Printre rânduri Radu Herjeu

Printre rânduri

Interviuri realizate cu personalităţi culturale româneşti remarcabile în cadrul emisiunilor Printre rânduri, difuzate de Antena 1 în perioada 1996-1999.

Printre rânduri Radu Herjeu

Radu F. Alexandru
Dramaturg
S-a născut la Bucureşti, la 12 iulie 1943. A absolvit Facultăţile de matematică, filosofie şi regieteatru. Debutează editorial în 1971, cu un volum de schiţe şi nuvele, „Cu faţa spre ceilalţi“. Debutează în dramaturgie în 1974, cu piesa „Umbrele zilei“ la Teatrul Victor Ion Popa din Bârlad. Scrie multe alte piese de teatru, jucate pe scenele româneşti de prestigiu. Scrie scenarii de film pentru peliculele lui Dinu Tănase, Alexa Visarion şi Dan Piţa. Primeşte Premiul de dramaturgie al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pentru piesa „O şansă pentru fiecare“ (1979), Premiul Camil Petrescu al Ministerului Culturii şi Premiul Uniunii Scriitorilor în 1995 pentru „Nimic despre Hamlet“. Este director executiv al Fundaţiei Forumul pentru starea culturii. În 1996 este ales senator pe listele PD iar în 2000 este reales, de această dată, pe listele PNL.

11

Radu Herjeu: De ce Radu F. Alexandru? Radu F. Alexandru: Radu F. Alexandru este pseudonimul literar al lui Feldman Radu Alexandru. Este o poveste lungă dar mai bine spus veche, care datează din momentul în care, june student la facultate de matematică, îmi petreceam foarte multe ore in biblioteca Teatrului Naţional şi în alte biblioteci unde deprindeam o meserie care nu avea, practic, nici o legătură cu cea ce studiam în facultate. Am devenit scriitor, realmente, într-o evoluţie neprovocată, neimpusă în nici un fel de ambiţie ci, realmente de o necesitate şi, aminteam de biblioteca Teatrului Naţional, directorul bi-bliotecii era un nume de referinţă în istoria teatrului românesc, domnul Ioan Masof, unul dintre marii teatrologi, unul dintre marii iubitori şi marile arhive vii, cât timp a trăit, ale teatrului naţional. Eram singurul cititor constant în bibliotecă Teatrului Naţional şi intrigat, până la urmă, m-a întrebat cine sunt, ce caut acolo, şi i-am spus să sunt student la matematică, că-mi place teatrul, că am început să scriu teatru dar că trebuie să învăţ, trebuie să citesc. M-a întrebat cum mă cheamă. I-am spus că Radu Feldman şi în secunda următoare mi-a spus Câmpeanu, şi eu nu am înţeles ce înseamnă şi mă rog, în câteva clipe am realizat că era traducerea Feldman din germană, omul câmpului, Câmpeanu în româneşte. Întâmplarea face că sunt nepotul unui om care înseamnă un nume de prestigiu în literatura românească, I. Peltz. Tot întâmplarea face că, acum, Muzeul Literaturii Române a comemorat centenarul naşterii sale. A fost un foarte mare scriitor, un om care a cunoscut şi a potenţat ca nimeni altul în literatura română lumea evreiască şi a fost un om care a avut poate orgoliul, trufia, ca într-o perioadă tulbure în istoria ţării noastre să-şi păstreze numele şi să nu apeleze la un pseudonim. Niciodată nu mi-a reproşat, nu am avut o discuţie asupra numelui cu care să debutez şi să semnez în literatură. N-aş spune că în cazul Peltz a fost numai orgoliu, era un om care provenea dintr-o familie cu o puternică educaţie evreiască, cu studii, să spunem rabinice ş.a.m.d.; eu provin dintr-o familie evreiască bucureşteană în care acest sentiment al apartenenţei, să spunem, la iudaitate, era absolut semnificativ, nu am fost crescut deloc în spiritul iudaităţii. Aş putea să spun că am devenit evreu mult mai târziu, în momentul în care am înţeles că ţi se pot face reproşuri, sau poţi fi acuzat, mai bine zis, nu că am devenit evreu ci că mi-am asumat conştient apartenenţa. Am spus da, din acest moment sunt evreu, nu pentru că sunt copilul unor evrei ci pentru că ăsta sunt şi nu am nimic să-mi reproşez sau să ascund. Poate să pară un paradox sau poate mă veţi întreba că „dacă n-aveţi

Printre rânduri

Radu Herjeu 13

nimic de ascuns de ce semnaţi cu un pseudonim literar?“. Cele două lucruri nu au nici un fel de legătură, nu am ascuns niciodată, am debutat foarte tânăr, într-un moment în care nu dădeam mare importanţă acestor lucruri şi marturisesc că nici nu se punea problema în nici un fel cum te cheamă sau dacă aparţii sau nu unei minorităţi. Acest lucru a devenit o problemă, paradoxal, în România, abia după decembrie '89; trebuie să mă corectez imediat, de fapt nu paradoxal, este momentul în care libertatea obţinută permite exprimarea tuturor sentimentelor şi resentimentelor. Asta este pe scurt istoria acestui F a lui Radu F. Alexandru, un pseudonim literar al lui Feldman Radu Alexandru R.H.: Domnule senator, aţi pomenit deja că aţi absolvit Facultatea de matematică, aţi făcut Filosofia şi apoi şi cursuri postuniversitare de regie de 14 teatru. Au fost acestea semnul unei căutări? R.F.A.: Sigur că da, au fost semnul unei căutări şi a fost nevoia unui program, nevoia de rigoare. În facultate, sigur, erau materii total nesemnificative, să spunem istoria P.C.R., un examen la Facultatea de filosofie în care trebuia să reţii exact ziua, luna, anul apariţiei unui ziar ş.a.m.d, exerciţii stupide de forţare a memoriei, dar vreau să spun că, în pofida unor voci mai vehemente, chiar în anii comunismului au fost la facultatea de filosofie nişte adevăraţi profesori, intelectuali de la care aveai ce să înveţi. Ulterior regia de teatru am făcut-o după ce încercasem şi ipostaza de regizor, dar mi se părea că autodidactul este una şi omul care stă cu un caiet şi un creion în mână şi ia notiţe de la maestru este altceva şi din respect pentru valoare m-am pus din nou în banca de student. R.H.: Are şi teatrul rigoarea sa? Aţi putea să vă desfăşuraţi mai liber? R.F.A.: Da şi nu. Din punctul meu de vedere, cel mai mult am avut nevoie de teatru datorită dialogului, dar nu numai dialogului de pe scenă, dintre personaje, dar ce este absolut extraordinar în momentul în care eşti prezent cu o piesă pe scenă este relaţia care se stabileşte cu tine, între tine şi sală, între tine şi fiecare spectator. Am fost un bun spectator al pieselor mele, urmărind cu mare atenţie, măcar în egală măsură, ce se întâmplă pe scenă şi ce se întâmplă în sală.. E important fiecare cuvânt care se rosteşte pe scenă, fiecare gest, fiecare privire nu este decât o clapă sau o coardă a unui instrument foarte sensibil, care imediat rezonează în sală, şi-ţi poţi da seama clipă de clipă cât şi cum merge cu tine spectacolul şi în fapt fiecare dintre noi, indiferent că scrie teatru, proză sau poezie, de fapt nu facem altceva decât să căutăm acel interlocutor, acel semen al nostru căruia să ne încredinţăm; nu este decât o experienţă, un prea plin, care simţi nevoia să-l împărtăşeşti pentru confirmarea, pentru dialogul de care vorbeam. Şi aces-

Printre rânduri

Radu Herjeu

ta este motivul pentru care, după ce am debutat cu proză şi după ce eram în planul editorial cu un roman care era deja jumătate parcurs, am spus nu… şi aşa am trecut de la teatru la scenariu de film, care, de asemenea, înseamnă o permanentă relaţie şi cea mai directă cu omul. R.H.: O să ajungem şi la film, vreau să vă întreb dacă simţiţi că există cuvinte născute pentru a fi rostite pe scenă? R.F.A.: Este foarte bună întrebarea. Este o întrebare care mă surprinde, nu ca să vă flatez, dar este acel lucru pe care ajungi la un moment dat să-l descoperi. Spuneam la început, când vorbeam de orele petrecute în fosta bibliotecă a Teatrul Naţional, unde acum este Odeonul, hotelul Majestic, de meseria de care o deprindeam; este o meserie pe care este foarte important să ştii să o stăpâneşti. Citeam într-un interviu cu un mare artist, Ray Charles, care spunea: „Am ajuns la vârsta la care ştiu tot ce se poate scoate dintr-o notă“, dar aşa şi cuvântul, trebuie să ajungi să-l simţi cum intră în gura actorului. Există texte interesante la lectură şi aici mi-aş permite această paranteză de notorietate în dramaturgia românească: destinul nefericit ca autor al lui Blaga, un mare filozof, un mare poet, un mare scriitor, un om care visa să se vadă pe scenă; textele lui la lectură sunt nişte texte care îţi oferă mari satisfacţii, dar care pe scenă nu au forţă, nu portează, nu creează acea premiză de spectacol, asta nerealizând că piesele nu au avut reprezentări interesante, dar niciodată dramaturgia lui Blaga n-a fost la nivelul lui, tocmai pentru că încărcată de idei, este sufocată de o încărcătură prea mare de substanţă. Cuvântul este un purtător de mesaje, de semnificaţii şi acea expresie asupra căreia revin „îmi intră bine cuvântul replică în gura proprie actorului“ exprimă întâlnirea cu un text care într-adevăr este gândit pentru scenă. Pagini minunate de proză pe care le dai unui actor să le citească, nu se pot spune pe scenă. Şi nu o dată, şi la teatru şi la film, actorul recompune textul, nu din lipsă de respect faţă de dramaturg ci din nevoia de a obţine acea cursivitate. Este foarte important să decupezi, să poţi asambla acel cuvânt, care în exprimare cea mai directă şi cea mai limpede să poată să percuteze şi să ajungă la spectator. R.H.: Ascultând aceste cuvinte, din sală, aţi simţit vreodată nevoia să le schimbaţi, să rescrieţi? R.F.A.: Mi s-a întâmplat să fiu în sală şi să-mi dau seama că replica nu sună bine, că actorul a modificat într-un mod nefericit, neinspirat replica, dar în general, îmi îngădui să spun că am fost considerat şi apreciat ca un bun dialoghist, o profesie care se practică independent de cea a autorului, a scenaristului, în general, repet, am primit o notă bună la dialog.

Printre rânduri

Radu Herjeu 15

R.H.: Aţi fost vreodată dezamăgit de reacţia publicului? R.F.A.: Se întâmplă să-ţi dai seama că baţi la o uşă şi ţi se dechide o altă uşă. După '89 am scris o piesă care a şi ajuns pe scenă în două spectacole deosebit de interesante, atât la Teatrul Naţional din Bucureşti cât şi la Teatrul Naţional din Timişoara „Nimic despre Hamlet“; piesa a fost receptată aşa cum mă aşteptam, cu foarte multă disponibilitate; este o piesă de o factură complet diferită de ce am scris până acum; există riscul unui exces de subtilitate, a unor nuanţe care pot să scape, fac o afirmaţie care poate ar trebui susţinută pentru că sigur, să spui că este un exces de subtilitate... galeria marilor autori care au fost prezentaţi în spectacole antologice pe scenele româneşti este atât de mare încât să vă spun că „poate a fost prea subtil“ este nepotrivit. Când „prea subtil“ mă refer la un gând, de fapt, neexprimat 16 foarte limpede sau nu suficient susţinut de ce se întâmplase până atunci. Sigur că sunt şi situaţii de felul acesta dar în general, îmi permit să spun că, fără să fiu un autor facil, înţelegând prin asta autorul de cârlig, autorul de poantă, am avut un public cu care ne-am recunoscut reciproc la întâlnirile pe care ni le-am dat. R.H.: Credeţi că teatrul trebuie să reflecte realitatea sau să o refacă? Să o remodeleze, să o facă mai uşor de acceptat! R.F.A.: E interesant ce mă întrebaţi si interesant nu pentru că invitatul trebuie să spună la un anumit interval de timp gazdei „interesant“ ci pentru că veniţi pe două teme pe care, chiar cu puţină vreme în urmă am discutat cu Dan Piţa, un regizor cu care am făcut „Omul zilei“, un film din 1996, şi un vechi prieten, care mi-a spus să facem un film despre mineriade. S-au spus că pe mine bucuriile acestea nu mă mai interesează sub nici o formă, cum să spun... senatorul Radu F. Alexandru se simte dator să se implice atât cât se poate, scriitorul nu. Asta ar fi un răspuns şi la piesa „Nimic despre Hamlet“ - o piesă, prin excelenţă, de actualitate. Şi iarăşi vorbesc de experienţa inedită, ca factură şi nu ca abordare a realităţii, pentru că relaţia mea cu realitatea a fost până în '89 o relaţie contractuală, eu consideream că datoria mea era să lupt cu cuvenita autoironie faţă de mine, faţă de această realitate. Era una dintre capcanele care eu consider că trebuie sau puteau fi asumate dar care reducea la o fantă, la o gaură de cheie luneta prin care vedeam lumea. Se întâmplă să citesc piese de teatru, să văd filme de dinainte de '89, de frumuseţi desăvârşite, şi să mă gândesc şi să-mi spun: „Radu, tu niciodată nu te gândeşti măcar, să scrii despre un asemenea subiect“. Pentru mine priorităţile erau cele cazoniere, cotidiene… „râd de mine“, mi se părea că aia era datoria mea. Am văzut un film foarte frumos „Amanţii“ cu Faye Dunaway şi

Printre rânduri

Radu Herjeu

Marcello Mastroiani, cu o poveste banală şi extrem de omenească, cu două partituri susţinute de doi mari actori şi atunci mi-am spus: „De ce nu te gândeşti la aşa ceva? La Romeo şi Julieta?“. Varianta cea mai bună la noi era „Tanţa şi Costel“, cu tot respectul faţă de minunatul scriitor care a fost Băieşu, ca să nu mai vorbesc de cei doi actori mari care au fost Coca Andronescu şi Octavian Cotescu, totul la noi era schimonosit de lumea în care trăiam. Acum, revenind, sigur că realitatea până la urmă ne influenţează, ne tentează, dar eu cred că scriitorul poate să-şi scoată respectuos pălăria în faţa realităţii şi să încerce şi altceva, altceva în care nu mai poţi pune întrebarea care mie, mi s-a pus cu atâta insistenţă după premiera filmului „Omul zilei“: cine este omul zilei, cine este Ştefan Iordache? Desigur, e un gen de filme, dar mai există şi „Moarte la Veneţia“ şi alte filme pe care vreau să le scriu şi să le fac. Acum lucrez la un alt scenariu de film în care nimeni nu va mai fi tentat să pună întrebările astea, este un film complet de altă factură, este un film dramatic, psihologic, în care spectatorul, în orice punct al globului s-ar afla, n-ar avea nici un fel de dificultate să înţeleagă ce se întâmplă pe ecran. R.H.: Eu cred că avem nevoie şi de astfel de filme. De fapt cinematografia românească a avut şi filme de artă care au evadat din cotidian, din cotidianul românesc să spunem. R.F.A.: Mai ales ecranizările, care au fost filme chiar minunate. Neşansa noastră, pe de o parte, că nu am ştiut să le vindem, asta este o neşansă subiectivă, şi pe altă parte este neşansa că intrăm într-o concurenţă cu un monstru care se numeşte filmul american, care copleşeşte, înghite ca o reptilă tot, toatele pieţele. Dar regizorii, operatorii, scenografii, compozitorii noştri sunt minunaţi, iar actorii noştri nu au nici un complex faţă de nimeni. Dar asta înseamnă, dincolo de artă, înseamnă industrie, foarte mulţi bani. Noi în momentul de faţă ne zbatem să facem un film pe an. R.H.: Domnule senator, reuşiţi să scrieţi o piesă fără ca vreun personaj să semene cu dumneavoastră? R.F.A.: Nimic nu este mai tentant decât un truism sau un clişeu… Da, sigur că da, reuşesc asta pentru că aşa cum cred că şi dumneavoastră vi se întâmplă, şi celor care poate au acum bunăvoinţă şi timpul să ne asculte, nu odată ne surprindem pe noi într-o relaţie de surprindere faţă de noi. Eu nu ştiu ce este prin excelenţă Radu F. Alexandru; dacă dumneavoastră ştiţi prin excelenţă care este Radu Herjeu... Sălăşluiesc foarte mulţi în noi, pe de o parte, pe de altă parte suntem în permanent contact cu foarte multă lume. Fiecare dintre ei, cei pe care-i întâlnim sau cei la care doar ne gândim, îşi

Printre rânduri

Radu Herjeu 17

lasă o amprentă undeva într-un subconştient. Eu nu cred că numai mie mi se întâmplă. De foarte multe ori stau de vorbă cu interlocutori invizibili, adică suntem ca o oglindă sferică care în permanenţă absoarbe chipuri, întâmplări. Toate aceste lucruri, în momentul în care ajungi să lucrezi piesa sau scenariul de film, vin undeva din adânc, din zona aceea care dă până la urmă bogăţia vieţii noastre, adică această experienţă de viaţă atât de importantă pe care mulţi dintre noi ajungem să o valorificăm, ce înseamnă întâlnirile, sau întâlnirile care nu sunt consemnate undeva într-o agendă, întâlnirile alea pe care le urmăresc chiar în sub conştient. Am reuşit de multă vreme să scap de presiunea lui Radu F. Alexandru ca personaj, am trecut totalmente, ca oricare dintre cei pe care trăiesc în această lume a ficţiunii, prin acea fază în care nu făceam decât să ne confesăm la persoana întâia sau 18 la persoana a treia, sub un alt nume. Am ajuns în momentul în care am scris acea pagină în care nu existam decât ca condei şi de atunci sunt eliberat de orice formă de narcisism conştient sau inconştient, declarat sau nu, în aşa fel încât nu mă ascund sub un alt nume. Cu toate că în piesa de care vorbeam, „Nimic despre Hamlet“, este un personaj prin care într-un mod declarat fac o serie de aprecieri, sau, mai bine zis, am construit acel personaj ca un altul ego sau un purtător de cuvânt, o experienţă foarte personală pe care ţinem să o supune dezbaterii publice. Un personaj care s-a şi bucurat de o interpretare de excepţie, Tomi Cristin, la Teatrul Naţional din Bucureşti şi care a fost extrem de acceptat de spectatori. R.H.: Domnule senator, doresc să ştiu dacă există o diferenţă de construire a unui scenariu de film faţă de teatru şi nu neapărat tehnică, mă refer şi la acel mod de a transmite mesajul. R.F.A.: Da, este o mare diferenţă, diferenţă care face ca scenariul, respectiv, filmul să fie foarte tentant. Teatrul, de regulă, se exprimă prin cuvânt, poţi să ai o scenă extrem de tensionată în care, în momentul acela, cuvântul a rămas undeva suspendat în aer; teatrul îţi permite confruntarea puternică, îţi permite detaliul, îţi permite privirea, acel gest care în primul rând din sala de teatru eventual poate fi perceput, dar nu şi în rândul 10 sau în fundul sălii, sau la balcon. Ecranul îţi permite o intimitate cu actorul extrem de importantă şi atunci totul se apropie ca într-o lupă în care pătrunzi în fizionomie, pătrunzi în expresie, în sufletul interpretului. Pe urmă este foartă importantă plastica în film, este foarte importantă muzica, este foarte important montajul, adică, în permanenţă îl construieşti în aşa fel încât relaţia cu spectatorul să fie cea dorită. Şi atunci lumea este mai amplă, mai bogată, este mai vie şi în final mesajul, despre care spuneaţi dumneavoastră, este mai penetrant. Tot ceea ce se încearcă în domeniul tehnic, în aşa fel

Printre rânduri

Radu Herjeu

încât în momentul în care stai în fotoliu în sala de cinematograf să ajungi să simţi până şi mirosul, nu este ca să-ţi pună în loc de 5 dolari, 10 dolari preţul, ci realmente să fii în miezul poveştii, povestea să te înghită, să te copleşească, sunt lucruri care sunt extrem de importante. Gândiţi-vă doar atât. Lacrima, acea picătură care vine exact din adâncul sufletului inimii, cât poate să spună fără nici un fel de cuvânt şi ce greutate are pe ecran şi cât de nesemnificativă se pierde pe seama unui teatru. Este un discurs rostit chiar la urechea şi la sufletul spectatorului. Este mai puternic, este mai percutant. Acesta este avantajul celui care gândeşte povestea. Există şi un dezavantaj pe care trebuie să ţi-l asumi. Istoria cinematografului reţine, cum poate este firesc, numele actorului, al regizorului, dar rareori al scenaristului. Nimeni nu o să-ţi spună „Du-te la Scala, că este un film scris de …“. R.H.: Reuşiţi să receptaţi la fel de bine reacţia publicului dintr-o sală de cinema ca şi în sala de teatru? R.F.A.: Sigur că da. Simţi din prima clipă cum merge publicul cu tine. Eşti puternic mediat între tine autor (din punct de vedere al scenariului) şi spectator, dar se simte în permanenţă şi e minunat când el vine cu tine. R.H.: O să facem o trecere bruscă acum, la cea de-a doua activitate importantă a dumneavoastră şi anume, politica şi o să vă întreb de ce aţi trecut din sala de de teatru în sala parlamentului, mă rog, din sala de teatru adevărat.... R.F.A.: Şi ăsta ar fi un subiect care ar necesita o explicaţie mai amplă. Aţi reuşit chiar de la prima întrebare să-mi cereţi indirect explicaţii mai ample. Eu nu am trecut din sala de teatru în sala parlamentului. Intrarea în politică eu n-am făcut-o condiţionată cu un loc în parlament, cum se obişnuieşte. Pot să spun că m-am trezit în politică fără să am sentimentul, dorinţa să intru în politică. A fost o solicitare de a lucra în domeniul Ministerului de Externe, pe urmă a venit o propunere din partea lui Dorel Şandor, care conducea un departament interesant din cadrul guvernului. El m-a invitat să intru în echipa lui şi să mă ocup de ceva care se numea „Imaginea şi relaţia cu diaspora“, sectoare, domenii în care mi se părea că pot să răspund cu onestitate invitaţiei care mi s-a făcut, deci am intrat în ceva care înseamnă răspuns la ofertă imediată. Eu cred că nu este lipsit de semnificaţie … am avut la filosofie un profesor, un psiholog de mâna întâi, este vorba de profesorul Trăsnea cu care am dat două examene pe care le-am luat cu notă maximă. Nu era important că le luasem cu notă mare, important era expresia interesului meu faţă de materie. Când am intrat în lucrul ăsta eram un om care citisem, ştiam, dar se putea spune că citeşti şi ştii, pentru că este foarte important ce citeşti şi ştii, dar este foarte impor-

Printre rânduri

Radu Herjeu 19

tant aici şi practica, ceea ce faci. Poţi să fi un excelent om de bibliotecă, omul politic presupune o relaţie directă cu realitatea de care vorbeam şi cu oamenii. Am ajuns să cunosc oameni care chiar făceau politică, care se impuseseră ca personalităţi în politică, asta se întâmpla deja în '90 când totul era foarte confuz. Nu am avut nici un gând clar să mă afirm. Când mi s-a propus în '92 să candidez pe o listă am spus „da“ cu emoţie, nu cu găndul la examenul pe care urma să-l dau, ci la faptul că cineva mă vede apt pentru a face faţă unei asemenea posturi. Mi-au lipsit două mii de voturi ca să fac parte din parlamentul constituit în '92 dar am rămas într-adevăr în viaţa politică. Dacă ar fi să dau un răspuns arogant şi cu o notă de infatuare pe care 20 n-o practic niciodată, aş spune că de fapt, şi în viaţa politică ai de-a face cu nişte personaje care nu aşteaptă decât, cum să spun, să fie mişcate, ca să nu spun manipulate, şi că experienţa de teatru este foarte utilă în viaţă politică şi că o oarecare cunoaştere a psihologiei umane este folositoare. Dar ar fi un răspuns trivial şi ar fi un răspuns care nu are nici un fel de legătură cu motivaţiile reale. Cel mai pregnant sentiment, atunci poate nu-l conştientizam, acuma îl pot invoca ca motivaţie a prezenţei mele în viaţa politică, ceea ce înseamnă în fapt un sacrificiu. Aici aş vrea să revin o clipă. În general, noi parlamentarii suntem priviţi ca nişte mari profitori ai tranziţiei. Nu vreau să storc nimănui nici un fel de lacrimi sau sub nici o formă n-aş vrea să ofteze cineva: „vai, bieţii de ei…!“. Este o muncă grea, este o muncă care presupune o renunţare, o despărţire în bună parte de viaţă de familie, în bună parte ca să nu spun în totalitate, de tot ce însemna până atunci pasiune, preocupare şi asta este în fiecare zi, de dimineaţa până seara, într-o tensiune mare şi cu o răspundere foarte mare, dacă vrei să o faci serios, dacă vrei realmente să mergi pe stradă, acolo unde ai fost ales şi să nu te gândeşti că te opreşte cineva şi-ţi spune: „Nu ţi-e ruşine?“. Pentru că acel cineva ar avea tot dreptul pentru că el ţi-a dat votul. Eu sunt parlamentar de Timiş, ceea ce din punctul meu de vedere înseamnă un privilegiu, o onoare, nu pentru că neapărat „Banatu-i fruncea-n toate“ ci pentru că realmente este o zonă în care oamenii sunt foarte exigenţi cu ei şi cu cei pe care-i reprezintă. Şi m-am angajat la un lucru pe care nu pot să-l tratez decât cu totală seriozitate şi dăruire. Eu, săptămână de săptămână, sunt acasă, acolo şi atunci nu este foarte uşor. Am închis această paranteză, pentru că simţeam nevoia să o fac, neignorând nici o clipă greutăţile celei mai mari părţi din populaţia ţării, dar îmi permit chiar să vă sugerez, poate odată, o discuţie, nu cu mine, nu neapărat cu mine sau aş participa cu mare plăcere şi eu o la discuţie în

Printre rânduri

Radu Herjeu

spiritul emisiunilor pe care le face Antena 1: „Adevărul despre viaţa de parlamentar“. Dar, revenind, sentimentul care mă ţine este acel sentiment că poţi să faci ceva, sigur că nu în totalitate, sigur că nu sunt lucruri care sunt suficient să ţi le pui în minte ca să le reuşeşti, sigur că din foarte mulţi oameni, persoane fizice, întreprinderi, situaţii în care sunt implicaţi, nu toate înseamnă izbânzi şi lucruri care şi-au găsit rezolvarea. Ar fi prea simplu ca tot ce declarăm să facem să aibă câştig de cauză, dar e important faptul că poţi să faci ceva, să influenţezi într-un fel mersul unor lucruri. Vă dau exemplul cel mai banal - am fost invitat la un post de radio din Timişoara una dintre observaţiile făcute pe linia de telefon venea din partea unei tinere care întreba de ce nu se bucură în continuare de acea indemnizaţie, chiar dacă a împlinit 18 ani şi este încă pe băncile şcolii, chiar dacă indemnizaţia este simbolică, dar care îţi permite măcar o carte, sau un spectacol. Mi s-a părut perfect întemeiată, am preluat această idee, a devenit un subiect de iniţiativă parlamentară, am găsit sprijinul minunat al ministrului Athanasiu, astăzi este lege. Începând din acest an, copiii care au depăşit vârsta de 18 ani şi sunt încă elevi, primesc în continuare această indemnizaţie. În măsura în care eşti conştient că sunt oameni care au nevoie de tine şi cred în tine, care te îndatorează foarte mult mărturisindu-ţi această încredere, atunci stai şi rămâi în continuare acolo. Deci, trecerea s-a făcut într-un mod care a ţinut absolut de întâmplare, prezent într-o situaţie, într-un anumit context în care cineva a spus „am nevoie de tine“ şi atunci, cum să spun… am răspuns. R.H.: Domnule senator vreau să vă întreb dacă aţi fost în stare vreodată în viaţă să puneţi punct şi să o luaţi de la capăt? R.F.A.: Aş vrea să spun că ăsta a fost titlul unui film al meu pe care l-am făcut cu Alexa Visarion, un regizor minunat, un film total ratat dar nici din cauza regizorului şi nici al scenaristului, aş putea să dau şi numele celui care conducea atunci destinele cinematografiei româneşti, dar e un nume care a fost preluat cu multă dezinvoltură de ziariştii cu rubricuţe. Am fost profesor în şcoala în care am fost elev, am locuit în blocul scriitorilor, pe strada pe care am copilărit, probabil că la un moment dat, ursita ar fi făcut să ies la pensie şi, trăind într-un cerc cu-n diametru de vreo 200 de metri, din nişte motive care-mi scapă, am rupt acest diametru. Am fost un profesor iubit şi care mi-am iubit elevii. Am renunţat la învăţământ, am intrat în politică renunţând la literatură, indiferent dacă acum îmi permit, cum să spun, aşa... un cadou de felul unui scenariu sau o piesă, la un interval mult prea mare de timp. Am dat puţin deoparte şi fac lucrul ăsta. Cred că sunt momente în care spun „trebuie să faci, trebuie să fii acolo!“. Am un

Printre rânduri

Radu Herjeu 21

Printre rânduri Radu Herjeu

fel de candoare care seamănă poate, cu „prostia“, lipsa de egoism într-o zonă acceptabilă. Eu am trăit din prima clipă ceea ce a fost 21 decembrie 1989 şi vă mărturisesc, n-am crezut, eram pe stradă… şi s-a întâmplat această minune. Eu sunt om credincios, adică credincios înţelegând nu biserică, nu templu, nu nimic, credincios în relaţia cu Dumnezeu, adică cred că există un Dumnezeu. Şi ceea ce s-a întîmplat în România după '89 cred că ţine absolut de-o relaţie între România şi Dumnezeu. Şi atunci mi se pare că trebuie să fim demni, să trăim până la capăt acest timp. Asta ar fi un răspuns, poate, la ultima d-voastră întrebare. R.H.: Vă mulţumesc pentru dialogul pe care ni l-aţi permis.
- interviu realizat în 1999 -

22

Printre rânduri Radu Herjeu

Constantin Bălăceanu Stolnici
Academician
S-a născut la Bucureşti, la 6 iulie 1923. Este descendentul unei familii nobiliare române cu originile în secolul XIII, căreia în secolul XVII Aula imperială vieneză (Leopold I) i-a conferit titlul de Conte al Sfântului Imperiu Romano-German. A absolvit liceul I.C. Brătianu din Piteşti şi Facultatea de medicină din Bucureşti. Este doctor în Medicină şi Chirurgie din 1948. A fost medic la spitalul Colentina, Dr. I. Cantacuzino, Dr. Gh. Marinescu şi Institutul Naţional de Gerontologie şi Geriatrie (între 1991-1993 a fost şi directorul acestei instituţii). Din 1944 şi până în prezent (cu excepţia perioadei 19521971 când a fost exclus pe motive politice) a fost cadru didactic la Institutul de Medicină din Bucureşti, Facultatea de filosofie a Universităţii din Bucureşti, Universitatea Cultural Ştiinţifică din capitală şi Universitatea Ecologică. A predat cursuri la numeroase universităţi prestigioase din întreaga lume. În 1993 a primit Meritul Maltez cu grad de ofiţer.

23

Radu Herjeu: Domnule profesor, de ce vor oamenii să rămână tineri? Constantin Bălăceanu Stolnici: Cred că este o dorinţă ancestrală care se pierde în negura paleoliticului, pentru că noi găsim paradigma aceasta „tinereţe fără bătrâneţe, viaţă fără de moarte“ în foarte multe texte legendare şi în foarte multe mituri, aşa că eu cred că este, în fond, exprimarea, într-un anumit fel, a instinctului de conservare. R.H.: Credeţi că o viaţă mai lungă înseamnă şi mai bogată în împliniri? C.B.S.: Nu, împlinirile nu au nici o legătură cu viaţa, fiindcă depind de bogăţia contextului în care-ţi duci existenţa. Sunt oameni cu o viaţă foarte lungă şi care au o biografie de o monotonie cumplită şi alţii cu o viaţă scurtă, extrem de comprimată, dar care au trăit intens dar şi-au şi dat interesul pentru societate. R.H.: Ce credeţi, oamenii vor mai mult să se bucure de ea sau să dea vieţii ceva? C.B.S.: Cred că amândouă criteriile intervin. Şi criteriul acesta al satisfacerii unei calităţi a vieţii în care să intervină elemente plăcute, acel hedonism fundamental pe care fiecare om îl are, dar există şi foarte mulţi care vor să-şi aducă contribuţia, să-şi marcheze prezenţa în societate şi sunt unii care vor să şi-o marcheze pentru istorie. Eu ştiu oameni care au vrut să facă o serie de acţiuni care să rămână în istorie, ca nişte evenimente demne de comemorat. Cu cât omul este mai dornic să creeze ceva, cu atât este mai interesant pentru cei din jur, cu cât este mai orientat spre o viaţă hedonică, cu atât duce o viaţă mai calmă, mai liniştită, mai fericită. R.H.: Chiar credeţi că este posibil să rămâi tânăr până la o sută de ani? C.B.S.: Nu, cel puţin în faza actuală a ştiinţei este imposibil pentru că sistemele vii sunt sisteme în care entropia creşte într-una, deci normal, procesul de scurgere a timpului îşi marchează săgeata şi, aşa cum cunoaştem noi biologia şi toate procesele acestea care au loc la nivelul celulelor, nucleelor, ne arată că nu există o posibilitate de a menţine structurile organismului în forma tânără. Ceea ce se poate face este ca la fiecare vârstă să se atingă optimul de calitate a vieţii pentru vârsta respectivă. Alt obiectiv este să se prelungească media de viaţă până la limitele genetice, care trebuie să fie în jur de 120-130 de ani. R.H.: Spuneţi-mi, vă rog, care afirmaţie este mai adevărată: că aceluia care gândeşte mult îi oboseşte creierul şi îmbătrâneşte mai repede, sau aceluia care nu-l foloseşte, la un moment dat i se „atrofiază“? C.B.S.: De atrofiat nu se atrofiază, dar într-adevăr ceea ce am constatat în experienţa mea de geriatru, ceea ce-am citit şi ceea ce ştiu despre funcţionarea creierului spune că, cu cât îţi foloseşti creierul mai mult, cu

Printre rânduri

Radu Herjeu 25

atât el funcţionează mai bine şi mai multă vreme. Creierul nu oboseşte decât dacă-l supui la nişte excese şi în special să-l supui unei vieţi foarte stresante. Asta nu înseamnă că se poate elimina total stresul ci trebuie doar să-ţi respecţi orele de somn. Eu cred că cel mai important lucru este să ai un bun management al vieţii, asta înseamnă ore de lucru intense, ore de distracţie în care să antrenezi sistemul tău cerebral şi ore de odihnă. R.H.: Pe dumneavoastră cine v-a învăţat acest management al vieţii? Sau l-aţi deprins singur? C.B.S.: Am primit şi o educaţie foarte ordonată din partea părinţilor noştri; tatăl meu a avut educaţie germană şi atunci era ora de sculare, ora de mâncare, ora de învăţat, ora de plimbare, adică am înregistrat în sistemul meu comportamental o valoare a timpului, de aceea nimic nu mă enervează 26 mai mult decât când lumea nu vine la timp, când şedinţele nu încep la timp, când nu se respectă ora. R.H.: Cum este să fiţi descendentul unei familii atât de vechi şi să conştientizaţi, sigur toţi suntem descendenţii unor familii foarte vechi, dar dumneavoastră şi ştiţi... C.B.S.: Este o întrebare care nu mi se pune destul de des. Nu pot să-mi dau seama pentru că de când am fost mic am ştiut că eu cobor dintr-o familie cu un trecut foarte îndepărtat, pe linia Bălăcenilor până în secolul al XIII-lea, pe linia Cantacuzinilor până prin secolul al X-lea, cu acte vorbesc, plus celelalte ramuri, aşa că m-am născut cu această conştientizare. Ceea ce pot să spun însă este că tatăl nostru, al meu şi al sorei mele, totdeauna ne atrăgea atenţia faptul că a avea un trecut istoric nu este un privilegiu, ci este o obligaţie. R.H.: Asta ca să nu vă întreb dacă aţi simţit vreodată că trebuie să vă meritaţi numele pe care îl purtaţi. C.B.S.: Da, în mod permanent, adică sistemul meu de referinţă a fost întotdeauna legat de faptul că, fiind ultimul din familie, aceasta să nu se încheie cu o pagină cenuşie. Aş fi vrut să fie aşa o pagină... nu un vedetism extraordinar, dar prezenţa mea în viaţă să fi contribuit cu ceva la binele altora şi chiar la evoluţia spirituală şi culturală a acestei ţări. R.H.: Aţi simţit vreodată apăsarea acestui nume, mai ales în tinereţe? C.B.S.: O, da, cum să nu! Eu îmi aduc aminte că a fost o perioadă când oamenii treceau pe trotuarul celălalt ca să nu fie obligaţi să mă salute, adică a existat imediat după 1948, 1949, când s-a instaurat regimul comunist, un fel de marginalizare a mea numai pentru numele şi ascendenţa mea. R.H.: Aţi spus ceva mai devreme că familia dumneavoastră se duce un timp până în secolul al X-lea în unele ramuri. În ce epocă aţi fi dorit să trăiţi

Printre rânduri

Radu Herjeu

din toate cele pe care le-a străbătut familia dumneavoastră? C.B.S.: Mie îmi place epoca în care am trăit pentru că părerea mea este că cel mai interesant lucru este să trăieşti în epoci cu frământări. Ori, în existenţa mea am trecut prin două transformări revoluţionare capitale: trecerea de la societatea democratică liberală de dinainte de război la dictatura comunistă şi apoi revenirea la această perioadă de tranziţie, în care an de an trăieşti nişte evenimente istorice. Şi eu cred că pentru mine acest spectacol politic cu toate aspectele penibile pe care le implică este extrem de interesant, mult mai interesant decât să trăieşti într-o perioadă d-asta liniştită, în care nu se întâmplă evenimente istorice sau nu participi la ele. Poate că este o perversiune din partea mea, dar mie asta îmi place. R.H.: Bine, dar România nu cred că a avut lungi perioade în care nu s-a întâmplat ceva foarte important sau vreo epocă nefrământată! C.B.S.: Ei, a fost perioada de la venirea regelui Carol I imediat după războiul de independenţă şi până la 1914, când viaţa a fost destul de liniştită. Era „la belle epoque“, în care evenimente se petreceau, se petreceau însă în jur şi în societatea bucureşteană în special exista un fel de „dolce far niente“, un fel de amăgire a unei permanenţe din acestea anistorice. R.H.: Înţeleg că v-aţi fi plictisit în perioada acea... C.B.S.: Personal, cred că da. R.H.: Domnule profesor, nu aveţi senzaţia că tinerii de astăzi nu prea mai ştiu ce înseamnă cuvântul „aristocratic“? C.B.S.: Ba da, şi poate că este un semn al timpului. Cred că aristocraţia şi-a avut rolul său, şi-a îndeplinit misiunea şi mai cred că trebuie să facă acum loc meritocraţiei. De altfel, de pe la 1850-1860, în familia mea s-a adoptat acest punct de vedere. Noi am renunţat la acest titlu de conte al Sfântului Imperiu, la titlurile boiereşti, am renunţat la privilegii şi am mers pe ideea că Bălăcenii şi-au terminat misiunea aristocratică şi dacă vor să se înscrie în istorie, o vor face pe latura cealaltă, a meritocraţiei. Şi eu cred că aceasta este atitudinea. Eu conduc Jockey Clubul Român, care a fost un club strict aristocratic, dar de o înverşunare teribilă. L-a deschis întâi Manole Filitti, predecesorul meu, şi la ora actuală este un club al aristocraţiei minţii. R.H.: Şi totuşi, pentru mine cel puţin, care sunt un pasionat al istoriei, aristocraţia nu înseamnă numai o clasă socială, înseamnă şi un fel de a fi, implică o mentalitate deosebită, nu e vorba de superioritate. C.B.S.: Nu, aristocratul nu se simte superior, el are un fel de a trăi, de a vedea istoria, un fel de a se implica în istorie şi un fel de a-şi prelua răspunderile. Aristocraţia n-a fost bazată, cel puţin în zonele noastre, pe o

Printre rânduri

Radu Herjeu 27

exploatare sălbatică ci mai mult pe o economie paternalistă; eu nu vreau să idealizez, dar aristocraţia nu înseamnă o oligarhie exploatatoare aşa cum a fost nomenclatura. R.H.: Tocmai de aceea, meritocraţia n-ar trebui să excludă starea de spirit aristocratic, adică poţi să fi foarte merituos dar să ai şi un comportament aristocratic, să ai un mod de a-ţi asuma responsabilităţile. C.B.S.: Eu cred că da, dar într-un alt context, pentru că aristocraţia mai venea cu responsabilitatea faţă de generaţiile anterioare. Vedeai în casă portretul bunicului, străbunicului, te uitai într-o carte şi vedeai ce-a făcut stră-străbunicul tău, vedeai un act care-ţi pomenea despre cinci, şase generaţii înainte şi toate acestea constituie un sistem de constrângere între anumite limite pe care meritocratul n-o are. Poate că el este mai liber să mişte 28 din coate pentru că nu este legat de o anume tradiţie şi lucrul este, în special, evident în aristocraţiile vest-europene fiindcă aristocraţia românească a fost foarte deschisă, ea a fost totdeauna dublată de o meritocraţie. Boierimea nu era o boierime bazată pe o ereditate foarte riguroasă, depindea de domnitor şi domnitorul îţi lăsa boieria sau ţi-o lua în funcţie de anumite acţiuni pe care le făceai; trebuia să fii mereu în priză, să ai responsabilităţi culturale, militare permanent. Aristocraţia română n-a fost genetic închisă. La noi boierii puteau să se căsătorească cu orice fel de fată. Eu am în familie numeroase cazuri. De exemplu, Badea Bălăceanu, tatăl contelui Bălăceanu, s-a însurat cu o ţărancă pe care a găsit-o pe marginea drumului. Nu s-a întâmplat nimic, a putut să devină cuscru cu Şerban Cantacuzino, a ocupat ranguri mari în boierimea românească, băiatul lui a ajuns mare agă, a făcut politică de mare anvergură, a ajuns la curtea de la Viena, urmaşele lui au ajuns domnişoare de onoare la curtea Mariei Tereza şi nimeni nu s-a legat de acest aspect, ceea ce în restul continentului nu era posibil. Acest lucru a menţinut aristocraţia română într-o formă genetică foarte vitală. Nu trebuie să uităm, şi Papacostea a subliniat foarte bine, că aristocraţia română, începând din secolul al XVII-lea, s-a orientat spre economia de piaţă. Marii boieri au început să acumuleze averi, să depună bani în bănci, să se orienteze spre mica întreprindere - cârciuma, moara - adică au început să facă capitalism. Brâncoveanu, Bălăcenii aveau bani în bănci, toate familiile boiereşti nu s-au menţinut într-o izolare aurică, cum au făcut aristocraţii din vest care din cauza asta au decăzut şi genetic şi financiar şi au început să aibă rolul unor personaje de decor, de saloane, fără să mai intervină direct în mecanismul istoriei, poate doar ca militari. R.H.: Domnule profesor, aţi călătorit mult, aţi simţit undeva în Europa, în ţările unde încă se mai poartă titlul de conţi, baroni, că mai există atmos-

Printre rânduri

Radu Herjeu

fera aristocratică sau este doar o chestie de decor, aşa cum spuneaţi dumneavoastră? C.B.S.: Este o chestie de decor şi de tradiţie şi, câteodată, de mentalitate de cercuri închise. Aristocraţia germană este foarte închisă, nu poţi merge în vizită la ei, aristocraţia adevărată de pe Valea Loirei este foarte închisă şi tradiţională încât uneori are comportamente ridicole şi totuşi le păstrează ca pe un fel de relicve istorice, este anacronică. Nu vorbesc de aristocraţia engleză care este cu totul altceva, este deschisă, este îmburghezită, dacă vreţi, prin achiziţia de noi aristocraţi. Însă mentalitatea aristocratică este depăşită. R.H.: Şi totuşi în Anglia îi ajută şi faptul că, fiind un regat, altele sunt raporturile între conducerea statului şi această aristocraţie. C.B.S.: Ca şi în Ţările de Jos. R.H.: De ce aţi fost atât de pasionat de cibernetică? C.B.S.: Este o poveste foarte amuzantă. Prin 1951-52 am fost îndepărtat din spital, scos din cercetarea ştiinţifică neurologică, neuroanatomică pe care o făceam fără laboratoare, fără nimic, şi atunci întâmplător prof. Matei Balş mi-a dat cartea de Wiener şi atunci am văzut că se poate face cercetare şi cu hârtie şi creion. Singura problemă era că era o cercetare într-un domeniu pe care Stalin îl interzisese. Dar, încurajat de Moisil, apoi prietenia mea cu Edmond Nicolau, pe urmă perspectivele extrem de interesante pe care le deschidea cibernetica aplicată sistemului nervos, m-au făcut să continui pe această linie şi să fiu unul din fondatorii neurociberneticii, lucru care a fost absolut salvator, adică nimeni nu avusese curajul să abordeze acest domeniu; atunci când veto-ul a fost ridicat aveam deja lucrări pregătite, aveam deja o formaţie făcută, relaţii stabilite prin corespondenţă şi am apărut dintr-odată ca un fel de corifei al acestei noi orientări. Aceasta a fost spre binele meu, fiindcă mi-a asigurat o poziţie ştiinţifică în această ţară, pe care am putut să o dezvolt nu prin aroganţă ci formând elevi, făcând conferinţe de popularizare a ştiinţei, conducând simpozioane şi congrese în care am căutat să formăm o şcoală de cibernetică care după aceea s-a dezvoltat, mai puţin în biologie şi mai mult în domeniul economic unde a avut destinele ei pozitive. R.H.: De ce v-aţi îndreptat la început spre medicină? C.B.S.: Era o tradiţie de familie. Tatăl mamei mele era medic, fratele lui geamăn era medic, profesor universitar la Iaşi, fratele lui mai mic era medic prof. universitar la Bucureşti, iar bunica mea era nepoata lui Apostol Asachi, medic cu tradiţii mai pitoreşti - fost secretar domnesc sub Caragea Vodă, ministru sub Cuza, senator sub Carol I, deci vedeţi, un personaj care

Printre rânduri

Radu Herjeu 29

a vrut să aibă un urmaş medic. A avut un băiat medic, dar dintr-un motiv familial s-a sinucis şi n-a mai avut descendenţă medicală şi atunci şi de pe linia aceea mi-a venit această pasiune. De altfel, de când eram mic n-am văzut în faţa mea altă perspectivă decât aceea de a face medicină. Când am intrat nu eram deloc hotărât să fac neurologie. Neurologia m-a atras datorită a doi profesori mari: prof. Ion P. Niculescu care era un neurolog foarte fin, de talie europeană, specialist şi în microscopie şi care m-a învăţat şi mi-a condus şi teza de doctorat şi profesorul Nicolae Ionescu Siseşti, un neurolog extraordinar de elegant şi cu o cultură generală foarte mare. Neurologia îmi satisfăcea şi curiozităţile mele academice. Nimic nu este mai interesant şi misterios decât să vezi cum funcţionează maşinăria asta cerebrală, cum se defectează, ce repercusiuni are de la nivele foarte simple, nevrotice, psiho30 tice până la nivelele complicate ale tulburărilor neurologice grave. R.H.: Evident că de aici la geriatrie n-a fost decât un pas... C.B.S.: Da, am fost chemat de către conducerea Institutului de Geriatrie într-un moment când ei erau în criză, am preluat şefia de secţie şi a fost, din nou, un lucru foarte pasionant. Este adevărat că neurologia se ocupa cu bolnavi în vârstă, pe urmă toată pregătirea mea cibernetică presupunea analizarea biologiei celulare şi atunci intrarea mea în geriatrie nu a fost una amatoristică. Făcusem medicină internă cu prof. Lupu, în îngrijirea bolnavilor de neurologie întotdeauna a fost şi a rămas permanentă dimensiunea de medicină internă, aşa că a fost extrem de interesant. Geriatria era interesantă prin problemele sociale pe care le pune şi mai era şi aspectul pitoresc că geriatria românească la epoca respectivă era foarte „en vogue“ şi atunci am avut posibilitatea să cunosc oameni foarte curioşi din lumea întreagă, deci au fost numai avantaje. R.H.: De ce credeţi că a intrat într-un con de umbră după 1990 geriatria românească? C.B.S.: Au fost foarte multe elemente care au concurat la acest lucru, dar aş prefera să nu discut, pentru că dacă aş fi fost lăsat să fac ce trebuie, astăzi geriatria românească era cu totul într-o altă poziţie şi nu bazată numai pe produsele Aslan, ci prin însuşi prestigiul profesiunii ca atare. Contribuţia mea cea mai interesantă în istoria medicinii este că am reuşit să conving Ministerul Sănătăţii să accepte geriatria ca o specialitate în 1992. Eu am pus multă pasiune, dar ştiţi, câteodată e mai bine să fii mai rezervat, trăieşti mai liniştit. R.H.: Domnule profesor, cum aţi ajuns de la medicină, de la neurologie, geriatrie, la istoria culturii? C.B.S.: În anul I la Facultatea de Medicină a venit un profesor foarte

Printre rânduri

Radu Herjeu

mare, Francisc Rainer, profesor de anatomie, cea mai „terre a terre“ specialitate din medicină şi şocantă deoarece lucrai cu oase, cu cadavre formolizate. Dar el făcea un curs de cultură generală. După aceea, când s-a retras profesorul Rainer, am avut profesor pe Grigore Popa, tot de anatomie, care m-a luat şi m-a băgat în învăţământ. Lui îi datorez faptul că am avut carieră universitară. El combina medicina cu o imensă cultură generală. Aceste modele pe care le-am avut au făcut ca totdeauna, paralel cu satisfacerea curiozităţilor profesionale fără de care nu poţi să-ţi faci profesiunea, să privesc şi spre aceste orizonturi ale culturii, ale spiritualităţii. După aceea, nu uitaţi că fac parte dintr-o familie ortodoxă, de ortodocşi care au avut grijă de această biserică; au construit 16 biserici numai în ţara Românească. S-au implicat, eu însumi, epitrop testamentar la biserica „Domniţa Bălaşa“ (care este biserică de familie, era biserică brâncovenească) sunt în Consiliul Naţional Bisericesc, adică a fost şi orizontul acesta teologic deschis prin orientarea tradiţională a familiei noastre. Aşa că, vedeţi, nu este nici un mister şi probabil că, pe undeva, în sistemul meu psihic existau deschise valenţele pentru cultura generală şi convingerea mea este că un medic mare nu poate să-şi facă profesiunea dacă nu are şi această dimensiune culturală. De altfel, lucrul este valabil pentru toate profesiunile. Şi, uite aşa..., anii au trecut, în loc să stau la pensie, predau cultura gene-rală la o universitate privată şi am preluat conducerea Institutului de Antropologie al profesorului Rainer, care e un institut de antropologie medicală ca etichetă, dar care în realitate este un cenaclu, adevărată academie florentină. R.H.: Domnule profesor, pentru că aţi spus că orice om care profesează într-un anumit domeniu ar trebui să aibă o cultură generală solidă, de ce credeţi că în ultimii ani în România, dar în ultimii zeci de ani în occident se bate monedă pe superspecializare, unispecializare, se spune că „şi-aşa n-ai timp să te specializezi în domeniul tău ...“? Este o mentalitate care văd ca a intrat puternic şi în România. C.B.S.: Este o mentalitate pragmatică care susţine ca toate eforturile cerebrale să fie orientate spre profesiune şi spre un sector de distracţie uşoară. Şi realitatea este că, în fond, ea exprimă o tendinţă de robotizare a societăţii umane. Noi am avut la sfârşitul secolului al XVIII-lea începutul secularizării, desacralizării societăţii umane, care n-a fost un avantaj, fiindcă progresul ştiinţific s-a refăcut şi fără acest lucru, dar despiritualizând societatea a deculturalizat-o. Acum intrăm în faza în care, într-adevăr, societatea umană, în special conducătorul economic spune că de ce să investim bani ca să avem nişte creiere care discută despre Kant când e mai bine să

Printre rânduri

Radu Herjeu 31

ştie cum să strângă un şurub sau să-mi inventeze mie o şurubelniţă mai bună. Eu sunt mai câştigat să investesc bani în omul acesta. Greşesc, pentru că activitatea profesională trebuie să se integreze armonic în activitatea socială, pentru că această integrare este infinit mai productivă pentru un om care are o viziune culturală a realităţilor şi care poate să aibă un dialog cu oameni care au un orizont deschis spre alte valori decât cele strict profesionale. Această brutală specializare duce până la urmă la o diminuare a capacităţilor cerebrale. Bernard Shaw spunea că există o tendinţă ca omul să ştie din ce în ce mai mult pe domenii din ce în ce mai mici şi va ajunge să ştie totul despre nimic. Restrângându-ţi domeniul, nu mai vezi ce este în stânga, în dreapta, omul se duce la serviciu, vine acasă, deschide televizorul, se uită la o telenovelă, mănâncă bine, se duce la o discotecă, se 32 întoarce şi gata. Asta explică de ce în societatea americană, de exemplu, în momentul de faţă analfabetismul este atins de 25% din populaţie, ceea ce este îngrijorător dintr-un anumit punct de vedere. Eu cred că este continuarea procesului de secularizare şi presiunea asta economică - omul care mânuieşte fondurile preferă să le investească într-un hiperspecialist decât într-un om armonic dezvoltat. Lucrul este contraproductiv. R.H.: Credeţi că există vreo şansă să nu ne îndreptăm spre acea societate cu oameni care ştiu totul despre nimic? C.B.S.: Eu cred că da. Eu văd la tinerii noştri care sunt foarte setoşi să afle cât mai mult din istorie, din cultura generală, din spiritualitate, dar din păcate societatea românească nu e în stare să le satisfacă aceste curiozităţi aşa cum trebuie. Şi tot sub presiunea economicului a apărut un lucru tot atât de dezastruos ca incultura, subcultura, sau ceea ce numesc eu literatura asta de tarabă care este un factor dizolvant al intelectualităţii. De exemplu, omul are setea să cunoască lumea transcendentală, ce a dat istoria culturii în acest domeniu şi el vine cu o carte de magie de două parale, o carte de astrologie de trei parale sau cu o doctrină satanistă, care se-mplântă pe un teren deschis spre spiritualitate. Societatea românească trebuie să ia atitudine şi aici nu numai statul prin şcoală, dar şi societatea civilă prin organizarea unor cenacluri, prin sponsorizarea unor proiecte de culturalizare. Eu am luat o iniţiativă împreună cu un colaborator să organizăm o fundaţie - „Excelsior“ pentru promovarea copiilor supradotaţi. Cu posibilităţile noastre îi ajutăm să se afirme. Acest creier uman este acelaşi ca în epoca preistorică, are aceleaşi posibilităţi, numai că societatea aceasta globalizată, robotizată, hipercomercială îi mobilizează reţelele neuronale spre domenii, este adevărat, pragmatice, dar fără acel panaj pe care îl dă vieţii frumosul, întrebările mari legate de existenţa umană, soluţiile pe care le-au dat şi marile modele ale

Printre rânduri

Radu Herjeu

istoriei. În epoca comunistă s-au şters modelele istoriei; s-a spus că istoria nu are nevoie de personalităţi, deşi au creat cel mai teribil cult al personalităţii. Trebuie reactualizate modelele mari, din istoria reală naţională, din istoria culturii româneşti, din istoria culturii universale. R.H.: Nu vedeţi că în ultima vreme se încearcă exact contrariul, dărâmarea şi a ceea ce a mai rămas din istoria naţională, din literatura română? Nu credeţi că aici şi intelectualii ar trebui să aibă un mare cuvânt de spus? C.B.S.: Păi, nu că au un cuvânt de spus, au o răspundere imensă. R.H.: Şi de ce nu şi-o asumă, cei mai mulţi? C.B.S.: Mai întâi că necesită un efort şi oamenii sunt comozi, apoi, noi încă trăim sub impresia falsă a statului providenţă, ori intelectualii trebuie să scrie cărţi, articole în ziare, să apară la televiziune la emisiuni culturale, să promoveze un anumit domeniu al culturii, să subvenţioneze o operă de artă. Acesta este efortul pe care trebuie să-l facă ei şi, bineînţeles, să aducă în contextul vieţii sociale şi alte repere decât cele strict economice care astăzi hipnotizează tineretul şi chiar societatea noastră. Vorba aia, mai bine sărac şi cu o viaţă foarte bogată din punct de vedere spiritual şi cultural, decât extrem de bogat şi să fii tot timpul cu telemobilul la ureche. R.H.: Domnule profesor, şi a fi liberal este tradiţie de familie? C.B.S.: Da. Liberalismul începe în secolul al XIX-lea şi Bălăcenii au fost printre primii liberali, forma aceea de atunci. În fond, liberalismul la noi a fost în mod foarte curios şi paradoxal expresia unei revoluţii burgheze, dar nu pornită de jos în sus; nu negustorii, nu micii comercianţi, nu micii funcţionari au făcut revoluţia burgheză, ci marii boieri. Lucrul s-a datorat unui fenomen foarte curios. Boierimea românească s-a trezit la începutul secolului al XIX-lea sub mirajul Franţei. Este curios pentru că noi am trăit sub otomani şi cu mirajul austriac şi după aceea şi cu mirajul rus. Mirajul acesta francez a făcut ca boierii să-şi trimită fiii în Franţa şi acolo au intrat în sistemul studenţimii franceze: cu o coloratură masonică, cu implicarea lui Lamartine şi, reveniţi, au luptat contra propriilor privilegii medievale şi au instaurat liberalismul. Aşa se explică faptul că primii mari liberali au aparţinut unor familii boiereşti: Bălăcenii, Brătienii, Rosetteştii, Kogălnicenii ş.a.m.d. R.H.: De ce nu v-aţi implicat mai la vedere în politică, în parlament, în disputele dintre partide? C.B.S.: În disputele dintre partide m-am implicat şi am făcut eforturi mari, obiectivul meu principal fiind consolidarea Partidului Naţional Liberal şi unificarea liberală, în care am jucat câteva roluri destul de pozitive. În ceea ce priveşte prezenţa mea în parlament am avut un raţionament

Printre rânduri

Radu Herjeu 33

foarte simplu. Nu sunt un om de lege, nu mă pricep la rafinamentele legislative şi atunci ar fi însemnat să stau ore şi zile întregi în parlament şi să intervin o dată sau de două ori pe săptămână sau pe lună. Era foarte comod, dar am zis că sunt mai util, în această perioadă de transformare, să-mi concentrez activitatea mea spre munca de reculturalizare, de respiritualizare a populaţiei, decât să stau frumos în bancă, să am un salariu mare, maşină la scară, şofer la dispoziţie şi din când în când să trăncănesc, nefiind un specialist în domeniul juridic. Mi s-ar fi părut că iau banii oamenilor degeaba, şi-atunci am stat deoparte, dar nu în afara luptei politice. Acum sunt preşedintele unei fundaţii a PNL care caută să mobilizeze tineretul într-un Institut liberal în care să se consolideze aspectele teoretice ale liberalismului. R.H.: Domnule profesor, ce credeţi că lipseşte societăţii româneşti 34 acum, la sfârşit de mileniu, în principal? C.B.S.: Nu aş putea să spun ce lipseşte în mod principal. Lipseşte realizarea acestei transformări de mentalitate care este absolut necesară, dar lipseşte şi perfectarea unui sistem socio-economic care să fie mai performant pentru ca întreaga calitate a vieţii, a populaţiei să fie ceva mai bună. Economiştii bâjbâie într-un experiment istoric care nu a fost realizat niciodată, nu există soluţii pragmatice, nu a experimentat nimeni trecerea de la un sistem totalitar de extremă stângă, în care proprietatea era nulă şi statul era beatificat, la o societate de consumaţie, liberală, democratică. Este un proces care invers a fost foarte uşor. Au venit armatele sovietice, au pus tunurile pe populaţie şi au obligat-o să renunţe la proprietate şi să devină funcţionari de stat cu toţii. Acum este foarte complicat. Nu există soluţii. Fenomenul nu este românesc, este european. Unele ţări sunt înainte pentru că l-au început mai devreme, de exemplu Ungaria, care l-a început cu vreo zece ani mai devreme; pe urmă există un sprijin mai consistent acordat unor anumite ţări din Est decât altora. Adică toţi suntem egali, dar unii suntem mai egali decât alţii. Este o realitate în momentul de faţă. Societatea românească este încă superbirocratizată, oamenii nu vor să-şi asume răspunderea, privesc spre stat ca spre părintele absolut care trebuie să rezolve toate problemele. Aceste lucruri sunt nişte remanenţe arhetipale ale societăţii totalitare de stânga. Dar până toate aceste lucruri ies din minte, toată lumea este nemulţumită şi fondul acesta de nemulţumire creează un climat social tensionat care este exploatat de către profitorii care au existat întotdeauna. Se ştie că în perioade tulburi profitorii se ridică. Acesta este un fenomen istoric care face parte din realităţile legate de însăşi structura noastră antropologică, ori, trăim acest moment şi bineînţeles această teribilă cangrenă care ne roade pe toţi, dar nu numai la noi, ci şi în Vest, a corupţiei.

Printre rânduri

Radu Herjeu

R.H.: Credeţi că este mai prezent sau mai acut în România datorită unor caracteristici ale românilor sau suntem noi mai necunoscători într-ale societăţii? C.B.S.: Nu, noi avem o manie şi chiar mediile nostre de informare au o manie de a ne culpabiliza. Nu suntem noi mai corupţi decât francezii, spaniolii sau decât arabii. Corupţia este o boală generală care a apărut în istorie de când există istoria şi care în momentul de faţă are o dezvoltare la nivel planetar. Vedeţi ce se întâmplă în Japonia, în Coreea de Sud. Eu nu dau exemple ca să-i acuz pe ei, dar ca să se vadă că nu trebuie îndreptat degetul acuzator numai asupra noastră, unde corupţia este medie şi în care, întâmplător, instituţiile care trebuie să înfrâneze această corupţie sunt încă într-o fază de restructurare morală în care trec de la un sistem judiciar comandat de stat la un sistem judiciar în care judecătorul îşi ia toată răspunderea lui într-un context în care respectă legea şi morala. Transformarea este foarte grea, dar vine, se simte că vine. R.H.: Domnule profesor, cum aţi defini distincţia? Cum aţi defini a fi un om distins? C.B.S.: Este tot aşa de greu de definit ca şi un om frumos. Pui diagnosticul de om distins, dar ţi-e greu să-l defineşti lingvistic. Asta mi-aduce aminte de un mare anticar englez care era mare specialist în viori Stradivarius. Un alt anticar mai tânăr l-a rugat să-l înveţe şi pe el cum se pune acest diagnostic. Acesta îi spune că se uită la vioară şi trăieşte faptul că este o vioară Stradivarius, că nu are nici un criteriu raţional, este intuitiv. Acelaşi lucru despre distincţie - este intuitiv, trăiesc fenomenul care vine din faptul că ai trăit într-o lume în care ai venit în contact cu oameni distinşi, acest model, aş spune arhetipal, şi aşa cum Jung spunea că arhetipurile acestea te călăuzesc, aşa te călăuzeşte şi diagnosticul de om distins. Cel puţin în lumea mea recunosc foarte uşor această distincţie şi antipodul ei mitocănia, care din păcate creşte exponenţial. R.H.: Credeţi că există o genă a distincţiei? C.B.S.: Există probabil o genă, dar faptul că te-ai născut într-o familie de oameni distinşi, primeşti o educaţie distinsă, îţi deschizi ochii pe valori este un proces educaţional şi de cultură. R.H.: Dar ştiţi că se spune că există mărgăritare şi în noroi... C.B.S.: Ştiu, aşa este. R.H.: Credeţi că un om poate să se autoeduce spre distincţie? C.B.S.: Cu un efort foarte mare poate dar, în general, societatea trebuie să-i ofere modelele respective. Şi aici este rolul mare al acestei instituţii(televiziunea - n.a.), să nu promoveze mitocănia, să nu promoveze exact

Printre rânduri

Radu Herjeu 35

pârtiile pe care, dacă se angajează, cei tineri ajung spre nisipurile mişcătoare în loc să ajungă spre luminişurile din pădure. R.H.: Vorbind despre mitocănie, nu pot să n-o asociez cu kitsch-ul. C.B.S.: Kitsch-ul este un fel de mitocănie în artă. Este o plagă de care ne izbim şi de care este vinovat, în special, turismul. El generează kitsch-ul prin toate amintirile acelea turistice care au un şarm periculos. Kitsch-ul are şi el atracţia lui, dar trebuie să-i dai valoarea de kitsch. Ştim oameni care colecţionează obiecte kitsch. Sunt nişte kitsch-uri reuşite şi altele nereuşite, care trebuie aruncate. De exemplu, există pipe kitsch de ceramică foarte interesante, care nu au nimic de-a face cu pipa de lemn care este un lucru extrem de distins, sau cu pipa din spumă de mare care are certificatele ei de nobleţe. 36 R.H.: De unde au oamenii această deschidere spre kitsch mai curând decât spre arta pură, adevărată? C.B.S.: Cred că este tot un fenomen cultural. Kitsch-ul se creează mult mai uşor. Este mult mai bogat răspândit pe piaţă şi este mult mai ieftin. Şi-atunci, omul vrea să-şi pună un tablou în casă şi nu poate să-şi plătească un Rembrandt şi-atunci îşi plăteşte o pânză oarecare, îşi formează ochiul pe lucrul acesta. Se ştie că în casele de mahala se găsesc tablouri cu felia de pepene roşu, cu ţiganca cu floarea în gură... Sunt considerate capodopere de artă. Este un fenomen de educaţie, de cultură, dar şi economic. De vină este şi biserica. Mai ales biserica catolică promovează kitsch-ul. Toate statuetele care se găsesc în proporţie de masă la locurile de pelerinaj sunt kitsch. Am văzut şi am atras atenţia şi ierarhilor noştri pătrunderea în bisericile noastre a icoanelor kitsch şi aceasta este inadmisibil pentru că biserica trebuie să promoveze arta adevărată. Contactul cu divinitatea se face în mod onest şi kitsch-ul este exact negarea onestului, este o minciună artistică. R.H.: Domnule profesor, aveţi vreun regret legat de viaţa dumneavoastră? Aţi făcut o mulţime de lucruri, aţi fi vrut să faceţi şi altele? C.B.S.: Regretul meu este că nu am putut să fac învăţământ încă de la început. Câteva decenii am fost izolat în învăţământ. Regret nu pentru prestigiul titlului de profesor. Am fost respectat şi am fost menajat ca şi cum aş fi fost un profesor, datorită capacităţilor mele profesionale, dar mi-ar fi făcut plăcere să formez tineri, îmi place să văd tineretul, îmi place să-i dau din cunoştinţele mele. Aş fi dorit să formez o şcoală ca să am cui să transmit mai departe ceea ce am acumulat o viaţă întreagă. Acest lucru mi-a fost refuzat şi este singurul regret mare pe care îl am. R.H.: Revenind la faptul că familia dumneavoastră a renunţat la titlul de conte, v-ar fi plăcut să vi se spună conte?

Printre rânduri

Radu Herjeu

C.B.S.: Nu ştiu, dacă nu am fost învăţat cu acest lucru! Sigur, port blazonul, port coroana, am hârtie de scris mai simandicoasă, cu blazon, dar acestea înseamnă un respect faţă de un simbol pe care îl avem de atâtea secole şi care ne-a fost conferit de un împărat pe care-l respectăm cu toţii, dar ca să afişez titluri din acestea, mi se pare puţin anacronic, dar nu este mai puţin adevărat că în anumite societăţi vest-europene a avea astfel de titluri nu-i o joacă. Îţi deschide o mulţime de uşi, de saloane, poţi să pătrunzi la anumite nivele şi în conducerea politică şi economică şi în viaţa culturală. Acolo este un avantaj dar eu nu l-am speculat. R.H.: Vă mulţumesc şi sper să mai avem ocazia să mai stăm de vorbă şi despre alte subiecte care v-au pasionat de-a lungul vieţii şi să încercăm împreună să-i convingem pe tineri că ultraspecializarea nu este cea mai fericită cale de a ajunge undeva. C.B.S.: Două lucruri nu sunt fericite: ultraspecializarea şi viaţa comodă. Nu trebuie să te fereşti de stress, trebuie să ştii să faci faţă acestuia. Stresul este un stimulent al capacităţilor creatoare ale gândirii umane. R.H.: Încă o dată vă mulţumesc.
- interviu realizat în 1999 -

Printre rânduri

Radu Herjeu 37

Printre rânduri Radu Herjeu

Anania Bartolomeu
Arhiepiscop
S-a născut în comuna Glăvile, judeţul Vâlcea, la 18 martie 1921. A absolvit Seminarul Central din Bucureşti, liceul Mihai Viteazul din acelaşi oraş şi Academia Teologică Andrei Şaguna din Sibiu. În 1942 a fost hirotonisit întru ierodiacon la Mânăstirea Antim din Bucureşti. Între 1958 şi 1964 a fost deţinut în închisorile comuniste pentru activităţi „subversive“ în timpul studenţiei. În perioada 1965-1976 a activat în cadrul Arhiepiscopiei Misionare Ortodoxe Române din America şi Canada. După întoarcerea acasă, a urcat în ierarhia Biseriii Ortodoxe. La 21 ianuarie 1993 a fost ales Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului. A publicat 17 volume de poezie, proză, teatru, memorialistică şi eseuri. În 1982 obţine Premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România.

39

Printre rânduri Radu Herjeu: Înalt Preasfinţia Voastră, vom merge pentru început cu foarte mult timp în urmă, şi anume atunci când aţi făcut alegerea de a urma calea preoţiei. De ce aţi făcut această alegere? Anania Bartolomeu: Sunt călugăr de aproape şaizeci de ani şi nu am comentat niciodată pricina care m-a îndemnat către mănăstire; consider, pe de o parte, că este o problemă strict personală şi, pe de altă parte, nici eu, până astăzi, nu sunt lămurit. Sunt convins însă că în clipa aceea, ca şi mai târziu, Dumnezeu a ştiut ce face cu mine. R.H.: Să fie şi influenţa faptului că proveneaţi dintr-un lung şir de preoţi? A.B.: Nu cred, mai degrabă eram pregătit pentru preoţia de mir şi maică-mea vedea în mine un preot paroh destoinic, fie de oraş, fie de ţară, aşa încât hotărârea mea de a merge la mănăstire a fost o surpriză. De altfel, nici nu i-am întrebat pe părinţii mei, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori. La început mama „a bocit“, apoi s-a obişnuit cu gândul, pentru ca apoi să sfârşească prin a fi fericită. R.H.: Aţi urmat în paralel cu seminarul şi liceul „Mihai Viteazul“? A.B.: Nu în paralel. Pe vremea aceea, cu diploma de seminar se putea merge numai la teologie. După ce am terminat seminarul m-am hotărât să urmez Facultatea de Medicină şi pentru aceasta aveam nevoie de diplomă de bacalaureat, aşa încât am dat nişte examene de diferenţă la liceul „Cantemir“ din Bucureşti şi apoi am fost repartizat pentru bacalaureat la liceul „Mihai Viteazul“, şi am luat examenul. Cu această diplomă am putut să intru la medicină. R.H.: De ce v-aţi dus la medicină dacă porniseţi pe un alt drum? A.B.: Iată de ce: când mă aflam în Mânăstirea Antim de Bucureşti, proaspăt călugăr, am trecut printr-o criză sufletească foarte profundă, în cursul căreia am simţit nevoia de a-mi reface iubirea pentru om, pentru aproapele meu, pentru că era ceea ce pierdusem. Mă gândesc la acea imagine a lui Dostoievski, în sensul că iadul este durerea de a nu mai putea iubi. Şi cred că treceam pe lângă iad. Aşa se face că, simţind această nevoie, consideram că nu puteam s-o fac decât în calitate de medic, fireşte, doctor fără de arginţi, pentru ca să-mi dedic puterea spirituală vindecării sufletului pe de o parte, iar prin ştiinţa medicală să-i pot fi de folos trupeşte. R.H.: Cum era posibil ca, totuşi, iubindu-l pe Dumnezeu, să nu-i mai iubiţi pe oameni? A.B.: Aceasta nu ţine de o explicaţie. Crizele nu se explică, ele se înregistrează, se rezolvă. Criza mea s-a rezolvat. A fost o criză temporară care Radu Herjeu 41

m-a determinat să fac acel pas către medicină, dar o dată făcut, a trecut. R.H.: Şi nu v-a părut rău că n-aţi terminat şi medicina? A.B.: Ba da, pentru că începuse să-mi placă. Eu, prin structura mea, nu eram făcut pentru ştiinţele exacte, ci pentru ştiinţele umaniste, aşa încât munceam enorm pentru a-mi suplini lipsa de vocaţie. Eram un student bun al marilor profesori din vremea aceea: i-aş pomeni pe Victor Papillian, pe Grigore Benetato, pe Crişan, pe Secăreanu. Mai mult decât atât, aveam perspectiva de a intra preparator şi posibil asistent la catedra de fiziologie medicală, care era condusă de marele savant Grigore Benetato. Mi s-au prăbuşit toate aceste idealuri o dată cu evenimentele din mai-iunie 1946, care sunt cunoscute. R.H.: Aţi urmat şi muzica instrumentală. De ce? 42 A.B.: Iată de ce: în seminarul central, din programa analitică făcea parte şi vioara sau violina, pentru că se moştenea această tradiţie din vremea când preotul era, la ţară, şi învăţător. El învăţa muzica cu ajutorul viorii, aşa încât singurele şcoli secundare în care vioara era disciplină obligatorie erau Şcoala Normală pentru învăţători şi seminariile. După opt ani de seminar am crezut că aş putea să merg mai departe, nu să devin un Yehudi Menuhin, dar în orice caz un om care să ştie să cânte la vioară, dar am ratat şi asta o dată cu greva din 1946. R.H.: Şi nu aţi mai cântat de-atunci? A.B.: Nu, am mărturist cândva, într-un volum de amintiri literare, că la vremea aceea şedeam într-o vilă din parcul sportiv al universităţii, se numea parcul „Regele Ferdinand I“, acum se numeşte parcul „Iuliu Haţeganu“ şi pe drept numit aşa pentru că era ctitoria lui, împreună cu celebrul alergător la suta de metri Ion Moina. El îşi făcea exerciţiile de alergări, iar eu de vioară. Într-o seară m-am întors foarte obosit de la cursuri şi m-am aşezat lângă o salcie pe malul lacului, ascultând cântecul unei privighetori, fascinat, şi m-am gândit că niciodată nu voi ajunge să cânt la vioară aşa cum cânta acea pasăre. Şi din acea clipă am pus vioara deoparte şi nu am mai cântat. R.H.: Adică, sunteţi un perfecţionist? A.B.: Cred că era un mic pretext să o părăsesc... R.H.: N-aţi fost tentat niciodată să reluaţi? A.B.: Nu, am şi dăruit vioara altcuiva care avea mare nevoie de ea. R.H.: Toate aceste incursiuni ale dumneavoastră şi în alte domenii decât cel strict teologic erau un semn că vă doreaţi şi altceva, că nu vă simţeaţi împlinit pe drumul acesta? A.B.: Unul din personajele mele dintr-un poem dramatic are un refren

Printre rânduri

Radu Herjeu

pe care-l rosteşte din când în când: „Fă-mă Doamne ce m-oi face / Altceva decât ce sunt“, aceasta însemnând nemulţumirea de tine însuţi şi de aici tendinţa de a face un pas mai departe, către un pisc mai înalt şi, dacă se poate, către perfecţiune. Pe de altă parte, la douăzeci de ani ţi se pare că le poţi face pe toate, mai târziu, o dată cu vârsta, îţi dai seama că trebuie să fii măsurat, că trebuie să ai priorităţi. Priorităţile mele de-a lungul vieţii au fost biserica şi literatura. R.H.: Mă bucur că aţi amintit dumneavoastră pasiunea pentru literatură, poezie, în special pentru dramaturgie. Cum aţi început să scrieţi? A.B.: Am început la vârsta de zece ani, eram în clasa a treia, la ţară, păzeam văcuţa familiei pe câmp şi deodată mi-a venit în minte că aş putea pune în versuri lecţia de istorie pe care învăţătorul Nae Bădiţă ne-o predase în ajun şi care se referea la bătălia de la Călugăreni a lui Mihai Viteazul. Trebuie să mărturisesc însă că, înainte de aceasta, fratele meu mai mare Dumitru Anania, care era deja student, ne-a trimis o scrisoare în versuri pe care eu am citit-o în faţa mamei şi a surorilor mele şi cred că mi-a trezit dorinţa de a-l imita sau de a-mi demonstra mie însumi că aş putea să scriu şi eu în versuri. Aşa că am versificat lecţia de istorie, am scris-o în memorie nu eram pregătit să scriu. Acasă i-am citit-o maică-mii, care m-a încurajat, apoi un coleg m-a „pârât“ învăţătorului care, citind-o - între timp o transcrisesem - m-a bătut pe umăr şi m-a încurajat. Spun acest lucru pentru educatori şi pentru profesori. Este foarte important ca un copil care are o vocaţie artistică să fie încurajat. Eu nu am uitat ce mi-a spus învăţătorul meu şi am continuat să scriu şi, când am debutat, destul de târziu, în 1996, i-am trimis prima mea carte cu o dedicaţie. R.H.: V-aţi gândit vreodată să alegeţi numai calea scrisului? A.B.: Sigur, pentru că ea a venit înainte de a mă hotărî să devin călugăr. Repet, literatura o fac de la zece ani iar hotărîrea de a îmbrăţişa haina monahală a venit zece ani mai târziu. Atunci m-am văzut numai scriitor. Mai târziu mă vedeam în ambele ipostaze în paralel, fără să consider că una o contrazice pe cealaltă, ci dimpotrivă, devin complementare. R.H.: Aţi scris şi poeme dramatice şi chiar un volum de teatru: „Poeme cu măşti“, A.B.: „Poeme cu măşti“ este o a doua ediţie a patru dintre cele cinci poeme dramatice ale mele. Apăruseră în ediţii separate şi apoi le-am revizuit şi au apărut într-un volum pe care mi l-a publicat editura „Cartea Românească“ în 1970. L-am numit „Poeme cu măşti“ pentru că aşa consider eu că este faţa mea atunci când apar pe scenă, pornind de la sentimentul că în fiecare personaj, oricât ar fi el de angelic sau de demonic, există şi

Printre rânduri

Radu Herjeu 43

câte o părticică din autor. R.H.: V-aţi imaginat vreodată regizând sau chiar jucând? A.B.: De regizat am regizat, iar de jucat n-am jucat decât în copilărie în Pluguşorul sau când eram elev. Regie am făcut, ştiu cum se face un decor, am luat lecţii de scenografie de la maestrul decorator al Operei Române, cunosc efectul luminilor. Aşa cum un dirijor, un compozitor trebuie să cunoască toate instrumentele şi potenţele fiecărui instrument, aşa şi un dramaturg trebuie să cunoască potenţele scenei, până unde îşi poate permite să-şi desfăşoare imaginaţia. R.H.: Care este cea mai mare satisfacţie pe care a-ţi avut-o din această direcţie, cea a scrisului? A.B.: Este bucuria de a te şti citit. Deşi criticii n-au fost interesaţi de 44 cărţile mele, am avut ceea ce se cheamă succesul de public, cărţile mele s-au epuizat în timp record. Aceasta este o mare satisfacţie pe care o poţi avea. Restul - banii sau gloria, sau consacrarea - contează mai puţin. R.H.: Aţi fi putut scrie şi mai mult în acest timp? A.B.: E greu de spus. Întrebarea ar fi dacă aş fi putut scrie mai bine, nu mai mult. Fiecare scriitor, spre sfârşitul vieţii lui, ar trebui să creadă că opera lui ar mai trebui scrisă încă o dată. R.H.: Există vreo diferenţă între scriitorul Valeriu Anania şi arhiepiscopul Bartolomeu Anania? A.B.: Arhiepiscopul Bartolomeu Anania nu mai face literatură fiindcă s-a consacrat revizuirii Bibliei în limba română într-o nouă versiune şi în ediţie comentată. A renunţat la literatura proprie, considerând că toate cărţile pe care le-a scris nu reprezintă altceva decât un exerciţiu de 40-50 de ani pentru această operă pe care o face acum. R.H.: Înainte de a deveni arhiepiscop şi înainte de a vă dedica exclusiv traducerii Bibliei care era diferenţa dintre scriitor şi preot? A.B.: S-au împăcat bine, uneori s-au mai ciondănit, s-au mai supărat şi şi-au întors spatele, dar nu foarte des. Cred că mai degrabă au devenit complementari, s-au întregit unul pe altul, ceea ce m-a determinat ca atunci când am scris eseurile „Cerurile Oltului“ să abordez textul ca pe un dialog, să-i zicem platonician, între Bartolomeu şi Valeriu, unul reprezentând teologul şi celălalt reprezentând scriitorul. Toată cartea este structurată pe acest dialog, nu numai din motive tehnice, de a fi mai viu, ci şi pentru această semnificaţie de dialog între cei doi care se şi contrazic, pot avea păreri diferite, dar până la urmă ajung la aceeaşi concluzie. R.H.: Care vă este cel mai drag totuşi, Valeriu sau Bartolomeu? A.B.: Amândoi deopotrivă. Ştiţi ce se întâmplă? Cred că literatul are

Printre rânduri

Radu Herjeu

mai puţine ispite şi mai puţine posibilităţi de a deveni păcătos, pe câtă vreme un cleric, un călugăr îşi ia o sarcină foarte grea care îi inculcă în permanenţă sentimentul de insatisfacţie, de imperfecţiune şi de tristeţe că nu izbuteşte să fie mai bun. R.H.: Există o libertate a scriitorului pe care un slujitor al bisericii nu o are? A.B.: Sigur că există anumite limite care ţin mai mult de bun simţ decât de cenzură. Părintele Gala Galaction, şi el un clasic al literaturii noastre, nu s-a cenzurat, în memoriile lui. A fost sincer în ceea ce a scris, dar îmi amintesc de un comentariu al unui mare critic literar care spunea că părintele Gala Galaction în calitatea sa de preot condamnă păcatul, dar cu câtă voluptate şi măiestrie îl descrie... R.H.: Există şi în cărţile dumneavoastră ceva pe care l-aţi fi putut privi altfel dacă nu era al dumneavoastră? A.B.: Nu, viziunea literară nu a fost cenzurată de ipostaza călugărului, Cred că limbajul a păstrat totuşi o anumită decenţă, dar pentru aceasta nu trebuie să fii neapărat cleric, important este ca limbajul să aibă impactul pe care ţi-l doreşti cu cititorul sau ascultătorul. R.H.: Ce are un impact mai mare: o poezie, o piesă de teatru sau o slujbă? A.B.: Nici un succes, nici un fel de ropot de aplauze nu pot echivala bucuria unui sfârşit de liturghie, ai o stare de fericire, de mulţumire, de lumină, de împăcare, de apropiere de Dumnezeu. R.H.: Este starea dumneavoastră dar este şi a celor care ascultă? A.B.: Să sperăm. Predic la amvon, mă uit în ochii oamenilor, am motive să cred că au primit mesajul meu, totul se petrece în tăcere, fără aplauze, ovaţii, dar în clipa în care comunicarea devine comuniune scopul este atins şi acest lucru se simte. R.H.: Se simte mai ales fiindcă mesajul dumneavoastră este transmis direct. A.B.: Niciodată nu citesc o predică. Vorbesc liber, îmi pregătesc predica, bineînţeles, jumătate acasă şi jumătate în timpul desfăşurării, dar cu ajutorul acultătorilor. R.H.: În general scriitorul nu primeşte imediat feed-back-ul de la cititori, pe când dumneavoastră, ca preot, primiţi imediat reacţia celor care vă ascultă. Bănuiesc că sunt mulţi oameni care vă iubesc. A.B.: Da, cred că da, şi acest fapt mă face să mă simt bine pe pământ. R.H.: Şi responsabil? A.B.: În cel mai înalt grad. Fiecare semn de iubire înseamnă o nouă

Printre rânduri

Radu Herjeu 45

invitaţie la participare. R.H.: Dumneavoastră sunteţi şi preot şi scriitor, adică doi mesageri ai unor valori extrem de importante. Eu am senzaţia, şi asta am spus-o în toate emisiunile mele, că de câţiva ani încoace aceste valori nu mai sunt receptate de tineri. De aceea vreau să vă întreb cum simte, atât scriitorul cât şi preotul Anania această îndepărtare a tinerilor de valorile tradiţionale? A.B.: Lucrez cu tineretul, colaboratorii mei de la centrele parohiale sunt în special tineri. Catedrala din Cluj, mai cu seamă după începerea anului universitar, este plină de tineri. Catedrala are o capacitate de patru mii de persoane, iar cel puţin două mii sunt afară şi ascultă slujba prin intermediul difuzoarelor. Dintre aceştia, 60-70% sunt tineri. Sigur că poate procentual tinerii care sunt debusolaţi sunt mai mulţi şi trebuie să admitem că cei care 46 merg la biserică sunt o minoritate, pentru că drumul către împărăţia lui Dumnezeu este cel strâmt, nu cel larg. R.H.: Şi cei care citesc versuri au fost întotdeauna o minoritate. A.B.: Fără îndoială, şi iubitorii de frumos. Şi totuşi suntem o ţară cu un popor iubitor şi creator de frumos. R.H.: Nu credeţi că, din păcate, ultimii nouă ani au transmis mai ales mesajul că banul este mai important decât cultura? A.B.: Sigur, dar depinde cât crezi acest mesaj. Dar când oamenii îşi rup de la gură, în aceste vremuri de criză, ca să-şi cumpere bilete de exemplu la un concert cu Dan Grigore sau la Festivalul George Enescu, ne arată că sunt speranţe să revenim la iubirea de frumos. R.H.: În predicile dumneavoastră îi îndemnaţi pe tineri să citească? A.B.: Cum să nu, ba mai mult, îi îndemn să înveţe bine limba română. De curând, am avut la Catedrală deschiderea noului an şcolar. În faţa a peste cinci mii de copii am vorbit despre şcoală, despre viitorul lor, i-am îndemnat să-şi asculte profesorii, să-şi iubească religia şi nu uit niciodată să-i îndemn să înveţe să scrie şi să vorbească corect româneşte - aici cred că vorbeşte scriitorul din mine. R.H.: Ce înseamnă pentru dumneavoastră memoria? A.B.: Memoria este o reiterare a unor momente, îţi retrăieşti viaţa, nu doar ţi-o aminteşti şi aceasta contribuie la un fenomen de introspecţie, să poţi privi critic viaţa ta trecută şi având-o sub un ochi critic să poţi face o evaluare asupra ta însuţi. R.H.: Există şi lucruri despre care nu vă face plăcere să vă amintiţi? A.B.: Nu cred că aş fugi de mine însumi, bune sau rele, sunt ale mele. R.H.: Mă gândesc la cele care n-au ţinut de dumneavoastră, la perioada închisorii, de exemplu.

Printre rânduri

Radu Herjeu

A.B.: Ştiţi care este paradoxul? Îmi scria o doamnă din Braşov că are un unchi care a făcut 22 de ani de închisoare şi că, la o vârstă foarte înaintată, se întâlneşte cu foşti camarazi din închisoare şi râd de se prăpădesc când îşi povestesc amintirile din închisoare, iar dânsa nu înţelege cum este posibil să vorbeşti despre puşcărie şi să nu te crispezi. Adevărul este că în anii de închisoare intervine şi umorul. Eu îl numeam „umor infraroşu“, este un mijloc de a supravieţui. Sigur că mi-aduc aminte cu crispare de ceea ce a fost crunt în perioada închisorii, mai ales perioada de anchetă. În general eu consider că totul vine de la Dumnezeu, cu ştirea şi îngăduinţa lui şi că totul poate să-ţi prindă bine dacă ştii să îţi asumi suferinţa. O suferinţă asumată devine benefică, luminoasă, pentru că ţi-ai pus-o în faţa lui Dumnezeu pe care l-ai rugat ca în felul acesta să-ţi mai ierte din păcatele celelalte care nici o legătură cu obiectivele suferinţei pe care ai îndurat-o. Şi totul devine senin, ţi-ai iertat duşmanii şi eşti un om liber. R.H.: Nici imediat după ieşirea din închisoare nu aţi avut resentimente? A.B.: Nu, resentimente nu, dar a existat teama de a nu fi dus înapoi. Faptul că eşti urmărit, spionat, este un drum al groazei, care încetul cu încetul se estompează. R.H.: De fapt închisoarea a fost efectul unui şir de ani în care dumneavoastră v-aţi implicat activ în rezistenţa anticomunistă care a avut un vârf în 1946 în timpul grevelor studenţeşti pe care le-aţi condus. Ce v-a făcut să vă implicaţi în grevele studenţeşti având în vedere faptul că dumneavoastră aţi păşit pe un drum al păcii, al liniştii? A.B.: Tot mâna lui Dumnezeu este, care te cheamă şi îndeamnă atunci când tu nici nu gândeşti. Eu intrasem la Facultatea de Medicină cu gândul la carte şi casă. În acea perioadă, împreună cu colegii mei din anul I, luptam pentru deblocarea examenelor, pentru dreptul de a da o parte din examene şi în toamnă, nu numai în iunie. Se formaseră o serie de comisii dintre colegi, dar care n-au avut prea mult crezământ la rectorat. Pentru că eram călugăr, ei m-au rugat să conduc o comisie şi în felul acesta noi am fost ascultaţi şi ni s-a aprobat cererea. Asta a făcut să devin cineva în ochii întregului an, ceea ce a făcut ca în următorul an, la Cluj, în 1946, când a fost reînfiinţat Centrul studenţesc „Avram Iancu“, să fiu ales preşedinte în unanimitate, prin vot secret, fără ca eu să candidez. Şi-n această calitate, venind acele evenimente, nu mă puteam sustrage, nu puteam fugi ca un laş de la greu. Şi, a propos de amintiri, a fost o voinţă de dincolo de mine şi cred că nu se poate numi întâmplare. R.H.: Atunci chiar v-aţi gândit că puteţi schimba ceva? A.B.: Când te implici într-o asemenea treabă ţi-ai asumat toate riscurile,

Printre rânduri

Radu Herjeu 47

toate urmările. Aşa că atunci când am fost exmatriculat, când am fost arestat, mă aşteptam să mi se întâmple. R.H.: Aţi bănuit în acele clipe că vor urma atâţia ani de comunism? A.B.: Nu, toată lumea aştepta să vină americanii. În 1946 regele era încă în fruntea statului, comunismul era încă firav, credeam că puterile occidentale, în special SUA, vor avea destulă putere să-i împingă pe sovietici înapoi, nu bănuia nimeni atunci fenomenul Yalta. Au trecut mulţi ani şi după ce am intrat la Patriarhie, patriarhul Justinian ne-a spus că biserica trebuie să-şi facă o politică de lungă durată pentru că americanii nu vin curând şi a avut dreptate. R.H.: Dacă nu aţi fi fost arestat aţi fi continuat această luptă activă? A.B.: Încă înainte de a intra la medicină, eu aveam la activul meu mai 48 multe arestări de acest fel pentru că nu am putut să rămân indiferent la trebuinţele momentului şi nu am putut rămâne insensibil la solicitările de a participa la viaţa neamului meu, socoteam că este o datorie. Altfel, vocaţia mea adevărată este de interiorizare şi de singurătate. R.H.: Este adevărat, chiar îmi spuneaţi că nici nu vă stă foarte bine haina de persoană publică. A.B.: Am fost nevoit să devin persoană publică, mai puţin prin literatură, pentru că scrisul se face în singurătate, ci mai mult pentru că s-a socotit că sunt necesar. Să ştiţi că nici pentru arhiepiscop n-am candidat, am fost ales în lipsă, aveam deja zece ani de pensie. R.H.: Aceasta a fost traiectoria vieţii dumneavoastră. A.B.: Dumnezeu ştie ce face cu noi toţi. R.H.: Şi nu v-aţi întrebat de ce o face cu dumneavoastră? A.B.: Asta numai El ştie. Eu înţeleg într-o oarecare măsură, voi înţelege mai bine după ce voi fi dincolo. R.H.: Care sunt dezavantajele că sunteţi o persoană publică? A.B.: Înainte de a fi ales arhiepiscop mă retrăsesem la pensie, locuiam într-o garsonieră de lângă Cişmigiu şi obişnuiam ca în fiecare dimineaţă să mă plimb pe aleile parcului, era pentru plăcerea mea, pentru sănătatea mea. Din momentul în care am apărut pe ecranele televizoarelor, după ce am fost ales arhiepiscop, şi mi-am reluat plimbarea în parc am observat că nu mai eram anonim, toată lumea mă saluta şi în acel moment m-am simţit foarte stingherit. De atunci nu m-am mai plimbat şi regret lucrul acesta. R.H.: Să ne întoarcem la perioada imediat după ieşirea din închisoare, când aţi ajuns în America, la Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă Română. Cum aţi ajuns direct din închisoare în ţara libertăţii? A.B.: Nu, n-a fost chiar direct. Încă din 1957 a venit la Patriarhia din

Printre rânduri

Radu Herjeu

Bucureşti episcopul Andrei Moldovan însoţit de consilierul Alexandru Suciu. Eu eram bibliotecar la Patriarhie, ne vedeam zilnic, conversam şi le-am plăcut şi aşa s-au gândit la o succesiune a episcopului Moldovan. Dar nu i-am încurajat deoarece nu vroiam să am încurcături cu Securitatea. Ei au făcut încă de atunci un demers oficial, de care eu nu am ştiut, dar care nu s-a finalizat pentru că în 1958 am fost arestat. În 1964, de îndată ce s-a aflat că sunt liber, între timp episcopul murise, s-a început demersul prin Consulatul American de la Bucureşti, asigurându-mă că momentul politic sa schimbat, România s-a reorientat politic şi guvernul comunist nu-şi mai poate permite un refuz. Aceasta este explicaţia care de fapt a ridicat multe semne de întrebare. Vreau să vă spun că din închisoare am ieşit în august 1964 şi am plecat în America în octombrie 1965. Am avut girul guvernului american şi dovada este că, o dată plecat în America, din prima zi am avut statutul de rezident permanent cu dreptul de a călători peste hotare cu document american. R.H.: Nu v-aţi gândit să rămâneţi acolo? A.B.: Nu, nu din excese de patriotism, dar chiar dacă comunismul ar fi fost permanent, nu m-am văzut îmbătrânind şi murind acolo, ca probă că după cinci ani de rezidenţă puteam să-mi cer cetăţenia americană, dar n-am putut, datorită unui sentiment foarte personal. Ştiţi ce se întâmplă? În piesa mea „Leul pământului“ există un simbol, o mână de pământ pe care o poartă ostaşul cu el ca să-i ţină de cald. Am vrut să mor şi să fiu îngropat în pământ românesc ca să-mi fie cald. R.H.: Există vreo diferenţă între ortodocşii de acolo şi cei de acasă, ca mentalitate de exemplu? A.B.: Ca mentalitate, da. Sunt în mare măsură americanizaţi, noile generaţii şi-au pierdut limba, însă credinţa este intactă, în afară de administraţie care este autonomă, păstrând cu Sfântul Sinod doar o legătură canonică. R.H.: Şi totuşi, în societatea capitalistă.individualismul este mult mai pregnant decât a fost poate în România până acum câţiva ani. Nici acest lucru n-a avut influenţă asupra apropierii lor de religie? A.B.: Nu trebuie privit ca un individualism sălbatic în care insul calcă în picioare pe vecinul său ca să răzbească. Aşa s-a născut poporul american, printr-un fel de lupta junglei, este adevărat, dar societatea americană este o societate aşezată, unicat în istoria omenirii şi insul nu-şi pierde câtuşi de puţin apartenenţa la un grup social. Acest individualism nu trebuie privit ca un sentiment exacerbat. R.H.: Şi totuşi, de curând am stat şi eu o perioadă în America şi vorbind

Printre rânduri

Radu Herjeu 49

cu nişte americani dintr-un oraş din Sacramento, unde există o mare comunitate de români, dar şi de sârbi ortodocşi, îmi spuneau că există o foarte mare diferenţă între comunitatea de români şi cea de sârbi. Sârbii au pus mână de la mână şi au ridicat o biserică nouă, în schimb românii sunt mult mai depărtaţi unii de alţii. Aţi observat şi dumneavoastră acest lucru? A.B.: Ce ştiu eu este că există în Los Angeles o comunitate românească şi într-adevăr îşi ţineau slujbele, câţiva ani buni, într-o casă închiriată, dar deţin noutatea că acum au biserica lor proprie. Am văzut comunitatea sârbească din San Diego, cu o biserică foarte frumoasă. Eu am cununat în biserica lor o pereche de români, de aceea îi cunosc, dar românii sunt mai puţini şi cu mijloace materiale mai modeste. R.H.: De ce v-aţi întors în ţară? A.B.: Chiar dacă nu vroiam să mor acolo, nu aveam un termen anume 50 când să revin în ţară, dar venind acasă pentru o întâlnire cu colegii mei am fost forţat să rămân. Stăpânirea de stat nu m-a mai lăsat să mă întorc în SUA, am fost supus unei imense presiuni din partea Securităţii să le predau documentele americane, dar am rezistat şi le-am depus la Consulatul American, spunându-le că fiecare document trebuie să se întoarcă la autoritatea care l-a emis. De aici o serie întreagă de neplăceri pe care le-am depăşit. R.H.: Cum aţi trăit momentul revoluţiei? A.B.: Să vă spun drept, într-un articol pe care l-am scris în ziar, m-am autoflagelat că n-am participat la revoluţie, în stradă. Pe urmă mi-a părut rău, pentru că aş fi vrut din toată inima să ies în stradă, pentru că mai ieşisem de multe ori în viaţa mea, dar aveam o sciatică teribilă care, practic, mă ţinea imobilizat. Şi de aceea am urmărit evenimentele numai la televizor. R.H.: Dar ca schimbare, cum aţi simţit? V-aţi văzut visul cu ochii, totuşi aţi luptat în 1946 pentru această schimbare şi iată că ea a venit cu 43 de ani mai târziu. A.B.: Sigur, nimeni nu mai credea în această schimbare, trebuie să fim foarte sinceri, eram un popor disperat. Deşi vedeam că în câteva luni de zile comunismul s-a prăbuşit în ţările socialiste din jurul nostru şi noi rămăsesem ultimii, nu întrevedeam nicicum revoluţia. A fost o mare surpriză pentru noi şi chiar pentru cei care au făcut-o. R.H.: Înalt Preasfinţia Voastră, să revenim la munca dumneavoastră de acum şi anume la trducerea Bibliei şi vreau să vă întreb de ce totuşi mai era nevoie de o nouă ediţie? A.B.: Sunt două motive principale. Mai întâi, limba fiecărui popor

Printre rânduri

Radu Herjeu

Printre rânduri evoluează, în sensul că sunt o seamă de cuvinte care se tocesc şi care dispar din circuitul limbii, iar altele rămân cu sensuri schimbate. Biblia, în cultura unui popor, este monumentul şi al limbii acelui popor. Eu nu fac o nouă traducere, ci doar o revizuire pentru a aduce limba la zi şi mai cu seamă operaţia importantă pe care o fac, şi pe care n-au îndrăznit s-o facă înaintaşii mei, este operaţia asupra sintaxei, fireşte la nivelul lexicului mai puţin, pentru că limba română este foarte bogată, foarte conservatoare şi are o mare stabilitate, dar sintaxa ediţiilor mai vechi era încă tributară sintaxei greceşti sau, în speţă, sintaxei ebraice. Eu nu am făcut altceva, decât am luat frază cu frază şi am topit-o, am făcut o magmă şi am returnat-o în tiparele sintagmei şi ale limbii române. Fireşte că nu am fost insensibil la stil, la a păstra un echilibru între specificul limbajului biblic şi accesibilitatea lui către noile generaţii. O fac cu conştiinţa că este un text pentru generaţiile secolului XXI şi ale mileniului următor. O asemenea muncă se presupune că durează cel puţin un secol, dacă nu două, după care va fi nevoie de o nouă revizuire. În al doilea rând, e vorba de textele în sine, originale, care mai sunt descoperite prin arhive, mănăstiri, cercetate de specialişti, de filologi biblici care creează ediţii critice din ce în ce mai noi şi mai bune. În munca pe care o fac folosesc ediţiile cele mai noi, cu note de subsol. Pentru Noul Testament am folosit ediţia critică a lui Kurt Alant, iar pentru Vechiul Testament, ediţia lui Raffs. R.H.: Şi când va fi gata această nouă ediţie? A.B.: Până acum am reuşit să dau Noul Testament, care a apărut în două ediţii. Din Vechiul Testament, „Cele cinci cărţi ale lui Moise“, „Cartea lui Iov“ care a apărut la Editura Anastasia, „Psaltirea“, „Cântarea Cântărilor“. Am isprăvit, practic, a doua mare porţiune care cuprinde Cărţile politice şi sapienţiale care vor apărea la începutul anului viitor într-un volum la Editura Institului Biblic şi am început de patru-cinci luni munca asupra Profeţilor. L-am isprăvit pe Isaia şi sunt pe cale de a începe munca asupra profetului Ieremia. Dacă Dumnezeu mă ţine în viaţă, îmi dă sănătatea şi puterea de muncă pe care le am acum, mi-ar mai trebui trei-patru ani ca să termin totul. R.H.: O ultimă întrebare, Înalt Preasfinţia Voastră. Aţi avut o viaţă extrem de bogată. Există ceva ce v-aţi fi dorit să faceţi şi n-aţi făcut? A.B.: Aş parafraza pe cineva, „singura mea mare tristeţe este că n-am izbutit să devin sfânt“. R.H.: Vă mulţumesc.
- interviu realizat în 1998 -

Radu Herjeu 51

Printre rânduri Radu Herjeu

Ana Blandiana
Poet

53

Nume real Otilia Coman. S-a născut la 23 martie 1942, la Timişoara. A absolvit în 1967 Facultatea de filologie din Cluj-Napoca. Debutează cu versuri în revista Tribuna şi îşi face ucenicia gazetărească la Viaţa Studenţească. Publică volume de versuri şi eseuri: „Călcâiul vulnerabil“, „A treia taină“, „Imitaţie de coşmar“, „Arhitectura valurilor“. A refuzat orice demnitate publică. A fost preşedinta Alianţei Civice. Căsătorită cu Romulus Rusan.

Radu Herjeu: De ce Ana Blandiana şi nu Otilia Valeria Coman sau Doina? Ana Blandiana: În primul rând ar fi trebuit să fiu Ruxandra... Pentru că tata era închis în perioada în care eu am trimis primele versuri la o revistă literară, Tribuna din Cluj şi pentru că oricum nu se punea problema că aş fi putut publica cu numele meu, care nu era într-adevăr Otilia Doina ci Otilia Valeria Coman. Şi toată lumea îmi spunea Doina. Deci, Blandiana este sfatul mamei, Ana este rima la Blandiana... a fost un joc pe care l-am făcut cu mai mulţi prieteni care scriau versuri. Şi ne-am făcut pseudonime care mai de care mai sonore şi am trimis la revista Tribuna cu acest nume. Când a venit cineva de la redacţie să mă cunoască, cum căutau tinere speranţe, a aflat care este numele meu real; şi aflând că tata este închis a zis: „Pentru Dumnezeu! Să nu spui nimănui că nu-i numele tău“. În curând s-a aflat, şi n-am mai putut să public, dar numele fusese publicat şi am rămas la el. R.H.: Cum aţi descoperit poezia? A.B.: Clasic ar trebui să spun că nu eu am descoperit-o pe ea ci ea m-a descoperit pe mine. Eu sper că e adevărat că ea m-a descoperit pe mine. În orice caz am scris din copilărie; aproape aş zice de când am învăţat să scriu, din clasa I-II. R.H.: Toţi colegii scriau versuri? A.B.: Nu spun că toţi colegii scriau versuri. Spun că eu am început să scriu, şi nu neapărat numai versuri. Ceea ce a existat a fost ideea de a pune pe hârtie ceea ce simţi. Adică scrisul ca grafie. În primul rând a fost un joc din clipa în care am învăţat să scriu, devenind şi mai plăcut când am descoperit noţiunea de rimă. Sigur că un timp noţiunea de poezie a fost legată de noţiunea de rimă. Apoi, încet, încet, aşa cum embrionul trece prin toate fazele de evoluţie... cum i se întâmplă fiecărui scriitor prin toata istoria literaturii, am învăţat să scriu cum au învăţat diverşi scriitori pe care i-am citit. În orice caz, între cititorul care am fost şi scriitorul care sunt există o foarte strânsă legătură. R.H.: Ce n-aţi scris? Am văzut că aţi scris proză fantastică, poezii pentru copii, texte pentru lieduri, însemnări de călătorie. Există ceva ce n-aţi încercat? A.B.: Versuri pentru lieduri n-am scris, s-au scris lieduri pe versurile mele. Cred că teatru n-am scris. R.H.: De ce? Nu v-a tentat niciodată? A.B.: În momentul în care devenisem un scriitor destul de adult încât să-mi fi putut permite şi asta, ar fi fost nevoie de mult mai mult curaj. Exista o cenzură pentru pagina scrisă şi existau încă căteva cenzuri pentru pagina

Printre rânduri

Radu Herjeu 55

scrisă care urca pe scenă şi era interpretată. Teatrul s-a dezvoltat după cum s-a văzut, mult mai greu decât alte genuri literare în condiţiile cenzurii, în timp ce poezia a reuşit să treacă peste cenzura în cea mai mare măsură pentru că în chiar definiţia ei intră înţelegerea printre rănduri. Cunoaşteţi acea lectură printre rănduri care a fost definiţia solidarităţii, şi mai mult a complicităţii între scriitor şi cititor; scriitorul punea jumătate şi cititorul înţelegea totul, întâlnindu-se la jumătatea drumului. Deci, în cazul poeziei, asta e chiar definiţia ei. Definiţia metaforei, care este o comparaţie căreia îi lipseşte un termen. Aşa că, nu întâmplător, poezia a fost genul cu cel mai mare succes şi cu cea mai mare dezvoltare în condiţiile cenzurii, nu numai în România ci în toate ţările din est. R.H.: Şi acum, după atâta timp, care din toate genurile abordate vă ca56 racterizează cel mai mult, sau cel mai limpede? A.B.: Este evident că-n anumite perioade am preferat un gen sau altul. Poezia rămânea întotdeauna în fundal. Este adevărat însă că aceasta intră chiar in definiţia genurilor moderne; romanul, aşa cum este el înţeles de marii contemporani romancieri, sigur că este o operă în proză, care are personaje, o poveste, o istorie pe apă, cum spunea Eminescu, dar în mod evident este mai mult decât atât. Există la baza lui o gândire metaforică care este proprie poeziei, şi în acest sens, indiferent de ce am scris, am rămas, sper eu, poetă. R.H.: Ce înseamnă să ai talent? A.B.: Cred că în ceea ce mă priveşte, talentul, în măsura în care-l am, sau în măsura în care această noţiune mi se aplică mie, a fost capacitatea de a-i convinge şi pe ceilalţi de ceea ce credeam eu. R.H.: Să-i convingeţi? Sau să transmiteţi impresiile dummneavoastră celorlalţi? A.B.: Implicit. Eu, evident, n-am facut decât să mă exprim. Şi asta este valabil de la poezie, de la cărţile pe care le-am scris până la discursurile pe care le-am ţinut. Valoarea acestei exprimări era dată de măsura în care adevărurile ei reuşeau să placă şi celorlalţi. R.H.: Şi invers, când citiţi dumneavoastră versurile unui poet tânăr sau pe care nu-l cunoaşteţi personal, când apreciaţi că este talentat? A.B.: Când reuşeşte nu să spună ci să sugereze. Niciodată exprimarea tranşantă nu a fost definiţia artei literare. Întotdeauna poezia, ca cea mai artistică dintre formele literare, a fost o exprimare indirectă, o sugestie. R.H.: dumneavoastră spuneati că vă exprimaţi sentimentele, gândurile şi ideile prin poezie. Încercaţi să le daţi o formă pentru a fi exact receptate aşa cum aţi fi vrut dumneavoastră, sau lăsaţi cititorului un spaţiu? Poate că

Printre rânduri

Radu Herjeu

cititorul întelege ceva din poezia dumneavoastră, dar cu totul altceva decât aţi fi vrut... A.B.: Fără îndoială. Dar nu pentru că eu las spaţiu, ci pentru că pur si simplu definiţia adevăratei poezii, să zicem, e aceea că are capacitatea de a se multiplica. Fără îndoială există tot atâţia Hamleţi nu numai câţi actori îl interpretează pe Hamlet ci şi câţi spectatori îl privesc şi-l ascultă. Tocmai pentru că există întotdeauna această capacitate a celui care receptează arta de a întregi globul din care artistul nu face decât să sugereze. R.H.: Atunci cum facem cu mesajul? dumneavoastră transmiteţi un mesaj, şi el poate fi receptat cu totul altfel. Un poet care scrie se gândeşte la o anumită categorie de oameni care vor citi, nu? A.B.: Nu. Pur şi simplu se exprimă aşa cum cireşul face cireşe şi crinul parfum. R.H.: Deci naturală. A.B.: Da. Naturală şi miraculoasă, în măsura în care tot ceea ce este natural e miracol. R.H.: Şi nu există totuşi poeţi care construiesc poezia? A.B.: Sigur că da. Totul e ce întelegeţi prin noţiunea de poet. În general noţiunea de scriitor-constructor al cărţilor lui este pentru mine străină de noţiunea de poet. Există foarte multe categorii de scriitori, după cum există foarte multe categorii de pictori. Personal fac parte dintr-una în care există o lege obligatorie care se poate rezuma la o frază a Sfântului Augustin: „Iubeşte şi fă ce vrei“. Deci dincolo de asta totul e discutabil; fără, nimic nu există. R.H.: Ce părere aveţi despre Arta pentru artă? Se vorbea într-o vreme că un poet scrie poezii nu ca să fie citite ci că e ceva natural. A.B.: În perioada proletcultistă au fost create două noţiuni opuse şi la fel de false, după părerea mea; arta cu tendinţă care era arta socialistă şi arta pentru artă în care erau băgaţi toţi cei care nu scriau tot ceea ce le spunea partidul. R.H.: Nu m-am referit la acea perioadă. Eu m-am referit la faptul că unii zic că poezia rămâne poezie chiar dacă nu-i citită. Şi că poţi să ai aceleaşi sentimente, să faci artă chiar dacă n-o arăţi nimănui, chiar dacă n-o faci pentru alţi oameni. Există oameni care pretind că nu-i interesează modul în care sunt receptaţi. A.B.: Pusă aşa, problema rămâne confuză, pentru că dacă artistul ar scrie ca să impresioneze sau anume pentru cineva, e clar că ceea ce ar scrie el nu ar mai fi poezie. Eu, care nu sunt de acord ca poetul să se gândească cui i se adresează, sunt adepta unui ermetism total. Arta ermetică poate să

Printre rânduri

Radu Herjeu 57

fie la fel de opusă poeziei ca şi poezia scrisă anume ca să se înţeleagă, deci de consum. Nu astea sunt criteriile. Ele ţin de gradul de intensitate; şi în măsura în care există intensitate părerea mea e că se şi înţelege. Metafora îşi crează auditoriul prin intensitatea ei. R.H.: Aţi primit multe premii pentru poezie: Premiul Herder, Premiul Academiei, Premiul Uniunii Scriitorilor. Ce au însemnat la momentul respectiv aceste premii? A.B.: Nu ceva foarte important. Uneori au însemnat respectul colegilor din juriu. Existau zeci de premii în fiecare an; eu am primit relativ puţine premii; am colegi care au primit de ordinul a 20 de premii în 25 de ani; eu am luat cinci sau şase, deci nu fac parte din premianţii obişnuiţi. Prima oară am luat premiul Academiei în 1969 si eram mandră că era Alexandru 58 Philippide în juriu, deci un mare poet ca el imi dăduse premiu; când am luat premiul Herder am fost uluită şi amuzată pentru că eu aveam 30 de ani şi eu credeam că este un premiu pe care-l luau octogenarii. Era un premiu pe care îl luase Arghezi, de exemplu. Premiantul avea obligaţia de a prezenta un bursier şi ţin minte ca îmi făcea mare plăcere când, la toate acele ceremonii, eram considerată bursieră în timp ce se căuta premiantul român. Niciodată n-am crezut că a lua un premiu înseamnă a fi... n-am făcut o legătură profundă între noţiunile de premiu şi de valoare. Premiile poate ţin de noroc, sigur că este de dorit să reprezinte o anume acceptare a valorii, dar premiile ţin mai mult de viaţa culturală mondenă. Există mari poeţi de valoare ai lumii care n-au luat niciodată premiu, după cum există scriitori care n-au fost extraordinari si au luat foarte multe premii. E destul să ne gândim la cel mai important dintre premiile lumii, premiul Nobel, care n-a fost luat de Tolstoi, n-a fost luat de Rilke, scriitori care au trăit şi au scris pe vremea când acest premiu se dădea, după cum există alţi mari scriitori care l-au luat. R.H.: Revenind la ce aţi spus mai devreme, cum să premiezi un copac care înverzeşte în fiecare primăvară? Doamnă Blandiana, v-aţi căsătorit foarte tânără, la 18 ani. Şi azi, după 37 de ani, sunteţi împreună cu aceeaşi persoană. Există un secret? A.B.: Da, există, poate, un secret. Secretul profund e că, din când în când, cele două jumătăţi se regăsesc. Cred că secretul este să laşi să treacă de la tine. Şi asta trebuie să o facă amândoi. În cazul nostru amândoi am făcut-o întotdeauna. Dacă căsătoriile funcţionează ca nişte concurenţe n-au unde să ducă. R.H.: Cum trăiţi statutul de soţie, de gospodină? A.B.: Destul de aiurea, cum se zice. Adică, mai ales în ultimii ani, plecăm dimineaţa, ajungem seara, mâncăm de prânz la ora 22, dacă reuşim

Printre rânduri

Radu Herjeu

printre telefoanele care sună în permanentă. Asta ne face să ne dorim amândoi o viaţă normală, să visăm la ea şi să fim fericiţi dacă avem timp să ajungem şi în bucătărie. Oricum, pe lângă ce trăim noi, şi acum ca persoane publice, şi înainte ca simpli scriitori, gospodăria era ceva infinit mai uşor. Şi, oricum, amândorura ne face plăcere, şi să mergem la ţară să săpăm. R.H.: Ce părere aveţi despre femeile care sacrifică mult în viaţă pentru carieră? Sacrifică o familie, o vârstă... A.B.: Depinde ce inţelegeţi prin carieră. Dacă o carieră înseamnă a ajunge ştab şi a călca în picioare totul, inclusiv viaţa personală, ca să ajungi şef undeva, e o prostie. Dacă înseamnă că o soprană renunţă la diferite lucruri pentru a cânta, atunci mi se pare demnă de respect. Aceasta poate fi valabil şi pentru un om de ştiintă. Să existe necesitatea de a face ceva real... R.H.: Nu credeţi că există totuşi şi o obligaţie morală să faci, pentru că ai un dar pe care ceilalţi nu-l au, nu este cumva o obligaţie divină să foloseşti acel dar pentru ceilalţi? A.B.: Da, cred că da. Şi, ca orice obligaţie divină, presupune şi sacrificii. Nu cred însă că problema se pune atât de tranşant. Nu cred nici în acel mit simplificator care spune că, dacă femeia nu rămane la cratiţă, şi-a trădat menirea de femeie. Se pot face amândouă. R.H.: După 1989, pe lângă literatură, v-aţi apropiat foarte mult şi de politică. De ce? Să începem cu decembrie 1989 când aţi refuzat să fiţi vicepreşedinta Frontului Salvării Naţionale, pe 26 decembrie. De ce? A.B.: Am făcut în decembrie 1989 ce am făcut şi în decembrie 1996. Vreau să spun că întotdeauna am refuzat. În prima secundă, atunci, am refuzat din exact acelaşi motiv ca şi acum. Cred că locul scriitorului şi al poetului nu este în structuri de putere. E adevărat că atunci, după refuzul meu, mi s-a răspuns cu o iritare şi cu nişte insistenţe suspecte, aş zice; am descoperit în primul rând că n-am ce să caut acolo, şi, după ce refuzasem să fiu vicepreşedinte, am părăsit şi Consiliul Frontului, fiindcă am simţit că acolo sunt oameni ca mine doar pentru a fi puşi în vitrine, pentru ca în spatele vitrinei să se poată aranja nişte lucruri cu care nu aveam nici o legătură. În plus, am avut sentimentul că este singura modalitate prin care pot să fac ceva util, arătând că ceva nu este în regulă. Dincolo de acest caz special am rămas la ideea că un poet e puţin în afara şi puţin deasupra formelor instituţionale. R.H.: Nu credeţi că în asemenea momente, în care noile generaţii nu mai au modele şi încep să caute valori care nu le mai sunt clare, avem nevoie ca aceşti poeţi să coboare printre noi? Şi a coborî printre noi nu înseamnă numai a organiza un seminar sau o serată culturală.

Printre rânduri

Radu Herjeu 59

A.B.: Eu n-am organizat numai serate culturale, am organizat mitinguri. În şapte ani de zile am înţeles exact ceea ce ziceţi dumneavoastră. Am înţeles nevoia absolut dramatică de modele, de implicare a personalităţilor care erau creditate, în care lumea avea încredere. Am părăsit scrisul pentru a vorbi în pieţe. Asta este tragedia mea la această oră, fiindcă vreau să mă întorc şi sunt prinsă într-un angrenaj din care nu reuşesc să mă smulg atât de brusc cum aş vrea. Am fost între cei care au creat Alianţa Civică. Ştiu că Alianţa Civică a avut un foarte important rol în tot ceea ce s-a întâmplat în ultimii şapte ani, inclusiv în această alternanţă la putere şi în această deblocare a mecanismului politic. Şi ştiu că Alianţa Civică va continua să reprezinte foarte mult în continuare, dar pentru asta e nevoie, cred, ca un om ca mine să nu devină un personaj al unei structuri de putere. Am crezut întot60 deauna că democraţia care a fost inventată în Grecia Antică a câştigat prin dezvoltarea societaţii civile care a inventat controlul asupra celor ajunşi la putere. Dar control fără de care cei ajunşi la putere sunt permanent în pericolul de a cădea victime mecanismului puterii. Acest control nu poate exista decât dacă societatea civilă există. Iar această societate care dă definiţia democraţiei trebuie încă creată la noi. R.H.: Chiar dacă n-aţi fost în prima scenă politică, aţi fost printre cele mai atacate persoane din ultimii şapte ani. Cum aţi trăit aceste atacuri, fiind, ca poetă, o persoană mult mai sensibilă? Cum aţi reacţionat interior? A.B.: Reacţia mea de început a fost una de uluire totală. Eu am ajuns la sfârşitul lui '89, am intrat în noua etapă convinsă - mă mir şi acum cum a fost posibil - că, cu excepţia familiei Ceauşescu, toată lumea este altfel, aveam sentimentul că toată lumea gândeşte ca mine. Mi se întâmpla să mă oprească oameni necunoscuţi pe stradă şi să-mi arate articolele mele tăiate din România Literară. Sentimentul meu a fost că există o unanimitate împotriva lui Ceauşescu. Abia după februarie-martie 1990 am început să înţeleg că această impresie era absolut greşită. Această impresie venea din faptul că tăceam cu toţii, şi credeam că tăceam aceleaşi lucruri, dar când am început să vorbim, am descoperit că era vorba despre lucruri diferite. Mai întâi am fost mirată că un om ca mine, care n-avea de ce să deranjeze pe cineva, sau cel puţin aşa credeam eu, poate să fie atacat cu asemenea violenţă. După ce am demisionat din Consiliul Frontului mi se aruncau cărţile sfâşiate în curte, primeam scrisori de ameninţare - la un moment dat mi le-a cerut cineva care şi-a dat lucrarea de diplomă pe tema psihologiei colective a insultelor şi ameninţărilor trimise prin poştă. Le-am adunat şi le-am cântărit, era cam 1 kg 800. Într-o a doua fază după ce nu m-am mai mirat, am început să-mi dau seama că, pentru faptul că deranjez atât de tare

Printre rânduri

Radu Herjeu

şi pe atât de mulţi, înseamnă că ceea ce spun eu e important. Cu cât i-am deranjat pe mai mulţi, mai ales după 1996, am început să înţeleg tot mai mult de ce se întâmplă lucrul acesta şi n-am mai suferit pentru atacuri. Concluzia mea este că cel mai deranjant în felul meu de a mă purta e că ceea ce fac nu se leagă de o recompensă, că dau, nu iau, oamenii care vor numai să ia pot fi ţinuti în frâu, pot fi manipulaţi, cumpăraţi, vânduţi în funcţie de un preţ pe care îl au întotdeauna. Cineva care nu vrea nimic este foarte probabil să devină chiar exasperant. Aceasta este concluzia mea de acum, cine ştie ce o să mai învăţ pe parcurs... Cu siguranţă, după ce vor trece anii şi vom privi mai calm această perioadă, cred că va rămâne o mare ruşine faptul că oameni de cultură au putut fi insultaţi atât de oribil. R.H.: Există în Ana Blandiana un sâmbure dur? A.B.: Faptul ca n-am murit în condiţiile în care am trăit dovedeşte că da; însă forţa nu vine chiar din aceleaşi izvoare care dau fragilitatea. În orice caz, cred că cel mai puternic lucru în mine e iubirea. R.H.: Spuneaţi în „Coridoare de oglinzi“ că orice vi se întâmplă, este spre binele dumneavoastră. E adevărat? A.B.: Sper că-i adevărat. Sensul acestei fraze era acela că orice trăiam devenea materie primă pentru scris. R.H.: Şi orice suferinţă devine experienţă. A.B.: Exact. Acest adevăr şi această credinţă a mea care a rămas neclintită au fost şi foarte periculoase pentru mine, fiindcă m-au făcut să mă îndepărtez de scris pe lungi perioade, cu sentimentul că oricum nu contează, că oricum, când voi reveni la scris, tot ceea ce am trăit va deveni izvorul din care îmi voi trage puterea. Şi sigur, ar fi de ajuns să mă calce o maşină ca acest lucru să nu se mai întâmple. R.H.: Spuneaţi în „Capela cu fluturi“ că nu aveţi o memorie foarte bună a lucrurilor, a întâmplărilor, ci mai mult a senzaţiilor. A.B.: Adică o memorie a propriilor mele reacţii. R.H.: De care lucru este legată cea mai puternică senzaţie? Care este sentimentul care v-a dat cea mai multă materie primă pentru creaţie? A.B.: Cred că a fost compasiunea; cel mai tare m-au marcat momentele în care am fost pusă în faţa suferinţei altcuiva şi nu puteam să intervin, o suferinţă a cărei încetare nu depindea de mine. Întotdeauna am avut tendinţa să mă compar cu cei mai nefericiţi ca mine. Niciodată nu m-am simţit prost fiindcă sunt mai puţin bogată, sau mai puţin frumoasă decât altcineva. Aveam însă sentimentul că sunt vinovată că am primit mai mult. Încă din copilărie am avut sentimentul că am primit în dar ceva pentru care trebuie să plătesc şi toată viaţa am plătit benevol pentru ele.

Printre rânduri

Radu Herjeu 61

R.H.: Credeţi în destin? A.B.: Da, sigur. Un destin care este foarte dependent de propriile noastre trăsături. R.H.: După cutremurul de acum 20 de ani vi s-a schimbat şi viaţa şi destinul. Din acel moment aţi stat mai mult în afara Bucureştiului. A.B.: Până la cutremur am avut o viaţă obişnuită pentru nişte tineri scriitori ca noi. Lucram fiecare într-o redacţie, acolo era atmosfera agitată care există întotdeauna într-o redacţie, eu lucram la revista„Amfiteatru“ rămânea foarte puţin timp pentru scris. Era un fel de risipire a vieţii, o risipire în tot felul de domenii care ţineau de definiţia tinereţii. Când a venit cutremurul, eu întâmplător n-am fost acasă, soţul meu a scăpat cu viaţă dintr-un bloc în care au murit 300 de persoane şi au scăpat doar câteva, şi 62 am avut sentimentul că dacă lucrurile s-ar fi petrecut normal, dacă n-ar fi intervenit miracolul, ar fi trebuit să murim şi am fi murit la capătul unei vieţi în care nu reuşisem să facem nici a mia parte din ce am fi vrut. În clipa aceea am hotărît că numai scrisul contează, că este singur lucru pe care l-am dorit întotdeauna. Am demisionat şi fiindcă nu aveam locuinţă am închiriat o căsuţă la ţară pe care apoi am cumpărat-o şi totul s-a bazat din acea clipă numai pe scris, până în decembrie 1989 când iar s-au răsturnat lucrurile. În orice caz, cu tot ce s-a întâmplat şi peste tot ce s-a întâmplat în ultimii şapte ani, nu ne dorim decât să revenim în acea perioadă dintre '77'79 când numai scrisul a fost important în viaţa noastră. R.H.: Când aţi scris poezia „Motanul Arpagic“ chiar credeaţi că va avea un asemenea impact? A.B.: Nici o clipă. Nici nu-mi imaginam că va avea vreun fel de impact. Tot ce mi-am imaginat, şi ceea ce s-a şi întâmplat, a fost că, fiind o carte pentru copii, nu va fi cenzurată, deşi am făcut băşcălie, cum se zice, am descris prin motanul meu un personaj căruia i se suise la cap şi l-am descris cu trăsăturile lui Ceauşescu. Nu mi-am pus întrebarea pentru că m-am fi gândit că doar câţiva oameni vor înţelege analogia. Faptul că reacţia publicului a fost atât de puternică a dovedit că lucrurile stăteau mult mai grav. R.H.: Fiind o poezie dintr-o carte pentru copii, nu ştiu în ce măsură aceştia ar fi putut să constate şi această latură subtilă. A.B.: Întotdeauna cărţile mele pentru copii au fost savurate şi de părinţi, întotdeauna exista şi o latură care îi amuza pe adulţi. E adevărat că această carte a fost pur şi simplu furată de adulţi, copiilor. R.H.: Aţi călătorit foarte mult; v-aţi gândit vreodată să nu vă mai întoarceţi? A.B.: Nu. Dimpotrivă. Doar de două ori am stat mai mult decât o lună

Printre rânduri

Radu Herjeu

sau două. Am avut o bursă în S.U.A. unde am stat şase luni şi o alta, tot de şase luni, la Berlin. Există o trăsătură, un fel de legătură cu pământul; n-am putut scrie niciodată serios decât acasă. Această depărtare de casă, care, la început, era foarte interesantă şi care bineînţeles că a fost foarte necesară, fiindcă am învăţat enorm, bineînţeles că o parte a dezvoltării mele este legată de cunoaşterea lumii, devenea în cele din urmă o frustrare. Nici o clipă nu mi-am pus problema să nu mă întorc în perioada lui Ceauşescu, cât timp am putut călători. Apoi, aş fi avut sentimentul că, dacă eu plec şi Ceauşescu rămâne, el e mai semnificativ pentru poporul român; pentru că un popor nu pleacă niciodată de acasă, nu se mută în altă ţară. Aveam sentimentul că-mi datoram încăpăţânarea de a rămâne, fiindcă întotdeauna am crezut că eu sunt mai reprezentativă pentru români decât cei ca Ceauşescu.. R.H.: Ce ţară v-a plăcut sau v-a impresionat cel mai mult? A.B.: Italia, pentru că este ţara care se apropie cel mai mult de idealul de cultură. Dar, ca popor şi ca reacţie civică, respect Germania pentru modul în care a reuşit să îşi revină după război. R.H.: Aş vrea acum să discutăm un pic despre un subiect pe care îl abordez cu majoritatea invitaţilor mei: tinerii şi cultura. Eu cred că tinerii citesc foarte puţină poezie. Dumneavoastră ce credeţi? A.B.: Credeţi că, în general, tinerii citesc mai puţin decât adulţii? R.H.: Nu, mă refer la momentul actual. Mai puţin decât se citea în trecut. A.B.: Cu siguranţă. Mi se pare firesc, şi este valabil nu numai pentru tineri, pentru că înainte poezia era un înlocuitor pentru foarte multe lucruri, ţinea loc de religie, televizor, de distracţie, de istorie. Odată cu libertatea, în mod firesc, poezia a fost nevoită să se întoarcă doar la propriul ei public specializat. Concluzia ar fi că, în condiţii de cenzură, poezia e mai puternică şi poeţii mai importanţi; ar însemna prin urmare că libertatea e ceva ce se opune poeziei. Cred, şi asta a fost una din temele pe care le-am propus ultimului Congres Mondial al Scriitorilor din Mexic, că dincolo de ce vă spuneam, atunci, în acele condiţii, poezia avea o ardere pe care acum n-o mai are, în condiţii de libertate. Dacă poeţii ar fi în stare să ardă la fel de total când nu sunt atât de nefericiţi cum erau, cred că audienţa lor ar putea fi mare şi acum. Eu personal mă încăpăţânez să sper că acest lucru este posibil. R.H.: E adevărat că tinerii au astăzi mult mai multe modalităţi de a-şi petrece timpul liber: televizor, cinematografe, discoteci... Chiar nerenunţând la cărţi, mulţi tineri preferă mai mult literatura de consum decât poezia. Şi mă întreb, apropos de societatea civilă, care nu înseamnă numai

Printre rânduri

Radu Herjeu 63

o anumită conştiinţă civilă, ci şi un grad de educaţie şi cultură, dacă nu cumva în ultimii şapte ani a devenit una din cele mai puţin urmărite laturi ale societăţii civile? A.B.: Aveţi dreptate. Asta ţine de gradul de cultură, iar gradul de cultură ţine de cum a fost şcoala în aceşti ultimi ani; şi cu siguranţă şcoala trebuie să se transforme. Chiar astăzi am avut o discuţie serioasă şi interesantă cu câţiva profesori şi cu un director general din Ministerul Învăţământului, pe tema necesităţii reformei în învăţământ, dar o reformă de profunzime, pornind de la cum trebuie să fie şcoala pentru ca copilul să iasă din ea mai bun decât a intrat. Această dezbatere a pornit de la o profesoară care, cerând părerea elevilor despre cum ar vrea să fie şcoala n-a primit răspunsurile pe care le aştepta, ca şcoala să fie mai uşoară sau mai puţină, ci dimpotrivă. 64 Asta spune foarte mult despre cât de puţin reprezintă şcoala la ora actuală. R.H.: Eu sunt convins că un poet receptează realitatea altfel, rezonează altfel. O dată interiorizată această realitate, ea se modifică. E valabil şi la dumneavoastră? A.B.: Cu siguranţă. Orice artist e o maşină de prelucrare a realităţii din care n-o să ştii niciodată ce iese. Tocmai aici este miracolul artistului. R.H.: Doamna Blandiana, vă mulţumesc pentru că aţi acceptat astăzi să fiţi alături de mine la emisiunea „Printre rânduri“ şi sper să mai avem ocazia să vorbim atunci când veţi reveni total la poezie, când vă veţi lăsa şi veţi fi lăsată de conjunctură să reveniţi.
- interviu realizat în 1997 -

Printre rânduri

Radu Herjeu

Printre rânduri Radu Herjeu

Ion Caramitru
Actor
S-a născut la 9 martie 1942, la Bucureşti. A absolvit Institutul de Artă teatrală şi cinematografică în 1964, secţia actorie. Debutează la Teatrul Naţional în 1964, alături de Valeria Seciu. Din 1965 a fost actorul teatrului Lucia Sturza Bulandra din Bucureşti. A interpretat peste 60 de roluri în piese de Shakespeare, Cehov, Pirandello, Shaw. Din 1976 este profesor la IATC iar din 1977 regizor al mai multor spectacole la Teatrul Bulandra şi Opera română. Debuteză în film în 1963 şi interpretează peste 40 de roluri în producţii româneşti sau străine. În 1975, 1979, 1981 şi 1985 obţine titlul de Cel mai bun actor al anului. În 1985 primeşte Ordinul Imperial Britanic. Participă la prima transmisie în direct a Revoluţiei Române. Din 19 februarie 1990 este preşedintele UNITER. După ce este membru în CPUN (primul parlament postdecembrist), în urma evenimentelor din Piaţa Universităţii se retrage din viaţa politică. Revine în 1996, când devine Ministru al Culturii. Îşi va păstra funcţia în toate dintre 1996 şi 2000. Devine membru al PNŢCD în 1997. Este căsătorit şi are trei copii.

65

Radu Herjeu: Domnule Caramitru, să vă întreb despre marea dumneavoastră iubire care este actoria. Un actor joacă pentru sine sau pentru ceilalţi? Ion Caramitru: Depinde. Cred că fiecare dintre noi are altă motivaţie pe planul acesta. R.H.: Dumneavoastră ce motivaţie aţi avut? I.C.: Iniţial, eu nu am vrut să mă fac actor. Am tins către regie şi eram pregătit să dau examen la regie şi cam cu două luni înainte de examen am auzit că se închide clasa de regie pentru un an sau doi, drept pentru care am rămas pe dinafara ideii. Numai că atunci, ca şi acum, unii, care se pregăteau să dea la teatru, aveau grijă să se pregătească şi pentru altă facultate, fiindcă prima etapă e eliminatorie şi mai ai timp să te înscrii şi la alta. Eu m-am gândit ca, în cazul în care nu intru la regie, să dau la litere pentru care eram pregătit şi ironia soartei spune că dacă n-aş fi dat la actorie intram aproape sigur la litere fiindcă subiectele, amândouă care au fost la alegere, cel puţin la scris, erau cele pe care le ştiam şi cel mai bine. În acei ani examenul de regie cuprindea şi o probă de actorie, lucru bun, pentru că regizorii importanţi din lume sunt regizori care ştiu să lucreze cu actorii, înţelegând fenomenul dinăuntru şi deci cam acesta era scopul introducerii în conţinutul examenului la regie şi a unei probe de actorie. Şi eram pregătit cu câteva texte. Un prieten foarte bun al meu, mai mare decât mine şi care era regizor de filme documentare, m-a sfătuit să încerc, spunându-mi că nu are cum să-mi strice un an de actorie, după care, dacă nu intru, pot să dau la litere. Am dat şi am intrat. Am stat un an cu gândul că voi pleca. Dar nu s-au redeschis cursurile de regie încă şapte ani buni. În anul doi, spre sfârşitul primului semestru am înţeles care este motivaţia mea în această profesiune. Atunci când am înţeles care este greutatea specifică în rostire nu a cuvântului, ci a semnificaţiei lui, nu a cuvântului tipărit şi reprodus în pagină ci a spaţiilor goale dintre cuvinte mi-am dat seama că o replică poate fi un instrument, poate fi o armă, poate fi un scut, am înţeles că scena este un lucru care duce la motivaţie în parte. Trăiam şi trăisem încă din liceu presiunea exercitată de sistemul comunist asupra conştiinţelor. Norocul meu a fost că avusesem acasă o bibliotecă iar familia m-a învăţat în mod particular cum să rezist pe planul acesta. Şi am dus, ca să spun aşa, ca tot românul, o viaţă dublă, în sensul în care, cel puţin această dublă viaţă pe care eu am dus-o, era uşor sau chiar mai mult ironic detaşată de context. Însă am descoperit până la urmă că profesiunea asta de actor, cel puţin în ce mă privea atunci şi în ceea ce mă priveşte şi acum, reprezenta o şansă de a supravieţui, de fapt, de a supravieţui într-un context duşmănos, într-un con-

Printre rânduri

Radu Herjeu 67

text plin de capcane, într-un context plin de neaşteptate surprize neplăcute până la urmă. Deci motivaţia mea a fost una de salvare de sine, de supravieţuire, dar în acelaşi timp de a avea şansa de a pătrunde într-un domeniu artistic fabulos. Dacă ar fi să dau o definiţie a teatrului cu mare semnificaţie, aş spune că cel mai bun teatru posibil, ca şi cea mai bună poezie, este cel care nu există deloc, care nu apare, care nu este scris. Este exact ca în viaţă, eu vreau să vă explic acum ceva extrem de semnificativ, nu vor ajunge niciodată cuvintele pe care le am la dispoziţie şi va trebui să apăs undeva în fiinţa dumneavoastră, să ating un loc astfel încât să vă puteţi reprezenta mai bine ceea ce vreau eu să vă spun. R.H.: Vi s-a întâmplat vreodată, apropos de această dimensiune a dumneavoastră în artistic să fiţi mulţumit de modul dumneavoastră de exprimare 68 pe scenă, şi totuşi să nu primiţi semnale, adică feed-back-ul să nu fie cel potrivit, să nu primiţi semnalul de răspuns la care vă aşteptaţi? I.C.: Sigur. Mai întotdeauna se întâmpă, pentru că niciodată nu vei putea, şi este o definiţie a artistului în general, să fii mulţumit de sine, ca rezultat estetic a ceea ce faci. Poţi să fii plin de intenţii bune, de concepţii extraordinare, dar instrumentul tău să nu fie îndeajuns de perfecţionat pe de o parte, iar produsul final, care în cazul acesta este, cum să spun… dacă un pictor lasă ceva fizic, un tablou, un portret care corespunde cu viziunea sa asupra modelului, trecut deci prin fiinţa lui, noi nu putem crea decât portrete de fum. Ori această orânduire a ceea ce este impalpabil de fapt într-o ordine logică, într-un crescendo al stărilor de spirit, pentru că asta trebuie de fapt să joace un actor în personajul pe care îl interpretează… Se vorbeşte mult de limbajul fizic, şi este într-adevăr semnificativ şi important ca limbajul corpului să fie uneori mai important ca limbajul propriu-zis, iar aici e vorba de un complex de elemente, ceea ce transmiţi însă este o viziune ca de vis, în fond, e un portret de fum, cum îmi place să spun câteodată, ori nu poţi niciodată să fii mulţumit de desen pentru că, prin definiţie, este învolburat. R.H.: Şi trebuie ca în scurt timp să apăsaţi pe butonaşele acelea de care vorbeaţi, în spaţiul mai multor oameni, să declanşaţi în ei... I.C.: Da. Mai e şi un aspect care ţine de magic, de sacru, dacă vreţi. În acest domeniu francezii spun, când au o seară mai bună, actorii francezi jucând în suită acelaşi personaj în fiecare seară şi dând sentimentul publicului necunoscător că ei de fapt se repetă mecanic, ceea ce nu este adevărat, ei spun că Micul Prinţ a coborât pe scenă. Există, dacă vreţi, o asemenea dimensiune în viaţa scenei şi a noastră. Dar revenind, fiindcă am divagat puţin, fiecare dintre noi are o altă motivaţie. Unii dintre noi se văd vedete mai devreme decât trebuie sau caută să devină vedete pentru ceea ce

Printre rânduri

Radu Herjeu

înseamnă această iluzie, alţii se simt doborâţi de imaginea de vedetă şi se sperie de ea, alţii se caută pe sine, în fond definiţia oricărui artist este de a se descoperi pe sine, în primul rând, în profesiunea lui. Este un drum greu, un drum complicat. R.H.: Spuneţi-mi, la un actor bun există riscul de a confunda sinele cu spiritul personajelor interpretate? I.C.: Cum să nu? Şi nu vreau eu să dau exemple, dar sunt. Eu cred că de cele mai multe ori este ori un semn al unei slăbiciuni de caracter ori al unei aproximative culturi generale, al unei lipse de informaţie culturală. R.H.: Deci, în afară de talent, un actor bun trebuie să aibă şi o mare capacitate de dedublare. I.C.: Cred că şcoala cea mai importantă, şi studenţilor mei, de câte ori am fost la şcoală să-i întâlnesc din nou, le spun că cel mai important lucru este să privească în jur, înainte de a privi în sine. Pentru că personajele sunt pe stradă, sunt în viaţă, sunt aici aproape, aceleaşi personaje ca cele pe care le întâlnim în dramaturgia clasică, de exemplu. Ce altceva era cuplul Ceauşescu decât o reprezentare modernă, în alt secol, a cuplului, să spunem Macbeth şi Lady Macbeth? Păstrând proporţiile, evident, acolo era o altă conjunctură. Relaţiile interumane şi patimile născute de prezenţa omului în viaţă sunt practic aceleaşi, s-a schimbat numai aspectul cunoaşterii generale, dar omul tot se naşte, trăieşte şi moare, omul tot are patimi, orgolii, suferă şi totuşi moare până la urmă, n-a descoperit nimeni niciodată un remediu pentru a nu muri. Atâta vreme cât ne naştem şi murim, în intervalul acesta se petrc toate minunile lumii, care sunt mereu aceleaşi. R.H.: Se spune că un actor bun este acela care când îl interpretează pe Napoleon e Napoleon. E adevărat? I.C.: Nu. Nu se poate crede Napoleon, pentru că dacă îl joci pe Napoleon nu-l joci pe Napoleon pur şi simplu (cine-l ştie pe Napoleon pur şi simplu?), ci preiei un text scris de cineva despre Napoleon, preiei o viziune care e până la un punct numai literară, la care adaugi propria ta personalitate, care la rândul ei are de făcut un drum invers, de la produsul finit care este textul la momentul de inspiraţie, care e cel fierbinte, al autorului. Drumul ăsta noi îl facem invers, luăm produsul finit, îl trecem prin noi, aflăm care este morala, cea care mă interesează, şi mă întorc la momentul de emoţie primară, aceea care a născut gândul, ideea şi apoi textul, poezia, şi adaug la toate acestea propriul meu discurs asupra a ceea ce îmi expune acel text. Aşa cum între două verbe care formează primul vers din celebrul monolog „a fi sau a nu fi“ pot să intervin în mii de nuanţe de la pur şi simplu rostirea logică la negaţia dublată de interogaţie şi să deschizi o altă

Printre rânduri

Radu Herjeu 69

dimensiune întregii probleme care ţine de Hamlet. Napoleon este pentru cine citeşte „pe deasupra“ un personaj pe care-l cred, se pare, mai aproape. Când intri însă în adâncimea cunoaşterii motivaţiei şi talentului, geniului acelui individ pe care fiecare l-a descris altfel, păstrând numai datele exterioare, îţi dai seama că ai obligaţia să interpretezi mitul, însă venind cu contribuţia ta la el. R.H.: V-a fost greu vredată să interpretaţi un personaj? I.C.: Da, cred că cel mai greu din toate punctele de vedere a fost atunci când Liviu Ciulei a decis să monteze a doua oară „Azilul de noapte“ la Teatrul Bulandra, unde spre deosebire de prima variantă pe care o făcuse cu mulţi ani în urmă, a gândit altfel spectacolul şi piesa, decizând ca personajele care apar la azil să nu fie bătrâne ci tineri rataţi. Nu are rost să mai 70 povestesc „Azilul de noapte“, ştiţi despre ce e vorba, dar motivaţia domnului Ciulei a fost extraordinară, partea care ţine de tragedie şi de dramă existenţială este mult mai bine dimensionată când este vorba despre oameni care, tineri fiind, ajung în situaţia asta, îşi pierd echilibrul şi decad în desuet. Atunci am fost distribuit în rolul actorului, celebrul personaj din „Azilul de noapte“, aveam nici treizeci de ani, a fost pentru mine un chin îngrozitor şi o responsabilitate extraordinară. Mi-aduc aminte şi-acum, parcă ieri s-a întâmplat, cât de chinuitor a fost acest drum, cât de cumplit a fost drumul către personaj şi nici astăzi nu sunt muţumit de ce am făcut, deşi mi-a folosit enorm mai târziu pentru tot ce am mai făcut, pentru toate personajele pe care le-am mai atins, măcar pentru faptul că nimic nu este imposibil în teatru. R.H.: Aţi împrumutat vreodată ceva de la personajele pe care le-aţi interpretat? I.C.: Da, lucru care m-a ajutat şi în ultimii ani, mai ales că e legat de evenimente reale, şi anume detaşarea. Detaşarea de eveniment, un ochi rece, un al treilea instrument de a privi şi de a înţelege. Lumea e furată de eveniment în general, omul poate fi furat de propria lui prezenţă într-un context nou, care e altul decât acela în care el s-a obişnuit şi care îl pune în faţa unor situaţii neprevăzute, chiar dacă acest neprevăzut poate chiar a fost programat cândva în subconştient, chiar în conştient. Cred că singurul lucru pe care-l pot folosi din teatru pentru viaţa mea personală este faptul că întotdeauna când joci un personaj esenţial, încă o dată o spun, scopul nu e să ajungi să fii acel personaj, pentru că e imposibil, ci să sugerezi de fapt cum este acest tip de personaj... Caragiu făcea asta extraordinar, construia personajul, îi dădea consistenţă fizică, începea să semene cu personajul şi era un moment când refuza să-l ducă mai departe, structura cam 40% din modul

Printre rânduri

Radu Herjeu

în care personajul vorbeşte, se îmbracă, se mişcă, gesticulează, se comportă în relaţiile cu ceilalţi, dar poţi să faci asta impecabil, până la perfecţiune şi să rămâi un actor de reprezentare pur şi simplu şi să nu duci mai departe morala personajului, morala evenimentului în care personajul se află înscris. Caragiu făcea asta extraordinar, de aceea îl consider unul dintre cei mai mari actori ai tuturor timpurilor. La un moment dat se oprea, sugera cum este personajul, cum îl vedea el, artistul din actorul respectiv, care scotea din personaj ceea ce era esenţial şi veşnic valabil. Adăugând discursul lui crea acest interes major către substanţă. Deci detaşarea care ţine de modul critic şi autocritic de a citi, de a aprecia, de a găsi locul de echilibru, plasarea personajului în contextul contemporan ţin desigur de pregătirea ta generală şi de modul în care asişti la evenimentele care fac istoria. R.H.: Un actor e perceput ca un boem. Dumneavoastră păreţi totuşi o persoană foarte pragmatică, sau în orice caz, departe de a fi boemă. I.C.: Boemia nu e o stare haotică. Boemia nu e un element condamnabil în viaţa unui om, boemia e o stare de graţie pe care artistul şi-o caută tot timpul. A fi boem, sau a fi autentic boem, pentru că unii mimează asta, vor să pară boemi dar nu sunt deloc, artiştii adevăraţi sunt veşnic boemi pentru că n-au încredere în ei înşişi, n-au siguranţa propriilor energii. R.H.: Numai în domeniul artistic sau în general? I.C.: În domeniul artistic, pentru că ceea ce îi obsedează este starea aceea de graţie pe care o caută tot timpul, inspiraţia, să zic aşa. Boemia poate fi la unii extrem de ordonată, extrem de calculată, eu cred că Goethe era un mare boem, deşi citind ceea ce se scrie despre el sau ceea ce el însuşi a scris, avem în faţă o fiinţă extrem de ordonată, de precisă, dar eu îl găsesc extrem de boem, pentru că la el boemia era legată de căutarea tot timpul a adevărului propriu. Ori asta e o stare de graţie, nu poate fi cântărită cu măsuri şi greutăţi cunoscute. R.H.: Deci nu sunteţi o persoană pragmatică? Sau reuşiţi să fiţi şi una şi alta? I.C.: Cred că sunt un om pragmatic şi trebuie să fiu pragmatic când apreciez ceea ce fac alţi oameni. Când apreciez ceea ce fac eu sunt destul de aiurit. R.H.: Când v-aţi descoperit talentul de manager? I.C.: De nevoie, cred. Chiar de nevoie, fără să-mi dau seama. R.H.: Cu UNITER-ul. I.C.: Cu UNITER-ul, să zic aşa. După ce am realizat destul de repede în ce înfundătură am fost silit să intru cu primele structuri politice postdecembriste m-am retras imediat şi m-am orientat către ceea ce în lumea noastră,

Printre rânduri

Radu Herjeu 71

în lumea artiştilor de teatru în primul rănd, lipsea şi lipsea evident dreptul la opinie, în primul rănd. În toţi aceşti ultimi aproape 50 de ani, până în `89, decizia aparţinea unei comenzi de la centru şi forma noastră de rezistenţă era un plonjon în sine şi ieşirea afară se făcea prin paradox, prin metaforă, prin limbaj aluziv, prin imagine de cele mai multe ori, creând un limbaj cu totul aparte pe care teatrul românesc l-a avut. Dar lipsa de drepturi esenţiale era limpede şi a rămas şi acum, fiindcă nu e acoperită această lipsă cu elemente pozitive. Şi atunci am creat această structură, această uniune, folosindu-mă de entuziasmul colegilor mei şi reuşind, încă din parlamentul provizoriu, din CPUN, să trecem câteva legi care să asigure elementele de bază. Apoi Uniunea a trecut prin câteva transformări, cea mai fericită a fost ultima care s-a petrecut acum patru ani şi ceva când şi-a schimbat statutul, când 72 a trecut să lucreze modern, pe proiecte şi programe, din acel moment fiecare proiect şi fiecare program au avut o coerenţă a lor, s-au bucurat de atenţia lumii noastre, a societăţii, am început să creăm lucruri care au început să aibă valoare, indiferent dacă erau spectacole sau relaţii cu lumea înconjurătoare, am ieşit bine în spaţiul european şi nu numai, am creat culoare care şi acum funcţionează foarte bine şi vor funcţiona mereu între România şi ţări cu mare tradiţie în domeniul teatrului, am creat spectacole, am ajutat teatrul românesc să circule şi aşa mai departe. Ironia face că neavând nici un fel de subvenţie de la stat, uniunea a trăit pratic din nimic, acel nimic fiind însă extrem de semnificativ, nu cum e bugetul culturii de 0.29% din bugetul naţional, ci aşa cum mi-a plăcut în mod ironic să subintitulez raportul meu de activitate după primii patru ani, când am candidat pentru următorul mandat, „Bani pe care i-am cheltuit neavându-i niciodată“. R.H.: Asta înseamnă că acum la Ministerul Culturii, având la dispoziţie un asemenea buget, veţi avea aceleaşi performanţe la nivelul întregii culturi. I.C.: Nu-i aşa. Am trecut dintr-o parte a baricadei în cealaltă, deşi nu e vorba de baricadă, e vorba de o luptă. Suntem captivi într-un sistem care nu şi-a încheiat existenţa. Am mai spus-o, cultura nu parcurge o criză, cultura este într-o foarte bună dispoziţie creatoare, administrarea culturii este într-o criză de sistem. Toate elementele care contribuie la administrare sunt elemente care provin din vechiul sistem comunist. Aici trebuie umblat, aici trebuie făcut ceva. Şi cred, sper, şi una din motivaţiile pentru care sunt în această poziţie acum şi am acceptat această funcţie este faptul că am sentimentul, pentru că am cunoscut lumea de care vă vorbesc, că pot să fac mai repede decât altcineva schimbările astea. Nu ştiu cât de optimist pot să fiu, pentru că în momentul în care am intrat şi am reuşit într-adevăr să văd ce a însemnat până acum Ministerul Culturii, când am văzut ce jaf s-a făcut

Printre rânduri

Radu Herjeu

acolo şi nu numai acolo, ci în general în economia românească, cuvântul este prea cuminte, îmi dau seama că optimismul meu trebuie să fie ponderat. Dar sunt convins, cred, că ceea ce tutelează activitatea guvernului de acum, şi lucrul acesta este esenţial, de a spune exact lucrurilor pe nume, de a nu ascunde nimic din ceea ce este esenţial, de a pune pe tavă în faţa oamenilor adevărul gol-goluţ, cu toate inconvenientele legate de imagine, care de multe ori s-a demonstrat că e mai bine s-o păstrezi decât să ţi-o distrugi, dar imaginea aceasta contorsionată, distorsionată pe care o avem, e născută din moştenire până la un punct, după care sigur că trebuie făcut ceva. Dar poţi să faci ceva în limitele elementelor pe care le ai la dispoziţie. Ori situaţia este cum nu se poate mai proastă, sigur că nimeni nu se îndoieşte de asta, însă lumea aşteaptă îmbunătăţirea ei. Şi ea nu se poate face decât prin contribuţia şi munca fiecăruia acolo unde se află. R.H.: Ce aşteaptă lumea de la Ministerul Culturii? Ce credeţi că aşteaptă românii acum de la cultura românească? I.C.: Cred că foarte mult. Am început să umblu prin ţară, deşi sunt numai de patru luni la minister, am trecut prin patru judeţe până acum, am fost în Mehedinţi, am fost în Vaslui, Vrancea şi Timişoara, nu în judeţ din păcate ci numai în Timişoara, pentru că sunt multe de văzut şi în judeţ. Cred că prioritatea fundamentală este ca Ministerul Culturii să găsească resursele cu care ar putea să contribuie la întreţinerea patrimoniului cultural. Ne aflăm într-o situaţie incredibilă în materie de patrimoniu, indiferent că este vorba de monumente sau de patrimoniul mobil. Sunt 179 de şantiere deschise încă din 1990 şi în ciuda oricărui termen de terminare a lucrărilor, nici 10% nu sunt terminate, după şapte ani. E vorba de inestimabile valori de patrimoniu. Ca exemplu vă dau Palatul Baroc din Timişoara, care, dacă ar fi să se continue lucrările în ritmul în care s-a lucrat până acum, ar putea fi gata în anul 2030, cred, timp în care s-ar degrada şi mai mult. Mai e Muzeul Pârvan de la Bârlad, care a fost grav distrus de cutremurul din 1990, care stă să cadă dintr-un moment în altul şi are înăuntru un patrimoniu care nu poate fi depozitat nicăieri şi care are ca termen de terminare a lucrărilor de consolidare anul 1999, dar în ritmul ăsta am ajunge în anul 2015. R.H.: Şi credeţi că veţi reuşi să le salvaţi? I.C.: Cred că s-a furat imens din resursele cu care trebuia să se realizeze aceste lucrări, n-a existat un control adecvat al acestor şantiere. Nu ştiu să vă spun acum. Sincer să fiu, cred că primul pas l-am făcut într-un anume fel, am desfiinţat o hotărîre de guvern din 1994, care centraliza tot ceea ce înseamnă buget, patrimoniu, la Ministerul Culturii pentru a le controla. 139 de unităţi culturale, de instituţii au fost descentralizate, s-au reîntors sub

Printre rânduri

Radu Herjeu 73

fireasca administrare care a fost dintotdeauna, la judeţe sau la consilii locale, cu buget cu tot. Ministerul păstrează în acest moment în jur de 60 de instituţii, faţă de 139 care s-au returnat, între care se află unităţile de interes naţional bine cunoscute şi evident monumentele istorice, partea de patrimoniu. De aici încolo va trebui, pe plan local, fiindcă fiecare judeţ păstrează acolo elemente de istoria locului şi patrimoniul lui, să se găsească resurse, resurse nu înseamnă numai bani în stuaţia asta, ci şi resurse umane, activităţi ale întreprinderilor care ar putea veni în ajutor. Ministerul Culturii va veni fără doar şi poate în plus cu o bună tactică, strategie, de licitaţie de programe şi de priorităţi asumate. Altfel nu se poate face nimic. R.H.: Spuneţi-mi, domnule ministru, omul politic Ion Caramitru este un rol pe care-l jucaţi? I.C.: Nu. Am aşteptat dispariţia comunismului aşa cum aştept apariţia 74 lui Dumnezeu pe Pământ. Mi se părea imposibil când s-a întâmplat, dar aşa cum în credinţă sperăm că va veni acest moment, aşa am sperat că lucrul se va petrece cândva. N-am crezut că se va petrece cât timp sunt în viaţă. Deci momentul din '89 este un moment pe care l-am aşteptat şi toată fiinţa mea a contribuit în felul ei la întreţinerea acestei speranţe, prin tot ce am făcut pe scenă, în viaţa mea în general. Când a apărut, am fost firesc printre primii oameni care au ieşit în stradă, şi din acel moment bucuria pe care am avut-o, bucurie e puţin spus, miracolul pe care l-am trăit şi până la urmă bucuria aşezată pe care am căpătat-o, nu mi-o mai poate lua nimeni. Aici a fost, aş putea spune, punctul meu de rezistenţă. Atunci când am putut să-i spun acestui domn Iliescu în faţă toate adevărurile pe care le-am descoperit şi care îl condamnau, pentru tot ce a făcut, de ce este vinovat. Domnia sa nu are în spate această bucurie. Domnia sa are în spate numai faptul că s-a bucurat de bucuria celorlalţi. Ori acest lucru a creat, dacă vreţi, în mine şi un om politic, dar fiindu-mi teamă de a nu-mi pierde detaşarea de care am vorbit mai devreme, condiţia mea de reflexivitate, n-am acceptat să intru în nici un partid. Deci, dacă om politic e numai acela care intră într-un partid, eu nu sunt, deşi am foarte mari afinităţi cu unul din partide. Şi va fi un gest firesc în ziua în care voi intra în acel partid, deci nu în sensul că nu am în ce partid să intru, căci îl am, există, îl simt aproape, viu, deci probabil că o voi face, şi poate chiar curând, deşi om politic nu este nepărat acela care este regimentat într-un partid. R.H.: Nu, un om care face politică. I.C.: Ce înseamnă de fapt să faci politică? A face politică înseamnă, în linii mari, să impui o concepţie de viaţă. Să fii atât de convingător pe o dimensiune a vieţii de zi cu zi încât grupul sau partidul pe care-l reprezinţi

Printre rânduri

Radu Herjeu

să fie cel care are dreptate la un moment dat. Ori alternanţa la putere, care este rezultatul final al unor confruntări care din toate părţile vin să se exprime în căutarea unui adevăr care ar fi comun pentru toată lumea, indiferent dacă procentajul este mai mare sau mi mic de ambele părţi, atunci înseamnă că şi ţăranul este om politic, fiindă şi părerea lui contează. R.H.: Da, dar din neferire nu şi-o poate exprima în faţa mulţimii. I.C.: Da, dar şi-o exprimă prin vot. Şi iată-ne într-o situaţie paradoxală din punctul de vedere al unor persoane care au spus că România n-are capacitatea de a înţelege fenomenul democratic, iată-ne treziţi la realitate cu ţărani, cu muncitori, cu mineri, cu intelectuali, cu studenţi, cu cine vreţi, câştigând nişte alegeri care au condamnat o viziune politică dezastruoasă. Mi se pare unul dintre cele mai mari câştiguri ale românilor. Este prima dată când rapid, în cunoştinţă de cauză, resimţind organic, politic deci, tot ce se întâmplă în jur, omul a avut opţiunea lui şi şi-a exprimat-o. Este un mare câştig. Speranţa mea este ca oamenii, aceiaşi care au decis jocul politic să înţeleagă că drumul este abia la început şi că sacrificiile pe care trebuie să le facă acum nu mai sunt pentru a ascunde ceva, ci pentru a întreţine adevărul pe care l-au câştigat atunci. R.H.: Şi totuşi sunteţi pregătit pentru viaţa politică? Aşa cum e ea în România şi aşa cum, mă rog, este de fapt peste tot în lume, în care se fac compromisuri, în care nu totul este moral, indiferent de intenţie? I.C.: Bună întrebare. Într-adevăr, nu totul e moral, nu totul e curat şi stau să mă întreb dacă voi accepta lucrul ăsta. S-ar putea să aveţi surpriza, mai devreme decât vă închipuiţi, să nu accept acest lucru. R.H.: Păi să ne spuneţi şi nouă, ori intraţi în partid, ori nu veţi accepta compromisul? I.C.: Nu ştiu. Lăsaţi-mă în dilema mea, acum n-am de unde să ştiu. R.H.: Cum aţi devenit adeptul monarhiei? I.C.: N-am fost monarhist, am devenit monarhist. Îmi amintesc de zilele revoluţiei când nimeni n-a venit să spună ceva de monarhie, nici măcar partidele istorice. Mai târziu, lucru care a fost speculat de către cei care au condus ţara şapte ani, obsesia noastră, a celor care am fost acolo, a fost să nu mai moară oamenii, să nu se mai tragă. Odată Ceauşescu plecat, şi cu el şi comunismul, aşa ni s-a părut, nu mai aveau cum să moară oameni, indiferent ce culoare politică aveau în acel moment. Cu asta ne-am şi păcălit, de fapt, pentru că am crezut că ăsta e lucrul cel mai important. Apoi, după ce s-a intrat într-o ordine firească a lucrurilor, organizare, structurare, CFSN şi toate acele structuri provizorii, am realizat din aproape în aproape, în etape, care este orientarea care se dorea în acel moment. În momentul în care a tre-

Printre rânduri

Radu Herjeu 75

buit să spun „bun, dar pe ce se sprijină noua societate? Care este motivaţia morală a noii societăţi?“ şi-am început s-o luăm: poate fi comunismul reactivat - nu, pot fi noi partide şi grupuri care se consideră acum socialiste, dar de fapt sunt foştii comunişti care şi-au pus haina pe dos şi s-au dat socialişti, când ei de fapt erau aceiaşi, este socialismul de acest tip o soluţie - nu, pot fi partidele istorice, necunoscute nouă ca doctrină, despre care am ştiut tot timpul că sunt duşmanii poporului, care pentru tineretul complet în necunoştinţă de cauză nu reprezentau nimic, nici eu n-am ştiut până după 22 decembrie cine a fost Corneliu Coposu, până acolo ne-a dus sistemul comunist prin lipsa de informaţii şi prin faptul că oamenii ăştia au stat în puşcărie şi nu s-a ştiut nimic despre ei, că nu s-a aflat, nu s-a scris, nu s-a ştiut nimic. În momentul în care începi să faci o analiză reală asupra temeliei pe care se 76 sprijină poporul român, care este sprijinul moral al naţiei, când s-a format ea ca Românie adevărată, în graniţele ei fireşti… Nu vreau să fac referire la un anume partid politic de astăzi, ultranaţionalist şi fals, adevărata Românie Mare este expresia luptei pe care neamul nostru atât de încercat a dus-o în jurul voievozilor, în jurul regilor, în jurul ideii reîntregirii neamului. Toate marile evenimente istorice s-au făcut sub semnul crucii, prin Dumnezeu, prin voievod sau rege. Sigurul apel moral este acesta. Nu mai există altul. Orice fel de reîntoarcere spre alte forme şi structuri de tip socialist, de centru-stânga, tot felul de variante sunt false, ca să zic aşa. Există un principiu care este acelaşi: Dumnezeu şi regele. R.H.: Am senzaţia, cel puţin în acest moment, că nu o să ajungem prea curând acolo. S-ar putea să adoptăm un model occidental democratic monarhic? I.C.: Dar eu nu cer întoarcerea monarhiei. Nu cer ca regele să vină acum să ia tronul, şi cum speculează opoziţia de azi, că noi ascundem dorinţa de a-l aduce pe el şi să plecăm noi. Nu-i adevărat. Asta nu-i voinţa mea sau a dumneavoastră, sau a unui grup mai mare sau mai mic, nu poate fi decât voinţa poporului. Asta e o chestiune care depăşeşte orice ambiţie personală. De asta nici nu-mi e ruşine să spun, nici frică. Pentru că nu eu decid, va decide poporul român. R.H.: Domnule Caramitru, foarte mulţi actori tineri şi mai puţin tineri, dar cei mai mulţi dintre tinerii actori care termină Academia de Teatru şi Film, se îndreaptă spre televiziune. Nu e un fel de abdicare de la menirea actorului? I.C.: Sigur că da. R.H.: Nu mă refer la teatru, ci la prezentatorii de show-uri, de ştiri. I.C.: Sigur că da. Îi fură peisajul. Aici e vorba de cine rezistă, să ştiţi.

Printre rânduri

Radu Herjeu

Sunt profesiuni care cer un mare sacrificiu de sine. Asta înseamnă bani mai puţini, aşteptarea momentului în care te descoperi pe tine, inteligenţa de a ştii că ai de învăţat tot timpul, care e un lucru esenţial în meseria noastră, care nu seamănă cu altul. Dacă un violonist cântă la vioară, instrumentul este vioara. El trebuie să însufleţească un instrument, care este un obiect fizic străin, până la un punct, fiinţei tale. Ori noi suntem şi gânditorii, şi instrumentul. De instrumentul acela trebuie să ai mereu grijă, el trebuie să fie întotdeauna gata, tehnic vorbind, să răspundă la comenzi. Un mod de viaţă care nu e adecvat acestui scop poate să te ducă repede în partea cealaltă, unde aproximaţia, vedetismul, să te fure. Cândva, ca tânăr actor intrat la Teatrul Bulandra, domnul Ciulei mi-a spus că oricât succes ar avea, unui actor îi trebuie cel puţin zece ani de trăit pe scenă ca să poată spune la un moment dat că a ajuns la un anumit nivel. R.H.: Deci dacă aceşti zece ani nu-i petreci jucând, interpretând, nu se cheamă că ai ajuns actor. I.C.: Nu, totul contribuie. Tot aşa cum dacă nu te antrenezi pentru performanţă n-o mai faci, aşa e şi aici. R.H.: Spuneţi-mi, domnule Caramitru, ne-aţi dat un ministru, dar ne-aţi răpit un actor. I.C.: Da, dar mă străduiesc să nu respect o lege nescrisă, şi anume că miniştrii trebuie să fie numai miniştri. Bine, am şi un mic privilegiu, faptul că unul din elementele de referinţă ale vieţii mele se numeşte respectul faţă de opera lui Eminescu şi tot ce înseamnă ea. Ori acolo am descoperit resurse nesfârşite de a învăţa tot timpul, de a mă apropia tot timpul de valorile excepţionale ale gândirii, în primul rând, şi ale limbii române. Sigur, pot să-mi permit din când în când luxul de a urca pe scenă şi a recita poezii de Eminescu, aşa cum s-a şi întâmplat recent, în luna ianuarie, care încă nu s-a terminat, luna în care ne amintim de Eminescu. R.H.: N-ar trebuie să ne amintim numai în luna ianuarie de Eminescu. I.C.: Nu. O să ne amintim de câte ori va fi un moment bun şi mă bucur că încă de anul trecut, când am închis stagiunea Teatrului Naţional, cu un spectacol dedicat lui Eminescu în care am participat alături de Leopoldina Bălănuţă, Valeria Seciu şi Ovidiu Iuliu Moldovan, fiecare dintre noi având respectul lui anume, de o anumită factură artistică faţă de Eminescu, ne mai putem aduna din când în când. Am făcut-o şi acum, recent, sper să o mai facem din când în când, e greu să ne adunăm toţi patru, dar lucrul ăsta va rămâne, deci acesta este un spectacol pe care îl vom face mereu. Mai grav e cu filmele şi cu spectacolele de teatru. R.H.: Ne-aţi lăsat fără Hamlet...

Printre rânduri

Radu Herjeu 77

I.C.: Cu Hamlet, ultimul spectacol l-am avut în 1992. Acum pot să-l joc pe Polonius sau alte personaje. Acum se joacă un „Hamlet“, nu l-am văzut, dar se aud lucruri bune despre el, la Craiova, lucrul ăsta trebuie experimentat tot timpul. Am însă o piesă pe care trebuie s-o joc la Teatrul Nottara, o piesă extraordinar de frumoasă pe care am adus-o din Anglia şi care a fost acceptată de Teatrul Nottara încă de anul trecut, sper, când ne mai liniştim un pic, să am timp să merg la repetiţii şi să putem scoate premiera asta. R.H.: A propos de Anglia, în ultimii ani aţi jucat foarte mult în străinătate. Aţi interpretat în limbi străine? Pentru că mă gândesc că această interpetare într-o limbă străină a unei piese pe care aţi citit-o, aţi jucat-o, aţi exprimat-o şi simţit-o în româneşte, introduce ceva artificial în modul dumneavoastră de a juca. I.C.: Nu am jucat piese de teatru în limbi străine, ci numai filme, unde 78 e cu totul altceva. În cele nouă filme în care am jucat am interpretat în limitele în care îmi permite legea din Marea Britanie, fiindcă mai ales acolo am jucat, şi Sindicatul artiştilor britanici, numai roluri de străini. Pentru că sindicatul artiştilor britanici nu-ţi dă voie să joci roluri de englezi pe care le-ar putea juca foarte bine ei, luându-i astfel dreptul la muncă. Dar când trebuie să joci un rol de român, de polonez, ceh, rus, turc, cum am jucat ultima oară, poţi, dacă regizorul te vrea. Eu am obţinut aceste roluri. Sigur, am jucat în engleză, cu accentul corespunzător. Am montat şi operă, dar teatru nu poţi să joci într-o limbă străină, decât dacă eşti Elvira Popescu şi toată Franţa te acceptă cu accentul care-ţi dă un farmec nedefinit. Deşi actorii români joacă acum şi teatru în limbi străine, există teatrul franco-român, unde actorii joacă în limba franceză, sunt actori care s-au desprins de România şi joacă cu succes în Franţa, conform tradiţiei, desigur. Cred că în artă totul e posibil. R.H.: Domnule ministru, o ultimă întrebare. Ce personaj aţi fi dorit să fiţi într-adevăr? În locul cărui personaj, dintre cele pe care le-aţi interpretat sau nu le-aţi interpretat, aţi fi dorit să trăiţi? I.C.: Cred că n-am dorit să fiu nimeni altcineva decât eu însumi. R.H.: Nu v-a plăcut nici un personaj în mod deosebit, mai mult decât toate celelalte? I.C.: Mai degrabă o lume, să zic aşa, o epocă. R.H.: Care epocă? I.C.: Aş fi dorit să trăiesc în anii '30 în România. În anii '30 era vremea când România se numea Elveţia Balcanilor, iar Bucureştiul era numit Micul Paris. A fost extrem de important pentru destinul european al unei ţări care făcuse un pas enorm în termen scurt, către expresia europeană pe care o are

Printre rânduri

Radu Herjeu

prin definiţie. R.H.: Credeţi că aţi fi reuşit să participaţi la împiedicarea a ceea ce a urmat? I.C.: Nu. Am fost trădaţi nu numai de duşmani, ci şi de prieteni, chiar marile puteri europene ne-au lăsat pradă comunismului, se ştie foarte bine. În discursul pe care l-am ţinut în '92 în Parlamentul britanic am pomenit acest lucru, amintind tragedia acelui moment când România a fost pur şi simplu cedată, ca la piaţă, ursului, când de fapt destinul nostru era de gazelă, ca să zic aşa. R.H.: Domnule ministru, vă mulţumesc foarte mult şi sper ca atunci când se vor mai linişti lucrurile să mai veniţi să ne vorbiţi despre cultură şi să ne spuneţi cum reuşim să ne reîntoarcem la cultură.

Printre rânduri

Radu Herjeu 79

- interviu realizat în 1997 -

Printre rânduri Radu Herjeu

Manuela Cernat
Critic de film
S-a născut la Paris. A absolvit în 1968 secţia de Filmologie-Teatrologie a IATC. A susţinut Doctoratul în Literatură la Universitatea Bucureşti. A publicat 15 volume de proză, istoriografie, critică, traduceri de beletristică, teatru: „Monografia Jean Negulescu“, „Scurtă istorie a filmului românesc“, Filmul şi armele“. A obţinut Premiul de critică al Asociaţiei Cineaştilor şi Premiul publicului la Festivalul de Televiziune de la Monte Carlo. A scris scenariul filmului „Naşterea unui miracol“ dedicat Nadiei Comăneci. A ocupat funcţia de Director Ştiinţific al Institutului de Istorie a Artei al Academiei Române. În prezent este profesor la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică. Este membru al Societăţii Europene de Cultură, cu sediul la Veneţia. Căsătorită cu dirijorul Răzvan Cernat. Au împreună doi copii.

81

Radu Herjeu: Doamna Cernat, este o întrebare care la prima vedere pare copilărească. De ce avem nevoie de film? Manuela Cernat: Pentru că avem nevoie de vis, pentru că omul nu poate trăi fără ficţiune, pentru că a devenit de 100 de ani un drog al planetei, pentru că e un mijloc de informare şi pentru că în visele unor îndrăgostiţi de arta filmului, el poate fi şi un mijloc de expresie a unor artişti autentici. R.H.: De ce numai în vise? M.C.: Pentru că din ce în ce mai rar avem parte de filme adevărate şi din ce în ce mai rar regizori adevăraţi se pot exprima. De obicei se întâmplă ca-n visele noastre rele, cine are talent nu are posibilităţi materiale, cine are bani, nu ştie ce să facă cu ei. R.H.: Cine v-a dus prima oară la cinematograf? M.C.: M-am dus singură, locuiam într-un cartier de lângă podul Basarab. Venisem de curând de la Paris împreună cu familia mea. Tatăl meu era diplomat de carieră şi a făcut nebunia de a se întoarce înapoi ştiind exact unde venea, însă datoria faţă de neam, faţă de ţară, erau pe atunci nişte sentimente absolut sacre. Locuiam lângă podul Basarab şi acolo era un cinematograf micuţ, chiar pe colţ, unde am văzut primele filme, evident sovietice. R.H.: Vă mai aduceţi aminte cum se chema primul film? M.C.: Evident. Primul film se numea „Cavalerul neînfricat“. Era vorba de un partizan, cu un cal alb; calul era mult mai inteligent decât partizanul şi-l salva din toate neplăcerile. R.H.: Cum aţi ajuns la filmologie? Ce v-a impresionat aşa de mult? M.C.: Am ajuns la filmologie printr-un joc al destinului; eu mă pregăteam să dau examen la Istoria Artelor. Şi în acel an, eu am aflat abia în septembrie, nu s-a ţinut examen de admitere, şi tot întâmplarea a făcut ca atunci să se deschidă secţiile de regie, operatorie şi filmologie de la Institutul de Artă Dramatică şi Cinematografică. Se pare că destinul te împinge acolo unde trebuie să ajungi. Sunt o fatalistă. R.H.: Şi credeţi că nu trebuia să ajungeţi un istoric de artă, ci un istoric de film. M.C.: Cu siguranţă. R.H.: De ce credeţi că trebuia să ajungeţi un istoric de film? M.C.: Pentru că mi se pare că dragostea mea atât de puternică pentru istoria veche a filmului românesc m-a îndemnat să încep să scriu nişte cărţi pe care nu cred că le-aş fi putut scrie cu tot atât de mult curaj în istoria artelor. R.H.: Şi pasiune poate ...

Printre rânduri

Radu Herjeu 83

M.C.: Nu. Pasiunea poate ar fi fost egală, dar există mult mai mulţi oameni importanţi, nume sonore în istoria culturii româneşti, care s-au ridicat în istoria artelor. Cinematograful rămâne totuşi o zonă mai restrînsă. R.H.: În istoria de film aveţi un CV impresionant, aş putea spune. De ce aţi făcut atâtea lucruri până acum, când toţi oamenii se specializează, toţi oamenii văd un singur lucru, iar când acesta nu e un lucru din care iese bani ... De ce aţi făcut atâtea lucruri? M.C.: Mie mi se pare că n-am făcut destul. De pildă, aş fi vrut să scriu mult mai mult şi timpul nu mi-a dat răgaz, epoca m-a împiedicat. Nu în ultimul rând consider că una din menirile cele mai importante pentru o femeie este maternitatea. Datoria mea morală a fost ca în paralel cu profesia să am grijă şi de copiii pe care i-am adus pe lume. Cred că e una din modalităţile de împlinire ale unui destin feminin, merge în linia unei tradiţii 84 morale şi a unei răspunderi. Eu am o foarte mare admiraţie pentru femeia din România, pentru că dincolo de ceea ce a însemnat încărcătură balcanică, prejudecăţi, tradiţii care o împovărează teribil, în cincizeci de ani de comunism femeia din România a reuşit să păstreze şi să perpetueze nişte tradiţii. Ei i se datorează acea generaţie care a făcut Decembrie '89. R.H.: Nu sunteţi o feministă? M.C.: În nici un caz. Dar sunt destul de lucidă să-mi dau seama că nu omagiem destul curajul femeilor din această ţară şi majoritatea primelor nume care au ieşit în evidenţă după decembrie '89 au fost femei: Doina Cornea, Ana Blandiana, Lucia Hossu Longin. R.H.: Nu credeţi că şi femeia ar trebui nu să ceară, dar totuşi să arate că poate mai mult? M.C.: Femeia arată ceea ce produce, dar bărbaţii întârzie să-i recunoască meritele. Şi printr-un reflex după 1989, ca o reacţie la Elena Ceauşescu, asistăm la accentuarea misoginismului în ţara noastră. Suntem pe ultimul loc în lume, după Albania, ca reprezentare a femeii în structurile puterii. Cu un consilier prezidenţial nu se face primăvară… Statisticile arată că până în 1989, 52% din posesorii de diplome universitare erau femei. În pofida greutăţilor materiale îngrozitoare cu care se confruntau femeile, au avut mai multă ambiţie profesională. Acest procentaj în acest moment riscă să se diminueze drastic pentru că ne întoarcem la nişte mentalităţi de tip feudal; în mediul rural fetele nu mai sunt lăsate la şcoală, părinţii nu mai au posibilităţi să le trimită. R.H.: Aici eu cred că există şi o reacţie de tip postcomunist la învăţământ în general, în care tinerii nu mai sunt tentaţi să urmeze o formă de învăţământ superior pentru că se gândesc să facă bani în anii cât s-ar ţine de facultate, să facă altceva. Cred că e şi un spirit general.

Printre rânduri

Radu Herjeu

M.C.: E foarte adevărat. Dar aici, spiritul meu de istoric mă îndeamnă să fac aceste paralele, trebuie să privim în urmă, nu dintr-un sentiment paseist, dar să vedem cum arăta România într-o economie de piaţă. La începutul secolului şi în perioada interbelică foarte multe femei mergeau săşi facă studiile în străinătate, studii superioare. Nu era o simplă modă, şi nu erau neapărat femei foarte avute. Exista un sistem de sprjinire a realelor valori ale naţiei. R.H.: Dar unei tinere de la ţară i-ar fi fost foarte greu, cu toată voinţa şi cu tot talentul ei, să ajungă să studieze la Paris, de exemplu. M.C.: Gheorghe Marinescu, celebrul medic, profesor, era un băiat de la ţară, un băiat dintr-o familie cu 10-12 copii; şi a ajuns o somitate în mediile pariziene universitare. Femeile au ajuns să-şi dea şi ele diplomele la Paris. Am avut primele femei avocat, pilot, medic. Statisticile sunt mai puţin aduse în prim plan. Dar au existat. R.H.: De ce aţi făcut atâtea lucruri, chiar dacă dumneavoastră vi se par puţine sau insuficiente? M.C.: Poate şi fiindcă am avut şansa extraordinară care s-a numit mama mea. A fost o persoană extraordinară, ea însăşi a făcut multe lucruri în viaţa ei. A studiat la Iaşi, la Liceul „Doamna Oltea“, a făcut sculptură la Paris, a scris poezii. Când s-a întors în ţară din pricina istoriei care s-a abătut atât de drastic asupra României şi a familiei noastre, în acele momente n-a mai putut urma linia belle-artelor şi a trebuit să se mulţumească să fie o furnică modestă care a tradus din marea literatură universală. Poate că ea, încercând să-mplinescă prin mine nişte aspiraţii neîmplinite ale ei, m-a îndemnat întotdeauna să încerc noi orizonturi, noi profesii, şi mai ales m-a îndemnat foarte mult să scriu. R.H.: Lucru pe care am înţeles că din păcate nu l-aţi făcut pe cât v-aţi fi dorit. M.C.: Sper totuşi să mai am posibilitatea şi de acum încolo. Am mai scris şi cărţi pentru copii, eseuri, în momentul de faţă pregătesc o monografie dedicată unui regizor de origine română de la Hollywood, prin care încerc să reînviu puţin şi din atmosfera din România de la început de secol până în anii '20. R.H.: Aţi realizat pnă acum şi 20 de scurt metraje. M.C.: A fost o epocă în care am lucrat în Televiziunea Română ca documentarist. Pe atunci era foarte greu să încerci ficţiune, dar acolo a existat un om pe care l-am admirat foarte mult pentru tenacitatea cu care izbutea să se lupte cu conjunctura şi, în pofida rigidelor structuri ale Televiziunii Române, dădea mână liberă unor tineri. Acel om s-a numit, evident, Tudor Vornicu.

Printre rânduri

Radu Herjeu 85

R.H.: Era mai greu să realizezi un film decât să-l analizezi, să-l critici? M.C.: Evident. Dar implica o participare afectivă mult mai intensă. R.H.: Bănuiesc că v-aţi revăzut scurt metrajele. M.C.: Nu. Din păcate nu mai există, pentru că în Televiziunea Română a existat moda aceea a recuperării nitratului de argint din nişte bucăţi minuscule de peliculă. Pe de altă parte, se tot foloseau materiale pentru filme de montaj ale altora. Aşa încât în ziua în care m-am dus şi am spus: „Aş vrea să-mi văd filmele“, mi s-a spus că nu mai există decât nişte fragmenţele. R.H.: Era interesant de văzut cum priveşte criticul Manuela Cernat după câţiva ani ... M.C.: E mai bine că nu s-au păstrat. R.H.: Nu v-aţi gândit să vă faceţi o carieră, sau să încercaţi şi regia de film? 86 M.C.: Nu. R.H.: De ce? M.C.: Nu, pentru că mi se pare că avem suficiente mari talente în regia de film, personalităţi deja afirmate, pentru a lua locul cuiva cu o încercare veleitară, poate. Şi eu mă simt foarte bine cu creionul în mână, nu am ambiţii. Cred că fiecare trebuie să ştie exact care este limita propriilor posibilităţi. Cred că una dintre dramele momentului actual este faptul că oamenii nu au conştiinţa limitelor. Trebuie să ştii să visezi. În copilăria mea, un prieten spunea: „ca să sari cinci metri trebuie să-ţi iei avânt pentru o sută“. Dar în acelaşi timp trebuie să fii absolut convins că poţi să sari acei cinci metri. R.H.: Dumneavoastră v-aţi descoperit multe limite? M.C.: Da. De pildă, una dintre limitele mele este neputinţa de a mă adapta acestei prăbuşiri valorice a filmului şi acestei demisii a televiziunii în România faţă de misiunea pe care ar fi trebuit să şi-o asume după 1989. Este o limită a mea această intoleranţă pe care o am faţă de trădarea unor vise. R.H.: Aţi spus undeva (bănuiesc că în una din multele expuneri la conferinţe internaţionale sau naţionale) că cinematograful este aliatul istoriei. De ce credeţi? Când este un aliat al istoriei şi când este un substitut al istoriei pentru marea masă? M.C.: Cinematograful este un aliat al istoriei în momentul în care dezvăluie spectatorilor faţete necunoscute, în momentul în care îl ajută să pătrundă sensul unor evenimente. Da, am dat acest titlu în urma unei comunicări în urmă cu 20 de ani. Între timp situaţia a evoluat, în mod dramatic aş spune, şi noi ne aflăm într-un moment de evanescenţă a istoriei. Cinematograful era şi un aliat al istoriei putând păstra pe peliculă pentru

Printre rânduri

Radu Herjeu

posteritate momentele importante, momentele dureroase, momentele de victorie a unei naţiuni asupra propriului destin. Dar de când totul se consumă cu viteza luminii pe imagine magnetică, nici măcar în transmisiile în direct nu mai avem posibilitatea de a înregistra istorie. Am descoperit cu stupoare că sunt foarte multe momente cruciale ale istoriei din '90 încoace pentru care nu avem nici un document vizual. E de necrezut. Chiar în momentul în care preşedintele Iliescu era la putere au fost momente foarte importante din destinul lui care n-au fost prinse pe peliculă. Nici măcar magnetică. Noi acum încercăm să construim la Sighet, de pildă, centre de istorie orală pentru a recupera istoria intezisă în epoca comunismului, dar nu ne dăm seama că suntem pe punctul de a ne scăpa printre degete istoria prezentului, care nu se înregistrează. R.H.: Rămânând tot la film, în general filmele sunt foarte blamate în epoca modernă pentru violenţă. De ce credeţi că vederea violenţei într-un film impresionează mai mult decât vederea unor sentimente într-un film? Pentru că există foarte multe filme de dragoste, cu foarte mulţi oameni deosebiţi, cu eroi deosebiţi... M.C.: Nu prea mai există. Existau. R.H.: Şi totuşi se acuză: violenţa produce violenţă, dar filmele bune nu produc nimic, sunt bune pentru critici. Stau să mă întreb dacă vina e numai a filmului, fiindcă are violenţă în el, sau e numai o carenţă de educare a spectatorului de film. M.C.: De ce e atras de filmele violente ...? R.H.: Şi de ce trezesc în el latura aceea pe care, probabil, o avem cu toţii. M.C.: Se discută din antichitate. Din momentul în care a apărut cinematograful, din punct de vedere al relaţiei cu imaginea, impactul este infinit mai puternic. Că ne place sau nu, există rapoarte ale psihologilor care atestă nocivitatea evidentă a violenţei filmice. S-au ales grupuri de spectatori unora li s-au proiectat filme paşnice, de dragoste (timp de o săptămână), romantice, iar celorlalţi numai filme de violenţă. Agresivitatea lor verbală, fizică, de reacţie, a crescut imediat. Eu cred că principalul pericol este altul. Violenţa imaginii de film ne obişnuieşte cu violenţa, ne desensibilizează. Suntem atât de obişnuiţi să vedem sânge, să asistăm la orori pe ecran, încât în clipa în care ele se petrec lângă noi, nu mai reacţionăm. R.H.: Credeţi că ar putea fi un lucru conştient făcut? De exemplu, în ultimii ani avem din ce în ce mai multe filme cu catastrofe, cu sute, mii de morţi. M.C.: Să ştiţi că lucrurile astea se induc. Am avut zilele trecute un examen de admitere la secţia de comunicare audio-vizuală, la Academia de

Printre rânduri

Radu Herjeu 87

Teatru şi Film: 20 de candidaţi care au avut de compus un scenariu pe un aforism al lui Cioran: „La Judecata de Apoi vor cântări numai lacrimile“. Din 20, 19 au scris scenarii în care erau cel puţin o crimă şi un mort. Semn că presiunea unui anumit tip de imagine cinematografică îşi lasă amprente teribil de puternice. R.H.: Vorbind de examenul de admitere, se presupune că oamenii care fac artă, aşa cum este filmul, sau care participă la crearea unei opere artistice şi la transmiterea ei, ar trebui să aibă o cultură deosebită. Acum, dumneavoastră fiind în contact direct cu tineri care se pregătesc să realizeze filme, care vor schimba poate modul de a gândi al celui ce le va vedea, oare toţi aceşti tineri au cultura şi capacitatea necesară de a creaa opere de artă? M.C.: Cei care câştigă la noi concursul, în general au o cultură peste medie. Dar nu pot să nu remarc de şapte ani încoace lipsa, sau deficienţa, 88 unui anumit tip de cultură clasică. Vin doldora de informaţii despre filmul american, dar în momentul în care îi pui să citeze două piese de Moliere, se blochează. Înainte exista, în generaţiile noastre, un univers comun, referinţe la care imediat reacţionam. Era suficient să citezi un vers de Verlaine şi interlocutorul ştia despre ce este vorba. Acest tip de complicitate intelectuală, spirituală, în cadrul unei generaţii aproape c-a dispărut. Trebuie să ne adaptăm, sau trebuie să luptăm? Mă întorc iarăşi şi mă uit în trecut: ce se întâmpla în secolul XIX, când generaţia lui Kogălniceanu, Cezar Bolliac, încerca să ridice naţia prin teatru şi prin literatură... Şi au izbutit. R.H.: De aceea cred că şi filmul românesc ar putea s-o facă. M.C.: Aici atingeţi un teritoriu într-adevăr sensibil. R.H.: Presupunând că încă se mai face film în România, deşi am înţeles că producţia de anul acesta va fi sub orice aşteptare. M.C.: Suntem una dintre ţările cu o cinematografie centenară. O industrie se sinucide sub ochii noştri îngăduitori, şi nimeni dintre cei care ar trebui să ia taurul de coarne, să se implice, nu o face. R.H.: Problema culturală a tinerilor nu cred că se pune numai în România. Producţia de filme continuă să fie axată pe producţii de categoria B, C sau D. Ele copleşesc cu mult filmele de înaltă categorie, cu bugete extraordinare. Iar filmele de categoria B, C, nu transmit în majoritatea lor cultură şi nu fac cultură. De ce nu există totuşi, la nivelul dumneavoastră, celor care creaţi, analizaţi filme - o solidaritate între cei care pot crea cultură prin filmele lor şi o pot transmite? M.C.: Solidaritate există, dar solidaritatea noastră se izbeşte de solidaritatea producătorilor, a celor care au banii. În momentul de faţă, la Hollywood domină o castă de producători superpragmatici, pe care nu-i mai interesează ca pe cei din anii '30, cam la douăzeci de filme marfă să producă

Printre rânduri

Radu Herjeu

şi o capodoperă. Asistăm în momentul de faţă la o disperantă nivelare de jos în sus. Nu vedeţi că nu mai există nici măcar vedete, nici măcar staruri nu mai sunt. Nu mai există personalităţi. Totul se întinde pe orizontală. Foarte multe nume, ne pierdem într-o masă de figuri aproape anonime, iar o personalitate se creează şi se afirmă foarte greu în astfel de condiţii. E un dat al acestui moment. Trebuie să fim optimişti şi să credem că vom depăşi criza. R.H.: Aţi afirmat că în 1981 aţi devenit „personna non grata“ în CC al UTC, care nu v-a mai permis să călcaţi în Costineşti. De ce s-a ajuns la acest moment? M.C.: Nu pot să-mi explic nici în ziua de astăzi. Am înfiinţat festivalul de la Costineşti, primele ediţii, şi începusem să organizez şi ediţia din 1981, când pur şi simplu mi s-a pus în vedere să nu mai pun piciorul în staţiune. Am spus: „bine, dar nu pot nici măcar în calitate de simplu spectator?“. Mi s-a spus: „Nu v-am sfătui, vi se poate întâmpla orice“. Un asemenea răspuns venit din partea unui secretar al CC al UTC, sigur că te punea pe gânduri şi n-am mai călcat pe acolo până în 1991. Situaţia se repetă, din nou Costineşti este iar închiriat de alte persoane, festivalul nu s-a mai făcut. R.H.: Aţi plecat de multe ori în străinătate înainte de 1989 la diferite conferinţe internaţionale. Cum au avut încredere să vă lase să plecaţi, când spuneţi că n-au avut încredere să vă lase să faceţi un festival de film? M.C.: Ştiţi bine cum era cu plecările în perioada aceea. Era o ruletă, nu ştiai niciodată când te lasă, când nu te lasă. În 1981-82-83, am fost invitată la o universitate din Spania să ţin nişte cursuri, dar le-am trimis cu avionul şi le-a citit altcineva în locul meu. Când am fost în juriu la Festivalul Filmului din Berlinul Occidental, unde se pleca prin Berlinul de Est (deci, nu era nici o posibilitate de fugă de acolo), nu mi s-a mai dat drumul, a trebuit ca directorul festivalului să facă presiuni teribile prin Ambasadă. Festivalul începuse de două zile, iar eu nu ajunsesem acolo. S-a primit telefon aici la Bucureşti, la România Film. Directorul de la Mosfilm a întrebat: „e ceva cu România? România boicotează Festivalul de la Berlin? Să-l boicotăm şi noi?“. R.H.: V-aţi gândit vreodată să rămâneţi? M.C.: Tentaţia a existat de foarte multe ori, trebuie s-o recunosc, ca pentru orice român, dar ştiam că dacă fac acest gest îmi pun familia într-o situaţie foarte complicată, şi n-am putut să fac gestul. R.H.: Credeţi c-aţi fi putut fi istoric de film şi-n altă ţară? M.C.: Sunt convinsă. În primul rând că aveam relaţii. Nicolae Pillat era preşedintele Comitetului Internaţional de Difuzare a Artelor şi Culturii prin Cinematograf, el m-ar fi putut ajuta.

Printre rânduri

Radu Herjeu 89

R.H.: La aceste festivaluri bănuiesc că aţi văzut multe filme, şi filme bune, despre care întorcându-vă în ţară nu puteaţi să scrieţi nici în revista „Film“, nici să vorbiţi în apariţiile televizate. M.C.: Da. Era o mare frustrare. R.H.: Vă spunea cineva: „despre acest film n-aveţi voie să vorbiţi“, sau ... M.C.: Nu. Despre filme se putea vorbi, dar nu puteai să spui întotdeauna ce ai fi vrut să spui despre el. Era acea cenzură interioară care era mai teribilă decât cenzura oficială. Şi încercam să scriem şi printre rânduri. Exista şi în relaţia dintre critic şi cititor acelaşi cod, complicitate, ca între regizori şi spectatori. R.H.: De ce n-aţi intrat în politică după 1989, ca foarte mulţi intelectuali? M.C.: În primul rând m-a dezgustat foarte puternic modul în care s-au 90 comportat majoritatea intelectualilor care au intrat în politică după 1990, încât am preferat să rămân deoparte şi să-mi păstrez independenţa şi luciditatea. Şi am preferat să fiu un judecător imparţial faţă de ambele tabere. În orice caz, am intrat într-un fel în politică, am fost membră a Alianţei Civice şi încă sunt. R.H.: Dar nu e politică activă... M.C.: De ce? Am fost în comitetul de susţinere a lui Victor Ciorbea pentru postul de primar, mi-am manifestat în presă susţinerea candidaţilor Convenţiei încă de la primele alegeri. E un fel de a face politică. Pentru a face politică, pentru un intelectual, nu e neapărat nevoie să te înscrii într-un partid sau să ocupi un post de senator sau de deputat. Cred că e mult mai important să faci politică prin ceea ce spui, scrii, prin ceea ce încerci să impui, decât ocupând un loc în Senat. R.H.: Nu v-ar fi tentat un loc în Senat, în Comisia de Cultură? M.C.: Nu, pentru că am impresia în ultima vreme că ar fi trebuit să fac nişte concesii, ori după '90 oamenii de cultură nu mai au dreptul să facă nici un fel de concesii. Nu au dreptul să-şi asculte decât propria conştiinţă. Măcar dreptul ăsta ni l-am câştigat şi vreau să ni-l păstrăm. R.H.: Şi totuşi oamenii de cultură fac compromisuri, şi au făcut compromisuri în ultimii şapte ani. M.C.: Vreau să cred în faţa lui Dumnezeu că eu n-am făcut. R.H.: De ce totuşi, după 1989, se aştepta vechea poveste cu manuscrisele de sertar, cu ideile păstrate acasă, şi toată lumea se aştepta ca intelectualitatea să-şi reocupe locul pe care-l merită într-o societate normală. Dimpotrivă, stăm chiar mai rău ca înainte de 1989. M.C.: Mă aşteptam şi eu. Nu mă aşteptam la multe lucrări de sertar, pentru că-ţi trebuie o putere absolut ieşită din comun ca să scrii pentru nimic

Printre rânduri

Radu Herjeu

şi exista riscul percheziţiilor. Nu putem să le cerem oamenilor să fi fost eroi. Dar mă aşteptam ca după 1989, şi mai ales după 1996, intelectualii să fie totuşi ceva mai băgaţi în seamă, să fie consultaţi de către comisiile de specialitate ale Senatului şi Parlamentului pentru zonele de specialitate. În momentul în care s-a reorganizat Televiziunea Română, nimeni n-a venit să ne întrebe pe noi, pe specialişti, ce se întâmplă. Se creează, se reorganizează acum cinematografia română - foarte puţini sunt implicaţi şi consultaţi. R.H.: De ce? M.C.: Pentru că există din nou grupuri de presiune care s-au creat. R.H.: Până în 1996 se susţinea că vechea conducere are un tip de mentalitate şi că noua conducere - un alt tip. Şi mai ales că noua conducere a fost sprijinită şi de dumneavoastră şi de foarte mulţi intelectuali cărora măcar din punct de vedere moral le sunt datori. M.C.: Aici nu se judecă lucrurile aşa. Nimeni n-a făcut ceva aşteptând ceva. R.H.: Politicianul să simtă din punct de vedere moral că n-ar fi putut niciodată să-şi pună-n practică ideile valoroase dacă n-ar fi avut un sprijin din partea intelectualului. M.C.: Ştiţi vorba românului că „până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii“. Sunt atât de multe lucruri de rezolvat în România încât cultura este considerat ca unul dintre lucrurile minore, dar nu-i aşa, pentru că, pe lungă distanţă, cultura este cea care lasă marca. R.H.: Noi o punem undeva deoparte şi spunem: „ne ocupăm după aceea“. S-ar putea ca atunci să nu mai avem cu cine să ne ocupăm şi să ne fie mult mai greu, unui tineret -care nu mai simte cultură, nu mai vrea cultură, nu i se mai dă cultură - să-i spui: „acum stăm bine cu banii, trebuie să mergem la teatru“. M.C.: La noi există acum o gravă criză de autoritate şi în domeniul învăţământului. Nu mai avem cu cine să pregătim valul doi. În spatele nostru nu mai e nimeni. Tinerii nu vor să intre în cariera universitară pentru că este prost plătită. Studenţii câştigă de trei-patru ori cât noi, şi-atunci cum să le ceri să rămână asistenţi? La un salariu de mizerie... Cred că dacă nu se înţelege acum, realmente în ceasul al doisprezecelea, că puţinii oameni de cultură, puţinii creatori care au mai rămas în această ţară (pentru că mulţi continuă să plece) ar trebui sprijiniţi, vom rămâne o ţară nu la nivelul României din secolul trecut, vom cădea realmente într-un anonimat cultural. Pe tarabele librăriilor câte nume de autori români sunt? Apare maculatură imensă. O să vedeţi zeci de volume de Pavel Coruţ. Romancierii importanţi trebuie să-şi consume puţina energie pe care o au pentru a-şi agonisi pâinea cotidiană. E inadmisibil ca marii noştri actori să aibă salariile pe

Printre rânduri

Radu Herjeu 91

care le au, ca marii noştri cântăreţi să plece să cânte pe alte scene, inclusiv în coruri, pentru că sunt mai bine plătiţi. La începutul secolului, în prima decadă, Bucureştiul era un pol spre care convergeau marile teatre şi filarmonici europene, în turneu. Filarmonica de la Praga a venit cu 60 de instrumentişti şi a dat concert la Bucureşti. În 1920 eram ieşiţi din război şi Opera Română, sub conducerea lui Masini îşi comanda decorurile şi costumele la Roma şi Milano. Eram ieşiţi din război. Sigur, acum ieşim din comunism, dintr-o revoluţie, din şase ani de conducere dezastruoasă, dar trebuie găsită şi o modalitate de sprijinire a culturii. R.H.: De ce au telenovelele atâta succes? M.C.: Pentru că apelează la instinctul de minimă rezistenţă al marii mase de spectatori, pentru că mizează pe nevoia de evaziune şi pentru că şi dacă românii ar face nişte telenovele puţin mai interesante vă asigur că s-ar 92 uita la ele. La noi nu se investeşte nimic în producţia autohtonă. Preferăm, şi nu vreau să intru în detalii cu ce preţuri se achiziţionează, realmente gunoi cinematografic şi de televiziune. Şi noi cu asta ne hrănim telespectatorii. Dar să ştiţi că ei nu se mai lasă intoxicaţi. În anul 1996 doar 30 de milioane de bilete s-au vândut în cinematografele româneşti. E dezastruos. R.H.: Acum, la final, aş dori să-mi daţi un titlu, dacă ar fi să se facă un film despre perioada post decembristă în România, incluzând 1997. M.C.: Aş lua un titlu din poetul persan Saadi: „I-am învăţat să tragă cu arcul şi m-au luat drept ţintă“. R.H.: Vă mulţumesc că aţi acceptat invitaţia. Sper să mai avem ocazia să discutăm mai pe larg despre cultură, despre ce-ar trebui făcut pentru ea şi despre cei care doresc cultură dar trebuie să se zbată prea mult pentru ea, şi despre cei ce vor să dăruiască cultură, dar care nu au mijloacele şi tăria de a o face. M.C.: Să ştiţi că englezii au o vorbă: „Where there is a will, there is a way“ - unde e dorinţă, există şi o cale. Trebuie să găsim calea.
- interviu realizat în 1997 -

Printre rânduri

Radu Herjeu

Printre rânduri Radu Herjeu

Florin Constantiniu
Istoric

93

S-a născut la 8 aprilie 1933 la Bucureşti. A absolvit cursurile Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti în 1956. Din 1968 este Doctor în Istorie. Din 1957 şi până în 1999 a fost cercetător la Institutul Nicolae Iorga. A primit premiul Nicolae Bălcescu al Academiei Române în 1972. A avut contribuţii la istoriografia României cu cercetări din secolul al XVIII-lea şi secolul XX. Este autorul volumelor „Relaţiile agrare din Ţara Românească şi Moldova în secolul al XVll-lea" apărută în 1972, „Constantin Mavrocordat" în 1985. Dintre cărţile care tratează istoria modernă a României sunt de menţionat „Între Hitler şi Stalin. România şi Pactul Ribbentrop-Molotov" editată în 1991, „O istorie sinceră a poporului român" apărută în 1997, „De la Războiul fierbinte la Războiul rece" scrisă în 1998. Este membru corespondent al Academiei Române.

Radu Herjeu: Domnule Constantiniu, prezenţa dumneavoastră aici este legată de calitatea dumneavoastră de istoric, iar un istoric bun este şi controversat. Pe de altă parte, mâine este Ziua Naţională a României 1 Decembrie - şi mi se părea normal să port un dialog cu un cunoscător despre semnificaţia zilei de 1 Decembrie pentru românii de acum şi pentru cei din trecut, cei care au trăit Marea Unire. Ce înseamnă 1 Decembrie pentru dumneavoastră ca istoric român? Florin Constantiniu: Pentru istoricul român, 1 Decembrie 1918 înseamnă încheierea procesului de desăvârşire a unităţii naţionale a românilor, fiindcă procesul acesta de constituire a Statului Naţional a fost un proces îndelungat, coboară foarte adânc în Evul Mediu. Rădăcinile acestui proces se plasează în Evul Mediu, în momentul în care apare conştiinţa unităţii de neam. O dată cu formarea naţiunii a devenit necesar ca naţiunea română să aibă un cadru politico-teritorial adecvat care era Statul Naţional. Principalul moment în făurirea Statului Român Modern a fost Unirea Principatelor Moldova - ţara Românească la 24 ianuarie 1859, iar apoi în 1918 au fost aceste trei evenimente: unirea Basarabiei cu România la 27 martie/9 aprilie 1918, unirea Bucovinei cu România la 15/28 noiembrie 1918 şi apoi unirea Transilvaniei (cea pe care o sărbătorim mâine) la 1 decembrie 1918. Prin urmare, istoricii văd în primul rând acest proces de constituire şi desăvârşire a statului naţional român. R.H.: Deci un fel de privire analitică şi destul de rece asupra fenomenului. Să ne descrieţi o privire mai sentimentală asupra evenimentului, care este, totuşi, unul de excepţie, de care în general naţiunile nu beneficiază de multe ori. F.C.: Aveţi dreptate când spuneţi că a fost o privire rece, de istoric. Aş spune că aceasta este o exigenţă a cercetării istorice, pentru că din momentul în care intervine o conotaţie afectivă e foate greu de păstrat obiectivitatea. Principala condiţie a unui istoric e să fie obiectiv. Aş spune că e necesară - aceasta este o formulă a lui Henri Rene Maron, un mare specialist francez istoric al antichităţii, care vorbeşte de necesitatea punerii în paranteză a personalităţii istoricului în momentul în care investighează un fenomen. Atunci când eu, ca istoric român, cercetez formarea Statului Naţional Român, încerc această punere în paranteză a personalităţii tocmai pentru a-mi păstra obiectivitatea. Dar pentru că dumneavoastră m-aţi întrebat, ca istoric român e vorba totuşi de o dedublare şi nouă românilor ne pasă foarte mult cum s-a realizat acest Stat Naţional. În 1918, după părerea mea au fost trei împrejurări cu care noi ne-am întâlnit foarte rar în istoria noastră. În primul rând a fost o concordanţă, o sincronizare între un context

Printre rânduri

Radu Herjeu 95

extern favorabil, cu care noi nu ne-am prea întâlnit în istorie, şi acest context intern de luptă pentru desăvârşirea unităţii naţionale a românilor. Pe scurt, acest proces ar fi fost mult îngreunat sau chiar imposibil dacă nu ar fi avut loc două mari evenimente istorice: pe de o parte prăbuşirea ţarismului în Rusia, care a permis acestei închisori a popoarelor să-i fie sfărâmate lanţurile (pentru o scurtă perioadă); popoarele acestea care erau asuprite în cadrul Imperiului Rus au căpătat posibilitatea de a-şi exprima voinţa de unitate cu alte popoare sau de a trăi independent. Pe de altă parte a fost destrămarea monarhiei Austro-Ungare, iar această conjugare, prăbuşirea unei închisori a popoarelor din Est cu una din centrul Europei a favorizat efortul nostru de desăvârşire a Statului Naţional. A existat o coordonare extrem de inteligentă a acţiunilor clasei politice româneşti din Vechiul Regat cu elitele 96 româneşti din Basarabia, Bucovina şi Transilvania. În al treilea rând, în conştiinţa colectivă românească ideea aceasta a unităţii naţionale era extrem de puternic împlântată şi ea a căpătat o puternică forţă mobilizatoare. Nu cred că în alte momente ale istoriei noastre naţiunea în ansamblul ei a acţionat atât de unitar. R.H.: Şi totuşi noi am ratat multe momente de-a lungul istoriei, unele momente favorabile interesului nostru naţional - am ratat şi după revoluţie când Basarabia a devenit Republica Moldova. Cum se explică faptul că-n acel an n-am mai ratat o asemenea ocazie? F.C.: Înainte de a vă răspunde, permiteţi-mi să folosesc un termen pe care-l întâlnim foarte des în lucrarea unei istorice franceze Catherine Durande. În „Histoire de Roumains“ ea vorbeşte despre momentele inaugurale referindu-se la aceste începuturi de etapă din viaţa românilor. Spre exemplu 1859 e un moment inaugural, de constituire a Statului Naţional Modern; acela a fost un inaugural fericit, pentru că românii au realizat această unire prin forţele lor şi chiar împotriva voinţei Marilor Puteri Europene, care nu fuseseră de acord cu unirea ţării Româneşti şi a Moldovei într-un singur stat, cu un domn străin. Prin această dublă alegere a lui Cuza s-au eludat aceste hotărâri şi românii au pus Europa în faţa unui fapt împlinit - prin urmare a fost un inaugural fericit. Dar în 1877 / 1878, când a fost un alt inaugural, de această dată de viaţă independentă - pentru că ne proclamasem independenţa în 1877 - a fost un inaugural întunecat, fiindcă România, deşi a luptat alături de Rusia, a pierdut cele trei judeţe din sudul Basarabiei care au fost reanexate de Rusia, iar pe de altă parte, condiţiile puse României pentru recunoaşterea independenţei ei la Congresul de la Berlin de către Marile Puteri a creat un sentiment de frustrare. A văzut că nici Europa nu ne simpatizează şi că e

Printre rânduri

Radu Herjeu

nemiloasă atunci când e vorba de impunerea intereselor ei. Prin urmare, acesta a fost un inaugural nefericit. În 1918 ne-am întâlnit din nou cu un inaugural fericit, în înţelesul că noi, dacă este să respectăm adevărul istoric… Când vorbim de participarea noastră la primul război mondial noi înfăţişăm asta aşa… ca o epopee, ca o succesiune de victorii şi amintim numai de Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Dar uităm ce s-a întâmplat în 1916 când armata română a suferit înfrângeri, dintre care una foarte grea, foarte ruşinoasă la Turtucaia, când Guvernul Român a fost obligat să se refugieze la Iaşi împreună cu regele, cu Parlamentul. Vă spun dintr-un ciclu de articole scrise atunci de generalul Averescu (care tocmai intrase în politică) şi pe care le-a reunit într-o broşură intitulată „Răspunderile“; şi el atrăgea atenţia asupra acestor fapte. România a vrut războiul, a intrat în război atunci când a vrut (sigur, aici au mai existat unele presiuni), iar operaţiile militare în faza de debut a războiului s-au desfăşurat după planul de operaţii al Marelui Stat Major Român - şi atunci de unde aceste înfrângeri? Care erau cei vinovaţi? Niciodată la noi nu s-au căutat vinovaţii şi din păcate aş spune că e o tradiţie nefericită în istoria noastră de a nu se stabili răspunderile şi mai ales de a nu fi chemaţi cei care poartă răspunderea, să dea seama. Acţiunea noastră militară din 1916 s-a terminat dincolo de pagina aceasta care este luminoasă şi glorioasă din 1917; dar până la urmă, contextul internaţional, ieşirea Rusiei din război şi raportul de forţe care ne era total defavorabil au impus la început armistiţiul de la Focşani, apoi Pacea de la Bucureşti din 24 aprilie / 7 mai 1918. Prin urmare, în momentul acela se părea că idealul naţional, dacă nu va fi imposibil de realizat, în orice caz va fi înfăptuit într-o perioadă foarte îndelungată. Iată, aprilie-mai, momentul acesta de mare durere, noi avem mărturiile contemporane care arată ce imens a fost sentimentul acesta, nu de frustrare, ci de disperare. La câteva luni se realizează ceea ce Iorga spusese în 1916 în Parlamentul de la Iaşi. În momentul acela de descurajare, de derută, Iorga a amintit cuvintele lui Petru Rareş, obligat în 1538 să părăsească Moldova, să se retragă în Transilvania pentru că venise Soliman Magnificul asupra lui. Şi Iorga a spus: „vom fi ce-am fost, şi mai mult decât atât“. S-a realizat acest miracol. S-au petrecut aceste două evenimente: căderea ţarismului şi destrămarea Austro-Ungariei, la care nu se gândise nimeni când noi am intrat în război. Vag, poate doar Take Ionescu, care a fost mintea cea mai strălucită în unele privinţe (mergea înaintea lui Ionel Brătianu, l-a eclipsat chiar prin inteligenţa lui politică). Aceste două mari evenimente nu au fost prognozate de nimeni şi ele ne-au favorizat. A fost ca un semn că istoria e de partea

Printre rânduri

Radu Herjeu 97

noastră şi aceasta ne-a dat o încredere nemaipomenită: În câteva luni să treci de la înfrângere la victorie. A fost un stimul din punct de vedere afectiv şi dumneavoastră ştiţi ce înseamnă să capeţi această încredere. R.H.: Aţi vorbit de euforie. După 1989 aţi văzut că noi, românii, o ducem foarte bine la capitolul euforie şi că de cele mai multe ori uităm că, după ce se termină perioada de sărbătoare, trebuie să întărim ceea ce am câştigat prin luptă. Şi noi, la 22 de ani după Marea Unire am fost nevoiţi să cedăm teritoriile care se uniseră cu România în 1918 fără luptă, prin Dictatul de la Viena şi prin ultimatumul rusesc. De ce n-am putut să folosim această şansă istorică şi să devenim în 22 de ani o ţară care să nu mai poată fi ruptă în bucăţele? F.C.: Când eram tânăr era la modă un cântăreţ italian - Sergio Endrigo 98 şi avea un cântec cu versurile acestea: „sărbătoarea abia începută e deja terminată“. Cam aşa s-a întâmplat cu noi. Abia ne-am dat seama ce s-a întâmplat cu noi în 1918, pentru că într-adevăr a fost o performanţă, şi în 22 de ani, ceea ce e foarte puţin în istorie, o clipă chiar, visul acesta s-a spulberat. Şi cred că marea greşeală a clasei noastre politice a fost să confunde legitimitatea istorică cu ireversibilitatea istorică. Adică oamenii noştri politici au crezut că dacă România Mare, Statul Naţional Unitar Român este legitim din punct de vedere istoric, fiindcă o naţiune trebuie să trăiască într-un cadru teritorial politic naţional, atunci lucrul ăsta devine intangibil, nu va mai putea fi anulat de forţele ostile. Sigur, era luată în considerare propaganda revizionistă, acţiunile statelor revizioniste. Mai ales după venirea la putere a lui Hitler în Germania la 30 ianuarie 1933 s-a elaborat un întreg sistem de alianţe care să protejeze Statul Naţional Unitar Român împotriva revendicărilor revizioniste ale Uniunii Sovietice, Ungariei, Bulgariei. Dar în conştiinţa colectivă, şi la nivelul naţiunii şi la nivelul elitei politice, a existat această credinţă că din moment ce statul e legitim, realitatea e ireversibilă. Dincolo de ceea ce a fost contextul internaţional, de astă dată nefavorabil, aş spune că oamenii noştri politici au această răspundere de a nu fi făcut tot ceea ce era necesar pentru a proteja România Mare. Sigur, se pune problema dacă în momentul acela, în 1940, putea România să reziste ameninţărilor Uniunii Sovietice, pretenţiilor revizioniste ale Ungariei şi Bulgariei - era ameninţată dispariţia ei ca stat. În fond, asta a şi fost ameninţarea Germaniei şi a Italiei, dar în primul rând a lui Ribbentrop atunci când reprezentanţii noştri au mers la Viena şi li s-a impus Dictatul de la Viena. Fără a intra acum în istoria contrafactuală: „ce s-ar fi întâmplat dacă...“, dacă noi am fi rezistat, eu pot să vă spun că sunt în istorie momente când între pragmatismul renunţării şi lupta disperată, dar care apără onoarea

Printre rânduri

Radu Herjeu

naţională, este de preferat lupta aceea disperată, fără şansă de reuşită, dar care sădeşte în conştiinţa colectivă a naţiunii un sentiment de demnitate. Eu, în această carte, „O istorie sinceră a poporului român“, am citat câteva rânduri din memoriile lui Ion Negoiţescu, un tânăr (pe vremea aceea) care a văzut acolo la Cluj retragerea armatei române după Dictatul de la Viena. El are această formulă: dacă toate aceste amputări teritoriale ar fi fost rezultatul unui război pierdut, sigur, trauma aceasta era dureroasă, dar era cumva suportabilă. Am încercat să ne batem, am încercat să apărăm ce avem şi nam reuşit. Dar când aceste teritorii s-au pierdut fără să se tragă un singur foc de armă, atunci în conştiinţa colectivă, în străfundurile ei, lucrul acesta nea marcat profund. Tot ceea ce s-a întâmplat din 1940 până astăzi stă sub semnul acestei cedări care, chiar dacă noi nu recunoaştem, e unul din lucrurile pe care noi le-am refulat în adâncul conştiinţei româneşti. Dar de acolo de unde credem noi că l-am zăvorît, acest moment de ruşine continuă să ne frământe şi să ne macine. R.H.: Şi totuşi cât credeţi că lipsa unei atitudini de apărare aparţine naţiunii şi cât conducătorilor ei? Pentru că mi-ar fi greu să-mi imaginez o luptă pornită de naţiune fără conducători. F.C.: În 1940 sunt nenumărate mărturii, mai ales în ceea ce priveşte Transilvania (niciodată n-am ştiut să explic ca istoric de ce Transilvania ocupă un loc atât de privilegiat în conştiinţa noastră. Suntem mai sensibili când e vorba de Transilvania şi mai indiferenţi când e vorba de Basarabia şi Bucovina). În ceea ce priveşte unităţile din Transilvania în 1940, sunt foarte multe mărturii că soldaţii doreau să se bată, ar fi dorit să primească un ordin ca să apere unităţile din Transilvania. La nivelul clasei conducătoare - acolo este de stabilit responsabilitatea. Vă dau un singur exemplu, din primul război mondial (îmi pare rău că nu am cunoscut acel exemplu ca să-l pot trece în această „Istorie sinceră a poporului român“); el poate fi cules din volumul III al Memoriilor lui Radu Rosetti; în primul război mondial era căpitan, apoi a fost maior, lucra la Statul Major şi povesteşte un lucru unic: în ajunul intrării adversarului în Capitală (trupele Puterilor Centrale şi ale aliaţilor lor au intrat în Bucureşti la 6 decembrie 1916), cu o zi înainte, pe 5 decembrie, la Marele Cartier a fost un banchet. De ce? Pentru că se făcuseră înaintări în armată. E de neimaginat că o armată care suferă înfrângeri îşi înaintează ofiţerii. S-a spus că ofiţerii trebuie încurajaţi - aceasta era forma de încurajare. Printre cei înaintaţi era şi prinţul moştenitor, viitorul Carol al II-lea. Era această tradiţie în familiile regale ca fiecare membru, inclusiv femeile, să fie comandanţi onorifici ai câte unui regiment. Carol fiind şi bărbat şi prinţ moştenitor, era nu numai onorific, ci era repartizat la

Printre rânduri

Radu Herjeu 99

o unitate ca militar. A refuzat să plece cu aceşti soldaţi pe front. În sfârşit, a acceptat de formă să plece, dar când a plecat pe front, chefurile pe care le făcea în spatele frontului îi împiedicau pe ofiţeri să-şi îndeplinească misiunile primite. Această atitudine a lui a determinat-o pe Regina Maria să-i scrie următoarele cuvinte: „ca mamă şi ca regină îmi este ruşine că am un asemenea băiat“. Omul acesta a fost înaintat, împreună cu el au fost înaintaţi ofiţerii, iar ca să fie încurajaţi, evenimentul trebuia sărbătorit. Şi această masă a avut loc în ajunul intrării adversarului în Capitală. Eu nu cunosc în istoria vreunei ţări ca într-un moment atât de tragic, când se pierde Capitala, la Cartierul General să se benchetuiască. Şi din păcate, această atmosferă şi această conduită s-au păstrat. R.H.: Să ne întoarcem la 1 Decembrie. Mi se pare necesar ca un istoric 100 să nu fie numai un analist al evenimentelor, ci şi un bun cunoscător al psihologiei unui popor pentru a înţelege anumite lucruri. Pentru că nu totul se reduce, în istoria unui popor, la tratate, la alianţe, la conducători. Există şi o anumită psihologie, o conştiinţă colectivă a poporului român. Au existat probleme din acest punct de vedere după 1 Decembrie? Mă refer la faptul că românii din Basarabia, din Regat şi din Transilvania erau uniţi prin limbă, prin legături culturale. Totuşi exista o diferenţă care se simte şi azi între psihologia celor din Transilvania, a basarabenilor şi cea a celor din Regat. Dacă azi se simte încă diferenţa de concepţie despre viaţă, despre lume între regăţeni şi ardeleni, bănuiesc că în 1918 ea era mult mai accentuată. N-a reprezentat o problemă? F.C.: Ba a reprezentat o problemă şi aş spune că, chiar din perioada interbelică şi apoi cea a comunismului naţional ea a fost estompată. În dorinţa de a se prezenta imaginea de perfectă unitate a poporului român aceste diferenţieri şi dificultăţi de integrare nu au fost niciodată examinate amănunţit. Atunci, la 27 martie / 9 aprilie 1918, când s-a votat de către Sfatul ţării de la Chişinău unirea Basarabiei cu România aceasta a fost o unire condiţionată. Ei au formulat un şir întreg de puncte pentru că trăiau cu teama - fusese revoluţia din februarie care dăduse Rusiei o experienţă democratică scurtă de câteva luni - „bine, dar în ce regat intrăm noi?“ întrun regat în care în 1907 avusese loc o răscoală care făcuse dovada că ţăranii o duc foarte greu. Acolo, în Rusia, se punea problema împărţirii pământului, a reformei agrare, a eliberării de sub ceea ce se numea „exploatare moşierească“. Prin urmare au formulat condiţii. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu românii din Banat. Sigur, dorinţa de unitate era extraordinar de puternică. Dar mai era şi problema imaginii. Şi mai ales pentru socialiştii din Transilvania a fost această dilemă: să mergem pe idealul social? Din acest

Printre rânduri

Radu Herjeu

punct de vedere erau socialiştii unguri care îşi drapau idealurile lor naţionale într-o retorică socială şi îi îndemnau pe socialiştii români: „Nu, haideţi să vă manifestaţi solidaritatea proletară! Unde vreţi să vă duceţi? Într-o ţară unde sunt boieri, unde-i regele? Nu vreţi să fiţi aici, cu o republică maghiară?“. Pe de altă parte erau luptătorii din Partidul Naţional (Iuliu Maniu) care trăiau cu teama aceasta. Brătianu era perceput ca un om politic despotic. „Noi ce vom face acum? Vom intra sub autoritatea lui“. Existau aşadar ezitări. E problema stilului de viaţă. Mie mi-a părut foarte rău că acum, când Samuel Huntington a lansat teza aceasta, a unui şoc al civilizaţiilor şi a tras aici o linie în Europa care străbate teritoriul românesc pe linia Carpaţilor, la noi au fost interpretate ca o manifestare antiromânească, ca o negare a unităţii poporului român. Eu cred că cine este de bună credinţă nu poate nega această armonie a teritoriului românesc, începând de la confi- 101 guraţia lui geografică, de la Cetatea Carpaţilor care e în mijlocul teritoriului românesc şi care coboară apoi prin zona subcarpatică, câmpie, până la Dunăre şi mare. Iar sentimentul acesta de unitate românească are o vechime multiseculară. Gândiţi-vă că Ştefan cel Mare, care era domnul Moldovei, atunci când vorbea despre Muntenia spunea: „cealaltă ţară românească“. E o solie pe care el o trimite la Veneţia în 1468, în limba italiană, în care ţara Românească e numită „L'altra Valahia“. Prin urmare, cealaltă ţară românească. Sentimentul acesta de unitate era foarte puternic. Apartenenţa acestor teritorii la structuri politice diferite, care aveau o anumită tradiţie istorică, anumite structuri politice, administrative şi culturale s-a imprimat în decursul timpului. Noi nu putem ignora faptul că timp de câteva secole clasa politică, clasa conducătoare în Transilvania a fost nobilimea maghiară, iar ea a imprimat un alt stil acolo. Dar asta nu înseamnă să pui sub semnul întrebării legitimitatea lui 1 Decembrie. R.H.: Dumneavoastră prezentaţi faptele istorice şi în cartea dumneavoastră, în apariţiile de televiziune, prin articolele care apar în presa centrală într-o lumină mai crudă, mai puternică. Ascultându-vă de multe ori, citindu-vă cartea, am avut o senzaţie un pic de revoltă, pentru că eu sunt foarte mândru că sunt român şi de multe ori această mândrie încearcă să ascundă şi aspectele mai puţin roze ale istoriei României de care nu întotdeauna se fac vinovaţi ceilalţi. Noi am cam fost învăţaţi că întotdeauna au fost vinovaţi ceilalţi pentru ce s-a întâmplat de-a lungul istoriei cu românii. Întotdeauna alţii ne-au atacat, alţii ne-au încolţit pe la spate. Să înţelegem că uneori am „ajutat“ şi noi la făurirea unei istorii negative sau potrivnice poporului român? Citind articolele dumneavoastră în care faceţi o paralelă între prezentul pe care-l trăim acum destul de dureros şi trecutul nostru,

Printre rânduri

Radu Herjeu

făcând această paralelă am senzaţia că nimic nu este nou şi că nu facem altceva decât să repetăm aceleaşi greşeli, deşi într-un alt context istoric. Nu cumva ne iluzionăm că acest context istoric e de vină şi nu cumva repetăm istoria noastră la infinit fără să învăţăm prea mult din ea? F.C.: Îmi pare rău că am declanşat în dumneavoastră un sentiment de frustrare sau chiar de revoltă. Ca istoric vă spun că aveţi toate temeiurile să fiţi mândru că sunteţi român pentru că istoria poporului român are numeroase pagini care ne dau motive de mândrie. Chiar aici, pe coperta acestei cărţi, sunt Mihai Viteazu şi Regele Ferdinand. Dar şi Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Iancu de Hunedoara sunt personalităţi care, nu numai pentru noi, ca români, dar în contextul european, au avut un rol extraordinar de important şi s-au bucurat de un prestigiu foarte mare. 102 Convingerea mea este că în momentele acestea de confuzii de valori care însoţesc perioadele de tranziţie e foarte necesar să existe câteva repere, jaloane care să ne fixeze identitatea şi să ne dea acea încredere fără de care nu se poate reuşi. Pe de altă parte, eu am căpătat această convingere că istoria, dacă nu ne oferă învăţăminte pentru ziua de astăzi, nu îşi justifică rolul acesta pe care noi i-l cităm mereu, de „îndrumătoare a vieţii“. Istoria nu e atât o înşiruire de personalităţi cât mai ales trebuie să fie un set de învăţături. Pe de o parte, noi traversăm această perioadă de tranziţie (preşedintele Constantinescu spune posttranziţie şi se înşeală). Istoricul are aceeaşi obligaţie ca şi un medic: un medic care îi spune unui pacient bolnav că este sănătos îi face um mare deserviciu. Medicul trebuie să îi spună de ce boală suferă şi să îi prescrie un tratament pe care pacientul trebuie să-l respecte. Istoricul, eu nu spun că el este medicul naţiunii, trebuie să prezinte şi acele aspecte nefavorabile, să nu cenzureze, să nu aseptizeze istoria. Ajung acum la al doilea aspect. Există un şir întreg de fenomene profund negative în societatea românească pe care noi le credem efecte ale tranziţiei. Cum e corupţia. Corupţia are o vechime multiseculară în istoria poporului român hatâr şi bacşiş sunt cele două coordonate ale vieţii noastre publice. Amândoi termenii sunt de origine turcească, deci îi putem lega de instalarea dominaţiei otomane. Nu ştiu dacă şi înainte de instalarea dominaţiei otomane. Teritoriul românesc intră în etape sub dominaţia otomană şi în grade diferite. În formele ei plenare, ea e un fenomen de pe la mijlocul secolului al XVI-lea. Aceste obişnuinţe pe care le reprezintă aceste două cuvinte au cel puţin această vechime. Când hatârul şi bacşişul sunt atât de profund infiltrate în deprinderile noastre, cum să ne imaginăm că pot fi dezrădăcinate de o lege, de o comisie de pe o zi pe alta? Să luptăm cu şi mai multă

Printre rânduri

Radu Herjeu

înverşunare. Să nu credem că o lege sau o comisie pot eradica aceste rele. E vorba de mobilizarea resurselor întregii naţiuni. R.H.: De ce totuşi facem aceleaşi greşeli? F.C.: Convingerea mea e că tocmai aici este culpa istoricilor. Că, din dorinţa de a prezenta în spiritul acestei concepţii euforizante a istoriei, a prezenta trecutul naţional numai ca o succesiune de acte de bravură şi de cinste, de personalităţi care oricând pot fi trecute în calendarul creştin, ignoră faptul că au existat şi momente de laşitate, de incompetenţă, oameni care nu şi-au justificat prin nimic prezenţa lor la conducerea ţărilor române. Aceste greşeli nefiind dezvăluite, este o vorbă a unui filosof american, că dacă nu cunoaştem trecutul suntem pedepsiţi să-l repetăm. Orice greşeală din trecut se repetă şi mai spune un altul că preţul pe care trebuie să-l plătim e întotdeauna mai mare. În realitate este această răzbunare a greşelilor 103 pe care noi le-am făcut în trecut şi pe care nu ni le-am recunoscut şi nu le-am reparat. R.H.: Trecând peste titlul cărţii dumneavoastră, „O istorie sinceră“ şi trecând peste faptul că sinceritatea e un lucru subiectiv, din câte ştiu eu cartea dumneavoastră n-a fost primită cu entuziasm de către istoricii români şi nici de către, din păcate tot mai puţinii cititori de cărţi de istorie. După 1989, parcă dintr-un act de fraudă pe care eu nu mi-l explic, mulţi tineri au întors spatele şi culturii, şi istoriei. Asimilând cumva istoria poporului român cu istoria ultimilor 40 de ani. Nu cumva această sinceritate a dumneavoastră, extrem de dură şi de fermă, le dă acelor tineri care acum doresc să plece din România pe considerente economice, un fel de apă la moară care să le justifice acţiunea şi din punct de vedere moral. Să spună „într-o asemenea ţară, cu un asemenea trecut, eu nu am ce să caut, eu mă duc într-o naţiune care ştie să-şi respecte istoria. Spuneaţi că pe un pacient nu-l minţi. Dar s-ar putea ca un pacient să facă infarct dacă îi spui foarte brusc adevărul despre boală sau s-ar putea să se resemneze. Sunt unele pericole pe care le văd ca apărând în urma unei astfel de sincerităţi. F.C.: Vreau să vă atrag atenţia că în această carte eu nu prezint numai aspectele negative. Istoria noastră nu-i numai eşec, personalitate controversată sau în orice caz condamnabilă. Sunt şi episoade, capitole foarte înălţătoare şi foarte edificatoare din punct de vedere al educării moralului şi al curajului. Dacă tinerii vor citi foarte atent această carte vor găsi şi motive să stea aici şi să continue tocmai să se plaseze în descendenţa celor care au contribuit la progresul neamului românesc. Am avut şi o foarte mică experienţă didactică în timpul vechiului regim, când toate facultăţile trebuiau să audieze un curs de probleme fundamentale de istorie a României. Epoca lui

Printre rânduri

Radu Herjeu

Ceauşescu a exaltat până la forme aberante fapte care într-adevăr meritau să fie cunoscute şi cinstite de urmaşi. Dar proporţiile, tonalităţile, care erau rezultatul unor fanatici inculţi, declanşau reacţii adverse. Vă dau un exemplu: un publicist vest german Siegfried Kogelfrans a scris în 1984, când se împlineau 40 de ani de la 23 august, în „Der Spiegel“ un articol unde dădea următoarea evaluare a actului de atunci: „Niciodată în istorie, un singur eveniment nu a provocat într-un timp atât de scurt pierderi teritoriale şi umane atât de întinse cum a ridicat acţiunea regelui Mihai“. E într-adevăr o performanţă la nivel internaţional, pentru că lucrul acesta nu a fost o invenţie a propagandei comuniste, că România a scurtat războiul cu circa şase luni. Au spus-o prima oară francezii în 1946, când exista perspectiva de a evalua fiecare eveniment în desfăşurarea războiului. Când am spus 104 lucrul acesta la un curs, un student a avut aşa o reacţie: „Ee!“. Credeau că e o directivă de partid să spunem că 23 august e un fenomen unic în istorie. Şi când i-am spus: „Nu. Vă înşelaţi! Lucrul ăsta îl spune un publicist german în Der Spiegel“, a fost contrariat. După părerea mea, ei încă resimt sechelele acestei perioade comuniste de exaltare a virtuţilor noastre istorice. Atunci această exaltare atrage o reacţie care este de a căuta aspectele acestea criticabile. R.H.: Eu vă mulţumesc foarte mult şi sper ca toţi telespectatorii noştri să fi înţeles exact că mâine este o zi foarte importantă pentru poporul român, o zi care ar merita să fie trăită altfel decât a fost trăită în ultimii ani, cu alte sentimente şi cu o mândrie de a fi român mai puternică decât neajunsurile tranziţiei. F.C.: Românii au datoria să refacă ceea ce sărbătoresc, adică România Mare.
- interviu realizat în 1997 -

Printre rânduri

Radu Herjeu

Printre rânduri Radu Herjeu

Daniela Crăsnaru
Scriitor
S-a născut la 14 aprilie 1950 la Craiova. A urmat cursurile Liceului Nicolae Bălcescu iar mai apoi Facultatea de Filologie a Universităţii din Craiova. A terminat în 1973 ca şefă de promoţie pe ţară. În 1974 a urmat cursurile Academiei de Studii Sociale şi Ziaristică din Bucureşti. Primul său volum de poezie a apărut în 1973 la Editura Eminescu şi se numea „Lumină din umbră“. Este autoarea a 12 volume de poezie şi două de proză scurtă „Marele premiu" şi „Pluta răsturnată". Au apărut sub semnătura sa volume şi în străinătate „Scrisori din întuneric", la Oxford University Press şi „Sea level zero" în Statele Unite ale Americii. În 1991 a primit premiul Academiei Române pentru întreaga operă. În 1994 a primit Premiul pentru literatură oferit de Fundaţia Rockefeller. Între 1992-1996 a fost deputat în Parlamentul României. Este membră PNL. Actualmente este Director de Programe la Academia di Romania din Roma, Italia.

105

Radu Herjeu: Cum v-a influenţat viaţa faptul că v-aţi născut la Craiova? Daniela Crăsnaru: În ultima vreme este la modă să-ţi găseşti cel puţin un bunic ardelean; adică a fi din Regat este puţin neserios. Şi am înţeles că unii oameni, a căror biografie se leagă de Oltenia, încearcă să şi-o îmbunătăţească cu ceva mai serios venit din Ardeal. Ei bine, sunt olteancăolteancă, bunicii mei sunt din Gorj şi din Mehedinţi, cele două perechi. Să fii din Craiova nu este aşa de uşor; nu era uşor nici atunci când am venit eu prima oară în Bucureşti. Mi se părea un oraş rece, neprimitor, probabil că aveam şi complexul provincialului; şi când provincialul mai este şi premiant, şi se constată că premianţii de aici sunt mult mai slab pregătiţi decât premianţii de acolo, e un soi de contradicţie care te marchează, şi nu ştii cât 107 să fii de umil sau de politicos. Mi-a fost frică în Bucureşti la început. R.H.: Aţi fost premiantă, aţi terminat cu zece liceul; v-aţi străduit mult să terminaţi cu zece liceul? D.C.: Nu prea. Nu, pentru că profesorii nu erau exigenţi. Cred că tipul de educaţie primit acasă m-a făcut să învăţ tehnica învăţării de la început. Veneam dintr-o familie de intelectuali; prin anii `60 nu era chiar aşa bine să fii intelectual. Părinţii mei sunt farmacişti, şi-mi aduc aminte ce-mi spuneau: „ca să iei nota 10 trebuie să ştii de 12; trebuie să te duci la strâns de fier vechi, nu la 7 dimineaţa ci la 6,30, dacă se spală geamurile tu să ai două cârpe, nu una“. Am fost crescută într-un fel ca un cal de curse; întâmplarea a făcut să se potrivească naturii mele de „berbec“; adică nu mi-a fost dificil; nu m-am străduit foarte tare, şi-mi plăcea. R.H.: A fost cumva o educaţie rigidă? D.C.: Cred că a fost o educaţie tipică acelor ani în familia oamenilor care fuseseră deposedaţi de tot ceea ce avuseseră; spaima canalului, spaima închisorii, a dării afară din serviciu îi făceau pe oamenii de o anumită condiţie, care acum erau teribil de modeşti, să încerce să-şi formeze copiii într-un soi de modestie care să nu atragă atenţia, de la vestimentaţie până la principiile morale. Singurul lucru în care ţi se spunea să apeşi pe acceleraţie era învăţătura. Adică mai aveau iluzia că învăţătura te poate scoate din culoarul acesta cumva înfundat. R.H.: Şi până acum câţiva ani aşa se întâmpla. D.C.: Da. Învăţătura însemna ceva. Era într-un fel echivalentul de azi al contului în bancă, al deschiderii către afirmare ş.a.m.d. Era o valoare, adică ce aveai în cap conta. R.H.: Totuşi, aţi făcut sport de performanţă în timpul liceului, aţi fost şi la olimpiada de fizică; când mai aveaţi timp să şi învăţaţi?

Printre rânduri

Radu Herjeu

D.C.: Nu ştiu dacă a învăţa la fel de bine şi la biologie, şi la matematică, chimie, e un lucru pozitiv sau e pur şi simplu tendinţa de acumulare. Poate că nu-mi plăceau toate la fel dar eu ştiam că trebuie să iau nota zece. Acesta era baremul: eu trebuia să am întotdeauna nota zece pentru ca eu, pe de o parte, să trec de biografia părinţilor mei, iar pe de altă parte să am şi eu o oarecare libertate. Pentru că dacă vroiam să mă întâlnesc cu cineva eu trebuia să spun: n-aveţi cum să obiectaţi, eu am zece. Sportul mi-a plăcut. Am fost în lotul de gimnastică. E un sport periculos totuşi, deşi pare elegant şi graţios. Peste ani de zile nu am visat teze la matematică aşa cum li se întâmplă altor adulţi, ci căzături de pe paralele sau de pe bârnă. R.H.: Aţi căzut de multe ori? D.C.: Da. R.H.: De aceea n-aţi mai continuat? 108 D.C.: Am avut o fractură deschisă la cot şi n-am mai continuat; acolo câteva luni de întrerupere te scot din circuit. R.H.: Dar v-ar fi plăcut? D.C.: Cariera s-ar fi terminat oricum. Aş fi putut fi antrenoare de gimnastică, ar fi trebuit să-mi folosesc nu numai muşchii dar şi creierul. R.H.: După liceu, care a însemnat mult sport dar şi fizică, a urmat filologia. De ce filologie? D.C.: Am vrut să dau la biofizică iniţial şi până la urmă am dat la filologie pentru că am vrut să rămân în Craiova. Nu era facultate nici de fizică nici de biofizică, şi am mers la filologie; cred că puteam da la orice facultate. R.H.: V-ar fi fost atât de simplu? D.C.: Da, atunci da. R.H.: Dar de ce filologie? D.C.: De prin clasa a treia, a patra, deja scriam; pentru că debutasem în presă în revista „Ramuri“ la sfârşitul clasei a noua, pentru că aveam un volum de versuri la editura Eminescu, la Bucureşti, prin poştă, fără să ştiu nici unde se află sediul; deci scriam de multă vreme şi mai mult decât atât, când eram mică îi dictam mamei, înainte de a şti să scriu eu şi să citesc. Şi se pare că ceea ce-i dictam eu nu era aşa prea luminos; şi îmi aduc aminte că mama m-a luat în braţe şi m-a dus la Bucureşti la celebrul profesor Piţi Vasiliu să vadă dacă are un copil normal. Domnul profesor i-a spus că probabil are un copil normal. Acum, faptul că am continuat să scriu dovedeşte că n-a fost un simplu pojar; deci de aceea m-am dus la filologie. Interesant este că erau peste 20 de candidaţi pe un loc, şi eu nu făcusem nici un fel de meditaţii. Ei bine, în liceu nu mai faci gramatică, şi la examenul de admitere

Printre rânduri

Radu Herjeu

se dădea gramatică; am făcut singură câteva ore cu Tratatul Academiei de gramatică, şi am reuşit să intru prima la facultate. Dar ceea ce vă spun eu acum riscă să facă din mine un personaj tern şi premianţii sunt nesuferiţi şi plicticoşi. Noroc că poetul Mihai Ursachi a scris câteva versuri: „Un om din Tecuci avea un motor dar nu i-a folosit la nimic“. R.H.: Nu numai că aţi intrat prima la facultate, dar aţi şi terminat prima. Credeţi că e predestinat să fiţi prima? D.C.: Este o diferenţă între vanitate şi orgoliu. E bine ca oamenii să fie într-un fel orgolioşi. Adică să încerce să fie ei înşişi. Mi-au plăcut competiţia şi concursurile întotdeauna; dar ştiţi care? Cele cu numele înscris pe colţul paginii şi întors. Să nu ştie cineva nici a cui eşti, nici de unde vii, şi nici dacă eşti bărbat sau femeie. Noi ne-am descoperit, societatea românească, misoginismul mai recent. Poate că tipul de legislaţie sau de 109 abordare, să-i zicem socialistă, crea un soi de uniformizare a femeii cu bărbatul cel puţin în privinţa salarizării. Că de fapt era un soi de discriminare, în sensul că o femeie oricum muncea mult mai mult decât un bărbat; şi oricum mare lucru cred eu că nu reprezenta ca aspect social, ca tip de implicare. Dar în ultima vreme abia am remarcat tipul de diferenţă creat de misoginismul ăsta balcanic. R.H.: Credeţi că există un misoginism balcanic sau european? D.C.: E unul mondial, probabil... R.H.: În comparaţie cu S.U.A. D.C.: Nici nu ştiu ce să spun, pentru că, vedeţi, sunt lucruri contradictorii. Noi avem senzaţia, cel puţin aşa cum ne place să credem, că tratamentul vis-a vis de femei aici e mai acordat cu normele zilei de azi decât în Turcia. Şi iată că în Turcia a existat o femeie prim ministru, iar la noi nici nu s-ar pune problema. În primul rând n-ar vota femeile. R.H.: Credeţi? D.C.: Da. R.H.: Eu cred că şi lipsa de ofertă; adică până nu oferim să vedem cum primeşte e foarte greu de spus. D.C.: Greu se ajunge la o asemenea ofertă pentru că treci prin diverse trepte; uneori eşti pus în posturi ridicole, alteori... Eu nu sunt deloc o feministă, şi fiind liberală convinsă cred că egalitatea nu poate fi decât în faţa şanselor, adică nu facem un compartiment de femei, le dăm trei ture de stadion în faţă, punem un procent acolo asigurător ca să fie şi ele acolo, şi după aceea mai vedem ce se întâmplă. Nu cred în discriminarea pozitivă. Cred în egalitatea şanselor, dar chiar să fie egalitate. R.H.: Doamnă Crăsnaru, dumneavoastră aţi reuşit pe scena politică un

Printre rânduri

Radu Herjeu

nou primat, să fiţi singura femeie cu o asemenea funcţie. De ce credeţi că în alte partide numărul femeilor ajunse într-un consiliu de conducere în ierarhia superioară, e mult mai mic? Nu mai vorbesc de structurile statului: Guvern, Parlament... D.C.: Pentru că eu cred că avem bărbaţi mai deştepţi în partidul nostru, care au ştiut ce să facă. R.H.: Şi de aceea au adus o femeie deşteaptă lângă ei. D.C.: Acum eu trebuie să fiu prudentă şi să îi las cu un pas în faţă, ceea ce într-un fel e bine pentru ei; dar într-un fel e bine şi pentru mine pentru că nu se ştie ce e în spate. R.H.: Aşa se explică de ce dumneavoastră n-aţi fost întotdeauna pe prima scenă. Pentru că la majoritatea întâlnirilor apăreau cei doi lideri ai 110 partidului: domnul Patriciu şi domnul Rusu. D.C.: Asta nu înseamnă că nu ne consultam înainte. Dacă ar fi fost vorba de un partid mai melancolic şi mai sentimental, probabil că n-ar fi fost nici o problemă. Problema e tot de receptare de către public. Pe mine mă interesează foarte tare impactul la populaţie. Ori în momentul în care trebuie să ai un limbaj agresiv ca să susţii idei care par agresive, ca să rupi o inerţie, felul în care se prezintă bărbaţii pare mai potrivit, din cauza precedentului cultural, al felului în care această societate ştie să recepteze mai firesc. Când o femeie încearcă să spună aelaşi lucru cu aceeaşi tonalitate, ea pare isterică. Am făcut un calcul şi am constatat că pentru a susţine aceleaşi idei, cu aceeaşi forţă, tipul meu de adresare ar fi căzut puţin în ridicol, din punctul de vedere al receptării. Chiar şi polemicile, toate abordările dure, de la moţiunile de cenzură şi până la incriminarea unor demnitari de atunci impuneau un limbaj mai dur şi mai tăios. La bărbaţi dă mai bine decât la femei. Eu oricum îmi conserv imaginea. R.H.: Acest limbaj... nu credeţi că uneori poate aţi pierdut datorită acestui limbaj? D.C.: Acest limbaj e al nostru, al tuturor. Numai că el este folosit acasă, între prieteni. Când vorbim supăraţi despre o realitate nu vorbim în cei mai eleganţi termeni. Noi am preluat exact limbajul oamenilor cu care venim în contact. Numai că la TV., în mass-media, dă altfel. Adică tipul de sinceritate folosit de noi, sinceritatea preluată de la cei care erau supăraţi, şochează puţin; oamenii vor numai ei să vorbească aşa, reprezentanţii lor să fie ceva mai eleganţi. Noi am fost luaţi drept extremişti, că am spus că minele sunt păguboase în marea lor majoritate, că am spus că acei coloşi industriali care consumă enorm şi produc foarte puţin sunt plătiţi din prăpăditul buzunar al celorlalţi.

Printre rânduri

Radu Herjeu

R.H.: Probabil că s-a ajuns la o maturizare a celor care receptau mesajul. D.C.: Nu, maturitatea nu-i a lor. R.H.: Şi-atunci cum vă explicaţi că din sondajele de opinie reiese că o bună parte din populaţie încă mai sprijină... D.C.: Dar mi se pare firesc. Ia gândiţi-vă: sunt căsătorită de şapte ani de zile cu un guvern, sau mă rog, cu cineva. Mă plâng peste tot, arăt buzunarele goale şi abia aştept să mă mărit cu altul. Cu Făt-Frumos. Bun, votez la 3 noiembrie, la 17 noiembrie, l-am vrut de şapte ani, am scăpat de vechiul bărbat şi am dat peste ăsta. Pot eu să spun cuiva că e impotent, în primele şase luni? Nu pot, că e ruşine. Deci o să mai dureze puţin şi ruşinea asta. Acum am vorbit ca scriitoare, nu ca om politic. Nu poţi, după ce ai dorit atât de mult să faci o schimbare, nici să-ţi arăţi dezamăgirea şi nici să crezi în 111 forul tău interior că încă nu e foarte bine. Eu sper încă să fie bine, în continuare. Nu numai pentru că am votat aşa şi nu numai pentru că în momentul acesta oferta politică din Parlament nu văd cum ar putea fi diversificată, cu cine. Dar îmi ajung ultimii şapte ani şi n-aş mai vrea încă patru. R.H.: Dumneavoastră trebuie să ştiţi ca poetă şi ca scriitoare că pe lângă fond contează şi forma foarte mult. Asta apropos de sinceritate şi că la multe poezii găsim un fond sau un mesaj extraordinar, dar forma nu ajută la transmiterea lui sau la receptarea lui corectă. D.C.: Acolo sunt ceva mai legate ca în politică. O poezie nu e bună dacă nu o faci să te înfioare, adică ea nu se poate împărţi în formă şi în conţinut. Trebuie să meargă cumva împreună. În politică se poate să ai un înveliş de cuvinte profitabil într-o anumită perioadă în care să promiţi ceva, în care să fie două tipuri de atitudine. Ori să nu ştii că ceea ce promiţi nu se poate face - deci să fii sincer naiv - ori să ştii clar că nu se poate face, dar să promiţi aceste lucruri ca să ajungi la putere, hai să zicem că tot dintr-un scop nobil, adică să te foloseşti de o exagerare, ca să nu-i zic minciună, ca să poţi face un bine, pentru că binele nu poţi să-l faci din afară, trebuie să-l faci de undeva dinăuntru. R.H.: Dar nu credeţi că şi în cazul oamenilor politici ar trebui să existe o legătură strânsă între fond şi formă? Oamenii invitaţi în această emisiune au fost avocaţi, profesori, regizori, scriitori, poeţi, deci oameni de cea mai înaltă calitate, şi totuşi viaţa politică arată cum arată în ziua de azi. După cum s-a văzut din numărul din ce în ce mai mic al celor care participă la vot, scade încrederea în oamenii politici. D.C.: Eu cred că este o meserie nouă, fiindcă nu pot pune în precedent aici ceea ce cârcoteam pe la cozi. Acela nu e un exerciţiu politic. Vorbesc

Printre rânduri

Radu Herjeu

de cei care n-au fost activişti de partid de meserie, care acum sunt risipiţi probabil în toate partidele, în unele mai grupaţi, în altele mai disipaţi - aceia aveau o precedenţă politică. De la a ştii cum să te adresezi, cât de băţos să stai, cât de obraznic să fii şi cum să deschizi uşile cu umărul şi până la tipul de îndosariere a problemelor. Eu mă refeream la cei care n-au mai făcut politică profesionistă până în '90. Suntem într-un fel nişte începători. Nu am fost pregătiţi nici teoretic să ştim cum e viaţa politică prin altă parte, am avut foarte puţine contacte ca să ştim care este percepţia populaţiei vis-a-vis de un discurs electoral, cât de sincer poţi să fii, ce este acela un compromis, dacă are şi o parte bună pe lângă conotaţia absolut negativă pe care i-o dăm. E totuşi o meserie nouă. Depinde şi de vocaţia fiecăruia. R.H.: Aveţi vocaţie... În politică? D.C.: Poate că dacă aş fi avut vocaţie aş fi ştiut să mi-o impun, pentru 112 că vocaţia nu poţi să o ai până la jumătate. Nu poţi lega întotdeauna eşecul de lipsa de vocaţie, şi nu poţi lega victoria de vocaţie. Este ceva mai complicat. R.H.: V-aţi dori pentru viitor un rol mai activ în politică, în cadrul partidului? Poate că această schimbare din noiembrie va arunca o lumină nouă asupra mesajului dumneavoastră. D.C.: Când lumea îşi da va seama că nu se poate să susţii aceiaşi coloşi industriali, că în ceea ce priveşte minele şi toate aceste restructurări noi am avut dreptate, că încet-încet se încearcă cu bâlbâieli, cu retractări să se facă ceva, poate va fi apreciată şi această sinceritate care a fost atunci teribil de sancţionată. R.H.: Sinceritatea este în general sancţionată şi în relaţia dintre doi oameni, cu atât mai mult la nivelul popor-partid. Şi totuşi, v-aţi dori un rol mai activ? D.C.: În cadrul partidului? R.H.: Ambiţii politice, în general. Ştiu că la ultimele alegeri n-aţi candidat. Nici la penultimele. De ce? D.C.: M-am gândit că e mai bine să mă ocup într-un fel sau altul de construcţia partidului, sau să-i ajut pe colegii mei să nu închidă toate uşile în urma lor, să fie puţin mai diplomaţi, să-şi lase culoare de fugă, cum se spune. R.H.: Şi din Parlament n-aţi fi reuşit? N-aţi fi avut, poate, o altă influenţă? D.C.: Poate că da. Dar locurile sunt limitate şi candidaturile foarte multe pentru un loc. Mi s-a părut că pot să exist şi fără statutul de om politic. Am colegi în politică cărora, dacă li se ia titlul de senator sau deputat, nu le mai

Printre rânduri

Radu Herjeu

rămâne nimic. Îi las pe ei în faţă. R.H.: Înţeleg că aţi deranja probabil foarte multă lume dacă aţi fi mai activă... D.C.: Eu îmi doresc vot uninominal, şi-atunci n-ar mai fi probleme. R.H.: Cred că mulţi îşi doresc vot uninominal. Ar fi interesant, s-a vorbit mult de acest vot uninominal şi totuşi nu s-a făcut nici o dezbatere publică în acest sens. Iată, de exemplu în Anglia, laburiştii au avut o victorie zdrobitoare tocmai datorită acestui vot uninominal. D.C.: Da, pentru că atâta vreme cât de pe lista unui partid poţi să alegi trei oameni sau patru - sigur, poţi să-i alegi pe toţi - dar dacă nu-ţi plac unii, eşti liber să nu-i înghiţi odată cu întreaga „mâncare“. R.H.: Aţi scris în special versuri. De ce? A fost o alegere sau aşa aţi 113 simţit că vă puteţi exprima cel mai bine? D.C.: Cred că am gândit în versuri. Adică aşa am simţit că mi-e bine, fizic aproape. Poeţii au un soi de decompensare afectivă şi atunci e de fapt o suprasarcină afectivă; scriind te mai eliberezi puţin. Am simţit ca pe o terapie scrierea poeziei. Au fost perioade în care dacă nu scriam mă simţeam rău. R.H.: Aveţi şi dumneavoastră dexteritatea aceea de a scrie oriunde, oricum şi pe orice? D.C.: N-aş putea să spun. Nu am un loc preferat; oricând nu, precis. Poate că nici oriunde. Dar n-am tabieturi. În afara faptului că scriu întotdeauna cu pixul, nu pot să scriu direct la maşină poezii, nici la calculator. R.H.: De ce? D.C.: Pot să scriu articole, speech-uri, dar în nici un caz poezie. R.H.: Vi se pare că această modalitate e prea rece? D.C.: Nu ştiu. Mă uitam cum vă jucaţi cu pixul. Eu trebuie să simt instrumentul ăsta, e mai direct. Se face un circuit de undeva de foarte sus, trece prin mine şi trebuie să curgă prin pix. Clapele maşinii de scris sau ale calculatorului intervin între mine şi coala de hârtie. R.H.: Sarcina afectivă se vede şi în afara poeziei? D.C.: Sper că nu. R.H.: De ce? D.C.: Pentru că e foarte periculos, devii teribil de vulnerabil. R.H.: Cred că oricum sunteţi vulnerabilă, numai că nu ştiu ceilalţi. D.C.: Trebuie să-ţi construieşti nişte ziduri de apărare, nu mai vorbim de faptul că în ultima vreme a fi poet e un fel de înjurătură. Se consideră că a fi poet înseamnă a nu fi racordat la realitate, a nu avea aderenţă. Nu este aşa. A fi poet este mai mult decât un racord, este priză directă, înseamnă a

Printre rânduri

Radu Herjeu

sta cu cordul deschis, fără coşul pieptului, în atingerea cu realitatea. Nu e un ecran protector care să distorsioneze realitatea sau s-o deturneze. Dar dacă aşa se spune... R.H.: Bănuiesc că s-a făcut transferul acestei sarcini de sentiment şi asupra cărţilor pentru copii. D.C.: Nu, acestea au apărut în momentul în care am devenit mamă şi momentul în care fata mea începea să ia contact cu cărţile. Mi-am dat seama că nu mi-ar prea place să citească cărţi cu pionieri, cu munci agricole şi alte lucruri din astea „educative“, şi atunci m-am gândit să-i scriu eu ei, special, cărţile pe care mi-ar fi plăcut să le citească în locul celorlalte. Şi aşa am scris trei cărţi pentru fata mea. Ciudat este că fata mea nu s-a omorât să le asculte sau să le citească, dar erau cunoscute cam în toate grădiniţele. A fost prima 114 dată când am scris ceva cu tendinţă. R.H.: Şi mai aveţi în proiect asemenea cărţi pentru copii? D.C.: Nu. Aş putea să scriu ceva pentru copiii bătrâni, probabil. Deci, sub limbajul acesta ludic să fie lucruri grave, cred că e o idee bună. R.H.: Dar la romane v-aţi gândit? D.C.: Da, am început un roman în '87, când mi-am dat demisia de la Editura Eminescu, era greu să fii în acelaşi timp redactor, un soi de intermediar între colegul tău scriitor şi cenzura care era o abstracţiune teribil de apăsătoare. Ceauşescu desfiinţase cenzura. Ei bine, după ce s-a desfiinţat cenzura s-a umplut un etaj, etajul 5, cu cenzori - ei nu mai erau consideraţi ca atare, dar erau mai activi. A fost o idee foarte interesantă să nu mai de ce te plânge şi cui te plânge. Până atunci exista cenzura oficială, şi aveam o listă de cuvinte care nu pot fi scrise sub nici o formă: îngeri, biserică etc. Ciudat este că, deşi fac parte din acelaşi set simbolic, dracii aveau voie să fie, îngerii nu. Asta e foarte semnificativ. După desfiinţarea cenzurii, rămâneai fără nici un fel de reper. Dădeai cartea unei edituri şi de acolo pleca undeva de unde poate nu mai venea niciodată. Ei bine, redactorul era cel cu care autorul lua legătura şi întreba „unde e cartea mea?“. Fiindcă era secret de producţie, autorul nu avea voie să ştie unde e cartea. De aceea de câte ori aud cuvântul „secret“ încep să secret adrenalină. Când mie nu-mi plăcea absolut deloc să-mi umble cineva prin versuri, cum aş fi putut să fac eu acelaşi lucru colegilor mei? Şi-atunci mi-am dat demisia. În perioada aceea m-am simţit teribil de liberă, nu mai răspundeam în faţa nimănui, am primit un ajutor de la Uniunea Scriitorilor şi am început să scriu romanul de care m-aţi întrebat. Am ajuns, cred, până la jumătate (spun „cred“, fiindcă niciodată nu ştii unde e jumătatea), l-am recitit după '90 - n-am nimic să-i reproşez acelui roman - dar personajele îmi sunt ostile, parcă nu mai sunt

Printre rânduri

Radu Herjeu

ale mele, a trebuit să mă reobişnuiesc cu ele. După 1990 s-a întâmplat ceva cu mine, am început să trăiesc mai mult în afara mea decât înăuntrul meu. Pentru scris trebuie neapărat să trăieşti şi înăuntrul tău. Probabil, fiind într-un fel nevoită să văd ceea ce se întâmplă în jur, m-am uitat mai puţin în interiorul meu, unde fireşte, nu sunt numai îngeri, ci şi demoni, deci trebuie să fim şi sinceri şi cruzi cu noi înşine atunci când e cazul. Dar s-ar putea să-l continui, am un volum de versuri gata, eu niciodată n-am reuşit să scriu „cărămizi“; am scris 30-40 de poezii pe care le-am strâns în câte o carte. I-am dat un titlu puţin ciudat. De multe ori m-am încurcat între Austerlitz şi Waterloo. N-am ştiut unde a câştigat şi unde a pierdut generalul. După care mi-am dat seama că uneori se încurcă victoria cu înfrângerea, şi înfrângerea seamănă uneori cu victoria şi invers. Şi atunci m-am gândit să-i zic 115 „Austerlitz“. R.H.: De ce aţi intrat în politică după '90? D.C.: Mulţi scriitori au intrat în politică. Cred că noi aveam un soi de exerciţiu al democraţiei căpătat la Uniunea Scriitorilor. Acolo unde umbli cu imaginile şi cu sunetul mai poţi disimula, la noi era mai dificil să gândeşti într-un fel şi să spui altfel. Şi exista o practică la Uniunea Scriitorilor de a ţine la statut, la democraţie şi dincolo de tradiţia unor scriitori care au fost parlamentari, ceea ce n-a mirat pe nimeni, aveam sentimentul că putem reda mai bine ce se întâmplă cu ceilalţi, că putem scruta mai bine psihologia cuiva. Pentru un inginer, sau pentru un om care a fost închis într-un anumit tip de univers, unde n-a comunicat cu ceilalţi, este foarte greu să-şi găsească abilitatea de a transmite altora. Politica este o meserie cu alţii şi pentru alţii. Nu o poţi face singur într-un birou, neţinând cont de celălalt, care poate sau nu să semene cu tine. R.H.: Bine, şi totuşi se pare lucrul acesta nu v-a ajutat foarte mult până acum în atingerea ţelului clar al politicii... D.C.: Eu n-aş fi putut să ating acest ţel singură. Personal, pe mine nu avea la ce să mă ajute. Sigur, nu am un cont în bancă cu multe cifre sau Mercedes la scară, deşi cu greu îmi conving rudele că sunt un om absolut... era să zic normal, nu-i normal să fii sărac. R.H.:: Şi totuşi, colegi de-ai dumneavoastră, în condiţiile actuale, au reuşit - nu ştiu dacă să acumuleze averi - dar în orice caz să nu mai fie săraci. D.C.: Nu pot să spun că sunt săracă, fiindcă ar însemna să nu-mi dau seama ce e aceea sărăcie, şi n-am voie să nu-mi dau seama. Nu cred că aş fi putut avea atâta timp încât să fac şi bani foarte mulţi. De altfel, singurul lucru pe care îl pot „vinde““ este creierul, fiindcă altceva nu prea am. Sigur

Printre rânduri

Radu Herjeu

că s-ar putea să fie şi capitalul cel mai interesant. S-ar putea ca într-o zi să am şi bani, nu ştiu. R.H.: De ce liberal? D.C.: Meseria de scriitor este o meserie individuală, nu e cor, nici corul antic, nici corul Uzinelor 23 August. A fi scriitor înseamnă automat a fi tu însuţi. Doctrina care se acordă cel mai bine cu ideea de personalitate, de individualitate, care e opusă ideii de mase, de anonimizare, e liberalismul. Orice artist este în felul lui liberal, deci este cel puţin învăţat cu ideea că îşi este într-un fel suficient sieşi, că este o „instituţie“. R.H.: Şi cum vă explicaţi că alţi poeţi nu sunt liberali şi trec de la a fi ţărănist-democraţi până la a fi socialişti? D.C.: Sunt mai adaptaţi la realitate, trec dintr-o parte în alta, şi nu avem 116 siguranţa că sunt foarte poeţi. Depinde. Cei care sunt foarte adaptaţi se gândesc la ce avantaje pot avea într-un partid sau altul. Dar structura de personalitate a unui creator, a unui artist, este o structură liberală. R.H.: Pe mine mă nedumereşte ceva: dumneavoastră scrieţi pentru ceilalţi în primul rând, sau ar trebui să scrieţi pentru ceilalţi... D.C.: Scrii în momentul în care simţi că nu se mai poate altfel. Nu scrii la comandă. Desigur, pot să scriu la comandă când e vorba de o rubrică săptămânală, stau şi mă chinui până în preziua în care trebuie s-o predau. La poezie este altfel, ai marea libertate de a scrie atunci când vrei. R.H.:: De acord, dar şi atunci îţi doreşti să transmiţi cuiva mesajul. D.C.: Cel puţin unui singur om. Măcar la poeziile de dragoste. Întâmplarea face ca de cele mai multe ori acel om să fie surdo-mut, ori chior. De multe ori se pune această întrebare, dacă scrii pentru tine, este doar un mod de defulare în faţa paginii, chit că este o defulare cu rezultate în istoria literaturii, sau scrii pentru ceilalţi? Ei bine, pluralul ăsta, ceilalţi, eu nu pot să-l accept. Eu scriu pentru cineva, este o adresare individuală unei sumedenii de indivizi. R.H.: Dar oricum sunteţi doi deja. D.C.: Minim. Cel puţin Dumnezeu şi încă cineva căruia i te adresezi. R.H.: Deci ieşim cumva din acest individualism. D.C.: Dar te adresezi unui individ, nu unei mase. De aceea este greu să explici liberalismul. Suntem învăţaţi cu mulţimile. Dar mulţimile sunt făcute din biografii separate. R.H.: Da, dar şi solidaritatea poate să apară între doi indivizi, nu neapărat între o sută de mii. D.C.: Bineînţeles, de aceea în ideea că scrii pentru oameni, pluralul acesta trebuie neapărat gândit ca o sumă a singularelor. Fiecare înţelege şi

Printre rânduri

Radu Herjeu

simte într-un anume fel, acceptă sau nu ceea ce vrei să-i transmiţi. R.H.: Şi asta înseamnă că suntem singuri indiferent ce-am face? D.C.: Dar de ce să vă întristez duminica spunându-vă că suntem singuri? R.H.: Apropos de oameni şi de tineri, ştim cu toţii evenimentele din ultimele săptămâni, începând cu acel nefericit lăsat să moară de o asistentă tânără, care mai era şi studentă la medicină pe deasupra, şi terminând cu zilele de 1-2 mai, am citit în ziar despre oameni aruncaţi din tren de studenţi sau elevi care se duceau la mare să se distreze, şi am văzut cu toţii un hotel devastat, fiindcă tot unor studenţi sau elevi nu li se dăduse de băut, s-a închis barul (şi cum s-a permis să se închidă când ei au venit să se distreze?). Ce se întâmplă? Fiindcă se întâmplă ceva, şi tare mi-e teamă că noi, luaţi de valul acesta al reformei, al privatizării, al nivelului de trai, uităm că 117 se întâmplă lucruri pe care s-ar putea ca mai târziu să nu le mai putem repara. D.C.: Nomenclatorul ramurilor de activitate de dinainte de '89, şi mă tem că s-ar putea să fie şi acum, se termina aşa: apă, gunoi, canal, învăţământ, sănătate, cultură. O modalitate mai eficientă de cultivare a sufletului, în afară de religie, de ceea ce vezi acasă în primii ani, şi în afară de cultură nu există. Gândiţi-vă că în ultima vreme toate cam lipsesc. R.H.: Şi ce să facem? D.C.: Măcar învăţământul şi sănătatea mai sunt menţionate prin interviuri. De cultură parcă le e ruşine. Sufletul nu se cultivă nici cu indicaţii, nici cu ordonanţe, aici este foarte delicat şi merge mână în mână cu educaţia şi este dincolo de educaţie, fiindcă există oameni cu trei doctorate, teribil de instruiţi, dar care nu au suflet. Tot ceea ce mi-aţi spus nainte şi cu omul acela de pe stradă şi cu tinerii de la mare trece dincolo de procentul învăţământului, nu se rezolvă nici cu x% din PIB, este mult mai dificil şi mă tem că e un soi de uscăciune la ora asta. Toţi suntem nişte tuburi digestive asortate unor conturi. R.H.: Vă mulţumesc pentru prezenţa în emisiune, sper că ne veţi invita la lansarea noului dumneavoastră volum de versuri. D.C.: Până atunci poate vom reuşi să facem diferenţa între înfrângere şi victorie. R.H.: Şi poate şi cu ajutorul acestui volum de versuri vom mai scăpa de uscăciunea care pare că ne-a cuprins pe toţi.
- interviu realizat în 1997 -

Printre rânduri

Radu Herjeu

Printre rânduri Radu Herjeu

Părintele Galeriu
Preot

119

S-a născut la 21 noiembrie 1918, în satul Răcătău-Răzeşi, judeţul Bacău. Urmează cursurile Seminarului Teologic Sf. Gheorghe din Roman şi ale Facultăţii de Teologie din Bucureşti, pe care o absolvă în 1942. Devine doctor în teologie în 1973. A fost şi preot dar şi cadru didactic la diferite instituţii de învăţământ superior. În 1950, 1952, 1953 a fost deţinut politic pentru convingerile sale religioase şi umanitare. A publicat numeroase lucrări şi cărţi bisericeşti. Este preşedintele de onoare al Ligii Culturale a Românilor de Pretutindeni. Este căsătorit şi are patru băieţi. De la 1 ianuarie 1990 este vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor. Este preot la Biserica Sf. Silvestru.

Radu Herjeu: Hristos a înviat, doamnelor şi domnilor! În această zi deosebită am un invitat special: Părintele Constantin Galeriu. Părintele Galeriu: Adevărat a înviat! Şi bine ne-am găsit în acest moment sacru pentru că împărtăşeşte lumina învierii. R.H.: Părinte, de aproape 2000 de ani omenirea sărbătoreşte învierea Domnului nostru Isus Hristos. Fiecare epocă istorică a adus noi semnificaţii acestei naşteri. Cu ce semnificaţie intră această sărbătoare în noul mileniu? P.G.: Simt tot mai viu faptul că omenirea ajunge astăzi la acea conştiinţă că învierea ne descoperă un fapt absolut nou, în înţelesul că nu este vorba doar de a părăsi un mormânt şi de a rămâne mormântul gol (şi ale noastre vor rămâne goale) la înviere. Mormântul nu este locul de veci, cum se spune. Ne descoperă faptul că Isus Hristos, Dumnezeu-omul, deci şi ca om a învins moartea şi ne dezvăluie o viaţă care nu va mai putea fi nicio- 121 dată atacată de moarte. Aceasta este noutatea absolută, aşa cum o preamăreşte cântarea pascală din noaptea învierii, după cuvântul atât de puternic al unui sfânt Ioan Damaschin, şi anume: „Noi în înviere prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea Iadului şi începutul unei alte vieţi veşnice“, deci noutatea unică, ce vine de sus, nu din lumea aceasta. Oamenii sfinţi dobândesc de aici o arvună a învierii aşa cum a fost schimbarea la faţă de pe Muntele Taborului a Mântuitorului cu cei 3 ucenici: Petru, Iacob şi Ioan, dar în jurul Mântuitorului erau Moisil şi Ilie, din Vechiul Testament, care, de asemenea cunoscuseră o transfigurare; Moisil când a coborât de pe munte, faţa lui strălucea atât de tare că israeliţii îşi acopereau cu un ştergar feţele, nu-l puteau privi şi de asemeni, Ilie, care a fost ridicat în carul de foc. De aceea ei iau parte la Tabor pentru că ei cunoscuseră această transfigurare. Oamenii sfinţi dobândesc o pregustare a învierii şi mărturisesc, aşa cum citim mai ales în Filocalia, tâlcuită la noi atât de adânc (şi se cuvine să pomenim de Părintele Stăniloaie) şi spune Patriarhul Calist, bunăoară: „lucrarea Duhului Sfânt, care a lucrat în transfigurarea şi a Mântuitorului şi a uncenicilor pe Tabor, dăruieşte harul nezidit, dar ziditor dumnezeiesc, care nu se naşte din fire, pe care nu-l producem noi, el vine de sus, aşa cum spune Sfântul Iacob şi cum citim în Sfânta Liturghie“. Tot harul desăvârşit, toată darea cea bună ,de sus vin, pogorând de la tine, părintele Luminilor şi atunci Isus Hristos Domnul a înviat prin rânduiala Tatălui, Părintele luminilor, în Duhul Sfânt, cum spune Sfântul Petru: „a fost făcut mort cu trupul şi s-a dezvăluit şi ne-a împărtăşit atunci şi nouă lumina de sus, lumina cea fără de ani, lumina cea pururea viitoare“. Orice încercare din lumea aceasta de a înveşnici să zicem viaţa, de a înfrunta moartea prin nemurire, aşa cum se zice în gene-tică (este vorba de gena aceea a

Printre rânduri

Radu Herjeu

îmbătrânirii). Nu ştiu dacă se va realiza, dar în tot cazul, cel mult ar fi o repetiţie a acestei lumi, n-ar fi o noutate. În Hristos se descoperă viaţa cea fără de moarte, învierea care a biruit moartea şi oameni duhovniceşti gustă această taină. De va fi vorba, pe parcurs vom mai reveni cu înţelesuri, repet, ale celor care fac această experienţă a învierii, care ne-a fost dată. De aici o avem ca experienţă, ca o arvună ca să simţim cum au simţit apostolii pe Tabor. R.H.: Părinte, din experienţa dumneavoastră, credeţi că, apropos de acest simţit, se înmulţesc cei care simt? P.G.: E o mare taină a simţirii, aşa cum spune una din cântările învierii: „Să ne curăţăm simţurile şi aşa să îl vedem pe Hristos înviind“. Părinţii noştrii, Adam şi Eva, vorbeau cu Dumnezeu în răcoarea Raiului, aveau acea 122 simţire duhovnicească, acea simţire care atunci când a fost înlocuită de simţirea trupească şi, spune Scriptura, au văzut că sunt goi, privirea lor a mers către senzualitatea aceasta fizică şi s-au ruşinat sărmanii. Ori simţirea duhovnicească, spune atât de frumos un poet, T.S. Eliot: „Până ochiul nu ia foc / Dumnezeu nu poate fi văzut / Până urechea nu ia foc / Dumnezeu nu poate fi auzit / Până mintea nu ia foc / Dumnezeu nu poate fi cunoscut / Până inima nu ia foc / Dumnezeu nu poate fi iubit / Până limba nu ia foc / Dumnezeu nu poate fi mărturisit“. Ce este focul? Focul Duhului Sfânt de care vorbesc părinţii, acea experienţă duhovnicească, focul despre care a spus Mântuitorul: „Foc am venit să arunc pe pământ şi nu vreau decât să ardă“. Acest foc viu îl simt la Ierusalim când se primeşte Sfânta Lumină. La fel şi Sfânta Lumină de sus în Sâmbăta Paştilor şi care timp de 3 minute nu arde, adică nu arde fizic, dar arde duhovniceşte focul pe care l-a văzut la Horeb Moisil într-un rug şi nu se mistuia, adică rămânea verde, viu, dar flăcări ieşeau din el, este focul, lumina Duhului Sfânt în care vedem noi, spunea Sfântul Grigorie din Nysa, îl şi vedem, îl şi auzim pe Dumnezeu, despre care spune Moisil: „Arată-mi slava ta, Doamne!“, despre care spune Psalmistul David: „Inima îmi spune, din partea Domnului, că El caută faţa mea şi eu faţa Ta o caut, Doamne!“. Când ai acest foc viu, sărbătoarea, praznicul, nu devin nici obişnuinţă, nici rutină ci, cum spune un om duhovnicesc, în acest foc viu te simţi luminat, schimbat şi priveşti aievea calea, adevărul şi viaţa, pe Isus Hristos. R.H.: Părinte, aţi pomenit de obicei, de rutină. Tare mă tem că mulţi din cei care merg la biserică în noaptea învierii iau lumină, merg acasă, ciocnesc ouăle, spun: „Hristos a înviat! - Adevărat a înviat!“, dar totul rămâne aici, rămâne un obicei pe care trebuie să-l repete în fiecare an. În fiecare an

Printre rânduri

Radu Herjeu

se face curăţenie înainte de Paşti, se ţine post pentru că aşa este obiceiul. Ce se întâmplă cu aceşti oameni, de ce nu sunt luminaţi? P.G.: Da, ne paşte aproape pe toţi acest risc, o primejdie chiar şi, spune Sfântul Marcu Ascetul, că trei sunt uriaşii care ne ucid sufletul: uitarea, neştiinţa sau ignoranţa şi lenea, lenevia. Uitarea, esenţială pentru creştini, a-l uita pe Dumnezeu şi faptele lui Dumnezeu, iar acum este vorba despre înviere, faptul învierii pe care trebuie s-o simţi, s-o trăieşti viu. Sfântul Pavel spune: „Mă lupt cu toată fiinţa mea să cunosc taina Crucii, taina răstignirii Lui şi a învierii Lui.“; scria filipenilor acestea, din închisoare. A crucii şi a învierii, a răstignirii unei lumi vechi, pentru ca pe acest teren curat, în care s-au răstignit trupul şi patimile, să se răsădească răsadul învierii. Un psihiatru mare spune: „Caracteristica fiinţială, ontologică, a noastră, 123 constă în acea tindere de depăşire continuă de sine, omul caută ceva care este altceva decât este el însuşi şi pe altcineva care să însemne plinătatea“. Parcă am simţit (spune el, cu experienţă de 92 de ani - e născut în 1905) acest altceva, ce poate fi unic şi nou dacă nu învierea şi Hristos. Şi atunci, spune el, lucrarea constă în a simţi că omul se uită pe el însuşi pentru a se deschide acelui nou orizont divin şi etern însorit al învierii. Cum spune Mântuitorul: „Să se lepede pe sine cel ce vrea să vină după Mine“. Ori , când omul are conştiinţa Crucii, care înseamnă lepădare de sine, şi a învierii, care înseamnă dobândirea răsadului învierii, trăieşte acestea viu, adică după semnul Crucii. Crucea, observaţi, are două braţe: braţul vertical, care leagă Cerul cu pământul, de sus până jos şi braţul orizontal, care îmbrăţişează lumea. Şi Sfântul Atanasie cel Mare spune că Mântuitorul a ales acest fel de a muri pentru că este singurul fel de a muri cu braţele deschise, îmbrăţişând lumea (nu, ferească Dumenzeu, cum murim noi uneori, blestemând) ci îmbrăţişând lumea, înţelegând că în moarte s-a stins o lume veche şi se deschide o lume nouă. Lumina lui Hristos luminează tuturor, cum am rostit în timpul Postului Mare, la liturghia darurilor, când preotul cu un sfeşnic aprins şi cădelniţă face semnul crucii şi către Apus apoi şi către Răsărit şi către popor. Lumina lui Hristos luminează tuturor şi, aşa, în noaptea sfântă a învierii, se împărtăşesc, iau lumină din lumină, cum spunem în Crez despre Mântuitor, născut, nu făcut, de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut. Şi mai înainte am spus, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, lumină din lumină. Şi că rostesc Crezul mai pe deplin: „şi întru Domn Isus Hristos, fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut“. Tot la fel, noi luăm lumină din

Printre rânduri

Radu Herjeu

lumină în noaptea înverii şi deodată întreg văzduhul bisericii se umple de lumină, lumina care ne învăluie pe toţi şi simţim taina învierii. Dar, vorba dumneavoastră, după aceea parcă, lumina, care nu s-a stins niciodată, e înăbuşită de celelalte ale noastre: ouşorul, mieluşelul şi uneori şi vorbăria deşartă; şi prin aceasta atunci, lumina, care rămâne adânc în noi şi cum spune Mântuitorul: „Feştila care abia pâlpâie, Dumnezeu n-o va stinge“, dar este înăbuşită de „luminile noastre, de închipuirile luminii, de iluziile raţiunii“ şi cădem în platitudine, pe orizontală. Uităm să păstrăm legătura, taina crucii când ni se desfăşoară imaginea crucii. Adică neîncetat, unirea între verticala care leagă Cerul cu pământul şi orizontala care îmbrăţişează lumea, cele două sensuri ale unirii: de Dumnezeu şi de semeni. Dar trebuie să le înnoim pe acestea la fiecare liturgihie, la fiecare împărtăşanie, 124 spovedanie, prin fiecare faptă bună, prin a vedea în fiecare semen chipul lui Hristos şi să-L slujeşti ca pe Hristos. R.H.: Părinte, legat de ce aţi spus mai devreme, de rutină, după 1989, după căderea comunismului, a părut că religia cucereşte tot mai mulţi oameni şi mai ales tineri. Numai că la foarte mulţi dintre ei, apropierea de Dumenzeu a însemnat în a-şi atârna o cruciuliţă de gât, în a-şi face cruce când trec pe lângă o biserică, în a participa la aceste sărbători şi cam atât. Cred că a fost un fel de credinţă superficială, dacă pot spune aşa. P.G.: Toate aceste acte, gesturi exterioare ţin firesc de o ordine interioară. Trebuie să aibă suportul lor spiritual, să fie însufleţite din interior. Noi suntem suflet şi trup şi atunci trupul este templul Duhului Sfânt, Biserica lui Dumnezeu cel viu şi atunci trebuie ca trupul să reveleze lumea lăuntrică, tezaurul lăuntric al credinţei. Cum spune Mântuitorul: „Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine să-şi ia crucea şi să Mă urmeze“. Omul face semnul crucii, iar semnul crucii înseamnă în esenţă întreaga credinţă, care este Treimea: „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“. Iar când o facem în plinătatea sensului, înţelesului duhovnicesc, când îşi pune o cruciuliţă nu doar să se manifeste cu ea (mai ales dacă este de aur şi dacă noaptea, pe la un colţ întunescos îi vede cineva cruciuliţa, şi, Doamne fereşte, îi dă în cap), toate acestea se încarcă de har, de duhul cel dinăuntru, harul lui Dumnezeu. Căci zic părinţii, harul lui Dumnezeu se face în noi, suflet al sufletului nostru, harul luminând, însufleţind, făcându-le vii. Este minunat lucru când priveşti un om cu faţa curată, senină, că trece prin faţa bisericii şi îl salută pe Dumnezeu, că îşi face semnul crucii sau o tânără care îşi pune un asemenea semn şi cum atât de frumos spune Sfântul Ioan Scărarul: chipul luminos al unei tinere care poartă o cruciuliţă

Printre rânduri

Radu Herjeu

mai discret să nu te ispitească. Când priveşti cu ochii lui Dumnezeu altfel priveşti lumea,. Când priveşti cu ochii tăi, lumea te poate sau ispiti sau scârbi. Când priveşti pe cineva, sărmanul, decăzut, bolnav, te scârbeşti dacă nu ai ochiul divin, dar dacă priveşti pe cineva frumos înfăţişat, sau o tânără, te ispiteşte, te sminteşte. Spune Sfântul Ioan Scărarul, că privind o frumuseţe negrăită a unei tinere, a început să verse şiroaie de lacrimi, preamărind pe Dumnezeu că a săvârşit aşa o frumuseţe inefabilă, negrăită. Deci una e să vezi cu ochii duhului, alta e să vezi cu ochii căzuţi ai patimilor. De aceea spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Există gând curat şi gând compus“. Gândul curat este cel al privirii cu ochii Duhului, iar gândul compus înseamnă că, în loc de ochi, faci ocheade. Şi atunci spune Sfântul Grigorie din Nysa: „Ca ochii tăi să fie ochii porumbelului, ochii Duhului Sfânt şi să priveşti lumea ca şi cu ochii lui Hristos şi pretutindeni nimic să nu fie fari- 125 seic la tine, nimic doar de rutină care duce la plictis şi indiferenţă“. Omenirea trebuie să se împărtăşească în acest har unic al lui Hristos, legea prin Moise s-a dat dar, harul şi adevărul prin Isus Hristos ne-au venit. Între mine şi mata, cum a spus Isus Hristos: „unde sunt doi sau trei în Numele Meu, Eu sunt în mijlocul lor“. Între noi doi e Isus Hristos, e sau binele sau nebinele, nu avem de ales, pretutindeni e treime, nu numai noi doi suntem. Şi atunci dacă e viul vieţii, Duhului Sfânt, duhul lui Hristos, atunci nu vor veni toate acestea doar de paradă, doar superficial. R.H.: Părinte şi ce ne facem totuşi că lumea de astăzi e dominată tot mai mult de indiferenţă şi de singurătate. În relaţiile dintre oameni apare tot mai des nebinele. P.G.: Aveţi dreptate. E o problemă capitală aceasta. Vedeţi, mă refer tot la acest psihiatru, îl iubesc foarte mult, îl preţuiesc şi face parte din şcoala aceasta a psihanalizei a lui Freud, Yung, Adler. Dar, dacă Freud şi Adler au pus un fel de principii motorii, călăuzitoare: Freud - principiul plăcerii, Adler - principiul voinţei de manifestare, de putere (nu zic de afirmare, pentru că afirmarea e ceva scump şi sfânt) de manifestare a puterii, şi au mers până acolo că iată frustările sexuale, complexele de inferioritate produc nevroze, psihoze, eu spun altceva: nu frustările sexuale, nu complexele de inferioritate ne provoacă nouă nevroze, deci neîmpliniri, şi, cum se observă în societatea noastră, puterea industrializării provoacă şi plictis şi indiferenţă, şi dacă vreţi variaţiuni pe aceeaşi temă în lumea repetiţiei. Şi suferinţa omului, durerile nasc fie nevroze, psihoze şi pe fondul acesta sufletesc bolnav apar şi bolile trupesti. Pentru că, dacă eşti bolnav fizic şi sănătos psihic, te poţi apăra, te poţi lupta, te poţi ruga, dar dacă eşti bolnav sufleteşte atunci sărmanului trup nu-i rămâne nici o şansă. Unde nu-i cap, e vai de

Printre rânduri

Radu Herjeu

picioare! Atunci el spune aşa: „Suferinţa cea mai adâncă a omului e vidul spiritual, golul de sens al existenţei“. Deci pierderea credinţei în Dumnezeu. De aici se trage această tragedie umană. S-au făcut experienţe de către medici psihiatrii pe drogaţi şi s-a constatat că pentru ei viaţa nu mai are sens. Dar cine dă sens, dacă vreţi acestui aşezământ, creaţia îşi dă sensul sau creatorul? (întrebare capitală). Dumnezeu e autorul. De aceea şi un filosof din zilele de azi Jean Lacroix, personalist, spune: „Dumnezeu e sensul lumii şi lumea e graiul Lui“. Şi aceasta e problema capitală care se scoate din suferinţă. Se întoarce tineretul astăzi la Dumnezeu. Eu simt şi un alt fapt. Observaţi, drama Renaşterii a fost că s-a îndepărtat de întruparea Fiului lui Dumnezeu, actul central al existenţei, când Dumnezeu s-a făcut om pentru ca pe om sa-l facă Dumnezeu. Sau, cum spusese Sfântul Irineu: „Fiul lui 126 Dumnezeu s-a făcut şi fiu al omului pentru ca pe om să-l facă fiu a lui Dumnezeu“, iar mai pedagogic, zice Alexandrinul: „Dumnezeu-cuvântul s-a făcut om pentru ca pe tine, omule, să te înveţe un om cum poţi tu să te înalţi la dumnezeire“. Ori Renaşterea s-a îndepărtat. Au fost păcatele Evului Mediu, pe care nu le judecăm noi acum. Deja scolastica se îndreptase către Aristotel, către antichitate şi Renaşterea a dus mai departe această idee şi s-a îndreptat către lumea antică, în loc de Dumnezeu-Omul-Hristos l-au preluat pe Protagoras, omul măsura tuturor lucrurilor, omul nu mai este Dumnezeu, şi a metamorfozat această idee a lui Leonardo da Vinci care a zis că omul e modelul universului şi a legat-o şi de formula lui Aristotel ce zice că omul, zoologic vorbind, este animal raţional. Aceste trei afirmaţii sudate au dus la omul raţional al Renaşterii, la raţionalism, ca sistem rupt din rădăcina logosului raţiunii divine care este Dumnezeu-cuvântul, cum spune în Evanghelia după Ioan: „La început era Cuvântul“. Mai ales în Secolul Luminilor s-a pus accent pe raţiune dar pe raţiunea aceasta umană decapitată. Pe altarul principal al Catredalei de la Notre Dame a fost consacrată de raţiune o domniţă. Mai târziu, în 1815 doctorul Nistorini era chemat la Neapole, la o mansardă într-un hotel, la o bolnavă muribundă. Ca medic şi-a făcut datoria sa-i facă fişa şi a întrebat-o: „Cine sunteţi dumneavoastră?“ „Eu sunt zeiţa raţiunii!“. Uite unde a dus acest umanism al Renaşterii, întemeiat doar pe raţiunea umană, ruptă din izvorul ei, pentru că izvorul este unic. Eu, când gândesc (a gândi propriu-zis profund înseamnă a gândi la origini), nu zic atât esenţa cât sursa, iar sursa unică e la Dumnezeu. Mântuitorul i-a vorbit Samaritencei care venise la fântâna lui Iacov să scoată apă: „Dacă ai ştii tu cine este cel de faţă i-ai cere sa-ţi dea apă!“; „Dă-mi această apă. N-ai nici ciutură dar totuşi…“; Şi i-a spus: „Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta niciodată , se va

Printre rânduri

Radu Herjeu

face el izvor de apa vie în viaţa veşnică“. Dacă o bei de la sursă atunci va fi viaţa cea vie în tine. Umanismul Renaşterii a pierdut legătura cu sursa şi acest umanism întemeiat doar pe om, pe cultura antică, pe natură, a dus la cel mai inuman secol, secolul XX, secol cu două războaie mondiale, cu deportări, cu prizonierate, cu lagăre sau cum spune un gânditor contemporan: „A creat atâtea chinuri omeneşti cum n-a cunoscut întreaga istorie“. Vedeţi, aceasta înseamnă ruptura de taina învierii. Dumnezeu ne dă sensul existenţei. Acesta este actul cel mai tragic al timpului nostru: golul spiritual. R.H.: Cum credeţi că vom reuşi să-l umplem? P.G.: Îl umplem. Cred neclintit. Simt. Ca orice om modest împărtăşesc şi eu din cultură, mai ales din ştiinţă, din tinereţe am iubit ştiinţa. Ca dovadă, în 1945 eram preot în anul doi, când mi s-a cerut să spun un cuvânt de orientare, venise comunismul, cuvântare care mi s-a şi publicat, şi atunci 127 am folosit un mare astronom englez, Sir. James Jeans, care zicea: „Universul nu e o mare maşină ci o mare gândire“, deci o vedere spirituală şi mai spuneam lucrul acesta: „Nu Marx ne călăuzeşte pe noi în viitor ci Isus“ şi pentru asta am mers pe unde am mers. Şi atunci eu cred azi următorul lucru: revelaţia Sfintei Scripturi, a Bibliei şi a tradiţiei începe tot mai mult să se întâlnească cu revelaţiile ştiinţei. Ştiinţa bate azi la porţile spiritului. Eu am constatat că disciplinele naturii au dus la umanism, şi nu celelalte care, infectate de ideologii, au infectat sufletul omului cu marxismul şi cu celelalte. Originea lumii e dincolo de lume. Deci se află la porţile spiritului dând mărturie creatorului, şi care este ireversibilă. Eu mă simt atât de aproape de oamenii de ştiinţă, cu o singură deosebire. Eu înţeleg omul de ştiinţă; el lucrează cu instrumentele lui fizice. Dar instrumentele materiale sunt prea grosiere ca să sesizeze lumea spirituală. Deci, omul de ştiinţă vine cu aceste aparate şi sesizează efectele lumii interioare, manifestările exterioare. Dar omul duhovnicesc, înduhovnicit, el merge direct, intuitiv, prin harul lui Dumnezeu, care l-a împărtăşit Dumnezeu omului, har din lumina cea fără de ani, har din eternitatea lui Dumnezeu, din slava firii dumnezeieşti. Cum spunea Mântuitorul: „Slava pe care mi-ai dat-o Mie Tată, leam dat-o lor, ucenicilor şi apoi urmaşilor. Acest har care luminează în Mine cu lumina cea fără de ani, Eu ajung acolo la izvor, cum au ajuns ucenicii pe Tabor şi toţi sfinţii“. Şi atunci, convergent ne întâlnim cu cele două revelaţii, cea biblică şi cu cea a ştiinţei. Acesta e viitorul ştiinţei. Eu aşa cred şi atunci acesta va fi adevăratul umanism, în sensul că modelul omului nu e un simplu om cum au încercat renascentiştii, ci e Dumnezeu omul, Isus Hristos Dumnezeu-Omul. R.H.: Părinte, ce caută frica în credinţă?

Printre rânduri

Radu Herjeu

P.G.: Da. Frica s-a născut după păcat. Omul s-a temut şi, dragul meu, orice om când se ştie vinovat de ceva e pândit de frică, sau se ascunde, sau faţa lui nu mai este senină. Cum a privit Cain după ce l-a ucis pe fratele lui Abel, şi Adam însuşi când a văzut că e gol după păcat şi s-a ascuns. Observaţi, nu Dumnezeu se ascunde de noi, noi ne ascundem de Dumnezeu. Frica, s-a zis în Vechiul Testament, e începutul înţelepciunii. Frica de Dumnezeu e începutul înţelepciunii. Iar sfinţii părinţi spun aşa: „Da, frica de Dumnezeu e începutul înţelepciunii, dar înţelepciunea are două capete, începe prin frică şi sfârşeşte în dragoste“. De aceea Sfântul Ioan Apostolul şi Evanghelistul spune: „dragostea izgoneşte frica“, iar Sfântul Antonie cel Mare: „acum nu mă mai tem de Dumnezeu pentru că îl iubesc“ R.H.: Şi ce ne facem cu cei care nu ajung la stadiul de dragoste şi fac 128 ceea ce fac din frica de a nu fi pedepsiţi? P.G.: Bieţii oameni! Tot e un început faţă de cei care sunt indiferenţi sau, cum spune Sfântul Ioan Scărarul: „nesimţirea e moartea sufletului înainte de moartea trupului“, a nu simţi binele e mai grav, cum spune proorocul Isaia: „a zice răului bine şi binelui rău“ e o stare aproape de moarte a sufletului. Dar nu e total. Dumnezeu, ce a creat, nu mai distruge. Sfântul Apostol Pavel spune: „Dumnezeu nu-şi ia înapoi nici darul nici chemarea“, dar rămâi întro agonie continuă în iad şi atunci sărmanii rămân în treapta cea mai de jos: a morţii sufletului. Treapta următoare sunt cei care au cel puţin o teamă, o temere care să nu mai fie teama criminalului ci teama de a fi pierdut mila lui Dumnezeu. De aceea merg la spovedanie, îşi mărturisesc păcatele şi harul lui Dumnezeu îi luminează şi îi ridică pentru că atunci când păcătuieşti cazi, ca un fel de îngropăciune şi, ori de câte ori ai credinţă, te ridici. Eu personal am fost undeva în ţară în postul Crăciunului şi Paştelui (eu ţin conferinţe, mă cheamă studenţii) şi am fost într-o seară, după conferinţă, cu Episcopul, am intrat în biserică şi am îngenuncheat în faţa sfintei mese şi a pus Episcopul epitrahilul şi omoforul pe creştetul meu şi m-am mărturisit şi am primit dezlegare. Eu personal. De ce să vorbesc de alţii? Şi am simţit atunci că deodată, ca un perete hotărât în faţa păcatului, ca o oprire a răului în mine, şi sufletul se deschidea cu o altă limpezime şi o altă stare de conştiinţă în faţa luminii şi rugăciunea îţi devine tot mai vie cu o oarecare îndrăzneală, tot cu smerenie dar tot cu puţin curaj. Cum a povestit Sfântul Petru după ce se lepădase de trei ori, după înviere. Mântuitorul i-a spus: „Simeoane mă iubeşti?“; „Doamne Tu ştii, Tu toate le ştii, Tu ştii că Te iubesc!“ Parcă aşa simţi după spovedanie că te-a dezlegat Mântuitorul, că Isus Hristos te iubeşte. Esenţialul nu e să simţi că tu îl iubeşti pe Dumnezeu, e foarte important, dar esenţialul e să simţi că Dumnezeu te iubeşte, să simţi

Printre rânduri

Radu Herjeu

iubirea divină. Iubirea e principiul vieţii. R.H.: Părinte, care credeţi că ar fi fost soarta poporului român dacă nu ar fi fost ortodox? P.G.: Dragul meu, îngăduieşte-mi a spune şi celor care ne ascultă cu smerenie. Eu simt că aici e filonul viu al tradiţiei noastre, tradiţie pe care noi o numim memoria vie a bisericii, deci filonul viu al legăturii cu răsăritul. Rădulescu Motru spunea: „a semăna tradiţia în lumea spirituală cu ceea ce este ereditatea în biologie. Nu poţi concepe legătura spiritului fără tradiţie. Ori, să judecăm cu totul onest ce spuneam adineaori: a privi în adânc înseamnă a privi la origini. Noi suntem incontestabil ramura de nord daco-getă a tracilor, prin traci legătura cu lumea grecească. Histria şi alte cetăţi greceşti s-au aşezat, au colonizat litoralul Mării Negre. S-a descoperit aici o civilizaţie (ceramică pictată şi altele) în legătura aceasta de răsărit, 129 de tradiţie răsăriteană. De daco-geţi vorbeau anticii, cu mare cinste pomeneau cele patru caracteristici ale spiritualităţii daco-gete: un fond monoteist, primatul spiritului asupra materiei. Dacă latinii spuneau „o minte sănătoasă într-un corp sănătos“, răsăritul credea altceva. În Dialogul lui Platon, Socrate îi lăuda pe medicii geţi pentru că ei vindecă întâi sufletul şi pe urmă trupul (a observat acestea Simion Mehedinţi), de asemenea nemurirea sufletului, sacralitatea jertfei, pentru că ei, la 4-5 ani ofereau un sol ca jertfă, nu un sclav sau prizonier. Şi preoţii geţi erau atât de cinstiţi şi de curaţi: erau vegetarieni şi celibatari, încât îi pomeneşte un istoric evreu Iosif Flaviu, cunoscut în antichităţile iudaice, el, care a căzut în prizonierat la romani în războiul lor cu Israelul, 67-70d.H. Şi când în opera lui îi descrie pe esenieni ca pe o grupare monastică şi pe care îi laudă pentru felul în care îşi duceau viaţa, spunea că ei sunt asemenea preoţilor daci. Să fii cunoscut fără massmedia de azi. Şi pe acest sol s-a semănat sămânţa Evangheliei lui Isus Hristos, sol curat al daco-geţilor prin Sfântul Apostol Andrei şi apoi prin diverşi misionari, tot în legătură cu tradiţia răsăriteană. Vedeţi, aduc aici un fel de mărturie de suflet a lui Constantin Noica, el spunea: „răsăritul e ţara revelaţiei, apusul e ţara civilizaţiei“. Ne-am împărtăşit din filonul acesta cu ţara revelaţiei. Să fim realişti, profeţii nu s-au născut în Apus, Mântuitorul nu s-a născut la Vatican, apostolii la fel. Deci, păstrăm această legătură cu răsăritul şi cu spiritualitatea şi încă ceva tot din domeniul ştiinţei: când constată azi mari savanţi, la hotarele ultime unde au ajuns, că se întâlnesc cu spiritualitatea şi citează această întâlnire cu lumea spirituală a sufletelor în duhovnicire, nu citează pe nimeni din Apus ca spiritualitate. Eu am rămas uimit. Răsăritul n-a fost cunoscut, ortodoxia a fost umilită în felul ei, rugăciunea lui Isus e sihastrică, lumina Taborică pe care sfinţii neîncetat au cău-

Printre rânduri

Radu Herjeu

tat-o şi au contemplat-o. Mă refer la Sfinţii răsăriteni începând cu Antonie cel Mare, cu Marcu Ascetul, Maxim Mărturisitorul, Ioan Scărarul, Grigore Palama, avem spiritualitatea care a oprit să se nască aceste forme degradante ale civilizaţiei occidentale: mă refer la mania drogurilor, la prostituţie etc. De ce? Omul în spiritualitate are o motivaţie, un salt pe scara lui Iacob. Şi încă ceva: în Apus s-a pus accentul pe cruce şi pe suferinţele lui Hristos. Am văzut „Hristos coborât de pe cruce“ a lui Holbein şi te îngrozeşti. Nu s-a pus accentul pe înviere (când mi-am făcut teza de doctorat şi am citit tratate apusene despre răscumpărare de 600 de pagini unde nu se pomenea cuvântul înviere) ori în răsărit s-a pus accentul pe înviere şi pe cruce. Avem motivaţia învierii şi învierea nu numai în viaţa de apoi ci aici şi acum, aşa cum a spus Mântuitorul: „Adevăr, adevăr grăiesc vouă. 130 Cine ascultă cuvintele mele şi crede în Cel ce M-a trimis pe Mine are viaţa veşnică. De aici o are şi la Judecată nu va mai veni ci a trecut de la moarte la viaţă. Adevăr spun vouă: vine vremea şi acum este când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi vor învia“. Deci acum şi aici, şi care morţi? Morţii în păcat. Acum este numele timpului lui Dumnezeu, e azi. Numele timpului nostru e ieri, azi, mâine. Numele timpului diavolului este mâine, mereu să amâni pe mâine. Şi încă un amănunt de mare taină şi adâncime: păcatul a adus moartea. Dumnezeu n-a făcut moartea. Eminescu a sesizat extraordinar în „Mortua est“. Ştiţi cum se termină, contemplând iubita (poezia a fost scrisă la 16 ani. A trimis-o de la Viena să fie publicată). După ce contemplă iubita adormită şi se revoltă, încheie: „De e sens într-asta, e-ntors şi e ateu / Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu“. Unii s-or fi întrebat ce vrea să spună. Eminescu e ateu? Doamne fereşte! Am cercetat la critici, la Călinescu care spune că la această poezie fiecare vers e o trosnitură; dar uimitor de genial e Eminescu aici „De e sens într-asta, e întors şi e ateu“ adică moartea e atee. „Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu“ Dumnezeu nu e creatorul morţii. E uluitor. El se înscrie în tradiţia răsăriteană. Eminescu a trăit la Viena, la Berlin. Ce voci erau atunci în Europa? Era vocea lui Darwin; în 1859 apăruse „Originea speciilor“, deci lupta pentru existenţă, selecţie naturală, lupta pentru cel mai puternic, vocea lui Marx, Nietzsche. Pe de o parte omul e acel ceva ce trebuie depăşit, deci avea sămânţa, harul lui Dumnezeu, dar pe de altă parte să se depăşească în orizontul tehnic a lui Darwin, adică voluptate, individualism, violenţă. Pe de o parte chinul lăuntric, divin de a se depăşi, pe de altă parte orizontul tehnic. La acestea Eminescu a fost martor şi nu s-a lăsat influenţat de ele. Eminescu spune în 1881, în articolul lui de fond: „bat clopotele şi iată 2000 de ani în care biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea,

Printre rânduri

Radu Herjeu

nici învăţătura lui Buda, nici otrava pe care a băut-o Socrate n-au înnoit atât omenirea cât biografia bietului nazarinean“. Deci Dumnezeu şi omul care în momentele cele mai grele ale crucii se roagă Tatălui pentru iertarea răstignitorilor. Nu pentru sine ci pentru alţii şi astfel spune el: „a te jertfi din iubire pentru alţii e forma cea mai înaltă a existenţei umane“. În ea se află acel sâmbure de adevăr capabil să dizolve toată dezarmonia din natură şi lupta pentru existenţă. Vedeţi, Eminescu a spus că nu Dumnezeu a făcut moartea. De aici am plecat. Şi într-adevăr. Dumnezeu n-a făcut moartea. Moartea e plata păcatului, cum a spus Sfântul Apostol Pavel către evrei: „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său să surpe pe cel ce avea împărăţia morţii“, adică pe diavol. Deci moartea e opera răului. Dar Dumnezeu a îngăduit-o pentru ca în moarte să moară însuşi răul. Cum zicem noi în rugăciunea pentru cei adormiţi: „Pentru ca răutatea să nu rămână nemuritoare, din iubire de 131 oameni am poruncit să se desfacă legătura aceasta dintre trup şi suflet, şi trupul să se întoarcă în pământ şi sufletul la Dumnezeu“. Dar întrebarea e aici. În moartea fizică moare definitiv răul? Aceasta e întrebarea capitală. R.H.: Nu moare. P.G.: Nu moare. Asta spune Mântuitorul: „Adevăr spun vouă când vine vremea, şi acum este în viaţa de aici, morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi, care vor auzi, vor învia“. Deci, spiritual trebuie să omorâm răul din noi, păcatul din noi, şi să simţim arvuna învierii negreşit, şi asta e rugăciunea, asta e spovedania, e împărtăşania, e Evanghelia. R.H.: Părinte, vă mulţumim pentru că aţi fost alături de noi în această duminică sfântă. Sper să mai avem ocazia să mai vorbim. Dumneavoastră sunteţi un om de o mare cultură şi sper ca cei care ne-au ascultat să înţeleagă dincolo de cuvintele care s-au spus. P.G.: Sunt un iubitor de adevăr. Adevărul e pâinea sufletului şi Hristos e învierea, adevărul şi viaţa. Hristos a înviat! Şi noi să înviem cu El! R.H.: Adevărat a înviat!
- interviu realizat în 1997 -

Printre rânduri

Radu Herjeu

Printre rânduri Radu Herjeu

Ilie Gilbert
Sociolog

133

Radu Herjeu: Astăzi am onoarea să vă prezint un invitat special, domnul profesor Ilie Gilbert, o personalitate complexă, şi o să vă rog să-mi permiteţi, pentru a vă prezenta, să dau câteva dintre titlurile sau din ocupaţiile dumneavoastră: sunteţi sociolog, cercetător şi psihanalist, profesor al şcolii postuniversitare de ştiinţe sociale a fundaţiei de sociologie-politică din Sao Paolo, sunteţi doctor în ştiinţe politice şi în filosofie, aveţi numeroase colaborări cu multe universităţi de pe întreg cuprinsul Terrei dar, în special, sunteţi român şi vă aflaţi acum, pentru câteva zile, în România pentru a ţine câteva cursuri şi seminarii la Academia de Înalte Studii Militare. Domnul profesor Gilbert este o personalitate în domeniul ştiinţelor sociologice. Din păcate, în România nu sunteţi extrem de cunoscut decât în rândul celor care au aceleşi preocupări ca şi dumneavoastră dar, pentru a explica telespectatorilor de ce l-am invitat pe domnul Gilbert astăzi trebuie să spun că dom- 135 nia sa are foarte multe lucruri interesante de spus. Şi, prin prisma ocupaţiilor domniei sale, are o viziune deosebită asupra situaţiei din România, asupra contextului internaţional şi asupra unui domeniu care la noi este mai puţin studiat, e mai mult gustat decât studiat, şi anume acela al liderilor. Domnia sa are câteva cărţi scrise în domeniul studierii liderilor. Domnule Gilbert, pe scurt, v-aţi născut la Brăila, în România, v-aţi mutat apoi la Bucureşti, aţi făcut liceul „Mihai Viteazul“, apoi Academia de Arte Plastice la sculptură, iar în 1954 aţi ajuns sau sinuozităţile vieţii v-au dus în Brazilia, la Sao Paolo, unde aveţi şi acum domiciliul. Aţi studiat, pe lângă sculptură, şi sociologia. Am să vă întreb, pentru a intra puţin în universul personalităţii dumneavoastră, cum aţi ajuns de la artă la sociologie? Aţi început cu studiul artei şi aţi ajuns la studiul oamenilor... Ilie Gilbert: Exact ultimul cuvânt întrebuinţat de dumneata, „oamenilor“, este elementul de legătură între orice cu orice. În sculptură, pe care ai menţionat-o, m-am dedicat într-un mod mai special capetelor umane pe care le-am făcut. Şi cine îşi face capul, adică cui i se face capul, adică cine cere să se facă bustul cuiva? Numai cineva care are deja o poziţie de lideranţă. Fie un lider politic, fie un lider sportiv, fie un lider cultural, fie un lider economic dar, în orice caz, lider. Ei, trecând atât de mulţi lideri şi lideri prin fotoliu, am observat, într-o măsură foarte interesantă, cât de diferiţi sunt unul de celălalt şi, în acelaşi timp, după o repetiţie, am început să observ cât de asemănători sunt unii cu ceilalţi din diferite puncte de vedere. În acest fel am reuşit şi prin tărâmul sociologic să îmi fac eficientă cercetarea mea asupra punctelor de asemănare între lideri. Şi, neîndoielnic, au ieşit o serie de concluzii care mi-au dat foarte mult material de studiu încât am deja trei volume scrise şi mult mai mult material care nu este publicat

Printre rânduri

Radu Herjeu

din cauză că am şi alte domenii în care îmi dezvolt cercetările, întotdeauna în legătură cu acest fantastic spectacol gratuit al lumii, care este fiinţa umană. R.H.: Domnule profesor, aici s-ar putea pune o întrebare: oare cât trebuie să studiem noi liderii? Oare lider nu te naşti? Devii? Cum devii? Care sunt condiţiile pentru a deveni lider? I.G.: Uite, dragul meu, prin coincidenţă, înainte de a intra aici, a trecut un coleg de-al dumitale care a spus ceva în legătură cu Placido Domingo. Placido Domingo este marele tenor şi director al operei din New York. Placido Domingo s-a născut Placido Domingo sau a devenit Placido Domingo? Cine are o specifică înclinare către ceva, el poate deveni excelent dacă el se dedică analizei şi studiului. Placido Domingo are, fără 136 îndoială, un dar muzical în el. Dar dacă a ajuns el între cei trei tenori, fi sigur că nu e datorită faptului că s-a născut cu un dar muzical, ci datorită faptului că el toată viaţa a studiat, s-a perfecţionat, şi-a studiat, şi-a continuat să studieze şi să se perfecţioneze. R.H.: Deci astea sunt două condiţii. I.G.: Câte ore de studiu are Placido Domingo în muzică? Dacă oricine ar avea acelaşi număr de ore de studiu în orice altă disciplină sau domeniu, dacă n-ar fi un antitalent prin naştere, ar ajunge într-o poziţie similară de excelenţă. R.H.: Deci, condiţia să te naşti totuşi cu o anumită... I.G.: Te naşti fără să ai nimic împotrivă. Te naşti ca un om normal. Ceea ce noi denominăm om normal e foarte bine marcat de către civilizaţia americană care întrebuinţează acest termen „average“, de mediu. Noi întrebuinţăm termenul „e mediu“, „e mediocru“ într-un sens peiorativ. Pentru ei „average“ este un sens perfect decent care-i dă dreptul să aibă orice veleitate. Oricărui american, când se naşte, părinţii îi spun „Tu poţi s-ajungi preşedintele Statelor Unite“. Dacă eşti normal. Pentru că, din normal, te apropii de nivelul de bun, foarte bun, excelent, datorită unui sistem de a te îmbunătăţi. Stai puţin! Dar există şi genii. E, geniile nu se învaţă! Dar eu sunt mulţumit, mă simt satisfăcut fiind util oamenilor normali care pot ajunge excelenţi chiar în profesia de lider. R.H.: În afară de aceste două condiţii, deci aceea de a nu avea nimic împotrivă în mod natural şi aceea de a studia, aprofunda, mai există alte condiţii pentru a deveni un lider? I.G.: Da! Uite, ca să ajungi un mare campion trebuie, fără îndoială, să studiezi alţi campioni. Ca s-ajungi un mare campion trebuie să cunoşti un mare campion. Şi, ca s-ajungi un mare campion, trebuie să ştii să faci ce

Printre rânduri

Radu Herjeu

face un mare campion. Dar astea trei condiţii nu sunt suficiente. Trebuie o a patra. Trebuie să ai ambiţia feroce de a ajunge un mare campion. Fără această ambiţie feroce, care schimbă complet denominarea acţiunii tale, nu ajunge să doreşti, trebuie să vrei! Şi nu să vrei în mod clar, să vrei din toate forţele tale, din rărunchii oricărui strop de viaţă care există în tine să ajungi un mare campion, să ajungi un lider. Nu s-ajungi cel mai mare lider. Liderul este cel care stă în vârful unei piramide, în vârful unui munte. Dar noi avem munţi, afară de Himalaya cu muntele Everest, avem şi muntele Mont Blanc, care-i jumătate cât e Everest, şi-avem şi munţii Făgăraş, şi-avem şi munţii Apuseni. Şi orice lănţişor de munţi are o mulţime de înălţimi care sunt simbolic câte o piramidă în vârful căreia poate să fie un lider, dacă tu vrei să sui până acolo. E, când ajungi în vârful unei piramide, e aşa de mic locul, că n-are loc decât unul. Din cauza asta există anumite caracteristici ale lideru- 137 lui. El, totdeauna, este singuratic. El, ca s-ajungă sus, are nevoie de o echipă foarte mare, bine organizată. Fără acest spirit de echipă niciodată un candidat nu poate să ajungă la vârf dar ajuns, datorită echipei şi datorită lui, el reuşeşte ce? S-ajungă în punctul cel mai singuratic al carierei lui. De-aia e necesară ambiţia feroce. R.H.: Revin la calităţile unui lider sau la condiţiile pentru a deveni lider. Trebuie să ştii să-ţi şi alegi oamenii care să te ajute. I.G.: Ca să fii lider, trebuie să ştii să alegi. Asta-i condiţia esenţială a liderului. Calitatea liderului depinde de calitatea colaboratorilor săi. Poate să fie un lider excelent care însă, prin incapacitatea de a ştii să-şi aleagă colaboratori de calitate, are colaboratori de proastă calitate, care transmit, care contaminează şi care infectează imaginea liderului cu lipsa lor de ca-litate. Exemplul clasic este că, dacă vrei să vezi un lider, mergi să-l vezi. E, nu poţi, uşa nu-i deschisă şi totdeauna în faţa uşii este cineva. „Ce doreşti dumneata?“, „Vreau să-l văd!“, „Pentru ce?“, „Pentru asta!“ şi-acest cineva e mai catolic decât Papa. Are o autoritate mai mică decât a liderului dar e mult mai autoritar decât liderul şi te ţine, şi te face, şi te smulge, şi tentoarce, că tu pleci de-acolo cu o ură neîmpăcată... R.H.: Împotriva liderului. I.G.: ...împotriva liderului. Cauzată de cine? Liderul nici nu ştie. Cauzată de acest colaborator. Ăsta a fost un exemplu plastic, un exemplu pitoresc. Dar în acelaşi sistem se desfăşoară imaginea unui lider care-i făcută de către colaboratorii săi. Şi când colaboratorii nu sunt de primă calitate imaginea este nefericită. R.H.: Se poate întâmpla şi situaţia inversă? Adică liderul să nu aibă calităţi sau nu neapărat la modul maxim calităţile pe care le prezintă staff-ul

Printre rânduri

Radu Herjeu

său. I.G.: Eu ştiu un lucru: să ştii că nimeni nu ajunge lider prin întâmplare, nimeni nu ajunge lider din coincidenţă şi nimeni nu este lider fără a avea condiţiile necesare pentru a fi ajuns lider. Diferenţa este că el poate să fie puţin timp lider, mai mult timp lider sau foarte mult timp lider. Şi diferenţa este că el poate să fie un lider care nemulţumeşte într-o formă enormă pe cei pe care el îi conduce sau într-o formă acceptabilă. Care-i liderul care mulţumeşte? Nu există! Nici un lider nu poate să-i mulţumească pe cei pe care-i conduce. De ce? Pentru că cei care l-au ales lider au fost atât de entuziaşti, de optimişti, de încrezători că acest nou lider le va da noi posibilităţi în noi circumstanţe pentru o nouă viaţă mult mai bună decât cea care au avut-o înainte. Şi liderul, ca s-ajungă să fie lider, n-are încotro, el trebuie 138 să fie de acord cu ceea ce conduşii cred şi chiar să le fertilizeze această imaginaţie. „Când eu voi fi ales, o să vedeţi...“. Acest „o să“ îţi implică o condiţionare în care „tu pune-mă pe fotoliul de lider şi după aia...“, e, după aia... puncte, puncte. Şi cum iluzia alegătorului... Liderul nu înşală alegătorii. R.H.: Doar le hrăneşte iluziile. I.G.: Dar nu-i înşală! Dar, dacă ei îşi fac iluzii de felul ăsta... R.H.: De ce să-i dezamăgească? I.G.: Dacă tu cunoşti o fată admirabilă care vede în tine un Făt-Frumos pe-un cal alb şi tu te căsătoreşti cu ea şi ea, a doua zi, întreabă „Unde-i calul alb?“ şi tu nu eşti chiar aşa de Făt şi nu aşa de frumos, ea şi-a făcut nişte iluzii exagerate, nu există Făt-Frumos cu calul alb, nu există liderul care să rezolve toate problemele. Şi-n altă ordine de idei, liderul nu rezolvă nici o problemă. Problemele nu se rezolvă. Ceea ce poate un lider este să îmbunătăţească o mică parte dintr-o situaţie. Şi atunci el o face numai dacă este un foarte bun lider. Sunt două tipuri de lideri: lideri buni şi lideri mari. E, îmi pare bine că te miri. R.H.: Deci nu pot să fie şi una şi alta în acelaşi timp? I.G.: Nu! Sau e bun, sau e mare. A fi mare e mai mult decât a fi bun. Liderul bun este cel care convinge cetăţenii să aibă încredere în el. Ca lider. Nu în calitate de candidat. În calitate de candidat există ştiinţa persuasiunii colective, foarte dezvoltată, care are modul şi disciplina, şi capitolele, şi analizele ştiinţifice ale ştiinţei umane, cum să ai o eficienţă cât mai mare în încercarea ta de a convinge o mulţime. Şi aşa ajungi candidat. Aşa că liderul bun, ca lider, el reuşeşte să convingă cetăţenii să aibă încredere în el. Pentru că asta e foarte greu. În mod normal, când a ajuns lider, cetăţenii nu mai au încredere în el. Şi liderul mare este cel care convinge cetăţenii să

Printre rânduri

Radu Herjeu

aibă încredere în ei înşişi. Dragul meu, aici e forţa unei ţări, în care cetăţenii au încredere nu în lider, ci în ei înşişi. Dacă are încredere în el însuşi, fiecare cetăţean are un potenţial de lideranţă. Şi cum astăzi, a fi lider nu permite o soluţionare a câtor de multe şi de mari probleme care sunt în orice societate, un lider cu un aparat al guvernului e prea puţin pentru complexitatea tuturor chestiunilor. Atunci are nevoie de ce? De participare a altora. A cui? A cetăţenilor. A căror cetăţeni? Demagogic, a tuturor. În mod practic... R.H.: A celor capabili. I.G.: ...a celor capabili care şi ei ştiu că sunt capabili. Va să zică, a celor care au încredere nu în el, că la el eu mă prosternez şi mă închin şi spun „vai, ce lider formidabil eşti“. Dar asta nu-i ajută cu nimic! Trebuie să am încredere în mine. 139 R.H.: Şi-asta să mi-o dea liderul. I.G.: Şi-atunci, dacă liderul va face ca eu să am încredere în mine, e un lider mare şi asta se răsfrânge în greutatea extraordinară a lideranţei: posibilitatea de a beneficia de ajutorul participativ al lideraţilor. Asta înseamnă lideranţă participativă: să ai un lider care să reuşească să convingă cetăţenii să aibă încredere în ei însăşi, ca să se răsfrângă în propriul guvern şi lider participarea acestor cetăţeni. R.H.: Domnule profesor, să revenim la stadiul de candidaţi. dumneavoastră spuneaţi într-un curs că democraţiile nu-şi aleg cei mai buni lideri, ci cei mai buni candidaţi. De ce? I.G.: Din cauza procesului democratic. Democraţia nu-i un substantiv, pentru că nu există democraţia. Există ca adjectiv. E un sistem democratic, e un regim democratic, e o tendinţă democratică, e o realizare democratică. Democraţia este inexistentă, decât ca o utopică stea pe care o avem ca un îndreptar. Dar nu e un punct de destin, n-ajungem la ea. Dar ea ne-ajută să cunoaştem drumul şi să mergem către o direcţie democratică. În această fază pe care noi o trecem, faza umană. Cuvântul există de multă vreme. Şi să ştii, există în Universitatea din Oslo o teză de doctorat în care se analizează 300 de definiţii ale democraţiei. 300! Ca să-ţi dai seama de amploare, de complexitate. Dar în sistemul democratic actual, în sensul temporal istoric, peste 50 de ani va fi altfel, peste 100 de ani, încă, şi aşa mai departe. Dar acum sistemul e mult mai avansat decât cu 50 de ani în urmă. Noi alegem candidaţi. Candidaţii vin să fie aleşi şi fiecare expune, într-o formă sau alta, promisiunile, ce vor îndeplini în cazul în care ei vor fi aleşi. Dragul meu, un candidat are nevoie de calităţi de candidat. R.H.: Nu de lider. I.G.: Nu de lider.

Printre rânduri

Radu Herjeu

R.H.: Nu pot coincide? I.G.: Foarte puţin! Din cauza asta, cine câştigă o alegere este o maşină politică, nu e un candidat. Candidatul ajută prin carismă. Candidatul, ca să reprezinte populaţia, trebuie să ştie să reprezinte. Cine ştie să reprezinte bine? Un actor! Şi el trebuie să joace un rol de viitor lider, ceea ce nu e încă, adică e un doar candidat. Uite, îţi dau un exemplu. De pildă, eu vreau un fluture frumos, albăstrui dacă se poate, strălucitor, că este o încântare să vezi un fluture şi să ai un fluture. Şi atunci eu vreau un fluture foarte atent ca să văd care va fi cel mai frumos fluture. Dar eu îl aleg, ştii unde? În forma lui de nimfă, care se găseşte unde? Într-o gogoaşă. Aşa că eu pot să văd şi să zic „uite, în gogoaşa asta o să fie un fluture extraordinar“. R.H.: Şi dacă nu e? I.G.: Şi cunoscătorii spun „ai dreptate“, şi-l pun la lumină, şi-l pun la 140 raze Roentgen, şi fac... „a, e perfect, e perfect“. Şi când eu am luat această gogoaşă şi aştept, în momentul în care el se transformă din nimfă în fluture, eu văd cum este şi poate are o aripă mai scurtă, şi poate are trei picioruşe care nu mişcă, şi poate nu e aşa de albăstrui, dar e prea târziu. Ăsta este cel pe care eu l-am ales. Ei, şi s-a teminat? Nu, nu s-a terminat! Sistemul democratic are o compensare. Peste patru ani o să aleg eu altă gogoaşă, o s-aleg alt candidat care în momentul în care... - acel moment patetic în care toţi candidaţii aşteaptă ultimul vot ca să fie numărătoarea făcută - în momentul ăla candidatul suferă o transformare instantanee şi devine lider. Primul moment de lider este ultimul moment al candidatului. Şi eu, ca să am acest lider, am urmărit candidatul săptămâni, luni şi ani de zile de propagandă şi de demonstraţii, însă candidatul are o capacitate: de-a convinge, de-a convinge şi de-a convinge. Candidatul întrebuinţează vorbele. Şi liderul demonstrează cu fapte. R.H.: Ce fel de lideri a avut România în acest secol? Buni sau mari? Sau nici buni, nici mari? I.G.: Dacă populaţia ţării a evoluat în timpul acestui secol, şi categoric a evoluat, fără îndoială că liderii au fost şi buni, şi mari. Dar populaţia ţării a evoluat foarte mult. Şi ştii de ce a evoluat foarte mult? O să vă surprindă! Eu când am lăsat ţara, prin jumătatea secolului, era o proporţie aproximată de cam… jumătate analfabeţi. Şi când am venit din nou în ultimul deceniu, după tragica fractură istorică a celor 45 de ani care au zguduit din temelii tradiţia şi structura poporului român, care i-au schimbat nu ideologia, ci mentalitatea, am văzut după această tragedie, ca efect colateral, nu numai că 23 de milioane de români sunt alfabetizaţi dar sunt şi instruiţi, dragul meu. Cu 10 ani şi cu 12 ani de învăţământ gratuit şi obligatoriu, care a fost posi-

Printre rânduri

Radu Herjeu

bil numai într-un regim superautoritar, dar noi avem dreptul şi bucuria de a beneficia. Astăzi România are resurse umane de primă categorie, astăzi România, prin bunăvoinţa blagoslovelii divine, are resurse naturale deosebite. Din toate proporţional câte puţin sau chiar mai mult. Ei, să ştii că valoarea, forţa şi bogăţia unei ţări se obţin prin îmbinarea resurselor naturale cu resursele umane. Japonia importă 97% din materia primă, însă resursele umane sunt de aşa natură încât compensează şi azi Japonia este, zic ei a doua, dar poate-i prima putere economică. Să nu mă întrebi dacă sunt optimist pentru că nu sunt optimist. Cu toată această combinaţie indiscutabilă de resurse materiale fantastice şi resurse umane se poate şi mai bine. Nu sunt optimist domnule. R.H.: De ce? I.G.: Pentru că ce înseamnă să fii optimist? A crede că va fi mai bine! 141 Da? R.H.: Da! I.G.: Eu nu cred că va fi mai bine! Eu sunt sigur că va fi mai bine! Eu n-am nevoie să fiu optimist când eu sunt sigur. Eu nu îmi irosesc optimismul pe ceva care este evident. E imposibil să nu fie mai bine! R.H.: Şi-atunci de ce pare atât de greu? I.G.: Mai bine nu înseamnă mai uşor. Eu n-am pronunţat cuvântul ăsta. Noţiunile de greu şi uşor sunt ceva subiectiv. Şi ceea ce este greu, cuiva care niciodată n-a dus o greutate i se pare foarte greu. Dar cuiva care e obişnuit cu greutatea poate să i se pară chiar uşor. În România, am menţionat, am modificat ideologia. Asta se modifică printr-un decret. Începând de mâine nimeni nu mai este comunist, toţi suntem... R.H.: Democraţi. I.G.: ...capitalişti, democraţi. Uşor, s-a terminat. Facem toate legile, modificaţi tot. Dar mentalitatea nu se poate schimba prin decret, pentru că mentalitatea a fost ceva cu care s-a impregnat structura a două generaţii de români. În termeni sociolologici, 45 de ani reprezintă o fiinţă umană care se naşte, merge la şcoală, învaţă o meserie, se căsătoreşte, are copii, creşte şi copiii merg la şcoală, învaţă o meserie şi au trecut 45 de ani în această mentalitate. Exemplul pe care îl dau este foarte simplu. Dacă eu acum, într-o mişcare nefericită pe care o fac, alunec şi îmi fracturez braţul sunt încredinţat că prietenii, dumneata şi colaboratorii atât de capabili ai camerelor de filmat, imediat lasă totul şi mă iau şi mă duc la un post medical. În trei minute eu ajung acolo. În 30 de minute mă pune în ghips un competent medic ortoped, în trei săptămâni am scos ghipsul şi în trei luni am uitat. A fost un accident individual. Dragul meu, unităţile de timp ca să repari un

Printre rânduri

Radu Herjeu

accident individual sunt minute, ore, săptămâni, luni. Un accident istoric care a durat 45 de ani, cu o fractură istorică a unei populaţii de zeci de milioane, se repară. Dar fiind accident istoric are nevoie de unităţi de timp istorice. Nu sunt nici anii şi poate nici unităţile de câte 5 ani sau deceniile. N-a trecut nici un deceniu şi noi suntem grăbiţi. Avem dreptul să fim grăbiţi dar există anumite faze ale evoluţiei în care graba nu ajută, n-are nici o importanţă. Fiul meu, fiul dumitale, fiul domnului de la cameră, care este un băieţel, noi vrem să-l vedem deja... R.H.: ...mare. I.G.: ...avocat, doctor sau preşedinte de republică. Şi suntem grăbiţi. Nu e posibil! Nu e permis nici regelui, nici împăratului, nici lui Onasis, nici cerşetorului să înlocuiască timpul. Pentru creşterea şi evoluţia unui copil nu 142 poţi să elimini timpul. Pentru creşterea, repararea şi evoluţia unei naţiuni, de asemenea nu poţi. Nu mă împiedică să nu fiu optimist şi să fiu sigur. Diferenţa între noi este că unitatea de timp e diferită. Însă cu, fără, sau împotriva voinţei oricui dinăuntrul şi, în special, dinafara ţării, România este o mare putere care, în momentul când va fi momentul, va demonstra. R.H.: Credeţi că există o voinţă în afara graniţelor ţării împotriva dezvoltării României? I.G.: Nu necesar împotriva dezvoltării României. Dar este o caracteristică umană în care, în mod normal, nici o ţară nu moare de amor pentru alte ţări. Şi cum toată dezvoltarea acestei lumi capitaliste e desfăşurată pe unul din cele două termene: întâi, iniţiativa proprie şi al doilea, concurenţa, competiţia. Noi suntem forţaţi, din punct de vedere moral, atât înăuntrul societăţii noastre mici, mijlocii sau mari să trăim o îmbinare între concurenţă şi iniţiativă proprie. Pentru ce? Pentru ca să satisfacem marele zeu şi marele idol. Care? Piaţa! Marketul! Mercantilul capitalist! Dragul meu, România, să ştii, pentru a ajunge la această mare putere, şi e imposibil să nu ajungă, după părerea mea, are doar două probleme. Două, nu trei. Şi dintre acestea, una e rezolvată. Prima problemă: cum să scape de comunism. A rezolvat-o! Acum are a doua problemă: cum să scape de capitalism. E mult mai greu, să ştiţi. R.H.: Dar a scăpat cineva din lume de amândouă? I.G.: Dom’le, totdeauna este loc pentru prima oară. Şi România are creativitate şi exact asta a fost topicul unei comunicări pe care am avut privilegiul să fiu invitat să o fac în congresul de la Braşov al oamenilor de ştiinţă din toată lumea. Se chema comunicarea mea „Idei şi idealuri“. În care eu spuneam şi ceea ce-ţi spun şi dumitale şi telespectatorilor. Nu căutaţi idealuri, avem destule idealuri. Desfaceţi orice sertar din orice bibliotecă şi o

Printre rânduri

Radu Herjeu

să găsiţi un morman de idealuri al minunaţilor oameni care au fost strămoşii noştri din generaţie în generaţie. Orice ideal este foarte bun! Ceea ce ne lipsesc sunt ideile. Dar s-a demonstrat, în special în ultimele decenii, că o asemenea învălmăşeală de probleme sociale în toate ţările bogate şi formidabile i-a năucit, pentru că ei n-au avut asemenea experienţă de a trăi cu probleme sociale cum au ţările care nu sunt bogate, încât să nu se aştepte din partea lor idei pentru alte ţări care au probleme. Că ei n-au idei nici măcar pentru problemele lor. Şi asta justifică o atitudine pe care eu o recomand. Valoarea unei idei nu are legătură necesară cu valoarea celui care emite ideea. Poate să fie un om foarte puternic şi să aibe o idee proastă. Şi poate să fie un om plăpând şi aibe o idee bună. Şi, ca dovadă, în special România, are un precedent în istoria ei. În panorama internaţională în care tradiţionalul în secolul nostru, ideile importante erau numai ale ţărilor 143 importante. Şi cine-i ţara importantă? Ţara bogată! E, a apărut la un moment dat un reprezentant al unei ţări care nu făcea parte din marile ţări bogate: România. Şi care prin ideile lui a devenit de asemenea natură important, cu valoarea ideilor atât de importante, încât propria ţară pe care el o reprezenta a devenit o ţară importantă. Cine era el? Nicolae Titulescu. Nicolae Titulescu a pus România pe picior de egalitate din punct de vedere al creativităţii intelectuale. R.H.: Ce credeţi că avea Nicolae Titulescu, ce dar natural avea de a putut să ajungă la acest nivel? I.G.: Nu e vorba de daruri naturale, că astea nu ajută. Eu îţi arăt 300.000 de oameni cu daruri naturale care fiindcă stau şi joacă table şi beau lapte bătut nu ies din poziţia foarte agreabilă de a juca table şi a bea lapte bătut. R.H.: Şi-atunci cum vă explicaţi că a reuşit? I.G.: A avut acea tenacitate de a se face din ce în ce mai documentat, mai apt, pentru a domina un sector politic, diplomatic internaţional şi şi-a utilizat creativitatea intelectuală în a participa nu în a se considera foarte încântat că e lăsat să participe în mod pasiv la ceea ce marii maeştri ai ţărilor bogate decid. A luat cuvântul. E, când iei cuvântul şi cuvântul exprimă o bună idee să ştii că cei mari au o capacitate: recunosc bunele idei. Ei îl pot arunca la gunoi pe autorul bunei idei, dar ideea nu. Aşa că ei l-au avut pe Titulescu care era o persoană cu demnitate, nu s-a lăsat uşor îndoit şi a mers împreună cu ideile lui şi-a ajuns să fie cel care a făcut România să fie privită ca o forţă de idei. De ce nu facem acum acelaşi lucru? România are un potenţial de idei, are creativitate însă are această situaţie presată a mentalităţii care are nevoie de timp ca să se elibereze. Însă nu trebuie să zicem „aşteptăm până când s-a eliberat totul“, nu. Prin oamenii politici se vor face

Printre rânduri

Radu Herjeu

noile idei. Şi uite ce-am observat în scurta mea şedere recentă: majoritatea lumii, majoritatea cetăţenilor sunt nemulţumiţi de politică, sunt nemulţumiţi de situaţia nemorală, inacceptabilă în care trebuie făcută o curăţenie, cea a lumii politice. Toată lumea-i de acord că să se facă curăţenie. Păi dragul meu, prietenul Radu, dacă dumneata te decizi să faci curăţenie într-o cameră de-a dumitale în casă într-o zi: „Eu trebuie să fac curăţenie în camera asta“, care-i primul lucru pe care-l faci? Răspunde-mi! Care-i primul lucru pe care-l faci? R.H.: Deschid geamul cred şi mă uit să văd unde trebuie făcută curăţenia. I.G.: Hm! Ca să deschizi geamul... Nu! Deschizi geamul este al doilea lucru. Primul lucru ştii care-l faci? R.H.: Aprind lumina. 144 I.G.: Nu! Ăsta-i tot al doilea lucru. Intri în cameră! Ai înţeles? Nu se poate face curăţenie undeva fără să intri! Vrei să faci curăţenie în politică? Intră în politică! „A, da' nu pot, este aşa ceva că eu nu intru în aşa ceva“. „A, foarte bine, care-i numele dumitale? Dă-mi şi adresa, te rog şi-atunci când alţii o să facă curăţenie şi-o să fie curat eu îţi dau un telefon să vii, că te-aşteptăm. Neapărat să vii, că-i deja curat pentru dumneata!“. E o utopie, e-o nedreptate şi e o injustiţie socială. De ce să facă alţii curăţenie pentru unul care aşteaptă? Nu! Vrei să faci curăţenie, intră în cameră! Şi poporul român trebuie să se transforme într-un popor de politicieni români. „Da, dar nu mă lasă!“ Ce nu te lasă? Nu te lasă să fii preşedintele partidului. Nimeni nu este preşedintele partidului! Fiecare a devenit preşedintele partidului. Nimeni nu este lider! Fiecare a devenit lider. Acest parcurs între a fi ceea ce eşti, cineva care vrei să faci curăţenie într-un partid, şi a deveni un element exponenţial este ceva care implică exact ceea ce i-a trebuit lui Placido Domingo s-ajungă, de la un copil care cântă frumos la tenorul de la opera din New York. R.H.: Domnule profesor, mai ales în ultimii ani, în politica din România au intrat foarte mulţi intelectuali, cred că tocmai cu acest scop: de a face curăţenie. Credeţi că un intelectual de marcă poate fi un bun lider? Politic? I.G.: Se poate... Să nu facem confuzia între pretext şi scop. Noi zicem „cu acest scop“. Ei au spus „cu acest scop“. S-ar putea, în mod demagogic, să se fi utilizat scopul când în realitate era un pretext. Nu afirm de toţi, nu afirm că nu e nici unul sincer, dar afirm categoric că există această posibilitate teoretică. Dar despre intelectuali... Dragul meu, intelectualul într-o poziţie de om politic… Asta m-ai întrebat? R.H.: Dacă poate ajunge un lider politic.

Printre rânduri

Radu Herjeu

I.G.: Foarte greu. Pentru că prin formaţia lui privilegiată de intelectual... Un lider, eu ţi-am spus, diferit de candidat, care-i un om al vorbelor, e un om al faptelor. Şi un intelectual are o oarecare poziţie aprioric împotriva tratării unui fapt fără să fie suficient de documentat, suficient de preparat şi fără să fi examinat într-un mod suficient de atent alternativele. Şi un intelectual este un om care întârzie deciziile. El ajută la desăvârşirea unei operaţii de a se face ceva dacă nu este necesară o grabă. Imediat ce este ceva ce este imperios de a fi rezolvat într-o unitate de timp rapidă, intelectualul este o ancoră care ţine în loc. De ce? Dom’le, trebuie să facem asta. Şi intelectualul spune „da, dar...“. Uite, ăştia care spun „da, însă...“ sunt mai întârzietori decât ăia care spun „nu“. Dacă e unul care spune „nu“, tu poţi să-l convingi să spună „da“. 145 R.H.: Sau poţi să-l ignori. I.G.: Sau poţi să-l ignori, să spunem. În democraţie nu prea poţi ignora oamenii, pentru că ne apropiem de autoritarism. Dar poţi să-l convingi. Dar dacă spune „da, însă...“ el te încurcă. Fiindcă tu iei ca „da“ şi în realitate este „însă“. Dragul meu, tu poţi să-mi împrumuţi 100.000 de lei? Şi tu îmi răspunzi: „în principiu, eu pot“! Asta înseamnă în mod sigur că tu n-ai să-mi dai. Când începi să spui că în principiu eşti de acord, categoric nu-mi dai. Aşa că intelectualul are o atitudine natural îndârjită împotriva unei afirmări categorice. Pentru că în intelectualitate există principiul că nici un adevăr ştiinţific nu are valoare dacă este categoric. Oricărui adevăr ştiinţific trebuie să-i fie posibil un adevăr contrariu. Aşa că atunci când un intelectual e pus în faţa unei atitudini concrete el trebuie să iasă din mintea lui abstractă. Că asta-i un intelectual. E un mare maestru al abstractului, e-un geniu al abstractului. Dar noi avem nevoie, în procesul de lideranţă, de concret, de lideri care ştiu şi trebuie să fie pragmatic. Pentru că intelectualul care-ţi amână răspunsul şi decizia este în situaţia unei decizii juste, a unei probleme bine examinate însă decizia întârziată poate să transforme într-o catastrofă, într-o injustiţie socială, în ceva, în orice caz, incompatibil cu momentul în care a fost examinată. Şi liderul are tot ce vrei în sertarele lui, tot ce vrei ca recursuri materiale şi umane, afară de un lucru: timp. R.H.: Domnule profesor, eu vă mulţumesc foarte mult că aţi acceptat participarea la emisiunea „Printre rânduri“. I.G.: Eu vă mulţumesc.
- interviu realizat în 1997 -

Printre rânduri

Radu Herjeu

Printre rânduri Radu Herjeu

Dinu C. Giurescu
Istoric

147

S-a născut la Bucureşti, la 15 februarie 1927. A absolvit Facultatea de Istorie din Bucureşti. Este Doctor în Istorie din 1968. Între anii 1950 şi 1956 a fost tehnician, construcţia de drumuri. 4 ani a fost muzeograf la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti şi încă 4 ani cercetător la Ministerul Afacerilor Externe. Între anii 1968 şi 1987 a fost Profesor Universitar la Academia de Arte Frumoase. În prezent predă la Universitatea Bucureşti cursuri speciale cu istoria contemporană a României. Nu face parte din nici un partid politic. A fost exclus în 1987 din PCR, când a cerut plecarea din România. A fost admis în Statele Unite ale Americii ca imigrant politic, în 1988. A revenit în România în 1990. Este căsătorit şi are 2 copii. La 13 noiembrie 1990 a fost ales Membru corespondent al Academiei Române.

Radu Herjeu: Acum două zile a fost 1 Decembrie, ziua naţională a tuturor românilor. Domnule profesor, ce înseamnă 1 Decembrie pentru dumneavoastră ca istoric? Dinu Giurescu: Înseamnă două lucruri. Desigur, ca istoric, eu trebuie să-mi amintesc sau să încerc să trăiesc ceea ce a fost atunci. Evenimentul acesta a fost de o magnitudine extraordinară, era singura oară când românii de când se ştiau ei au putut să se pronunţe în libertate, să spună că vor să trăiască înăuntrul aceluiaşi stat. În al doilea rând îmi arată mie astăzi unde suntem noi după 80 de ani, adică modul în care ar trebui să leg eu momentul unirii de atunci, cu ceea ce au făcut ei şi bine şi rău, cu ceea ce facem noi astăzi, când trăim un moment asemănător şi am să vă explic şi de ce, mai târziu. R.H.: Eu vă propun să pornim de la unire şi să ajungem la 1 Decembrie 149 1998. Am să încep prin a vă întreba cum a reuşit România în acea vreme să convingă statele europene să-i permită unirea? D.G.: Da, e foarte bună întrebarea, că dacă nu coincid interesele celor mari cu ale tale atunci multă treabă nu faci. A reuşit prin două mijloace. Întâi, ei au avut în faţă obiectivul principal, adică unirea cu fraţii care se aflau în dubla monarhie; al doilea - au intrat în război, deci au acţionat. Se tot spune de proasta pregătire a armatei. Nu era strălucită dar s-au bătut oamenii aceia cu o abnegaţie deosebită. Suntem nişte pigmei dacă ne comparăm cu ei, nu toţi, că au fost şi laşi printre ei. Aşa încât oamenii politici au venit cu un capital foarte puternic la conferinţa de pace. Şi apoi a coincis aportul nostru personal cu cel al marilor puteri, când preşedintele Wilson a pronunţat faimosul principiu al autodeterminării popoarelor. Şi n-a fost un fenomen numai românesc; din Finlanda până în Turcia popoarele s-au pronunţat în favoarea unor state naţionale, de sine stătătoare şi unitare. R.H.: N-a fost un fenomen unic cel românesc, prin nimic? D.G.: N-a fost un fenomen unic în sensul acesta, adică finlandezii, estonienii, letonii, lituanienii, polonezii, cehii, slovacii, croaţii, slovenii, turcii şi fireşte românii, toţi s-au pronunţat pentru autodeterminare şi, dacă nu era contraofensiva bolşevică, ucranienii şi toate ţările din Caucaz deveneau indepedente. A fost un fenomen mult mai larg care sigur, în fiecare ţară s-a petrecut într-un fel sau altul. R.H.: Domnul Paler vorbea mai deunăzi despre un miracol atunci când amintea de 1 decembrie 1918, sigur, nu un miracol mistic, ci un miracol al istoriei. Credeţi în miracole? D.G.: Nu. R.H.: Ca istoric, aveţi o explicaţie întotdeauna?

Printre rânduri

Radu Herjeu

D.G.: Nu, n-avem o explicaţie întotdeauna, ăsta-i adevărul, dar, într-un fel, poate domnul Paler are dreptate. La 1 ianuarie 1918 noi pierdusem războiul. Puterile Centrale ne impuneau un armistiţiu, apoi am semnat Pacea de la Bucureşti. Imperiul rus se prăbuşise şi Puterile Centrale înaintau până la marginea Ucrainei, cu alte cuvinte erau nori de plumb foarte grei asupra noastră. Şi la 1 decembrie, 11 luni mai târziu, unirea cea mare era înfăptuită, aşa încât din acest punct de vedere nimeni nu putea să prevadă la 1 ianuarie ce se va întâmpla până la sfârşitul anului. Dar asta este partea de spactacol, să zicem aşa, de lansare cu imagini. În realitate lucrurile s-au înlănţuit fiindcă noi făceam parte din coaliţia puterilor vestice, ale Antantei, care în cele din urmă, graţie ajutorului american, au învins. Dacă nu veneau americanii atunci e îndoielnic că vestul ar fi doborît până la urmă imperiul 150 german şi Puterile Centrale. R.H.: Noi, românii, puteam rata acel moment 1918? D.G.: L-am fi putut rata, dacă nu intram în război. Intrând în război, şi cu toate sacrificiile imense care s-au făcut, am avut o carte de jucat şi trebuie să spun că Brătianu şi clasa noastră politică au jucat-o cum trebuie, dur de tot, în paranteză fie spus, ploconeala asta „Da, să trăiţi..., vai, aştept şi eu..., din partea..., nu domnule...“ ai identitatea ta, ai puterile tale, tratează cum trebuie, mai ales că am avut şi o echipă de rezervă, Marghiloman, care a tratat cu Puterile Centrale. A ştiut să joace conform regulilor politice ale vremii cu cei mari. R.H.: Mai există astfel de momente în istoria noastră, când am ştiut să jucăm foarte bine? D.G.: Da, dar cu o condiţie: poţi să joci dacă ai o bază internă. Am mai avut la Independenţă când am tratat cu Rusia, sigur că Rusia a aplicat tratatul cum a ştiut ea. Când am câştigat Războiul de Independenţă, l-au câştigat ruşii şi noi i-am ajutat. Au venit şi au cerut cele trei judeţe din sudul Basarabiei înapoi, şi când Kogălniceanu şi Brătianu le-a spus „bine, dar n-aţi semnat un tratat prin care garantaţi integritatea teritorială a României?“, ei au răspuns că au garantat integritatea teritorială faţă de Imperiul Otoman, şi atunci am ştiut ce să facem. De asemenea, tratatul cu Germania şi Austro-Ungaria, cel secret, prin care noi ne-am luat o garanţie contra Rusiei în 1883 şi care a rămas valabil până în 1916. Trebuia să ne integrăm într-un sistem de securitate şi singura securitate ne-o ofereau atunci Germania şi Austro-Ungaria, dar trebuie să spun că am jucat foarte bine Unirea Principatelor. Până la recunoaşterea dublei alegeri a lui Cuza şi a loviturii de stat a lui, adică 1859 - 1864, pe plan extern s-a făcut exact ceea ce trebuie ca să corespundă intereselor principale ale României.

Printre rânduri

Radu Herjeu

R.H.: Să înţeleg că cel mai important aport l-au avut personalităţile politice ale vremii care au avut inteligenţa, cultura şi tăria de a juca aşa cum trebuie? D.G.: Bine spuneţi, şi inteligenţa şi cultura, într-adevăr. Au fost Kogălniceanu, Cuza, Costache Negri, Ion C. Brătianu. A apărut acum o carte interesantă „Elita liberală“ a lui Mihai Sorin Rădulescu în care a luat toţi foştii prim-miniştrii şi miniştrii liberali de la 1866 până la 1900 şi-ţi dai seama nu numai de educaţia ci şi de familia lor, de legăturile lor. De descendenţa lor. Am avut o elită ai cărei membri se mâncau între ei admirabil, nu numai conservatori cu liberali, dar şi între noi liberalii sau între noi conservatorii, cu dizidenţe cu tot, dar când era vorba de anumite lucruri esenţiale ale naţiei aceste deosebiri cădeau. R.H.: Se ştie că ceea ce lipseşte oamenilor politici de astăzi este fie 151 inteligenţa, fie tăria, fie cultura. D.G.: Sunt o serie de oameni foarte inteligenţi, alţii sunt foarte culţi, câţiva au şi tăria, dar altceva mă surprinde în momentul de faţă, că pe cât era de importantă unirea în 1918 - atunci erau Partidul Naţional din Transilvania, Partidul Social din Transilvania, naţional-liberalii din regat, ţărăniştii lui Mihalache, ţărăniştii democraţi din Bucovina, ţărăniştii din Basarabia, conservatorii democraţi, dar când a fost vorba de unire nu mai ţineau seama de diferenţele de partid, ori acum oamenii noştri politici se comportă ca şi cum am avea de-a face cu mai multe Românii. Pot să vi le exemplific: o soluţie creştin-democrată, vreo două soluţii social-democrate, acum a apărut o soluţie liberală şi încă una de dreapta. Fără să mai vorbim de cei care se bat cu pumnul în piept că şi ei vor face dreptate, adică un sistem dictatorial şi justiţiar, între ghilimele, fiindcă în realitate nu e nimic justiţiar în ceea ce spun ei. R.H.: Domnule profesor, să mai rămânem puţin în 1918 şi am să vă întreb dacă statelor europene nu le-a fost frică de o Românie Mare. D.G.: România Mare, ca teritoriu, era un stat mediu în conceptul statelor europene. Nu le-a fost frică. Momentul era unic. Erau Franţa şi Anglia, care aveau forţe militare însemnate, Germania era la pământ, Rusia se dezintegrase, dubla monarhie de asemenea, încât în realitate ordinea te-ritorială de la Versailles şi cu tratatele care au urmat aveau ca garanţie forţa militară franceză şi în parte cea britanică, pentru că americanii s-au retras după aceea. Şi atunci România, sigur, ca potenţial uman, era importantă cu 18 milioane de locuitori, în 1930, putea să mobilizeze o armată mare, dar ca forţă ofensivă rămânea totuşi o armată de apărare, care nu constituia o primejdie militară, iar pe plan economic era integrată în Europa. Leul era

Printre rânduri

Radu Herjeu

convertibil, exportam grâne, petrol, făceam parte dintr-un întreg circuit european normal, de aceea nu inspiram frică, dar inspiram resentimente şi în Ungaria şi în Bulgaria, iar sovietele, eliberatorii noştri din 1944, n-au făcut niciodată nici un secret din intenţia lor de a revendica Basarabia. Pot să vă spun şi o amintire personală din 1941. Până în octombrie noi credeam că se termină cu puterea militară sovietică. Eram un băiat de 13 ani şi urmăream pe hartă aproape cu disperare înaintarea lor. Pentru cei mai mulţi dintre români alianţa cu Reich-ul nu a însemnat alianţa cu nazismul, a însemnat alianţa cu o forţă militară care putea să rezolve ameninţarea dinspre răsărit. Pe urmă situaţia s-a întors aşa cum ştim. S-au adus nişte manuale şcolare de la Odessa, în româneşte, cu litere chirilice. Harta Europei din 1938 era acolo, recunoşteam Finlanda, Estonia, Letonia, chiar şi graniţa 152 cu Polonia, singurul teritoriu care era tras cu linii oblice era Basarabia. Aşa că de aici resentimentele. România era înconjurată din trei părţi, de Rusia, de Ungaria şi de Bulgaria, fiecare având revendicări teritoriale. R.H.: Domnule profesor, există o diferenţă între mentalitatea românilor din Transilvania şi cea a românilor din vechiul regat? Cum s-a manifestat ea după Unire? D.G.: Sigur că a existat o diferenţă, fiindcă pe de o parte ei cunoscuseră această îngrădire şi oprimare naţională şi culturală şi ca atare ei nu erau în statul lor, erau în statul austro-ungar. Pe de altă parte ei sunt mai disciplinaţi, muncesc cu mai multă metodă faţă de regăţeni, în special faţă de noi, cei din Muntenia, care suntem foarte ingenioşi, dar mai puţin dispuşi să muncim sistematic şi ordonat în fiecare zi. Aceste diferenţe continuă să fie şi azi, însă eu vreau să vă evoc ceva, tot o amintire personală. Eram în 1940, cu 7-8 zile înainte de ultimatumul sovietic, habar n-aveam, eram împreună cu tata, care era demnitar şi cu mama la o rezervaţie de pescuit de pe domeniile regale, la Bistriţa Năsăud. Mai erau cu noi părintele Agârbiceanu, cu Ştefan Boeriu, fruntaş ardelean şi Bibi Popescu, care era administratorul domeniilor coroanei. Era linişte, pace, 19 iunie, şi, deodată, la radio se anunţă că guvernul francez a cerut armistiţiu şi atunci Ştefan Boeriu se ridică şi spune: „Capitulare! Capitulare!“ şi apoi se uită la noi şi zice „în rai sau în iad cu toţi împreună“ ceea ce înseamnă că după 22 de ani de la Unire această sudură se făcuse, diferenţele de caracter şi de comportament rămânând, dar sunt benefice, este foarte bine că este aşa. R.H.: Şi totuşi, în ultimile săptămâni a luat o amploare, puţin nejustificată, o anumită scrisoare şi un anumit personaj din Transilvania care s-a făcut remarcat prin acea sintagmă „m-am săturat de România“. Nu credeţi că ar putea deveni periculoasă exacerbarea acestei idei că există diferenţe

Printre rânduri

Radu Herjeu

majore între românii din Ardeal şi cei din restul României? D.G.: Depinde cum se simte fiecare. Eu mă simt peste tot acasă. Sigur că exacerbarea acestei diferenţe poate să devină, pe un fond generalizat de sărăcie şi de frustrare a populaţiei, dacă nu periculoasă, în orice caz stânjenitoare şi creatoare de multe dificultăţi. Aici este şi rolul dumneavoastră, al nostru, al tuturora, să nu începem să facem o adevărată panoramă dintr-un om care s-a săturat, nevrozat sau mai ştiu eu în ce stare se află. Eu cred că soluţia ar fi descentralizarea administrativă, să-i dau voie fiecărui judeţ să aibă venituri, să se gospodărească şi cei care sunt harnici să trăiască bine iar ceilalţi, scuzaţi... de data asta fiecare trebuie să se îngrijească de sine ... Abia atunci se va crea o emulaţie şi o diferenţiere şi cei care vor rămâne în urmă nu au decât să caşte ochii şi să facă şi ei ce trebuie. R.H.: Domnule profesor, acum, la 80 de ani de la Unire, după cum 153 spuneaţi şi dumneavoastră, noi suntem nişte pigmei şi România este o palidă umbră a ceea ce a fost în 1918, cel puţin ca teritoriu şi ca loc în Europa. Ce speranţă mai avem să redevenim măcar la statutul pe care îl aveam în 1918? D.G.: E greu de prezis. Speranţele depind de ceea ce facem noi în următoarele luni sau în următorul an, fiindcă eu trăiam în iluzia, până acum vreo două zile, că după ce vom ajunge în fundul groapei, o să ajungem ca în Bulgaria şi după aceea începem să urcăm, pentru că acum Bulgaria urcă. Un domn, un coleg, un politolog îmi spună că mai există o ipoteză, aceea de a rămâne în starea de subdezvoltare, la demisol. Există două speranţe: una, că, totuşi, un nucleu de oameni politici îşi va da seama că ne prăbuşim şi va lua măsurile care trebuie şi alta, eu, fiind un incorigibil optimist, cred că se va ivi un nucleu de tineri care împreună cu unii din „artileria grea“ care suntem la vârsta a treia să spună categoric că aşa nu mai merge şi să provoace acea stare de spirit în opinia publică care să oblige la măsurile radicale. Este foarte greu, dar nu imposibil, şi aici. R.H.: A mai existat vreun moment în istorie în care s-a produs o revoluţie „nesângeroasă“ datorită generaţiei tinere care a reuşit să schimbe destinul unei ţări? D.G.: Da, mă gândesc la propria noastră istorie. Revoluţia de la 1848 a fost clar opera tinerilor care studiaseră în străinătate. Au făcut Unirea, apoi, devenind maturi, au făcut indepedenţa. Deci există. Apoi mai există şi momentul 1916 când şi tinerii şi cei mai în vârstă spuneau că trebuie să intrăm în conflagraţie pentru atingerea idealului nostru naţional. Este adevărat că situaţiile erau inegale pentru că tinerii au plătit cu viaţa dar a fost o conjugare a eforturilor chiar dacă cei mai în vârstă nu mai erau pe front.

Printre rânduri

Radu Herjeu

R.H.: Domnule profesor, de ce în România, de 1 Decembrie, nu se respiră aerul acela de sărbătoare care se respiră în celelalte ţări de ziua naţională? D.G.: Aici sunt două aspecte. Unul este acest sentiment naţional. Eu iam observat pe americani, pe care-i cunosc mai bine de când cu circulaţia mea între cele două ţări. Americanul îşi scoate steagul naţional şi-l pune într-un suport în curtea lui şi-l ţine o zi întreagă. Noi dacă scoatem steagul naţional suntem acuzaţi de naţionalism. Acest sentiment de apartenenţă la naţiunea română este destul de slab. Cînd aud „Deşteaptă-te române“, chiar şi acum eu am pielea de găină, nu ştiu dacă oamenii sunt la fel azi. Al doilea este că politicienii sunt aşa de înverşunaţi unii împotriva celorlalţi încât sărbătoresc pe felii, dar trebuie un minimum de solidaritate naţională pentru că 154 nu este vorba de interesele mele politice, este vorba totuşi de o zi simbol. R.H.: Oare o vină în această slăbire a sentimentului de apartenenţă la naţiunea română nu o are şi demitizarea istoriei, foarte acută în ultimii ani, în care după o exagerare a momentelor şi figurilor glorioase a urmat o minimalizare, după părerea mea, gravă, a istoriei? D.G.: Este bună întrebarea. Demitizarea istoriei trebuia să vină, era inevitabilă. Când începi cu tobele cele mari, să spui că acum 2050 de ani a fost statul centralizat şi unitar al lui Burebista şi „dă-i şi trage“ cu tot felul de formule, acestea trebuiau să dispară, mai ales din manuale. Pe de altă parte este vorba de măsură, nu poţi să distrugi şi să nu-i laşi unui neam nimic. Mihai Viteazul a făcut acea unitate, pentru 10 luni; el nu s-a gândit la statul unitar naţional, el s-a gândit la considerente geo-politice şi militare. Timp de 200 de ani, veacurile XVII - XVIII nu s-a vorbit nimic de Mihai Viteazul dar, după aceea, în momentul când noi am început să avem conştiinţa unei naţiuni indiferent de hotare, aveam nevoie de un simbol. Adică, pe Mihai Viteazul, care este şi rămâne un simbol real, nu pot să-l transforme într-un condotier. Expresia nu-mi aparţine mie, aparţine unui istoric. Nu poţi să distrugi totul, ori se merge cu demitizarea mult prea departe. Aici este o chestie de răspundere a fiecărui istoric. Bunul simţ şi măsura trebuie să le ai şi în cercetarea istoriei, indiferent de documente, nu numai în celelalte lucruri . R.H.: Vă întreb pentru că aţi vorbit de America... Fiind acolo în ianuarie, la obişnuitul discurs despre starea naţiunii, tot scenariul acelui spectacol, pentru că este un spectacol mediatic în primul rând, avea elemente de istorie antică. Americanii, care nu au această istorie şi pe care şi-au creat-o din istoria lor de 200 de ani, în orice şcoală vezi toţi preşedinţii americani pe perete, copii învaţă Declaraţia de Independenţă pe dinafară, sunt duşi în

Printre rânduri

Radu Herjeu

muzee... Şi n-au 2000 de ani ca noi în spate. Iar noi parcă, în ultimii ani, cu înverşunare vrem să acoperim totul. Mă gândesc la tinerii care după ce că nu-şi găsesc modele în ziua de astăzi nu-şi mai găsesc nici în cea de ieri pentru că nu mai ştiu istorie, nu mai ştiu ce să creadă, dacă Mihai Viteazul a fost un erou sau un condotier. D.G.: Americanii îl au pe George Washington, părintele independenţei americane chiar şi pe biletul de un dolar. Mai au şi acel faimos munte cu patru portrete săpate în piatră. Sigur că lucrurile trebuie regândite şi refăcute. Trebuie să ai manuale competitive între mai multe edituri şi care să dea istoriei româneşti locul care i se cuvine într-un cadru general. Aveau tendinţa să vadă numai partea negativă. Sunt total contra acestei păreri, nici să nu exagerezi cu partea pozitivă dar s-au făcut o grămadă de lucruri, nu ştim să ne prezentăm în străinătate, nu ştim să vorbim pe limba lor, aici este 155 dificultatea cea mare. Eu sunt optimist. Eu cred că vine şi momentul să spunem tinerilor că există o motivaţie ca să poţi să stai şi să te baţi aici, fiindcă, deocamdată cei buni pleacă. R.H.: Dar poate că dacă ar avea şi o altă viziune asupra istoriei României ar fi altfel, poate că ar fi un pic mai mândri că au fost generaţii care au rămas în România şi au luptat pentru ea, deşi puteau să plece. Am puternica senzaţie că tinerii au tendinţa de a se disocia de România şi de românitate, de românesc şi încercăm acum să copiem orice nu este românesc. Sigur, exista şi înainte de 1989 ideea că ce este românesc este prost, se strică repede, dar nu ca simbol naţional. Ceea ce spuneţi dumneavoastră cu drapelul în faţa casei, eu nu am văzut nici un român să-şi scoată drapelul în faţa casei. D.G.: Şi dacă îl pui, te acuză de naţionalism, pe când americanul are fiecare drapelul lui. R.H.: Şi mai ales dacă ţineţi minte povestea cu drapelul de pe Arcul de Triumf. Dacă nu era acea campanie de presă probabil că şi acum se depuneau coroanele de flori lângă un Arc de Triumf cu un drapel zdrenţuit. Apropo de Arcul de Triumf! Credeţi că festivismul autorităţilor, mai ales cel din acest an, va da aer de sărbătoare? D.G.: Nu, şi să vă spun şi de ce! În primul rând nu aş fi făcut paradă militară în faţa palatului care a fost ridicat cu suferinţa unei naţiuni întregi de către fostul regim pentru nimic în lume. Acestui palat i-aş fi dat cu totul altă întrebuinţare, nu l-aş fi consacrat nici ca Parlament, cu atât mai puţin ca loc de defilare. Festivismul nu poate să înlocuiască simţirea, trebuie să înceapă din sufletul omului, iar sufletul nu-l putem atinge decât prin mass-media şi prin câteva lucrări şi manuale unde oamenii să citească şi altceva decât că

Printre rânduri

Radu Herjeu

suntem o naţie asediată, să nu mai avem complexul de inferioritate pe care vechiul regim l-a dezvoltat până la exasperare. R.H.: Credeţi că acest festivism este specific poporului român? Noi facem din orice moment un eveniment cu surle şi trâmbiţe. Mă refer la faptul că în ultimii nouă ani, noi avem mai multe seminarii, colocvii, şedinţe solemne şi aşa mai departe ... D.G.: Aici separăm planul individual de cel colectiv. Românul are o capacitate extraordinară de a se detaşa atunci când îi este mai greu. În toamna lui 1943, când ruşii se apropiau de hotare, Rădulescu Motru era la Butoieşti în Severin şi povestea cum n-a auzit el decât de nunţi, cumetrii, de botezuri ca şi cum nu era primejdie asupra noastră. Dar într-un fel asta nu este rău pe plan individual, dar în plan colectiv, festivismul este pentru a ne 156 ascunde după paravan. R.H.: Domnule Giurescu, sunteţi un istoric extrem de apreciat dar şi destul de contestat de colegii dumneavoastră. D.G.: Să fie sănătoşi! R.H.: De ce? D.G.: Nu ştiu! R.H.: Nu de ce să fie sănătoşi ci de ce sunteţi contestat? D.G.: Dacă-i spui omului câteodată un adevăr, sigur că nu-i place, iar pe de altă parte am încercat să-mi regândesc nu numai propria mea viaţă, ci şi propria mea meserie. Am avut curajul să spun şi studenţilor mei să citească dintr-o lucrare a mea doar o parte, iar partea cealaltă s-o taie, pentru că apăruse înainte de 1989. Şi ca să apară partea întâi, care credeam că merită, am fost nevoit să public şi ceva STAS şi am făcut-o conştient. Principalul este să fii împăcat cu tine însuţi, pe de o parte, iar pe de altă parte să fii împăcat cu regulile meseriei. Abia de nouă ani am prilejul să-mi fac meseria cum ştiu eu mai bine, iar dacă n-o fac nici acum şi ţin seama de părerile altora mă las păgubaş. R.H.: Domnule profesor, aţi urmat istoria sub influenţa tatălui dumneavoastră? D.G.: Ce bine că m-aţi întrebat pentru că mi-aţi amintit de altceva. Pe la 14-15 ani am vrut să fac medicina, iar tata nu mi-a spus nimic. Dar pe la 16 ani i-am spus că vreau să fac istoria, dar tot nu mi-a zis nimic. Abia în 1977 mi-a spus cât de bucuros a fost el atunci când m-am hotărât să fac istoria. Este adevărat, mi-a plăcut şi dacă ar fi să încep viaţa din nou, tot asta aş face. R.H.: A fost greu să fiţi istoric cu un tată renumit? D.G.: Nu-i uşor, pentru că, involuntar, oamenii fac comparaţia între tine

Printre rânduri

Radu Herjeu

şi părintele tău şi dacă mai ai şi un bunic care a însemnat ceva în istoriografie, atunci fac comparaţia cu două generaţii, iar colegii, când eram student în anul trei de facultate, mă întrebau dacă nu ştiu cam din ce parte a cursului ar putea să fie subiectul, deoarece tata era şi profesorul meu. Tot de la el am învăţat şi meserie. R.H.: Domnule profesor, aţi scris împreună cu tatăl dumneavoastră istorie pentru tineret. Ce are special istoria pentru tineret? D.G.: Trebuie mai întâi să mergi la esenţial. Istoria pentru tineret are două părţi: partea până în 1939 pe care am recitit-o şi cu mici ajustări este adevărată şi astăzi şi partea de după 1939 care trebuie rescrisă complet. R.H.: O veţi rescrie? D.G.: Nu ştiu dacă mai am timp. Sigur că aş vrea, dar acum au apărut şi „Istoria Sinceră“ a lui Constantiniu şi Istoria României făcută de un colec- 157 tiv de la Cluj şi de la Bucureşti şi cu participarea a doi istorici, american şi britanic. Avem destule manuale de istorie a românilor. Apoi trebuie să integrezi această istorie într-un cadru european dar nu într-un mod mecanic ci să arăţi dimensiunile reale româneşti într-un cadru general. R.H.: De ce aţi plecat în 1988 în SUA ca azilant politic? D.G.: Pentru că nu mai aveam speranţă. Eu am fost membru de partid şi am crezut că pot să fac vreo ispravă, să influenţez măcar în meseria mea. Nam reuşit. Apoi a început dărâmarea oraşelor şi satelor. Am făcut me-morii, am luat atitudine în public şi mi-am dat seama că nu se întâmplă nimic şi, apoi, mai aveam doi copii care nu mai vroiau să trăiască aceeaşi viaţă. Dacă în 1988 ne cunoşteam şi mi-aţi fi spus că peste doi ani se va schimba aş fi spus că este imposibil. Când a venit schimbarea am simţit că trebuie să mă întorc la meserie, a fost mai tare decât mine. R.H.: Care este cel mai important lucru pe care l-aţi învăţat dumneavoastră, ca istoric, din istorie? D.G.: Asta este o întrebare de 105 puncte. Da, cel mai important lucru este dacă poţi să fii capabil să respecţi adevărul aşa cum reiese din documente şi să-l spui mai ales când nu-ţi convine, fără exagerări, să cauţi să explici lucrurile aşa cum au fost. Este foarte greu de făcut fiindcă ori ai opţiuni politice ori te laşi purtat de emoţii. R.H.: Domnule Giurescu, vă mulţumesc... D.G.: Şi eu vă mulţumesc că mi-aţi dat prilejul să mai spun câteva lucruri care-mi trec prin minte şi prin suflet.
- interviul a fost realizat în 1998 -

Printre rânduri

Radu Herjeu

Printre rânduri Radu Herjeu

Dan Grigore
Pianist

159

S-a născut la 6 august 1943, la Bucureşti. Începe să cânte la pian de la 3 ani. De la 12 ani studiază cu Mihail Jora. Între 1962 şi 1964 studiază la Conservatorul Rimsky-Korsakov din Leningrad. În 1969 primeşte bursa Herder şi studiază un an la Viena. Din 1966 a început prietenia sa cu Cella Delavrancea. În 1979 devine solist al Filarmonicii George Enescu. A concertat în multe ţări ale lumii, entuziasmând de fiecare dată publicul şi criticii. Repertoriul său este foarte vast şi acoperă întreaga scală de stiluri. După 1989 îşi reia cariera universitară la Academia de Muzică. În 1990 este numit director al Filarmonicii George Enescu dar demisionează în acelaşi an, în semn de protest faţă de politica noii puteri de la Bucureşti. Este membru fondator al Alianţei Civice.

Radu Herjeu: Domnule Dan Grigore, la ce vă gândiţi atunci când interpretaţi o piesă la pian? Dan Grigore: Astea sunt secretele meseriei. Mă gândesc la foarte multe. Personalitatea celui care pledează cauza muzicii într-un asemenea moment trebuie să se împartă în mai multe paliere de activitate. Unul dintre ele este cel strict tehnic, care trebuie să fie suportul expresiei muzicale pe care vrei s-o comunici şi celelalte sunt suprapuse pe acesta şi spun asta într-un fel încercând să analizez ceea ce este foarte viu şi nu cred că poate fi cuantificat şi bine delimitat. Dacă spun că sunt câteva paliere care funcţionează, ele funcţionează împreună, într-o unitate organică şi poate doar munca laborioasă de antrenare şi de formare a acestui tip special de adaptare a unui om, cu sensibilitatea lui, cu gândurile şi cu ideile lui, la un instrument de produs sunete, trebuie să creeze în conştiinţa ascultătorului 161 un anumit tip de imagini. Acest proces laborios, repet, este secret în mare parte. R.H.: Credeţi că aceste imagini care se nasc în mintea ascultătorului sunt legate de interpret sau de piesa muzicală? D.G.: Eu doresc ca, în măsura cea mai mare, ele să nu fie legate de mine, ci de adevărurile piesei muzicale; nu ştiu dacă şi reuşesc, dar asta este ţinta mea. Mi se pare că frumuseţea muzicii nu este decât un atribut al ei, ţelul ei este adevărul. Celibidache spunea foarte frumos: „La o singură conştiinţă, un singur adevăr“. Eu cred că asta este esenţa muzicii. R.H.: Când ascultaţi muzică încercaţi să fiţi pianistul Dan Grigore sau ascultătorul Dan Grigore? D.G.: Încerc să fiu ascultătorul, dar nu ştiu dacă reuşesc să fiu acel ascultător standard. Sunt foarte cârcotaş, am un spirit critic foarte dezvoltat, l-am dezvoltat pe propria-mi piele, şi atunci el funcţionează necruţător şi uneori mă împiedică să am plăcerile obişnuite la care spectatorul de tip standard are acces şi pe care îl invidiez de multe ori. Eu nu pot să fiu atât de lesne făcut fericit de expresia muzicală, sunt mult mai exigent şi mult mai pretenţios. Încerc uneori să las la o parte această ştachetă, dar ea nu se mai desprinde de mine; de fapt, aş putea să rezum activitatea asta de a încerca să formezi în tine un cuplu inseparabil cu instrumentul prin intermediul căruia faci muzică: jumătate din viaţă căutăm să ne adaptăm la acest instrument sau să ni-l apropiem şi cealaltă jumătate rămânem robii lui şi nu ne mai putem desprinde de tirania acestei legături. R.H.: Să înţeleg că atunci când ascultaţi muzică, la dumneavoastră nu întotdeauna se nasc imagini? D.G.: Pot să spun că întotdeauna se nasc imagini, dar eu nu sunt mai

Printre rânduri

Radu Herjeu

niciodată spectatorul lor. Încerc să creez cadrul în care spectatorul să-şi facă propriile imagini, să poată decoda în libertate toate relaţiile pe care eu le aud în muzică şi, dacă este posibil, şi reliefând dincolo de relaţiile muzicale dintre sunete şi anumite sensuri şi reprezentări care, de fapt, sunt adevărata muzică, pentru că muzica nu este doar relaţie dintre sunete; relaţia sunetelor este doar suportul ei. R.H.: V-a povestit vreodată vreun ascultător de-al dumneavoastră ce vedea, ce simţea în momentul când vă asculta? D.G.: Am avut privilegiul să comunic cu spectatori foarte importanţi pentru un asemenea tip de comunicare şi care mi-au întărit, mi-au atestat chiar, anumite impresii ale mele, funcţie de capacitatea, de forţa şi de sensibilitatea fiecăruia. De exemplu, maestra mea, doamna Cella Delavrancea, 162 avea uriaşul talent de a codifica o luxurianţă de sensuri şi relaţii absolut formidabile şi eu am şi spus, odată, la centenarul ei, că, cu o anumită ocazie, când am cântat sonata de Liszt şi când ea se învârtea în jurul pianului, în timp ce eu cântam, trăind-o împreună cu mine, eu am avut sentimentul că ea o cânta cu mine şi atunci am crezut că o cântă mai bine decât mine. R.H.: D-le. Dan Grigore, de obicei la trei ani un copil de-abia învaţă jucăriile mai complexe, dumneavoastră la trei ani descopereaţi pianul. Cum aţi ajuns la acest lucru? Bănuiesc că nu din proprie iniţiativă! D.G.: În casă exista o pianină, ea devenind jucăria mea principală. Eu am învăţat practic să cânt înainte de a învăţa să vorbesc. Primele mele amintiri sunt legate de acestă pianină care se numea „Weber“, era marca ei şi avea un mic basorelief din lemn cu emblema capului lui Carl Maria von Weber, era un instrument destul de îndoielnic ca şi calitate. Pentru mine a fost o lume mirifică şi primele amintiri sunt legate strict de enorma bucurie de a mă aşeza, de fapt trebuia să mă caţăr, nu ajungeam la pedale, dar puteam să mişc această „pădure“ de butoane care avea fiecare un tip de răspuns şi să combin ceva cu ele… R.H.: V-aduceţi aminte reacţia părinţilor? D.G.: Sigur, reacţia părinţilor a fost foarte stimulantă pentru mine pentru că în aceste chipuri de joacă se năştea câte o mică improvizaţie şi era primită cu mare entuziasm de părinţi şi imediat botezată. De exemplu, după o pauză în care nu m-am mai jucat la pian pentru că am avut febră, mi-aduc aminte că am cerut să fiu luat din pat şi pus la pian şi am compus un vals în do major pe care părinţii mei l-au botezat „Dănuţ vals“ şi care a devenit Opus unu în scurta mea carieră de compozitor. R.H.: În 1951 aţi început să studiaţi pianul în mod organizat. Erau ani grei pentru România, bănuiesc că nu era aşa de uşor, când toată lumea avea

Printre rânduri

Radu Herjeu

alte preocupări, ca o familie să-şi susţină copilul în încercarea de a face artă. D.G.: A fost absolut miraculos. Între două puşcării politice, bunicul meu mi-a găsit prima profesoară de pian, Eugenia Ionescu, absolventă a Conservatorului din Leipzig între cele două războaie, colegă cu Mihail Jora. Doamna Ionescu mi-a dat lecţii gratis, entuziasmată de ceea ce descoperea în copilul de 8 ani, care a venit la ea ştiind că părinţii mei nu aveau o situaţie prea grozavă din punct de vedere material. Tatăl meu era ofiţer de gardă veche şi era ameninţat cu epurarea din armată, dar, probabil datorită unor calificări ale lui de care noile autorităţi aveau nevoie, a fost păstrat în funcţie, dar în condiţii materiale din ce în ce mai precare, spre deosebire de situaţia de mai dinainte de război, când el era un ofiţer de elită şi avea o situaţie materială foarte bună. Profesoara mea a înţeles acest lucru, deşi ea însăşi nu se bucura de o situaţie prea bună, şi mi-aduc aminte de glumele pe 163 care le făceau mama şi profesoara mea, mai ales la telefon, din care eu făcusem şi două numere comice, promiţându-şi că vor cumpăra, nu ştiu care aliment pe care ştiau că eu îl agreez, la chenzina următoare. Eu făcusem din asta o scenetă pe care-o spuneam când veneau oameni din muzică să mă asculte şi să vadă ce progrese mai fac pe acest drum. R.H.: O mare importanţă a avut-o întâlnirea şi apoi relaţia dumneavoastră cu doamna Cella Delavrancea pe care aţi amintit-o mai devreme. Cum a avut loc această întâlnire şi mai ales cum s-a născut relaţia aceea specială? D.G.: Culmea este că această întâlnire a avut loc tot cu prilejul acestor audiţii pe care doamna profesoară Ionescu le organiza la ea acasă. Ea stătea în acel cartier: Armenească, Spătarului, Franzelari, M. Eminescu, Toamnei unul din cartierele vechi şi frumoase ale Bucureştiului, unde stătea de altfel şi Mihail Jora, cu care mai târziu am început lecţii de armonie. Într-una din serile în care doamna Ionescu a chemat instanţe muzicale importante ale pianisticii, printre care Florica Muzicescu, Constanţa Ierbiceanu, Silvia Şerbescu şi alte nume mari, a venit şi doamna Cella şi eu am fost foarte impresionat de ea pentru că avea un alt fel de a se purta cu mine decât celelalte persoane prezente. O parte din ea era egală cu mine, era de vârsta mea, era un miez cald în ea care era copilăresc şi foarte autentic şi mie mi-a plăcut enorm de mult asta fără să-mi dau bine seama, dar am rămas cu o impresie foartă caldă despre ea, iar mai târziu, când am ajuns cam pe la mijlocul studiilor din Conservator, când m-am întors după doi ani de şcoală la Leningrad, actualul Petersburg, şi m-am transferat la Conservatorul din Bucureşti, doamna Cella a devenit profesor consultant, după o serie întreagă de peripeţii. Ea a fost îndepărtată din învăţământ, apoi a fost primită cu chiu

Printre rânduri

Radu Herjeu

cu vai la liceul de muzică. Generaţiile noastre au pierdut enorm din ocazia extraordinară de a fi putut avea contact cu această sursă de cultură muzicală, de enormă experienţă; ea a fost şi o concertistă cu o vastă activitate. Am găsit nu de mult într-un volum de jurnal al lui Titu Maiorescu nişte impresii de la programele ei de recital din tinereţe. R.H.: Aţi spus că o simţeaţi egala dumneavoastră. Dar dumneavoastră cum vă simţeaţi lângă doamna Cella Delavrancea? D.G.: Doamna Cella Delavrancea a fost cea mai tânără prietenă a mea, ca spirit, ca putere de înţelegere şi ca putere de empatie, de a se apropia şi de a se pune în situaţia vârstei mele, a căutărilor şi ezitărilor mele. R.H.: Adolescenţa şi tinereţea dumeavoastră, fiind dedicate unei activităţi mai deosebite, v-au privat totuşi de anumite relaţii care se puteau sta164 bili în mod normal cu cei de vârsta dumneavoastră? D.G.: Da, e adevărat, am fost puţin mai însingurat. R.H.: Când aţi realizat că ceea ce faceţi nu este o activitate ca oricare alta, ci este ceva deosebit, pe care nu oricine poate să o facă? D.G.: Destul de devreme, întâi prin faptul că puteam să compun muzică, ceea ce era o enormă satisfacţie; am renunţat la ea că eram şi foarte exigent şi cum v-am spus, foarte critic, şi critica o încep cu mine, şi-atunci mi-am dat seama la un moment dat că s-a scris atât de multă muzică bună, că nu pot să încerc eu să fac muzică bună alături de ce s-a scris, şi că s-a scris atât de multă muzică proastă că n-are rost să adaug eu. Şi atunci m-am lăsat de compoziţie, dar bineînţeles că de această vocaţie muzicală şi pianistică eram conştient că este un lucru deosebit, că nu este accesibil oricui, mai ales că vedeam în jurul meu colegi de breaslă cu mine cărora, deşi eram foarte entuziasmat în a le comunica experienţele şi reuşitele mele şi chiar din soluţiile mele, constatam cu stupoare că mulţi dintre ei nu dădeau atenţie lucrurilor pe care eu le descopeream şi pe care ţineam să le împărtăşesc şi lor; spre amuzamentul meu, peste vreo 15-20 de ani i-am auzit pe unii dintre ei spunând: „Ce spuneai tu acum 15-20 de ani că n-am băgat bine la cap?“. R.H.: Am înţeles că debutul a fost la 14 ani. Ce a însemnat pentru un copil de 14 ani succesul? D.G.: Întâi, a fost o responsabilitate imensă pentru că eu am debutat într-o constelaţie de artişti consacraţi, la Sala Dalles care era o sală de concerte importantă a Bucureştiului din acea vreme. Era o sală specializată în muzică de cameră. Am făcut acest pas într-o seară dedicată în întregime muzicii lui Enescu. Am cântat Enescu, trei părţi dintr-o suită care tocmai fusese găsită în manuscris la Iaşi, în primă audiţie absolută, deci răspun-

Printre rânduri

Radu Herjeu

derea a fost imensă. Dar succesul care a fost eu l-am înregistrat ca pe un pandant destul de banal şi de neimportant de fapt al lucrurilor pe care le-am trăit prin această apăsare a responsabilităţii ieşirii pe podium cu acest prilej. R.H.: Bănuiesc că sentimentul de responsabilitate îl aveţi de fiecare dată când concertaţi? D.G.: Certamente şi când mi-e cel mai greu atunci sunt şansele să iasă cel mai bine. De obicei, când ies pe scenă într-o dispoziţie mai rutinieră ceea ce se întâmplă rar - nu iese bine. R.H.: Realizaţi în acelaşi moment că nu a ieşit bine? D.G.: Da, de obicei. Luciditatea o am de foarte timpuriu. Practic, am ştiut bine ce nu-mi reuşea, ce trebuia să fac, încă înainte de debut. Îmi aduc aminte de o discuţie cu regretatul critic muzical Alfred Hoffman, pe când aveam 12 ani, şi când el mă întreba ce planuri am şi eu îi spuneam că tre- 165 buie să-mi fac o tehnică impecabilă pentru că nu pot să mă exprim în muzică dacă nu am mijloace tehnice, el spunea că nu contează tehnica, ci marea muzică - poate să mă încerce - iar eu îi răspundeam că la marea muzică nu am acces dacă nu am mijloacele tehnice necesare; era o dispută deja, era o polemică, dar eu ştiam ce vreau. R.H.: Şi aţi reuşit? D.G.: Da, în cea mai mare parte am reuşit. R.H.: Care a fost cel mai mare obstacol în dobândirea tehnicii? D.G.: Lenea mea. În acelaşi timp a existat şi un revers al medaliei. Lenea m-a făcut mult mai activ în găsirea unor soluţii care să diminueze cantitatea de muncă. Nu mi-a plăcut genul de instrumentist stahanovist care s-a purtat în epocă după model sovietic. R.H.: În general şi acum tinerele talente spun câte ore dedică muncii în fiecare zi fie că este vorba de muzică, de pictură… D.G.: Eu cred că ăsta este un lucru puţin desuet, să te tot lamentezi sau să te lauzi că munceşti. Înseamnă că asta nu este o plăcere. Eu nu cred în artiştii care spun 80% transpiraţie, 20% inspiraţie - este un clişeu care nu mă convinge. R.H.: Deci nu credeţi că se poate ajunge la rezultate asemănătoare cu situaţia inversă, adică 80% ispiraţie şi 20% transpiraţie. D.G.: Eu cred că această butadă a lui Enescu ascundea de fapt un orgoliu extraordinar; el îşi cerea scuze că era genial. R.H.: Muzica dumneavoastră sau modul de a da naştere sunetului este o întâmplare, un talent, geniu sau o misiune? D.G.: Este o vocaţie care, aşa cum v-am spus, face ca jumătate din viaţă să te aventurezi într-un labirint al căutării de sine, într-un labirint al formării

Printre rânduri

Radu Herjeu

şi dezvoltării unor calităţi pe care simţi că le ai în plus faţă de alţii, deci este o mare responsabilitate. R.H.: V-aţi întrebat - de ce dumneavoastră? Oamenii îşi pun asemenea întrebări câteodată. D.G.: Cum să nu, sigur că m-am întrebat! R.H.: Şi n-aţi găsit un răspuns, bănuiesc. D.G.: Sigur că nu. Nu găsesc nici un răspuns. De aceea am şi renunţat să mă întreb. M-am întrebat pe la 16-18 ani şi m-am lăsat repede păgubaş de răspuns pentru că mi-am dat seama că nu o să-l găsesc niciodată. Aveam treabă! Dar cu asta nu vreau să spun că am muncit, pentru că ce am făcut eu a fost o imensă plăcere. Găsesc că este o şansă enormă pentru mine că am făcut muzică şi pentru că sunt în muzică. Mă întrebaţi de muzica mea! Eu 166 sunt al muzicii, nu muzica este a mea. Eu sunt privilegiat să trăiesc într-un univers muzical. R.H.: Să-l părăsim puţin, ne vom întoarce la el. Vreau să intrăm în probleme mai pragmatice - cum ar fi marginalizarea dumneavoastră înainte de '89. Povestiţi-ne; eraţi aşa un pericol încât vi s-a refuzat în ultimii ani chiar şi viza pentru ţările socialiste? D.G.: Nu cred. N-am fost bine adaptat unor parametri ai acestui tip de viaţă pe care l-am dus noi aici, în sensul că regimul din care am ieşit noi nu agrea oamenii tari pe poziţia lor şi care au curajul opiniei, ci agrea mai degrabă oameni maleabili, oameni care se pot plia şi nici aici n-aş vrea să credeţi că pun accente patetice pe ceea ce am trăit eu. Nu am fost aşa cum ar fi fost favorizant pentru cariera mea nu pentru că am fost eroic, ci pentru că nu puteam să fac altfel şi nu puteam să fac altfel pentru că ceva din fiinţa mea profundă s-ar fi stricat. Eu mi-am apărat de fapt vocaţia, fiind aşa cum sunt eu. R.H.: Unde se atingeau universul dumenavoastră în care trăiaţi şi universul celălalt? De ce trebuiau neapărat să intre în conflict? D.G.: Mai întâi a fost concesionarea unor parcele de putere în breasla muzicală care au încăput pe mâna unor oameni cu anumite interese; câţiva aveau nişte odrasle cu o anumită doză de talent muzical şi-atunci părinţii, profitând de faptul că erau în poziţii privilegiate, au căutat să-şi ajute copiii. Pe unii dintre aceşti copii eu i-am iubit şi le-am spus, atunci când am crezut că sunt capabili să înţeleagă, am încercat să-i pun în alertă faţă de riscul de a trăi viitoare crize atunci când părinţii nu vor mai fi la putere. Dar n-am reuşit, din păcate. Probabil că această constelaţie de interese a făcut în aşa fel să nu fiu chiar favorizat în activitatea mea. R.H.: Pe coperţile discurilor apărute după înregistrările din '87 există

Printre rânduri

Radu Herjeu

multe elogii la adresa dumneavoastră. În '90, când am cumpărat eu Ceaikovki, apăruseră în acea perioadă vestitele discuri ceheşti şi nu mă pot declara un expert, chiar nu am pretenţia că pot să fac diferenţa dintre o versiune şi alta, ţin minte că vânzătoarea mi-a spus să-l iau pe cel românesc că este mult mai bun, evident cel românesc fiind în interpretarea dumneavoastră şi de atunci n-am să ascund faptul că am avut doi interpreţi preferaţi, dumneavoastră şi domnul Valentin Gheorghiu. V-aţi gândit în acea perioadă să părăsiţi România? D.G.: Am să fac o mică paranteză, unele din elogiile care au apărut în aceste prezentări sunt recoltate, dacă pot spune aşa, chiar cu prilejul primei ieşiri în străinătate ca înlocuitor al lui Valentin Gheorghiu. Şansa mea a fost ca el, din păcate, să fie bolnav într-o anumită perioadă şi atunci Agenţia de Stat pentru Impresariat a fost forţată să se gândească la mine, nu de dragul 167 meu ci pentru că organizatorul german al turneului cerea ca înlocuitorul să fie acceptat, dar cu aceleaşi piese. Şi singurul care putea să cânte aceleaşi piese pe care le făcea şi Valentin Gheorghiu eram eu. Şi atunci au apărut la primele concerte din Austria titluri mari: „Triumf pentru înlocuitor“. R.H.: V-aţi gândit atunci sau mai târziu să părăsiţi România? D.G.: De fiecare dată când plecam mă gândeam la acest lucru, vă spun foarte sincer, dar tot de fiecare dată mă întorceam pentru că ştiam că nu pot să rezist departe. Eram conştient că departe de ţară n-aş putea nici să cânt, nici să trăiesc. Aşa cum era în ţară, cu toate riscurile pe care le aveam, uneori mă întrebam dacă viaţa pe care o duc eu este o viaţă de pianist, poate că de fapt nu am o vocaţie de pianist, poate că eu îmi asum o experienţă de scriitor pentru că e limpede că eu nu duceam o viaţă de pianist. A merge la Botoşani şi a te băga sub pian ca să scoţi gunoaiele din el, a încerca să acordezi tu unde nu existau acordeori, a te lupta ca să păstrezi stacheta aproape de adevărul muzicii într-o epocă în care puţini oameni aveau preocupări pentru aşa ceva. Şi de aici toate întrebările pe care mi le puneam nu mi se părea că este o existenţă tipică de pianist. Şi-acum nu sunt convins că eu îmi asum un destin de pianist, cred că îmi asum un destin de muzicant, într-adevăr de om care vrea să ştie, vrea să-nveţe, care iubeşte comunicarea, are nevoie de lume, are nevoie de răspuns din partea celorlalţi. R.H.: Vi se întâmplă să comunicaţi mai greu în afara muzicii? D.G.: Nu, în general comunic bine cu lumea, cu oamenii cu care intru în contact. R.H.: După 1989, după câte mi-aţi spus până acum, era absolut normală intrarea dumneavoastră pe scena politică D.G.: După atâta anormalitate sigur că era normal.

Printre rânduri

Radu Herjeu

R.H.: Nu aţi intrat în linia întâi a politicii, cum, de altfel, mulţi intelectuali nu au făcut-o. Dacă tot aţi dorit să schimbaţi de ce n-aţi intrat „la bătaie“? D.G.: Eu, iniţial, am intrat în linia întâi, atât în Alinaţa Civică şi mai apoi în P.A.C., dar deosebirile de vederi şi mentalitate dintre mine şi oamenii care erau în linia întâi au făcut să se producă nişte rupturi între noi. Îmi pare rău că eu am avut dreptate, eu şi cu încă câţiva dintre prietenii mei care neam deprins din P.A.C. atunci şi apoi am făcut joncţiune cu PL '93 - grupul civic-liberal - într-o perioadă în care PL'93 îşi asumase cu entuziasm un proces de unificare liberală pe care îl clamase ca foarte consecvent şi perseverent, dar care s-a dovedit a nu fi fost aşa…şi-atunci ne-am despărţit, mai ales în momentul când PL '93 s-a rupt de Convenţie şi noi am socotit că nu e bine 168 să facă asta. Încă o dată îmi pare rău că am avut dreptate, dar asta a fost să fie. Aventura mea politică asta a fost. R.H.: Dar de ce nu aţi apărut pe listele Convenţiei, în toamnă? D.G.: Mi s-a făcut propunerea, dar nu din partea Convenţiei, mi s-a făcut propunerea din partea unui partid care acum este în coaliţie, dar eu am socotit că nu era cinstit, deoarece partidul care mi-a făcut propunerea se declarase republican, ori eu sunt un foarte cunoscut monarhist. R.H.: De ce sunteţi monarhist, domnule Dan Grigore? D.G.: Pentru că sunt legitimist, domnule Herjeu, îmi place adevărul şi găsesc că sunt două variante aici, pentru mine bineînţeles este doar una. În cazul în care aş fi ateu, evident că aş fi convins că nu am decât o singură viaţă, atunci de ce să mint? Iar dacă crezi atunci intervin alte reguli, alte instanţe şi alte principii care mai abitir decât în cazul anterior, impun să nu minţim. R.H.: Aţi fi monarhist, indiferent de persoana care ar putea reveni la un moment dat pe tronul României? D.G.: Sigur că nu mi-e indiferent, sunt monarhist şi regalist pentru că e vorba de persoana regelui Mihai, asta este evident. Însă din punct de vedere al instituţiei democratice care este monarhia constituţională, vă aduc aminte, retoric, pentru că ştiţi poate mai puţin decât mine, că a fost mai uşor să se suspende un monarh în momentul în care un parlament a socotit că încălcase nişte cutume, nişte reguli foarte stricte de comportament politic şi de comportament statal, instituţional şi uman ca model al unei naţii, în timp ce în republică lucrurile astea se petrec cu mai multe costuri, cum se zice acum, şi sociale şi umane. Pe lângă legitimism ar fi şi o doză de pragmatism. În accepţia mea socot că aceasta este o instituţie care e mai productivă pentru ceea ce înseamnă România adevărată.

Printre rânduri

Radu Herjeu

R.H.: Spuneaţi mai demult că iubiţi foarte mult activitatea didactică. Credeţi că puteţi transmiteţi talent odată cu informaţia? D.G.: Nu, este ceva mult mai important decât asta. Este clar că talentul nu se poate transmite, dar principiile moştenite din bătrâni ale acestui tip de pedagogie, care se practică din antichitate şi care este esenţial, spun că nu poţi crea decât ceea ce este în om. Îl ajuţi să developeze ceea ce este în el. Eu asta încerc să fac pe baza unei experienţe, a unui şir de eşecuri asumate şi într-un mod cum am avut eu modelele mele de maeştri de care v-am vorbit, de doamna Ionescu, de maestrul Jora şi de doamna Cella Delavrancea la care pot să-l adaug pe Celibidache, pentru că şi el mi-a fost maestru, deşi de la distanţă. Şi asta este un miracol al vieţii, că am putut să-l cunosc după '90 şi să-i spun cât am învăţat de la el, chiar să cânt cu el, şi el chiar să-şi dea seama că eu am învăţat de la el şi să mă recunoască ca făcând parte din 169 stirpea lui muzicală. Pe mine mă fericeşte în această activitate posibilitatea de a sădi valori în discipolii mei, atunci când îi găsesc. Am mulţi elevi, dar nu toţi îmi sunt discipoli. Posibilitatea de a găsi terenul în care să sădesc valori mi se pare una dintre cele mai miraculoase întâmplări care pot avea loc în viaţa unui om. R.H.: Nu credeţi că aceasta este una din problemele României de azi? Nu că nu mai există teren, ci că nu mai există cei care să sădească aceste valori sau care nu mai ştiu s-o facă? D.G.: Sau că este o falie între cei care ştiu şi cei care trebuie să primească. În orice caz eu sunt foarte fericit că în '90 sau '91, am fost cerut de studenţii de la Conservator ca să-mi reiau activitatea acolo. Eu nu mai eram agreat din '79, de când m-am angajat la Filarmonică, cu toate că am vrut să rămân şi la Conservator măcar cu ore, deşi erau prost plătite, am vrut de dragul studenţilor, dar nu s-a acceptat această soluţie; s-a spus că nu se acceptă cumulul, deşi în jurul meu se practica un cumul pe faţă. Pot să spun că mi-a lipsit foarte mult şi când m-am dus la prima reluare de contact cu studenţii, după '90, am fost extraordinar de emoţionat, am avut un trac cum n-am avut la cele mai grele concerte din viaţa mea. R.H.: Bănuiesc că şi satisfacţiile sunt pe măsură. D.G.: Am avut mari satisfacţii, dar şi mari dureri. Am avut satisfacţia de a-l ghida o bucată de vreme, cu nişte succese extraordinare, pe Tudor Dumitrescu - care din nenorocire a dispărut - apoi am avut elevi buni, ca de exemplu Andrei Vieru, care este acum la Paris, cu care am făcut un disc în toamna trecută şi cu care vreau să fac un recital la două piane, în stagiunea care vine, la Radio, reluând un ciclu, poate aţi auzit de el în anii '80, care se chema „Dialogul generaţiilor“.

Printre rânduri

Radu Herjeu

R.H.: Acum câteva săptămâni, Gheorghe Zamfir spunea că naiul este instrumentul cu I mare. Ce este pianul pentru dumneavoastră domnule Dan Grigore? D.G.: Pianul este un mare mister şi am să vă spun cum văd eu pianul. Este un instrument aparent mecanic în care sunetul se produce prin lovire, sonoritatea lui are o amplitudine şi apoi se stinge, sunetul moare, dar în acelaşi timp pianul se comportă ca un instrument care răspunde la orice nebunie şi la orice utopie îşi permite muzicantul care cântă la el. Miracolul acesta se întâmplă cu marii artişti, cu marii pianişti. Când ascultaţi un disc cu Lipatti, vă daţi imediat seama că pianul nu mai este instrumentul mecanic care era şi, în acelaşi timp, dacă mergeţi în sala de concert şi ascultaţi un pianist foarte virtuos, dar care nu are acea nebunie de a cere pianu170 lui ceea ce în mod obişnuit el nu are în dotare, ca să zic aşa, pentru că el are limite mecanice. Pianul este un instrument care răspunde incredibil, care se poate depăşi răspunzând unei utopii care există în mintea, în sufletul şi în conştiinţa muzicantului care cântă. R.H.: Vă mulţumesc… şi nu-mi rămâne decât să vă doresc câţi mai mulţi discipoli. D.G.: Vă mulţumesc!
- interviu realizat în 1997 -

Printre rânduri

Radu Herjeu

Printre rânduri Radu Herjeu

Adrian Iorgulescu
Compozitor

171

S-a născut la 6 iulie 1951, la Bucureşti. În 1974 a absolvit Academia de Muzică din Bucureşti, secţia Compoziţie. Din 1990 este Doctor în Muzicologie şi Estetică Muzicală. Profesor la Academia de Muzică. Preşedinte al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România. A primit premiul Lipatti în 1971, premiul Academiei Române în 1983 şi premiul de compoziţie la Louisville (SUA) în 1992. În 1996 a fost ales deputat de Bucureşti din partea Alternativei României, pe listele Convenţiei Democratice. Este copreşedinte al Uniunii Forţelor de Dreapta.

Radu Herjeu: Domnule Iorgulescu, de unde vine muzica? Adrian Iorgulescu: Întrebare grea… muzica vine din noi. Platon spunea că muzica vine din afara noastră iar Pitagora spunea că muzica este a universului. Chiar şi ştiinţific se poate demonstra acest lucru pentru că fiecare corp care străbate o orbită emite un sunet. Astronomii ascultă această muzică a sferelor şi probabil că omul primitiv a început prin a auzi întâi muzica sferelor, după aceea a început să-şi creeze în propriul său univers muzica pentru sine şi aşa s-au născut compozitorii. R.H.: Un compozitor este un geniu? A.I.: Unii sunt… este adevărat că foarte puţini. Nu pot să cred că în istoria muzicii aş putea vorbi despre mai mult de 5-6 genii, dar ele există şi… geniu înseamnă mai mult decât supradotare. 173 R.H.: Şi atunci ceilalţi ce sunt, nişte tehnicieni? A.I.: Talente. Aş zice că există 3 straturi: omul cu însuşiri comune, există talentul care are o dotare superioară acestuia şi geniul care este mult mai mult decât este talentul. R.H.: Un om din afară cum poate vedea diferenţa dintre un geniu şi un om cu talent? A.I.: În primul rând este poate mai nonconformist, geniul nu se conformează unor maniere, el face maniere, determină direcţii, stiluri, el este deschizător de şcoală, are viziune, reprezintă cele mai nobile, cele mai substanţiale idei şi idealuri ale unei generaţii, el este dincolo de timpul său. Iată tot atâtea argumente care deosebesc geniul de talentul comun. Dar pentru că m-aţi întrebat ce este muzica, am să vă dau o foarte frumoasă definiţie spusă de Platon, aceea că „muzica este arta cu materialul cel mai imaterial“ R.H.: Mediul în care trăieşti are influenţă asupra compoziţiei? A.I.: Evident că da, mă gândesc la celelalte familii de compozitori. Toţi aceştia s-au născut într-un mediu muzical şi evident au avut şi gena pentru că şi aceasta se transmite. R.H.: Dumneavoastră de la cine aţi moştenit-o? A.I.: E greu de spus… mama mea a cântat la pian dar probabil ar trebui căutată în zona strămoşilor mei. Eu nu consider că am avut un talent deosebit dar am avut o oarecare dotare. R.H.: Aţi transmis-o şi copiilor? A.I.: Cred că cel mic are oarecare aplicaţie deocamdată, să dea Dumnezeu să aibă şi talent şi, de ce nu, poate şi geniu. Şi eu am început foarte devreme pianul şi m-a chinuit foarte mulţi ani din viaţă. Poate că ceea ce am să vă spun va frapa pe mulţi dar eu am urât pianul, nu l-am iubit. R.H.: Şi atunci, cum de aţi început cu el?

Printre rânduri

Radu Herjeu

A.I.: L-am urât pentru că încă din copilărie am fost forţat să fac exerciţii de pian. În timp ce prietenii mei băteau mingea pe maidanul cartierului eu trebuia să stau în faţa acestei lăzi pe care am urât-o şi despre care spuneam că este un sicriu, şi să fac game, arpegii şi alte asemenea studii care nu mi-au plăcut niciodată. Cu toate acestea am făcut pianul vreo 22 de ani pentru că am făcut atât liceul cât şi 5 ani de facultate. R.H.: Dar în facultate nu vă mai obliga nimeni să faceţi exerciţii de pian. A.I.: Este adevărat, n-am mai lucrat la pian sistematic cam din liceu, pentru că am început să fac compoziţie şi m-am dedicat acestui domeniu. Dar vreau să spun că, urând pianul ca instrument de tortură zilnică, îl iubeam în acelaşi timp pentru că aveam o enormă plăcere să stau în faţa lui 174 şi să improvizez. R.H.: Cine v-a apreciat pentru prima oară în compoziţie? A.I.: Au fost concertele, recitalurile pe care le dădeam cu clasa de pian… Era o profesoară, domnişoara Şaschi, cunoscută în perioada aceea în Bucureşti şi dădeam recitaluri cu colegii mei mai mari, elevii acesteia, în diferite locuri: chiar ţin minte, aveam cam 5 ani, un prim recital pe care l-am dat la Râmnicu Vâlcea, ocazie cu care am şi improvizat, am fost aplaudat frenetic de un public format din copii şi părinţii acestora. R.H.: Vă este la fel de simplu acum sau sunteţi mai încorsetat de problemele zilnice? A.I.: Nu mai am timp, îmi face plăcere din când în când să mai improvizez… dar în utimii ani nici n-am mai scris pentru pian şi n-am mai avut nici ocazia, nici timpul să cânt la pian. R.H.: Spuneaţi că v-aţi început cariera dumneavoastră artistică cu poezia. A.I.: Am scris un prim volum de poezie pe la 18 ani, se chema „Clopote de piatră“ probabil că astea ţin de păcatele adolescenţei pentru că toţi încep prin a scrie poezie şi după aceea se retrag în alte zone. R.H.: După aceea nu v-a mai tentat? A.I.: Sunt puţini poeţi care rămân poeţi până la bătrâneţe. După mine, poezia este o artă a tinereţii, chiar marii poeţi, de pildă Rimbaud n-a mai scris după 19 ani poezie. Mulţi se îndreaptă către alte forme ale literaturii, către roman, nuvelă, eseistică, pentru că poezia rămâne o stare de spirit pentru suflete adolescentine, este o stare a creşterii spirituale a omului. R.H.: În timp ce muzica… A.I.: Muzica este a maturităţii spirituale. Din acest punct de vedere nu cred că este o greşeală asimilarea ei cu matematica, cu filosofia, cu dimen-

Printre rânduri

Radu Herjeu

siunile superioare ale spiritualităţii umane. Nu spun că poezia nu este. Dar poezia este stare pură iar muzica este şi enorm de multă construcţie şi enorm de multă ştiinţă. Meşteşugul de a scrie muzică se învaţă foarte greu pentru că este un exerciţiu pe care mulţi ani de studiu ţi-l conferă. Cred că un compozitor adevărat se formează după 20-30 de ani, asta presupunând şi o anume maturizare mentală şi comportamentală, nu numai de meşteşug, o viziune superioară asupra existenţei, asupra vieţii. R.H.: Mozart avea o asemenea viziune superioară? A.I.: Nu ştiu dacă avea, probabil că da, dar asta este una dintre cele 5 sau 6 situaţii pe care le-au clasificat ca fiind genii. Geniile n-au nevoie să fie îndoctrinate, se nasc aşa. R.H.: Simţiţi că vă exprimaţi complet prin muzică? A.I.: Nu, este o dimensiune. Cred că fiecare domeniu al expresiei artis- 175 tice are propriile sale necesităţi şi corespunde unor modalităţi de expresie particulare. Din cauza aceasta am simţit nevoia să fac mai multe lucruri pentru că nu m-am simţit pe de-a-ntregul, de data aceasta ca fiinţă umană, nu ca fiinţă artistică, acoperit numai prin muzică. R.H.: Armonia muzicii vine dintr-o armonie interioară sau poate să fie în contradicţie cu ea? A.I.: Ar trebui să fie la unison, dar regulile armoniei sunt nişte reguli universale. Ele sunt deduse din reguli ale fizicii, reguli ale armoniei universului, într-un sens larg al cuvântului aşa cum îl gândeau vechii greci, pe de o parte, dar şi în raport cu regulile rezonanţei naturale a sunetelor şi a altor principii din acustică. R.H.: Şi atunci acela care nu are un echilibru interior poate compune o muzică lipsită de armonie? A.I.: Da, poate compune o muzică schizoidă sau schizofrenică. Din punctul meu de vedere, muzica liniştii interioare despre care vorbeaţi, muzica meditaţiei, muzica unui înţeles superior este muzica lui Bach. Dar nu uitaţi că există şi alte forme de muzică şi probabil că acum am să-i scandalizez pe cei mai tineri care ne aud, pentru mine rap-ul nu este o formă a liniştii interioare. R.H.: Dar nici nu cred că are pretenţia să exprime linişte interioară. A.I.: Şi nici nu cred că corespunde unei rotunjimi, unei viziuni pe dinăuntru a fiinţei, rotunde. De aceea spun că sunt forme şi forme, de schizoid, nu în sensul anormalului psihic, ci în sensul în care ele nu sunt forme împlinite ale spiritului. R.H.: Aici probabil o să găsim explicaţia faptului că muzica rap şi muzica heavy au mai mulţi ascultători decât muzica rotundă.

Printre rânduri

Radu Herjeu

A.I.: Cred că există public pentru toate categoriile de muzică şi poate că e bine aşa. De altfel, am constatat că există în raport cu evoluţia umană şi o evoluţie a gustului pentru muzică, în general tinerii până în 25 de ani agreează această muzică ritmată, dură, destul de primitivă. Treptat, ei tind către alte forme de exprimare muzicală şi veţi vedea că spre vârste înaintate există alte forme de exprimare muzicală. R.H.: Aveţi un ritual atunci când compuneţi? A.I.: Nu, nu am un ritual, dar am nişte obişnuinţe. De pildă, îmi place să lucrez în spaţii izolate şi am obiceiul de a scrie muzică direct în tuş chiar dacă este muzică orchestrală şi fără pian, totul se întâmplă printr-un proces al unei gândiri pure, nu am nevoie nici măcar să încerc să-mi fac un control cu pianul a ceea ce scriu. R.H.: Şi nu vi s-a întâmplat să aveţi o surpriză atunci când vi s-a inter176 pretat o bucată să iasă altceva decât auzeaţi dumneavoastră în minte, atunci când o compuneaţi? A.I.: Ba da, dar doar în primii ani de facultate, după aceea nu mi s-a mai întâmplat şi din ce în ce am simţit că este mai aproape conceptul de realizarea lui şi asta cred că este, dacă vreţi, o posibilă definiţie a profesionalismului în domeniul acesta. Aceea de a reduce aproape la minimum hazardul, de a şti că faci şi de a face ceea ce trebuie să faci. R.H.: Mai aveţi emoţii când vi se interpretează lucrările? A.I.: Emoţiile ţin de interpretare, nu de exerciţiul componistic. Am avut şi ocazii neplăcute în care era aproape să nu-mi recunosc o lucrare din cauza unei interpretări defectuoase. Sigur, au fost şi nişte interpretări foarte bune. Nu am fost un compozitor care să se vaite că nu a fost cântat. Cam tot ceea ce am scris s-a cântat şi sigur că pentru un compozitor de muzică contemporană - scriu simfonii, cvartete, concerte, opere- am fost norocos. Am avut şansa de a-mi asculta încă din timpul vieţii opus-urile. Ştiţi că compozitorii devin celebri după moarte. Unii dintre ei şi pentru că n-au apucat să-şi asculte lucrările şi contemporanii lor n-au apucat să le asculte lucrările. Din acest punct de vedere eu am avut această şansă. R.H.: Există un dirijor, o orchestră anume, care aţi fi dorit să vă interpreteze lucrările? A.I.: Am avut şansa să fiu cântat şi în ţară şi în străinătate. Practic, în ţară, toate orchestrele importante, de la Filarmonică şi Radio, până la Orchestra Operei sau alte orchestre valoroase din România au interpretat piesele mele, dar n-aş putea spune că am un dirijor sau o orchestră care aş dori foarte mult să-mi cânte piesele. Important pentru un compozitor este ca muzica lui să circule.

Printre rânduri

Radu Herjeu

R.H.: Ce mesaj credeţi dumneavoastră că ajunge la ascultător? A.I.: Parţial. Mesajele ajung parţiale. Ele pornesc încărcate la maximum la nivelul creaţiei, dar trecând prin coridorul acesta cu scurtcircuitările de rigoare ale interpretării ajung doar frânturi de mesaj. În momentul în care mesajul este în totalitate decodat atunci se cheamă că ajungem la paradoxul maxim ai unei comunicări muzicale dar asta este, după mine, în mare măsură, mai degrabă un deziderat decât o realitate. R.H.: Mesajul este emoţional sau poate avea şi aspecte raţionale? A.I.: În muzică este emoţional ca şi conţinut, dar prin organizarea sa acest conţinut emoţional dobândeşte şi calităţi de abstracţie. Or, evident că această calitate abstractă a mesajului se adresează unor paliere superioare ale raţiunii. R.H.: Domnule Iorgulescu, spuneaţi că aţi simţit nevoia să vă schimbaţi 177 din când în când activitatea pentru a găsi noi moduri de exprimare. Acesta este şi motivul pentru care aţi intrat în politică? A.I.: În politică am intrat din disperare, sigur, unul dintre aspecte, poate nu este singurul relevant, pentru că în toamna lui '95 aveam sentimentul că, dacă nu ne implicăm toţi în realizarea unei schimbări, ne vom sufoca. Am avut sentimentul acesta că trebuie să ies din tribună şi să intru pe terenul de joc, riscând mult. Dacă m-ar întreba cineva dacă aş dori să repet experienţele pe care le-am trăit aproape doi ani, nu ştiu dacă aş mai avea curajul s-o fac. Au fost 2 ani extrem de duri şi nu ştiu dacă cineva îşi dă seama ce înseamnă să formezi un partid (Alternativa României, la data realizării interviului: 1997: n.a.). Noi am plecat de la zero ca să creăm o structură. Acum avem în urma noastră 25-30.000 de oameni, avem 6 reprezentanţi în parlamentul României, suntem în CDR (ulterior, PAR a părăsit CDR: n.a.)toate lucrurile astea au însemnat multe eforturi, multe nopţi nedormite, enorm de multe drumuri prin ţară. Cred că a fost o pistă câştigătoare dar, onest vă spun, nu ştiu dacă aş mai putea să o iau de la început. Chiar îi spuneam, mai în glumă, mai în serios, amicului Varujan Vosganian cu care am demarat acest proiect, - trebuie să recunosc că am fost cam al doilea în această demarare: că „Ce-ar fi, Varujane, să lăsăm partidul ăsta altora şi săncepem să facem altul?“. Este o experienţă, oricum putem să facem un SRL pentru că ştim foarte bine cum se face un partid. R.H.: Aveţi ambiţii politice? A.I.: Eu nu am avut ambiţi politice, eu am intrat în politică pentru că am simţit nevoia unei implicări responsabile în destinul meu, al copiilor mei, al compatrioţilor mei, a fost, dacă vreţi, o dovadă de socializare, de răspuns al meu ca individ la o situaţie dată şi la nevoia de schimbare. Acum îmi dau

Printre rânduri

Radu Herjeu

seama că am intrat pe acest traseu şi va mai trebui o perioadă să mai evoluez în acest cadru. N-aş putea să precizez cât timp, dar cred că va veni totuşi un moment în care mă voi retrage printre cărţile mele, printre partiturile mele, printre obiceiurile mele. R.H.: Partidul dumneavoastră are un foarte mare număr de intelectuali, cred că cel mai mare număr de intelectuali pe cap de membru de partid din România, are şi mai mulţi lideri de marcă şi totuşi la dumneavoastră n-au apărut fricţiunile acelea sau cel puţin n-au fost vizibile aşa cum apar în alte partide: unde sunt 2 lideri deja ies scântei. A.I.: Cred că acolo nu există compatibilităţi, probabil există doar luptă pentru putere, noi ne-am strâns nu să ne luptăm între noi ci ca să ne luptăm cu alte mentalităţi şi cu alte viziuni asupra realităţii politice româneşti. Noi 178 am vrut realmente să schimbăm ceva în bine şi când ne-am angajat cu toţii la această enormă răspundere am făcut-o dintr-o poziţie privilegiată faţă de alţii, şi anume eram lideri realizati profesional, eu eram profesor universiar, eram doctor, eram preşedintele Uniunii Compozitorilor, deci eu nu am intrat în politică pentru a parveni. Asta se întâmplă cu mulţi dintre oamenii Alternativei. Şi Laurenţiu Ulici era preşedintele Uniunii Scriitorilor şi Varujan Vosganian era preşedintele Uniunii Armenilor, Nicolae Alexi era preşedintele Uniunii Plasticienilor şi mulţi alţii; noi n-am pornit cu intenţia de a parveni prin politică. De aceea şi această compatibilitate pentru că dacă eu mâine ies de pe scena politică nu mi se întâmplă nimic rău, dimpotrivă, s-ar putea să mi se întâmple ceva în bine. Vreau să spun că ideea asta că lumea politică de la noi are o fibră morală destul de slabă, este corectă şi asta, pentru că mulţi dintre oamenii care fac politică în România nu sunt altceva decât activităţi politice şi dacă ei scapă de sub picioare scaunul de deputat sau de ministru… nu reprezintă prea mult în plan profesional. R.H.: Corect, dar politica de perspectivă, atunci când România va deveni din punct de vedere politic şi economic, o ţară normală, se face şi cu activişti. După cum vorbiţi dumneavoastră nici nu vă văd angajat într-o campanie electorală pentru funcţia de preşedinte al României, ori trebuie ca cineva să îşi dorească să fie preşedinte ca să poată schimba lucrurile. A.I.: Da, eu am fost angajat în campania electorală a preşedintelui Constantinescu. Nu m-am gândit să candidez şi nici nu mă preocupă chestia asta şi am să vă spun de ce; pentru că eu am suportul meseriei mele şi sunt persoane care nu au acest suport. Sigur că, la modul ideal, ar trebui să avem, pe de o parte, competenţele profesionale pe toate zonele şi pe de alta, o viziune politică prin care să coordonăm toate aceste energii şi pe care să le putem direcţiona la nivelul tuturor capacităţilor acestui popor. Lucrăm

Printre rânduri

Radu Herjeu

neprofesional şi nu prea reuşim să punem oamenii să aibă sentimentul că trăiesc pentru ei, că muncesc pentru ei, acest sentiment al unei mobilizări superioare a cetăţenilor. R.H.: V-aţi gândit vreodată că aţi putea conduce un minister, de exemplu Ministerul Culturii? A.I.: Mi s-a făcut oferta aceasta, dar deocamdată nu sunt interesat să intru mai mult în administraţie decât sunt. Eu cred că putem ajuta guvernul şi altfel, s-ar putea să vină un moment când să fie nevoie şi de asta. R.H.: V-am întrebat, deoarece aveţi o prezenţă destul de discretă, nu în sensul calitativ, ci cantitativ, în mass-media. Mă gândesc că totuşi, la mesajul pe care vreţi să-l transmiteţi, dacă nu aveţi şi o prezenţă mult mai incisivă mă tem că se pierde. A.I.: Mesajul nu este numai cel pe care-l exprim eu personal. Avem 179 posibilitatea de a transmite mesaje prin programe, prin acţiuni politice, prin sistemul legislativ, deci nu este exclusiv prezenţa persoanei, ci a unor idei pe care persoana le exprimă. În plan politic eu nu exprim ideile lui Adrian Iorgulescu; eu exprim ideile, doctrina, unei formaţiuni politice. R.H.: În care vă aflaţi pentru că aveţi şi dumneavoastră aceleaşi idei… Apropos de idei… toţi artiştii sunt liberali. Există vreo legătură? A.I.: Nu, n-aş spune asta. Există impresia aceasta că artistul nu numai că e liberal, dar şi că este libertin. Deşi mulţi spun că este amoral eu cred că este chiar foarte moral pentru că în substanţa ei arta este şi un exerciţiu de moralitate. Dacă mă veţi întreba, şi bănuiesc că aceasta este întrebarea succesivă: „ce legătură este între un artist şi politică?“, am să vă spun că, aparent, nici una. În esenţă însă şi un artist este un om al societăţii. Perspectiva asta a artistului rupt de realitate, în turnul său de fildeş, este o perspectivă romantică de mult depăşită. Şi, mai mult de atât, cred că omul de artă are o sensibilitate şi o anumită capacitate de a vedea mai bine, poate, decât alţii, realitatea aşa cum este ea, în toată duritatea ei şi de a avea şi intuiţia de a vedea înainte. Lucru util unui om politic. Poate, omul de cultură este mai greu de înregimentat, şi de aici refuzul unora de a intra într-o mişcare politică, într-un partid politic. Însă sunt momente când omul de cultură îşi dă seama că el trebuie să fie conştiinţa unui moment şi chiar reprezentantul unor idei ale timpului său. R.H.: Este foarte ciudat că după '89 multă lume aştepta ca elita culturală, mă rog, destul de chinuită înainte de '89, să rămână o elită a României dar nu numai în domeniul cultural. Ori s-a întâmplat pe undeva invers, nu numai că nu a devenit o elită la un nivel superior, ci s-a diminuat şi rolul ei de elită culturală, adică tinerii privesc cu mai multă admiraţie la elita

Printre rânduri

Radu Herjeu

politică, financiar-economică, la elita artistică:cântăreţi, vedete de televiziune, şi mai puţin la creatorii de cultură. A.I.: În general tinerii îşi caută idolii dintre cei care ies în prima linie. Însă în ceea ce priveşte implicarea oamenilor de cultură în actul politic îmi vin acum în minte câteva exemple care cred că sunt de luat în seamă. Iată cazul Regan, un actor, Havel, în Cehia, un dramaturg, cazul lui Lansbergis, prim-ministru în Lituania, care era muzicolog; şi sunt exemple care dovedesc că şi cei care activează în domeniul creaţiei culturale pot fi, la un moment dat, purtătorii unor mesaje, ai unor idealuri chiar. R.H.: Ce compliment vă place mai mult? Cel adresat poziţiei dumneavoastră politice sau cel adresat unei compoziţii de-a dumneavoastră? A.I.: Cred că totuşi în zona profesionalismului mă simt, nu flatat, ci 180 mulţumit atunci când văd că pot fi apreciat de cei cu care vin în contact cu ceea ce am făcut eu. Pe de altă parte cred că sunt, probabil, mai util la ora aceasta în sensul larg al cuvântului, compatrioţilor mei, prin ceea ce încerc să fac în plan politic, pentru că schimbarea, repet, nu se poate face decât prin acţiune în plan politic. Şi acesta este un alt argument fundamental. Şi răspund după tot acest periplu al discuţiei noastre, la întrebarea de ce am intrat în politică: pentru că am avut sentimentul, după 5 ani, că lucrurile nu pot fi schimbate decât dacă intri în politică şi prin politică; altfel nu se poate schimba realitatea. Băteam la uşi închise; eram preşedintele Uniunii Compozitorilor şi aveam drumurile blocate, simţeam că nu se poate depăşi o limită, trebuia să câştigăm această baricadă a puterii şi de acolo să putem face alte legi, să putem schimba lucrurile în bine. Şi pentru mine intrarea în politică a fost o fatalitate, un act de responsabilitate, dar o fatalitate în măsura în care mi-am dat seama că numai penetrând în zona politicului pot să modific, la nivelul la care pot eu, ca persoană, la ora asta şi eu ca reprezentant al unui partid politic şi al unei coaliţii şi al unei alianţe din care facem şi noi parte, să schimb lucrurile în această ţară. R.H.: Domnule Iorgulescu, totuşi cum se explică faptul că de 7 ani, deşi oameni de cultură implicaţi în politică au fost încă de la început, şi prin Alianţa Civică, atât cultura cât şi educaţia au rămas foarte mult în urmă faţă de firavele realizări din celelalte domenii? Oare nu trebuia întâi să ne formăm oamenii care să poată să schimbe societatea pentru că abia acum, după aproape 8 ani, încercăm să dăm o lege a învăţământului, iar în domeniul cultural am senzaţia că am îngheţat înainte de '89? A.I.: S-au făcut anumite demersuri şi în domeniul culturii. Ceea ce spuneaţi în zona educaţiei este corect. Şi eu cred că trebuia să se înceapă cu asta pentru că dacă România va avea un viitor. Eu cred în viitorul acesta: el

Printre rânduri

Radu Herjeu

este al generaţiei următoare. Ea va face România modernă şi vor duce nivelul de civilizaţie al românilor acolo unde trebuie să fie. Noi le facilităm drumurile. Şi iar mă întorc la acea întrebare obsesivă, de ce am intrat în politică. Am făcut lucrul acesta pentru că nu exista o clasă politică atunci, existau foşti activişti care făceau în continuare politică. Noi am intrat în politică ca să spargem acest monopol al politicienilor care încercau să facă o altă politică dar cu mentalităţile şi cu şcoala politică a anilor comunismului. Şi noi vom fi înlocuiţi; şi e bine să fim, noi suntem o generaţie de tranziţie pentru că noi suntem cei care vom face legătura cu cei care acum sunt pe băncile facultăţilor şi fac într-adevăr o şcoală politică. Viitorii politicieni, care vor veni peste 4-5 ani, vor fi bine şcoliţi, bine informaţi şi vor putea să fie într-adevăr cei care să conducă cum trebuie destinele României după 181 anul 2000 încolo. R.H.: Bine, dar dumneavoastră sunteţi un politician tânăr; teoretic, aveţi mulţi ani de acum înainte. A.I.: Eu îmi doresc foarte tare ca noi să fim daţi de o parte de această generaţie care să fie mai competentă decât noi, să fie mai dinamică, să aibă mai multă imaginaţie, în zona politicului şi să arate concetăţenilor noştri că ei ştiu să facă mai bine decât putem noi să facem. R.H.: Credeţi că vă vom avea în viitor o clasă politică mult mai profesionistă? A.I.: Da, sunt convins de asta. Dar să revin la partea cu cultura. Ea este o Cenuşăreasă bugetară. A fost în vremea comuniştilor şi este şi acum. Din păcate, asta este percepţia. Va fi o tragedie dacă guvernanţii noştri de astăzi şi de mâine nu vor fi conştienţi că de la cultură trebuie plecat, inclusiv în domeniul integrării europene, pentru că integrarea nu înseamnă neantizarea tradiţiilor, aplatizarea formelor de expresie, dimpotrivă, înseamnă participarea în acest concert european cu propriile noastre valenţe spirituale şi de creaţie. Am impresia că din acest punct de vedere cultura şi educaţia sunt cele două aspecte fundamentale în regăsirea noastră şi, mai departe, în interpretarea noastră în alte structuri. R.H.: Bun, dar după cum merg lucrurile acum, ne vom regăsi foarte târziu. A.I.: Sunt probleme care, din păcate, ţin şi de capacităţile acestui nefericit buget şi de anumite deficienţe ale sistemului legislativ. Am să vă spun câteva dintre ele. De exemplu avem o lege a sponsorizării care ar putea să aducă mult bine în zona culturii, a educaţiei, a sănătăţii, pentru că bugetul este sărac. Dar legea sponsorizării nu funcţionează pentru că a fost făcută prost, în aşa fel încât nu sunt interesaţi sponsorii să contribuie iar cei

Printre rânduri

Radu Herjeu

care ar trebui să fie beneficiarii sponsorizării nu primesc nimic. Iată un alt exemplu: avem o altă lege, a timbrului cultural, dar din păcate ea nu produce nimic pentru uniunile de creaţie, care ar fi fost şi ele la rândul lor beneficiare ale acestor sume. Motivul principal este că inspectorii financiari nu urmăresc aceste surse. Avem o lege a dreptului de autor care a început să funcţioneze doar de un an de zile. Ne-am chinuit 7 ani să avem o lege, timp în care pirateria a înflorit. Mai pot da multe exemple: legea CNA-ului, legea Radio Televiziunii Publice; toate trebuiau să formeze un cod de legi care să apere cultura naţională. Din păcate, ele fie au fost prost făcute fie şi-au dovedit ineficienţa fiindcă au fost făcute în grabă. Acum noi trebuie să le rearticulăm în nişte forme care să fie valabile pentru actualul nivel de dezvoltare a României şi-n perspectiva ei. R.H.: Domnule Iorgulescu, în final aş dori să ne întoarcem un moment 182 la muzica dumneavoastră. Aţi primit un premiu de compoziţie la Louisville în SUA. Mi-am pus această întrebare, cum se judecă o compoziţie muzicală, pentru a se considera că merită un premiu, adică cine e capabil să judece compoziţia muzicală, de un anumit nivel, a cuiva? A.I.: Am să vă spun, este foarte simplu. A fost un foarte important concurs internaţional unde au participat compozitori din vreo 40-50 de ţări, a fost organizat în acest oraş de tradiţie şi cu o universitate de muzică. Să-mi amintiţi să vă spun ceva frumos poate chiar dă bine pentru finalul acestei emisiuni. Am transmis două lucrări acolo, simfonia a III-a cu cor, cu orgă, o lucrare de mari dimensiuni şi am avut şi un cvartet de coarde. Am trimis şi partiturile şi casetele audio. A fost un juriu cu personalităţi marcante ale componisticii mondiale printre care şi Pendelevski, mari compozitori. Mi-au transmis în scris că sunt invitat acolo pentru că lucrările mele au fost premiate şi se vor cânta în concerte publice. Într-adevăr, s-au şi cântat. Vreau să spun un final frumos: a fost prima dată în viaţa mea, după ce mi s-a cântat Simfonia a III-a cu un cor, cu orchestra Filarmonicii din Louisville, coboram scările sălii de concert şi am văzut oameni care aplaudau, aprindeau şi stingeau farurile, claxonau şi strigau „Bravo România!“ Am avut un sentiment de satisfacţie, de această dată, că puteam să fac ceva şi pentru această ţară. R.H.: Domnule Iorgulescu, vă mulţumesc şi… succes în continuare, în muzică şi în politică, în schimbarea clasei politice din România.
- interviu realizat în 1997 -

Printre rânduri

Radu Herjeu

Printre rânduri Radu Herjeu

Nicolae Manolescu
Critic literar

183

S-a născut la 27 noiembrie 1939, în Râmnicu Vâlcea. În 1962 a absolvit Facultatea de filologie a Universităţii din Bucureşti. Devine Doctor în Litere în 1974. Este profesor universitar la Facultatea de litere din Bucureşti. A publicat peste 20 de cărţi de critică şi istorie literară. În 1993 a primit din partea Franţei medalia de Cavaler al Literelor şi Artelor. Este membru al Uniunii Scriitorilor şi director al săptămânalului cultural România Literară. Membru fondator al Alianţei Civice, devine preşedinte al Partidului Alianţei Civice în 1991. Este ales senator în 1992 pe listele Convenţiei Democratice. După ce părăseşte Convenţia, la alegerile din 1996 candidează pentru fotoliul de preşedinte al României. Este căsătorit şi are un fiu.

Radu Herjeu: Am să încep cu George Bernard Shaw, care spune aşa: „ca unul care a practicat ambele îndeletniciri, autor şi critic, ştiu că scrierea operelor literare este joacă de copii faţă de critică. Adevărul este că un critic stă între creaţia populară pentru care nu e suficient de prost şi marea creaţie pentru care nu are suficient geniu“. Ce părere aveţi? Nicolae Manolescu: Este greu să fii spiritual când ai de-a face cu G.B. Shaw. Aş zice că este exact invers. Mie critica mi se pare o joacă de copii pe lângă opera de artă. Una este să faci critică şi alta să scrii „Război şi pace“. Se pare că fiecare este mai încântat de ce face altul decât de ce face el însuşi. R.H.: Şi despre „suficient de prost pentru opere populare şi prea puţin geniu pentru opere măreţe“ ce părere aveţi? N.M.: Când scria G.B. Shaw aceste lucruri, critica nu era probabil spe- 185 cializată. Astăzi cel care se ocupă de folclor nu se ocupă şi de literatura cultă. Eu m-am mărginit să fiu suficient de prost pentru literatura cultă, de cea populară nu m-am ocupat. R.H.: Domnule profesor, intelectualii europeni, mai ales după război, în ultimii cincizeci de ani, au fost mai ataşaţi ideilor de stânga. Dumneavoastră de ce sunteţi liberal? N.M.: Este şi asta o idee, dar nu ştiu dacă este adevărată. Acum două săptămâni, domnul Ion Cristoiu, într-o emisiune televizată, se mira şi domnia sa că un profesor ca mine poate să nu fie de stânga şi mă vedea mai degrabă la PSM decât la liberali. Mă rog, nu comentez viziunea domnului Cristoiu, dar vreau să spun că intelectualii nu sunt propriu-zis nici de stânga, nici de dreapta, în mod automat. Au fost mari intelectuali de stânga şi mari intelectuali de dreapta. Dacă ne referim la intelectualii români din acest secol, mă tem că balanţa înclină către cei de dreapta. Toată generaţia anilor '30 care a murit aproape în întregime în închisorile comuniste, a fost de dreapta. Sigur că este şi o chestiune de modă. În Franţa, intelectualii au fost de stânga o bucată de vreme, mai ales imediat după al doilea război mondial, bănuiesc şi ca un fel de reacţie la acea parte a intelectualităţii franceze care, fiind de dreapta înainte, fusese bănuită de simpatii pronaziste. Dacă mă gândesc la Sartre, cu siguranţă în cazul lui, când s-a suit pe butoiul acela din Paris ca să ţină discursuri stângiste, e vorba de o modă. Fiecare cu opţiunea lui. În ce mă priveşte, eu nu cred că liberalismul trebuie neapărat judecat prin prisma acestor concepte bilaterale stânga-dreapta. Sigur, liberalismul tradiţional este de centru dreapta, dar valorile liberale sunt de fapt valorile pe care se sprijină societatea europeană civilizată din ultimii trei sute de ani. Noi facem liberalism câteodată fără să ştim. De câte

Printre rânduri

Radu Herjeu

ori vorbim de drepturile omului în ultima vreme, de câte ori vorbim de proprietate, de iniţiativă, de spirit de competiţie, de libertate, de intimitate, vorbim, de fapt, despre liberalism. R.H.: Sunteţi adeptul individualismului? N.M.: În măsura în care sunt liberal, da. Eu cred că dreptul persoanei trece întotdeauna înaintea drepturilor colective. R.H.: Şi cum credeţi că-i puteţi opri pe oameni să treacă de la lupta cot la cot la lupta împotriva celuilalt? N.M.: O societate şi societatea în care trăim şi noi aici în Răsăritul Europei şi alţii este o societate foarte complicată, dar şi reglată, încât această competiţie sălbatică pentru îmbogăţire de care tot auzim este în bună măsură poveste. De fapt există nişte mecanisme care reglează porni186 rile individuale şi le încurajează şi fac ca acestea coopereze, până la urmă, realizând totuşi o armonie între interesul personal şi interesul general. Fără asta n-ar fi societatea posibilă. R.H.: Vreţi să spuneţi că n-aţi observat că foarte mulţi tineri în ziua de azi şi-au schimbat sistemele de valori, punând starea materială pe primul loc? N.M.: Nu e rău deloc. Din păcate, în timpul comunismului, problema aceasta nu se punea. Vi se pare nefiresc ca omul să se gândească în primul rând la bunăstarea materială? Societatea umană a devenit o societate producătoare de valori spirituale, o producătoare masivă vreau să spun, pentru că, sigur, omul este animalul care a produs cultură de când s-a ridicat în picioare, deci o producţie masivă, coerentă şi sistematică de valori spirituale n-a apărut decât când societatea a atins un anume nivel de bunăstare. Popoarele sărace produc cu dificultate valori şi aici se face o mare confuzie, de regulă. Se observă că până şi noi în timpul comunismului am avut tenismani excepţionali, opere literare foarte bune, boxeri care au devenit campioni europeni, etc. E adevărat, dar noi vorbim aici de o producţie masivă de valori spirituale, nu vorbim de cazuri izolate. R.H.: Şi-atunci cum vă explicaţi că după revoluţie producţia acestor valori a scăzut dramatic în România? N.M.: Eu n-aş spune deloc că a scăzut. Depinde cum facem socoteala. Dacă m-aţi întreba de pildă câte opere literare valoroase au apărut după 1989, sigur, m-aţi pune într-o anumită dificultate, pentru că nu mă mai ocup exact de asta şi nu mai am timp să citesc ca înainte, nu mai sunt la curent cum eram până în 1989, dar eu cred că au apărut şi vor continua să apară. S-a schimbat, într-un fel, sistemul nostru de apreciere şi de aşteptare. Înainte de 1989, pentru că anumite lucruri nu se puteau spune nici în presă, nici la

Printre rânduri

Radu Herjeu

radio, nici la televiziune, a existat o categorie de scriitori, romancierii, care la un moment dat şi-au dat ei înşişi misiunea de a suplini aceste lucruri. Şi am avut timp de 10, 15 ani un roman extraordinar ca do-cument social, moral, politic, câteodată foarte curajos împotriva regimului, care ţinea loc chiar de informaţie cotidiană, de Evenimentul Zilei, de Antena 1, de dezbatere morală şi religioasă. Tipul acesta de roman, fireşte că după 1989 a dispărut. Dar au apărut altele. De pildă, dacă înainte de 1989 nu citeam cărţi de memorii, de amintiri, jurnale, cărţi de închisoare, acum citim din belşug, s-a produs o mutaţie, dar nu au dispărut cărţile de lite-ratură. R.H.: Citim sau publicăm mai multe cărţi? N.M.: În măsura în care editurile sunt private, dacă ele nu ar vinde, ar dispărea. Câtă vreme există atâtea edituri şi se tipăresc atâtea cărţi înseamnă că se şi cumpără. Cu cititul, n-aş putea să vă răspund, pentru că nu avem 187 nişte statistici exacte, dar de vreme ce se cumpără, eu spun că principala condiţie pentru o operă literară este împlinită. O carte cumpărată ajunge într-o casă, n-o citeşte poate cel care-o cumpără, dar o citeşte prietenul, copilul, soţia, respectiv soţul, mama sau generaţia următoare şi comunicarea se realizează. R.H.: Şi totuşi, un fenomen ca editura „Humanitas“ este destul de rar în România. De ce după revoluţie nu numai vârstnicii, dar şi tinerii s-au îndreptat mai mult spre literatura aceea de mâna a doua? N.M.: „Humanitas“ publică un anume tip de literatură, care vine în întâmpinarea unor foarte vechi dorinţe şi frustrări ale noastre, cum ar fi cărţi de politologie, de filosofie, de istorie a culturii, de cultură generală în sensul larg al cuvântului, cărţi pe care noi le ştiam în original sau într-o limbă de circulaţie cu 10-20 de ani înainte şi, dacă o anumită colecţie a fostei edituri „Univers“, colecţia aceea de eseuri, ar fi mers până la capăt şi dacă directorul de pe atunci, domnul Romul Munteanu, izbutea să-şi facă proiectul, am fi avut fără îndoială cu 10-15 ani mai devreme doar o parte din aceste cărţi. Dar, dincolo de asta, e normal ca un tânăr să nu citească Jean Francoise Revel despre stânga şi dreapta, „Mirajul stângii sau ipocrizia stângii“ şi să citească romane erotice, de aventuri. Există o literatură de consum pretutindeni în lume şi ea este atât de importantă în formaţia oamenilor încât, de pildă, în Statele Unite se poartă de mai bine de două decenii ceea ce se numeşte bătălia canonică, adică s-a mers până la a se susţine că nu pot fi ignorate aceste cărţi, pe care noi le considerăm tâmpite, Sandra Brown sau altele, de vreme ce alimentează din punct de vedere spiritual sute de mii sau poate milioane de oameni şi că ar trebui să ne schimbăm canoanele, să nu mai avem un punct de vedere atât de elitist, să spunem că doar Tolstoi

Printre rânduri

Radu Herjeu

scrie literatură, iar Sandra Brown nu. Amândoi scriu literatură. Trebuie să vedem ce facem cu această literatură care încearcă să pună laolaltă un roman de Sandra Brown, pe care eu nu pot să-l citesc, de pildă, dar eu sunt deformat, şi „Anna Karenina“, pe care l-a citit atâta lume de când a apărut în secolul trecut. R.H.: Credeţi că ambele romane sunt literatură? N.M.: Da, cred că da, în măsura în care începem să privim literatura nu numai din punctul de vedere al celui care scrie, ci şi din punctul de vedere al celui care o citeşte. R.H.: Domnule Manolescu, insist totuşi, nu aţi observat o sărăcie spirituală, mai ales la tineri? N.M.: Nu, cred că este o anumită iluzie. Eu mi-am păstrat, de pildă, 188 norma la facultate şi-mi fac săptămânal orele, aş spune cu multă conştiinciozitate, şi vreau să vă spun că nu mi se pare că studenţii de-acum diferă de cei din generaţiile trecute din punct de vedere al interesului pentru cultură, din punct de vedere al nivelului spiritual. Studenţii sunt aceiaşi. S-a schimbat altceva. S-a schimbat bugetul lor de timp, adică până în 1989 studenţii erau doar studenţi, cu sau fără bursă, viaţa era destul de ieftină. Puteai să fii la facultate, mai ales că facultăţi particulare nu existau, fără mari eforturi. Sigur, poate gazda costa ceva mai mult. Acum învăţământul costă şi foarte mulţi din aceşti copii n-ar putea să facă facultate dacă n-ar munci. Şi-atunci, când ei şi muncesc şi încearcă să vină şi la cursuri şi seminarii, sigur că ceva s-a schimbat. Mai este un lucru pe care nu trebuie să-l uităm. Pentru generaţia mea, biblioteca era un lucru extraordinar. Chiar dacă aveam biblioteca părinţilor mei, biblioteca pe care mi-am făcut-o eu în timpul facultăţii, foarte multe cărţi eu le vedeam la bibliotecă. Mă duceam acolo, unde era o adevărată bătaie pe locuri, pentru că nici nu aveam alte ispite, televiziune nu exista, iar mai târziu, în epoca lui Ceauşescu, exista dar ştim foarte bine cum arăta, presa era cum era, discoteci prea puţine, baruri la fel. Problema este cum e normal sau cum e mai bine. Eu spun că normal este aşa cum este acum. R.H.: Şi mai bine? N.M.: Cu o anumită cruzime aş spune că mai bine era înainte. Nu întotdeauna normalitatea este lucrul cel mai bun. Dacă stau bine şi mă gândesc câte cărţi bune am citit în loc să mă uit la nişte filme proaste sau la nişte emisiuni de televiziune insipide, îmi dau seama că am câştigat ceva. Dar şi acum sunt tineri care citesc în loc să se uite la televizor. Şi-apoi se face o selecţie. Societatea are nevoie şi de unii şi de alţii. Nu toată lumea trebuie să citească.

Printre rânduri

Radu Herjeu

R.H.: Domnule Manolescu, sunteţi o persoană intransigentă cu dumneavoastră şi cu ceilalţi? N.M.: Aş zice mai degrabă înţelegătoare decât intransigentă. Intransigenţa ţine de o anumită rigiditate, ori eu sunt ardelean doar pe jumătate, după tată. Dacă i-aş fi semănat până la capăt tatălui meu, probabil că aş fi avut un soi de intransigenţă împinsă foarte departe. Sunt mai degrabă înclinat către toleranţă. Îmi place, înainte de a judeca pe cineva, să încerc să înţeleg ce anume i-a motivat gestul. Nu-mi place să ridic piatra şi să arunc, pentru că nu mă simt la adăpost, la rândul meu, de piatra ridicată şi aruncată de altul. R.H.: Cu dumneavoastră sunteţi indulgent? N.M.: Din păcate şi cu mine sunt, poate, mai indulgent decât s-ar cuveni. Ideal ar fi, presupun, să fii indulgent cu alţii şi intransigent cu tine. 189 Nu ştiu dacă se poate realiza un astfel de ideal. R.H.: Ce vă deranjează cel mai mult la dumneavoastră? N.M.: Lipsa de răbdare. Sunt un om care a făcut foarte multe lucruri şi câteodată foarte multe în acelaşi timp, chiar şi înainte de a fi ca acum, tras în toate părţile, şi trebuie să recunosc că nici când eram mai tânăr, iar acum cu atât mai puţin nu sunt un om răbdător, mă precipit deseori şi-mi reproşez după aceea. Aş prefera să am această stăpânire de sine, să mă controlez până la capăt, să-mi păstrez răbdarea. Sigur, pentru privirile celor din jur, aşa cum este privirea dumneavoastră acum, mi-o păstrez destul de bine, dar pentru mine însumi nu. În sinea mea sunt un om care-şi pierde repede răbdarea şi asta nu e bine deloc. R.H.: N-aveţi răbdare să aşteptaţi rezultatul unei acţiuni sau n-aveţi răbdare să ascultaţi? N.M.: Să ascult am mare răbdare. N-am răbdare, de exemplu, să aud a zecea oară acelaşi lucru, n-am răbdare să citesc acelaşi articol cu alt titlu scris de un gazetar, n-am răbdare să mi se spună mereu aceleaşi lucruri pe care presupun că le-am învăţat şi eu până la vârsta asta. R.H.: Cu proştii sunteţi indulgent sau vă enervează? N.M.: Categoria asta este atât de numeroasă şi este atât de greu să vezi pe unde trece linia între proşti şi deştepţi încât trebuie să fii foarte indulgent cu proştii, pentru că altfel te mănâncă. Am scris pe vremuri un eseu despre prostie, m-a preocupat ideea asta, şi care pleca de la observaţia că n-am fi suficient de inteligenţi dacă nu ne-am crede capabili pe noi înşine de prostie şi în care încercam să definesc într-un fel prostia. Mi s-a părut atunci, dar şi acum, că principala trăsătură a prostiei este forma preconcepută sau prejudecata. Suntem proşti, eu nu spun „sunt proşti cei care...“, toţi suntem

Printre rânduri

Radu Herjeu

proşti pentru că prostia lucrează cu prefabricate, cu prejudecăţi. Suntem proşti atunci când nu gândim de capul nostru. Când ne grăbim să răspundem la o întrebare crezând că răspundem într-un mod interesant şi spunem nişte lucruri pe care ceilalţi le-au auzit de multe ori. Prostia înseamnă banalitate, loc comun, înseamnă incapacitate de distincţie între două lucruri, confuzie şi imobilitate spirituală. Eu cred că un adult normal, nu vorbim de supradotat, nici de imbecili patologici, este în mult mai mare parte din timpul vieţii lui prost decât inteligent. N-am făcut un procent, dar îmi vine să cred că două treimi suntem proşti şi o treime suntem inteligenţi şi încă mă tem că sunt prea tolerant. R.H.: Ce calităţi vă ajută acum, ca lider de partid şi ce calităţi v-ar putea ajuta dacă veţi ajunge preşedinte? N.M.: Ca lider de partid ai nevoie de foarte multe calităţi, principala ar 190 fi aceea de a colabora bine cu oamenii. Trebuie să ştii să lucrezi cu oamenii, nu să le fii şef neapărat, trebuie să ai o anumită intuiţie a oamenilor, să înţelegi că ei vin spre tine cu anumite motivaţii care trebuie respectate, să înţelegi că oamenii nu pot fi schimbaţi. Cea mai mare eroare în viaţa noastră o facem atunci când credem că putem să-l schimbăm pe cel de lângă noi, să-l facem să fie mai bun, mai frumos, mai inteligent... Nu se poate, omul este aşa cum este, trebuie luat cum este şi eu cred că în orice om, oricât de modest în anumite privinţe, există un anumit capital neexploatat suficient şi pe care un lider politic îl poate exploata. Cât priveşte partea a doua, cu preşedinţia, nu sunt în măsură acum să-mi dau seama ce calităţi ar trebui să aibă un preşedinte. Acum doi sau trei ani, întrebat dacă pot face portretul robot al unui preşedinte, am spus în glumă „Da, să facă exact invers decât face preşedintele în funcţiune“. Sigur, asta este o maliţie, dar de exemplu atunci când ni se acordă clauza la Washington, să nu se grăbească să spună că s-a acordat datorită lui şi împotriva duşmanilor lui sau împotriva contracandidatului la prezidenţiale. Atunci când se întâmplă un anume eveniment la Craiova, cu fiii prefectului, să nu se grăbească să se pronunţe, nu e treaba unui preşedinte să ne spună ce e cu odraslele domnului Răducănoiu. R.H.: Şi credeţi că dacă ar fi tăcut ar fi dat dovadă de calităţi? N.M.: Eu spun că da. Aş fi apreciat foarte mult calitatea domnului Iliescu de a fi tăcut în aceste împrejurări sau de a fi împărţit bucuria permanentizării clauzei şi cu adversarii domniei sale. R.H.: Şi dumneavoastră reuşiţi să identificaţi exact, la un om politic, ce este calitate şi ce este joc politic? N.M.: Sigur că nu, dar într-o anumită măsură încerc să despart jocul de

Printre rânduri

Radu Herjeu

pornirea sinceră şi chiar dacă domnul Iliescu a procedat în cazul acesta din raţiuni politice, aş spune că a jucat rău. Nici aşa nu iese socoteala. R.H.: Domnule Manolescu, ce aţi simţit acum patru ani, o dată cu „scoaterea din joben“ a domnului Constantinescu, aşa cum spunea domnul Cunescu cu ceva vreme în urmă? Încă din primăvara lui 1992 se ştia că, cel mai probabil, candidatul Convenţiei Democrate la preşedinţie veţi fi dumneavoastră. Şi iată că dintr-odată, cu trei luni înainte, din motive care nu s-au explicat niciodată publicului, este „scos din joben“ altcineva. N.M.: Nu mai ţin minte. R.H.: Parcă era vorba de sinceritate mai devreme. N.M.: Pot să vă spun ce-am simţit în seara în care electorii Convenţiei s-au decis pentru domnul Constantinescu şi anume o mare uşurare şi o anu191 mită milă, pentru că ştiam în ce intră. R.H.: Şi când a fost înfrânt ce-aţi mai simţit? N.M.: Mi-a părut rău, evident, mi-aş fi dorit să câştige, era reprezentantul opoziţiei. R.H.: Şi nu v-a trecut prin cap nici cea mai mică idee că aţi fi făcut mai multe, mai bine? N.M.: Doamne fereşte! Eu sunt totuşi un om modest în felul meu şi obiectiv, şi vreau să vă spun că, vorbind cu francheţe, chiar nu ştiu... , pentru că în situaţii concrete soluţiile, reacţiile, sunt totdeauna concrete şi de aceea sunt şi imprevizibile. De unde să ştiu eu ce aş fi făcut în locul domnului Constantinescu, în plină campanie electorală de pildă, când domnul preşedinte Iliescu îl acuza că a fost nomenclaturist? Sigur, dacă eu eram în locul lui, i-aş fi răspuns că nu am fost nici măcar membru de partid, dar asta este o situaţie oarecum simplă în care din păcate domnul Constantinescu s-a descurcat mai greu. Şi dumnealui ar fi putut spune că membrii de partid au fost patru milioane, problema e a acelora care au avut chiar răspunderea atrocităţilor comuniste, nu nevinovaţii care au intrat în partid din raţiuni mai mult sau mai puţin demne de a fi împărtăşite. R.H.: Domnule Manolescu, dumneavoastră care sunteţi un moderat, cel puţin în exprimare, în modul de a pune problemele, ce vă apropie, să zicem, de domnul Raimond Luca? N.M.: Presupun că fiind vorba de apropierea noastră politică, pentru că o apropiere personală nu avem decât în măsura în care am fost amândoi parlamentari de Sibiu, liberalismul. R.H.: Şi nu credeţi că trebuie să aveţi un mesaj comun şi o exprimare a mesajului comună? N.M.: Un mesaj comun, cu siguranţă, o exprimare nu, stilul e omul,

Printre rânduri

Radu Herjeu

daţi-mi voie să-mi păstrez stilul meu şi domnul Luca pe-al domniei sale. R.H.: Şi care credeţi că este mai persuasiv? N.M.: Ei, asta nu pot să vă spun. Eu cred că al meu, dar nu am nici un fel de a verifica asta. R.H.: Sunteţi un bun psiholog? N.M.: Nu prea. R.H.: Înseamnă că nu ne puteţi spune de ce totuşi, la un moment dat, v-au părăsit câţiva dintre colaboratorii dumneavoastră. N.M.: O, ba da, pentru asta nu-ţi trebuie psihologie. Nu sunt un bun psiholog pentru că, aşa cum spuneam, nu am mereu răbdare să mă uit cu atenţie să văd ce se întâmplă cu oamenii. Cei care m-au părăsit atunci nu m-au părăsit pe mine de fapt, au făcut-o din nişte interese mai mult sau mai 192 puţin personale, eu le-am înţeles foarte bine şi le respect, ei sunt acolo unde trebuiau să fie, alături de domnul Quintus, de domnul Cataramă şi nu am nimic împotrivă. R.H.: Bun, dar psihologia v-ar fi folosit înainte de a vă părăsi, ca să ştiţi cu ce oameni lucraţi şi dacă la un moment dat vă lasă baltă. N.M.: Dacă un partid s-ar face pe bază de cunoştinţe psihologice, cu teste, da. Dar un partid se face cu cei care vin. Ori, o parte din aceşti oameni care nu mai sunt împreună cu mine nu au venit în partid pentru mine, am venit cu toţii mai întâi în Alianţa Civică, apoi în partid, încât nu era nici timp nici prilej de teste ca să vedem care merită să intre şi să punem nişte baraje succesive. Am fost o vreme împreună, după care unul a plecat într-o parte, altul într-alta. Dacă vorbim de înţelegere, de exemplu eu pot să-l înţeleg pe prietenul meu, domnul Alexandru Paleologu, pe care-l cunosc de o viaţă şi despre ale cărui cărţi am scris, ca şi domnia sa despre ale mele, de altfel, că a preferat să fie alături de domnul Cataramă. Este opţiunea domnului Paleologu. R.H.: Ce s-a modificat în dumneavoastră după intrarea în politică? N.M.: În primul rând mi s-a modificat felul de viaţă. Am lăsat biblioteca pentru locul public cu multă lume, am lăsat cărţile pentru oameni. Miaduc aminte că atunci când am început să scriu critică literară făceam naveta de la Câmpina la Bucureşti; veneam la facultate de două-trei ori pe săptămână când aveam ore şi scriam despre cărţi despre ai căror autori nu ştiam nimic, nu-i văzusem niciodată, nu le ştiam biografiile, chipurile şi scriam cu o libertate nemaipomenită. Dacă nu ar fi fost George Ivaşcu, Dumnezeu să-l ierte, aş fi făcut multe pocinoage, pentru că printre cei despre care eu scriam într-un fel sau altul se găseau chiar potentaţi ai zilei şi eu nu ştiam; sau scriitori consacraţi care aveau un anume nivel, sub care nu aveai voie să

Printre rânduri

Radu Herjeu

scrii despre ei pentru că ieşea scandal. Chiar dacă ulterior m-am mutat în Bucureşti şi vrând nevrând am început să cunosc scriitorii, ceva din acest paradis al criticului care este făcut numai din cărţi s-a păstrat măcar în subconştientul meu. Ori, după 1990, când am intrat în politică, s-a produs o ruptură bruscă şi am abandonat cu totul această lume de cărţi pentru o lume de oameni. În al doilea rând, o modificare esenţială a fost aceea că am devenit mai puţin liber decât înainte. Un om liber este un om care n-are nici şef nici subaltern. Eu încerc în partidul pe care-l conduc să nu mă comport ca un şef care are subalterni dar, fără să vreau, de mine atârnă foarte multe lucruri şi atunci trebuie să mă consider şef, ori, nu prea ştiu să fiu şef. Şefii mei, înainte de revoluţie, erau decanul sau rectorul Universităţii, nişte oameni de altfel foarte civilizaţi, cu care mă înţelegeam foarte bine şi erau şefi..., e un fel de-a spune, dar n-am avut nici subalterni, n-am avut în 193 spatele meu pe nimeni căruia să-i spun să facă ceva şi nici acum nu mi-am căpătat obiceiul să spun „dă-mi“ sau „adu-mi şi mie...“, totdeauna spun „vă rog foarte mult...“, n-am învăţat să mă comport în relaţiile cu oamenii ca un şef. R.H.: Domnule Manolescu, aţi regretat vreodată cum eraţi înainte, în perioada izolării, perioada cărţilor? N.M.: În fiecare zi regret acea perioadă şi mi se pare firesc. Problema este dacă nu cumva în momentul în care m-aş decide să mă întorc în bibliotecă aş începe să regret viaţa politică, activă, în care mă întâlnesc zi de zi cu 10-20 de oameni care-mi cer audienţă şi vin la Televiziune şi-n loc să vorbesc despre cultură, vorbesc despre domnul preşedinte Iliescu. Cu siguranţă aşa ar fi. Niciodată omul nu este mulţumit cu ce are. R.H.: Vă mulţumesc.
- interviu realizat în 1996 -

Printre rânduri

Radu Herjeu

Printre rânduri Radu Herjeu

Andrei Marga
Filosof

195

S-a născut la Bucureşti, la 22 mai 1946. A absolvit Facultatea de istorie şi filosofie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj. Predă din 1971 la Universitatea Babeş-Bolyai. În prezent este rector al acestei Universităţi, funcţie pe care a îndeplinit-o şi între 1993 şi 1997. A publicat numeroase studii filosofice. În 1997 devine Ministru al Educaţiei. În 2001 este ales preşedinte al PNŢCD, funcţie din care demisionează în vara aceluiaş ani. În prezent conduce Comitetul de iniţiativă pentru înfiinţarea unui nou partid de doctrină creştin-democrată.

Radu Herjeu: Domnule Marga, există o filosofie a istoriei? Andrei Marga: Există, este vorba de o disciplină pe harta disciplinelor filosofice, o disciplină nu tocmai tradiţională, relativ tânără. Multă vreme filosofia istoriei a încercat să identifice un sens general al evoluţiei istorice şi practic, până dincoace de mijlocul secolului trecut, ea a încercat mereu să ne spună care e sensul evoluţiei istorice. O dată cu Droisen şi cu Dietay disciplina şi-a schimbat interogaţia principală, problema sensului evoluţiei istorice a fost pusă oarecum în paranteză. Problema cheie pe care au introdus-o cei doi a fost dacă nu cumva noi putem nu numai cunoaşte, ci şi înţelege epoci istorice diferite de a noastră, acţiunile unor personalităţi care au trăit altădată. Problema era efectiv cea a celebrei comprehensiuni. Mai încoace însă intervine încă o cenzură în evoluţia filosofiei istoriei, constând în abandonarea şi acestei interogaţii în favoarea uneia mai factuale, de genul 197 criteriilor după care un fapt poate fi considerat istoric, de genul posibilităţilor de a emite generalizări dincolo de faptele istorice. Problema cheie este în ce măsură putem noi obţine generalizări valide asupra istoriei? R.H.: Şi putem obţine? Măcar parţiale? A.M.: Putem obţine, fără dubii, dar generalizările care erau posibile în perioada clasică nu mai stârnesc încredere. Practic, conştiinţa lumii civilizate, conştiinţa europeană, cea americană, este mult mai critică. Între timp, cercetarea istorică a adus în orizontul conştiinţei europene societăţi diferite de cele europene, experienţe istorice diferite. Oricum, era limpede că istoria este mai complexă decât s-a admis în cultura clasică, încât generalizările sunt riscante. R.H.: Domnule ministru, filosofia, în general, pune mai mult întrebări decât găseşte răspunsuri ... A.M.: Există şi această teoremă. Mai recent Iankelevici a reprezentat-o. Conform lui ar trebui să conştientizăm că filosofia pune mai multe întrebări, ea interoghează mai mult decât poate să satisfacă cu răspunsuri, însă nu trebuie să fim aşa de pesimişti. Filosofia dă şi teoreme, dă şi răspunsuri şi în acest sens se poate invoca în continuare ideea după care chiar filosofia ultimilor cincizeci de ani a dat mai multe răspunsuri decât toată filosofia anterioară la un loc. Aş spune că filosofia interoghează, dar şi răspunde. Evident, răspunsurile sunt mai lovite de temporalitate decât în cazul unei ştiinţe formalizate, cum sunt logica şi matematica. La drept vorbind, trebuie să admitem că nici ştiinţa cea mai riguroasă, exceptând aceste ştiinţe formale, nu oferă răspunsuri de nezguduit. R.H.: Domnule Marga, vreau să vă întreb ce-l face pe un om filosof, presupun că în nici un caz nu-l face facultatea ...

Printre rânduri

Radu Herjeu

A.M.: Mulţi filosofi, chiar de prim plan, au venit din afara facultăţilor de filosofie. De exemplu, Wittgenstein a fost inginer de motoare, şi sunt multe alte exemple. Pe de altă parte, un antrenament în literatura filosofică şi în felul de a proceda al istoriei este necesar ca să poţi deveni filosof. Acest antrenament s-a făcut şi în afara facultăţilor de filosofie. Sigur că nu orice facultate de filosofie produce filosofi. Se pune întrebarea ce-l face pe un tânăr filosof? Părerea mea este că a filosofa înseamnă a interoga continuu temeiurile. Filosoful este cel care nu acceptă răspunsuri decât după ce acestea au fost filtrate destul prin interogaţii. Filosofia presupune anumite asigurări ale vieţii exterioare pentru a te putea concentra. De aceea, filosofi au fost fie acei favorizaţi de soartă, adică cineva s-a îngrijit ca ei să aibă poziţia favorizantă pentru interogare, fie cei, ca de exemplu Spinoza, care au 198 renunţat la bunurile pământeşti şi s-au dedicat meditaţiei. R.H.: Dumneavoastră în care din cazurile acestea vă înscrieţi? A.M.: Trebuie să spun că este un avantaj să lucrezi într-o universitate. Această tradiţie a filosofului recrutat dintre universitari, sau mai exact spus, această tradiţie în baza căreia poziţia universitară încearcă să-l stimuleze pe unul sau pe altul pentru reflecţie, este cea mai puternică la ora actuală. Filosofii mari au fost recrutaţi dintre universitari, universităţile oferind încă o posibilitate de consacrare, de dedicare lecturilor şi reflecţiilor. R.H.: Aveţi un curs despre raţiune. Credeţi că este posibilă înţelegerea în absenţa raţiunii? A.M.: Sigur, dacă prin înţelegere, la rândul nostru, înţelegem plasarea, măcar ipotetică, în situaţia celuilalt, dacă prin înţelegere avem în vedere un fel de sesizare a motivelor care-l fac pe celălalt să gândească într-un anumit fel, atunci nu este posibil să ajungem la înţelegere fără să asumăm că este o regularitate a lumii, că lucrurile sunt raţional organizate. Mai simplu spus, trebuie să ne asumăm regularitatea lumii ca să ne putem înţelege. R.H.: Sunt oameni care susţin că nu prin raţiune înţeleg ce se întâmplă în jurul lor, că simt ce se întâmplă, că înţelegerea este undeva la nivelul simţurilor şi al senzaţiilor şi nu la nivelul raţiunii care, desigur, ţine de intelect. A.M.: Se poate discuta dacă percepţiile noastre spun ceva despre realitate, şi desigur ele spun. Dacă intuiţiile noastre ne spun ceva, este clar că aparatura care ne permite nouă contactul cu realitatea este mai complicată. Revenind la întrebarea dumneavoastră, în accepţiunea pe care o dăm în cultura în care noi suntem formaţi, ca oameni ai spaţiului european, „a cunoaşte“ înseamnă a stabili cu exactitate stări de fapt şi a identifica corelaţii cauzale cu caracterul unor legi, în multe cazuri exprimabile matematic.

Printre rânduri

Radu Herjeu

Înţelegerea, rămânând în aceeaşi tradiţie culturală, înseamnă, într-un caz, o sesizare a sensului a ceea ce este, în alt caz, înseamnă o pătrundere a motivelor interioare care fac ca ceea ce este să fie ceea ce este. Prin urmare, înţelegerea are o altă conotaţie decât cunoaşterea. Este ceva care se referă fie la sens, fie la motivele care pun în mişcare o acţiune. R.H.: De ce majoritatea oamenilor se rezumă la a cunoaşte? A.M.: O raţiune este aceea că reproducerea cotidiană a vieţii are în cunoaştere o premiză suficientă. O altă raţiune, care este împărtăşită de foarte mulţi filosofi, mai cu seamă într-un secol marcat inevitabil de pozitivism, este aceea după care înţelegerea ne aduce rezultate aproximative, mereu controversate, mereu riscante, în timp ce cunoaşterea permite o determinare mai exactă şi suficientă pentru a ne reproduce viaţa într-un mod 199 cultural şi nonconflictual. R.H.: Domnule Marga, în general filosofii nu au fost şi buni comunicatori ai ideilor lor. A.M.: Au fost unii foarte mari comunicatori, de pildă Heidegger a excelat în maniera de comunicare a ideilor sale. Au fost şi unii care au avut dificultăţi chiar de comunicare; Haegel este cazul de filosof care a parcurs ani dificili de antrenament pentru a-şi exprima intuiţii foarte profunde. Dar sunt şi cazuri de filosofi comunicatori prin excelenţă, care n-au avut lucruri profunde de spus. Mai există şi o diferenţă între prezentarea scrisă a ideilor şi prezentarea lor orală. Este greu de generalizat, dar ceea ce este un etalon la ora actuală, după părerea mea, este prezentarea succintă a ideilor fără ca ele să fie simplificate, care se realizează de pildă în filosofia americană, care excelează prin texte de dimensiuni rezonabile însă foarte profunde. Această manieră de prezentare foarte limpede, foarte comunicativă a ideilor este de preferat în acest moment în care, evident, informaţiile sunt copleşitoare ca volum. R.H.: Aveţi un curs despre pragmatismul american. Bănuiesc că şi modul de a comunica filosofia celorlalţi face parte din pragmatismul lor. A.M.: Ca biografie intelectuală, pot să spun că şi eu am ajuns mai târziu la pragmatism şi ca să mărturisesc până la capăt această istorie, aş spune că în perioada studiilor pe care le-am făcut am descoperit efectiv pragmatismul. La Universitatea din Cluj a activat unul dintre cei mai importanţi pragmatişti din Europa Centrală. În 1991 m-am ocupat mai multe luni, la Library Congress la Washington şi la Wood Wilson de reconstituirea impactului est european şi central european al pragmatismului american. Am vrut să văd cam cum a fost văzută această filosofie după apariţia ei şi cum a fost ea reprezentată în acest context. Ei bine, trebuie să spun că

Printre rânduri

Radu Herjeu

Eugeniu Speranţia, care a fost profesor la universitatea din care provin şi eu, a fost alături de Masaryk printre cei mai importanţi reprezentanţi ai pragmatismului în cultura acestei părţi a Europei în care trăim. Cât am fost student ştiam cea mai mare parte a lucrărilor lui Speranţia, dar pentru mine impulsul decisiv a fost contactul cu profesorul Abel de la Frankfurt pe Main, care a readus pe scena europeană pragmatismul american şi l-a încorporat în sistemele lui de gândire, care erau de fapt primele sinteze filosofice de mare anvergură sprijinite pe cele două „picioare“: cultura europeană şi cea americană. R.H.: Se poate vorbi despre un pragmatism românesc? A.M.: Se poate vorbi în acest înţeles filosofic, pentru că există „destul de filosofic“ şi un alt pragmatism, ca de pildă, D.D. Roşca a fost un critic al 200 pragmatismului. Prin pragmatism el înţelegea mentalitatea mercantilă, utilitaristă din oraşele ardeleneşti de mijloc. Pentru a răspunde la întrebare, aş spune că pragmatismul este bine reprezentat: Speranţia a fost cel mai proeminent, el a dat şi o construcţie filosofică foarte interesantă şi este iniţiatorul logicii interogaţiilor pe plan mondial. Alături de el a fost Petru Comarnescu, pe care l-a interesat doar aplicarea principiilor pragmatismului la explicarea genezei, emergenţei valorii estetice. Mai apare o figură importantă a gândirii pragmatice, şi anume Petre Botezatu, care a încercat să explice structurile logicii plecând de la premizele pragmatice. În concluzie, se poate vorbi de o linie pragmatistă, chiar dacă ea n-a fost foarte puternică şi deocamdată nu a avut impact asupra deciziilor publice, dar pragmatismului îi aparţine viitorul. R.H.: Revenind la comunicare, am să vă întreb de ce comunicăm din ce în ce mai greu între noi, nu ca români, ci ca oameni, în general? Este o senzaţie a mea sau aşa s-a comunicat întotdeauna şi fiecare generaţie crede că se afundă într-o necomunicare? A.M.: Nu vă ascund că uneori am şi eu aceeaşi senzaţie. La noi, la această oră este foarte frecventă eroarea logică care se numeşte ignorarea subiectului. Intrăm pe terenul discuţiei cu o problemă şi, tacit, problema este substituită cu ceva ce încă nu este pus în discuţie. Întrebarea dumneavoastră bate însă mult mai departe, sunt convins. Trebuie să recunoaştem că ne exprimăm mai mult şi are sens să ne întrebăm în ce măsură ne înţelegem, în acest spaţiu, atunci când în jurul unei probleme schimbăm argumente şi ajungem la o concluzie susţinută pe argumentele mai tari. Ei bine, asta nu se întâmplă suficient de mult. R.H.: Asta pentru că mulţi oameni nu au argumente sau ele sunt conjuncturale.

Printre rânduri

Radu Herjeu

A.M.: Aş face o remarcă. Mulţi oameni consideră că argumentul lor e cel adevărat, ei cred că aşa stau lucrurile. Ori, trebuie să facem convingătoare ideea că argumentul nu este argument propriu-zis cât timp se bizuie doar pe convingerea ta interioară. Argumentele puternice sunt cele factuale, care trebuie lăsate să prevaleze. R.H.: Această lipsă a comunicării nu vine oare şi din scăderea nivelului cultural? A.M.: Părerea mea este că distribuim un volum imens de informaţii pe toate canalele - televiziune, şcoală, universitate - dar antrenamentul noilor generaţii este prea puţin orientat spre a forma capacităţi. Şi am în vedere capacitatea de a abstractiza, de a trata în mod complet o problemă, de a determina argumentele factuale din jurul acelei probleme, de a întreţine un dialog argumentativ şi de a şti să părăseşti susţinerea când nu mai ai argu- 201 mente. Aceste capacităţi au fost neglijate în ultimele decenii şi efectele le vedem, în fond nimeni nu se naşte cu ele destul de maturizate, se naşte cu anumite premize. Ori aceste premize nu au fost fructificate în educaţie. R.H.: Nu ne punem oare cam puţine întrebări şi de aceea găsim din ce în ce mai puţine răspunsuri pe care să le comunicăm celorlalţi? A.M.: Pe de o parte poate nu ne interogăm destul, dar pe de altă parte şi o interogare excesivă ar duce la dizolvarea unor performanţe care abia sunt în curs de înjghebare. Prin urmare, nu aş spune că la ora actuală conştiinţa românească parcurge un deficit de interogaţii, ci mai degrabă interogaţiile nu sunt încă destul de etajate şi că ele de multe ori ajung să inhibe acele certitudini de care noi avem nevoie pentru a trăi. R.H.: Acest lucru îl spune chiar un filosof care n-ar trebui să stea bine la capitolul certitudini. A.M.: Nu, trebuie să recunoaştem că, fiind susceptibili de a fi interogat totul, tot timpul angajăm şi certitudini, altfel nu se poate trăi. R.H.: Domnule ministru, să abordăm nişte lucruri mai pragmatice. Cum aţi ajuns Ministru al Învăţământului şi mai exact, parcursul pe care l-aţi avut. A.M.: Toată lumea ştie că a fi ministru nu este o profesie şi nici nu este un vis al adolescenţei, nici al perioadei studenţiei, nici al perioadei ulterioare. Poziţia de profesor universitar este una care-ţi aduce satisfacţii dacă te dedici cercetării, dacă-ţi faci conexiuni în ţară şi în afară, dacă ai un contact cu studenţi buni; toate acestea eu le-am avut şi am avut şi foarte multe satisfacţii. Având satisfacţii nu visezi şi la altceva. Cum am ajuns ministru? Mărturisesc că în administraţia universitară am intrat în ianuarie '90, când am fost ales decan la Facultatea de Istorie şi Filosofie din Cluj. După doi

Printre rânduri

Radu Herjeu

ani am devenit prorector, un moment crucial a fost participarea la o reuniune a rectorilor europeni la Bonn, organizată de către autorităţile germane, reuniune care a însemnat o cotitură pentru biografia mea. Acea reuniune a abordat foarte profesional şi profund evoluţia universităţii europene şi, în particular, evoluţia universităţii est europene. Acolo am descoperit un univers de interogaţii, am avut contacte cu oameni cu care am rămas prieten până astăzi, ei sunt fie miniştri ai educaţiei, fie sunt în Uniunea Europeană; din acel moment, devenind rectorul unei mari universităţi, a trebuit să iau decizii, dar în prealabil a trebuit să mă documentez, să mă corelez cu ceea ce se face în ţară şi în afara ei, şi aşa am devenit şi eu oarecum calificat, ca să spun aşa, în domeniu. Lucrurile s-au desfăşurat fără ca eu să calculez în vreun fel şi după 1996 am fost invitat să-mi asum acest rol. R.H.: Este mai uşor la minister decât la universitate? 202 A.M.: Universitatea Babeş-Bolyai nu este una obişnuită. Este foarte complexă şi prin organizarea ei în cele trei limbi de predare - română, maghiară, germană - şi prin faptul că are în spate o istorie puternică, şi prin aceea că este o universitate cu o listă de specializări unică în această parte a Europei şi, în sfârşit, o universitate în care câteva facultăţi prezintă şi astăzi şcoli ştiinţifice de referinţă internaţională: chimia, istoria şi altele. Oricum, travaliul ca prorector şi apoi ca rector al acestei universităţi a fost unul fascinant, dar şi dificil, pentru că trebuia să convingi şi să argumentezi şi pentru asta aveai nevoie de timp, energie, răbdare. Venind la minister, nu era atât de greu cum a fost la început la universitate, pentru că deja ştiam ce înseamnă învăţământul în intimitatea lui, însă şi aici era mai dificil, pentru că trebuia să răspund de o suprafaţă mult mai mare, să mă adresez unor oameni cu experienţe mult mai diverse decât cele dintr-o universitate. Ceea ce a fost foarte greu la început, la minister, a fost satisfacerea cu răspunsuri a unei mulţimi imaginabile de contestaţii venite din reţea. Nu vă ascund că în decembrie 1997, ianuarie 1998 am fost de multe ori descurajat văzând că, de fapt, se contestă persoane. Sigur că datoria ministerului era să dea soluţii şi puteai da soluţii, dar rămânând în perimetrul justiţiei. De multe ori, în acea perioadă - era după numirea inspectorilor din judeţe, numire care s-a făcut pe o legislaţie vagă şi care prevedea probe mai mult retorice în selecţia candidatului - vă daţi seama ce greu a fost să reconstitui dreptatea, bazat pe probe retorice. Oricum, e mai greu la minister, dificultatea provenind şi din aceea că, pe de o parte, problema reformei învăţământului trebuie rezolvată şi pe de altă parte, ea se face într-un context economic care nu e deloc generos. R.H.: La Cluj eraţi un om apreciat şi admirat, bănuiesc, de toată comu-

Printre rânduri

Radu Herjeu

nitatea. Şi aţi venit la Bucureşti unde sunteţi mult mai expus şi unde admiraţia este dublată şi de contestări. Cum aţi resimţit această trecere? A.M.: Răspunsul meu este onest. Unanimitate nu mai există şi este bine că nu mai există. Atunci când îţi asumi un rol public trebuie să fii conştient că eşti supus şi contestaţiilor, nu numai laudelor. În ce mă priveşte pot să spun că mă pune pe gânduri o critică, o contestaţie, iar pe de altă parte regăsesc, am regăsit cel puţin până acum, tăria interioară de a rezista spunându-mi că nu am făcut nici o faptă prin care să ies din reguli, prin care să ies din sensul acestui rol, acela de a face un pas înainte în învăţământ. Sigur, nu-mi fac iluzia că eu nu aş putea greşi, vai de mine, cine îşi face această iluzie nu e filosof, vorba dumneavoastră, dar îmi fac iluzia că depun toate eforturile pentru a greşi cât mai puţin. R.H.: Domnule ministru, credeţi că putem garanta succesul reformei 203 învăţământului fără să avem şi noi generaţii de profesori? A.M.: Da, este o întrebare foarte bună! Trebuie spus din capul locului, contextul unei reforme nu se alege. Eu ştiu că există o opinie foarte răspândită conform căreia ar fi trebuit lăsat ca în România să se facă reformele economice şi apoi să se vină cu reforma învăţământului. Cine merge pe această idee, vrând-nevrând, aduce dezavantaje evoluţiei spre modernizare a României. Se poate vedea că ţările care s-au lansat pe ruta consacrării economice, în competiţiile dure ale timpului nostru, au început cu reformele educaţionale. Este cazul Germaniei, al Japoniei, apoi şi cel al ţărilor din Europa Răsăriteană după 1989. De aceea trebuie accentuat că reforma educaţiei trebuie întreprinsă cu datele contextului. Sunt probleme, desigur, datorate acestei mentalităţi create ce statul distributiv, mentalitate care produce destule neajunsuri reformelor de orice natură din ţara noastră. În legătură cu judecarea profesorilor aş spune că nu ştiu dacă formarea lor este singurul factor de chestionat. Sigur, profesorii sunt şi ei foarte diverşi. Însă în România, corpul didactic a purtat nu doar marca sistemului educaţional din trecut, ci şi marca unei desconsiderări sociale care a fost, trebuie s-o recunoaştem, netă. De aceea, una din ţintele mele a fost aceea a măririi salariilor. Am susţinut acest lucru şi în primele interpelări la Parlament. Pe de altă parte trebuie insistat pe familiarizarea profesorilor cu politici educţionale moderne, cu tehnologii didactice noi. Dar ca să vă răspund direct la întrebarea dumneavoastră, încă o dată, contextele nu le alegem, ele trebuie prelucrate şi stăpânite indiferent care sunt ele dar, personal, contez pe o bună parte a corpului didactic care vrea reformă şi este calificat s-o facă. R.H.: Din ce mi-aţi spus dumneavoastră, mai am un argument în ideea

Printre rânduri

Radu Herjeu

mea că, poate, problema mare este şi în sistemul de învăţământ, dar cred că o problemă cel puţin la fel de mare este şi în relaţia dintre sistemul de învăţământ şi societate. Societatea nu mai priveşte statutul profesorilor ca pe ceva deosebit, important, tinerii nu mai sunt convinşi că fără profesori nu se poate face nimic... Cred că aici este marea problemă în primul rând, cred că şi de aici vine această indiferenţă a societăţii faţă de problemele profesorilor. Vedeţi, s-a făcut atâta vâlvă cu greva minerilor, pe drept cuvânt, sunt o categorie socială importantă, cu problemele lor, dar nu aceeaşi vâlvă s-a făcut în ceea ce-i priveşte pe profesori. Sigur, şi pentru că profesorii nu sunt atât de agresivi, pentru că ei nu vor veni la Bucureşti, poate că nu au lideri sindicali foarte „bătăioşi“, dar cred că şi modul în care societatea priveşte învăţământul astăzi este o mare problemă. A.M.: Împărtăşesc această evaluare şi aici n-aş ezita să spun din nou că 204 trebuie să reconsiderăm rolul educaţiei, să ne dăm seama cu toată luciditatea că dacă nu vom investi în educaţie nu vom putea face paşii pe care îi dorim. În legătură cu imaginea publică asupra educatorului, sunt multe lucruri de discutat, dar câteva în primă linie. Este clar că se dislocă ceva din rolul tradiţional al educatorului. El nu mai este singura sursă de educaţie pentru un tânăr, în fond intrăm în era învăţământului la distanţă care aduce şcoala acasă, care va schimba datele problemei. Statutul educatorului este şubre-zit şi de dezvoltarea, în ultimele decenii, a învăţământului paralel care a făcut ca profesorul să ia lucrurile mai iute, mai sumar la clasă şi să transfere toată povara pregătirii pe orele din afara clasei. Această situaţie, determinată de lacunele salarizării corpului didactic, de sistemul rigid de admitere din România, a creat o imagine plină de îndoieli cu privire la anvergura morală a educatorului. Această situaţie va trebui învinsă până la urmă, readucând învăţarea în orele de clasă. Sigur, sunt mulţi factori care au schimbat percepţia educatorului în societatea noastră, dar, lucid, trebuie să spunem că în mâna profesorilor stă, în bună măsură, evoluţia acestei ţări, ca şi a altor ţări. R.H.: Domnule Marga, vreţi nu vreţi, devenind ministru, aţi devenit şi om politic. Chiar dacă se spune că nu este un guvern de tehnocraţi, din punctul meu de vedere dumneavoastră sunteţi un tehnocrat..., dar dacă toţi miniştrii şi liderii coaliţiei spun că este nevoie de oameni politici, înseamnă că şi dumneavoastră sunteţi un om politic? Cum vă simţiţi în postura de om politic? A.M.: Un guvern de tehnocraţi ar rezista la noi cam trei săptămâni, deoarece orice guvern are nevoie de un suport parlamentar. Este dezirabil ca cel care asumă să gestioneze un domeniu să aibă o experienţă cât mai profundă şi să fie informat în legătură cu strategiile, cu tehnologiile care sunt

Printre rânduri

Radu Herjeu

în joc la această oră în domeniul respectiv. Trebuie să recunoaştem că deciziile, până la urmă, se încadrează în nişte opţiuni - nu ascund că opţiunile mele se înscriu în perimetrul pe care-l reprezintă coaliţia. Cea mai nostimă situaţie este aceea în care încerci să arăţi că priveşti cu toată onestitatea şi neutru găsirea unei soluţii şi nu eşti crezut. R.H.: Şi cum vă simţiţi? Nu sunteţi - şi ca filosof - puţin îngrădit de apartenenţa dumneavoastră la un curent politic? A.M.: Nu, până la această oră nu am avut limitări în a lua decizii care se impuneau prin argumentele profesionale. Dar, pe de altă parte, foarte filosofic, trebuie să admiţi că oamenii sunt diverşi şi că-ţi probezi competenţa convingând şi oamenii care sunt cel mai puţin dispuşi să asculte argumentul tău şi să accepte punctul tău de vedere. R.H.: Sunt curios să ştiu dacă dumneavoastră v-aţi pus întrebarea „ce 205 este fericirea“? A.M.: Pot să vă spun că n-am scris mai mult de 20 de rânduri despre fericire în lucrările mele, eu operez cu un termen mai modest, dacă e să mă refer la acest orizont. Este un termen luat din tradiţia greacă, şi anume „viaţă bună“. Interogaţiile mele sunt în acest orizont dat deja în textele lui Aristotel. Tema fericirii este o temă foarte pretenţioasă şi rezultatele sunt întotdeauna modeste în elaborarea ei, pentru că fericirea este o chestiune foarte subiectivă, până la urmă. Vedeţi că sunt oameni care devin fericiţi în situaţii în care alţii ar trăi o dramă profundă. Paradoxurile, antinomiile sunt frapante. Aş putea vorbi mai curând de satisfacţiile pe care ţi le procură viaţa dacă izbuteşti să faci ceea ce îţi doreşti. R.H.: Vă mulţumesc şi vă urez succes în reforma învăţământului.
- interviu realizat în 1999 -

Printre rânduri

Radu Herjeu

Printre rânduri Radu Herjeu

Sergiu Nicolaescu
Actor şi regizor

207

Radu Herjeu: Domnule Nicolaescu, credeţi că un bun regizor de film poate fi un bun regizor politic? Sergiu Nicolaescu: Eu cred că şi politica trebuie condusă cu o anume strategie şi într-un anume înţeles, care se foloseşte foarte des în ultima vreme, scenariu. Deci, un bun scenariu, ca să preiau acest termen folosit de oamenii politici - eu nu prea îl folosesc întermenii politici pentru că ştiu ce înseamnă un scenariu - deci un bun scenariu înseamnă o bună tactică şi o bună strategie. În acest sens cred că cine ştie să facă un bun scenariu, ştie să facă şi tactică şi strategie. În orice caz, eu ştiu. R.H.: Nu cumva e nevoie şi de un foarte bun regizor care să transpună în practică scenariul? S.N.: Sigur, e un bun regizor cel care conduce şi care are în mână inter250 preţii. R.H.: Domnule Nicolaescu, ce satisfacţii vă dă viaţa politică? S.N.: Nici una. R.H.: Şi atunci de ce aţi ales să intraţi în politică? S.N.: Da, e logică întrebarea. Nu am avut ambiţii politice. Am pretenţia, şi e un lucru foarte dur, să spun că în mod normal, un om realizat într-un domeniu nu are nevoie să încerce să se realizeze şi în politică. Dimpotrivă. Aşa cum am mai spus-o de mai multe ori, eu am cunoscut succesul. Succesul e mult mai plăcut, îţi dă mult mai multă satisfacţie decât puterea. Oamenii politici umblă şi luptă pentru putere. Eu am căutat întotdeauna succesul şi pentru asta am muncit tot timpul, să-l cuceresc. Deci succesul se cucereşte, este tot timpul o luptă cu greutăţile, în primul rând, în cazul nostru al României, deci cu greutăţile pe care le întâmpinăm noi în realizarea unui film, acesta a fost lucrul cel mai complicat la noi în ţară, lupta pentru a realiza filmul şi a-l termina şi această luptă este, după părerea mea, mult mai grea şi mai complicată decât lupta pentru putere, care, de cele mai multe ori, ţine de hazard şi poate chiar de un joc al soartei. R.H.: Bine, dar tot nu ne-aţi spus ce faceţi în viaţa politică. S.N.: În primul rând în viaţa politică, hai să alegem cazul cel mai fericit, când 51% mă votează şi 49% nu mă votează, votează cu altcineva. Deci am 49% care mă antipatizează. În cazul unui film, în cazul unui succes, al unui renume câştigat ca regizor sau ca actor, în mod sigur am 90% de partea mea şi maximum 10% indiferenţi, dar duşmani nu. În politică ai duşmani mulţi, invidioşi ai şi de o parte şi de alta, dar mult mai periculoşi sunt duşmanii din politică. În artă, invidia îţi formează duşmanii, adversarii, în politică, din păcate, adversarii sunt în mod automat selectaţi prin poziţia faţă de putere. Eşti în opoziţie sau la putere, deci ai categoric o parte

Printre rânduri

Radu Herjeu

împotriva ta. Indiferent dacă la un moment dat îl placi pe un anume om politic, ţi-e drag ca om, trebuie să ai o anume rezervă, cel puţin acesta este înţelesul actual în Parlamentul României, de-abia îşi dau bună ziua, fiindcă consideră că dacă fac parte din partide diferite trebuie să existe şi răceala aceasta convenţională opoziţie-putere, în special în legislaţia asta. Vreau să spun că în această legislaţie atmosfera din cadrul Senatului este foarte neplăcută. R.H.: Domnule senator, să înţeleg că v-aţi plictisit de atâta succes şi atâtea satisfacţii şi v-aţi gândit să petreceţi o perioadă politică cu mai puţine satisfacţii, cu mai multe invidii, cu atmosferă neplăcută? S.N.: Ar fi o minciună şi e întotdeauna o minciună când cineva spune că s-a plictisit de succes. De aşa ceva nu te poţi plictisi. Cei care spun că nu-i 250 interesează succesul - şi i-am auzit pe unii colegi ai mei spunând asta - aceia nu l-au cunoscut, e clar. Sau unii care dispreţuiesc spectatorii - succes fără spectatori nu există. Aşa zisul succes de presă, de critică, astea sunt fleacuri. Marea satisfacţie vine de la numărul de spectatori, de la oamenii care te cunosc, care îţi vorbesc pe stradă, care se deschid la figură, privirea lor devine alta când te văd şi te recunosc. Acestea sunt marile satisfacţii. În viaţa politică nu am întâlnit satisfacţii asemănătoare, nu am nici o satisfacţie deosebită atunci când sunt ales într-o circumscripţie, sau dacă partidul pe care îl susţin sau în care sunt câştigă alegerile. Vreau să vă spun că am fost mai mulţumit în noiembrie că PDSR-ul a pierdut decât dacă ar fi câştigat. R.H.: De ce? S.N.: Simplu. Toată lumea mă oprea pe stradă să mă întrebe ce se întâmplă şi să-mi semnaleze tot felul de lucruri. Ce să fac? Eram simplu senator, în partid lucrurile astea nu s-au discutat niciodată, din păcate, pe vremea aceea. Acum e altceva, deci opoziţia a întărit fără să vrea şi PDSR-ul. Atunci conducerea ţării o avea Guvernul, în ce priveşte partidul ne făceam datoria de a vota în Parlament şi de a ne spune punctele de vedere. Însă intrarea mea în politică după 1989 este firească, era firesc ca după participarea mea la evenimentele din decembrie 1989, să rămân acolo unde se construia ceva nou. Nu puteam să părăsesc, era ca o barcă care pleca fără ţintă pe o mare cu valuri mari. Nu aveam dreptul să rămân pe mal sau să fug. Trebuia să merg cu această barcă. Sigur că ceea ce a urmat după revoluţie este altceva, fără doar şi poate, şi responsabilitatea a ceea ce a urmat după revoluţie nu revine revoluţionarilor, să fie foarte clar. Dar în orice caz ei sunt cei care au dărâmat un regim, şi nu alţii. R.H.: Domnule Nicolaescu, nu credeţi că în aceşti şapte ani aţi fi făcut lucruri extraordinare în film, acolo unde aţi avut întotdeauna succes şi aţi fi

Printre rânduri

Radu Herjeu

avut succes în ceea ce aţi fi vrut să faceţi mai mult decât în Parlament? S.N.: Cred că nu. De data acesata, făcând un calcul îmi dau seama că dacă înainte de '89 la un film făcut de Sergiu Nicolaescu veneau minim trei milioane şi jumătate de spectatori, şi mergeau până la 18 milioane, filme ca „Nea Mărin miliardar“ care e pe primul loc în topul filmelor româneşti, în România, urmat de „Dacii“, „Mihai Viteazul“ şi aşa mai departe, după 1989 numărul de spectatori a început să scadă, iar astăzi un film american de cea mai bună calitate, care face un succes de sute de milioane de dolari în nici două săptămâni în Statele Unite, la noi nu depăşeşte cinci sute de mii de spectatori. Este maximul care se mai poate obţine. Deci la 500 de mii de spectatori influenţa pe care aş mai avea-o eu, satisfacţia, scade o dată cu numărul de spectatori. 500 de mii de spectatori e o cifră echivalentă pentru filmele multora dintre colegi, dar care erau complet necunoscuţi, al căror 250 nume nu flutura pe buzele tuturor. Sigur, eu am un nume, dar lumea nu mai merge să vadă film, deci nu mai am acelaşi efect pe care l-am avut atunci. În 1966 în februarie, martie, am ieşit cu premiera „Dacii“. A fost un eveniment unic această premieră în România, a fost un succes imens, era primul film patriotic făcut în România şi faptul că spectatorii au venit la filmul acesta nu era fiindcă am reuşit să fac un film reuşit, primul meu film, sigur că acest lucru poate să spună oricine, „mie îmi plac sau nu filmele lui Nicolaescu“, fiecare e liber să spună orice, deşi eu am făcut mai toate genurile de filme, oricum acela nu era genul de film care să placă la toată lumea, dar succesul pe care l-a avut a fost datorită faptului că a fost un gest patriotic, o atitudine patriotică. Era primul film. R.H.: Domnule Nicolaescu, să ne întoarcem puţin în timp, în anul 1947, când dădeaţi examen în acelaşi timp la trei facultăţi: la Belle Arte, la Politehnică şi la şcoala Navală. De ce trebuia să daţi la trei facultăţi odată? S.N.: Am fost un copil cu o anumită conştiinţă a datoriei, în primul rând faţă de părinţi. Şi eu vroiam să fiu ofiţer de marină. A fost visul copilăriei mele. Sigur, eu fiind timişorean, născut ce-i drept în Târgu Jiu, dar timişorean prin educaţie şi şcoală, părea anormal tuturor să vreau să fiu ofiţer de marină. Ştiam pe dinafară toate marile bătălii navale şi m-am dus întâi acolo unde îmi era pofta, la şcoala de Ofiţeri de Marină. Un al doilea domeniu care îmi dădea satisfacţii era într-adevăr Belle Arte şi deci m-am dus să dau examen şi acolo. Am dat şi la Politehnică pentru că tata era inginer şi m-am gândit că poate mă întreabă - nu m-a întrebat niciodată nici în ce clasă de liceu eram, nici dacă am terminat liceul n-a ştiut - şi deci cred că nu mar fi întrebat nici în final la ce facultate sunt, dar m-am gândit, mai mult de teamă, să dau şi la Politehnică. Sigur că surpriza mea a fost că am reuşit la

Printre rânduri

Radu Herjeu

toate trei. Tata nu mi-a zis nimic, mama era o patrioată, o idealistă, dintr-o familie de militari, tatăl ei, bunicul meu, a fost executat în 1916 de germani la Târgu Jiu, deci au fost foarte mulţi eroi şi morţi în familia mea în războaiele secolului acesta, deci mama m-a lăsat, eu născut berbec, sub sânul lui Marte, în ziua de Florii. Am fost un luptător, şi am rămas. R.H.: În 1948 aţi abandonat... S.N.: În '48 tata a fost arestat. După abdicarea ex-regelui Mihai - pe 2 ianuarie regele a plecat, iar pe 5 ianuarie tata a fost arestat. Tata a fost la trenul regelui, la Săvârşin, am petrecut şi eu câteva veri acolo şi am cunoscut familia regală, tata a fost pe peron acolo când a plecat regele, iar pe 5 ianuarie a fost arestat. Eu eram în vacanţă. M-am întors la şcoala Militară Navală şi am ascuns faptul că tata a fost arestat, mi-a fost frică, apoi am ple250 cat din şcoala navală, am căutat să ies, am ieşit pe un motiv medical. M-am întors apoi în Bucureşti şi am intrat muncitor la fabrica Fort şi am rămas muncitor toată vara. În toamnă m-am mai dus la Politehnică, la mecanică, şi biografia mea din vremea aceea, aşa cum reieşea din declaraţiile mele, era că fusesem muncitor la fabrică, iar părinţii mei sunt despărţiţi şi nu trăiesc, eu plecând de la 16 ani de acasă. Sigur, am plecat la 16 ani de acasă, dar restul era o minciună. R.H.: Şi a ţinut? S.N.: Am terminat Politehnica, familia mea, mama, sora şi familia sorei au rămas la Timişoara, eu am rămas la Bucureşti, unde am început o nouă viaţă, am făcut sport, am ieşit inginer. R.H.: Aţi făcut şi scufundări? S.N.: Da, dragostea mea pentru mare, pentru marinărie s-a manifestat la un moment dat în dorinţa de a filma sub apă. Şi-atunci, eu am fost în România primul scafandru şi primul instructor militar, primul scafandru cu aparat individual. Cu un aparat care a fost creat şi inventat de mine am coborît şi am stabilit şi un record la un moment dat, de 32 de metri. R.H.: Este ceva ce n-aţi încercat în acei ani? Ceva ce v-aţi fi dorit să faceţi, fiindcă aţi făcut multe lucruri. S.N.: Da, am făcut multe lucruri. În timpul facultăţii am făcut coperţi pentru diverse reviste, cred că şi astăzi se găsesc acele reviste printr-un colţ pe undeva, deci am trăit din talentul meu de „belle arte“ făcând coperţi pentru reviste, am trăit din sport, am făcut sport, am iubit sportul, educaţia Timişoarei îşi spune cuvântul, acolo am fost coleg cu mari sportivi, cu Iolanda Balaş, cu fraţii Raica, deci cu nume celebre ale atletismului românesc. R.H.: Şi de ce n-aţi continuat pe partea aceasta cu sportul?

Printre rânduri

Radu Herjeu

S.N.: Fiindcă am intrat în cinematografie, mai întâi într-o uzină în '53'54, apoi printr-un schimb de locuri cu totul întâmplător am ajuns în cinematografie. A doua mea dragoste, după marină, era filmul. De mic copil fugeam de acasă şi mă duceam la cinematograf. R.H.: Şi v-aţi mutat la Sahia pentru a fi mai aproape? S.N.: Nu, întâmplarea a făcut ca un coleg al meu să vrea să lucreze la uzina unde lucram eu şi unde vroiau să mă facă director, dar eu nu vroiam să iau funcţie - nu-mi convenea ideea să fiu director. Eram apreciat ca inginer şi în clipa în care am auzit că vor să mă facă director la un mare SMT care are vreo 1800 de mijloace de locomoţie, de mişcare - eram extrem de tânăr, aveam 23-24 de ani - am făcut schimb cu colegul meu, care era la studioul Sahia. Şi aşa am ajuns la studioul Sahia, unde a ajuns să-mi placă. R.H.: Să ne oprim puţin aici. Cum de nu s-a aflat totuşi de tatăl dum- 250 neavoastră? Era cât pe ce să deveniţi director, nu se controlau dosarele, dumneavoastră aţi făcut o biografie, dar trebuia s-o ia de bună? S.N.: Trebuie să spun din proprie experienţă că nu controlau prea bine. De pildă, în ceea ce mă priveşte, cred că faptul că tatăl meu a fost închis a fost aflat destul de târziu. R.H.: Cum aţi ajuns să realizaţi scurt-metraje? S.N.: Ca inginer, răspundeam şi de aparatele de filmat, şi de laborator. Şi cum eu sunt un tip foarte muncitor, în timpul meu liber am făcut aparatele acestea de scufundat în apă şi am făcut nişte filmări pe care nu le făcuse nimeni până atunci - n-avea nimeni curaj să se scoboare la zeci de metri sub apă cu un aparat de filmat la început făcut de mine, apoi cu unul special venit din Franţa. Deci n-a avut nimeni curajul să facă ce am făcut eu şi eram singur. Şi îi mulţumesc lui Virgil Calotescu, un coleg, care era secretarul organizaţiei de partid la Sahia, un om extraordinar, care m-a ajutat să fac primul film, oferindu-se să facă el regia, iar eu operatoria, şi Holban, un alt coleg de-al meu, un om extraordinar şi el, a murit, de fapt amândoi sunt morţi, fie-le ţărâna uşoară, le mulţumesc, datorită lor am ajuns cineast. Apoi n-am mai colaborat, m-au lăsat să fac singur totul. Deci m-am prezentat în toamnă cu un film făcut şi ca regizor, şi ca operator, şi ca scafandru, l-am montat şi l-am terminat. Se numea „Scoicile n-au timp niciodată“. După aceea am intrat într-un alt domeniu în care absolut nimeni nu se pricepea. Era vorba de macrofilmări, să filmezi flori. Cu o răbdare titanică de care nu sunt mulţi capabili, recunosc, zile şi nopţi am studiat florile şi pe urmă leam filmat, am creat o tehnică pentru filmarea lor, unică, nici astăzi nu există o tehnică mai bună decât cea pe care am avut-o eu atunci, şi am reuşit să intru într-un domeniu în care am făcut un succes imens, chiar răsunător, cu

Printre rânduri

Radu Herjeu

aceste flori ale mele. Am început prin simbol, folosind flori. Am făcut „Primăvara obişnuită“ şi apoi „Memoria trandafirului“. R.H.: Care a câştigat un premiu. S.N.: Multe premii internaţionale: Edinburg, Tours, Cannes şi aşa mai departe. Am fost la Cannes în '62, unde am cunoscut un producător american care mi-a spus că mă angajează pe şapte ani la firma Columbia. Datorită lui Mihai Duţă, care astăzi este om de afaceri în domeniul cinematografiei, am ajuns la Cannes, şi nu numai datorită lui, şi datorită unei întâmplări cu Ion Gheorghe Maurer, care a intervenit şi mi s-a dat drumul, mă întâlneam des cu el la studioul Sahia. În felul acesta am ajuns în străinătate, unde mi s-a oferit acest contract de către Richard Davis, pentru Columbia. Vroiam să fug din ţară, când am plecat i-am spus mamei că nu mă mai întorc. Mama 250 mi-a spus: „du-te!“. Ştia cât am suferit, cât suferise ea şi întreaga familie. Deci era într-un fel o scăpare pentru mine, dar n-am reuşit să plec. Am mai avut mii de propuneri, am făcut 30 de filme în străinătate, seriale importante în Germania, în Franţa, seriale care au avut un mare succes atât la televiziunea franceză cât şi la cea germană. În Germania serialele mele, cum ar fi „Căutătorii de aur“, „Mihail, câine de circ“, „Lupul Mărilor“ au fost cel puţin şase-opt ani de zile în top. Eu am făcut o carieră internaţională în paralel cu cariera din România. R.H.: De ce n-aţi rămas totuşi? Aţi spus că n-aţi putut, ce înseamnă că n-aţi putut? S.N.: N-aş putea să vă dau explicaţii clare, pur şi simplu n-am putut. R.H.: Mai ales că eraţi foarte tânăr, dintr-o dată vi se deschideau în faţă perspective, eraţi convins că reîntors în ţară veţi avea posibilitatea de a merge mai departe? S.N.: Da, eram tânăr, ştiam limbi străine. Eram la Cannes, şi la un moment dat Richard Davis are o întâlnire cu Christian Jacques, un mare regizor francez care pe vremea aceea avea vreo şaizeci şi ceva de ani, cam cât am eu acum. Eram pe terasa de la hotel Carlton şi a urmat o discuţie între ei doi, în care Richard Davis, care se purtase cu mine excepţional, mă purta la toate marile restaurante, în cazinouri, şi aşa mai departe (noroc că nu trebuia să dau declaraţii când mă întorceam acasă), a fost atât de dur şi de mitocan cu Christian Jacques, încât am avut un şoc şi, la un moment dat, deşi eram tânăr, revoltat, am vrut să intervin. Şi ţin minte că pe sub masă Christian Jacques m-a strâns de mână şi pe urmă, la plecare, a ţinut să-mi spună că aşa este meseria noastră, trebuie să îndurăm şi să înghiţim din partea producătorilor. Venind în România, sigur că producătorul era altcineva, în orice caz nu m-a umilit nimeni, dacă am suferit vreodată din cenzură,

Printre rânduri

Radu Herjeu

şi slavă Domnului că am suferit, deşi unii au impresia că nu. Am suferit poate mai mult decât alţii, pentru simplul fapt că am făcut sigur mai multe filme. Şi mai mult, patriotismul din filmele mele nu era unul de tip comunist, şi în special naţionalismul lui Ceauşescu, eu eram de cu totul alt gen. Dovada este că toate filmele mele istorice au fost dublate de către Ceauşescu. R.H.: Domnule Nicolaescu, vom ajunge şi la film, să rămânem deocamdată în 1962. După 1962 v-aţi întors în ţară şi aţi trecut la filme artistice, de lung metraj. S.N.: Da, propunerea a venit din Franţa. Trebuia să fac „Castelul din Carpaţi“ după Jules Verne. Adică m-am întors din Franţa în România cu trei producători: cu Richard Davis, cu Henri Deutchmaister şi un francez jumătate englez, toţi trei vrând să facă „Castelul din Carpaţi“. De la „Castelul din 250 Carpaţi“, întârzierea scenariului la care lucra şi Titus Popovici - aşa l-am cunoscut pe Titus Popovici - am lucrat cu cei mai mari scenarişti la Paris, de la „Castelul din Carpaţi“ am avut ocazia să fac un film istoric. Şi am spus „Dacii“. Bineînţeles că nu a fost „Dacii“ ca proiect prima dată, am spus „Traian şi Decebal“, „Mihai Viteazul“ - toate erau ocupate, erau alţi regizori, alte echipe care îşi făcuseră un calendar pe o sută de ani. Nu mai era nimic din istorie şi atunci am zis „Dacii“, la daci nu se gândise nimeni. Cum străinii au intrat imediat în „Dacii“ fiindcă aveau bani, am avut actori, aşa am realizat primul film. Ca răspuns conducerea Ministerului Culturii, la cererea cuiva, nu are importanţă cine, pentru că l-am iertat, m-a judecat şi trebuia să fiu schimbat, după ce realizasem trei sferturi din film. Şi atunci actorii francezi au spus că în contract scrie că regizor este Sergiu Nicolaescu şi dacă Sergiu Nicolaescu va fi schimbat, se urcă în avion şi pleacă. Şi atunci n-au avut ce face şi au trebuit să mă lase regizor până la sfârşitul filmului. La sfârşitul filmului probabil că m-ar fi aşteptat o cumplită cenzură care mi-ar fi făcut, probabil, filmul praf. M-a ajutat în momentul acela Titus Popovici, când a văzut filmul s-a liniştit şi m-a sărutat, şi am avut norocul ca Ion Gheorghe Maurer să vadă filmul primul, şi după asta eu n-am mai avut cenzură. Deci am o recunoştinţă deosebită pentru Ion Gheorghe Maurer, care de la primul film m-a salvat de cenzură. R.H.: Domnule Nicolaescu, şi totuşi cum aţi trecut de la macrofilmări şi filmări subacvatice la regia unui film mult mai complex? Altă experienţă nu aveaţi în afara acestor scurt-metraje. S.N.: Situaţia n-a fost deloc uşoară, pentru că erau colegii care s-au împotrivit. Dacă mă lăsau toţi să mă scufund în apă în ideea că poate nu mai ies, sau să fac microfilmări, să orbesc la lumina aia de blitz trei zile până să

Printre rânduri

Radu Herjeu

declanşez aparatul, dacă mă lăsau în treburile astea, mă lăsau cu liniştea că nu-i pot concura. În momentul în care am intrat într-un domeniu în care deveneam un concurent, vă asigur că am avut foarte mulţi împotriva mea, care au încercat să mă oprească înainte să vadă primul film. Deci primul film a fost o mare suferinţă, pot să vă arăt pagini de ziare în care eram atacat şi cineva spunea că „dacă Sergiu Nicolaescu va face vreodată vreun film care se poate şi proiecta, atunci înseamnă că este Orson Wells“, şi o spunea un om cu mari calităţi. Atât de sigur era că n-o să reuşesc. Toată lumea zicea: „lasă-l, că o să-şi rupă gâtul“. Şi cu toate acestea, „Dacii“ a fost un succes imens. R.H.: Cum aţi simţit acest succes la primul film de lung metraj şi la o vârstă destul de tânără, când e uşor să capeţi o părere supradimensionată 250 despre sine? S.N.: Aşa cum m-aş simţi să-mi spuneţi acum că o fată de 18 ani superbă, Miss România, mă iubeşte pe mine. Un om, ca să se bucure, trebuie să obţină ceva la timp. Când nu ai obţinut ceva la timp şi ţi-ai dat viaţa, a curs sânge ca să ajungi până acolo, atunci nu te mai bucuri. Simţi o căldură imensă care îţi pătrunde în corp, mai ales când vedeam miile de oameni aplaudând şi venind la cinematograf, eram emoţionat, dar nu eram bucuros, pentru că bucuria murise. Murise prin luptă. Nu ştiu ce e aceea bucurie şi fericire. În bucurie şi fericire trebuie să existe minimum doi. Eu întotdeauna am fost singur. Şi în luptă, şi în succes. R.H.: Spuneaţi în carte că v-aţi sacrificat viaţa pentru profesie. S.N.: Da, fără doar şi poate. Orice mă întrebaţi de viaţa mea, mă gândesc la ce film era în perioada respectivă, dacă mă întrebaţi, de pildă, cum a fost viaţa mea în 1970, imediat mă întorc înapoi să văd ce film am făcut şi pot să vă vorbesc de lucruri necunoscute, dar dure, crunte câteodată, suferinţe incomensurabile, dar nu m-am plâns. Asta era diferenţa. Nu m-am plâns nicăieri, nici la presă, nici la partid, nu m-am plâns niciodată nimănui. Faptul că nu m-am plâns nimănui nu a făcut să-mi fie mai uşor, dar în orice caz nu am cerşit mila nimănui. Faptul că am fost recunoscut l-a făcut pe Ceauşescu să încerce să mă dubleze, să mă înlocuiască, a crezut că şi un „Mihai Viteazul“ făcut de alţii o să aibă acelaşi succes. Paf, a căzut. „Dacii“ a fost dublat de „Columna“ şi de „Burebista“ - un scenariu care mi-a fost dat şi mie, era să mor de râs când l-am citit, era ceva îngrozitor, era Ceauşescu transpus în Burebista. Bietul George Constantin a trebuit să interpreteze o catastrofă de rol de tipul acesta. Nu, eu n-am făcut filme de tipul acesta. R.H.: Domnule Nicolaescu, aţi încercat mai multe genuri de filme. De

Printre rânduri

Radu Herjeu

care v-aţi simţit cel mai legat? S.N.: De plăcut îmi place cel mai mult filmul de artă. În categoria asta eu n-am făcut decât patru filme: „Moartea lui Ipu“, „Osânda“, „Ciuleandra“ şi „Ultima noapte“. Aceste filme mi-au dat cea mai mare satisfacţie mie personal în timpul filmărilor şi în pregătirea lor. E mare lucru treaba asta. Dar fără doar şi poate cel mai legat sunt de filmele istorice. Deşi unii zic „da, dar aţi fost şi sunteţi un maestru al filmelor de acţiune“, sunt fără discuţie, sunt pe plan internaţional recunoscut, şi în filmul istoric şi în filmul de acţiune, dar nu acesta a fost idealul meu niciodată. M-am jucat. În filmele de acţiune, făcând pe poliţistul, m-am jucat. Era un lucru pe care-l ştiam foarte bine, aveam un unchi poliţist, şi el mort în închisoare, care mi-a sugerat modelul poliţistului, comisarului, pe care l-am jucat eu. Ciudat este că la securitate toţi aveam pe vremea aceea, sau aproape toţi, un dosar. Şi pe 250 dosarul meu, între ghilimele, scrie „Comisarul“, bineînţeles. R.H.: De ce n-aţi făcut mai multe filme de artă atunci? S.N.: Pentru că eu cred că misiunea mea a fost şi este să fac film istoric. Pe de o parte cunosc bine domeniul, am fost un pasionat al istoriei, pe de altă parte am considerat întotdeauna că datoria mea este să redau spectatorilor, naţiunii române, demnitatea aceea pe care istoria i-a dat-o şi care întrun anumit regim s-a pierdut. Deci lupta mea a fost de o refacere a istoriei, a moralului şi a demnităţii româneşti. E o misiune. Sunt ca un misionar. E greu să vă dau detalii, dar m-am considerat ca un misionar în domeniul istoriei. R.H.: Spuneţi într-una din cărţile scrise de dumneavoastră că sunteţi adeptul unui naţionalism articulat pe realităţi şi exemple istorice, iar pe de altă parte spuneţi în introducerea la „Revoluţia - începutul adevărului“ că, privind cu luciditate trecutul nostru, „Ne vom îneca într-un ocean de amărăciune, câte secole de beznă, trădări, groază, persecuţie şi iobăgie, ce puţine clipe de glorie sau de triumf. Mă revoltă jelaniile şi resemnarea din atât de iubita noastră Mioriţă“. S.N.: Corect. Dar nu e contrazicere. Vreau să vă spun următorul lucru şi asta am crezut întotdeauna - că o înfrângere, o greşeală este de multe ori mai importantă pentru noi decât o victorie, pentru că avem ceva de învăţat exact şi sigur în ce priveşte ceea ce trebuie să evităm. Pe când o victorie, în realitate nu e o victorie dacă după aceea te culci pe laurii ei, iar o înfrângere nu este o înfrângere, o bătălie pierdută nu înseamnă că ai dispărut, dimpotrivă, trebuie să renască în tine dorinţa de victorie, şi din nou vei lupta mai mult, mai puternic, cu mai multă râvnă pentru a cuceri ceea ce în prima bătălie ai pierdut. Să fim realişti, să vedem istoria noastră aşa cum a fost, cu

Printre rânduri

Radu Herjeu

părţile ei bune şi părţile ei rele, şi prin cunoaşterea trecutului nostru să încercăm să ne facem un prezent şi un viitor. Dar dacă încercăm să minţim - o să se supere mulţi pe mine spunând aceasta - atunci când istoricii devin unelte politice, istoria este o minciună. Atunci când istoricii devin oameni politici, sigur este o altă minciună. De aceea va trebui întotdeauna să ne aplecăm cu respect asupra istoriei, să fim neutri politici şi să încercăm să scoatem la iveală adevărul. O să-mi spună probabil toată lumea că nu-i adevărat, nu răspund că fiecare are adevărul lui, fiecare trebuie să-l caute, nici Isus Hristos n-a ştiut să răspundă când l-a întrebat Pilat „ce este adevărul?“. A tăcut. A spus: „adevărul este Dumnezeu“. Deci nici eu nu voi putea spune ce este adevărul. Adevărul trebuie să-l câştigi singur. Consideri că nu spun adevărul? Cercetează, caută, şi găseşte-ţi singur adevărul, dar nu uita ce am 250 spus şi eu. R.H.: Domnule Nicolaescu, ce părere aveţi despre „Punctul Zero“, din punct de vedere al realizării, sunteţi mulţumit? S.N.: „Punctul Zero“ este un film de acţiune, nu este un film politic, în care am profitat, în primul rând era o experienţă, prima coproducţie româno-americană. În această condiţie am făcut un film de acţiune, nu s-a vrut un film al revoluţiei, dar am profitat de acest lucru neştiind ce-mi aduce viitorul, să fac un lucru care va rămâne pentru sute de ani. Este momentul execuţiei lui Ceauşescu, pe care l-am realizat matematic, cinstit, aşa cum a fost, pentru că el nu a fost filmat. Mi-am atins scopul, arătând acest moment pe care poporul român ar trebui să-l cunoască, tot aşa cum am considerat tot o datorie a mea să arăt un alt sfârşit de viaţă, acel al lui Ion Antonescu, în iunie 1946, când a fost executat la Jilava. Am avut imensa satisfacţie de a găsi negativul original care se pierduse. Nimeni nu mai ştia de acest negativ. Cu perseverenţa şi cu acel har cu care numai Dumnezeu m-a ajutat, un Dumnezeu român, am găsit acel negativ original. În filmul „Oglinda“ apare execuţia mareşalului, este o lecţie pentru poporul român această execuţie şi modul în care acest om, care a avut vocaţia eroului, a trecut dincolo de fiinţă şi cum a trecut dincolo de fiinţă un om care avea vocaţia să fie cel mai mare român dintre români. R.H.: Revin totuşi la „Punctul Zero“, nu ca subiect, ci ca realizare. Nu credeţi că aţi cedat poate unor şabloane importate de la partenerii americani? Mă gândesc că urmăririle din filmele cu comisari erau mai veridice poate decât urmăririle din „Punctul Zero“. S.N.: Da. Filmele cu comisari erau filme foarte bune. Ăsta e un film uşurel, de tip american. R.H.: Şi aţi acceptat totuşi, cu statutul dumneavoastră, să faceţi un film

Printre rânduri

Radu Herjeu

uşurel numai pentru a păstra pe peliculă sau a reconstrui momentul execuţiei? S.N.: Există momente de tipul acesta în viaţa unui regizor, pentru a obţine ceva. Ceea ce a fost importantă era execuţia. În condiţiile cinematografiei româneşti de după revoluţie, an de an aceste condiţii au fost din ce în ce mai mizerabile, mergând astăzi până la catastrofă. De pildă astăzi sunt pregătit să fac un film Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz, titlul este „Triunghiul morţii“ şi m-am certat cu echipa din cauza costurilor, care au crescut de trei ori. Deci, nu-mi ajung banii să fac acest film. Deci, s-ar putea să nu-l fac. Ar însemna ca anul acesta să nu facem nici un film. Ies trei filme: Iulian Mihu, Dan Piţa şi Mircea Veroiu - regizori mari. Aceste filme ies, dar au fost filmate anul trecut. Dar ca să facem un film anul acesta şi să iasă anul acesta, cum vroiam eu să fac… cred că nu voi avea această şansă, pierzân- 250 du-se tot. Regimul comunist m-a împiedicat să fac filme din primul război mondial fiindcă însemna să aduc pe ecran rolul lui Ferdinand, că monarhia ar fi realizat România Mare. Am reuşit o dată să aduc pe ecranul filmului românesc un rege, Carol I, l-am jucat chiar eu. R.H.: Întotdeauna aţi spus că n-aţi fost favorizat până în 1989. S.N.: Unii spun că am fost favorizat. Şi eu le spun „nu-i adevărat“. Dar de la mine citire nu voi spune niciodată „n-am fost favorizat“. R.H.: Aţi răspuns tot la o anumită întrebare. S.N.: Dacă ar spune cineva că am fost unul din favoriţii regimului, i-aş solicita să-mi dovedească cum şi îi voi replica imediat. Nu am fost un favorit al regimului. Am avut mai multe greutăţi decât unii care au făcut pe victimele regimului. R.H.: Şi totuşi spuneţi că aţi fost lăsat să trăiţi şi să munciţi. Eu cred că aţi putut şi să nu faceţi multe compromisuri. Dumneavoastră povestiţi în carte cum v-aţi menţinut ferm pe poziţie cum că nu schimbaţi aia, nu modificaţi cealaltă şi că până la urmă în multe cazuri rămânea ca dumneavoastră. Aţi spus că nu vroiaţi să faceţi filme de propagandă sau să regizaţi spectacole şi a fost ca dumneavoastră. S.N.: Da, dar eram deja Sergiu Nicolaescu, eram deja în Europa un nume cunoscut. Nu mai puteai să-l iei pe Sergiu Nicolaescu şi să-l tragi ca pe o cârpă de colo colo. În momentul în care se afla că Sergiu Nicolaescu nu are de lucru, mă chema orice studio din străinătate să mă angajeze. Nu mai puteau, gata! Exista o graniţă, când am trecut de ea m-au lăsat în pace. R.H.: Şi totuşi au fost oameni de valoare, poate nu neapărat în domeniul cinematografic, care au făcut compromisuri, pentru că aşa au crezut că pot să realizeze ceva.

Printre rânduri

Radu Herjeu

S.N.: Eu nu-i condamn. Poate cineva să-l condamne pe Liviu Ciulei că a luat-o le Lica Gheorghiu în filmele lui, sau pe Bratu care a luat în „Tudor Vladimirescu“ un rol principal şi l-am refuzat în „Dacii“? Aici depinde de firea omului, nu condamn pe nimeni. Eu nu consider că acel compromis ar trebui să se întoarcă împotriva artistului. Era un compromis al sistemului, erai obligat. Dacă la mine nu veţi găsi astfel de compromisuri, nu înseamnă că îmi condamn colegii. Vreau să spun că în cinematografie au existat puţine filme cu elogii, unul dintre ele a fost făcut de unul din oamenii pe care îi ştiu eu care a fost în puşcărie ca deţinut politic, şi totuşi a făcut un astfel de film tocmai pentru a avea o pâine asigurată. Eu n-am avut nevoie. Eu mi-am câştigat o carieră internaţională. Am avut o premieră la Paris cu „Dacii“ cum poate doar la trei ani există o premieră aşa de spectaculoasă. 250 Deci eu, cu primul meu film, am fost un nume. R.H.: Domnule Nicolaescu, sunteţi orgolios? S.N.: Cred că da. Am şi o doză de orgoliu. R.H.: Ştiţi că circula o glumă cu dumneavoastră, apărea un film şi scria: regia - Sergiu Nicolaescu, scenariul - Sergiu Nicolaescu, în rolul principal Sergiu Nicolaescu, iar în rolul lui Sergiu Nicolaescu, mă rog, Amza Pellea sau Colea Răutu. S.N.: Da, în rolul lui Sergiu Nicolaescu cel mai potrivit era tot Sergiu Nicolaescu. Nu m-a deranjat. R.H.: Credeţi că aţi fost bun în tot ce aţi făcut? Adică v-aţi considerat bun, din moment ce aţi dorit să le faceţi pe toate într-un film? S.N.: Ştiţi cum e treaba aceasta? Mă întrebaţi de un lucru la care eu pot să vă răspund doar atât: „am ajuns la mal“, deci am ajuns. Vreau să spun că în topul actorilor am fost întotdeauna între primii trei, deşi nu mă consider actor, mă consider interpret, fiindcă n-am jucat decât ceea ce vroiam eu şi numai ceea ce mi se potrivea. În topul regizorilor am fost întotdeauna primul. În aceste condiţii eu eram autorul majorităţii scenariilor, am colaborat cu scenarişti excelenţi şi vreau să mărturisesc fără nici un pic de ruşine, chiar atunci când eu am scris un scenariu, cum a fost „Osânda“ sau „Ultima noapte“ am avut ajutorul prietenesc al unor mari scriitori, cum a fost Francisc Munteanu sau Titus Popovici. Eu le dădeam scenariul şi ţineam cont de ce îmi spuneau ei, nu de ce îmi spunea Ministerul Culturii, cum astăzi ţin cont de ce mi-a spus D.R. Popescu când i-am dat un scenariu să-l citească şi mi-a spus nişte lucruri extraordinare. Dar eu am scris scenariul, evident că eu am scris scenariul respectiv. Cred că sunt un bun scenarist, nu e meseria mea, o fac numai când e nevoie, ca actor este cuvântul spectatorilor să-l spună, ei decid dacă sunt bun sau nu ca actor.

Printre rânduri

Radu Herjeu

R.H.: Ca regizor la fel... S.N.: Ca regizor tot spectatorii hotărăsc. Şi după părerea mea, au hotărât deja. La vârsta mea nu se mai pune problema. R.H.: Dar există ceva în ce nu sunteţi bun? S.N.: Vedeţi dumneavoastră, am făcut ceva ce nu ştiu să fac? Eu nu am făcut şi nu am intrat decât în ceea ce ştiu să fac. De pildă în politică, m-aţi văzut intrând în faţă? Nu vorbesc de revoluţie. Nu. După revoluţie. M-aţi văzut vreodată ieşind în faţă în vreun partid? Nu m-aţi văzut niciodată. Deci acolo unde nu mi-e locul, simt eu, şi acolo unde nu mă simt capabil mă retrag în spate, în planul doi, sau planul trei. Ţin minte că în 22 decembrie făcusem toţi CFSN-ul şi „hai să apărem la televizor!“. De unde până atunci fusesem printre primii care au influenţat ceea ce se petrecea în televiziune, în momentul în care s-a făcut această fotografie, vă puteţi uita la ea, 250 eu sunt undeva într-un colţ în dreapta, în fund. Asta vă poate spune mai multe. Deci nu mă bag acolo unde nu mă pricep. Dar unde mă pricep, nu stau pe planul doi. R.H.: Domnule Nicolaescu, vă mulţumesc că aţi acceptat invitaţia mea, sper să ne mai dăruiţi curând şi alte filme, de artă în special, şi istorice şi să aveţi şi o viaţă mai plină, pe lângă succesele din carieră.

Printre rânduri

Radu Herjeu

Printre rânduri Radu Herjeu

Octavian Paler
Scriitor

250

Radu Herjeu: Domnule Paler, aş vrea astăzi cu dumneavoastră să am un dialog în care să putem vorbi despre lucruri pe care le descrieţi mai mult în cărţile dumneavoastră decât în editorialele dumneavoastră, şi mai ales în cărţile dumneavoastră mai vechi, în perioada în care probabil aveaţi mai puţine dezamăgiri şi mai multe speranţe decât acum. Octavian Paler: Şi mai multe iluzii. R.H.: Iluzii... eu prefer să le numesc încă speranţă. În „Apărarea lui Galilei“ spuneaţi că fericirea o găseşti acolo unde crezi cu putere în ea, şi vreau să vă întreb mai întâi nu dacă este adevărat ci dacă e uşor să crezi în fericire. O.P.: Vreţi să cred în fericire pe o vreme ca asta, cum e afară, cu ploi putrede, o iarnă de care eu mă tem? Eu sunt un om al verii. Vara sunt foarte optimist. Chiparoşi, iarbă însorită. Vara îmi e mai uşor să fiu optimist, chiar 250 fericit. Pot să văd în lumină ceva aproape mistic, când vine toamna lucrurile se schimbă puţin, iar când se apropie iarna intru într-un regim psihic mai jos. Oricum, dacă discutăm despre fericire, îmi aduc aminte ce zice undeva Kierkegaard, că fericirea există numai după ce a trecut. Câtă vreme o trăieşti, ea este perisabilă. Nu ştii niciodată dacă nu rişti în clipa următoare să devii din fericit nefericit. După ce a trecut însă, poţi să spui „am fost fericit“. Cu alte cuvinte, mă tem că paradisurile există numai ca paradisuri pierdute. În „Apărarea lui Galilei“ e vorba de altceva. E vorba de un personaj care e un fel de alter ego al meu, se înţelege asta, şi care îşi găseşte în ultimele resurse de vitalitate chiar fondul de a crede. Cu alte cuvinte, mie mi se pare că soluţia optimă pentru cineva este soluţia lui Don Quijote. Anume aceea de a crede în ceea ce simţi nevoia să crezi, de a iubi ceea ce simţi nevoia să iubeşti, fără să-ţi mai pese de părerile celorlalţi. R.H.: Dumneavoastră mai aveţi puterea asta? O.P.: Cred că da. Din fericire, încă da. R.H.: Şi câte ierni au trecut peste dumneavoastră, la acest mod de vă nega fericirea sau dreptul la fericire? O.P.: Nu neg. Dimpotrivă, faptul că mă agăţ, cum zice un vers celebru, de partea însorită a îndoielii, este o dovadă că am nevoie încă să cred în şansa de a fi fericit. Mi-ar fi greu să le număr. Pe cele fizice pot, dar nu ele contează. Probabil au fost vreo trei. Prima iarnă a fost aceea în care am ieşit din copilărie, în care copilăria mea a murit şi o dată cu ea o lume întreagă. Lumea copilăriei mele, care a fost o altă lume decât ceea ce a urmat. Eu sunt un imigrant în Bucureşti şi a trebuit să mă civilizez aici, să devin din micul barbar care am fost cândva o persoană civilizată adaptată la cerinţele urbanităţii. Nu ştiu dacă am reuşit până la capăt, dar m-am străduit, m-am stră-

Printre rânduri

Radu Herjeu

duit atât de tare încât până la urmă am reuşit să pierd şi rădăcinile mele. R.H.: Aşa simţiţi? O.P.: Da. Cu alte cuvinte eu sunt astăzi nu un bucureştean complet, pentru că am nostalgia universului pierdut al lumii copilăriei mele, dar nu mai sunt nici ce-am fost, pentru că n-aş mai putea trăi într-un sat. Iar în satul meu mă duc foarte rar, mă duc întotdeauna doar câteva zile, după care simt nevoia să plec, deoarece mă izbesc acolo de trecut ca de un zid, pot să aparţin în continuare acelui sat doar câtă vreme sunt departe de iarnă. R.H.: Prima iarnă. Şi a doua? O.P.: A doua iarnă a fost cred cea care a urmat după iluziile mai mult sau mai puţin responsabile din adolescenţa şi tinereţea mea. Am visat tot felul de prostii în adolescenţa mea. Întâi am visat să merg pe urmele lui 250 Nansen la polul nord. Eu care nu suport frigul astăzi, după cum v-am mărturisit. Apoi am visat să merg pe urmele lui Amundsen la polul sud, am suferit îngrozitor când am aflat, citind toate cărţile pe tema polului sud sau polului nord pe care le-am găsit, cum a murit Robert Scott în Antarctica, scriind în jurnalul său această frază dramatică „este îngrozitor să trăieşti într-o lume în care numai cel dintâi contează“. Pentru că el la Polul Sud găsise drapelul norvegian înfipt de Amundsen. Am visat de asemenea să ajung în Spania, singura ţară pe care am dorit s-o cunosc, şi să refac drumul lui Don Quijote. Mă supraestimam, fără îndoială, socotindu-mă cumva din stirpea idealiştilor de genul lui Don Quijote, dar adolescenţa nu are farmec decât dacă e iresponsabilă. După toată această experienţă - de altfel am traversat experienţe foarte interesante, fascinante - am avut trei ani de delir livresc, la propriu, în care mi-am albit nopţile citind tot ce-mi cădea în mână, biblioteci, nu exagerez, fără nici un criteriu, într-o nesfârşită dezordine. Luam de la bibliotecile de împrumut ale vremii şi Kant, şi Hegel, dar şi Octav de Silla, şi „Cuibul bufniţelor“, şi „Anna Karenina“, fără nici un criteriu. De altfel, nici nu aveam educaţia estetică necesară pentru a-mi fixa un program foarte strict. Oricum, astăzi ştiu foarte bine că Borjes are dreptate când aseamănă paradisul cu o bibliotecă, pentru că eu am fost în Arcadia, am fost în acel paradis, am trăit trei ani în care am scos din preocupările mele şcolare jumătate din materii, pentru a-mi face timp de lectură şi în care am fost fericit. Am plâns pe cărţi, am râs pe cărţi. R.H.: Nu v-aţi simţit singur în Arcadia? O.P.: Singurătatea, în formele ei periculoase şi penibile, am descoperito mai tîrziu, deşi ea a fost, dacă vreţi, prima mea experienţă din viaţă. Eu am descoperit singurătatea la trei ani şi două luni fix, ştiu bine, chiar perfect ziua, cunosc perfect chiar şi împrejurarea. Se întâmpla această poveste la

Printre rânduri

Radu Herjeu

moartea bunicului meu matern. Părinţii mă luaseră acolo, n-aveau cu cine să mă lase probabil acasă, şi ca să nu-i încurc la pregătirile pentru înmormântare m-au trimis undeva în livada casei bunicului meu. Era prin noiembrie, una din ultimele zile frumoase de toamnă, cu un soare fabulos, pe care îl văd şi astăzi, cu merii înroşiţi de primele friguri de toamnă şi cu frunze uscate pe jos care foşneau, şi am mers aşa prin grădina aceea preţ de jumătate de oră, absolut fericit. Prima descoperire a vieţii mele a fost de fapt această sensibilitate a mea, aproape mistică, la lumină. Şi la un moment dat m-am speriat. Am văzut că nu mai auzeam rumoarea din curte, nu mai era nimeni în jurul meu şi m-am speriat. Atunci am descoperit singurătatea. Dar în formele ei adevărate am descoperit-o mai târziu, în Bucureşti, unde am fost departe de părinţi, fără prieteni, din nenorocire pentru mine, din vina 250 mea, fără îndoială. R.H.: De ce,? O.P.: Din vina sensibilităţii mele retractile, de rac conservator care amestecă tot ce e mai prost în zodia racului, adică şi un orgoliu excesiv uneori, şi o timiditate cam arţăgoasă. Heraclit zice undeva că „destinul este propriul nostru caracter“. Eu pot să confirm asta, întrucât într-o bună măsură destinul meu a fost decis de caracterul meu. De altfel, pot să confirm şi altceva. Cartea pe care o scriu acum are la bază aceată idee, cartea se cheamă „Despre barbari, cu melancolie“. Ei bine, în această carte plec de la ideea (şi eu o cred serioasă) că destinul unelteşte prin amănunte anodine. Unora le asigură momente spectaculoase (de pildă cum i-a asigurat lui Cezar un Rubicon), dar, desigur, oamenilor obişnuiţi le provoacă destinul prin amănunte care uneori nici nu sunt observate. Treci pe o stradă oarecare, la o anumită oră, într-o anumită zi şi nu-ţi dai seama că pe o altă stradă în o altă zi, la o altă oră, destinul tău ar fi fost altul. Ei bine, în viaţa mea au existat amănunte care mi-au hotărît în mod limpede soarta. Asta ar fi, să zicem, a doua iarnă. A treia iarnă a fost când am trăit un fel de şubrezire a certitudinilor, când am intrat în faza de ruină a certitudinilor mele şi a iluziilor mele. Eu am fost întotdeauna convins că e important să ai iluzii, dar nu de rând. Mediocritatea iluziilor depinde de noi, mediocritatea vieţii nu depinde de noi, uneori e decisă de împrejurări, dar asta costă, fără îndoială. Şi a existat un moment în viaţa mea în care mi-am dat seama de adevărul dramatic, tragic aş zice, dintr-o frază a lui Camus care vorbeşte despre noaptea care se adună din ce în ce mai deasă în urma noastră şi care ne face să descoperim de fapt cât de nesfârşită e ignoranţa noastră. În adolescenţă şi o bună parte din tinereţea mea am mers cu încrederea în certitudini până la ridicol uneori. În adolescenţă eram convins că absolutul e undeva la îndemâna

Printre rânduri

Radu Herjeu

degetelor mele. Astăzi mă gândesc cu melancolie la acele zile pentru că de fapt am atât de puţine certitudini încât mă tem să le mai înşir. Ştiu în schimb cât de relative sunt toate şi mă obsedează între altele, să zicem, acel detaliu care ne e povestit despre ce făcea Cezar Borgia, care în fiecare seară ardea nişte câlţi pentru a se convinge că orice glorie e deşartă şi că totul e efemer. Toate trec. Până la urmă nu rămâne decât întrebarea lui Hamlet: „A fi sau a nu fi?“. R.H.: Frica trece? O.P.: Frica se transformă. De altfel vreau să vă precizez că eu am scris „Apărarea lui Galilei“ ca un lung monolog despre frică pentru a-mi da curaj. R.H.: Şi v-aţi dat? O.P.: Da, faptul că am avut curaj să vorbesc despre frica mea şi despre 250 îndoielile care, la un moment dat, mă podideau, a fost după părerea mea o dovadă că în limitele mele mi-am dat curaj. Dar frica se transformă; a dispărut frica politică, astăzi nu cred că se mai poate vorbi de o frică politică… am ieşit din faza asta. Dar iată instaurându-se în locul fricii politice, frica economică. Pe care o văd acţionând şi provocând aceleaşi ravagii. R.H.: Credeţi că frica ar putea fi pe undeva motorul evoluţiei umane? O.P.: Aş zice din fericire. Vă daţi seama cum ar arăta o lume în care nar exista frica de moarte? După părerea mea, dacă nu tot, aproape tot ce e important în această lume, tot ce e durabil, s-a născut din frica de moarte. Fără frica de moarte mă tem că bibliotecile şi muzeele ar rămâne în mare măsură goale. Frica de moarte a ridicat Piramidele, a plantat şi Sfinxul lângă Piramide, frica de moarte a creat capodopere. Lucrurile nu sunt foarte simple. Mie îmi plac bufonii din piesele lui Shakespeare, care fac tumbe, sau vorbesc în răspăr, sau îmi plac bufonii taciturni din pânzele lui Velasquez. Nu-i suport în politică. Îmi plac şi nebunii, nebunii grandioşi, de altfel îmi plac nebunii mai mult decât înţelepţii, sunt îndrăgostit într-o mult mai mare măsură de marii nebuni din istoria culturii, acei nebuni care au pictat, ca Van Gogh, care au scris o poezie extraordinară ca Holderin, sau au făcut filosofie, ca Nietzsche. R.H.: Credeţi că nebunia n-ascunde frică? O.P.: Nu. Cred că nebunii sunt dincolo de frică, precum sfinţii. Sigur că, dacă ne gândim la faptul că există şi nebuni de alt ordin, nebuni care se visează Napoleon, nebuni care, în loc să creeze, vor să comande, atunci se poate vorbi de frică. Chiar de frica oglinzii. R.H.: Nu ştiu dacă la dumneavoastră frica politică sau frica economică au fost primordiale. Ce frică e la dumneavoastră pe primul loc, cea care vă paralizează, frica dată de vipere?

Printre rânduri

Radu Herjeu

O.P.: Mai multe. Frica de ratare. R.H.: O mai aveţi acum? O.P.: Da, fără îndoială. De pildă, ce înţelegeţi prin viaţă împlinită? Dacă socotiţi că viaţă împlinită înseamnă succes, notorietate, atunci înseamnă că discutăm pe două paliere diferite. Eu cred că poţi să-ţi ratezi viaţa chiar având şansa de a fi răsfăţat în succes sau în notorietate. Totul e ce faci cu viaţa ta. Şi mă tem că nu există decât vieţi ratate pentru că nu există după părerea mea viaţă în care să fie împlinite toate iluziile şi toate idealurile. Ori cel care şi le împlineşte n-a avut idealuri prea mari şi atunci şi le-a putut împlini, ori a avut nebunia să tatoneze imposibilul şi atunci fără îndoială că ratează. Mă persecută ideea că viaţa este altceva decât un drum între o naştere şi o moarte. Şi de aceea mă tem, şi mă tem şi de altele. Am senzaţia că în acest sfârşit de secol până şi Dumnezeu trebuie pipăit de experţi. 250 Atât de departe este dus un anumit pragmatism, cu care unii se laudă, pe care eu însă îl deplor. Mă întorc la credinţă şi zic că până nu crezi până la capăt în ceva, până nu iubeşti nebuneşte ceva, sunt mult mai mari şansele de a te rata. La urma urmei, orice singurătate e o formă de ratare. Şi eu nam fost şi n-am rămas străin de singurătate, chiar dacă n-am fost niciodată un solitar adevărat, pentru că am avut mereu nevoie de lume, de ceilalţi. Nam putut înţelege niciodată acea afirmaţie a lui Sartre că „infernul este celălalt“. Eu am fost tentat mai degrabă să cred că infernul este în mine. R.H.: Şi totuşi, în a judeca eşecul unei vieţi, n-ar trebui să ţinem cont şi de efectele vieţii noastre asupra celorlalţi? Poate dumneavoastră v-aţi simţit singur, dar poate ceilalţi, avându-vă pe dumneavoastră, citindu-vă, nu s-au simţit singuri. Poate că eşecul, aşa cum îl vedeţi, al vieţii dumneavoastră, ia împiedicat pe ceilalţi să-şi rateze viaţa. O.P.: Eu n-am vorbit de eşec. Eu am vorbit de teama de eşec. Ceea ce e cu totul altceva. Cred însă, şi aici vă dau dreptate, că există o anume solidaritate a solitarilor, a singurătăţilor. Unamuno chiar face undeva un fel de apel patetic adresat tuturor solitarilor să se solidarizeze pentru a face lumea şi viaţa mai suportabile. Sigur că lucrurile astea m-au obsedat continuu. Eu cred că partea cea mai bună din mine, câtă există, se află în obsesiile mele, în îndoielile mele, în iluziile mele, în deziluziile mele, eu nu cred că deziluziile reprezintă întotdeauna un eşec şi nu cred că ele sunt întotdeauna în defavoarea noastră sau penibile. Deziluziile ne arată cât de mult am fost în stare să sperăm sau să ne amăgim la un moment dat. Încât eu îmi măsor uneori drumul prin viaţă şi ce-am reuşit să las ca dâră în urma mea, poate mai mult după dezamăgirile mele. E interesant să crezi c-ai fost, te-ai crezut mai bun decât eşti.

Printre rânduri

Radu Herjeu

R.H.: Veţi afla vreodată? Daca v-aţi crezut mai bun decât sunteţi cu adevărat? O.P.: Nu ştiu. Oricum eu fac o experienţă interesantă în cărţile mele, nu foarte plăcută dar nu mă pot lepăda de ea în momentul de faţă. Mă persecută, ca să fiu exact, câtă sinceritate putem suporta. Am ajuns la concluzia că o sinceritate deplină nu e posibilă. Nu există sinceritate absolută pe lume. Până şi Rousseau în confesiunile lui zice la un moment dat: Mi-e foarte uşor să recunosc că am fost vinovat, dar mi-e aproape imposibil să recunosc că am fost ridicol. Şi-mi dau seama că dificultatea cea mai mare o întâmpin atunci când este cazul să-mi recunosc un gest caraghios pe care l-am săvârşit într-o anumită împrejurare. R.H.: Aţi săvârşit multe lucruri caraghioase? O.P.: Cred că da. Voi mai spune o dată că am umblat trei ani prin anti250 cariatele din Bucureşti după o carte care nu există şi pe care n-a văzut-o nimeni: „Secretul secretelor“ a regelui Solomon, eu fiind convins la acea dată că voi reuşi să găsesc acea carte şi voi fi marele ei descoperitor, după ce toată Renaşterea s-a chinuit să o caute şi n-a reuşit s-o găsească. E caraghios, nu? Dar sunt fericit că am fost în stare şi de asemenea gesturi caraghioase. Am mai avut şi altele. R.H.: Câte lucruri importante n-aţi înţeles în viaţă? O.P.: N-am înţeles destule. Faptul ca mai am încă putere de a mă mira este dovada că sunt destule lucruri pe care nu le-am înţeles. Multă vreme nam înţeles, de pildă, că trecutul este de două feluri, cum zice Berliaev. Este un trecut mort, stins, expediat la arhive, şi există un trecut viu care se află în prezentul nostru, în cenuşa din noi, în cenuşa asta radioactivă a melancoliilor noastre care acţionează şi care determină în bună măsură prezentul. Eu acum sunt în buna condiţie de a înţelege cât de viu este trecutul. Iată ceva pe care l-am înţeles destul de târziu. Tot târziu am înţeles cât de caraghioasă a fost propensiunea mea spre înţelepciune în tinereţe când umblam înnebunit după tot ce îmi putea spune despre cei şapte înţelepţi ai Greciei Antice şi eram convins că înţelepciunea este supremul criteriu întro existenţă. Pentru a ajunge, cum am mai mărturisit de altfel, la convingerea că în bună măsură înţelepciunea este ceva fraudulos pentru că ea te duce spre dorinţa de a fi rezonabil, de a evita riscurile, de a fi prudent, de a nu crede, de a nu îndrăzni şi de a nu iubi nebuneşte. Am mai avut şi altele. R.H.: Şi atunci care ar fi criteriul, dacă nu înţelepciunea? O.P.: Nebunia... Între ghilimele. Nu nebunia patologică, fără îndoială, nebunia despre care vorbeam, care n-are de a face nimic cu politica; care are de-a face, dacă vreţi, cu filosofia, cu poezia, cu pictura, cu tot ce spiritul

Printre rânduri

Radu Herjeu

uman a îndrăznit dincolo de limite, dincolo de măsură. Aceasta este problema: de a face, cred eu, în viaţă lucruri fără măsură, nu cu măsură, cum ziceau grecii, fără măsură, adică a îndrazni până la capăt. R.H.: Domnule Paler, şi totuşi oamenii, în general, nu pot să-şi depăşească limitele foarte mărunte. Cum putem aştepta de la ei să depăşească limite mai presus de ei? O.P.: Daca există o înţelepciune care poate fi însuşită la urma urmei, este aceea de a-ţi iubi limitele. Asta da. Asta pot înţelege. De pildă acum eu sunt foarte aproape de această unică înţelepciune. Îmi dau seama cât de vulnerabil sunt, cât de relative sunt ideile mele, convingerile mele, îmi dau seama câtă cenuşă există în fostele mele mari credinţe şi iluzii, şi încerc sămi iubesc limitele, să mi le accept, cu alte cuvinte. Dar asta, dacă vreţi, priveşte capacitatea noastră de a ne consola. Nu ştiu dacă această capacitate 250 de a ne consola este cea mai fecundă. R.H.: Chiar vroiam să vă întreb dacă nu cumva, iubindu-ne limitele, vom înceta să luptăm împotriva lor. O.P.: Da, aveţi dreptate. E o observaţie subtilă asta. Aşa este. R.H.: De ce puţini oameni se pot autodepăşi în viaţă, se pot ridica de la condiţia lor, destul de simplă, de cetăţean al unei naţiuni, de membru al unei comunităţi? De ce nu pot sau nu-şi doresc să treacă peste această condiţie? O.P.: Pentru că sunt, după părerea mea, în situaţia de a privi prost oglinda. Sunt două moduri de a privi oglinda. Îndrăgostindu-te de tine şi considerându-te în felul acesta deasupra oricăror reproşuri, mai bun, sau pentru a te sinucide, ca Narcis. Eu am vorbit mult pe tema asta, şi chiar am făcut un muzeu în labirint, tentativa de a reabilita mitul lui Narcis, care a fost după părerea mea un personaj extrem de calomniat. Şi astăzi se vorbeşte curent despre narcisism. O prostie! Narcisismul n-are nimic de-a face cu frivolitatea indivizilor care se privesc în oglindă foarte mulţumiţi de cum arată sau cum sunt. Narcisismul este cu totul altceva. Narcis este un personaj tragic. De altfel, cei care vorbesc despre narcisism nu cunosc mitologie şi nu ştiu că de fapt Narcis a fost condamnat de Nemesis să se uite într-o fântână şi să se îndrăgostească de sine pentru că era foarte rece cu nimfele, cu femeile. El, frumosul Narcis, era un misogin. Iar cum misoginismul este văzut ca un delict şi în ochii zeilor, atunci a fost condamnat, prin Nemesis, să se uite într-o oglindă şi să ajungă la situaţia de a se autodevora, într-un anumit sens. Dar asta este cu totul altceva. R.H.: Şi totuşi, de ce oamenii nu reuşesc să vadă ce trebuie în oglindă? O.P.: Pentru că sunt ocupaţi cu alte lucruri. Sunt ocupaţi cu pulberea lucrurilor mărunte care ne orbeşte zilnic. Politicienii sunt ocupaţi să facă

Printre rânduri

Radu Herjeu

demagogie, uitând mereu că au existat demagogi iluştri. Demagog vine de la „demos“ şi „agagos“, care înseamnă a „conduce poporul“. Afaceriştii sunt ocupaţi cu conturile lor în bancă şi de cât le creşte prosperitatea, vanitoşii de vanităţile lor, toată lumea aleargă după ceva, uitând că există o sancţiune a timpului, care nu iartă pe nimeni, şi că a alerga spre ceva, spre o credinţă, spre un ideal, spre ceea ce iubeşti şi a alerga spre nicăieri, cu iluzia că ceea ce faci de dimineaţa până seara este foarte important, nu scapă de această penalizare a timpului. Dar problema autodepăşirii se pune, cred eu, într-un mod diferit, de la persoană la persoană. Depinde ce-ţi propui să fii ca să reuşeşti să te autodepăşeşti. Dacă nu vrei să fii decât, să zicem, senator, sau deputat, sau orice altceva, şi eşti aşa ceva, nu mai e cazul să te autodepăşeşti. R.H.: Exceptând faptul că în asemenea cazuri, când eşti senator îţi 250 doreşti să fii ministru, şi apoi prim-ministru şi aşa mai departe, evident că autodepăşirea o plasez numai pe plan spiritual, cel puţin numai acolo mă interesează, din ce am putut să observ, oamenii luptă cu mult mai multă energie pentru a se autodepăşi pe plan material, fizic, decât pe plan spiritual. Li se pare mult mai puţin importantă o asemenea evoluţie în plan spiritual decât în plan fizic şi mă întreb de ce, pentru că dacă şi-ar analiza probabil mai mult frica ar constata că ea nu vine din lipsuri materiale sau fizice. O.P.: Pentru că aceste vremuri, şi când spun vremuri nu mă gândesc numai la tranziţia românească, mă gândesc la cum arată lumea de astăzi, pentru că aceste vremuri nu sunt deloc favorabile spiritului, dimpotrivă, mă tem că idealiştii, romanticii sunt persoane deloc la modă astăzi şi sunt condamnaţi să intre în categoria persoanelor denumite pudic „a persoanelor defavorizate“. Sigur, noi, din „fericire“, avem şansa de a trăi într-un oraş unde gropile te cruţă de tentaţia de a privi spre cer, trebuie să fii foarte practic, foarte realist, când pui piciorul, ca să nu cazi în nas. Dar amintiţi-vă ce spunea Unamuno despre cum s-a născut filosofia. Filosofia s-a născut, spun asta pentru cei care nu ştiu, în clipa în care din doi oameni unul s-a ocupat de lucrurile practice, a privit în jos, pentru ca ceilalţi să poată privi cerul înstelat. Ei bine, vremurile de astăzi, nu numai în România, dar mult mai apăsat în România, lasă cerul înstelat pe seama astronomilor. Acum cam toată lumea este obligată, din varii motive, să privească în jos, la lucrurile practice, unii pentru că nu-i interesează cerul înstelat, alţii pentru că îi interesează numai ceea ce câştigă. Astăzi coatele sunt mult mai eficiente decât inteligenţa. Iată încă unul dintre motivele care determină dizgraţia spiritului azi. Eu, îmi aduc aminte mereu cu nostalgie, sunt incorigibil îndrăgostit de greci, că la greci, conducători de tipul lui Pericle nu vroiau

Printre rânduri

Radu Herjeu

glorie pentru ei, ci vroiau să construiască pe Acropole Parthenonul. Din nefericire, acest gen de oameni nu prea e la modă azi. R.H.: Dar cei care scriu o carte, făcând-o cadou celorlalţi? O.P.: Vă referiţi la scriitori. Trebuie să mărturisesc cu sinceritate că-mi scriu cărţile pentru mine, nu pentru cititori, pentru mine scrisul e o formă de exorcism, e modul meu de a mă suporta pe mine şi de a suporta lumea din jurul meu. E modul meu de a fi singur şi solitar în acelaşi timp. E ca un descântec, când stau în faţa maşinii de scris decuplat de lume, de istorie, de realitate, de toate mizeriile vieţii obişnuite. În clipa în care reintru în realitate sunt în pericol. În ciuda faptului că se crede despre mine că am călătorit mult, n-am călătorit mult, mai degrabă am bovarizat călătoria, amintindumi nişte drumuri pe care le-am făcut. Am înţeles că pentru indivizi de genul meu o călătorie este o formă de frică, am cunoscut multe spaime, multe 250 angoase departe de ţară şi m-am speriat în momentul în care am văzut cu câtă acuitate eram străin în acele realităţi. Nu fac o apologie a sedentarismului. M-am îngrozit însă când mi-am dat seama că pot să mă simt străin şi pe străzile Bucureştiului. Şi au fost şi sunt destule situaţii. Nu ştiu cum să explic acest sentiment. Se pare că Dumnezeu a terminat la un moment dat lutul la geneză, când a creat omul, şi nemaiavând lut la dispoziţie s-a folosit şi de noroi. Încât mai există din nefericire destul noroi, şi la noi, şi la alţii şi de câte ori mă lovesc de această evidenţă am o senzaţie foarte rea, foarte stranie de străinătate, gravă, pentru că nici o străinătate nu e mai gravă ca cea de la tine de acasă. Vorbeam despre satul copilăriei mele. De câte ori mă duc acolo şi mă simt străin, fiindcă satul copilăriei mele a murit, azi e cu totul alt sat, chiar dacă e cu case mai arătoase, sau are şi uliţe asfaltate. Dar mă simt străin. Satul acesta nu e satul meu. A rămas poate doar numele. Atunci am o senzaţie teribilă, mă duc întotdeauna la cimitir să îngenunchez la mormântul părinţilor mei, după care tentaţia mea este să plec imediat spre gară. Sau să mă urc în maşină şi să plec. Am acelaşi sentiment penibil pe care îl am atunci când mă simt străin în Bucureşti, eu fiind mai acasă acum în Bucureşti decât în satul copilăriei mele, deşi mi se întâmplă deseori noaptea să aud un cocoş în cartierul Cotroceni, sau câinii lătrând şi-atunci renasc în mine nişte amintiri demult uitate şi îmi dau seama că, oricât aş crede eu că m-am urbanizat, undeva în adâncurile mele există încă o sensibilitate a fostului mic barbar. R.H.: Domnule Paler, vă mulţumesc că aţi acceptat invitaţia mea şi să sperăm că fricile dumneavoastră nu vă vor împiedica să scrieţi în continuare şi să ne bucuraţi cu cărţile dumneavoastră.

Printre rânduri

Radu Herjeu

Printre rânduri Radu Herjeu

Adrian Păunescu
Poet

250

- interviu realizat în 1997 - interviu realizat în 1997 -

- interviu realizat în 1998 -

Radu Herjeu: Există un moment în viaţa unui poet când realizează că este poet? Adrian Păunescu: Da, dar crede din timp că este poet, deşi uneori nu ajunge să fie într-adevăr poet. Şi eu am crezut despre mine multă vreme, de când eram copil, pentru că fiecare lucru pe care îl întâlneam dispunea la o anumită armonie, de la vârsta de dinainte de scris. Mă uitam la lume şi mi se părea că e făcută ca să o aşez eu într-o formă, naivă ce-i drept, dar era altceva decât bună ziua, bună ziua, ce mai faci?! R.H.: Când aţi început să o puneţi în formele ei? A.P.: Nu ştiu dacă erau formele ei, dar era un mod de a schimba ordinea lumii şi de a căuta un înţeles. M-au impresionat când eram mic bocitoarele din satul meu. Şi ele au contribuit la clarificarea unui mesaj peste moarte: mi-am închipuit, copil fiind, că a face poezie înseamnă a vorbi şi cu istoria 250 şi cu prezentul, şi cu cei nou născuţi. Nu mă impresionau bocitoarele de meserie ci femeile care mergeau la tămâiat noaptea mult înainte de venirea zorilor şi le spuneau celor care nu mai erau lângă ele, în versuri emoţionante, ce mai e prin sat, ce mai e prin lume, ce mai fac ai casei... Târziu, cred că am reuşit să dau un înţeles nu numai lumii, cum căutam anterior, ci şi versurilor, şi am publicat la 16 ani prima poezie într-o revistă, pe atunci nouă, Luceafărul. R.H.: Aţi mai recitit-o de atunci? Cum vi s-a părut? A.P.: Da. Curată şi naivă. R.H.: Un poet are multe frământări şi incertitudini. Dumneavoastră aveţi? A.P.: E foarte greu de vorbit impudic despre camera obscură a creaţiei. Asta face parte din camera obscură: cum pui o lumină pe ea, cum se voalează filmul. Sigur că am incertitudini. Sigur că mai multe. M-aş fi aşteptat să întrebaţi dacă am certitudini... Fireşte că am incertitudini. Poezia este o formă a căutării de soluţii pentru zbaterile, pentru zbuciumul normal din viaţa fiecărui om. Deci nu numai partea mea de zbucium ci şi a celorlalţi. R.H.: Cât din dumneavoastră, ca om, se regăseşte în poeziile pe care le scrieţi? A.P.: Cred că toate defectele şi calităţile mele se regăsesc în poeziile mele. R.H.: Să înţeleg că cine vă va citi poeziile vă va înţelege perfect? A.P.: Depinde şi de el. Spune cineva, parcă Goethe, că„dacă dai cu o carte în capul unui om şi sună a gol, nu e întotdeauna de vină cartea“. R.H.: Am auzit lume spunând despre dumneavoastră:„ca poet îl respect

Printre rânduri

Radu Herjeu

foarte mult, dar ca om...“ A.P.: Dar de unde mă ştiu ei pe mine ca om? R.H.: Din manifestările dumneavoastră publice, din ce au auzit de la ceilalţi. A.P.: Asta în general cu auzitul e cea mai mare boală a lumii moderne. Nimeni nu mai are răbdare să se ducă la original şi toată lumea înghite ce mestecă alţii. Au fost numeroase momente în viaţa mea în care a existat interesul ca eu să par altfel decât sunt. Nu cred că se poate spune: îl accept pe poetul cutare dar omul îmi este profund dezagreabil. Eu n-am vrut să obţin mila şi simpatia nimănui în mod special. Eu am scris pentru că nu am putut altfel. R.H.: De ce aţi făcut cenaclul Flacăra? A.P.: Pentru că mi se părea că trebuie un exerciţiu al libertăţii şi al luptei 250 pentru libertate în condiţii de societate perfect controlată. Şi că e aşa mi-o dovedeşte faptul că la 25 de ani de la întemeierea cenaclului Flacăra, în cenaclul„Totuşi Iubirea“ publicul se simte la fel de bine ca şi atunci. R.H.: Dar nu cumva e o diferenţă de număr a publicului? A.P.: Nu. La Galaţi în 1983, când a fost Gala 1000, au fost 22 de mii de oameni. Au venit apoi pe stadion, pe gazon, şi alţii. Acum au fost 17 mii. Nu e o diferenţă de număr atât de mare încât să considerăm că e altă calitate. În general sigur că e greu să povesteşti o simfonie. Era singura manifestare cu adevărat angajantă din punct de vedere al libertăţii de expresie, şi era singura manifestare necenzurată, iar acum ţara e plină de iniţiative particulare şi oamenii au de ales între mai multe posturi de televiziune şi o manifestare culturală. Asta nu înseamnă că am pierdut din calitate. R.H: De ce veneau tinerii? A.P: Pentru că aveau nevoie. Se simţeau bine şi învăţau ceva. Erau liberi. Stupiditatea că acolo făceau amor, lansată de o direcţie foarte precisă a securităţii politice, aceea de dezinformare... A ajuns un fel de legendă faptul că plecau camioane cu chiloţi şi sutiene de la cenaclu. Am mai spus lucrul acesta, era singura manifestare luminată. Prin urmare e vorba doar de o minciună ordinară, care a prins, din păcate. R.H: De ce nu era cenzurată de către autorităţi? A.P: Obţinusem acest drept de a face o manifestare culturală şi nu făceam o manifestare cu scenariu precis, era o manifestare modulară, o întâmplare care se năştea pe măsură ce publicul punea noi probleme, cerea noi piese, veneau oameni noi. Şi nu aveau cum să ne cenzureze pentru că nu era un act definitiv. Din chiar modul de a aborda, la început cu critică directă asupra lucrurilor care se făceau şi la nici un cenaclu, nici la cele lit-

Printre rânduri

Radu Herjeu

erare, nu exista propriu-zis cenzură. Deci nu era o apariţie în presă, care era, fireşte, imediat cenzurată. De aceea uneori eu făceam cenaclu pe care nu îl puteam publica în Flacăra. În 1983 am primit premiu pentru nişte creaţii cum ar fi „Omul Liber“ şi tot în aceeaşi seară a fost interzisă prezenţa la radio a piesei cântată de Vali şerban în Alba Iulia, pe tema refuzului prostiei, o piesă abolut extraordinară, care pe stadion era acceptată. Forma cenaclului îmi asigura un fel de relativitate a demersului care îi satisfăcea şi pe cei care mă controlau şi care nu erau oameni răi, unii dintre ei erau oameni excepţionali. Ei se prevalau de chestia asta, spunând că e un cenaclu, nu un spectacol de teatru pe care l-ar putea viziona, fiindcă se face în fiecare seară altceva. R.H.: Cum vă simţeaţi să aveţi în faţă zeci de mii de tineri, vă dădea 250 senzaţia de putere? A.P.: Şi senzaţia de putere, dar şi senzaţia de răspundere. R.H.: V-aţi gândit vreodată că aţi putea folosi acea putere? A.P.: Mulţi m-au întrebat, unii mi-au şi reproşat că n-am făcut-o. Dar nam putut şi nici acum nu sunt în stare să fac un lucru ilegal. Legile de atunci erau legile de atunci şi eu eram un legalist, deci nu puteam să-mi închipui c-aş putea pleca să declanşez o revoluţie, să mă duc la prefectură. Nu-mi trecea aşa ceva prin cap, deşi le trăcea prin cap foştilor lideri. Tot la Galaţi, când a fost Gala 1000 şi au fost televiziuni din foarte multe ţări ale lumii, inclusiv din Asia, Germania, SUA, Israel, Olanda, mulţi şi-au închipuit că voi iniţia o mişcare populară. La Iaşi, regizorul Cornel Diaconu, autorul filmului„Cenaclul Flacăra“, interzis din păcate în două regimuri politice, unul de până în 90 şi altul de acum, a mers să facă o filmare în legătură cu lumea nebună, minunată care era acolo şi aştepta plecarea cenaclului şi a constatat acolo sus pe hotelul Unirea, că erau USLA-şi care aşteptau să reacşioneze faţă de cine ştie ce întâmplare. Nu mi-a trecut niciodată prin cap să fac aşa ceva, deşi chiar atunci primeam bilete: „hai să facem ceva“. Nu-mi putea asuma răspunderea pentru viaţa cuiva. Eu mă ocupam de mentalităţi, eu am schimbat, atât cât am putut, o parte din mentalitatea celor cu care mă vedeam. Asta mi s-a părut destul. R.H.: Apropo de mentalităţi, cum s-au schimbat tinerii? A.P.: Tinerii sunt extraordinari şi acum, cum au fost şi atunci. Acum au început să fie îngrijoraţi de lucruri pe care atunci nu le bănuiau. De locurile de muncă, de posibilitatea de a învăţa. Sunt oameni care îmi scriu:„dom'le, anul trecut am terminat şcoala şi nu ştiu meserie, pentru că a fost o mare zăpăceală şi am fost înşelaţi“. Le place foarte mult cultura, le place să se dezlănţuie, le place foarte mult să-şi rostească sentimentele profunde.

Printre rânduri

Radu Herjeu

Astăzi, la Cenaclul„Totuşi Iubirea“ se cântă„Rugă pentru părinţi“ în genunchi, cum s-a întâmplat la Orăştie, la Deva, pe Valea Jiului, acolo unde se consideră că există nişte abrutizaţi. Nu e deloc adevărat, sunt oameni care nu au nici o şansă, nu mai au nici o soluţie, atunci, într-o seară sau alta devin brute, că nu mai pot! Dar asta nu înseamnă că oamenii sunt născuţi brute. Oamenii nu sunt născuţi, după părerea mea, altfel decât buni. Eu cred că tinerii despre care vorbiţi sunt extraordinari şi azi şi că se poate face pentru ei exact ceea ce le trebuie lor, un evantai de expresivităţi. Nu numai una, ei nu sunt numai dansatori sau iubitori de sport. Ei sunt şi iubitori de profunzimi şi chiar îşi iubesc părinţii. R.H.: Ca poet, nu vă îngrijorează faptul că se citeşte mai puţină poezie acum? A.P.: Ştiam diagnosticul de când am fost în America. Am trăit un an aca250 demic în America în 1970 şi '71 şi îl vedeam la TV pe Charlie Getty, care era un poet remarcabil şi foarte cunoscut, căutând o soluţie să scoată 5 cărţi la Los Angeles şi ştiam că viitorul României nu poate fi decât prezentul acelor ţări. Oamenii se vor îndepărta pentru un timp de carte; chiar dacă vor avea bani nu îi vor da neapărat pe cărţi, dar asta nu înseamnă că este neapărat ce ne putem aştepta de la oameni. Eu cred că, o vreme, în România, cartea a fost şi un medicament, un medicament pentru situaţia omului care îşi dorea toate libertăţile. Acum el are acces la toate libertăţile, la sateliţi, tot ce se poate spune în materie de audio-vizual. Mi-am permis să spun cândva în '73, într-un articol, că odată obţinută libertatea scriitorilor, va fi obţinută şi libertatea cititorilor, ceea ce s-a şi întâmplat: noi am obţinut libertatea de a scrie ce vrem, dar şi cititorii au obţinut libertatea de a citi şi de a cumpăra ce vor. R.H.: Ce caută un poet în politică? A.P.: Dacă un preşedinte de ţară, cum ar fi Ion Iliescu, s-a apucat de scris literatură, nu cumva este, măcar din punct de vedere compensatoriu, nevoie şi de poeţi în politică? ŞI, pe de altă parte, intuiţiile poeţilor fac bine politicii, chiar dacă nu întotdeauna poeţii sunt pregătiţi. Sigur, nu mă refer la mine, eu sunt pregătit fiindcă sunt şi ziarist, sunt pregătit, să zicem, pentru bătălii economice. Dar eu pot suporta orice dialog pe probleme politice, sociale, economice pentru că m-a interesat şi mă interesează soarta poporului meu, eu nu pot să vorbesc orbeşte, nu pot să mă adresez unui cititor abstract, eu mă uit la cel mai amărît, aşa cum bunica mea, care avea şapte copii, nu se bucura niciodată că şase dintre ei erau liniştiţi şi fericiţi, ea era amărâtă pentru al şaptelea care avea necazuri. Cred că e natural să fii aşa, nu pot să nu mă preocup de condiţia umană ajunsă la limita cea mai de jos.

Printre rânduri

Radu Herjeu

Încât poezia intră în politică şi prin mine, nu numai prin mine, pentru a încerca să revigoreze politica. Eu cred că se poate acest lucru. Aşa te poţi întreba şi ce caută juriştii sau medicii în politică. R.H.: Poetul e mai aplecat spre idealism, spre visare, ori asta în politica de azi nu prea e posibil. Trebuie să fii foarte pragmatic. Sunteţi pragmatic? A.P.: Da, sunt o combinaţie dintre mama şi tata: mama a fost şi este un suflet cu totul extraordinar de artist, tata mi-a rămas în amintiri ca un om cu caracter pragmatic. R.H.: Şi sufletul acesta de artist nu v-a pus niciodată beţe în roate? A.P.: Ba da. În general nu pot să fiu foarte dur cu adversarii mei, şi mi se reproşează foarte des asta.Vi se pare că nu-i adevărat? R.H.: Dimpotrivă, mi se pare că sunteţi un om care nu lasă nimic 250 neplătit... A.P.: N-aş zice, eu chiar mi-am propus ca în lupta politică să nu folosesc talentul meu ci numai logica. R.H.: Logica nu face parte şi ea din talent? A.P.: Nu, e un lucru pe care îl are fiecare om, e un drept la care accede fiecare. Altceva este talentul; talentul este un dat personal pe care unii îl au şi alţii nu-l au. Mulţi nu-l au şi cred că-l au. Şi înseamnă puterea de a-l vopsi pe unul dintre adversari, de a-l pune în centrul unui pamflet care să fie credibil pentru că e bine scris, dar care să nu fie adevărat pentru că nu e logic, nu este în conformitate cu realitatea. Asta înţeleg eu să nu fac. Nu sunt un om aşa cum aţi spus dumneavoastră, dimpotrivă, poezia mă împiedică, faptul că sunt marcat de sensibilitate mă împiedică să fiu suficient de dur când ar trebui. R.H.: De ce socialist? A.P.: Pentru că aşa am crezut eu că trebuie. Discuţia asta am avut-o cu tata în 1990; tata a fost liberal şi a fost condamnat la cinsprezece ani puşcărie politică pentru că era liberal, bunicul a fost liberal, şi tata spunea:„măi băiete, hai măi la liberali, am vorbit cu domnul... Şi te aşteaptă acolo să fii în planul doi...“„Transmite-i că nu vin.“„Păi, şi ce-ai să faci?“„Eu rămân la stânga.“„Păi cum, măi? Eu liberal, bunică-tău liberal şi eu nu m-am dezis niciodată...“ Păi nici eu nu m-am dezis şi n-am să mă dezic niciodată. La stânga s-a întâmplat să fiu - aşa a fost istoria, n-am dorit să intre ruşii în România şi să facă tot ce-au făcut - eu sunt, ca şi dumneavoastră, unul din fructele acelui viol istoric, dar după acel viol istoric a urmat viaţa normală, noi am început să participăm la destinul ţării noastre atât cât am putut fiecare... Şi spuneam:„tată, nu pot, nu pot, ce vrei să fac, să năpâr-

Printre rânduri

Radu Herjeu

lesc, să fac pe nebunul? Nu pot!“ Eu atunci făceam mult mai mult şi mai violent critică la adresa sistemului decât fac acum. Atunci îmi puteam permite să mă îndoiesc de drumul spre comunism, în poezii dure, acum mi-e mai greu, pentru că altele sunt priorităţile. Excesul de liberalism este periculos, aşa cum a fost şi excesul de dogmatism şi de control asupra fiecăruia. Am căzut din extremă în extremă şi eu sunt dator să observ asta. De aceea sunt socialist, fiindcă mi-am urmat opţiunile şi cred că dacă am fi puţin mai serioşi şi mai stabili în ceea ce facem, oamenii ar putea înţelege ceva din politica noastră. R.H.: Cum puteţi lupta dumneavoastră ca poet şi om politic împotriva individualismului care s-a instaurat în societatea noastră? A.P.: S-a înţeles, odată prăbuşită societatea colectivistă, că trebuia să 250 dispară şi solidaritatea umană şi compasiunea şi mai ales acea empatie, care nu este nici simpatie şi nici antipatie, ci e puterea de a te pune în locul altuia. Despre asta mi-a vorbit prima oară într-o zi a vieţii lui un mare om, Andrei ştefan, fost ministru de externe al României. Această empatie s-a pierdut o dată cu dispariţia meritată a părţii intolerante şi intolerabile de colectivism obligatoriu. Se săturase toată lumea de faptul că greşelile erau colective, iar pedepsele erau nominale. Dar nici chestia asta care s-a pus în loc şi care nici o legătură cu omul. Abjecţia unui individualism care trece peste orice, faptul că oamenii încep să nu se mai cunoască între ei, fraţi, vecini, sunt lucruri groaznice. O carte a mea se numeşte„Front fără învingători“ şi ea susţine că în noi toţi au apărut fronturi şi tranşee. Nu ne mai putem suporta. Acest individualism, care are şi o zonă extrem de pozitivă, şi anume dorinţa de afirmare, de iniţiativă personală, va trebui amnistiat, ar trebui găsită şi aici calea convergenţelor. Mă întrebaţi de ce socialist. Pentru că eu, ca socialist, cred în calea convergenţelor, cred că lumea nu poate fi nici cum fost până în 90, nici cum a fost până în 44, şi nici cum este capitalismul sălbatic. Eu cred că oamenii de geniu pot face ceva pentru ca societatea de capitalism şi cea de socialism să devină compatibile între ele, deci se poate şi o lume cu garanţia pentru cei mulţi că nu vor ajunge pe drumuri, care nu vor câştiga mult pentru că nu vor să rişte, dar nici din săraci să ajungă cerşetori. Nu am o idee dogmatică despre socialism. El trebuie să fie convergenţa a tot ceea ce a fost până acum în lume, chiar convergenţa între vocaţia personală şi solidaritatea comunitară, fără de care se poate într-adevăr înnebuni. Ce facem dacă vedem pe străzi oameni căzuţi şi nu ne mai interesează nimic? R.H.: Domnule Păunescu, cum trăiţi antipatia oamenilor? Cum supravieţuiţi cu ea?

Printre rânduri

Radu Herjeu

A.P.: Am avut experienţa antipatiei conjugate şi controlate încă din perioada trecută, şi nu mi-a fost atât de greu ca altora, care au aflat în 1990 ce înseamnă libertatea de a fi antipatizaţi. Eu am fost paratrăznetul multora dintre neputinţele de a se exprima ale unora cu privire la lideri politici. R.H.: Şi nu vă mai deranjează? A.P.: în orice caz, antipatia de care vorbiţi nu este un fenomen prevalent, este mai degrabă simpatie. R.H.: Dar exstă şi antipatie... A.P.: Da, bineînţeles, am vorbit de ea, nu mă mai deranjează. Ba mai mult decât atât, am puterea, care nu este un lucru vechi la mine, n-am avuto, o am de câţiva ani, puterea de a înţelege că oamenii au dreptate să mă înjure, să fie supăraţi pe mine. Am câştigat o dimensiune la care nu mă aşteptam. Eu sunt un om temperamental, probabil că oboseala mă obligă şi 250 la mai multă raţiune şi la mai multă înţelegere a motivelor reale pentru care unii mă antipatizează. Dar fiecare trebuie să-şi pună problema asta. R.H: Aţi avut vreodată complexe? A.P.: Numai înainte de examene, sau de începerea spectacolelor, o stare de încordare aproape paralizantă, pe care cred eu că am moştenit-o de la tata. R.H: Nu vă este frică de nimic? A.P: Ba da, de proşti, de înarmaţi şi de trăznete. R.H: Cum aţi simţit ca poet ruptura din 1989? A.P: Necesară, nu în toată dimensiunea ei scenaristică şi nu cu crimele ei şi de-o parte şi de alta, inclusiv crima împotriva fostului preşedinte al României, dar nu se mai putea merge mai departe. Nu înseamnă că eu cred că societatea din care am ieşit era o societate ilegitimă şi că anii pe care iam trăit noi toţi au fost nişte ani în afara istoriei. Nu. R.H: Ce simţiţi dumneavoastră atunci când oamenii pe care i-aţi lansat vă întorc spatele? Sau pur şi simplu uită să vă pomenească ca autor al unor versuri. A.P.: Asta cu întorsul spatelui nu-i adevărat, dar cu faptul că nu mă pomenesc... Am să vă spun o scurtă poveste: în 1985 a apărut o hotărâre a coducerii partidului şi statului, a Ministerului de Interne şi a Procuraturii în care se stabileau nişte pedepse pentru mine şi pentru cei care au fost componenţii cenaclului„Flarăra“. Între aceste pedepse era şi să nu se pomenească numele meu. Indicaţia care s-a dat atunci la radio, la televiziune şi la instituţiile de cultură le-a intrat atât de tare în conştiinţă unora dintre cei pe care i-am descoperit, şi sunt mulţi, încât continuă s-o pună în practică, deşi cei care au dat indicaţia au murit de mult şi sistemul la fel. Dar mai e

Printre rânduri

Radu Herjeu

ceva. Un politolog vestit care ştia tot în 1989 şi 1990 şi ştie şi acum, era la televiziune când au venit Florian Pittiş, Mircea Vintilă şi ceilalţi chemaţi să cânte în 22 decembrie şi a dat următoarea indicaţie:“Să nu cântaţi din Adrian Păunescu, iar dacă neapărat cântaţi să nu îi spuneţi numele. Eu cred că indicaţia nu era de la Bucureşti, era de la KGB, am această convingere pentru că ea s-a lăsat şi cu altceva, mă chemau în decembrie atunci Ionel Marchiş şi alţii la Timişoara, spunându-mi că lumea cerea prezenţa mea şi a cenaclului acolo. Am spus că nu pot să vin, fiindcă sunt după o interdicţie şi am impresia căurmează alta. Au vorbit cu politologul respectiv. Acest cuplu de indicaţii s-au conjugat cu dorinţa fiecăruia de a fi mai bun. Am scris într-o piesă publicată în 1969 cu Geo Dumitrescu în România literară că povara recunoştinţei este mai grea decât povara urii. Îi vezi că apar la 250 televiziune şi cântă melodii pe texte de-ale mele şi nici nu mă pomenesc, de parcă ar fi folclor. Este o chestiune de comoditate, cum ar fi să spună„acum îl ascultăm pe Hruşcă pe versuri scrise de Adrian Păunescu“, aşa că mai bine se spune„îl ascultăm pe Hruşcă cu melodia ...„ E un sistem de a mă omorî şi de a lansa despre mine numai lucruri negative. Eram la o masă de ardeleni şi la un moment dat au început să cânte şi m-au rugat şi pe mine să cânt. La un moment dat unul dintre ei îmi spune:„Ce bine cunoaşteţi dumneavoastră cântecele noastre ardeleneşti!“. Şi atunci eu spun că aş fi un tâmpit dacă nu le-aş şti pentru că majoritatea fie le-am pus eu în circulaţie, fie le-am scris. Asta,„Tu, Ardeal“, pe care o cântaţi cu atâta foc, nu e cântec popular. Încă n-am murit, ca să mi se şteargă numele. Eu am compus-o. Sigur că este şi orgoliul de autor, dar este aşezat bine şi într-o lege care este răspândită în toată lumea, legea dreptului de autor. R.H.: Domnule Păunescu, timpul nostru a zburat, eu vă mulţumesc şi sper că veţi reveni la un moment pentru o altă discuţie despre omul şi poetul Adrian Păunescu. A.P.: Dacă îmi permiteţi, şi eu aş dori să spun câteva cuvinte în final. E o surpriză plăcută pentru mine că, după atâta timp de când scriu, o televiziune s-a gândit să se ocupe şi de esenţa vieţii mele, care este transcrierea şi punerea în circulaţie a durerii omeneşti şi uneori a durerii româneşti. Mulţumesc tuturor celor care m-au suportat la această emisiune, eu indiferent de cum vor evolua lucrurile, voi avea ceva de făcut, o himeră de urmărit. Vă voi spune în final o poezie de Blaga, intitulată„Noapte la mare“, una dintre acele poezii în care existenţa trece cu totul şi parcă se aude lucrând boala cumplită de oase care avea să-l sfârşească pe Blaga:„Valul mai bate acelaşi/ Raza e trează în turn/ Cald e nisipul pe plajă/ Numai puţin dacă scurm/

Printre rânduri

Radu Herjeu

Noaptea-i târzie, de august/ Orele, horele tac/ Cugetul cumpănă steaua /Grea judecată îmi fac/ Murmură dor de pereche/ Patima cere răspuns/ Ah, mineralul în toate geme adânc şi ascuns/ Sarea şi osul din mine caută sare şi var/ Foamea în mare răspunde/ Creşte fluxul amar/ Margine îmi este argila/ Lege de-asemenea ea/ Sunt doar metalul în febră / Magma terestră în stea/ Capăt al osiei lumii/ Rogu-te, nu osândi / Vine cândva şi odihna/ Ce ispăşire va fi/ Anilor grijei sete/ Febrei în noapte şi zi“. ... un an mai târziu (1997) ..... R.H.: Bun venit sau bine aţi revenit domnule Păunescu la emisiunea „Printre rânduri“ la mai mult de 8 luni distanţă de la prima noastră întâlnire. 250 A.P.: Dacă erau 9 luni, era ciclu întreg. Vă mulţumsc mult. R.H.: Domnule Adrian Păunescu, spuneaţi anul trecut că puteţi fi ales sau puteţi să nu fiţi ales, dumneavoastră aveţi unde să vă întoarceţi. N-aţi fost ales în toamnă, ba chiar mai mult, aţi renunţat la a juca un rol, deocamdată, pe prima scenă a politicii. La ce v-aţi întors? A.P.: M-am întors la realitatea din care plecasem, fără a o nega, am continuat să scriu, am reuşit să tipăresc o carte, „Infracţiunea de a fi“, pe care v-am şi adus-o în emisiune... sunt două cărţi într-un an: „Front fără învingător“, o carte de la sfârşitul anului 1995 şi „Infracţiunea de a fi“, de la sfârşiul lui 1996. În esenţă, m-am întors la poezie, la proză, continui să scot publicaţia săptămânală „Totuşi iubirea“ - sunt ca-n bancul pe care mi-l scria Marin Preda când mi-a răspuns la o scrisoare a mea trimisă lui din America (eu eram în 1970 - 1971 la o bursă în SUA); mi-a povestit câteva lucruri care se întâmplă prin România şi una dintre chestiile cele mai interesante era, zicea el, că a fost în satul lui la „târgul de miercurea care se ţine vinerea“. Aşa şi eu scot o revistă săptămânală care a apărut deocamdată lunar, nu am avut bani s-o scot săptămânal şi am preferat să am o singură apariţie, de exemplu în ianuarie, de 96 de pagini. Scot ziarul „Vremea“ în format mic, nu am suficienţi bani să fac cu regularitate cenaclul „Totuşi iubirea“, îmi educ fetiţa care, la şase ani, are nevoie de repere fundamentale şi continui să cred că politica poate să ne despartă, cultura trebuie să ne apropie. R.H.: Vă simţiţi mai liber să scrieţi astăzi? A.P.: Mai liber, da, dar mai puţin necesar. Oamenii au nevoie astăzi de soluţii imediate pentru viaţa lor, de aceea, de fapt, am şi intrat în politică. Este nevoie de oameni care să se implice în viaţa obştii şi să le dea soluţii celorlalţi.

Printre rânduri

Radu Herjeu

R.H.: Şi o poezie nu e o soluţie? A.P.: Nu prea e o soluţie, deşi eu cred că în ultima vreme cultura, creativitatea reprezintă pentru foarte mulţi români o refacere a propriului potenţial. Oamenii încep să-şi dea seama că, fără un combustibil interior, cursa aceasta lungă a tranziţiei către ceva confuz, fără lumină la capătul tunelului, este foarte, foarte obositoare. R.H.: Domnule Păunescu, aţi pomenit de cenaclul „Totuşi iubirea“, care este copia sau continuarea cenaclului „Flacăra“ care a fost interzis în 1985. Aţi fost foarte mult timp identificat cu cenaclul „Flacăra“. Ce a însemnat pentru dumneavoastră această „invenţie“? A.P.: Cea mai dragă dintre toate invenţiile mele a fost aceasta. Am iubit forma aceasta de cultură cum n-am iubit nimic altceva; nici măcar cărţile 250 mele nu le iubesc aşa cum iubesc forma aceasta directă, vie, în care creativitatea românească se poate manifesta liber - şi asta nu acum, pentru că, slavă Domnului, acum există într-adevăr libertatea de a face orice, inclusiv libertatea de a ne da în cap, dar nu există acel semnal al publicului că ar avea nevoie de treaba aceasta, deşi pot să spun că nici un spectacol din România de azi nu este mai popular şi nu este mai populat ca un spectacol al cenaclului „Totuşi iubirea“. Nu e o copie a cenaclului „Flacăra“, dar eu nu cred că-mi pot sări peste umbră; sunt alţii actorii, sunt şi dintre cei vechi, sunt şi unii foarte noi; şi de fapt eu cred că una dintre vocaţiile la care m-am întors este aceasta - descoperirea de talente. Mă uit la televiziunile de azi, de la cea oficială până la cele particulare şi constat cu bucurie că, aproape fără excepţie, toţi cei care reprezintă nume de interes pentru televiziunile şi posturile de radio au fost descoperiţi sau lansaţi în cenaclul „Flacăra“. Mi-a plăcut întotdeauna la cenaclu imprevizibilul, mi-a plăcut această modalitate de a deschide către necunoscuţi, către marginalizaţi, scena. De exemplu, pe stadionul din Fălticeni, îmi amintesc că a venit o fată care era foarte timidă şi mi-a spus că a făcut un cântec pe nişte versuri de Zaharia Stancu - asta la 10 ani după ce Zaharia Stancu nu mai era printre cei vii - şi am pus-o să cânte şi dintr-o dată a devenit un şlagăr, s-a cântat până noaptea târziu de vreo 17 ori. Mi se pare că ăsta este cel mai mare miracol - creativitatea - şi cred că asta este şi salvarea României în clipa istorică de cumpănă prin care trece. Nu mă refer doar la creativitatea literară sau muzicală, eu cred în mintea românului de azi, cred că avem oameni de o excepţională inventivitate. Mergeam în ţară cu cenaclul „Flacăra“ prin '82-'85; după ce inginerul Valeriu Popa, cel care pune diagnosticul cu mâna, fusese dat afară din servici, l-am luat cu mine şi el descoperea boli, undeva în întunericul scenei artistice, iar eu descopeream remedii de tip sufletesc. Şi eu cred că asta este

Printre rânduri

Radu Herjeu

una dintre acele obligaţii ale intelectualului pe care el şi le asumă în clipa în care primeşte lumină de la ai săi. Am mai spus asta, o spun încă o dată; în casa părinţilor mei, învăţători din neam de învăţători, deci ţărani învăţaţi, exista un tablou de final de şcoală normală, o clasă anume termina şcoala normală „Andrei Şaguna“ din Sibiu şi acolo scria „învăţătorul este o lumină care se consumă luminând pe alţii“. Cred în continuare că tot ce am primit merită să fie întors către cei care mi-au dat. R.H.: Domnule Păunescu, s-a vorbit mult în ultimii ani despre cenaclul „Flacăra“ şi nu întotdeauna într-o manieră pozitivă. Anul trecut, în dialogul nostru, spuneaţi că s-a realizat un film despre acest cenaclu care a fost cenzurat şi înainte şi după 1989. Astăzi am prezentat telespectatorilor mai tineri, care n-au avut niciodată contact cu cenaclul „Flacăra“ şi celor care au fost la spectacolele dumneavoastră, câteva secvenţe din acest film pentru a 250 arunca, poate, o altă lumină asupra a ceea ce a însemnat cenaclul „Flacăra“, acolo unde veneau zeci de mii de tineri care astăzi sunt adulţi şi poate au uitat cum era pe vremea aceea. A.P.: Vă mulţumesc, dumneavoastră şi postului de televiziune „Antena 1“, care a avut curajul de a prezenta pentru prima oară fragmente din acest film interzis în două regimuri politice. Vreau să fac o precizare. Filmul a fost făcut într-o perioadă absolut întâmplătoare, care nu reprezenta nici cele mai mari spectacole, nici cele mai bune achiziţii neapărat şi nu sunt toţi cei care puteam să-i aducem. Filmările au fost făcute la comanda regizorului Cornel Diaconu, căruia îi mulţumesc şi acum pentru curajul lui, şi cu înţelegerea lui Nicu Ceauşescu, care a şi păstrat filmul (în 1985, fostul prim ministru a cerut să fie ars). Filmările au fost făcute în finalul anului 1982 şi începutul anului 1983, după care s-a interzis. Cornel Diaconu împreună cu nişte oameni de curaj au montat filmul, atât cât s-a putut, sunt zeci de mii de metri de peliculă nemontate şi apoi filmul a fost lăcătuit. În 1985, Cornel Diaconu a putut pune pe deschiderea filmului „între anii 1973 - 1985 a existat în România cenaclul „Flacăra“. Împotriva cenaclului s-au unit tot felul de energii negative, tot felul de incompetenţe; a acţionat şi gelozia, şi inventivitatea negativă - cică se scoteau camioane de sutiene şi chiloţi de pe stadioane. După ce că era singurul spectacol cu lumină pe el, după ce că eu leam redat repere fundamentale de istorie, de geografie, de cultură, sigur că se născuseră şi reacţii. Nu-i învinovăţesc pe cei care mă calomniază, m-a durut şi mă doare atitudinea pasivă a celor care au trăit acolo, care s-au lansat acolo: Victor Socaciu, Vasile Şeicaru, Ştefan Hruşcă, Mircea Vintilă; poate doar Florian Pittiş şi Mihail Stan, aceşti actori de vârf să fi înţeles şi să fi avut curajul să spună ce a fost în acel cenaclu.

Printre rânduri

Radu Herjeu

R.H.: Domnule Păunescu, de ce veneau tinerii aceia la cenaclu? A.P.: Eu cred că aveau nevoie de această libertate tranzitivă pe care leo oferea cenaclul. Este drept să spun că au fost ocazii în care am făcut compromisuri, mai ales de ton, nu compromisuri de adevăr fundamental. Eu nu am spus despre cineva că face istorie şi el făcea comerţ; nu!; realmente eu ceea ce am afirmat pot afirma oricând în faţa lui Dumnezeu, în faţa memoriei strămoşilor mei. Poate că tonul a fost, uneori, inflamat şi nu s-a auzit la fel de vehement în popor şi ceea ce am zis critic, negativ. Dar tinerii veneau - mai dădeau şi 25 de lei pe bilet în vremea aia, care însemna enorm la salariile de atunci - pentru că se vedeau pe ei înşişi învingători, în cultură. Eu cred că asta este una din soluţiile la care trebuie să medităm. Eu nu pot să spun, cum spune o alianţă politică astăzi, că asta e singura alternativă. Eu 250 zic doar atât: să se bată alternativele între ele în mod cinstit, cu arbitru cinstit şi să găsim soluţia pentru ieşirea din marasmul în care ne zbatem, pentru ieşirea din condiţia de ţară subdezvoltată din punct de vedere cultural, care este o condiţie pe care eu o refuz. Tinerii veneau la cenaclu pentru că era al lor, pentru că în filmările pe care Cornel Diaconu şi echipa lui le-au făcut au fost oraşele Timişoara, Baia Mare, Deva, Roman, Alba Iulia, Putna, Bucureşti. Asta era nevoia momentului respectiv. Şi eu cred că dacă s-ar conjuga puţin eforturile noastre am putea ajunge la o stare de spirit fertilă pentru România de azi şi de mâine. R.H.: Când a împlinit 50 de ani şi era aniversat, Nichita Stănescu spunea despre dumneavoastră că sunteţi tatăl cu cei mai mulţi copii din România. Şi totuşi aveaţi o responsabilitate enormă. Cum v-aţi descurcat cu acest sentiment de responsabilitate? A.P.: A fost aniversat într-un singur loc din toată România, la cenaclul „Flacăra“, după aceea, la câteva luni, Nichita a murit... Am auzit un lucru care m-a tulburat, că în decembrie 1989 soţia preşedintelui României zicea, după primele momente grele din Piaţa Palatului, că „ăştia sunt nebunii de la cenaclul lui Păunescu“. Vreau să vă spun că, dacă lucrurile stau aşa, mă simt confirmat. R.H.: V-aţi gândit vreodată să faceţi un '89? A.P.: Nu, nu cred că este rostul artiştilor să-şi asume soarta mulţimilor, la modul punctual adică... Multe voci şi multe turnătorii se auzeau în epocă. Când în 1976 mai mulţi lideri de partid de la Bucureşti m-au pus în discuţie în C.P.Ex. (Consiliul Politic Executiv al P.C.R. - n.a.) şi-au spus că eu pot face orice cu tinerii de la Cluj, că mă pot duce cu ei în marş spre Budapesta, bineînţeles că extrapolau ceea ce aveau ei înşişi în creier. Eu nu pot să fac aşa ceva, eu sunt descoperitor de electricitate, nu sunt ăla care pune prizele

Printre rânduri

Radu Herjeu

prin case. Eu cred şi am crezut în menirea mea, în gustul meu, ca dovadă toată această înflorire bazată pe ce s-a făcut atunci şi nu mă ocup de revolte aranjate, de mitinguri... n-am crezut şi nu cred că am puterea asta. R.H.: Ce simţeaţi totuşi când eraţi aclamat? A.P.: Simţeam că asta este o bucurie teoretică, pentru că, practic, pe mine chestia asta m-a pierdut. În momentul în care s-au adunat suficiente dovezi că reprezint o cale originală în interiorul socialismului românesc, aşa cum era el atunci, nu s-a putut continua, ba mai mult, în 1985, când am fost scos de la „Flacăra“ şi când s-a desfiinţat cenaclul, după nenorocirea de la Ploieşti, s-a petrecut şi următorul dialog, pe care sigur că l-am aflat târziu, dar care este foarte semnificativ. I se aduceau dovezi şefului statului... că sunt aclamat, că pe stadionul Republicii publicul Rapid-ului strigă „Ceauşescu, PCR au băgat Rapidu-n B, Păunescu, Flacăra vor băga Rapidu- 250 n A“ şi tot i-au spus chestia asta... Şi şeful statului a spus cu înţelepciune... „Măi, el este artist, îl strigă aşa cum îl strigă şi pe Oblemenco“ şi la care unul... nu contează numele lui, Dumnezeu să-l apere, că e necăjit şi bolnav...: „Tovarăşe Ceauşescu, să ştiţi că şi Regan a fost actor!“. Chestia asta, sigur că a fost o picătură care a dezechilibrat paharul. Eu ştiam că atunci când mi se strigă numele, că asta mă costă, pentru că vedeam cu câtă suspiciune privesc cei din judeţe organizarea cenaclului. Nu a fost niciodată simplu să faci un lucru de bună credinţă. Eu cred că şi astăzi e nevoie de o punere în relief a creativităţii naţionale, că există talente ca Tudor Gheorghe, Doru Stănculescu, Valeriu Sterian, Adrian Ivaniţchi, Dan-Andrei Aldea, că se mai pot naşte trupe ca Phoenix. Vreau să vă reamintesc faptul că am oferit azil cultural şi moral tuturor celor la ananghie. Scriam în prima mea carte, .......... (0:17:40), publicată la vârsta de 22 de ani, despre casa mea: „Oază arteziană pieptiş la caravane / Priviţi această formă de univers deschis / îmi sunt pereţii casei tragic harem de Ane / Ce-mi populează viaţa cu abis“, şi încheiam aşa: „Deschid această casă mişcărilor solare / şi celor ne-nţeleşi pentr-un moment“. În întreaga mea viaţă, asta am făcut; şi la nivel social, şi la nivel cultural şi cred că asta-i menirea oamenilor care reuşesc mai repede decât alţii. Cred că există o generaţie tânără, excepţională, pe care vom fi vinovaţi dacă n-o vom aduce pe prima scenă a exprimării în România de azi şi există şi alţi oameni valoroşi, care nu mai sunt foarte tineri, dar care au fost opriţi din zbor. Au acţionat împotriva lor două

Printre rânduri

Radu Herjeu

nenorociri: dogmatismul unei perioade şi anarhia celeilalte. R.H.: De ce nu ne mai iubim, domnule Păunescu? A.P.: Pentru că a fost o perioadă în care în mod natural, diferenţa specifică a reuşit să conteze mai mult decât genul proxim. Prea am fost monolitici, unanimi ca să nu ne certăm... o perioadă; eu cred că este momentul să ne revenim şi dintr-un exces şi din celălalt. Este obligatoriu să reinventăm iubirea şi de aceea eu, în afară de lozinca simplă „Politica ne desparte, cultura ne apropie“ aş mai spune încă una: „Totuşi iubirea vindecă firea...“. R.H.: Domnule Păunescu, eu cred că versurile poeziei „Enigmatici şi cuminţi“ erau, şi atunci şi acum, cunoscute de foarte multă lume. Ce se întâmplă cu poezia după 1989, ce se întâmplă cu Eminescu după 1989? A.P.: Iarăşi cred că este un recul firesc, după ce poezia, după ce cultura 250 a reprezentat soluţia conspiraţiei permanente ca ele să treacă într-un plan secundar, pentru că politica a redevenit ea însăşi, dar e destul! Eu propun o nouă căutare, eu cred că nu putem deveni clienţii culturii de consum a altora; putem face schimburi spirituale cu toată lumea, dar putem şi contribui la înflorirea spiritualităţii universale prin geniul ascuns, lovit peste gură, sărăcit în condiţia lui materială, dar plin de revelaţii al poporului român. Eu, câtă viaţă mai am în mine, asta aş vrea să fac şi să întoarcem lumina către cei care ne-au dat-o. R.H.: Domnule Păunescu, mulţi dintre cei care cântau la cenaclul „Flacăra“ sunt acum vedete şi, aşa cum spuneaţi dumneavoastră, au uitat de unde au pornit, dar mai sunt şi alţii, copii pe atunci... Ce s-a întâmplat cu ei după închiderea cenaclului? A.P.: Au dispărut. De exemplu, Maria Amariei, care avea o voce remarcabilă, n-a mai avut condiţia materială să continue. E mare păcat că s-a stins această voce şi multe altele. Au rămas aceiaşi oameni; eu n-am crescut în cenaclul „Flacăra“ şi nu cresc în cenaclul „Totuşi iubirea“ lichele. Dar, unii au uitat de cel care le-a fost rampă de lansare, unii îmi folosesc versurile... Eu cred că n-ar trebui să ne preocupe ce partid reprezintă fiecare sau ce opţiuni politice are pentru că, în fapt, cultura naţională îi cuprinde pe toţi oamenii valoroşi. Marile poezii ale lui Mihai Beniuc stau lângă marile poezii ale lui Nichifor Crainic chiar dacă ei au fost unul la stânga, celălalt la dreapta. Pe mine nu mă mai interesează ce carnet de partid purta Coşbuc sau Goga. Eu când zic „latinitatea strigă din tranşee“, citând versul lui Goga, mă simt împăcat cu mine însumi, eu n-am de ce să continui această nenorocire, această prăpastie dintre noi. De aceea, dacă ar trebui să facem ceva, ar trebui să ne unim în cultură, pentru a ne exprima fiecare. R.H.: Vă mulţumesc din nou domnule Păunescu.

Printre rânduri

Radu Herjeu

Printre rânduri Radu Herjeu

Zoe Petre
Istoric

251

S-a născut într-o familie de intelectuali: tatăl, academicianul Emil Condurachi, mama, Florica Moisil Condurachi, sora academicianului Grigore Moisil. În 1961 absolvă Facultatea de istorie a Universităţii Bucureşti. În 1978 devine Doctor în Istorie. Între 1961 şi 1990 parcurge toate treptele universitare, de la preparator la profesor. Între anii 1990 şi 1996 a fost Decan al Facultăţii de istorie. Are doi fii care au urmat aceeaşi specializare. Este membru fondator al Alianţei Civice. Între 1996 şi 2000 a fost consilier al preşedintelui României, Emil Constantinescu.

Radu Herjeu: Doamnă Zoe Petre, să începem abrupt. Cum se descurcă o femeie într-o aşa zisă lume a bărbaţilor? Zoe Petre: Femeile s-au dezvoltat întotdeauna într-o lume a bărbaţilor, poate cu excepţia societăţilor în care sunt silite la recluziune. O femeie în propria ei casă este de obicei în situaţia de a negocia cu cel puţin un bărbat, care e bărbatul ei, dacă nu cu mai mulţi, cum e cazul meu, care am şi doi băieţi. La un moment dat râdeam că în jurul meu nici măcar căţelul nu era de acelaşi sex. Toată viaţa am trăit într-o lume în care bărbaţii, în genere, erau dominanţi. Lumea universitară este o lume predominant masculină, măcar în sensul pârghiilor de conducere. Am fost singura femeie decan multă vreme din Universitate. R.H.: Şi cum aţi reuşit? Z.P.: Nu e foarte greu. Cel mai important este să nu încerci să adopţi 253 ceea ce se numeşte un arsenal de arme feminine, de la lacrima duioasă în colţul ochiului la şuşoteala în spatele oamenilor. Să ai o atitudine pe care aş numi-o de antiharem, să-ţi iei responsabilităţile ca atare şi să nu te gândeşti prea mult dacă discuţi cu un interlocutor bărbat sau femeie. R.H.: Vi s-a întâmplat vreodată, ţinând seama şi de numele dumneavoastră, să vi se spună „Zoe, fii bărbată“? Sau v-aţi spus dumneavoastră? Z.P.: Ultima dată mi s-a întâmplat într-un interviu pe care l-am dat „Academiei Caţavencu“. Mi s-a întâmplat de foarte multe ori. Din fericire Caragiale este, aş îndrăzni să spun, autorul preferat şi al meu şi al multora dintre prietenii mei, dar tocmai personajul căruia i se cere acest lucru nu este bărbat, ea este extrem de feminină şi de aici contrastul. R.H.: De ce istoria? Z.P.: Am luat această decizie în mod abrupt când aveam aproape doisprezece ani, pe şantier, unde mă luase tata cu el, la Histria, pentru că mi-am dat seama că este o meserie absolut pasionantă. Până atunci vroiam să fiu doctor fiindcă doctorii erau personajele de prestigiu cu care mă întâlneam cel mai des. Mi s-a părut atunci o evidenţă şi m-am întrebat de ce nu istorie, pentru că din punctul acesta de vedere eu am o dublă ereditate destul de încărcată, tatăl meu era arheolog şi istoric reputat în generaţia lui, iar din partea mamei mele şirul de istorici urca până la Maria Tereza. Bunicul meu, Constantin Moisil, era originar din Năsăud, dintr-o familie de profesori care alternau istoria cu limbile clasice. R.H.: Deci e un fel de tradiţie. Z.P.: E un fel de tradiţie care are şi o parte de „comoditate“, dacă o pot numi aşa, în sensul că ai foarte multe cărţi la îndemână, ai un interlocutor care este mai matur şi mai stăpân pe concepte decât tine, deşi tatăl meu era foarte ocupat şi apucam foarte rar să vorbesc cu el lucruri consistente, mai

Printre rânduri

Radu Herjeu

mult pe şantier când îl însoţeam, decât la Bucureşti. Ai un mediu în care te formezi. Pe de altă parte este şi o povară pe care şi eu am ştiut-o foarte bine încă de când am luat această decizie, fiindcă mama, care era conştiinţa vie a familiei şi care făcuse şi ea studii de istorie, a lucrat la Arhivele Statului şi apoi la manuscrise, la biblioteca Academiei, mi-a spus ceea ce cumva intuiam şi eu: „Fii atentă că va trebui să fii foarte bună!“. R.H.: Şi credeţi că aţi fost şi sunteţi foarte bună? Z.P.: Eu am făcut tot ce mi-a stat în putere. Rezultatele nu depind numai de noi. R.H.: Credeţi că într-adevăr istoria se repetă? Z.P.: Este o problemă pe care mi-o pun fără încetare din 1989, pentru că înainte, de fapt, noi eram într-un fel de nonistorie, pentru că încremenirea unei părţi importante din lume într-un proiect redundant este adevărata 254 ieşire din istorie. Noi am reintrat în istorie în 1989, într-o dinamică a faptelor şi a ideilor pe care înainte nici n-o speram. Întâmplarea a făcut ca în 1991 să fiu invitată ca raportor la Cambridge, pentru 1992, când se aniversau 2500 de ani de la reformele fondatoare ale Atenei democratice. Cu foarte mult umor, colegii ne-au invitat la un fel de praznic şi m-au rugat să prezint un raport acolo. Am ales mai mult din curiozitate tema ieşirii din războiul civil. Atena a ieşit din mai multe războaie civile în istoria ei, cea mai importantă ieşire este restauraţia democratică de la 404, după o dictatură, o teroare oligarhică de un an şi câteva luni. Şi mi-am zis, hai să vedem ce se întâmplă. Ştiam desigur temele mari, dar nu intrasem direct în subiect, preocupările mele erau ceva mai înapoi în timp, până atunci. Ori în momentul în care pregăteam acest raport, aveam senzaţia halucinantă că citesc ziarul din ziua respectivă. Sunt elemente extrem de pregnante. Sigur că având un exerciţiu critic bine instalat după 30 de ani de meserie nu m-am lăsat dusă de primul val de entuziasm şi am încercat să înţeleg ce se întâmplă. Pe de o parte cred că această senzaţie de deja vu ţine de grila prin care decodăm realitatea. Eu am avut, şi am şi scris atunci, în timpul evenimentelor din decembrie, o percepţie foarte strâns legată de experienţa mea profesională care era aceea de analiză a fenomenului tragic în Grecia antică. Un istoric francez care a ţinut o conferinţă la Facultatea de istorie, era primul mare istoric occidental care venea după ani de post şi mai puţin de rugăciune, a început spunând: „Ceauşescu a murit ca Richard al III-lea“. Ceea ce m-a făcut să înţeleg că grila lui era Shakespeare, grila mea era Eschil. Deci o parte din similitudini vin din faptul că noi avem în spate anumite coordonate de lectură. Grila tuturor românilor este Caragiale, noi citim, chiar dacă realitatea nu e neapărat caragialescă, prin prisma lui Caragiale. Dar sigur există şi nişte recurenţe.

Printre rânduri

Radu Herjeu

R.H.: Credeţi că adevărata istorie e scrisă întotdeauna de învingători? Z.P.: Ştiţi cum se întâmplă cu aforismele, ele au întotdeauna o anume dreptate. Nu, e mai complicat. De multe ori învinşii sunt cei care scriu istorie, învingătorii n-au timp, ei fac, ca să zic aşa, istorie. Dar judecata de postdicţie care e judecata istoricului se loveşre de primejdia aceasta foarte mare, fiindcă în momentul în care ceva s-a întâmplat, treptat sau brusc oamenii încep să aibă sentimentul că nu se putea altfel. Ori dacă mergi în amonte, în punctul în care se iau deciziile de mare însemnătate şi care uneori pot fi imperceptibile la prima vedere, îţi dai seama că de fapt s-ar fi putut şi altfel. Pe de altă parte este foarte greu să construieşti o contraistorie şi nu ştiu dacă e foarte interesant. Este necesar pentru analiză, dar nu ştiu dacă e nevoie chiar la şcoală să spunem „haideţi copii să vedem ce s-ar fi întâm255 plat dacă Cezar nu trecea Rubiconul“. R.H.: Şi totuşi stau şi mă gândesc la anii copilăriei mele, când Dumas era mai pasionant decât o carte de istorie, cel puţin pentru mine, pentru că îmi imaginam că acelea sunt culisele istoriei şi anumite întâmplări pe care eu le aflam din cartea de istorie cu urmările lor erau luate de fapt în urma altor decizii ascunse. Desigur, probabil că intervine şi multă fantezie literară, dar se prea poate ca aşa numitele culise ale istoriei să fie mult mai interesante decât scena propriu-zisă. Z.P.: Istoria este o disciplină a spiritului, ezit s-o numesc o ştiinţă fiindcă nu e doar o ştiinţă, nu în sensul în care sunt matematica sau chimia. Dar, ca orice discurs ştiinţific, presupune rigoare, argumentaţie şi uneori plictiseală. Pe de altă parte istoria însăşi şi-a modificat definiţiile în ultimii 50 de ani, cu mare vivacitate. O carte clasică de istorie poate fi uneori pasionantă, alteori, pentru cel care nu are un interes ştiinţific special în a o citi, poate fi pedantă sau plicticoasă. Ea se supune altor reguli decât romanul. Şi eu am fost o mare devoratoare de romane istorice, tatăl meu de asemenea, ceva este şi acolo pentru că noile teritorii pe care istoria le-a cucerit au desfiinţat oricum graniţa între ceea ce se numea înainte „la petit histoire“, istoria măruntă, cotidiană, cu micile ei legi, şi istoria mare care este istoria bătăliilor, istoria marilor decizii politice. Ori, în momentul de faţă, de pildă, o cercetare istorică se poate purta foarte bine asupra meniului zilnic din azilele de săraci ale Parisului secolului XIX, nu pentru fascinaţia detaliului, care intră şi ea în pasiunea pentru istorie, ci pentru a vedea care sunt reprezentările mentale despre săraci, despre hrana zilnică, despre ceea ce o societate percepe ca sărăcie lucie şi ce este ea în realitate. Ceea ce tradiţional era numit istorie nu a dispărut, dar orizontul s-a lărgit enorm, mai ales datorită cercetărilor istoriografice de după cel de-al doilea război mondial. R.H.: Mă gândeam la preşedintele american, la Bill Clinton, care, pro-

Printre rânduri

Radu Herjeu

babil, peste câţiva zeci de ani va fi trecut undeva într-o enciclopedie americană, Bill Clinton sau, mă rog, William Jefferson Clinton, 1992-2000. Dar mă întreb dacă va scrie acel amănunt pe care ziarele şi televiziunile l-au prezentat imediat după 1992 cum că decizia sau imboldul de a călca pe acest drum spre cea mai înaltă funcţie în stat a fost dat de momentul în care a dat mâna cu preşedintele Kennedy. Stau şi mă întreb dacă nu cumva ne inventăm o istorie pentru a ne putea justifica sau pentru a putea părea mai deosebiţi. Adică e frumos să spui „eu de când aveam 15 ani şi am dat mâna cu Kennedy, ştiam că voi ajunge preşedinte“. Mă întreb dacă acel amănunt va fi scris. S-ar putea să fie real. Z.P.: Acolo unde e vorba de memoria personală, fără putinţă de control, credem sau nu credem ce ne spune cineva. Eu sunt dispusă să cred că un adolescent are brusc revelaţia a ceea ar vrea să devină, a eroului cu care se 256 identifică într-o asemenea împrejurare. Pe de altă parte este şi o povestioară foarte bună pentru campania electorală. Deci e foarte greu de decis, el era cu el însuşi atunci, nu a consemnat undeva „astă seară am hotărât să devin preşedintele Americii“, deci controlul nu există. Sigur că toţi ne ajustăm biografia, şi avem tentaţia asta perpetuă, oamenii nu pot să nu fie subiectivi. Asta a fost marea iluzie a istoricilor vreme de o sută şi ceva de ani, că pot fi obiectivi. Ceea ce trebuie asumat e că nu îi e dat omului să fie o maşină de înregistrare, e altceva. Nu putem să nu facem tot timpul diferite combinaţii între fragmentele de informaţii de care dispunem. Nu se poate. Sigur că e de exercitat o cenzură interioară în primul rând, iar cine se apucă să-şi scrie memoriile niciodată nu va fi cruţat de o rescriere a propriei istorii, pentru bunul motiv că nu oricine îşi scrie memoriile. R.H.: Ne întoarcem la perioada când mergeaţi pe şantier cu tatăl dumneavoastră. Aveaţi vreo 12 ani. Aţi mai fost după aceea în şantierele arheologice? Z.P.: Da, am fost de la nouă ani până când am avut primul copil. R.H.: Ce simţeaţi în momentul în care descopereaţi o ruină, un vestigiu? Ce vă trecea prima dată prin minte? Z.P.: Întâi că, fără nici o conceptualizare, este o bucurie extraordinară, orice om e fericit să descopere. Şi într-un fel chiar istoria culiselor ţine şi de acest sentiment extrem de general de a fi încântat că ai găsit ceva pe care alţii nu-l ştiu sau pe care nu-l ştiai înainte. E fascinant. Jumătate din studenţii care vin la istorie vin cu ideea de a face arheologie. După aceea se calmează cumva acest entuziasm. R.H.: De ce? Z.P.: Pentru că e greu să faci arheologie. E o meserie grea, migăloasă, cu multe constrângeri materiale, trebuie să lucrezi unde se întâmplă, e curat,

Printre rânduri

Radu Herjeu

e murdar, bate vântul, plouă. Nu, nu e o meserie uşoară, e o meserie cu doi timpi, unul de vară, unul de iarnă, care sunt foarte deosebiţi. Revenind, era o şi o bucurie intelectuală, fiindcă în jurul tău - când ai zece ani, sigur, nu tu descoperi, descopereau oamenii serioşi - în jurul tău erau persoane care spuneau imediat ce s-a descoperit, ceea ce era şi mai interesant cumva. Apoi încet încet îţi dădeai seama cum se aşează lucrurile ca într-un mozaic şi devin coerente în capacitatea pe care o cercetare arheologică ţi-o dădea, reconstitui tocmai, nu neapărat culisele istoriei, ci cotidianul istoriei, lucruri neaşteptate, noi. Textele scriu despre Histria, unde eu mi-am petrecut adolescenţa şi tinereţea, foarte puţine lucruri. Dar se găseşte o inscripţie care îţi aduce o informaţie cu totul nebănuită, se găseşte un fragment de vas, care e frumos în primul rând, iar în al doilea rând vine de undeva de unde poate nu te aşteptai să vină. Sunt tot felul de voluptăţi intelectuale pe care le ai în 257 fiecare zi, în sens figurat desigur, fiindcă se poate întâmpla să stai luni întregi şi să sapi în pământ steril şi să nu găseşti nimic. R.H.: Spuneţi-mi, un istoric înţelege mai bine prezentul decât un om normal? Z.P.: Mulţumesc pentru distincţie!... Era o glumă cu radio Erevan care zicea „e adevărat că un istoric bine pregătit, cu o bună cunoaştere a teoriei marxiste, leniniste şi a profesiei lui poate prevedea viitorul?“. Răspunsul era „dragi ascultători, e foarte adevărat, un istoric bine pregătit, cu o bună formaţie materialist istorică şi cu o bună cunoaştere a domeniului poate prevedea viitorul. E mai greu cu trecutul“. Istoricii au trebuit în anii '80 şi în 1989 în mod exploziv să abandoneze orice fel de ambiţie de a fi Pitia. Nu se poate, viitorul nu poate fi prevăzut în detaliu. Istoricul are o singură şansă. Dacă e atent cu propria lui meserie, el are abilitatea educată, şi nu înăscută, nu generală, de a construi scenarii verosimile. Le construieşte în mod normal pentru trecut, acolo unde are acces la un număr limitat de documente faţă de masa integrală, ideală, a documentelor existente, unde are câteva ipoteze şi atunci poate construi ceea ce acum sunt numite scenarii şi ceea ce noi numim ipoteze. Ipoteza A: Burebista s-a aliat într-adevăr cu Pompei, ipoteza B: a fost o tentativă mai puţin importantă decât se crede, ipoteza C: au făcut un schimb de avantaje şi alianţa era foarte solidă etc. La un moment dat ceva poate veni în sprijinul unei ipoteze, sau dimpotrivă să o submineze în aşa fel încât să nu mai fie de susţinut. Şi istoricul, dacă e serios trebuie să ştie inclusiv să renunţe atunci la ipoteza care devine neverosimilă. Cam asta este abilitatea intelectuală pe care un istoric o poate aduce şi în viaţa politică. R.H.: Am făcut distincţia aceea pentru care mi-aţi mulţumit pentru că unul dintre visele mele cele mai mari, sigur, probabil irealizabil, ar fi să

Printre rânduri

Radu Herjeu

călătoresc în trecut. Şi întotdeauna mi-am imaginat istoricul ca un fel de călător prin timp. E mai simplu pentru un istoric să treacă dintr-o epocă în alta, cu atâtea informaţii de care dispune şi să simtă că vorbeşte chiar cu Iulius Cezar sau cu Ştefan cel Mare. Sigur, e un vis al copilăriei mele şi de aceea făceam distincţia. Haideţi să trecem de la înţeles la politică. De ce aţi ales cariera politică? Z.P.: N-am văzut-o ca pe o carieră. Pentru mine, o carieră politică, în sensul plin al cuvântului, este o carieră pe care un om relativ tânăr o alege la începutul drumului său profesional, parcurge nişte trepte necesare prin activitate în interiorul unei formaţii de partid sau a unei formaţii de caracter politic, oricum, trece diferite probe iniţiatice, ca să zic aşa, este ales şi la sfârşitul acestei cariere ajunge până acolo unde poate ajunge. Ori cariera mea este una universitară. Eu am intrat în această bătălie într-un moment în 258 care mulţi prieteni şi colegi ai mei au făcut-o, în momentul anume în care am avut sentimentul că explozia de încredere şi entuziasm din decembrie 1989 este nu numai stăvilită ci şi penalizată. Asta s-a petrecut foarte precis între 28 ianuarie 1990 şi mineriada din 13-15 iunie, când, ca foarte mulţi, am spus că trebuie făcut tot ce se poate ca astfel de lucruri să nu se mai întâmple. Şi în momentul acela am început să fiu mai prezentă în diferite organizaţii, am fost membru fondator al „Solidarităţii universitare“, apoi al Alianţei Civice şi aşa am intrat în această zonă de preocupări, continuând să fiu profesor la Facultatea de Istorie, unde am de gând să şi rămân. În momentul în care din rândul nostru, al universitarilor, a fost desemnat candidatul unic în 1992 al Convenţiei Democratice, fiindcă fusesem întrucâtva dintre cei care care susţinuseră în „Solidaritatea“ această opţiune, actualul preşedinte, Emil Constantinescu a spus: „Acum bine, nu mă lăsaţi singur!“. Şi nu l-am lăsat singur, cam asta ar fi, nu ne-am gândit nici un moment să ne schimbăm existenţa. În 1996 din partea „Solidarităţii universitare“ au existat desemnări pentru Parlament şi în momentul acela aş fi putut solicita să fiu nominalizată, dar n-am vrut să-mi schimb modul de viaţă. Dacă va câştiga Emil Constantinescu şi dacă va avea nevoie în continuare de susţinerea mea, probabil o să fac ceva în sensul ăsta, dar n-a fost un plan riguros, cum a fost planul de campanie electorală, care avea rigoarea lui. R.H.: În acest moment domnul Emil Constantinescu a fost ales, are în continuare nevoie de dumneavoastră, vă vedeţi ca un Mazarin sau Richelieu în variantă feminină? Z.P.: Nu, slavă Domnului, nu. Fiindcă vă referiţi mai degrabă la personajele lui Dumas, mă tem, decât la personajele reale. În cele două romane ale lui Dumas cei doi cardinali erau adevăraţii autori ai strategiilor politice, pe când preşedintele Constantinescu este o personalitate bine conturată şi

Printre rânduri

Radu Herjeu

care ştie foarte exact ce are de făcut şi ce vrea să facă, aşa că în nici un caz nu se pune problema în felul acesta. Eu mă văd ca ceea ce am fost, adică cineva care-i propune ipoteze alternative de lucru, cu toată documentaţia pe care în mod evident nu are timp s-o parcurgă el, sintetizată, dar ceea ce cred că l-a făcut pe domnul Constantinescu să considere că are nevoie de sprijinul meu a fost tocmai rigoarea intelectuală care mă împiedică atunci când prezint o ipoteză să-i prezint părţile bune şi atât. Cred că asta e foarte important şi sigur, eu am mai mult timp decât are preşedintele. În spatele meu sunt colegi care au şi ei mai mult timp decât am eu. Când trăim împreună, pornim mai ales de la costurile unei ipoteze de lucru şi încercăm să prezentăm cu toată onestitatea, aşa cum am prezenta un argument ştiinţific, soluţiile pe care le avem. Uneori alege una, alteori nu-i place nici una, e privilegiul celui care răspunde pentru ceea ce face pentru că responsabilitatea mea e 259 definită în poziţia pe care o am de două elemente: de răspunderea la care mă trage preşedintele şi de sentimentul meu de responsbilitate. Şi evident, un al treilea element, este în măsura în care ceea ce se întâmplă în preziua luării unor decizii este accesibil sau poartă o etichetă, răspunderea faţă de opinia publică care are acces la multe dintre preliminarile acestea, prin dumneavoastră şi prin colegii din presă. Dar eu nu am răspundere în faţa Parlamentului, nu sunt aleasă, deci nu am răspundere în faţa electoratului şi de aceea cota mea de responsabilitate personală trebuie să fie foarte mare. R.H.: Şi credeţi că în activitatea preşedintelui, nu numai a domnului Constantinescu, a oricărui preşedinte, nu există nici o mică influenţă din partea consilierilor? În concepţiile exprimate, în anumite gesturi pe care le face un preşedinte la un moment dat credeţi că nu se găseşte ceva şi din personalitatea consilierilor? Z.P.: Ba bine că nu, cum să nu se regăsească? Tot acest travaliu intelectual preliminar, cum spuneam, nu poate fi altfel decât subiectiv. În ce priveşte parteneriatul de la originea căruia a pornit poziţia mea actuală, el s-a construit prin faptul că în linii foarte importante gândeam la fel. Evident, nici eu n-aş fi putut lucra cu o persoană care gândea cu totul altfel decât mine, nu-i vedeam utilitatea. Şi nici consiliatul, ca să zic aşa, nu îşi ia oameni care gândesc altfel decât el. Dar în orice conversaţie, şi dumneavoastră mă influenţaţi acum pe mine, fiindcă îmi puneţi întrebările, e o teorie semiotică foarte interesantă a orizontului comun de aşteptare care determină prima întrebare şi modul în care, ca la o partidă de şah, opţiunile se limitează. Dumneavoastră îmi limitaţi opţiunile, eu vi le limitez prin modul în care răspund, asta este condiţia noastră de persoane care dialoghează. R.H.:Cum vă simţiţi din postura, cel puţin din punctul de vedere al

Printre rânduri

Radu Herjeu

ziarelor, deloc de invidiat, de om al preşedintelui? Faceţi parte din oamenii preşedintelui. Z.P.: Sigur, asta a fost o decizie personală şi foarte clar întărită. Sigur, sunt unul dintre oamenii preşedintelui. Partea mai puţin de invidiat este o anume publicitate pe care n-am dorit-o, eu n-am chiar deloc narcisism, nu mă plac pe mine foarte tare, nu în măsura în care să fiu în conflict cu mine însămi, dar nu ţin neapărat să fiu văzută. Ştiu că trebuie să fiu văzută şi e o parte a responsabilităţilor mele şi de aceea când trebuie o fac cu plăcere şi pe de altă parte am vorbit în public toată viaţa, fiindcă asta mi-a fost meseria. Nu mă deranjează statutul de om al preşedintelui, pentru că, repet, este o opţiune pe care am făcut-o încă de la început. Când dai cuiva un credit, şi eu l-am dat, de la început am cântărit cu toată prietenia, dar şi cu toată severitatea şi am considerat că Emil Constantinescu poate câştiga alegerile în 260 numele şi cu susţinerea Convenţiei Democrate, ăsta a fost raportul pe care eu l-am stabilit şi pe care de partea lui preşedintele l-a stabilit. Dacă unul dintre noi lipsea, lipsea. Sigur că nu îmi face nici o plăcere să fiu descrisă fără a fi întrebată, nimănui nu-i face plăcere să fie utilizat, dar ştiu că şi asta e una din regulile meseriei şi trebuie s-o accept. R.H.: Există în concepţia oamenilor o idee foarte clară, mai ales pentru cei care l-au votat pe Emil Constantinescu - dacă face o greşeală, nu a fost vina lui Constantinescu, a fost prost sfătuit. S-a întâmplat acest lucru şi înainte de '89 când foarte mulţi oameni erau convinşi că Ceauşescu nu ştia şi că a fost prost sfătuit, ascunzându-i-se foarte multe lucruri, la fel şi în cazul preşedintelui Iliescu. Riscaţi şi dumneavoastră să fiţi un fel de ţap ispăşitor pentru greşelile preşedintelui? Z.P.: Mi se pare normal. Totuşi nu ne-am asumat nişte răspunderi degeaba. Întâi că orice consilier poate greşi, dar în principiu consilierul nu are dreptul să greşească. Din această dilemă nu se poate ieşi. În al doilea rând e normal, şapte milioane de oameni au votat cu Emil Constantinescu, ei în el au încredere şi şi-au dovedit încrederea în momentul în care într-o lungă perioadă electorală s-au decis mai devreme sau mai târziu să voteze cu el, au luat un buletin, au pus o ştampilă, l-au pus în urnă şi au aşteptat cu emoţie să vadă ce se întâmplă. Mi se pare normal ca aceşti oameni să aibă mai multă încredere în persoana cu care au votat decât în oricine altcineva. În fine, dar nu în ultimul rând, este o tendinţă generală care purcede dintr-un anume respect pentru funcţie, de a spune că cel care-o exercită este sau tinde să devină infailibil, în timp ce vinovaţii, fiindcă trebuie să existe un vinovat, se află în jurul lui. Nu asta este problema. Numai că eu nu cred că preşedintele Emil Constantinescu va putea scăpa de răspundere în felul acesta, pentru bunul motiv că activităţile lui sunt publice spre deosebire de

Printre rânduri

Radu Herjeu

predecesori, transparenţa aparatului prezidenţial de la Cotroceni este incomensurabil mai mare, întrebaţi-i pe colegii dumneavoastră ziarişi cu care ne întâlnim aproape în fiecare zi şi care sunt prietenii noştri. Deci partea asta care ţine cumva de poveste cu împăratul care stă undeva ascuns şi cu sfetnicii care-i picură otravă în urechi, nu are foarte multă consistenţă. Dar una peste alta, aşa este, au fost prost consiliaţi şi de multe ori aşa se şi întâmplă. R.H.: Haideţi să lămurim, fiindcă aţi spus că nu vă place să se spună ceva despre dumneavoastră fără să fiţi întrebată, iar după alegeri şi mai ales după definitivarea aparatului prezidenţial s-au spus foarte multe despre dumneavoastră şi despre numirea fiului dumneavoastră în funcţia de consilier. N-am să vă întreb dacă ăsta este nepotism, mai mult sau mai puţin aţi dat acest răspuns. Puteaţi evita totuşi această situaţie, era musai ca fiul dum- 261 neavoastră să fie consilier, presupunând că vă aşteptaţi totuşi că va urma o astfel de reacţie vehementă din partea presei? Z.P.: Nu, nimic nu e musai, nu era musai nici eu să fiu consilier. R.H.: Nu, dumneavoastră aţi fost un personaj de bază. Z.P.: Nu, daţi-mi voie să spun de ce am spus aşa. Nu era musai. Înaintaşii spun că cimitirele sunt pline de oameni indispensabili. Nu era musai nimic. Preşedintele avea latitudinea să-şi construiască echipa absolut cum credea că e mai de folos. Ce pot eu să spun în apărarea deciziei pe care am luat-o în mod deliberat şi ştiind că o să stârnească comentarii, n-am bănuit că vor fi atât de persistente, pot să spun următorul lucru: eu am mulţi colaboratori şi m-am zbătut pentru toţi în diferite împrejurări. Nu pot să nu mă zbat pentru cineva care are următoarea biografie: e adevărat, s-a spus şi nu pot să contest, că Petre a intrat ultimul din an, în seria lui, la Facultatea de Istorie, cu media 7.41 dar n-a intrat prin contestaţie, aşa cum s-a scris. Atât a putut presta atunci, mie aproape opt nu mi se pare o notă dezonorabilă, iar condiţiile admiterii în anii aceia erau criminale după părerea mea. A terminat al doilea într-o facultate în care, trebuie să mă credeţi, nimeni nu poate avea numai prieteni. A fost recomandat pentru cercetare, dar a fost repartizat la Olteniţa la liceu, în 1989 a participat pe 21 decembrie în colţ la Societe Generale împreună cu fratele şi prietenii lui la miting, să-i zicem, care a devenit revoluţie, a fost vicepreşedinte şi membru fondator al Asociaţiei „21 decembrie“, a lucrat şi ca redactor la o revistă liberală care se numea „Europa“, pentru primul număr, după aceea s-a retras, în toamnă a beneficiat împreună cu alţi, să zicem, 15 tineri istorici şi 450 de tineri români, de o bursă în Franţa, pentru continuarea studiilor, unde a lucrat sub îndrumarea unor mari specialişti în istorie şi civilizaţie, s-a întors, a devenit membru fondator al PAC.

Printre rânduri

Radu Herjeu

R.H.: Cu alte cuvinte nu l-aţi ţinut de mânuţă în perioada asta, a urmat un traseu diferit de dumneavoastră, înţeleg că e o simplă coincidenţă faptul că v-aţi regăsit amândoi în postura de consilieri. Z.P.: Nu, nu e o simplă coincidenţă, fiindcă în spatele tuturor acestor lucruri, şi partea de consiliat abia urmează, există nenumărate discuţii de zi şi de noapte, bătălii politice în bucătărie, ipoteze cântărite. În momentul în care s-a întors în ţară a luat decizia, independentă şi cu cererea expresă de a fi independentă de opţiunile mele, de a lucra în echipa care-l susţinea pe Emil Constantinescu, din campania din '92 şi fără întrerupere până la sfârşitul alegerilor din '96. A avut câteva din ideile cele mai interesante, vă pot spune că alegerea fotografiei pentru afişul electoral îi aparţine, şi atunci întrebarea mea a fost de ce să ne privăm de o competenţă şi de o fidelitate, care există, sunt atestate şi sunt independente de ce am făcut eu, numai pen262 tru că s-ar putea să se supere lumea. R.H.: Fiul dumneavoastră a ales fotografia. Dar cine a ales să nu fie dezminţită o anume asemănare cu Alexandru Ioan Cuza? Z.P.: Noi toţi. A fost un vot unanim. A ales de fapt în 1992 o bătrânică, care la Putna, când candidatul abia desemnat al Convenţiei Democrate s-a dus la celebrările pentru ştefan cel Mare, în mulţime a spus, auzită fiind de mulţi dintre colegii mei care erau acolo, „maică, seamănă cu Cuza!“. Cam asta a fost opţiunea. R.H.: Să intrăm un pic şi în spaţiul didactic, în relaţia dumneavoastră cu tinerii. Foarte mult timp istoria a fost folosită până în 1989, poate mulţi dintre tineri au simţit că istoria a fost folosită, că istoria pe care o învăţau ei era ciuntită de lucrurile care puteau să deranjeze. Reacţia, pe care eu o constat acum, e că după 1989 pe tineri îi interesează din ce în ce mai puţin istoria şi în loc să profite de faptul că acum pot învăţa o istorie, sau pot citi cărţi de istorie şi pot afla lucruri la care înainte nu aveau acces, de fapt nu numai istoria, pe care eu o văd ca pe un element cultural, tinerii în general au cam lăsat la o parte tot ceea ce înseamnă cultură şi au plecat spre alte domenii, cu rezultate mai imediate. Vreau să vă întreb pe dumneavoastră, care aţi văzut şi înainte oameni care vroiau să se facă profesori de istorie din pasiune şi oameni care vin acum să se facă profesori dintr-o şi mai mare pasiune, fiindcă a te face profesor astăzi înseamnă să renunţi la un salariu pe care ţi l-ar putea asigura o cu totul altă meserie unde nu ai nevoie neapărat de facultate. Z.P.: În parte aveţi dreptate. E clar că generaţia tânără are în momentul de faţă mult mai puţin timp decât avea înainte, fiindcă are de gestionat o existenţă, o carieră, are de făcut opţiuni infinit mai variate decât înainte între bani şi diplome. Înainte nu puteai face o astfel de opţiune. Te duceai la o

Printre rânduri

Radu Herjeu

facultate, nu spun care, unde la sfârşit ieşeai cu o meserie mai bănoasă, dacă puteai, dacă nu te duceai la unele mai modeste, cum a fost întotdeauna Facultatea de Istorie. Facultăţile care produc prioritatea aduc bani mulţi. Pe de altă parte, sistemul de librării şi de sondare a cititorilor este de aşa natură încât eu nu ştiu de fapt dacă aveţi dreptate spunând că pe oameni îi interesează mai puţin istoria. Nu cred. R.H.: Totuşi, scuzaţi-mă, în afară de Editura Humanitas care şi-a făcut o promisiune de a publica în colecţia „romanul istoric“ cărţi de istorie, studii, nu numai romane gen Dumas, eu n-am prea văzut pe tarabe cărţi de istorie. Z.P.: Păi asta-i altă poveste. Pentru că întâi numărul istoricilor profesionişti în această ţară este foarte restrâns, mult mai restrâns decât vă daţi seama, dacă numărăm cadrele didactice universitare şi cercetători din insti- 263 tute, de la cel mai tânăr până la cel mai vârstnic şi cred că ne păstrăm totuşi în ordinul sutelor. Deci numărul oamenilor care pot scrie cărţi este, proporţional, şi mai mic. În al doilea rând, editorii fac apriori exact acelaşi raţionament pe care l-aţi făcut mai înainte şi dumneavoastră. În al treilea rând, una e să scrii şi să vinzi o carte de istorie care poate fi, cum spuneam la început, mult mai plicticoasă decât aşteaptă marele public şi alta este să scrii o carte oarecum senzaţională pornind de la istorie. Sunt multe date. Dar vreau să vă spun că numărul studenţilor la istorie s-a triplat. Dacă adăugăm la asta şi cele câteva facultăţi private care s-au constituit în acelaşi timp, statistic nu stăm foarte rău. S-a triplat şi în provincie, au apărut facultăţi noi de istorie, la Constanţa, la Alba Iulia, adică există un număr mult mai mare de persoane care aleg această carieră. Pe de altă parte la istorie nu vine toată lumea din pasiune, după cum nici la chimie, ştiţi foarte bine, nu vine toată lumea din pasiune. Există o cotă de pasionaţi care este locomotiva oricărui an de studiu, un număr de oameni care intră dintr-o întâmplare şi un număr important de oameni care n-au neplăcere, care şi-au măsurat forţele şi au zis „aici pot“. Deci nu ştiu cât e de adevărat. E o anumită dezordine în evaluarea a ceea ce le place oamenilor. Înainte era foarte simplu. Ştiai tirajele, ştiai că se epuizează, vedeai că e coadă la o traducere din Braudel, totul era limpede, acum se vinde la o tarabă, nu se vinde, ajunge, nu ajunge, mie îmi spun profesorii de istorie acolo unde nu sunt librării Humanitas, în provincie, că sunt disperaţi că nu găsesc cărţile de istorie. R.H.: Şi dumneavoastră, ca un cadru didactic, cu multă experienţă în relaţia cu tinerii, nu vedeţi nici o schimbare în direcţia la care m-am referit, aceea a îndreptării tinerilor spre cultură, a interesului lor pentru cultură, în general? Z.P.: Experienţa mea din Facultatea de istorie mă îndeamnă să vă spun

Printre rânduri

Radu Herjeu

că în interiorul disciplinei s-au făcut reorientări. Înainte, studenţii cei mai dotaţi cu spirit critic preferau istoria antică sau istoria medievală sau arheologia, fiindcă le plăcea şi fiindcă ştiau că acolo sunt mai la adăpost de ingerinţele programelor ideologice. Ceauşescu se ocupa mult mai puţin de Atena lui Pericle decât de mişcarea muncitorească. Acum situaţia este inversă. Cei mai mulţi studenţi se duc la contemporană, fiindcă acolo terenul este extrem de bogat. Eu îi înţeleg, îi aprob şi mă bucur că mai am încă, pentru istoria antică, studenţi străluciţi, dar nici pe departe câţi aveam pe vremuri. Pe de altă parte nu ştiu să vă spun care este situaţia în ce priveşte lecturile. La Facultatea de Istorie, biblioteca este tot timpul anului plină ochi. Acum, că ei citesc bibliografie de specialitate, că citesc alte cărţi, nu ştiu. La istorie e oarecum înşelător fiindcă dacă ai citit o traducere din 264 Braudel, asta de ce ţine, de cultură sau de meserie? La chimie e mai clar sau la Politehnică. Dacă citeşti Braudel eşti un om cultivat, sau începi să fii. E foarte greu de cântărit. N-au fost mari devoratori de cărţi, extrabibliografii obligatorii niciodată, după aceea, când ajung profesori şi se aşează la casa lor, e altceva. Şi profesorii sunt convinsă că citesc în continuare, dacă ajung la cărţile bune, fiindcă nu întotdeauna ajung. R.H.: Pentru că am ajuns la sfârşitul spaţiului rezervat emisiunii, am să vă mai adresez o întrebare. Dacă aţi putea alege acum, în ce epocă şi ce personaj v-aţi dori să fiţi? Z.P.: Nu m-am gândit niciodată. Sau doar o dată. S-a spus, oarecum romanţat, că Tucidide avea o fiică. Aş fi vrut să fiu acolo ca să văd cum s-a elaborat cea mai interesantă, mai enigmatică şi mai importantă operă istorică a antichităţii. Cred că mi-ar fi plăcut. R.H.: În ce an? Z.P.: Au fost ani mulţi. Tucidide a fost exilat în 424 de la Atena, a trăit 20 de ani în exil şi probabil că în timpul acela şi-a adunat materialul, după aceea s-a reîntors într-o Atenă extrem de perturbată de revoluţii şi contrarevoluţii, ultimul fapt pe care îl citează este din 399, deci a mai trăit puţin să vadă democraţia pe care el o numea restaurare. Dacă eram fata lui Tucidide, după toate probabilităţile, aş fi avut o cultură foarte subţire, deci nu ştiu ce aş fi priceput din ce aş fi văzut. R.H.: Doamnă Zoe Petre, vă mulţumesc. Z.P.: Cu mare plăcere.
- interviu realizat în 1997 -

Printre rânduri

Radu Herjeu

Printre rânduri Radu Herjeu

George Pruteanu
Jurnalist

265

S-a născut la Bucureşti, la 13 decembrie 1947 A absolvit Facultatea de litere în 1972. Până în 1989 a lucrat ca ziarist cultural în presa centrală, librar, instructor de cineclub, lector universitar. După 1989 a lucrat ca redactor-şef la săptămânalul Acum, publicist comentator la ziarul Evenimentul Zilei, realizator de emisiuni TV la Tele 7abc, Pro TV şi TVR şi conferenţiar universitar la Şcoala Superioară de Jurnalism şi la Universitatea Andrei Şaguna. În 1996 a fost ales senator pe listele PNŢCD. În martie 1998 este exclus din această formaţiune politică iar în anul 2000 este reales senator, de această dată, pe listele PDSR.

Printre rânduri Radu Herjeu 250

Radu Herjeu: Domnule senator, ce înseamnă pentru dumneavoastră zicala „Ce-i în guşă şi-n căpuşă“? George Pruteanu: E un fel de deviză a mea; nu ştiu cum aţi ghicit-o. Sigur că încerc să-i dau o moderaţie, nu neapărat diplomatică, dar civilizată, intelectuală; pentru că într-adevăr nu poţi trânti oricând, oricui şi oriunde adevărul; sunt situaţii dramatice, sunt situaţii melodramatice, sunt situaţii tragice, în care a plesni pe cineva cu adevărul înseamnă a-l străpunge, a-l nimici; şi atunci adevărul nu poate fi rostit pe jumătate, poate fi rostit pe sfert, important e să nu minţi. Dar într-adevăr, face parte din natura mea, firea mea, aşa cum mă percep eu; nu spun că şi reuşesc; dar mi se pare că ar putea fi o deviză a politicii de după 1989... Şi nu e, din păcate, deloc. Foarte puţini politicieni practică această deviză; chiar cei care sunt mai destinşi, mai eficace, încă mai sunt încorsetaţi, nu neapărat de limbajul acesta 250 de lemn, dar foarte administrativ, foarte tehnic, foarte oficial; e clar că nu aşa vorbeşte cu nevasta lui în dormitor sau în sufragerie. Chiar preşedintele Constantinescu. Între patru ochi e un om agreabil. Când apare la televiyor îşi ia figura aceea marţială, impozantă, pare pătruns de toate grijile planetei, poate că şi este, dar pierde foarte mult din comunicare. La el ce-i în guşă nu-i şi-n căpuşă, poate fiindcă nu poate să spună tot, poate că prerogativele sunt limitate, dar eu mă declar nemulţumit de lipsa sa de naturaleţe şi de francheţe. R.H.: Credeţi că dacă aţi ajunge preşedinte al României aţi fi altfel? G.P.: Mai devreme citisem un eseu al lui Andrei Pleşu. El se plângea, ca un intelectual de mare fineţe ce este, de canoanele vieţii, acelea ale vieţii pe care le repeţi de la recepţie la recepţie. Sunt convins că un om de inteligenţa lui nu e atât de şablonat, şi reuşeşte să rupă, să spargă aceste tipare. Eu, mutând ceea ce este de mutat, încerc să fiu în orice împrejurare natural. Vin acum de la Zilele Călinescu care au avut loc la Oneşti şi acolo erau foarte mulţi oameni interesaţi de ideea de cultură, dar şi de interferenţele cu politicul. M-au întrebat tot felul de lucruri directe, până la brutal, dar nu personale ci legate de politică:„ce părere aveţi despre..., vă place cum cutare dă în gropi?“. R.H.: Şi dumneavoastră aţi răspuns la fel... G.P.: Şi le-am răspuns căutând să moderez tonul, să nu dau eu tonul limbajului violent sau pamfletar, pentru că o sală reacţionează repede la lucrurile astea, e dispusă mai mult spre râs decât spre gravitate. În acelaşi timp îmi răsuna în minte zicala asta pe care aţi amintit-o:„ce-i în guşă şi-n căpuşă“. Mi-am spus:„vorbeşte cu ei ca şi cum ai vorbi cu cumnatu-tău, cu consilierul tău, natural, deschis, fără înjurături, fără argou. Simplu: eşti un

Printre rânduri

Radu Herjeu

intelectual, eşti un om politic, eşti Pruteanu, atâta eşti, nu mai mult; nici nuţi da aere de om care are responsabilităţi, care are să se gândească ce face el cu învăţământul românesc. Dar în măsura în care ţi le asumi, spune lucrul acesta. R.H.: înainte de a fi politician, aţi regretat vreodată sinceritatea aceasta abruptă? G.P.: N-am o memorie foarte grozavă... Staţi să-mi amintesc. Am avut o carieră foarte sinuoasă şi foarte gorkiană de fapt, adică reuşind să ajung maxim lector universitar, am trecut prin experienţe foarte neplăcute - aceea de a fi librar, vânzător de cărţi într-o librărie şi femeie de serviciu, fiindcă eu eram şeful şi eu cel ce dădeam cu teul şi cu cârpa udă. ţin minte că odată a venit la librăria aceea un tovarăş; eu pusesem în vitrină o cârpă neagră 250 fiindcă se prăpădise Mircea Eliade. Mă ocupasem foarte mult cu activitatea de cineclub, luasem şi premiu, tocmai de aceea ajunsesem librar. Umplusem vitrina cu o pânză neagră şi cu cărţi ale lui Eliade de la biblioteca mea, alături de unele cărţi care se găseau la vânzare. Pentru cele din biblioteca mea am pus o fâşie de hârtie pe care scria:„aceste cărţi nu sunt de vânzare, sunt semn omagial“. Şi tovarăşul acela, îmbrăcat ca un activist, cu pantofi de 360 de lei, cu cămaşa dintr-un film, cu cravata din alt film, haina din alt film, deşi materialele erau foarte scumpe, întreabă: „Cine-i aici?“ întrebarea era destul de ontologică pentru că singura fiinţă vie, în afară poate de şoarecii din depozit, eram eu. „Tu eşti aici responsabilul?“„Da“ zic.„Tovarăşu, vă rog foarte mult să-mi vorbiţi cu dumneavoastră, aşa cum vă vorbesc şi eu“.„Eşti şi obraznic!“.„Daţi-mi voie să vă spun că, dacă îmi mai adresaţi o singură propoziţie cu tu, nu vă mai răspund, încetez dialogul cu dumneavoastră. Noi n-am păscut nici o oaie împreună, nici o capră şi nici alt animal, pe nici un deal sau munte“.“Dumneata ai tupeu!“. Îi rog pe telespectatori să observe că un punct îmi câştigasem. Apoi revine: „Cine ţi-a dat voie să pui chestia aia acolo?“. „Prin lege nu este interzis, şi apoi, ce e rău în asta?“ „Păi unde ai mai văzut d-ta aşa ceva? Ce s-ar întâmpla dacă toată lumea ar face la fel?“ Am citit într-o carte despre teoria relativităţii unde se spunea că dacă toată populaţia unui oraş s-ar aduna pe un pod acesta s-ar prăbuşi. Însă constructorii de poduri şi statisticienii ştiu că aşa ceva nu se întâmplă decât o dată la un miliard de ani; aşa încât e mică şansa ca toţi librarii să fi avut brusc această idee. „Să o scoţi de acolo!“ zice tovarăşul, la care eu am avut din nou tupeu; i-am zis: „Tovarăşe Secretar, eu am făcut armata şi acolo am fost învăţat să ascult de ordinele şefului direct. Dacă ţi se ordonă să stai lângă această poartă şi să nu laşi pe nimeni, poate şi un general să-ţi comande dar întâi raportezi şi abia apoi execuţi. Aşa i-am spus, vă rog să-i

Printre rânduri

Radu Herjeu

spuneţi acest lucru directorului meu şi dacă el îmi dă dispoziţie mă conformez. Pe atunci directorul era un om care juca dublu. Merită evocat pentru că era un activist de partid însă ştia să dea partidului tributul acela de vorbe goale, dar îi ajuta pe oameni. Aici este amănuntul care complică judecarea oamenilor de dinainte de revoluţie. Nu există numai oameni albi sau negri. Existau şi astfel de personaje care făceau foarte mult bine, direct oamenilor. Aducea saci de cartofi de la C. A. P, legal, cu factură, direct la librari. E doar un exemplu minor. ţinea la cultură. Mă punea să ţin conferinţe săptamânale despre ce este cartea . Era treaba mea despre cine vroiam să vorbesc; putea fi Moliere, Shakespeare sau un clasic român. A murit în noiembrie 1989 şi am vrut să vorbesc la căpătâiul lui (era un om foarte popular) însă nu m-au lăsat. Îi compusesem, după ştefan Augustin Doinaş, o pastişă. Mie îmi făcuse foarte mult bine pentru că a fost unul dintre puţinii 250 oameni care m-au ajutat şi mi-au dat o pâine. Au vorbit doi de la partid, care au spus nişte imbeciliăţi, după care eu am făcut un pas înainte şi am recitat pastişa care-i plăcuse lui foarte mult şi care suna cam aşa: „Un şef peste cărţi, îndrăgind el cultura, prin inimă neagră de vremuri trecea, spunând că şi cartea, nu numai friptura, te ajută să uiţi de viaţă, oricât de grea ar fi ea“. Hohotea toată sala, şi printre lacrimi am spus-o până la capăt, şi din acea clipă eram sigur că nu voi mai avea spatele asigurat, dar noroc că a venit revoluţia. Concluzionând, pot spune că nu prea mi-am făcut probleme atunci când aveam ceva de spus. R.H.: D-le Pruteanu, după revoluţie v-aţi făcut remarcat pentru cei mai mulţi dintre noi, prin emisiunile dumneavoastră de televiziune. Acum, la atâţia ani de la debut, aş dori să vă întreb dacă nu v-aţi plictisit! G.P.: Nu. Plictisit nu. Nu plictiseala este cuvântul. Oboseală este. Soţia mea ştie că am „momente de nevroză“, că sunt idiot, că de mâine nu mai am nici o idee, că mă fac de râs, că trebuie să găsesc o soluţie să scap de chestia asta. Un lucru este însă clar: sunt burete stors. Totuşi reuşesc să mă concentrez, mă adun şi merge. Ba uneori, o dată sau de două ori pe săptămână, chiar eram mulţumit. R.H.: Cum v-a venit ideea unei emisiuni de televiziune? G.P.: Ideea aceasta m-a costat 45 de ani ca să-mi vină, dar slăbiciunea pentru cuvânt în sine şi pentru forţa sa atomică de explozie o aveam de mic. Aveam carneţele, de la şase - şapte ani pline cu cuvinte. îmi notam cuvintele şi sensurile lor, mai ales pe cele rare, neologisme sau arhaisme şi care cel mai adesea nu intraseră în vocabular. Şi apoi Călinescu mi-a plăcut mult. Am citit „Scrinul negru“ de vreo cinci ori în decurs de zece ani. Aveam momente, la doi-trei ani o dată, când resimţeam nevoia de a citi„Scrinul

Printre rânduri

Radu Herjeu

negru“. Era ca psihoza la o anumită mâncare. Mă afundam cu o plăcere, aşa, de parcă aş fi intrat într-o vilă pe care aş fi avut-o eu. Nu am, dar sper că poate într-o zi... Intram în acea carte cu un freamăt, cu o bucurie mai mult stilistică, fiindcă acţiunea, oricât vroiam eu s-o fi uitat, mi-o aminteam. Şi aici intervine ceva ca un palimpsest. Amintesc acelora dintre telespectatori cărora cuvântul„palimpsest“ nu le este familiar, că este vorba despre un manuscris medieval, pe care copiii, din lipsă de material pentru scris, socotind că nu mai e necesar acel manuscris, aşterneau peste el un grund de vopsea şi scriau alt text, sigur de-a lungul a luni şi ani de zile. Trecea o sută de ani, venea iar o criză de perganent, un alt copil, convins că nu mai era nevoie de o asemenea vechitură, dă un nou grund. Vin cercetătorii azi, în ultimii 50 de ani, cu raze, şi, cu aparatura specială, constată că pe acel 250 pergament sunt trei sau chiar patru texte suprapuse. Vă daţi seama ce frumoasă metaforă pentru personalitatea umană sau pentru un text literar, în care se acund mai multe straturi vechi. Ca într-un asemenea palimpsest observam evoluţia mea faţă de limbă. Încercuiam anumite cuvinte, de fiecare dată altele. La 20 de ani încercuiam anumite cuvinte, pe care ori nu le cunoşteam, ori vroiam să le trec în sarsanaua mea proprie, cum spunea Bias, acel stoic din anitichitate:„tot ceea ce îmi aparţine am asupra mea“. Adică atât îmi ajunge. Nu biblioteci de zeci de mii de volume, nu supercombine de miliarde, nu maşini foarte luxoase... Dacă însemni ceva, însemni prin ce ai în tine, în minte şi în suflet. La 23 de ani altele. Iar la peste 30 de ani de ani mă întrebam de ce încercuiam tocmai acele cuvinte, pentru că le ştiam. Dar de fiecare dată descopeream altele. Trecuseră deja 14 ani ca să descopăr că mai erau încă cuvinte care îmi stârneau interesul, ori că nu leam folosit niciodată, ori nu le-am pătruns încă înţelesul. Ţin minte că ultimul a fost„travertin“, care desemnează un material de construcţie. Dar şi tabla e material de construcţie. Încercând să insist mai mult asupra diferenţelor, îmi dădeam seama că nu prea ştiam. Asta se întâmpla acum vreo 10 ani. În anul 1995, după 45 de ani de dragoste pentru cuvânt şi semnificaţiile lui, mi-a venit ideea realizării unei emisiuni zilnice cu probleme care, pornind de la limbaj, să atingă ideea de cultură în general, de morală, de comportament. L-am întâlnit în faţa sediului Tele7 pe Tatulici, pe care îl cunoşteam, şi i-am făcut propunerea. Iniţial nu i-a surâs ideea unei astfel de emisiuni difuzată zilnic, mai ales duminica, cum sugerasem eu. Apoi s-a gândit mai bine şi a acceptat. La o săptămână emisiunea se difuza deja pe post şi am constatat că are audienţă. Am avut un contract de şase luni, m-am întâlnit recent cu directorul Opriş, n-am înţeles de ce a oprit emisiunea atunci, probabil a existat ceva, dar nu vreau să intru în amănunte. Eu, fiind consevator,

Printre rânduri

Radu Herjeu

aş fi vrut să rămân acolo. Au fost nişte motive conjuncturale, după doi ani mi-a spus că regretă că nu a reînnoit contractul. Am fost apoi la ProTv, unde mi-am oferit eu singur serviciu, am fost primit cu foarte multă căldură, a mers foarte bine vreo 10-11 luni, după care a survenit o schimbare de atitudine a ProTv-ului faţă de mine, aproape inexplicabilă. Interesant e că la ProTv emisiunea s-a desfăşurat exact un an, între 15 septembrie '95 şi 15 septembrie '96, îmi place simbolistica aceasta involuntară. R.H.: V-aţi gândit că o să dureze atât? G.P.: Nu, într-adevăr nu. Ceea ce mă miră, şi îi mulţumesc lui Dumnezeu, este faptul că o ţin deja de un an şi jumătate la TVR. Nu spun că nu o fi obosit, e omenesc, şi piramidele cedează cu timpul. Dar mă bucur că primesc încă semnale pozitive de la telespectatori, iar presa încă mă suportă. Mă aşteptam la comentarii de genul„Mai lasă-ne domnule în pace, 250 nici Ceauşescu nu apărea zilnic, ne mai scutea sâmbătă, duminica!“. Depăşisem deja cea de-a 550-a emisiune. R.H.: D-le Pruteanu, v-a transformat televiziunea într-o persoană publică destul de repede. Cum aţi resimţit acest lucru? Totuşi, un intelectual trăind în biblioteci, dintr-o dată ieşind pe stradă, este recunoscut de oameni şi asociat numai cu o bucăţică din activitatea sa... G.P.: Chiar în turnul de fildeş nu eram. Am devenit persoană publică încă de când vorbisem în Piaţa Universităţii în acel 14 mai. Am vorbit de mai multe ori în public, şi la mitinguri, şi la Sala Palatului, cu destul succes, pot să spun, m-au ovaţionat în Piaţa Universităţii vreo două minute scandând„ăsta da golan!“. Am avut ocazia să-i dau fostului preşedinte, senatorul PDSR Ion Iliescu, atunci când am împlinit 50 de ani, o replică tăioasă. El a venit la mine să mă felicite, cerând în acelasi timp permisiunea să-mi facă o observatie: „aveti uneori un limbaj cam temperamental“. Atunci i-am spus, după ce l-am rugat să se apropie de mine, „Dumneata spui asta, măi animalule?“ R.H.: Cum a reactionat? G.P.: Cu umor, pentru că e un om inteligent, a suportat gluma, dar în materie de limbaj eu nu cred că pierd puncte în fata senatorului Ion Iliescu. Revenind, spun că eram deja o persoană publică. Atunci, pe 14 mai, când am vorbit în Piaţa Universtăţii, am avut o senzaţie ciudată, parcă aş fi fost... Hitler. Să ai în faţa ta circa 10 mii de oameni şi să mai fie şi de acord cu tine. Atunci am înţeles ce înseamnă paranoia şi de unde venea în cazul celor gen Ceauşescu, Hitler, cărora li s-a urcat la cap. Nu m-am crezut providenţial, dar a fost un moment de mare fericire. Însă televiziunea e mult mai mult, zece mii reprezintă puţin, chiar în acest moment sunt cel puţin un mil-

Printre rânduri

Radu Herjeu

ion, două, care se uită la noi, în orice caz se operează cu milioane. Ideea asta că eu sunt undeva într-un elicopter, iar jos sunt milioane de oameni adunaţi să asculte ceea ce pot eu să spun, bietele mele idei, mă încordează teribil. R.H.: Vă încordează şi la emisiune? Sau acolo e mai simplu, se termină mai repede, ştiţi dinainte ce aveţi de spus... G.P.: Da, şi la emisiune. E adevărat că acolo intervine puţin şi rutina. Apare însă celălalt factor stresant şi inhibant, ideea că trebuie întotdeauna să introduci un element de noutate. Sigur, sunt conştient de faptul că n-am putut s-o reînnoiesc radical permanent, pentru că există o anumită linie pe care şi vreau să merg, nu vreau dintr-o dată să mă apuc să fac scamatorii, să introduc elemente de politică - desigur, mai fac aluzii, fiindcă trăim într-un mediu politic, iar cultura nu e complet separată, ar fi frumos să fie aşa. R.H.: D-le Pruteanu, a fost întâmplătoare succesiunea televiziunea, 250 notorietate, politică? G.P.: S-ar putea să fie şi o relaţie cauză - efect. Dar nu oricine apare des la televizor e şi popular sau nu oricine apare des la televizor e şi simpatizat. Poţi să agasezi teribil. Mai ales că eu nu spuneam lucruri din politică sau din viaţa curentă, ci probleme legate de cultură, de limbă, cum sunt Moliere, Alexandru Graur, Shakespeare, şi nici puterea sau opoziţia nu m-au ajutat în acest sens, ba, mai degrabă, pentru unele persoane de acolo a existat şi un pic de invidie, aşa încât cred că mai mult m-a ajutat Dumnezeu. R.H.: De ce aţi ales politica? G.P.: Patetic, aş spune că m-a ales ea pe mine. Dar nu. Înainte de 1989 eram ca nişte animale obsedate politic. Gospodinele se întâlneau şi, după ce spuneau ce-au cumpărat, se întrebau: „ce ne facem, cât mai durează, încotro ne ducem?“. Şi acum se întâmplă fenomenul acesta ciudat: cei de dinainte au dezamăgit teribil dar, spre stupoarea oamenilor, acest regim a dezamăgit în aceeaşi măsură. Chiar dacă a fost animat de bune intenţii, sub aspect tehnic s-a dovedit la fel de împleticit, iar sub aspect moral s-a văzut că şi aici sunt puşlamale, că sunt infestaţi cu mediocrităţi latente care nu sunt bune la nimic. R.H.: Să înţeleg că aţi candidat alături de astfel de oameni? G.P.: La vremea aceea nu-i cunoşteam. Acum, trăind, mâncând alături de ei, îmi dau seama că sunt astfel de oameni. Să nu cumva să înţelegeţi că toţi sunt aşa. Câţiva, dar sunt. Dante avea un dispreţ enorm în „Divina Comedie“ faţă de cei care nu sunt nici cu Dumnezeu şi nici cu diavolul şi care erau supuşi unui infern groaznic, fiind consideraţi nişte laşi, dar eu mă angajasem net de partea opoziţiei. Am înjurat la Iliescu de mă doare gura. Am cam exagerat. Mi-am dat seama că nu e chiar o bestie. Are şi el calităţile

Printre rânduri

Radu Herjeu

lui. Nu este deloc o bestie şi mulţi alţii nu sunt atât de răi pe cât par. Sunt deformaţi de anumite canale în care au crescut, aşa cum un copac pus între ziduri de ciment, creşte după cimentul acela. R.H.: Şi totuşi, de ce aţi vrut să intraţi în Parlament, să instituţionalizaţi activitatea dumneavoastră politică? G.P.: Întrebarea este grea, nu ştiu dacă pot să fiu sincer până la capăt, dar o să fiu cât de sincer pot. A fost o conjunctură mai ciudată: Şocul întreruperii emisiunilor la PRO TV, inexplicabilă pentru mine, a fost mare. Aveam popularitate, ştiam din scrisori şi din reacţiile oamenilor pe stradă şi ale presei. A fost întreruptă foarte brusc, iar conducerea nu a vrut să dea explicaţii. Eu dădeam declaraţii, dar erau unilaterale. Acest şoc m-a făcut să-mi caut altă tribună, în sensul că am ceva de spus lumii. Mi se mai propusese înainte să intru în Partidul Alianţei Civice, dar nu am vrut. în toam- 250 na lui 1996 am făcut-o. Primul gând a fost să candidez ca independent. Iam spus soţiei: „De mâine mă duc“. Ea a fost mai ezitantă. Un om de litere în Parlament nu prea e bine văzut. Eu i-am spus că nu cade de două ori un obuz în aceeaşi groapă. Am căutat măsuţa pliantă pe balcon şi cu ea în braţe m-am dus în Piaţa Universităţii. Am avut un succes teribil. Am colectat în câteva zile mai multe semnături decât îmi trebuiau. M-au ajutat oameni de înaltă valoare: Mişu Fotino, Ilinca Tomoroveanu, Traian Stănescu. Le mai mulţumesc şi acum. Stăteau cu pancartele pe ei ca să-mi strângă semnături. În acest timp au venit la mine din nou de la Alianţa Civică, apoi o delegaţie din partea Partidului Democrat, în care erau Neculai Constantin Munteanu, Mircea Diaconu, eminentul actor, şi deputatul, la acea vreme, Alexandru Sassu. Ei mi-au propus, în numele preşedintelui Petre Roman, să candidez pentru Senat pe listele de la Timişoara. Vă daţi seama ce onorant, dar am spus nu. Între timp am avut o discuţie cu cineva foarte informat care mi-a spus: „vrei o leafă, vrei să ajungi in Parlament, du-te cu un partid, că pe independenţi nu-i bagă nimeni în seamă“. Atunci m-am hotărât. M-am dus a doua zi, l-am căutat pe Preşedintele Constantinescu. Era la Uzina Faur într-o vizită şi am avut noroc cu popularitatea mea pentru că m-au condus prin fabrică la el. Ne-am întâlnit, i-am spus că vreau să fiu alături de Convenţia Democrată, s-a bucurat şi m-a rugat să ne întâlnim a doua zi, la ţărănişti. Erau acolo domnul Constantinescu, domnul Galbeni şi Constantin Dudu Ionescu. Mi-au oferit întâi un loc la Brăila, la deputaţi, însă eu l-am refuzat pentru că vroiam la Senat. Ştiam că şi concursul era mai dur pentru că trebuiau 80.000 de voturi şi nu 20.000 ca la deputaţi, dar ăsta a fost jocul pe care l-am impus. Apoi a fost la Giurgiu, dar cu tot respectul pentru acest oraş am zis că nu e ceea ce-mi trebuie şi, Dudu Ionescu, răsfoind dosarele

Printre rânduri

Radu Herjeu

acelea găseşte ceva cu care se duce, aşa mai discret, la preşedintele Ion Diconescu şi, după o scurtă replică, vine şi-mi spune: „V-am găsit domnule Pruteanu, la Constanţa, locul doi pe listă“. Mie-mi cade faţa. Toţi consilierii mei mi-au spus că trebuie să accept numai locul întâi. Întreb totuşi cine e pe locul întâi şi aflu că este domnul Popovici, viitorul Ministru al Tineretului. Eu zic: „facem schimb şi îl trag şi pe el“, la care mi s-a spus că face Cerveni scandal. „Bine, atunci facem şi noi scandal.“ „Nu, domnule Pruteanu aici e vorba de politică“ mi-a spus dl Diaconescu, „dvs nu ştiţi.“ Am spus că voi da răspunsul a doua zi dar oricum am acceptat. Am obţinut 48 %, adică doi senatori şi jumătate, şi aşa am ajuns în Senatul României. Am avut o campanie demenţială. Am vorbit şi în biserici, evident la invitaţia părintelui. R.H.: Veţi repeta această experienţă? G.P.: Este ca după un mariaj nefericit. Începi să înţelegi ce este căsăto250 ria din punct de vedere politic. Mi-e foarte greu să aleg unul dintre partidele care m-au invitat: Alianţa pentru România, PD, PUNR, poate şi PDSR, sper să nu exagerez. Fiindcă nu mă mulez perfect pe nici unul şi bănuiesc că o să mă tem de necazuri similare, sper să nu fie similare, cum am avut cu ţărăniştii. R.H.: în PNŢCD v-aţi mulat perfect? G.P.: Nu, dar am încercat să trag partidul pe o linie sănătoasă şi am reuşit într-un fel, fiindcă acum au ajuns la vorba mea. R.H.: Da, dar nu mai sunteţi ţărănist. G.P.: Mă rog, e o pierdere şi pentru mine şi pentru partid. Şi Doamne fereşte să ajung inamic al acestui partid, dar nu se pot cunoaşte niciodată dinainte conjuncturile care intervin în viaţa politică. R.H.: Pe mulţi a mirat evoluţia dumneavoastră politică după alegerea în Parlament, mai ales ca preşedinte al Comisiei pentru învăţământ, parcă vaţi radicalizat un pic. Cred că, chiar dacă nu ne erau străine ironia şi sinceritatea, cred că un anumit ton mai ridicat a fost ceva nou. G.P.: Nu o să vă contrazic. Dacă aşa aţi perceput, aşa o fi fost. Ce înseamnă mai radical? Să spun„Bine, Verestoy, dar numai jumătate de universitate. Sau facem numai 38%“. Atâta vreme am fost prietenos cu ei, şi acum aş fi, dar n-am cu cine. Atât sunt de îndârjiţi, cu ochelari de cal numai în acele scopuri, degeaba le întinzi o mână prietenească, ei nu vor prietenie cu tine. Ei vor să-şi atingă scopurile trecând eventual şi peste cadavrul tău, evident la figurat. Ei m-au radicalizat. Le spuneam că e o problemă parlamentară de interes restrâns, că nu fac altceva decât să stârnească praful, că o transformă într-o problemă naţională, şi au transformat-o într-o problemă naţională. O lună, două, m-am lăsat păcălit de diversiunea aceea cu limba în

Printre rânduri

Radu Herjeu

care se va preda istoria şi geografia, şi aici la Antena 1 am spus„Domnilor, doamnelor, m-am lăsat păcălit. Scopul principal nu e chestia asta care se poate schimba printr-o directivă ministerială în câteva minute, ci construirea unei universităţi maghiare, adică tăierea în două a învăţământului românesc, enclavizarea învăţământului, separat maghiar de cel românesc, federalizarea cu alte cuvinte. Nu se poate accepta aşa ceva“. Eram convins că deputaţii nu vor vota altceva decât Senatul şi am avut dreptate, au fost chiar cu o nuanţă mai drastici. Sper să-şi păstreze poziţia până la capăt, fiindcă acum urmează să fie supuşi unei umilinţe care a transformat Parlamentul în poşircă curată. Li s-au dat parlamentarilor 10 milioane, vreo şase în mână, ceea ce după părerea mea e mult, un parlamentar ar trebui să ia poate ceva mai mult ca un profesor universitar, şi ar trebui să roşească pentru că are mai mult ca un profesor universitar. Pentru că nu face mai 250 mult. Dar parlamentarii să fie ca o turmă de handicapaţi la care vine un om cu nuieluşa şi la distanţă de o săptămână să-şi întoarcă ceea ce au gândit într-un mod foarte tranşant şi îndelung… Nu uitaţi că acest articol 123 a fost lăsat special la urmă, deci au avut luni de zile pentru deliberare, iar votul a fost de 19 la 2. Este o umilinţă pentru ideea de Parlament. R.H.: Domnule Pruteanu, aţi fost apoi catalogat drept extremist. G.P.: Numai proştii puteau s-o facă, nici un om inteligent nu mă putea amesteca în extremism. R.H.: Cum v-aţi simţit totuşi? Aţi fost asemuit cu alţi lideri politici catalogaţi drept extremişti. G.P.: Vă gândiţi la Corneliu Vadim Tudor, care, spre nefericirea multora, e un om inteligent, nu e prost, are şi talent politic. El are puseuri extremiste clare. Vine şi spune despre o problemă care ne doare pe toţi, faptul că ţiganii sunt destul de greu de ţinut în frâu şi fac multe boroboaţe, unele dureroase de tot, şi sunt o problemă socială, iar liderii lor ar trebui să mediteze mai adânc la lucrul acesta, el vine şi spune că va face rezervaţii de muncă. Întreagii Europe, dacă ar auzi aşa ceva, i s-ar încreţi pielea. Bine, eu nu mi-l imaginez dând cu bâta în nici un ţigan, dar ideea aceasta ne poate compromite european. În legătură cu ceea ce s-a întâmplat la Cernat. Bineînţeles că acolo au fost nişte nesăbuiţi conduşi de nişte oameni fără Dumnezeu. Dar să vii să spui că dacă o vor duce mai ţine aşa, vei trece la înarmarea populaţiei, e un puseu de limbaj extremist. Noi trebuie să ne temem de provocările istericilor maghiari. Ferească Dumnezeu să mai curgă vreo picătură de sânge ca la Târgu Mureş, că intrăm nu pe fundul Europei cum suntem, ci în groapa cu gunoi a Europei, dacă va mai curge sânge pe motive interetnice. Nu cred că e bine să ne înarmăm. Cuvintele acelea ar

Printre rânduri

Radu Herjeu

trebui retrase. Nici maghiarii, cei mai insistenţi dintre ei spun lucruri care frizează penalul, dar nu sunt altceva decât vorbe. Numai când o să-i vedem pe ei cu bâta-n mână, atunci să facem întâi mulţi paşi înapoi, să-i somăm să lase bâta jos şi apoi eventual să luăm şi noi bâta, ceea ce nu se va întâmpla niciodată. R.H.: Credeţi că este de dumneavoastră meseria de politician? G.P.: Nu este o meserie. Toţi politicienii serioşi ai acestei ţări n-au făcut numai asta: Titu Maiorescu făcea şi literatură şi avocatură. S-ar putea să nu fie de mine fiindcă sunt prea direct şi coaliţia leprelor şi a ticăloşilor o să mă împingă în afară, mai ales că în nici un partid nu am putut să mă mulez perfect, nici în cel în care sunt. R.H.: Excluderea dumneavoastră din PNţCD, nu v-a dat senzaţia că pe 250 undeva aţi fost folosit şi apoi abandonat? G.P.: Folosit în campania electorală am fost sigur, am fost mană cerească pentru ei, mai ales în judeţul Constanţa în care Partidul Democrat ieşise cu cincizeci la sută. Dar eu n-am fost om de partid, adică nu m-am dat cu puterea cum au încercat alţii să facă. R.H.: D-le Pruteanu, sunteţi un intelectual! G.P.: în primul rând, nici mai mult, nici mai puţin. R.H.: Şi aţi încercat în emisiunile dumneavoastră de televiziune să-i apropiaţi şi pe tineri de culură. Credeţi că numărul intelectualilor care se vor ridica din rândul tinerilor va fi mai mic decât cel actual? G.P.: Sigur că va fi mai mic, pentru că se adaugă şi cei plecaţi în străinătate. Şi pe drept cuvânt pleacă. Noi nu socotim asta o trădare, ci o formă de a te realiza, şi o formă de a aduce bine ţării tale prin ceea ce realizezi acolo. Şi viaţa spune, intuiţia-mi spune, că mulţi se vor întoarce înapoi cu dolari mulţi, să-şi facă aici o fabrică în care să aplice ce au învăţat ei acolo, şi să câştige şi mai mulţi bani. Alţii nu se vor întoarce. Dar vor fi, poate, un alt Eliade, un alt Cioran. Vor însemna ceva. România nu e numai Ceauşescu, sau Nadia Comăneci, sau numai Dracula. Intelectual nu e cine are o diplomă. Intelectual e cine trăieşte în idei. Patalamale au mulţi, titraţi vor fi mulţi fiindcă avem o sumedenie de facultăţi. Prea multe. Se vorbeşte şi de una multiculturală. Am spus că n-am nimic împotrivă. Dacă se dovedeşte statistic, de o comisie, trei-patru oameni, nu mai mult, că prea mulţi tineri de etnie maghiară sunt respinşi din cauza lipsei de locuri, atunci sunt de acord, dar cu o universitate în care şi cultura română să-şi aibă locul printre celelalte culturi, maghiară, germană, sârbă, turcească. R.H.: D-le Pruteanu, aţi tradus „Infernul“ lui Dante. Credeţi în infern? G.P.: Eu sunt creştin ortodox. Dante era catolic, era papistaş dar era un

Printre rânduri

Radu Herjeu

creştin, aşa că foarte mult din ceea ce spune el acolo se potriveşte sufletului meu. Nu cred într-un infern dantesc. El povesteşte cum întâlneşte în diferite prăpastii ale infernului, pline cu diverse materii foarte murdare sau cu foc, cu alte cazne, diverse persoane din trecut care suferă pentru păcatele lor. Dar întâlneşte şi persoane contemporane, din epoca în care a scris. Dante întâlneşte în Infern chiar oameni care i-au supravieţuit. Deci în acest sens este chiar un superb pamflet politic. R.H.: Nu vreţi să reveniţi la „dialogurile în bibliotecă“? G.P.: După „Dialoguri în bibliotecă“ am făcut ciclul „Biblioteci în flăcări“. Am făcut o serie de dialoguri cu intelectuali, despre carte, despre ce rost are cititul, dacă duce la ceva, te face mai tâmpit, te face mai sensibil, te face să crezi, te face mai bun sau nu. După revoluţie am continuat acest tip de dialoguri dar îi spuneam„Bliblioteci în flăcări“ pentru că era o 250 altă epocă. Azi nici n-aş mai putea spune la fel. Blibiotecile sunt tot mai puţine, blibioteci au ars, blibiotecarii agonizează probabil de inaniţie, încât invers ar trebui să se petreacă. Ar trebui să plantăm cât mai multe bliblioteci publice, pentru că oamenii nu-şi mai pot permite să cumpere cărţi. Dar setea de carte încă mai există. R.H.: Domnule senator, vă mulţumesc mult.

Printre rânduri

Radu Herjeu

Printre rânduri Radu Herjeu

Eugen Simion
Academician

279

S-a născut la 25 mai 1933, la Chiojdeanca, judeţul Prahova. A absolvit Facultatea de filologie a Universităţii Bucureşti. În 1969 devine Doctor în Ştiinţe filologice. Cercetător ştiinţific în colectivul Eminescu, condus de Perpessicius (1956-1962). Redactor la „Gazeta literară“, asistent, conferenţiar, apoi profesor la Facultatea de litere din Bucureşti. Între 1970-1973 a fost profesor la Sorbona. A publicat peste 3000 de studii, articole şi cărţi de critică literară. A primit Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Academiei. În 1990 a înfiinţat Grupul Interdisciplinar de Reflecţie. În 1991 este ales membru corespondent al Academiei Române. Un an mai târziu devine membru titular iar în 1998 este ales Preşedinte al celui mai înalt for intelectual al ţării.

Printre rânduri Radu Herjeu 250

Radu Herjeu: Domnule profesor o să încep cu o întrebare pe care i-aţi adresat-o lui Petru Dumitriu, marele prozator român. Ce vă place şi ce reproşaţi acestui secol? Eugen Simion: În primul rând trebuie să-mi placă ceva din moment ce m-am născut şi mi-am dus cea mai mare parte a vieţii mele în acest secol. Ştiţi că totdeauna intelectualii spun «mi-ar fi plăcut să trăiesc în secolul Pericle sau într-un secol al Renaşterii». Din păcate nimeni nu ne întreabă când ne naştem şi noi nu ne putem alege secolul. Deci mi-a plăcut copilăria mea, a fost frumoasă, n-am avut complexe. Sunt atâtea şi-atâtea momente bune din viaţa mea. Perioada mea pariziană sau perioada în care-mi apare o carte mă simt foarte fericit. Dar dacă gândesc aşa, mă uit în urmă ce secol sau ce jumătate din secol am traversat, sigur că este absolut demoralizant. Am cunoscut, copil fiind, un tip de totalitarism. După aceea, de-abia m-am 250 ridicat, de-abia am trecut de şcoala primară şi am intrat într-un alt sistem în care m-am instalat şi din care am ieşit cu toţii de altfel - dumneata eşti mult mai tânăr, evident - de-abia de câţiva ani, intrând în alt tip de relaţii sociale. Mi-amintesc că cineva, un filosof francez, spune că „secolul nostru este oribil pentru că noi toţi suntem fii ai unui cuplu monstruos: bolşevismul şi hitlerismul“. Are întrucâtva dreptate. Un secol însângerat, un secol, încă odată, cu două totalitarisme, un secol care are, se pare, după socoteala ultimă, 80 de milioane de victime din motive ideologice şi rasiste puse la un loc. Nu se ştie. Se pare că de partea bolşevismului sunt mai multe, în orice caz. Nu-i un secol frumos. Un secol în care oamenii sunt lichidaţi, exterminaţi pentru convingerile lor sau pentru originea lor. Este monstruos! Sau pentru religia lor, nu? R.H.: Şi din punct de vedere al literaturii cum vi se pare secolul acesta? E.S.: Aici e un paradox, pentru că nu totdeauna arta este în relaţie cu secolul. Nu într-una strict cauzală. Arta secolului XX mi se pare extraordinară în toate domeniile. Inclusiv arta în Răsăritul Europei după Cel de-al Doilea Război Mondial. Dumneavoastră ştiţi că eu nu sunt de părerea celor care consideră că după '45 - '47 nu s-a mai făcut nimic, este un pustiu. Ei bine, nu! E un paradox, repet. L-aş numi paradoxul Estului! Şi-anume întrun moment istoric imposibil, totuşi, literatura a găsit mijloace să se poată afirma. Poate nu cum ar fi trebuit sau cum ar fi vrut să se manifeste. Dar ea există ca atare. R.H.: Domnule profesor, ce înseamnă răul în literatură? E.S.: Domnule Herjeu, răul este în mai multe feluri. Răul este, de pildă, când nu ai libertatea de expresie. Este răul cel mai mare! Este după aceea un rău mai mic când intri în acest sistem opresiv şi încerci să-ţi construieşti o mică libertate. Este exact ceea ce am trăit noi. De aceea eu nu mă grăbesc

Printre rânduri

Radu Herjeu

să contest rapid, fără să mă gândesc prea mult, pe cineva care a scris în acest secol, în această jumătate de secol şi care a voit într-un fel ca în acest cerc în care trăia să-şi cucerească o anume libertate a lui. Şi pe urmă este răul individual, ca să spunem aşa, nu răul din afară, răul dinăuntru, cenzura care se instalează în tine. Acest lucru mi se pare iarăşi teribil. Anume, începi să gândeşti în funcţie de parametrii pe care îi ai. Până aici pot ajunge, acest lucru pot să-l fac, acesta este cercul meu de cretă. R.H.: Deci un fel de autolimitare… E.S.: Autocenzură, care a funcţionat. A funcţionat şi, din păcate, cred că mai funcţionează mental şi astăzi. R.H.: Vorbind despre literatura din lumea liberă, să spunem, a acestui secol. Acolo ce însemna răul sau ce înseamnă răul? E.S.: A, asta-i o temă interesantă! V-aş sfătui odată să invitaţi un scriitor 250 român care trăieşte în Occident. Vi-l recomand chiar pe Dumitru Ţepeneag, un tip foarte interesant, să vorbiţi despre acest lucru, să vedeţi mentalitatea. Poate el nu este tipic pentru că este totuşi un metec, ceea ce se cheamă un om care trăieşte într-un fel de exil, dar l-a acceptat, trăieşte de 20-30 de ani acolo. Răul este că literatura, artele în genere şi-au pierdut importanţa în societatea post-industrială, în societatea post-modernistă, cum vrem să-i spunem. Poezia, de pildă! Poezia aproape că nu mai există. Eu nu cunosc... - am trăit multă vreme în Franţa - nu cunosc editori mari care să publice un debutant. Sunt mici editori, mici grupuri de scriitori care-şi construiesc propria, să zicem, editură şi publică. Deci arta a pierdut, în scara de valori. R.H.: Nu se întâmplă acelaşi lucru şi la noi acum? E.S.: Se întâmplă într-un mod chiar foarte radical, foarte barbar. Dacă nu eşti cunoscut, n-ai un editor care să mai sacrifice ceva, nimeni nu te publică. Vă pot da atâtea şi-atâtea exemple. Iar dacă te publică ce câştigi din asta? Adică scriitorul, cu mici excepţii - nu ştiu dacă există vreunul în România - el nu poate trăi din ceea ce scrie. În cazul cel mai favorabil, un editor îţi dă drept de autor, să zicem scoţi o carte de 2000 de exemplare, îţi dă 300 de exemplare şi îţi spune „Domnule autor, descurcă-te!“ şi trebuie să mă duc să le vând pe stradă? Le fac şi eu cadou prietenilor, asta-i tot. R.H.: Domnule profesor, ce înseamnă frumosul în literatură? E.S.: Frumosul la sfârşitul acestui secol... Înainte ştiam ce înseamnă, adică ştiau marii esteticieni. Este o formulă celebră care urcă departe: „frumosul este binele suprem“. Frumosul în literatura secolului XX înseamnă în primul rând, aş spune, autenticul în grad expresiv. Iată inventez o formulă acuma. Noi nu mai despărţim noţiunea de frumos de ideea de autentic. Autentic într-un grad major de expresivitate, poftim, dacă vreţi acest lucru. Frumos este ce este adevărat, frumos e ceea ce semnifică ceva, frumos este

Printre rânduri

Radu Herjeu

ce mi se oferă ca model, frumos ceea ce poate tulbura în mine ceva în bine sau în rău. Sunt atâtea conotaţii, atâtea accepţii ale noţiunii de frumos. R.H.: Există acest frumos în literatura română? E.S.: Există! Aş spune chiar că scriitorul român are o anumită vocaţie a frumosului. Scriitorul român de la... de la cine să luăm noi, de la Creangă, chiar mai departe, de la Heliade, sau poate chiar de la Văcăreşti până astăzi, gândesc literatura în funcţie de acest model al frumosului - frumosul uman, frumosul, dacă vreţi, al lumii, al lumii dinafară, nu al lumii dinăuntru. Există scriitori care au vocaţia frumosului şi vocaţia binelui. De pildă, hai să iau unul dintre ultimii scriitori importanţi şi-anume Marin Preda. El gândeşte lumea şi-şi construieşte toată proza lui în funcţie de aceste modele ale frumosului. Îi plac valorile tradiţionale, ceea ce se cheamă valorile clasice. Eu cred că scriitorul român are o vocaţie a clasicităţii. Despre acest lucru a 250 vorbit foarte mult Tudor Vianu. Despre vocaţia clasică a scriitorului român. Şi-alţi critici, mi-amintesc de Vladimir Străinu de pildă. Ei gândeau că scriitorul român are o anume vocaţie a clasicităţii şi chiar n-o pot depăşi. Pentru prima parte sunt de acord cu ei, pentru cea de-a doua parte, nu. R.H.: Spuneaţi undeva că scriitorul român are o structură şi-un stil de rapsod. Vă refereaţi exact la acest clasicism? E.S.: Exact, asta era. Teoria lui Vianu, da pornind de la Sadoveanu respingeau, de pildă, proza de tip fantastic. Ceea ce-i foarte curios, aproape toţi criticii români, inclusiv Călinescu consideră că scriitorul român nu are vocaţie pentru fantastic. O curiozitate! E, a apărut un scriitor cum este ă...î şi care a dovedit, şi pe urmă a apărut aproape paralel, fără să ştie unul de altul, Vasile Voiculescu, povestirile lui care sunt formidabile. Şi au arătat că scriitorul român are vocaţie pentru fantastic, dovadă că a apărut o şcoală. Există astăzi o şcoală de literatură fantastică, de la cine să zic, de la D.R. Popescu până la un scriitor mai tânăr din Cluj, Tudor Dumitru Savu R.H.: Cititorul român are o deschidere spre proza fantastică? E.S.: Are, pentru că există o puternică literatură de tip popular construită pe feeric, deci nu fantasticul propriu-zis dar feericul, miraculosul, fac parte din aceeaşi familie. Fantasticul este altceva. Nu ştiu, n-avem timp acum să lămurim ce este fantasticul în raport cu aceste noţiuni dar oricum face parte din sfera literaturii folclorice, populare şi-atunci este o rădăcină. După aceea, o vocaţie în literatură apare şi prin lectură, printr-o influenţă literară, printr-un model literar acceptat. M-am ocupat de această problemă încât v-aş putea vorbi mult timp despre felul în care s-a constituit fantasticul. Şi pe urmă, chiar Eminescu a creat o anume literatură de tip fantastic, romanticul, fantasticul de tip romantic în „Sărmanul Dionis“ şi-aşa mai departe.

Printre rânduri

Radu Herjeu

R.H.: Spuneaţi că v-ar plăcea ca şi scriitorii români să fie profesionişti. Spuneaţi despre Petru Dumitriu care avea în cap să scrie fix trei romane în limba română, deci îşi programase exact, probabil că avea şi subiectele acestor romane. De ce credeţi că în general scriitorii români nu sunt aşa de profesionişti? E.S.: Hai să vă dau o veste în legătură cu Petru Dumitriu, un scriitor care încă este ţinut la distanţă de mediul intelectual românesc pe nedrept pentru că e un mare scriitor. Mi-a telefonat zilele trecute spunându-mi brusc „Domnule Simion, în această după-amiază am început să scriu, am revenit la limba română“. Asta s-a întâmplat acum o săptămână. Bineînţeles că mam bucurat şi i-am urat succes. Ar trebui să facem mai mult pentru omul ăsta care trăieşte în condiţii materiale destul de dificile şi să nu uităm că este creatorul unui roman, unul dintre cele mai puternice romane din literatura 250 română care se cheamă „Cronică de familie“ şi altele... „Proprietatea şi posesiunea“ de pildă, un mic roman din seria biografiilor contemporane, este o carte absolut excepţională. Dar, în fine, a intervenit şi aici politica, simpatiile politice ale domnului Petru Dumitriu n-au plăcut, nu plac... Eu cred c-ar trebui să depăşim asta, când este vorba de literatură. Trebuie să vedem ce este în interiorul literaturii ca atare. R.H.: Să revenim la profesionişti! E.S.: Da... Scriitorul român nu e profesionist în genere. Nu e profesionist pentru că nu prea există tradiţie. Scriitorul român şi înainte, pe vremea lui Caragiale, Creangă, Maiorescu, Eminescu nu mai vorbim, n-a putut niciodată trăi din ceea ce scrie. N-a existat ceea ce estetica modernă numeşte un orizont de aşteptare, adică un public care să cumpere cartea întrun număr mare, scriitorul să aibă şi el un venit. Scriitorul român a trebuit să facă totdeauna altceva. Maiorescu toată viaţa lui a trăit, nefiind un om bogat, din avocatură. Caragiale a făcut publicistică, şi Eminescu a făcut publicistică la „Timpul“, şi aşa mai departe. Creangă era învăţător. Ei! Au fost între cele două războaie mondiale câţiva prozatori care au trăit, să zicem, din scris. Mă gândesc la Cezar Petrescu. Dar nici el în totalitate că a trebuit să fie gazetar. Iar astăzi un scriitor nu poate trăi, oricum, din scris. De aceea cred că cei mai mulţi scriitori tineri, optzecişti, nouăzecişti, cei care au între 30 şi 50 de ani astăzi, fac în exclusivitate aproape numai publicistică. Alţii au intrat în comerţ. Îi înţeleg. Mă rog, nu-i accept dar îi înţeleg. R.H.: Şi totuşi, până în '89 existau scriitori care vindeau sute de mii de exemplare din cărţile lor. Mă gândesc la Marin Preda, la „Cel mai iubit dintre pământeni“, la Ileana Vulpescu cu „Arta conversaţiei“. Au fost cărţi care s-au vândut în tiraje fantastice.

Printre rânduri

Radu Herjeu

E.S.: A, toate tirajele erau, în raport cu cele de astăzi. Eu vă spun un lucru. De pildă, un volum al meu, să zicem, scriitor român de azi, apărea în 25.000 de exemplare. Astăzi, dacă am 2.000 de exemplare e un succes, ceea ce nu înseamnă că o să se vândă acest tiraj. În primul rând este o presă mai interesantă, o presă pe care o caută lumea şi pe urmă este televiziunea care şi-a creat propria cultură. Teoreticienii numesc acest lucru cultura simulacrului. Ne place sau nu ne place, este o realitate. Omul se uită la televiziune, citeşte mai puţin. Pivot, vestitul Bernard Pivot, un om de televiziune, un om care a creat o emisiune care-i aproape o instituţie în Franţa spunea odată că „cine stă două ore în faţa televizorului este pierdut pentru cultură“. R.H.: Chiar credeţi că televiziunea nu poate să facă cultură? E.S.: Televiziunea poate, după părerea mea, să facă cultură. Deocamdată cred că nu şi-a găsit, sau cel puţin televiziunea română, nu şi- 250 a găsit încă o formulă adecvată. Pe urmă, publicul românesc este însetat de politic şi de fapte de existenţă zilnică. Ştiţi şi dumneavoastră emisiunile de cultură sunt programate la miezul nopţii sau la ora 3, sau în paralel cu un film de sex şi violenţă. Pe de-o parte. Pe de altă parte, cred că televiziunea poate să facă un anume tip de cultură. Deocamdată pe ecrane vedem filme. După părerea mea, asta-i o cultură a inculturii. Telenovele… Un fel de cultură de tip coca-cola îi spun unii. Dar e o temă de meditaţie. Pentru că eu nu sunt de părere că trebuie să evităm aceste mijloace formidabile pe care le oferă televiziunea. O carte care „trece“ la televiziune, cum se zice în limbajul occidental, e o carte făcută, cum se zice, o carte care ajunge la public. În timp ce eu scriu o cronică într-o revistă, în „Caiete critice“, pe care o citesc 1.000 de oameni de specialitate, nu înseamnă mare lucru. Dar nu cred că am găsit formula potrivită pentru a prezenta cultura. Cultura autentică. Nu reclama, nu publicitatea. R.H.: Domnule profesor, ce v-a determinat să deveniţi critic? E.S.: Da. O întrebare foarte bună pentru că este lucrul poate cel mai misterios din existenţa unui individ, alegerea unei vocaţii, unei profesiuni. Am mai spus odată că, atunci când eram foarte mic, voiam să devin general, crezând că a fi general este o meserie. Şi asta pentru că tatăl meu, care a luptat în primul război mondial din prima până în ultima zi, povestea tot timpul despre întâmplările din război, despre generalul Dragalina, despre generalul Averescu etc. Mama mea ar fi vrut să devin preot pentru că în ascendenţa ei fuseseră preoţi. Vocaţia de a fi critic sau vocaţia pentru critică este paradoxală. Apare târziu. Cel puţin la mine, a apărut la sfârşitul adolescenţei, când am avut un profesor din Ploieşti, profesorul Milica, care era de altfel moldovean. El a jucat un rol foarte important în existenţa şi a lui Nichita Stănescu şi a mea. Acest profesor, fost elev al lui Ibrăileanu, mi-a

Printre rânduri

Radu Herjeu

pus într-o zi în mână o carte care nu semăna nici cu Eminescu, nu semăna nici cu Sadoveanu, autorii pe care-i citeam atunci. Mi-a plăcut atât de mult încât cred că a fost prima scânteie care s-a aprins în mine, primul semnal pe care l-am avut. După aceea i-am descoperit pe Lovinescu, pe Călinescu şi poate aş spune că vocaţia de a fi critic începe cu vocaţia de a iubi literatura. S-o iubeşti atât de mult încât să faci ceva, dacă nu eşti un mare talent, dacă nu ai un mare talent de poet. În biografia mea este un moment important. Am avut un coleg foarte dotat care era după mine la ca-talog. Şi el se numea Stănescu Hristea Nichita. Şi-am citit poeziile lui spre perioada liceană. Scria nişte balade în stil vechi, în stilul lui Anton Pann şi ale Văcăreştilor. Nişte balade extrordinar de frumoase. Ei şi, într-un fel m-a complexat. Eu îl citeam pe Blaga atunci foarte mult şi... scriam poeme în stil Blaga dar Nichita mi s-a părut atât de strălucitor încât am spus că nu, n-am 250 şanse. Ăsta e răspunsul sentimental. Răspunsul corect este că vocaţia pentru critică apare în momentul în care ai o autentică iubire pentru literatură. Vrei să duci literatura mai departe, să construieşti un alt discurs, zicem noi în limbajul post-modernităţii, un discurs paralel. Şi aici apare apare o ambiţie nemăsurată a criticului, şi-anume dorinţa lui de a egala discursul prim care este al literaturii şi de a face din critică o formă de creaţie. Culmea este că un critic poate să reuşeacă. Marii critici români, de la Maiorescu, Lovinescu, Ibrăileanu, Călinescu şi aşa mai departe, sunt mari prozatori, prozatori de idei. Pe Maiorescu nu-l mai cititim astăzi propriu-zis pentru ceea ce el spune, pentru concepte. Au intrat, au devenit bunuri de şcoală, bunuri de manual. Îl citim pentru proza lui. Polemicile lui cu intelectualii din vremea sa sunt admirabile proze de idei. Sau proza lui Lovinescu, cu timbrul acesta de proză latină extraordinară. Sau Călinescu care, mă rog, este şi-un romancier foarte bun, dar cărţile lui sunt capodopere de limbaj, capodopere de creaţie propriu-zisă în domeniu criticii. Aceasta este ambiţia criticului literar, pornind în rol secund, de scutier, s-ajungă să-şi creeze propria creaţie, propriul limbaj. R.H.: Prin analizarea şi criticarea altei creaţii. E.S.: Da. E o scriitură a scriiturilor. Să facă din propria scriitură o scriitură de prim rang. R.H.: E uşor, e greu să critici o carte? E.S.: Să critici o carte e foarte uşor! S-o faci în limbaj publicistic să spun , „această carte este o mizerie, acest autor e lipsit de talent“ şi cu asta termini. Se poate face şi-aşa. Dar a doua zi moare această critică. Să fii critic literar este îngrozitor de greu! Nu l-aş sfătui pe un tânăr să se apuce deodată să facă critică literară pentru că trebuie să fie pregătit, să-şi sacrifice toate sâmbetele şi duminicile şi alte ore pe săptămână.Critica cere un

Printre rânduri

Radu Herjeu

devotament extraordinar, o fidelitate pentru literatură. Preda, mi-amintesc că spune undeva că trebuie să ai oase tari ca să fii prozator, adică ăsta seaşează la ora opt sau la ora şapte sau când scrie el şi trebuie să stea acolo opt ore, zece ore. Să fii critic e tot atât de greu, trebuie să ai oase foarte tari. Şi o imensă răbdare cred, aceasta este. O imensă răbdare. R.H.: Atunci când analizaţi o carte, când criticaţi o carte, puteţi face abstracţie de scriitor, de biografia lui, de personalitatea lui, de caracterul lui, de istoria lui? E.S.: Domnule Herjeu, teoretic trebuie să faci abstracţie! Deci ăsta ar fi răspunsul cel nai comod şi cu aceasta am încheia discuţia noastră. George Călinescu zicea că el se închide în casă, închide ferestrele, se abstrage din cotidian, nu mai vrea să ştie de autor, nu-l cunoaşte pe autor. Asta e formula ideală. În realitate nu este aşa. Trăieşti printre contemporani, unii-ţi sunt 250 prieteni, alţii-ţi sunt duşmani. Cel mai greu e să scrii despre duşmani, după părerea mea. Dar există exemple în literatura română de acest devotament sau de această resemnare în faţa evidenţei. Poate cel mai bun exemplu este Lovinescu. Lovinescu şi-a ratat toată cariera lui socială respectând adevărul, voind să fie un om obiectiv. N-a putut fi niciodată nimic, a fost toată viaţa lui, cum ştiţi, profesor de liceu. N-a fost primit la Academie, n-a fost acceptat la Universitate, n-a primit nici un fel de distincţie. Un om pentru adevăr, un om pentru care adevărul exista. Revin acum la întrebarea dumitale, răspunsul corect ar fi, deşi este ambiguu, poţi şi nu poţi să ţii. În general trebuie să faci un efort extraordinar pentru a uita omul pe care l-ai întâlnit ieri şi care poate ţi-a spus o necuviinţă. Eu am făcut acest exerciţii şi mă străduiesc dar recunosc că nu ştiu dacă şi reuşesc totdeauna. Am încercat sămi dovedesc într-un fel forţa de a rezista resentimentului, de a-l stăpâni. Dacă vreţi să vă dau un caz, omul nu mai este, un mare scriitor de altfel, Ştefan Bănulescu, unul dintre cei mai buni scriitori de după război şi îmi amintesc că am avut un incident cu el care m-a mâhnit îngrozitor. A fost foarte nedrept, într-un moment al existenţei mele, cu mine. Şi după aceea, peste un an de zile să zicem, a apărut o carte a lui, am tot ezitat s-o citesc, până la urmă am citit-o şi am văzut că era o carte extraordinară. Şi atunci am spus, acum să te văd dacă eşti în stare să uiţi ce ţi-a făcut autorul în carne şi oase şi să accepţi numai fiinţa de hârtie, adică scriitorul. Nu mi-a părut rău. După aceea m-am împăcat cu el, am uitat, a uitat şi el. Mă rog, el navea ce să uite, cel mult poate, în sinea lui, să regrete. Cred că merită uneori să sacrifici resentimentele, mâniile... R.H.: Şi orgoliul... E.S.: Orgoliile, da. Orgoliul mai ales trebuie stăpânit, că orgoliul la români este extraordinar de puternic.

Printre rânduri

Radu Herjeu

R.H.: V-aţi exprimat împotriva intrării omului de creaţie în politică. Spuneaţi dumneavoastră undeva că nimic nu merită să părăseşti creaţia. De ce? E.S.: Rămân la această părere pentru că un creator este un exemplar rar. Creatorul este o excepţie în existenţa unei societăţi şi el merită să depună toate eforturile acolo unde se pricepe. Acesta ar fi răspunsul general. Răspunsul particular, individual este că fiecare are dreptul să facă ce crede cu talentul lui, cu vocaţia lui. După '90 eu am fost imediat fixat într-o categorie, abominabilă de altfel, categoria apoliticilor. Mi s-a făcut un lung proces de intenţie: ce înseamnă acest apolitism, această retragere, dacă nu cumva era o formă vicleană de a susţine guvernul asasin… Mă rog, eu nu pot să spun că am luat chiar uşor aceste acuzaţii dar am încercat să le depăşesc. Nu, eu nu sunt un apolitic. Fals. Asta e o imagine care nu mi se 250 potriveşte. Am şi eu, ca orice om, sentimentele, resentimentele, reacţiile, opiniile mele. Dar eu personal nu m-am simţit capabil să intru în politică sau n-am găsit o justificare să intru în politică. Poate dacă aveam 20 de ani mai puţin deveneam şi eu deputat şi ţineam discursuri în parlament. Cum n-am 20 de ani mai puţin... R.H.: Poate e mai important că sunteţi Preşedintele Academiei Române. E.S.: Nu... nu mizam în '90 că eu voi fi ales în Academie. În '91 am fost ales membru corespondent. Şi atunci am spus, recurgând la o formulă celebră a bătrânului Heliade, că politica noastră cea mai bună este literatura, am zis să mizez pe literatură. Eu am remarcat destul de devreme, ca să spunem aşa, faţă de colegii mei că există primejdia ca toată cultura să se politizeze. Toate revistele literare devin reviste politice. Şi când zici politică zici partizanat, zici ideologie, zici grupuri de interese, zici o direcţie. Eu nu spun că e o direcţie bună sau rea. Eu discut acum în general. Or, cu acest lucru nu am fost de acord. Şi nu sunt nici astăzi. O revistă de cultură nu trebuie întradevăr să trăiască departe de politică pentru că nu poate. Politicul este destinul omului modern, de acord, dar în momentul în care o revistă începe să facă o politică partizană s-a dus spiritul critic, s-a dus autonomia valorilor estetice, s-a dus obiectivitatea. Această idee se poate discuta. Ea însăşi a fost fanatizată, ca să spun aşa, politic şi, deodată, de unde după '89 ieşisem împreună şi ieşisem bine, ca să spunem aşa, pentru că noi am încercat să susţinem cultura adevărată, să facem literatură adevărată într-un sistem ideologic represiv, totalitar, deodată s-au despărţit apele şi eu m-am găsit pe un mal unde, foarte curios, începusem să fiu demonizat, satanizat. Eu cred, dacă vreţi, în politica valorilor, în democraţia valorilor şi cred că în momentul de faţă comunitatea intelectuală românească începe să gândească mai bine. Cei care vor să facă politică, să facă. Au şi făcut. Părerea mea e că n-

Printre rânduri

Radu Herjeu

au reuşit prea mult. Dar, mă rog, a fost voinţa lor, este destinul lor. Cine poate să facă şi literatură... Ştefan Augustin Doinaş, într-o convorbire cu mine a spus că e el a putut face şi politică şi a putut să scrie şi poeme. Un caz fericit. Îl felicit dacă a putut şi mai poate să facă acest lucru. Totuşi este clar că nu politica a câştigat ci literatura şi-a pierdut locul, şi-a pierdut audienţa, şi-a pierdut cititorul. R.H.: Nu şi din vina scriitorilor, sau a criticilor? E.S.: Tocmai! Critica literară aproape că a dispărut. Să faci o critică de tip partizan, o critică de tip publicistic, necesară şi ea dar, totuşi, critica literară serioasă se manifestă foarte greu, nu prea are unde sau dacă are unde, cum spuneam înainte, publicaţia respectivă are o audienţă minimă. Şi o epocă fără critică literară este foarte primejdioasă! Foarte primejdioasă! R.H.: Sigur că mulţi oameni de cultură care au intrat în politică n-au 250 reuşit să obţină un loc de unde să poată influenţa. Poate şi din vina lor, nu numai a restului clasei politice. Dar nu credeţi că se simte nevoia de mai multă creaţie în politică, deci de oameni de creaţie în politică care să lase pentru o anumită perioadă literatura şi să încerce să-şi pună mintea în slujba ţării? Pentru că a scrie nu înseamnă doar a folosi un stilou, înseamnă a avea un anumit grad de cultură, o anumită imaginaţie, o anumită capacitate de a face corelaţii şi aşa mai departe. Nu credeţi că se simte nevoia şi unui astfel de om în politică? E.S.: E bună întrebarea, mi-am pus-o, mi-o pun, am început şi eu întrun fel să mai nuanţez părerea mea. Cred, poate, la început dacă intelighenţia românească ar fi fost mai unită, nu s-ar fi despărţit atât de repede, căci lucrul care s-a întâmplat după '90 a fost că, în special scriitorii, noi, umaniştii am făcut ce-am făcut şi ne-am certat între noi, ne-am despărţit. Unii spun că este inevitabil sau era inevitabil. Eu cred că nu era inevitabil pentru că am avut o coerenţă, am avut o solidaritate foarte puternică. Să nu credeţi că în Consiliul Uniunii Scriitorilor stăteam toţi cu capul în jos şi ascultam ce ne spune omul trimis de la centru. Consiliul Uniunii Scriitoriilor, în anii '70 şi '80, a fost foarte puternic, a fost un centru de rezistenţă intelectuală foarte puternic. Deci ne ştiam între noi, eram solidari, deci puteam să ducem mai departe şi era nevoie şi poate şi astăzi, în absenţa unei clase politice solide, constituite ca atare, este nevoie ca intelectualii să facă ceva. Ei, după '90, vă spuneam, prima noastră grijă a fost să ne despărţim, să divorţăm între noi. Au apărut grupuri care s-au contestat, se contestă sau s-au dărâmat între ele. Acuma revin la întrebarea dumitale: este nevoie de acest lucru, simt că este nevoie. Eu aş vrea de pildă ca intelighenţia din domeniul ştiinţelor exacte să participe la viaţa politică. Sunt oameni admirabili. Sunt specialişti de primă mână în domeniul ştiinţelor tari… Se zice, e o formulă pe care am aflat-o

Printre rânduri

Radu Herjeu

zilele trecute de la un francez, că ştiinţele se împart în ştiinţe tari şi moi. Ştiinţele moi sunt ale noastre, ştiinţele tari sunt celelalte. Deci sunt oameni remarcabili care ar putea participa la gestionarea ţării, eu asta spun, asta este nevoie în momentul de faţă. Politica românească, din păcate, a devenit o formă de politicianism. Este nevoie în momentul de faţă de un efort de luciditate. Chiar acum, când avem noi discuţia aceasta, se petrec lucruri foarte grave în această ţară. Trebuie un efort de luciditate la care ar putea participa, cred, şi intelectualii români. Numai că, ce am remarcat eu: cei care au făcut politica activă, de partizanat, de partid, de nu ştiu ce, au fost marginalizaţi, au pierdut. N-au constituit vioara întâi. De ce? Asta e întrebarea pe care v-o pun eu, v-o întorc dumneavoastră. R.H.: Pentru că probabil au fost utili şi în momentul în care au devenit mult prea morali sau au revenit la calitatea lor de intelectuali au deranjat. 250 Ştiţi cum e, un intelectual dă bine ca o floare la butonieră. În momentul în care nu mai e nevoie de el… E.S.: Da. R.H.: Să părăsim aria politicii şi să ne întoarcem la cea a literaturii. În biografia dumneavoastră scrie că după ce aţi fost dat afară din facultate aţi parcurs mai toate manuscrisele lui Eminescu în bibliotecă. Şi vroiam să vă întreb ce sentiment v-a dat parcurgerea unui manuscris? Deci nu a unei cărţi tipărite ci a unui manuscris. Şi al lui Eminescu, evident. E.S.: Domnule Herjeu amintiţi un episod din viaţa mea destul de trist, pe de altă parte destul de interesant. Deci, într-adevăr, am fost cinci ani şomer la terminarea facultăţii până în '62. Sigur, când se întâmplă aşa ceva nu poţi fi vesel dar eu, mai târziu, aş zice că am binecuvântat pe Dumnezeu că mi-a dat această încercare pentru că am avut o şansă nemaipomenită de a sta realmente, nu metaforic, ci în chipul cel mai exact, cinci ani în Biblioteca Academiei. M-a acceptat celebrul, legendarul Perpessicius, primul mare editor al lui Eminescu. Apropos, sunt 60 de ani de când a apărut primul volum din ediţia Perpessicius, în '39. Şi-am copiat cu mâna toată proza lui Eminescu, dicţionarul de rime al lui Eminescu şi, bineînţeles, am citit cele aproape 15.000 de pagini ale lui Eminescu. A fost o întâlnire formidabilă. Aş spune… cu laboratorul lui Eminescu, cu atelierul lui. Şi a apărut o pasiune, evident, care depăşeşte la un moment dat interesul criticului, devine un fel de fantasmă care-l urmăreşte. Călinescu spunea, vă amintiţi, că un critic român nu este validat până nu scrie o carte despre Eminescu. Ei, eu am vrut să scap de acest complex şi am debutat cu o carte despre Eminescu, proza lui Eminescu. A apărut în '64. Era un moment de deschidere, primele momente de deschidere, eu am publicat proza lui Eminescu. De-atunci n-am mai citit-o, mi-e frică s-o mai citesc. Deşi am

Printre rânduri

Radu Herjeu

găsit pe cineva, un editor care vrea s-o republice. Ezit, că mi-e frică s-o citesc. Manuscrisele lui Eminescu trebuie publicate, făcute fotocopii şi publicate pentru că se vor deteriora. Noica, prin anii '70, avea această idee, ştiu că umbla peste tot. Am şi o scrisoare a lui adresată lui Preda, nu mai ştiu cum a ajuns la mine, în care îi propune să fotografieze manuscrisele. Nu erau atunci mijloacele necesare dar cred că acum se poate face. Cele 15.000 de pagini trebuie publicate pentru că omul obişnuit nu are acces şi bine face directorul Bibliotecii Academiei Române că ţine sub lacăt aceste manuscrise. Dar ele trebuie publicate. R.H.: Bine, acum sunteţi preşedintele unui for care ar putea s-o facă. E.S.: Dacă dumneavoastră ne indicaţi pe cineva care să poată să finanţeze acest lucru, de mâine punem mecanismele noastre în mişcare. R.H.: Nu ştiu, acum mă gândesc că există atâtea ONG-uri care obţin 250 finanţări de zeci de mii de euro, de dolari pentru tot felul de simpozioane şi colocvii, şi aşa mai departe. Bănuiesc că Academiei i-ar fi mai uşor sau ar trebui să-i fie mai uşor. E.S.: Bănuiţi dar nu e aşa. Pentru că nu ştiu ce se întâmplă, nu putem ajunge la aceste faimoase fonduri PHARE. Nimeni nu ştie în ţara asta, mam interesat. Pentru că aţi adus aminte de acest lucru, apropo de Academie, nu mai spun cum este bugetul anul acesta, suntem foarte îngrijoraţi, nu vom mai şti cu ce să plătim lumina şi întreţinerea în acest an. Dar este un alt lucru pe care aş vrea eu să-l anunţ, să sensibilizez opinia românească. A pornit o construcţie nouă a Bibliotecii Academiei, o extindere. Banca Naţională ne-a ajutat anul trecut şi am ridicat clădirea la roşu, cum se spune. Însă ne trebuie bani ca s-o încheiem, s-o echipăm interior. Şi în acest sens m-am adresat şi mă adresez şi cu această ocazie, profit, oamenilor de bine şi oamenilor care ţin la cultura română. În fond Biblioteca Academiei este un simbol, este depozitul, dacă vreţi, al spiritualităţii naţionale, banca de date spirituale. Vrem s-o încheiem, vrem s-o terminăm. Prin buget n-o putem face, este foarte clar. Am discutat la Ministerul Culturii posibilitatea de a pune într-un CD-ROM toate aceste manuscrise şi opera lui Eminescu şi aş vrea să facem, repet, şi această fotografiere şi să publicăm textele respective. R.H.: S-a vorbit mult şi se vorbeşte foarte mult în ultima vreme de demitizarea lui Eminescu, din ce în ce mai mult şi mai obsesiv. Mulţi tineri care nu l-au citit constată că Eminescu era un mit pentru că se vorbeşte foarte mult de demitizarea lui. Ce părere aveţi despre acest curent? E.S.: Da, este mai general, e un curent, în general, de demitizare a tuturor valorilor pe motive morale sau pe alte motive, veţi vedea în cazul lui Eminescu, mai de grabă ideologice, politice. Pe motive morale au fost

Printre rânduri

Radu Herjeu

demitizaţi Arghezi, Sadoveanu, Călinescu, Camil Petrescu, Preda, Nichita, Sorescu, reproşându-le unele lucruri, şi anume complicităţile cu regimul de tip totalitar. Eu am răspuns de o mie de ori la aceste lucruri dar e foarte greu, cum se zice, să închizi gura satului cu un argument bun. Mie mi se pare o prostie, ca să spunem aşa. Dar, mă rog, prostia poate avea viaţă lungă. În cazul lui Eminescu una este revizuirea de tip estetic a unui autor care se face automat şi este necesară. După o vreme, un autor întâlneşte o altă generaţie, o altă sensibilitate, alţi cititori şi, fatal, ceva se schimbă. Ceva cade, ceva apare prin această întâlnire care e provocatoare între un cititor şi o poezie. Pe de o parte. Pe de altă parte sunt de acord că trebuie discutate complicităţile autorului. Dacă el a făcut lucruri abominabile, trebuie spus, nu? Dar una este să-i reproşezi lui Sadoveanu că a scris o carte detestabilă care este „Mitrea Cocor“, de acord. Alta este să-l negi total, pentru că nu poţi să-l 250 negi, este absurd. Sadoveanu este un continent, este o lume, este o literatură întreagă. Dar lucrurile se amestecă aici şi mai mult se discută despre ce a zis Călinescu, ce propoziţie, dacă el a ţinut un discurs la Academie în favoarea lui A. Toma. Da, a ţinut! Regretabil! Regretabil că a făcut acest lucru! Dar aş zice, vai de capul lui. Era dat afară de la catedră cu toată echipa de asistenţi. Călinescu a fost scos în '49 de la catedră şi n-a mai revenit niciodată. I se dădea voie să vorbească la Academie dar nu într-un amfiteatru. Lucrul ăsta nu se mai spune. Se spune doar că el a scris nişte cronici ale optimistului într-o vreme în care ţara trăia o tragedie. Da, este adevărat. Dar Călinescu a scris istoria literaturii române, a scris opera lui Eminescu, viaţa lui Eminescu, a scris atâtea critici, atâtea cărţi şi Călinescu este cel mai mare critic român. Şi anul acesta (1997 - n.a.) se împlinesc 100 de ani de la naşterea lui. Ar trebui să-l sărbătorim pentru că este un geniu pe care l-a produs această naţie. Cazul Eminescu e şi mai complicat. În cazul Eminescu, acţiunea este mai recentă, relativ recentă, ştiţi şi dumneavoastră, nu vreau să fac istorie, au apărut în „Dilema“ nişte articole în care se spune că poezia lui Eminescu te lasă rece, proza este ilizibilă, statuia lui Anghel din faţa Ateneului este o imagine grotescă, proza lui publicistică, publicistica lui este nulă, şi aşa mai departe. Ei, am urmărit zilele trecute la televiziune, la TVR2 mai multe emisiuni în care aceşti tineri care l-au contestat pe Eminescu au venit şi s-au justificat spunând că ei, de fapt, nu vor să-l atace pe Eminescu, ci să atace această hagiografie care există în jurul lui Eminescu. Nu poţi să zici Eminescu că zici imediat scriitorul fără pereche, omul total al culturii noastre. Bun! Sunt de acord. Este un fenomen parazitar care există de mult şi cel dintâi care l-a denunţat a fost Călinescu în anii '30. Arătând cât de păgubos este sau cât de păgubit este scriitorul dintr-o asemenea hagiografie, nu? Eminescu înseamnă totuşi economie politică, şi

Printre rânduri

Radu Herjeu

fizica teoretică, şi cel mai bun prozator. Deci acest fenomen de parazitism, ca să spunem aşa, intelectual care există în jurul unui talent, unui scriitor mare sigur că trebuie denunţat şi orice critică adevărată trece peste asta sau termină cu o propoziţie. Dar ce se întâmplă acum nu e acest lucru, aici mi se pare partea de perfidie în această chestiune. Cred că una este să-i denunţi pe cei care folosesc, trăiesc ca nişte paraziţi în jurul unei mari poezii şi una este să ataci în esenţă, să spui că nu este poet naţional pentru că nu este progresist. Pentru Dumnezeu, ce are progresismul sau conservatorismul cu ideea de moarte şi ideea unei poezii despre iubire, sau cu „Odă în metru antic“, sau cu „Luceafărul“ şi aşa mai departe? Încercarea de a dărâma mitul lui Eminescu este, după părerea mea, lipsită de orice temei şi este puţin vexantă pentru că românii care n-au avut sfinţi şi-au inventat şi ei un sfânt laic care este un poet de geniu. Şi mitul Eminescu este susţinut de marea lui 250 poezie. Dincolo de asta, dacă recunoşti asta, poţi să vorbeşti orice. R.H.: Asta vroiam să vă întreb. Nu vi se pare că şi demitizarea lui Eminescu face parte dintr-un fel de politică de demitizare a valorilor poporului român? Şi cele istorice, nu numai cele literare. Adică am senzaţia că în ultimii ani cineva încearcă să ne demonstreze nouă, poporului român, că n-avem nimic de valoare şi că toţi oamenii în care am crezut, toate valorile în care am crezut, toate valorile care au devenit modele de-a lungul anilor, de fapt nu meritau acest statut şi că noi nu trebuie decât să stăm să ne plângem cât de amărâţi suntem şi cât de lipsită de valoare e viaţa noastră. Ca să justifice pe undeva, lipsa de valoare de astăzi. E.S.: Aproape că nu mai am nimic de adăugat la ce spuneţi, domnule Herjeu. R.H.: Şi stau să mă întreb dacă nu cumva, lăsând la o parte acest aspect pecuniar, dacă nu cumva Academia Română ar trebui să se implice puţin mai mult într-o contraofensivă a non-valorii de astăzi. Şi mă refer mai ales la tineri, mă refer la cei care la revoluţie aveau 10, 11, 12 ani şi care acum au împlinit 20-21 fără să fi citit o carte, fără să fi văzut o piesă de teatru. Au auzit de Eminescu la şcoală pentru că le-a vorbit profesorul, au auzit de Sorescu pentru că-l critica cineva că nu ştiu ce-a făcut cât a fost ministru şi aşa mai departe. Şi mă întreb dacă nu cumva Academia ca, totuşi, for intelectual suprem în România n-ar trebui să se implice puţin mai mult? E.S.: Da, este adevărat, Academia se implică. E drept că o face în limbajul şi cu posibilităţile ei. Spuneam dinainte că dacă o carte nu trece la televiziune, nu e ştiută. Ei, se poate spune la fel şi despre Academie. Noi facem lucruri extraordinare. V-aş invita într-o zi să veniţi să v-arăt ce fac cercetătorii noştri. O facem! Temeinic, încet dar sigur. Publicăm lucrurile fundamentale. Pregătim, în domeniul filologiei, în domeniul istoriei, în domeni-

Printre rânduri

Radu Herjeu

ul literaturii. Ei, nu putem, pentru că nu avem acces la mass-media, nu putem totdeauna, cum se zice, să dăm o replică acestor lucruri. O pot face individual în calitate de doctorand, de critic, de profesor de literatură dar poate ar trebui s-o facem mai sistematic şi într-un mod mai eficient. Pentru că, într-adevăr, este o idee. Zice: dom’le - eu stau de vorbă cu mulţi prieteni de-ai mei, scriitori, nu? - dom’le, ce tot reacţionezi tu mereu când e vorba de Preda sau de Nichita Stănescu, eşti un fan al lui Preda, nu mai poate omul să-ţi zică ceva? A început să enerveze reacţia mea la o reacţie. Şi eu am spus, i-am dat chiar răspunsul unui prieten de-al meu în sensul acesta: dom’le, zic, eu aş fi foarte liniştit, aş sta şi eu liniştit să-mi fac cărţile mele să nu m-apuc să polemizez cu X şi cu Y mereu despre Preda. Dar nu face nimeni altceva. Să văd şi eu altcineva că reacţionează, să spună: dom’le, este o injustiţie ceea ce faci dumneata. De ce negi un creator? Academia, 250 sigur că are proiectele ei fundamentale, noi sperăm să le ducem la capăt. Noi lucrăm în profunzimile culturii, nu la suprafaţa ei, că ăsta este specificul. De pildă, anul viitor vom încheia dicţionarul tezaur al limbii române începând de pe vremea lui Haşdeu şi Maiorescu. Se-ncheie - 100, 100 şi ceva de ani s-a lucrat la el - ei, se-ncheie acest dicţionar. 36 de volume masive care vor sta în bibliotecă. S-a încheiat, şi acum suntem în perioada de retuşuri, de completări, revizuiri, Dicţionarul General al Literaturii Române. Cu tot ce s-a scris, cu toate revistele, toate conceptele, toţi autorii, opere fundamentale. Un efort formidabil! A fost ambiţia mea de a nu termina secolul acesta şi mileniul, fără să avem un dicţionar general al literaturii. Deci Academia se implică dar sfera noastră de influenţă este destul de redusă. Mai degrabă e în timp decât în actualitatea imediată. R.H.: Domnule profesor, vă mulţumesc foarte mult pentru prezenţa dumneavoastră la această emisiune.

Printre rânduri

Radu Herjeu

Printre rânduri Radu Herjeu

Raoul Şorban
Critic de artă

250

Printre rânduri Radu Herjeu 250

Radu Herjeu: Domnule Şorban, ce înseamnă România pentru dumneavoastră? Raoul ªorban: Totul. R.H.: Vă întreb pentru că astăzi, pentru foarte mulţi tineri, România nu prea mai înseamnă mare lucru. Toţi aşteaptă să plece. Ar fi interesant de văzut ce înseamnă România pentru o personalitate ca dumneavoastră. R.ª.: Ştiţi că de-a lungul existenţei mele frământate şi foarte agitate, nu o dată s-a pus problema plecării, şi era uşor, eram în sudul Austro-Ungariei, deci sub cetăţenie austriacă, deci nu era o problemă. În 1939, mama era chiar tentată să plecăm şi atunci n-am vrut eu. În '46-'47 a vrut să plece fratele meu, dar atunci n-a mai vrut să plece mama. La ora actuală aş putea trăi în Israel, sunt cetăţean de onoare al Israelului, cu posibilitatea să mă 297 retrag, am casă, masă, asistenţă medicală şi o sumă lunară, e o situaţie idilică, dacă pot să spun aşa. Nu mă tentează. N-aş putea trăi în altă parte decât aici. R.H.: Nu v-a tentat nici în perioada în care aţi lucrat în străinătate, între '78 şi '88? R.ª.: Nu. Am lucrat în Italia vreo cinci sau şase ani, eram muzician pe vremea aceea, eram violonist, făceam parte dintr-un cvartet destul de celebru în lume, la Milano, şi câştigam foarte bine - într-o lună câştigam preţul unui automobil - n-am fost tentat nici atunci. Abia am aşteptat să vin acasă. R.H.: E destul de ciudat. Din câte ştiu, dumneavoastră aveţi o familie extrem de neomogenă ca provenienţă. R.ª.: Multe femei neromânce în familie. R.H.: Am înţeles că sunt nemţi, austrieci, francezi, unguri... R.ª.: Unguri nu sunt, n-am avut această onoare. Nici unguri, nici evrei. Germani, armeni, cehi, pe linia femeilor. Cu mama vorbeam nemţeşte, ştia româneşte, dar ştia limba satului. Cu un an sau doi înainte de a muri am avut o discuţie după o boală grea pe care o avusese şi mi-a mărturisit că mă iubeşte mai mult pe mine decât pe fratele meu. Ei trăiau împreună, deci eu eram cel plecat de acasă. Şi am temperat-o, i-am spus că de fapt ne iubea pe amândoi la fel. Nu era tocmai conştientă, dar a insistat cu ideea ei, încât am rugat-o să-mi explice de ce spune asta. Mi-a răspuns: „fiindcă eşti mai bun român“. I-am spus: „nu-ţi dai seama că noi vorbim nemţeşte şi n-am vorbit niciodată româneşte împreună?“, şi mi-a răspuns „da, dar tatăl tău era un bun român - tatăl meu a murit când aveam 11 ani - şi eu am avut grijă, de aceea te-am trimis la Blaj la şcoală, să nu te altereze strada“ care era şi evreiască şi ungurească, la Dej, unde m-am născut. Da, e ciudat. Astăzi în

Printre rânduri

Radu Herjeu

căsătoriile mixte nu ştiu cum se rezolvă problema, pe vremuri tatăl era cel care dădea nota dominantă. R.H.: Domnule Şorban, aţi studiat la Universitatea Catolică din Milano. De ce tocmai acolo? R.ª.: Familia mea are rude în Italia. Un văr al tatălui meu era un oarecare conte Malfatti, secretarul particular al sanctităţii sale Papa de la Roma. Timp de 40 de ani s-au schimbat mulţi Papi, el a rămas. Am ajuns în Italia şi am fost dat în grija lui, de neamurile mele, am avut în familie o soră a tatălui meu care era călugăriţă catolică şi prin mijlocirea lui Malfatti, fiind şi un foarte bun profesor de istoria artei la Universitatea Catolică, am ajuns la un foarte bun profesor de istoria artei evreu, apoi am trecut la Academia Breira unde am urmat cursuri de istoria artei şi la Universitatea din Milano 298 unde mi-am luat diploma. Deci am stat trei ani la Universitatea Catolică a lui Padre Gemelli, care fusese socialist, probabil ştiţi. R.H.: De ce aţi ales istoria artei? R.ª.: Sunt unele întrebări la care se răspunde foarte greu. O astfel de întrebare ar fi de exemplu „ce este istoria artei?“. Am venit în mediul artistic, tatăl meu fusese compozitor şi pianist. Cariera lui de pianist s-a întrerupt fiindcă la Viena i s-a infectat un deget, i-a fost tăiat un tendon, s-a vindecat, dar i-a rămas imobil un deget. Un unchi al tatălui meu, Mihai Şorban, era canonit la Episcopia Greco-Catolică din Gherla, deci în familie era o atmosferă favorabilă receptării într-un mod mai sensibil a artei. Am crescut cu muzica lui Bach, tatăl meu era un mare interpret de Bach şi cred că primele mele amintiri din viaţă sunt legate de muzica lui Bach. Studiam vioara la Conservatorul Giuseppe Verdi la Milano şi la un moment dat profesorul meu mi-a inoculat o idee năstruşnică, că n-aş putea să devin un solist strălucit. Poate că avea dreptate, dar motivul acţiunilor era un altul: nu vroia să-i părăsesc cvartetul (el era şeful cvartetului). Şi atunci mi-am făcut un calcul şi perspectivele nu mi-au surâs. Viaţa muzicală era foarte redusă, intensă ca trăire, dar orchestre simfonice nu erau. Aici socialismul a făcut foarte mult bine: au apărut teatrele şi filarmonicele. Aproape în fiecare oraş mare există acum o filarmonică. Deci, după această istorie, un om care a avut o influenţă asupra existenţei mele, un mare arhitect, Geo Ponti, a văzut în ce stare psihică foarte proastă am ajuns, cântam la vioară de la şase ani, şi m-a îndemnat să fac arhitectură fiindcă acolo nu eram legat în ceea ce priveşte posibilităţile de creaţie de condiţiile fiziologice, musculare. Şi atunci am dat la arhitectură. Acum explic cum am devenit istoric de artă şi pictor. Fusesem scutit de orele de desen în tot cursul liceului, pentru că eram muzician. N-am desenat în viaţa mea. La arhitectură erau cursuri de desen

Printre rânduri

Radu Herjeu

liber, artistic. După o săptămână-două, profesorul m-a întrebat unde am învăţat. I-am spus că nu am învăţat şi atunci mi-a spus că sunt un talent. Şi se părea că într-adevăr sunt un talent. Apoi am părăsit arhitectura şi am studiat pictura. Mama era distrusă, nu i-a plăcut nici că am studiat vioara, ar fi vrut să mă fac doctor sau farmacist, sau moşier. I-am promis că voi face istoria artei, deşi nici această idee nu i-a surâs, mi-a spus că există un singur muzeu în Transilvania, deci nu concepea că aş putea să plec din ţară, era muzeul Brukenthal din Sibiu. Din acest motiv mi-am luat licenţa şi chiar doctoratul şi în drept. Aşa am liniştit-o pe mama. La 82 de ani mi-a spus: „ce bine că nu m-ai ascultat!“. R.H.: Domnule Şorban, v-a plăcut riscul sau aşa a fost destinul dumneavoastră? R.ª.: Nu, n-am fost un om curajos în mod special, deşi când se adună 299 faptele vieţii mele aş putea părea un om curajos. Însă aveam şi am şi astăzi un simţ al demnităţii, nu puteam să nu reacţionez atunci când vecinul meu era în pericol. Nici azi nu pot. R.H.: În 1940, după Dictatul de la Viena, aţi venit în Bucureşti şi v-aţi întâlnit cu, pe atunci generalul, Ion Antonescu. R.ª.: Să vă povestesc. Eu la Cluj, în ultimii doi ani înainte de dictat, aveam o funcţie, eram directorul de cabinet al rezidentului regal, eram încadrat la Ministerul de Externe, ca ataşat de presă şi eram un om umblat la Bucureşti, ştiam să mă descurc, cunoşteam toate instituţiile şi modalităţile prin care se puteau aborda anumite personalităţi. La Cluj apărea o problemă: pleacă românii, intelectualitatea, pleacă gazetarii, o mână de oameni a rămas totuşi, ne-am întrebat ce putem face, nu erau bani. Am fost însărcinat de un grup în frunte cu un mare ziarist pe nume Aurel Buteanu, din păcate nu mai există, cu care pe urmă aveam să mă întâlnesc în puşcăriile vieţii mele şi am venit la Bucureşti să strâng un fond pentru a scoate un ziar românesc în Ungaria. Noi găsisem şi soluţia, care s-a dovedit a fi aplicabilă, în sensul că au încetat să existe o serie de publicaţii româneşti subvenţionate la Cluj, la Satu Mare, la Oradea etc. La Bucureşti, ministrul culturii era Nichifor Crainic, care ştia că eu am simpatii de stânga - el era legionar, azi se cam contestă lucrul ăsta - dar avea un adjunct rămas încă din guvernul anterior, Vasile Stoica, un mare patriot, cu o mare activitate românească în Statele Unite ale Americii. Stoica fusese un admirator al tatălui meu care fusese compozitor şi compusese o serie de cântece pe care şi dumneavoastră le ascultaţi neştiind că sunt compuse de tatăl meu: „Mai am un singur dor“, „Pe lângă plopii fără soţ“, „Pe umeri pletele-i curg râu“. Generaţia contemporană cu tata avea o mare simpatie pentru el. Stoica a

Printre rânduri

Radu Herjeu

înţeles foarte bine că avem nevoie de bani, dar aveam nevoie de semnătura ministrului. M-a întrebat dacă îl cunosc pe Nichifor Crainic. I-am răspuns: „Nu, mi-e teamă că mă cunoaşte el pe mine“. M-am dus la el, era îmbrăcat în cămaşă verde, cu diagonală, cu pistol, cu doi arhangheli bărboşi, băieţi frumoşi, tot în cămaşă verde, unul din ei fusese student la Cluj la drept, îmi aminteam de el, mi-a spus din uşă: „de ce nu eşti la Reni?“, pe acolo se trecea în Uniunea Sovietică. Am făcut cale întoarsă, n-am spus nimic, mi-am dat seama că e o cauză pierdută şi i-am spus domnului Stoica că totul e pierdut. Mi-a spus că există o singură şansă, peste Crainic poate aproba şeful guvernului, generalul Ion Antonescu. M-a sfătuit să merg la el, dictându-mi ce să scriu pe cerere. Spre norocul meu, înante de a merge la Ion Antonescu, i-am raportat situaţia telefonic lui Iuliu Maniu. El era avizat, ştia că sunt în 300 Bucureşti. Am dat de un director de cabinet cerber, Mihai Antonescu era, devenit pe urmă prim-ministru. Evident că a fost un fel de stavilă, nu m-a primit bine. I-am cerut voie să-i dau un telefon lui Iuliu Maniu. A stat lângă mine cât timp am format numărul - Iuliu Maniu avea un stil anume de a răspunde, zicea „aici Iuliu Maniu“ - se auzea şi am început convorbirea. În timpul acesta Mihai Antonescu a dispărut, a intrat în cabinet la Ion Antonescu, n-am terminat convorbirea când a venit şi a spus„domnul general vă aşteaptă“. Domnul general era un om mărunţel, foarte puţin voluminos, cu o radiaţie extraordinară, se simţea că vine ceva de la el. I-am spus foarte pe scurt ce aveam de spus, am stat amândoi în picioare. Mi-a spus: „Da, ai dreptate. Şi eu ce trebuie să fac?“. I-am spus că am o cerere şi formula pe care trebuie s-o scrie. M-a întrebat dacă era într-adevăr o soluţie bună. Era 8 septembrie 1940. Abia era instalat de o zi, două. I-am răspuns că am promisiuni că în felul acesta putem obţine banii. Mi-a dat trei milioane de lei, echivalentul a trei vile la Cluj sau două vile spectaculoase la Bucureşti. M-am reîntors la minister la Stoica, acesta fiind acoperit, mi-a dat banii, îi avea în casă, nu m-am mai dus la Nichifor Crainic, care în memorii a minţit. I-am citit memoriile acum un an, doi, când au apărut, unde mărturiseşte că a dat pentru presa din Cluj suma de trei milioane de lei. A minţit. M-am întrebat dacă şi alte lucruri pe care le-a scris el în memorii sunt la fel de adevărate. E o problemă. Asta poate fi buturuga mică. R.H.: Cu acei bani chiar aţi reuşit în perioada 1940-44 să întreţineţi flacăra culturii româneşti în Ungaria. R.ª.: Da. Antonescu mi-a promis că dacă vom mai avea nevoie de bani, îi vom primi. Şi s-au primit. În toţi cei patru ani, „Tribuna Ardealului“ a fost finanţată de Antonescu. R.H.: De vreo săptămână există o ştire, cum că doi senatori somează

Printre rânduri

Radu Herjeu

autorităţile de la Bucureşti să nu reabiliteze unii dintre miniştrii guvernului Antonescu. Ce părere aveţi? R.ª.: Da, am citit şi eu în Adevărul, dacă nu mă înşel şi am meditat asupra acestei chestiuni. Aş fi vrut să ştiu dacă aceşti doi senatori americani au protestat când Horthy a fost reînhumat în Ungaria cu participarea primului ministru, a şefului statului şi a miniştrilor, ca persoane particulare. Deci acolo se poate face o distincţie. Noi suntem expuşi la o agresiune propagandistică extraordinară, organizată şi finanţată de Ungaria de foarte mulţi ani, din 1920. Dar în ultimii zece ani, în anul 1990, aveam o ştire de la un amic din Statele Unite, care mi-a spus că în acel an propaganda maghiară antiromânească a costat statul maghiar peste 1 miliard de dolari. Acum ar costa mai mult. Părerea mea despre Ion Antonescu… La 1 mai 1944, când am revenit în România, şi după 23 august, am scris în revista „Ardealul“ a 301 lui Anton Ionel Mureşan, unde a colaborat şi Gabriel Ţepelea şi alţii, un articol despre Ion Antonescu, pe care îl consideram un aliat mârşav şi odios al lui Hitler. Pe urmă am început să meditez, prin împrejurările cunoscute de mine şi la care am participat, că toată acţiunea de salvare a evreilor nu se putea face fără ştirea lui Ion Antonescu. Am primit de la Mossad o hârtie, a lui Vessenmeier, fost ambasador al lui Hitler pe lângă Horthy după ocuparea Ungariei în 1944 de armata germană. Acesta îi raporta lui Hitler că evreii sunt primiţi de Ion Antonescu în România ca refugiaţi politici. Documentul nu a fost publicat încă. R.H.: Ar fi interesant, fiindcă se pare că adevărul curat nu îl vom afla prea curând. R.ª.: E o confuzie care se face în general. Noi judecăm anii '39-'45 de parcă i-am trăi azi. R.H.: Cu mintea de acum... R.ª.: Cu mintea de acum şi conjunctura de acum. România era la un prag de desfiinţare totală. R.H.: Aţi pomenit de evrei, de faptul că mulţi evrei s-au refugiat în România. Din câte ştiu, şi dumneavoastră aţi avut o contribuţie mare la salvarea unor evrei. R.ª.: Da, am avut. E bine de ştiut că acţiunea a fost organizată de mişcarea sionistă. N-a apărut ca mişcare sionistă. A apărut ca prietenul meu Morton Ernen din Cluj, nu era o mişcare sionistă pe faţă, dar toţi ştiam despre ce era vorba. Înaintea mea, cel care avusese rolul pe care urma să-l am eu fusese Florian Medlea. M-am interesat acum patru ani, pentru că fusese inspector general de siguranţă, fost ofiţer în armata comună austroungară de partea austriacă, tatăl doamnei Dumitriu, care mi se pare că nu

Printre rânduri

Radu Herjeu

mai soţia lui Petru Dumitriu. În iarna anului 1942, Florian Medlea este împuşcat de nemţi în Munţii Apuseni, de o formaţiune care lucra clandestin în România. După istoria asta am fost recrutat eu, după '42. 1942 este anul în care eu ies dintr-o puşcărie ungurească, unde am stat un an de zile. R.H.: Pentru activitate antimaghiară, pro românească de fapt. R.ª.: Nu, n-am nimic antimaghiar în mine. Eu reacţionez ca român când sunt atacat. Dar nu v-am răspuns la întrebare. Nu se putea privi cu nepăsare ce se întâmplă. Să ştiţi că nu am ajutat neapărat numai evrei, am ajutat români, şi unguri să treacă în România. Am avut un interviu în urmă cu trei luni la televiziunea maghiară Duna, în care am arătat că am trecut peste graniţă un mare publicist, oarecum de stânga, Krenel Miklosz şi pe fiica lui. M-a contestat, au spus că nu-i adevărat, Krenel a trăit în Budapesta. Nu, eu 302 l-am trecut pe Krenel în România, şi când a ajuns în România eram în relaţii cu el. Eu nu ştiu pe cine am trecut nominal, dacă ştiu 20 de oameni e mult, şi au fost mii. R.H.: Aţi primit recunoştinţa statului Israel, la mult timp după aceea, prin acordarea titlului de „drept între popoare“, în 1987. Ce a însemnat pentru dumneavoastră această recunoaştere? R.ª.: Mărturisesc că am primit cu mare smerenie acest titlu în amintirea celor care au fost sacrificaţi pentru motive politice, când crima a devenit un instrument politic. Este înspăimântător să trăieşti cu această frică în tine, nu se poate să nu ajuţi pe cineva care trebuie ajutat în asemenea împrejurări. Am ajutat francezi, cel care m-a determinat să-i ajut trăieşte la Cluj, îl cheamă Bolasz Peter şi e pictor, fusese cartograf la serviciul de spionaj al armatei maghiare. Mi-a spus „sunt trei-patru francezi arestaţi la noi fugiţi dintr-un lagăr din Germania. M-au rugat să anunţ Consulatul Francez“. Eu n-am exclus posibilitatea, mărturisesc, că ar putea fi o provocare. Până la urmă am auzit despre ce este vorba şi am sesizat pe căi lăturalnice, complicate, legaţia de la Budapesta şi a intervenit ministrul Franţei şi i-a eliberat. Şi când au fost eliberaţi, tot la mine au venit - aflaseră că eu am intervenit să-i trec peste graniţă în Turcia. R.H.: Ce sentiment aveţi ştiind că datorită dumneavoastră mulţi oameni au rămas în viaţă? R.ª.: Am un sentiment, dacă mi-e permis să spun, de confort psihic. Am făcut ceea ce puteam să fac. M-aş fi simţit toată viaţa mea rău dacă n-aş fi făcut-o. R.H.: Aşa cum n-au făcut mulţi. R.ª.: Nu vreau să pară că fac campanie antimaghiară, dar m-am adresat la bunii mei prieteni de stânga maghiari, care au plecat ca să nu fie impli-

Printre rânduri

Radu Herjeu

caţi în această chestiune. R.H.: Domnule Şorban. dumneavoastră spuneţi, şi eu vă cred, că nu aveţi sentimente antimaghiare. În 1990 aţi publicat o broşură, parte a viitoarelor dumneavoastră memorii, intitulată „Fantasma Imperiului Ungar“. De ce aţi publicat această broşură? Am înţeles că fusese scrisă înainte de '89. R.ª.: Acum e foarte greu de găsit. A fost tipărită în 3000 de exemplare şi a fost vândută în două-trei săptămâni, la Editura Globus, cred că a fost prima lor publicaţie. În acea cărţulie, scrisă într-adevăr înainte de evenimentele din '89, capitolul acesta dintr-o carte care cred că se va intitula „Invazie de stafii“, n-am vorbit decât despre lucruri pe care le-am trăit numai eu în Ungaria în cei patru ani de ocupaţie, evident căutând rădăcinile 303 unor lucruri. Nu este o carte antimaghiară, eu sunt un prieten al ungurilor, de aceea cred că este o mare greşeală să educi în România un tineret de parcă ar fi unguri în exil. Niciodată n-am avut nimic de pierdut că vorbesc ungureşte la fel de bine ca româneşte. Şi n-am făcut şcoala ungurească. R.H.: Ţin minte că în 1990 cartea dumneavoastră a stârnit multe controverse. De ce credeţi? R.ª.: Staţi puţin. Din ce parte? R.H.: Din câte îmi aduc aminte, au fost comentarii în multe ziare. R.ª.: Toate ziarele româneşti mi-au lăudat cartea. Toată presa atentă la ceea ce se petrece la noi din străinătate, din Israel, din America, din Germania, unde nu am prieteni, mi-au lăudat cartea. I-a iritat pe şoviniştii şi fasciştii maghiari. Fascistul nu vrea să se spună adevărul. R.H.: Credeţi că mai există vreun fascism maghiar acum? R.ª.: Da, UDMR-ul azi în România, este absolut bazat pe structuri fasciste. Ucide, persecută etc. Mă refer la definiţia dată de Petru Groza fascismului, în 1947. R.H.: Acuzaţiile dumneavoastră sunt extrem de grave, şi, după cum aţi putut vedea în ulima vreme, ideea naţionalistă este extrem de pusă la zid, iar acum a afirma un astfel de lucru despre un partener de guvernare, deci unul dintre membrii guvernului... R.ª.: Nu este partenerul meu. R.H.: Da, dar sunteţi român. R.ª.: Nu vă supăraţi, e libertate de expresie. Pot fi tras la răspundere în justiţie. Răspund pe bază de documente. R.H.: Eu vreau să înţeleg dacă nu există totuşi o cale de a rezolva această problemă care există de mult timp.

Printre rânduri

Radu Herjeu

R.ª.: Ba da. Părăsirea ideii de stat sanstefanist. R.H.: Chiar credeţi că maghiarii din România, profesorii, ţăranii, au în cap o asemenea idee? R.ª.: Eu stau acum la ţară, într-un sătuc, se cheamă Stoiana, unde 85% din populaţie este românească şi 15% ungurească. Este o uliţă ungurească. Dar aceşti 15% sunt 20 de suflete. Satul e depopulat, prin faţa casei mele trece Zolt şi ne salutăm în maghiară, apoi trece badea Ion şi zice „Bună ziua!“ şi nici unul nu ştie despre mine şi nu-şi pune problema dacă sunt român sau ungur. Asta face onoare familiei mele, fiindcă înseamnă că niciodată nu am făcut diferenţe între oameni pe bază naţională. Însă, cu cât sunt mai virulent atacat pentru că sunt român, cu atât reacţionez mai virulent. E normal. Şi în organismul uman se petrece aceeaşi luptă când apare un 304 microb. R.H.: Şi credeţi că este posibilă acum o reconciliere de durată? R.ª.: Nu. Cred că a făcut o mare greşeală domnul Meleşcanu, cu tratatul de bază. De ce tratat de bază? Noi aveam un tratat de bază semnat în 1920, garantat de marile puteri ale lumii, care şi-au păstrat statutul de mari puteri ale lumii, în afară de Germania, care atunci era învinsă. Deci aveam un tratat de bază, trebuia să facem un tratat de bună vecinătate. Ungurii nu intrau în NATO fără acest tratat. Noi, cu acest tratat, era sigur că nu intram în NATO. Şi atunci trebuia negociat foarte înţelept şi foarte cumpănit. Domnul Meleşcanu s-a grăbit. Nu mai vorbesc de ceea ce se întâmplă azi. R.H.: Domnule Şorban, să revenim la dumneavoastră. Am înţeles că aţi fost arestat de patru ori. R.ª.: M-au arestat legionarii, fraţii Găină au fost cei care m-au arestat, m-au bătut o noapte în podul poliţiilor legionare din Splaiul Independenţei, nu mai există acum clădirea. Apoi m-au arestat ungurii în '42 şi m-au ţinut nouă luni, m-au trimis şi pe front ca să mor, să culeg mine, despre asta încă n-am scris, dar o să scriu, apoi m-au arestat tot ungurii în '45, eram comisar al guvernului Petru Groza pentru a reintroduce administraţia românească în Transilvania de Nord şi pentru asta m-au sancţionat ei. Şi apoi comuniştii români, în '52, care m-au ţinut patru ani, în total şase ani de puşcărie. R.H.: Cum de-aţi rămas totuşi un om de stânga? Am înţeles că nici ca situaţie materială dumneavoastră nu eraţi printre cei care se îndreaptă spre stânga. R.ª.: Mama, când a observat care sunt orientările mele politice mi-a spus că sunt nebun, fiindcă vreau să fac politică împotriva intereselor mele vitale. Groza era mai mare moşier decât mine poate, în orice caz era moşi-

Printre rânduri

Radu Herjeu

er. Situaţia materială nu are nimic de-a face cu ideile politice. E un nonsens, ăsta era schematismul marxist, că dacă eşti de stânga trebuia să fii un sărăntoc. R.H.: Trebuie să recunoaştem că nu este prea obişnuit ca un om avut să se îndrepre spre stânga. R.ª.: Vă înşelaţi. Eu am cunoscut, de pildă, aristocraţi maghiari sau germani, care aveau gândire de stânga. R.H.: Dumneavoastră i-aţi cunoscut, dar în prezent... R.ª.: Da, şi în prezent. Noi, în România am avut un prinţ care era de stânga, prinţul roşu. Tatăl lui Marx era un mare bancher. R.H.: Domnule Şorban, mi-aţi spus că ceea ce aţi făcut nu s-a datorat curajului, ci spiritul dumneavoastră de întrajutorare. Dar frică v-a fost? 305 R.ª.: Eram sigur că nu voi supravieţui celui de-al doilea război mondial. Eram absolut sigur de lucrul acesta. Nu puteam intra în nici un fel în comerţ cu nazismul, nici cu formele maghiare ale nazismului. Când am apărut în Ungaria în 1940 fugind din România, aveam un fost coleg de facultate ajuns un mare istoric şi antiromân, Mokay Laszlo, băiatul episcopului reformat, vecin de casă cu mine la Cluj, devenit apoi elevul lui Iorga, şi am studiat împreună. El fusese consilierul primului ministru, Teleky, consilier pentru probleme româneşti. L-am căutat pe Mokay, i-am mărturisit împrejurările în care am venit aici şi l-am întrebat dacă mi se dă drumul să mă întorc. Teleky auzise de mine, sau de familia mea. Cum şi de unde, nu ştiu. A crezut că eu devin colaboraţionist, adică unul dintre acei mulţi valahi care au fost, începând cu mitropoliţi, au fost colaboraţionişti cu ungurii. Mi-a trimis prin Mokay că recunoaşte diploma regelui Bella al IV-lea, dată în 1266, care este cea mai veche atestare a familiei mele. Bella al IV-lea, trecând prin Cluj, îl întăreşte în privilegiile sale strămoşeşti, subliniez, pe prietenul său valah Moise Şorban. Eram deziluzionat, pentru că nu eram dispus să colaborez la o trădare a lumii mele. Eu obişnuiesc să spun, şi vreau să vă spun şi dumneavoastră, niciodată nu consider şi n-am considerat că cea mai mare calitate a unui om este naţionalitatea lui, este omenia lui. Dar este inaceptabil să fii atacat pentru naţionalitatea ta când tu eşti un om blând, la locul tău. Este de neînchipuit, nu se poate tolera acest lucru. Şi acest lucru trebuie sancţionat. R.H.: Domnule Şorban, pentru că am ajuns la sfârşitul interviului nostru, am să vă pun o ultimă întrebare şi o să vă rog să-mi răspundeţi foarte pe scurt. Aţi avut o tinereţe extrem de agitată. Nu ştiu dacă maturitatea dumneavoastră a fost la fel de agitată. Nu v-aţi plictisit? R.ª.: Nu, sunt un om activ. La ora actuală, actualul guvern este foarte

Printre rânduri

Radu Herjeu

Printre rânduri Radu Herjeu

generos cu mine, îmi restituie 50 de hectare de pământ, 30 de hectare de pădure, şi nu îmi văd capul. Mi s-a dat înapoi casa construită de mine la ţară şi n-am cu ce s-o refac. Am tot felul de titluri onorifice, sunt cetăţean de onoare la trei-patru oraşe, figurez pe reviste ca director onorific, dar nimeni nu mă întreabă „măi Şorban, dar tu din ce trăieşti?“. Pentru că din pensia pe care mi-o dă statul după 40 de ani de activitate ca profesor universitar, nu pot trăi mai mult de zece zile. R.H.: Aşa cum nu pot trăi intelectualii ieşiţi la pensie. Domnule Şorban, vă mulţumesc că aţi acceptat invitaţia mea şi sper că vom mai avea ocazia să stăm de vorbă.
- interviu realizat în 1998 -

306

Printre rânduri Radu Herjeu

Răzvan Theodorescu
Academician
S-a născut la 22 mai 1939, în Bucureşti. A absolvit Facultatea de istorie a Universităţii din Bucureşti, în 1963, după o întrerupere de doi ani, datorită exmatriculării pe motive politice. În aceşti ani a lucrat ca muncitor necalificat pe şantiere de construcţii. Este doctor în istorie din 1972. A fost directorul ştiinţific al Institutului Artei al Academiei Române. Este profesor universitar la Academia de Artă din Bucureşti. Între 1990 şi 1992 a fost preşedintele RadioTeleviziunii Române. Între 1992 şi 2000 a fost membru al Consiliului Naţional al Audiovizualului. Este autorul unor lucrări valoroase în domeniul istoriei artei şi istoriei civilizaţiei. A primit premiul Bălcescu al Academiei Române, premiul Bernier al Institutului Franţei şi premiul Herder al Universităţii din Viena. În 2000 devine Ministru al Culturii în guvernul PDSR. La 13 noiembrie 1993 este ales membru corespondent al Academiei Române. Este căsătorit şI are doi copii.

307

Printre rânduri Radu Herjeu 250

Radu Herjeu: O să încep cu o întrebare uşoară… Răzvan Theodorescu: Îmi plac şi cele grele. R.H.: De când aţi intrat în vizorul opiniei publice, adică acum mai bine de şapte ani, v-aţi remarcat printr-un aer un pic boem. Este un aer natural sau este în ton cu preocupările dumneavoastră? R.T.: Poate nu chiar boem, aş spune mai degrabă neconvenţional. Sunt un personaj foarte puţin convenţional şi asta o recunosc şi studenţii şi colegii mei după ce m-au cunoscut mai bine, pentru că prima impresie se pare că este aceea opusă, a unui personaj distant şi convenţional în acelaşi timp. Nu sunt neconvenţional, sau mă rog, boem (şi accept termenul cu plăcere), mă caracterizează întrucâtva convenţia, o disciplină, aş spune uneori de fier chiar, pe care mi-o impun atunci când lucrez la biroul meu acasă sau atunci când eram mai tânăr, în bibliotecile publice. Acolo eram şi am 309 rămas un om de rigoare, dar întotdeauna am simţit nevoia, după aceea, a unei decontractări care s-a tradus într-o viaţă nonconvenţională. R.H.: De ce aţi ales istoria culturii şi artei; nu prea era la modă în vremea aceea, să spunem în anii '55? R.T.: Nu, nu era la modă deloc. În '55 am terminat liceul, având 16 ani şi jumătate, era vremea în care terminai cu zece clase, era adoptată puţin moda sovietică şi la noi şi pe cel care nu persevera să înveţe acasă sau să citească îl lăsa un fel de semidoct. Caracteristică a generaţiei noastre, trebuie s-o spun. Dar nu mai puţin, generaţia în trenciuri şi lodene şi care nu-şi putea permite nici o vacanţă vara (eram o generaţie foarte săracă), era o generaţie care dacă vroia, persevera. Perseverenţa mea a fost de a studia ceva, cum bine spuneam cândva, care în vremea aceea părea o disciplină marţiană, istoria. Mama mea, Dumnezeu s-o ierte, căreia îi datorez imens, care m-a crescut cu sacrificii foarte mari, prin preschimbările care avuseseră loc prin '45-'49 (din nişte oameni cu stare devenisem nişte oameni săraci lipiţi pământului), a reacţionat într-un chip foarte ciudat auzind; aveam 16 ani şi jumătate, se bizuia pe discernământul meu, dar ea vroia medicina, avocatura, care se făcea la mine în familie şi pe care o continuă fiul meu acuma. Până la urmă am căzut la o înţelegere cu ai mei şi cu mama în mod special, să fac cu titlu experimental istoria şi apoi să vedem. Am intrat, am reuşit să prelungesc până la patru ani şi în al patrulea an am fost dat afară din universitate pe motive politice; şi atunci biata mama îmi spune: „Vezi, dacă ai fi făcut medicina!“. Şi ce credeţi că făceam, domnule Herjeu? Mă duceam la medicină să culeg numele exmatriculaţilor de acolo ca să-i arăt că s-ar fi întâmplat şi acolo. Istoria m-a atras dintotdeauna, iar interesul pentru istoria artei mi-a fost deşteptat încă de când eram student la

Printre rânduri

Radu Herjeu

istorie şi o să vă miraţi, poate, mi-am propus, student fiind, că, dacă termin studiile, o să studiez domeniul genezelor artelor româneşti. Nu fusese deloc cercetat. Chiar marele Iorga îşi începea sinteza cu veacul al XIV-lea. Mi-am propus, cu pregătirea mea istorico-arheologică, să scriu eu acest capitol şi se pare că am reuşit acest lucru. Am lucrat apoi în domeniul istoriei artei şi pas cu pas, în câteva decenii, să zicem că n-am eşuat complet. R.H.: Domnule profesor, aţi spus că aţi întrerupt studiile din motive politice. Care erau acelea? R.T.: După patru ani, într-un moment ideologic foarte prost, '59, după momentul Ungaria, după momentul retragerii trupelor sovietice din România când pare-se, preţul retragerii a fost strângerea robinetului ideologic, au început marile procese ale unor intelectuali, ale unor profesori. 310 Nişte dascăli de-ai mei au fost în această situaţie, eu am refuzat să pledez împotriva lor, dimpotrivă, am vorbit pentru ei. În continuare au venit reproşuri în legătură cu nişte observaţii ale mele critice, surâd când mi-aduc aminte, legate de traducerea proastă din limba rusă, vorbeam bine ruseşte pe acea vreme, mi-a plăcut limba rusă, este o limbă frumoasă şi este păcat că nu avem mai mulţi care s-o adâncească. Ţin minte că fusese tradus un text de Engels, la noi textele se traduceau pe filiera rusească şi în fostul RDG se descoperise un manuscris neştiut al lui Engels, extrem de interesant. Engels era un personaj de cultură şi care putea să atragă atenţia şi a unui om care nu avea priză specială pentru marxism, iar traducerea germană încurca nişte lucruri fundamentale. Şi am atras atenţia, student fiind, citind şi nemţeşte, probabil că mă şi grozăveam, dar era o observaţie corectă şi mi s-a părut atunci o poveste de atitudine antisovietică. După aceea, pentru că mergeam în nişte cercuri de literaţi care erau interzişi mi s-a pus în cârcă şi ceva care semăna, n-am ştiut niciodată cu ce rimează, a participare la un grup spiritualist. Deci antisovietic, grup spiritualist şi aşa mai departe, până la urmă am fost exmatriculat şi au urmat nişte ani grei. Am fost reabilitat efectiv şi definitiv în 1965 şi atunci am fost întrebat dacă vreau să intru în PCR şi sunt printre cei - şi ţin s-o spun, pentru că foarte mulţi îşi ascund biografiile şi le drapează - că sunt printre cei care, după aceste avataruri, convins că se intră într-o fază naţională, am acceptat cu bucurie şi n-am să-mi repudiez niciodată acest moment chiar dacă după aceea am avut actele mele de protest, pe care unii le ştiu, despre care nu fac niciodată caz, deşi am văzut în Cartea albă a Securităţii că se scrie că sunt primul care a ridicat glasul în '77 în chestiunea monumentelor. După aceea am început, pas cu pas, să-mi dau seama de eşecul unei direcţii. Am ţinut să subliniez acest lucru pentru că ea se leagă direct de avatarurile unui om, adică eu sunt un om născut într-o

Printre rânduri

Radu Herjeu

familie de dreapta, de burghezi şi de foşti moşieri, care am devenit prin biografie un om de stânga. R.H.: Şi acum? R.T.: Da. Şi acum. R.H.: Domnule profesor, 24 de ani aţi fost cercetător la Institutul de Istorie a Artei al Academiei Române. Care a fost cea mai senzaţională descoperire pe care aţi făcut-o? R.T.: Cea mai senzaţională descoperire... Au fost câteva teze care astăzi au circulaţie în lumea ştiinţifică internă şi internaţională, care au fost legate, de pildă, de începuturile arhitecturii noastre legate de anumite orientări călugăreşti - vedeţi de ce mă ocupam eu în vremea aceea! - în al doilea rând am identificat pentru prima oară în literatura internaţională existenţa aşanumitelor coridoare culturale şi artistice ale sud-estului european. Azi se 311 întâmplă să fiu şi secretarul general al asociaţiei care, pe plan internaţional, diriguieşte studiile sud-est europene, ca urmaş al magistrului meu Emil Condurachi. Am cercetat - şi a fost o teză considerată novatoare - mentalitatea şi sociologia parveniţilor din epoca veche reflectată în arte. Tot în acea vreme cercetam impactul ideii monarhice asupra culturii. Eu, republicanul feroce, cum spun unii! respect ceea ce a făcut monarhia. Istoria noastră este clădită pe temeiuri monarhice, noi suntem singurul spaţiu al Europei Răsăritene în care prin monarhie în epoca veche, prin dinastii, prin stat, s-a perpetuat o tradiţie care a jucat şi un rol benefic dar şi unul negativ. Dacă noi suntem astăzi posesorii unei mentalităţi tranzacţionale, este din cauza faptului că am avut monarhie. Vreau să vă spun, pentru că întotdeauna trebuie să ne amintim de înaintaşi, că în Institutul de Istorie a Artei, în acei 24 de ani. Am avut o imensă şansă, am avut două mari întâlniri în viaţa mea, una cu profesorul Emil Condurachi, care a fost marele şi dragul meu profesor, şi a doua cu un om căruia eu îi spuneam „profesore“, deşi n-a fost niciodată la o catedră, un om extraordinar, un Emil şi el - este un joc al numelor, şi eu sunt Răzvan Emil - Emil Lăzărescu, un om uitat astăzi, un om admirabil, un om care stătuse în puşcărie ani de zile, care fusese complet marginalizat după ce fusese asistent la Iorga şi Brătianu, şi care m-a învăţat să gândesc. Amfiteatrele mele au fost bulevardele Bucureştiului, peripatetizam cu el până spre podul Băneasa şi m-a învăţat să fac cercetare. Asta a fost altă şansă, dacă vreţi, fiindcă din cercetare am putut să ajung, târziu. După '90 în învăţământ, am putut să devin profesor şi după cât se pare, cursurile mele nu sunt chiar lipsite de interes. R.H.: V-aţi dorit mult? R.T.: Mi-am dorit imens. Cum să vă spun! Sufeream în momentul în

Printre rânduri

Radu Herjeu

care mi s-au interzis cursurile, după ce am compus în '77 prima scrisoare cu dărâmarea bisericii Enei, care a părut o frondă… era o scrisoare respectuoasă, dar fermă. A fost publicată după '89, nu am făcut eu caz de ea, a fost însă prima luare de poziţie. După aceea, la câteva zile, am fost chemat şi mi s-a spus că nu mai pot să fac cursurile la care eram invitat. Eram cercetător, dar făceam nişte cursuri şi studenţii nu puteau să aibă relaţii cu mine în chip direct. Cea mai mare plăcere, domnule Herjeu, era când mă întâlneam cu ei, mai veneau doar, în curtea Academiei pe o bancă, le mai dădeam unele informaţii şi-mi spuneau „domnule profesor“. Am tânjit după acest lucru. Când eram preşedintele RadioTeleviziunii Române şi mi se spunea „domnule preşedinte“, ceream să mi se spună „domnule profesor“. Ştiţi, ministru, alte lucruri, poţi să fii o vreme, profesor eşti pe viaţă. R.H.: Aţi pomenit de Radio Televiziunea Română. Să intrăm şi în acest 312 domeniu, pentru că este legat de viaţa dumneavoastră, mai ales după 1989. Vreau să vă întreb dacă înainte de 1989 vă plăcea să vă uitaţi la televizor. R.T.: Da, sunt un om al imaginii, ca orice român vreau să spun, de la ţăran până la intelectual, noi suntem oameni ataşaţi imaginii, noi, orientalii latini, şi urmăream televiziunea cu care şi colaboram foarte mult - eu am avut această şansă să fac nenumărate emisiuni de teleenciclopedie în anii aceia de libertate de după 1965, de liberalizare, eu o numesc chiar libertate pentru că în anumite limite puteai să faci exact ceea ce doreai. După aceea, cu academicianul Condurachi, ani de zile l-am secondat în nişte talk-showuri pe probleme de istoria civilizaţiei universale. După aceea, în anii aceia de frig, de mizerie, începeam să mă uit foarte mult la bulgari - ţin minte că soţia mea, după ce ne culcam copiii, încălzeam bine camera în care ei dormeau, în acelaşi apartament în care stau şi astăzi, şi nu în vila din Primăverii, cum s-au găsit o serie de gogomani să scrie, mă retrăgeam în holul îngheţat şi înfofolit bine puneam televizorul pe bulgari şi traduceam soţiei mele, evident o traducere din engleză în bulgară şi din bulgară în română nu era chiar cea mai bună, de exemplu, pentru un film poliţist. Dar eram avid să văd. După aceea, eu sunt unul din oamenii fascinaţi de spectacolul politic grotesc al jurnalelor din vremea lui Ceauşescu, pentru că ştiind câte ceva despre ce fusese cultul personalităţii înainte de comunism - pentru că nu comuniştii au inventat la noi cultul personalităţii, celebrele mascarade istorice în lumea lui Carol al II-lea, un om pe care dealtminteri îl preţuiesc foarte mult ca personaj istoric, sunt vestite - urmăream fascinat capacitatea unor oameni de a se prostitua, fără să ştiu mai târziu că aceste prostituate intelectuale aveau să lucreze şi cu mine mai târziu, cei câţiva care s-au prostituat foarte tare devenind prostituate în sens absolut invers

Printre rânduri

Radu Herjeu

după 1990, iar unii se mai prostituează şi astăzi. R.H.: Domnule profesor, astăzi avem acces la tot felul de studii sociologice despre arta manipulării prin audiovizual. Credeţi că Ceauşescu ar fi putut să ne manipuleze într-un mod mai subtil, nu atât de grosolan prin două ore dedicate exclusiv lui? Adică ar fi putut să dea un program de televiziune care să pară normal şi care să ne îndoctrineze mai rău decât a făcut-o? R.T.: Sigur că da, deja îndoctrinarea este foarte mare, chiar ieri, la un examen prezidat de mine, una dintre candidate prezenta posibilitatea unei teze privind „Cântarea României“ din perspectivă sociologică. „Cântarea României“ a lăsat sechele până astăzi. Şi era făcută într-un mod absolut primitiv. Dacă în vremea aceea, la propagandă, unde nu erau numai idioţi, i-ar fi lăsat să lucreze, Ceauşescu dacă ar fi avut o deschidere intelectuală, aşa dictator feroce cum era, ar fi putut să îndoctrineze şi mai bine naţia. Dar 313 la întrebarea dumneavoastră răspund da, pentru că vreau să vă spun că un om inteligent poate să manipuleze superb şi poate să inducă ideile lui, poate să facă minuni prin manipularea televiziunii, dar pentru asta trebuie o subtilitate, o dozare, o cultură, trebuie să ştii ce să pui deoparte, ce este prea gros, cui te adresezi, în ce ore, sunt ore în care poţi să manipulezi..., dar noi suntem absolut ingenui la acest domeniu; cercetările nici n-au început şi ţinând seama şi de faptul că clasa noastră politică este practic la începuturile ei, manipularea cere rafinament, inteligenţa manipulatorului şi un anumit tip de pregătire a celui care are voluptatea de a fi manipulat, pentru că nu manipulezi nişte tembeli - ca unei femei care aşteaptă nişte cuvinte dulci în anumite ceasuri, cuvintele alea trebuie să i le spui la anumite ceasuri din grilă. În materie de manipulare, televiziunile din ţările democrate, libere, au ajuns la mari rafinamente, mai ales la latini. R.H.: Domnule profesor, o să vă pun întrebarea la care probabil că vă aşteptaţi, în primul rând dacă vă consideraţi un om inteligent, ca să fac legătura cu ce-aţi spus înainte, şi bănuiesc că vă consideraţi un om inteligent. R.T.: Da, şi fiind un om de stânga cu atât mai mult mă consider un om inteligent. R.H.: Fiind şi inteligent, fiind şi la conducerea unei instituţii de massmedia, unica în acea vreme în România, nu v-aţi pus inteligenţa în slujba manipulării? R.T.: Cred că în anumite momente cheie felul în care gândeam eu, şi mi se părea sănătos şi echilibrat - mi se părea sănătos pe baza sănătăţii mele psihice şi echilibrat pe baza unei anumite culturi pe care o am - pot să spun că mi-am impus punctul de vedere asupra unor lucruri şi că acest fapt n-a plăcut nici celor care mă numiseră şi de care eram incontestabil apropiat (pe

Printre rânduri

Radu Herjeu

mine m-a propus Petre Roman lui Ion Iliescu, pe care atunci l-am cunoscut şi nu voi face nici o taină din faptul că i-am simpatizat pe Petre Roman şi pe Ion Iliescu). Au fost şi câteva cazuri-limită care mi-au adus atacuri şi dintr-o parte şi din alta. De pildă, la prima venire a regelui în 1990 am considerat că ea trebuie mediatizată. Sunt republican, am respect pentru monarhie prin ceea ce a făcut în istorie prin cei mai buni reprezentanţi ai săi, nu am mărturisit o simpatie deosebită pentru regele Mihai, dar este un personaj istoric, domnise de două ori la Bucureşti. În acel moment şi guvernanţii au spus nu şi am trecut peste orice, nu se ştie că în noaptea de 25 decembrie mi-am trimis demisia prin fax când mi s-a cerut să nu arăt nişte imagini - imaginile au apărut, dar luate de pe satelit, pentru că reporterul nostru a ajuns prea târziu, din fericire eram secondaţi de cei de la radio, 314 care, sub conducerea eminentă a lui Eugen Preda, erau mai buni decât toţi corespondenţii de presă străini; am arătat, am spus, lucrul se întâmplă, istoricul din mine nu poate. În acelaşi subiect, în 1992, repet, fără simpatii pentru fostul rege, dar cu respectul faţă de o persoană istorică, am mediatizat cum am mediatizat. Rezultatul: au fost atacuri din partea partidului aflat la putere atunci, FSN, iar pe partea cealaltă, Alianţa Civică şi toţi liber cugetătorii adunaţi în diverse societăţi reproşau că nu am dat tot timpul. Sau vreau să vă spun hotărîrea faimoasă cu „Soti“ - toată lumea striga „Soti, Soti“, mi-am dat seama că trebuie să laşi oamenii să arate ce pot. Eu ştiam că Televiziunea Română era mai bună şi atunci, cu multă dibăcie, cei de la Parlament mi-au lăsat mie treaba, eu am fost cel care a semnat pentru ca Soti să înceapă să emită, pentru că emitea pe programul 2, dacă vă amintiţi bine. Soti s-a dovedit un eşec. Cum am spus-o mai târziu: „prostului căruia nu-i dai voie să vorbească i se poate crea aureola de geniu“. R.H.: În acea perioadă nu v-a tentat să intraţi în politică, totuşi aveaţi o funcţie importantă? R.T.: Nu m-a tentat şi nu regret acest lucru - mă tentează acum, privesc cu mult interes la ce se va întâmpla în viitor - pentru că mi-ar fi fost ruşine să stau în primele parlamente alături de nişte personaje ridicole, nu toţi, să ne-nţelegem, dar aş fi fost perceput ca egalul unuia care putea să spună cele mai mari inepţii. Eu să ştiţi că sunt foarte profesor din acest punct de vedere. De mai multe ori am spus-o şi unor politicieni: „Domnilor, vă rog, luaţi-vă un caiet şi când vorbesc notaţi-vă, nu întrerupeţi!“, deoarece clasa noastră politică este incultă. Sigur, noi suntem într-o ţară în care nu avem foarte mulţi politicieni, s-au ridicat din aceştia vreo zece, solid şi bine alfabetizaţi, nişte intelectuali în adevăratul sens al cuvântului, cu care nu-ţi este ruşine, dar marea masă... Mi s-a întâmplat să stau, în diverse împrejurări, cu

Printre rânduri

Radu Herjeu

miniştrii din vechile guverne şi din guvernul actual şi să-mi dau seama că sunt nişte oameni care nu pot să deschidă gura într-o limbă străină, nu mai spun de deputaţi, parlamentari; asta este imaginea noastră. Am pretenţia că sunt un bun român şi-un european în acelaşi timp şi nu pot să compromit imaginea ţării în Europa stând alături de asemenea personaje; din acest punct de vedere, să ştiţi, sunt foarte încrezut. Dar pe viitor mă gândesc că dacă stânga se va organiza într-un chip firesc - de ce spun stânga, să ne-nţelegem, am foarte mulţi prieteni din zona dreptei, noi trebuie să fim nişte oameni civilizaţi şi toleranţi - sunt convins însă că la un moment dat o stângă europeană, civilizată şi echilibrată trebuie să-şi spună cuvântul în această ţară în care este atât de mare nevoie de social-democraţie. Chiar dacă ţinteşti spre un liberalism, undeva spre un orizont, drumul trece prin social-democraţie într-o ţară atât de săracă şi atât de traumatizată, şi într-o 315 ţară care este, ca orice ţară ortodoxă est-europeană, agrară, predispusă la autoritarisme, la formule dictatoriale şi pumnul bătut în masă de personaje mai mult sau mai puţin caricaturale. R.H.: Domnule profesor, să revenim la televiziune. După 1992 aţi părăsit biroul de la etajul 11, celebru deja, dar n-aţi părăsit şi domeniul şi sfera de interes. Aţi devenit „administrator“ intelectual, un observator al fenomenului de televiziune. R.T.: Oarecum, drumul acesta nu mi l-am ales. În 1992 mi s-a spus că sunt pe lista celor care sunt propuşi pentru a intra în Academia Română. Academia Română, după revoluţie, prin experienţele pe care le-a avut până în 1989, a luat o măsură care mie mi se pare puţin exagerată, dar există şi trebuie să i te supui ei, aceea ca nici o persoană cu funcţii notabile în stat, cât are această funcţie, să nu intre în Academie, pentru a nu se confunda planurile. Atunci era imperios necesar să renunţ la această funcţie. Cum, evident, viaţa mea nu s-a legat de funcţia de la etajul 11 şi cum o consacrare de acest tip, nu vă ascund, era un lucru care mă onora mai mult ca orice pe acest meridian, n-am ezitat şi am ales acest lucru, am explicat celor în drept că trebuie să mă retrag şi atunci am fost numit în Consiliul Naţional al Audiovizualului. Nici acolo nu puteam să am nici o altă funcţie decât cea de membru. După cum vedeţi, a fost un drum oarecum forţat, însă am intrat cu un gând cu care sunt şi astăzi şi probabil că voi ieşi din CNA cu acelaşi gând, acela al unei mari privatizări în televiziune. Am orgoliul s-o spun că alături de multe greşeli pe care le-am făcut, pentru că oameni suntem şi chiar dacă astăzi unii îmi spun că am nostalgia epocii în care opoziţia avea o oră şi guvernul avea o oră, în care transparenţa era totuşi mai mare şi cum spuneaţi dumneavoastră, era totuşi televiziunea unică, deşi mulţi au nostal-

Printre rânduri

Radu Herjeu

gia acestui moment şi mulţi au spus că nu era chiar aşa de rău, au venit unii mult mai răi, marea mea realizare, care până la urmă a fost numai un embrion, o consider încercarea privatizării Canalului 2 în mai 1992. S-a dovedit apoi, după alegerile din 1992, când partea naţionalistă din Parlament era foarte puternică şi când chiar conducerea televiziunii înclina spre o pantă, o spun eu, omul de stânga, extrem de stângistă, s-a considerat că ceea ce am făcut eu a fost vânzare de ţară şi s-a casat în Parlament şi au cerut Curţii Supreme de Justiţie să caseze acel agreement pe care-l semnasem pe 19 mai 1992. Convingerea mea este că nici o televiziune particulară, fie ea şi pe satelit, nu poate să reprezinte o provocare pentru televiziunea publică, alta decât o reţea naţională privată - este ideală - dar poate aţi citit în ziare că am propus reluarea privatizării canalului 3. Nereuşind cu canalul 2, am partici316 pat alături de colegii mei, unii oameni eminenţi, nu uitaţi că am onoarea să fiu colegul Ecaterinei Oproiu, care este pe departe omul cel mai important din reflecţia şi din critica de cinematograf şi de televiziune din România, împreună cu ei, cu diverse echipe, am creat acest peisaj mediatic. Dar eu am fost şi rămân avocatul unei cauze care sper că nu va fi pierdută, cauza canalului 3. Am încă speranţe, deşi la vremea cuvenită PDSR-ul îmi transmitea că nu e cazul, să mai aşteptăm; şi acum o parte a Convenţiei, în special ţărăniştii au transmis acelaşi lucru. Din fericire văd că sunt unii liberali care au o gândire foarte largă şi care au pus această problemă, nu ştiu dacă vor triumfa, a marii privatizări în media. Cum în radio nu se poate, din cauza legii, în televiziune lucrul este probabil, ceea ce s-a întâmplat şi în alte ţări, latine, ce s-a întâmplat în Franţa, cu TF1 şi France 2, dar la noi lucrurile astea nu se prea ştiu. R.H.: Domnule profesor, apropos de televiziune, există o dilemă, veche de când e televiziunea, dacă trebuie să oferi publicului ceea ce aşteaptă sau să oferi ceva de calitate şi să-ţi pierzi din el. R.T.: Ceva de calitate şi să-ţi pierzi din el, dacă este televiziune publică. R.H.: Să ştiţi că şi televiziunile particulare se confruntă cu o asemenea dilemă - să devină o televiziune comercială cu un nivel mediu sau să încerce să introducă în acest program şi emisiuni care să ridice un pic standardul. R.T.: Dovadă a ceea ce fac nişte televiziuni particulare la noi sunt ultimele grile şi acest lucru vă dă dreptate. Publicul aşteaptă să fie dulce încolţit, să fie dulce scuturat. Televiziunea publică, care se adresează publicului fără discriminări, trebuie să se gândească foarte bine ce ţinteşte. În ceea ce priveşte publicul, chiar şi acolo unde publicul nu plăteşte sau plăteşte numai pentru cablu, el aşteaptă iniţiativa şi asta este funcţia realizatorilor de televiziune şi a unui post particular de televiziune. Este o

Printre rânduri

Radu Herjeu

strategie întreagă şi publicul românesc care este legat de imagine prin tradiţiile culturii noastre populare - televiziunea este cultura populară de astăzi - publicul nostru aşteaptă în acest câmp al imaginii foarte multe lucruri noi. Un talk show inteligent poate să prindă foarte bine. Chiar cu riscul de a pierde din public, pentru că câştigi alt public, oricum se compensează, trebuie să-i dai ce crezi tu, pentru că asta e meseria ta, tu eşti un furnizor şi poţi să fii şi un mic dictator în această materie. R.H.: Domnule profesor, o ultimă întrebare. Credeţi că acum, la aproape opt ani după revoluţie, este nevoie de mai multă cultură? R.T.: Este cea mai grea întrebare pe care mi-aţi pus-o. Înainte cultura era un lux şi mergeai să-l cauţi, să te împodobeşti, să fii sărbătorit în mijlocul culturii. Acum cultura aparent curge... cultura de consum, cultura elitelor, poţi să citeşti foarte multe lucruri, însă, din păcate, faptul că nu mai 317 există rigorile teribile care determină şi provocările, am impresia că peisajul s-a schimbat. Un mare istoric spunea: „Civilizaţia se naşte mai ales acolo unde natura nu este roditoare; civilizaţia germană s-a născut din mlaştinile Prusiei şi civilizaţia greacă s-a născut din locurile sterpe ale munţilor Greciei şi oamenii au făcut ceva pentru că au răspuns unei provocări“. Noi răspundeam prin cultură provocării anticulturale, noi răspundeam prin Europa provocării Asiei, în sensul metaforic al cuvântului. Astăzi când nu mai suntem ai nimănui, când noi vrem să fim în Europa şi alţii ne vor spre Asia, astăzi când identitatea noastră este profund atacată prin acţiuni uneori aberante şi ruşinoase cum a fost faimoasa acţiune PRONATO, în aceste momente nu-ţi mai dai foarte bine seama dacă cultura te poate păstra. Teoretic, noi, nişte elite politice, intelectuale şi unii tineri vom continua să păstrăm aceste rigori culturale. Mi-e teamă însă că marea masă românească în momentele de faţă nu se interesează de cultură, n-are nevoie de cultură şi va avea deschiderea spre o cultură de consum onestă, de tipul celei din occident. Dar şi asta, de-abia atunci când va ştii că nu va deveni şomer, când va avea burta cât de cât plină şi când nu va mai avea nevoie să se uite peste gard dacă vecinul nu s-a îmbogăţit cumva peste noapte. R.H.: Vă mulţumesc. R.T.: Şi pentru mine a fost o plăcere.
- interviu realizat în 1997 -

Printre rânduri

Radu Herjeu

Printre rânduri Radu Herjeu 250

Printre rânduri Radu Herjeu

Mădălin Voicu
Dirijor

319

S-a născut la Bucureşti, în 1952. A absolvit Liceul de muzică George Enescu şi Conservatorul din Bucureşti. De la 13 ani concertează la vioară alături de tatăl său, violonistul Ion Voicu. La 22 de ani debutează ca dirijor. În 1981 devine dirijorul Orchestrei simfonice din Craiova iar din 1987 preia Filarmonica Paul Constantinescu din Ploieşti. În tot acest timp este şi dirijorul orchestrei Bucureşti, înfiinţată de tatăl său. În 1994 devine preşedintele Partidului Libertăţii şi Unităţii Sociale. Între 1996 şi 2000 a fost deputat în Parlamentul României, din partea Partidei romilor. În toamna anului 2000 este ales deputat pe listele PDSR. Este căsătorit şi are trei copii.

Printre rânduri Radu Herjeu 250

Radu Herjeu: Domnule Mădălin Voicu, rromii au rege, au un împărat şi au şi-un deputat. Dumneavoastră cărui cap încoronat vă supuneţi? Mădălin Voicu: În primul rând vă mulţumesc că aţi avut bunăvoinţa şi încrederea într-un personaj ce vine din partea acestei etnii atât de controversate. În al doilea rând, vreau să vă rog să mă-nţelegeţi că trebuie să fiu foarte ferm şi deschis vizavi de tot ceea ce o să discutăm noi în seara asta iar în al treilea rând, ca să vă răspund la întrebare, consider că atât eu, cât şi cei pe care îi reprezint, în speţă etnia rromilor, considerăm, şi asta de fapt este şi politica Partidei Rromilor, organizaţie care reprezintă de fapt mişcarea acestei minorităţi, în sensul bun al cuvântului, considerăm că nu există sau că nu se poate vorbi despre o monarhie la rromi. Şi motivele sunt mai multe dar m-aş opri la două dintre ele, în primul rând pentru că nu există o tradiţie în sensul acesta, deci nu există o familie, mă gândesc la un 321 arbore genealogic care să transmită din tată-n fiu acest rol, coroana şi sceptrul, iar în al doilea rând pentru că electoratul nostru nu cred că este conturat şi conştientizat pe ideea de monarhie, de coroană, de rege, de tron şi aşa mai departe. Mulţi ţigani îşi imaginează că dacă sunt şefi pe-o stradă sau pe-un cartier sunt şi jupâni şi regi şi-aşa mai departe. Dar, în principiu, noi mergem pe o politică modernă şi cât se poate de deschisă legată de ceea ce înseamnă lideri. Ei bine, e pitoresc când spui rege, împărat, cneaz, prinţ ş.a.m.d. Dar, în principiu, sper să ne înscriem într-un mod civilizat de a face politică în România, fără coroane şi fără tronuri. R.H.: Domnule Mădălin Voicu, să trecem la dumneavoastră şi la începuturile apropierii dumneavoastră de vioară. Aş vrea să vă întreb dacă v-a plăcut sau era o tradiţie şi trebuia să urmaţi calea tatălui dumneavoastră, celebrul violonist Ion Voicu? M.V.: Cred că mă puteţi crede pe cuvânt că nici un copil nu este dispus la vârsta de 5-6 ani să fie foarte ascultător sau să respecte un program de studiu. Sigur că tatăl meu, în momentul când a considerat că a venit vârsta la care eu pot să fac dovada unui talent sau a unei aptitudini legate de instrumentul pe care mi l-a pus în mână. Îmi imaginez că, dacă n-aş fi avut nişte date şi n-aş fi avut nişte calităţi, ar fi renunţat imediat pentru că asta ar fi însemnat să îi ştirbesc lui în primul rând din renume şi din personalitate şi m-aş fi chinuit şi eu să fac ceva cu forţa, fără să am datele necesare. Însă pot să vă spun că am fost destul de zburdalnic când am fost mic şi nu-mi prea ardea mie de vioară şi de studiu până la o anumită vârstă. De altfel, şi tata a avut săracul antecedente de genul ăsta. Ţin minte că povestea că mama lui, deci bunica mea, îl lega de pom să cânte, când avea 6-7 ani, să nu fugă cu băieţii la gârlă sau, ştiu eu, în alte locuri.

Printre rânduri

Radu Herjeu

R.H.: Ce-a însemnat pentru dumneavoastră să fiţi copilul unei celebrităţi într-un domeniu artistic? M.V.: Nu ştiu, e foarte greu, nu pot să vă spun aşa în două cuvinte ce-a însemnat sau ce mai înseamnă încă, şi cred că nu numai pentru mine. Dar pentru mine poate în mod special. Tatăl meu este pentru mine sau pentru noi, pentru familia noastră, un fel de steag sau un exemplu, o stea extraordinară care ne călăuzeşte cum ne-a călăuzit şi până să dispară din rândul nostru şi cred că, în afara faptului că a fost un mare artist, un mare violonist, a fost un om de o rară calitate, şi de un bun-simţ, şi de o puritate, aş spune, neîntâlnită. Cred că asta l-a şi propulsat în lumea oamenilor ce fac muzică şi cultură care l-au acceptat, l-au adoptat ca pe un fiu al celor aleşi. Prietenii săi, Yehudi Menuhin, David Oistrah, care, de altfel, i-a fost şi profesor, 322 începând chiar cu maestrul Enescu şi colegii săi Zagstern, Henry Scherring, dirijori - Celibidache, Zubin Mehta, Carlo Zecchi, Svarovski şi alţii… nu, n-are rost acuma să vi-i enumăr pe toţi cei care erau prietenii săi apropiaţi, au recunoscut cu mândrie, ceea ce fac şi eu acum, că Ion Voicu a existat şi va supravieţui, cum să spun eu, în timp, chiar dacă el a dispărut fizic din rândul nostru, prin acea curăţenie, şi puritate, şi deschidere a unui om cu nişte calităţi deosebite ca artist şi practic inegalabile, nu vreau să supralicitez, ca om. R.H.: Bănuiesc că v-aţi dorit, copil fiind, s-ajungeţi ca tatăl dumneavoastră M.V.: Sigur, dar să ştiţi că este şi o mare povară. Adică una e să vrei să faci ceva şi alta e să şi poţi. Eu am făcut dovada unei educaţii şi unei creşteri, aş spune eu coerente, într-o familie de muzicieni, că şi mama a fost, la un moment dat, pianistă până în anul III când tata a scos-o de la conservator ca să se însoare cu ea. Am abandonat vioara la vârsta de 22 de ani şi mam apucat de dirijat. Eu cred că am făcut totuşi faţă, fără să am pretenţii de mare solist dar am preferat să devin dirijor pentru că m-am sinţit mai în largul meu şi am considerat că am mai multe motive să sper într-o carieră de dirijor decât într-una de violonist, ceea ce este firesc, spun eu, pentru că un instrumentist, nu numai violonist, un pianist e sclavul instrumentului: dacă-l laşi, te lasă. Dar eu vorbesc de o chestie foarte exactă şi indispensabilă la solişti, la instrumentişti, pentru că studiul de zi cu zi te menţine la un nivel la care tinzi, spre care tinzi şi la care te afli. R.H.: Domnule Voicu, de ce aţi făcut Şcoala Germană? M.V.: E, vreau să vă spun că atunci când m-am născut aveam deja o bonă, o tetă, cum se spune, care era deja în casă când eu am venit de la spital, care m-a pregătit şi m-a format într-un stil spartan, aş spune ,cu educaţie

Printre rânduri

Radu Herjeu

şi cu toate cele, iar până la vârsta de 5-6 ani vorbeam mai bine germană decât româneşte. După aceea, intrând la grădiniţă, am făcut kindergarten-ul, deci tot în limba germană, primele şapte clase la şcoala Germană. În casă se vorbeau limbi străine şi în special germană, pentru că bunica mea, Dumnezeu s-o ierte, avea o educaţie la fel de verticală ca şi cea pe care am primit-o noi, eu şi sora mea şi germana este o limbă îngrozitor de dificilă, de grea. Şi cred că este foarte bine că am învăţat-o de mic şi-mi foloseşte foarte mult şi mi-a folosit după aceea să învăţ engleză şi aşa mai departe, chestie pe care o recomand tuturor. R.H.: Domnule Mădălin Voicu, invitat acum câtva timp în emisiunea „Printre rânduri“, pianistul Dan Grigore n-a vrut să ne dezvăluie la ce se gândeşte în timp ce cântă la pian. dumneavoastră ne puteţi spune la ce vă 323 gândiţi când dirijaţi? M.V.: Da, depinde şi ce dirijez. Dar vreau să vă spun că, dacă am învăţat ceva de la tatăl meu, este că atunci când cânţi ceva, când interpretezi, când dirijezi, trebuie să-ţi faci un film sau să-ţi construieşti o imagine, deci să dirijezi în paralel muzica respectivă cu imaginea creată de tine care poate să aibă ploaie, vânt, soare, valuri, pomi, flori ş.a.m.d. Dar e bine, cel puţin pentru mine, să ai un mod de a corela imaginea cu sunetul, ceea ce dealtfel face şi televiziunea sau filmul, în aşa fel încât îţi ajută şi memoria şi îţi şi creează fluidul pe care tu trebuie să-l transmiţi şi orchestrei şi, implicit, publicului. Asta nu înseamnă că e o regulă. R.H.: Am înţeles! Vi se întâmplă ca aceste imagini să se schimbe în funcţie de orchestra sau de interpretarea orchestrei a unei anumite piese simfonice? Sau fiecare piesă are imaginea ei indiferent de orchestră? M.V.: Nu, fiecare piesă, fiecare compozitor, fiecare perioadă a vremii când compozitorul a scris, are o imagine. Deci n-aş putea spune că-mi imaginez un bal la curtea Angliei când dirijez Enescu, eventual când, ştiu eu, am o simfonie de Beethoven pot să-mi imaginez o furtună, sau pot să-mi imaginez un câmp plin de armată, sau pot să-mi imaginez un Napoleon mândru pe un cal, sau ceva de genul ăsta. Dar să ştiţi că vizitiul, deci dirijorul, este cel care obligă orchestra sau face în aşa fel încât muzica ce iese din mâinile şi din instrumentele orchestranţilor să rafistoleze imaginea pe care tu ţi-ai format-o de-acasă şi pe care o ai atunci când interpretezi şi când eşti pe scenă. R.H.: Mulţi se întreabă ce înseamnă un dirijor bun. Deci doar specialiştii pot spune despre un anumit dirijor că este bun. Profanii nu prea îşi dau seama de acest lucru. M.V.: Mulţi se întreabă, dom’le dacă ai note în faţă ce-ţi mai trebuie

Printre rânduri

Radu Herjeu

dirijor? Dar ştiţi cum e, unul are pulsul 9 cu 4, altul are 13 cu 6, deci dirijorul este obligat şi, de fapt asta este una din sarcinile lui, să egalizeze, să aducă la un numitor comun nu numai temperamentul fiecărui instrumentist, ci şi modul în care el a înţeles să le transmită mesajul său, ca muzician, în timpul repetiţiilor. Bineînţeles că în timpul concertului mai intervine şi emoţia, mai intervin şi gradul acela în plus de concentrare şi sala. Sigur că este una când dirijezi în faţa a 20 de oameni şi alta când dirijezi în faţa a 2000 de oameni. Deci toate lucrurile astea formează un tot, nu? Care îţi dă datele necesare atunci când eşti pe scenă cu completarea acelor ore de repetiţie pe care le-ai avut anterior şi creează acea imagine a unui dirijor care impresionează nu numai prin gestică, ci şi prin efectul actului său. Şi, cred eu, cel mai important este să ai personalitate, nu neapărat ca spadasin, 324 cum sunt mulţi dirijori care încearcă prin gest să impresioneze, ci şi printr-o reacţie firească a orchestrei care, împreună, dau senzaţia de bine şi de confort celor care ascultă piesa în sală. R.H.: Vi s-a întâmplat s-aveţi probleme cu un solist mai ales, că aici e o problemă foarte mare, de multe ori şi solistul are o personalitate puternică. M.V.: A, când e vorba de solist, trebuie să-l acompaniezi, el este jupânul. R.H.: Deci, atunci mai lasă dirijorul... M.V.: Sigur că da! Dirijorul cu orchestra trebuie, sunt obligaţi să cânte aşa cum doreşte solistul. Bine, să nu ieşim din nişte limite pe care le impune şi compozitorul, şi piesa respectivă, dar în general un solist are drept de veto. Şi noi suntem obligaţi să-l acompaniem în aşa fel încât să creăm acel fluid de care vorbeam. R.H.: Cu ce solist v-a plăcut cel mai mult să lucraţi? M.V.: Să ştiţi că am dirijat şi mulţi violonişti, pianişti, solişti care cântau la instrumente de suflat... Cred că pianul mă impresionează cel mai mult, e mai pe calapodul meu aş spune. Cred că pianul mă satisface foarte mult atunci când dirijez un Ceaikovski sau un Beethoven sau un Brahms, simt că intru în pian şi el în mine şi atunci cred că rezultatele sunt cele mai bune. Am cântat şi cu tata foarte mult, am cântat şi cu Jeremy Menuhin, am cântat şi Yehudi Menuhin, am avut concerte cu tot felul de solişti dar cred eu că pianul este intrumentul care în concert impresionează, chiar dacă vioara se spune că este regina instrumentelor. Dar eu poate sunt şi subiectiv aici. De multe ori am cântat cu tata şi aveam emoţii mai mari decât dacă aveam de dirijat cinci simfonii singur. Asta este! R.H.: Aţi încercat să şi compuneţi? M.V.: Nu, încă n-am compus. N-am avut timp. Eu am încercat, am

Printre rânduri

Radu Herjeu

schiţat câteva idei muzicale, am de gând să fac o minisimfonie pentru unul dintre marii mei mentori, maestrul Sergiu Celibidache. Cred că m-a influenţat enorm şi în continuare am senzaţia că pot să spun foarte multe lucruri şi-n muzică, şi-n scris şi oral despre relaţia mea cu acest demiurg al muzicii. Pentru mine, Sergiu Celibidache a însemnat o piatră de hotar şi cred că şi pentru domnia sa am fost, poate, unul dintre cei mai iubiţi elevi ai săi. Din păcate, temperamentul nostru, la un moment dat, ne-a despărţit din motive tehnice dar, sunt convins că s-a gândit de multe ori la mine şi eu, cu atât mai mult, nu pot uita relaţia între familia Voicu şi Sergiu Celibidache. După o scrisoare de opt pagini pe care maestrul Celibidache a crezut că e bine să i-o scrie tatălui meu despre ceea ce a considerat domnia sa că înseamnă elevul Mădălin Voicu. Cu altă ocazie am să vă dau şi mai multe date. R.H.: V-aţi dori sau credeţi că veţi ajunge la celebritatea domnului 325 Celibidache? M.V.: Nu! În primul rând că Celibidache este, aş spune eu, un supraom. Nu cred că cineva va putea ajunge la Celibidache, cum nu cred că va putea ajunge nimeni la Toscanini sau la Furtwangler. Fiecare are locul lui. Mulţi elevi de-ai mei au încercat să-l copieze şi a fost totul sintetic. Dar Celibidache este Celibidache, ce să mai vorbim. Cum Ion Voicu este Ion Voicu şi cum David Oistrach este David Oistrach, cum Rubinstein este Rubinstein, nu cred că se poate discuta. Sigur, ca model poţi să-l ai, capătul de drum să însemne Celibidache. Dar mulţi n-ajung până la acest capăt. R.H.: Domnule Mădălin Voicu aţi început cariera muzicală şi sub influenţa tatălui dumneavoastră La un moment dat deci, când aţi ajuns la adolescenţă, puteaţi renunţa bănuiesc, adică puteaţi să puneţi problema „Domnule, eu vreau să fac medicina, sau dreptul, sau...“. V-a trecut prin cap aşa ceva? M.V.: Nu, nu, trebuie să vă spun cinistit. Niciodată nu mi-a trecut prin cap că pot să fac altceva decât muzică. Am avut tentaţia, ca orice tânăr, nu? La o vârstă fragedă să încerc să fiu, ştiu eu, mai sportiv în activităţile mele. Am făcut polo, am făcut atletism, am făcut fotbal, dar nu m-am gândit niciodată că pot abandona o carieră de muzician sau să o schimb pe o altă meserie. R.H.: Credeţi că aţi fi avut aceeaşi carieră dacă n-aţi fi fost fiul marelui Ion Voicu? M.V.: Multă lume mă întreabă „dacă n-ar fi fost taică-tu, ce s-ar fi întâmplat?“ Vreau să vă spun că, probabil, dacă aş fi avut aceleaşi calităţi native, date necesare pentru a deveni un artist, poate aş fi muncit mai mult. Eu vreau să vă spun că am fost cam leneş şi îmi reproşez chestia asta şi

Printre rânduri

Radu Herjeu

mi-o reproşează şi profesorii mei şi cei care mă cunosc şi ca violonist, şi ca dirijor. Poate, în situaţia aceea, trebuia să fiu mult mai tenace, mai studios şi poate aş fi ajuns mai departe. Sigur că fiind fiul lui Ion Voicu am avut unele priorităţi dar care nu au încălcat o chestie etică sau morală. Pentru că tatăl meu a fost, repet, un om foarte modest şi corect. Tata i-a ajutat pe toţi cei pe care a considerat că merită sprijinul său şi pe mulţi care nu meritau asta a fost o slăbiciune de-a lui - dar eu cred că, dacă aş fi fost un Ionescu, un Popescu, un Dumitrescu sau eu ştiu ce altceva, ar fi fost nevoie de mult mai multă muncă şi de o ambiţie mai mare. Văzând că-mi ies lucrurile foarte repede am fost mai..., ştiu eu, mai încet în a purcede la muncă. R.H.: Şi nu v-a criticat tatăl dumneavoastră pentru asta? M.V.: Ba da, ba da! „Uite mă, ai văzut ce mână ai, ai văzut mă ce bine 326 a ieşit? De ce nu studiezi?“, „Lasă dom’le că studiez, lasă, n-ai nici o grijă! Facem, dregem, nu ştiu ce!“. Ei, acuma sigur, la vârsta pe care o am, vreau să vă spun că lipsa de studiu din tinereţe nu-şi spune cuvântul dar mi-e uneori greu, când, de exemplu, trebuie să învăţ o simfonie în trei săptămâni. Mă căznesc s-o învăţ. Mai ales o simfonie nouă. Repertoriul meu este destul de mare şi consider că pot învăţa repede şi pe dinafară şi pe dinăuntru dar nepracticând şi nereuşind să pot să mă-ntorc la dorul meu care este dirijatul şi pe care, din păcate, trebuie să-l neglijez din motive tot tehnice, simt că lucrurile se cam încurcă. Dar sper să pot reveni în final, să pot dispune de timpul necesar pentru a mă reîntoarce la muzică. R.H.: De ce aţi dat, aţi trimis un pic în umbră, dirijatul pentru politică? M.V.: Nu ştiu cum să vă spun, ultimul meu serviciu în ale muzicii a fost un post de dirijor şi profesor la conservatorul din Izmir care mi-a dat încă o dată puterea sau mi-a demonstrat că pot face foarte bine această meserie grea dar, întorcându-mă acasă, a trebuit să mă implic şi în politică. Şi nu aş spune neapărat în politică la modul brut al lucrurilor, ci într-un fel de luptă socială în vederea pentru rezolvarea unor probleme sociale ale rromilor pe care încerc să-i reprezint cu cinste. R.H.: Şi totuşi primul dumneavoastră partid, Partidul Libertăţii şi Unităţii Sociale, nu era un partid al rromilor. M.V.: Nu, era un partid politic deschis care avea însă un departament care se ocupa de problemele rromilor şi, în general, de minorităţi, pentru că aveam şi turci, aveam şi tătari, aveam şi machedoni. Dar eu, provenind dintr-o familie mixtă, am considerat că este foarte important să găsesc sau să găsim împreună cu cei care au stat alături de mine, cu care am pornit împreună la acest drum, să găsim o cale spre rezolvarea în primul rând a problemelor sociale ale rromilor şi pentru o schimbare a imaginii a ceea ce

Printre rânduri

Radu Herjeu

înseamnă ţigan în România şi cred eu că nu are de ce să-mi fie ruşine. Pentru moment recunosc lupta este foarte grea dar cred că până la urmă să pot duce, aşa cum mi-am propus, munca până la capăt. R.H.: S-a spus la un moment dat că aţi devenit reprezentantul rromilor sau, mă rog, în Partida Rromilor, tocmai pentru că P.L.U.S.-ul n-a avut succesul scontat. M.V.: Să ştiţi că Partidul Libertăţii şi Unităţii Sociale, fiind partid politic, avea statut de partid, trebuia să îndeplinească nişte condiţii. Eu n-am reuşit să lupt singur pentru susţinerea acestui partid care avea un renume. Ca să pot să mă concentrez mai bine asupra unor probleme şi proiecte legate de rromi a trebuit să cedez funcţia de preşedinte P.L.U.S. şi să trec la Partida Rromilor, la solicitarea bunului meu prieten şi de fapt preşedintele Partidei Rromilor, domnul Nicolae Păun cu care, după o dis- 327 cuţie serioasă, am considerat că putem schimba împreună imaginea şi stilul de muncă şi de lucru al elitei pe care noi încercăm să o formăm în această etnie. R.H.: Ce aveţi dumneavoastră în comun cu această etnie în afară de, mă rog, strămoşi. Vorbesc de cultura lor... M.V.: Domnule Herjeu, există... Din păcate munca e îngreunată pentru noi din mai multe motive şi nu le-aş aborda pe toate acum, v-aş spune 2-3 din ele. Mă leagă foarte mult aş spune, partea sufletească şi partea sensibilă a lucrurilor. N-am să reuşesc niciodată să dezvăţ oamenii care nu sunt dispuşi să înţeleagă ce înseamnă lege în ţară, sau dreptate, sau responsabilitate civică. Sunt convins că îmi va fi foarte greu. Dar, la fel de convins sunt că acei oameni cu care eu lucrez acum şi repet, unul dintre ei este Nicolae Păun, mai este un domn Vasile Ionescu, mai este domul Nicolae Gheorghe de la „Romani Criss“ şi alţi colegi cu care cred eu că putem avea acelaşi limbaj pentru a despărţi grâul de neghină. Toată lumea încearcă să deformeze sau să nu înţeleagă că de fapt imaginea a ceea ce înseamnă rrom este una şi alta ceea ce apare în ziare sau în mass-media Nu toţi rromii sunt sunt certaţi cu ordinea şi disciplina. Deci măcar atâta să reuşim, să arătăm că ţiganii au responsabilităţi, reuşesc să-şi spună opinia deschis şi ştiu să fie cetăţeni buni ai acestei ţări. Sunt minorităţi şi pe care dacă doriţi le şi numesc, dar ca să fim diplomaţi aş trece peste amănunte, care au pretenţii exagerate, ca să nu spun altfel, şi care revendică teritorii, autonomie, poziţii politice şi aşa mai departe. La noi problema este clară: noi suntem întâi români şi după aceea ţigani. Iar dacă noi servim şi credem în această ţară, trebuie să acceptăm că ea are legi pe care trebuie să le respecte toată lumea. Abuzurile care se fac de unii ţigani şi aş zice şi de mulţi dintre majoritari

Printre rânduri

Radu Herjeu

sunt încă numeroase. Există discordii în relaţia aceasta interetnică. Dar cred eu că, în curând, cu bunăvoinţa şi cu clemenţa ambelor părţi, vom ajunge la un rezultat benefic pentru că altfel cădem în păcat. R.H.: Bun, şi totuşi dumneavoastră veniţi dintr-un alt mediu, o altă educaţie, alte relaţii, alte cunoştinţe, alt anturaj. Ori, acum, dumneavoastră trebuie să faceţi legătura între o comunitate care nu ar avea multe în comun cu locul de unde veneaţi dumneavoastră sau de unde veniţi dumneavoastră M.V.: Într-un fel aveţi dreptate dar trebuie să vă şi contrazic. Nu să vă contrazic, să completez eventual ce-aţi spus. Deci să nu vă gândiţi că un ţigan este neapărat dezbrăcat, murdar, ştiu eu, nebărbierit sau trăieşte într-o zonă a promiscuităţii sociale. Ele este un om cu nişte tradiţii sau cu nişte motivaţii serioase care vin din istorie, unde tot timpul el a fost pângărit. 328 Deci ţiganul, nu spun că are calităţi sau defecte, este dator să trăiască, aşa este normal. Se naşte, trăieşte şi moare, cum fac toţi pe acest pământ. Eu, dacă am o educaţie şi dacă pretind să fiu respectat, ştiu eu, datorită studiilor mele, sau a comportamentului meu, sau a atitudinii mele politice, sociale şi culturale ş.a.m.d., asta înseamnă că pretenţiile mele în momentul când mă refer la cei subordonaţi mie, să crească şi să-i aduc şi pe ei la nivelul meu sau al preşedintelui Păun sau al celor care conducem mişcarea. Ceea ce nu se întâmplă în politica României de astăzi. Deci văd oameni care spun „de ce să mergem noi în Mercedes-uri, când poporul moare de foame“. Păi, ca să fii corect şi democratic şi coerent, adu poporul la nivelul să poată să meargă şi el în Mercedes, nu te cobori tu să mergi în Dacie sau pe jos sau cu autobuzul. Deci aici este, a rămas încă deficienţa asta mentală a românului care spune „de ce să mă lăfăi eu în blănuri, în aur, în bani ş.a.m.d. când poporul moare de foame“, exact ca Maria Antoaneta, „dacă nu aveţi pâine mâncaţi cozonac“. Păi nu se poate, trebuie să aducem în faţă responsabilităţile noastre şi, referitor la ce m-aţi întrebat, facem ţiganii să înţeleagă că, pentru a supravieţui şi pentru a fi percepuţi ca o etnie coerentă şi integrată, trebuie să-şi ridice nivelul: responsabilităţi şi îndatoriri. Drepturile vin de la sine. R.H.: Când aţi realizat că sunteţi membru al acestei comunităţi? M.V.: De mic. R.H.: Cum? M.V.: Nu ştiu, mi-a plăcut foarte mult... Bine, eu provin din partea tatălui dintr-o familie de lăutari. Lăutarii sunt ţigani de vatră, sau de mătase, sau, mă rog, cum vreţi să le spunem, care sunt percepuţi ca ţigani integraţi sau românizaţi. Mergând la nunţi, la botezuri, la petreceri am avut tot timpul senzaţia că acolo se simte lumea bine şi că e o atmosferă deosebită. Sunt

Printre rânduri

Radu Herjeu

români care, săracii, din motive pecuniare, fac nunţi şi botezuri cu casetofonul sau cu radio-ul. La noi, cât de sărac ar fi omul, tot găsea bani să aducă doi lăutari să-i cânte măcar la rachiu. Deci chestia asta m-a trimis pe mine undeva tot afectiv, şi din suflet o spun, către ceea ce m-a încântat mai mult. Sigur că erau şi situaţii mai dificile. Eu acasă mâncam cu furculiţă şi cu cuţit de argint şi acolo trebuia să beau din pumn sau, ştiu eu, dintr-un pahar de hârtie, dar asta nu m-a deranjat. Deci nu cer neapărat un anumit lux pentru a mă simţi bine, importantă e atmosfera. Deci aici cred eu că am fost atras... Dacă făceam parte dintr-o familie de ursari sau de rudari sau de cocalari, poate că nu m-ar fi atras mare lucru pentru că tradiţiile s-au pierdut. Ursarii nu mai sunt ca pe vremuri,se ocupă de alte nenorociri, rudarii mai supravieţuiesc, dar la lăutari nu se va termina niciodată meseria asta pentru că şi românul, şi francezul, şi americanul, şi japonezul vrea muzică şi atunci 329 muzica suntem noi. R.H.: Sigur, dar, chiar dacă dumneavoastră vreţi să fiţi neapărat din categoria aceasta a lăutarilor, totuşi sunteţi în marea comunitate a rromilor, deci vă înrudiţi şi cu ursarii, şi cu rudarii. Aţi avut contacte în copilărie sau în adolescenţă şi cu astfel de oameni? M.V.: Da. În familia noastră mai erau şi căsătorii între diferite meserii. Deci tatăl fierar şi mama boldeancă sau... Dar să ştiţi că, în general, ceea ce pot eu să vă spun şi ceea ce cred că este şi politica Partidei Rromilor, este că noi suntem obligaţi să reprezentăm toţi rromii din ţară. Şi obligaţia asta şi responsabilităţile pe care le avem sunt, aş spune eu, de mare importanţă şi nu le putem neglija. Deci nu putem fi tendenţioşi să spunem că-i ajutăm numai pe ăia şi pe ăilalţi, nu. Însă ceea ce dorim noi este să fim percepuţi ca sprijinitori ai unei mişcări civilizate, nu apărători ai unor infractori şi ai unor oameni care nu înţeleg să aibă responsabilităţi civice. R.H.: La câţi rromi sunt în România ar trebui să aveţi totuşi o reprezentare mult mai numeroasă în parlament. M.V.: Da. Aici intrăm într-un subiect mai delicat. Se întâmplă şi acum dar se întâmplă de foarte mult timp şi în ultimul deceniu aş zice că s-a acutizat acest mod de a aborda problema rromilor. De ce? Pe fondul unei nepriceperi, sau a unei inculturi, sau a unei precare pregătiri la ţigani, majoritarii au încercat tot timpul să dezbine liderii rromilor. M-aţi întrebat la început ce-i cu regele şi ce-i cu împăratul. Vreau să vă spun că aceşti doi domni... Eu pe bătrânul Cioabă, Dumnezeu să-l ierte, l-am înţeles şi am înţeles de ce domnia sa dorea să îi revină o responsabilitate regală: pentru că aşa a crescut şi aşa a vrut şi, mă rog, l-am respectat. Florin Cioabă însă, care este un tip învăţat, cu pregătire, un tip coerent, văd că persistă şi insistă asupra unei

Printre rânduri

Radu Herjeu

chestii care este deja perimată. Iulian este la fel de nevinovat în ale cărţii şi educaţiei. Aici este problema. Că oameni ca ei pot fi foarte uşor influenţaţi. Se duce unul şi spune: „Băi Iuliane, cum îi permiţi tu lu' Cioabă să zică de tine cutare şi cutare?“ Acelaşi sau altul se duce la Cioabă: „Păi cum mă, accepţi tu să fii denigrat şi aşa mai departe?“ R.H.: Şi altul vine la dumneavoastră M.V.: La mine nu prea are loc, că eu deja percep altfel lucrurile. Dar dezbinarea asta şi lupta asta, mocneala asta între lideri este artificial întreţinută din afară. Pentru că dacă ţiganii ar înţelege că numai împreună şi uniţi pot deveni o forţă benefică, repet, deci nu un pericol - un pericol pot deveni dacă ei nu se unesc - dar unindu-se şi având aceeaşi idee de bine şi de prosperitate, şi de educaţie, şi de creştere, lucrurile ar sta altfel şi în felul 330 acesta şi România ar arăta altfel şi ar fi altfel percepută, pentru că ne lovim în permanenţă de acest mod de a fi judecaţi din afară, ceea ce nu tot timpul este corect, de tot felul de organizaţii, uniuni, parlamente care spun „dom’le, dar de ce nu rezolvaţi problema cu ţiganii?“. Problema cu ţiganii este foarte uşor de rezolvat şi nu ţiganii sunt pericolul pentru integritatea şi unitatea României. Exclus! Ei sunt patrioţi şi buni români. Sigur că sunt prost educaţi, mulţi dintre ei nu înţeleg ce înseamnă să ai o ţinută şi o moralitate şi un mod civilizat de a trăi... R.H.: De ce nu înţeleg? M.V.: Pentru că au fost marginalizaţi. Şi aici nu poate să mă contrazică nimeni. R.H.: Bine, dar tatăl dumneavoastră totuşi a ajuns un mare violonist chiar dacă... M.V.: Nu, nu putem să-l luăm etalon pe tata sau pe mine... R.H.: Dar mai sunt! M.V.: ...sau pe Nicolae Păun, sau pe Mircea Dinescu, sau pe, cine să vă spun, Johnny Răducanu… R.H.: Bun, dar totuşi sunt câţiva membri ai acestei elite de care aţi pomenit dumneavoastră care au reuşit să ajungă undeva. Deci prin educaţie, prin... M.V.: Ştiţi că acei oameni, care reprezintă mândria ţării să spunem aşa, de multe ori nu recunosc că sunt ţigani? Şi ştiţi de ce? Pentru că în România tot ce este legat de cuvântul ţigan este peiorativ. Şi atunci mulţi dintre ei, care au ajuns la un nivel de educaţie, de percepţie, nu mai vor să facă parte din găleata aia în care noi suntem băgaţi tot timpul cu toţii. R.H.: Şi credeţi că de aceea mulţi ţigani nu reuşesc să ajungă undeva pentru că nu vor să renunţe la apartenenţa la această etnie?

Printre rânduri

Radu Herjeu

M.V.: Nu. Vă spun... Că mi-aţi dat exemplul cu tatăl meu. Tatăl meu niciodată nu a făcut caz că este ţigan. Bine, niciodată n-a negat. Dar asta a fost un alt capitol. În situaţia în care ne aflăm acuma, trebuie să se rezolve cele 3 puncte importante pe care ţiganii le revendică şi eu le susţin. Primul: ajutorul social. Sunt zone în care ţiganii n-au primit banii de 8 luni. Şi-aşa, ăia amărâţi, banii ăia care erau puţini, nu i-au primit. Şi-atunci ne întrebăm de ce mai fură piersici sau de ce fură o găină sau de ce fură, ştiu eu, o butelie? Bineînţeles că trebuie pedepsiţi pentru chestia asta dar ăsta este motivul în marea majoritate a cazurilor. A doua problemă: Învăţământul. E, cum să pretind eu de la un copil căruia, de când se naşte până la 18 ani, nu-i dau nici o educaţie, să fie integrat în societate? R.H.: Domnule Mădălin Voicu, totuşi până în '89 învăţământul de 10 331 clase era obligatoriu şi gratuit. M.V.: Să ştiţi că ţiganilor le e dor de Ceauşescu. Vă spun foarte deschis. R.H.: De ce? Mergeau mai mult la şcoală? M.V.: Erau obligaţi să meargă la şcoală, erau obligaţi să aibă servici, erau obligaţi să aibe o ţinută cât de cât morală... R.H.: Să înţeleg că ţiganii sau rromii nu ascultă decât de autoritate? M.V.: La români, dacă nu e biciul ăla în cui... Nu trebuie să dai cu el dar el trebuie să fie acolo. Dacă nu pui biciul acolo, să ştie că dacă nu-i cuminte primeşte na-na, nu se întâmplă nimica. Mare diferenţă între ţigani şi români să ştiţi că nu e. R.H.: Bun, şi totuşi cum vă explicaţi că nici înainte de '89 nu existau multe vârfuri ale etniei rromilor? M.V.: Existau! R.H.: Nu foarte multe! M.V.: Nici acuma nu există foarte multe. R.H.: Acum am înţeles! După '89 e o situaţie. Dacă nu mai e biciul în cui nici atâta. M.V.: Păcat! R.H.: Dar până în '89 era biciul în cui şi exista şi posibilitatea. M.V.: Dar era biciul pentru toţi, nu numai pentru ţigani. R.H.: Bun, dar exista posibilitatea să mergi la şcoală, să urmezi un liceu, să faci facultate. Nu te oprea nimeni că erai ţigan. M.V.: Nu, erai chiar obligat să mergi. R.H.: Şi-atunci cum vă explicaţi, totuşi...? M.V.: Acum guvernul este obligat - cel dinainte, ăsta, ăla care va urma, oricare guvern - este obligat. Şi nu obligat de Comunitatea Europeană care a demonitorizat România un an de zile şi a precizat la punctul 5 în protocol

Printre rânduri

Radu Herjeu

că trebuie rezolvată problema integrării rromilor în societate. Nu din cauza asta. Este o responsabilitate a noastră. Ţiganul este un copil al nostru. Noi nu putem creşte trei copii bine şi pe-al patrulea să-l lăsăm să moară. R.H.: Deci credeţi că indiferenţa statului faţă de rromi este motivul pentru care aceştia n-au dorit să-şi depăşească condiţia. M.V.: Să ştiţi că-i mai uşor să dai maghiarului tot ce cere decât să te implici în a munci alături de rromi sa-i aduci undeva la un nivel la care să nu-ţi fie ruşine de munca pe care ai făcut-o. R.H.: Sunt perfect de acord cu dumneavoastră. Revin totuşi la această problemă care ţine de rromi. Deci ţine de acel copil rrom care avea posibilitatea să meargă la şcoală, nu-i cerea nimeni bani pentru asta, nu trebuia decât să înveţe. M.V.: Da. 332 R.H.: Dacă învăţa, intra la liceu, dacă învăţa bine, termina liceul, mergea la facultate. M.V.: Şi aşa face şi acum. R.H.: Da, dar în număr foarte mic. Deci eu aici insist . M.V.: Atunci. R.H.: Atunci. Deci eu vorbesc până în '89. M.V.: În număr foarte mare. Vă contrazic... R.H.: Atunci înseamnă că sunt foarte mulţi care nu recunosc că sunt ţigani şi care, în loc să preia munca de a îi convinge pe ceilalţi să evolueze, se mulţumesc cu ceea ce au devenit ei… M.V.: D-le Herjeu, eu înţeleg ce spuneţi dumneavoastră Vreţi să-mi întindeţi o cursă. Nu este loc şi nici cazul, pentru că vă spun ce s-a întâmplat. În timpul lui Ceauşescu, şi în timpul lui Dej, şi în timpul lui Groza, şi în timpul regelui Mihai şi în timpul tuturor. Ţiganii erau obligaţi să muncească, să meargă la şcoală, să aibă asistenţă medicală, să primească pământ şi să fie trataţi ca nişte oameni... Cine vrea, bine, cine nu, la puşcărie. În situaţia în care ne confruntăm cu o democraţie care frizează haosul, ţiganul s-a găsit la un moment dat, zice „dom’le, am voie să fac orice“. Dar nu i s-a mai spus „trebuie să continui să mergi la şcoală, trebuie să continui să munceşti“, înţelegeţi ce vă spun? şi atunci eu văd anunţul în ziar: „angajez portar, exclus rromi“ sau „vând apartament în Drumul Taberei cu puţini ţigani pe scară“. Păi atunci, staţi puţin, că omul ăla se şi apără: „Stai dom’le, că poate eu sunt om cinstit, eu poate sunt om corect, poate vreau să-mi trimit copilul la şcoală. Ce-i dau? Nici de îmbrăcat n-am cu ce să-l îmbrac“. Deci trebuie să-i dau un creion, un caiet, să-l îmbrac frumos, să arate cât de cât.

Printre rânduri

Radu Herjeu

R.H.: Şi atunci cum vă explicaţi apariţia acestui mit că ţiganii sunt foarte bogaţi? M.V.: Asta este o prostie, dom’le! E o discrepanţă foarte mare între ţiganii bogaţi şi ţiganii săraci. Ca şi la români. Există români extraordinar de bogaţi, magnaţi şi există români amărâţi, care trăiesc la fel de prost ca şi ţiganii. Această despărţire între ţigani şi români este artificială, este sintetică şi este păcat că se întâmplă, pentru că ţiganii fac parte din acest popor. Au aceleaşi acte, aceleaşi documente, aceleaşi obligaţii şi aceleaşi drepturi. Când nu sunt cuminţi trebuie să primească la poponeaţă na-na. Când sunt cuminţi trebuie respectaţi la fel ca şi românii. Dar disperarea, foametea şi dezastrul în care trăim înrăieşte sufletele. Şi asta este valabil şi pentru unii şi pentru alţii. R.H.: Bine. Şi, de exemplu, rromii care şi-au construit castele, mă rog, 333 casele acelea crenelate în jurul Bucureştiului şi care totuşi terorizează o comună întreagă. Nu sunt săraci, n-o fac de foame, n-o fac că n-au după ce bea apă şi totuşi oamenii se plâng... M.V.: Aveţi dreptate! R.H.: Noi primim, - totuşi suntem o televiziune (întâmplător lucrez şi la ştiri) - noi primim astfel de semnale care nu vin numai de la copilul acela de ţigan care moare de foame, fură un măr de pe tarabă. Deci nu vorbim de astfel de acţiuni. M.V.: Da, da, da. Corect! R.H.: Noi vorbim de infracţiuni ale unor oameni care, având bani, au acum condiţiile şi ar putea să-şi depăşească condiţia şi să se ducă la şcoală să se educe şi să înceapă să trăiască altfel. Adică au posibilitatea acum să se uite la televizor, să se informeze, să vadă cum e lumea, nu-i mai opreşte nimeni. Eu despre ei vorbesc. M.V.: Da. Pot să vă răspund? R.H.: Vă rog! M.V.: Aveţi în proporţie de 70% la sută dreptate. Cei care construiesc castele şi cei care şi-au permis să aibă asemenea locuinţe, care sunt de un prost gust, un kitsch desăvârşit, aceia sunt nişte ţigani care s-au îmbogăţit prin tot felul de mijloace de a-şi câştiga nu numai existenţa dar şi faima şi prestigiul, au furat de unde au putut. Unii au muncit corect. Deci nu toti sunt hoţi, iar cei despre care vorbiţi dv,. care vin pe ştirile pe care le primiţi, sunt acei oameni care, indiferent de ce etnie sunt, trebuie pedepsiţi. Şi vă spun un lucru: mass-media trebuie să aibă în vedere că nu ajută cu nimic, transmiţând tot timpul numai date şi informaţii despre ce fac rău ţiganii şi nu transmit că ţiganii mai au şi spectacole, mai au şi concerte, mai fac şi

Printre rânduri

Radu Herjeu

acte de binefacere şi au şi atitudini frumoase, dar care nu interesează presa. Deci cum să scriu eu pe prima pagină că un ţigan a construit o biserică. De ce? Mai bine scriu... R.H.: A construit? M.V.: Da! Mai bine scriu că un ţigan a furat un portofel. R.H.: Domnule Voicu, dumneavoastră ştiţi foarte bine că presa, în general, îşi caută subiecte de scandal. M.V.: Păi da, dar asta nu pe spinarea ţiganilor. Şi asta dezbină etniile, vă spun cinstit. Din dorinţa de a-şi vinde ziarele şi de a-şi face publicitate, se crează o prăpastie între românii disperaţi şi ţiganii disperaţi. Pentru că ţiganii bogaţi cu românii bogaţi se înţeleg foarte bine, să ştiţi. Bogatul, când e vorba de bani, poate să fie şi din Togo, e perfect. Când e vorba de sără334 cie... De-asta spun. Dacă eu aş muta toţi ţiganii în Anglia şi i-aş ţine doi ani acolo, ar deveni englezi. Dar dacă-i mut pe toţi englezii în România, se fac praf. R.H.: Cum credeţi că se poate rezolva această problemă care este, în primul rând, de mentalitate? Şi la rromi, şi la români. M.V.: Partida Rromilor şi conducătorii mişcării ţiganilor au considerat că e bine să avem în permanenţă discuţii şi să ducem la bun sfârşit o muncă grea, împreună cu instituţiile abilitate ale Poliţiei, ale Ministerului de Interne, Învăţământului, Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, spre a găsi împreună, repet, o cale spre a rezolva aceste probleme. Dar nu există încă la poporul român o maturitate şi un gen de toleranţă, calităţi ale unui popor nobil. Încă nu există, dar se vor naşte! Pentru că poporul român e un popor deschis. Însă declaraţiile şi afirmaţiile excentrice ale unor lideri politici, ale unor oameni din presă, ale unor personaje, ştiu eu, VIP-uri, care fac tot timpul trimitere la ţigani, la minorităţi în general, în mare parte la o minoritate despre care prefer să nu vorbim acum, mulţi au dreptate. Dar ţiganii nu atacă şi nu vor să rupă coeziunea naţiunii române. Ei vor să fie sprijiniţi să revină la un punct de plutire şi e normal să dorim chestia asta, ca să nu mai fie ţara trasă tot timpul la răspundere că nu-şi rezolvă problemele cu minorităţile. Deci eu pot să vă dau exemple. Eu sunt prieten bun cu Vadim dar care, pentru că vrea să fie din când în când exploziv, mai face câte o afirmaţie despre ţigani. Sunt la fel de bun prieten cu domnul Radu Vasile care văd că are o politică foarte cursivă şi la un nivel înalt. Sunt bun prieten şi cu domnul Iliescu, sunt bun prieten şi cu Bogdan NiculescuDuvăz de la PD. Deci la mine simpatiile n-au legătură cu politicul. Este vorba de oameni şi de personaje care au responsabilităţi. Ei, în momentul când aceşti oameni nu înţeleg că fac corp comun cu populaţia română, sun-

Printre rânduri

Radu Herjeu

tem un popor… De ce să-l împarţi în felii tot timpul? El este un tot. De ce să zic „România este prost văzută pentru că mănâncă lebede ţiganul, şi că fură în Franţa, şi că...“? Dar eu vreau să vă spun ceva: dumneavoastră ştiţi că românii fură, devalizează bănci şi destabilizează economia naţională? Nu ştiţi! Păi, ţiganul ce fură?! Aţi auzit vreun ţigan care să fure sute de milioane de dolari? Eu n-am auzit! R.H.: D-le Mădălin Voicu, eu îmi doresc aşa cum vă doriţi şi dumneavoastră şi cum cred că-şi doresc toţi telespectatorii noştrii, să nu existe o problemă a ţiganilor. Numai că nu cred că ea este automat, neapărat inventată. Deci eu cred că problema trebuie rezolvată în special de dumneavoastră, adică de acei rromi ajunşi într-o anumită poziţie de unde pot să influenţeze, de unde îi pot trage şi pe ceilalţi, cum spuneţi dumneavoastră. 335 M.V.: Fără sprijinul guvernului nu putem face nimic. R.H.: Eu sunt de acord cu dumneavoastră, dar cred că rolul primordial al dumneavoastră este. M.V.: Da. R.H.: Pentru că dumneavoastră sunteţi un exemplu de urmat şi de dat. M.V.: Corect! R.H.: Şi de aceea vă şi aflaţi la această emisiune pentru că... M.V.: Pentru care vă mulţumesc. R.H.: ...sunteţi un om cu multe activităţi şi aţi renunţat la muzică, într-o mare măsură, pentru a vă dedica acestor activitaţi şi vreau să vă întreb dacă, după aceşti 4 ani - mai sunt doi, doi şi-un pic - veţi reveni la muzică sau veţi merge mai departe pe drumul politic? M.V.: E greu de spus! Vreau să vă spun că mi-e dor de muzică şi de meseria mea, pentru că ceea ce fac acum este o funcţie nu e o meserie, dar nici n-aş renunţa la această luptă care este şi frumoasă dar şi foarte grea până nu ajungem la un capăt de drum. Cred eu că, sprijiniţi fiind, - deci repet, nu este vorba de altceva decât de un sprijin, eu recunosc greşelile multora dintre ţigani dar nu pot să şterg cu buretele greşelile multora dintre majoritari - vom rezolva problemele. Care nici măcar nu sunt la fel de grave ca problemele cu alte minorităţi. Dacă nu se rezolvă problema rromilor vă spun cinstit că nu intrăm nicăieri: nici în NATO, nici în Comunitatea Europeană. R.H.: Sperăm să se rezolve. D-le Mădălin Voicu, vă mulţumesc foarte mult. M.V.: Şi eu vă mulţumesc.
- interviu realizat în 1997 -

Printre rânduri

Radu Herjeu

Printre rânduri Radu Herjeu 250

Printre rânduri Radu Herjeu

Ileana Vulpescu
Scriitor
S-a născut la 21 mai 1932, la Bratovoieşti, judeţul Dolj. A urmat cursurile Facultăţii de filologie a Universităţii Bucureşti pe care le-a terminat în 1958. Membră a Uniunii Scriitorilor din 1972 şi până în 1995, când şi-a dat demisia. În 1976 a primit Premiul de Proză al Academiei Române pentru romanul „Rămas bun“. Este autoarea romanului „Arta conversaţiei“, volum apărut în 1980. Mai târziu, în 1983 a publicat volumul de proză şi teatru scurt „Candidaţi la fericire“. Romanul „Sărută pământul acesta“ a văzut lumina tiparului în 1987. A tradus în franceză mai multe cărţi printre care „Balerina portocalie" în 1968 şi „Acceptaţi retrovizorul“ în 1973, ambele scrise de Valeriu Sârbu şi „Poeţi şi poezii“ de Geo Bogza în 1973. În anul 1996 a apărut romanul „Carnetul din port-hart“ la Editura Eminescu. Este căsătorită cu scriitorul Romulus Vulpescu.

337

Printre rânduri Radu Herjeu 250

Radu Herjeu: Doamna Vulpescu, credeţi în destin? Ileana Vulpescu: Da. R.H.: De ce? I.V.: Fiindcă am mai multe dovezi. Aş vrea să vă dau una. Cineva locuia în blocul Scala la cutremurul din 1941. Doamna din cuplu s-a speriat atât de rău încât a zis că nu mai stă în blocul Scala şi a făcut schimb de casă cu nişte prieteni. În noaptea de 4 martie 1977 cele două grupuri de prieteni erau tot în blocul Scala şi-au murit toţi. E o dovadă măruntă, dar numai cine n-a trăit, vorba lui Cioran, nu crede că există destin. Nu poţi să fugi de destin. Vă mai citez pe cineva care mergând într-un avion şi intrând într-o zonă de turbulenţă a spus: nu vă speriaţi, avionul nu cade. Mi-a ghicit mie cineva în Spania că am să mor într-un accident de maşină pe stradă. Şi aşa a murit. R.H.: Atunci să înţeleg că faptul că dumneavoastră sunteţi o scriitoare de 339 succes este numai mâna destinului? N-aveţi nici un merit…? I.V.: Eu zic că meritul principal revine totuşi destinului. În cartela cu care am fost trimisă aici pe pământ probabil scria c-am să fiu scriitoare. Nu cred că ni se întâmplă nici măcar lucruri minore care să nu fie cuprinse în destinul nostru, în cartela asta cu care venim şi sărim din perforaţie în perforaţie. Este firesc să nu ne ştim destinul de la început; că ce-ar fi dacă ne-am şti şi destinul? Cred că n-ar fi bine chiar deloc şi atitudinea de a sta aşa cu mâinile încrucişate ar fi mai frecventă decât neştiindu-ne destinul. Noi ne comportăm ca şi când n-am şti că avem un destin. Adică ne facem datoria faţă de viaţă în primul rând. Sunt anumire lucruri care e clar că nu depind de noi. R.H.: V-aţi revoltat vreodată împotriva destinului? I.V.: Am spus că este inutil să mă revolt. Nemulţumiri împotriva vieţii, a societăţii, e şi ceea ce m-a îndemnat să scriu, trebuie s-o spun, fiindcă am ajuns la o concluzie (la vârsta asta fragedă pe care o am) că oamenii fericiţi nu scriu. Ei sunt ocupaţi să trăiască, să exploreze fiecare clipă, să-şi facă o bucurie din fiecare clipă. Meseria de scriitor nu este o meserie de om fericit, e o meserie de paralitic. Tot stai undeva şi tot scrii. Cred că fericire, exuberanţă, poate găsim la poeţi. Momentele astea, pot să le spun de exaltare şi de supremă contopire cu natura, cu viaţa, care pot să fie de maximă fericire, pot duce la poezie. Eu sunt foarte sensibilă la poezie fiindcă impactul este direct - este ca şi cu o operă plastică: te izbeşte un tablou, te izbeşte o sculptură; la fel te izbeşte o poezie, ca şi muzica; sunt impacturi aproape dureroase. În proză nu este acelaşi lucru. Proza este o meserie în care este foarte multă salahorie. E fixat ceea ce vrei să spui, apoi faci nişte structuri de beton (e de dorit să fie armat) şi pe urmă vii cu cărămida, cu molozul, cu ce urmează.

Printre rânduri

Radu Herjeu

R.H.: De aceea nu v-aţi apropiat de poezie? I.V.: Nu m-am apropiat de poezie pentru că nu s-a apropiat poezia de mine. Nu. Am avut bunul simţ să-mi dau seama că n-am nici o chemare şi să nu mă apuc să fac … eu nu vreau să jignesc pe nimeni care scrie poezie în vers alb, dar să împărţim o proză pe rânduri inegale şi să ne declarăm poeţi… Întâi să-mi demonstreze cineva că ştie toate regulile de prozodie şi mi-a scris o poezie groaznică; şi vreau să văd că cineva ştie să-mi scrie un rondel, de exemplu, respectând toate regulile prozodiei şi după aia eu îl cred că umblă după altceva şi se exprimă mai larg în versul alb. Dacă a scris numai în vers alb, eu am nişte îndoieli; pot să nu fie justificate, dar în ceea ce mă priveşte am văzut că nu mă vizitează poezia în stil clasic şi am spus: „nu, eu nu sunt pentru poezie“. Nu m-a ales poezia. R.H.: V-au ales proza şi dramaturgia. 340 I.V.: Dramaturgia scurtă. N-am dovedit că aş avea calităţile unei piese în trei acte. Nici nu mi-am pus în gând. Două genuri în literatură sunt extraordinar de pretenţioase: unul este poezia, care în zilele noastre a început să-şi lărgească bunăvoinţa; însă dramaturgia e un gen foarte pretenţios, ca şi literatura pentru copii. Nu foarte multă lume ştie să scrie pentru copii. Sigur, scriind pentru copii în primul rând te adresezi adulţilor, dar trebuie să reuşeşti să te adresezi şi copiilor. E foarte greu, de aceea sunt foarte puţini mari autori pentru copii. Dramaturgia este genul cel mai pretenţios. În proză ai timp să te recuperezi, să ai părţi într-un roman, să zicem, de lungi dimensiuni, să fie mai bun, mai slab… Impresia de ansamblu trebuie să fie bună până la sfârşit. Dar în dramaturgie nu merge cu puncte de suspensie, sau printre rânduri. Acolo trebuie să spui ceva direct şi percutant. Faptul că vin nişte oameni şi vorbesc pe scenă, asta nu înseamnă că este o piesă de teatru (ceea ce din păcate se cam înţelege de mai multă vreme încoace). Eu sunt foarte conservatoare. R.H.: Aţi devenit conservatoare? I.V.: Am fost totdeauna. Şi îmi place să observ (fiind conservatoare vreau să fiu şi consecventă cu mine însămi) că sunt şi tineri conservatori. Observ tineri care merg la piese de teatru în zilele noastre, şi care pleacă după zece minute, respinşi de modul în care e tratat un autor sau o autoare. R.H.: Dar asta nu înseamnă neapărat conservatorism. Asta înseamnă că nu-i place ceea ce vede, nu înseamnă că e legat de ceea ce-a fost mai mult, sau de stilul clasic. Poate nu-i place acea piesă. I.V.: Nu este vorba doar de atât. Am încercat să fac aşa o mică investigaţie printre acei tineri pe care-i cunosc. De ce pleacă, de exemplu, de la o piesă? Cel mai mult îi respinge regia. Consideră că nu este respectat textul,

Printre rânduri

Radu Herjeu

nu se respectă epoca, nu e respectat actorul şi publicul. Modul ăsta de a prezenta, nu mai avem decor nici cu mese, nici cu uşi, nici cu scaune, personajele apar îmbrăcate cu totul altfel decât cere epoca la care se referă piesa - tot felul de excentricităţi. Modul în care un regizor înţelege să trateze un autor cu care nu mai poate sta de vorbă... Îţi iei nişte libertăţi cu un autor care trăieşte şi care îţi permite să aduci, eu ştiu..., un ţucal pe scenă, ş.a.m.d. Modul acesta de a-i trata şi pe Shakespeare, şi pe Moliere..., autori de calibrul ăsta, mie mi se pare descurajant şi cam prea hazardat. Eu nu spun să se mai joace ca la Comedia Franceză, la Moliere, să iasă actorul la rampă şi să joace, dar nici totala falsificare... Eu mă gândesc aşa, ce s-ar întâmpla în muzica simfonică dacă anumiţi dirijori şi-ar lua libertăţi ca anumiţi regizori în nişte texte? R.H.: O tânără violonistă, japoneză cred, oricum asiatică, a reinterpretat 341 bucăţile clasice într-un stil foarte modern. Şi a avut foarte mare succes la tineri, care altfel n-ar fi ascultat „Anotimpurile“ de Vivaldi. Nu credeţi că, poate, ca să-i atragi pe tineri, poţi să apelezi şi la asemenea mijloace? I.V.: Au fost şi sunt oameni care au încercat să pună Bach în jazz. Nimeni nu-i opreşte, dar nici pe mine nimeni nu mă opreşte să spun că nu-mi place. În ceea ce priveşte modul de a aprecia nişte lucruri, depinde foarte mult de educaţia într-un domeniu. Aceşti tineri au ascultat vreodată interpretat clasic ceea ce au ascultat interpretat după părerea artistului? Au ascultat clasicul real? După aceea să emită o părere. Mie odată o editură mi-a propus să-l repovestesc pe Rabelais pentru tineret şi copii (12 - 14 ani). Am stat foarte mult la îndoială; dar o doamnă, Irina Eliade, care era o scriitoare foarte subtilă şi o extraordinară traducătoare din engleză şi franceză, conferenţiar la Facultatea de Filologie, mi-a spus „Bine faci. Tu crezi că cineva în Franţa mai citeşte Rabelais în original? În primul rând trebuie să ştie foarte bine latineşte ca să citească. Faci o greşeală dacă refuzi acest lucru“. Am făcut această repovestire de care pot să spun că sunt foarte mândră şi care a avut foarte mare succes exact la publicul căreia îi era destinată. Aceeaşi editură, Ion Creangă, mi-a propus să fac o repovestire din Daudet, „Tartarin din Tarascon“. Bine, dar Daudet nu e Rabelais, e un scriitor perfect accesibil. Iarăşi Irina Eliade mi-a spus: „Greşeşti. Aşa o să fie citit“. „Tartarin din Tarascon“ era tradus superb de Botez, excepţional. Şi tot Irina m-a convins cât sunt de utile. Mi-a spus: „Dacă crezi că s-ar mai apuca cineva, în special în Occident, să citească Tolstoi sau marii autori, te înşeli. Aşa, lumea mai aude de ei, şi se prezintă şi câte un fragment original“. Suntem într-o perioadă de regresie culturală, din toate punctele de vedere. Eu nu pot să spun că nu regret acest lucru.

Printre rânduri

Radu Herjeu

R.H.: Să ne întoarcem puţin la destin. Spuneaţi că istoria e un destin atotcuprinzător. Nu cumva oamenii fac istoria? Şi-n cazul ăsta oamenii trăiesc istoria lor. I.V.: O şi fac, o şi trăiesc. Ea e şi făcută - şi aici este un destin. Dumneavoastră credeţi că nu este un destin să te naşti în România şi un alt destin să te naşti în Suedia? Nu face parte din destin unde te-ai născut? Face parte din destin. Ce este istoria? Este un destin colectiv, în care lumea totdeauna se bate, se omoară, pentru că aşa este frumos să trăieşti pe lumea asta, dând în cap altora, că dacă nu le dai tu îţi dau ei. Aici e un fel de egalitate în sentimente. Nimic nu e mai frumos decât reciprocitatea în sentimente. Dar, nu este indiferent unde trăieşti, cum nu este indiferent din ce popor faci parte, nu este indiferent care-ţi sunt ataşamentele sufleteşti, intelectuale. Asta face 342 parte din destin, iar istoria este un destin colectiv. Ce trebuie să suporte un popor face parte tot dintr-un destin, în care destinul individual este subordonat. R.H.: Cum aţi ajuns la Facultatea de Filologie, la limba franceză, plecând dintr-o familie de agricultori din Dolj? I.V.: Asta cu agricultorii am scris-o în perioada regimului comunist şi n-am vrut s-o schimb. Adică părinţii mei nu erau moşieri, dar nu erau ţărani. Erau nişte oameni cu şcoală, sărăciţi, dar cu studii. Şi tata şi mama făcuseră liceul, şi pe vremea aia era ceva să faci liceul, iar tata apoi s-a ocupat de această mică proprietate pe care i-a dat-o bunicul. Mama, care a vrut să facă Facultatea de Matematică, a fost deturnată de bunica, care a spus: „Dragă, dar voi sunteţi fete frumuşele, aveţi avere, măritaţi-vă! Asta-i pentru fetele sărace“. Şi mama m-a învăţat pe mine o foarte bună franceză. Învăţase la călugăriţe, unde într-o zi se vorbea nemţeşte, într-o zi franţuzeşte. Ştiam foarte bine franceza, am şi luat nişte lecţii ca să ordonez totul cu un foarte bun profesor, cu un rus alb, fusese consul la Cairo pe vremea ţarului Nicolae al II-lea şi se refugiase în România. Un om de la care (domnul Malek se numea) am învăţat foarte multe lucruri despre diplomaţie. Şi cum am stat 15 luni în gips în urma unei operaţii la coloana vertebrală când aveam 15 ani, ascultam radio, învăţam franceză, învăţam engleză şi m-am gândit eu aşa ce să fac. Mi-ar fi plăcut să fac medicina, dar nu aveam nici originea suficient de bună pentru medicină şi nici sănătatea. Şi am zis - unde să mă duc? Undeva unde să am nişte şanse - la franceză. Nu-mi pare rău deloc c-am făcut Facultatea de Filologie, fiindcă pentru cineva care scrie este un foarte mare avantaj. Cum ar fi fost un foarte mare avantaj să fi făcut şi Facultatea de istorie. R.H.: Ce înseamnă cuvântul pentru dumneavoastră? Şi când l-aţi

Printre rânduri

Radu Herjeu

descoperit? I.V.: L-am descoperit de mic copil. Pentru că cineva care trăieşte într-un sat în copilărie, ascultă o limbă extraordinar de colorată. Într-un sat nu există nimeni care să nu aibă o poreclă. Sunt unele care nu sunt reproductibile pe un post de televiziune. Dar toată lumea are o poreclă. Acolo intri în contact direct cu imaginaţia verbală a unui popor. Cine se naşte la oraş nu are aceeaşi idee despre bogăţia de limbaj. Uitaţi-vă, de exemplu, un scriitor cu o mare imaginaţie de limbă este Preda. Socotesc că a fost un mare avantaj pentru mine că m-am născut într-un sat din Muntenia şi, afară de limbă şi de ascuţirea urechii către cuvânt a fost muzica populară. Ce cântece auzeam noaptea, prin somn, cântate de flăcăi pe la porţile fetelor! Astea sunt nişte lucruri autentice şi pe vremea aia nu se falsificase nici folclorul iar lumea 343 vorbea o limbă sănătoasă şi foarte colorată... Eu am un mare respect pentru cuvânt. Şi vă rog să mă credeţi, dacă nu sunt sigură de un cuvânt, cum ar fi: mână, picior, masă, podea, mă uit neapărat într-un dicţionar. Şi am învăţat de la filologie, era un arhitect, Vitruvius, în primele secole d.Hr care avea şi preocupări lingvistice. Şi spunea aşa: „Scriitorul trebuie să se ferească de cuvântul rar aşa cum trebuie să se ferească un corăbier de stânci“. Dacă nu ştii valoarea unui cuvânt trebuie să te uiţi într-un dicţionar. Eu sunt foarte întristată când aud la posturi de radio şi de televiziune că se spune: „A fost prins în flagrant“. Flagrant înseamnă evident. A fost prins în evident cineva? Corect: a fi prins în flagrant delict de adulter, tâlhărie, omor. Flagrant delict a fost luat din franceză, dar foloseşte-l cum se cade! Îmi pare rău că observ cum se neglijează limba. La noi presa, cu puţine excepţii de oameni cultivaţi şi care nu umblă după farafastâcuri şi folosesc cum trebuie limba română, este foarte slabă. Îmi aduc aminte când au fost în vizită aici fostul rege Mihai cu soţia lui şi cum în gazetă se spunea programul zilnic: „au servit micul dejun“. Ăsta este termen de chelner. R.H.: Aţi debutat relativ târziu cu o lucrare originală, la 37 de ani. De ce aşa de târziu? I.V.: Eu am început să scriu de prin facultate, de prin anul I. Am scris câteva nuvele, mă prezentam cu ele pe la diverse gazete şi nu corespundeam din punct de vedere ideologic. Nu mi s-a demonstrat niciodată, estetic, de ce nu se puteau publica; dar mi se spunea: „aici ar mai fi trebuit aşa, dincoace n-ar fi trebuit...“. Nu eram aşa de amatoare să-mi văd numele-n gazetă; le-am lăsat să stea acolo să zacă. Cred că vreo trei sau patru din aceste nuvele nu le-am publicat niciodată. Nici nu mai ştiu pe unde mai sunt. Fiindcă am reuşit în zece ani să-mi schimb de patru ori domiciliul şi mi-e greu să mai

Printre rânduri

Radu Herjeu

dau de sacii ăia în care sunt băgate toate lucrurile. Nu pierzi nimic ca scriitor să ai răbdare. Nu-i marfă ca brânza să se degradeze. Aceeaşi valoare o are şi acum şi peste trei ani. Ne întoarcem iar la lucrurile clasice. Un romancier americam spunea: „Ce este un clasic? Este un autor care după moarte încă vreo 50 de ani mai este citit“. Vă întreb: ce ar pierde Hamlet-ul, dacă ar fi interpretat ca în versiunea lui Lawrence Olivier? Monologul lui Hamlet era valabil pe vremea lui Shakespeare, este valabil şi astăzi. Ce trebuie să-i adaugi? Dacă-l aduci în chiloţi, în bikini, pe Hamlet, devine mai valoros? De asta Shakespeare rezistă de pe vremea Elisabetei şi bănuiesc că o să mai reziste cât o să mai existe teatru şi se va mai citi ceva pe lumea asta. Şi-atunci, de ce este nevoie să faci altceva? De fapt, să dovedeşti tu ca regizor că eşti foarte original... R.H.: Poate pentru publicitate. 344 I.V.: Asta în mod sigur. R.H.: După ce aţi debutat, în şase ani deveneaţi membră a Uniunii Scriitorilor. Destul de repede. I.V.: Eu publicasem nişte traduceri. Ca să fii admis în această lume trebuia să ai trei cărţi traduse şi, dacă doreai să fii admis la proză trebuia să ai o carte tradusă, dacă doreai la traducători - trei cărţi traduse. Deci a contat şi că avusesem cărţi traduse şi că am publicat o carte şi am fost la secţia de proză. R.H.: În 1985 aţi părăsit Uniunea Scriitorilor. De ce, după atâţia ani? I.V.: Pentru că dacă ceva se declară ceva, să se ţină de ce s-a declarat. O asociaţie profesională e o asociaţie profesională, nu politică. Dacă doreşti să faci politică, ai la partide..., nici nu ştiu dacă recurgi la metoda ştiinţifică, la dat cu banul... Deci, vrei politică - te duci într-un partid politic. După părerea mea, să fii sindicat sau asociaţie profesională, trebuie să te ţii de vorbă. Ori eşti sindicat - să fii sindicat, ori asociaţie profesională - să fii asociaţie profesională. Asta m-a determinat să plec, pentru că totul vira spre politică. Eu n-am nimic împotrivă, fiecare face cum vrea. Eu am făcut aşa cum am crezut eu. R.H.: Cum vă explicaţi succesul „Artei conversaţiei“? I.V.: Eu nu sunt sociolog. Pentru că succesele sau insuccesele sunt o chestie de sociologie, zic eu. Presupun că în perioada în care a apărut, în 1980, oamenii doreau să vadă şi un comentariu al vieţii contemporane. Să vadă ceva acolo în viaţa contemporană, ceva în care să se regăsească. Deci a căzut într-un moment foarte bun şi a avut un foarte bun tiraj, 50 de mii de exemplare. Pentru că în 1975 am publicat un roman care se numeşte „Rămas bun“ - aşa a apărut în prima ediţie la Cartea Românească. După aceea am

Printre rânduri

Radu Herjeu

reluat după 1990 titlul iniţial „Rămas bun casei părinteşti“ când am republicat-o. E o carte din punct de vedere, roman propriu-zis, mult mai bună decât „Arta conversaţiei“. A avut tiraj 2500 de exemplare. Dacă eu aş fi avut bani, ar fi trebuit să cumpăr tot atât, dar n-am avut. La 2500 de exemplare e foarte greu să afle cineva despre o carte. R.H.: Şi totuşi, „Arta conversaţiei“ a prins foarte mult la tineri. Eu ştiu că erau două titluri care zburau din gură-n gură: „Arta conversaţiei“ şi „Cel mai iubit dintre pământeni“. Şi toată lumea vorbea, mai ales când eram la liceu. Ştiaţi că eraţi extrem de apreciată de tineri? I.V.: Ştiam că sunt apreciată, pentru că îmi spunea o prietenă librăreasă: „mă omoară ăştia cu cartea ta!“. În 1980, fiica mea avea nouă ani, n-aveam cum să mă informez că ea abia ştia să scrie şi să citească. Nu puteam să ştiu 345 care este opinia tineretului despre această carte. R.H.: În Occident ar fi fost best-seller, s-ar fi vândut în sute mii de exemplare. V-a părut rău atunci că nu făceaţi parte dintr-un astfel de sistem? I.V.: Din 1967, când am fost prima oară în Occident, nu mi-a mai părut rău niciodată că nu fac parte din sistemul celălalt. Şi continuă să nu-mi mai pară rău. Fiindcă ce am putut învăţa noi în 45 de ani de comunism este tot ceea ce poate să ofere condiţia umană unui om. Şi am învăţat ceea ce Occidentul nu acceptă nici astăzi. Pentru că nu puteai tu, din sistemul comunist, să spui ceva în Occident şi să nu ţi se spună - „aşa ceva nu se poate!“. Sistemul comunist ne-a învăţat că totul se poate; şi se va mai vedea şi de aici încolo (cum istoria n-a tras cortina) că totul se poate. Încât nu mi-a părut rău. Eu am putut să plec din ţară în nişte condiţii excepţionale când aveam 19 ani. N-am plecat. Au fost momente când mi-a părut rău că n-am plecat. Dar din 1967 nu mi-a mai părut rău. Franţuzeşte ştiam bine, aveam un prieten - un mare protector, şi mare editor, care ne-a şi întrebat, în 1967, pe mine şi pe soţul meu, dacă vrem să ne mai întoarcem în România. Şi-am zis: „cum să nu?“. Mi-am dat seama că aş fi putut şi eu să învăţ să scriu pur franţuzeşte o pâine mi-aş fi putut câştiga..., că şi aici munceam pe un salariu de vai de lume. Toate bunele tradiţii se păstrează, nu se abandonează nimic. E ca şi în genetică: dacă ai avut un tâmpit în familie acum 500 de ani nu se poate să nu mai apară. Dar dacă ai avut un geniu, nu se poate reproduce. Mi-am dat seama că aş fi putut şi eu să scriu la o gazetă, să fiu redactor undeva. Dar ceea ce n-aş fi putut niciodată să devin - n-aş fi putut să devin franţuzoaică. Şi nu aş putea să devin nimic altceva, decât ceea ce sunt. R.H.: De ce n-aţi intrat în politică? I.V.: Pentru că eu nu cred deloc în politică. Nu spun că se poate trăi fără politică, dar nu e ceva care mi se potriveşte. În primul rând mie nu mi se

Printre rânduri

Radu Herjeu

potriveşte un comandament de partid. Eu, când am deschis ochii să-mi dau seama ce se întâmplă în lume, i-am deschis asupra tancurilor sovietice. Noi am crezut, pe bună dreptate, pentru că trăiam într-un sistem monopartid şi în regimul partidul-stat, că numai Partidul Comunist are nişte comandamente. Dacă ţi-a spus partidul să te duci într-un deget până la zidul ăla, te duceai într-un deget. Alţii mai zeloşi ziceau: „nu, trec prin aer direct, nici degetul ăla nu-l folosesc!“. Eşti supus unei rigori anume, este un program anume, şi se presupune c-ai acceptat şi că te subordonezi. Ori eu nu sunt dispusă să mă subordonez. Dacă mă subordonez, şi dacă greşesc, greşesc pe cont propriu şi nu în serviciul comunitar. Dacă eu am trăit modest o viaţă întreagă, trăiesc modest în continuare. E bine să se audă mai multe voci acolo în Parlament, dar nu mai am vârsta, nu mai am sănătatea, şi cum funia se tot apropie de par, 346 e preferabil să fac ceea ce să zic că ştiu, să mai scriu ceva. Am învăţat de la un şef de servicii secrete - nu o cunoştinţă personală - care spunea aşa: „cel mai mare lux pe lumea asta este independenţa, şi al doilea lux liniştea“. Nu mi-am dorit nici să am blănuri, bijuterii, să mă duc la baluri de cristal, dar atât cât pot eu să am linişte - asta nu depinde numai de mine, ci în primul rând de Dumnezeu - dar independenţă, atât cât pot să-mi ofer, îmi ofer. R.H.: Şi în viaţa publică de ce nu sunteţi mai activă? I.V.: Ca ce? R.H.: Ca model, ca purtătoare de valori, ca traducătoare de valori. I.V.: Eu zic că-mi fac o datorie cetăţenească publicând într-o gazetă foarte hulită - în fiecare săptămână public un articol în „România Mare“. Nu mi-l comandă nimeni, nu mi-l cenzurează nimeni şi caut să exprim un punct de vedere, zic eu echilibrat şi de bun simţ; şi consider că-mi fac o datorie cetăţenească. În rest, cam ce-aş putea să fac eu aşa ca să fiu de folos cuiva? R.H.: Poate să scrieţi la o gazetă care are mai mare tiraj, să vă întâlniţi cu tinerii... I.V.: N-am fost solicitată să mă întâlnesc cu tinerii; să merg cu o pancartă pe stradă: „vreau să am audienţă, vreau să stau de vorbă cu tinerii“? Asta nu pot să fac. Dacă mă invită cineva, ceea ce nu se întâmplă, undeva să stau de vorbă cu tineretul, cu dragă inimă m-aş duce. Pentru că mi se pare foarte important ce crede tineretul şi în ce parte merge tineretul. Îmi pare foarte rău c-o spun, dar mi se pare total debusolat tineretul. Nu e vina lor. R.H.: Vă pare rău că aşa este, nu c-o spuneţi dumneavoastră. I.V.: Da. Îmi pare rău că aşa este. Eu nu fac decât să observ. R.H.: De ce credeţi că este atât de debusolat? I.V.: Pentru că după 45 de ani de fiert la oală cu presiune, cu cât o oală e mai plină, chiar dacă nu fierbe, cu atât dă mai tare pe dinafară când ajunge

Printre rânduri

Radu Herjeu

la temperatura de fierbere. Dintr-odată, această temperatură de fierbere s-a produs brusc, ca la o flacără mare, nu s-a mers încetişor. Noi nu am avut un regim comunist ca-n alte ţări unde cât de cât s-a mai strecurat şi altceva decât Comandamentul Partidului. Aici a fost atâta ipocrizie, atâta simulare, încât în momentul în care aceşti copii s-au trezit la libertate, au crezut că simularea a încetat. Nu. Ea s-a diversificat. Ori în această diversificare de simulare e foarte greu să-i ceri unui tânăr să deosebească ceea ce e valoros de ceea ce e simulare. Ori, prostul exemplu îl dau adulţii. Sunt nişte oameni printre noi care ne tratează ca şi când am fi paraşutaţi. Adică cu toţii am fost paraşutaţi, şi noi şi ei. Să vă dau un exemplu de minciună care nu ştiu cui foloseşte: „manifestaţiile studenţeşti de la Universitatea din Bucureşti în timpul Revoluţiei din Ungaria din 1956“ - spunea o gazetă. Eu eram studentă, locuiam în cămin când a fost Revoluţia din Ungaria. Nu numai că n-a fost 347 nici o manifestaţie, dar nici nu îndrăznea cineva să vorbească despre ce e în Ungaria. În primul rând creezi o falsă imagine despre comunism, pentru că în 1956 eram în regim de teroare, pe bună dreptate. A început să se mai liberalizeze în 1964 când Dej a scos toţi deţinuţii politici din puşcării. Când a venit Ceauşescu la putere, lumea a respirat ca şi când cine ştie ce minune s-ar fi petrecut. Cum e posibil să scrii aşa ceva când există martori ai acelei epoci? Bine, că se minte despre prezent cu dezinvoltură totală... Că, dacă n-ar fi de râs, ar fi de plâns tot timpul ... R.H.: Credeţi că România e o ţară fără noroc? I.V.: Eu zic că da, e o ţară fără noroc. Păi, dacă e aşezată unde este - mai nenoroc decât ăsta, ce puteam să avem? R.H.: Nu credeţi că, din timp în timp, ar trebui să „sărutăm pământul acesta“ ca să reînvăţăm să-l iubim? Şi poate România n-ar mai fi aşa de nenorocoasă? I.V.: Am ajuns la concluzia asta la „frageda“ mea vârstă, oricât s-ar supăra şi oricine s-ar supăra pe mine: orice ţară îşi merită conducătorii. Dacă nu e de acord cu ei trebuie să facă tot ceea ce se poate ca să-i dea jos. Dacă nu-i dă jos înseamnă că îi tolerează, şi-atunci de ce să merite alţii? Şi regimul comunist, dacă a fost aşa, nu e datorită regimului comunist, pentru că nici Ceauşescu nu era „geniul Carpaţilor“ dacă nu-l făceau alţii „geniul Carpaţilor“. Că n-a venit el aşa cu o pancartă să zică „sunt geniul Carpaţilor“. Nu trebuie să dăm toată slugărnicia noastră pe seama altora. Aici suntem plasaţi îngrozitor de prost, dar e adevărat că nici noi nu dovedim nici un pic de solidaritate naţională. Facem pe chiorii, orbii şi muţii la nişte probleme foarte grave. Începând cu guvernanţii şi terminând cu restul lumii. Iar aici e o chestiune de concepţie, „Sărută pământul acesta“

Printre rânduri

Radu Herjeu

este din Macedonski. Titlul iniţial al cărţii era „Dacia infelix“, doamna de la presă de atunci (Barboş) nu mi-a scos nici o virgulă măcar, a spus redactorului: „spune-i doamnei Vulpescu să-i schimbe titlul totuşi!“. Şi atunci eu am luat un titlu dintr-un capitol, o superbă poezie a lui Macedonski şi l-am dat acestui volum. Ar fi necesar dacă ar exista o anumită preocupare şi un anumit crez. Să-ţi fie mai dragă ţara ta şi interesele ei, decât altceva. Dacă ai reuşi să pui acest principiu înaintea altor principii... E foarte greu s-o ceri tineretului, când nu-şi găseşte un loc de muncă sau e concediat, sau are un salariu cu care nu se poate trăi. E greu să-i spui, pentru că ştie că viaţa e limitată, n-o să trăiască 100 de ani în sărăcie, 100 de ani modest şi altă 100 de ani de bogăţie - să le spui: „rămâneţi aici în ţară!“. E absolut o dramă că atât tineret părăseşte ţara, dar nici nu se face nimic să fie oprit. R.H.: A-ţi părăsi ţara nu înseamnă a nu o iubi. De multe ori totuşi aşa se 348 întâmplă. Tinerii care pleacă din România se şi rup de România. Adică nu pleacă ca nişte mesageri ai României care se duc pentru o perioadă să lucreze acolo. Deşi, după părerea mea, dacă vrei să faci ceva poţi s-o faci şi-n România, dacă vrei să munceşti, poţi s-o faci şi-n România. Nu se duc ca mesageri, se duc ca să fugă de România - e un fel de despărţire de România şi sentimentală, nu numai pragmatică. I.V.: Se şi discreditează la nivelul esenţial şi se discreditează de la nivelul intelectual real. În momentul în care ţi se spune: „dar ce valoare are, dar Eminescu n-are... , ăsta-i poet cu care ne prezentăm noi în Occident, dar Ştefan cel Mare - mare scofală de capul lui, dar Mihai Viteazul - un paranoic ...“. Astea sunt lucruri foarte grave. În momentul când din interior începi să-ţi batjocoreşti poporul, astea sunt rezultatele. De ce să ne mirăm? M-a întrebat cineva: „De la cine ai învăţat naţionalismul?“. Zic, de la două popoare: de la evrei şi de la unguri am învăţat naţionalismul. N-ai să auzi niciodată un evreu sau un ungur că-şi batjocoreşte neamul, asta dintre cunoştinţele mele. Când nişte gazetari români, pe vremea lui Iliescu, au mers la Washington şi au vorbit cu consilierul preşedintelui Clinton pentru Europa de Est, le-a spus: „Cunosc opoziţia din toate ţările din Est, începând cu Uniunea Sovietică, dar ştiu să vă spun că n-am auzit pe nimeni să-şi batjocorească opoziţia, dar nici ţara ca dumneavoastră“. Asta-i observaţia unui străin. În momentul în care începi să-ţi depreciezi ţara, valorile, şi să faci o politică susţinută din aşa ceva, rezultatul nu poate fi decât ăsta. R.H.: Pentru că suntem spre finalul emisiunii vă propun un subiect mai destins. Credeţi că există iubirea perfectă? I.V.: Relaţia de iubire perfectă? Eu n-am băgat de seamă perfecţiunea până în ziua de azi. Dacă Dumnezeu o fi bun cu mine şi mi s-or deschide

Printre rânduri

Radu Herjeu

cerurile să văd perfecţiunea, am să-i mulţumesc. Cred că singura perioadă în care iubirea este un lucru perfect e numai perioada de ardere iniţială, în care n-a intervenit orgoliul. Iubeşti fără nici o condiţie. Dacă te-ai îndrăgostit de unul care are 15 copii, încă şapte amante, îţi este absolut egal - îl iubeşti, cu nevasta, cu amantele, cu cuscrii, cu vecinele, cu tot. După aceea, când doreşti să fii iubită numai tu şi ceilalţi să fie daţi la o parte de dragul tău, perfecţiunea a încetat. Mi-a rămas în minte din Ion Barbu: „Căci vinovat e tot făcutul / Şi sfânt doar nunta, începutul“. Orice relaţie este perfectă numai în momentul în care disponibilitatea este totală, în care dai tot ce stă în tine, fără condiţii. Din momentul în care apar condiţiile, nu mai există perfecţiune. R.H.: Cum ne putem recăpăta arta de a dialoga? I.V.: Modelul de dialog românesc de totdeauna este Caragiale. În materie de dialog, punctul culminant este: „Ba pe-a mătii, domnule!“. Şi aici e do- 349 rinţa de disponibilitate, răbdarea şi dorinţa de a-l asculta şi pe celălalt. Defectul zilelor noastre este că nu mai avem răbdare să ascultăm ce spune şi celălalt. Trebuie să fii dispus să asculţi şi alt punct de vedere. Încrâncenarea asta că numai tu ai dreptate ... Dar ascultă-l şi pe celălalt! Nu cred că dintr-o conversaţie cu cineva, dacă eşti atent şi doreşti, nu poţi să nu înveţi ceva. Lipsa asta de dorinţă, de a nu dori să înveţi de la altul, e o boală a epocii. Atâta vreme cât nu există dorinţa, bunătatea şi disponibilitatea - cea mai valoroasă calitate umană e bunătatea, şi care nu se poate simula. Nici deşteptăciunea nu se poate simula, dar după o viaţă de om am ajuns la concluzia că nimic nu valorează cât bunătatea şi numai din bunătate ţi-e milă de altul că suferă şi doreşti să-l asculţi. Vorbim aşa... dialoguri de surzi. R.H.: Doamna Vulpescu, sperând că dialogul nostru din această seară na fost unul de surzi, şi nu cred c-a fost, ci un dialog în trei, eu, dumnea-voastră şi publicul, vă mulţumesc şi sper să mai avem ocazia să stăm de vorbă despre cărţi şi destine.
- interviu realizat în 1999 -

Printre rânduri

Radu Herjeu

Printre rânduri Radu Herjeu

Gheorghe Zamfir
Artist

351

Printre rânduri Radu Herjeu 250

Radu Herjeu: D-le Zamfir, cum vă simţiţi în postura de legendă vie? Gheorghe Zamfir: E foarte greu de asumat. R.H.: Nu credeţi că aveţi aşa... o aură legendară pentru români? Sunteţi o personalitate care a depăşit deja orice graniţă, orice timp, orice… G.Z.: E greu de răspuns; nu ştiu de ce, în ultimul timp mi se pun întrebări foarte grele şi cu cât ele sunt mai grele cu mi-e mai dificil de răspuns. Dacă este să o luăm pe plan naţional, aş spune că vă dau dreptate; dacă este pe plan mondial ar trebui să dau dreptate celor care au confirmat şi au incitat să se pună întrebări de categoria celei pe care mi-aţi pus-o dumneavoastră. Să las la latitudinea celui care ştie ce-am făcut, dacă este adevărat sau nu, dacă pot fi încadrat într-o categorie de mit, legendă sau altceva de acest gen. Eu n-am făcut decât să-mi continui activitatea şi să-mi urmez drumul pe care cred eu că mi-a fost destinat, întrucât cred în predestinare, 353 cred în viaţa de apoi, cred în reîncarnare; pentru că nimic nu este mai splendid şi mai minunat decât exemplul de reîncarnare la venirea lui Isus pe Terra. Am vorbit cu cineva care adoră Biblia şi tot ce se scrisese sau este scris în ea, şi am ajuns la problema reîncarnării; şi ne-am bătut vehement în verbe, adjective, substantive şi atribute, că de fapt în Biblie nu se pomeneşte niciodată de reîncarnare. Această venire a lui Isus în calitatea sa de fiu al lui Dumnezeu nu este cea mai superbă lecţie sau cel mai superb exemplu de reîncarnare? R.H.: Vă face plăcere atunci când auziţi pronunţându-se numele dumneavoastră cu mândrie de către oameni? G.Z.: Un artist care, ca mine, a încercat să pătrundă în toate tainele vieţii, luată de la trăirea elementară, până la trăirea sublimării sau sublimată, adică la transparenţa ultimă a sufletului şi ridicarea trupului de carne la această transparenţă, aş spune că am reuşit să parcurg o mare parte din drum; rămâne partea cea mai grea, cea mai dificilă de parcurs să fiu, pe undeva, şi şocat dar şi încântat; şi toată încântarea cu şocarea se aşează într-un ceaun şi se plămădeşte împreună într-un fel de amestec care, în final, îmi lasă un gust între dulce şi amar. E foarte ciudat pentru că mă lasă, pe undeva, în suspensie; pe de altă parte, îmi lasă timp de gândire şi de reflecţie, dar ceea ce e extraordinar e că mă incită pe mine să merg mai departe şi toată aceasă metamorfoză se transformă într-un impuls; ori din acest impuls există o nouă naştere şi din această naştere încerc să scot din mine alte valori. Eu îl numesc, pe undeva, stimul - stimulul artistului; artistul nu poate să existe fără stimul. Stimulul artistului înseamnă prezenţa în public, manifestarea sa ca atare pe o scenă sau în altă ipostază; şi în momentul acela prin transfigurări repetate şi prin multiplicări ale ego-ului, trecând

Printre rânduri

Radu Herjeu

prin toate filtrele existenţialismului, el se trezeşte la nivele diferite din care se vede pe sine în mod diferit. Deci, dacă el e în stare să-şi refacă trecutul în prezent şi să vadă şi viitorul, este minunat. Cred că de aici vine puterea de creaţie şi care dă şi speranţa de sine; pentru că, dacă nu ai speranţă de sine, înseamnă că nu mai exişti în calitatea ta de artist. Ori mi-a făcut imensă plăcere să constat, că numele meu, nu, există prezenţa, nu numele meu, în muzica pe care o reprezint, instrumentul, discurile nu, pe care le-am înregistrat până acuma, care sunt în număr de peste 70-80 de discuri, ceea ce este important, e o cifră colosală raportată la cariera unui artist, există un potenţial al artistului, un drum de parcurs, nu poţi să mergi mai departe de o limită anumită, ceea ce nu-i omeneşte sau supraomeneşte. Sunt convins că am reuşit să pătrund cele patru meridiane ale globului şi sunt fericit să con354 stat că am îmbogăţit muzica românească prin nai, care era un instrument de birt, de şpriţ, mititei, o baterie, un sifon, „mai adu, mă, 4 mici şi încă o baterie!“, venea naistul şi începea sârba, hora şi-o romanţă şi ăsta era repertoriul, nu exista extinderea naiului în muzica clasică, muzica sacră. Am fost chemat la Vatican să înregistrez muzică sacră cu naiul, ori dacă catolicii mi-au cerut acest lucru, mă întreb ce-ar putea să-mi ceară ortodocşii sau românii mei… Pe undeva produce o infinită plăcere să vezi rezultatul muncii tale; este exact ca ţăranul care, după ce a arat, a semănat, a prăşit, se duce şi vede spicele de grâu cum pică la pământ de greutate. Şi muzica mea sau, mai bine zis, muzica naiului pe care o reprezint, este cunoscută în S.U.A., America Latină, Australia, China, Noua Zeelandă, Africa de Nord. Chiar şi în Pakistan am auzit că se vând discurile mele. În Butan ş.a.m.d. Cum să spun, acelea sunt ţări sacre în religia budistă, sunt splendori cosmice, şi chiar în Africa de sud şi Africa de nord. Acum sunt invitat să fac un turneu în ţările Arabe, în Arabia Saudită, la Abudabi. Naiul s-a universalizat, nu prin mine, ci prin însuşi faptul că el e deja universal. Trebuia să existe mobilul; eu am fost mobilul. A avut o tăcere de câteva milenii şi noi am fost ţara care am întrerupt tăcerea, l-am readus la viaţă şi cineva, maestrul meu, sau poate maestrul meu a fost împins de alcineva, a zis „Dragă Gheorghe, uite-l… asta ai să faci cu el“ şi cred că asta am făcut. R.H.: V-aţi gândit atunci când aţi primit naiul, când eraţi copil, că veţi deveni faimos, că va vorbi o lume întreagă despre dumneavoastră? Sau în acel moment era doar, aşa, o activitate? G.Z.: Aici e un sâmbure de adevăr care a devenit apoi legenda vie de care vorbeaţi dumneavoastră Am intrat la liceul de muzică din strada Principatele Unite în 1955, anul în care am primit ungerea de la maestrul meu; el m-a închinat şi mi-a făcut crucea. Am trecut împreună prin nişte

Printre rânduri

Radu Herjeu

peripeţii care sunt de domeniul aventurilor submarinului Dox de pe vremuri. Nu pot fi povestite pentru că nu avem timpul, poate altă dată vom dezvolta acestă tematică care este întradevăr extraordinară. Este nu numai halucinant, este halucinant pasionant. De ce? Pentru că ungerea nu se face în orice moment şi nici de către oricine, ea are nişte momente istorice predestinate. După ani şi ani şi ani am realizat că acesta a fost un moment predestinat. După ce am descoperit că naiul mi-a fost dat, am continuat drumul care mi-a fost indicat, şi atunci am întrezărit eu secretul pe care maestrul mi l-a şoptit la ureche. Şi în dormitor eram 30… eram 60. De fapt, erau 2 dormitoare, unul în faţa celuilalt, şi camera pedagogului Nicolescu era chiar în centru ca el să poată controla când unul când celălalt. Şi eram 30 într-un dormitor, cei mici, preşcolarii, erau într-un dormitor iar cei mari, de la clasa 8-a în sus spre a 12-a, eram în partea cealaltă. Şi bine-nţeles că la 17, 18, 19 355 ani, când treci de la adolescenţă la maturitate şi ideile se formează şi devii bărbat, există şi bătălii, meciuri de box abstracte care se înfiripează în idei, în păreri, în atitudini ş.a.m.d. Aveam un difuzor care avea o limbă; o dădeai la stânga - se închidea, o dădeai la dreapta - se deschidea. Acel difuzor era deschis la 6 dimineaţa de pedagogul Nicolescu ca să ne ducem la cantină, să ne luăm ceaiul şi micul dejun, să trecem la studii şi la clasă; cei care aveau muzica dimineaţa studiau la instrument şi făceau cursurile iar cultura generală o făceam după amiază. Atunci a avut loc acea bătălie, când se uniseră toţi împotriva mea, făcuseră front comun şi au început să mă bombardeze până când ne-am bătut cu perne, şi când au venit nişte perne în capul meu, m-au doborât şi am căzut din pat. M-am ridicat şi mă băteam cu pumnii în piept şi spuneam „ A! V-aţi pus cu toţii împotriva mea?“, „Păi, cum să nu ne punem“, mă şicanau ei, „păi, nu l-ai auzit pe Damian Luca la radio, vei reuşi tu vreodată să înregistrezi la radio? N-ai auzit ce sunet are Gheorghe, stacatură extraordinară… Tu nu-ţi dai seama, chiar din grupul tău Cămăraru Damian, care e coleg cu tine, are un sunet mult mai frumos ca al tău?“; m-am enervat, am luat o pernă în mână şi am azvârlit-o în nu ştiu cine şi am zis: „Vă jur pe sufletul meu, pe inima mea, pe conştiinţa mea, că am să ajung cel mai mare naist din lume, cel mai mare compozitor al lumii şi cel mai mare dirijor al lumii“. Dar multe promisiuni face omul. . . R.H.: Mare naist aţi ajuns. G.Z.: Mai rămâne restul. R.H.: V-aţi mai întâlnit cu colegii? G.Z.: Bineînţeles. R.H.: Şi ce le-aţi zis? G.Z.: Am râs, ne-am înbrăţişat, am plâns de bucuria revederii; dar apro-

Printre rânduri

Radu Herjeu

pos de acea promisiune făcută în copilărie... am transformat-o în jurământ. R.H.: Aceasta a presupus foarte multă muncă. G.Z.: Enormă. Nu vă puteţi imagina. Nu mă refer la faptul că naiul este un instrument aproape imposibil de abordat; pentru că este un instrument ambigen; i-aş zice mai mult feminin pentru că are forma feminină, e delicat... dar cine este mai încăpăţânat decât femeia dintre toate fiinţele umane? Omul este încăpăţânat în genere, ca entitate nu ca prezenţă terestră, dar pentru că se consideră că bărbatul este jumătatea femeii, iar femeia este jumătatea bărbatului, împreună fac un tot. La biserică, după ce preotul i-a cununat, spune „Acum sunteţi un întreg!“. Eu am considerat întotdeauna că naiul este şi prietenul meu cel mai intim, dar şi duşmanul meu cel mai înverşunat. Francezul zice că e un instrument imposibil de dresat, aşa cum 356 consideram noi capra şi pisica. Acum am văzut că şi capra şi pisica se dresează, dar naiul este imposibil de dresat. Între mine şi nai a fost mereu un război cataclismic, care n-a ajuns niciodată într-o perioadă de pace şi de unire perfectă, ca o scânteie în luminile acelea pe care sper să le fi dat, să le fi găsit, să le fi dat altora. R.H.: Şi acum mai aveţi bătălii? G.Z.: Bineînţeles. De exemplu, am fost la Izmir acum două săptămâni şi am cântat cu orchestra simfonică de acolo Concertul în sol major pe care lam compus în 1975; l-am înregistrat pe disc în 1983 cu orchestra din Monte Carlo, dirijată de Loran Foster, care este un american de origine română. Discul a cunoscut un mare succes. De exemplu, în Canada s-au vândut câteva sute de mii; pentru o populaţie de 24 de milioane de locuitori este enorm. A avut un succes remarcabil şi în Efes. În amfiteatrul acela gigantic… Eu n-am ştiut ce se întâmplă; am auzit vuiete, vociferări, valuri care vin şi se duc, un flux de mare. Când am ieşit în scenă, orchestra - era deja instalată a făcut introducerea. Am rămas perplex; era tot acel amfiteatru plin: 25 de mii de oameni. A fost probabil cel mai mare succes de prezenţă umană din toată cariera mea de artist. Plus încă alţi 5000 care au rămas fără bilete de intrare. Ori, acest lucru mi-a făcut mare plăcere. Dar nu asta era important. Importantă şi capitală a fost pregătirea acestui concert, pe care nu-l cântasem din '83. Am ajuns până la 12 ore de studiu pe zi. Să luăm o vioară… oboseşte mâna, să studiezi la pian… obosesc degetele, nu mai poţi să controlezi muşchii, mecanismul extraordinar care se de dezvoltă între creier, inimă si elementul prin care iese tot fluidul. Ori, ca să sufli într-un instrument ca naiul, care pierde 75% din cantitatea de aer care se suflă şi numai 15- 20% intră în tuburi pentru a produce sunete, este o muncă infernală. Să nu uităm că în timpul comunismului interpreţii la instrumente de suflat erau

Printre rânduri

Radu Herjeu

scoşi la pensie la 50 de ani, ca minerii, pentru că era consi-derată muncă grea. R.H.: Ce aţi simţit, apropos de succesul dumneavoastră, ca om şi ca artist la Izmir? Ce aţi simţit prima oară când aţi fost ovaţionat? G. Z.: Trebuie să mă refer la succesul de debut, ajungem apoi la ovaţie, triumf. Primele mele ovaţii au fost în străinătate, la Paris, în Elveţia, la Laussane, Geneva, Berna, şi alte oraşe importante. N-am ştiut la acea epocă, '60-'70, că discurile pe care le făcusem la Electrecord în perioada '66-'68 ajunseseră deja acolo, prin turism. Se scriau mii de scrisori iar la Paris eram transmis de 20 de ori pe zi la radio. Când am ajuns la Paris popularitatea era deja făcută. Într-un an de zile eram cunoscut în toata ţara, puteam umple sălile fără nici un anunţ. Acela a fost primul meu triumf, după care a urmat 357 Germania, Scandinavia. R.H.: Pentru acest public era ceva deosebit, exotic. G.Z.: Da, pentru că naiul este un instrument exotic. A fost, pe undeva, o încercare de revenire la zeul Pan, nu mă refer la religia paganistă, dar având în vedere că zeul Pan este un reprezentant al cosmosului în general. Pentru că el a fost interpretat ca Dumnezeul care a fost transpus în creşti-nism, adică monoteismul, zeul Pan a fost zeul univeral… dar ca să mai facă şi un instrument să-l ţină şi mâna stângă, eu sunt stângaci, să mai aibă şi o ureche tăiată…! Când am ajuns la francezi, după 45 de recitaluri, am citit în ziare: reîntoarcerea zeului Pan; adică era pe undeva concepţia reîntoarcerii omului la natură. După aceea, toată reîntoarcerea aceasta a fost zdrobită de valul rock and roll, jazz.. Eu merg pentru purificare şi redarea valorii omului din sursele ancestrale. În Occident s-a văzut că naiul e un instrument purificator, de spălare, recondiţionare a trinităţii umane: corp carnal, spirit, duh. Naiul avea, revenind la zeul Pan, 7 tuburi, îl ţinea în mâna stângă, şi pe fiecare tub se înscria o planetă din sistemul nostru cosmic. Nici un instrument din toată cosmologia orientală nu e integrat într-un astfel de context. Mi-am dat seama că naiul nu este un instrument ordinar, pe care l-am păstrat noi şi l-am renăscut după aceea; viaţa pe care o are astăzi e cu totul şi cu totul de excepţie, iar însuşi faptul că există el ca instrument în sine, e un lucru extraordinar. Mi-am dat seama că în acesta se ascunde sunetul instrumentului planetar. De ce vă spun acest lucru? Am constatat că Naiul este acordat în sol major, sol major este gama care are un diez la cheie pe fa diez; dar fa diez este cu tendinţă, este primul copil născut din seria de 7 diezi în ascendenţă; pentru că bemolii sunt în descendenţă. Muzica cu diezi este o muzică optimistă, muzica cu bemoli este o muzică pesimistă, ca a lui Chopin. Aproape toată opera lui Chopin este în mi bemol minor, do minor,

Printre rânduri

Radu Herjeu

la bemol minor, re bemol minor ş.a.m.d. Muzica lui Mozart este o muzică cu diezi, muzică expansionistă, optimistă, veselă, triumfătoare. Naiul, fiind acordat în sol major, presupune prima şi ultima speranţă. Pentru că dacă ai pus-o pe prima şi ai construit-o, fa diezul, celelalte vin de la sine, nu poţi să te opreşti. Nota sol e a 5-a din gamă, stâlpul din centrul casei, care ţine tot templul; dar în cifra cosmică cifra 5 este cifra omului. 7 de la cele 7 planete din sistemul nostru solar. Fiecare tub reprezintă o planetă iar naiul reprezintă sunetul planetar pentru că el reprezintă nota omului prin nota sol care este acordat, afară de 7 care este cifra Cabalei, Genezei, Bibliei. R.H.: Acesta e naiul, dar de ce jazzul şi rock-ul sunt nefaste? G.Z.: Pentru că dându-şi seama de pericolul care era reprezentat prin purificare şi readucerea la conştiinţă prin valorile ancestrale, puterea de a 358 continua spre purificare spre Dumnezeu, vârful piramidei mondiale oculte, mă refer la oculta aia, de după perdea, care dirijează şi trage firele umanităţii, a inventat rock-ul. Ea a prevăzut un control absolut la toate nivelele, mai ales al tineretului. Şi, în loc să aleagă calea purificării, a ales-o pe cea a decadenţei prin jazz, rap, metal, etc. Asta nu s-ar fi întâmplat în epoca lui Mozart, Schubert şi mai ales în preclasici, care erau singurii conştienţi de valoarea sunetului divin. Vivaldi, Albinoni, Monteverdi, toţi uriaşii şi coloşii preclasici care au fost singurii piramidali. Mă refer la piramida egipteană, mă refer la triunghiul echilateral, au fost singurii conştienţi de valoarea cosmică divină a sunetului. De ce au compus muzica pe care au compus-o? Pentru că era muzică de purificare, de reechilibrare a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, adică trinitatea din om. Şi atunci… toată această conştinţă a mers până la un anumit punct, până când, şi cum ştim cu toţii prea bine că misiunea planetei Terra n-a fost dată Domnului, pentru că altfel nu mai aveau loc apariţile Fecioarei, alarmante şi disperate. Pământul a fost dat diavolului, Satanei, prinţului Lucifer. Încă de la revoluţia Luciferiană el a intrat în patrimoniul Satanei, până va veni Judecata de Apoi, eliberarea, venirea lui Isus şi omul va fi din nou unicul Dumnezeu, adică se va transforma din omul animal în omul Dumnezeu. Concluzia finală este că, de la începutul acestui secol, tot echilibrul cosmic s-a deteriorat. Adică cifra 7 a căzut, do, re, mi, fa, sol, la, si, gama divină, gama sacră, dodecafonismul… A apărut şi atonalismul, adică atonal, împotriva sunetului, împotriva tonului, împotriva echilibrului. Totul s-a prăbuşit şi atunci jazzul a preluat ştafeta, diavolul a pătruns în sunetul divin. Ca să producă dezastru şi colapsul mondial prin apariţia demenţialo-satanico-diavolească a grupului Beatles, care a mers mai departe, a dus totul conştient prin subliminal, a introdus texte împotriva Fecioarei, împotriva lui Isus.

Printre rânduri

Radu Herjeu

R.H.: Credeţi că ei erau conştienţi? G.Z.: Absolut! S-a descoperit acum, discurile erau înregistrate în secret, se închideau 6 luni de zile într-un studio şi analizau totul acolo la perfecţiune iar când ieşeau discurile pe piaţă… Ce s-a întâmplat în 1964 când eram în turneu cu Ansamblul Armatei în R.F.G la Munchen? Au dat foc la teatru! Şi vă pun o întrebare: pe timpul lui Mozart, al lui Beethoven şi al preclasicilor se dădea foc la teatre, se spărgeau uşile, se luau stofele şi velururile de pe scaune şi îşi rupeau fetele de 14 ani cămăşile, şi îşi smulgeau părul din cap? Nu! Muzica era purificare şi înălţare. R.H.: Bănuiesc că i-aţi supărat pe foarte mulţi cu filosofia dumneavoastră G.Z.: N-au decât să fie supăraţi. Dar nu e filosofie, este un adevăr. Naveţi decât să luaţi scara terestră şi să o priviţi prin ce prismă vreţi dum- 359 neavoastră şi veţi constata adevărul. R.H.: D-le Zamfir, aţi spus că puterea dumneavoastră e cu totul extraterestră. În ce sens? G.Z.: Când am făcut eu o asemenea afirmaţie? R.H.: A fost preluat de la o conferinţă de presă. G.Z.: Poate am fost prea încins. Fiecare om are o putere extraterestră; fiecare om are puterea lui de diavol şi puterea lui de înger; omul este născut în dualitate, omul e jumătate negru şi jumătate alb, şi între negru şi alb este liberul arbitru. Acel liber arbitru dă puterea omului să devină extraterestru sau să devină demon. R.H.: Şi totuşi, nu contestaţi că aţi avut o sămânţă de geniu. Adică, nu oricine se naşte cu acest talent şi nu e de ajuns numai munca pentru a ajunge la rezultatele la care aţi ajuns dumneavoastră Mai e nevoie şi de altceva? G.Z.: Dacă Beethoven ar fi fost în faţa mea în locul dumneavoastră şi laş fi întrebat „Dragă Ludwig Van, eşti un geniu sau nu eşti?“ ce mi-ar fi răspuns sărmanul Beethoven? E foarte greu. Aştept ca ceea ce am făcut, sau ca valoarea mea să fie apreciată în afară, din afară, şi ca afară să-mi spună cine sunt, ce-am fost, etc. R.H.: Bănuiesc că vi s-a spus. G.Z.: Mi s-a spus. Eu aş fi vrut să ajung la un grad de înţelepciune aşa cum o are un guru din templele Himalayei care trăieşte 5 mii de ani sau 5 sute de mii de ani şi când îmbătrâneşte îşi schimbă corpul şi îşi ia un corp tânăr, aruncă vechea carcasă şi se înnoieşte, aşa cum face şarpele, cum fac multe animale. Ştiaţi că păianjenul îşi aruncă carcasa primăvara, o lasă intactă ca şi cum ar fi unul viu şi se îmbracă cu o nouă „rochie“? Extraordinar! Am văzut o femelă de păianjen pe care o chema Gertrude, am

Printre rânduri

Radu Herjeu

văzut-o în Ecuador acum un an când am fost în turneu, şi ne-a arătat acolo cineva ce este „iubita mea“; m-am dus la ea, când te muşcă ai murit în 5 minute, am mângâiat-o pe spate şi a început să se gudure ca şi cum era o o fată curtată de un bărbat, râdea, râdea ca o finţă umană… Dar văd două! Abia acum şi-a înoit carcasa, asta a lăsat-o acum câteva zile şi şi-a luat o carcasă nouă. Este extraordinar fenomenul acesta de a şti ce e în tine şi de a-l nega până la o anumită limită. S-a zis: „Zamfir e nebun!“. După ani, când am apărut în Piaţa Universităţii, au scos teoria nebuniei. Şi a ţinut figura! Aşa de bine au luat-o românii şi au digerat-o încât nebun am rămas până azi. R.H.: Eu nu cred. G.Z.: Dacă eu vă spun. R.H.: Eu cred că a fost numai la un anumit nivel. De ce vă spun? Eu 360 când am fost în '92 în Italia, am avut marea plăcere, că în general acolo, când spuneai că eşti din România, fie îşi aduceau aminte de Dracula, fie de Ceauşescu, fie de Nadia Comăneci, la un moment dat cineva a spus Gheorghe Zamfir, deci mi-a făcut o plăcere imensă pentru că se ştia şi altceva despre România. Deci, cred că românii, în general, v-au privit întotdeauna ca un mesager… G.Z.: Nu, nu! A fost făcută cu un anumit scop, deteriorarea mea fizicomorală a fost făcută cu ştiinţă; ştiau că am un limbaj prin care am acces la mase; şi cum masele ţin cont de artiştii care îi reprezintă, au tras concluzia că aş fii periculos pentru politica lor. Niciodată nu am luat o atitudine politică nicăieri şi n-am vrut să spun că mă bat cum s-a bătut Tarzan în pădure că el este şefu'. Cred că mi-am ştiut locul meu, au fost aberaţii ale unor oameni incoştienţi. R.H.: Când aţi revenit şi aţi concertat în faţa a mii de oameni aţi simţit această … G.Z.: Nu R.H.: Bănuiesc că v-aţi dat seama că sunteţi acasă. G.Z.: Sigur că am fost primit de către popor, de sursa neaoşă, nu de saltimbanci politici care trag firele ca la teatru de păpuşi. R.H.: Credeţi că românii au un statut special? Au ceva special? G.Z.: Am impresia că românul trebuie să ajungă până la arderea de tot, ca din propria cenuşă să renască ca şi pasărea Phoenix. R.H.: Şi cum se poate face? G.Z.: Numai printr-o conştientizare a propriilor valori şi energii. Să-i iasă românului din cap că ne vor salva ţiganii prin bişniţă, camătă, corupţie, fraudă şi schimburi de dolari şi lingouri de aur, să ne iasă din cap că

Printre rânduri

Radu Herjeu

America ne va salva vreodată; ea ne-a băgat într-un abis fără fund la Yalta, ne-a mai trântit o dată la Malta şi ne-a mai înfundat acum în noroi, cu ocazia NATO. Dacă e să luăm toate aceste momente istorice ajungem şi acolo la predestinare, ori am impresia că noi, prin poziţia geografică demografică, avem această predestinare, pentru că, dacă nu aveam această predestinare, eram plasaţi geografic cu 800 de kilometri mai sus, îi împingeam pe austrieci, pe cehi şi pe slovaci şi pe unguri mai spre nord, şi cu ocazia asta şi Franţa şi Scandinavia trecea dincolo de calota terestră. Şi era loc destul, era loc în ocean, putea Dumnezeu să mai scoată nişte teritorii prin nişte cutremure, se mai împlineau nişte visuri gigantice. Dacă nu e loc în Ocean atunci unde să fie? Şi era loc pentru toată lumea şi noi eram păziţi de ciuma din est, de ruşi şi de sovietici, şi de alte ciume de barbari care au venit aici şi au făcut cele mai murdare şi infecte sacrilegii care au putut fi comise vre- 361 odată în istoria umană. Nici o istorie nu a fost plină de măcel şi de dans oribil satanic… să poţi să-ţi omori aproapele aşa cum a fost omorât de cei de aici de la noi, comunişti şi de cei de dincolo de la răsărit, un măcel care ne face nouă ruşine ca specie umană. Ne e ruşine să ne mai numim oameni. Dacă ar fi să luăm istoria înapoi, ne-am cutremura cu toţii, am îmbătrâni şi am albi într-o clipă, atât este de urât mirositor, ori sunt sigur că România are un rol de jucat, am scris în memorile mele: „în timpurile de apoi cei mici se vor mări iar cei mari se vor mici“. Nu uitaţi că roata morii se învârteşte… cei de sus vor veni jos iar cei de jos se vor înnobila. dumneavoastră credeţi că e vorba de religie în templele şi în bisericile americanilor de 4000 de locuri sau 6000, ca The Cristal Cathedral din Los Angeles, sau mai ştiu eu care biserică de show religios, pentru că americanii fac show, au vrut să facă din Biblie un show, recitând pe dinafară cum ar fi o piesă de teatru, „un ţăran şi doi cârlani“ sau „Take, Ianke şi Cadâr“ şi fac demonstraţie. R.H.: Superficial. G.Z.: Dumneavoastră credeţi că asta va fi salvarea noastră, religia în felul în care e văzută de americani. Pe dolarul american scrie „In God we trust!“, dar au respectat ei această deviză? R.H.: Au respectat-o? G.Z.: Nu, salvarea vine de aici, de la noi şi din cauza asta cred că suntem un popor predestinat. Nu te duce să-i ceri vecinului că şi aşa nu-ţi va da. Găseşte prin forţa ta interioară, cunoaşte-te pe tine. Şi din moment ce ţi-ai văzut templul şi te-ai cunoscut odată, Dumnezeu pune mâna pe tine şi spune: „Asta am vrut de la tine“. În franceză se spune: „Ajută-te pe tine însuţi şi apoi cerul te va ajuta“. Ce încercăm noi să scuipăm pe Dumnezeu, că tatăl îmi scria nişte scrisori în timpul exilului meu '80 şi '90 zicea: „Ceea

Printre rânduri

Radu Herjeu

ce e mai grav fiule acum este că lumea nu mai are încredere nici în Dumnezeu, şi scuipă pe cer şi pe Dumnezeu“. Zic: „Cum e posibil aşa ceva, să scuipi pe Dumnezeu, păi nu Dumnezeu ne-a dat nenorocirea şi comunismul, noi am adus aici comuniştii de la Moscova pe tancuri, noi ne-am înlăturat regele şi miniştrii, noi am pus pistolul…“. Puteam să ne aşezăm la frontieră când s-a dat Basarabia fără nici un fel de luptă şi nici un fel de gest, doar am ridicat mâinile, i-am dat-o gratis lui Stalin, şi Bucovina şi am zis: „Gata domnule, ne-am predat!“. De ce nu s-a dus pe Prut toată armata, cu tot poporul, cu toţi regii şi cu tot ce-am avut mai bun, cu toţi miniştrii, să fi pus mâna pe tun, pe mitralieră şi pe grenade şi pe bombe. R.H.: Şi credeţi că astăzi ar face-o? G.Z.: N-ar face-o, dar dacă o face atunci nici nu mai era al 2-lea război 362 mondial şi nu mai erau nici români sub comunism, asta pot să v-o spun eu. Dacă ne întoarcem un pic în istorie, prin prisma de astăzi, datorită experienţei crunte pe care am avut-o privim prin alt unghi, prin altă prismă realitatea de astăzi. Încă o dată vă repet: salvarea românilor nu vine decât de la noi, ne primenim, ne spălăm, ne curăţim, ne ducem la râu, scoatem hainele după noi, rămânem goi şi începem să dăm cu parul în haine până iese tot jegul ăla, şi toată mizeria pe care am adunat-o în 50 de ani de comunism şi după aceea să vedeţi cum va deveni România o Elveţie. Dacă România era sub regi astăzi, pentru bogăţia incomensurabilă din subsol şi din tot ce era, valorile noastre şi cultura noastră ancestrală, noi puteam să devenim o a 8-a sau a 9-a minune a lumi, şi sunt sigur că vom deveni, pentru că România are o predestinare. Noi am dat în acest secol un număr incomensurabil de genii pe care nu l-au dat popoare care sunt elevate pe plan economic, politic, industrial. Noi ce am ajuns? Am ajuns de râsul lumii şi abia acum încercăm să ieşim din ţărână şi din cloacă şi mocirlă şi duhoarea asta care a împuţit tot, şi florile şi animalele şi pădurile. M-am uitat la câini şi pisici, este o degradare generală. Ar trebui să învăţăm de la furnici… ştiţi cum merg rândurile de furnici, una vine, alta se duce, fiecare îşi ştie misiunea, nici o furnică nu e în spate sau în faţă uneia sau alteia fără să ştie unde se duce şi ce face. Dacă noi eram neamul ăsta de furnici şi înlăturam murdăria asta, care este spurcăciunea corupţiei, spurcăciunea schimbului de dolari, ca şi când speranţa noastră e dolarul, dar nu uitaţi că leul românesc era covertibil în aur pe vremea lui Caragiale, când birjarul ducea boierul acasă, şi îi dădea boierul polul şi făcea birjarul „Săru’mâna coane, e de aur!“. Păi dacă România avea leul de aur pe atunci, echivalent cu francul elveţian şi cu dolarul american... De ce am ştiut să ajungem atât de jos dacă am fost atât de sus? Eram exportatori de grâne, eram primul exportator de

Printre rânduri

Radu Herjeu

grâne din Europa, eram a 4-a ţară în exportul de petrol… Dacă aşa eram noi atunci între cele două războaie mondial, ce am fi putut fi astăzi dacă aveam monarhie la putere? Şi iar revin la piramida ocultă, desenele au fost altfel… Churchill, Roosevelt, Stalin… Americani care ne-au vândut şi care şi-au bătut joc de noi… R.H.: Maestre, o ultimă întrebare… G.Z.: Noi îi adorăm pe americani, cu cascheta de baseball, cu Coca Cola în buzunar, cu capul de mort pe piept, cu Michael Jackson pe spate; iertaţimă, dar cum vreţi dumneavoastră ca un tineret care arată în halul acesta să salveze această ţară? E predestinată, dar ştim noi să arătăm poporului predestinarea asta? Trebuie să inoculăm acestor tineri ideea că destinul ţării e în mâinile lor. R.H.: La asta vă refereaţi când aţi spus „acest sfârşit tragic de secol“? 363 G.Z.: Da, exact! Este un sfârşit tragic de secol la toate nivelele, pentru că tragedia asta incomensurabilă nu vine numai de la începutul secolului, pentru că a fost un secol infect, altfel Fecioara nu ar fi apărut în durerea şi în durerea lacrimilor ei la Fatima în Portugalia în 1917, să dea avertismentele acelea copiilor, în ultimul hal de sfâşiere: „Atenţie, atenţie, atenţie! Dacă nu veţi reveni la rugăciune va veni un război mondial, va fi o aureolă boreală în 1939 pe toată Europa, (aşa a fost) dacă nu vă veţi da cu Dumnezeu şi nu veţi reveni la inima preacurată a mea, a fiului meu Isus Hristos, va reveni un alt război mult mai crunt şi distrugător decât celelalte“. Îl aşteptăm pe acela pentru că încă n-am revenit la Dumnezeu, să ştiţi, ne-am dat cu Satana. R.H.: Am înţeles că vreţi să faceţi în România o şcoală de nai? G.Z.: Dar cine mi-a dat ocazia şi posibilitatea? În 1990, chiar în aprilie, când am apărut de două ori la Universitate, ca şi cum aş fi fost cel mai mare criminal - „A apărut criminalul la Universitate!“ se spunea prin pieţe. Nea Marin Chiser, fluieristul şi camaradul meu, minunat, un titan al folclorului românesc, în vârstă, mi-a spus „Maestre, dacă ai ştii ce te înjură lumea prin pieţe“, „Păi de ce nene?“ întreb eu, „ce am făcut eu, nea Marine?“. Păi, erau nişte ţaţe care vindeau nişte castraveţi, nişte roşi, ziceau „De ce a apărut ăsta la Universitate, de ce?“. Am fost zilelea acelea în prima mea audienţă la revenirea mea din exil. M-am dus la primul ministru Petre Roman care m-a primit stând pe un jilţ aşa… „Hai noroc, şi ce doreşti?“. „Să fac şi eu o şcoală, o academie, un festival de muzică mondială, să adun toţi artiştii lumii, pentru că, cu numele pe care l-am câştigat în lume pot să conving nişte superstaruri, un clasic din muzica de cameră, simfonică, să vină la mine. Să am un post de profesor la conservatorul Ciprian Porumbescu, dacă

Printre rânduri

Radu Herjeu

se poate, şi să am un loc unde să pot crea şi compune. „Crezi că ţara asta e a mea, am pământurile mele?“ Eu zic: „Acolo în lacul Herăstrău, în fostul domeniu al şefului, poate se găseşte un hectar sau două hectare“, „Nu există domnule! S-a făcut un baraj în afara Bucureştiului, nu e verdeaţă acolo, dar pot să-ţi dau acolo câte hectare vrei“. După aceea am aflat că s-a vândut cu un dolar metrul pătrat lui Ţiriac, chiar aici pe lacul Herăstrău şi şi-au făcut acolo domenii, case şi terenuri de tenis. M-am dus la Conservator, am stat de vorbă cu decanul şi rectorul şi i-am spus planul meu, pentru că naiul a câştigat cele mai mari sufragii mondiale, s-a urcat pe podiumurile cele mai înalte şi are cele mai înnobilate cărţi de vizită, şi dacă există posibilitatea de a crea o catedră de nai, zice „Nu se poate domnule, este rudimentar, chiar anul acesta am creat clase de chitară, de saxofon şi de jazz“. Am spus în 364 inima mea: „Să vă fie ruşine“ şi am plecat. R.H.: Domnule Zamfir, vă mulţumesc foarte mult, sper ca până la urmă să reuşiţi să faceţi această şcoală de nai şi să transmiteţi şi altora din acest talent deosebit şi din această menire deosebită pe care ne-aţi spus că o are naiul şi cel care cântă la nai. G.Z.: Eu vă mulţumesc pentru invitaţie, am fost fericit să am o conversaţie cu dumneavoastră, un schimb de idei şi de păreri. Îmi cer scuze în faţa dumneavoastră şi în faţa auditoriului ţării, pentru răbufnirile şi ieşirile mele, n-am ajuns încă la cuminţenia unui guru sau înţelept, a unui duhovnic, dar, cum să spun, nu am nici vârsta necesară şi încă nu s-a aşezat veninul cumulat în atâţia ani în tălpi ca să pot să-l dau afară la prima spălare.

Printre rânduri

Radu Herjeu

Printre rânduri Radu Herjeu 250

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful