau
mesajul.

Radu Herjeu
D.C.: Nu, maturitatea nu-i a lor.
R.H.: Şi-atunci cum vă explicaţi că din sondajele de opinie reiese că o
bună parte din populaţie încă mai sprijină...
D.C.: Dar mi se pare firesc. Ia gândiţi-vă: sunt căsătorită de şapte ani de
zile cu un guvern, sau mă rog, cu cineva. Mă plâng peste tot, arăt buzunarele
goale şi abia aştept să mă mărit cu altul. Cu Făt-Frumos. Bun, votez la 3
noiembrie, la 17 noiembrie, l-am vrut de şapte ani, am scăpat de vechiul
bărbat şi am dat peste ăsta. Pot eu să spun cuiva că e impotent, în primele
şase luni? Nu pot, că e ruşine. Deci o să mai dureze puţin şi ruşinea asta.
Acum am vorbit ca scriitoare, nu ca om politic. Nu poţi, după ce ai dorit atât
de mult să faci o schimbare, nici să-ţi arăţi dezamăgirea şi nici să crezi în 111
forul tău interior că încă nu e foarte bine. Eu sper încă să fie bine, în con-
tinuare. Nu numai pentru că am votat aşa şi nu numai pentru că în momen-
tul acesta oferta politică din Parlament nu văd cum ar putea fi diversificată,
cu cine. Dar îmi ajung ultimii şapte ani şi n-aş mai vrea încă patru.
R.H.: Dumneavoastră trebuie să ştiţi ca poetă şi ca scriitoare că pe lângă
fond contează şi forma foarte mult. Asta apropos de sinceritate şi că la multe
poezii găsim un fond sau un mesaj extraordinar, dar forma nu ajută la trans-
miterea lui sau la receptarea lui corectă.
D.C.: Acolo sunt ceva mai legate ca în politică. O poezie nu e bună dacă
nu o faci să te înfioare, adică ea nu se poate împărţi în formă şi în conţinut.
Trebuie să meargă cumva împreună. În politică se poate să ai un înveliş de
cuvinte profitabil într-o anumită perioadă în care să promiţi ceva, în care să
fie două tipuri de atitudine. Ori să nu ştii că ceea ce promiţi nu se poate face
- deci să fii sincer naiv - ori să ştii clar că nu se poate face, dar să promiţi
aceste lucruri ca să ajungi la putere, hai să zicem că tot dintr-un scop nobil,
adică să te foloseşti de o exagerare, ca să nu-i zic minciună, ca să poţi face
un bine, pentru că binele nu poţi să-l faci din afară, trebuie să-l faci de unde-
va dinăuntru.
R.H.: Dar nu credeţi că şi în cazul oamenilor politici ar trebui să existe
o legătură strânsă între fond şi formă? Oamenii invitaţi în această emisiune
au fost avocaţi, profesori, regizori, scriitori, poeţi, deci oameni de cea mai
înaltă calitate, şi totuşi viaţa politică arată cum arată în ziua de azi. După
cum s-a văzut din numărul din ce în ce mai mic al celor care participă la vot,
scade încrederea în oamenii politici.
D.C.: Eu cred că este o meserie nouă, fiindcă nu pot pune în precedent
aici ceea ce cârcoteam pe la cozi. Acela nu e un exerciţiu politic. Vorbesc
 Printre rânduri
de cei care n-au fost activişti de partid de meserie, care acum sunt risipiţi
probabil în toate partidele, în unele mai grupaţi, în altele mai disipaţi - aceia
Radu Herjeu

aveau o precedenţă politică. De la a ştii cum să te adresezi, cât de băţos să

stai, cât de obraznic să fii şi cum să deschizi uşile cu umărul şi până la tipul
de îndosariere a problemelor. Eu mă refeream la cei care n-au mai făcut
politică profesionistă până în '90. Suntem într-un fel nişte începători. Nu am
fost pregătiţi nici teoretic să ştim cum e viaţa politică prin altă parte, am
avut foarte puţine contacte ca să ştim care este percepţia populaţiei vis-a-vis
de un discurs electoral, cât de sincer poţi să fii, ce este acela un compromis,
dacă are şi o parte bună pe lângă conotaţia absolut negativă pe care i-o dăm.
E totuşi o meserie nouă. Depinde şi de vocaţia fiecăruia.
R.H.: Aveţi vocaţie... În politică?
112 D.C.: Poate că dacă aş fi avut vocaţie aş fi ştiut să mi-o impun, pentru
că vocaţia nu poţi să o ai până la jumătate. Nu poţi lega întotdeauna eşecul
de lipsa de vocaţie, şi nu poţi lega victoria de vocaţie. Este ceva mai com-
plicat.
R.H.: V-aţi dori pentru viitor un rol mai activ în politică, în cadrul par-
tidului? Poate că această schimbare din noiembrie va arunca o lumină nouă
asupra mesajului dumneavoastră.
D.C.: Când lumea îşi da va seama că nu se poate să susţii aceiaşi coloşi
industriali, că în ceea ce priveşte minele şi toate aceste restructurări noi am
avut dreptate, că încet-încet se încearcă cu bâlbâieli, cu retractări să se facă
ceva, poate va fi apreciată şi această sinceritate care a fost atunci teribil de
sancţionată.
R.H.: Sinceritatea este în general sancţionată şi în relaţia dintre doi
oameni, cu atât mai mult la nivelul popor-partid. Şi totuşi, v-aţi dori un rol
mai activ?
D.C.: În cadrul partidului?
R.H.: Ambiţii politice, în general. Ştiu că la ultimele alegeri n-aţi can-
didat. Nici la penultimele. De ce?
D.C.: M-am gândit că e mai bine să mă ocup într-un fel sau altul de con-
strucţia partidului, sau să-i ajut pe colegii mei să nu închidă toate uşile în
urma lor, să fie puţin mai diplomaţi, să-şi lase culoare de fugă, cum se
spune.
R.H.: Şi din Parlament n-aţi fi reuşit? N-aţi fi avut, poate, o altă influ-
enţă?
D.C.: Poate că da. Dar locurile sunt limitate şi candidaturile foarte multe
pentru un loc. Mi s-a părut că pot să exist şi fără statutul de om politic. Am
colegi în politică cărora, dacă li se ia titlul de senator sau deputat, nu le mai
 Printre rânduri
rămâne nimic. Îi las pe ei în faţă.
R.H.: Înţeleg că aţi deranja probabil foarte multă lume dacă aţi fi mai

Radu Herjeu
activă...
D.C.: Eu îmi doresc vot uninominal, şi-atunci n-ar mai fi probleme.
R.H.: Cred că mulţi îşi doresc vot uninominal. Ar fi interesant, s-a vor-
bit mult de acest vot uninominal şi totuşi nu s-a făcut nici o dezbatere pu-
blică în acest sens. Iată, de exemplu în Anglia, laburiştii au avut o victorie
zdrobitoare tocmai datorită acestui vot uninominal.
D.C.: Da, pentru că atâta vreme cât de pe lista unui partid poţi să alegi
trei oameni sau patru - sigur, poţi să-i alegi pe toţi - dar dacă nu-ţi plac unii,
eşti liber să nu-i înghiţi odată cu întreaga „mâncare“.
R.H.: Aţi scris în special versuri. De ce? A fost o alegere sau aşa aţi
simţit că vă puteţi exprima cel mai bine? 113
D.C.: Cred că am gândit în versuri. Adică aşa am simţit că mi-e bine,
fizic aproape. Poeţii au un soi de decompensare afectivă şi atunci e de fapt
o suprasarcină afectivă; scriind te mai eliberezi puţin. Am simţit ca pe o te-
rapie scrierea poeziei. Au fost perioade în care dacă nu scriam mă simţeam
rău.
R.H.: Aveţi şi dumneavoastră dexteritatea aceea de a scrie oriunde,
oricum şi pe orice?
D.C.: N-aş putea să spun. Nu am un loc preferat; oricând nu, precis.
Poate că nici oriunde. Dar n-am tabieturi. În afara faptului că scriu întot-
deauna cu pixul, nu pot să scriu direct la maşină poezii, nici la calculator.
R.H.: De ce?
D.C.: Pot să scriu articole, speech-uri, dar în nici un caz poezie.
R.H.: Vi se pare că această modalitate e prea rece?
D.C.: Nu ştiu. Mă uitam cum vă jucaţi cu pixul. Eu trebuie să simt
instrumentul ăsta, e mai direct. Se face un circuit de undeva de foarte sus,
trece prin mine şi trebuie să curgă prin pix. Clapele maşinii de scris sau ale
calculatorului intervin între mine şi coala de hârtie.
R.H.: Sarcina afectivă se vede şi în afara poeziei?
D.C.: Sper că nu.
R.H.: De ce?
D.C.: Pentru că e foarte periculos, devii teribil de vulnerabil.
R.H.: Cred că oricum sunteţi vulnerabilă, numai că nu ştiu ceilalţi.
D.C.: Trebuie să-ţi construieşti nişte ziduri de apărare, nu mai vorbim
de faptul că în ultima vreme a fi poet e un fel de înjurătură. Se consideră că
a fi poet înseamnă a nu fi racordat la realitate, a nu avea aderenţă. Nu este
aşa. A fi poet este mai mult decât un racord, este priză directă, înseamnă a
 Printre rânduri
sta cu cordul deschis, fără coşul pieptului, în atingerea cu realitatea. Nu e un
ecran protector care să distorsioneze realitatea sau s-o deturneze. Dar dacă
Radu Herjeu

aşa se spune...
R.H.: Bănuiesc că s-a făcut transferul acestei sarcini de sentiment şi
asupra cărţilor pentru copii.
D.C.: Nu, acestea au apărut în momentul în care am devenit mamă şi
momentul în care fata mea începea să ia contact cu cărţile. Mi-am dat seama
că nu mi-ar prea place să citească cărţi cu pionieri, cu munci agricole şi alte
lucruri din astea „educative“, şi atunci m-am gândit să-i scriu eu ei, special,
cărţile pe care mi-ar fi plăcut să le citească în locul celorlalte. Şi aşa am scris
trei cărţi pentru fata mea. Ciudat este că fata mea nu s-a omorât să le asculte
sau să le citească, dar erau cunoscute cam în toate grădiniţele. A fost prima
114 dată când am scris ceva cu tendinţă.
R.H.: Şi mai aveţi în proiect asemenea cărţi pentru copii?
D.C.: Nu. Aş putea să scriu ceva pentru copiii bătrâni, probabil. Deci,
sub limbajul acesta ludic să fie lucruri grave, cred că e o idee bună.
R.H.: Dar la romane v-aţi gândit?
D.C.: Da, am început un roman în '87, când mi-am dat demisia de la
Editura Eminescu, era greu să fii în acelaşi timp redactor, un soi de inter-
mediar între colegul tău scriitor şi cenzura care era o abstracţiune teribil de
apăsătoare. Ceauşescu desfiinţase cenzura. Ei bine, după ce s-a desfiinţat
cenzura s-a umplut un etaj, etajul 5, cu cenzori - ei nu mai erau consideraţi
ca atare, dar erau mai activi. A fost o idee foarte interesantă să nu mai de ce
te plânge şi cui te plânge. Până atunci exista cenzura oficială, şi aveam o
listă de cuvinte care nu pot fi scrise sub nici o formă: îngeri, biserică etc.
Ciudat este că, deşi fac parte din acelaşi set simbolic, dracii aveau voie să
fie, îngerii nu. Asta e foarte semnificativ. După desfiinţarea cenzurii,
rămâneai fără nici un fel de reper. Dădeai cartea unei edituri şi de acolo
pleca undeva de unde poate nu mai venea niciodată. Ei bine, redactorul era
cel cu care autorul lua legătura şi întreba „unde e cartea mea?“. Fiindcă era
secret de producţie, autorul nu avea voie să ştie unde e cartea. De aceea de
câte ori aud cuvântul „secret“ încep să secret adrenalină. Când mie nu-mi
plăcea absolut deloc să-mi umble cineva prin versuri, cum aş fi putut să fac
eu acelaşi lucru colegilor mei? Şi-atunci mi-am dat demisia. În perioada
aceea m-am simţit teribil de liberă, nu mai răspundeam în faţa nimănui, am
primit un ajutor de la Uniunea Scriitorilor şi am început să scriu romanul de
care m-aţi întrebat. Am ajuns, cred, până la jumătate (spun „cred“, fiindcă
niciodată nu ştii unde e jumătatea), l-am recitit după '90 - n-am nimic să-i
reproşez acelui roman - dar personajele îmi sunt ostile, parcă nu mai sunt
 Printre rânduri
ale mele, a trebuit să mă reobişnuiesc cu ele. După 1990 s-a întâmplat ceva
cu mine, am început să trăiesc mai mult în afara mea decât înăuntrul meu.

Radu Herjeu
Pentru scris trebuie neapărat să trăieşti şi înăuntrul tău. Probabil, fiind într-un
fel nevoită să văd ceea ce se întâmplă în jur, m-am uitat mai puţin în interi-
orul meu, unde fireşte, nu sunt numai îngeri, ci şi demoni, deci trebuie să
fim şi sinceri şi cruzi cu noi înşine atunci când e cazul. Dar s-ar putea să-l
continui, am un volum de versuri gata, eu niciodată n-am reuşit să scriu
„cărămizi“; am scris 30-40 de poezii pe care le-am strâns în câte o carte.
I-am dat un titlu puţin ciudat. De multe ori m-am încurcat între Austerlitz şi
Waterloo. N-am ştiut unde a câştigat şi unde a pierdut generalul. După care
mi-am dat seama că uneori se încurcă victoria cu înfrângerea, şi înfrângerea
seamănă uneori cu victoria şi invers. Şi atunci m-am gândit să-i zic
„Austerlitz“. 115
R.H.: De ce aţi intrat în politică după '90?
D.C.: Mulţi scriitori au intrat în politică. Cred că noi aveam un soi de
exerciţiu al democraţiei căpătat la Uniunea Scriitorilor. Acolo unde umbli
cu imaginile şi cu sunetul mai poţi disimula, la noi era mai dificil să gân-
deşti într-un fel şi să spui altfel. Şi exista o practică la Uniunea Scriitorilor
de a ţine la statut, la democraţie şi dincolo de tradiţia unor scriitori care au
fost parlamentari, ceea ce n-a mirat pe nimeni, aveam sentimentul că putem
reda mai bine ce se întâmplă cu ceilalţi, că putem scruta mai bine psiholo-
gia cuiva. Pentru un inginer, sau pentru un om care a fost închis într-un anu-
mit tip de univers, unde n-a comunicat cu ceilalţi, este foarte greu să-şi
găsească abilitatea de a transmite altora. Politica este o meserie cu alţii şi
pentru alţii. Nu o poţi face singur într-un birou, neţinând cont de celălalt,
care poate sau nu să semene cu tine.
R.H.: Bine, şi totuşi se pare lucrul acesta nu v-a ajutat foarte mult până
acum în atingerea ţelului clar al politicii...
D.C.: Eu n-aş fi putut să ating acest ţel singură. Personal, pe mine nu
avea la ce să mă ajute. Sigur, nu am un cont în bancă cu multe cifre sau
Mercedes la scară, deşi cu greu îmi conving rudele că sunt un om absolut...
era să zic normal, nu-i normal să fii sărac.
R.H.:: Şi totuşi, colegi de-ai dumneavoastră, în condiţiile actuale, au
reuşit - nu ştiu dacă să acumuleze averi - dar în orice caz să nu mai fie
săraci.
D.C.: Nu pot să spun că sunt săracă, fiindcă ar însemna să nu-mi dau
seama ce e aceea sărăcie, şi n-am voie să nu-mi dau seama. Nu cred că aş
fi putut avea atâta timp încât să fac şi bani foarte mulţi. De altfel, singurul
lucru pe care îl pot „vinde““ este creierul, fiindcă altceva nu prea am. Sigur
 Printre rânduri
că s-ar putea să fie şi capitalul cel mai interesant. S-ar putea ca într-o zi să
am şi bani, nu ştiu.
Radu Herjeu

R.H.: De ce liberal?
D.C.: Meseria de scriitor este o meserie individuală, nu e cor, nici corul
antic, nici corul Uzinelor 23 August. A fi scriitor înseamnă automat a fi tu
însuţi. Doctrina care se acordă cel mai bine cu ideea de personalitate, de
individualitate, care e opusă ideii de mase, de anonimizare, e liberalismul.
Orice artist este în felul lui liberal, deci este cel puţin învăţat cu ideea că îşi
este într-un fel suficient sieşi, că este o „instituţie“.
R.H.: Şi cum vă explicaţi că alţi poeţi nu sunt liberali şi trec de la a fi
ţărănist-democraţi până la a fi socialişti?
D.C.: Sunt mai adaptaţi la realitate, trec dintr-o parte în alta, şi nu avem
116 siguranţa că sunt foarte poeţi. Depinde. Cei care sunt foarte adaptaţi se gân-
desc la ce avantaje pot avea într-un partid sau altul. Dar structura de per-
sonalitate a unui creator, a unui artist, este o structură liberală.
R.H.: Pe mine mă nedumereşte ceva: dumneavoastră scrieţi pentru
ceilalţi în primul rând, sau ar trebui să scrieţi pentru ceilalţi...
D.C.: Scrii în momentul în care simţi că nu se mai poate altfel. Nu scrii
la comandă. Desigur, pot să scriu la comandă când e vorba de o rubrică săp-
tămânală, stau şi mă chinui până în preziua în care trebuie s-o predau. La
poezie este altfel, ai marea libertate de a scrie atunci când vrei.
R.H.:: De acord, dar şi atunci îţi doreşti să transmiţi cuiva mesajul.
D.C.: Cel puţin unui singur om. Măcar la poeziile de dragoste. Întâm-
plarea face ca de cele mai multe ori acel om să fie surdo-mut, ori chior. De
multe ori se pune această întrebare, dacă scrii pentru tine, este doar un mod
de defulare în faţa paginii, chit că este o defulare cu rezultate în istoria li-
teraturii, sau scrii pentru ceilalţi? Ei bine, pluralul ăsta, ceilalţi, eu nu pot
să-l accept. Eu scriu pentru cineva, este o adresare individuală unei sume-
denii de indivizi.
R.H.: Dar oricum sunteţi doi deja.
D.C.: Minim. Cel puţin Dumnezeu şi încă cineva căruia i te adresezi.
R.H.: Deci ieşim cumva din acest individualism.
D.C.: Dar te adresezi unui individ, nu unei mase. De aceea este greu să
explici liberalismul. Suntem învăţaţi cu mulţimile. Dar mulţimile sunt
făcute din biografii separate.
R.H.: Da, dar şi solidaritatea poate să apară între doi indivizi, nu
neapărat între o sută de mii.
D.C.: Bineînţeles, de aceea în ideea că scrii pentru oameni, pluralul
acesta trebuie neapărat gândit ca o sumă a singularelor. Fiecare înţelege şi
 Printre rânduri
simte într-un anume fel, acceptă sau nu ceea ce vrei să-i transmiţi.
R.H.: Şi asta înseamnă că suntem singuri indiferent ce-am face?

Radu Herjeu
D.C.: Dar de ce să vă întristez duminica spunându-vă că suntem sin-
guri?
R.H.: Apropos de oameni şi de tineri, ştim cu toţii evenimentele din
ultimele săptămâni, începând cu acel nefericit lăsat să moară de o asistentă
tânără, care mai era şi studentă la medicină pe deasupra, şi terminând cu
zilele de 1-2 mai, am citit în ziar despre oameni aruncaţi din tren de studenţi
sau elevi care se duceau la mare să se distreze, şi am văzut cu toţii un hotel
devastat, fiindcă tot unor studenţi sau elevi nu li se dăduse de băut, s-a
închis barul (şi cum s-a permis să se închidă când ei au venit să se dis-
treze?). Ce se întâmplă? Fiindcă se întâmplă ceva, şi tare mi-e teamă că noi,
luaţi de valul acesta al reformei, al privatizării, al nivelului de trai, uităm că 117
se întâmplă lucruri pe care s-ar putea ca mai târziu să nu le mai putem
repara.
D.C.: Nomenclatorul ramurilor de activitate de dinainte de '89, şi mă
tem că s-ar putea să fie şi acum, se termina aşa: apă, gunoi, canal,
învăţământ, sănătate, cultură. O modalitate mai eficientă de cultivare a
sufletului, în afară de re