UN ZÂMBET

Cât de barbar trebuie să fie un om ca dăruindu-i un zâmbet

Să nu cadă la picioarele tale cerând iertare printr-un plânset ?
Când zâmbeşti astfel, florile toate s-ar deschide ca să-l vadă
Neclintite pentru o clipă ar fi, ca nu cumva să-l piardă.

Ochi albaştri, priveşte şi te minunează de lumea întreagă

Ce încă se zbate între pace şi războaie, neştiind să aleagă
Priveşte la cei din jur, fericiţi sunt oare cu ochii închişi ?
Iar tu zâmbeşti în continuare, cu ei larg deschişi...

Ce miracol a trebuit ca să exişti în forme umane plăcute

Câte gânduri frumoase te-au creat dintre minţile lor tăcute?
Pesemne aripa de înger s-a transformat într-o mână caldă
De o întinzi acum spre lumea ce în uitări se scaldă.

În preajma ta pacea şi viaţa întreagă se naşte din infinit

Din inimă încet se aude un cuvânt atât de tăinuit
Plec urechea la ceea ce ai de spus, sorb cu nesaţ cuvinte
Ce vin şi pleacă, izvorâte dintr-o curioasă minte.

Mi-am găsit izvorul, şi dorind să-mi umplu urciorul

Setos cum eram, l-am răsturnat udându-mi piciorul.
Atunci m-am trezit, speriat că ai dispărut şi nu mai eşti
Am adormit înapoi, când zâmbind încă mă mai priveşti.