CORNEL MARIN ANTON HADAR

ION FLORIN POPA LAURENŢIU ALBU








MODELAREA
CU ELEMENTE FINITE
A STRUCTURILOR
MECANICE





Seria „INGINERIE MECANICĂ”


Editura Editura
Academiei Române AGIR



Conf. dr. ing. CORNEL MARIN Conf. dr. ing. ANTON HADAR
Dr. ing. ION FLORIN POPA ing. LAURENŢIU ALBU








MODELAREA CU ELEMENTE FINITE
A STRUCTURILOR MECANICE

Seria „INGINERIE MECANICĂ”





Editura Academiei Române Editura AGIR

Bucureşti 2002

2002 , EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE şi EDITURA AGIR

Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate.



EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE
RO - 71167, Bucureşti, România
Calea 13 Septembrie, Nr. 13, Sector 5
P.O. BOX 5-42
Tel 4021-411 90 08, 4021-410 34 48,
Fax 4021-410 38 93
e-mail: edacad@ear.ro
Internet: www.ear.ro
EDITURA AGIR
RO – 70179, Bucureşti, România
Calea Victoriei , Nr. 118, Sector 1
Tel 4021-212 81 04, 4021-212 81 06
(redacţie), 4021-211 83 50 (difuzare)
Fax 4021-312 55 31
e-mail: editua@agir.ro, libraria@agir.ro
Internet: www.agir.ro





Referenţi: Prof. dr. ing. Vasile Năstăsescu
Prof. dr. ing. Nicolae Iliescu
Prof. dr. ing. Horia Gheorghiu
Prof. dr. ing. Radu Iatan




Redactor: ing. Adina NEGOIŢĂ (Editua AGIR)
ing. Irina FILIP (Editua Academie Române)
Coperta: Răzvan DRĂGHICI

Bun de tipar 20.12.2002; Format 16/17×100
Coli de tipar; 20,75
C.Z. pentru biblioteci mari: 517.949:624.014
C.Z. pentru biblioteci micii: 517.949
EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE: ISBN 973-27-0957-X
EDITURA AGIR: ISBN 973-8130-98-0
Imprimat în ROMÂNIA.






Cuvânt înainte


A scrie astăzi o carte despre simularea cu elemente finite a
structurilor mecanice poate fi o sarcină uşoară sau dificilă, depinzând de
„condiţiile iniţiale” de la care pornim judecata.
Sarcina ar putea fi uşoară, dacă avem în vedere bibliografia amplă
existentă pe plan naţional şi internaţional, introducerea metodei
elementelor finite ca disciplină universitară de studiu în mai toate
specialităţile de inginerie mecanică şi larga răspândire a unor programe
„şcoală”, cât şi a celor performante, de firmă, în universităţi şi în
activitatea multor agenţi economici.
Sarcina este dificilă, dacă avem în vedere marea varietate a
structurilor mecanice, marea varietate a condiţiilor de încărcare, a
condiţiilor la limită, a tipurilor de materiale, a tipurilor de analiză şi altele.
Din oricare ipostază aş porni, la finele analizei cărţii propuse
consta că autorii pot fi bucuroşi pentru realizarea unei lucrări care se
adresează în gală măsură studenţilor şi specialiştilor, lucrare care cu
siguranţă se va bucura de succes. Această apreciere se bazează pe aspectele
ample tratate, pe dezvoltările diferite date unor aspecte sau probleme şi,
desigur, nu în ultimul rând, pe nivelul ştiinţific bine susţinut de talentul
pedagogic al autorilor.
O atenţie aparte este dată problemelor fundamentale care apar în
studiul metodei şi în abordarea practică a celor mai răspândite tipuri de
structuri şi de analiză prin metoda elementelor finite.
Îmi exprim convingerea că această carte se va bucura de succesul
cuvenit, cei mai îndreptăţiţi critici fiind cititorii: studenţi, cursanţi sau
specialişti. Dacă aceştia se vor lămuri sau vor afla lucrurile necesare
despre metoda elementelor finite şi dacă vor şti să răspundă întrebărilor ce
apar la folosirea unor programe profesionale, atunci cartea şi-a atins
scopul şi, ca şi mine, vor putea afirma că este o carte bună.

Prof. dr. ing. Vasile Năstăsescu
Membru corespondent al
Academiei de Ştiinţe Tehnice din România


Prefaţă





Metoda elementelor finite este cea mai utilizată metodă numerică
pentru calculul structurilor mecanice, oricât de complexe ar fi acestea din
punct de vedere al geometriei, solicitărilor sau materialelor. Generalitatea
metodei, simplitatea conceptelor de bază şi utilizarea calculatoarelor
electronice explică extinderea şi interesul pentru această metodă. În prezent
ea este asistată de calculator, cu aplicaţii multiple şi extrem de variate. Ca
efect al maximei generalizări în formularea conceptelor acestei metode,
algoritmi şi programe de calcul elaborate şi aplicate într-un domeniu al
ingineriei au fost ulterior transferate şi adaptate cu succes, fără modificări
esenţiale, în alte domenii ale cercetării aplicative cum ar fi: mecanica
fluidelor, fenomene de transfer de căldură şi masă, electromagnetism,
mecanica ruperilor, biomecanică, mecanica solurilor şi a rocilor, acustică,
tehnologia şi prelucrarea materialelor, etc.
Ca orice metodă numerică de calcul şi aceasta este o metodă
aproximativă, deci furnizează soluţii aproximative, care asigură însă o
precizie suficientă pentru aproape toate calculele inginereşti.
Interesul pentru această metodă este reflectat şi de creşterea
semnificativă a numărului de publicaţii şi de manifestări ştiinţifice
consacrate metodei. Importantă este şi creşterea numărului de programe de
calcul cu elemente finite, majoritatea programelor recente destinate
proiectării având încorporate softuri speciale, care să permită efectuarea
unor analize numerice cu metoda elementelor finite ori cu alte metode
numerice. Pentru asigurarea unei pregătiri cât mai bune a studenţilor,
facultăţile tehnice au inclus în cadrul disciplinelor universitate o serie de
cursuri ce prezintă metoda elementelor finite, iar laboratoarele
universităţilor au fost dotate cu programe complexe de calcul, cum ar fi:
NASTRAN, ANSYS, COSMOS, SAP, etc.
Utilizarea acestei metode nu exclude folosirea metodelor clasice –
acolo unde este posibil – şi mai ales a analizei experimentale, în prezent
folosindu-se frecvent metode hibride (numerice analitice şi experimentale)
de investigare a structurilor mecanice.



Metoda elementelor finite aplicată structurilor mecanice cuprinde în
principiu de următoarele etape:
1. Modelarea structurii şi discretizarea domeniului acesteia, necesare
pentru a putea aproxima variabilele de câmp (deplasările) într-un
număr limitat de puncte - nodurile reţelei de elemente finite;
2. Aproximarea variabilelor de câmp cu ajutorul unor funcţii polinomiale
numite funcţii de interpolare sau funcţii de formă şi apoi exprimarea
acestor variabile în funcţie de valorile lor în noduri (valori discrete)
care sunt necunoscutele metodei;
3. Obţinerea pentru fiecare element finit a unor relaţii care exprimă forţele
nodale în funcţie de deplasările nodale, prin intermediul matricei de
rigiditate – matrice ce înglobează atât caracteristicile elastice ale
materialului, condiţiile la limită (valorile deplasărilor nodurilor) - cât şi
forma legii de variaţie a deplasărilor pe domeniul elementului;
4. Scrierea bilanţului energetic (teorema de minimum a energiei potenţiale
la echilibrul elastic al unei structuri) sau a ecuaţiilor de echilibru
elastic ale forţelor, sau asamblarea ecuaţiilor matriciale ale elementelor
pentru obţinerea ecuaţiei matriceale global ce exprimă valoarea forţelor
exterioare în funcţie de deplasările nodurilor modelului de calcul, prin
intermediul matricei globale de rigiditate care este o matrice singulară
de tip bandă;
5. Introducerea condiţiilor la limită globale, ridicarea nesingularităţii
matricei globale, rezolvarea sistemului de ecuaţii şi calculul
deplasărilor necunoscute;
6. Postprocesarea rezultatelor (determinarea deformaţiilor specifice, a
tensiunilor în diferite puncte ale elementelor, a tensiunilor şi direcţiilor
principale, a tensiunilor echivalente conform unor teorii de rezistenţă, a
reacţiunilor din legături, a locului unde anumiţi parametrii sunt
periculoşi, precum şi valorile acestora, etc.).
În lucrare sunt prezentate bazele teoretice ale metodei, algoritmi,
programe specializate de calcul, programe complexe şi diverse aplicaţii.
Pentru o mai uşoară înţelegere a conceptelor metodei, problemele
sunt abordate gradual în ceea ce priveşte complexitatea lor: problemele
unidimensionale sunt urmate de cele bidimensionale şi tridimensionale,
materialele structurilor sunt mai întâi izotrope, iar în final sunt prezentate
şi elemente finite destinate analizei structurilor realizate din materiale
anizotrope (compozite stratificate armate cu fibre), structurile au
comportament liniar, dar şi neliniar, etc.
Lucrarea se adresează studenţilor, inginerilor din proiectare,
cercetătorilor ştiinţifici, cadrelor didactice din învăţământul superior şi, în
general, tuturor utilizatorilor de programe de analiză cu elemente finite,
celor care studiază şi aplică această metodă.







Cuprins




CUVÂNT ÎNAINTE 5
PREFAŢA 6
INTRODUCERE 13

1. METODA DEPLASĂRILOR ÎN STUDIUL STRUCTURILOR STATIC
NEDETERMINATE
1.1. Sisteme static nedeterminate de tip bară cu secţiune variabilă
solicitate la întindere-compresiune
19
1.2 Sisteme static nedeterminate plane din bare articulate în noduri
solicitate axial
26
1.3 Sisteme static nedeterminate plane din bare cu noduri rigide
solicitate cu sarcini cuprinse în planul lor
45
1.4 Sisteme static nedeterminate plane din bare cu noduri rigide
solicitate cu sarcini perpendiculare pe planul lor
61
1.5 Sisteme static nedeterminate tip placă plană solicitate cu forţe
cuprinse în planul plăcii
75
Bibliografie 90

2. ECUAŢIILE MATEMATICE ALE METODEI ELEMENTELOR FINITE
2.1 Introducere 92
2.2 Extremumul unei funcţionale sub formă integrală 94
2.2.1. Funcţionale sub formă integrală de o singură variabilă 96
2.2.2. Funcţionale sub formă integrală de două variabile 96
2.3 Obţinerea soluţiei formei variaţionale 99
2.3.1 Metoda Ritz pentru determinarea extremumului funcţionalelor 102
2.3.2 Metoda reziduurilor ponderate 108
2.3.3 Metoda Galerkin sau a minimizării funcţiei reziduu 111
2.4. Metode de rezolvare a sistemelor de ecuaţii liniare 114
2.4.1 Metoda eliminării succesive Gauss 114
2.4.2 Metoda eliminării succesive Gauss în cazul sistemelor liniare
de ecuaţii cu matrice bandă simetrică
117
2.4.3 Metoda eliminării succesive Gauss-Jordan 118
2.4.4 Metoda eliminării Choleski 118
2.4.5 Metoda iterativă Jacobi 120
2.4.6 Metoda iterativă Gauss-Seidel 122
2.5 Metode de rezolvare a problemelor depinzând de timp 122
2.5.1 Aproximarea soluţiilor ecuaţiilor diferenţiale de ordinul I 123
2.5.2 Aproximarea soluţiilor ecuaţiilor diferenţiale de ordinul II 124
Bibliografie 125
3. ANALIZA CU ELEMENTE FINITE UNIDIMENSIONALE
PENTRU CALCULUL STRUCTURILOR
3.1 Structură unidimensională caracterizată de o ecuaţie diferenţială de
ordinul II
127
3.2 Structură unidimensională caracterizată de o ecuaţie diferenţială de
ordinul IV
145
3.3 Coordonate normale şi naturale în cazul problemelor unidimensionale 159
3.4 Funcţii de interpolare pentru elemente liniare. 161
3.4.1 Funcţii de interpolare Lagrange 161
3.4.2 Funcţii de interpolare Hermite 166
3.5 Elemente izoparametrice 167
3.6 Metode numerice pentru calculul integralelor 167
3.6.1 Cuadratura Newron - Cotes 168
3.6.2 Cuadratura Gauss - Legendre 169
Bibliografie 172

4. ELEMENTE FINITE BIDIMENSIONALE PENTRU CALCULUL
STRUCTURILOR
4.1 Introducere 173
4.2 Formularea variaţională a unei probleme bidimensionale 174
4.3 Funcţii de interpolare biliniare pentru un element triunghiular cu trei
noduri
177
4.4 Funcţii de interpolare biliniare pentru elemente cu patru noduri 180
4.5 Calculul elementelor matricelor [K
e
] şi [F
e
] 182
4.6 Asamblarea elementelor în matricea globală 185
4.7 Funcţii de interpolare de grad superior 186
4.7.1 Funcţiile de interpolare de grad superior pentru elementul
triunghiular
186
4.7.2 Funcţiile de interpolare de grad superior pentru elementul
patrulater
192
4.8 Elemente izoparametrice în probleme bidimensionale 199
4.8.1 Elementul izoparametric dreptunghiular 199
4.8.2 Elementul izoparametric triunghiular 206
4.9 Integrarea numerică a elementelor matricei de rigiditate 210
4.10 Transformări de coordonate 211
4.10.1 Elementul izoparametric patrulater în coordonate naturale 213
4.10.2 Elementul izoparametric triunghiular în coordonate de arie 213
4.11 Discretizarea, generarea elementelor, condiţii pe frontieră 216
4.11.1 Discretizarea domeniului în elemente finite 216
4.11.2 Generarea elementelor finite 217
4.11.3 Impunerea condiţiilor pe contur 218



4.12 Starea plană de tensiune în cazul plăcilor plane 218
4.12.1 Teorema energiei potenţiale minime 221
4.12.2 Metoda Ritz 224
4.12.3 Încovoierea plăcii plane 225
Bibliografie 229
5. ELEMENTE FINITE TRIDIMENSIONALE PENTRU CALCULUL
STRUCTURILOR
5.1 Formularea variaţională a problemei în cazul tridimensional 231
5.2 Elemente finite tridimensionale în coordonate naturale 232
5.2.1 Funcţii de formă pentru elemente finite hexaedrice
izoparametrice în coordonate naturale
233
5.2.2 Funcţii de formă pentru elemente finite cubice în coordonate
naturale
234
5.2.3 Coordonate naturale pentru elemente finite tetraedrice 236
5.3 Matricea de rigiditate în coordonate naturale 238
5.4 Asamblarea ecuaţiilor matriceale ale elementelor şi obţinerea ecuaţiei
matriceale globale a structurii
241
Bibliografie 243
6. METODE DE ANALIZA A SISTEMELOR CU COMPORTAMENT
NELINIAR
6.1 Metode de rezolvare a problemelor cu comportament neliniar 245
6.1.1 Metoda tensiunii iniţiale 246
6.1.2 Metode incrementale 247
6.1.3 Metode iterative 249
6.1.4 Metode mixte 251
6.1.5 Comparaţie între procedeele de calcul neliniar al structurilor 251
6.2 Calculul structurilor cu neliniaritate fizică 252
6.2.1 Comportarea elasto-plastică a unui material 252
6.2.2 Procedeul incremental în studiul comportării elasto-plastice a
structurilor
254
6.2.3 Procedeul iterativ în studiul comportării elasto-plastice a
structurilor
255
6.2.4 Procedeul tensiunii iniţiale aplicat în studiul comportării elasto-
plastice a structurilor
255
6.3 Calculul structurilor cu neliniaritate geometrică 256
6.3.1 Procedeul incremental în calculul structurilor cu deplasări mari 258
6.3.2 Procedeul iterativ în calculul structurilor cu deplasări mari 260
Bibliografie 260
7. CALCULUL STRUCTURILOR DIN MATERIALE COMPOZITE
STRATIFICATE PRIN METODA ELEMENTELOR FINITE

7.1 Deducerea matricei de rigiditate a unui element finit compozit pornind
de la ecuaţiile generale ale teoriei elasticităţii mediului anizotrop
263
7.1.1 Generalităţi. Ipoteze de calcul 264
7.1.2 Matricea de elasticitate a unei lamine 265
7.1.3 Definirea tipului de element finit 268
7.1.4 Aproximarea deplasărilor 269
7.1.5 Aproximarea geometriei 271
7.1.6 Deducerea matricei [B] 271
7.1.7 Stabilirea funcţiilor de formă 274
7.1.8 Determinarea Jacobianului 274
7.1.9 Determinarea formei finale a matricei de rigiditate 278
7.1.10 Calculul prin integrare numerică a matricei de rigiditate 282
7.1.11 Calculul tensiunilor 285
7.2 Deducerea prin calcul variaţional a matricei de rigiditate a unui
element finit pentru analiza structurilor compozite
288
7.2.1 Elemente finite bazate pe teoria clasică a laminatelor 288
7.2.2 Elemente finite bazate pe teoria de ordinul întâi de deformare
a laminatelor
290
7.2.3 Elemente finite bazate pe formulări mixte 292
7.3 Element finit de tip înveliş degenerat din 3-D bazat pe formularea
Lagrangeană totală
294
7.4 Element finit triunghiular obţinut pe baza teoriilor de deplasare şi a
celor mixte
295
7.5 Programe complexe pentru calcul numeric 297
7.5.1 Programe performante şi domenii de utilizare 297
7.5.2 Programul COSMOS/M 297
7.5.3 Programul NASTRAN 301
Structuri realizate din compozite stratificate armate cu fibre continue,
analizate cu metoda elementelor finite. Tehnica substructurării
302
Bibliografie 312
ANEXE
Anexa 1A -Sistem plan de bare articulate 315
Anexa 1B -Sistem plan de bare rigidizate în noduri cu sarcini conţinute în
plan
318
Anexa 1C -Sistem plan de bare rigidizate în noduri cu sarcini perpendiculare
pe plan
322
Anexa 1D - Placa plană solicitată de forţe cuprinse în plan 326


Introducere


13


INTRODUCERE



Calculul ingineresc, ca instrument ştiinţific pentru proiectarea,
realizarea şi verificarea sistemelor tehnice, s-a dezvoltat şi consolidat în mod
sistematic dea lungul timpului pe baza experimentelor efectuate pe modele
reale sau machete de laborator în scopul verificării calculului analitic şi a
confirmării ipotezelor şi modelelor de calcul folosite. Limitele
experimentelor pe modele s-au restrâns odată cu creşterea complexităţii
sistemelor tehnice şi a imposibilităţii realizării la scară de laborator a
modelelor fizice corespunzătoare unor sisteme şi procese industriale.
În ultimul timp s-a dezvoltat în inginerie o nouă gândire de natură
analitică, având la bază modelarea matematică şi determinarea numerică a
soluţiilor ecuaţiilor diferenţiale ce caracterizează aceste fenomene şi a
condiţiilor care se impun la frontiera domeniului, respectiv a condiţiilor
iniţiale, în cazul problemelor care depind de timp.
Soluţia analitică a unor aplicaţii concrete din inginerie, se
determină pentru un model analitic aproximativ creat prin introducerea unor
ipoteze simplificatoare de calcul (aceste ipoteze simplifică într-un mod
rezonabil comportarea modelului real) şi exprimă exact comportarea
modelului analitic ales să caracterizeze fenomenul studiat.
În Rezistenţa materialelor se utilizează modele de calcul
aproximative datorită introducerii următoarelor ipoteze simplificatoare de
calcul (unele din acestea se mai numesc şi ipoteze de bază în Rezistenţa
materialelor):
1. ipoteza mediului continuu , omogen şi izotrop;
2. ipoteza deformaţiilor mici în raport cu dimensiunile corpului;
3. ipoteza secţiunii plane a unei bare supusă la încovoiere (BERNOULLI)
şi ipoteza liniei drepte perpendiculare la suprafaţa mediană a plăcii
supusă la încovoiere (KIRKHHOFF);
4. ipoteze privind ponderile relative ale tensiunilor care apar într-un corp
supus acţiunii unor sarcini exterioare (exemplu: tensiunile tangenţiale
produse de eforturile tăietoare într-o bară se neglijează în raport cu
tensiunile normale produse de eforturile de întindere sau de încovoiere);
5. ipoteze privind legea de distribuţie a tensiunilor într-o secţiune oarecare
a unei bare: distribuţia uniformă a tensiunilor normale pe suprafaţa
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 14
transversală în cazul eforturilor axiale, distribuţia liniară a tensiunilor la
încovoierea pură (NAVIER), distribuţia liniară a tensiunilor tangenţiale
la răsucirea unei bare de secţiune circulară, distribuţia uniformă a
tensiunilor tangenţiale într-o secţiune longitudinală (JURAVSKI) etc.;
6. ipoteza privind relaţia liniară dintre tensiuni şi deformaţii (legea lui
HOOKE), sau a unei relaţii liniare de o anumită formă în cazul
solicitărilor din domeniul elasto-plastic şi principiul suprapunerii
efectelor sau principiul independenţei acţiunii forţelor;
7. ipoteza lui SAINT VENANT privind efectul sarcinilor (concentrate sau
distribuite) într-o zonă îndepărtată de zona de acţiune a acestora;
8. ipoteze privind legăturile ideale care se folosesc pentru modelarea
legăturilor reale. Exemplu: ipoteza legăturilor ideal-rigide, ideal-elastice
sau semirigide etc. Aceste ipoteze se regăsesc în condiţiile pe frontieră a
modelului real (sub forma blocajelor sau deplasărilor impuse, pe
anumite porţiuni ale frontierei);
9. ipoteze privind tipurile de sarcini aplicate structurilor: forţe şi cupluri
concentrate, forţe şi cupluri distribuite (uniform, liniar, parabolic,
hiperbolic etc.) pe o suprafaţă sau pe o direcţie. Aceste ipoteze se
regăsesc în condiţiile de încărcare a modelului real.
Pentru fenomenul elastic studiat şi pentru modelul de calcul analitic
creat pe baza ipotezelor simplificatoare de mai sus, se scriu ecuaţiile
diferenţiale care îl caracterizează, se pun condiţiile la limită corespunzătoare
(constrângerile sau blocajele impuse de legăturile cu mediul fix sau cu
celelalte elemente cu care se învecinează) şi condiţiile de încărcare. În cazul
problemelor depinzând de timp se adaugă celor de mai sus condiţiile
iniţiale.
Necesitatea rezolvării unor probleme complexe a condus la o sinteză
neaşteptată între soluţia analitică pe un model aproximativ şi experimentele
pe modele reale, rezultatul fiind analiza numerică. Spre deosebire de soluţia
analitică pentru un model analitic aproximativ, soluţia numerică
aproximează evoluţia unui proces fizic pornind de la un model analitic exact
modelat şi analizat cu ajutorul unor programe specializate. Modelul analitic
exact se mai întâlneşte în literatura de specialitate şi sub denumirea de
model virtual.
Modelul virtual poate fi creat în spaţiul virtual 2D sau 3D al
calculatorului cu ajutorul unui program de modelare. Acesta poate fi
analizat din punct de vedere al comportării lui sub acţiunea sarcinilor
exterioare, pentru anumite condiţii la limită şi iniţiale, cu ajutorul unui
program special care utilizează diferite metode numerice de analiză şi
rezolvare a ecuaţiilor. În final sunt furnizate soluţiile numerice
aproximative. Programul are posibilitatea de optimizare a soluţiilor prin la
Introducere


15
obţinerea unei precizii satisfăcătoare din punctul de vedere al utilizatorului
prin: schimbarea condiţiilor de încărcare, a condiţiilor la limită (acolo unde
este cazul, a condiţiilor iniţiale), a modului de aplicare a lor asupra
modelului virtual, etc.
Analiza numerică permite deci studiul unor fenomene prin variaţia
condiţiilor de testare în condiţii economice deosebit de avantajoase (mai ales
pentru acele fenomene ce nu pot fi reproduse în laborator, cum ar fi:
transferul de căldură din zona activă a unui reactor nuclear, simularea unor
condiţii de avarie sau explozii etc.). Condiţii de analiză numerică nu
necesită decât costuri de proiectare, tehnică de calcul şi softuri specializate
de analiză numerică.
Analiza numerică în ingineria modernă, s-a dezvoltat în trei direcţii
principale datorită următoarelor metode de analiză:
!"Metoda diferenţelor finite
!"Metoda elementelor finite
!"Metoda elementelor de frontieră
1. Metoda diferenţelor finite a apărut încă din timpul lui Euler şi utilizează
un model matematic diferenţial al fenomenului studiat, model care este
apoi adaptat pentru rezolvarea cu ajutorul procedeului de aproximare
locală punctiformă a variabilelor de câmp, precum şi a derivatelor lor
până la un anumit ordin. Acest procedeu de aproximare locală se
realizează cu ajutorul unei reţele rectangulare creată pe domeniul studiat.
Sistemul de ecuaţii diferenţiale cu derivate parţiale se transformă astfel
într-un sistem de ecuaţii algebrice, având ca necunoscute valorile
variabilei de câmp într-un număr finit de puncte ale domeniului studiat,
numite noduri ale reţelei de diferenţe finite. Această metodă a fost
folosită cu succes în rezolvarea unor probleme, însă datorită
dificultăţilor legate de utilizarea reţelei rectangulare de discretizare
pentru domenii complexe, nu mai este utilizată în prezent.
2. Metoda elementelor finite utilizează un model matematic integral al
fenomenului studiat, care se obţine cu ajutorul metodelor variaţionale
sau a metodei reziduurilor ponderate. Spre deosebire de metoda
diferenţelor finite, această metodă se bazează pe aproximarea locală a
variabilei de câmp pe subdomenii (porţiuni) ale domeniului studiat
(numite elemente finite). Metodele matematice folosite transformă
expresia diferenţială a problemei (ecuaţiile diferenţiale şi condiţiile la
limita domeniului) într-o formă integrală numită forma variaţională sau
''forma moale'', care include o parte din condiţiile la limită ale
problemei. De exemplu, teorema de staţionaritate a energiei potenţiale
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 16
elastice în studiul stării de tensiuni şi deformaţii a unui corp elastic poate
fi considerată o astfel de formă variaţională. Prin folosirea modelului
integral precum şi a unor funcţii de aproximare continue pentru variabila
de câmp, respectiv a unor funcţii de interpolare continue pentru
geometria elementelor finite, pot fi discretizate practic domenii oricât de
complexe.
3. Metoda elementelor de frontieră utilizează de asemenea un model
matematic integral al fenomenului studiat. Această metodă a apărut ca o
alternativă a metodei elementelor finite pentru soluţionarea unor
probleme ce nu pot fi rezolvate cu ajutorul metodei elementelor finite,
cum ar fi de exemplu: probleme cu gradienţi foarte mari pe frontiera
domeniului, cu discontinuităţi şi concentratori de tensiuni, probleme cu
domenii infinite, etc. Spre deosebire de metoda elementelor finite,
pentru utilizarea acestei metode nu mai este necesară discretizarea
întregului domeniu studiat, ci doar a frontierei sale.
Calculul ingineresc pentru construcţii civile, industriale, structuri
navale, aviatice etc., s-a confruntat de la început cu probleme static
nedeterminate cu un număr foarte mare de grade de nedeterminare. Pentru
rezolvarea unor astfel de probleme Hreinkoff propune în anul 1941 pentru
prima dată în elasticitate metoda cadrelor prin care transformă o structură
mecanică hiperstatică (cu un număr infinit de grade de nedeterminare) într-o
structură mecanică cu număr finit de grade de grade de nedeterminare
statică.
În anul 1943 Courant prezintă o soluţie originală de rezolvare a
problemei de torsiune a lui Saint Venant, folosind pentru aceasta principiul
energiei potenţiale minime şi metoda de aproximare Ritz-Galerkin. El
introduce pentru prima dată funcţiile de aproximare, similare cu cele folosite
în prezent la elementele finite triunghiulare.
În anul 1954 Argyris prezintă o serie de lucrări prin care propune
generalizarea teoriei liniare a structurilor în scopul aplicării ei la structuri
elastice având configuraţii complexe, într-o formă uşor adaptabilă
programării pe calculator. În anul 1956 Turner prezintă rezultate deosebit
de interesante obţinute la construcţia aeronavelor Boeing, prin folosirea
diferitelor metode numerice şi a teoriei liniare a structurilor. Metoda
elementelor finite se cristalizează odată cu prezentarea lucrării lui Clough
''The finite element method in plane stress'' prezentată la cea de-a doua
conferinţă ASCE , Pitsburg, USA , 7-8 sept. 1960.
După 1960 metoda elementelor finite cunoaşte o dezvoltare foarte
puternică. Astfel, în cadrul conferinţelor internaţionale cu tema: Metode
matriceale în mecanica structurilor din 1965 şi 1968 de la Wright-
Patterson, Ohio USA, s-au prezentat o serie de comunicări ştiinţifice care
Introducere


17
au dus la dezvoltarea şi consolidarea metodei. După 1965 metoda
elementelor finite se generalizează şi în alte domenii inginereşti de interes
(mecanica fluidelor, conducţia termică, câmpul electromagnetic etc),
contribuţii în acest domeniu fiind aduse de cercetători de prestigiu ca: Visser
(1965), Wilson şi Nickell (1966), Zienkiewicz (1965-1967).
După această perioadă de cercetare şi fundamentare a metodei apar
primele monografii elaborate de iluştri cercetători şi profesori: Zienkiewicz
(1967, 1971, 1977), Desai şi Abel (1972), Oden (1972), Strang şi Fix
(1973), Cook (1974), Huebner (1975), Bathe şi Wilson (1976), Oden şi
Reddy (1976), Connor şi Brebbia (1976), Mitchell şi Wait (1977), Norie şi
Vries (1978), Chung (1978), Irons şi Ahmad (1980), Rao (1982), Batoz
(1990).
În România, în acest domeniu al aplicării şi dezvoltării metodei de
analiză cu elemente finite, s-au remarcat în ultimele două decenii: I.
Pascariu, M. Blumenfeld, I. N. Constantinescu, V. Năstăsescu, ş.a., care au
avut contribuţii valoroase şi originale în aplicarea unor programe de analiză
cu elemente finite şi în interpretarea rezultatelor obţinute.
Cercetările care se desfăşoară la ora actuală sunt orientate spre
crearea şi testarea unor noi tipuri de elemente finite care să corespundă
noilor cerinţe legate de aplicaţiile inginereşti actuale. În acest sens
progresele înregistrate de către firmele de soft în domeniul analizei cu
elemente finite sunt deosebit de mari.
O mare dezvoltare a cunoscut analiza structurilor supuse la solicitări
dinamice, precum şi calculul structurilor aflate în condiţii de neliniaritate
(geometrică, de material etc.).




1

METODA DEPLASĂRILOR ÎN STUDIUL
STRUCTURILOR STATIC NEDETERMINATE



Dintre metodele utilizate pentru studiul structurilor mecanice static
nedeterminate cu număr finit de grade de nedeterminare cele mai cunoscute
sunt: metoda eforturilor şi metoda deplasărilor. Astfel pentru un sistem de
bare:
1. Metoda eforturilor constă în transformarea sistemului static
nedeterminat dat într-un sistem static determinat numit sistem de bază, prin
eliminarea unui număr de restricţii (legături cu mediul fix sau blocaje ale
nodurilor) care este identic cu gradul de nedeterminare N şi introducerea
necunoscutelor static nedeterminate X
i
în locul acestor restricţii. Urmează
scrierea ecuaţiilor de deformaţii pentru sistemul de bază corespunzătoare
restricţiilor din sistemul real în funcţie de necunoscutele static
nedeterminate, rezultând un sistem de ecuaţii liniare de forma:
N , ... , , i , X
N
j
j ij i
2 1 0
1
0
· · δ + δ

·
(1.1)
Prin rezolvarea acestui sistem se determină necunoscutele static
nedeterminate X
i
, i=1,2,…, N, care permit în continuare determinarea
celorlalte necunoscute ale problemei: eforturi secţionale, tensiuni, deformaţii
specifice, deplasările şi rotirile diferitelor secţiuni ale barelor structurii static
nedeterminate sub acţiunii sarcinilor exterioare.
2. Metoda deplasărilor este o metodă relativ nouă de rezolvare a
sistemelor satic nedeterminate, care a stat la baza apariţiei metodei
elementelor finite. Această metodă utilizează calculul matriceal pentru
rezolvarea unui sistem de ecuaţii având ca necunoscute deplasările (rotirile)
nodurilor elementelor structurii (articulaţii, zone de rigidizare, capetele unor
tronsoane, punctele de aplicaţie ale forţelor sau cuplurilor exterioare, etc).
Metoda constă în exprimarea forţelor nodale corespunzătoare fiecărui
element în funcţie de deplasările nodale corespunzătoare şi scrierea
ecuaţiilor de echilibru ale forţelor nodale care acţionează asupra fiecărui
Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate


19
nod. Prin “asamblarea” ecuaţiilor de echilibru scrise în dimensiunea
globală a deplasărilor se obţine ecuaţia matriceală globală de echilibru a
structurii. Matricea globală corespunzătoare este singulară. Pentru ridicarea
singularităţii acesteia se introduc condiţiile la limită globale (deplasări nule
sau impuse) eliminându-se din matricea globală liniile corespunzătoare
reacţiunilor necunoscute şi respectiv coloanele corespunzătoare deplasărilor
nule sau impuse. Practic, pentru fiecare element al structurii (subdomeniu
elementar) se obţine o relaţie matriceală între forţele şi deplasările nodale
corespunzătoare, având forma:
[ ]{ ¦ { ¦
e e e
F K · δ (1.2)
în care: [ ]
e
K este matricea de rigiditate a elementului e;
{ ¦
e
δ - matricea coloană (vectorul) a deplasărilor nodale;
{ ¦
e
F - matricea coloană a forţelor nodale.
Se exprimă ecuaţiile matriceale (1.2) în dimensiunea globală a
structurii şi se asamblează (însumează membru cu membru) obţinându-se
pentru întreaga structură, o ecuaţie matriceală globală de forma:
[ ]{ ¦ { ¦ P K · δ (1.3)
în care: [ ] K este matricea globală de rigiditate a structurii ;
{ ¦ δ - matricea coloană globală a deplasărilor nodale a structurii;
{ ¦ P - matricea coloană a încărcărilor (sarcinilor direct aplicate).
Matricea globală de rigiditate a structurii [K] este o matrice pătratică
singulară n × n (n este numărul deplasărilor nodurilor structurii sau
coordonatele generalizate). Eliminând liniile corespunzătoare reacţiunilor
necunoscute, respectiv coloanele corespunzătoare blocajelor sau deplasărilor
impuse nodurilor, se obţine o matrice pătratică nesingulară N × N (N este
numărul deplasărilor necunoscute ale nodurilor structurii) .


1.1. Sisteme static nedeterminate de tip bară cu secţiune
variabilă solicitate la întindere-compresiune

Enunţ: Se consideră o bară dreaptă articulată la ambele capete formată
din patru tronsoane având secţiunile: 4A; 3A; 2A; A şi lungimile: a; 1,5a ;
2a respectiv 2,25a , solicitată de un sistem format din trei forţe axiale: P,
2P, 3P, ca în figura 1.1. Se cere să se determine reacţiunile din nodurile 0
şi 4 precum şi deplasările nodurilor 1, 2 şi 3.

Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice

20









Pentru rezolvarea acestei probleme simplu static nedeterminate se
prezintă în continuare atât metoda eforturilor cât şi metoda deplasărilor.

Metoda eforturilor – algoritm de calcul. Fiind un sistem simplu static
nedeterminat, se suprimă legătura din nodul 4 şi se înlocuieşte cu
necunoscuta static nedeterminată H
4
=X, obţinându-se sistemul de bază din
figura 1.2.a.
Ecuaţia de echilibru a forţelor axiale în sistemul de bază se scrie:
X P H X P P P H F
X
− − · ⇒ · + + + + ⇔ ·

6 0 2 3 0
0 0
. (1.4)
A doua ecuaţie se obţine din condiţia anulării deplasării nodului 4 în
sistemul de bază:
0
4
1
4
· ·


· i
L
i
i
i
EA
dx N
u . (1.5)
Întrucât eforturile axiale N şi rigidităţile EA sunt constante pentru
fiecare tronson al barei, ecuaţia (1.5) se mai scrie:
0
4
1
·

· i i
i i
EA
L N
, (1.6)
unde valorile N
i
, L
i
, A
i
pentru fiecare tronson sunt constante (tabelul 1.1)
Diagrama de eforturi axiale (funcţie de X) este dată în figura 1.2.b.
Introducând valorile din tabelul 1.1. în ecuaţia (1.6) se obţine
necunoscuta static nedeterminată:
H
4
=X = - P. (1.7)



3P
2P
P
A
3A
4A
0
2,25a
2a
1,5a a
Fig.1.1
2A
1
2
3
4
H
0
H
4
Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate


21



















Tabelul 1.1
Tronsonul i între nodurile:
0 -1 1 - 2 2 - 3 3 - 4
N
i
X+6P X+3P X+P X
L
i
a 1,5a 2a 2,25a
A
i
4A 3A 2A A

Din ecuaţia (1.4) rezultă reacţiunea din nodul 0:
H
0
= -5P. (1.8)
Deplasările nodurilor 1, 2 respectiv 3 se determină astfel:

EA
Pa
,
A E
a , ) P X (
u
EA
L N
u u
EA
Pa
,
A E
a , ) P X (
u
EA
L N
u u
EA
Pa
,
A E
a ) P X (
EA
L N
u
25 2
25 2
25 2
3
5 1 3
25 1
4
6
2
3
3 3
2 3
1
2
2 2
1 2
1
1 1
1
·

+
+ · + ·
·

+
+ · + ·
·

+
· ·
(1.9)
3P
2P
P
A
3
4
0
2,25a
2a
1,5a a
a.
2
1
2
3
4
H
0
H
4
=X
x
0
Fig.1.2
4
1
2
3
X+3
X+6P
X+P
X
N
x
b.
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice

22
Metoda deplasărilor – algoritm de calcul. Se consideră un element de
bară de secţiune constantă A
e
, de lungime L
e
, delimitat de nodurile i şi j
(fig. 1.3) pentru care se notează:
!"cu u
i
şi u
j
deplasările nodurilor i şi j;
!"cu F
e
xi
şi F
e
xj
forţele nodale elementale din nodurile i şi j.








Se observă că forţa nodală corespunzătoare nodului j , F
e
xj
coincide cu
efortul secţional axial N
j
, iar forţa nodală corespunzătoare nodului i , F
e
xi

este egală cu efortul secţional axial N
i
, cu semn schimbat (fig.1.1.3):
F
e
xj
= N
j
; F
e
xi
=- N
i .
(1.10)
Se exprimă deformaţia elementului e (∆L
ij
) şi forţele nodale (F
e
xj
şi
F
e
xi
) în funcţie de deplasările nodale u
i
şi u
j
astfel:
( )
( ) ( )
j i
e
e
j
e
xj j i
e
e
i
e
xi
j i
e
e
j i
e
e
j
e
e
i
i j j i
u u
L
EA
N F ; u u
L
EA
N F
u u
L
EA
N N
EA
L N
EA
L N
u u L
− − · · − · − · ⇒
− − · · ⇒ · · − · ∆

(1.11)
Relaţia dintre forţele nodale şi deplasări (1.1.5) se mai scrie sub forma
matriceală astfel:

¹
'
¹
¹
'
¹
]
]
]



·
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
'
¹
j
i
e
e
e
xj
e
xi
u
u
L
EA
F
F
1 1
1 1
(1.11’)

Se consideră fiecare dintre cele patru tronsoane ale barei ca fiind
elemente de acest tip pentru care se scriu relaţiile forţelor nodale în funcţie
de deplasări, obţinându-se expresiile din tabelul 1.2. Se scriu apoi ecuaţiile
de echilibru dintre forţele nodale corespunzătoare fiecărui element şi
sarcinile exterioare pentru fiecare nod. La scrierea acestor ecuaţii se ţine
seama că forţele nodale care acţionează asupra elementelor şi cele care
acţionează asupra nodurilor au sensuri opuse conform principiului al treilea
al mecanicii (compară figura 1.3 cu 1.5):
j

i

u
i u
j
F
xj
F
xi
A
e
L
e
Fig. 1.3
j
i

A
e
L
e
Fig. 1.4
N
i

N
j

Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate


23











Tabelul 1.2
Nodurile
elementului Element
i j

L
e


A
e


F
e
xi

F
e
xj

1 0 1 a 4A 4EA(u
0
-u
1
)/a -4EA(u
0
-u
1
)/a
2 1 2 1,5a 3A 2EA(u
1
-u
2
)/a -2EA(u
1
-u
2
)/a
3 2 3 2a 2A EA(u
2
-u
3
)/a -EA(u
2
-u
3
)/a
4 3 4 2,25a A 4EA(u
3
-u
4
)/9a -4EA(u
3
-u
4
)/9a

Ecuaţiile de echilibru al forţelor nodale, pentru fiecare nod, se scriu
astfel:
!"nodul 0: ( )
0 1 0 0
1
4
0 H u u
a
EA
H F
xo
− · − − ⇔ · + − (1.12)
!"nodul 1: ( ) ( ) P u u
a
EA
u u
a
EA
P F F
x x
3
2 4
0 3
1 2 1 0
2
1
1
1
− · − − − ⇔ · + − − (1.13)
!"nodul 2:
( ) ( ) P u u
a
EA
u u
a
EA
P F F
x x
2
2
0 2
3 2 2 1
3
2
2
2
− · − − − ⇔ · + − − (1.14)
!"nodul 3:
( ) ( ) P u u
a
EA
u u
a
EA
P F F
x x
− · − − − ⇔ · + − −
4 3 3 2
4
3
3
3
9
4
0 (1.15)
!"nodul 4:
( )
4 4 3 4
4
4
9
4
0 H u u
a
EA
H F
x
− · − ⇔ · + − (1.16)
Rezultă un sistem de cinci ecuaţii cu cinci necunoscute: H
0
, H
4
, u
1
,
u
2
, u
3
, care se mai scrie matriceal sub forma:
H
0
Nodul 0
F
1
x0
3P

Nodul 1
F
1
x1
F
2
x1
2P

Nodul 2
F
2
x2
F
3
x2
P

Nodul 3
F
3
x3
F
4
x3 H
Nodul 4
F
4
x4
Fig. 1.5
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice

24
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹





·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]
]
]






4
0
4
3
2
1
0
2
3
9 4 9 4 0 0 0
9 4 9 13 1 0 0
0 1 3 2 0
0 0 2 6 4
0 0 0 4 4
H
P
P
P
H
u
u
u
u
u
/ /
/ /
a
EA
(1.17)
Dacă în ecuaţiile (1.12) - (1.16) se introduc condiţiile la limită:
u
0
= u
4
=0 (1.18)
şi se elimină din ecuaţia matriceală (1.17) liniile 1 şi 5 corespunzătoare
reacţiunilor necunoscute (H
0
şi H
4
)

respectiv coloanele 1 şi 5
corespunzătoare deplasărilor nule (u
0
= u
4
=0), rezultă următoarea ecuaţie
matriceală:
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
'
¹



·
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]




P
P
P
u
u
u
/
a
EA
2
3
9 13 1 0
1 3 2
0 2 6
3
2
1
(1.19)
sau sub forma generală:
[ ]{ ¦ { ¦ P K · δ (1.19’)
în care [K] este matricea de rigiditate a sistemului:
[ ]
]
]
]
]
]




·
9 13 1 0
1 3 2
0 2 6
/
a
EA
K
Înmulţind ecuaţia (1.1.19’) cu matricea inversă [K]
-1
se obţine
vectorul deplasărilor necunoscute: { ¦ [ ] { ¦ P K
1 −
· δ .

În urma efectuării calculelor se obţine matricea inversă:
[ ]
]
]
]
]
]

− ·

14 6 2
6 3 26 9 26
2 9 26 3 10
128
9
1
/ /
/ /
EA
a
K (1.20)
Vectorul deplasărilor necunoscute conform (1.1.16) este:
Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate


25

¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
'
¹
·
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
'
¹




]
]
]
]
]

− ·
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
'
¹
25 2
25 2
25 1
2
3
14 6 2
6 3 26 9 26
2 9 26 3 10
128
9
3
2
1
,
,
,
EA
Pa
P
P
P
/ /
/ /
EA
a
u
u
u
. (1.21)
Din ecuaţiile (1.12) şi (1.16) rezultă reacţiunile din nodurile 0 şi 4:
( ) ( ) P u u
a
EA
H ; P u u
a
EA
H − · − · − · − − ·
3 4 4 0 1 0
9
4
5
4
(1.22)
Rezultatele obţinute prin cele două metode sunt identice, dar
algoritmizarea metodei deplasărilor permite crearea unor programe de
calcul cu care se poate rezolva orice problemă de acest tip.
Aplicaţii propuse
Să se rezolve prin metoda eforturilor şi metoda deplasărilor
problemele simplu static nedeterminate (reacţiunile din nodurile 0 şi 4 şi
deplasările nodurilor 1, 2 şi 3) din figurile 1.6 şi 1.7:
Aplicaţia 1







Rezultate:
N
0-1
=- 0,2857 P; N
1-2
=- 2,2857 P;
N
2-3
= 0,7143 P; N
3-4
= 1,7143 P
EA
Pa
, u ;
EA
Pa
, u ;
EA
Pa
, u 4284 3 28565 6 5714 0
3 2 1
− · − · − ·


Aplicaţia 2







2P 3P P
3
2
A
0
6a 4a 5a 2a
Fig.1.6
A
1
2
3
4
P
4P 2P
2A
A
2A
1
5a 4a 2a 3a
Fig.1.7
3A 2 3 4
5
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice

26
Rezultate:
N
1-2
=1,9773 P; N
2-3
=2,9773 P;
N
3-4
=- 1,0227 P; N
4-5
= -3,0227 P
EA
Pa
, u ;
EA
Pa
, u ;
EA
Pa
, u 5565 7 9202 8 9658 2
3 3 2
· · ·


1.2. Sisteme static nedeterminate plane din bare articulate în
noduri, solicitate axial

Enunţ: Se consideră un element de bară articulat la capete şi supus la
eforturi de întindere - compresiune, având secţiunea constantă A
e
, lungimea
L
e
şi nodurile i şi j la capete (fig. 1.8). Aşa cum s-a arătat la paragraful 1.a,
se exprimă forţele nodale corespunzătoare fiecărui element în sistemul de
coordonate local xy O
1
(unde x O
1
coincide cu axa barei), în funcţie de
deplasările nodale u
i
şi u
j
astfel:
¹
'
¹
¹
'
¹
]
]
]



·
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
'
¹
j
i
e
e
e
xj
e
xi
u
u
L
EA
F
F
1 1
1 1
(1.23)
Dacă se notează cu
j j i i
v , u , v , u deplasările în sistemul local ale
nodurilor i şi j după două direcţii perpendiculare (după x O
1
respectiv y O
1
,
figura 1.8), atunci relaţia (1.23) între forţele nodale corespunzătoare fiecărui
element
e
yj
e
xj
e
yi
e
xi
F , F , F , F şi deplasările nodale corespunzătoare
j j i i
v , u , v , u se scrie sub formă matriceală astfel:

¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]



·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
j
j
i
i
e
e
e
yj
e
xj
e
yi
e
xi
v
u
v
u
L
EA
F
F
F
F
0 0 0 0
0 1 0 1
0 0 0 0
0 1 0 1
(1.24)
În relaţia (1.24) forţele nodale corespunzătoare fiecărui element
perpendiculare pe axa barei
e
yj
e
yi
F , F sunt nule.
Relaţia (1.24) se mai scrie :
{ ¦ [ ] { ¦
e e e
K F δ ⋅ · (1.24')
Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate


27

















Deplasările
j j i i
v , u , v , u din sistemul local xy O
1
se pot exprima în
funcţie de deplasările u
i
, v
i
, u
j
, v
j
din sistemul global Oxy şi de unghiul α
dintre axa x O a sistemului local şi axa Ox a sistemului global astfel:
α + α − · α + α − ·
α + α · α + α ·
cos v sin u v ; cos v sin u v
sin v cos u u ; sin v cos u u
j j j i i i
j j j i i i
(1.25)
Notând m sin , cos · α · α ! , relaţiile (1.25) se scriu matriceal:
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]



·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
j
j
i
i
j
j
i
i
v
u
v
u
m
m
m
m
v
u
v
u
!
!
!
!
0 0
0 0
0 0
0 0
(1.26)
sau sub formă generală:
{ ¦ [ ] { ¦
e e
T δ ⋅ · δ , (1.26')
unde [T] este matricea de transfer din sistemul local xy O
1
în sistemul de
axe global Oxy.

x
y
j
u
i
v
j
v
e
xi
F
e
xj
F
i
u
Fig.1.8
y
x
α
u
i
v
i
u
j
v
j
O
O
1
i
j
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 28














Deoarece [ ] [ ] [ ] I T T
t
· ⋅ rezultă că transpusa matricei de transfer este
egală cu inversa ei. Forţele nodale corespunzătoare fiecărui element din
sistemul local xy O
1
se pot exprima în mod analog (cum s-au exprimat
deplasările) în funcţie de forţele nodale corespunzătoare fiecărui element din
sistemul global Oxy (fig. 1.9), astfel:
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]



·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
e
xi
e
xi
e
xi
e
xi
e
yj
e
xj
e
yi
e
xi
F
F
F
F
m
m
m
m
F
F
F
F
!
!
!
!
0 0
0 0
0 0
0 0
(1.27)
sau sub formă generală: { ¦ [ ] { ¦
e e
F T F ⋅ · . (1.27’)
Înlocuind aceste rezultate în (1.24') se obţine relaţia matriceală:
[ ] { ¦ [ ] [ ] { ¦
e e e
T K F T δ ⋅ ⋅ · ⋅ . (1.28)
Înmulţind la stânga relaţia (1.28) cu matricea [ ] [ ]
t
T T ·
−1
se obţine:
[ ] [ ] { ¦ [ ] [ ] [ ] { ¦
e e e
T K T F T T δ ⋅ ⋅ · ⋅ ⋅
− − 1 1
. (1.29)
Se notează cu [ ] [ ] [ ] [ ] T K T K
e e
⋅ ·
−1
matricea de rigiditate a
elementului în coordonate globale. Înlocuind se obţine:
[ ]
]
]
]
]
]
]




]
]
]
]
]
]




]
]
]
]
]
]



·
!
!
!
!
!
!
!
!
m
m
m
m
m
m
m
m
L
EA
K
e
e
e
0 0
0 0
0 0
0 0
0 0 0 0
0 1 0 1
0 0 0 0
0 1 0 1
0 0
0 0
0 0
0 0
(1.30)
x
y
e
yi
F
e
xj
F
Fig.1.9
y
x
α
e
xi
F
e
xi
F
e
yj
F
e
xj
F
O
O
1

j
i
0 · ·
e
yj
e
yi
F F
Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate


29
Efectuând înmulţirile din expresia (1.30) se obţine expresia generală
a matricei de rigiditate în coordonate globale pentru acest tip de element:
[ ]
]
]
]
]
]
]

− −
− −
− −
− −
·
2 2
2 2
2 2
2 2
m m m m
m m
m m m m
m m
L
EA
K
e
e
e
! !
! ! ! !
! !
! ! ! !
(1.31)
Studiind expresia matricei de rigiditate în coordonate globale (1.31)
se observă următoarele proprietăţi:
!"elementele de pe diagonala principală sunt pozitive;
!"suma elementelor situate pe linii şi pe coloane este nulă;
!"matricea este simetrică în raport cu diagonala principală.
S-a obţinut astfel o relaţie între forţele şi deplasările nodale
corespunzătoare fiecărui element pentru elementul de tip bară solicitat axial,
în coordonate globale (care se regăseşte în metoda elementelor finite) de
forma:
{ ¦ [ ] { ¦
e e e
K F δ ⋅ · (1.32)

Aplicaţie
Enunţ: Se consideră un sistem static nedeterminat format din şapte
bare rigide articulate în noduri (o grindă cu zăbrele), barele având secţiune
constantă şi mult mai mică în raport cu lungimea lor. În nodul 5 acţionează
forţele P şi 2P ca în figura 1.10. Să se determine reacţiunile din
articulaţiile 1, 2 şi din reazemul 3, precum şi deplasările pe cele două direcţii
(orizontală şi verticală) ale nodurilor 3,4 şi 5.
Pentru rezolvarea acestei probleme de două ori static nedeterminată se
utilizează atât metoda eforturilor cât şi metoda deplasărilor.

a
Fig.1.10
1

2

3

4

5

2P
P
a
a
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 30
Metoda eforturilor – algoritm de calcul. Structura mecanică din
figura 1.10 este un sistem de două ori static nedeterminat exterior. Folosind
metoda eforturilor se alege ca sistem de bază sistemul obţinut prin
suprimarea legăturii din nodul 2 (articulaţie) unde se introduc necunoscutele
static nedeterminate X
1
şi X
2
(fig. 1.11).
Ecuaţiile de echilibru al forţelor aplicate şi de legătură se scriu pentru
sistemul de bază astfel:
; P a V a aX M
; X P V V F
; X P H F
z
y
x
0 4 0
0 2 0
0 0
3 1 1
2 3 1
1 1
· − + ⇔ ·
· + − + ⇔ ·
· + + ⇔ ·



(1.33)














Acesta este un sistem de trei ecuaţii cu cinci necunoscute. Celelalte
două ecuaţii se obţin din condiţiile deplasării nodului 2 după cele două
direcţii (ale necunoscutelor X
1
şi X
2
), pentru sistemul de bază: aceste
deplasări trebuie să fie identice cu cele din sistemul real, adică:
0
0
2 22 1 21 20 2
2 12 1 11 10 1
· δ + δ + δ · δ
· δ + δ + δ · δ
X X
; X X
(1.34)
unde:
!"δ
10
, δ
20
reprezintă deplasarea nodului 2 în sistemul de bază pe
direcţia lui X
1
respectiv deplasarea pe direcţia lui X
2
sub acţiunea forţelor
exterioare P şi 2P;
!"δ
11
- deplasarea nodului 2 pe direcţia lui X
1
sub acţiunea unei forţe
X
1
=1, în sistemul de bază;
!"δ
12
- deplasarea nodului 2 pe direcţia lui X
1
sub acţiunea unei forţe
X
2
=1, în sistemul de bază;
X
2
a
Fig.1.11
1

2

3

4

5

2P
P
a
a
X
1
V
3
V
1
H
1
x
y
Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate


31
!"δ
21
- deplasarea nodului 2 pe direcţia lui X
2
sub acţiunea unei forţe
X
1
= 1, în sistemul de bază (conform teoremei lui Maxwell: δ
12

21
);
!"δ
22
- deplasarea nodului 2 pe direcţia lui X
2
sub acţiunea unei forţe
X
2
=1, în sistemul de bază.
Aceste deplasări se determină prin metoda Mohr-Maxwell:
∑ ∑
· ·
· · δ · δ
7
1
7
1
0
0
2 1
p p
i jp ip
ij
p p
p ip p
i
, j , i ;
EA
L n n
;
EA
L n N
(1.34')
unde:
- N
0p
sunt eforturile din barele sistemului de bază sub acţiunea forţelor
exterioare P şi 2P (fig. 1.12), p=1,2,…,7;
- n
1p
, n
2p
- eforturile din barele sistemului de bază sub acţiunea unei
forţe X
1
=1 (fig. 1.13), respectiv a unei forţe X
2
=1 (fig. 1.14), p=1,2,…,7.
Utilizând metoda izolării nodurilor se determină aceste eforturi
obţinându-se valorile corespunzătoare din figurile 1.12, 1.13 şi 1.14.
























-2P
Fig.1.12
1

2

3

4

5

2P
P
P
3P
4P

2P

-P

-2P
2 2 P
-2 2 P
-2P
1
Fig.1.13
1

2

3

4

5
1
0
-1

1

-1

1
- 2
0
X
1
=1

0
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 32












Se calculează deplasările δ
10
, δ
20
, δ
11
, δ
21

12
şi δ
22
şi rezultă:
( )
( )
EA
a
L n n
EA
EA
a
L n n
EA
EA
a
L n n
EA
EA
Pa
L n N
EA
EA
Pa
L n N
EA
p
p p p
p
p p p
p
p p p
p
p p p
p
p p p
· · δ
− · · δ · δ
+ · · δ
· · δ
− − · · δ





·
·
·
·
·
7
1
2 2 22
7
1
2 1 21 12
7
1
1 1 11
7
1
2 0 20
7
1
1 0 10
1
1
2 2 3
1
2
1
2 4 3
1
(1.35)
Se introduc aceste valori în ecuaţiile (1.34). Rezolvând acest sistem
obţinem următoarele valori pentru necunoscutele X
1
şi X
2
:
P , P X ; P , P X 62132 0
2 2 2
3
37868 1
2 2 2
2 4 1
2 1
− ·
+
− · ·
+
+
· (1.36)
Din ecuaţiile (1.33) rezultă celelalte necunoscute ale problemei (fig. 1.15):
P , V X P V
V V X P V
; P , H X P H
62132 2 4
0 0 2
37868 2
3 1 3
1 3 2 1
1 1 1
· ⇒ − ·
· ⇒ · − − ·
− · ⇒ − − ·
(1.37)
Utilizând metoda izolării nodurilor se determină eforturile din barele
sistemului real obţinându-se valorile corespunzătoare din figura 1.15.

0
Fig.1.14
1

2

3

4
0
0
-1

-1
0
0
X
2
=1

0
5

Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate


33


















Pentru a calcula deplasările nodurilor 3, 4, 5 se utilizează metoda
Mohr Maxwell:
∑ ∑ ∑ ∑
∑ ∑ ∑ ∑
∑ ∑
· · · ·
· · · ·
· ·
p
p Vp p
p p
p Vp p
p
p Vp p
p p
p Vp p
p
p Hp p
p p
p Hp p
p
p Hp p
p p
p Hp p
p
p Hp p
p p
p Hp p
L n N
EA EA
L n N
v L n N
EA EA
L n N
v
L n N
EA EA
L n N
u ; L n N
EA EA
L n N
u
L n N
EA EA
L n N
u
5
5
5 4
4
4
5
5
5 4
4
4
3
3
3
1 1
1 1
1

(1.38)
unde:
!"N
p
sunt eforturile din barele sistemului real dat sub acţiunea
forţelor exterioare date şi de legătură, calculate mai sus şi ale căror valori
sunt date în figura 1.15;
!"n
3Hp
sunt eforturile din barele sistemului de bază, sub acţiunea unei
forţe X=1 aplicată în nodul 3 pe direcţia deplasării pe orizontală a acestuia
(u
3
) (fig. 1.16);
!"n
4Hp
sunt eforturile din barele sistemului de bază, sub acţiunea unei
forţe X=1 aplicată în nodul 4 pe direcţia deplasării pe orizontală a acestuia
(u
4
) (fig. 1.17);
Fig.1.15
1

2

3

4

5

2
P
V
1
3P
H
1
=-2,37868P

0
0,87868P
-2P
H
2
V
2
-0,62132P

2,37868P

-2,82843P

V
3
H
2
=1,37868P

V
2
=-0,62132P

V
1
=0

H
1
V
3
=2,62132P

Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 34
!"n
4Vp
sunt eforturile din barele sistemului de bază, sub acţiunea unei
forţe X=1 aplicată în nodul 4 pe direcţia deplasării pe verticală a acestuia
(v
4
) (fig. 1.18);
!"n
5Hp
sunt eforturile din barele sistemului de bază, sub acţiunea unei
forţe X=1 aplicată în nodul 5 pe direcţia deplasării pe orizontală a acestuia
(u
5
) (fig. 1.19);
!"n
5Vp
sunt eforturile din barele sistemului de bază, sub acţiunea unei
forţe X=1 aplicată în nodul 5 pe direcţia deplasării pe verticală a acestuia
(v
5
) (fig. 1.20).
































1
Fig.1.16
1

2

3

4

5
1
0
-1

1

-1

1
- 2
0
X=1

0
0
Fig.1.17
1

2

3

4

5
1
0 -1

0
0
0
X=1

0
1
Fig.1.18
1

2

3

4

5
0
0
+1

0

0
0
X=1

0
Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate


35





















Înlocuind valorile eforturilor corespunzătoare din figurile 1.15, 1.16,
1.17, 1.18, 1.19 şi respectiv 1.20 rezultă deplasările nodurilor 3, 4 şi 5:
.
EA
Pa
, L n N
EA
v
;
EA
Pa
, L n N
EA
v
;
EA
Pa
, L n N
EA
u
;
EA
Pa
, L n N
EA
u
;
EA
Pa
L n N
EA
u
p
p Vp p
p
p Vp p
p
p Hp p
p
p Hp p
p
p Hp p
03554 13
1
62132 0
1
37868 5
1
37868 2
1
2
1
7
1
5 5
7
1
4 4
7
1
5 5
7
1
4 4
7
1
3 3
− · ·
− · ·
− · ·
· ·
− · ·





·
·
·
·
·
(1.39)
Metoda deplasărilor - algoritm de calcul. Pentru aplicaţia dată,
valorile elementelor matricei de transfer sunt date în tabelul 1.3, pentru
fiecare element definit între nodul i şi j, ca în figura 1.21.
0
Fig.1.19
1
2
3
4
5
1
1 -1

1
0
X=1

0
1
Fig.1.20
1

2

3

4

5

0
-1
-2

1

0
-
X=1

1
2
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 36













Tabelul 1.3
Nodurile i- j Coordonatele nodurilor
în Oxy
Element
i j x
i
y
i
x
j
y
j

) (cosα
!

) (sin
m
α

L
e
e1 1 2 0 a 0 0 0 -1 a
e2 1 4 0 a a a 1 0 a
e3 2 4 0 0 a a
2 2 / 2 2 / a 2
e4 2 3 0 0 a 0 1 0 a
e5 3 4 a 0 a a 0 1 a
e6 3 5 a 0 2a a 2 2 / 2 2 / a 2
e7 4 5 a a 2a a 1 0 a

Ţinând seama de expresia generală a matricei de rigiditate (1.31),
relaţiile dintre forţele şi deplasările nodale se scriu pentru fiecare element
astfel:
!"elementul e1:
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]



·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
2
2
1
1
1
2
1
2
1
1
1
1
1 0 1 0
0 0 0 0
1 0 1 0
0 0 0 0
v
u
v
u
a
EA
F
F
F
F
e
y
e
x
e
y
e
x
(1.40)
!"elementul e2:
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]



·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
4
4
1
1
2
4
2
4
2
1
2
1
0 0 0 0
0 1 0 1
0 0 0 0
0 1 0 1
v
u
v
u
a
EA
F
F
F
F
e
y
e
x
e
y
e
x
(1.41)
y
e1
Fig.1.21
1

2

3

4

5

2P
P
x
e2
e3
e4
e5
e6
e7
O
Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate


37
!"elementul e3:
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]

− −
− −
− −
− −
·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
4
4
2
2
3
4
3
4
3
2
3
2
1 1 1 1
1 1 1 1
1 1 1 1
1 1 1 1
2 2
v
u
v
u
a
EA
F
F
F
F
e
y
e
x
e
y
e
x
(1.42)
!"elementul e4:
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]



·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
3
3
2
2
4
3
4
3
4
2
4
2
0 0 0 0
0 1 0 1
0 0 0 0
0 1 0 1
v
u
v
u
a
EA
F
F
F
F
e
y
e
x
e
y
e
x
(1.43)
!"elementul e5:
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]



·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
4
4
3
3
5
4
5
4
5
3
5
3
1 0 1 0
0 0 0 0
1 0 1 0
0 0 0 0
v
u
v
u
a
EA
F
F
F
F
e
y
e
x
e
y
e
x
(1.44)
!"elementul e6:
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]

− −
− −
− −
− −
·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
5
5
3
3
6
5
6
5
6
3
6
3
1 1 1 1
1 1 1 1
1 1 1 1
1 1 1 1
2 2
v
u
v
u
a
EA
F
F
F
F
e
y
e
x
e
y
e
x
(1.45)
!"elementul e7:
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]



·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
5
5
4
4
7
5
7
5
7
4
7
4
0 0 0 0
0 1 0 1
0 0 0 0
0 1 0 1
v
u
v
u
a
EA
F
F
F
F
e
y
e
x
e
y
e
x
(1.46)

Ecuaţiile de echilibru al forţelor nodale elementale şi a forţelor
exterioare pentru fiecare nod se scriu astfel (fig.1.22):

!"nodul 1:
1
2
1
1
1
1
2
1
1
1
V F F
H F F
e
y
e
y
e
x
e
x
· +
· +
(1.47)
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 38
!"nodul 2:
2
4
2
3
2
1
2
2
4
2
3
2
1
2
V F F F
H F F F
e
y
e
y
e
y
e
x
e
x
e
x
· + +
· + +
(1.48)
!"nodul 3:
3
6
3
5
3
4
3
6
3
5
3
4
3
0
V F F F
F F F
e
y
e
y
e
y
e
x
e
x
e
x
· + +
· + +
(1.49)
!"nodul 4:
0
0
7
4
5
4
3
4
2
4
7
4
5
4
3
4
2
4
· + + +
· + + +
e
x
e
x
e
y
e
y
e
x
e
x
e
x
e
x
F F F F
F F F F
(1.50)
!"nodul 5:
P F F
P F F
e
y
e
y
e
x
e
x
2
7
5
6
5
7
5
6
5
− · +
· +
(1.51)























Ecuaţiile de echilibru global se obţin exprimând relaţiile
matriceale (1.40, …, 1.46) sub forma dimensiunilor globale (în coordonate
globale), cu matricele coloană globale ale forţelor şi deplasărilor nodale:
{ ¦ { ¦
t
e
y
e
x
e
y
e
x
e
y
e
x
e
y
e
x
e
y
e
x G
e
F F F F F F F F F F F
5 5 4 4 3 3 2 2 1 1
· (1.52)
{ ¦ { ¦
t
G
e
v u v u v u v u v u
5 5 4 4 3 3 2 2 1 1
· δ (1.53)
Obţinem relaţii matriceale în coordonate globale pentru fiecare element:
V
1
Nodul 1
1
1
e
y
F
x
y

1
1
e
x
F
2
1
e
x
F
2
1
e
y
F
H
1
V
2
Nodul 2
1
2
e
y
F
x
y

1
2
e
x
F
3
2
e
x
F
3
2
e
y
F
H
2
4
2
e
y
F
4
2
e
x
F
V
3
Nodul 3
6
3
e
y
F
x
y

6
3
e
x
F
4
3
e
x
F
4
3
e
y
F
5
3
e
y
F
5
3
e
x
F
Fig. 1.22
Nodul 4
2
4
e
y
F
x
y

2
4
e
x
F
3
4
e
x
F
3
4
e
y
F
5
4
e
y
F
5
4
e
x
F
7
4
e
y
F
7
4
e
x
F
6
5
e
x
F
7
5
e
x
F
y

x
Nodul 5
7
5
e
y
F
6
5
e
y
F
P

2P

Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate


39
!"elementul 1:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]



·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
5
5
4
4
3
3
2
2
1
1
1
2
1
2
1
1
1
1
1 0 1 0
0 0 0 0
1 0 1 0
0 0 0 0
0
0
0
0
0
0
v
u
v
u
v
u
v
u
v
u
. . . . . . . . . .
. . . . . . . . . .
. . . . . . . . . .
. . . . . . . . . .
. . . . . . . . . .
. . . . . . . . . .
. . . . . .
. . . . . .
. . . . . .
. . . . . .
a
EA
F
F
F
F
e
y
e
x
e
y
e
x
(1.54)
!"elementul 2:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]



·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
5
5
4
4
3
3
2
2
1
1
2
4
2
4
2
1
2
1
0 0 0 0
0 1 0 1
0 0 0 0
0 1 0 1
0
0
0
0
0
0
v
u
v
u
v
u
v
u
v
u
. . . . . . . . . .
. . . . . . . . . .
. . . . . .
. . . . . .
. . . . . . . . . .
. . . . . . . . . .
. . . . . . . . . .
. . . . . . . . . .
. . . . . .
. . . . . .
a
EA
F
F
F
F
e
y
e
x
e
y
e
x
(1.55)
!"elementul 3:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]

− −
− −
− −
− −
·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
5
5
4
4
3
3
2
2
1
1
3
4
3
4
3
2
3
2
1 1 1 1
1 1 1 1
1 1 1 1
1 1 1 1
2 2
0
0
0
0
0
0
v
u
v
u
v
u
v
u
v
u
. . . . . . . . . .
. . . . . . . . . .
. . . . . .
. . . . . .
. . . . . . . . . .
. . . . . . . . . .
. . . . . .
. . . . . .
. . . . . . . . . .
. . . . . . . . . .
a
EA
F
F
F
F
e
y
e
x
e
y
e
x
(1.56)
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 40
!"elementul 4:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]



·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
5
5
4
4
3
3
2
2
1
1
4
3
4
3
4
2
4
2
0 0 0 0
0 1 0 1
0 0 0 0
0 1 0 1
0
0
0
0
0
0
v
u
v
u
v
u
v
u
v
u
. . . . . . . . . .
. . . . . . . . . .
. . . . . . . . . .
. . . . . . . . . .
. . . . . .
. . . . . .
. . . . . .
. . . . . .
. . . . . . . . . .
. . . . . . . . . .
a
EA
F
F
F
F
e
y
e
x
e
y
e
x
(1.57)
!"elementul 5:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]



·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
5
5
4
4
3
3
2
2
1
1
5
4
5
4
5
3
5
3
1 0 1 0
0 0 0 0
1 0 1 0
0 0 0 0
0
0
0
0
0
0
v
u
v
u
v
u
v
u
v
u
. . . . . . . . . .
. . . . . . . . . .
. . . . . .
. . . . . .
. . . . . .
. . . . . .
. . . . . . . . . .
. . . . . . . . . .
. . . . . . . . . .
. . . . . . . . . .
a
EA
F
F
F
F
e
y
e
x
e
y
e
x
(1.58)
!"elementul 6:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]

− −
− −
− −
− −
·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
5
5
4
4
3
3
2
2
1
1
6
5
6
5
6
3
6
3
1 1 1 1
1 1 1 1
1 1 1 1
1 1 1 1
2 2
0
0
0
0
0
0
v
u
v
u
v
u
v
u
v
u
. . . . . .
. . . . . .
. . . . . . . . . .
. . . . . . . . . .
. . . . . .
. . . . . .
. . . . . . . . . .
. . . . . . . . . .
. . . . . . . . . .
. . . . . . . . . .
a
EA
F
F
F
F
e
x
e
x
e
y
e
x
(1.59)
Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate


41
!"elementul 7:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]



·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
5
5
4
4
3
3
2
2
1
1
7
5
7
5
7
4
7
4
0 0 0 0
0 1 0 1
0 0 0 0
0 1 0 1
0
0
0
0
0
0
v
u
v
u
v
u
v
u
v
u
. . . . . .
. . . . . .
. . . . . .
. . . . . .
. . . . . . . . . .
. . . . . . . . . .
. . . . . . . . . .
. . . . . . . . . .
. . . . . . . . . .
. . . . . . . . . .
a
EA
F
F
F
F
e
x
e
x
e
y
e
x
(1.60)
Prin însumarea relaţiilor matriceale (1.54), …, (1.60) membru cu
membru se obţine în stânga o matrice coloană ale cărei elemente sunt
sumele forţelor nodale, aşa cum rezultă din ecuaţiile de echilibru globale
(1.47),…,(1.51):

{ ¦ { ¦ P F sau
P
P
V
V
H
V
H
F F
F F
F F F F
F F F F
F F F
F F F
F F F
F F F
F F
F F
i
ei
e
y
e
y
e
x
e
x
e
y
e
y
e
y
e
y
e
x
e
x
e
x
e
x
e
y
e
y
e
y
e
x
e
x
e
x
e
y
e
y
e
y
e
x
e
x
e
x
e
y
e
y
e
x
e
x
·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
+
+
+ + +
+ + +
+ +
+ +
+ +
+ +
+
+

·
7
1 3
2
2
1
1
7
5
6
5
7
5
6
5
7
4
5
4
3
4
2
4
7
4
5
4
3
4
2
4
5
3
4
3
3
3
5
3
4
3
3
3
4
2
3
2
1
2
4
2
3
2
1
2
2
1
1
1
2
1
1
1
2
0
0
0
(1.61)
iar în dreapta următoarea expresie matriceală:

{ ¦
[ ] [ ] [ ] [ ] [ ] [ ] [ ] ( ) { ¦
G G
e
G
e
G
e
G
e
G
e
G
e
G
e
i
ei
K K K K K K K
F
δ ⋅ + + + + + + ·
·

·
7 6 5 4 3 2 1
7
1
.
Concentrat, relaţia obţinută se scrie:
[ ] { ¦ { ¦ P K
G G
· δ ⋅ (1.62)
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 42
unde: [ ]
G
K este matricea globală de rigiditate a structurii:
[ ] [ ] [ ] [ ] [ ] [ ] [ ] [ ]
G
e
G
e
G
e
G
e
G
e
G
e
G
e
G
K K K K K K K K
7 6 5 4 3 2 1
+ + + + + + · .
{ ¦ { ¦

·
·
7
1 i
ei
F P matricea coloană a încărcărilor.
După efectuarea calculelor, pentru sistemul de bare articulate dat se
obţine următoarea ecuaţie globală:

¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]

− −
+ − − −
− − −
− + − − −
− − − +
− − + −
− − + −
− − − +


P
P
V
V
H
V
H
v
u
v
u
v
u
v
u
v
u
. . . . .
. . . . .
. .
. .
. .
. .
. . . .
. . . .
a
EA
2
0
0
0
2 2
1
2 2
1
0
2 2
1
2 2
1
2 2
1
2 2
1
1 1
2 2
1
2 2
1
0 0 0
2 2
1
1 0
2 2
1
2 2
1
0 0
0 1 0
2 2
1
2 0 0
2 2
1
2 2
1
0 1
2 2
1
2 2
1
1 0
2 2
1
1
2 2
1
0 0
2 2
1
2 2
1
0 0
2 2
1
2 2
1
1 0 1
2 2
1
2 2
1
0 0
2 2
1
1
2 2
1
1 0
2 2
1
2 2
1
0 1
2 2
1
2 2
1
1 0 0
0 0 1 0 1 0
0 1 0 0 0 1
3
2
2
1
1
5
5
4
4
3
3
2
2
1
1
(1.63)

Examinând matricea globală de rigiditate a structurii (1.63) se observă
că :
!"termenii de pe diagonala principală sunt pozitivi;
!"suma termenilor matricei pe linii sau pe coloane este zero, deci matricea
este singulară (det [K]
G
=0), datorită faptului că sistemul de ecuaţii nu
conţine datele privind condiţiile la limită (blocajele:
u
1
=v
1
=u
2
=v
2
=v
3
=0);
!"necunoscutele introduse de legături (H
1
, V
1
, H
2
, V
2
, V
3
) corespund
tocmai blocajelor nodurilor. Deci, pentru orice nod al structurii, fie sunt
cunoscute condiţiile de deplasări fie sunt cunoscute condiţiile de
încărcare.

Dacă se elimină din ecuaţia matriceală (1.63) coloanele 1, 2, 3, 4 şi 6
corespunzătoare blocajelor nodurilor 1, 2 şi 3 (u
1
=v
1
= u
2
=v
2
=v
3
=0) precum
Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate


43
şi liniile 1, 2, 3, 4 şi 6 corespunzătoare reacţiunilor necunoscute din
nodurile 1, 2 şi 3 (H
1
, V
1
, H
2
, V
2
, V
3
) se obţine următoarea ecuaţie
matriceală:

¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]


+ − −
+
− +
− − +
2
1
0
0
0
2 2
1
2 2
1
0 0
2 2
1
2 2
1
2 2
1
1 0 1
2 2
1
0 0
2 2
1
1
2 2
1
0
0 1
2 2
1
2 2
1
2 0
2 2
1
2 2
1
0 0
2 2
1
1
5
5
4
4
3
EA
Pa
v
u
v
u
u
(1.64)

Rezolvând acest sistem rezultă valorile deplasărilor necunoscute:
;
EA
Pa
,
EA
Pa
v ;
EA
Pa
,
EA
Pa
u
;
EA
Pa
,
EA
Pa
v ;
EA
Pa
,
EA
Pa
u
;
EA
Pa
u
03554 13
2 2 4
2 29 48
37868 5
2 2 4
2 9 24
62132 0
2 2 4
2 3
37868 2
2 2 4
2 3 12
2
5 5
4 4
3
− ·
+
+
− · − ·
+
+
·
− ·
+
− · ·
+
+
·
− ·
(1.65)
Ecuaţiile corespunzătoare liniilor 1, 2, 3, 4 şi 6 furnizează valorile
reacţiunilor necunoscute (H
1
, V
1
, H
2
, V
2
, V
3
):
; P ,
a
EA v u
v
u
V
; P ,
a
EA v u
V ; P ,
a
EA v u
u H
; V ; P ,
a
EA
u H
62132 2
2 2 2 2
37868 1
2 2
37868 1
2 2
0 37868 2
5 5
4
3
3
4 4
2
4 4
3 2
1 4 1
·
,
`

.
| +
− − ·
·
,
`

.
| +
− · ·
,
`

.
| +
− − ·
· − · − ·

(1.66)

Observaţie
Metoda deplasărilor prezentată mai sus permite o algoritmizare
simplă.
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 44
Rezolvarea sistemelor plane de bare articulate se poate face cu
ajutorul programului numit ARTICULAT şi prezentat în Anexa A1, care a
fost creat pe baza algoritmului prezentat mai sus.

Aplicaţii propuse

Să se rezolve prin metoda eforturilor şi metoda deplasărilor
următoarele probleme static nedeterminate de grinzi cu zăbrele .

Aplicaţia 1

















Rezultate :
;
EA
Pa
, v ;
EA
Pa
v ;
EA
Pa
, u
;
EA
Pa
, u ; u v u v
00967 0 457 0
255 0 0
4 2 2
1 4 3 3 1
− · − · ·
− · · · · ·
(1.67)
; P ,
a
EA
v v u V
; P ,
a
EA
v V ; P ,
a
EA
u H
; P ,
a
EA
v ) u u ( V
015 0
8
9
8
1
8
3
00967 0 39577 0
2
3
3825 0
8
3 3
8
3
4 2 2 4
4 3 2 3
2 2 1 1
·

,
`

.
|
+ − − ·
· − · · ·
·

,
`

.
|
− − ·
(1.68)
Fig.1.23
a
1

3

4

2

P
2 3 a/3
2 3 a/3
3 a
2a
V
3

H
3

H
4

V
1

Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate


45
Aplicaţia 2
















1.3. Sisteme static nedeterminate plane din bare cu noduri
rigide, solicitate cu sarcini cuprinse în planul lor

Se consideră un cadru plan format din bare drepte de secţiune
constantă, solicitat de un sistem plan de sarcini (forţe şi cupluri) cuprinse în
planul lor şi un element de bară din acest cadru delimitat de nodurile i şi j,
de lungime L
e
, rigidităţi la întindere EA
e
şi la încovoiere EI
e
, constante (fig.
1.25). Dacă se notează cu
zj j j zi i i
, v , u , , v , u ϕ ϕ deplasările liniare şi
unghiulare ale nodurilor i şi j, după cele trei direcţii ale sistemului local de
axe ( x O
1
s-a ales astfel încât să coincidă cu axa barei), se pot exprima sub
formă matriceală sarcinile nodale
e
zj
e
yj
e
xj
e
zi
e
yi
e
xi
M , F , F , M , F , F în funcţie de
deplasările nodale corespunzătoare
zj j j zi i i
, v , u , , v , u ϕ ϕ astfel:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
ϕ
ϕ

]
]
]
]
]
]
]
]
]
]

·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
zj
j
j
zi
i
i
e
zj
e
yj
e
xj
e
zi
e
yi
e
xi
v
u
v
u
K K K K K K
K K K K K K
K K K K K K
K K K K K K
K K K K K K
K K K K K K
M
F
F
M
F
F
66 65 64 63 62 61
56 55 54 53 52 51
46 45 44 43 42 41
36 35 34 33 32 31
26 25 24 23 22 21
16 15 14 13 12 11
(1.69)
Fig.1.24
a
1

3

4

2

4P
2 3 a/3
2 3 a/3
3 a
2a
V
3

H
3

2P
V
1

H
1

Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 46
sau: { ¦ [ ] { ¦
e e e
K F δ ⋅ · (1.70)















Deplasările din sistemul de axe local:
zj j j zi i i
, v , u , , v , u ϕ ϕ , se
pot exprima în funcţie de deplasările din sistemul global:
zj j j zi i i
, v , u , , v , u ϕ ϕ şi de unghiul α dintre axa x O a sistemului local şi
axa Ox a celui global (fig.1.26) astfel:
zj zj zi zi
j j j i i i
j j j i i i
;
cos v sin u v ; cos v sin u v
sin v cos u u ; sin v cos u u
ϕ · ϕ ϕ · ϕ
α + α − · α + α − ·
α + α · α + α ·
(1.71)
Dacă se notează cu: m sin si cos · α · α ! , relaţiile (1.71) se
mai scriu:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
ϕ
ϕ

]
]
]
]
]
]
]
]
]
]



·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
ϕ
ϕ
zj
j
j
zi
i
i
zj
j
j
zi
i
i
v
u
v
u
m
m
m
m
v
u
v
u
1 0 0 0 0 0
0 0 0 0
0 0 0 0
0 0 0 1 0 0
0 0 0 0
0 0 0 0
!
!
!
!
(1.72)
sau: { ¦ [ ] { ¦
e e
T δ ⋅ · δ (1.73)
unde cu [T] s-a notat matricea de transfer din sistemul global în sistemul
local de axe. Matricea inversă a lui [T] este egală cu transpusa : [ ] [ ]
t
T T ·
−1

x
y
e
yi
F
Fig.1.25
e
zi
M
e
xi
F
e
yj
F
e
xj
F
e
zj
M
i
u
i
v
j
u
j
v
O
1
x
y
Fig.1.26
y
x
α
i
u
j
u
j
v
i
v
i
v
i
u
j
u
j
v
zi zi
ϕ · ϕ
zj zj
ϕ · ϕ
O
O

Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate


47
Sarcinile nodale corespunzătoare fiecărui element din sistemul local
y x O
1
se exprimă analog în funcţie de sarcinile nodale corespunzătoare
fiecărui element din sistemul global Oxy (fig1.26) astfel:

¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]
]
]
]
]



·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
e
zj
e
yj
e
xj
e
zi
e
yi
e
xi
e
zj
e
yj
e
xj
e
zi
e
yi
e
xi
M
F
F
M
F
F
m
m
m
m
M
F
F
M
F
F
1 0 0 0 0 0
0 0 0 0
0 0 0 0
0 0 0 1 0 0
0 0 0 0
0 0 0 0
!
!
!
!
(1.74)
sau: { ¦ [ ] { ¦
e e
F T F ⋅ · (1.74')
Elementele
ij
K ale matricei de rigiditate a elementului “e” în
coordonate locale din relaţia (1.69) reprezintă sarcinile nodale
corespunzătoare unor deplasări nodale unitare. Pentru determinarea lor se
consideră pe rând câte una dintre deplasări egală cu unitatea şi toate celelalte
deplasări nule.
1. Deplasarea 1 ·
i
u (fig. 1.27)
!"ecuaţiile de echilibru: 0 · +
e
xj
e
xi
F F
!"ecuaţiile de deformaţii:
0 1 · ·
j i
u ; u

( )
( )
0
61 51 31 21
41
11
· · · · ⇒
− · − − · · ⇒
· − · · ⇒
K K K K
L
EA
u u
L
EA
F K
L
EA
u u
L
EA
F K
e
e
j i e
e
e
xj
e
e
j i e
e
e
xi
(1.75)






x
y
Fig.1.27
e
xi
F
e
xj
F
1 ·
i
u
j
i
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 48
2. Deplasarea 1 ·
i
v (fig. 1.28)
!"ecuaţiile de echilibru:
0
0
· ⋅ − +
· +
L F M M
F F
e
yi
e
zj
e
zi
e
yj
e
yi

!"ecuaţiile de deformaţii:
0 0 1 · ϕ · ϕ · ·
zj zi j i
; v ; v

0
12 6
12 6
0 2
0 6 2
42
3
52
2
62
3
22
2
32
2
3 2
· ⇒
− · · ⇒ · · ⇒
· · ⇒ · · ⇒
· + − ϕ · ϕ
· + − ϕ + ·
K
L / EI F K ; L / EI M K
L / EI F K ; L / EI M K
/ L F L M EI EI
/ L F / L M L EI v EI v EI
e
yj
e
zj
e
yi
e
zi
e
yi
e
zi zi zj
e
yi
e
zi zi i j
(1.76)










3. Deplasarea unghiulară 1 · ϕ
zi
(fig. 1.29)
!"ecuaţiile de echilibru:
0
0
· − +
· +
L F M M
F F
e
yi
e
zj
e
zi
e
yj
e
yi

!"ecuaţiile de deformaţii:
0 0 1 · ϕ · · · ϕ
zj j i zi
; v v ;

0
6 2
6 4
0 2
0 6 2
43 13
2
52 63
2
23 33
2
3 2
· · ⇒
− · · ⇒ · · ⇒
· · ⇒ · · ⇒
· + − ϕ · ϕ
· + − ϕ + ·
K K
L / EI F K ; L / EI M K
L / EI F K ; L / EI M K
/ L F L M EI EI
/ L F / L M L EI v EI v EI
e
yj
e
zj
e
yi
e
zi
e
yi
e
zi zi zj
e
yi
e
zi zi i j
(1.77)
x
y
Fig.1.28
e
yi
F e
yj
F
1 ·
i
v
e
zj
M
e
zi
M
i
j
Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate


49










4. Deplasarea 1 ·
j
u (fig. 1.30)
!"ecuaţiile de echilibru:
0 · +
e
xj
e
xi
F F
!"ecuaţiile de deformaţii:
1 0 · ·
j i
u ; u ⇒

( )
( )
0
64 54 34 24
44
14
· · · · ⇒
· − − · · ⇒
− · − · · ⇒
K K K K
L
EA
u u
L
EA
F K
L
EA
u u
L
EA
F K
j i e
e
e
xj
j i e
e
e
xi
(1.78)

5. Deplasarea 1 ·
j
v (fig. 1.31)
!"ecuaţiile de echilibru:
0
0
· − +
· +
L F M M
F F
e
yi
e
zj
e
zi
e
yj
e
yi

!"ecuaţiile de deformaţii:
0 1 0 · ϕ · ϕ · ·
zj zi j i
; v ; v ⇒

0
12 6
12 6
0 2
6 2
45 15
3
55
2
65
3
25
2
35
2
3 2
· · ⇒
· · ⇒ − · · ⇒
− · · ⇒ − · · ⇒
· + − ϕ · ϕ
· + − ϕ + ·
K K
L / EI F K ; L / EI M K
L / EI F K ; L / EI M K
/ L F L M EI EI
EI / L F / L M L EI v EI v EI
e
yj
e
zj
e
yi
e
zi
e
yi
e
zi zi zj
e
yi
e
zi zi i j
(1.79)
x
y
Fig.1.29
e
yi
F e
yj
F
1 · ϕ
zi

e
zj
M
e
zi
M
i
j
x
y
Fig.1.30
e
xi
F e
xj
F
1 ·
j
u
j
i
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 50










6. Deplasarea unghiulară 1 · ϕ
zj
(fig. 1.32)
!"ecuaţiile de echilibru:

0
0
· − +
· +
L F M M
F F
e
yi
e
zj
e
zi
e
yj
e
yi

!"ecuaţiile de deformaţii:
0 0 1 · ϕ · · · ϕ
zi j i zj
; v v ; ⇒

0
6 4
6 2
2
0 6 2
46 16
3
56
2
66
3
26
2
36
2
3 2
· · ⇒
− · · ⇒ · · ⇒
· · ⇒ · · ⇒
· + − ϕ · ϕ
· + − ϕ + ·
K K
; L / EI F K ; L / EI M K
L / EI F K ; L / EI M K
EI / L F L M EI EI
/ L F / L M L EI v EI v EI
e
yj
e
zj
e
yi
e
zi
e
yi
e
zi zi zj
e
yi
e
zi zi i j
(1.80)
Matricea de rigiditate a elementului “e” va avea forma:

[ ]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]


− − −




·
L
EI
L
EI
L
EI
L
EI
L
EI
L
EI
L
EI
L
EI
L
EA
L
EA
L
EI
L
EI
L
EI
L
EI
L
EI
L
EI
L
EI
L
EI
L
EA
L
EA
K
e
4 6 0 2 6 0
6 12 0 6 12 0
0 0 0 0
2 6 0 4 6 0
6 12 0 6 12 0
0 0 0 0
2 2
2 3 2 3
2 2
2 3 2 3
(1.81)
x
y
Fig.1.31
e
yi
F
e
yj
F
1 ·
j
v
e
zj
M
e
zi
M
j
i
x
y
Fig.1.32
e
yi
F e
yj
F
1 · ϕ
zj
e
zj
M
e
zi
M j
i
Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate


51
Dacă se notează EAL
2
/EI = α atunci relaţia (1.81) se scrie sub forma
omogenă:

¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
ϕ
ϕ

]
]
]
]
]
]
]
]
]


− − −
α α


α − α
·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
zj
j
j
zi
i
i
e
zj
e
yj
e
xj
e
zi
e
yi
e
xi
L / v
L / u
L / v
L / u
L
EI
L / M
F
F
L / M
F
F
4 6 0 2 6 0
6 12 0 6 12 0
0 0 0 0
2 6 0 4 6 0
6 12 0 6 12 0
0 0 0 0
2
(1.82)
În cazul barelor drepte care nu sunt supuse decât la încovoiere (grinzi
continue) din matricea de rigiditate dispar liniile şi coloanele
corespunzătoare eforturilor axiale (
e
xj
e
xi
F , F ) şi deplasărilor axiale (
j i
u , u )
iar relaţia (1.82) devine:

¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
ϕ
ϕ

]
]
]
]
]
]


− − −


·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
zj
j
zi
i
e
zj
e
xj
e
zi
e
xi
L / v
L / v
L
EI
L / M
F
L / M
F
4 6 2 6
6 12 6 12
2 6 4 6
6 12 6 12
2
(1.82’)

Aplicaţie

Se consideră grinda continuă încastrată la un capăt, situată pe două
reazeme rigide aflate la acelaşi nivel şi încărcată cu un sistem de sarcini (o
forţă şi trei cupluri) ca în figura 1.33.a. Să se determine reacţiunile din
încastrare şi reazeme, deplasările liniare şi unghiulare în punctele de
aplicaţie ale cuplurilor şi forţelor folosind metoda eforturilor şi metoda
deplasărilor.








Fig.1.33
L
y
L L
2P
3PL
PL 2PL
4 1
2 3
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 52
Metoda eforturilor – algoritm de calcul. Se alege sistemul de bază
prin suprimarea reazemelor 2 şi 3 şi introducerea în locul lor a
necunoscutelor static nedeterminate X
1
şi X
2
, ca în figura 1.34.









Necunoscutele static nedeterminate X
1
şi X
2
se obţin din condiţiile
impuse deplasărilor pe verticală ale secţiunilor 2 şi 3 pentru acest sistem,
adică:
0
0
2 22 1 21 20 2
2 12 1 11 10 1
· δ + δ + δ · δ
· δ + δ + δ · δ
X X
; X X
(1.83)
unde:
!"δ
10
, δ
20
reprezintă deplasarea secţiunii 1 în sistemul de bază, pe
direcţia lui X
1
, respectiv deplasarea secţiunii 2 pe direcţia lui X
2
, sub
acţiunea forţelor şi cuplurilor exterioare;
!"δ
11
deplasarea secţiunii 1 în sistemul de bază, pe direcţia lui X
1
sub
acţiunea unei forţe X
1
=1;
!"δ
22
deplasarea secţiunii 2 în sistemul de bază, pe direcţia lui X
2

sub acţiunea unei forţe X
2
=1;
!"δ
12

21
, reprezintă deplasarea secţiunii 1 pe direcţia lui X
1
sub
acţiunea unei forţe X
2
=1, respectiv deplasarea secţiunii 2 pe direcţia lui X
2

sub acţiunea unei forţe X
1
=1, în sistemul de bază.
Aceste deplasări se determină prin metoda Mohr-Maxwell:

∫ ∫
· δ · δ dx
EI
m m
; dx
EI
m M
j i
ij
i
i
0
0
(1.84)
unde:
!"M
0
(x) este efortul încovoietor în sistemul de bază sub acţiunea
sarcinilor exterioare (forţe şi cupluri date) având diagrama de variaţie din
figura 1.35.a. obţinută prin suprapunerea efectelor;
!"m
i
(x) este efortul încovoietor în sistemul de bază sub acţiunea
forţei X
i
=1, i=1,2 având diagramele de variaţie din figurile 1.35.b şi 1.35.c.
Integralele (1.84) se calculează cu ajutorul metodei Vereşceaghin:
Fig.1.34
L
y
L
L
2P
3PL
PL 2PL
4 1
2 3
X
X
Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate


53
;
EI
PL L
) PL ( L L L ) PL (
EI
dx
EI
m M
;
EI
PL L
) PL ( L
L
L ) PL (
EI
dx
EI
m M
3
2 0
20
3
1 0
10
3
25
3
4
4 2
2
1
2 2
1
3
8
3
2
2
2
1
2
4
1
− ·
]
]
]

⋅ − ⋅ ⋅ + ⋅ ⋅ − · · δ
− ·
]
]
]

⋅ − ⋅ ⋅ + ⋅ ⋅ − · · δ



EI
L L
L L
L
L L
EI
dx
EI
m m
;
EI
L L
L L
EI
dx
EI
m
;
EI
L L
L L
EI
dx
EI
m
3
2 1
21 12
3 2
2
22
3 2
1
11
6
5
3
2
2
1
2
1
3
8
3
4
2 2
2
1 1
3
1
3
2
2
1 1
·
]
]
]

⋅ ⋅ ⋅ + ⋅ ⋅ · · δ · δ
·
]
]
]

⋅ ⋅ ⋅ · · δ
·
]
]
]

⋅ ⋅ ⋅ · · δ



(1.85)
Înlocuind valorile obţinute în relaţia (1.83) se obţine:

; P X X
; P X X
3
25
3
8
6
5
3
8
6
5
3
1
2 1
2 1
· +
· +
(1.86)
Rezolvând acest sistem rezultă:
; P V X ; P V X
7
20
7
6
3 2 2 1
· · · · (1.87)
Celelalte reacţiuni (V
1
, M
1
) se determină din ecuaţiile de echilibru
(fig.1.35):

7 4 7 12
0 3 3 2
2 2 0
2 0
1 1
3 2 1 1
3 2 1
/ PL M ; / P V
PL L P PL
L V PL L V M M
V V P V F
z
y
· − · ⇒
· + ⋅ − −
− ⋅ + − ⋅ + − ⇒ ·
− − · ⇒ ·


(1.88)

Pentru calculul deplasărilor ϕ
2

3

4
,v
4
se utilizează relaţiile de
calcul de la metoda funcţiei de încărcare:

) x ( EI EI
); x ( x EI EIv EIv
Φ′ + ϕ · ϕ
Φ + ϕ + ·
0
0 0


Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 54



























Ţinând seama că deplasarea şi rotirea în origine sunt nule, se obţin
deplasările ϕ
2

3

4
,v
4
: (1.89)
; PL
L P
L
PL
) L ( P ) L (
PL
) L ( P ) L ( PL
EIv
; PL
L P
L PL
) L ( P
L PL
) L ( P
L
PL
' EI
; PL
L P
L PL
) L ( P
L
PL
' EI
; PL
L P
L
PL
' EI
3
3
2 3 2 3 2
4 4
2
2 2 2
4 4
2
2 2
3 3
2
2
2 2
42
41
6 7
20
2 6
2
7
6
2
2
2
6
3
7
12
2
3
7
4
7
15
2 7
20
2
2
7
6
2 2
2
3
7
12
3
7
4
7
1
2 7
6
2
2
2
7
12
2
7
4
7
2
2 7
12
7
4
· ⋅ +
+ ⋅ + ⋅ + ⋅ + ⋅ − ⋅ · Φ ·
· ⋅ + ⋅ + ⋅ + ⋅ + ⋅ − ⋅ · Φ · ϕ
· ⋅ + ⋅ + ⋅ − ⋅ · Φ · ϕ
− · ⋅ − ⋅ · Φ · ϕ

L
y
L L
2P
3PL
PL 2PL
4
1 2 3
X
X
-
+
+3PL
+2PL
-6PL
M
+2PL
+
+
m
1
m
2
+4PL
a.
b.
c.
V
M
Fig. 1.35
Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate


55
Metoda deplasărilor – algoritm de calcul
























Se descompune bara în trei elemente de aceeaşi lungime (L) şi
rigiditate la încovoiere (EI) ca în figura 1.36.a, b, c, d, pentru care se scriu
ecuaţiile matriceale corespunzătoare pentru fiecare element folosind (1.82’):
!"elementul e1:
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
ϕ
ϕ

]
]
]
]
]
]


− − −


·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
2
2
1
1
2
1
2
1
2
1
1
1
1
4 6 2 6
6 12 6 12
2 6 4 6
6 12 6 12
z
z
z
y
z
y
L / v
L / v
L
EI
L / M
F
L / M
F
(1.90)
!"elementul e2:
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
ϕ
ϕ

]
]
]
]
]
]


− − −


·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
3
3
2
2
2
2
3
2
3
2
2
2
2
4 6 2 6
6 12 6 12
2 6 4 6
6 12 6 12
z
z
z
y
z
y
L / v
L / v
L
EI
L / M
F
L / M
F
(1.91)
L
y
L
L
2P
3PL
PL 2PL
V
1
M
1
V
2 V
3
1
2 3 4
b.
1
1 y
F
1
L
2
e1
1
2 y
F
1
1 z
M
1
2 z
M
c.
2
2 y
F
2
L
3
e2
2
3 y
F
2
2 z
M
2
3 z
M
d.
3
3 y
F
3
L
4
e3
3
4 y
F
3
3 z
M
3
4 z
M
a.
Fig. 1.36
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 56
!"elementul e3:
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
ϕ
ϕ

]
]
]
]
]
]


− − −


·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
4
4
3
3
2
3
4
3
4
3
31
3
3
4 6 2 6
6 12 6 12
2 6 4 6
6 12 6 12
z
z
z
y
y
L / v
L / v
L
EI
L / M
F
L / M
F
(1.92)
Se scriu ecuaţiile de echilibru dintre sarcinile exterioare şi forţele şi
momentele nodale pentru fiecare din cele 4 noduri (fig.1.37, a, b, c, d)
astfel:
!"nodul 1:
¹
¹
¹
'
¹
· − −
· + −
0
0
1
1
1
1
1
1
M M
V F
z
y
(1.93)
!"nodul 2:
¹
¹
¹
'
¹
· − − −
· + − −
0 2
0
2
2
1
2
2
2
2
1
2
PL M M
V F F
z z
y y
(1.94)
!"nodul 3:
¹
¹
¹
'
¹
· − − −
· + − −
0
0
3
3
2
3
3
3
3
2
3
PL M M
V F F
z z
y y
(1.95)
!"nodul 4:
¹
¹
¹
'
¹
· + −
· − −
0 3
0 2
3
4
3
4
PL M
P F
z
y
(1.96)




















1
1 y
F
1
V
1
M
1
1
1 z
M
x

y

Nodul 1
1
2 y
F
2
V
2
2
2 z
M
x

y

2
2 y
F
PL

1
2 z
M
Nodul 2
2
3 y
F
3
V
3
2
3 z
M
x

y

3
3 y
F
PL

3
3 z
M
Nodul 3
3
4 y
F
4
2P

3PL

3
4 z
M
x

y

Nodul 4
Fig. 1.37
Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate


57
Ţinând seama relaţiile (1.90) - (1.92) ecuaţiile (1.93) - (1.96) se scriu
sub forma globală astfel:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹




·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
ϕ
ϕ
ϕ
ϕ

]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]


− − −

− − −

− − −
− −

P
P
P
V
P
V
L / M
V
L / v
L / v
L / v
L / v
. . . .
. . . .
. .
. .
. .
. .
. . . .
. . . .
L
EI
3
2
2
4 6 2 6
6 12 6 12
2 6 8 0 2 6
6 12 0 24 6 12
2 6 8 0 2 6
6 12 0 24 6 12
2 6 4 6
6 12 6 12
3
2
1
1
4
4
3
3
2
2
1
1
2
(1.97)
Introducând în ecuaţia matriceală (1.97) condiţiile în punctele de
rezemare (deplasări şi rotiri nule):
v
1
=v
2
=v
3
=0, ϕ
1
=0 (1.98)
şi eliminând liniile 1, 2, 3, 5 corespunzătoare reacţiunilor necunoscute şi
coloanele 1, 2, 3, 5 corespunzătoare deplasărilor nule se obţine:

¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹



·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
ϕ
ϕ
ϕ

]
]
]
]
]
]


− −

P
P
P
P
L / v L
EI
3
2
2
4 6 2 0
6 12 6 0
2 6 8 2
0 0 2 8
4
4
3
2
2
(1.99)
Se calculează inversa matricei pătrate (1.99) şi se obţine:
[ ]
]
]
]
]
]
]




− − −
·

7 9 14 11 7 2 14 1
14 11 21 13 7 2 14 1
7 2 7 2 7 2 14 1
14 1 14 1 14 1 7 1
2
1
/ / / /
/ / / /
/ / / /
/ / / /
EI
L
A (1.100)
Înmulţind ecuaţia matriceală (1.99) cu [A]
-1
, se obţine:
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹−
·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹




]
]
]
]
]
]




− − −
·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
ϕ
ϕ
ϕ
7 15
42 41
7 1
7 2
3
2
1
2
7 9 14 11 7 2 14 1
14 11 21 13 7 2 14 1
7 2 7 2 7 2 14 1
14 1 14 1 14 1 7 1
2 2
4
4
3
2
/
/
/
/
EI
PL
/ / / /
/ / / /
/ / / /
/ / / /
EI
PL
L / v

(1.100’)
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 58
Deci deplasările necunoscute sunt:
;
EI
PL
;
EI
PL
v ;
EI
PL
;
EI
PL
7
15
42
41
7 7
2
2
4
3
4
2
3
2
2
· ϕ · · ϕ − · ϕ (1.101)
Extrăgând din (1.97) liniile 1, 2, 3, 5 corespunzătoare reacţiunilor
necunoscute, se obţine ecuaţia matriceală:

¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
ϕ
ϕ
ϕ

]
]
]
]
]
]

− −
3
2
1
1
4
4
3
2
2
6 12 0 6
0 0 6 0
0 0 0 2
0 0 0 6
V
V
L / M
V
L / v L
EI
(1.102)
Rezultă valorile pentru reacţiunile necunoscute:

; P , P V ; P , P V
; PL , PL M ; P , P V
857 2
7
20
857 0
7
6
571 0
7
4
714 1
7
12
3 2
1 1
· · · ·
· · − · − ·
(1.103)
Se observă că rezultatele obţinute prin cele două metode sunt identice.
Observaţie. În cazul sistemelor cu un număr mare de grade de
nedeterminare, metoda deplasărilor este mult mai convenabilă. Rezolvarea
sistemelor plane de bare rigidizate în noduri, încărcate cu forţe şi cupluri
cuprinse în planul sistemului se face cu ajutorul programului numit CADRU
PLAN prezentat în Anexa A2, creat pe baza algoritmului prezentat mai sus.

Aplicaţii propuse
Se consideră cadrele plane încărcate cu un sistem de forţe şi cupluri
exterioare ca în figurile 1.38. a, b şi 1.39. a, b, c,d. Să se determine
reacţiunile din încastrare şi reazeme, deplasările liniare şi unghiulare în
punctele de aplicaţie ale cuplurilor şi forţelor, folosind metoda deplasărilor.

Aplicaţia 1








L
y
L
L
2P
4PL
PL 2PL
4 1
2 3
Fig. 1.38.a
Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate


59
Rezultate (reacţiunile au sensul din figura 1.38.a) :
V
1
= -3P; M
1
= PL
V
2
= 7P/2; (1.104)
V
4
= -5P/2

Aplicaţia 2










Rezultate (reacţiunile au sensul din figura 1.38.b) :
V
1
= P/4; M
1
= -PL/12
V
2
= -51P/16; (1.105)
V
4
= - P/16; M
4
= -7PL/24

Aplicaţia 3
Folosind programul CADRU PLAN să se studieze deformaţiile şi
tensiunile structurilor din figura 1.39.a,b,c,d.















Fig.1.38.b
L
y
L L
2P
PL 2PL
4 1
2 3
L
y
L
L
3PL
2PL
4
1
2 3
4P
2P
2PL
x
Fig. 1.39.a
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 60
Aplicaţia 4














Aplicaţia 5














Aplicaţia 6










L
y
L
L
3PL
4
1
2 3
4P
2PL
x
Fig.1.39.b
y
2L
L
3PL
2PL
4
1
2 3
2P
x
L
Fig.1.39.c
y
2L
L
3PL 2PL
4
1
2 3
2P
x
L
Fig.1.39.d
Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate


61
1.4. Sisteme static nedeterminate plane din bare cu noduri
rigide, solicitate cu sarcini perpendiculare pe planul lor

Se consideră un cadru plan static nedeterminat format din bare drepte
de secţiune circulară, solicitat de un sistem de sarcini exterioare (forţe şi
cupluri) perpendiculare pe planul său. Se consideră un element de bară din
acest cadru, delimitat de nodurile i şi j, având lungimea L
e
, rigiditatea la
răsucire GI
p
şi rigiditatea la încovoiere EI constante. Se notează cu
, v , , , v , ,
j zj xj i zi xi
ϕ ϕ ϕ ϕ deplasările liniare şi unghiulare corespunzătoare
nodurilor i şi j după cele trei direcţii ale sistemului local de axe z y x O
1
care
se alege astfel încât axa x O
1
să coincidă cu axa elementului de bară (fig.
1.40).
Se exprimă sub formă matriceală sarcinile nodale corespunzătoare
fiecărui element
e
yj
e
zj
e
xj
e
yi
e
zi
e
xi
F , M , M , F , M , M în funcţie de deplasările
nodale, astfel:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
ϕ
ϕ
ϕ
ϕ

]
]
]
]
]
]
]
]
]
]

·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
yj
zj
xj
yi
zi
xi
e
yj
e
zj
e
xj
e
yi
e
zi
e
xi
v
v
K K K K K K
K K K K K K
K K K K K K
K K K K K K
K K K K K K
K K K K K K
F
M
M
F
M
M
66 65 64 63 62 61
56 55 54 53 52 51
46 45 44 43 42 41
36 35 34 33 32 31
26 25 24 23 22 21
16 15 14 13 12 11
(1.106)
sau: { ¦ [ ] { ¦
e e e
K F δ ⋅ · (1.107)













x
z
Fig.1.40
e
xj
M
O
O
1
x
z
e
xj
M
e
zj
M
e
zj
M
e
xi
M
e
zi
M
e
zi
M
e
xi
M
α
i
j
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 62
Se exprimă sarcinile nodale
e
yj
e
zj
e
xj
e
yi
e
zi
e
xi
F , M , M , F , M , M din
sistemul de axe local în funcţie de sarcinile nodale din sistemul global şi de
unghiul α dintre axele celor două sisteme ( x O
1
şi Ox), cu ajutorul
relaţiilor:

yj yj yi yi
zj xj zj zi xi zi
zj xj xj zi xi xi
F F ; F F
cos M sin M M ; cos M sin M M
sin M cos M M ; sin M cos M M
· ·
α + α · α + α ·
α − α · α − α ·
(1.108)
Dacă se notează cu: m sin ; cos · α · α ! , relaţiile (1.108) se scriu
sub formă matriceală astfel:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]
]
]
]



·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
yj
zj
xj
yi
zi
xi
yj
zj
xj
yi
zi
xi
F
M
M
F
M
M
m
m
m
m
F
M
M
F
M
M
1 0 0 0 0 0
0 0 0 0
0 0 0 0
0 0 0 1 0 0
0 0 0 0
0 0 0 0
!
!
!
!
(1.109)
sau: { ¦ [ ] { ¦
e e
F T F ⋅ · . (1.110)
Deplasările nodale din sistemul local z y x O se exprimă sub formă
matriceală în funcţie de deplasările nodale ale elementului din sistemul
global Oxy astfel:

¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
ϕ
ϕ
ϕ
ϕ

]
]
]
]
]
]
]
]
]



·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
ϕ
ϕ
ϕ
ϕ
j
zj
xj
i
zi
xi
j
zj
xj
i
zi
xi
v
v
m
m
m
m
v
v
1 0 0 0 0 0
0 0 0 0
0 0 0 0
0 0 0 1 0 0
0 0 0 0
0 0 0 0
!
!
!
!
(1.111)
sau:
{ ¦ [ ] { ¦
e e
T δ ⋅ · δ . (1.111')

Elementele
ij
K ale matricei de rigiditate a elementului (1.106)
reprezintă sarcinile nodale corespunzătoare unor deplasări unitare. Pentru
Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate


63
determinarea lor se consideră pe rând câte una dintre cele şase deplasări
nodale egală cu unitatea (celelalte fiind considerate nule) şi se calculează
sarcinile nodale corespunzătoare.
1. Deplasarea 1 · ϕ
xi
(fig. 1.41)
!"ecuaţiile de echilibru: 0 · +
e
xj
e
xi
M M
!"ecuaţiile de deformaţii:
0 1 · ϕ · ϕ
xj xi
;

( )
( )
0
61 51 31 21
41
11
· · · · ⇒
− · ϕ − ϕ − · · ⇒
· ϕ − ϕ · · ⇒
K K K K
L
GI
L
GI
M K
;
L
GI
L
GI
M K
e
e
p
j x xi e
e
p e
xj
e
e
p
j x xi e
e
p e
xi
(1.112)









2. Deplasarea 1 · ϕ
zi
(fig. 1.42)
!"ecuaţiile de echilibru:

0
0
· − +
· +
L F M M
F F
e
yi
e
zj
e
zi
e
yj
e
yi

!"ecuaţiile de deformaţii:
0 0 1 · ϕ · · · ϕ
zj j i zi
; v v ;

0
6 2
6 4
0 2
0 6 2
42 12
2
62 52
2
32 22
2
3 2
· · ⇒
− · · ⇒ · · ⇒
· · ⇒ · · ⇒
· + − ϕ · ϕ
· + − ϕ + ·
K K
; L / EI F K ; L / EI M K
L / EI F K ; L / EI M K
/ L F L M EI EI
/ L F / L M L EI v EI v EI
e
yj
e
zj
e
yi
e
zi
e
yi
e
zi zi zj
e
yi
e
zi zi i j
(1.113)
x
y
Fig. 1.41
e
xi
M
e
xj
M
1 · ϕ
xi
j i
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 64










3. Deplasarea 1 ·
i
v (fig. 1.43)
!"ecuaţiile de echilibru:

0
0
· ⋅ − +
· +
L F M M
F F
e
yi
e
zj
e
zi
e
yj
e
yi

!"ecuaţiile de deformaţii:
0 0 1 · ϕ · ϕ · ·
zj zi j i
; v ; v
0
12 6
12 6
0 2
0 6 2
43 13
3
63
2
53
3
33
2
23
2
3 2
· · ⇒
− · · ⇒ · · ⇒
· · ⇒ · · ⇒
· + − ϕ · ϕ
· + − ϕ + ·
K K
; L / EI F K ; L / EI M K
L / EI F K ; L / EI M K
/ L F L M EI EI
/ L F / L M L EI v EI v EI
e
yj
e
zj
e
yi
e
zi
e
yi
e
zi zi zj
e
yi
e
zi zi i j
(1.114)












4. Deplasarea 1 · ϕ
xj
(fig. 1.44)
!"ecuaţiile de echilibru:
0 · +
e
xj
e
xi
M M
x
y
Fig. 1. 42
e
yi
F e
yj
F
1 · ϕ
zi

e
zj
M
e
zi
M
i
j
x
y
Fig. 1.43
e
yi
F e
yj
F
1 ·
i
v
e
zj
M
e
zi
M
i
j
Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate


65
!"ecuaţiile de deformaţii:
1 0 · ϕ · ϕ
xj xi
,

( )
( )
0
64 54 34 24
44
14
· · · · ⇒
· ϕ − ϕ − · · ⇒
− · ϕ − ϕ · · ⇒
K K K K
L
GI
L
GI
M K
;
L
GI
L
GI
M K
e
e
p
j x xi e
e
p e
xj
e
e
p
j x xi e
e
p e
xi
(1.115)








5. Deplasarea 1 · ϕ
zj
(fig. 1.45)
!"ecuaţiile de echilibru:

0
0
· − +
· +
L F M M
F F
e
yi
e
zj
e
zi
e
yj
e
yi

!"ecuaţiile de deformaţii:
0 0 1 · ϕ · · · ϕ
zi j i zj
; v v ; ⇒

EI / L F L M EI EI
/ L F / L M L EI v EI v EI
e
yi
e
zi zi zj
e
yi
e
zi zi i j
· + − ϕ · ϕ
· + − ϕ + ·
2
0 6 2
2
3 2
(1.116)

0
6 4
6 2
45 15
2
65 55
2
35 25
· · ⇒
− · · ⇒ · · ⇒
· · ⇒ · · ⇒
K K
; L / EI F K ; L / EI M K
L / EI F K ; L / EI M K
e
yj
e
zj
e
yi
e
zi







x
y
Fig.1.45
e
yi
F
e
yj
F
1 · ϕ
zj

e
zj
M
e
zi
M
j
i
x
y
Fig. 1.44
e
xi
M
e
xj
M
1 · ϕ
xj

j i
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 66
6. Deplasarea 1 ·
j
v (fig. 1.46)
!"ecuaţiile de echilibru

0
0
· − +
· +
L F M M
F F
e
yi
e
zj
e
zi
e
yj
e
yi

!"ecuaţiile de deformaţii:
0 1 0 · ϕ · ϕ · ·
zj zi j i
; v ; v ⇒

0
12 6
12 6
0 2
6 2
46 16
3
66
2
56
3
36
2
26
2
3 2
· · ⇒
· · ⇒ − · · ⇒
− · · ⇒ − · · ⇒
· + − ϕ · ϕ
· + − ϕ + ·
K K
; L / EI F K ; L / EI M K
L / EI F K ; L / EI M K
/ L F L M EI EI
EI / L F / L M L EI v EI v EI
e
yj
e
zj
e
yi
e
zi
e
yi
e
zi zi zj
e
yi
e
zi zi i j
(1.117)










Matricea de rigiditate a elementului în coordonate locale se scrie:

[ ]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]

− − −





·
3 2 3 2
2 2
3
3 2 3 2
2 2
12 6 0 12 6 0
6 12 0 6 2 0
0 0 0 0
12 6 0 12 6 0
6 2 0 6 4 0
0 0 0 0
L
EI
L
EI
L
EI
L
EI
L
EI
L
EI
L
EI
L
EI
L
GI
L
GI
L
EI
L
EI
L
EI
L
EI
L
EI
L
EI
L
EI
L
EI
L
GI
L
GI
K
p p
p p
e
(1.118)
x
y
Fig.1.46
e
yi
F e
yj
F
1 ·
j
v
e
zj
M
e
zi
M
j
i
Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate


67
Se observă că matricea de rigiditate (1.118) este simetrică în raport
cu prima diagonală. Pentru a obţine o formă omogenă a relaţiei matriceale
(1.106) scriind GI
p
/EI=α , aceasta se mai scrie ca o relaţie între forţele
echivalente şi rotirile echivalente corespunzătoare, sub forma:

¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
ϕ
ϕ
ϕ
ϕ

]
]
]
]
]
]
]
]
]

− − −

α α −


α − α
·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
L / v
L / v
L
EI
F
L / M
L / M
F
L / M
L / M
yj
zj
xj
yi
zi
xi
yi
zi
xi
yi
zi
xi
12 6 0 12 6 0
6 12 0 6 2 0
0 0 0 0
12 6 0 12 6 0
6 2 0 6 4 0
0 0 0 0
2
(1.119)
Înlocuind relaţiile (1.110) şi (1.111') în expresia (1.107) se obţine:
[ ] { ¦ [ ] [ ] { ¦
e e e
T K F T δ ⋅ ⋅ · ⋅ . (1.120)
Înmulţind matriceal la stânga relaţia (1.120) cu matricea[ ]
1 −
T se
obţine: [ ] [ ] { ¦ [ ] [ ] [ ] { ¦
e e e
T K T F T T δ ⋅ ⋅ · ⋅ ⋅
− − 1 1
,
unde [ ] [ ] [ ] [ ] T K T K
e e
⋅ ·
−1
este matricea de rigiditate a elementului în
coordonate globale. Se obţine deci relaţia matriceală în coordonate globale:
{ ¦ [ ] { ¦
e e e
K F δ ⋅ · . (1.121)

Aplicaţie
Se consideră cadrul plan din figura 1.47 încastrat la capete, având la
mijloc un reazem rigid la acelaşi nivel cu încastrările, încărcat cu o forţă şi
trei cupluri. Se cunosc L, P, E, G=E/2, d (secţiunea barei este circulară) .











Fig.1.47
y
4P
3PL
L L
4
1
2
3
L
2PL
4PL
x
z
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 68
Să se determine reacţiunile din încastrări şi reazem, deplasările
liniare şi unghiulare în punctele de aplicaţie ale forţei şi cuplurilor, folosind
metoda deplasărilor şi să se verifice rezultatele.
Metoda deplasărilor – algoritm de calcul. Pentru rezolvarea
problemei se descompune cadrul plan în trei elemente cuprinse respectiv
între nodurile 1 - 2, 2 – 3 şi 2- 4 ca în figura 1.48. Se observă că sistemele
de axe locale pentru elementele e1 şi e2 coincid cu sistemul global, iar
pentru elementul 3 sistemul de axe local este rotit cu unghiul α=-90
0
. Pentru
acest element relaţia matriceală forţe - deplasări nodale se scrie cu ajutorul
matricei de transfer [T].


















Ţinând seama de relaţia (1.119), relaţiile matriceale forţe - deplasări
nodale în coordonate globale (1.121) pentru elementele “e1” şi “e2” se scriu
astfel:
!"Elementul e1:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
ϕ
ϕ
ϕ
ϕ

]
]
]
]
]
]
]
]
]
]

− − −





·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
L / v
L / v
L
EI
F
L / M
L / M
F
L / M
L / M
y
z
x
y
z
x
y
z
x
y
z
x
2
2
2
1
1
1
2
2
2
2
1
1
1
12 6 0 12 6 0
6 12 0 6 2 0
0 0 1 0 0 1
12 6 0 12 6 0
6 2 0 6 4 0
0 0 1 0 0 1
(1.122)
Fig.1.48
4
1
2
3
x
z
-90
0
x
x
z z z
e
e
e
x
Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate


69
!"Elementul e2:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
ϕ
ϕ
ϕ
ϕ

]
]
]
]
]
]
]
]
]
]

− − −





·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
L / v
L / v
L
EI
F
L / M
L / M
F
L / M
L / M
y
z
x
y
z
x
y
z
x
y
z
x
3
3
3
2
2
2
2
3
3
3
2
2
2
12 6 0 12 6 0
6 12 0 6 2 0
0 0 1 0 0 1
12 6 0 12 6 0
6 2 0 6 4 0
0 0 1 0 0 1
(1.123)
!"Pentru elementul e3 relaţia (1.119) se scrie:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
ϕ
ϕ
ϕ
ϕ

]
]
]
]
]
]
]
]
]
]

− − −





·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
L / v
L / v
L
EI
F
L / M
L / M
F
L / M
L / M
y
z
x
y
z
x
y
z
x
y
z
x
4
4
4
2
2
2
2
4
4
4
2
2
2
12 6 0 12 6 0
6 12 0 6 2 0
0 0 1 0 0 1
12 6 0 12 6 0
6 2 0 6 4 0
0 0 1 0 0 1
(1.124)
Matricea de rigiditate a elementului e3 în coordonate globale se scrie:
[ ] [ ] [ ] [ ] T K T K
e e
⋅ ·
− 3 1 3
. (1.125)
Ţinând seama că sistemul de axe local este rotit cu unghiul α=-90
0
,
deci 0 · ! iar m= -1, se obţine:
[ ]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]



·
1 0 0 0 0 0
0 0 1 0 0 0
0 1 0 0 0 0
0 0 0 1 0 0
0 0 0 0 0 1
0 0 0 0 1 0
T (1.126)
[ ] [ ]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]



· ·

1 0 0 0 0 0
0 0 1 0 0 0
0 1 0 0 0 0
0 0 0 1 0 0
0 0 0 0 0 1
0 0 0 0 1 0
1 t
T T (1.127)
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 70
Relaţia matriceală între forţele şi deplasările nodale în coordonate
globale (1.121) pentru elementul e3 se scrie:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
ϕ
ϕ
ϕ
ϕ

]
]
]
]
]
]
]
]
]
]




− − −


·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
L / v
L / v
L
EI
F
L / M
L / M
F
L / M
L / M
y
z
x
y
z
x
y
z
x
y
z
x
4
4
4
2
2
2
2
4
4
4
2
2
2
12 0 6 12 0 6
0 1 0 0 1 0
6 0 4 6 0 2
12 0 6 12 0 6
0 1 0 0 1 0
6 0 2 6 0 4
(1.128)
Ecuaţiile de echilibru pentru fiecare din cele patru noduri se scriu
ţinând seama că reacţiunile necunoscute au sensul axelor de coordonate
corespunzătoare (pozitive) iar sarcinile nodale corespunzătoare fiecărui
element ce acţionează asupra nodurilor au sens opus axelor de coordonate
(negative) (fig. 1.49):
!"nodul 1



· ⇒ ·
· ⇒ ·
· ⇒ ·
1
1
1
1
1
1
1
1
1
0
0
0
V F F
N M M
L M M
y y
z z
x x
(1.129)
!"nodul 2



· + + ⇒ ·
· + + ⇒ ·
− · + + ⇒ ·
2
3
2
2
2
1
2
3
2
2
2
1
2
3
2
2
2
1
2
0
0 0
3 0
V F F F F
M M M M
PL M M M M
y y y y
z z z z
x x x x
(1.130)
!"nodul 3



· ⇒ ·
· ⇒ ·
· ⇒ ·
3
3
3
3
3
3
3
3
3
0
0
0
V F F
N M M
L M M
y y
z z
x x
(1.131)
!"nodul 4



− · ⇒ ·
· ⇒ ·
· ⇒ ·
P F F
PL M M
PL M M
y y
z z
x x
4 0
4 0
2 0
3
4
3
4
3
4
(1.132)

Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate


71




















Ecuaţiile de echilibru globale obţinute pe baza ecuaţiilor (1.129) ..
(1.132) se scriu sub formă matriceală astfel:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹


·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
ϕ
ϕ
ϕ
ϕ
ϕ
ϕ
ϕ
ϕ

]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]




− − − −


− − − − − −
− −
− − −



P
P
P
V
L / N
L / L
V
P
V
L / N
L / L
L / v
L / v
L / v
L / v
. . . . . .
. . . . . .
. . . . . .
. . . . . .
. . . . . .
. . . . . .
. . . . . .
. . . . . .
. . . . . .
L
EI
z
x
z
x
z
x
z
x
4
4
2
0
3
12 0 6 12 0 6
0 1 0 0 1 0
6 0 4 6 0 2
12 6 0 12 6 0
6 4 0 6 2 0
0 0 1 0 0 1
12 0 6 12 6 0 36 0 6 12 6 0
0 1 0 6 2 0 0 17 0 6 2 0
6 0 2 0 0 1 6 0 6 0 0 1
12 6 0 12 6 0
6 2 0 6 4 0
0 0 1 0 0 1
3
3
3
2
1
1
1
4
4
4
3
3
3
2
2
2
1
1
1
2
(1.133)
Dacă se introduc condiţiile la limită:
Nodul 1
x
V
1
L
N
1
z
y
1
1 x
M
1
1 z
M
1
1 y
F
Nodul 2
x
V
2
3PL

z
y
1
2 x
M
1
2 z
M
1
2 y
F
2
2 x
M
3
2 x
M
2
2 z
M
3
2 z
M
2
2 y
F
3
2 y
F
Nodul 3
x
V
3
L
3
N
3 z
y
3
3 x
M
3
3 z
M
3
3 y
F
Fig.1.49
Nodul 4
x
4P

2PL

4P
z
y
3
4 x
M
3
4 z
M
3
4 y
F
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 72
0 0
3 2 1 3 3 1 1
· · · · ϕ · ϕ · ϕ · ϕ v v v ,
z x z x
,
atunci ecuaţia matriceală (1.133) este echivalentă cu:
- o ecuaţie având ca necunoscute deplasările nodurilor 2 şi 4:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹


·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
ϕ
ϕ
ϕ
ϕ

]
]
]
]
]
]
]
]



P
P
P
P
L / v
L
EI
z
x
z
x
4
4
2
0
3
12 0 6 0 6
0 1 0 1 0
6 0 4 0 2
0 1 0 17 0
6 0 2 0 6
4
4
4
2
2
2
(1.134)
cu soluţiile:
;
EI
PL
v ;
EI
PL
;
EI
PL
;
EI
PL
;
EI
PL
z x
z x
3
4
2
4
2
4
2
2
2
2
6
23
4
17
2
11
4
1
2
3
− · · ϕ · ϕ
· ϕ · ϕ
(1.135)
- o ecuaţie având ca necunoscute reacţiunile din nodurile 1, 2 şi 3:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
ϕ
ϕ
ϕ
ϕ

]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]



− −

3
3
3
2
1
1
1
4
4
4
2
2
2
0 0 0 6 0
0 0 0 2 0
0 0 0 0 1
12 0 6 0 6
0 0 0 6 0
0 0 0 2 0
0 0 0 0 1
V
L / N
L / L
V
V
L / N
L / L
L / v
L
EI
z
x
z
x
(1.136)
cu soluţiile:
( ) ( ) ( )
( ) ( ) ( ) ; P
L
EI
V ; PL
L
EI
N ; PL
L
EI
L
; P
L
v
L
EI
V
; P
L
EI
V ; PL
L
EI
N ; PL
L
EI
L
z z x
x x
z z x
2
3
6
2
1
2
2
3
4 12 6 6
2
3
6
2
1
2
2
3
2
2
3 2 3 2 3
4
4 2
2
2
2
2
1 2 1 2 1
− · ϕ − · · ϕ · − · ϕ − ·
·
,
`

.
|
+ ϕ − ϕ − ·
· ϕ · · ϕ · − · ϕ − ·

(1.137)
Ecuaţiile de verificare ale reacţiunilor sunt:
Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate


73



· + + ⇒ ·
· ⋅ + ⋅ − + + ⇒ ·
· − + + + ⇒ ·
P V V V F
L V L V PL N N M
PL PL PL L L M
y
z
x
4 0
0 2 0
0 3 4 2 0
3 2 1
3 1 3 1
3 1
(1.138)
Observaţie. Metoda prezentată permite o algoritmizare simplă şi
rezolvarea cu ajutorul unui program numit GRILAJ PLAN (prezentat în
Anexa A3) a oricăror sisteme plane de bare rigidizate în noduri, încărcate cu
forţe perpendiculare pe planul structurii şi cu momente conţinute în planul
barelor.

Aplicaţii
Se consideră cadrele plane încastrate sau rezemate punctual rigid, la
acelaşi nivel, încărcate cu un sistem de forţe şi cupluri ca în figurile 1.50,a,b,
1.51. Se cunosc valorile numerice pentru L,P, E, I, I
p
(secţiunea barei este
circulară I
p
= 2I) şi modulul de elasticitate transversal G=E/2 . Să se
determine folosind metoda deplasărilor reacţiunile din încastrări şi reazem,
deplasările liniare şi unghiulare în punctele de aplicaţie ale cuplurilor şi al
forţei şi să se verifice rezultatele.
Aplicaţia 1












Rezultate:
;
EI
PL
;
EI
PL
;
EI
PL
v ;
EI
PL
;
EI
PL
z x z x
2
4
2
4
3
2
2
2
2
2
2
9
2
11
6
23
2
1
2
3
· ϕ · ϕ − · · ϕ · ϕ


; P V ; P V ; PL N ; PL , L
; P V ; PL N ; PL , L
4 3 5 1
3 5 1
4 3 3 3
1 1 1
· − · · − ·
· · − ·
(1.139)
Fig.1.50.a
y
5P
3PL
L L
4
1
2
3
L
2PL
4PL
x
z
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 74
Aplicaţia 2












Rezultate:

;
EI
PL
;
EI
PL
;
EI
PL
v ;
EI
PL
;
EI
PL
z x
z x
2
3
2
3
3
2
2
2
2
2
2
9
2
11
6
23
2
1
2
3
· ϕ · ϕ
− · · ϕ · ϕ


; P V ; PL N ; PL L
; P V ; P V ; PL N ; PL L
3
2
3
4 3
2
3
4 4 4
3 1 1 1
− · · − ·
· · · − ·
(1.140)

Aplicaţia 3















y
5P
3PL
L L
4
1
2
3
L
2PL
4PL
x
z
Fig. 1.50.b
y
5P
3PL
L
L
4
1
2
3 L
x
z
PL
2PL
5
Fig. 1.51
Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate


75
1.5. Sisteme static nedeterminate tip placă plană,
solicitate cu forţe cuprinse în planul plăcii

Se consideră o placă plană de grosime constantă c pe toată suprafaţa,
solicitată de un sistem plan de sarcini distribuite sau concentrate (fig.1.52).
Să se determine starea de tensiuni şi deformaţii din placă.
Se consideră un element
triunghiular din această placă
cu vârfurile N
1
, N
2
şi N
3

ca în figura 1.53.a.






















În teoria elasticităţii se stabilesc următoarele relaţii între tensiuni şi
deformaţii:
xy xy xy
x y y y x x
E E
) (
E
; ) (
E
γ ⋅
ν −
λ
·
ν −
⋅ γ ⋅
ν −
· τ
νε + ε ⋅
ν −
· σ νε + ε ⋅
ν −
· σ
2 2
2 2
1
2
1
1
1 1
(1.141)
Fig. 1.52
y

x

u
1
v
1
v
3
v
2
u
2
u
3
Fig. 1.53
x

y

N
1
N
2
N
3 x

y
y
x
N
2
(a,0)
N
3
(0,b)
N
1
(0,0)
u
3
v
3
u
1
u
2
v
2
v
1
O
Fig. 1.54
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 76
respectiv între deformaţii şi deplasări:
x
v
y
u
;
y
v
;
x
u
xy y x


+


· γ


· ε


· ε .
Fără a reduce din generalitatea demonstraţiei, în scopul simplificării
calculelor, se consideră un triunghi dreptunghic cu vârful drept în originea
sistemului de axe local Oxy ca în figura 1.53.b.
Se notează cu
3 3 2 2 1 1
v , u , v , u , v , u deplasările celor trei noduri N
1
, N
2

şi N
3
ale elementului în sistemul de axe local Oxy . Se face ipoteza că
deplasările ) y , x ( v , ) y , x ( u pentru orice punct situat în interiorul
suprafeţei triunghiului dreptunghic sunt funcţii liniare de forma:
y C x C C ) y , x ( v
; y C x C C ) y , x ( u
6 5 4
3 2 1
+ + ·
+ + ·
(1.142)
Deplasările nodurilor N
1
, N
2
şi N
3
se mai scriu:
3 3
2 2
1 1
0 0
0 0
0 0 0 0
v ) b , ( v ; u ) b , ( u
; v ) , a ( v ; u ) , a ( u
; v ) , ( v ; u ) , ( u
· ·
· ·
· ·
(1.143)
Introducând aceste condiţii în expresiile deplasărilor (1.142) se obţine
un sistem de ecuaţii liniare, ale cărui soluţii sunt:

b
v v
C ;
a
v v
C ; v C
b
u u
C ;
a
u u
C ; u C
1 3
6
1 2
5 1 4
1 3
3
1 2
2 1 1

·

· ·

·

· ·
(1.144)
Deci expresiile deplasărilor (1.142) pentru acest element triunghiular
se scriu:
3 2 1
3 2 1
1
1
v
b
y
v
a
x
v
b
y
a
x
) y , x ( v
u
b
y
u
a
x
u
b
y
a
x
) y , x ( u
+ +
,
`

.
|
− − ·
+ +
,
`

.
|
− − ·
(1.142’)
Utilizând relaţiile (1.141) se pot exprima atât deformaţiile ε
x
, ε
y
şi
γ
xy
cât şi tensiunile σ
x
, σ
y
şi τ
xy
în funcţie de deplasările nodale
3 3 2 2 1 1
v si u , v , u , v , u :
Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate


77

a
v v
b
u u
x
v
y
u
;
b
v v
y
v
;
a
u u
x
u
xy
y
x
1 2 1 3
1 3
1 2

+

·


+


· γ

·


· ε

·


· ε
(1.145)
;
ab
v b v b u a u a E E
;
ab
v a v a u b u b E
) (
E
;
ab
v a v a u b u b E
) (
E
xy xy
x y y
y x x

,
`

.
| + − + −
ν −
λ
·
ν −
γ ⋅
ν −
· τ

,
`

.
| + − ν + ν −
ν −
· νε + ε ⋅
ν −
· σ

,
`

.
| ν + ν − + −
ν −
· νε + ε ⋅
ν −
· σ
2 1 3 1
2 2
3 1 2 1
2 2
3 1 2 1
2 2
1 2
1
1
1 1
1 1
(1.146)
Se observă din expresiile (1.145) şi (1.146) că atât deformaţiile
specifice ε
x
, ε
y
şi γ
xy
cât şi tensiunile σ
x
, σ
y
şi τ
xy
au valori constante pe
toată suprafaţa triunghiului (întrucât nu depind de coordonatele x şi y), de
aceea aceste elemente se mai numesc CST (Constant Strain Triangular).
Acestea sunt dintre cele mai simple elemente de tip placă.
Tensiunile σ şi τ pe latura 2-3 a elementului triunghiular sunt şi ele
constante, deoarece se determină în funcţie de componentele σ
x
, σ
y
, τ
xy

(constante) şi unghiul α cu ajutorul relaţiilor cunoscute din teoria elasticităţii
; sin cos
xy
y x y x
α τ + α
σ − σ
+
σ + σ
· σ 2 2
2 2

. cos sin
xy
y x
α τ − α
σ − σ
· τ 2 2
2
(1.147)
Folosind metoda de echivalare statică a forţelor elementare raportate
la sistemul local de axe cu forţe care acţionează pe cele trei laturi ale
elementului triunghiular se obţin forţele echivalente pentru fiecare latură
(fig. 1.56):
. F F F ; F F F
; bc F ; bc F
; ac F ; ac F
y y y x x x
yx y x x
y y xy x
13 12 23 13 12 23
12 13
12 12
+ · + ·
τ ⋅ · σ ⋅ ·
σ ⋅ · τ ⋅ ·
(1.148)

Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 78






























Pe baza acestor forţe se obţin şi forţele nodale nodale corespunuzătoare
fiecărui element (fig. 1.57):

;
F F F
F ;
F F F
F
;
F F F
F ;
F F F
F
;
F F
F ;
F F
F
y y y e
y
x x x e
x
y y y e
y
x x x e
x
y y e
y
x x e
x
2 2 2 2
2 2 2 2
2 2
12 13 23
3
12 13 23
3
13 12 23
2
13 12 23
2
13 12
1
13 12
1
·

· ·

·
·

· ·

·
+
− ·
+
− ·
(1.149)

y
x
Fig. 1.55
N
1

N
2

N
3

σ
x
σ
y
τ
xy
τ
yx
σ

τ

α

y
x
Fig. 1.56
N
1

N
2

N
3

F
y12
F
x12
F
x13
F
y13
F
x23
F
y23
y
x
Fig. 1.57
N
1

N
2

N
3

F
y2
F
x2 F
x1
F
y1
F
x3
F
y3
Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate


79
Înlocuind valorile tensiunilor date de relaţiile (1.146) în relaţiile
(1.149) se obţin expresiile forţelor nodale ca funcţii de deplasări:
[ ]
[ ]
[ ]
[ ]
[ ]
[ ] ; v a u ab v a u ab
) ( ab
Ec
F
; u a v ab v ab u a
) ( ab
Ec
F
; u ab v b v b u ab
) ( ab
Ec
F
; v ab u b v ab u b
) ( ab
Ec
F
; v a u ab v b u ab v ) b a ( u ) ( ab
) ( ab
Ec
F
; v ab u a v ab u b v ) ( ab u ) a b (
) ( ab
Ec
F
e
y
e
x
e
y
e
x
e
y
e
x
3
2
2 1
2
1
2
3
3
2
2 1 1
2
2
3
3 2
2
1
2
1
2
2
3 2
2
1 1
2
2
2
3
2
3 2
2
2 1
2 2
1
2
1
3 3
2
2 2
2
1 1
2 2
2
1
1 2
1 2
1 2
1 2
1 2
1 2
+ ν + − ν −
ν −
·
λ + λ + λ − λ −
ν −
·
λ + λ + λ − λ −
ν −
·
ν + + ν − −
ν −
·
− λ − λ − ⋅ ν − λ + + λ + ν
ν −
·
ν − λ + λ − − λ + ν + λ +
ν −
·
(1.150)
Relaţiile (1.150) se mai pot scrie sub formă matriceală astfel:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]
]
]
]
]

ν − ν −
λ λ λ − λ −
λ λ λ − λ −
ν ν − −
− λ − λ − ν − λ + λ + ν
ν − λ − λ − − λ + ν λ +
ν −
·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
3
3
2
2
1
1
2 2
2 2
2 2
2 2
2 2 2 2
2 2 2 2
2
3
3
2
2
1
1
0 0
0 0
0 0
0 0
1 2
v
u
v
u
v
u
a ab a ab
a ab ab a
ab b b ab
ab b ab b
a ab b ab b a ) ( ab
ab a ab b ) ( ab a b
) ( ab
Ec
F
F
F
F
F
F
e
y
e
x
e
y
e
x
e
y
e
x
(1.151)
sau : { ¦ [ ] { ¦
e e e
K F δ ⋅ · (1.151')

Deplasările din sistemul local
3 3 2 2 1 1
v si u , v , u , v , u se pot
exprima în funcţie de deplasările din sistemul global
3 3 2 2 1 1
v si u , v , u , v , u şi de unghiul α dintre axa x O a sistemului local şi
axa O
1
x a sistemului global astfel (fig.1.58):

3 2 1 , , i ; cos v sin u v
; sin v cos u u
i i i
i i i
· α + α − ·
α + α ·
(1.152)
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 80















Dacă se notează cu α · α · sin m si cos ! , relaţiile (1.152) se
scriu matriceal astfel:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]
]
]
]
]




·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
3
3
2
2
1
1
3
3
2
2
1
1
0 0 0 0
0 0 0 0
0 0 0 0
0 0 0 0
0 0 0 0
0 0 0 0
v
u
v
u
v
u
m
m
m
m
m
m
v
u
v
u
v
u
!
!
!
!
!
!
(1.153)
sau: { ¦ [ ] { ¦
e e
T δ ⋅ · δ , (1.153')
unde cu [T] s-a notat matricea de transfer din sistemul global în cel local.
Sarcinile nodale din sistemul local y x O se exprimă analog în
funcţie de sarcinile nodale din sistemul global Oxy (fig.1.26) pentru acest
element, astfel:

¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]
]
]
]
]




·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
e
y
e
x
e
y
e
x
e
y
e
x
e
y
e
x
e
y
e
x
e
y
e
x
F
F
F
F
F
F
m
m
m
m
m
m
F
F
F
F
F
F
3
3
2
2
1
1
3
3
2
2
1
1
0 0 0 0
0 0 0 0
0 0 0 0
0 0 0 0
0 0 0 0
0 0 0 0
!
!
!
!
!
!
(1.154)
u
1
v
1
v
3
v
2
u
2
u
3
Fig. 1.58
x

y

N
1
N
2
N
3
u
2
v
2
u
3
v
3
v
1
u
1
x

y

α

O
1
O

Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate


81
sau: { ¦ [ ] { ¦
e e
F T F ⋅ · . (1.154')
Înlocuind relaţiile (1.153') şi (1.154') în expresia (1.151') se obţine:
[ ] { ¦ [ ] [ ] { ¦
e e e
T K F T δ ⋅ ⋅ · ⋅ . (1.155)
Înmulţind matriceal relaţia (1.155) cu [ ]
1 −
T se obţine:
[ ] [ ] { ¦ [ ] [ ] [ ] { ¦
e e e
T K T F T T δ ⋅ ⋅ · ⋅ ⋅
− − 1 1
, (1.156)
sau: { ¦ [ ] { ¦
e e e
K F δ ⋅ · , (1.157)
unde s-a notat [ ] [ ] [ ] [ ] T K T K
e e
⋅ ·
−1
matricea de rigiditate a elementului
în coordonate globale.


Aplicaţie
Se consideră o placă trapezoidală de grosime constantă, fixată prin
trei legături rigide A, B şi C şi încărcată în punctele D şi E cu câte două forţe
ca în figura 1.59. Pentru simplitatea calculului au fost alese ca date de
intrare următoarele valori numerice: AB= BC=1; AD=2; DE=1; ν=0,3;
F
Dx
=3; F
Dy
=4; F
Ex
=5; F
Ex
=6; 35 0
2
1
1 0 1
1 2
2
, ; , c ;
) ( ab
Ec
·
ν −
· λ · ·
ν −

(s-a renunţat la unităţile de măsură pentru a putea urmări mai uşor aplicarea
algoritmului de calcul, bazat pe metoda deplasărilor).













Fig. 1.59
y

x

B

C

A

E

F
Ey
F
Ex
F
Dy
F
Dx
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 82
Se cer:
!"deplasările punctelor D şi E;
!"reacţiunile din A, B şi C ;
!"tensiunile din fiecare element al plăcii.

Metoda deplasărilor – algoritm de calcul. Pentru a rezolva această
problemă se folosesc rezultatele obţinute pentru elementele triunghiulare cu
tensiuni constante CST prezentate mai sus. Se împarte domeniul în trei
elemente triunghiulare dreptunghice ca în figura 1.59. Pentru fiecare element
nodurile corespunzătoare şi unghiurile de rotire ale sistemelor de axe locale
faţă de cel global sunt:
!
"elementul e1: N
1
≡A; N
2
≡D; N
3
≡B; α=0
0
!
"elementul e2: N
1
≡B; N
2
≡E; N
3
≡C; α=0
0
!
"elementul e3: N
1
≡E; N
2
≡B; N
3
≡D; α=180
0
Ecuaţia matriceală (1.151) între forţe nodale şi deplasările nodale în
coordonate locale, după înlocuirea valorilor parametrilor se scrie pentru
fiecare element

,
`

.
|
·
ν −
· λ · ν · · · 1
1 2
35 0 3 0 1 0 1 2
2
) ( ab
Ec
; , ; , ; , c ; b ; a
astfel:
!"elementul e1:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]
]
]
]
]

− −
− −
− −
− −
− − − −
− − − −
·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
B
B
D
D
A
A
yB
xB
yD
xD
yA
xA
v
u
v
u
v
u
, ,
, , , ,
, , , ,
, ,
, , , , ,
, , , , ,
F
F
F
F
F
F
4 0 0 6 0 4 6 0
0 4 1 7 0 0 7 0 4 1
0 7 0 35 0 0 35 0 7 0
6 0 0 0 1 6 0 1
4 7 0 35 0 6 0 35 4 3 1
6 0 4 1 7 0 1 3 1 4 2
1
1
1
1
1
1
(1.158)
!"elementul e2:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]
]
]
]
]

− −
− −
− −
− −
− − − −
− − − −
·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
C
C
E
E
B
B
yC
xC
yE
xE
yB
xB
v
u
v
u
v
u
, ,
, , , ,
, , , ,
, ,
, , , , ,
, , , , ,
F
F
F
F
F
F
4 0 0 6 0 4 6 0
0 4 1 7 0 0 7 0 4 1
0 7 0 35 0 0 35 0 7 0
6 0 0 0 1 6 0 1
4 7 0 35 0 6 0 35 4 3 1
6 0 4 1 7 0 1 3 1 4 2
2
2
2
2
2
2
(1.159)
Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate


83
!"elementul e3:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]
]
]
]
]

− −
− −
− −
− −
− − − −
− − − −
·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
D
D
B
B
E
E
yD
xD
yB
xB
yE
xE
v
u
v
u
v
u
, ,
, , , ,
, , , ,
, ,
, , , , ,
, , , , ,
F
F
F
F
F
F
4 0 0 6 0 4 6 0
0 4 1 7 0 0 7 0 4 1
0 7 0 35 0 0 35 0 7 0
6 0 0 0 1 6 0 1
4 7 0 35 0 6 0 35 4 3 1
6 0 4 1 7 0 1 3 1 4 2
3
3
3
3
3
3
(1.160)
Pentru elementele e1 şi e2 matricea de rigiditate în coordonate
globale nu îşi modifică forma. Pentru elementul e3 care este rotit cu α=180
0
( 1 − · ! , m = 0) matricea de rigiditate în coordonate globale se scrie:
[ ] [ ] [ ] [ ] T K T K
e e
⋅ ·

3
1
3
, (1.161)
unde:
[ ]
6
1 0 0 0 0 0
0 1 0 0 0 0
0 0 1 0 0 0
0 0 0 1 0 0
0 0 0 0 1 0
0 0 0 0 0 1
0 0 0 0
0 0 0 0
0 0 0 0
0 0 0 0
0 0 0 0
0 0 0 0
I
m
m
m
m
m
m
T − ·
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]







·
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]




·
!
!
!
!
!
!
(1.162)
iar matricea inversă este: [ ] [ ]
6
1
I T T
t
− · ·

. (1.163)
Matricea de rigiditate a elementului e3 în coordonate globale (1.157)
se scrie:
[ ] [ ] [ ] [ ] ( )[ ]( ) [ ]
3
6
3
6
3 1 3 e e e e
K I K I T K T K · − − · ⋅ ·

, (1.164)
deci nu îşi modifică forma.
Ecuaţiile de echilibru ale forţelor nodale pentru fiecare din cele cinci
noduri ale plăcii se scriu astfel (fig. 1.60):
!"nodul A:


· ⇒ ·
· ⇒ ·
A
e
yA y
A
e
xA x
V F F
H F F
1
1
0
0
(1.165)
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 84
!"nodul B:


· + + ⇒ ·
· + + ⇒ ·
B
e
yB
e
yB
e
yB y
B
e
xB
e
xB
e
xB x
V F F F F
H F F F F
3 2 1
3 2 1
0
0
(1.166)
!"nodul C:


· ⇒ ·
· ⇒ ·
C
e
yC y
C
e
xC x
V F F
H F F
2
2
0
0
(1.167)
!"nodul D:



− · + ⇒ ·
· + ⇒ ·
4 0
3 0
3 1
3 1
e
yD
e
yD y
e
xD
e
xD x
F F F
F F F
(1.168)
!"nodul E:


· + ⇒ ·
· + ⇒ ·
6 0
5 0
3 2
3 2
e
yE
e
yE y
e
xE
e
xE x
F F F
F F F
(1.169)



















Ecuaţiile de echilibru s-au scris ţinând seama de sensul negativ al
forţelor nodale ce acţionează asupra nodurilor (sens opus axelor) şi de sensul
pozitiv al reacţiunilor (acelaşi cu sensul axelor de coordonate).
1 e
xA
F
y

x
1 e
yA
F
H
A
V
A
Nodul A
V
B
1 e
yB
F x
y

1 e
xB
F
2 e
xB
F
2 e
yB
F
3 e
yB
F
3 e
xB
F
H
A
Nodul B
2 e
xC
F
y

x
2 e
yC
F
H
C
V
C
Nodul C
Fig. 1.60
3 e
xD
F
y

x 1 e
yD
F
3

4

Nodul D
1 e
xD
F
3 e
yD
F
3 e
xE
F
y

x 2 e
yE
F
5

6

Nodul E
2 e
xE
F
3 e
yE
F
Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate


85
Însumând relaţiile dinte forţele şi deplasările nodale (1.158) … (1.160)
scrise în dimensiunile matricei globale se obţine:
{ ¦ [ ] [ ] [ ] ( ) { ¦ { ¦ P K K K F
G G
e
G
e
G
e
i
ei
· δ ⋅ + + ·

·
3 2 1
3
1
(1.170)
unde se notează cu [K]
G
matricea de rigiditate a structurii în dimensiuni
globale: [ ] [ ] [ ] [ ]
G
e
G
e
G
e
G
K K K K
3 2 1
+ + · (1.171)
Ecuaţiile de echilibru (1.165) .. (1.169) se scriu sub formă matriceală:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
+
+
+
+
+ +
+ +
P
P
P
P
V
H
V
H
V
H
F F
F F
F F
F F
F
F
F F F
F F F
F
F
C
C
B
B
A
A
e
yE
e
yE
e
xE
e
xE
e
yD
e
yD
e
xD
e
xD
e
yC
e
xC
e
yB
e
yB
e
yB
e
xB
e
xB
e
xB
e
yA
e
xA
6
5
4
3
3 2
3 2
3 1
3 1
2
2
3 2 1
3 2 1
1
1
(1.172)
Relaţiile (1.158)…(1.160) se scriu în dimensiunile matricei globale :
!"elementul e1:

¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]



− −
− −
− − − −
− − − −
·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
E
E
D
D
C
C
B
B
A
A
e
yD
e
xD
e
yB
e
xB
e
yA
e
xA
v
u
v
u
v
u
v
u
v
u
. . . . . . . . . .
. . . . . . . . . .
. . , . . , , ,
. . . . ,
. . . . . . . . . .
. . . . . . . . . .
. . , . . , , ,
. . , . . , ,
. . , , . . , , , ,
. . , . . , , , ,
.
.
F
F
.
.
F
F
F
F
35 0 0 0 7 0 7 0 7 0
0 1 6 0 0 0 1
0 6 0 35 0 0 35 0 7 0
7 0 0 0 4 1 6 0 1
35 0 6 0 35 0 7 0 35 4 3 1
7 0 1 7 0 4 1 3 1 4 2
1
1
1
1
1
1
(1.173)
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 86
!"elementul e2:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]

− −
− −


− − − −
− − − −
·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
E
E
D
D
C
C
B
B
A
A
e
yE
e
xE
e
yC
e
xC
e
yB
e
xB
v
u
v
u
v
u
v
u
v
u
, . . , , , . .
. . , , . .
. . . . . . . . . .
. . . . . . . . . .
, . . , . .
, . . , , , . .
, , . . , , , . .
. . . , , , , . .
. . . . . . . . . .
. . . . . . . . . .
F
F
.
.
F
F
F
. F
.
.
35 0 0 0 7 0 35 0 7 0
0 1 6 0 0 6 0 1
0 6 0 4 0 4 6 0
7 0 0 0 4 1 7 0 4 1
35 0 6 0 4 7 0 35 4 3 1
7 0 1 6 0 4 1 3 1 4 2
2
2
2
2
1
1
(1.174)
!"elementul e3:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]

− − − −
− − − −
− −
− −
− −
− −
·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
E
E
D
D
C
C
B
B
A
A
e
xE
e
xE
e
yD
e
xD
e
yB
e
xB
v
u
v
u
v
u
v
u
v
u
, , , . . , , . .
, , , , . . , . .
, . . , . .
, , , . . , . .
. . . . . . . . . .
. . . . . . . . . .
, , , , . . , . .
, , . . . .
. . . . . . . . . .
. . . . . . . . . .
F
F
F
F
.
.
F
F
.
.
35 4 3 1 4 7 0 35 0 6 0
3 1 4 2 6 0 4 1 7 0 1
4 6 0 4 0 0 6 0
7 0 4 1 0 4 1 7 0 0
35 0 7 0 6 0 7 0 35 0 0
6 0 1 6 0 0 0 1
3
3
3
3
3
3
(1.175)
Prin însumarea relaţiilor matriceale (1.173)...(1.175) se obţine
matricea de rigiditate globală a plăcii: (1.176)
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]

− − − −
− − − −
− − − −
− − − −
− −
− −
− − − − − −
− − − − −
− − − −
− − − −
6
5
4
3
7 4 3 1 4 7 0 0 7 0 7 0 3 1
3 1 4 3 6 0 4 1 6 0 0 3 1 2
4 6 0 35 4 0 0 3 1 35 0 7 0
7 0 4 1 0 4 2 3 1 0 6 0 1
0 6 0 4 0 4 6 0
7 0 0 0 4 1 7 0 4 1
7 0 3 1 0 3 1 4 7 0 7 8 3 1 4 6 0
3 1 2 3 1 0 6 0 4 1 3 1 8 4 7 0 4 1
35 0 6 0 4 7 0 35 4 3 1
7 0 1 6 0 4 1 3 1 4 2
C
C
B
B
A
A
E
E
D
D
C
C
B
B
A
A
V
H
H
H
V
H
v
u
v
u
v
u
v
u
v
u
, , , , , , . .
, , , , , , . .
, , . . , , ,
, , , . . , ,
, . . , . .
, . . , , , . .
, , , , , , ,
, , , , , , , ,
. . , , . . , , ,
. . , . . , , , ,

Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate


87
Dacă se introduc condiţiile la limită (blocajele nodurilor A, B şi C):
0 0 0 · · · · · ·
c c B B A A
v u , v u , v u ,
atunci ecuaţia matriceală (1.176) este echivalentă cu:
a. o ecuaţie matriceală având ca necunoscute deplasări:
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]

− −
− −
− −
− −
6
5
4
3
7 4 3 1 4 7 0
3 1 4 3 6 0 4 1
4 6 0 35 4 0
7 0 4 1 0 4 2
E
E
D
D
v
u
v
u
, , ,
, , , ,
, ,
, , ,
(1.177)
Rezolvând ecuaţia matriceală (1.177) se obţin deplasările
necunoscute:

¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹


]
]
]
]
]
]


− −

·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
0517 3
0641 2
0031 1
3440 3
6
5
4
3
2962 1 1762 0 1676 1 2753 0
1762 0 4239 0 1036 0 1958 0
1676 1 1036 0 2893 1 2801 0
2753 0 1958 0 2851 0 6112 0
,
,
,
,
, , , ,
, , , ,
, , , ,
, , , ,
v
u
v
u
E
E
D
D

b. o ecuaţie matriceală având ca necunoscute reacţiuni:

¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹



·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]
]
]
]
]

− −
− −
− −
− −
238 1
136 2
476 0
791 6
357 2
046 4
0 6 0
7 0 0
7 0 3 1 0 3 1
3 1 2 3 1 0
35 0 6 0
7 0 1
,
,
,
,
,
,
V
H
V
H
V
H
V
H
V
H
V
H
v
u
v
u
, . .
, . .
, , ,
, ,
. . , ,
. . ,
C
C
B
B
A
A
C
C
B
B
A
A
E
E
D
D
(1.178)
Se determină de asemenea valorile tensiunilor pentru fiecare element:
!"elementul e1:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
·
,
`

.
| + −
+
+ −
ν −
λ
·
ν −
γ ⋅
ν −
· τ
·
,
`

.
| + −
+
+ − ν
ν −
· νε + ε ⋅
ν −
· σ
·
,
`

.
| + − ν −
+
+ −
ν −
· νε + ε ⋅
ν −
· σ
022 7
1 2
1
1
064 20
1 1
88 66
1 1
2 2
2 2
2 2
,
a
v v
b
u u E E
,
b
v v
a
) u u ( E
) (
E
,
b
) v v (
a
u u E
) (
E
D A B A
xy xy
B A D A
x y y
B A D A
y x x
(1.179)
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 88
!"elementul e2:

¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
·
,
`

.
| + −
+
+ −
ν −
λ
·
ν −
γ ⋅
ν −
· τ
·
,
`

.
| + −
+
+ − ν
ν −
· νε + ε ⋅
ν −
· σ
·
,
`

.
| + − ν −
+
+ −
ν −
· νε + ε ⋅
ν −
· σ
362 21
1
2
1
1
384 12
1 1
28 41
1 1
2 2
2 2
2 2
,
a
v v
b
u u E E
,
b
v v
a
) u u ( E
) (
E
,
b
) v v (
a
u u E
) (
E
E B C B
xy xy
C B E B
x y y
C B E B
y x x
(1.180)
!"elementul e3:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
− ·
,
`

.
| + −
+
+ −
ν −
λ
·
ν −
γ ⋅
ν −
· τ
− ·
,
`

.
| + −
+
+ − ν
ν −
· νε + ε ⋅
ν −
· σ
− ·
,
`

.
| + − ν −
+
+ −
ν −
· νε + ε ⋅
ν −
· σ
216 36
1 2
1
1
328 94
1 1
699 16
1 1
2 2
2 2
2 2
,
a
v v
b
u u E E
,
b
v v
a
) u u ( E
) (
E
,
b
) v v (
a
u u E
) (
E
B E D E
xy xy
D E B E
x y y
D E B E
y x x
(1.181)
Observaţie : Un program specializat de calcul al plăcilor plane cu
ajutorul metodei deplasărilor creat pe baza algoritmului prezentat mai sus
denumit CST, este prezentat în Anexa A4.

Aplicaţii propuse

Aplicaţia 1
Se consideră o placă de grosime constantă c fixată prin patru
articulaţii şi un reazem, încărcată cu două forţe ca în figura 1.61. Se dau
următoarele valori numerice (fără unităţi de măsură):
AB=BC=CD=1; BF=CE=3; F
Ex
=20; F
Fy
=10; ν=0,3;
35 0
2
1
1 0 1
1 2
2
, ; , c ;
) ( ab
Ec
·
ν −
· λ · ·
ν −
. Se cer deplasările punctelor E şi
F şi reacţiunile din articulaţiile A, B, C, D şi reazemul F.
Rezultate:
u
E
=9,008 H
C
=-18,269
v
E
=-3,673 V
C
=-3,284
v
E
=-4,063 H
D
=-1,285
H
A
=1,422 V
A
=0 V
D
=2,702
H
B
=0 V
B
=2,844 H
F
=-1,867
Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate


89
Ecuaţia matriceală globală:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]

− − − −
− − − −
− − − −
− − − −

− −
− − − − − −
− − − − − −
− − − −
− − − −
− −
− −
10
0
20
70 1 0 1 3 0 0 65 0 70 0 0 0 35 0
0 35 2 35 0 35 0 65 0 0 0 2 30 0 0
1 35 0 70 1 65 0 0 35 0 70 0 65 0
3 0 35 0 65 0 35 2 3 0 0 65 0 2
0 30 0 1 0 1 30 0
35 0 0 0 35 0 35 0 35 0
0 65 0 70 0 65 0 1 35 0 70 2 65 0 1 30 0
65 0 0 65 0 2 3 0 35 0 65 0 70 2 35 0 35 0
70 0 0 1 35 0 70 2 0 1 35 0
0 2 30 0 35 0 0 70 2 30 0 35 0
0 30 0 1 30 0 1 0
35 0 0 35 0 35 0 0 35 0
F
D
D
C
C
B
B
A
A
F
F
E
E
D
D
C
C
B
B
A
A
H
V
H
V
H
V
H
V
H
v
u
v
u
v
u
v
u
v
u
v
u
, , . . , , ,
, , , . . , ,
, , , , , , . . . .
, , , , , , . . . .
. . , , . . . .
. . , , , , . . . .
, , , , , , , . .
, , , , , , , , . .
, . . . . , , ,
. . . . . , , , ,
, . . . . . . ,
, . . . . . . , , ,










Fig. 1.61
y

x

C

D

B

E
F
Ex
F
Fy
A

Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 90
Aplicaţia 2
Se consideră o placă de grosime constantă c fixată prin patru
articulaţii şi un reazem, încărcată cu două forţe ca în figura 1.62. Se dau
următoarele valori numerice (fără unităţi de măsură): AB=BC=CF=DE=1;
BD=CE=3; ν=0,3; F
Ex
=20; F
Ey
=10; F
Fx
=20; F
Fy
=30 ,
35 0
2
1
1 0 1
1 2
2
, ; , c ;
) ( ab
Ec
·
ν −
· λ · ·
ν −
.
Se cer deplasările punctelor D şi F şi reacţiunile din articulaţiile A,
B, C, şi E.


























BIBLIOGRAFIE
1. Buzdugan, Gh.- Rezistenţa materialelor. Ed. Academiei, Bucureşti 1986
2. Atanasiu, M. - Metoda funcţiei de încărcare. Ed. U.P. Bucureşti 1994.
3. Blumenfeld, M.- Introducere în metoda elementelor finite, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1995
4. Constantinescu, I.N., Munteanu, M., Golumbovici, D. - Calcule de
rezistenţă a structurilor de maşini şi utilaje, Editura Tehnică, Bucureşti
1984.
Fig. 1.62
y

x

C

D

B

E

F
Ex
F
Fx
A

F
Fy
F
Ey
Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate


91
5. Constantinescu, I.N., Gheorghiu, H., Hadar, A - Methode des elements
finis. Cours et applications, Editura U.P.Bucureşti, 1993
6. Drobotă, V. - Rezistenţa materialelor. Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti 1982
7. Gheorghiu, H., Hadar, A., Constantin, N. - Analiza structurilor din
materiale izotrope şi anizotrope, Editura Printech, Bucureşti 1998
8. Iliescu, N., Jiga, G., Hadar A.- Teste grilă de Rezistenţa materialelor,
Ed. Printech, Bucureşti 2000
9. Marin, C., Popa, F. - Rezistenţa materialelor. Probleme de examen,
Editura Macarie, Târgovişte, 2001
10. Posea, N. s.a. - Rezistenţa materialelor. Probleme. Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică Bucureşti 1986



























Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 92


2

ECUAŢIILE MATEMATICE ALE
METODEI ELEMENTELOR FINITE




2.1. Introducere

Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice permite
următoarele tipuri de analiză a structurilor mecanice: structurală (a stării de
tensiuni şi deformaţii), modală (a modurilor proprii de vibraţie), de
stabilitate (la limita echilibrului elastic) sau termică (a evuluţiei câmpului de
temperaturi). Elementul finit utilizat în aceste tipuri de analize are diferite
proprietăţi fizice (de material), geometrice (formă şi dimensiuni) şi
funcţionale (de comportament elastic, plastic, dinamic, termic, etc). Astfel:
!"din punct de vedere geometric elementul finit modelează corpul
real prin muchii, suprafeţe şi volume având o formă geometrică ideală în
spaţiul euclidian tridimensional;
!"din punct de vedere al proprietăţilor fizice, prin proprietăţi ideale
de material (continuitate, izotropie, densitate, elasticitate, constante termice,
etc)
!"din punct de vedere funcţional, modelează evoluţia variabilei de
câmp a problemei (şi derivatele până la un anumit ordin) în funcţie de
condiţiile la limita domeniului analizat şi / sau de condiţiile iniţiale ale
problemei studiate.
Primele tipuri de elemente finite utilizate în analiza structurală (şi cele
mai simple) au fost elementele finite nodale care sunt caracterizate prin
valori nodale ale variabilei de câmp (şi ale derivatei până la un anumit
ordin) sau altfel spus, printr-o aproximare discretă a variabilei de câmp.
Modul de variaţie al variabilei de câmp în interiorul elementului este ilustrat
cu ajutorul unui set de funcţii de aproximare independente (funcţii de
interpolare sau de formă) al căror număr depinde de numărul de grade de
libertate ale elementului.
Ecuaţiile matematice ale metodei elementelor finite


93
Elementele finite hibride sau mixte s-au dezvoltat ulterior şi au avut
la bază elementele finite nodale, cărora li s-au adăugat un număr de
parametri independenţi, pentru a se lua în considerare o serie de condiţii
suplimentare care se impun în interiorul domeniului elementului finit. S-au
creat tipuri speciale de elemente finite pentru diferite tipuri de aplicaţii, care
se regăsesc în bibliotecile de elemente finite ale programelor profesionale.
În analiza structurală a structurilor mecanice, matricea de rigiditate
a elementului finit exprimă proprietăţile de elasticitate din ecuaţia matriceală
a deplasărilor nodale în funcţie de forţele nodale ale elementului. Ecuaţia
matriceală globală se obţine prin “asamblarea” ecuaţiilor matriciale
corespunzătoare tuturor elementelor finite şi exprimă deplasările nodale în
funcţie de sarcinile exterioare aplicate şi de forţele de legătură (conform
axiomei legăturilor din mecanică). Matricea de rigiditate globală este o
matrice pătratică având dimensiunile n× n, unde n reprezintă coordonatele
generalizate corespunzătoare tuturor deplasărilor nodurilor.
Metoda de analiză cu elemente finite este folosită în rezolvarea unor
probleme inginereşti complexe şi a fost favorizată de dezvoltarea rapidă a
mijloacelor de calcul şi software din ultimele două decenii. Aceasta este în
fapt, o metodă matematică şi de rezolvare numerică a unor sisteme de
ecuaţii şi cuprinde următoarele etape:
1. crearea modelului geometric al corpului analizat şi discretizarea acestuia
în elemente finite prin utilizarea anumitor tipuri de elemente finite şi
tehnici de discretizare;
2. obţinerea formei variaţionale corespunzătoare fenomenului studiat şi
minimizarea funcţionalei pătratice asociate acestei forme variaţionale;
3. determinarea soluţiilor aproximative ale ecuaţiei diferenţiale obţinute
din minimizarea funcţionalei pătratice asociate utilizând diferite metode
de calcul variaţional;
4. rezolvarea numerică a sistemului de ecuaţii liniare sau a ecuaţiei
matriceale globale obţinută după “asamblarea” matricelor de rigiditate
ale elementelor finite şi după impunerea condiţiilor la limită globale
(condiţiile de legătură cu mediul fix, deplasări impuse cunoscute şi forţe
de legătură necunoscute);
5. postprocesarea rezultatelor sau calculul variabilelor secundare, trasarea
diagramelor de variaţie a eforturilor secţionale în cazul barelor,
reprezentarea câmpurilor de tensiuni, deformaţii, deplasări, calculul
tensiunilor echivalente după diferite teorii de rezistenţă, verificarea
secţiunilor periculoase, etc.
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 94

2.2. Extremumul unei funcţionale sub formă integrală
Analiza cu elemente finite este un caz particular al metodei
reziduurilor ponderate care permite determinarea extremumului unei
funcţionale sub formă integrală. Astfel metoda RITZ utilizează ca funcţii
test tocmai funcţiile folosite pentru aproximarea variabilei de câmp.
Se consideră problema variaţională în care se cere determinarea
extremumului unei funcţionale definită sub forma integralei:


· FdV I , (2.1)
în care: F este o funcţie integrand de forma ) f , f , f , f , z , y , x ( F F
z y x
′ ′ ′ ·
f = f(x,y,z) - diferite funcţii definite pe domeniul Ω;

z
f
f ,
y
f
f ,
x
f
f
z y x


· ′


· ′


· ′ sunt derivatele parţiale ale funcţiei f.
Condiţia de extremum a funcţionalei (2.1) se scrie:


·

,
`

.
|

δ ∂
′ ∂

+

δ ∂
′ ∂

+

δ ∂
′ ∂

+ δ


· δ
V z y x
dV
z
) f (
f
F
y
) f (
f
F
x
) f (
f
F
f
f
F
I 0 (2.2)
În expresia de mai sus s-au anulat termenii corespunzători
derivatelor parţiale ale funcţiei integrand F în raport cu x, y, z, întrucât
variaţia funcţionalei δI se determină pentru valori fixe ale variabilelor
independente. De asemenea, s-a utilizat proprietatea de liniaritate şi
interschimbabilitate a celor doi operatori:
( )
∫ ∫
δ · δ δ


·
,
`

.
|


δ FdV FdV ; f
x x
f
. (2.3)
Termenii din expresia integralei (2.2) se calculează folosind
formulele integralei GREEN [4]:

∫ ∫ ∫
∫ ∫ ∫
∫ ∫ ∫
Γ Ω Ω
Γ Ω Ω
Γ Ω Ω

,
`

.
|
⋅ δ
′ ∂

+
]
]
]

δ ⋅

,
`

.
|
′ ∂



− ·

δ ∂
′ ∂

,
`

.
|
⋅ δ
′ ∂

+
]
]
]
]

δ ⋅

,
`

.
|
′ ∂



− ·

δ ∂
′ ∂

,
`

.
|
⋅ δ
′ ∂

+
]
]
]
]

δ ⋅

,
`

.
|
′ ∂



− ·

δ ∂
′ ∂

dA n f
f
F
dV f
f
F
z
dV
z
) f (
f
F
dA n f
f
F
dV f
f
F
y
dV
y
) f (
f
F
dA n f
f
F
dV f
f
F
x
dV
x
) f (
f
F
z
z z z
y
y y y
x
x x x
(2.4)
Ecuaţiile matematice ale metodei elementelor finite


95
Se deosebesc următoarele frontiere :
!"formate din două puncte - capetele domeniului unidimensional Ω (în
cazul problemelor depinzând de o singură variabilă independentă);
!"curbe închise ce mărginesc domeniul bidimensional Ω (în cazul
problemelor depinzând de două variabile independente);
!"suprafeţe închise ce mărginesc domeniul tridimensional Ω (în cazul
problemelor depinzând trei variabile).
Orice problemă de inginerie (elasticitate, vibraţii, mecanica fluidelor,
transfer termic, electromagnetism etc.) este caracterizează de:
!"ecuaţia diferenţială a fenomenului;
!"condiţiile la limită - valorile particulare ale variabilei de câmp u(x,y,z,t)
şi ale derivatelor acesteia pe frontiera domeniului;
!"condiţiile iniţiale - valorile variabilei de câmp şi ale derivatelor acesteia
la momentul iniţial, în cazul problemelor care depind de timp.

Exemplu
Se consideră problema coardei vibrante supusă unei forţe
perturbatoare caracterizată de următoarea ecuaţie diferenţială:
( )
0
0 1 0 T t ; x pentru t , x f
t
u
x
u
a
x
≤ ≤ ≤ ≤ ·


ρ +
,
`

.
|




− (2.5)
condiţiile la limită:
) t ( h
x
u
); t ( g ) t , x ( u
x
x
·


·
·
·
1
0
(2.6)
şi condiţiile iniţiale:
) x ( v
t
u
; ) x ( u ) t , x ( u
t
t
0
0
0
0
·


·
·
·
(2.6’)
Soluţia analitică exactă u=u(x,t) a acestei probleme se obţine prin
rezolvarea matematică directă (dacă este posibil) şi este o funcţie continuă şi
derivabilă care satisface ecuaţia diferenţială (2.5), condiţiile la limită (2.6) şi
condiţiile iniţiale ale problemei (2.6’).
Soluţia variaţională ) , ( ˆ ˆ t x u u · este o soluţie aproximativă a
formei variaţionale a problemei. Această formă se mai numeşte şi forma
slabă deoarece nu este suficient derivabilă pentru a satisface ecuaţia
diferenţială, dar suficient derivabilă pentru a satisface forma variaţională şi
condiţiile a limită.
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 96

2.2.1. Funcţionale sub formă integrală de o singură variabilă

Se defineşte funcţionala sub formă integrală de o singură variabilă,
integrala pe un interval (a, b) a unei funcţii de variabila independentă x,
variabila de câmp u(x) şi derivata variabilei de câmp u’(x), de forma:
I(u) =

b
a
dx ) ' u , u , x ( F (2.7)
Funcţionala sub formă integrală are următoarele proprietăţi:
!"domeniul de definiţie este mulţimea funcţiilor u(x) pentru care integrala
I(u) are sens;
!"funcţionala depinde de forma variabilei de câmp u(x) şi poate atinge
valori reale extreme (minime sau maxime) în funcţie de forma acesteia;
!"o funcţională este liniară dacă satisface condiţia: I(αu+βv) =α I(u)+ β
I(v);
!"o funcţională de două variabile B(u, v) este biliniară dacă este liniară în
raport cu fiecare din cele două variabile;
!"oricărei funcţionale simetrice de două variabile B(u, v) i se poate asocia
o funcţională pătratică de forma: I
(2)
(u)=½ B(u, u)
!"operatorul diferenţial δ aplicat variabilei de câmp u(x) reprezintă
variaţia ei pentru o anumită valoare (fixată) a variabilei independente x
şi se mai numeşte şi variaţie virtuală reprezentând orice variaţie posibilă
a variabilei de câmp u(x). Analog se defineşte şi variaţia primei derivate
a variabilei u’ :
δu’=δ(du/dx) (2.8)


2.2.2. Funcţionale sub formă integrală de două variabile

Se consideră o problemă de două variabile independente caracterizată
de următoarea ecuaţie diferenţială [1]:
0 ·

,
`

.
|




,
`

.
|







y x
u
F
y u
F
x u
F
(2.9)
condiţiile la limită pe două subfrontiere:
2
1
Γ ·
Γ ·


+


ra subfrontie pe uˆ u
ra subfrontie pe , qˆ n
u
F
n
u
F
y
y
x
x
(2.10)
Ecuaţiile matematice ale metodei elementelor finite


97
unde s-a notat: ) Oy , n cos( n ); Ox , n cos( n ;
y
u
u ;
x
u
u
y x y x
· ·


·


· ,
n reprezentând direcţia normalei la frontiera domeniului.
Condiţiile la limită care se regăsesc în forma variaţională a
problemei sunt de două tipuri:
!"condiţii la limită esenţiale sau de tip Newmann (valorile variabilei u(x,y)
şi ale primei derivate pe frontieră sau subfrontieră);
!"condiţii la limită naturale sau de tip Dirichlet (valorile derivatelor de
ordin superior ale variabilei u(x,y) pe frontieră sau subfrontieră).
Pentru obţinerea formei variaţionale a problemei de mai sus se
parcurg următoarele etape:
1. Se multiplică ecuaţia diferenţială cu o funcţie test v(x,y) şi se integrează
pe domeniul Ω:
0 ·

,
`

.
|

,
`

.
|




,
`

.
|









dy dx
u
F
y u
F
x u
F
v
y x
. (2.11)
Funcţia test v(x,y) trebuie să satisfacă condiţiile de omogenitate şi
continuitate cerute funcţiei u(x,y) numai pe subfrontiera Γ
2
. Forma integrală
(2.11) conţine aceleaşi ordine de derivare ca şi ecuaţia diferenţială (2.9).
2. Se transferă funcţiei test v(x,y) forma diferenţială ale funcţiei u(x,y) şi se
identifică condiţiile pe frontieră. Acest transfer se poate face doar dacă sunt
îndeplinite condiţiile de omogenitate şi continuitate ale funcţiei test v(x,y).
Prin acest transfer scad o parte din cerinţele privind derivabilitatea
funcţiei u(x,y) transferându-se funcţiei test obţinându-se noi termeni de
frontieră care conţin condiţiile la limită naturale şi esenţiale ale problemei.
Pentru calculul integralei (2.11) se aplică formulele integralei GREEN :
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
⋅ +


− ·


⋅ +


− ·


∫ ∫ ∫
∫ ∫ ∫
Ω Ω Γ
Ω Ω Γ
ds n GH dA
y
G
H dA
y
H
G
ds n GH dA
x
G
H dA
x
H
G
y
x
(2.12)
Ţinând seama de acestea, termenii integralei (2.11) devin:

¹
¹
¹
¹
¹
'
¹








·

,
`

.
|













·

,
`

.
|





∫ ∫ ∫
∫ ∫ ∫
Ω Ω Γ
Ω Ω Γ
ds n
u
F
v
y
v
u
F
dy dx
u
F
y
v
ds n
u
F
v
x
v
u
F
dy dx
u
F
x
v
y
y y y
x
x x x
(2.12’)
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 98
Deci integrala (2.11) se scrie:
0 ·

,
`

.
|


+



]
]
]
]






+





+


∫ ∫
Γ Ω
ds n
u
F
n
u
F
v dxdy
u
F
y
v
u
F
x
v
u
F
v
y
y
x
x y x
(2.13)
Se observă că toţi coeficienţii funcţiei v(x,y) şi ai derivatelor parţiale,
depind de condiţiile la limită naturale (2.10) pe subfrontiera Γ
1
. Deci
funcţia test v(x,y) trebuie să aibă aceleaşi proprietăţi pe frontiera Γ
1
ca şi
funcţia u(x,y).
3. Transformarea funcţionalei (2.13) într-o formă pătratică şi introducerea
condiţiilor pe frontieră:
ds n
u
F
n
u
F
v dxdy
u
F
y
v
u
F
x
v
u
F
v
y
y
x
x y x
∫ ∫
Γ Ω

,
`

.
|


+



]
]
]
]






+





+


· 0
ds n
u
F
n
u
F
v ds qˆ v dxdy
u
F
y
v
u
F
x
v
u
F
v
y
y
x
x y x
∫ ∫ ∫
Γ Γ Ω

,
`

.
|


+


− −
]
]
]
]






+





+


·
2 1
0
(2.14)
Fără a particulariza problema, ultimul termen al expresiei (2.14) se
poate elimina alegând v(x,y)=0 pe Γ
2
. Se notează în expresia obţinută (2.14)
cu:
!" dxdy
u
F
y
v
u
F
x
v
) v , u ( B
y x

Ω ]
]
]
]






+





· funcţionala biliniar simetrică;
!" dxdy
u
F
v ds qˆ v ) v (
∫ ∫
Ω Γ


− ·
1
! funcţionala liniară.
Deci forma variaţională (2.14) se mai scrie:
B(u,v) - ! (v) = 0. (2.15)
Forma pătratică asociată acestei funcţionale este:
I
(2)
(u) =
2
1
B(u,u) - ! (u). (2.16)
Se caută o soluţie aproximativă a problemei u(x,y) care să minimizeze
funcţionala pătratică asociată (2.16), adică să satisfacă ecuaţia:
δ I
(2)
(u)=0. (2.17)
Ecuaţiile matematice ale metodei elementelor finite


99
Soluţia aproximativă a ecuaţiei (2.17), se poate scrie sub forma unei
combinaţii liniare de funcţii independente (numite şi funcţii de aproximare):
u(x,y)=

Φ
j j
C (2.18)
unde C
j
sunt coeficienţi constanţi ce se determină din condiţiile la limită.


2.3. Obţinerea soluţiei formei variaţionale

Se consideră următoarea problemă de Rezistenţa materialelor: o
grindă încastrată la un capăt şi liberă la celălalt, de lungime L şi rigiditate la
încovoiere constantă EI, pe lungimea căreia se aplică o sarcină distribuită
q(x), iar la capătul liber al ei, o forţă concentrată F
o
şi un cuplu M
o
, ca în
figura 2.1. Se cere să se determine deplasările, rotirile secţiunilor, eforturile
tăietoare şi încovoietoare în orice secţiune a barei, utilizând forma
variaţională şi metoda Ritz de rezolvare a acesteia.












Ecuaţia fibrei medii deformate pentru încovoierea barei drepte de
rigiditate constantă din Rezistenţa materialelor este:
EI
2
2
dx
w d
= - M(x). (2.19)
Relaţiile diferenţiale între eforturi din Rezistenţa materialelor sunt:
) x ( q
dx
dT
dx
M d
− · ·
2
2
. (2.20)
q(x)
w(x)
x M
0

x
z
O
F
0

L
ϕ(x
M
0
-F
0
L-qL
2
/2
F
0
+qL
Fig. 2.1
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 100
Ecuaţia diferenţială (2.19) a fibrei medii deformate se mai poate scrie:
( ) 0
2
2
2
2
· −
]
]
]

) x ( q
dx
w d
x b
dx
d
(2.21)
unde s-a notat cu b(x) = EI
Condiţiile la limită esenţiale ale problemei sunt:
0 0
0
0
· ·
·
·
x
x
dx
dw
; w . (2.21')
Condiţiile la limită naturale se scriu:
0
2
2
0
2
2
F
dx
w d
) x ( b
dx
d
; M
dx
w d
) x ( b
L x L x
− ·

,
`

.
|
− ·
· ·
. (2.21'')
Dacă se consideră cazul particular q=constant, b=constant, efortul
încovoietor în secţiunea aflată la distanţa x de capătul barei se scrie:
( )
2 2
2
0
2
0 0
qx
x qL F
qL
L F M ) x ( M − + +

,
`

.
|
− − ·
Introducând în ecuaţia diferenţială (2.19) şi integrând se obţine
soluţia exactă a problemei care are forma:

( )
( )
24 6 2 2
6 2 2
4 3
0
2 2
0 0
3 2
0
2
0 0
qx x
qL F
x qL
L F M ) x ( EIw
qx x
qL F x
qL
L F M dx ) x ( M ) x ( EI
+ + −

,
`

.
|
+ + − ·
+ + −

,
`

.
|
+ + − · − · ϕ

(2.22)
În aplicaţiile practice inginereşti condiţiile de încărcare q=q(x) în
general nu sunt omogene (netede). Dacă se consideră starea de încărcare de
tip treaptă q(x)= q
0
H(a-x), unde H(a-x) este funcţia treaptă de tip
Heaviside, derivata funcţiei q(x) nu există în punctul x=a, deci soluţia (2.22)
nu satisface condiţiile la limită ale problemei. Rezolvarea problemei se
poate face pe intervale prin larea în considerare a condiţiilor la limită
corespunzătoare. Acest procedeu se complică foarte mult în cazul în care
punctele de discontinuitate sunt mai numeroase. Metodele variaţionale
înlătură acest dezavantaj.
În vederea formulării variaţională a problemei (2.21), se consideră
funcţia test v(x) de două ori derivabilă care satisface aceleaşi condiţii la
limită ca şi w(x):
0 0 0
0
·


·
· x
x
v
; ) ( v . (2.24)
Ecuaţiile matematice ale metodei elementelor finite


101
Se multiplică ecuaţia diferenţială (2.21) cu funcţia test şi se integrează
pe lungimea L:
( ) 0
0
2
2
2
2
·
]
]
]
]

⋅ −
]
]
]



dx ) x ( q v
dx
w d
x b
dx
d
v
L
. (2.25)
Integrând prin părţi primul termen al integralei (2.25) şi introducând
condiţiile la limită (2.21’) şi (2.22”) se obţine:
( ) ( ) ( )
( ) ( )
( ) dx
dx
w d
dx
v d
x b
dx
dv
M ) L ( v F
dx
dx
w d
x b
dx
v d
dx
w d
x b
dx
dv
) L ( v F
dx
dx
w d
x b
dx
d
dx
dv
dx
w d
x b
dx
d
v dx
dx
w d
x b
dx
d
v
L
l x
L
L
L
L
L


∫ ∫
+ + ⋅ − ·
· +
]
]
]

− ⋅ − ·
·
]
]
]


]
]
]

⋅ ·
]
]
]


· 0
2
2
2
2
0 0
0
2
2
2
2
0
2
2
0
0
2
2
0
2
2
0
2
2
2
2
(2.26)
Deci forma variaţională a problemei (2.25) devine:
( ) dx
dx
w d
dx
v d
x b dx ) x ( q v
dx
dv
M ) L ( v F
L L
L x
∫ ∫
+ − + ⋅ − ·
· 0
2
2
2
2
0
0 0
0 . (2.27)
Soluţia w(x) care satisface această ecuaţie se numeşte soluţie
variaţională a ecuaţiei diferenţiale (2.21). Din expresia formei variaţionale
(2.27) se observă că nu sunt necesare condiţii de continuitate pentru prima şi
a doua derivată şi condiţiile la limită (2.21’) (2.21”) şi (2.24) sunt incluse în
aceasta. Această formă este simetrică, deci admite o formă pătratică
asociată care are forma:
( )
L x
L L
) (
dx
dw
M ) L ( w F dx ) x ( q w dx
dx
w d
x b ) w ( I
·
+ ⋅ − −

,
`

.
|
·
∫ ∫ 0 0
0 0
2
2
2
2
2
1
(2.28)

Metodele de rezolvare a ecuaţiilor sub forma variaţională (2.27) sau
(2.28) sunt metode aproximative deoarece se caută soluţii de aproximare sub
forma unei combinaţii liniare de funcţii de aproximare independente Φ
j
:
u(x)=

Φ
j j
C , (2.29)
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 102
unde: C
j
sunt coeficienţi care se determină din condiţia ca soluţia (2.29) să
minimizeze forma pătratică (2.28) asociată funcţionalei, care condiţie se
scrie:
δI
(2)
(u) = 0. (2.30)
Metoda reziduurilor ponderate stă la baza metodelor folosite pentru
rezolvarea ecuaţiilor sub formă variaţională şi diferă între ele doar prin
modul de alegere a funcţiilor de aproximare Φ
j
şi a funcţiilor test v(x).
Aceste metode sunt: RITZ, GALERKIN, PETROV-GALERKIN, COURANT,
metoda celor mai mici pătrate, a colocaţiei, etc.
Metoda elementelor finite este un caz particular al metodei RITZ în
care funcţiile test v(x) sunt identice cu funcţiile de aproximare Φ
j
. Se scrie
ecuaţia variaţională (2.27) pentru un subdomeniu Ω
e
corespunzător
elementului iar condiţiile la limită se scriu într-un număr limitat de puncte
care sunt nodurile elementului finit. Rezultă pentru fiecare element o ecuaţie
variaţională de forma (2.27) care se scrie matriceal astfel:
[ ]{ ¦ { ¦
e e e
F K · α . (2.31)
Prin asamblarea ecuaţiilor corespunzătoare tuturor elementelor se
obţine o ecuaţie matriceală globală de forma:
[ ]{ ¦ { ¦ F K · δ . (2.31’)

2.3.1 Metoda RITZ pentru determinarea extremumului
funcţionalelor
Se consideră următoarea formă variaţională asociată unei probleme:
B(v, u)- ) (v ! =0, (2.32)
în care v(x) este funcţia test şi u(x) este soluţia variaţională.
Dacă B(v, u) este o funcţională biliniară şi simetrică în raport cu u(x)
şi v(x) iar ) v ( ! este o funcţională liniară în raport cu v(x), atunci găsirea
soluţiei ecuaţiei (2.32) este echivalentă cu minimizarea funcţionalei pătratice
asociate:
I
(2)
(u)=
2
1
B(u,u)- ) u ( ! , (2.33)
sau determianrea extemumului funcţionalei pătratice asociate adică
rezolvarea ecuaţiei cu derivate parţiale:
δ I
(2)
(u)=0. (2.34)
Ecuaţiile matematice ale metodei elementelor finite


103
Se caută soluţii de aproximare u(x) de forma:
0
1
Φ + Φ ·

·
N
j
j j N
C ) x ( u , (2.35)
în care:
j
Φ sunt funcţii de aproximare independente, C
j
- coeficienţii Ritz,
care se determină din condiţia ca funcţiile de aproximare
j
Φ să fie şi funcţii
test, adică să satisfacă condiţia:
( ) 0
1
0
· Φ −

,
`

.
|
Φ + Φ Φ

·
i
N
j
j j i
C , B ! (2.36)
Dacă funcţionala biliniară B(u,v) este simetrică atunci se poate scrie
relaţia:
) , ( B ) , ( B C C , B
i j i
N
j
j
N
j
j j i 0
1 1
0
Φ Φ + Φ Φ ·

,
`

.
|
Φ + Φ Φ
∑ ∑
· ·
. (2.37)
şi relaţia (2.36) se transformă într-un sistem de ecuaţii având ca necunoscute
coeficienţii C
j
:
N ,..., , i ), , ( B ) ( ) , ( B C
i i j i
N
j
j
2 1
0
1
· Φ Φ − Φ · Φ Φ

·
! . (2.38)
Dacă se notează ) , ( B b
j i ij
Φ Φ · şi ) , ( B ) ( F
i i i 0
Φ Φ − Φ · ! , sistemul
de ecuaţii (2.38) devine:
N ,..., , i F b C
i
N
j
ij j
2 1
1
· ·

·
. (2.39)
Matricea sistemului trebuie să fie inversabilă, deci coeficienţii b
ij

fie liniar independenţi. Necunoscutele C
i
se determină din condiţia de
minimizare a funcţionalei pătratice (2.34):
0 0
2
1
2
2
·


⇔ · δ


· δ

· i
) (
n
i
i
i
) (
) (
C
I
C
C
I
I (2.40)
Funcţiile de aproximare Φ
0
şi Φ
i
trebuie să satisfacă următoarele condiţii:
!"Φ
0
, condiţiile pe frontieră esenţiale impuse lui u;
!"Φ
i
, forma omogenă pe frontieră (deoarece sunt funcţii test);
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 104
!"B(Φ
i
, Φ
j
) să fie complet definită şi nenulă iar liniile matricei formate cu
elementele b
ij
= B(Φ
i
, Φ
j
) să fie liniar independente.
Îndeplinirea acestor condiţii garantează convergenţa soluţiei formei
vriaţionale atunci când creşte numărul de elemente; valorile iniţiale calculate
pentru b
ij
şi F
i
pentru un anumit număr de elemente nu se modifică cu
creşterea numărului de elemente, adăugându-se doar noi linii şi noi coloane
matricei asociate sistemului de ecuaţii, aşa cum rezultă în continuare din
relaţiile (2.47) şi (2.49). Forma variaţională obţinută (2.27) în cazul
problemei analizate:
( ) dx
dx
w d
dx
v d
x b dx ) x ( q v
dx
dv
M ) L ( v F
L L
L x
∫ ∫
+ − + ⋅ − ·
· 0
2
2
2
2
0
0 0
0 (2.41)
se mai scrie sub forma:
) v ( ) v , w ( B ! − · 0 , (2.42)
în care s-a notat:
( )
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
+ − ⋅ ·
·


·
L
l x
L
dx ) x ( q v
dx
dv
M ) L ( v F ) v (
; dx
dx
w d
dx
v d
x b ) v , w ( B
0
0 0
0
2
2
2
2
!
(2.43)
Soluţia formei variaţionale (2.41) se caută sub forma unei combinaţii
liniare de funcţii de aproximare de forma: Φ
j
= x
j+1
, adică:

·
+
·
N
j
j
j N
x C w
1
1
(2.44)
Se observă că funcţiile de aproximare Φ
j
= x
j+1
satisfac condiţiile la
limită cerute funcţiei w(x), adică:
Φ
j
(0)=0; 0
0
·
Φ
· x
j
dx
d
. (2.45)
Înlocuind funcţiile de aproximare Φ
j
= x
j+1
, în expresiile termenilor
b
ij
şi F
i
şi luând q=q(x)=constant, b=b(x)=constant, se obţin coeficienţii b
ij
şi F
i
:

N ,..., , j , i ;
i
L q
L ) i ( M L F F
j i
L ) j )( i ( j i
b dx x ) j ( j x ) i ( i b b
i
i i
i
j i
j i
L
ij
2 1
2
1
1
1 1
1 1
2
0
1
0
1
1 1
0
·
+

+ + + − ·
− +
+ +
· ⋅ + ⋅ ⋅ + ⋅ ·
+
+
− +
− −

(2.46)
Ecuaţiile matematice ale metodei elementelor finite


105
!"Pentru N=2 se obţine un sistem de două ecuaţii care se scrie
matriceal astfel:
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
+ −
+ −
·
¹
'
¹
¹
'
¹
]
]
]

4
3
3
2
12 6
6 4
3
0
2
0
2
0 0
2
1
2
qL
L M L F
qL
M L F
C
C
L L
L
b (2.47)
Rezolvând acest sistem se obţin necunoscutele C
1
şi C
2
, care se
înlocuiesc în expresia (2. 43) şi conduc la o soluţie variaţională de gradul
trei:
b
x qL F
b
x qL M L F
) x ( w
3
0
2 2
0 0
2
12 6 24
5
2 2

,
`

.
|
+ −

,
`

.
|
+ − · . (2.48)
!"Pentru N=3 se obţine un sistem de trei ecuaţii care se scrie
matriceal astfel:

¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
+ −
+ −
+ −
·
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
'
¹
]
]
]
]
]
]

5
4
4
3
3
2
5
144
18 8
18 12 6
8 6 4
4
2
0
3
0
3
0
2
0
2
0 0
3
2
1
4 3 2
3 2
2
qL
L M L F
qL
L M L F
qL
M L F
C
C
C
L L L
L L L
L L
b (2.49)
Rezolvând acest sistem se obţin necunoscutele C
1
, C
2
şi C
3
care se
înlocuiesc în expresia (2. 43) şi conduc la o soluţie variaţională de gradul
patru:
b
x q
b
x qL F
b
x qL L F M
) x ( w
4 3
0
2 2
0 0
3
24 6 4 2
+
,
`

.
| +

,
`

.
|
+
+ −
· . (2.50)
Soluţia variaţională coincide în acest caz cu soluţia exactă:
w
3
(x)=w(x). (2.50’)
Pentru N > 3 toate celelalte necunoscute sunt nule (C
j
=0, j=4,5,6, ... ).
Problema prezentată mai sus se mai poate rezolva şi cu ajutorul teoremei
energiei potenţiale minime: lucrul mecanic virtual al forţelor interioare δ
W care ia naştere în interiorul unui corp elastic sub acţiunea sarcinilor
exterioare este egal cu lucrul mecanic virtual al sarcinilor exterioare δ L:
δW = δL sau δ(W – L) = δΠ = 0 (2.51)
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 106
unde:
Π = W - L (2.52)
reprezintă energia potenţială acumulată de corpul elastic
Relaţia (2.51) exprimă condiţia de minim a energiei potenţiale.
Formularea diferenţială (2.21) a problemei este echivalentă cu
formularea variaţională scrisă sub forma integrală a teoremei energiei
potenţiale minime.
Se consideră problema prezentată anterior când asupra barei
acţionează forţa P (fig. 2.2). Se cere deplasarea w
2
a punctului de aplicaţie al
forţei.








Momentul încovoietor într-o secţiune oarecare situată la distanţa x de
capătul din stânga se exprimă în funcţie de deplasarea corespunzătoare w(x),
cu ajutorul ecuaţiei diferenţiale a fibrei medii deformate:
2
2
dx
w d
EI ) x ( M − · (2.53)
Energia potenţială Π conform expresiei (2.52) se scrie ca diferenţă
dintre energia potenţială elastică acumulată datorită eforturilor interioare
încovoietoare din bara supusă la încovoiere şi lucrul mecanic efectuat de
forţa P:

2
2
2
2
2
2
2 2
w P dx
dx
w d EI
w P dx
EI
) x ( M
L L
∫ ∫
⋅ −

,
`

.
|
· ⋅ − · Π (2.54)
Această expresie este o funcţională pătratică al cărei minim se obţine
anulând prima variaţie, adică aplicând teorema energiei potenţiale minime:
0
2
2
2
2
2
·
]
]
]
]

⋅ −

,
`

.
|
δ · Π δ

w P dx
dx
w d EI
L
(2.54’)
w
2
x
Fig. 2.2
x
z
O
L
ϕ(x)
PL
w(x)
P
P
Ecuaţiile matematice ale metodei elementelor finite


107
O soluţie aproximativă care satisface ecuaţia (2.54) este combinaţia
de funcţii independente f
i
(x) de forma 1, x, x
2
, x
3
, ... adică:
w(x)=C
0
+ C
1
x + C
2
x
2
+ C
3
x
3
+ ... + C
n
x
n
(2.55)
Derivatele soluţiei aproximative se scriu:
w’(x)=C
1
+ 2C
2
x

+ 3C
3
x
2
+ ... + nC
n
x
n-1
(2.56)
w”(x)= 2C
2

+ 6C
3
x

+ ... + n(n-1)C
n
x
n-2
(2.57)
Din condiţiile la limită se determină consatntele C
0
şi C
1
:
¹
'
¹
·
·

¹
'
¹
· ϕ · ′
·
·
0
0
0 0
0 0
0
1
0
C
C
) x ( ) ( w
) ( w
x (2.58)
rezultă deci forma generală a soluţiei aproximative pentru acest caz:
w(x)= C
2
x
2
+ C
3
x
3
+ ... + C
n
x
n
(2.58’)
Înlocuind (2.57) şi (2.58’) în ecuaţia (2.54) se obţine:
( ) ( ) 0 6 2
2
3
3
2
2
2
3 2
·
]
]
]

+ + ⋅ − + + δ · Π δ

... L C L C P dx ... x C C
EI
L
(2.59)
care este echivalentă cu:
( ) ( ) 0 6 2
2
3
3
2
2
2
3 2
· δ
]
]
]

+ + ⋅ − + +



∫ i
L i
C ... L C L C P dx ... x C C
EI
C
(2.59’)
Deoarece variaţiile virtuale
i
C δ pot avea orice valoare, ecuaţia
(2.59’) este echivalentă cu sistemul de ecuaţii cu necunoscutee C
i
:
( ) ( ) ,... , i ; ... L C L C P dx ... x C C
EI
C
L i
3 2 0 6 2
2
3
3
2
2
2
3 2
· ·
]
]
]

+ + ⋅ − + +



(2.60)
!"Dacă se reţine doar primul termen al funcţiei de aproximare (2.58’)
atunci sistemul (2.60) se reduce la o singură ecuaţie:

EI
PL
C PL L EIC L PC L C
EI
C 4
0 4 0 4
2
2
2
2
2
2
2
2
2
· ⇒ · − ⇔ ·
,
`

.
|



(2.61)
Soluţia aproximativă este un polinom de gradul II :
2
4
x
EI
PL
) x ( w · (2.62)
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 108
Valoarea deplasării capătului liber (săgeţii w
2
) este:
EI
PL
w
4
3
2
· (2.63)
!"Dacă se reţin primii doi termeni al funcţiei de aproximare (2.58’) atunci
sistemul (2.60) se scrie:

( ) ( )
( ) ( )
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
·
]
]
]

+ − +


·
]
]
]

+ − +




0 6 2
2
0 6 2
2
3
3
2
2
2
3 2
3
3
3
2
2
2
3 2
2
L C L C P dx x C C
EI
C
L C L C P dx x C C
EI
C
L
L
(2.64)
Rezolvând integralele se obţine sistemul:
( )
( )
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
− ·
·

¹
¹
¹
'
¹
· − +
· − +
EI
P
C
EI
PL
C
PL C L LC EIL
PL LC C EIL
6
2
0 12 6
0 6 4
3
2
3
3
2
2
2
3 2
(2.64’)
Forma soluţiei aproximative este în acest caz un polinom de gradul III:
3 2
6 2
x
EI
P
x
EI
PL
) x ( w − · (2.65)
Această soluţie aproximativă coincide cu soluţia exactă a problemei.
Valoarea exactă a săgeţii w
2
în capătul barei este:

EI
PL
w
3
3
2
· (2.66)
Dacă se iau mai mult de doi termeni al funcţiei de aproximare (2.58’)
C
2
şi C
3
au aceleaşi valori (2.64’) şi toţi ceilalţi coeficienţi C
4
, C
5
, .. rezultă
nuli.

2.3.2 Metoda reziduurilor ponderate

Este o generalizare a metodei RITZ în care funcţiile test v(x) pot fi set
de orice funcţii independente, diferite de funcţiile de aproximare. Întrucât
forma variaţională include condiţiile la limită ale problemei, funcţiile de
aproximare se aleg astfel încât să satisfacă condiţiile la limită ale problemei.
Ecuaţiile matematice ale metodei elementelor finite


109
Se consideră ecuaţia diferenţială pe domeniul Ω scrisă cu ajutorul
operatorului diferenţial A:
Au=f (2.67)
şi condiţiile la limită pentru funcţia u şi derivata sa u’(x) pe frontiera Γ.
Ca şi în cazul metodei RITZ, soluţia formei variaţionale
corespunzătoare ecuaţiei diferenţiale (2.67) se caută ca o combinaţie de
funcţii de aproximare independente:

0
1
Φ + Φ ·

·
N
j
j j N
C u . (2.68)
Funcţiile de aproximare independente trebuie să satisfacă condiţiile:
!"Φ
0
- condiţiile la limită esenţiale ale problemei;
!"Φ
i
- condiţiile impuse la metoda RITZ şi forma omogenă pentru
condiţiile la limită.
Se defineşte funcţia reziduu (similară funcţiei de erori a aproximării
unei funcţii de o variabilă independentă), funcţia:
E = A(u
N
) - f (2.69)
Odată stabilite funcţiile Φ
0
şi Φ
i
, funcţia reziduu E devine o funcţie
de o variabilă independentă şi de parametrii C
j
, adică :
E = E(x,y,C
i
). (2.70)
Metoda reziduurilor ponderate constă în minimizarea funcţionalei:
N ... , i , dy dx ) C , y , x ( E ) y , x (
i i
2 1 0 · · ⋅ ψ


(2.71)
în care: ψ
i
(x,y) se numesc funcţii de pondere şi au în general aceeaşi natură
cu funcţiile de aproximare φ
i
. Setul de funcţii de pondere: ψ
i
(x,y) i= 1,2,
..., N trebuie să fie liniar independente. Dacă funcţiile de pondere ψ
i
(x,y)
sunt identice cu funcţiile test, se obţine cazul particular al metodei RITZ.
Dacă operatorul diferenţial A permite ca în forma integrală (2.71) să se
poată transfera o parte din condiţiile de derivabilitate ale soluţiei u(x)
funcţiilor de pondere ψ
i
(x,y), prin aceasta condiţiile de continuitate impuse
soluţiei se relaxează. Dacă operatorul A este liniar ecuaţia (2.71) se poate
scrie:
0
0
1
0
·
]
]
]

− Φ + Φ ψ
· ⋅ ψ




·

dy dx f ) C ( A
dy dx ) C , y , x ( E ) y , x (
N
j
j j i
i i
(2.72)
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 110
[ ] 0
1
0
· − Φ ψ +
]
]
]

Φ ψ

∫ ∫
·
Ω Ω
dxdy f ) ( A C dxdy ) ( A
N
j
i j j i

sau notând:
[ ]dxdy f ) ( A f
; dxdy ) ( A A
i i
j i ij




− Φ ψ − ·
Φ ψ ·
0
(2.73)
se obţine sistemul de ecuaţii:
N ... , i , f C A
i
N
j
j ij
2 1
1
· ·

·
(2.74)
care se oate scrie matriceal astfel:
[ ]{ ¦ { ¦ F C A · (2.75)
Matricea sistemului [A] nu mai este simetrică ca în cazul metodei
RITZ.
În funcţie de tipul funcţiilor de pondere ψ
i
(x,y) şi al funcţiilor de
aproximare φ
i
(x,y) se deosebesc:
1. metoda PETROV-GALERKIN - când ψ
i
(x,y) ≠φ
i
(x,y);
2. metoda GALERKIN - când ψ
i
(x,y) =φ
i
(x,y) iar A este un operator
diferenţial liniar par sau impar;
3. metoda RITZ - ψ
i
(x,y) =φ
i
(x,y), iar A este un operator diferenţial liniar
par.
4. metoda celor mai mici pătrate similară cu metoda celor mai mici pătrate
la aproximarea funcţiei de o variabilă independentă, constă în
minimizarea funcţionalei depinzând de parametrii C
j
:

· dxdy ) C , y , x ( E ) C ( I
j j
2
, (2.77)
adică anularea derivatelor parţiale a funcţionalei în raport cu C
j
:
0 ·


Cj
) C ( I
j
; (2.78)
Se observă că în acest caz funcţiile de pondere au forma particulară:

i
i
C
E


· ψ . (2.79)
Ecuaţiile matematice ale metodei elementelor finite


111
5. metoda colocaţiei constă în determinarea soluţiei aproximative
0
1
Φ + Φ ·

·
N
j
j j N
C u care anulează funcţia reziduu: E = A(u
N
) - f într-
un număr N de puncte fixate, numite puncte de colocaţie ale domeniului
Ω, adică: E(x
i
,y
i
,C
j
)=0 , i=1,2, ..., N;
Selectarea punctelor de colocaţie este foarte importantă în obţinerea
unui sistem de ecuaţii bine condiţionat (care prezintă o matrice uşor
inversabilă).
6. metoda COURANT este o combinaţie între metoda RITZ şi metoda celor
mai mici pătrate pentru un operator liniar A şi constă în determinarea
soluţiei aproximative
0
1
Φ + Φ ·

·
N
j
j j N
C u care minimizează
funcţionala pătratică:
2
2
f ) u ( A ) u ( I ) u ( I
N N N p

γ
+ · , (2.80)
unde: I(u
N
) este funcţionala pătratică asociată ecuaţiei diferenţiale liniare
Au=f; γ - coeficient de pierderi.

2.3.3. Metoda Galerkin sau a minimizării funcţei reziduu

Pentru a ilustra modul de aplicare a metodei Galerkin de determinare a
soluţiei formei variaţionale cu ajutorul funcţiei reziduu (2.70) se consideră
următoarea problemă: o bară dreptă de lungime 2a şi rigiditate la încovoiere
constantă pe lungimea ei EI, rezemată la capete încărcată cu o forţă P la
mijlocul deschiderii dintre reazeme (fig. 2.3). Se cere să se determine funcţia
deplasărilor w(x) şi săgeata w
2
la mijlocul barei.






Fig.2.3
x
z
P
w(x)

P/2
P/2
x
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 112
Ecuaţiei fibrei medii deformate:
0
2
2
2
2
· + ⇔ − ·
EI
) x ( M
dx
w d
EI
) x ( M
dx
w d
(2.81)
se mai scrie astfel:
0 · + · ) x ( F ) w ( A ) x ( R (2.82)
unde A este un operator diferenţial par iar
EI
) x ( M
) x ( F · este o funcţie de
x.
Se alege o soluţie de aproximare ) x ( wˆ sub forma unei combinaţii de
n+1 funcţii independente f
i
(x):

·
·
n
i
i i
) x ( f C ) x ( wˆ
0
(2.83)
Această funcţie de aproximare trebuie să satisfacă condiţiile la limită
ale problemei (în cazul de faţă 0 2 0 0 · ′ · · ) / L ( wˆ , ) L ( wˆ ) ( wˆ ).
Înlocuind forma funcţiei de aproximare (2.83) în relaţia (2.82) rezultă
funcţia reziduu R(x) care nu mai este nulă şi depinde de consatntele C
i
:
) x ( F ) wˆ ( A ) C ,... C , C , x ( R
n
+ ·
1 0
(2.84)
Condiţia de minim pentru funcţia reziduu (2.84) se scrie în spaţiul
vectorial al funcţiilor de aproximare prin ecuaţia de ortogonalitate dintre
aceasta şi vectorii independenţi ai funcţiilor f
i
(x) :

0
0
0
1 0
1 0 1
1 0 0
· ⋅
· ⋅
· ⋅



) C ,..., C , C , x ( R ) x ( f
.....
) C ,..., C , C , x ( R ) x ( f
) C ,..., C , C , x ( R ) x ( f
n n
n
n
(2.85)
Din aceste ecuaţii se observă că componentele vectorului funcţiilor
de aproximare f
i
(x) joacă rol de funcţii de pondere.
Datorită simetriei problemei din figura 2.3 se va studia numai pe
jumătate din deschiderea barei: [ ] a , x 0 ∈ . Se consideră o soluţie
aproximativă este combinaţia de funcţii independente f
i
(x): 1, x, x
2
, x
3
, ...
adică:
wˆ (x)=C
0
+ C
1
x + C
2
x
2
+ C
3
x
3
+ ... + C
n
x
n
(2.86)
Derivata ei se scrie:
wˆ ’(x)=C
1
+ 2C
2
x

+ 3C
3
x
2
+ ... + nC
n
x
n-1
(2.87)
Ecuaţiile matematice ale metodei elementelor finite


113
Din condiţiile la limită se determină consatntele C
0
şi C
1
:
( )
¹
'
¹
+ + + − ·
·

¹
'
¹
· ′
·
−1 2
3 2 1
0
3 2
0
0
0 0
n
n
a nC ... a C a C C
C
) a ( wˆ
) ( wˆ
(2.88)
rezultă deci soluţia aproximativă de forma:
) x x na ( C ... ) x x a ( C ) x ax ( C ) x ( wˆ
n n
n
+ − + + + − + + − ·
−1 3 2
3
2
2
3 2 (2.89)
şi derivatele ei:

2
3 2
1 1 2 2
3 2
1 6 2
3 2

− −
− + + + · ′ ′
+ − + + + − + + − · ′
n
n
n n
n
x C ) n ( n ... x C C ) x ( wˆ
) x a ( nC ... ) x a ( C ) x a ( C ) x ( wˆ
(2.89’)
Deci funcţia reziduu se scrie în acest caz:
x
EI
P
x C ) n ( n ... x C C R
) x ( F wˆ R
n
n
2
1 6 2
2
3 2
+ − + + + ·
+ ′ ′ ·

(2.90)
!"Condiţia de ortogonalitate (2.85) în cazul în care se reţine din expresia
(2.89) doar prima funcţie (
2
2
2 x ax ) x ( f + − · ) se scrie:
( )
EI
Pa
C
EI
Pa
C a dx x
EI
P
C x ax
a
32
5
0
24
5
3
4
0
2
2 2
2
4
2
3
0
2
2
− · ⇒
· − − ⇒ ·
,
`

.
|
+ + −

(2.91)
Deci soluţia de aproximare este în acest caz:
) a x (
EI
Pa
) x ( wˆ ); ax x (
EI
Pa
) x ( wˆ − − · ′ − − ·
16
5
2
32
5
2
(2.92)
Săgeata la mijlocul barei are valoarea aproximativă:
EI
Pa
w
32
5
3
2
· (2.92’)
!"Condiţia de ortogonalitate (2.85) în cazul în care se reţin din expresia
funcţiei de aproximare (2.89) funcţiile
2
2
2 x ax ) x ( f + − · şi
3 2
3
3 x x a ) x ( f + − · se scrie:
( )
( )
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
·
,
`

.
|
+ + + −
·
,
`

.
|
+ + + −


0
2
6 2 3
0
2
6 2 2
0
3 2
3 2
0
3 2
2
a
a
dx x
EI
P
x C C x x a
dx x
EI
P
x C C x ax
(2.93)
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 114
Se obţine sistemul:
¹
¹
¹
'
¹
− ·
·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
− · +
− · +
EI
P
C
C
: solutiile cu
EI
Pa
C C
EI
Pa
C C
12
0
4 48 25
2
5 30 16
3
2
3 2
3 2
(2.94)
Deci soluţia de aproximare este în acest caz identică cu soluţia
exactă.:
) x a x (
EI
P
) x ( wˆ
2 3
3
12
− − · (2.95)
Săgeata la mijlocul barei are valoarea exactă :
EI
Pa
w
6
3
2
· (2.95’)


2.4. Metode de rezolvare a sistemelor de ecuaţii liniare

Rezolvarea sistemelor de ecuaţii liniare cu un număr foarte mare de
necunoscute de forma (2.31’) este o etapă importantă a analizei cu elemente
finite. Pentru rezolarea unor asemenea sisteme de ecuaţii se folosesc diferite
metode de calcul numeric care se pot grupa în :
a. metode de eliminare succesivă (Gauss, Gauss-Jordan, Choleski);
b. metode iterative (Gauss-Seidel, Jacobi)

2.4.1. Metoda eliminării succesive Gauss
Prin eliminarea succesivă a câte unei necunoscute din sistemul de
ecuaţii, folosind un algoritm destul de simplu, se simplifică foarte mult
calculul.
Fie sistemul de n ecuaţii algebrice liniare cu n necunoscute:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
· + + + +
· + + + +
· + + + +
· + + + +
n n nn n n n
n n
n n
n n
b x a ... x a x a x a
. .......... .......... ..........
b x a ... x a x a x a
b x a ... x a x a x a
b x a ... x a x a x a
3 3 2 2 1 1
3 3 3 33 2 32 1 31
2 2 3 23 2 22 1 21
1 1 3 13 2 12 1 11
(2.96)

Ecuaţiile matematice ale metodei elementelor finite


115
care se scrie sub forma matriceală:
[ ]{ ¦ { ¦ B X A · (2.97)
unde: [ ] A reprezintă matricea coeficienţilor necunoscutelor sistemului
(o matrice pătratică nesingulară cu determinant nenul, elementele
fiind: a
ij
,

i, j=1,2, ... n;
{ ¦ { ¦
T
n
x ... x x x X
3 2 1
· matricea coloană (vectorul) a
necunoscutelor sistemului;
{ ¦ { ¦
T
n
b ... b b b B
3 2 1
· matricea coloană a termenilor liberi ai
sistemului.
Metoda Gauss obţine în mod succesiv coeficienţi nuli în prima
coloană a matricii sub coeficientul nenul a
11
(pasul 1), apoi în a doua
coloană sub coeficientul nenul a
22
modificat prin eliminarea anterioară
(pasul 2), şi aşa mai departe, în final în penultima coloană sub coeficientul
a
n-1,n-1
modificat prin eliminarea anterioară. Se parcurg n-1 paşi :
Pasul 1: Presupunem că a
11
≠ 0 (dacă a
11
= 0 , se caută o altă
necunoscută x
k
având a
1k
≠ 0 şi se schimbă poziţia acestei necunoscute cu
x
1
). Coeficientul a
11
se numeşte pivot iar linia 1 se numeşte linie de
pivotare. Se recomandă ca pivotul să fie cât mai mare , deoarece în acest caz
erorile de rotunjire vor fi minime.
!"Se împarte ecuaţia 1 la coeficientul a
11
obţinându-se noii coeficienţi:

11
1 1
1
11
1 1
1
2 1
a
b
b ; n ,..., , j ,
a
a
a
) ( j ) (
j
· · · (2.98)
Se elimină necunoscuta x
1
din ecuaţiile 2, 3,..., n ale sistemului
astfel: din ecuaţiile (2), (3), (4), ... (n) se scade ecuaţia (1) multiplicată
respectiv cu: n , ... , , i ,
a
a
i
3 2
11
1
· obţinându-se noii coeficienţi cu ajutorul
relaţiilor:
2
11
1
1 11
11
1
1
1
11
1
1 11
11
1
1
1
≥ · − ·
· − ·
j , i ,
a
b a
b a
a
a
b b b
,
a
a a
a a
a
a
a a a
i i i
i
) (
i
ij i
j
i
j ij
) (
ij
(2.99)
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 116
Se obţine noul sistem de ecuaţii:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
· + + +
· + + +
· + + +
· + + + +
) (
n n
) (
nn
) (
n
) (
n
) (
n
) (
n
) ( ) (
) (
n
) (
n
) ( ) (
) (
n
) (
n
) ( ) (
b x a ... x a x a
.. .......... .......... ..........
b x a ... x a x a
b x a ... x a x a
b x a ... x a x a x
1 1
3
1
3 2
1
2
1
3
1
3 3
1
33 2
1
32
1
2
1
2 3
1
23 2
1
22
1
1
1
1 3
1
13 2
1
12 1
(2.100)

Pasul 2: Ecuaţia 1 nu se modifică. Se procedează analog cu
ecuaţiile 2, 3, ..., n: se împarte ecuaţia 2 la coeficientul lui
2
x (linia 2 este
acum linia de pivotare) şi se elimină necunoscuta
2
x din ecuaţiile 3, 4, ... n,
calculându-se noii coeficienţi cu ajutorul relaţiilor:
!"
) (
) (
) (
) (
) (
j ) (
j
a
b
b ; n ,..., j ,
a
a
a
1
22
1
1 2
1
1
22
1
2 2
2
2 · · · (2. 101)
!" 3
1
22
1 1
2
1
2
1
22
1
1
22
1 1
2
1
2
1
22
2
≥ · · j , i ,
a
b a
b a
b ,
a
a a
a a
a
) (
) (
i
) (
i
) ( ) (
) (
i
) (
) (
ij
) (
i
) (
j
) (
) (
ij
(2. 102)
Se obţine noul sistem de ecuaţii:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
· + +
· + +
· + + +
· + + + +
) (
n n
) (
nn
) (
n
) (
n
) (
n
) (
) (
n
) (
n
) (
) (
n
) (
n
) ( ) (
b x a ... x a
.. .......... .......... ..........
b x a ... x a
b x a ... x a x
b x a ... x a x a x
2 2
3
2
3
2
3
2
3 3
2
33
2
2
2
2 3
2
23 2
1
1
1
1 3
1
13 2
1
12 1
(2. 103)
La paşii următori se repetă algoritmul, ecuaţiile 1 şi 2 nu se modifică.
Se obţine în final sistemul de ecuaţii:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
·
· +
· + +
· + + +
· + + + +



− −
) n (
n n
) n (
n n
) n (
n , n n
) (
n
) (
n
) (
n
) (
n
) (
) (
n
) (
n
) ( ) (
b x
b x a x
...
b x a ... x
b x a ... x a x
b x a ... x a x a x
1
1
1
1 1
3
3
3
3 3
2
2
2
2 3
2
23 2
1
1
1
1 3
1
13 2
1
12 1
(2. 104)
Ecuaţiile matematice ale metodei elementelor finite


117
Necunoscutele se determină prin retrosubstituţie pornind de la ultima
ecuaţie obţinându-se:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
⋅ − ·
⋅ − ·
·

+ ·



− −
. x a b x
...
; x a b x
; b x
n
i k
k
) i (
ik
) i (
i i
n
) n (
n , n
) n (
n n
) n (
n n
1
1
1
1
1 1
(2. 105)

2.4.2. Metoda eliminării succesive Gauss în cazul sistemelor
de ecuaţii liniare cu matrice bandă simetrică
Dacă matricea [A] a sistemului (2.96) are coeficienţii a
ij
= a
ji
, i≠j, i, j =
1, 2, 3, ..., n atunci aceasta este o matrice simetrică.
Dacă coeficienţii a
ij
, i, j = 1, 2, 3, ..., n iau valori nu toate nule,
când:
( ) ( )
( ) ( ) 1 1 1
1 1 1
− + + − ·
− + + − ·
band band
band band
l k , n min ..., , l k , max j
l k , n min ..., , l k , max i

unde: l
band
∈(1, 2, 3, ..., n) este lăţimea de semibandă a matricii; k=1, 2,
3, ..., n, toate celelalte valori fiind nule, atunci aceasta este o matrice bandă
şi simetrică. Fie matricele:
[ ]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]



·
2 8 1 0 0 0 0
8 2 7 6 0 0 0
1 7 9 0 2 0 0
0 6 0 5 3 8 0
0 0 2 3 2 7 5
0 0 0 8 7 1 2
0 0 0 0 5 2 3
A şi [ ]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]


·
0 0 2
0 8 2
1 7 9
6 0 5
2 3 2
8 7 1
5 2 3
S (2. 106)
unde [S] este matricea bandă (dreptunghiulară n× l
band
) corespunzătoare
matricei [A] având lăţimea de semibandă: l
band
= 3.
În cazul în care numărul de ecuaţii este foarte mare memoria internă a
calculatorului se dovedeşte insuficientă pentru rezolvarea sistemului. Pentru
matricele bandă şi simetrice, metoda Gauss poate fi îmbunătăţită astfel:
!"matricea [A] fiind simetrică este suficientă reţinerea unui număr de:
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 118
2
1
4 3 2 1
) n ( n
n ...
+
· + + + + + valori; (2. 107)
!"matricea [A] fiind bandă este suficientă reprezentarea ei print-o martice
bandă [S] având dimensiunea (n× l
band
) adică reţinerea unui număr de n×
l
band
valori;
Aplicând metoda Gauss prezentată la paragraful precedent se observă
că la pasul 1 pentru o astfel de matrice sunt necesare primele l
band
ecuaţii
asupra cărora se aplică algoritmul metodei (deoareec coeficienţii lui x
1
sunt
nuli pentru liniile l
band
+1, ..., n). Se observă de asemena că la fiecare pas în
parte se va lucra numai cu un număr de l
band
ecuaţii. În consecinţă este
suficientă pentru fiecare pas memorarea unui număr l
2
band
valori din
matricea bandă [S] şi a unui număr l
band
de valori din matricea [B]. În acest
caz se reduce foarte mult necesarul de memorie internă ca în exemplul
următor: fie matricea [A]
(n×n)
, n=1000, l
band
=50.
!"prin metoda Gauss obişnuită (dacă se consideră [A] o matrice oarecare)
sunt necesare 1001000 1000 1000
2 2
· + · + n n operaţii;
!"prin metoda Gauss dacă se consideră [A] o matrice bandă şi simetrică
sunt necesare 2550 50 50
2 2
· + · +
band band
l l operaţii;
!"rezultă o economie de memorie :
% , E 74 99
1001000
2550 1001000
·

· (2. 108)
Sistemul cu matrice bandă şi simetrică apar la rezolvarea sistemelor
matriceale de la metoda deplasărilor, metoda diferenţelor finite, metoda
elementelor finite şi de frontieră utilizate în calculul structurilor mecanice.

2.4.3. Metoda eliminării succesive Gauss - Jordan
Este similară cu metoda precedentă, cu deosebirea că urmăreşte
obţinerea de zerouri atât sub diagonala principală cât şi deasupra ei,
reducând matricea iniţială la o matrice diagonală. Numărul de opreaţii creşte
(cu circa 50%) dar apare o reducere a acestora în faza următoare (a
retrosubstituţiei), deoarece necunoscutele se obţin în acest caz direct. Din
cauza numărului mare de operaţii, aplicarea acestei metode este mai rar
întâlnită. Ea se foloseşte pentru calculul matricii inverse.

2.4.4. Metoda eliminării Choleski
Este o metodă de eliminare a necunoscutelor având un specific mai
aparte folosită la rezolvarea aplicaţiilor prin metoda elementelor finite, când
se ajunge la sisteme de ecuaţii cu un număr foarte mare de necunoscute (de
Ecuaţiile matematice ale metodei elementelor finite


119
ordinul zecilor de mii). Forma matriceală generală a unui astfel de sistem
este:
[ ]{ ¦ { ¦ F K · δ (2.109)
unde: [ ] K este matricea de rigiditate a structurii; { ¦ δ vectorul deplasărilor
nodale şi { ¦ F vectorul încărcărilor din nodurile structurii .
Forma generală a matricei [K] este:
[ ]
]
]
]
]
]
]
]
]

·
nn n n n
n
n
n
k ... k k k
. . . . .
k ... k k k
k ... k k k
k ... k k k
K
3 2 1
3 33 32 31
2 23 22 21
1 13 12 11
(2.110)
Metoda Choleski constă în descompunerea matricei pătratice [K] într-
un produs de două matrice triunghiulare:
[ ] [ ][ ] S L K · (2. 111)
unde: [ ]
]
]
]
]
]
]
]
]

·
nn n n n
l ... l l l
. . . . .
... l l l
... l l
... l
L
3 2 1
33 32 31
22 21
11
0
0 0
0 0 0
(2. 112)
este o matrice triunghiulară inferioară
şi [ ]
]
]
]
]
]
]
]
]

·
1 0 0 0
1 0 0
1 0
1
3
2 23
1 13 12
...
. . . . .
s ...
s ... s
s ... s s
S
n
n
n
(2. 113)
o matrice triunghiulară superioară
Elementele matricelor [L] şi [S] se determină cu ajutorul relaţiilor :
j i , s l k l
j
m
mj im ij ij
≥ − ·


·
1
1
(2. 114)
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 120
j i
l
s l k
s ; s
ii
j
m
mj im ij
ij ii
<

· ·


·
1
1
1 (2. 115)
Aceste elemente se calculează obligatoriu în succesiunea (seturi de
valori) următoare:
. l , s , l ... , s , l , s , l , s , l
nn j n n , i j i j i j i 1 1 3 3 2 2 1 1 − −
(2. 116)
Ca urmare a descompunerii [ ] [ ][ ] S L K · , sistemul de ecuaţii de mai
sus se scrie:
[ ][ ]{ ¦ { ¦ [ ]{ ¦ { ¦ F L sau F S L · Λ · δ (2. 117)
unde { ¦ [ ]{ ¦ δ · Λ S este o matrice coloană intermediară ale cărei elemente λ
i
se determină prin substituţie directă în sistemul (2.117): [ ]{ ¦ { ¦ F L · Λ sau:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
· λ + + λ + λ
· λ + λ + λ
· λ + λ
· λ
n n nn n n
F l ... l l
....
F l l l
F l l
F l
2 2 1 1
3 3 33 2 32 1 31
2 2 22 1 21
1 1 11
(2. 118)
Necunoscutele iniţiale δ
i
se determină

prin retrosubstituţie din
sistemul: { ¦ [ ]{ ¦ δ · Λ S (2. 117) sau:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
λ · δ
λ · δ + δ
λ · δ + + δ + δ
λ · δ + + δ + δ + δ
− − −
n n
n n n , n n
n n
n n
s
....
s .... s
s .... s s
1 1 1
2 2 3 23 2
1 1 3 13 2 12 1
(2. 119)

2.4.5. Metoda iterativă Jacobi

Metodele de eliminare prezentate anterior conduc la un număr relativ
de ridicat de operaţii, număr care creşte odată cu numărul de ecuaţii
(necunoscute) ale sistemului. Operaţii suplimentare mai apar atunci când
sunt căutaţi pivoţii cei mai mari pentru fiecare pas în scopul r4educerii
erorilor de rotunjire. Spre deosebire de acesta metodele iterative pot conduce
la un număr mai redus de operaţii şi totodată a reducerii erorilor la fiecare
Ecuaţiile matematice ale metodei elementelor finite


121
pas. Astfel la metoda eliminării Gauss numărul de operaţii în cazul unui
sistem cu n ecuaţii este: 2
2 3
/ n n + .
Metoda iterativă Jacobi constă din extragerea necunoscutei x
i
din
ecuaţia i, presupunând a
ii
≠ 0, i=1,2,3, ..., n.
i n in j ij i ii i i
b x a ... x a ... x a ... x a x a · + + + + + + +
2 2 1 1
(2.120)
Rezultă:
n ,..., , i , a , x a b
a
x
ii
n
i j
j
j ij i
ii
i
2 1 0
1
1
· ≠

,
`

.
|
− ·


·
(2. 121)
Ca la orice procedeu iterativ se alege convenabil o valoare de start
pentru necunoscutele x
i
, i=1,2,3, ..., n , valoare pe care o notăm cu
) (
i
x
0
.
În prima etapă a iteraţiei se obţine relaţia de recurenţă:
n ,..., , i , a , x a b
a
x
ii
n
i j
j
) (
j ij i
ii
) (
i
2 1 0
1
1
0 1
· ≠

,
`

.
|
− ·


·
(2. 122)
Pentru o etapă oarecare k+1 a iteraţiei se obţine relaţia de recurenţă:
¹
'
¹
·
·

,
`

.
|
− ·


·
+
,... , , , k
n ,..., , i
, a , x a b
a
x
ii
n
i j
j
) k (
j ij i
ii
) k (
i
3 2 1 0
2 1
0
1
1
1
(2. 123)
Procedeul se poate aplica dacă sunt îndeplinite condiţiile de
convergenţă:
1. diagonal, dominanta matricii [A] pe linii, adică:
n ,..., , i , a a
ij
n
i j
j
ij
2 1
1
· <


·
(2. 124)
2. sau dominanta matricii [A] pe coloane, adică:
n ,..., , j , a a
ij
n
j i
i
ij
2 1
1
· <


·
(2. 125)
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 122
3. sau condiţia de convergenţă:
n ,..., , i ,
a
a
n
j ii
ij
2 1 1
1
2
· <

,
`

.
|

·
(2. 126)


2.4.6. Metoda iterativă Gauss - Seidel

Această metodă este asemănătoare cu metoda iterativă Jacobi
prezentată anterior, deosebindu-se de aceasta prin faptul că la pasul k+1 sunt
folosite componentele vectorului necunoscutelor deja calculate
1 2 1
1
− ·
+
i ,..., , j , x
) k (
j
, obţinându-se astfel o convergenţă mai rapidă către
soluţia exactă. Relaţia de recurenţă pentru calculul necunoscutei
) k (
j
x
1 +
la
pasul k+1 se scrie astfel:
¹
'
¹
·
·

,
`

.
|
− − ·
∑ ∑


· + ·
+ +
,... , , k
n ,..., , i
, a , x a x a b
a
x
ii
i
i j
j
n
i j
) k (
j ij
) k (
j ij i
ii
) k (
i
2 1 0
2 1
0
1
1
1 1
1 1
(2. 127)
În rezolvarea aplicaţiilor se recomandă în cazul în care mmatricea [A]
este dominantă pe linii să se pornească iteraţia cu ecuaţia în care este
dominanta cea mai mare. Rămân valabile aceleaşi criterii de convergenţă de
la metoda Jacobi.


2.5. Metode de rezolvare a problemelor depinzând de timp

În cazul problemelor depinzând de timp (analize dinamice şi modale)
parametrii C
j
ai soluţiei aproximative
0
1
Φ + Φ ·

·
N
j
j j N
C u sunt funcţii de
timp iar funcţiile de aproximare Φ
j
sunt dependente numai de coordonatele
spaţiale.
Aproximarea în acest caz cuprinde două etape:
1. aproximarea soluţiei spaţiale la momentul iniţial utilizând una din
metodele prezentate anterior;
2. aproximarea semidiscretă în funcţie de timp a soluţiei iniţiale
(incrementală, din aproape în aproape).


Ecuaţiile matematice ale metodei elementelor finite


123
Această aproximare conduce la ecuaţiile matriceale de tipul :
[ ] [ ]{ ¦ { ¦
[ ] [ ]{ ¦ { ¦ P C B
t
C
A
P C B
t
C
A
· +
¹
'
¹
¹
'
¹


· +
¹
'
¹
¹
'
¹


2
2
(2. 128)
unde: dxdy A
j i ij ∫

Φ Φ · sunt elementele matricei [ ] A .
[ ] { ¦ P B , sunt date,
{ ¦ C este matricea parametrilor Cj (funcţii de timp) ce
urmează a se determina.
Se introduce noţiunea de familie de aproximare θ care determină
modul de obţinere a derivatei în raport cu timpul conform relaţiei :
{ ¦ { ¦
{ ¦ { ¦
1
1
1
1
+
+
+


· θ − + θ
n
n n
n n
t
C C
C ) ( C
! !
(2.129)
În funcţie de valoarea parametrului θ se deosebesc :
1. θ = 0 : schema EULER de aproximare regresivă
2. θ =1/2: schema CRANK-NICOLSON
3. θ =2/3: schema GALERKIN
4. θ = 1 : schema de aproximare progresivă.


2.5.1. Aproximarea soluţiilor ecuaţiilor diferenţiale
de ordinul I

Folosind formulele de aproximare (2.129) se obţine:
[ ]{ ¦ [ ]{ ¦ { ¦ [ ]{ ¦ ( )
{ ¦ [ ]{ ¦ ( )
n n n
n n n n n
C B P t ) (
C B P t C A C A
− ∆ ⋅ θ − +
+ − ∆ ⋅ θ · −
+
+ + + +
1
1 1 1 1
1
(2.130)
Regrupând termenii după { ¦ { ¦
1 + n n
C , C se obţine:
[ ] [ ] ( ){ ¦ [ ] [ ] ( ){ ¦
{ ¦ { ¦ [ ]
n n n
n n n n
P ) ( P t
C B t ) ( A C B t A
θ − + θ ∆ +
+ ∆ θ − − · ∆ θ +
+ +
+ + +
1
1
1 1
1 1 1
(2.131)
Notând :
[ ] [ ] [ ]
[ ] [ ] [ ]
{ ¦ { ¦ { ¦ [ ]
n n n n , n
n
n
P ) ( P t P
; B t ) ( A
ˆ
; B t A A
ˆ
θ − + θ ∆ ·
∆ θ − − ·
∆ θ + ·
+ + +
+
+
1
1 B
1 1 1
1
1
(2.132)
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 124
se obţine ecuaţia matriceală :
[ ]{ ¦ [ ]{ ¦ { ¦
1 1
B
+ +
+ ·
n , n n n
P C
ˆ
C A
ˆ
. (2.133)
Din ecuaţia (2.133) se observă că soluţia la momentul t
n+1
se obţine
din soluţia la momentul t
n
(cunoscută) cu ajutorul relaţiei :
{ ¦ [ ] [ ]{ ¦ [ ] { ¦
1
1 1
1
B
+
− −
+
+ ·
n , n n n
P A
ˆ
C
ˆ
A
ˆ
C (2.134)
Soluţia astfel obţinută este stabilă dacă valoarea proprie minimă a
ecuaţiei:
[ ] [ ] ( ) 0 · λ − A
ˆ
B
ˆ
det (2.135)
este strict pozitivă.
Dacă λ∈(-1,0) soluţia este staţionară.


2.5.2. Aproximarea soluţiilor ecuaţiilor diferenţiale
de ordinul II

Forma semidiscretă generală a ecuaţiilor diferenţiale de ordinul II
este:
[ ] [ ]{ ¦ { ¦ P C B
t
C
A · +
¹
'
¹
¹
'
¹


2
2
. (2.136)
Prin metoda de integrare directă NEWMARK se poate aproxima
funcţia necunoscută { ¦ C cât derivata ei { ¦ C
!
pentru pasul n+1 după
următorul algoritm:

{ ¦ { ¦ ( ){ ¦ { ¦ [ ]
{ ¦ { ¦ { ¦ { ¦ { ¦
2
1 1
1 1
2
1
1
) t ( C C t C C C
t C C C C
n n n n n
n n n n

]
]
]

β +
,
`

.
|
β − + ∆ + ·
∆ α + α − + ·
+ +
+ +
! ! ! ! !
! ! ! ! ! !
(2.137)
unde α şi β sunt doi coeficienţi de control şi stabilitate similari lui θ.
1. Dacă α =1/2 şi β=1/4 se obţine o soluţie stabilă necondiţională
(pentru probleme liniare) iar metoda se numeşte metoda acceleraţiei
medii constante.
2. Dacă α =1/2 şi β=1/6 se obţine metoda acceleraţiei medii neconstante.

Ecuaţiile matematice ale metodei elementelor finite


125
Cu ajutorul relaţiilor (2.137) obţinem:
{ ¦ { ¦ { ¦ ( ) { ¦ { ¦
{ ¦ { ¦ { ¦ { ¦
1 4 3 1
2 1 1 0 1
+ +
+ +
+ + ·
− − − ·
n n n n
n n n n n
C a C a C C
C a C a C C a C
! ! ! ! ! !
! ! ! ! !
(2.138)
unde:
t a ; t ) ( a ; a ;
t
a ;
t
a ∆ α · ∆ α − · −
β
·
∆ β
·
∆ β
·
4 3 2 1
2
0
1 1
2
1 1 1
(2.139)
iar ecuaţia (2.136) devine:

[ ] [ ] ( ){ ¦ { ¦ [ ] { ¦ { ¦ { ¦ ( )
n n n n n
C a C a C a A F C A a B
! ! !
2 1 0 1 1 0
+ + + · +
+ +
(2.140)


BIBLIOGRAFIE

1. Reddy, J. N. -An introduction to the finite element method. Mc Graw Inc. 1984
2. Anghel, V., Pastramă, Ş.D., Mareş, C.- Metode şi programe pentru calculul
structurilor. Noţiuni teoretice şi aplicaţii în Matlab. Editura UPBucureşti,
1998
3. Blumenfeld, M. - Introducere în metoda elementelor finite, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1995
4. Constantinescu, I.N., Munteanu, M., Golumbovici, D.- Calcule de rezistenţă a
structurilor de maşini şi utilaje, Editura Tehnică, Bucureşti 1984.
5. Constantinescu, I.N., Cizmaş, P., Ionescu, B -Metoda elementelor finite.
Aplicaţii în mecanica solidului deformabil, Editura U.P.Bucureşti, 1991
6. Constantinescu, I.N., Gheorghiu, H., Hadar, A. - Methode des elements finis.
Cours et applications, Editura U.P.Bucureşti, 1993
7. Desay, C. S., Abel, F. J.- Introduction to the Finite Element Method. Van
Nostrand Reinhold Company, New York, 1972
8. Gheorghiu, H., Hadar, A., Constantin, N. - Analiza structurilor din materiale
izotrope şi anizotrope, Editura Printech, Bucureşti 1998
9. Marin, C. - Contribuţii la studiul îmbinărilor suprafeţelor recipientelor şi
anvelopelor sub presiune în regimuri statice şi dinamice, Teza de doctorat,
U.P.B, 1999
10. Olariu, V., Brătianu, C - Modelare numerică cu elemente finite, Editura
Tehnică, Bucureşti 1986.
11. Pascariu, I. - Elemente finite. Concepte şi aplicaţii, Editura Militară, Bucureşti
1985
12. Simionescu, I., Dranga, M., Moise, V. - Metode numerice în tehnică. Aplicaţii
în Fortan, Editura Tehnică, Bucureşti 1995.
13. Zienkiewicz, O. C., - The Finite Element Method. Engineering Science,
McGraw-Hill Book Company (U.K) Limited, Maidenhead, Berkshire, 1977.
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 126


3
ELEMENTE FINITE UNIDIMENSIONALE
PENTRU CALCULUL STRUCTURILOR


Metoda elementelor finite în aplicaţiile unidimensionale constă în
formularea variaţională a problemei, minimizarea funcţionalei pătratice
asociate, obţinerea ecuaţiilor matriceale pentru tipul de element finit utilizat,
asamblarea ecuaţiilor matriceale în vederea obţinerii ecuaţiei matriceale
globale, impunerea condiţiilor la limită globale, rezolvarea sistemului de
ecuaţii, postprocesarea rezultatelor.
În rezolvarea unei probleme utilizând metoda elementelor finite este
necesară deci parcurgerea următoarelor etape:
1. Alegerea tipului de element finit şi discretizarea domeniului
2. Obţinerea formei variaţionale a problemei şi stabilirea funcţiilor de
interpolare ale elementului finit:
!"obţinerea formei variaţionale pe baza ecuaţiei diferenţiale a
problemei;
!"alegerea soluţiei aproximative a formei variaţionale prin metoda
RITZ;
!"stabilirea funcţiilor de interpolare (funcţiile de formă) ale
elementului finit.
3. Asamblarea ecuaţiilor elementelor şi obţinerea ecuaţiei globale:
!"obţinerea ecuaţiilor matriceale în coordonate locale şi globale;
!"asamblarea ecuaţiilor matriceale ale elementelor scrise în coordonate
globale şi impunerea condiţiilor de continuitate a variabilelor principale şi
secundare pentru obţinerea ecuaţiei matriceale globale a problemei.
4. Impunerea condiţiilor la limită globale în ecuaţia matriceală
globală:
!"impunerea condiţiilor la limită esenţiale (Newman) în sistemul
global;
!"impunerea condiţiilor la limită naturale (Dirichlet) în sistemul
global.
5. Rezolvarea numerică a ecuaţiilor globale
6. Post-procesarea rezultatelor obţinute.
Analiza cu elemente finite unidimensionale pentru calculul structurilor


127
3.1. Structură unidimensională caracterizată
de o ecuaţie diferenţială de ordinul II

Se consideră următoarea problemă în Rezistenţa materialelor [4]: o
bară dreaptă de rigiditate a(x), fixată la un capăt şi solicitată axial pe
lungimea ei de o sarcină distribuită f(x) iar la capătul liber de o sarcină
concentrată P (fig. 3.1). Să se determine: reacţiunea din încastrare, eforturile
axiale, deplasările, deformaţiile şi tensiunile pe lungimea barei. Această
problemă este caracterizată de ecuaţia diferenţială de ordinul doi:
L x cu f
dx
du
a
dx
d
≤ ≤ · +
,
`

.
|
0 0 (3.1)
şi condiţiile la limită:
P
dx
du
a ; ) ( u
L x
· ·
·
0 0 . (3.2)








Într-adevăr dacă se consideră un
element din bară supus acţiunii unei
sarcini distribuite axiale q
x
=f(x),
ecuaţia de echilibru dintre forţele
exterioare şi eforturile axiale pe cele
două feţe ale elementului (fig. 3.2) se
scrie:
N+q
x
dx+N+dN=0. (3.3)
Rezultă:
dN=-q
x
dx sau
x
q
dx
dN
− · . (3.3’)
Deoarece între efortul axial N, deformaţia ε şi deplasarea u există
relaţia:
dx
du
a
dx
du
EA EA A N · · ε ⋅ · σ · , (3.3”)
P
L
Fig. 3.1
x
P
f
L
Fig 3.2
N+dN
x
dx
N q
x
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 128
prin înlocuirea în ecuaţia diferenţială (3.3’) a relaţiei (3.3”) în care s-a notat
a=EA rigiditatea la întindere compresiune, rezultă ecuaţia diferenţială (3.1).
Se consideră cazul particular în care rigiditatea a şi sarcina uniform
distribuită f sunt constante pe lungimea barei. Soluţia exactă a problemei în
acest caz se obţine imediat prin integrarea directă a ecuaţiei diferenţiale (3.1)
şi impunerea condiţiilor la limită (3.2):
f
dx
du
a
dx
d
− ·
,
`

.
|

L f P C C L f P
dx
du
a ; C ) ( u a
C x C
x
f ) x ( u a ; C x f
dx
du
a
L x
+ · ⇒ + − · · · · ⋅
+ + − · ⋅ + − ·
·
1 1 2
2 1
2
1
0 0
2
(3.4)
Deci soluţia exactă a problemei şi derivata ei sunt:
( )
L f P x f
dx
du
a ) x ( N
a
x
L f P
a
x
f ) x ( u
+ + − · ·
+ + − ·
2
2

Se observă că deplasărilor u(x) este o funcţie de gradul al doilea iar
variaţia eforturilor axiale N(x) este o funcţie de gradul întâi.
Deplasările calculate în punctele: x=L/3, x=2L/3, x=L sunt:
( )
( )
( )
( )
a
PL
a
fL
L
a
L f P
L
a
f
L u
;
a
PL
a
fL L
a
L f P L
a
f L
u
;
a
PL
a
fL L
a
L f P L
a
f L
u
+ ·
+
+ − ·
+ ·
+
+ − ·
,
`

.
|
+ ·
+
+ − ·
,
`

.
|
2 2
3
2
9
4
3
2
9
4
2 3
2
3 18
5
3 9 2 3
2
2
2 2
2 2
(3.5’)
Eforturile axiale în aceleaşi puncte sunt:
( ) . P L f P fL
dx
du
a L N
;
L f
P L f P
L
f
dx
du
a
L
N
;
L f
P L f P
L
f
dx
du
a
L
N
L x
/ L x
/ L x
· + + − · ·
+ · + + − · ·
,
`

.
|
+ · + + − · ·
,
`

.
|
·
·
·
3 3
2
3
2
3
2
3 3
3 2
3
(3.5”)

Analiza cu elemente finite unidimensionale pentru calculul structurilor


129
Reacţiunea din încastrare (notată P
L
) este egală cu efortul axial cu
semn schimbat calculat pentru x=0, adică:
) fL P (
dx
du
a ) ( N P
x
L
+ − · − · − ·
·0
0 . (3.6)
Tensiunile în diferite secţiuni ale barei sunt date de funcţia:
( ) L f P x f
A dx
du
A
a
A
N
+ + − · · · σ
1
. (3.7)
Deformaţiile specifice în diferite secţiuni ale barei sunt date de:
( ) L f P x f
EA dx
du
EA
a
E
+ + − · ·
σ
· ε
1
. (3.8)
* * *

Pentru rezolvarea acestei probleme prin metoda elementelor finite se
parcurg etapele prezentate la începutul capitolului:
1. Alegerea tipului de element finit şi discretizarea domeniului în
elemente finite. Se discretizează domeniul liniar corespunzător barei (0, L)
în trei subdomenii Ω
e
(x
k
, x
k+1
) de lungimea h
e
, e=1, 2 şi 3 (fig. 3.2).






2. Obţinerea formei variaţionale a problemei şi a funcţiei de
interpolare. Se izolează un element finit din bară Ω
e
(fig. 3.3). Forma
variaţională a problemei se obţine prin metoda RITZ, astfel:
1
1
1
0
0
+
+
+
]
]
]

,
`

.
|
⋅ +
,
`

.
|
⋅ + ⋅ − ·

,
`

.
|
+
,
`

.
|
⋅ ·


xk
xk
xk
xk
xk
xk
dx
du
a v dx f v
dx
du
dx
dv
a
dx f
dx
du
a
dx
d
v
(3.9)
2 1
a
h
e

x
k+1

N
1

e
u
e
2

u
e
Fig. 3.3
h
e

P
e
1

P
e
2

e
N
2

b
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 130
Valorile funcţiei u(x) pe frontiera elementului finit

reprezintă condiţiile
la limită esenţiale pentru element (fig. 3.3):
u(x
k
)=u
e
1
; u(x
k+1
)=u
e
2
. (3.10)

Valorile derivatei funcţiei u(x) pe frontiera elementului reprezintă
condiţiile la limită naturale ale elementului adică N
1
şi N
2
eforturile axiale
pe feţele sale aşa cum rezultă din figura 3.3 şi se scriu:

e
xk x
e
xk x
P
dx
du
a N ; P
dx
du
a N
2
1
2 1 1
· · − · ·
+ · ·
(3.11)
Ţinând seama de condiţiile la limită (3.10) şi (3.11) ecuaţia (3.9)
devine:
) x ( v P ) x ( v P dx f v
dx
du
dx
dv
a
k
e
k
e
xk
xk
1 2 1
1
0
+
+
+ +

,
`

.
|
⋅ + ⋅ − ·

. (3.12)
Funcţionala pătratică asociată formei variaţionale este:
e e e e
xk
xk
) (
u P u P dx f u
dx
du
a ) u ( I
2 2 1 1
1
2
2
2
1
+ +

,
`

.
|
⋅ +
,
`

.
|
− ·

+
. (3.13)
Soluţia variaţională se obţine din minimizarea funcţionalei (3.13) sau
prin metoda RITZ. Se caută o soluţie aproximativă ecuaţiei variaţionale
(3.12) de forma:


·
ψ ·
N
j
j j
e
) x ( C ) x ( uˆ
1
, (3.14)
unde: C
j
sunt coeficienţii RITZ care se determină din condiţiile pe frontieră;
ψ
j
- funcţiile de aproximare liniar independente care sunt şi funcţii
test v(x)=ψ
i
(x).
Introducând forma soluţiei (3.14) şi funcţiile test v(x)=ψ
i
(x) în ecuaţia
variaţională (3.12) se obţine sistemul de ecuaţii:
) x ( P ) x ( P dx f C dx
dx
d
dx
d
a
k i
e
k i
e
xk
xk
i j
N
j
xk
xk
j
i
1 2 1
1
1
1
0
+
+
·
+
ψ ⋅ + ψ ⋅ + ψ + ⋅
]
]
]
]

,
`

.
| ψ
ψ
− ·




i = 1,2, …, N (3.15)
Sistemul de ecuaţii (3.15) se mai poate scrie sub forma matriceală
astfel:
[ ]{ ¦ { ¦
e e e
F C K · , (3.16)
unde: [ ]
e
K este matricea de rigiditate a elementului;
Analiza cu elemente finite unidimensionale pentru calculul structurilor


131
{ ¦
e
C - matricea coeficienţilor necunoscuţi ai funcţiei de aproximare
(3.7);
{ ¦
e
F - matricea forţelor nodale ale elementului.
Elementele matricelor [ ] { ¦
e e
F si K sunt:
) x ( P ) x ( P dx f F
dx
dx
d
dx
d
a K
k i
e
k i
e
xk
xk
i
e
i
xk
xk
ji
i e
ij
1 2 1
1
1
+
+
+
ψ + ψ + ψ ·
ψ
ψ
·


(3.17)
Funcţiile de aproximare ψ
i
(x)

din expresia soluţiei formei variaţionale
(3.14) se aleg astfel încât să satisfacă forma omogenă a condiţiilor la limită
esenţiale ale problemei, să fie liniar independente şi să formeze un set
complet de funcţii independente. Deoarece elementul are două grade de
libertate (deplasările
e e
u si u
2 1
) se alege setul de funcţii ψ
i
(x)

cel mai
simplu de forma: (1, x) astfel încât soluţia aproximativă se scrie:
uˆ (x)= C
1
+ C
2
x. (3.18)
Pentru uşurinţă, se notează capetele elementului:
e
k
e
k
x x si x x
2 1 1
· ·
+

Coeficienţii C
1
şi C
2
se obţin condiţiile la limită esenţiale (3.10) astfel:
e e
e e
x C C u
x C C u
2 2 1 2
1 2 1 1
+ ·
+ ·
(3.19)
Rezolvând sistemul de ecuaţii (3.19) cu necunoscutele C
1
şi C
2

rezultă:
e e
e e
e e
e e e e
x x
u u
C ;
x x
x u x u
C
1 2
1 2
2
1 2
1 2 2 1
1


·


· . (3.20)
Soluţia aproximativă (3.14) se scrie deci sub forma:
e
e e
e
e
e e
e
e
e e
e e
e e
e e e e
e
u
x x
x x
u
x x
x x
) x ( uˆ
x
x x
u u
x x
x u x u
) x ( uˆ
2
1 2
1
1
1 2
2
1 2
1 2
1 2
1 2 2 1


+


·



+


·
(3.21)
Dacă se notează coeficienţii deplasărilor
e e
u si u
2 1
din expresia (3.21)
cu:
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 132
e e
e
e
e e
e
e
x x
x x
) x ( ;
x x
x x
) x (
1 2
1
2
1 2
2
1


· φ


· φ . (3.22)
Soluţia aproximativă (3.14) se mai scrie:
e e e e e
u ) x ( u ) x ( ) x ( uˆ
2 2 1 1
⋅ φ + ⋅ φ · . (3.23)
Funcţiile Φ(x) au acelaşi grad cu funcţiile de aproximare ψ(x) şi se
mai numesc funcţii de interpolare sau funcţii de formă. Aceste funcţii
polinomiale au gradul în funcţie de tipul elementului, mai precis de numărul
de grade de libertate al elementului. Funcţiile de interpolare Φ(x) satisfac
condiţiile la limită esenţiale, ca şi funcţiile de aproximare ψ(x), deoarece:
1 1
2 2 1 1
· φ · φ ) x ( ; ) x (
e e e e
. (3.24)
Funcţiile de interpolare Φ(x) au următoarele proprietăţi:

[ ]
[ ]
e e e e
e e e e
e e e e
k k
e
x , x x pentru ) x ( ) x ( .
; ) x ( ; ) x (
; ) x ( ; ) x ( .
x , x x pentru ) x ( .
2 1 1 1
2 2 1 2
2 1 1 1
1 1
1 3
1 0
0 1 2
0 1
∈ ∀ · φ + φ
· φ · φ
· φ · φ
∉ · φ
+
(3.25)

Aceste proprietăţi arată faptul că setul de funcţii [φ
1
(x), φ
2
(x)]
interpolează soluţia u(x) prin nodurile elementului şi conţin un termen
constant. Într-adevăr dacă
e e
u u
2 1
· = constant, se obţine :
[ ]
e e e e e e e e e
u u ) x ( ) x ( u ) x ( u ) x ( ) x ( uˆ
1 1 2 1 1 2 1 1
· ⋅ φ + φ · ⋅ φ + ⋅ φ · =const. (3.26)

Folosind expresia (3.23) a soluţiei aproximative ) x ( uˆ
e
funcţionala
pătratică asociată formei variaţionale (3.13) se scrie astfel:
e e e e
xk
xk
e e e e ) (
u P u P dx f ) u u ( u
dx
d
u
dx
d
a ) u ( I
2 2 1 1
1
2 2 1 1
2
2
2
1
1 2
2
1
+ +
]
]
]
]

φ + φ +
,
`

.
| φ
+
φ
− ·

+
(3.27)
Soluţia variaţională se obţine din minimizarea funcţionalei (3.27):
0 0 0
2
2
1
2
1
1
2
2
·


·


⇔ · δ


· δ
e
) (
e
) (
e
e
) (
) (
u
I
;
u
I
u
u
I
I (3.28)
Analiza cu elemente finite unidimensionale pentru calculul structurilor


133
0
0
2
1
2 2
2
1
1 2
2
2
1
1
1 2
2
1
1 1
1
2
· +
]
]
]

φ +
,
`

.
| φ
+
φ φ
− ·


· +
]
]
]

φ +
,
`

.
| φ
+
φ φ
− ·




+
+
e
xk
xk
e e
e
) (
e
xk
xk
e e
e
) (
P dx f u
dx
d
u
dx
d
dx
d
a
u
I
P dx f u
dx
d
u
dx
d
dx
d
a
u
I
(3.29)
Sistemul de ecuaţii (3.29) având ca necunoscute tocmai deplasările
nodurilor
e e
u si u
2 1
se mai scrie astfel:
e
xk
xk
xk
xk
e
xk
xk
e
e
xk
xk
xk
xk
e
xk
xk
e
P dx f u dx
dx
d
dx
d
a u dx
dx
d
dx
d
a
P dx f u dx
dx
d
dx
d
a u dx
dx
d
dx
d
a
2
1 1
2 2
2 2
1
1
1 2
1
1 1
1 2
2 1
1
1
1 1
+ φ · ⋅
,
`

.
| φ φ
− + ⋅
,
`

.
| φ φ

+ φ · ⋅
,
`

.
| φ φ
− + ⋅
,
`

.
| φ φ

∫ ∫ ∫
∫ ∫ ∫
+ + +
+ + +
(3.30)
sau sub formă matriceală:
[ ]{ ¦ { ¦
e e e
F u K · , (3.31)
unde: [ ]
e
K este matricea de rigiditate a elementului cu elementele:
dx
dx
d
dx
d
a K
xk
xk
j
i e
ij ∫
+
φ
φ
·
1
; (3.32)
{ ¦
e
F - matricea încărcărilor ale cărei elemente sunt:

e
i
xk
xk
i
e
i
P dx f F + φ ·

+1
;
{ ¦
¹
'
¹
¹
'
¹
·
e
e
e
u
u
u
2
1
- matricea deplasărilor nodale a elementului.
Pentru deducerea soluţiei formei variaţionale prin metoda Ritz se
determină deplasările nodale ca soluţii ale ecuaţiei matriceale globale.
Această ecuaţie se obţine din asamblarea relaţiilor matriceale (3.31) ale
tuturor elementelor. Derivatele funcţiilor de interpolare
dx
d
i
φ
care intervin în
calculul elementelor matricei [ ]
e
K sunt în acest caz constante:
e
e e
e
e e
h x x dx
d
;
h x x dx
d 1 1 1 1
1 2
2
1 2
1
·

·
φ
− ·

− ·
φ
.
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 134
După determinarea elementelor matricei de rigiditate (3.32) şi a
elementelor matricei încărcărilor, ecuaţia matriceală (3.31) se scrie pentru
acest caz astfel:
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
'
¹
+
+
·
¹
'
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]



e e
e e
e
e
e
e
e
e
e
e
e
e
P
fh
P
fh
u
u
h
a
h
a
h
a
h
a
2
1
2
1
2
2
. (3.33)
* * *

Coordonate normale şi naturale. Pentru efectuarea integralelor
(3.32) se recomandă utilizarea coordonatelor locale sau normale obţinute
prin transformarea de coordonate:
e
x x x
1
+ · pentru [ ]
e
h , x 0 ∈ (3.34)
Funcţiile de interpolare în coordonate locale se scriu astfel:

e
e
e
e
h
x
) x ( ;
h
x
) x ( · φ − · φ
2 1
1 . (3.35)
Derivatele funcţiilor de interpolare în coordonate locale sunt:
e e
h x d
d
;
h x d
d 1 1
2 1
·
φ
− ·
φ
. (3.35’)
Soluţia aproximativă (3.23) în coordonate locale are expresia:
e
e
e
e e e e e e
h
x
u
h
x
u ) x ( u ) x ( u ) x ( u
2 1 2 2 1 1
1 +

,
`

.
|
− · φ + φ · . (3.36)
Elementele matricelor [ ] { ¦
e e
F si K în coordonate locale se scriu:
) x x ( f f
ˆ
) x x ( a aˆ : unde
P x d f
ˆ
F ; x d
x d
d
x d
d
aˆ K
e e
he
e
i i
e
i
j
he
i e
ij
1 1
0 0
+ · + ·
+ φ ·
φ
φ
·
∫ ∫
(3.37)
Coordonatele naturale sau parametrice simplifică şi mai mult
expresiile acestor integrale. Astfel folosind transformarea de coordonate:
) (
h
x
e
1
2
+ ξ · pentru [ ] 1 1, − ∈ ξ (3.38)
funcţiile de interpolare se scriu astfel:
Analiza cu elemente finite unidimensionale pentru calculul structurilor


135
( ) ( ) ξ + · ξ Φ ξ − · ξ φ 1
2
1
1
2
1
2 1
) ( ; ) (
e e
. (3.39)
Derivatele funcţiilor de interpolare în coordonate normale sunt:
2
1
2
1
2 1
·
ξ
φ
− ·
ξ
φ
d
d
;
d
d
. (3.39’)
Soluţia aproximativă în coordonate naturale are expresia:
( ) ( )
e e e e e e e
u u ) ( u ) ( u ) ( u
2 1 2 2 1 1
1
2
1
1
2
1
ξ + + ξ − · ξ φ + ξ φ · ξ . (3.40)
Elementele matricelor [ ] { ¦
e e
F si K în coordonate naturale se scriu:




+ ξ φ ·
ξ
ξ
φ
ξ
φ
·
1
1
1
1
e
i i
e
i
j
i e
ij
P d f
~
F
; d
d
d
d
d
a
~
K
(3.41)
unde:
,
`

.
|
+ ξ ·
,
`

.
|
+ ξ · ) (
h
f
ˆ
f
~
; ) (
h
aˆ a
~ e e
1
2
1
2

3. Asamblarea ecuaţiilor matriceale ale elementelor şi obţinerea
ecuaţiei matriceale globale. Condiţii de continuitate a variabilelor
principale. Presupunem că domeniul problemei (0, L) este împărţit în trei
elemente de lungimi h
1
, h
2
, h
3
iar elementele sunt legate între ele în nodurile
2 şi 3 (fig.3.4).
Continuitatea soluţiei u(x) la limita elementelor e
1
- e
2
şi e
2
- e
3
(fig.
3.4) se scrie:
3
1
2
2
2
1
1
2
u u ; u u · · . (3.42)
Dacă se notează cu U
i
deplasările nodurilor din sistemul global,
avem:
3
2 4
3
1
2
2 3
2
1
1
2 2
1
1 1
u U ; u u U ; u u U ; u U · · · · · · . (3.43)
Legătura dintre elemente şi noduri în cele două sisteme de coordonate
se poate exprima sub forma matricei booleene:
[ ]
]
]
]
]
]

·
4 3
3 2
2 1
B (3.44)
unde b
ij
este poziţia corespunzătoare elementului i şi nodului j.
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 136











Ecuaţiile matriceale (3.33) pentru fiecare din cele trei elemente se
scriu:
¹
'
¹
¹
'
¹
+
¹
'
¹
¹
'
¹
·
¹
'
¹
¹
'
¹

]
]
]



¹
'
¹
¹
'
¹
+
¹
'
¹
¹
'
¹
·
¹
'
¹
¹
'
¹

]
]
]



¹
'
¹
¹
'
¹
+
¹
'
¹
¹
'
¹
·
¹
'
¹
¹
'
¹

]
]
]



3
2
3
1 3 3
3
2
3
1
3
3
2
2
2
1 2 2
2
2
2
1
2
2
1
2
1
1 1 1
1
2
1
1
1
1
1
1
2 1 1
1 1
1
1
2 1 1
1 1
1
1
2 1 1
1 1
P
P h f
u
u
h
a
P
P h f
u
u
h
a
P
P h f
u
u
h
a
(3.45)
Ţinând seama de relaţia (3.43) ecuaţiile matriceale elementale (3.45)
se mai pot scrie sub forma coordonatelor globale astfel:

¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
+
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]



¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
+
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]



¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
+
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]



3
2
3
1
3
4
3
2
1
3
2
2
2
1 2
4
3
2
1
2
1
2
1
1
1
4
3
2
1
1
0
0
1
1
0
0
2
1 1 0 0
1 1 0 0
0 0 0 0
0 0 0 0
0
0
0
1
1
0
2
0 0 0 0
0 1 1 0
0 1 1 0
0 0 0 0
0
0
0
0
1
1
2
0 0 0 0
0 0 0 0
0 0 1 1
0 0 1 1
P
P
fh
U
U
U
U
h
a
P
P fh
U
U
U
U
h
a
P
P
fh
U
U
U
U
h
a
(3.46)
x
Fig. 3.4
h
1
L
h
2 h
3
e
1
e
2
e
3
u
1
1
u
1
2
u
2
1
u
2
2 u
3
1
u
3
2
U
1 U
2 U
3
U
4
1 2 3 4
Analiza cu elemente finite unidimensionale pentru calculul structurilor


137
Prin însumarea celor trei ecuaţii matriceale (3.46) se obţine ecuaţia
matriceală globală a structurii:
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
+
+
+
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
+
+
·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]


− + −
− + −

3
2
3
1
2
2
2
1
1
2
1
1
3
3 2
2 1
1
4
3
2
1
3 3
3 3 2 2
2 2 1 1
1 1
2
1
0 0
0
0
0 0
P
P P
P P
P
fh
fh fh
fh fh
fh
U
U
U
U
h
a
h
a
h
a
h
a
h
a
h
a
h
a
h
a
h
a
h
a
h
a
h
a
(3.47)
Însumarea ecuaţiilor de mai sus se poate justifica prin faptul că forma
pătratică a funcţionalei asociată corespunzătoare întregului domeniu, se
obţine ca sumă a formelor pătratice corespunzătoare tuturor elementelor:


·
·
n
e
e
i e i
) u ( I ) u ( I
1
(3.48)
Soluţia variaţională se obţine din anularea primei variaţii a
funcţionalei (3.48), care sub formă matriceală scrie astfel:
{ ¦ { ¦

·
δ
]
]
]



· δ
]
]
]



·
n
e
e
e
i i
u
u
I
u
u
I
1
0 . (3.49)
Ţinând seama că funcţionala pătratică (3.27) asociată formei
variaţionale corespunzătoare elementului e se scrie sub formă matriceală:
{ ¦ [ ]{ ¦ { ¦ { ¦
e
T
e e e
T
e e
F u u K u ) u ( I − ·
2
1
(3.50)
(unde
e
ij
K şi
e
i
F au fost definite prin relaţiile (3.32)) ecuaţia (3.49) se scrie:

{ ¦
3
2
3
2
3
2
3
22
3
1
3
21
3
1
3
1
3
2
3
12
3
1
3
11
2
2
2
2
2
2
2
22
2
1
2
21
2
1
1
1
2
2
2
12
2
1
2
11
1
2
1
2
1
2
1
22
1
1
1
21
1
1
1
1
1
2
1
12
1
1
1
11
3
1
2
1
2
1
3
1
0
0
u ) F u K u K ( u ) F u K u K (
u ) F u K u K ( u ) F u K u K (
u ) F u K u K ( u ) F u K u K (
u F u K u
u
I
e
i
e i j
e
i
e
j
e
ij
e
e
e
i
δ − + + δ − + +
+ δ − + + δ − + +
+ δ − + + δ − + ·
⇔ δ
]
]
]

− · δ
]
]
]
]



·
∑∑ ∑ ∑
· · · ·
(3.51)
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 138
Ţinând seama de relaţiile dintre coordonatele locale şi cele globale
(3.43), variaţiile coordonatelor locale se înlocuiesc prin variaţiile celor
globale:

3
2 4
3
1
2
2 3
2
1
1
2 2
1
1 1
u U ; u u U ; u u U ; u U δ · δ δ · δ · δ δ · δ · δ δ · δ
iar ecuaţia (3.51) devine:

4
3
2 4
3
22 3
3
21 3
3
1 4
3
12 3
3
11
3
2
2 3
2
22 2
2
21 2
1
1 3
2
12 2
2
11
2
1
2 2
1
22 1
1
21 1
1
1 2
1
12 1
1
11
0
U ) F U K U K ( U ) F U K U K (
U ) F U K U K ( U ) F U K U K (
U ) F U K U K ( U ) F U K U K (
δ − + + δ − + +
+ δ − + + δ − + +
+ δ − + + δ − + ·
(3.52)
Întrucât variaţiile
i
U δ sunt arbitrare, ecuaţia (3.52) este echivalentă
cu sistemul:
3
2 4
3
22 3
3
21
3
1
2
2 4
3
12 3
3
11
2
22 2
2
21
1
1
1
2 3
2
12 2
2
11
1
22 1
1
21
1
1 2
1
12 1
1
11
0
0
0
0
F U K U K
) F F ( U K U ) K K ( U K
) F F ( U K U ) K K ( U K
F U K U K
− + ·
+ − + + + ·
+ − + + + ·
− + ·
(3.53)
care matriceal se scrie sub forma:

¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
+
+
·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
]
]
]
]
]
]
]

+
+
3
2
3
1
2
2
2
1
1
2
1
1
4
3
2
1
3
22
3
21
3
12
3
11
2
22
2
21
2
12
2
11
1
22
1
21
1
12
1
11
0 0
0
0
0 0
F
F F
F F
F
U
U
U
U
K K
K K K K
K K K K
K K
(3.54)
Se observă că s-a obţinut aceeaşi formă pentru ecuaţia matriceală
globală a structurii cu forma (3.47).
4. Impunerea condiţiilor esenţiale şi naturale la limita elementelor.
Matricea de rigiditate globală din ecuaţia matriceală (3.54) este
independentă de condiţiile la limită ale problemei. Sub această formă însă,
matricea de rigiditate globală este singulară. Ea devine nesingulară după
introducerea condiţiilor la limită esenţiale:
0 0 0 0
3
2 4
3
1
2
2 3
2
1
1
2 2
1
1 1
≠ · ≠ · · ≠ · · · · u U ; u u U ; u u U ; u U (3.55)
şi separarea ecuaţiilor matriceale cu elemente cunoscute de cele cu elemente
necunoscute.
Condiţiile la limită naturale pentru exprimarea continuităţii dintre
cele trei elemente şi a încărcărilor exterioare apar în matricea coloană a
încărcărilor din ecuaţia matriceală (3.54).
Analiza cu elemente finite unidimensionale pentru calculul structurilor


139
Astfel în nodul 2 al elementului (e), care coincide cu nodul 1 al
elementului (e+1) valoarea sarcinii exterioare
1 + xk
P este egală cu suma
forţelor nodale corespunzătoare celor două elemente (fig.3.5):
1
1 2 1
+
+
+ ·
e e ext
xk
P P P . (3.56)
Întrucât în nodurile 2 şi 3 (fig. 3.4)
nu acţionează sarcini exterioare,
condiţiile la limită naturale pentru
aceste noduri sunt:

; P P : nod
; P P : nod
0 3
0 2
3
1
2
2
2
1
1
2
· +
· +
(3.57)
Întrucât în nodurile 1 şi 4 acţionează
sarcini exterioare (de legătură sau
direct aplicate) condiţiile la limită
naturale se scriu:
; P
dx
du
a P ; P
dx
du
a P
L x
L
x
· · · − ·
· ·
3
3
2
0
1
1
1
(3.58)
Din punct de vedere fizic, condiţiile la limită naturale ale problemei
exprimă de fapt ecuaţiile de echilibru ale forţelor nodale şi ale forţelor
exterioare iar din punct de vedere matematic, faptul că forţa exterioară în
nodul x
k+1
este egală cu diferenţa dintre valoarea necunoscutei secundare în
nodul (2) pentru elementul (e) şi valoarea necunoscutei secundare în nodul
(1) pentru elementul (e+1):
1 1
1
1
1 2 1
+ +
·
+
·
+
+
− · + ·
k k
x x
e
x x
e
e e ext
xk
dx
du
a
dx
du
a P P P (3.59)
Deci condiţiile la limită naturale (3.57) se scriu:
0
0
3
1
2
2
2
1
1
2
3 2
3
1
2
2
2 1
2
1
1
2
· − · +
· − · +
· ·
· ·
x x x x
x x x x
dx
du
a
dx
du
a P P
dx
du
a
dx
du
a P P
(3.60)
Fig. 3.5
x
k+1

e
P
2

e
P
1

P
xk+1

e

e+1

1

2

2

1

Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 140
După impunerea condiţiilor la limită (3.55), (3.57) şi (3.58), relaţia
matriceală (3.47) devine:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
+
+
+
+
·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]


− + −
− + −

P
fh
fh fh
fh fh
P
fh
U
U
U
h
a
h
a
h
a
h
a
h
a
h
a
h
a
h
a
h
a
h
a
h
a
h
a
L
2
2
2
2
0
0 0
0
0
0 0
3
3 2
2 1
1
4
3
2
3
3
3
3
3
3
3
3
2
2
2
2
2
2
2
2
1
1
1
1
1
1
1
1
(3.61)

5. Rezolvarea numerică a ecuaţiilor globale. În ecuaţia matriceală
(3.54) se separă ecuaţiile matriceale cu elemente cunoscute de cele cu
elemente necunoscute obţinându-se astfel mai multe matrice:
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]
]

+
+
4
3
2
1
4
3
2
1
3
22
3
21
3
12
3
11
2
22
2
21
2
12
2
11
1
22
1
21
1
12
1
11
0 0
0
0 0
F
F
F
F
U
U
U
U
K K
K K K K
K K K K
K K
(3.62)
Ecuaţia matriceală (3.62) se mai poate scrie :
[ ] [ ]
[ ] [ ]
{ ¦
{ ¦
{ ¦
{ ¦
¹
'
¹
¹
'
¹
·
¹
'
¹
¹
'
¹



]
]
]

2
1
2
1
22 21
12 11
F
F
K K
K K
. (3.63)
în care matricele cunoscute sunt :
[ ] [ ] [ ] [ ]
[ ] [ ]
]
]
]
]
]

+
+
·
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
'
¹
·
· ·
3
22
3
21
3
12
3
11
2
22
2
21
2
21
2
11
1
22
22
1
21
21
1
12
12 1
11
11
0
0
0
0
0 0
K K
K K K K
K K K
K ;
K
K
K K ; K K
(3.64)
{ ¦ { ¦ { ¦
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
'
¹
· · ∆
4
3
2
1 1
0
F
F
F
F si . (3.65)
iar matricele necunoscute sunt:
Analiza cu elemente finite unidimensionale pentru calculul structurilor


141
{ ¦ { ¦ { ¦
1
2
4
3
2
2
F F si
U
U
U
·
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
'
¹
· ∆ . (3.66)
Ecuaţia matriceală (3.63) se poate scrie deci ca un sistem de două
ecuaţii matriceale de forma:
[ ]{ ¦ [ ]{ ¦ { ¦
[ ]{ ¦ [ ]{ ¦ { ¦
2 2 22 1 21
1 2 12 1 11
F K K
F K K
· ∆ + ∆
· ∆ + ∆
(3.67)
Înmulţind la stânga cea de-a doua ecuaţie a sistemului (3.67) cu
matricea [ ]
1
22

K , rezultă matricea deplasărilor necunoscute:
{ ¦ [ ] { ¦ [ ]{ ¦ ( )
1 21 2
1
22 2
∆ − · ∆

K F K . (3.68)
Din prima ecuaţie a sistemului (3.67), rezultă matricea
necunoscutelor:
{ ¦ [ ]{ ¦ [ ]{ ¦
2 12 1 11 1
∆ + ∆ · K K F . (3.69)
Pentru cazul particular considerat, dacă se consideră aceeaşi
lungime a elementelor (h
1
=h
2
=h
3
=L/3) şi se înlocuiesc valorile în ecuaţia
matriceală globală (3.61) se obţine:
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
+
+
·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]


− −
− −

P / L
/ fL
/ fL
P / fL
U
U
U
L
a
L
6
3
3
6 0
1 1 0 0
1 2 1 0
0 1 2 1
0 0 1 1
3
4
3
2
(3.70)
[ ] [ ] [ ] [ ]
[ ] [ ]
]
]
]
]
]


− −

·
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
'
¹−
·
− · ·
1 1 0
1 2 1
0 1 2
3
0
0
1
0 0 1
3
1
3
22 21
12 11
L
a
K ; K
L
a
K ;
L
a
K
(3.71)
Inversa matricei [K
22
] este:
[ ]
]
]
]
]
]

·

3 2 1
2 2 1
1 1 1
3
1
22
a
L
K (3.72)
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 142
Din ecuaţia (3.68) se obţine matricea deplasărilor necunoscute:
{ ¦
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
+
+
+
·
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
'
¹−
]
]
]
]
]


¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
+
]
]
]
]
]

·
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
'
¹
a
PL
a
fL
a
PL
a
fL
a
PL
a
fL
a
L
P
fL
fL
fL
a
L
U
U
U
2
3
2
9
4
3 18
5
0
0
0
1
3 2 1
2 2 1
1 1 1
3
6
3
3
3 2 1
2 2 1
1 1 1
3
2
2
2
4
3
2

(3.73)
Deplasările nodale rezultate din relaţia (3.73) sunt:
a
PL
a
fL
U ;
a
PL
a
fL
U ;
a
PL
a
fL
U + · + · + ·
2 3
2
9
4
3 18
5
2
4
2
3
2
2
. (3.74)
Din ecuaţia (3.69) se obţine matricea reacţiunilor necunoscute:
{ ¦ [ ]{ ¦ [ ]{ ¦ [ ]
{ ¦
¹
'
¹
¹
'
¹
− − ·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
+
+
+
− · ∆ + ∆ ·
P
fL
F
a
PL
a
fL
a
PL
a
fL
a
PL
a
fL
L
a
K K F
6
5
2
3
2
9
4
3 18
5
0 0 1
3
1
2
2
2
2 12 1 11 1
(3.75)
Întrucât { ¦
¹
'
¹
¹
'
¹
+ ·
L
P
fL
F
6
1
rezultă reacţiunea: P fL P
L
− − · (3.76)
Soluţia globală a ecuaţiei variaţionale (pentru întregul sistem) se
obţine prin însumarea soluţiilor corespunzătoare pentru fiecare din cele 3
elemente:
∑ ∑ ∑ ∑
· · · ·
φ ·

,
`

.
|
φ · ·
4
1
3
1
2
1
3
1 I
I I
e i
e
i
e
i
e
e
U u ) x ( u ) x ( U . (3.77)
Conform relaţiei (3.23) şi proprietăţilor (3.25):
[ ]
[ ]
e e e e
e e
e e
e
e
e e
e
e
e e e e e
x , x x pentru
x , x x pentru
x x
x x
;
x x
x x
, , e ; u u ) x ( u
1 1 2 1
1 1
1 2
1
2
1 2
2
1
2 2 1 1
0
3 2 1
∉ · φ · φ



· φ


· φ
· φ + φ ·
(3.78)
Analiza cu elemente finite unidimensionale pentru calculul structurilor


143
şi ţinând seama de condiţiile la limită esenţiale (3.43):
3
2 4
3
1
2
2 3
2
1
1
2 2
1
1 1
0 u U ; u u U ; u u U ; u U · · · · · · · . (3.79)
expresia soluţiei globale a ecuaţiei variaţionale (3.77) este:

3
2 4
3
1
2
2 3
2
1
1
2 2
φ + φ + φ + φ + φ · U ) ( U ) ( U ) x ( U (3.80)
sau:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

,
`

.
|


+

· φ + φ

,
`

.
|


+

· φ + φ

,
`

.
|
∈ · φ
·
L ,
L
x pentru
L
L x
U
L
x L
U U U
L
,
L
x pentru
L
L x
U
L
x L
U U U
L
, x pentru
L
x
U U
) x ( U
3
2 2 3 3 3
3
2
3
3 3 2
3
0
3
4 3
3
2 4
3
1 3
3 2
2
2 3
2
1 2
2
1
2 2

(3.81)
Reprezentare grafică a funcţiei U(x) este dată în figura 3.6

6. Post-procesarea rezultatelor obţinute
Soluţia variaţională obţinută este deci o soluţie aproximativă cu
excepţia valorilor din noduri. Pentru calculul eforturilor axiale, a tensiunilor
şi deformaţiilor se determină necunoscuta secundară u’(x):
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

,
`

.
|
∈ + · + −

,
`

.
|
∈ + · + −

,
`

.
|
∈ + ·
· ·
L ,
L
x pentru P
fL
) U U (
L
a
L
,
L
x pentru P
fL
) U U (
L
a
L
, x pentru P
fL
U
L
a
dx
du
a ) x ( N
3
2
6
3
3
2
3 6
3 3
3
0
6
5 3
4 3
3 2
2
(3.82)
Tensiunile din bară în diferite secţiuni sunt date de (3.7):
dx
du
a
A A
N 1
· · σ
iar deformaţiile specifice ale barei date de (3.8):
dx
du
a
EA E
1
·
σ
· ε
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 144









































Soluţia MEF
aproximativă
Soluţia exactă
U(x)
x
L 0
a.
L/3 2L/3
U
2
U
3
U
4
Fig. 3.7
a dU/dx
x
L
b.
0 L/3
2L/3
P+5fL/6

Soluţia MEF
aproximativă
P+3fL/6

P+fL/6
Soluţia exactă
U(x)
U
2

U
2
φ
2
1

U
2
φ
1
2

U
4
φ
3
2

U
3
φ
2
2

U
3
φ
2
2

U
3

U
4

x
L
0
1 2 3 4
L/3 2L/3
U
1

Fig.3.6
Analiza cu elemente finite unidimensionale pentru calculul structurilor


145
Valorile eforturilor axiale din noduri calculate cu relaţiile şi (3.58)
sunt diferite pentru acelaşi nod dacă se calculează pentru elemente diferite:
P
fL
dx
du
a N P ; P
fL
dx
du
a N P
; P
fL
dx
du
a N P ; P
fL
dx
du
a N P
; P
fL
dx
du
a N P ; P
fL
dx
du
a N P
L x
L
x
dr
L
x
st
L
x
dr
L
x
st
x
+ · · · + · · · −
+ · · · + · · · −
+ · · · + · · · −
·
·
·
·
· ·
6 6
6
3
6
3
6
5
6
5
4
3
2
3
2 3
3
1
3
2
3
2
2
3
2
2
1
3
2
1
2
0
1
1
1
(3.83)
În concluzie, soluţia variaţională asigură valori exacte ale variabilei
principale (deplasări) în noduri, dar nu asigură valori exacte pentru variabila
secundară (eforturi axiale, tensiuni şi deformaţii), ci valori medii pentru
fiecare element (şi evident nici valorile exacte ale reacţiunii din încastrare)
aşa cum se observă din figura 3.7.a,b.


3.2 . Structură unidimensională caracterizată de o ecuaţie
diferenţială de ordinul IV

Se consideră problema unidimensională caracterizată de următoarea
ecuaţie diferenţială:
L x cu f
dx
dw
b
dx
d
≤ ≤ · +

,
`

.
|
− 0 0
2
2
2
2
(3.84)
şi condiţii la limită esenţiale şi naturale:
0
2
2
0
2
2
0
0 0 0 M
dx
dw
b ; F
dx
dw
b
dx
d
;
dx
dw
; ) ( w
L x L x
x
· − ·

,
`

.
|
− · ·
· ·
·
, (3.84’)
unde ., ct M . ct F ), x ( f f ), x ( b b · · · ·
0 0
sunt date ale problemei.
Această problemă corespunde următorului caz din Rezistenţa
materialelor (prezentat şi la paragraful 2.3): o bară dreaptă de rigiditate
b(x)=EI, încastrată la un capăt, solicitată în planul principal pe lungimea sa
cu o sarcină transversală distribuită f = f(x), iar la capătul liber cu o forţă
concentrată F
0
şi un cuplu M
0
. Să se determine săgeţile w=w(x), rotirile
ϕ=ϕ(x), eforturile tăietoare T(x) şi înconvoietoare M(x), la mijlocul barei
(x=L/2) şi capătul barei (x=L).
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 146










Pentru rezolvarea acestei probleme cu ajutorul metodei elementelor
finite se parcurg aceleaşi etape prezentate la paragraful 3.1:
1. Discretizarea domeniului în elemente finite. Domeniul Ω

=(0, L)
se împarte în n subdomenii Ω
e
=(x
k
, x
k+1
), fiecare element având la capete
două noduri notate cu 1 (x=x
k
) şi 2 (x=x
k+1
)(fig. 3.8.b). Deşi, din punct de
vedere geometric, elementul are aceeaşi formă ca în exemplul prezentat la
paragraful 3.1, în acest caz există patru parametri independenţi care
corespund celor patru necunoscute primare, deplasările:
e e e e
si w , , w
2 2 1 1
θ θ .
Necunoscutele secundare notate cu
e e e e
N si T , N , T
2 2 1 1
sunt impuse de forma
variaţională asociată ecuaţiei diferenţiale (3.84).
2. Obţinerea formei variaţionale a elementului finit
Forma variaţională pentru elementul e include atât necunoscutele
primare
e e e e
si w , , w
2 2 1 1
θ θ cât şi pe cele secundare
e e e e
N si T , N , T
2 2 1 1
.
Pentru obţinerea formei variaţionale pentru elementul e, se multilplică
ecuaţia diferenţială (3.84), cu funcţia test v(x) şi se integrează între limitele
x
k
şi x
k+1
:
dx f
dx
w d
b
dx
d
v
xk
xk

+
]
]
]
]

,
`

.
|
·
1
2
2
2
2
0 (3.85)
Integrând de două ori prin părţi se obţine:

1
2
2
1
2
2 1
2
2
2
2
1
2
2 1
2
2
0
0
+ +
+
+
+

,
`

.
|
+
]
]
]

− ·

,
`

.
|
+
]
]
]
]

,
`

.
|
− ·


xk
xk
xk
xk
xk
xk
xk
xk
xk
xk
dx
w d
dx
dv
b
dx
w d
b
dx
d
v dx vf
dx
w d
dx
v d
b
dx
w d
b
dx
d
v dx vf
dx
w d
b
dx
d
dx
dv
(3.85’)
w
e
1,
θ
e
1

w
e
2,
θ
e
2

T
e
2

N
e
1

h
e

T
e
1

N
e
2

b.
f
1
2
x
k

x
k+1

Fig. 3.8
F
0

M
a.
z
x
L
f(x)
x
M
F
L

Analiza cu elemente finite unidimensionale pentru calculul structurilor


147
În forma variaţională obţinută se introduc condiţiile la limită esenţiale
şi naturale ale elementului, care se scriu:

e
xk x
k
e
xk x
k
e
xk x
k
e
xk x
k
e
xk x
e
xk x
e
k
e
k
N
dx
dw
b ) x ( M ; N
dx
dw
b ) x ( M
; T
dx
dw
b
dx
d
) x ( T ; T
dx
dw
b
dx
d
) x ( T
dx
dw
;
dx
dw
; w ) x ( w ; w ) x ( w
2
1
2
2
1 1
2
2
2
1
2
2
1 1
2
2
2
1
1
2 1 1
· − · − · − ·
·

,
`

.
|
− · − ·

,
`

.
|
− ·
θ − · θ − ·
· ·
+ ·
+
·
+ ·
+
·
+ · ·
+

(3.86)

Forma variaţională (3.85’) devine:
1
2 1 2 1 1
1
2
2
2
2
0
+ ·
+
·
+
+ − + −

]
]
]

⋅ − ⋅ ·

xk x
e
k
e
xk x
e
k
e
xk
xk
dx
dv
N ) x ( v T
dx
dv
N ) x ( v T
dx f v
dx
dw
dx
v d
b
(3.87)
Această formă se poate scrie ca diferenţă dintre o funcţională biliniară
simetrică B(v,w) şi o funcţionala liniară ) v ( ! :
B(v,w) - ) v ( ! =0 (3.88)

1
2 1 2 1 1
1
1
2
2
2
2
+ ·
+
·
+
+
− + − + ·
]
]
]

·


xk x
e
k
e
xk x
e
k
e
xk
xk
xk
xk
dx
dv
N ) x ( v T
dx
dv
N ) x ( v T dx vf ) v (
dx
dx
dw
dx
v d
b ) w , v ( B
!
(3.89)

Funcţionala pătratică asociată formei variaţionale (3.88) se scrie:
) w ( ) w , w ( B ) w ( I
) (
! − ·
2
1
2
, (3.90)
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 148
sau:
1
2 1 2 1 1
1
2
2
2
2
2
1
+ ·
+
·
+
+ − + −

]
]
]
]

,
`

.
|
·

xk x
e
k
e
xk x
e
k
e
xk
xk
) (
dx
dw
N ) x ( w T
dx
dw
N ) x ( w T
dx wf
dx
w d
b ) w ( I
(3.91)
Înlocuind condiţiile la limită (3.86) relaţia (3.91) se mai scrie:
e e e e e e e e
xk
xk
) (
N T w N T w dx wf
dx
dw
b ) w ( I
2 2 2 2 1 1 1 1
1
2
2
2
2
2
1
θ − − θ − −
]
]
]
]

,
`

.
|
·

+
(3.91’)
Se observă că forma variaţională (3.87) necesită funcţii w(x) de două
ori derivabile (şi nu de patru ori) şi include condiţiile la limită (3.86).
Deoarece există patru condiţii la limită independente, pentru definirea
soluţiei aproximative sunt necesari patru parametri polinomiali. Se caută o
soluţie aproximativă care să minimizeze funcţionala pătratică asociată
(3.91’) sub forma unui polinom de gradul III:
w(x)=C
1
+ C
2
x + C
3
x
2
+ C
4
x
3
(3.92)
şi derivata:
w’(x)= C
2
+2 C
3
x

+ 3 C
4
x
2
(3.92’)
Coeficienţii C
1
, C
2
, C
3
şi C
4
se determină introducând condiţiile la limită
(3.86):

¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
θ · − − −
· + + +
θ · − − −
· + + +
+ +
+ + +
e
k k
e
k k k
e
k k
e
k k k
x C x C C
w x C x C x C C
x C x C C
w x C x C x C C
2
2
1 4 1 3 2
2
3
1 4
2
1 3 1 2 1
1
2
4 3 2
1
3
4
2
3 2 1
3 2
3 2
(3.93)
Sistemul (3.93) se mai scrie matriceal sub forma:
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
θ
θ
·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]
]

− − −
− − −
+ +
+ + +
e
e
e
e
k k
k k k
k k
k k k
w
w
C
C
C
C
x x
x x x
x x
x x x
2
2
1
1
4
3
2
1
2
1 1
3
1
2
1 1
2
3 2
3 2 1 0
1
3 2 1 0
1
(3.94)
Analiza cu elemente finite unidimensionale pentru calculul structurilor


149
Rezolvând ecuaţia (3.94) se obţin parametrii C
i
în funcţie de
necunoscutele principale
e e e e
si w , , w
2 2 1 1
θ θ .
Dacă se introduc în (3.92) şi se grupează termenii după
necunoscutele principale rezultă soluţia aproximativă ca o combinaţie de
funcţiile de interpolare ) x ( si ) x ( ), x ( ), x (
e e e e
4 3 2 1
φ φ φ φ , de forma:
) x ( ) x ( w ) x ( ) x ( w ) x ( w
e e e e e e e e
4 2 3 2 2 1 1 1
φ θ + φ + φ θ + φ · (3.95)
Funcţiile de interpolare au expresii analitice:
( )
( )
]
]
]
]


,
`

.
| −
− − · φ

,
`

.
| −

,
`

.
| −
· φ

,
`

.
| −
− − − · φ

,
`

.
| −
+

,
`

.
| −
− · φ
e
k
e
k
k
e
e
k
e
k e
e
k
k
e
e
k
e
k e
h
x x
h
x x
x x ) x (
h
x x
h
x x
) x (
h
x x
x x ) x (
h
x x
h
x x
) x (
2
4
3 2
3
2
2
3 2
1
2 3
1
2 3 1
(3.96)
şi următoarele proprietăţi:
[ ]
[ ]
1
1 3 1
1 4 1 2 1 1 1 3
4 3 2 1
0 4
1 3
0 1 2
0 1 1
+
+
+ + + +
∉ ∀ · φ
∈ ∀ · φ + φ
· φ · φ · φ · φ
· φ · φ · φ · φ
k k
e
i
k k
e e
k
e
k
e
k
e
k
e
k
e
k
e
k
e
k
e
x , x x pentru ) x ( .
x , x x pentru ) x ( ) x ( .
) x ( ) x ( ) x ( ; ) x ( .
) x ( ) x ( ) x ( ; ) x ( .
(3.97)
Derivatele funcţiilor de interpolare au expresiile:
2
2
2
1
3 4 1
6 6

,
`

.
| −

,
`

.
| −
+ − ·
φ

,
`

.
| −
+

,
`

.
| −
− ·
φ
e
k
e
k
e
e
k
e e
k
e
e
h
x x
h
x x
dx
) x ( d
h
x x
h h
x x
h dx
) x ( d

2
3
6 6

,
`

.
| −

,
`

.
| −
·
φ
e
k
e e
k
e
e
h
x x
h h
x x
h dx
) x ( d
(3.98)
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 150
2
4
3 2

,
`

.
| −

,
`

.
| −
·
φ
e
k
e
k
e
h
x x
h
x x
dx
) x ( d

şi următoarele proprietăţi:

[ ]
[ ]
1
1
3 1
1
3
1
2
1
1
1
4
4 3 1 2
4 3 2 1 0 4
0 3
0 1 2
0 1 1
+
+
+ · + · + · + ·
· · · ·
∉ · ·
φ
∈ ·
φ
+
φ
·
φ
·
φ
·
φ
− ·
φ
·
φ
·
φ
·
φ
− ·
φ
k k
e
i
k k
e e
xk x
e
xk x
e
xk x
e
xk x
e
xk x
e
xk x
e
xk x
e
xk x
e
x , x x pentru , , , i ;
dx
) x ( d
.
x , x x pentru
dx
) x ( d
dx
) x ( d
.
dx
d
dx
d
dx
d
;
dx
d
.
dx
d
dx
d
dx
d
;
dx
d
.
(3.99)
Gradul funcţiilor de interpolare rezultă din minimizarea funcţionalei
(3.91’). Dacă se consideră şi a doua derivată a funcţiei de interpolare ca
necunoscută principală, se impun în total de şase condiţii la limită. În acest
caz gradul funcţiei de interpolare creşte cu doi. Dacă se foloseşte un element
finit cu trei noduri gradul funcţiei de interpolare trebuie să fie cinci întrucât
fiecare nod introduce câte două condiţii la limită esenţiale.
Expresiile funcţiei wˆ (x) şi a derivatelor parţiale în raport cu u
i
(pentru
omogenitate s-a notat:
4 2 3 2 2 1 1 1
u si u w , u , u w
e e e e
· θ · · θ · ) sunt:
( )
i
i
j
j
j
u
) x ( wˆ
u x wˆ φ ·


⇒ φ ·

·
4
1
. (3.100)
Determinarea soluţiei variaţionale constă în minimizarea funcţionalei
(3.91’) prin anularea diferenţialei corespunzătoare:
0 0
2
4
1
2
2
·


⇔ · δ


· δ

·
e
j
) (
j
e
j
e
j
) (
) (
u
I
u
u
I
I . (3.101)
Notând pentru omogenitate necunoscutele secundare (eforturile
tăietoare T şi încovoietoare N):
4 2 3 2 2 1 1 1
Q N si Q T , Q N , Q T
e e e e
· · · · ,
ecuaţiile (3.101) se scriu:
0
1
1
1
4
1
2
2
2
1
2
1
2
· +
]
]
]
]

φ +

,
`

.
|
φ
φ
− ·




+
·
e
xk
xk
j
e
j
j
e
) (
Q dx f u
dx
d
dx
d
b
u
I

Analiza cu elemente finite unidimensionale pentru calculul structurilor


151
0
0
0
4
1
4
4
1
2
2
2
4
2
4
2
3
1
3
4
1
2
2
2
3
2
3
2
2
1
2
4
1
2
2
2
2
2
2
2
· +
]
]
]
]

φ +

,
`

.
|
φ
φ
− ·


· +
]
]
]
]

φ +

,
`

.
|
φ
φ
− ·


· +
]
]
]
]

φ +

,
`

.
|
φ
φ
− ·








+
·
+
·
+
·
e
xk
xk
j
e
j
j
e
) (
e
xk
xk
j
e
j
j
e
) (
e
xk
xk
j
e
j
j
e
) (
Q dx f u
dx
d
dx
d
b
u
I
Q dx f u
dx
d
dx
d
b
u
I
Q dx f u
dx
d
dx
d
b
u
I
(3.101’)
Ecuaţiile (3.101’) reprezintă un sistem de patru ecuaţii cu patru
necunoscute ( u
1
, u
2
, u
3
, u
4
) care se mai scrie sub forma:
4 1
4
1
,... i ; F u K
j
e
i j
e
ij
· ·

·
(3.102)
sau sub forma matriceală:
[ ]{ ¦ { ¦
e e e
F u K · (3.102')
unde elementele matricelor [ ] { ¦
e e
F si K au expresiile:
e
i
xk
xk
i
e
i
xk
xk
j
i e
ij
Q dx f F ; dx
dx
d
dx
d
b K + φ ·
φ
φ
·
∫ ∫
+ + 1 1
2
2
2
2
(3.103)
[ ]
e
K este matricea de rigiditate a elementului;
{ ¦
e
F - matricea forţelor nodale ale elementului;
Derivatele de ordinul II ale funcţiilor de interpolare care intervin în
calculul elementelor matricei [ ]
e
K (conform relaţiilor 3.103), au în acest caz
expresiile:

,
`

.
| −
− ·
φ

,
`

.
| −
+ − ·
φ
e
k
e e
e
e
k
e e
e
h
x x
h h dx
) x ( d
h
x x
h h dx
) x ( d
6 4
12 6
2
2
2
2 2 2
1
2

,
`

.
| −
− ·
φ

,
`

.
| −
− ·
φ
e
k
e e
e
e
k
e e
e
h
x x
h h dx
) x ( d
h
x x
h h dx
) x ( d
6 2
12 6
2
4
2
2 2 2
3
2

Se consideră în continuare cazul particular în care funcţiile b(x) şi
f(x)sunt constante pe lungimea barei, astfel încât se obţine următoarea formă
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 152
a ecuaţiei matriceale (3.102') (forma variaţională a ecuaţiei diferenţiale a
elementului) pentru un element al barei:

¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
+
+
+ −
+
·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]




− − −
e
e
e
e
e
e
e
e
e
e
e
e
F
F
F
F
Q / fh
Q / fh
Q / fh
Q / fh
u
u
u
u
h h h h
h h
h h h h
h h
h
b
4
3
2
1
4
2
3
2
2
1
4
3
2
1
2 2
2 2
3
12
2
12
2
2 3 3
3 6 3 6
3 2 3
3 6 3 6
2
(3.104)
3. Asamblarea matricelor. Considerăm în continuare grinda formată
din două elemente. În fig 3.9 sunt prezentate necunoscutele principale şi
secundare pentru fiecare element:










Necunoscutele principale în sistemul global şi condiţiile la limită sunt:
2
4 6
2
3 5
2
2
1
4 4
2
1
1
3 3
1
2 2
1
1 1
u U ; u U ; u u U ; u u U ; u U ; u U · · · · · · · ·
Ecuaţia matriceală (3.104) scrisă pentru fiecare din cele două
elemente ale barei în dimensiunile matricii globale (dată de coordonatele
globale) este:
!"Pentru elementul e1:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]
]
]
]
]

0
0
1
4
1
3
1
2
1
1
6
5
4
3
2
1
1
44
1
43
1
42
1
41
1
34
1
33
1
32
1
31
1
24
1
23
1
22
1
21
1
14
1
13
1
12
1
11
F
F
F
F
U
U
U
U
U
U
. . . . . .
. . . . . .
. . K K K K
. . K K K K
. . K K K K
. . K K K K
(3.105)
w
1
2
= u
1
3
θ
1
2
= u
1
4

w
1
1
=u
1
1
θ
1
1
=
N
2
= Q
1
4

N
1
= Q
1
2

T
2
= Q
1
3

T
1
=Q
1
1

e1
1
2
Fig. 3.9
w
2
2
= u
2
3
θ
2
2
= u
2
4

w
2
1
= u
2
1
θ
2
1
= u
2
2

N
2
= Q
2
4

N
1
=
2
T
2
= Q
2
3
T
1
= Q
2
1

e2
1 2
Analiza cu elemente finite unidimensionale pentru calculul structurilor


153
!"Pentru elementul e2:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]
]
]
]
]

2
4
2
3
2
2
2
1
6
5
4
3
2
1
2
44
2
43
2
42
2
41
2
34
2
33
2
32
2
31
2
24
2
23
2
22
2
21
2
14
2
13
2
12
2
11
0
0
F
F
F
F
U
U
U
U
U
U
K K K K . .
K K K K . .
K K K K . .
K K K K . .
. . . . . .
. . . . . .
(3.106)
Ecuaţia matriceală globală a structurii se obţine prin însumarea celor
două ecuaţii matriceale corespunzătoare elementelor 1 şi 2:

¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
+
+
·
·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]
]
]
]
]

+ +
+ +
6
5
4
3
2
1
2
4
2
3
2
2
1
4
2
1
1
3
1
2
1
1
6
5
4
3
2
1
2
44
2
43
2
42
2
41
2
34
2
33
2
32
2
31
2
24
2
23
2
22
1
44
2
21
1
43
1
42
1
41
2
14
2
13
2
12
1
34
2
11
1
33
1
32
1
31
1
24
1
23
1
22
2
21
1
14
1
13
1
12
1
11
F
F
F
F
F
F
F
F
F F
F F
F
F
U
U
U
U
U
U
K K K K . .
K K K K . .
K K K K K K K K .
K K K K K K K K
. . K K K K
. . K K K K
(3.107)
Matricea booleană de conexiune este: [ ]
]
]
]

·
3 2
2 1
B (3.108)
şi indică faptul că în matricea de rigiditate globală termenii corespunzători
necunoscutelor principale comune U
3
şi

U
4
se obţin astfel:
2
3
2 2
3
2
22
1
44 44
3
2
21
1
43 43
3
2
12
1
34 34
3 3
2
11
1
33 33
4
2
2 2
2
0 3 3
2
0 3 3
2
12
2
6 6
2
h
h
b
) h h (
h
b
K K K
; ) h h (
h
b
K K K
) h h (
h
b
K K K
;
h
b
) (
h
b
K K K
⋅ · + · + ·
· − · + ·
· − · + ·
⋅ · + · + ·
(3.109)
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 154
În matricea forţelor nodale { ¦ F elementele corespunzătoare celor
două necunoscute secundare F
3
şi F
4
se obţin prin însumarea termenilor
corespunzători necunoscutelor principale comune U
3
şi

U
4
:
2
2
1
4
2
2
2
1
4
2
2
2
1
4 4
2
1
1
3
2
1
1
3
2
1
1
3 3
12 12
2 2
Q Q Q
fh
Q
fh
F F F
; Q Q fh Q
fh
Q
fh
F F F
+ · + − + · + ·
+ + · + + + · + ·
(3.110)
Se obţine ecuaţia matriceală globală de forma:

¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
+
+
+
+ +
+ −
+
·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]
]
]
]
]




− − −

− − −
2
4
2
2
3
2
2
1
4
2
1
1
3
1
2
2
1
1
6
5
4
3
2
1
2 2
2 2 2
2 2
3
12
2
12
2
2 3 3 0 0
3 6 3 6 0 0
3 4 0 3
3 6 0 12 3 6
0 0 3 2 3
0 0 3 6 3 6
2
Q / fh
Q / fh
Q Q
Q Q fh
Q / fh
Q / fh
U
U
U
U
U
U
h h h h
h h
h h h h h
h h
h h h h
h h
h
b

(3.111)
4. Impunerea condiţiilor la limita elementelor. Condiţiile la limită
(3.84’) pentru necunoscutele principale se scriu:
; u U ; u U 0 0
1
2 2
1
1 1
· · · · (3.112)
iar condiţiile la limită pentru necunoscutele secundare se scriu:
!"nodul 1: ; M Q ; F Q
L L
− · − ·
1
2
1
1

!"nodul 2: ; Q Q ; Q Q 0 0
2
2
1
4
2
1
1
3
· + · + (3.113)
!"nodul 3: ; M Q ; F Q
0
2
4 0
2
3
· ·
După introducerea acestor condiţii la limită, rezultă ecuaţia
matriceală globală a structurii analizate:

¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
+
+
− −

·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]
]
]
]
]




− − −

− − −
0
2
0
2
6
5
4
3
2 2
2 2 2
2 2
3
12
2
0
12
2
0
0
2 3 3 0 0
3 6 3 6 0 0
3 4 0 3
3 6 0 12 3 6
0 0 3 2 3
0 0 3 6 3 6
2
M / fh
F / fh
fh
M / fh
F / fh
U
U
U
U
h h h h
h h
h h h h h
h h
h h h h
h h
h
b
L
L

(3.114)
Analiza cu elemente finite unidimensionale pentru calculul structurilor


155
5. Rezolvarea ecuaţiei matriceale globale. Separând matricele
cunoscute de cele necunoscute în ecuaţia matriceală (3.114), se obţine:
[ ] [ ]
[ ] [ ]
{ ¦
{ ¦
{ ¦
{ ¦
¹
'
¹
¹
'
¹
·
¹
'
¹
¹
'
¹



]
]
]

2
1
2
1
22 21
12 11
F
F
K K
K K
(3.115)
unde:
!"matricele cu termeni cunoscuţi sunt:

[ ] [ ]
[ ] [ ]
]
]
]
]
]
]

·

− −
·
]
]
]
]
]
]



·
]
]
]

− −
·
]
]
]



·
2 2
2 2
3
21
2
3
21
2 3
12
3
11
2 3 3
3 6 3 6
3 4 0
3 6 0 12
2
0 0
0 0
3
3 6
2
0 0 3
0 0 3 6
2
2 3
3 6
2
h h h h
h h
h h h
h
h
b
K ;
h h
h
h
b
K
h h
h
h
b
K ;
h h
h
h
b
K
(3.116)
{ ¦ { ¦
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
+
+
·
¹
'
¹
¹
'
¹
· ∆
0
2
0
2 1
12
2
0
0
0
M / fh
F / fh
fh
F ; (3.117)
!"matricele cu termeni necunoscuţi sunt :
{ ¦ { ¦
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
− −

·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
· ∆
L
L
M
fh
F
fh
F ;
U
U
U
U
12
2
2
1
6
5
4
3
2
(3.118)
Ecuaţia matriceală (3.115) se mai poate scrie ca un sistem de ecuaţii
matriceale:
[ ]{ ¦ [ ]{ ¦ { ¦
[ ]{ ¦ [ ]{ ¦ { ¦
2 2 22 1 21
1 2 12 1 11
F K K
F K K
· ∆ + ∆
· ∆ + ∆
(3.119)
Înmulţind la stânga cea de-a doua ecuaţie a sistemului (3.119) cu
matricea [ ]
1
22

K rezultă matricea necunoscută:
{ ¦ [ ] { ¦ [ ]{ ¦ ( ) [ ] { ¦
2
1
22 1 21 2
1
22 2
F K K F K
− −
· ∆ − · ∆ (3.120)
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 156
{ ¦ [ ] { ¦
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
+
+
]
]
]
]
]
]
]

− −
− −
− −
− −
· · ∆

0
2
0
2 2
2 2
2
1
22 2
12
2
0
12 12 6 3
12 16 9 5
6 9 6 3
3 5 3 2
6
M / fh
F / fh
fh
h h
h h h h
h h
h h h h
b
h
F K
(3.121)
Deci, valorile necunoscutelor principale U
3
, U
4
, U
5
şi U
6
sunt:
{ ¦
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
− + −
+ −
− + −
+ −
·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
· ∆
2
0 0
3
0 0
2
2
0 0
3
0 0
2
6
5
4
3
2
8 12 12
12 12 16
7 6 9
4
17
3 5
6
fh M hF
fh hM F h
fh M hF
fh hM F h
b
h
U
U
U
U
(3.122)
Înlocuind în prima ecuaţie a sistemului (3.119) matricea
necunoscutelor principale { ¦
2
∆ rezultă matricea necunoscutelor { ¦
1
F :
{ ¦
]
]
]

− −
·
0 0 3
0 0 3 6
2
2
3
1
h h
h
h
b
F .
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
− + −
+ −
− + −
+ −
2
0 0
3
0 0
2
2
0 0
3
0 0
2
8 12 12
12 12 16
7 6 9
4
17
3 5
6
fh M hF
fh hM F h
fh M hF
fh hM F h
b
h
(3.123)
{ ¦
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
− −

·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
− +
− −
·
L
L
M
fh
F
fh
M hF
fh
F
fh
F
12
2
2
12
23
2
3
2
0 0
2
0
1
(3.124)
Din relaţia (3.124) rezultă reacţiunile din încastrare:

2
0 0 0
2 2 2 fh hF M M ; fh F F
L L
− − · + · . (3.125)
6. Postprocesarea rezultatelor. Soluţia problemei obţinută cu
ajutorul metodei elementelor finite prezentate mai sus, se poate scrie:
¹
'
¹
≤ ≤ φ′ + φ′ + φ′ + φ′
≤ ≤ φ′ + φ′ + φ′ + φ′
· θ
¹
'
¹
≤ ≤ φ + φ + φ + φ
≤ ≤ φ + φ + φ + φ
·
h x h U U U U
h x U U U U
) x (
h x h U U U U
h x U U U U
) x ( w
2
0
2
0
2
4 6
2
3 5
2
2 4
2
1 3
1
4 4
1
3 3
1
2 2
1
1 1
2
4 6
2
3 5
2
2 4
2
1 3
1
4 4
1
3 3
1
2 2
1
1 1
(3.126)
Analiza cu elemente finite unidimensionale pentru calculul structurilor


157
în care se introduc valorile necunoscutelor principale U
1
=U
2
=0 şi U
3
, U
4,

U
5,
U
6
detreminate mai sus şi funcţiile de formă φ
i
corespunzătoare (3.96):
]
]
]
]


,
`

.
|
− · φ

,
`

.
|

,
`

.
|
· φ

,
`

.
|
− − · φ

,
`

.
|
+
,
`

.
|
− · φ
h
x
h
x
x ) x (
h
x
h
x
) x (
h
x
x ) x (
h
x
h
x
) x (
2
1
4
3 2
1
3
2
1
2
3 2
1
1
2 3
1
2 3 1

( )
( )
]
]
]
]



,
`

.
| −
− − · φ

,
`

.
| −

,
`

.
| −
· φ

,
`

.
| −
− − − · φ

,
`

.
| −
+
,
`

.
| −
− · φ
h
h x
h
h x
h x ) x (
h
h x
h
h x
) x (
h
h x
h x ) x (
h
h x
h
h x
) x (
2
2
4
3 2
2
3
2
2
2
3 2
2
1
2 3
1
2 3 1

precum şi derivatele corespunzătoare ale funcţiilor de formă φ
i
(3.98):
2
1
4
2
1
3
2
1
2
2
1
1
3 2
6 6
3 4 1
6 6

,
`

.
|

,
`

.
|
· φ′

,
`

.
|

,
`

.
|
· φ′

,
`

.
|

,
`

.
|
+ − · φ′

,
`

.
|
+

,
`

.
|
− · φ′
h
x
h
x
) x (
h
x
h h
x
h
) x (
h
x
h
x
) x (
h
x
h h
x
h
) x (

2
1
4
2
1
3
2
1
2
2
1
1
3 2
6 6
3 4 1
6 6

,
`

.
| −

,
`

.
| −
· φ′

,
`

.
| −

,
`

.
| −
· φ′

,
`

.
| −

,
`

.
| −
+ − · φ′

,
`

.
| −
+

,
`

.
| −
− · φ′
h
h x
h
h x
) x (
h
h x
h h
h x
h
) x (
h
h x
h
h x
) x (
h
h x
h h
h x
h
) x (

Soluţia exactă a ecuaţiei diferenţiale (3.84) pentru cazul particular
considerat se obţine prin integrare directă, ţinând seama şi de relaţiile
dierenţiale dintre eforuri şi condiţiile la limită (fig. 2.1):
2
0 0 0
2
1
0 0 fL L F M ) ( M ; fL F ) ( T
; dx T ) x ( M ; dx f ) x ( T
− − · + ·
⋅ · ⋅ − ·
∫ ∫
(3.127)
( )
2 2
2
0
2
0 0
2
2
0
2
2
fx
x fL F
fL
L F M ) x ( M
dx
w d
EI
fx fL F ) x ( T
dx
w d
EI
dx
d
− + +

,
`

.
|
− − · · −
− + · ·

,
`

.
|


Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 158
( )
( ) 0
24 6 2 2
0
6 2 2
0
4 3
0
2 2
0 0 0 0
0
3 2
0
2
0 0 0
· + + −

,
`

.
|
− − − ϕ + ·
· ϕ + + −

,
`

.
|
− − − ϕ · ϕ ·
w ;
fx x
fL F
x fL
L F M x EI EIw ) x ( EIw
; ;
fx x
fL F x
fL
L F M EI ) x ( EI
dx
dw
EI
(3.128)
Reprezentând grafic cele două soluţii pentru w(x) şi ϕ(x) se obţin
graficele din figurile 3.10 şi 3.11 unde se observă că valorile deplasărilor şi
rotirilor obţinute coincid doar în noduri cu valorile soluţiei exacte.





















U
3
Φ’
1
2
+ U
5
Φ’
3
2

U
3
Φ’
3
1

U
4

U
U
4
Φ’
4
1

x
U
6

Fig. 3.11
ϕ(x)= U
3
Φ’
3
1
+U
4
Φ’
4
1

U
4
Φ’
2
2
+ U
6
Φ’
4
2

ϕ(x)= U
3
Φ’
1
2
+ U
4
Φ’
2
2
+ U
5
Φ’
3
2
+ U
6
Φ’
4
2

ϕ(x)
U
4
Φ
2
2
+ U
6
Φ
4
2

U
4
Φ
4
1

U
3

U
U
3
Φ
3
1

x
U
5

Fig. 3.10
w(x)= U
3
Φ
3
1
+U
4
Φ
4
1

U
3
Φ
1
2
+ U
5
Φ
3
2

w(x)= U
3
Φ
1
2
+ U
4
Φ
2
2
+ U
5
Φ
3
2
+ U
6
Φ
4
2

w(x)
Analiza cu elemente finite unidimensionale pentru calculul structurilor


159
3.3. Coordonate normale şi naturale în cazul
problemelor unidimensionale
Formularea variaţională a unei probleme unidimensionale
caracterizată de o ecuaţie diferenţială de ordinul IV, necesită identificarea
necunoscutelor primare şi secundare în vederea alegerii tipului şi gradului
funcţiei de interpolare astfel încât soluţia de aproximare obţinută prin
minimizarea funcţionalei pătratice asociate formei variaţionale să satisfacă
condiţiile la limită impuse necunoscutelor primare (condiţiile esenţiale).
Utilizând transformarea de coordonate normale sau locale:
e
x x x
1
+ · ;
[ ]
e
h , x 0 ∈ se simplifică calculul elementelor matricei de rigiditate [ ]
e
K .
Soluţia aproximativă în coordonate normale va avea forma:
¹
'
¹
≤ ≤ φ′ + φ′ + φ′ + φ′
≤ ≤ φ′ + φ′ + φ′ + φ′
· θ
¹
'
¹
≤ ≤ φ + φ + φ + φ
≤ ≤ φ + φ + φ + φ
·
h x
~
U
~
U
~
U
~
U
h x
~
U
~
U
~
U
~
U
) x (
~
h x
~
U
~
U
~
U
~
U
h x
~
U
~
U
~
U
~
U
) x ( w
~
0
0
0
0
2
4 6
2
3 5
2
2 4
2
1 3
1
4 4
1
3 3
1
2 2
1
1 1
2
4 6
2
3 5
2
2 4
2
1 3
1
4 4
1
3 3
1
2 2
1
1 1
(3.129)
unde funcţiile de formă şi derivatele corespunzătoare au forma:
]
]
]
]


,
`

.
|
− · φ · φ

,
`

.
|

,
`

.
|
· φ · φ

,
`

.
|
− − · φ · φ

,
`

.
|
+

,
`

.
|
− · φ · φ
h
x
h
x
x ) x (
~
) x (
~
h
x
h
x
) x (
~
) x (
~
h
x
x ) x (
~
) x (
~
h
x
h
x
) x (
~
) x (
~
2
2
4
1
4
3 2
2
3
1
3
2
2
2
1
2
3 2
2
1
1
1
2 3
1
2 3 1

2
2
4
1
4
2
2
3
1
3
2
2
2
1
2
2
2
1
1
1
3 2
6 6
3 4 1
6 6

,
`

.
|

,
`

.
|
· φ′ · φ′

,
`

.
|

,
`

.
|
· φ′ · φ′

,
`

.
|

,
`

.
|
+ − · φ′ · φ′

,
`

.
|
+

,
`

.
|
− · φ′ · φ′
h
x
h
x
) x (
~
) x (
~
h
x
h h
x
h
) x (
~
) x (
~
h
x
h
x
) x (
~
) x (
~
h
x
h h
x
h
) x (
~
) x (
~

(3.130)
Se observă că aceste funcţii îşi păstrează proprietăţile (3.97):
[ ]
[ ] h , x pentru , , , i ; ) x (
~
.
h , x pentru ) x (
~
) x (
~
.
) h (
~
) h (
~
) h (
~
; ) h (
~
.
) (
~
) (
~
) (
~
; ) (
~
.
i
0 4 3 2 1 0 4
0 1 3
0 1 2
0 0 0 0 1 0 1
3 1
4 2 1 3
4 3 2 1
∉ ∀ · · φ
∈ ∀ · φ + φ
· φ · φ · φ · φ
· φ · φ · φ · φ
(3.131)
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 160
respectiv derivatele îşi păstrează proprietăţile (3.99):
[ ]
[ ] h , x pentru , , , i ; ) x (
~
.
h , x pentru ) x (
~
) x (
~
.
) h (
~
) h (
~
) h (
~
; ) h (
~
.
) (
~
) (
~
) (
~
; ) (
~
.
i
0 4 3 2 1 0 4
0 0 3
0 1 2
0 0 0 0 1 0 1
3 1
3 2 1 4
4 3 1 2
∉ ∀ · · φ′
∈ ∀ · φ′ + φ′
· φ′ · φ′ · φ′ − · φ′
· φ′ · φ′ · φ′ − · φ′
(3.132)
Făcând transformarea de coordonate naturale sau parametrice:
) (
h
x 1
2
+ ξ · , [ ] 1 1, − ∈ ξ (3.133)
calculul elementelor matricei de rigiditate [ ]
e
K se simplifică mai mult.
Astfel, soluţia aproximativă în coordonate naturale are forma:
¹
'
¹
≤ ξ ≤ − φ + φ + φ + φ
≤ ξ ≤ − φ + φ + φ + φ
· ξ
1 1
1 1
2
4 6
2
3 5
2
2 4
2
1 3
1
4 4
1
3 3
1
2 2
1
1 1
ˆ
U
ˆ
U
ˆ
U
ˆ
U
ˆ
U
ˆ
U
ˆ
U
ˆ
U
) ( wˆ (3.134)
¹
'
¹
≤ ξ ≤ − φ′ + φ′ + φ′ + φ′
≤ ξ ≤ − φ′ + φ′ + φ′ + φ′
· ξ θ
1 1
1 1
2
4 6
2
3 5
2
2 4
2
1 3
1
4 4
1
3 3
1
2 2
1
1 1
ˆ
U
ˆ
U
ˆ
U
ˆ
U
ˆ
U
ˆ
U
ˆ
U
ˆ
U
) (
ˆ

unde funcţiile de formă şi derivatele corespunzătoare au forma:
]
]
]
]

+ ξ

,
`

.
| + ξ + ξ
− · ξ φ · ξ φ

,
`

.
| + ξ

,
`

.
| + ξ
· ξ φ · ξ φ

,
`

.
| ξ − + ξ
− · ξ φ · ξ φ

,
`

.
| + ξ
+
,
`

.
| + ξ
− · ξ φ · ξ φ
2
1
2
1
2
1
2
1
2
2
1
3
2
1
2
1
2
1
2
2
1
3 1
2
2
4
1
4
3 2
2
3
1
3
2
2
2
1
2
3 2
2
1
1
1
h ) (
ˆ
) (
ˆ
) (
ˆ
) (
ˆ
h ) (
ˆ
) (
ˆ
) (
ˆ
) (
ˆ

2
2
2
1
2
2
2
1
1
1
2
1
3
2
1
4 1
2
1 6
2
1 6

,
`

.
| + ξ

,
`

.
| + ξ
+ − · ξ φ′ · ξ φ′

,
`

.
| + ξ
+
,
`

.
| + ξ
− · ξ φ′ · ξ φ′
) (
ˆ
) (
ˆ
h h
) (
ˆ
) (
ˆ
(3.135)
Analiza cu elemente finite unidimensionale pentru calculul structurilor


161
2
2
4
1
4
2
2
3
1
3
2
1
3
2
1
2
2
1 6
2
1 6

,
`

.
| + ξ

,
`

.
| + ξ
· ξ φ′ · ξ φ′

,
`

.
| + ξ

,
`

.
| + ξ
· ξ φ′ · ξ φ′
) (
ˆ
) (
ˆ
h h
) (
ˆ
) (
ˆ

Se observă şi în acest caz că funcţiile de interpolare păstrează
proprietăţile (3.97):
[ ]
[ ] 1 1 4 3 2 1 0 4
1 1 1 3
0 1 1 1 1 1 2
0 1 1 1 1 1 1
3 1
4 2 1 3
4 3 2 1
, pentru , , , i ; ) (
ˆ
.
, pentru ) (
ˆ
) (
ˆ
.
) (
ˆ
) (
ˆ
) (
ˆ
; ) (
ˆ
.
) (
ˆ
) (
ˆ
) (
ˆ
; ) (
ˆ
.
e
i
e e
e e e e
e e e e
− ∈ ξ ∀ · · ξ φ
− ∈ ξ ∀ · ξ φ + ξ φ
· φ · φ · φ · φ
· − φ · − φ · − φ · − φ
(3.136)
respectiv derivatele lor păstrează proprietăţile (3.99):
[ ]
[ ] 1 1 4 3 2 1 0 4
1 1 0 3
0 1 1 1 1 1 2
0 1 1 1 1 1 1
3 1
3 2 1 4
4 3 1 2
, pentru , , , i ; ) x (
ˆ
.
, pentru ) x (
ˆ
) x (
ˆ
.
) (
ˆ
) (
ˆ
) (
ˆ
; ) (
ˆ
.
) (
ˆ
) (
ˆ
) (
ˆ
; ) (
ˆ
.
i
− ∈ ξ ∀ · · φ′
− ∈ ξ ∀ · φ′ + φ′
· φ′ · φ′ · φ′ − · φ′
· − φ′ · − φ′ · − φ′ − · − φ′
(3.137)

3.4. Funcţii de interpolare pentru elemente
unidimensionale
3.4.1. Funcţii de interpolare tip Lagrange
Funcţiile de interpolare cele mai folosite pentru soluţia aproximativă
sub forma (3. 134) sunt funcţiile de interpolare de tip Lagrange care în
coordonate naturale au forma:
) )...( )( )...( )( (
) )...( )( )...( )( (
) ( L ) (
n i i i i i i i
n i i n
i i
ξ − ξ ξ − ξ ξ − ξ ξ − ξ ξ − ξ
ξ − ξ ξ − ξ ξ − ξ ξ − ξ ξ − ξ
· ξ · ξ Φ
+ −
+ −
1 1 2 1
1 1 2 1
(3.138)
Elementele finite care folosesc astfel de funcţii de interpolare se mai
numesc elemente finite de tip Lagrange. Indiferent de gradul lor, aceste
funcţii au următoarele proprietăţi:
; j i daca ) ( ; j i daca ) ( .
j
e
i j
e
i
≠ · ξ Φ · · ξ Φ 0 1 1
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 162
[ ]
[ ] 1 1 0 3
1 1 1 2
, daca ) ( .
, fi ar oricare ) ( .
e
i
i
e
i
− ∉ ξ · ξ Φ
− ∈ ξ · ξ Φ

(3.139)
Pentru elementele finite cu două, trei, patru şi respectiv cinci noduri
(figura 3.12) expresiile funcţiilor de interpolare conform relaţiei (3.138) sunt
următoarele:
!"element cu 2 noduri ( 1 1
2 1
· ξ − · ξ ; ):

( )
( )
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
ξ + · Φ
ξ − · Φ
1
2
1
1
2
1
2
1
;
(3.140)
!"element cu 3 noduri ( 1 0 1
3 2 1
· ξ · ξ − · ξ ; ; ):
( ) ( )( )
( )
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
ξ + ξ · Φ
ξ + ξ − · Φ ξ − ξ − · Φ
;
: ;
1
2
1
1 1 1
2
1
3
2 1
(3.141)
!"element cu 4 noduri ( 1 3 1 3 1 1
4 3 2 1
· ξ · ξ − · ξ − · ξ ; / ; / ; ):

( )
( ) ( )
( ) ( )
( )
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

,
`

.
|
ξ −
,
`

.
|
ξ + ξ + − · Φ
ξ −
,
`

.
|
ξ + ξ + · Φ
ξ −
,
`

.
|
ξ − ξ + · Φ
ξ −
,
`

.
|
ξ −
,
`

.
|
ξ + − · Φ
;
;
;
;
3
1
3
1
1
16
9
1
3
1
1
16
27
1
3
1
1
16
27
1
3
1
3
1
16
9
4
3
2
1
(3.142)
!"element cu 5 noduri ( 1 2 1 0 2 1 1
5 4 3 2 1
· ξ · ξ · ξ − · ξ − · ξ ; / ; ; / ; ):
( )
( ) ( )
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
ξ −
,
`

.
|
ξ − ξ ξ + − · Φ
ξ −
,
`

.
|
ξ − ξ
,
`

.
|
ξ + · Φ
1
2
1
1
3
8
1
2
1
2
1
3
2
2
1
;

Analiza cu elemente finite unidimensionale pentru calculul structurilor


163
( ) ( )
( ) ( )
( ) ¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

,
`

.
|
ξ − ξ
,
`

.
|
ξ + ξ + − · Φ
ξ − ξ
,
`

.
|
ξ + ξ + · Φ
ξ −
,
`

.
|
ξ −
,
`

.
|
ξ + ξ + · Φ
;
;
;
2
1
2
1
1
3
2
1
2
1
1
3
8
1
2
1
2
1
1 4
5
4
3
(3.143)






















Fig. 3.12.
ξ= 1 ξ= -1
ξ
a. Element cu 2 noduri
x
e
1
x
e
2

0
Φ
Φ
1
(ξ Φ
2

)
ξ
ξ= 0
ξ= -1
b. Element cu 3
ξ= 1
Φ
Φ
1

)
Φ
2

Φ
3

)
x
e
1
x
e
2
x
e
3
ξ
ξ= 1/3 ξ= -1/3 ξ= ξ= -1
c. Element cu 4 noduri
x
e
1
0
x
e
2 x
e
3
x
e
4
Φ
Φ
1

Φ
2
(ξ Φ
3

)
Φ
4

ξ
ξ= 1/2
ξ= -1/2 ξ= 0 ξ= 1 ξ= -1
d. Element cu 5 noduri
x
e
1
0
x
e
2 x
e
3
x
e
4
Φ
Φ
1

Φ
2

)
Φ
3
(ξ Φ
4

)
x
e
5
Φ
5

)
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 164
Transformarea în coordonate naturale pentru elementul liniar cu 2
noduri se mai poate scrie cu ajutorul funcţiilor de interpolare (3.140) astfel:
( ) ( ) ( ) ( ) ξ Φ + ξ Φ · + ξ + − ξ ·
+ + 2 1 1 1
1
2
1
1
2
1
k k k k
x x x x x . (3.144)
Ţinând seama de proprietăţile generale ale funcţiilor de interpolare
(3.139), pentru un element liniar cu r noduri transformarea de coordonate
(3.144) se scrie:
( )

·
ξ Φ ·
r
i
i i
x x
1
, (3.145)
unde: ( ) ξ Φ
i
sunt funcţiile de interpolare Lagrange de grad r-1 iar x
i
punctele de bază sau nodurile elementului. Diferenţiind relaţia (3.141) se
obţine:
ξ ⋅ · ξ

,
`

.
|
ξ
Φ
·

·
d J d
d
d
x dx
r
i
i
i
1
. (3.145’)
unde J este jacobianul transformării de coordonate (3.145).
Pentru elementul Lagrange liniar jacobianul este constant (J=h
e
/2).
Într-adevăr:
!"pentru elementul liniar cu două noduri (funcţia de interpolare de gradul
unu) este evident;
!"pentru elementul liniar cu trei noduri (funcţia de interpolare de gradul
doi):
( ) ( )( ) ( )
e k
e
k k
h x x ;
h
x x ; x x
; ; ;
+ · + · ·
ξ + ξ · Φ ξ + ξ − · Φ ξ − ξ − · Φ
3 2 1
3 2 1
2
1
2
1
1 1 1
2
1
(3.146)

( ) ( )
2 2
1
2
2 2
1
2
1
2
2
1
3 2 1
e
e k
e
k k
h
h x
h
x x J
;
d
d
;
d
d
;
d
d
·

,
`

.
|
ξ + + + ξ −
,
`

.
|
+ +

,
`

.
|
ξ + − · ⇒
ξ + ·
ξ
Φ
ξ − ·
ξ
Φ
ξ + − ·
ξ
Φ

!"pentru elementul liniar cu patru noduri (funcţia de interpolare de
gradul trei):
Analiza cu elemente finite unidimensionale pentru calculul structurilor


165
( )
( ) ( )
( ) ( )
( )
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

,
`

.
|
+ ξ − ξ − − ·
ξ
Φ

,
`

.
|
ξ −
,
`

.
|
ξ + ξ + − · Φ

,
`

.
|
+ ξ − ξ − ·
ξ
Φ
ξ −
,
`

.
|
ξ + ξ + · Φ

,
`

.
|
− ξ − ξ ·
ξ
Φ
ξ −
,
`

.
|
ξ − ξ + · Φ

,
`

.
|
− ξ − ξ − ·
ξ
Φ
ξ −
,
`

.
|
ξ −
,
`

.
|
ξ + − · Φ
;
d
d
;
;
d
d
;
;
d
d
;
;
d
d
;
9
1
2 3
16
9
3
1
3
1
1
16
9
1
3
2
3
16
27
1
3
1
1
16
27
1
3
2
3
16
27
1
3
1
1
16
27
9
1
2 3
16
9
1
3
1
3
1
16
9
2 4
4
2 3
3
2 2
2
2 1
1

(3.147)
( )
2 9
1
2 3
16
9
3
2
1
3
2
3
16
27
3
1
3
2
3
16
27
9
1
2 3
16
9
3
2
3
2 2
2 2
4 3 2 1
e
e k
e
k
e
k k
e k
e
k
e
k k
h
h x
h
x
h
x x J
h x x ;
h
x x ;
h
x x ; x x
· +
,
`

.
|
+ ξ − ξ − −
,
`

.
|
+
,
`

.
|
+ ξ − ξ − +
+
,
`

.
|
+
,
`

.
|
− ξ − ξ +
,
`

.
|
− ξ − ξ − ·
+ · + · + · ·

Se consideră ) x ( uˆ uˆ · soluţia aproximativă a formei variaţionale care
se scrie cu ajutorul unui set de funcţii de aproximare Ψ
i

i
(x) având
gradul s-1:

·
Ψ ·
s
i
i i
) x ( C ) x ( uˆ
1
. (3.148)
Aşa cum rezultă din exemplele prezentate anterior se deduce soluţia
) x ( uˆ cu ajutorul funcţiilor de interpolare prin nodurile elementului
Φ
i

i
(x) având gradul r-1, unde r reprezintă numărul de grade de libertate
corespunzătoare numărului de noduri ale elementului:


·
Φ ·
r
i
i i
) x ( x ) x ( uˆ
1
. (3.149)
În general gradul funcţiilor de aproximare s-1 poate să difere de gradul
funcţiei de interpolare r-1.


Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 166
3.4.2. Funcţii de interpolare tip HERMITE
Ca şi funcţiile de interpolare de tip Lagrange, cele de tip Hermite
prezintă proprietatea că iau valoarea 0 sau 1 la extremităţile intervalului
considerat. Un polinom Hermite notat cu ) x ( H
n
mi
unde n reprezintă ordinul
polinomului Hermite, m ordinul derivatei a cărei valoare se calculează
( n m ≤ ) şi i numărul nodului prin care se face interpolarea.
Polinomul de interpolare Hermite
este un polinom de gradul 2n+1 în x.
Atât funcţia de interpolare Hermite cât şi
derivata de ordinul m ia valoarea 0 sau 1
după cum urmează:
0 0 · ·
m
n
mi
m
n
mi
dx
) x ( H d
; ) x ( H
pentru x≠ x
i
sau m < n şi x≠ x
i
(3.150)
1 1 · ·
m
n
mi
m
n
mi
dx
) x ( H d
; ) x ( H
pentru x= x
i
şi m= n
Astfel, pentru un element unidimensional cu două noduri având câte
două valori specificate în fiecare nod (u şi respectiv dx / du u
x
· )
polinoamele de interpolare Hermite de ordinul n=1 şi m=1 sunt (fig.
3.13.b):
ds
dH
x x dx
dH
si s ,
x x
x x
s unde
s s
dx
dH
; ) s ( s ) x x ( ) s ( H
) s )( s (
dx
dH
; ) s ( s ) x x ( ) s ( H
) s ( s ) s ( H
) s s )( s ( ) s ( H
1 2 1 2
1
2
1
11
2
1 2
1
12
1
11
2
1 2
1
11
2 1
02
2 1
01
1
1 0
2 3
1
3 1 1
1
2 3
2 1 1

· ≤ ≤


·
− ·
− − ·
− − ·
− − ·
− ·
− + − ·
(3.151)
Fig. 3.13
1
02
H

1
01
H

x 1
1
O
1
11
H

1
12
H

) x ( H
1

Analiza cu elemente finite unidimensionale pentru calculul structurilor


167
3.5. Elemente izoparametrice
În funcţie de relaţia ce există între gradele s şi r ale celor două seturi
de funcţii de aproximare a soluşiei variaţionale Ψ
i
(x) şi de interpolare a
geometriei elementului (de formă) Φ
i
(x) se deosebesc următoarele tipuri de
elemente finite:
1. elemente subparametrice cu : r < s
2. elemente izoparametrice cu: r = s
3. elemente supraparametrice cu: r > s
Tipul de element finit cel mai utilizat este cel izoparametric.

3.6. Metode numerice pentru calculul integralelor

În aplicaţiile prezentate mai sus specifice metodei elementelor finite
trebuie calculată integrala definită :

·
b
a
dx ) x ( F I , (3.152)
unde F(x) este o funcţie integrand ale cărei valori nu se cunosc decât într-un
număr finit de puncte (cazul problemelor neliniare este cel mai elocvent).
Practic această integrală nu se poate calcula analitic.
Întrucât soluţia formei variaţionale este o funcţie aproximativă care se
scrie cu ajutorul funcţiilor de interpolare printr-un număr finit de puncte

·
Φ ·
r
i
i i
) x ( x ) x ( uˆ
1
iar forma jacobianului transformării de coordonate
utilizate în calcule (

·
ξ
Φ
·
r
i
i
i
d
d
x J
1
) este de asemenea o funcţie aproximativă,
nu se justifică calculul exact al integralelor corespunzătoare elementelor
matricei de rigiditate .
Ideea care stă la baza metodelor numerice de integrare (metode
aproximative de integrare prin cuadraturi) este de a găsi o funcţie de
aproximare P(x) care să interpoleze printr-un număr finit de puncte funcţia
itegrand F(x) şi care să fie uşor de integrat. Cele mai simple funcţii de
interpolare sunt cele polinomiale. Funcţiile polinomiale de gradul n pot
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 168
interpola o funcţie integrand în n+1 puncte ale intervalului (a,b). În funcţie
de poziţia punctelor de interpolare se deosebesc două metode de integrare
numerică:
!"Cuadratura NEWTON-COTES
!"Cuadratura GAUSS- LEGENDRE

3.6.1. Cuadratura NEWTON-COTES

Pentru n+1 puncte de bază echidistante situate în intervalul (a,b)
integrala se calculează cu ajutorul formulei:



+
·
− ·
1
1
n
i
i i
b
a
) x ( F w ) a b ( dx ) x ( F i=1,2, ... n+1 (3.153)
în care: w
i
sunt coeficienţi de pondere (parametrii cuadraturii) având suma
egală cu 1;
x
i
- punctele de bază în care se calculează valorile integrandului F(x).
În continuare sunt prezentate formulele pentru un număr de puncte
de bază: n+1= 2, 3, 4, 5, 6, 7 :
!"pentru două puncte de bază avem relaţia cunoscută ca regula trapezului:


]
]
]

+ ·
b
a
) x ( F ) x ( F h dx ) x ( F
2 1
2
1
2
1
(3.154)
!"pentru trei puncte de bază avem regula 1/3 a lui SIMPSON:

]
]
]

+ + ·
b
a
) x ( F ) x ( F ) x ( F h dx ) x ( F
3 2 1
6
1
6
4
6
1
2 (3.155)
!"pentru patru puncte de bază avem regula 3/8 a lui SIMPSON:

]
]
]

+ + + ·
b
a
) x ( F ) x ( F ) x ( F ) x ( F h dx ) x ( F
4 3 2 1
8
1
8
3
8
3
8
1
3 ; (3.156)
!"pentru cinci puncte de bază avem relaţia:

]
]
]

+ + + + ·
b
a
) x ( F ) x ( F ) x ( F ) x ( F ) x ( F h dx ) x ( F
5 4 3 2 1
90
7
90
32
90
12
90
32
90
7
4
(3.157)
Analiza cu elemente finite unidimensionale pentru calculul structurilor


169
!"pentru şase puncte de bază avem relaţia:
]
]
]
+ + +
+ + +

·

) x ( F ) x ( F ) x ( F
) x ( F ) x ( F ) x ( F h dx ) x ( F
b
a
6 5 4
3 2 1
288
19
288
75
288
50
288
50
288
75
288
19
5
(3.158)
Observaţie. Cuadratura NEWTON-COTES permite calculul exact al
integralei utilizând o funcţie polinomială de gradul n dacă numărul de
puncte de bază n+1 este par, respectiv o funcţie polinomială de gradul n+1
dacă numărul de puncte de bază n+1 este impar.

3.6.2. Cuadratura GAUSS - LEGENDRE

Dacă punctele de bază x
i
nu sunt specificate, formula de integrare
(3.153):



+
·
− ·
1
1
n
i
i i
b
a
) x ( F w ) a b ( dx ) x ( F i=1,2, ... n+1 (3.159)
cuprinde 2(n+1) parametri nedeterminaţi
În cuadratura GAUSS-LEGENDRE se aleg punctele de bază x
i
şi
ponderile w
i
astfel încât suma celor n+1 termeni din membrul drept al
relaţiei (3.159) să fie egală cu integrala din membrul stâng, atunci când F(x)
are gradul mai mic sau egal decât 2n+1, adică:


∫ ∫
·


ξ · ξ ξ ·
n
i
i i
b
a
) ( F
ˆ
w d ) ( F
ˆ
dx ) x ( F
1
1
1
i=1,2, ... n (3.160)
unde w
*
i
sunt coeficienţii de pondere LEGENDRE iar ξ
i
punctele de bază
GAUSS, adică rădăcinile polinomului LEGENDRE: P
n+1
(ξ)=0
( ) [ ] ( ) ξ ⋅ ξ · ξ J x F ) ( F
ˆ
(3.161)
unde ( ) ξ J este jacobianul transformării de coordonate: ( ) ξ · x x .
Cuadratura GAUSS-LEGENDRE este mai avantajoasă decât
cuadratura NEWTON-COTES deoarece utilizează un număr mai redus de
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 170
puncte de bază pentru a se obţine acelaşi precizie. Eroarea este nulă dacă
derivata de ordinul 2n+2 a integrandului este zero.
Un polinom de gradul n este integrat exact dacă se aleg un număr de
puncte de bază GAUSS: n
G
=(n+1)/2. Dacă n+1 este impar se alege valoarea
întreagă imediat superioară. În tabelul 3.1 sunt prezentate valorile punctelor
de bază ξ
i
şi a ponderilor w
*
i
pentru n=1,2...6.
Pentru a exemplifica modul de aplicare a metodelor de integrare
prezentate mai sus se consideră elementul liniar cu trei noduri care se
foloseşte pentru rezolvarea problemei prezentată la paragraful 3.1.
Funcţiile de interpolare ale transformării de coordonate
( )

·
ξ Φ ·
3
1 i
i i
x x pentru acest element conform (3.141) sunt:

( )
( )( )
( ) ;
d
d
; ) (
;
d
d
; ) (
;
d
d
; ) (
ξ + ·
ξ
Φ
ξ + ξ · ξ Φ
ξ − ·
ξ
Φ
ξ + ξ − · ξ Φ
ξ + − ·
ξ
Φ
ξ − ξ − · ξ Φ
2
1
1
2
1
2 1 1
2
1
1
2
1
3
3
2
2
1
1
(3.162)
Tabelul 3.1
n ξ ξξ ξ
i
w
*
i

1 ξ
1
=0 w
1
=2
2 ξ
1
=-0,577350 w
1
=1
ξ
2
=+0,577350 w
2
=1
ξ
1
=-0,774596 w
1
=0,555555
3 ξ
2
=0 w
2
=0,888888
ξ
3
=-0,774596 w
3
=0,555555
ξ
1
=-0,861136 w
1
=0,347854
4 ξ
2
=-0,339981 w
2
=0,652145
ξ
3
=+0,339981 w
3
=0,652145
ξ
4
=+0,861136 w
4
=0,347854
ξ
1
=-0,906179 w
1
=0,236926
ξ
2
=-0,538469 w
2
=0,478628
5 ξ
3
=0 w
3
=0,568888
ξ
4
=+0,538469 w
4
=0,478628
ξ
5
=-0,906179 w
5
=0,236926
Analiza cu elemente finite unidimensionale pentru calculul structurilor


171
Elementele matricei de rigiditate K
ij
date de relaţiile (3.32) şi
elementele G
ij
având forma de mai jos, se calculează cu ajutorul
coordonatelor naturale:

∫ ∫
∫ ∫
+
+


ξ ⋅ ⋅ ξ Φ ξ Φ · Φ Φ ·
ξ ⋅ ⋅

,
`

.
|
ξ
Φ

,
`

.
|
ξ
Φ
·

,
`

.
| Φ

,
`

.
| Φ
·
1
1
1
1
1
1
k
k
k
k
x
x
j i j i ij
i i
j
x
x
i
ij
d J ) ( ) ( dx G
; d J
d
d
d
d
dx
dx
d
dx
d
K
(3.163)
Jacobianul transformării de coordonate, conform (3.146) este:
2
3
1
e
i
i
i
h
d
d
x
d
dx
J ·
ξ
Φ
·
ξ
·

·
. (3.164)
Se calculează integralele atât direct (valorile exacte) cât şi prin cele
două metode de cuadraturi pentru un număr de puncte de bază: n=1, 2, 3, 4 .
Tabelul 3.2
Cuadratura
Newton-Cotes
Cuadratura
Gauss-Legendre
Rezultatul
exact
Nr. de pct.
de bază
K
11
G
11
K
11
G
11
K
11
G
11

n=1 - -
e
h
1

-
n=2
e
h
5

2
e
h

e
h 3
7

9
e
h


n=3
e
h 3
7

6
e
h


15
2
e
h

e
h 3
7

15
2
e
h

n=4
27
4
e
h


n=5
15
2
e
h


Din analiza rezultatelor din tabelul 3.2 se pot trage următoarele
concluzii:
!"cuadratura NEWTON-COTES permite obţinerea soluţiei exacte pentru
3 şi respectiv 5 puncte de bază: pentru K
11
(de grad II) se obţine
valoarea exactă pentru n
N
=3 puncte de bază iar pentru G
11
(de grad IV)
se obţine valoarea exactă pentru n
N
=5 puncte de bază (polinom de grad
IV).
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 172
!"cuadratura GAUSS-LEGENDRE dă soluţia exactă pentru un număr mai
mic de puncte de bază: pentru K
11
se obţine valoarea exactă pentru n
G
=2
puncte iar polinomul lui G
11
este integrat exact pentru n
G
=3 puncte de
bază.


BIBLIOGRAFIE

1. Reddy, J. N. - An introduction to the finite element method. Mc Graw
Inc. 1984
2. Anghel, V., Pastramă, Ş.D., Mareş, C. - Metode şi programe pentru
calculul structurilor. Noţiuni teoretice şi aplicaţii în Matlab. Editura
UPBucureşti, 1998
3. Berbente, C., Zancu, S., Mitran,S., Pleter, O., Tătăranu,C - Metode
numerice de calcul şi aplicaţii, vol I, Ed. U. P. Bucureşti, 1992
4. Demidovitch, B., Marinov, R - Elements de calcul numerique, Edition
Mir, Moscova, 1973
5. Gheorghiu, H., Hadar, A., Constantin, N. - Analiza structurilor din
materiale izotrope şi anizotrope, Editura Printech, Bucureşti 1998
6. Olariu, V., Brătianu, C - Modelare numerică cu elemente finite, Editura
Tehnică, Bucureşti 1986.
7. Salvadori, M.G., Baron, M.L. - Metode numerice în tehnică Editura
Tehnică, Bucureşti, 1972, trad. de prof. dr. doc. Soare, M.
8. Simionescu, I., Dranga, M., Moise, V. - Metode numerice în tehnică.
Aplicaţii în Fortan, Editura Tehnică, Bucureşti 1995.


Elemente finite bidimensionale pentru calculul structurilor


173

4

ELEMENTE FINITE BIDIMENSIONALE
PENTRU CALCULUL STRUCTURILOR


4.1. Introducere
Rezolvarea problemelor bidimensionale prin metoda elementelor
finite, caracterizate de ecuaţii diferenţiale cu derivate parţiale cu două
necunoscute cuprinde aceleaşi etape ca şi în cazul problemelor
unidimensionale prezentate în capitolul III:
1. Alegerea tipului de element şi discretizarea domeniului în elemente
finite;
2. Obţinerea formei variaţionale a problemei şi deducerea funcţiilor de
interpolare ale elementului finit;
3. Asamblarea ecuaţiilor matriceale ale elementelor şi obţinerea ecuaţiei
matriceale globale;
4. Impunerea condiţiilor la limită globale;
5. Rezolvarea numerică a ecuaţiei matriceale globale după introducerea
condiţiilor la limită globale;
6. Post-procesarea rezultatelor obţinute.
Limita domeniului bidimensional Ω este o curbă Γ, iar discretizarea
domeniului în elemente finite constă în împărţirea în subdomenii
rectangulare simple Ω
e
(triunghiuri sau patrulatere), având frontiera Γ
e
,
legate între ele în noduri ca în figura 4.1.
Atât soluţia ecuaţiei variaţionale corespunzătoare problemei
caracterizată de o ecuaţie diferenţială de două variabile cu derivate parţiale,
cât şi funcţia care aproximează frontiera Γ introduc erori de aproximare a
soluţiei, respectiv erori de discretizare a frontierei domeniului.

Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 174









4.2. Formularea variaţională a unei probleme
bidimensionale
Formularea variaţională a unei probleme bidimensionale cuprinde în
principiu aceleaşi etape ca şi în cazul problemelor unidimensionale.
Este prezentată spre exemplificare o problemă caracterizată de
următoarea ecuaţie diferenţială cu derivate parţiale de ordinul II [2]:
0
00 22 21 12 11
· − +

,
`

.
|


+




,
`

.
|


+




− f u a
y
u
a
x
u
a
y y
u
a
x
u
a
x
(4.1)
şi următoarele condiţii la limită pe frontiera Γ : u
Γ
= g(x,y), unde a
11
, a
12
,
a
21
, a
22
, a
00
sunt constante date.
Pentru formularea variaţională a problemei se aplică algoritmul cunoscut:
Se amplifică ecuaţia diferenţială (4.1) cu o funcţie test v(x,y) derivabilă şi
se integrează pe domeniul elementului Ω
e
:
( ) ( ) 0
00 2 1
·
]
]
]

− +








dxdy f u a F
y
F
x
v
e
(4.2)
unde s-a notat :

y
u
a
x
u
a ) F ( ;
y
u
a
x
u
a ) F (


+


·


+


·
22 21 2 12 11 1
(4.2’)
Dacă se ţine seama de proprietăţile derivatelor:
( ) ( )
2 2
2
1 1
1
F
y
v
vF
y y
F
v ; F
x
v
vF
x x
F
v


+


− ·





+


− ·


− (4.3)
Γ

Γ
e
y
y

e

x
x
Fig.4.1

e

Elemente finite bidimensionale pentru calculul structurilor


175
şi de teorema gradientului şi divergenţei:
( ) ( )
∫ ∫ ∫ ∫
Ω Γ Ω Γ
·


·


e e e e
ds n vF dxdy vF
y
; ds n vF dxdy vF
x
y x 2 2 1 1
(4.4)
unde n
x
şi n
y
sunt cosinuşii directori ai direcţiei normală la contur, având
versorul:
j
ˆ
sin i
ˆ
cos j
ˆ
n i
ˆ
n nˆ
y x
⋅ α + ⋅ α · + · (4.5)
atunci relaţia (4.2) devine:
ds
y
u
a
x
u
a n
y
u
a
x
u
a n v
dxdy vf vu a
y
u
a
x
u
a
y
v
y
u
a
x
u
a
x
v
e
e
y x ∫

Γ

]
]
]

,
`

.
|


+


+

,
`

.
|


+




]
]
]

− +

,
`

.
|


+




,
`

.
|


+




− ·
22 21 12 11
00 22 21 12 11
0
(4.6)
Examinând ultima integrală din această ecuaţie se pot face observaţiile:
!"specificarea valorilor funcţiei test v (de acelaşi tip cu variabila
dependentă u) de-a lungul frontierei Γ
e
, constituie condiţiile la limită
esenţiale;
!"specificarea valorilor expresiei dintre parantezele drepte în a doua
integrală de-a lungul frontierei Γ
e
care este notată în continuare cu q
n

(variabila secundară) constituie condiţiile la limită naturale; q
n

reprezintă proiecţia vectorului j
ˆ
F i
ˆ
F F
ˆ
2 1
+ · pe direcţia normalei la
frontieră Γ
e
: j
ˆ
n i
ˆ
n nˆ
y x
+ · .
Ţinând seama de acestea forma variaţională (4.6) a ecuaţiei (4.1) se scrie:
ds vq dxdy vf vu a
y
u
a
x
u
a
y
v
y
u
a
x
u
a
x
v
e e
n ∫ ∫
Γ Ω

]
]
]

− +

,
`

.
|


+




,
`

.
|


+




− ·
00 22 21 12 11
0
(4.7)
Soluţia aproximativă a acestei ecuaţii trebuie să fie cel puţin o
funcţie liniară în variabilele (x,y) pentru ca primii doi termeni ai formei
variaţionale (4.7) şi q
n
să fie nenuli. Se caută o soluţie u(x,y) de forma:
∑ ∑
· ·
Φ · Ψ ·
n
j
j j
n
i
i i
u c ) y , x ( u
1 1
i, j =1,2, ... n (4.8)
unde: u
j
sunt valorile variabilei în punctele A(x
j
,y
j
) ale domeniului Ω
e
;
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 176
Ψ
i
(x,y) sunt funcţii de aproximare liniar independente ;
Φ
i
(x,y) sunt funcţii de interpolare liniar independente având proprietatea:
Φ
i
(x
j
,y
j
)= 1 dacă i=j şi Φ
i
(x
j
,y
j
)=0 dacă i≠j.
Pentru aplicarea metodei Ritz se folosesc ca funcţii test în forma
variaţională (4.7) funcţiile de interpolare:
v(x,y)=Φ
i
(x,y) (4.9)
obţinându-se:
n ,... , i ds q dxdy f
u dxdy a
y
a
x
a
y y
a
x
a
x
e e
e
n i i
n
j
j j i
j j
i
j j
i
2 1
0
1
00 22 21 12 11
· Φ − Φ −

¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
'
¹
]
]
]
]

Φ Φ +

,
`

.
|

Φ ∂
+

Φ ∂

Φ ∂

,
`

.
|

Φ ∂
+

Φ ∂

Φ ∂
− ·
∫ ∫


Γ Ω
·

(4.10)
Notând cu:
n ,... , i ds q dxdy f F
dxdy a
y
a
x
a
y y
a
x
a
x
K
e e
e
n i i
e
i
j i
j j
i
j j
i e
ij
2 1
00 22 21 12 11
· Φ + Φ ·
]
]
]
]

Φ Φ +

,
`

.
|

Φ ∂
+

Φ ∂

Φ ∂

,
`

.
|

Φ ∂
+

Φ ∂

Φ ∂
− ·
∫ ∫

Γ Ω


(4.11)
se obţin ecuaţiile metodei elementelor finite:

·
· ⋅
n
j
e
i
e
j
e
ij
F u K
1
(4.12)

Din expresia formei variaţionale (4.7) rezultă că funcţiile Φ
i
trebuie
să fie cel puţin liniare în (x, y). Dacă în cazul problemelor unidimensionale
caracterizate de ecuaţii diferenţiale cu derivate parţiale de ordinul II, între
numărul de noduri n ale elementului şi gradul r al polinomului de
interpolare, exista relaţia biunivocă n=r+1, în problemele bidimensionale
această relaţie nu mai este biunivocă.

Astfel:
!"pentru elementul finit triunghiular cu trei noduri (fig. 4.2.a) polinomul
de aproximare este de gradul I:
u(x,y)=c
1
+c
2
x+c
3
y. (4.13)
Elemente finite bidimensionale pentru calculul structurilor


177
!"pentru elementul finit triunghiular cu patru noduri (fig. 4.2.b) sau
elementul finit patrulater cu patru noduri (fig. 4.2.c), polinomul de
aproximare este de gradul doi:
u(x,y)=c
1
+c
2
x+c
3
y+c
4
xy. (4.14)
!"pentru elementul finit patrulater cu 5 noduri (fig. 4.2.d), polinomul de
aproximare este de gradul doi:
u(x,y)=c
1
+c
2
x+c
3
y+c
4
xy+c
5
(x
2
+y
2
) (4.15)
• pentru elementul finit triunghiular cu 6 noduri (fig. 4.2.e), polinomul de
aproximare este tot de gradul II:
u(x,y)=c
1
+c
2
x+c
3
y+c
4
xy+c
5
x
2
+c
6
y
2
(4.16)










4.3. Funcţii de interpolare biliniare pentru un element
triunghiular cu trei noduri
Setul de funcţii de aproximare Ψ
i
: (1, x, y) utilizat pentru soluţia
formei variaţionale reprezintă o bază de funcţii liniar independente. Aceasta
corespunde elementului finit triunghiular cu trei noduri şi se scrie:
u(x,y)=c
1
+c
2
x+c
3
y (4.17)
Constantele c
1
, c
2
şi c
3
se deduc din condiţiile la limită în nodurile
elementului:
u(x
i
,y
i
)=u
i
i=1,2,3 (4.18)
3
4
3 3
3
3
6 5
5
4
4
4
2
2 2 2
1 1
1
1
2
1
Fig.4.2
a. e. d. c.
b.
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 178
care se mai scriu matriceal sub forma:

¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]

·
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
'
¹
3
2
1
3 3
2 2
1 1
3
2
1
1
1
1
c
c
c
y x
y x
y x
u
u
u
(4.18')
Rezolvând acest sistem se obţin constantele c
1
, c
2
şi c
3
:

( ) ( ) ( ) [ ]
( ) ( ) ( ) [ ]
( ) ( ) ( ) [ ]
1 2 3 3 1 2 2 3 1 3
2 1 3 1 3 2 3 2 1 2
1 2 2 1 3 3 1 1 3 2 2 3 3 2 1 1
2
1
2
1
2
1
x x u x x u x x u
A
c
y y u y y u y y u
A
c
y x y x u y x y x u y x y x u
A
c
e
e
e
− + − + − ·
− + − + − ·
− + − + − ·
(4.19)
unde:
3 3
2 2
1 1
1
1
1
2
1
y x
y x
y x
A
e
· este aria supafeţei elementului triunghiular.
Înlocuind constantele c
1
, c
2
şi c
3
în expresia funcţiei de aproximare
(4.17) şi grupând termenii în funcţie de valorile nodale u
1
, u
2
, u
3
se obţine:


·
Φ ·
3
1 i
e
i i
) y , x ( u ) y , x ( u (4.20)
unde:
3 2 1
2
1
, , i ; ) y x (
A
) y , x (
i i i
e
e
i
· γ + β + α · Φ (4.21)
sunt funcţiile de interpolare ale elementului, iar constantele α
i
β
i
şi γ
i
sunt:

; x x ; x x ; x x
; y y ; y y ; y y
y x y x ; y x y x ; y x y x
1 2 3 3 1 2 2 3 1
2 1 3 1 3 2 3 2 1
1 2 2 1 3 3 1 1 3 2 2 3 3 2 1
− · γ − · γ − · γ
− · β − · β − · β
− · α − · α − · α
(4.21’)
Din expresiile (4.20) şi (4.21) rezultă următoarele proprietăţi ale
funcţiilor de interpolare Φ
e
i
(x, y):
1. Φ
i
(x
j
,y
j
)= 1 dacă i=j şi Φ
i
(x
j
,y
j
)=0 dacă i≠j.
2.

·
· Φ
3
1
1
i
e
i
) y , x (
Elemente finite bidimensionale pentru calculul structurilor


179





























e

3 (x
3
,y
3
)
2 (x
2
,y
2
)
1 (x
1
,y
1
)
u
3

u
2

A
3

u
1

A
1

O
A
2

u(x,y)
u
Fig.4.4
y
x
O
u
y
c.
b.
a.
Fig. 4.3
x
u=1
3
2
1
u=1
3
2
1
u=1
3
2
1
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 180
4.4. Funcţii de interpolare biliniare pentru elemente
cu patru noduri
Dacă setul de funcţii de aproximare utilizat pentru soluţia formei
variaţionale u(x,y) este format din patru funcţii independente (1, x, y, xy)
atunci soluţia aproximativă se scrie:
u(x,y) = c
1
+c
2
x+c
3
y+c
4
xy. (4.22)
şi corespunde elementului finit triunghiular cu patru noduri (fig. 4.2.b) sau a
elementului patrulater cu patru noduri (fig. 4.2.c). Constantele c
1
, c
2
, c
3
şi c
4

se deduc din condiţiile la limită în noduri:
u(x
i
,y
i
)=u
i
, i=1,2,3,4 (4.23)
Condiţiile (4.23) se mai scriu matriceal astfel:

¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]

·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
4
3
2
1
4 4 4 4
3 3 3 3
2 2 2 2
1 1 1 1
4
3
2
1
1
1
1
1
c
c
c
c
y x y x
y x y x
y x y x
y x y x
u
u
u
u
(4.24)
Pentru uşurinţa calcului se consideră cazul particular în care cele
patru noduri sunt vârfurile unui dreptunghi având coordonatele: (0,0), (a,0),
(a,b) şi (0,b) ca în 4.5.a. Ecuaţia matriceală (4.24) devine:
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]

− −


·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]

·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
4
3
2
1
4
3
2
1
4
3
2
1
4
3
2
1
1 1 1 1
0 0
0 0
0 0 0
1
0 0 1
1
0 0 1
0 0 0 1
u
u
u
u
a a
b b
ab
ab
c
c
c
c
c
c
c
c
b
ab b a
a
u
u
u
u
(4.25)
Înlocuind expresiile constantelor astfel determinate în relaţia (4.22)
şi grupând termenii în funcţie de u
i
se obţine:

·
Φ ·
4
1 i
e
i i
) y , x ( u ) y , x ( u , (4.26)
unde Φ
e
i
(x,y) sunt funcţiile de interpolare al elementului care au forma:

¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

,
`

.
|
− · Φ
· Φ
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

,
`

.
|
− · Φ

,
`

.
|

,
`

.
|
− · Φ
b
y
a
x
) y , x (
;
b
y
a
x
) y , x (
b
y
a
x
) y , x (
;
b
y
a
x
) y , x (
e
e
e
e
1
1
1 1
4
3
2
1
(4.26’)
Elemente finite bidimensionale pentru calculul structurilor


181




























Fig. 4.6
b.
u=1
4
3
2
1
d.
u=1
4
3
2
1
a.
u=1
4
3
2
1
c.
u=1 4
3
2
1
u
y
x
y
(0,b) (a,b)

e

4 3
2
1
(a,0)
(0,0) x
a.
(x
3
,y
3
)
3
(x
4
,y
4
)
4

e

(x
2
,y
2
)
2
1
(x
1
,y
1
)
b.
y
x
Fig. 4.5
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 182
Din forma funcţiilor de interpolare (4.26) rezultă următoarele
proprietăţi:
!"Φ
i
(x
j
,y
j
)= 1 dacă i=j şi Φ
i
(x
j
,y
j
)=0 dacă i≠j.
!"

·
· Φ
4
1
1
i
e
i
) y , x ( (4.27)

4.5. Calculul elementelor matricelor [K
e
] şi [F
e
]
În paragraful 4.1. s-a dedus forma elementelor matricei [ K
e
] şi [F
e
] :
n ,... , i ds q dxdy f F
dxdy a
y
a
x
a
y y
a
x
a
x
K
e e
e
n i i
e
i
j i
j j
i
j j
i e
ij
2 1
00 22 21 12 11
· Φ + Φ ·
]
]
]
]

Φ Φ +

,
`

.
|

Φ ∂
+

Φ ∂

Φ ∂

,
`

.
|

Φ ∂
+

Φ ∂

Φ ∂
− ·
∫ ∫

Γ Ω


(4.28)
Din expresia integralelor (4.28) rezultă că aceste matrice se pot scrie
ca o sumă de matrice de bază de forma:
[ K
e
] = a
11
[ S
11
] + a
12
[ S
12
] + a
21
[ S
12
]
T
+ a
22
[ S
22
] + a
00
[ S
00
]
[F
e
] = [f
e
] + [Q
e
] (4.29)
în care:

∫ ∫
∫ ∫
∫ ∫
Γ Γ
Ω Ω
Ω Ω
Φ · Φ ·
Φ Φ ·

Φ ∂

Φ ∂
·

Φ ∂

Φ ∂
·

Φ ∂

Φ ∂
·
e e
e e
e e
ds q Q ; dxdy f f
; dxdy S ; dxdy
y y
S
; dxdy
y x
S ; dxdy
x x
S
i n
e
i j
e
i
j i ij
j
i
ij
j
i
ij
j
i
ij
00 22
12 11
(4.30)
Pentru calculul elementelor (4.30) se utilizează funcţiile de
interpolare liniare (4.21) şi formulele de integrare numerică prin cuadraturi.
Se notează :
!"integrala: , dxdy y x I
A
n m mn


· A=I
00
este aria triunghiului;
!"
3 3
3 2 1 3 2 1
y y y
y ;
x x x
x
+ +
·
+ +
· (4.31)
Elemente finite bidimensionale pentru calculul structurilor


183
Elementele integralei I
mn
se determină astfel:

( )
( ) ( )
2 2
3
2
2
2
1
02 2 2
3
2
2
2
1
20
3 3 2 2 1 1
11 01 10
9
12
9
12
9
12
y y y y
A
I ; x x x x
A
I
y x y x y x y x
A
I ; y A I ; x A I
+ + + · + + + ·
+ + + · ⋅ · ⋅ ·
(4.32)
Funcţiile de interpolare în cazul elementul triunghiular cu trei noduri sunt:
3 2 1
2
1
, , i ), y x (
A
) y , x (
i i i
e
i
· γ + β + α · Φ (4.33)
unde
i i i
, , γ β α sunt date de relaţiile (4.21’).
Derivatele parţiale ale funcţiilor de interpolare (4.33) sunt:
;
A y
;
A x
i i i i
2 2
γ
·

Φ ∂ β
·

Φ ∂
(4.34)
Înlocuind relaţiile (4.33) şi (4.34) în expresiile elementelor (4.30) se
obţine:

( ) ( ) [ ]
( ) [ ]
3 2 4
1
4
1
4
1
4
1
4
1
22
12 11
02 11 20
2
00
fA
) y x (
f
f ;
A
S
;
A
S ;
A
S
; I I I
A
y x
A
S
i i i
e
i j i
j i j i
j i i j j i j i
i j j i i j j i j i
· γ + β + α · γ γ ·
γ β · β β ·
γ γ + β γ + β γ + β β +
+ γ α + γ α + β α + β α + α α ·
(4.35)
Pentru calculul integralei pe contur:

Γ
Φ ·
e
ds q Q
i n
e
i
se consideră că
q
n
este cunoscut de-a lungul frontierei Γ
e
.
Nu este necesar să se calculeze aceste integrale pe porţiuni ale lui Γ
e

care nu coincid cu frontiera domeniului Ω, întrucât la asamblarea
elementelor matricei aceste integrale se anulează două câte două. Într-
adevăr, pentru o porţiune dreaptă a frontierei unui element Γ
e
aflată în
interiorul domeniului (de exemplu latura i-j a elementului e, figura 4.7)
avem valoarea q
e
n
iar pentru elementul vecin f având latura comună i-j
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 184
avem valoarea q
f
n
= - q
e
n
. Acest lucru este cunoscut în teoria elasticităţii ca
echilibrul forţelor unitare interioare.























Integrala pe conturul elementului se reduce deci la calculul integralei
corespunzătoare pe conturul exterior al domeniului care este o linie:
∫ ∫
Γ
Φ · Φ ·
e
h
i n i n
e
i
ds ) s ( ) s ( q ds q Q
0
, (4.36)
unde h este lungimea laturii k a elementului.
Fig.4.7
y
Γ
f

Γ
e

i
i
q
f
n

q
e
n

q
n

j
j

e

x

f

Γ

i
q
n

k
j
y

f


e

x
Elemente finite bidimensionale pentru calculul structurilor


185
4.6. Asamblarea elementelor în matricea globală
Asamblarea elementelor în matricea globală se face în acelaşi mod ca
şi în cazul unidimensional.
În continuare se prezintă algoritmul asamblării a două elemente având
o latură comună: un element triunghiular şi celălalt patrulater (fig. 4.8).








Se notează cu u
1
i
valorile variabilei corespunzătoare elementului e1 şi
u
2
i
valorile variabilei corespunzătoare elementului e2 . Se notează cu U
i

valorile variabilei corespunzătoare din sistemul global.
Conform figurii 4.8 sunt valabile condiţiile:
U
1
= u
1
1
;

U
2
= u
1
2
= u
2
1
; U
3
= u
1
3
= u
2
4
;

U
4
= u
2
2
;

U
5
= u
2
3
(4.37)
Asamblarea elementelor este de fapt însumarea ecuaţiilor matriceale
ale elementelor scrise sub forma globală şi se justifică prin faptul că forma
pătratică asociată funcţionalei corespunzătoare întregului domeniu, se obţine
prin însumarea formelor pătratice corespunzătoare fiecărui element
component:

·
·
n
e
e
i
) (
e i
) (
) u ( I ) u ( I
1
2 2
. (4.38)
Soluţia problemei se obţine prin anularea primei variaţii a funcţionalei
pătratice ) u ( I
i
) ( 2
asociată funcţionalei iar rezultatul se poate scrie sub
formă matriceală astfel:
{ ¦ { ¦

·
δ
]
]
]



· δ
]
]
]



·
n
e
e
e
i
) (
i
) (
u
u
I
u
u
I
1
2 2
0 . (4.39)
3
Fig.4.8
4
3
2
1
3
2
1
e2
e1
5
4
2
1
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 186
Ţinând seama că funcţionala pătratică asociată funcţionalei
corespunzătoare elementului e se scrie matriceal sub forma:
{ ¦ [ ]{ ¦ { ¦ { ¦
e
T
e e e
T
e e ) (
F u u K u ) u ( I − ·
2
1
2
, (4.40)
unde elementele matricelor de mai sus
e
ij
K şi
e
i
F au fost definite prin
relaţiile (4.28) , deci ecuaţia (4.39) se scrie:

{ ¦ [ ]{ ¦ { ¦ { ¦ ; F u K u F u u K u
N
e
n
j
e
i
e
j
e
ij
n
i
e
i
N
e
e
T
e e e
T
e
e e
∑ ∑ ∑ ∑
· · · ·
]
]
]

− δ · δ − δ ·
1 1 1 1
0
(4.41)

4.7. Funcţii de interpolare de grad superior
Funcţiile de interpolare utilizate în modelarea cu elemente finite
depind de geometria elementului, numărul şi poziţia nodurilor, precum şi de
numărul de necunoscute primare asociate fiecărui nod.

4.7.1. Funcţiile de interpolare pentru elementul triunghiular
Pentru elementul triunghiular se pot obţine funcţiile de interpolare de
grad superior cu ajutorul triunghiului lui Pascal prezentat în tabelul 4.1.
Numărul de noduri ale elementului este egal cu numărul de termeni
ai polinomului de interpolare. Familia elementelor triunghiulare
LAGRANGE (de ordin mai mare de zero) se utilizează în rezolvarea
problemelor caracterizate de ecuaţii diferenţiale de ordinul II, care necesită
continuitatea variabilelor la limita dintre elemente (nu neapărat şi a
derivatelor lor).
Dacă gradul funcţiei de interpolare este (k –1), numărul total de noduri n se
determină din triunghiul lui Pascal (tabelul 4.1):
n = 1+2+ ... + (k -1) +k 2 1 / ) k ( k n + · ⇒
Un polinom de aproximare de gradul p asociat unui element finit din
familia LAGRANGE de ordinul p, atunci când se evaluează la limita
elementului este tot un polinom de gradul p. Astfel, forma pătratică
asociată elementului triunghiular cu şase noduri este dată de:

u
e
(x,y)=a
1
+a
2
x+a
3
y+a
4
xy+a
5
x
2
+a
6
y
2
. (4.42)





Tabelul 4.1
Grad
polinom
Nr.
termeni

0 1 1
1 3 x y
2 6 x
2
xy y
2

3 10 x
3
x
2
y xy
2
y
3

4 15 x
4
x
3
y x
2
y
2
xy
3
y
4

5 21 x
5
x
4
y x
3
y
2
x
2
y
3
xy
4
y
5

6 28 x
6
x
5
y x
4
y
2
x
3
y
3
x
2
y
4
xy
5
y
6


Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 188
Printr-o transformare de coordonate din sistemul global (x, y) în
sistemul local (s, t) (figura 4.9) se obţine tot o formă pătratică:
u
e
(s,t)=b
1
+b
2
s+b
3
t+b
4
st+b
5
s
2
+b
6
t
2
. (4.42’)
Întrucât în sistemul local una din axe este după o latură a elementului
e (de exemplu latura corespunzătoare nodurilor 1-2-3 din figura 4.9) luând
t=0 se obţine evaluarea la limita elementului, respectiv un polinom de
gradul II în s:
u
e
(s,0)=b
1
+b
2
s + b
5
s
2
. (4.42”)
Pentru un element vecin f a cărui latură corespunzătoare nodurilor 5-
4-3 este comună cu latura corespunzătoare nodurilor 1-2-3 a elementului e
(figura 4.9) funcţia de aproximare este tot o formă polinomială de gradul II
în s:
u
f
(s,0)=c
1
+c
2
s + c
5
s
2
. (4.43)










Deoarece aceste funcţii sunt definite unic în nodurile comune, adică :
u
e
1
= u
f
5
; u
e
2
= u
f
4
; u
e
3
=u
f
3
, (4.44)
rezultă că cele două polinoame sunt identice la limita elementelor:
u
e
(s,0) ≡ u
f
(s,0) . (4.44’)
În analiza cu elemente finite este necesară inversarea unor matrice
pătrate n × n unde n este numărul de termeni ai polinomului de interpolare
folosit.
Fig.4.9
t
5
5
6
6
e
f
4
4
1
1
2
2
s
3
3
y
t
5
6
4
1
2
e
s
3
x
Elemente finite bidimensionale pentru calculul structurilor


189
Se observă, în cazul problemelor unidimensionale, că folosirea
coordonatelor naturale, simplifică mult calculul elementelor matricei de
rigiditate. În cazul particular al elementelor triunghiulare cu un număr mai
mare de noduri, folosirea coordonatelor de arie adimensionale L
i
simplifică
de asemenea calculul numeric. Coordonatele de arie adimensionale L
i

(i=1,2,3) măsoară poziţia unui punct din interiorul elementului triunghiular
în raport cu cele trei laturi prin raportul ariilor triunghiurilor determinate de
punctul P cu latura opusă nodului 1, 2 respectiv 3:
;
A A A
A
L
P P P
iP
i
3 2 1
+ +
· (i=1, 2, 3) (4.45)
unde : A
iP
reprezintă aria triunghiului având vârful în punctul P şi baza
latura opusă vârfului i (i=1, 2, 3) (fig. 4.10).
Valorile parametrilor L
i
(cuprinse între 0 şi 1) se notează cu s
i
şi
reprezintă de fapt raportul dintre înălţimea corespunzătoare triunghiului
interior şi înălţimea corespunzătoare triunghiului elementului finit (fig.
4.10):
h
h
s
p
p
· .









Este evidentă relaţia dintre cele trei coordonate de arie L
1
+L
2
+L
3
=1,
deci acestea nu sunt independente. Se poate face transformarea din
coordonatele carteziene (x,y) în coordonatele de arie adimensionale L
i
:

∑ ∑
· ·
· ·
3
1
3
1 i
i i
i
i i
y L y ; x L x (4.46)
unde (x
i
,y
i
) sunt coordonatele vârfurilor 1, 2, 3 ale triunghiului.
L
1
=1
1
s
1

L
1
=A
1P
/A
P
L
1
=0
A
3P

A
2P

A
1P

3
2
s
p
A
1P

h
p
h

s
0

Fig. 4.10
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 190









Funcţia de interpolare de tip Lagrange în coordonate L
i

corespunzătoare nodului i≡1 se anulează în toate nodurile, mai puţin în
nodul i unde are valoarea 1 (deoarece în acest nod coordonatele L
2
≡ 0 , L
3

0) şi se scrie astfel:
( )( )( ) ( )
( )( )( ) ( )


· − − − − − −



·
− − − −
− − − −
· Φ
2
0 1
1
2 1 2 1 1 1 0 1
2 1 2 1 1 1 0 1
1
k
i i k
i
k k k k k
k
s s
s L
s s ... s s s s s s
s L ... s L s L s L
; (i < k-1)
(4.47)
Funcţia de interpolare Lagrange în coordonate L
i
corespunzătoare
nodului p situat pe latura nodurilor 1-2 (L
3
≡ 0) se anulează în toate nodurile
mai puţin în nodul p unde L
1
şi L
2
au valoarea s
p
respectiv s’
p
şi se scrie:

∏ ∏
− −
·

·
− ′




· Φ
1
0
2
1
0
1
p k
j j p
j
p
i i p
i
p
s s
s L
s s
s L
. (i, j < p) (4.48)
Funcţia de interpolare de tip Lagrange Φ
r
corespunzătoare nodului r
din interiorul triunghiului se anulează în toate nodurile cu excepţia nodului r
unde L
1,
L
2
şi L
3
au valoarea s
r
, s’
r
respectiv s”
r
şi se scrie astfel:

∏ ∏ ∏
− −
·
− −
·

·
− ′ ′


− ′




· Φ
1
0
3
1
0
2
1
0
1
r k
m m r
m
r k
p j r
j
r
j i r
i
r
s s
s L
s s
s L
s s
s L
, (i, j, m < r) (4.49)
Pentru explicarea modului de scriere a funcţiilor de interpolare
Lagrange în coordonate adimensionale L
i
se consideră următoarele exemple
de elemente finite triunghiulare:
1. Elementul triunghiular cu trei noduri (fig.4.12). În acest caz
avem: k=2; s
0
=0; s
1
=1 şi funcţiile de interpolare Lagrange în coordonate
adimensionale sunt identice cu coordonatele de arie adimensionale:
1
s
k-1
=1
s
1
p
2
1
s
p
L
1
=0
2
3
s
0
=0
k-2 L
3
=0
L
2
=0
Fig. 4.11
Elemente finite bidimensionale pentru calculul structurilor


191

3
0 1
0 3
3 2
0 1
0 2
2 1
0 1
0 1
1
L
s s
s L
; L
s s
s L
; L
s s
s L
·


· Φ ·


· Φ ·


· Φ (4.50)










2. Elementul triunghiular cu şase noduri (fig.4.13):
În acest caz avem: k=3; s
0
=0; s
1
=1/2; s
2
=1 funcţiile de interpolare se
scriu:
( )( )
( )( )
( )
( )( )
( )( )
( )( )
( )( )
( )
( )( )
( )( )
( )( )
( )( )
( )
( )( )
( )( )
; L L
s s s s
s L s L
; L L
s s s s
s L s L
; L L
s s s s
s L s L
; L L
s s s s
s L s L
L L
s s s s
s L s L
; L L
s s s s
s L s L
3 1
0 3 0 1
0 3 0 1
6 3 3
1 3 0 3
1 3 0 3
3
3 2
0 3 0 2
0 3 0 2
5 2 2
1 2 0 2
1 2 0 2
2
2 1
0 2 0 1
0 2 0 1
4 1 1
1 2 0 2
1 1 0 1
1
4 1 2
4 1 2
4 1 2
·
− −
− −
· Φ − ·
− −
− −
· Φ
·
− −
− −
· Φ − ·
− −
− −
· Φ
·
− −
− −
· Φ − ·
− −
− −
· Φ

(4.51)
3. Elementul triunghiular cu zece noduri (fig.4.14):
Pentru acest caz avem: k=4; s
0
=0; s
1
=1/3; s
2
=2/3; s
3
=1:
( )( )( )
( )( )( )
( )( )
( )( )( )
( )( )( )
( )( ) 2 3 1 3
2
1
2 3 1 3
2
1
2 2 2
2 3 1 3 0 3
2 2 1 2 0 2
2
1 1 1
2 3 1 3 0 3
2 1 1 1 0 1
1
− − ·
− − −
− − −
· Φ
− − ·
− − −
− − −
· Φ
L L L
s s s s s s
s L s L s L
L L L
s s s s s s
s L s L s L
(4.52)

s
0
=0
s
1
=
3
s
2
1
s
0
=0 s
1
=1/2 s
2
=1
6
5
3
s
4
2
1
Fig. 4.12
Fig. 4.13
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 192
( )( )( )
( )( )( )
( )( )
( )( )( )
( )( )( )
( )
( )( )( )
( )( )( )
( ) 1 3
2
9
2 3
2
9
2 3 1 3
2
1
2 2 1
1 2 0 2 0 1
1 2 0 2 0 1
5
2 1 1
0 1 1 2 0 2
0 2 1 1 0 1
4
3 3 3
2 3 1 3 0 3
2 3 1 3 0 3
3
− ·
− − −
− − −
· Φ
− ·
− − −
− − −
· Φ
− − ·
− − −
− − −
· Φ
L L L
s s s s s s
s L s L s L
L L L
s s s s s s
s L s L s L
L L L
s s s s s s
s L s L s L

( )( )( )
( )( )( )
( )
( )( )( )
( )( )( )
( )
( )( )( )
( )( )( )
( )
( )( )( )
( )( )( )
( )
( )( )( )
( )( )( )
3 2 1
0 1 0 1 0 1
0 3 0 2 0 1
10
1 3 1
0 1 1 2 0 2
0 3 1 1 0 1
9
3 1 3
1 2 0 2 0 1
1 3 0 3 0 1
8
3 3 2
1 2 0 2 0 1
1 3 0 3 0 2
7
2 3 2
0 1 1 2 0 2
0 3 1 2 0 2
6
27
1 3
2
9
1 3
2
9
1 3
2
9
1 3
2
9
L L L
s s s s s s
s L s L s L
L L L
s s s s s s
s L s L s L
L L L
s s s s s s
s L s L s L
L L L
s s s s s s
s L s L s L
L L L
s s s s s s
s L s L s L
·
− − −
− − −
· Φ
− ·
− − −
− − −
· Φ
− ·
− − −
− − −
· Φ
− ·
− − −
− − −
· Φ
− ·
− − −
− − −
· Φ












4.7.2. Funcţiile de interpolare pentru elementul patrulater
Pentru elementul patrulater funcţiile de interpolare de grad superior
se pot scrie cu ajutorul dreptunghiului lui Pascal din tabelul 4.2
s
0
=0
s
1
=1/3 s
2
=2/3
s
3
=1
7
2
6
9
8
3
s
1
0
4
5
Fig. 4.14
1
Elemente finite bidimensionale pentru calculul structurilor


193
Tabelul 4.2
Grad
polinom
Numărul
de
termeni


0 1 1 x x
2
x
3
x
4
x
5

1 4 y xy x
2
y x
3
y x
4
y x
5
y
2 9 y
2
xy
2
x
2
y
2
x
3
y
2
x
4
y
2
x
5
y
2

3 16 y
3
xy
3
x
2
y
3
x
3
y
3
x
4
y
3
x
5
y
3

4 25 y
4
xy
4
x
2
y
4
x
3
y
4
x
4
y
4
x
5
y
4

5 36 y
5
xy
5
x
2
y
5
x
3
y
5
x
4
y
5
x
5
y
5










Dacă gradul funcţiei de interpolare asociat unui element patrulater
din familia Lagrange este p, numărul total de noduri n se determină din
dreptunghiul lui Pascal: n= (p+1)
2
. Astfel:
!"forma liniară asociată elementului cu 4 noduri (fig.4.15.a) este:
u
e
(x,y)=a
1
+a
2
x+a
3
y+a
4
xy.
!"forma pătratică asociată elementului cu 9 noduri (fig.4.15.b) este :
u
e
(x,y)=a
1
+a
2
x+a
3
y+a
4
xy+a
5
x
2
+a
6
y
2
+a
7
x
2
y+a
8
xy
2
+a
9
x
2
y
2

!"forma cubică asociată elementului cu 16 noduri (fig.4.15.c) este :
u
e
(x,y)=a
1
+a
2
x+a
3
y+a
4
xy+a
5
x
2
+a
6
y
2
+a
7
x
2
y+a
8
xy
2
+a
9
x
2
y
2
+
+a
10
x
3
+a
11
x
3
y+a
12
x
3
y
2
+a
13
x
3
y
3
+a
14
x
2
y
3
+a
15
xy
3
+a
16
y
3

5 4
7
8
9
6
3
Fig.4.15
a. b.
2 1
3 4
y
y
y
2
x x x
1
14
15
16
12
8
4 3
c.
13
10
11 9
7
6
5
2 1
a
b
b
b
a a
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 194
Rezolvând sistemul liniar de ecuaţii cu necunoscutele a
i
obţinut prin
impunerea valorilor nodale u
e
(x
i
,y
i
)= u
i
, i=1,2,...,n , înlocuind valorile
obţinute şi grupând termenii după valorile nodale u
i
, se obţine:
n ... , , i u ) y , x ( u
n
i
i i
2 1
1
· Φ ·

·
(4.53)
unde Φ
i
sunt funcţiile de interpolare corespunzătoare nodului i

Funcţii de interpolare tip Lagrange în coordonate carteziene. Se
consideră elementul dreptunghiular de lungime a şi lăţime b orientate după
Ox şi Oy cu patru, nouă şi şaisprezece noduri. Funcţiile de interpolare de tip
Lagrange pentru acest tip de element se obţin cu ajutorul relaţiei (4.26’):
!"pentru elementul dreptunghiular cu patru noduri (fig.4.15.a) se scriu
matriceal:
¹
'
¹
¹
'
¹




¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
'
¹




·
¹
'
¹
¹
'
¹

¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
'
¹

·
]
]
]

Φ Φ
Φ Φ
0
0
0
0
0
0
1
1
4 2
3 1
b
y
b
b y
a
x
a
a x
b
y
b
y
a
x
a
x
(4.54)
!"pentru elementul dreptunghiular cu nouă noduri (fig.4.15.b) se scriu:
T
) / b ( b
) / b y ( y
) b / b )( / b (
) b y ( y
) b )( / b (
) b y )( / b y (
) / a ( a
) / a x ( x
) a / a )( / a (
) a x ( x
) a )( / a (
) a x )( / a x (
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹



− −
− −
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹



− −
− −
·
]
]
]
]
]

Φ Φ Φ
Φ Φ Φ
Φ Φ Φ
2
2
2 2
0 2 0
2
2
2
2 2
0 2 0
2
9 6 3
8 5 2
7 4 1
(4.55)
!"pentru elementul dreptunghiular cu şaisprezece noduri (fig.4.15.c) au
forma:

T
) / b )( / b ( b
) / b y )( / b y ( y
) / b )( / b )( / b (
) b y )( / b y ( y
) / b )( / b )( / b (
) b y )( / b y ( y
) b )( / b )( / b (
) b y )( / b y )( / b y (
) / a )( / a ( a
) / a x )( / a x ( x
) / a )( / a )( / a (
) a x )( / a x ( x
) / a )( / a )( / a (
) a x )( / a x ( x
) a )( / a )( / a (
) a x )( / a x )( / a x (
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
− −

− −

− −
− − −
− − −
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
− −

− −

− −
− − −
− − −
·
]
]
]
]
]
]

Φ Φ Φ Φ
Φ Φ Φ Φ
Φ Φ Φ Φ
Φ Φ Φ Φ
3 3 2
3 2 3
3 3 3 2
3
3 2 3 3
3 2
0 3 2 0 3 0
3 2 3
3 3 2
3 2 3
3 3 3 2
3
3 2 3 3
3 2
0 3 2 0 3 0
3 2 3
16 12 8 4
15 11 7 3
14 10 6 2
13 9 5 1
(4.56)
Elemente finite bidimensionale pentru calculul structurilor


195
Se observă că termenii matricelor coloană şi linie reprezintă de fapt
funcţiile de interpolare Lagrange ale elementului liniar a căror formă
generală este:

) y y )...( y y )( y y )...( y y )( y y (
) y y )...( y y )( y y )...( y y )( y y (
) y ( g
) x x )...( x x )( x x )...( x x )( x x (
) x x )...( x x )( x x )...( x x )( x x (
) x ( f
p i i i i i i i
p i i
i
p i i i i i i i
p i i
i
1 1 1 2 1
1 1 1 2 1
1 1 1 2 1
1 1 1 2 1
+ + −
+ + −
+ + −
+ + −
− − − − −
− − − − −
·
− − − − −
− − − − −
·
(4.57)

Funcţii de interpolare tip Lagrange în coordonate naturale. Pentru
simplificarea expresiilor funcţiilor de interpolare de mai sus se utilizează
transformarea în coordonate naturale (fig. 4.16):

¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
+ η ·
+ ξ ·
) (
b
y
) (
a
x
1
2
1
2
[ ] [ ] 1 1 1 1 , ; , − ∈ η − ∈ ξ (4.58)














Fig.4.16
η
a.
3 4
2
η
ξ
1
5
4
7
8
9
6
3
b.
2 1
η
ξ
ξ
14
15 16
12
8
4 3
c.
13
10
11
9
7 6
5
2
1
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 196
Funcţiile de interpolare Lagrange date de relaţiile (4.54), (4.55) şi
(4.56) se scriu în coordonate naturale (ξ, η) astfel:
!"pentru elementul cu patru noduri (fig. 4.16.a):
¹
'
¹
¹
'
¹ η + η −
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
'
¹
ξ +
ξ −
·
]
]
]

Φ Φ
Φ Φ
2
1
2
1
2
1
2
1
4 2
3 1
ˆ ˆ
ˆ ˆ
. (4.59)
!"pentru elementul cu nouă noduri (fig. 4.16.b):
T
) (
) )( (
) (
) (
) )( (
) (
ˆ ˆ ˆ
ˆ ˆ ˆ
ˆ ˆ ˆ
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
η + η

− η + η
− η η
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
ξ + ξ

− ξ + ξ
− ξ ξ
·
]
]
]
]
]

Φ Φ Φ
Φ Φ Φ
Φ Φ Φ
2
1
1
1 1
2
1
2
1
1
1 1
2
1
9 6 3
8 5 2
7 4 1
(4.60)
!"pentru elementul cu şaisprezece noduri (fig. 4.16.c):
T
) / )( / )( (
) / )( / )( (
) / )( / )( / (
) )( / )( (
) / )( / )( / (
) )( / )( (
) )( / )( / (
) )( / )( / (
) / )( / )( (
) / )( / )( (
) / )( / )( / (
) )( / )( (
) / )( / )( / (
) )( / )( (
) )( / )( / (
) )( / )( / (
ˆ ˆ ˆ ˆ
ˆ ˆ ˆ ˆ
ˆ ˆ ˆ ˆ
ˆ ˆ ˆ ˆ
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
− η + η + η

− η + η + η
− −
− η − η + η
− − −
− η − η + η
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
− ξ + ξ + ξ

− ξ + ξ + ξ
− −
− ξ − ξ + ξ
− − −
− ξ − ξ + ξ
·
]
]
]
]
]
]
]

Φ Φ Φ Φ
Φ Φ Φ Φ
Φ Φ Φ Φ
Φ Φ Φ Φ
3 2 3 4 2
3 1 3 1 1
3 2 3 2 3 4
1 3 1 1
3 4 3 2 3 2
1 3 1 1
2 3 4 3 2
1 3 1 3 1
3 2 3 4 2
3 1 3 1 1
3 2 3 2 3 4
1 3 1 1
3 4 3 2 3 2
1 3 1 1
2 3 4 3 2
1 3 1 3 1
16 12 8 4
15 11 7 3
14 10 6 2
13 9 5 1
(4.61)
c. Funcţii de interpolare tip Serendip în coordonate naturale. Faţă
de polinoamele de interpolare de tip Lagrange care introduc noduri
interioare (nodul 5 la elementul dreptunghiular cu 9 noduri şi nodurile
6,7,10,11 la elementul dreptunghiular cu 16 noduri, cum rezultă din figura
4.16) funcţiile de interpolare de tip Serendip au fost create pentru elemente
patrulatere fără noduri intermediare. Expresiile lor nu se obţin dintr-o formă
generativă ca în cazul polinoamelor Lagrange sau Hermite, ci pentru fiecare
element s-au creat funcţii de interpolare Serendip care au proprietatea:
Φ
i

j
, η
j
)= 1 dacă i=j şi Φ
i

j
, η
j
)= 0 dacă i≠j.
Primele trei elemente finite patrulatere din familia Serendip sunt
prezentate în figura 4.17. şi prezintă noduri numai pe laturile lor.
Elemente finite bidimensionale pentru calculul structurilor


197
!"pentru elementul cu patru noduri (fig. 4.17.a) funcţiile de interpolare de
tip Serendip au aceeaşi formă cu cele de tip Lagrange:
( )( ) η η + ξ ξ + · η ξ Φ
i i i
) , ( 1 1
4
1
unde: 1 1 t · η t · ξ
i i
, sunt coordonatele
nodurilor
( )( )
( )( )
( )( )
( )( )
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
η + ξ − · η ξ Φ
η + ξ + · η ξ Φ
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
η − ξ + · η ξ Φ
η − ξ − · η ξ Φ
1 1
4
1
1 1
4
1
1 1
4
1
1 1
4
1
4
3
2
1
) , (
) , (
) , (
) , (
(4.62)








!"pentru elementul cu opt noduri (fig. 4.17.b) funcţiile de interpolare au
forma:
- pentru nodurile de vârf 1, 2, 3, 4:
( )( )( ) 1 1 1
4
1
− η η + ξ ξ η η + ξ ξ + · η ξ Φ
i i i i i
) , ( unde: 1 1 t · η t · ξ
i i
,
sunt coordonatele nodurilor
( )( )( )
( )( )( )
( )( )( )
( )( )( )
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
− η + ξ − η + ξ − · η ξ Φ
− η + ξ η + ξ + · η ξ Φ
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
− η − ξ η − ξ + · η ξ Φ
− η − ξ − η − ξ − · η ξ Φ
1 1 1
4
1
1 1 1
4
1
1 1 1
4
1
1 1 1
4
1
4
3
2
1
) , (
) , (
) , (
) , (
(4.63)
- pentru nodurile mediane 5, 7 ) , (
i i
1 0 t · η · ξ :
( )( ) η η + ξ − · η ξ Φ
i i
) , ( 1 1
2
1
2

a.
3 4
2
η
ξ
1
Fig.4.17
5
4 7
8
3
b.
2 1
η
6
η
ξ
1 2
3
4
5
7
8
9
10
12
c.
11
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 198
( )( )
( )( )
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
η + ξ − · η ξ Φ
η − ξ − · η ξ Φ
1 1
2
1
1 1
2
1
2
7
2
5
) , (
) , (
(4.64)
- pentru nodurile mediane 6, 8 ) , (
i i
1 0 t · ξ · η :
( )( ) ξ ξ + η − · η ξ Φ
i i
) , ( 1 1
2
1
2

( )( )
( )( )
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
ξ − η − · η ξ Φ
ξ + η − · η ξ Φ
1 1
2
1
1 1
2
1
2
8
2
6
) , (
) , (
(4.65)
!"pentru elementul cu 12 noduri (fig. 4.17.c) funcţiile de interpolare au
forma:
- pentru nodurile de vârf 1, 2, 3, 4:
( )( )
( )( )
( )( )
( )( )
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

,
`

.
|
− η + ξ η + ξ − · η ξ Φ

,
`

.
|
− η + ξ η + ξ + · η ξ Φ
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

,
`

.
|
− η + ξ η − ξ + · η ξ Φ

,
`

.
|
− η + ξ η − ξ − · η ξ Φ
9
10
1 1
32
9
9
10
1 1
32
9
9
10
1 1
32
9
9
10
1 1
32
9
2 2
4
2 2
3
2 2
2
2 2
1
) , (
) , (
) , (
) , (
(4.66)
Se observă că funcţiile de interpolare Serendip corespunzătoare unui
nod de vârf se obţin ca produse ale ecuaţiilor celorlalte două laturi ale
elementului care nu trec prin nod şi a ecuaţiei cercului ce trece prin nodurile
mediane.
- pentru nodurile mediane 5, 6, 9, 10:
( )( )( )
( )( )( )
( )( )( )
( )( )( )
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

,
`

.
|
− ξ η + ξ − ξ + − · η ξ Φ

,
`

.
|
+ ξ η + ξ − ξ + · η ξ Φ

,
`

.
|
+ ξ ξ + η − ξ − · η ξ Φ

,
`

.
|
− ξ ξ + η − ξ − − · η ξ Φ
3
1
1 1 1
32
27
3
1
1 1 1
32
27
3
1
1 1 1
32
27
3
1
1 1 1
32
27
10
9
6
5
) , (
) , (
) , (
) , (
(4.67)
Elemente finite bidimensionale pentru calculul structurilor


199
- pentru nodurile mediane 7, 8, 11, 12:
( )( )( )
( )( )( )
( )( )( )
( )( )( )
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

,
`

.
|
− η η + η − ξ − − · η ξ Φ

,
`

.
|
+ η η + η − ξ − · η ξ Φ

,
`

.
|
+ η η + η − ξ + · η ξ Φ

,
`

.
|
− η η + η − ξ + − · η ξ Φ
3
1
1 1 1
32
27
3
1
1 1 1
32
27
3
1
1 1 1
32
27
3
1
1 1 1
32
27
12
11
8
7
) , (
) , (
) , (
) , (
(4.68)
Funcţiile de interpolare Serendip corespunzătoare unui nod de pe o
latură orizontale se obţin ca produse ale ecuaţiilor celorlalte trei laturi ale
elementului dreptunghiular şi a ecuaţiei dreptei verticale care trece prin
celălalt punct ) / (
i
3 1 t · ξ , respectiv a dreptei orizontale care trece prin
celălalt punct ) / (
i
3 1 t · η pentru nodurile de pe laturile verticale.

4.8. Elemente izoparametrice în probleme bidimensionale
4.8.1. Elementul izoparametric dreptunghiular
Aşa cum s-a arătat la paragraful 4.3 elemente izoparametrice sunt
acele elemente pentru care funcţiile de interpolare care descriu geometria
elementului şi funcţiile aproximare de folosite pentru variabila dependentă
(cum ar fi deplasările) au acelaşi grad:

); , (
ˆ
v v ); , (
ˆ
u u
); , ( ˆ y y ; ) , ( ˆ x x
n
i
i i
n
i
i i
n
i
i i
n
i
i i
η ξ Φ · η ξ Φ ·
η ξ ψ · η ξ ψ ·
∑ ∑
∑ ∑
· ·
· ·
1 1
1 1
(4.69)
Utilizarea elementelor izoparametrice este avantajoasă mai ales în
cazul domeniilor neregulate având frontiere curbe. Utilizarea elementelor
izoparametrice curbilinii este dificilă în calculul elementelor matricei de
rigiditate. Această dificultate este înlăturată prin efectuarea unei transformări
de coordonate ξ=ξ (x,y), η=η (x,y) care modifică forma elementului
izoparametric curbiliniu Ω
e
într-un element master Ω* având o formă
dreptunghiulară.
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 200
Se consideră un astfel de element izoparametric curbiliniu Ω
e
(fig.
4.18). Pentru coordonatele elementului master Ω* se aleg cele naturale
) , ( η ξ unde: 1 1 1 1 ≤ η ≤ − ≤ ξ ≤ − ; , această condiţie fiind impusă de limitele
de integrare numerică ale cuadraturii Gauss. Se consideră transformarea de
coordonate inversă între coordonate ) , ( η ξ ale elementului master Ω* şi
coordonatele (x,y) corespunzătoare elementului izoparametric Ω
e
:
) , ( y y ; ) , ( x x η ξ · η ξ · . (4.70)
Această transformare modifică forma liniei elementului master Ω*
corespunzătoare nodurilor 2-3 având ecuaţia ξ=1 într-o curbă a elementului

e
corespunzătoare nodurilor 2-3 din planul Oxy având ecuaţiile (fig. 4.18):

¹
'
¹
η ·
η ·
) , ( y y
) , ( x x
1
1
(4.71)
Astfel pentru elementul finit patrulater cu 4 noduri, funcţiile de
interpolare ale elementului în coordonate naturale ) , ( ˆ
i
η ξ ψ sunt liniare şi
transformarea de coordonate (4.70) se scrie:
∑ ∑
· ·
η ξ ψ · η ξ ψ ·
4
1
4
1 i
i i
i
i i
) , ( ˆ y y ; ) , ( ˆ x x (4.72)
unde:
!"(x
i
, y
i
) sunt coordonatele în sistemul global ale nodului i pentru
elementul Ω
e

!" ) , (
i
η ξ ψ , i=1,...4 sunt funcţiile de interpolare biliniare în coordonate
naturale care satisfac condiţiile cerute în noduri:

( ) ( )( ) ( ) ( )( )
( ) ( )( ) ( ) ( )( ) η + ξ − · η ξ ψ η + ξ + · η ξ ψ
η − ξ + · η ξ ψ η − ξ − · η ξ ψ
1 1
4
1
1 1
4
1
1 1
4
1
1 1
4
1
4 3
2 1
, ˆ ; , ˆ
; , ˆ ; , ˆ
(4.73)
Într-adevăr, pentru linia corespunzătoare nodurilor 2-3 având ecuaţia
ξ=1 în sistemul de coordonate naturale ale elementului master Ω*,
transformarea de coordonate (4.72) se scrie:

η

+
+
· η ξ ψ + η ξ ψ · η
η

+
+
· η ξ ψ + η ξ ψ · η
2 2
1
2 2
1
2 3 3 2
3 2 2 2
2 3 3 2
3 2 2 2
y y y y
) , ( ˆ y ) , ( ˆ y ) , ( y
x x x x
) , ( ˆ x ) , ( ˆ x ) , ( x
(4.74)

















x=x(ξ,1)
y=y(ξ,1)
dξdη
dxdy=Jdξdη
η
η=1
η
ξ
y
ξ
x
ξ=1
x=x(1,η)
y=y(1,η)
Ω*

e

ξ=ξ (x,y)
η=η (x,y)
x=x(ξ,η)
y=y(ξ,η)
1 2
3
4
3
2
4
1
Fig.4.18
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 202
Se observă că x şi y sunt funcţii liniare de η deci ele definesc două
linii în sistemul de coordonate ale elementului Ω
e
. În mod analog se
demonstrează pentru celelalte linii ale elementului master (ξ=-1, η=t 1).
Pentru elementul finit patrulater cu nouă noduri, funcţiile de
interpolare ale elementului în coordonate naturale corespunzătoare
) , (
i
η ξ ψ sunt pătratice. În acest caz transformările definesc pentru
elementul izoparametric Ω
e
laturi curbilinii. În concluzie, orice tip de
element poate fi obţinut cu ajutorul unei transformări de coordonate de
forma (4.72) pornind de la elementul master Ω*. Este important ca prin
transformarea de coordonate a elementului master Ω* să nu se producă zone
libere false sau suprapuneri de zone ale elementelor.
Jacobianul transformării de coordonate (x,y)→ (ξ,η) se determină
ţinând seama de relaţiile diferenţiale ale transformării :
; d
y
d
y
dy ; d
x
d
x
dx η
∂η

+ ξ
∂ξ

· η
∂η

+ ξ
∂ξ

· (4.75)
care se mai scriu sub forma matriceală:
[ ]
¹
'
¹
¹
'
¹
η
ξ
·
¹
'
¹
¹
'
¹
η
ξ
]
]
]
]
]
]

∂η

∂ξ

∂η

∂ξ

·
¹
'
¹
¹
'
¹
d
d
J
d
d
y y
x x
dy
dx
T
(4.76)
unde J=det [ ] J este jacobianul transformării liniare dx şi dy ale
elementului Ω
e
în dξ şi dη ale elementului master Ω* : dxdy=J dξ dη
Pentru a fi posibilă şi transformarea inversă (ξ,η)→ (x,y) este necesar
ca inversa matricei [ ] J să existe , adică:
[ ] ;
y x y x
J det J 0 ≠
∂ξ

∂η


∂η

∂ξ

· · (4.77)
Dacă este îndeplinită această condiţie atunci:
[ ] ( )
¹
'
¹
¹
'
¹
]
]
]
]
]
]

∂ξ

∂ξ


∂η


∂η

·
¹
'
¹
¹
'
¹
·
¹
'
¹
¹
'
¹
η
ξ

dy
dx
x y
x y
J dy
dx
J
d
d T
1
1
(4.78)
Pentru exemplificare se consideră trei elemente patrulatere liniare
adiacente cu patru noduri ca în figura 4.19.
Elemente finite bidimensionale pentru calculul structurilor


203
Pentru elementele 1 şi 2 nodurile au fost numerotate în sens
trigonometric iar pentru elementul 3 în sens invers; elementele 1 şi 3 sunt
domenii convexe iar 2 nu este convex. Se analizează modul în care senul de
numerotare a nodurilor şi convexitatea patrulaterului influenţează
transformarea de coordonate (x,y)→(ξ,η) .










Pentru toate elementele sunt valabile relaţiile:
( )( ) ( )( ) ( )( ) ( )( ) [ ]
( ) ( ) ( ) ( ) [ ]
( ) ( ) ( ) ( ) [ ] ξ − ⋅ + ξ + ⋅ + ξ + ⋅ − ξ − ⋅ − =
∂η

η + ⋅ − η + ⋅ + η − ⋅ + η − ⋅ − =
∂ξ

η + ξ − ⋅ + η + ξ + ⋅ + η − ξ + ⋅ + η − ξ − ⋅ =
1 1 1 1
4
1
1 1 1 1
4
1
1 1 1 1 1 1 1 1
4
1
4 3 2 1
4 3 2 1
4 3 2 1
x x x x
x
x x x x
x
x x x x x

(4.79)
( )( ) ( )( ) ( )( ) ( )( ) [ ]
( ) ( ) ( ) ( ) [ ]
( ) ( ) ( ) ( ) [ ] ξ − ⋅ + ξ + ⋅ + ξ + ⋅ − ξ − ⋅ − =
∂η

η + ⋅ − η + ⋅ + η − ⋅ + η − ⋅ − =
∂ξ

η + ξ − ⋅ + η + ξ + ⋅ + η − ξ + ⋅ + η − ξ − ⋅ =
1 1 1 1
4
1
1 1 1 1
4
1
1 1 1 1 1 1 1 1
4
1
4 3 2 1
4 3 2 1
4 3 2 1
y y y y
y
y y y y
y
y y y y y

(4.80)
y η
ξ
5.0

3

3.0

2

2.0
Ω*

1

0.0
2
3
4
4
1
4
4
3
3
3
2
1
2
2
1
1
x
Fig.4.19
5.0
3.0 2.0
(x,y) → (ξ,η)
(x,y) ← (ξ,η)
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 204















!"Pentru elementul Ω
1
(fig.4.20.a) valori numerice sunt:
x
1
=x
4
=0, x
2
=x
3
=2, y
1
=y
2
=0, y
3
=3 şi y
4
=5 , rezultă:

( )
2
2
2
1
2
2 1
0 1 1
ξ
− =
∂η
∂ η +
− =
∂ξ

⇒ 




 ξ
− η + =
=
∂η

=
∂ξ

⇒ ξ + =
y
;
y
; y
x
;
x
; x
(4.81)
Jacobianul transformării este:
0
2
4
2
2 0
2
1
1
>
ξ −
=
ξ

η +

= J
Jacobianul transformării este strict pozitiv, deoarece (-1≤ ξ ≤+1),
deci transformarea este inversabilă.
!"Pentru elementul Ω
2
(fig.4.20.b) valori numerice corespunzătoare sunt:
x
1
=x
4
=2, x
2
=3, x
3
=5, y
1
=0, y
2
=2, y
3
=y
4
=3.
Ω Ω

2
3
4
1
4
4
3
3
2
1 2 1
Fig.4.20
y y
y
η
x x
x
ξ
c.
b.
a.
Ω*
4 3
2 1
η
η
η
ξ=η+1
ξ
ξ
ξ
ξ
Ω*
4 3
2 1
η
η
ξ
Ω*
4 3
2 1
Elemente finite bidimensionale pentru calculul structurilor


205
Rezultă:

2
1
2
1
2 2
2
2
1
2
1
2 2
3
ξ
− =
∂η
∂ η −
=
∂ξ


ξη
− η +
ξ
+ =
ξ +
=
∂η
∂ η
+ =
∂ξ


ξη
+
η
+ ξ + =
y
;
y
; y
x
;
x
; x
(4.82)
Jacobianul transformării este: ( ) ξ − η + =
ξ

ξ +
η − η
+
= 1
4
3
2
1
2
1
2
1
2
1
J
Se observă deci că jacobianul este nul de-a lungul liniei: ξ=1+η,
deci matricea nu este inversabilă pentru toate punctele domeniului.
!"Pentru elementul Ω
3
(fig.4.20.c) avem următoarele valori numerice:
x
1
=2, x
2
=0, x
3
=x
4
=5, y
1
=y
4
=3, y
2
= y
3
=5
0 1 4
2
2
2
1
2
2
2
3
=
∂η

=
∂ξ

⇒ ξ + =
ξ
+ =
∂η
∂ η + −
=
∂ξ


ξη
+ η +
ξ
− =
y
;
y
; y
x
;
x
; x
(4.83)
Jacobianul transformării este: 0
2
2
0
2
2
1
2
1
< 




 ξ
+ − =
ξ
+
η + −
= J
Jacobianul transformării este strict negativ, deoarece (-1≤ ξ ≤+1),
deci transformarea este inversabilă.
Observaţii:
1. numerotarea nodurilor trebuie să se facă în acelaşi sens (sens
trigonometric de preferat) pentru toate elementele astfel ca jacobianul
transformării să aibă acelaşi semn;
2. elementele neconvexe nu se pot utiliza în discretizarea cu elemente finite;
3. în general jacobianul transformării depinde de unghiul θ între tangentele
la cele două curbe din planul xy : ξ=ct. , η=ct. (fig.4.21.a);
4. în cazul elementelor master de ordin superior (de exemplu: elementul
triunghiular cu 6 noduri, (fig.4.21.b) şi elementul patrulater cu 8 noduri
(fig.4.21.c)), plasarea nodurilor intermediare pe laturile sale trebuie
restricţionată ca poziţie la o distanţă de cel puţin 1/4 din lungimea laturii faţă
de nod.
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 206






















4.8.2. Elementul izoparametric triunghiular
Elementul master corespunzător elementul izoparametric patrulater în
cazul cel mai general (laturile liniare sau curbilinii fiind aproximate prin
funcţii de interpolare de gradul 1, 2, 3, etc.) este un pătrat cu un număr de
noduri (patru, nouă, şaisprezece, etc.) corespunzător gradului funcţiei de
interpolare. În cazul elementului izoparametric triunghiular elementul
master corespunzător elementul izoparametric este un triunghi dreptunghic
isoscel având axele de coordonate naturale (ξ, η) orientate după cele două
catete cu un număr de noduri (trei şase, zece, etc.) corespunzător gradului
funcţiei de interpolare. Poziţia punctelor Gauss şi coordonatele
corespunzătoare (ξ, η) acestor puncte sunt date în figura 4.22.

η
η=ct.
A=dξ dη

A=Jdξ dη
J=|dr
1
||dr
2
|sinθ/dξd
y
x
ξ
O O
ξ=ct.
dr
2

dr
1

θ
a.
η=1
η
a>0,25
b>0,25
(a,b)
0,25
0,25
y
x=ξ+4ξη(a-
1/2)
x
ξ=1
ξ
O
O
b.
Fig.4.21
η=1
η
ξ=1
ξ
O
O
c.
a
y
0,25
0,25
x
Elemente finite bidimensionale pentru calculul structurilor


207




















Funcţiile de interpolare pentru geometria elementului se scriu în mod
asemănător cu cele ale elementului izoparametric dreptunghiular:

∑ ∑
· ·
η ξ ψ · η ξ ψ ·
3
1
3
1 i
i i
i
i i
) , ( ˆ y y ; ) , ( ˆ x x (4.84)
unde:
!"(x
i
, y
i
) sunt coordonatele nodului i în sistemul global pentru elementul

e
;
!" ) , ( ˆ
i
η ξ ψ , i=1,2,3 funcţiile de interpolare în coordonate naturale
corespunzătoare elementului master Ω
*
:
Fig.4.22
η
x=x(ξ, 0)
y=y(ξ, 0)
x=x(0, η)
y=y(0, η)
η
η
y
x
O
O
O
3
3
1
1
2
2
ξ
ξ
(1,0)
(0,1)
(0,0)
ξ

e


*


*


e

b. Elementul pătratic – 6 noduri
a. Elementul liniar – 3 noduri
(x
3
,y
3
)
(x
2
,y
2
)
(x
1
,y
1
)
y
x
η
3
3
6
6
5
5
4
4
1
1
2
2
ξ
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 208
; ˆ ; ˆ ; ˆ η · ψ ξ · ψ η − ξ − · ψ
3 2 1
1 (4.85)
Transformarea de coordonate naturale (x,y)→ (ξ,η) pentru elementul
izoparametric triunghiular liniar se scrie:

( )
( ) η + ξ + η − ξ − · η ξ ψ ·
η + ξ + η − ξ − · η ξ ψ ·


·
·
3 2 1
3
1
3 2
3
1
1
1
1
y y y ) , ( ˆ y y
x x x ) , ( ˆ x x
i
i i
i
i i
(4.86)
!"Pentru linia ξ=0 corespunzătoare nodurilor 1 şi 3 în coordonatele
naturale ale elementului master Ω* transformarea de coordonate (4.86)
se scrie:

η − + · η ⋅ + ⋅ + η − ⋅ · η ξ ψ · η
η − + · η ⋅ + ⋅ + η − ⋅ · η ξ ψ · η


·
·
) y y ( y y y ) ( y ) , ( ˆ y ) , ( y
) x x ( x x x ) ( x ) , ( ˆ x ) , ( x
i
i i
i
i i
1 3 1 3 2 1
3
1
1 3 1 3 2 1
3
1
0 1 0
0 1 0
(4.87)
!"Pentru linia nodurilor 1 şi 3 (η=0) transformarea de coordonate se scrie:

ξ − + · ⋅ + ξ ⋅ + ξ − ⋅ · η ξ ψ · ξ
ξ − + · ⋅ + ξ ⋅ + ξ − ⋅ · η ξ ψ · ξ


·
·
) y y ( y y y ) ( y ) , ( ˆ y ) , ( y
) x x ( x x x ) ( x ) , ( ˆ x ) , ( x
i
i i
i
i i
1 2 1 3 2 1
3
1
1 2 1 3 2 1
3
1
0 1 0
0 1 0
(4.88)
!"Pentru linia ξ+η=1 corespunzătoare nodurilor 2 şi 3 liniei în sistemul
de coordonate naturale al elementului master Ω* transformarea devine:

ξ − + · η ⋅ + ξ ⋅ + ⋅ · η ξ ψ · η ξ
ξ − + · η ⋅ + ξ ⋅ + ⋅ · η ξ ψ · η ξ


·
·
) y y ( y y y y ) , ( ˆ y ) , ( y
) x x ( x x x x ) , ( ˆ x ) , ( x
i
i i
i
i i
3 2 3 3 2 1
3
1
3 2 3 3 2 1
3
1
0
0
(4.89)
Transformarea în coordonate (4.86) pentru elementul izoparametric
se mai scrie matriceal astfel:
[ ]
¹
'
¹
¹
'
¹
η
ξ
·
¹
'
¹
¹
'
¹
η
ξ
]
]
]

− −
− −
·
¹
'
¹
¹
'
¹


T
J
y y y y
x x x x
y y
x x
1 3 1 2
1 3 1 2
1
1
(4.90)


Elemente finite bidimensionale pentru calculul structurilor


209
Jacobianul transformării de coordonate este:
A
y y x x
y y x x
y y
x x
J 2
1 3 1 3
1 2 1 2
·
− −
− −
·
∂η

∂ξ

∂η

∂ξ

· (4.91)
Transformarea inversă (ξ,η)→ (x,y) sau ξ=ξ(x,y), η=η(x,y) se obţine
cu ajutorul matricei jacobian inverse [J]
-1
:
[ ] ( )
¹
'
¹
¹
'
¹


]
]
]

− −
− −
·
¹
'
¹
¹
'
¹


·
¹
'
¹
¹
'
¹
η
ξ

1
1
1 2 3 1
2 1 1 3
1
1 1
2
1
y y
x x
x x x x
y y y y
A y y
x x
J
T
(4.92)
relaţiile transformării de coordonate pentru funcţiile de interpolare sunt:

¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
∂η
ψ ∂
∂ξ
ψ ∂
]
]
]
]
]

γ γ
β β
·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
∂η
ψ ∂
∂ξ
ψ ∂
]
]
]
]
]
]


∂η

∂ξ

∂η

∂ξ
·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

ψ ∂

ψ ∂
i
i
i
i
i
i
ˆ
ˆ
A A
A A
ˆ
ˆ
y y
x x
y
ˆ
x
ˆ
2 2
2 2
3 2
3 2
(4.93)
Pentru acest caz se scriu:

¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
'
¹
γ
β
·
¹
'
¹
¹
'
¹
]
]
]
]
]

γ γ
β β
·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

ψ ∂

ψ ∂
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
'
¹
γ
β
·
¹
'
¹
¹
'
¹
]
]
]
]
]

γ γ
β β
·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

ψ ∂

ψ ∂
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
'
¹
γ
β
·
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
'
¹
γ + γ

β + β

·
¹
'
¹
¹
'
¹


]
]
]
]
]

γ γ
β β
·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

ψ ∂

ψ ∂
A
A
A A
A A
y
ˆ
x
ˆ
A
A
A A
A A
y
ˆ
x
ˆ
A
A
A
A
A A
A A
y
ˆ
x
ˆ
2
2
1
0
2 2
2 2
2
2
0
1
2 2
2 2
2
2
2
2
1
1
2 2
2 2
3
3
3 2
3 2
3
3
2
2
3 2
3 2
2
2
1
1
3 2
3 2
3 2
3 2
1
1
(4.94)
S-au obţinut astfel relaţiile (4.21) corespunzătoare ale funcţiilor de
interpolare liniare ale elementului triunghiular:

3 2 1
2 2
2
1
, , i ,
A y
;
A x
, ) y x (
A
) y , x (
i
e
i i
e
i
i i i
e
i
·
γ
·

Φ ∂ β
·

Φ ∂
γ + β + α · Φ
(4.95)
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 210
4.9. Integrarea numerică a elementelor matricei
de rigiditate
Întrucât integralele sunt definite în coordonate globale (x, y) iar
funcţiile de interpolare sunt exprimate în coordonate naturale, este necesară
utilizarea transformării de coordonate ) , ( y y ; ) , ( x x η ξ · η ξ · şi
recalcularea integralelor în coordonate naturale.
Matricea jacobian a transformării de coordonate (x,y) → (ξ,η) pentru
elementul Ω
e
se scrie:
[ ]
]
]
]
]
]
]


]
]
]
]
]
]

∂η
ψ ∂
∂η
ψ ∂
∂η
ψ ∂
∂ξ
ψ ∂
∂ξ
ψ ∂
∂ξ
ψ ∂
·
·
]
]
]
]
]
]

∂η
ψ ∂
∂η
ψ ∂
∂ξ
ψ ∂
∂ξ
ψ ∂
·
]
]
]
]
]
]

∂η

∂ξ

∂η

∂ξ

·
∑ ∑
∑ ∑
· ·
· ·
n n
ni
n
n
i
i
i
n
i
i
i
n
i
i
i
n
i
i
i
y x
: :
y x
y x
ˆ
...
ˆ ˆ
ˆ
...
ˆ ˆ
ˆ
y
ˆ
x
ˆ
y
ˆ
x
y y
x x
J
2 2
1 1
2 1
2 1
1 1
1 1
(4.96)
Pentru a determina relaţiile dintre derivatele parţiale ale funcţiilor de
interpolare în raport cu coordonatele globale (x,y) şi derivatele lor parţiale în
raport cu coordonatele naturale ) , ( η ξ sunt valabile relaţiile matematice :

;
y
ˆ
y
ˆ
y
;
x
ˆ
x
ˆ
x
i i i
i i i

∂η
∂η
ψ ∂
+

∂ξ
∂ξ
ψ ∂
·

∂ψ

∂η
∂η
ψ ∂
+

∂ξ
∂ξ
ψ ∂
·

∂ψ
(4.97)
care se scriu matriceal:

[ ]
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
∂η

+
∂ξ
ψ ∂
∂η
ψ ∂
+
∂ξ
ψ ∂
·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
∂η
ψ ∂
∂ξ
ψ ∂
·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
∂η
ψ ∂
∂ξ
ψ ∂
]
]
]
]
]
]


∂η

∂ξ

∂η

∂ξ
·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

∂ψ

∂ψ

i * i *
i * i *
i
i
i
i
i
i
v
J
ˆ
J
ˆ
J
ˆ
J
ˆ
ˆ
J
ˆ
ˆ
y y
x x
y
x
22 21
12 11
1
(4.98)
unde [J]
-1
este inversa matricei transformării [J] :
[ ]
]
]
]

·

* *
* *
J J
J J
J
22 21
12 11
1
(4.99)
Elemente finite bidimensionale pentru calculul structurilor


211
Dacă elementele finite sunt definite prin linii drepte atunci sunt
suficiente nodurile din vârfuri pentru a defini geometria elementului; în
acest caz funcţiile de interpolare de coordonatele naturale ψˆ
i
(ξ,η) sunt
funcţii liniare iar derivatele lor parţiale sunt tot funcţii liniare de o singură
variabilă.


4.10. Transformări de coordonate

Se consideră următoarea integrală care reprezintă elementul K
ij
al
matricei de rigiditate al unui element:
; dxdy c
y y
b
x x
a K
e
j i
j
i
j
i e
ij ∫

,
`

.
|
ψ ψ +

∂ψ

∂ψ
+

∂ψ

∂ψ
· (4.100)
unde: a=a(x,y), b=b(x,y), c=c(x,y) sunt funcţii date de coordonatele globale
După transformarea de coordonate (x,y)→ (ξ,η) se obţine:
η ξ
]
]
]
]

ψ ψ +

,
`

.
|
∂η
ψ ∂
+
∂ξ
ψ ∂

,
`

.
|
∂η
ψ ∂
+
∂ξ
ψ ∂
+
+ η ξ

,
`

.
|
∂η
ψ ∂
+
∂ξ
ψ ∂

,
`

.
|
∂η
ψ ∂
+
∂ξ
ψ ∂
·




d d J ˆ ˆ cˆ
ˆ
J
ˆ
J
ˆ
J
ˆ
J b
ˆ
d Jd
ˆ
J
ˆ
J
ˆ
J
ˆ
J aˆ K
*
*
j i
j
*
j
* i * i *
j
*
j
* i * i * e
ij
22 21 22 21
12 11 12 11
(4. 101)
unde: ) , ( cˆ cˆ ), , ( b
ˆ
b
ˆ
), , ( aˆ aˆ η ξ · η ξ · η ξ · sunt noile funcţii de coordo-
natele naturale (ξ,η).
Aceste relaţii sunt valabile pentru elementele master Ω* care este
definit prin elemente geometrice liniare (dreptunghiulare ca în figura 4.23
sau triunghiulare ca în figura 4.24) având acelaşi număr de noduri cu
elementul izoparametric Ω
e
definit prin elemente geometrice curbilinii.
Integrarea expresiilor (4. 101) corespunzătoare elementului master Ω*
se face prin cuadraturi, similar cu integrarea elementului liniar prezentată la
paragraful 3.4. Integrala (4. 101) se mai scrie:
η ξ η ξ ·


d d ) , ( F K
*
e
ij
(4. 102)
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 212





























η
η
ξ
ξ
O
O
a.
y
3
4
3
4 2
2 1
1
x
Fig.4.23
η
η
7
7
4
4
3
3
9
9
8
8
6
6
ξ
ξ
5
5
1
1
2
2
b.
y
O
O
x
η
η
η
y
3
3
1 1
2
2
ξ
ξ
ξ
y
x
O
O
O
O
x
η
3
3
6
6
5
5
4 4 1
1
2
2
ξ
Fig.4.24
Elemente finite bidimensionale pentru calculul structurilor


213
Integrala (4. 102) se calculează prin cuadraturi astfel:
( )
( )
I
M
I
J
N
J
J I
e
ij
J
N
J
J
e
ij
w w , F K
d w , F d d ) , ( F d d ) , ( F K
*
∑∑


∫ ∫ ∫
·

·
− − Ω
η ξ ·
ξ
]
]
]

η ξ · ξ
]
]
]

η η ξ · η ξ η ξ ·
1
1
1
1
1
1
1
1
(4.103)
unde:
!"M şi N reprezintă numărul punctelor de cuadratură Gauss Legendre după
direcţia ξ şi η
!"w
I
, w
J
, reprezintă coeficienţii de pondere ai cuadraturii Gauss Legendre
(paragraful 3.5.b).


4.10.1. Elementul izoparametric patrulater în coordonate
naturale
Numărul punctelor de cuadratură Gauss Legendre pentru care
calculul integralei unui polinom de gradul p este: N=(p+1)/2 pentru p impar,
respectiv N=p/2+1 pentru p par. În cele mai multe cazuri gradul funcţiei de
interpolare este acelaşi în coordonatele ξ şi η, deci M=N.
Pentru elementul master pătrat liniar, pătratic şi cubic poziţia
punctelor Gauss şi coordonatele corespunzătoare (ξ , η) sunt prezentate în
figura 4.25.
4.10.2. Elementul izoparametric triunghiular
în coordonate de arie
Coordonatele de arie adimensionale L
i
sunt utilizate curent în
calculul integralelor prin cuadraturi. Aceste coordonate au fost prezentate la
paragraful 4.7 . Jacobianul transformării de coordonate (x,y) → (L
1
,L
2
) este:
[ ]
]
]
]
]
]
]


ψ ∂

ψ ∂

ψ ∂

ψ ∂
·
]
]
]
]
]
]









·
∑ ∑
∑ ∑
· ·
· ·
n
i
i
i
n
i
i
i
n
i
i
i
n
i
i
i
L
ˆ
y
L
ˆ
x
L
ˆ
y
L
ˆ
x
L
y
L
y
L
x
L
x
J
1
2
1
2
1
1
1
1
2 1
2 1
(4. 104)
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 214

































η
ξ= -0,577
ξ=0,577
η
η=0,577
ξ
O O
O
O
O
O
ξ
η= -0,577
a. Elementul liniar – 4 noduri
η
ξ= -0,774
ξ=0,774
η
η=0,774
ξ
ξ
η= -0,774
b. Elementul pătratic – 9noduri
η
ξ= -0,339
ξ=0,339
ξ=0,861 ξ= -0,861
η
ξ
ξ
η= 0,861
η= -0,861
η= 0,339
η= -0,339
Fig.4.25
c. Elementul cubic– 16 noduri



Tabelul 4.3
Numărul
pct. Gauss
Localizarea punctelor
s
1


s
2


s
3


w

1









a


1/3

1/3

1/3

1

3








a

b

c
1/2

1/2

0
0

1/2

1/2
½

0

½
1/3

1/3

1/3



4




a

b

c

d
1/3

2/15

11/15

2/15
1/3

2/15

2/15

11/15
1/3

11/15

2/15

2/15
27/48

25/48

25/48

25/48

a

c
b
a
d c
b
a
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 216
Relaţiile de legătură dinte derivatele parţiale ale funcţiilor de
interpolare în raport cu coordonatele globale (x,y) şi derivatele parţiale ale
lor în raport cu coordonatele naturale ) , ( η ξ se scriu:

y
L
L
ˆ
y
L
L
ˆ
y
x
L
L
ˆ
x
L
L
ˆ
x
i i i
i i i



ψ ∂
+



ψ ∂
·

∂ψ



ψ ∂
+



ψ ∂
·

∂ψ
2
2
1
1
2
2
1
1
(4.105)
sau matriceal:
[ ]
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

ψ ∂

ψ ∂
⋅ ·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

ψ ∂

ψ ∂
]
]
]
]
]
]









·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

∂ψ

∂ψ

2
1
1
2
1
2 1
2 1
L
ˆ
L
ˆ
J
L
ˆ
L
ˆ
y
L
y
L
x
L
x
L
y
x
i
i
L
i
i
i
i
(4.106)
În general integralele de forma :

∫ ∫
Ω Ω
·
* e
dL dL J ) L , L , L ( G
ˆ
dxdy ) y , x ( G
L 2 1 3 2 1
(4.107)
se calculează astfel:
( )


·

·
N
I
I I I I L
s , s , s G
ˆ
w dL dL J ) L , L , L ( G
ˆ
* 1
3 2 1 2 1 3 2 1
(4.108)
unde: w
I
sunt ponderile cuadraturii Gauss,
s
1I,
s
2I
s
3I
respectiv punctele cuadraturii .
În tabelul 4.3 sunt date aceste valori pentru N=1, 3 , 4 puncte Gauss.


4.11. Discretizarea, generarea elementelor,
condiţii pe frontieră

4.11.1. Discretizarea domeniului în elemente finite

Numărul, tipul, forma, mărimea şi densitatea reţelei de elemente
finite depind de condiţiile impuse în rezolvarea problemei. Astfel:
!"pentru discretizarea domeniului se pot folosi funcţii diferite faţă de cele
pentru aproximarea soluţiei fiind necesare următoarele informaţii:
coordonatele punctelor de aplicaţie ale sarcinilor concentrate sau zonelor
Elemente finite bidimensionale pentru calculul structurilor


217
de aplicaţie ale sarcinilor distribuite, coordonatele punctelor şi zonelor
de legătură cu alte domenii, a punctelor de discontinuitate geometrică
sau de material ale domeniului sau a punctelor unghiulare; mărimile
relative ale subdomeniilor în scopul folosirii acelei discretizări care să
permită obţinerea unor gradienţi corespunzători ai soluţiei;
!"reţeaua de elemente finite corespunzătoare trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii: aceasta trebuie să conţină toate reţelele create în
fazele anterioare; fiecare punct al domeniului trebuie să fie conţinut în
interiorul unui element în oricare fază a discretizării;
!"gradul funcţiei de aproximare a soluţiei trebuie să fie acelaşi pentru toate
fazele discretizării; aceasta permite compararea rezultatelor
aproximative obţinute pentru diferite moduri de discretizare;
!"termenul de reţea grosieră sau fină este relativ. În folosirea metodei
elementelor finite se adoptă pentru început o reţea adecvată scopului
propus (pe baza experienţei utilizatorului de program) şi se obţine o
primă soluţie; se trece apoi la o reţea cu un număr mai mare de elemente,
care include nodurile din prima reţea şi se recalculează soluţia; dacă
diferenţele obţinute nu sunt semnificative nu mai este necesară o altă
discretizare. Problema care se pune este costul operaţiilor, întrucât
soluţia obţinută este aproximativă.

4.11.2. Generarea elementelor finite

O etapă importantă a modelării cu elemente finite este generarea
reţelei de elemente finite care implică numerotarea nodurilor şi elementelor,
introducerea coordonatelor nodurilor şi crearea matricei booleene de
conexiune a elementelor. Numerotarea directă a nodurilor (fără a ţine seama
de nici o regulă) deşi pare mai simplă, prezintă dezavantajul scăderii
eficienţei de calcul şi a preciziei soluţiei deoarece aceasta influenţează forma
matricei globale (lăţimea de semibandă).
Un exemplu simplu justifică această afirmaţie: se consideră o placă
dreptunghiulară discretizată în elemente dreptunghiulare (8 × 4) la care
nodurile se pot numerota: (a) pe orizontală de la stânga la dreapta pe fiecare
linie, lăţimea de semibandă fiind 11NP sau (b) pe verticală de jos în sus pe
fiecare coloană, lăţimea de semibandă fiind 7NP, unde NP reprezintă
numărul de necunoscute primare pentru fiecare nod.
Lăţimea de semibandă minimă se obţine se obţine prin numerotarea
nodurilor în direcţia numărului minim de subdiviziuni; există programe
speciale de calculator care cuprind subrutine pentru generarea automată a
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 218
reţelei de elemente finite, astfel încât să se obţină lăţimea de semibandă
minimă.
Precizia soluţiei cu elemente finite depinde de alegerea reţelei de
discretizare. De exemplu în cazul problemelor ce prezintă simetrii este
necesar a se ţine seama de acestea , în caz contrar precizia rezultatului scade.

4.11.3. Impunerea condiţiilor pe contur

În multe probleme apare următoarea situaţie contradictorie: pe
anumite porţiuni ale frontierei domeniului se impun condiţii la limită atât
pentru variabilele naturale cât şi pentru cele esenţiale, sau în aceste puncte
sunt specificate atât variabilele primare cât şi cele secundare; astfel de
puncte se numesc puncte singulare. Pentru rezolvare unor astfel de situaţii
se impun condiţiile la limită esenţiale (valorile la limită ale variabilelor
primare) neglijându-se condiţiile la limită naturale (valorile la limită pentru
variabilele secundare).
Un alt tip de singularităţi se întâlnesc la rezolvarea problemelor de
valori pe frontieră, la care sunt specificate câte două valori pentru variabilele
primare în acelaşi punct al frontierei.
De exemplu se consideră cazul unei probleme în care se specifică
valori diferite ale variabilei u pe frontierele definite de linia x=0, respectiv
y=1. Deci în punctul de intersecţie al celor două linii u are două valori
diferite; în rezolvarea practică prin metoda cu elemente finite se alege una
dintre cele două valori (deci o valoare aproximativă). Eroarea de alegere a
acestei valori depinde de mărimea elementului ce conţine acel punct.

4.12. Starea plană de tensiune în cazul plăcilor plane

Se consideră o placă plană solicitată în domeniul elastic de un sistem
de forţe din planul său (Oxy) şi un domeniu Ω şi grosime uniformă mărginit
de conturul închis Γ. Se fac următoarele ipoteze de lucru:
!"forţele care acţionează nu au componente după direcţia Oz şi nu variază
cu grosimea h fiind uniform distribuite pe grosimea plăcii h;
!"nu acţionează forţe pe suprafeţele plane exterioare superioară şi
inferioară ci numai în “interior” şi pe suprafeţele conturului.
În cazul plăcilor plane de grosime mică aceste ipoteze conduc la o stare
plană de tensiuni caracterizată de exemplu de tensiuni normale după direcţia
z şi tensiuni tangenţiale din planul Oxy neglijabile (fig. 4.26 şi 4.27):
0 · τ · τ · σ
xz yz z
. (4. 109)
Elemente finite bidimensionale pentru calculul structurilor


219











Pentru plăcile plane de grosime mare ipotezele de mai sus conduc la o
stare pană de deformaţii cu deformaţii specifice liniare şi unghiulare în
raport cu planul Oxy neglijabile:
0 · γ · γ · ε
xz yz z
. (4.110)
Ecuaţiile de echilibru, geometrice, fizice şi condiţiile la limită caracteristice
celor două tipuri de probleme plane sunt:
1. ecuaţiile de echilibru ale tensiunilor pe domeniul Ω:
0 0 · +

∂σ
+

∂τ
· +

∂τ
+

∂σ
y
y yx
x
xy
x
f
y x
; f
y x
(4.111)
unde f
x
şi f
y
reprezintă forţele exterioare unitare ce acţionează asupra
elementului de volum după cele două direcţii.
2. ecuaţiile deformaţii-deplasări:

x
v
y
u
;
y
v
;
x
u
yx xy y x


+


· γ · γ


· ε


· ε . (4.112)
3. ecuaţiile tensiuni-deformaţii:

¹
¹
¹
'
¹
γ · τ · τ
ε + ε · σ
ε + ε · σ
xy yx xy
y x y
y x x
c
c c
c c
33
22 21
12 11
(4.113)
x
y
z
σ
y

σ
y

σ
z

σ
z

σ
x

σ
x

τ
zx

τ
zx

τ
yx

τ
yx

τ
xy

τ
xy

τ
zy

τ
zy

τ
yz

τ
yz

τ
xz

τ
xz

Fig. 4.26
O≡P
τ
yx

y
x
τ
xy

σ
y

σ
y

τ
xy

τ
yx

σ
x

σ
x

M
F
1 F
2
Fig. 4.27
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 220
unde c
ij
sunt constantele elastice ale materialului.
Pentru un material elastic şi izotrop aceste constante se scriu în
funcţie de modulul de elasticitate şi coeficientul lui Poisson astfel:
!"pentru problemele plane de tensiuni:
) (
E
c ;
E
c c ;
E
c c
ν +
·
ν −
ν
· ·
ν −
· ·
1 2 1 1
33
2
21 12
2
22 11
. (4.114)
!"pentru problemele plane de deformaţii:

) (
E
c ;
) )( (
E
c c ;
) )( (
) ( E
c c
ν +
·
ν − ν +
ν
· ·
ν − ν +
ν −
· ·
1 2 2 1 1 2 1 1
1
33 21 12 22 11
(4.115)
4. condiţii la limită
4a. condiţii la limită naturale:

1
Γ · σ + τ
· τ + σ
pe t
ˆ
n n
t
ˆ
n n
y y y x xy
x y xy x x
(4.116)
4b. condiţii la limită esenţiale:

2
Γ · · pe vˆ v ; uˆ u (4.117)
unde : ) n , n ( nˆ
y x
· este versorul normalei la conturul Γ;
Γ
1
, Γ
2
sunt două porţiuni disjuncte ale conturului Γ cu excepţia unui
număr finit de puncte numite singulare;
) t
ˆ
, t
ˆ
(
y x
- forţele unitare de contur specificate după cele două direcţii;
( vˆ , uˆ ) - deplasările specificate după cele două direcţii.
Ecuaţiile de echilibru (4.111) pot fi scrise pe domeniul Ω în funcţie
de deplasări, după substituirea lui u şi v din 4.112) în (4.111) astfel:
y
x
f
y
v
c
x
u
c
y x
v
y
u
x
c
f
x
v
y
u
y
c
y
v
c
x
u
c
x
− ·

,
`

.
|


+




+

,
`

.
|


+




− ·

,
`

.
|


+




+

,
`

.
|


+




22 12 33
33 12 11
(4.118)
Condiţiile pe contur (4.116) se scriu pe conturul Γ
1
în funcţie de
deplasări:

y y x
x y x
t
ˆ
n
y
v
c
x
u
c n
x
v
y
u
c
t
ˆ
n
x
v
y
u
c n
y
v
c
x
u
c
·

,
`

.
|


+


+

,
`

.
|


+


·

,
`

.
|


+


+

,
`

.
|


+


22 12 33
33 12 11
(4.119)
Elemente finite bidimensionale pentru calculul structurilor


221
Pentru rezolvarea problemei plane de tensiuni cu ajutorul metodei
elementelor finite se folosesc două metode care conduc la aceeaşi ecuaţie :
a. metoda energiei potenţiale minime, prin exprimarea matriceală a
deplasărilor în funcţie de deformaţii şi a deformaţiilor în funcţie de
tensiuni;
b. metoda Ritz de determinare a formei variaţionale a problemei
caracterizată de ecuaţiile diferenţiale (4.118) şi de condiţiile la limită
(4.119).

4.12.1. Teorema energiei potenţiale minime

Expresiile matriceale ale deformaţiilor, tensiunilor şi deplasărilor
pentru un element finit Ω
e
sunt:
{ ¦ { ¦ { ¦
e
e
e
xy
y
x
e
e
xy
y
x
e
v
u
d ; ;
¹
'
¹
¹
'
¹
·
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
'
¹
τ
σ
σ
· σ
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
'
¹
γ
ε
ε
· ε , (4.120)
Energia potenţială corespunzătoare stării plane de tensiuni se scrie:
{ ¦ { ¦ { ¦ { ¦ { ¦ {¦
∫ ∫ ∫
Γ Ω Ω
− − σ ε · Π
e e e
ds t d dxdy f d dxdy h ) d (
e
T
e e
T
e e
T
e e
2
1
(4.121)
unde: h
e
este grosimea elementului
{ ¦ { ¦
T
e
y
e
x e
f , f f · vectorul forţelor unitare masice specificate
{¦ { ¦
T
e
y
e
x e
t , t t · vectorul forţelor de contur specificate.
Primul termen din expresia energiei (4.121) reprezintă energia
internă de deformaţie, al doilea reprezintă lucrul mecanic al forţelor masice
exterioare cu semn schimbat şi al treilea termen reprezintă lucrul mecanic al
forţelor de contur de asemenea cu semn schimbat.
Relaţiile deformaţii - deplasări (4.112), tensiuni - deformaţii (4.113)
şi ecuaţiile de echilibru (4.111) se pot scrie matriceal astfel:

{ ¦ [ ]{ ¦
{ ¦ [ ] { ¦
[ ] { ¦ { ¦
e e
T
e e e
e e
f D
C
d D
· σ −
ε · σ
· ε
(4.122)
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 222
unde matricele [C] şi [D] au următoarea formă:
[ ] [ ]
]
]
]
]
]
]
]
]
]









·
]
]
]
]
]

·
x y
y
x
D ;
c
c c
c c
C 0
0
0 0
0
0
33
22 21
12 11
(4.123)
Deplasările u
e
şi v
e
corespunzătoare elementului finit Ω
e
se pot
exprima cu ajutorul funcţiilor de interpolare independente Φ
e
j
(x,y):

∑ ∑
· ·
Φ · Φ ·
n
j
e
j
e
j
e
n
j
e
j
e
j
e
v v ; u u
1 1
(4.124)
Deplasările se mai pot scrie matriceal sub forma:
{ ¦ [ ] { ¦
e e e
d ∆ Φ · (4.125)
în care:

[ ]
{ ¦ { ¦
T
e
n
e
n
e e
e
e
n
e e
e
n
e e e
e
v u ... v u
...
...
1 1
2 1
3 2 1
0 0 0 0
0 0 0
· ∆
]
]
]

Φ Φ Φ
Φ Φ Φ Φ
· Φ
(4.126)
Cu aceste notaţii relaţiile (4.122) se pot scrie:
{ ¦ [ ]{ ¦ [ ][ ] { ¦ [ ] { ¦ ; B D d D
e e e e e e
∆ · ∆ Φ · · ε (4.127)
unde s-a notat cu: [ ] [ ][ ]
e e
D B Φ · , deci:
{ ¦ [ ] { ¦ [ ] [ ] { ¦
e e e e e e
B C C ∆ · ε · σ .
Înlocuind aceste expresii matriceale în relaţia (4.121) şi anulând
prima variaţie a funcţionalei energiei potenţiale se obţine:
{ ¦ [ ] [ ] [ ] { ¦ { ¦ [ ] { ¦ { ¦ [ ] {¦
{ ¦ [ ] [ ] [ ] { ¦ [ ] { ¦ [ ] {¦

,
`

.
|
Φ − Φ − ∆ ∆ δ · Π δ ·
Φ ∆ − Φ ∆ − ∆ ∆ · Π
∫ ∫ ∫
∫ ∫ ∫
Γ Ω Ω
Γ Ω Ω
e e e
e e e
ds t dxdy f dxdy B C B h ) d (
ds t dxdy f dxdy B C B h ) d (
e
T
e e
T
e e e e
T
e e e
e
T
e
T
e e
T
e
T
e e e e
T
e
T
e e
0
2
1

(4.128)
Această relaţie este valabilă pentru orice deplasare elementară
{ ¦
e
∆ δ , deci factorul din paranteză trebuie să se anuleze.
Elemente finite bidimensionale pentru calculul structurilor


223
Se notează cu:

[ ] [ ] [ ] [ ]
{ ¦ [ ] { ¦ [ ] {¦
∫ ∫

Γ Ω

Φ + Φ ·
·
e e
e
ds t dxdy f F
dxdy B C B h K
e
T
e e
T
e
e
e e
T
e e
e
(4.129)
şi se obţine ecuaţia generală a modelului cu elemente finite:
[ ]{ ¦ { ¦
e e e
F K · ∆ . (4.130)
Se observă că ecuaţia variaţională (4.128) conţine doar prima
derivată a variabilelor independente u şi v deci se pot utiliza funcţii de
interpolare având cel puţin gradul I (corespunzând elementului finit liniar).
Pentru un element finit liniar triunghiular funcţiile de interpolare se
scriu:

3 2 1
2
1
3
1
3
1
, , i , ) y x (
A
) y , x (
) y , x ( v ) y , x ( v ; ) y , x ( u ) y , x ( u
i i i
e
e
i
i
e
i i
i
e
i i
· γ + β + α · Φ
Φ · Φ ·
∑ ∑
· ·
(4.131)
respectiv derivatele funcţiilor de interpolare:
e
i
e e
i
e
i
e e
i
A y
) y , x (
;
A x
) y , x (
2
2
γ
·

Φ ∂
β
·

Φ ∂
(4.131’)
Matricea [B] din relaţia (4.127) va avea expresia:
[ ]
]
]
]
]
]

β γ β γ β γ
γ γ γ
β β β
·
3 3 2 2 1 1
3 2 1
3 2 1
0 0 0
0 0 0
2
1
e e e e e e
e e e
e e e
e
e
A
B (4.132)
Aceste relaţii conduc la valori constante ale tensiunii pentru toată
suprafaţa elementului (CST - Constant Strain Triangular adică element finit
triunghiular cu tensiune constantă).


Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 224
4.12.2. Metoda Ritz

Ecuaţiile cu derivate parţiale (4.118) care caracterizează problema
stării plane de tensiuni se înmulţesc cu funcţiile test w
1
şi w
2
obţinându-se :

0
0
22 12 33 2
33 12 11
1
·
]
]
]

+

,
`

.
|


+




+

,
`

.
|


+




·
]
]
]

+

,
`

.
|


+




+

,
`

.
|


+




y
x
f
y
v
c
x
u
c
y x
v
y
u
x
c w
f
x
v
y
u
y
c
y
v
c
x
u
c
x
w
(4.133)
Integrând prin părţi aceste expresii pe domeniul Ω
e
şi ţinând seama
de teorema gradientului şi de condiţiile pe frontieră (4.119):

y x y
y x x
n
y
v
c
x
u
c n
x
v
y
u
c t
n
x
v
y
u
c n
y
v
c
x
u
c t

,
`

.
|


+


+

,
`

.
|


+


,
`

.
|


+


+

,
`

.
|


+



22 12 33
33 12 11
(4.134)
se obţine:
!"pentru prima ecuaţie:






]
]
]

,
`

.
|


+




+

,
`

.
|


+






]
]
]

+

,
`

.
|


+


+

,
`

.
|


+


·
]
]
]

+

,
`

.
|


+




+

,
`

.
|


+




·
e
e
e
dxdy
x
v
y
u
y
w
c
y
v
c
x
u
c
x
w
dxdy f
x
v
y
u
c
y
v
c
x
u
c w
dxdy f
x
v
y
u
y
c
y
v
c
x
u
c
x
w
x
x
1 1
1
1
33 12 11
33 12 11
33 12 11
0
0

∫ ∫
Γ Ω

]
]
]

,
`

.
|


+




+

,
`

.
|


+




·
e e
ds t w dxdy f w
x
v
y
u
y
w
c
y
v
c
x
u
c
x
w
x x 1 1 33 12 11
1 1
0
(4.135)
!"respectiv, pentru a doua ecuaţie:
∫ ∫
Γ Ω

]
]
]

,
`

.
|


+




+

,
`

.
|


+




·
e e
ds t w dxdy f w
x
v
y
u
x
w
c
y
v
c
x
u
c
y
w
y x 2 2
2
33 22 12
2
0
Elemente finite bidimensionale pentru calculul structurilor


225
Se caută soluţii aproximative de forma

·
Φ ·
3
1 i
e
i i
) y , x ( u ) y , x ( u şi
3 2 1
3
1
, , i , ) y , x ( v ) y , x ( v
i
e
i i
· Φ ·

·
şi se consideră ca funcţii test funcţiile:
w
1

i
şi w
2

i
. După înlocuirea în (4.125) se obţin ecuaţiile matriceale:

[ ]{ ¦ [ ]{ ¦ { ¦
[ ]{ ¦ [ ]{ ¦ { ¦
2 22 21
1 12 11
F v K u K
F v K u K
· +
· +
(4.136)
Elementele matricelor [ ] [ ] [ ] [ ] { ¦ { ¦
2 1 22 12 21 11
F , F , K , K , K , K sunt:

∫ ∫ ∫ ∫



Ω Γ Ω Γ



Φ + Φ · Φ + Φ ·

,
`

.
|

Φ ∂

Φ ∂
+

Φ ∂

Φ ∂
·

,
`

.
|

Φ ∂

Φ ∂
+

Φ ∂

Φ ∂
· ·

,
`

.
|

Φ ∂

Φ ∂
+

Φ ∂

Φ ∂
·
e e e e
e
e
e
ds t dxdy f F ; ds t dxdy f F
dxdy
y y
c
x x
c K
dxdy
x y
c
y x
c K K
dxdy
y y
c
x x
c K
y i y i i x i x i i
j
i
j
i
ij
j
i
j
i
ji ij
j
i
j
i
ij
2 1
22 33
22
33 12
21 12
33 11
11
(4.137)
Aceste elemente se pot calcula uşor dacă sunt definite corect
condiţiile de contur legate de deplasări (variabile principale) respectiv de
încărcări (variabile secundare). Astfel, pentru o problemă plană de
elasticitate având definite condiţiile de contur în nodurile situate pe frontiera
domeniului, putem avea următoarele cazuri:
1. deplasările u şi v sunt specificate (forţele t
x
şi t
y
sunt necunoscute);
2. deplasarea u şi forţa t
y
sunt specificate (deplasarea v şi forţa t
x
sunt
necunoscute);
3. deplasarea v şi forţa t
x
sunt specificate (deplasarea u şi forţa t
y
sunt
necunoscute);
4. când forţele t
x
şi t
y
sunt specificate (deplasările u şi v sunt necunoscute).

4.12.3. Încovoierea plăcii plane
Ca o extindere a problemei plane prezentate se consideră problema
încovoierii unei plăci plane de grosime constantă foarte mică cu sarcini
aplicate transversal pe suprafaţa ei (fig. 4.28.a).
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 226









Ecuaţiile cu derivate parţiale care caracterizează această problemă sunt:
0
0
0
55 22 12 33
44 33 12 11
55 44
·

,
`

.
|


+ −

,
`

.
|


+




+

,
`

.
|


+




·
,
`

.
|


+ −

,
`

.
|


+




+

,
`

.
|


+




· +

,
`

.
|


+


+
,
`

.
|


+


y
w
S D
y
S
D
x
S
D
y x
S
y
S
x
D
x
w
S D
x
S
y
S
y
D
y
S
D
x
S
D
x
q
y
w
S
y
D
x
w
S
x
D
y
y
x
y
x
x
y
x
y
x
y x
(4.138)
unde s-au făcut următoarele notaţii:
1
2
12 21
3
12
33 11 21 22 12 12
1
11 2
22
21 12
3
1
11 23 55 13 44
12
1 12
E
E
;
h G
D ; D D D
;
E
D E
D ;
) (
h E
D ; hk G D ; hk G D
ν · ν · ν · ν ·
·
ν ν −
· · ·

Semnificaţia notaţiilor în ecuaţiile de mai sus este următoarea:

!"w este deformaţia transversală a plăcii (după Oz)
!"S
x
şi S
y
rotirile după axa Ox respectiv Oy
!"E
1
, E
2
- modulele de elasticitate longitudinale după direcţia Ox şi Oy;
!"
21 12
ν ν , - coeficienţii lui Poisson;
!"G
12
, G
13
, G
23
- modulele de elasticitate transversale în planele: x-y, x-z
şi respectiv y-z;
!"h - grosimea plăcii;
!"k - factorul de corecţie transversal (k=5/6)
b.
Fig. 4.28
q(x,y
)
x
z
y
h
M
xy

M
n

M
ns

Q
n

Q
y

M
y

M
x

M
xy

Q
x

z
x
y
a.
Elemente finite bidimensionale pentru calculul structurilor


227
Pentru formularea variaţională a problemei pentru un element
triunghiular (de domeniu Ω
e
) se înmulţesc ecuaţiile (4.128) cu funcţiile de
pondere Φ
i
(i=1,2, 3) şi se integrează pe domeniul Ω
e
elementului
triunghiular:
0
0
0
55 22 12 33 3
44 33 12 11 2
55 44 1
·
]
]
]
]

,
`

.
|


+ −

,
`

.
|


+




+

,
`

.
|


+




Φ
·
]
]
]
]

,
`

.
|


+ −

,
`

.
|


+




+

,
`

.
|


+




Φ
·
]
]
]

+

,
`

.
|


+


+
,
`

.
|


+


Φ






dxdy
y
w
S D
y
S
D
x
S
D
y x
S
y
S
x
D
dxdy
x
w
S D
x
S
y
S
y
D
y
S
D
x
S
D
x
dxdy q
y
w
S
y
D
x
w
S
x
D
e
e
e
y
y
x
y
x
x
y
x
y
x
y x

(4.139)
Integrând prin părţi şi aplicând teorema gradientului şi divergenţei se obţine:
ds n
y
S
D
x
S
D n
x
S
y
S
D
dxdy
y
w
S D
y
S
D
x
S
D
y x
S
y
S
x
D
ds n
x
S
y
S
D n
y
S
D
x
S
D
dxdy
x
w
S D
x
S
y
S
y
D
y
S
x
D
x
S
x
D
ds n
y
w
S D n
x
w
S D qdxdy
dxdy q
y
w
S
y
D
x
w
S
x
D
y
y
x
x
y
x
y
y
x
y
x
y
y
x
x
y
x
x
y
x
y
x
y y x x
y x
e
e
e
e
e e
e
]
]
]
]

,
`

.
|


+


+

,
`

.
|


+


Φ ·
·
]
]
]
]

,
`

.
|


+ Φ +

,
`

.
|


+



Φ ∂
+

,
`

.
|


+



Φ ∂
]
]
]
]

,
`

.
|


+


+

,
`

.
|


+


Φ ·
·
]
]
]
]

,
`

.
|


+ +

,
`

.
|


+



Φ ∂
+



Φ ∂
+



Φ ∂
]
]
]

,
`

.
|


+ +
,
`

.
|


+ Φ + Φ ·
·
]
]
]

+

,
`

.
|


+

Φ ∂
+
,
`

.
|


+

Φ ∂




∫ ∫

Γ

Γ

Γ Ω

22 12 33 3
3 55 22 12
3 3
33
33 12 11 2
44
2
33
2
12
2
11
55 44 1 1
1
55
1
44

(4.140)
Funcţiile de interpolare Φ
i
pot fi privite ca variaţii ale variabilelor
problemei: Φ
1
=δ w, Φ
2
=δ S
x
, respectiv Φ
3
=δ S
y
. Deci în forma variaţională
obţinută condiţiile de contur pe suprafeţele dreptunghiulare laterale ale
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 228
elementului finit constituie condiţiile la limită naturale pentru w, iar pentru
S
x
şi S
y
, condiţiile la limită esenţiale (fig. 4.28.b):

,
`

.
|


+ ·
,
`

.
|


+ ·

,
`

.
|


+


·


+


·


+


·
y
w
S D Q ;
x
w
S D Q
;
x
S
y
S
D M ;
y
S
D
x
S
D M ;
y
S
D
x
S
D M
y y x x
y
x
xy
y
x
y
y
x
x
55 44
33 22 12 12 11

(4.141)
Modelul cu elemente finite sub forma variaţională se obţine alegând
pentru cele trei soluţii următoarele funcţii de interpolare:

∑ ∑ ∑
· · ·
ψ · ψ · ψ ·
n
i
i yi y
n
i
i xi x
n
i
i i
S S ; S S ; w w
1 1 1
. (4.142)
Dacă se înlocuiesc aceste funcţii de interpolare în ecuaţiile (4.140) şi
se consideră funcţiile de pondere Φ
k

i
(k=1, 2, 3) se obţine:

[ ]{ ¦ [ ]{ ¦ [ ]{ ¦ { ¦
[ ]{ ¦ [ ]{ ¦ [ ]{ ¦ { ¦
[ ]{ ¦ [ ]{ ¦ [ ]{ ¦ { ¦
3 33 32 31
2 23 22 21
1 13 12 11
F S K S K w K
F S K S K w K
F S K S K w K
y x
y x
y x
· + +
· + +
· + +
(4.143)
Elementele matricelor [K] şi [F] se calculează astfel:
dxdy D
y y
D
x x
D K
dxdy
x y
D
y x
D K K
dxdy D
y y
D
x x
D K
dxdy
y
D K K
; dxdy
x
D K K
dxdy
y y
D
x x
D K
e
e
e
e
e
e
j i
j
i
j
i
ij
j
i
j
i
ij ij
j i
j
i
j
i
ij
j
i
ij ij
j
i
ij ij
j
i
j
i
ij











,
`

.
|
ψ ψ +

∂ψ

∂ψ
+

∂ψ

∂ψ
·

,
`

.
|

∂ψ

∂ψ
+

∂ψ

∂ψ
· ·

,
`

.
|
ψ ψ +

∂ψ

∂ψ
+

∂ψ

∂ψ
·
ψ

∂ψ
· ·
ψ

∂ψ
· ·

,
`

.
|

∂ψ

∂ψ
+

∂ψ

∂ψ
·
55 22 33
33
33 12
32 23
44 33 11
22
55
31 13
44
21 12
55 44
11
(4.144)
Elemente finite bidimensionale pentru calculul structurilor


229

; n M n M M ; ds M F
; n M n M M ; ds M F
; n Q n Q Q ; ds Q dxdy q F
y xy x xy ns i ns i
y xy x x n i n i
y y x x n i n i i
e
e
e e
+ · ψ ·
+ · ψ ·
+ · ψ + ψ ·


∫ ∫
Γ
Γ
Ω Γ
3
2
1
(4.145)
Ecuaţiile (4.143) se pot scrie sub forma condensată:

[ ] [ ] [ ]
[ ] [ ] [ ]
[ ] [ ] [ ]
{ ¦
{ ¦
{ ¦
{ ¦
{ ¦
{ ¦
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
'
¹
·
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]

3
3
1
33 32 31
23 22 21
13 12 11
F
F
F
S
S
w
K K K
K K K
K K K
y
x
(4.146)
Prima matrice din expresia (4.146) se numeşte matricea de rigiditate
a elementului şi este de ordinul 3n x 3n, unde n este numărul de noduri ale
elementului finit .


BIBLIOGRAFIE

1. Bathe, K. J., Willson, E. - Numerical Methods in Finite Element
Analysis, Prentince Hall Inc., New Jersey 1976.
2. Berbente, C., Zancu, S., Mitran, S., Pleter, O., Tătăranu, C - Metode
numerice de calcul şi aplicaţii, vol I, Ed. U. P. Bucureşti, 1992
3. Blumenfeld, M. - Introducere în metoda elementelor finite, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1995
4. Constantinescu, I.N., Munteanu, M., Golumbovici, D. - Calcule de
rezistenţă a structurilor de maşini şi utilaje, Editura Tehnică, Bucureşti
1984.
5. Constantinescu, I.N., Cizmaş, P., Ionescu, B. - Metoda elementelor
finite. Aplicaţii în mecanica solidului deformabil, Editura U.P.Bucureşti,
1991
6. Constantinescu, I.N., Gheorghiu, H., Hadar, A. - Methode des elements
finis. Cours et applications, Editura U.P.Bucureşti, 1993
7. Cuteanu, E., Marinov, R - Metoda elementelor finite în proiectarea
structurilor, Editura Facla, Timişoara, 1980
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 230
8. Demidovitch, B., Marinov, R - Elements de calcul numerique, Edition
Mir, Moscova, 1973
9. Desay, C. S., Abel, F. J. - Introduction to the Finite Element Method.
Van Nostrand Reinhold Company, New York, 1972
10. Gheorghiu, H., Hadar, A., Constantin, N. - Analiza structurilor din
materiale izotrope şi anizotrope, Editura Printech, Bucureşti 1998
11. Hadar, A. - Probleme locale la materiale compozite, Teza de doctorat,
U.P.Bucureşti 1997
12. Huges, T. J. R. - The Finite Element Method, Prentince Hall Inc., New
Jersey 1987.
13. Marin, C. - Contribuţii la studiul îmbinărilor suprafeţelor recipientelor
şi anvelopelor sub presiune în regimuri statice şi dinamice , Teza de
doctorat, U.P.B. 1999
14. Olariu, V., Brătianu, C. - Modelare numerică cu elemente finite, Editura
Tehnică, Bucureşti 1986
15. Pascariu, I. - Elemente finite. Concepte şi aplicaţii, Editura Militară,
Bucureşti, 1985
16. Reddy, J. N. - An introduction to the finite element method. Mc Graw
Inc. 1984
17. Washizu, K. - Variational Methods in Elasticity, Pergamon, Press,
1968
18. Zienkiewicz, O. C. - The Finite Element Method. Engineering Science,
McGraw-Hill Book Company (U.K) Limited, Maidenhead, Berkshire,
1977



Elemente finite tridimensioale pentru calculul structurilor


231


5

ELEMENTE FINITE TRIDIMENSIONALE
PENTRU CALCULUL STRUCTURILOR


5.1. Formularea variaţională a unei probleme
pentru cazul tridimensional
Principiile metodei elementelor finite pentru cazul tridimensional
sunt aceleaşi cu cele prezentate în cazul problemelor unidimensionale şi
bidimensionale. Spre exemplificare se consideră problema lui Poisson în trei
dimensiuni, caracterizată de ecuaţiile [1]:

2 1 1 1
1
3 2 1
Γ ·


+


+


Γ ·
Ω ·
,
`

.
|




,
`

.
|





,
`

.
|





pe , qˆ n
x
u
k n
x
u
k n
x
u
k
pe , uˆ u
pe , f
z
u
k
z y
u
k
y x
u
k
x
x x x
(5.1)
unde : k
i
= k
i
(x,y,z) şi f = f(x,y,z) sunt două funcţii date pe domeniul
tridimensional Ω depinzând de trei variabile independente;
uˆ şi qˆ sunt specificaţiile funcţiilor u şi q (primară şi secundară )
pe două porţiuni ale frontierei Γ
1
şi Γ
2
ale domeniului Ω;
Domeniul tridimensional Ω se discretizează în subdomenii mici Ω
e

(elementelor finite spaţiale) şi se scrie prima ecuaţie (5.1) a problemei
multiplicată cu o funcţie test v(x,y,z), apoi se integrează pe Ω
e
obţinându-se:



]
]
]


,
`

.
|




,
`

.
|





,
`

.
|




− ·
e
dxdydz f
z
u
k
z y
u
k
y x
u
k
x
v
3 2 1
0 . (5.2)
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 232
Dacă se aplică teorema gradientului şi divergenţei (integrala Green) se
obţine:

∫ ∫
Γ Ω

]
]
]






+




+




·
e e
vqds dxdydz vf
z
u
z
v
k
y
u
y
v
k
x
u
x
v
k
3 2 1
0 (5.3)
unde:
z y x
n
z
u
k n
y
u
k n
x
u
k q


+


+



3 2 1
iar ) n , n , n (
z y x
sunt proiecţiile
versorului normalei pe frontiera Γ
e
.
Soluţia aproximativă a ecuaţiei scrisă sub forma variaţională (5.3) este:

·
ψ ·
n
j
e
j j
) z , y , x ( u u
1
. (5.4)
Dacă se consideră ca funcţii test pe rând v(x,z,y)=ψ
i
, i=1, 2, ... n ,
ecuaţia (5.3) conduce la un sistem de ecuaţii care se scrie matricial:
[ ]{ ¦ { ¦ { ¦
e e e e
Q f u K + · , (5.5)
în care elementele matricelor : [ ]{ ¦{ ¦
e e e
Q , f , K se scriu:

∫ ∫

ψ · ψ ·
]
]
]


∂ψ

∂ψ
+

∂ψ

∂ψ
+

∂ψ

∂ψ
·

e
e
ds q Q ; dxdzydz f f
dxdydz
z z
k
y y
k
x x
k K
i
e
i i
e
i
j
i
j
i i i e
ij 3 2 1
(5.6)
Asamblarea, impunerea condiţiilor la limită şi rezolvarea ecuaţiilor
(inclusiv calculul integralelor prin cuadraturi) este complet analog celui
prezentat pentru cazul unidimensional şi bidimensional. Ceea ce este nou ]n
acest caz este forma şi geometria elementului finit tridimensional. În
calculul elementelor matricei [K] trebuie ca funcţiile de interpolare să fie
cel puţin liniare în x, y şi z.

5.2. Elemente finite tridimensionale în coordonate naturale
Se consideră în continuare cele mai simple două tipuri de elemente
finite tridimensionale liniare [2], [9]:
!"elementul tetraedric cu patru noduri (fig.5.1.a), pentru care funcţia
triliniară de aproximare se scrie :
u(x,y,z) = a
0
+ a
1
x + a
2
y + a
3
z. (5.7)
Elemente finite tridimensioale pentru calculul structurilor


233
!"elementul hexaedric cu opt noduri (fig.5.1.b), pentru care funcţia
triliniară de aproximare se scrie:
u(x,y,z) = a
0
+ a
1
x + a
2
y + a
3
z + a
4
xy + a
5
xz + a
6
xy + a
7
xyz. (5.8)










5.2.1. Funcţii de formă pentru elemente finite hexaedrice
izoparametrice în coordonate naturale
Funcţiile de interpolare Lagrange ) , , (
i
ζ η ξ Φ pentru elementele
hexaedrice izoparametrice cu 8 noduri (fig. 5.2) au expresiile:
( )( )( )
i i i i
) , , ( ζζ + ηη + ξξ + · ζ η ξ Φ 1 1 1
8
1
(5.9)
în care 1 t · ς η ξ
i i i
, , reprezintă coordonatele nodului corespunzător
funcţiei de interpolare faţă de sistemul de axe ξηζ O .
Avem următoarele opt funcţii de formă:

( )( )( )
( )( )( )
( )( )( )
( )( )( )
( )( )( )
( )( )( )
( )( )( )
( )( )( ) ¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
ζ + η − ξ − · Φ
ζ + η + ξ − · Φ
ζ + η + ξ + · Φ
ζ + η − ξ + · Φ
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
ζ − η − ξ − · Φ
ζ − η + ξ − · Φ
ζ − η + ξ + · Φ
ζ − η − ξ + · Φ
1 1 1
8
1
1 1 1
8
1
1 1 1
8
1
1 1 1
8
1
1 1 1
8
1
1 1 1
8
1
1 1 1
8
1
1 1 1
8
1
8
7
6
5
4
3
2
1
(5.10)
4
3
1
2
a.
8
7
5
6
4
3
1
2
b Fig. 5.1
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 234
Pentru calculul numeric al elementelor matricei [K] (5.6) se
utilizează ca şi în cazul bidimensional, elementele hexaedrice
izoparametrice a căror geometrie se defineşte cu ajutorul transformării de
coordonate naturale (x,y,z)→(ξ, η, ζ):




·
·
·
ζ η ξ Φ ·
ζ η ξ Φ ·
ζ η ξ Φ ·
8
1
8
1
8
1
i
i i
i
i i
i
i i
) , , ( z z
) , , ( y y
) , , ( x x
(5.11)
Relaţiile (5.11) transformă elementul hexaedric oarecare într-un cub
(fig. 5.2). Definirea matricei jacobian şi a regulilor de integrare prin
cuadraturi prezentate la capitolul III se pot extinde pentru cazul
tridimensional.











5.2.2. Funcţii de formă pentru elemente finite hexaedrice
cubice în coordonate naturale

Aceste funcţii de formă sunt funcţii de grad patru incomplete descrise
în coordonate naturale de un cub cu 20 de noduri (fig. 5.3). Pe cele 6 feţe
aceste funcţii se reduc la funcţii bidimensionale cubice. Pentru scrierea lor
Fig. 5.2
7 (-1, 1, 1)
η
ξ
ζ
5 (1, -1, 1)
6 (1, 1, 1)
8 (-1, -1, 1)
2 (1, 1, -1)
1 (1, -1, -1)
4 (-1, -1, -1)
3 (-1,1, -1)
O
Elemente finite tridimensioale pentru calculul structurilor


235
se folosesc funcţiile de interpolare de tip Serendip care sunt produse având
ca factori:
!"pentru cele 8 noduri din vârfurile cubului: ecuaţiile celor trei plane care
nu conţin nodul respectiv şi a planului ce trece prin cele trei noduri
adiacente:
( )( )( )( )
( )( )( )( )
( )( )( )( )
( )( )( )( ) ¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
− ζ − η − ξ − ζ − η − ξ − · Φ
− ζ − η + ξ − ζ − η + ξ − · Φ
− ζ − η + ξ ζ − η + ξ + · Φ
− ζ − η − ξ ζ − η − ξ + · Φ
2 1 1 1
8
1
2 1 1 1
8
1
2 1 1 1
8
1
2 1 1 1
8
1
4
3
2
1
(5.12)
( )( )( )( )
( )( )( )( )
( )( )( )( )
( )( )( )( ) ¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
− ζ + η − ξ − ζ + η − ξ − · Φ
− ζ + η + ξ − ζ + η + ξ − · Φ
− ζ + η + ξ ζ + η + ξ + · Φ
− ζ + η − ξ ζ + η − ξ + · Φ
2 1 1 1
8
1
2 1 1 1
8
1
2 1 1 1
8
1
2 1 1 1
8
1
8
7
6
5
(5.12’)










Fig. 5.3
7 (-1, 1, 1)
η
ξ
ζ
5 (1, -1, 1)
6 (1, 1, 1)
8 (-1, -1, 1)
2 (1, 1, -1)
1 (1, -1, -1)
4 (-1, -1, -1)
3 (-1,1, -1)
O
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 236
!"pentru nodurile mediane ecuaţiile celor patru plane care nu conţin
muchia pe care se află nodul respectiv:
( )( )( )( )
( )( )( )( )
( )( )( )( )
( )( )( )( ) ¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
ζ − η − ξ − ξ + · Φ
ζ − η + η − ξ − · Φ
ζ + ζ − η + ξ − · Φ
ζ − η + η − ξ + · Φ
1 1 1 1
4
1
1 1 1 1
4
1
1 1 1 1
4
1
1 1 1 1
4
1
12
11
10
9
(5.13)
( )( )( )( )
( )( )( )( )
( )( )( )( )
( )( )( )( ) ¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
ζ + ζ − η − ξ − · Φ
ζ + ζ − η + ξ − · Φ
ζ + ζ − η + ξ + · Φ
ζ + ζ − η − ξ + · Φ
1 1 1 1
4
1
1 1 1 1
4
1
1 1 1 1
4
1
1 1 1 1
4
1
16
15
14
13
(5.13’)
( )( )( )( )
( )( )( )( )
( )( )( )( )
( )( )( )( ) ¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
ζ + η − ξ − ξ + · Φ
ζ + η + η − ξ − · Φ
ζ + η + ξ − ξ + · Φ
ζ + η + η − ξ + · Φ
1 1 1 1
4
1
1 1 1 1
4
1
1 1 1 1
4
1
1 1 1 1
4
1
20
19
18
17
(5.13”)

5.2.3. Coordonate naturale pentru elemente finite tetraedrice

Pentru elementele tetraedrice se folosesc coordonatele L- naturale de
volum care ca şi în cazul bidimensional, reprezintă raportul dintre volumul
tetraedrului având ca vârf puntul P(x,y,z) şi ca bază, una din feţele
tetraedrului. Deci coordonatele adimensionale de volum L
1
, L
2
, L
3
, L
4
sunt
legate de coordonatele sistemului global (Oxzy) prin relaţiile [3]:
Elemente finite tridimensioale pentru calculul structurilor


237
z z L z L z L z L
y y L y L y L y L
x x L x L x L x L
· + + +
· + + +
· + + +
4 4 3 3 2 2 1 1
4 4 3 3 2 2 1 1
4 4 3 3 2 2 1 1
(5.14)
Aceste coordonate nu sunt independente întrucât între ele există relaţia
de legătură:
L
1
+ L
2
+ L
3
+ L
4
=1 (5.15)
Coordonatele naturale L
1
, L
2
, L
3
, L
4
se exprimă în funcţie de
coordonatele sistemului global (Oxyz) cu ajutorul relaţiilor:
( ) 4 3 2 1
6
1
, , , i , z d y c x b a
V
L
i i i i i
· + + + · (5.16)
în care V este volumul tetraedrului definit prin punctele (x
i
, y
i
, z
i
), i=1,2,3,4,
iar coeficienţii a
i
, b
i
, c
i
, d
i
au expresiile (pentru i=1):

1
1
1
1
1
1
1
1
1
4 4
3 3
2 2
1
4 4
3 3
2 2
1
4 4
3 3
2 2
1
4 4 4
3 3 3
2 2 2
1
y x
y x
y x
d ,
z x
z x
z x
c
z y
z y
z y
b ,
z y x
z y x
z y x
a
− · − ·
− · ·
(5.17)
Ceilalţi coeficienţi (pentru i=2,3,4) se obţin din relaţia (5.17) prin
permutări circulare.









(1,0,0,0)
3
P
2
(0,0,1,0)
(0,1,0,0)
4
(0,0,0,1)
Fig. 5.3
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 238
5.3. Matricea de rigiditate în coordonate naturale

Deformaţiile şi tensiunile pe domeniul elementului finit se obţin din
vectorul câmpului deplasărilor { ¦ ∆ cu ajutorul relaţiei:
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
'
¹

]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]



















·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
γ
γ
γ
ε
ε
ε
w
v
u
x z
y z
x y
z
y
x
x
x
x
x
x
x
0
0
0
0 0
0 0
0 0
(5.18)
care se mai scrie concentrat:
{ ¦ [ ]{ ¦ ∆ · ε * B (5.19)
unde: { ¦ ε este vectorul deformaţiilor specifice,
[ ] * B - matrice operator diferenţial liniar (matricea derivatelor
funcţiilor de formă)
{ ¦ ∆ - vectorul deplasărilor
Înlocuind vectorul câmpului deplasărilor { ¦ ∆ în funcţie de vectorul
coordonatelor generalizate { ¦ α şi apoi în funcţie de vectorul deplasărilor
nodale ale elementului { ¦
e
n
δ se obţine succesiv:
{ ¦ [ ]{ ¦ α Φ · ∆ respectiv { ¦ [ ]{ ¦ α · δ A
e
n
(5.20)
în care:
[ ] Φ este matricea care cuprinde elemente din tetraedrul lui Pascal
corespunzătoare polinomului de interpolare ales;
[ ] A - matricea care cuprinde o parte din elementele matricei corespunzători
fiecărui nod în parte, scrişi în altă ordine.

Elemente finite tridimensioale pentru calculul structurilor


239
Din relaţia (5.20) rezultă:
{ ¦ [ ][ ] { ¦ [ ]{ ¦
e
n
e
n
N A δ · δ Φ · ∆
−1
, (5.21)
unde: [ ] N este matricea funcţiilor de formă, numită astfel deoarece arată
modul de variaţie a deplasărilor din interiorul elementului în funcţie de
deplasările nodurilor.
Deoarece matricea [ ] A ar putea deveni singulară ne mai putând fi
inversată, s-a recurs la un nou mod de obţinere a polinoamelor de interpolare
prin introducerea elementelor izoparametrice în coordonate naturale,
caracterizate de un sistem propriu de referinţă aşa cum s-a prezentat la
paragraful 5.2.
Înlocuind vectorul deplasărilor { ¦ ∆ dat de relaţia (5.21) în relaţia
(5.19) se obţine vectorul deformaţiilor specifice în funcţie de vectorul
deplasărilor nodale ale elementului:
{ ¦ [ ][ ]{ ¦ [ ]{ ¦
e
n
e
n
B N * B δ · δ · ε . (5.22)
Se exprimă sub formă matricială legea lui Hooke generalizată:
( )( )
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
γ
γ
γ
ε
ε
ε
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]

η
η
η
ν − ν ν
ν ν − ν
ν ν ν −
ν − ν +
·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
τ
τ
τ
σ
σ
σ
zx
yz
xy
x
x
x
zx
yz
xy
x
x
x
E
0 0 0 0 0
0 0 0 0 0
0 0 0 0 0
0 0 0 1
0 0 0 1
0 0 0 1
2 1 1
(5.23)
unde:
2
2 1 ν −
· η , sau sub formă concentrată:
{ ¦ [ ]{ ¦ ε · σ D . (5.24)
Dacă se ţine seama şi de tensiunile şi deformaţiile iniţiale (termice,
remanente, etc) , relaţia (5.24) se scrie:
{ ¦ [ ] { ¦ { ¦ ( ) { ¦
0 0
σ + ε − ε · σ D , (5.25)
unde: { ¦
0
ε este vectorul deformaţiilor specifice iniţiale;
{ ¦
0
σ vectorul tensiunilor iniţiale.
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 240
Vectorul forţelor care acţionează asupra elementului în cazul cel mai
general se scrie:
{ ¦ { ¦ [ ] [ ]{ ¦ [ ] { ¦
[ ] { ¦ [ ] { ¦dS S N dV f N
dV B dV D B Q F
e
T
e
T
V
T
V
T
V
e e
e e
e e
∫ ∫
∫ ∫
Γ
+ +
+ σ − ε + ·
0 0
(5.26)
unde: { ¦
e
Q este vectorul forţelor concentrate în nodurile elementului;
{ ¦
e
f - vectorul intensităţii forţelor volumice aplicate;
{ ¦
e
S - vectorul forţelor de suprafaţă aplicate.
Pentru deducerea formei matricei de rigiditate generale în cazul
elementelor finite tridimensionale se mai utilizează metoda directă a
deplasărilor virtuale care se bazează pe principiul lucrului mecanic virtual,
care afirmă egalitatea dintre lucrul mecanic al forţelor exterioare şi energia
potenţială de deformaţie elastică a elementului în condiţiile în care se
impun nodurilor un set de deplasări virtuale compatibile cu legăturile.
Aceste deplasări virtuale induc în interiorul elementului un câmp de
deformaţii virtuale:
{ ¦ [ ] ( ) { ¦
e
n
B δ δ · δε , (5.27)
unde: { ¦ δε este vectorul deformaţiilor specifice virtuale
( ) { ¦
e
n
δ δ - vectorul deplasărilor nodale virtuale ale elementului.
Ecuaţia care exprimă principiul lucrului mecanic virtual pentru un
element este:
[ ] { ¦ ( ) { ¦ { ¦ ( ) { ¦ [ ] { ¦ ( ) { ¦ { ¦
e
T
e
n
T
V
T
e
n
e
T
e
n
T
V
F dV B sau F dV
e e
δ δ · σ δ δ δ δ · σ δε
∫ ∫
(5.28)
Egalitatea fiind valabilă pentru un set arbitrar de deplasări virtuale
atunci rezultă egalitatea:
[ ] { ¦ { ¦
e
T
V
F dV B
e
· σ

(5.29)
Ţinând seama de relaţiile (5.18) şi (5.20) relaţia (5.25) se scrie:
[ ] [ ][ ] { ¦ { ¦
e e
n
T
V
F dV B D B
e
· δ

,
`

.
|

. (5.30)
Integrala din paranteză este o matrice simetrică deoarece provine de
la o matrice simetrică [D] care se înmulţeşte la dreapta cu matricea [B] şi
Elemente finite tridimensioale pentru calculul structurilor


241
respectiv la stânga cu transpusa ei [B]
T
şi reprezintă tocmai matricea de
rigiditate a elementului, deoarece exprimă legătura dintre deplasările nodale
ale elementului şi forţele care acţionează asupra lui:
[ ] [ ] [ ][ ]dV B D B K
T
V
e
e

· (5.31)
Deci relaţia 5.29 se scrie:
[ ]{ ¦ { ¦
e e
n
e
F K · δ (5.32)
În cazul folosirii coordonatelor naturale în obţinerea matricelor [B] şi
[K
e
] apare problema exprimării derivatelor parţiale ale funcţiilor de formă în
raport cu coordonatele carteziene ale sistemului de referinţă Oxyz în funcţie
de derivatelor parţiale ale funcţiilor de formă în raport cu coordonatele
naturale. În cazul elementelor izoparametrice relaţiile
( ) ( ) ( ) z , y , x ; z , y , x ; z , y , x ζ · ζ η · η ξ · ξ se scriu mai uşor, prin urmare se
poate exprima transformarea inversă din coordonatele naturale în coordonate
carteziene pentru funcţiile de formă din expresia matricei [B] cu ajutorul
matricei Jacobian [J]:
[ ]
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹






·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹






]
]
]
]
]
]
]
]

ζ ∂

ζ ∂

ζ ∂

η ∂

η ∂

η ∂

ξ ∂

ξ ∂

ξ ∂

·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
ζ ∂

η ∂

ξ ∂

z
N
y
N
x
N
J
z
N
y
N
x
N
z y x
z y x
z y x
N
N
N
(5.33)
Pentru calculul elementelor matricei de rigiditate trebuie să se ţină
seama de relaţia:
[ ] ζ ⋅ η ⋅ ξ ⋅ · ⋅ ⋅ · d d d J det dz dy dx dV . (5.34)

5.4. Asamblarea ecuaţiilor matriceale ale elementelor
şi obţinerea ecuaţiei matriceale globale a structurii
Asamblarea ecuaţiilor matriceale scrise pentru fiecare element se
bazează pe proprietatea integralelor definite pe un domeniu de a fi egale cu
suma integralelor aceloraşi funcţii definite pe un număr de subdomenii ale
domeniului considerat. În cazul de faţă aceste subdomenii sunt elementele
finite în care s-a discretizat structura. Pentru a putea face această operaţie
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 242
este necesară transcrierea relaţiilor (5.32) din coordonatele deplasărilor
elementului { ¦
e
n
δ în coordonatele deplasărilor generalizate { ¦
n
δ . Evident
matricea [K
e
] şi vectorul forţelor nodale { ¦
e
F se modifică corespunzător.
Prin însumarea relaţiilor matriciale se obţine relaţia matriceală globală:
[ ]{ ¦ { ¦ F K
n
· δ (5.35)
în care: [ ] K este matricea globală de rigiditate a structurii;
{ ¦
n
δ - vectorul deplasărilor generalizate ale elementului;
{ ¦ F - vectorul forţelor exterioare ce acţionează pe direcţia
deplasărilor generalizate sau gradelor de libertate permise de fiecare nod.
Pentru asamblarea matricelor de rigiditate este necesar să fie
îndeplinită condiţia de compatibilitate a elementelor în noduri: în nodurile
comune numărul şi valorile deplasărilor generalizate trebuie să fie identice.
Astfel, matricele corespunzătoare diferitelor elemente ale structurii
se pot asambla chiar dacă au fost utilizate elemente de tipuri diferite. Acest
lucru este posibil numai dacă s-au folosit sisteme de referinţă locale paralele
cu sistemul de referinţă global pentru scrierea matricelor de rigiditate ale
elementelor. În caz contrar trebuie făcută rotirea matricelor la trecerea de la
sistemul local la cel global. Elementele acestor matrice sunt plasate în
matricea globală în locaţii ce corespund coincidenţei dintre gradele de
libertate ale elementului şi cele ale ansamblului structurii.
Deoarece gradele de libertate ale structurii sunt permise în nodurile
ei, o numerotare raţională a acestora permite obţinerea unei matrice de
rigiditate globale de tip bandă, simetrică, cu o lăţime cât mai mică în
vederea realizării unei viteze cât mai mari în rezolvarea sistemului de ecuaţii
obţinut. Matricea de rigiditate obţinută este singulară dacă nu se impun
condiţiile la limită sau de rezemare pentru structura globală. Impunerea
acestor condiţii echivalează cu anularea şi (sau) precizarea valorilor
deplasărilor generalizate în nodurile corespunzătoare acestor rezemări. Dacă
aceste condiţii la limită înseamnă anularea deplasărilor generalizate, se
elimină liniile /coloanele din matricea de rigiditate globală corespunzătoare
acestor deplasări, obţinându-se o matrice nesingulară, care poate fi rezolvată
folosind metodele numerice cunoscute:
[ ]{ ¦ { ¦ * F * K
*
n
· δ (5.36)
Dintre metodele folosite pentru rezolvarea sistemului de ecuaţii
(5.36) amintim: metoda condensării statice sau a eliminării nodurilor
Elemente finite tridimensioale pentru calculul structurilor


243
interioare, metoda rezolvării parţiale sau a substructurării, metoda frontală
aplicând metoda de eliminare a lui Gauss.
Cu ajutorul deplasărilor generalizate obţinute după rezolvarea
sistemului (5.32) se pot calcula deformaţiile specifice şi tensiunile pentru
fiecare element (local: în fiecare nod, în centrele feţelor sau în centrul
elementului) folosind ecuaţiile teoriei elasticităţii prezentate la începutul
paragrafului, tensiunile principale conform unei teorii de rezistenţă şi
direcţiile principale corespunzătoare, etc.


BIBLOGRAFIE

1. Reddy, J. N. - An introduction to the finite element method. Mc Graw
Inc. 1984
2. Blumenfeld, M. - Introducere în metoda elementelor finite, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1995
3. Constantinescu, I.N., Cizmaş, P., Ionescu, B. - Metoda elementelor
finite. Aplicaţii în mecanica solidului deformabil, Editura U.P.Bucureşti,
1991
4. Constantinescu, I.N.,Gheorghiu, H., Hadar, - A Methode des elements
finis. Cours et applications, Editura U.P.Bucureşti, 1993
5. Cuteanu, E., Marinov, R. - Metoda elementelor finite în proiectarea
structurilor, Editura Facla, Timişoara, 1980
6. Gheorghiu, H., Hadar, A., Constantin, N. - Analiza structurilor din
materiale izotrope şi anizotrope, Editura Printech, Bucureşti 1998
7. Hadar, A. - Probleme locale la materiale compozite, Teza de doctorat,
U.P.Bucureşti 1997
8. Olariu, V., Brătianu, C. - Modelare numerică cu elemente finite, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1986
9. Pascariu, I. - Elemente finite. Concepte şi aplicaţii, Editura Militară,
Bucureşti 1985
10. Zienkiewicz, O. C. - The Finite Element Method. Engineering Science,
McGraw-Hill Book Company (U.K) Limited, Berkshire, 1977

Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 244


6

METODE DE ANALIZĂ A SISTEMELOR
CU COMPORTAMENT NELINIAR


Analiza răspunsului unei structuri de rezistenţă la acţiunile exterioare
implică exprimarea formei matematice a fenomenului fizic. Acceptând
neglijarea efectelor unora din parametri care caracterizează fenomenul fizic,
numeroase probleme au fost rezolvate, cu bune rezultate, cu ajutorul formei
liniare. Ipotezele care generează această formă sunt:
- relaţiile dintre tensiuni şi deformaţii specifice sunt liniare;
- deformaţiile specifice şi deplasările sunt mici.
Ca urmare a acceptării acestor condiţii, dependenţa dintre sarcini şi
deplasări este liniară, ecuaţiile de echilibru sunt aceleaşi pentru sistemul
nedeformat, cât şi pentru cel deformat iar principiul suprapunerii efectelor
poate fi aplicat. Considerate ca ideale, aceste ipoteze nu sunt respectate în
totalitate de fenomenele reale, însă pot fi acceptate dacă erorile pe care le
introduc sunt relativ mici faţă de soluţia exactă a problemei. Dacă însă
abaterea de la aceste condiţii este importantă, nu mai este posibilă o
abordare liniară a problemei, aceasta devenind neliniară. În calculul
structurilor, problemele neliniare pot fi grupate în funcţie de ipotezele pe
care nu le îndeplinesc:
Sisteme cu neliniaritate fizică (de material). Aceste probleme apar
la structuri din materiale la care pe curba caracteristică nu există porţiune
liniară (materiale plastice, materiale compozite, unele aliaje neferoase, fonta
etc.). Ele pot apărea şi la materiale care respectă legea lui Hooke, dacă
solicitarea în anumite puncte ale structurii depăşeşte limita de curgere, fără
ca aceasta să conducă la pierderea capacităţii portante a structurii.
Admiţând că deplasările sunt mici, ecuaţiile de echilibru se exprimă
în raport cu forma iniţială a structurii, rigiditatea depinzând de nivelul
eforturilor.
Metode de analiză a sistemelor cu comportament neliniar


245
Sisteme cu neliniaritate geometrică. În cazul structurilor cu
liniaritate de material, apariţia unor deformaţii mari conduce la neliniaritatea
relaţiilor dintre deformaţii specifice şi deplasări precum şi a celor dintre
sarcini şi deplasări.
Ecuaţiile de echilibru nu mai pot fi aplicate la forma deformată a
sistemului. În figura 6.1 este exemplificat efectul deformaţiilor mari în
scrierea ecuaţiilor de echilibru.
Momentul încovoietor în secţiunea curentă este M(x) = - Px, dacă
deplasarea u este neglijabilă. Acelaşi moment are expresia M(x) = - P(x - u),
când deplasarea u are valori importante.







Sisteme cu neliniaritate generală. În această categorie intră
structurile din materiale neliniare, la care în urma solicitărilor exterioare au
apărut deformaţii mari.

6.1. Metode de rezolvare a sistemelor
cu comportament neliniar
Rezolvarea problemelor neliniare ale mecanicii solidului deformabil
şi ale mecanicii structurilor poate fi efectuată cu ajutorul unei mari varietăţi
de metode de calcul. Dintre acestea, metodele directe şi metodele indirecte
sunt cele mai des folosite.
Metodele directe de calcul sunt analitice şi numerice. Acestea sunt
elaborate pentru o gamă restrânsă de probleme, în general simple şi pot fi
exacte sau aproximative. Metodele directe se bazează pe ipoteze specifice,
restrictive, impuse în funcţie de tipul problemei abordate. De aceea,
metodele directe au o aplicabilitate limitată.
Metodele indirecte de calcul sunt metode numerice ce tratează o
problemă neliniară ca o succesiune de probleme liniare. Numărul
Fig. 6.1
P
x-u
u
w
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 246
problemelor liniare cu ajutorul cărora este aproximată problema neliniară
poate fi oricât de mare. Aceste metode se bazează pe aproximarea curbei
caracteristice neliniare a materialului structurii, cu segmente de dreaptă
(legea lui Hooke pe porţiuni), numărul porţiunilor fiind stabilit în funcţie de
precizia impusă în rezolvarea problemei. Metodele indirecte s-au dovedit
eficace pentru rezolvarea oricărui tip de problemă neliniară.
Principalele avantaje ale metodelor indirecte sunt: generalitate,
simplitate, posibilitatea implementării pe calculator, posibilitatea evaluării
ordinului de mărime al erorii soluţiei obţinute etc. Volumul calculelor
necesare aplicării metodelor indirecte este foarte mare şi de aceea se impune
realizarea unor programe de calcul. Performanţele calculatoarelor
electronice au permis elaborarea unor programe complexe de calcul,
destinate analizei neliniare a structurilor, programe ce au la bază, cel mai
frecvent, metoda elementelor finite. De aceea metodele indirecte sunt
utilizate tot mai frecvent în ultimul timp. În continuare sunt prezentate cele
mai folosite tehnici de calcul neliniar .

6.1.1 Metoda tensiunii iniţiale
În această metodă, pentru o problemă liniară, tensiunile sunt
determinate ţinând seama şi de deformaţiile specifice iniţiale, care pot să
apară datorită variaţiilor de temperatură, a fluajului etc.
Ţinând seama numai de deformaţiile specifice iniţiale, relaţia (5.21)
devine [1], [2], [13], [14]:
{ ¦ [ ]{ ¦ [ ]{ ¦ { ¦ ( )
0
ε − ε · ε · σ D D
c
(6.1)
unde: { ¦ σ reprezintă vectorul tensiunilor,
[D] matricea de elasticitate
{ ¦
c
ε vectorul deformaţiilor specifice efective
{ ¦
0
ε vectorul deformaţiilor specifice iniţiale.
Energia potenţială totală de deformaţie devine:
{ ¦ [ ]{ ¦ { ¦ [ ]{ ¦ { ¦ [ ]{ ¦dV D dV D dV D U
T
v
T
v
T
v
0 0 0
2
1
2
1
ε ε + ε ε − ε ε ·
∫ ∫ ∫
(6.2)
În urma scrierii ecuaţiilor de echilibru se va constata apariţia unui
termen suplimentar {R
0
}, care reprezintă contribuţia deformaţiilor iniţiale,
termen numit şi sarcină de corecţie sau sarcină adiţională:
{R} + {R
0
} = [k] {u}. (6.3)
Metode de analiză a sistemelor cu comportament neliniar


247
Sarcina de corecţie are forma (vezi 5.22):
{ ¦ [ ] [ ][ ]

ε ·
v
T
dV D B R
0 0
, (6.4)
unde [B] este matricea de transformare deplasări–deformaţii specifice,
numită şi matricea derivatelor funcţiilor de formă.

6.1.2 Metode incrementale
Sunt cunoscute şi sub denumirea de metode pas cu pas.
Se face ipoteza că, în relaţia:
{R} = [k] {u}, (6.5)
neliniaritatea este datorată matricei de rigiditate [k] a structurii, aceasta fiind
o funcţie neliniară de proprietăţile materialului, conţinute în matricea de
elasticitate [D ({σ})], variabilă cu tensiunea {σ}.
În figura 6.2, este reprezentată
relaţia neliniară dintre tensiuni şi
deformaţii specifice.
Potrivit acestor procedee, sarcina
{R} este împărţită în mai multe
sarcini mici numite şi creşteri.
Aceste creşteri (incremente) ale
sarcinii pot fi egale sau inegale de la
un pas la altul.
Sarcina se consideră crescătoare în
timp iar în cursul aplicării fiecărui
increment se presupune că ecuaţiile
sunt liniare.
Ca urmare, matricea de rigiditate a unui element (deci şi cea a întregii
structuri) se consideră constantă în decursul unui pas, putând fi diferită de la
un pas la altul.
Unei creşteri a sarcinii îi va corespunde o creştere a deplasării {u}.
Creşterile parţiale ale deplasărilor se cumulează în vederea obţinerii
deplasării totale la sfârşitul fiecărui pas. Procedeul continuă până la
aplicarea întregii sarcini.
Metoda prezintă avantajul furnizării pas cu pas a unor informaţii
complete asupra procesului de deformare.
Fig. 6.2
ε εε ε
σ σσ σ
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 248
Ecuaţiile de echilibru necesare procedeelor incrementale vor lua în
consideraţie, atunci când este cazul, sarcinile şi deplasările iniţiale {R
0
},
respectiv {u
0
}. De obicei, vectorii {R
0
} şi {u
0
} sunt nuli, calculul pornind
din starea nedeformată a structurii.
Sarcina totală se împarte deci în m paşi, valoarea ei fiind:
{ ¦ { ¦ { ¦

·
∆ + ·
n
j
j
, R R R
1
0
(6.6)
unde ∆R
j
este un increment finit al sarcinii.
După pasul i sarcina devine:
{ ¦ { ¦ { ¦

·
∆ + ·
i
j
j i
, R R R
1
0
(6.7)
Similar poate fi scrisă deplasarea la pasul i:
{ ¦ { ¦ { ¦

·
∆ + ·
i
j
j i
. u u u
1
0
(6.8)
unde ∆u
j
este incrementul deplasării.
Calculul incrementului deplasării la pasul i se efectuează folosind
matricea de rigiditate de la sfârşitul pasului anterior, i – 1:
[k
i

-1
] {∆u
i
} = {∆R
i
}, i = 1, 2, 3, ... , m, (6.9)
unde:
[k
i -1
] = [k
i -1
({u
i -1
}, {R
i -1
})], (6.10)
iar [k
0
] este valoarea iniţială a matricei de rigiditate, în care constantele
materialului au fost obţinute folosind o porţiune a curbei caracteristice aflată
la începutul încărcării. În figura 6.3 este prezentată schema de calcul pentru
un procedeu incremental.
Procedeul este analog metodelor numerice folosite pentru integrarea
sistemelor de ecuaţii diferenţiale cu metoda Euler sau Runge – Kutta [1],
[4].
O variantă mai bună a metodelor incrementale are la bază schema
punctului median Runge – Kutta [4]. De această dată, la fiecare pas se
execută două cicluri de calcul.
Primul ciclu se efectuează cu jumătate din incrementul sarcinii
{∆R
i
}, rezultând un increment temporar al deplasărilor (notat cu {∆u*
i–1/2
}),
din [1]:
{ ¦{ ¦ { ¦ , / R * u k
i / i i
2
2 1 1
∆ · ∆
− −
(6.11)
Sunt calculate apoi deplasările în punctul median al incrementului:
{u*
i – 1/2
} = {u
i - 1
} + {∆u*
i – 1/2
}. (6.12)
Metode de analiză a sistemelor cu comportament neliniar


249












Al doilea ciclu constă din aplicarea întregului increment al sarcinii
{∆R
i
}, matricea de rigiditate (notată cu [k
i – 1/2
]) fiind cea corespunzătoare
deplasărilor intermediare {∆u*
i–1/2
}, obţinute după primul ciclu de calcule.
Deplasările corespunzătoare pasului i se obţin din rezolvarea sistemului:
[k
i–1/2
] {∆u
i
} = {∆R
i
}. (6.13)
Cu toate că volumul calculelor creşte considerabil, procedeul
incremental Runge – Kutta se foloseşte foarte mult datorită preciziei ridicate
a soluţiei.
6.1.3 Metode iterative
Potrivit acestor metode de calcul, structurile sunt încărcate cu întreaga
sarcină la fiecare iteraţie (pas).
Procedeul constă în stabilirea părţii din sarcina totală care nu satisface
ecuaţiile de echilibru, ecuaţii în care matricea de rigiditate are valoare
constantă, însă aproximativă, la fiecare iteraţie.
Sarcina astfel determinată este apoi folosită la iteraţia următoare
pentru a determina o creştere adiţională a deplasărilor.
Procedeul se repetă până la satisfacerea ecuaţiilor de echilibru.
Se poate spune că are loc o serie de corecţii succesive ale soluţiei,
până când, sub sarcină totală {R}, ecuaţiile de echilibru sunt verificate.
Fig. 6.3
u
R
u
i-1 u
i
R
i
R
i-1
∆R
i
Soluţia
exactă

Soluţia
incrementală

k
0
1
∆u
i
= R k
i



1
1

k
i-1
1
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 250
La pasul i al procesului iterativ, partea {R
i
} din sarcina totală care nu
verifică ecuaţiile de echilibru este [1]:
{R
i
} = {R} - {R
e, i - 1
}, (6.14)
unde {R
e, i - 1
} reprezintă sarcina aflată în echilibru după pasul anterior, i - 1.
Incrementul deplasărilor (corecţia) la acest pas se calculează
rezolvând sistemul [1], [4]:
[k (i)] {∆u
i
} = {R
i
}, (6.15)
unde [k(i)] reprezintă matricea de rigiditate a structurii la pasul i iar {∆u
i
}
corecţia deplasării corespunzătoare aceluiaşi pas.
Matricea [k(i)] are valoarea determinată la pasul anterior i –1, deci
[k(i)] = [k
i-1
], [k
0
] corespunzând stării iniţiale, în care deplasările sunt {u
0
}
iar încărcările {R
0
}. Deplasarea totală după iteraţia i este:
{ ¦ { ¦ { ¦

·
∆ + ·
i
j
j i
u u u
1
0
, (6.16)
{u
0
} fiind deplasarea iniţială a structurii.
Se determină în final sarcina {R
e, i
} necesară menţinerii deplasărilor
{u
i
} folosind pentru aceasta relaţia (6.4). Procedeul continuă până când
incrementele deplasărilor şi cele ale forţelor devin nule (sau suficient de
mici). În figura 6.4 este prezentată schema de bază a acestor procedee.
Alte variante de procedee iterative folosesc matricea de rigiditate [k
0
]
în toate iteraţiile, existând avantajul eliminării calculului matricei [k(i)] la
fiecare pas (fig. 6.5). Cu toate că numărul iteraţiilor creşte considerabil,
procedeul se aplică destul de des, deoarece în tot procesul de calcul se
foloseşte o singură matrice de rigiditate.










Fig. 6.4
u
R
u
1 u
2
R
2
R
e1
R
3
k
0
1
∆u
2

k
1
1
∆u
1

R
e2
R
e3
R
4
Fig. 6.5
R
u
1
1
k
0
1
k
0
u
2
u
3
u

Metode de analiză a sistemelor cu comportament neliniar


251
6.1.4 Metode mixte
Aceste metode impun efectuarea unui număr extrem de mare de
calcule dar au avantajul asigurării unei precizii foarte bune a soluţiei.
Procedeele mixte sunt de fapt combinaţii între cele iterative şi cele
incrementale. Sarcina se aplică incremental iar după fiecare increment sunt
efectuate iteraţii succesive. In acest mod erorile sunt micşorate la fiecare
pas. În figura 6.6 se prezintă o schemă de calcul ce are la bază procedeele
mixte.











6.1.5 Comparaţie între procedeele de calcul neliniar
al structurilor
Procedeele incrementale prezintă ca principal avantaj generalitatea
aplicării acestora în rezolvarea oricărui tip de problemă liniară. Ele asigură
rezultate intermediare cu ajutorul cărora poate fi descrisă complet
comportarea materialului sub sarcină.
Dezavantajele acestor procedee sunt: efort de calcul mai mare decât
în cazul procedeelor iterative şi dificultatea evaluării numărului de
incremente pentru care se obţine soluţia problemei cu o precizie impusă.
Procedeele iterative sunt mai simplu de utilizat şi de programat decât
cele incrementale.
Aceste procedee prezintă uneori dezavantajul neasigurării
convergenţei soluţiei către soluţia exactă. Spre deosebire de procedeele
Fig. 6.6
u
R
u
i-1
u
i u
i+1
∆R
i
∆R
i+1
R
i-1
R
i
R
i+1
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 252
incrementale, la cele iterative rezultatele sunt furnizate numai pentru sarcina
totală {R}. Combinând avantajele celor două procedee, metodele mixte sunt
folosite tot mai des în ultimul timp.
Indiferent de procedeul utilizat în rezolvarea unei probleme neliniare
este foarte importantă cunoaşterea curbei caracteristice a materialului
structurii sau legea constitutivă a acestuia, adică relaţia:
{σ} = [D({σ})] {ε}. (6.17)
De fiecare dată când se modifică matricea [k] se impune
determinarea caracteristicilor materialului, modificându-se astfel matricea
de elasticitate [D]. De aceea, curba caracteristică a materialului se
recomandă a fi determinată în condiţii cât mai apropiate de cele ale
solicitării reale.

6.2. Calculul structurilor cu neliniaritate fizică
Comportarea elasto-plastică a unui material este studiată ţinând
seamă de următoarele ipoteze [1], [10]:
!"materialul structurii prezintă neliniaritate fizică, adică “nu ascultă de
legea lui Hooke”;
!"din cauza solicitărilor exterioare apar deformaţii plastice;
!"deformaţiile (inclusiv cele plastice) şi deplasările sunt mici;
!"dimensiunile şi configuraţia geometrică a structurii nu se modifică,
deci ecuaţiile de echilibru rămân valabile atât pentru structura deformată,
cât şi pentru cea nedeformată;
!"nu mai poate fi aplicat principiul suprapunerii efectelor.

6.2.1. Comportarea elasto-plastică a unui material
În figura 6.7 este prezentată curba caracteristică a unui material
izotrop, cu comportare neliniară, determinată în urma unei solicitări de
întindere monoaxială.
Modulul de elasticitate longitudinal al materialului într-un punct P al
curbei σ - ε este definit ca panta tangentei la curbă, dusă în punctul
considerat. El mai este cunoscut şi sub denumirea de “modul tangent“ şi îl
vom nota cu E
tP
. Valoarea sa în punctul P va fi deci [5], [7]:
E
tP
= dσ/dε |
P
. (6.18)

O valoare aproximativă a acestui modul se obţine folosind expresia:
E
t
= ∆σ/∆ε . (6.19)
Metode de analiză a sistemelor cu comportament neliniar


253
Potrivit relaţiei (6.19) valoarea modulului de elasticitate din punctul P este
panta dreptei dusă cu linie întreruptă în figura 6.7.
Modulul de elasticitate mai poate fi definit şi în funcţie de valorile totale ale
lui σ şi ε. Se obţine astfel “modulul secant” dat de expresia:
E
sP
= σ/ε |
P
. (6.20)
În urma determinării experimentale
a deformaţiilor specifice
transversale ε
t
se poate afla
coeficientul de contracţie
transversală (coeficientul lui
Poisson):
ν = - dε
t
/dε =- ∆ε
t
/∆ε . (6.21)
Matricea de rigiditate a unui
element finit al cărui material are o
comportare neliniară este de forma
[1], [5]:
[ ] [ ] ( ) [ ][ ] , dV B } { D B k
V
T

σ · (6.22)
în care matricea de elasticitate [D] este de această dată variabilă.
În cazul apariţiei deformaţiilor plastice, deformaţia totală a
materialului este suma deformaţiilor elastice {ε
e
}şi a celor plastice {ε
p
} [1]:
{ε} = {ε
e
} + {ε
p
} . (6.23)
În cazul unui procedeu incremental de aplicare a încărcării, relaţia
(6.23) devine [1]:
{dε} = {dε
e
} + {dε
p
} . (6.24)
Trebuie menţionat faptul că incrementul deformaţiei plastice {dε
p
}
depinde de starea curentă de tensiune {σ}, de incrementul deformaţiei {dε}
şi de cel al tensiunii {dσ}:
{dε
p
} = {dε
p
} ({σ}, {dε}, {dσ}) . (6.25)
În cazul unei comportări elastice a materialului este valabilă relaţia [4]:
{dε
e
} = [D
e
]
-1
{dσ} . (6.26)
În continuare, folosind (6.24) se obţine:
{dσ} = [D
e
] ({dε} - {dε
p
} (6.27)
Fig. 6.7
∆ε
v

∆σ

1

σ

σ

ε
v

ε
sP

ε
tP

P
∆ε

1
ε
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 254
Concentrat, relaţia (6.27) se scrie:
{dσ} = [D
ep
] {dε}, (6.28)
unde [D
ep
] reprezintă matricea de rigiditate a elementului cu comportare
elasto-plastică a materialului, dată de relaţia [1], [4]:
[D
ep
] = [D
e
] - [D
p
] . (6.29)
Relaţia (6.29) arată că apariţia deformaţiilor plastice conduce la
micşorarea capacităţii portante a structurii, deoarece se micşorează valorile
elementelor din componenţa matricei elementului cu comportare elastică.
Matricea elementului cu comportare elasto-plastică este obţinută cu
ajutorul matricei elementului cu comportare plastică [D
p
]. Această ultimă
matrice se determină pe baza criteriului de plasticitate al lui Mises şi a
ecuaţiilor Prandtl-Reuss, forma ei fiind prezentată în lucrarea [1].

6.2.2. Procedeul incremental în studiul comportării
elasto-plastice a structurilor

Legea constitutivă a unui material aflat în domeniul elasto-plastic
(dependenţa σ - ε) are forma [1]:
{σ} = [D
ep
]{ ε} , (6.30)
în care matricea elasto-plastică [D
ep
] este variabilă şi se calculează pentru
fiecare increment al sarcinii.
Calculul matricei elementului cu comportare elasto-plastică se
efectuează la sfârşitul fiecărui increment în vederea utilizării acesteia în
incrementul următor.
Pentru fiecare matrice [D
ep
] se determină matricea de rigiditate a
unui element finit, folosind relaţia [1], [2], [13], [14]:
[ ] [ ] [ ][ ] . dV B D B k
ep
T
V

· (6.31)
Procedeul prezintă dezavantajul calculării matricelor elementului cu
comportare elasto-plastice şi a celor de rigiditate pentru fiecare increment.
Pentru stabilirea numărului de incremente necesare obţinerii unei
soluţii cât mai precise se alege la început un număr redus de incremente, se
determină soluţia, după care numărul incrementelor este mărit. Se compară
cele două soluţii obţinute iar în funcţie de rezultate se măreşte sau nu
numărul de incremente.
Metode de analiză a sistemelor cu comportament neliniar


255
6.2.3 Procedeul iterativ în studiul comportării
elasto-plastice a structurilor
Procedeul iterativ se utilizează de obicei cu teoria deformaţiilor
plastice. Întrucât matricea de rigiditate a structurii se modifică după fiecare
pas, se impune determinarea matricelor de rigiditate ale elementelor finite
din componenţa modelului de calcul, de asemenea după fiecare pas. In
calcule va fi folosit modulul de elasticitate secant, E
sP
. La fiecare iteraţie se
aplică sarcina totală {R}, deci:
{R} = [k
i
] {u
i
}, (6.32)
Procesul iterativ se repetă până
când corecţiile deplasărilor
devin nesemnificative.
Fiecare pas realizează de fapt un
calcul liniar al structurii supuse
întregii sarcini, deşi se foloseşte
o relaţie neliniară pentru
calculul modulului secant.
Acest procedeu duce la
modificări neînsemnate ale
unor programe cu elemente
finite sau cu metoda deplasărilor, elaborate în vederea analizei structurilor
aflate în domeniul liniar elastic, modificări necesare obţinerii unor programe
destinate analizei neliniare a structurilor [6], [7], [8], [12].
Schema de calcul a acestui procedeu este prezentată în figura 6.8.

6.2.4. Procedeul tensiunii iniţiale aplicat în studiul
comportării elasto-plastice a structurilor

Este o alternativă a procedeului deformaţiei iniţiale prezentat în
lucrările [1], [13], [14], care nu asigură convergenţa soluţiei în cazul
deplasărilor plastice mari.
Procedeul se aplică în cazul unei comportări ideal plastice a
materialului, cum este cazul unui oţel cu conţinut mic de carbon, la care
palierul de curgere este mare. In aceste condiţii o creştere a deformaţiei duce
la o valoare unică a tensiunii (fig. 6.9).
Fig. 6.8
u
R
u
1 u
2
1
k
1
1
k
2
u
4
u
3
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 256
Procedeul are la bază metoda mixtă potrivit căreia matricea de
rigiditate a unui element finit este modificată pentru fiecare increment, dar
rămâne aceeaşi pentru toate iteraţiile realizate la acelaşi increment.
Pentru un increment i al sarcinii şi
pentru un ciclu j al iteraţiei din cadrul
incrementului i, vom avea [1], [4]:
[k] {∆u
i
(j)
} = {∆R
i
} + {∆R
c, i
(j)
},
j = 0, 1, 2, … , n (6.33)
în care {∆R
c, i
(0)

} = {0}.
Pentru iteraţia j=0 se aplică
sarcina {∆R
i
} şi se determină creşterile
deplasărilor {∆u
i
(j)
}, ale deformaţiilor
specifice {∆ε
i
(j)
} şi ale tensiunilor
{∆σ
i
(j)
}.
Datorită neliniarităţii materialului incrementul (creşterea) tensiunii nu
va fi cel corect, necesar realizării echilibrului sarcinilor {∆R
i
}. Dacă se
notează cu {∆σ
c, i
} incrementul corect, diferenţa dintre tensiunea calculată şi
cea corectă va fi interpretată ca “tensiune iniţială” şi va fi folosită pentru
calculul sarcinii de corecţie [1]:
{ ¦ [ ] { ¦ { ¦ ( ) . dV B R
i , c
) j (
i
T
v
) j (
i , c
σ ∆ − σ ∆ · ∆

+1
(6.34)
Procesul continuă până când sarcina de corecţie devine foarte mică.
Procedeul tensiunii iniţiale poate fi folosit pentru fiecare increment
{∆σ
c,i
}, aplicându-se relaţiei generale ce descrie comportarea elasto-plastică
a materialului [1]:
{∆σ
c, i
} = [D
ep
] {∆ε
i
(j)
} . (6.35)

6.3 Calculul structurilor cu neliniaritate geometrică

Structurile cu deplasări mari sunt cunoscute şi sub denumirea de
structuri cu neliniaritate geometrică. Aceste structuri sunt studiate ţinând
seamă de următoarele ipoteze [1], [11]:
!"este valabilă legea lui Hooke;
!"deformaţiile sunt mici, structurile aflându-se în domeniul elastic;
Fig. 6.9
ε
σ
∆σ

∆ε

Metode de analiză a sistemelor cu comportament neliniar


257
!"deplasările sunt mari, comparabile ca ordin de mărime cu dimensiunile
structurii.
Prin urmare, în procesul de deformaţie configuraţia iniţială a structurii
se modifică considerabil, deci ecuaţiile de echilibru scrise pentru sistemul
deformat vor lua în considerare şi deplasările structurii. Înseamnă că
eforturile depind de deplasări iar principiul suprapunerii efectelor nu mai
este valabil.
O atenţie deosebită trebuie acordată stabilirii legilor de variaţie, a
intensităţii, direcţiilor şi punctelor de aplicare a sarcinilor, precum şi a
legăturilor structurii.
Cele trei moduri de rezemare ale barei din figura 6.10 sunt echivalente
pentru deplasări mici, însă complet diferite pentru deplasări mari [1].





Se consideră două stări
succesive ale unei bare drepte
din componenţa unei structuri
plane formată din bare
articulate, structură aflată sub
acţiunea unui anumit sistem de
încărcare (fig. 6.11).
Fiecare nod al structurii are
câte două grade de libertate
reprezentate de deplasările u şi
v.
Bara este raportată la două
sisteme de axe: sistemul de axe
global XOY şi sistemul de axe
local x1y.
Parametrul care defineşte modificarea geometriei sistemului considerat este
unghiul ∆θ, care măsoară variaţia direcţiei sistemului local de axe.
Între deplasările raportate la cele două sisteme de axe există legătura
[1], [4], [5]: {u} = [L]
T
{ ¦ u , (6.36)
L
Fig. 6.10
P
P P
L
L
Fig. 6.11
X
Y x
v
1
u
1
θ
θ+∆θ
1
y
y
O
v
2
u
2
2
x
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 258
în care {u} reprezintă vectorul deplasărilor nodale raportate la sistemul
global de axe, { ¦ u acelaşi vector dar raportat la sistemul local iar [L]
matricea de transformare a coordonatelor ce are proprietatea [L]
-1
=[L]
T
.
Matricea de rigiditate a unui element finit raportată la sistemul
global de axe va fi [1]:
[k] = [L]
T
[ ] k [L] (6.37)
unde [ ] k este matricea de rigiditate a unui element finit raportată la sistemul
local de axe [1].
Între forţele nodale raportate la cele două sisteme există o relaţie
asemănătoare cu (6.36):
{R} = [L]
T
{ ¦ R . (6.38)
În cazul deplasărilor mari, cosinusurile directoare din matricea [L] se
modifică substanţial, depinzând de deplasarea structurii:
[L]=[L({u})] . (6.39)
De aceea, matricea de rigiditate a unui element finit devine neliniară
în coordonate globale, modificându-se permanent din cauza matricei [L].

6.3.1 Procedeul incremental în calculul structurilor
cu deplasări mari
Pentru un increment {∆R} al sarcinii aplicate, relaţia (6.38) devine
[1], [2], [13], [14]:
{R} + {∆R} = ( [L]
T
+
[∆L]
T
) ({ ¦ R + { ¦ R ∆ ) , (6.40)
în care {R}, { ¦ R şi [L] sunt cunoscute la începutul fiecărui increment.
După efectuarea calculelor din relaţia (6.40) se obţine [1]:
{R} + {∆R} = [L]
T
{ ¦ R + [L]
T
{ ¦ R ∆ + [∆L]
T
{ ¦ R + [∆L]
T
{ ¦ R ∆ , (6.41)
în care termenul ultim poate fi neglijat ca infinit mic de ordin superior.
Ţinând seamă de relaţia (6.38) se obţine:
{∆R} = [L]
T
{ ¦ R ∆ +[∆L]
T
{ ¦ R , (6.42)
în care primul termen din membrul al doilea reprezintă vectorul încărcării în
coordonate globale.
Metode de analiză a sistemelor cu comportament neliniar


259
Rezultă deci:
{∆R} = [k] [∆u] +[∆L]
T
{ ¦ R , (6.43)
în care ultimul termen din membrul al doilea reprezintă efectul schimbării
geometriei, termen ce poate fi scris şi astfel [1]:
[ ] [ ] { ¦

·
∆ · ∆
n
i
i i
T
, L R R L
1
(6.44)
unde [∆L]
i
este coloana i din matricea [∆L]
T
.
Asemănător formei diferenţiale
{ ¦
{ ¦
{ ¦
{ ¦, du
u
L
dL
i
i


· (6.45)
se poate scrie şi incrementul coloanei i a matricei [∆L]
T
[1], [4]:
{ ¦
{ ¦
{ ¦
{ ¦
{ ¦ { ¦
{ ¦ { ¦
{ ¦
{ ¦
{ ¦ } u ]{ G [ u
u
L
u u
L L
u
u
L
L
i
n
i i i i
i
∆ · ∆
]
]
]



⋅ ⋅ ⋅
∂ ∂
∂ ∂
· ∆


· ∆
2 1
(6.46)
Matricea [G
i
] este simetrică.
Relaţia (6.43) devine [1], [4]:
[ ]{ ¦ [ ] { ¦ { ¦, R u G R u k
n
i
i i
∆ + ∆

,
`

.
|
+ ∆

·1
(6.47)
în care [ ]

·
·
n
i
i i g
] G [ R k
1
(6.48)
se numeşte matrice de rigiditate geometrică.
Relaţia (6.47) devine:
([k] + [k
g
]) {∆u} = {∆R) (6.49)
având forma incrementală
[ ] [ ] ( ) { ¦ { ¦
i i
i
g
R u k k ∆ · ∆ +
−1
, (6.50)
indicele i - 1 arătând că matricele de rigiditate se determină pe starea de
deplasare de la începutul incrementului.
Matricea de rigiditate geometrică conţine contribuţia termenilor { ¦ i R
ai sarcinii la începutul incrementului. De aceea se numeşte şi matricea
tensiunilor iniţiale.
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 260
În concluzie, utilizarea metodei incrementale pentru probleme cu
deplasări mari necesită un efort mai mare de calcul decât cel depus în
rezolvarea unei probleme liniare, deoarece la fiecare increment trebuie
calculate două matrice de rigiditate, cea propriu-zisă şi cea geometrică.
Recalcularea matricei [k] necesită însă un efort minim deoarece în
expresia ei de calcul se modifică doar matricea de transformare [L].

6.3.2 Procedeul iterativ în calculul structurilor
cu deplasări mari
Procedeul iterativ este mult mai simplu de aplicat decât cel
incremental. Se aplică întreaga sarcină şi cu deplasarea obţinută se fac, la
fiecare pas, corecţii ale coordonatelor nodurilor structurii. Noua configuraţie
geometrică se foloseşte pentru a recalcula matricele de rigiditate şi sarcinile,
deci pentru fiecare pas se consideră o comportare liniară a structurii.
Dacă deformaţiile sunt mici, ecuaţiile ce stau la baza procedeului
iterativ sunt [1]:
[k
i -1
] {u
i
} = {R
i -1
} (6.51)
{R
i -1
} = [L
i -1
]
T
{ ¦ R (6.52)
[k
i -1
] = [L
i –1
]
T

[ ] k [L
i –1
] (6.53)
Procesul de calcul continuă până când deplasările nu se modifică
semnificativ între două iteraţii succesive.
Dezavantajele acestui procedeu:
- nu oferă informaţii privind stările intermediare al structurii;
- nu poate fi considerat decât un singur caz de încărcare.
In anexa II sunt prezentate programe pentru calcul liniar şi neliniar
cu elemente finite al unor structuri axial simetrice cu neliniaritate
geometrică.

BIBLIOGRAFIE

1. Constantinescu, I. N., Cizmaş, P., Ionescu, B. - Metoda elementelor
finite - Aplicaţii în mecanica solidului deformabil, U. P. B., 1991
2. Bănuţ, V. - Calculul neliniar al structurilor, Editura Tehnică, Bucureşti,
1981
3. Olszak, W, s. a., -Teoria plasticităţii, Bucureşti, Editura Tehnică, 1970
Metode de analiză a sistemelor cu comportament neliniar


261
4. Desai, A., Abel J. F. - Introduction to the Finite Element Method – A
Numerical Method for Engineering Analysis, New York, Van Nostrand
Co., 1972
5. Bathe, K. L., s. a. - Static and Dynamic Geometric and Material
Nonlinear Analysis, Berkeley, University of California, 1974
6. Bathe, K. J. - Structural Analysis Program for Static and Dynamic
Response of Nonlinear Systems (NONSAP), Berkeley, University of
California, 1974
7. Ponomariov, S. D., s. a. - Calculul de rezistenţă în Construcţia de
maşini, Vol. I şi II, Bucureşti, Editura Tehnică, 1963
8. Biron, A., Sawczuk - A. Plastic Analysis of Rib - Reinforced Cylindrical
Shells, Journal of Applied Mechanics, March, 1967
9. Harkegard, G., Larsson, S. G. - On the Finite Element Analysis of Elastic
- Plastic Structures under Plane Strain Condition, Hallfasthetslara KTH,
Publikation 177, 1972
10. Munteanu, M. - Asupra comportării îmbinării bolţ-ochi la încărcări
care depăşesc limita de elasticitate, In: St. cerc. mec. apl., Vol. 36, nr.6,
1977
11. Munteanu, M., Chelu, C. - Studiul deplasărilor mari la membrane axial
- simetrice, In: PRASIC '82, Mecanisme şi organe de maşini, Braşov,
Noiembrie, 1982
12. Hadăr, A., Constantinescu, I. N., Pastramă, Şt. - Structuri axial simetrice
cu neliniaritate geometrică, CAD - Revistă de proiectare asistată de
calculator, Bucureşti, nr. 26, octombrie 1993
13. Gheorghiu, H., Hadăr, A., Constantin., N. - Analiza structurilor din
materiale izotrope şi anizotrope, Editura Printech, Bucureşti, 1998
14. Gheorghiu, H., Constantinescu, I., Hadăr, A., Petre, C. - Methodes
numeriques pour le calcul des structures de resistance, Editura Bren,
Bucureşti, 1999







Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 262




7
CALCULUL PRIN METODA ELEMENTELOR
FINITE AL STRUCTURILOR DIN
MATERIALE COMPOZITE STRATIFICATE





Efectuarea unor calcule de rezistenţă pentru structurile realizate din
materiale compozite, în vederea stabilirii stării de tensiuni şi deformaţii,
reprezintă una dintre principalele probleme cu care se confruntă cercetătorii
în domeniu. Utilizând avantajele metodelor numerice de calcul se pot obţine
rapid şi corect soluţiile căutate, pentru probleme variate şi de o mare
importanţă practică.
Cea mai utilizată metodă de calcul numeric al structurilor realizate
din materiale compozite este metoda elementelor finite. In acest sens,
literatura de specialitate se îmbogăţeşte permanent cu noi tipuri de elemente
finite destinate analizei structurilor realizate din materiale compozite, dar
mai ales cu elemente finite capabile să modeleze structuri din materiale
compozite stratificate şi armate cu fibre continue.
Majoritatea elementelor finite specializate apărute în acest domeniu,
permit efectuarea unei analize globale a structurilor, elementele finite având
grosimea egală cu cea a compozitului din care este realizată structura
analizată [1], [2], [3], [4], [5]. Cu asemenea elemente finite se pot obţine
informaţii referitoare la starea de tensiuni şi deformaţii din fiecare lamină ce
intră în componenţa structurii. La nivelul fiecărei lamine sunt aplicate apoi,
criterii de rupere adecvate, în vederea stabilirii valorilor tensiunilor
echivalente şi a verificării structurii. Elementele finite de acest tip nu pot
contribui la identificarea deteriorărilor compozitului.
Matricea de elasticitate utilizată în calculul matricei de rigiditate a
unor asemenea elemente finite, conţine caracteristicile elastice echivalente
ale întregului material compozit obţinute pe baza teoriilor stratificatelor [6].
In ultimii ani a apărut o categorie mai aparte de elemente finite,
având grosimea egală cu cea a compozitului structurii şi fiind obţinute prin
Calculul structurilor din materiale compozite stratificate


263
condensare. Ele sunt cunoscute sub denumirea de superelemente [7], [8],
[9]. Asemenea elemente finite sunt conţinute şi în bibliotecile programelor
de firmă [36 ], [37].
Cu ajutorul rezultatelor furnizate de programele realizate cu aceste
elemente este dificilă, uneori chiar imposibilă, studierea deteriorărilor
structurii şi aplicarea unor criterii de cedare a materialului compozit, aceasta
din cauza modului de obţinere a matricei de rigiditate a unui element. Este
imposibilă analiza cedării prin delaminare a materialului compozit, întrucât
programele nu pot calcula tensiunile interlaminare. In general, analiza unei
structuri cu aceste elemente finite, existente în special în cadrul programelor
complexe de calcul, se efectuează rapid, volumul datelor de intrare este
relativ scăzut, dar informaţiile furnizate sunt de foarte multe ori insuficiente,
mai ales atunci când se doreşte studiul micromecanic la nivelul laminelor
compozitului, în vederea analizării deteriorărilor materialului.
Multitudinea de elemente finite specializate propuse în ultimul timp
[10], [11], [12], [13], [34], [35], arată că programele complexe de calcul nu
satisfac cerinţele cercetătorilor în domeniu, cu precădere acum când, analiza
la nivel laminar şi interlaminar a unui material compozit în vederea
evidenţierii deteriorărilor structurii reprezintă una dintre principalele
preocupări ale acestora.
Matricea de rigiditate a unui element finit pentru analiza structurilor
realizate din materiale compozite stratificate şi armate cu fibre se determină
prin mai multe metode care folosesc în principiu următoarele căi:
a) pornind de la ecuaţiile generale ale teoriei elasticităţii (metoda
clasică);
b) cu ajutorul calculului variaţional;
c) prin intermediul formulării Lagrange totală;
d) cu teoriile de deplasare şi cu teoriile mixte (teorii în tensiuni).

7.1. Deducerea matricei de rigiditate a unui element finit
compozit pornind de la ecuaţiile generale ale teoriei
elasticităţii mediului anizotrop

În cele ce urmează este prezentat un element finit tridimensional,
relativ simplu, destinat analizei stărilor locale şi globale din structurile
realizate din materiale compozite stratificate şi armate cu fibre continue.
Elementul finit are opt noduri, fiind un hexaedru cu baza un
patrulater oarecare, având grosimea egală cu cea a unei singure lamine din
componenţa materialului compozit.
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 264
Calculul matricei de rigiditate a acestui element se va efectua
pornind de la ecuaţiile generale ale teoriei elasticităţii mediului anizotrop şi
va necesita parcurgerea aceloraşi etape ca şi la obţinerea elementelor finite
destinate structurilor din materiale clasice.
Cu ajutorul acestui element finit şi a unui program creat cu un
asemenea element, pot fi realizate următoarele:
!"determinarea stărilor de deplasări şi tensiuni din fiecare lamină a
compozitului;
!"depistarea tipului de deteriorare apărută (ruperea fibrelor, ruperea
matricei sau delaminarea compozitului);
!"efectuarea unor analize postcritice în vederea stabilirii capacităţii
portante a structurii, în prezenţa diverselor deteriorări apărute;
!"urmărirea modului de propagare a deteriorărilor până la cedarea totală a
structurii.

7.1.1 Generalităţi. Ipoteze de calcul

Elementul finit tridimensional ce va fi prezentat în cele ce urmează,
este destinat analizei structurilor de tip placă, realizate din materiale
compozite stratificate şi armate cu fibre.
Solicitările considerate sunt forţe concentrate în noduri, orientate pe
cele trei direcţii ale sistemului global de axe Oxyz.
Fiecare lamină (strat) reprezintă un compozit armat unidirecţional,
iar direcţia de armare este caracterizată prin unghiul θ pe care fibrele îl fac
cu axa Ox. Global, stratificatul este caracterizat prin unghiurile de orientare
a fibrelor [θ
1
, θ
2
,...,θ
n
], n fiind numărul de lamine conţinute de stratificat.
t
Ο
1
Ο
2
Ο
n
z
z
Ο
x
fibra
l
y
Fig. 7.1
De obicei, în practică, dispunerea straturilor este simetrică (simetrie
tip oglindă), adică lamine identice (inclusiv prin unghiul de orientare a
fibrelor) se regăsesc la distanţe egale faţă de un plan median, situat la
mijlocul stratificatului. Pentru această categorie de materiale compozite
Calculul structurilor din materiale compozite stratificate


265
stratificate şi armate cu fibre, sistemul de axe global Oxyz este situat în
planul median, aşa cum se vede în figura 7.1. In cazul stratificatelor
nesimetrice, sistemul de axe global poate fi ales oriunde.
Pentru lamine, sistemul de axe local Oltz este ales astfel încât axa Ol
să fie pe direcţia fibrelor de armare, axa Ot perpendiculară pe axa Ol şi în
planul laminei, iar axa Oz pe direcţia normalei la planul laminei. Axa Oz
este comună celor două sisteme de axe.
Ipotezele referitoare la material, luate în considerare în metodologia
de calcul a matricei de rigiditate a elementului finit sunt următoarele:
- fiecare lamină se modelează sub forma unui mediu continuu, liniar
elastic;
- laminele aflate în componenţa stratificatelor sunt ortotrope, paralele şi
perfect lipite unele de altele;
- fibrele nu se examinează izolat de matrice şi nici stratul de adeziv
(efectele de interfaţă se neglijează);
- până la delaminare, îmbinările se consideră ideale.

7.1.2 Matricea de elasticitate a unei lamine

Pentru o lamină, relaţia între tensiuni şi deformaţii specifice are
forma [6], [14], [15], [16], [17], [18], [19]:
{ ¦ [ ] { ¦, S σ ⋅ · ε (7.1)
unde:
!"{ ¦ [ ] ,
T
lt zl tz z t l
γ γ γ ε ε ε · ε reprezintă vectorul deformaţiilor
specifice ale laminei, în coordonate locale;
!"
[ ]
S este matricea complianţelor raportată la sistemul de coordonate
local, având forma [13], [16], [20], [21]:
[ ] ;
G
G
G
E E E
E E E
E E E
S
lt
lt
tz
t t tz l lt
t tz t l lt
l lt l lt l
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]

ν − ν −
ν − ν −
ν − ν −
·



− − −
− − −
− − −
1
1
1
1 1 1
1 1 1
1 1 1
0 0 0 0 0
0 0 0 0 0
0 0 0 0 0
0 0 0
0 0 0
0 0 0
(7.2)

Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 266
!"{ ¦ [ ] ,
T
lt zl tz z t l
τ τ τ σ σ σ · σ reprezintă vectorul tensiunilor
unei lamine, în coordonate locale, ale cărui componente se pot vedea
reprezentate în figura 7.2.
Deoarece ,
E ,
G
tz
t
tz
ν +
·
1
5 0
rezultă că rămân cinci constante elastice
independente pentru caracterizarea elastică a unei lamine (material ortotrop
cu izotropie transversală):
- E
l
- modulul de elasticitate longitudinal al laminei, pe direcţia
fibrelor de armare;
- E
t
- modulul de elasticitate transversal al laminei, pe direcţie
normală pe cea a fibrelor;
- G
lt
- modulul de forfecare al laminei;
- ν
lt
- coeficientul lui Poisson în planul Olt;
- ν
tz
- coeficientul lui Poisson în planul Otz.
Aceste cinci constante elastice sunt determinate experimental sau
analitic (regula amestecului) şi sunt date de intrare pentru programele cu
elemente finite.

l
σ
z
tz
ο
τ
zl
τ
tl
τ
lt
x
t
σ
zt
τ
t
y
τ
z
σ
lz
τ
l
z

Fig. 7.2
Prin inversarea relaţiei (7.1) se obţine:
{ ¦ [ ] {¦, D ε ⋅ · σ (7.3)
unde [ ] D este matricea de elasticitate a unei lamine, raportată la sistemul de
coordonate local.
Matricea de elasticitate în coordonate locale este obţinută prin
particularizarea formei generale a matricei de elasticitate a unui material
ortotrop (relaţiile 2.8 şi 2.9). Forma acestei matrice este [6], [10], [13], [16]:
Calculul structurilor din materiale compozite stratificate


267
[ ] .
d
d
d
d d d
d d d
d d d
D
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]

·
66
55
44
33 23 13
23 22 12
13 12 11
0 0 0 0 0
0 0 0 0 0
0 0 0 0 0
0 0 0
0 0 0
0 0 0
(7.4)
Indicii 1, 2 şi 3 ai axelor de ortotropie au fost înlocuiţi cu l, t şi z,
care reprezintă direcţiile axelor sistemului local al laminei.
După efectuarea calculelor se obţine [10], [13], [16], [20]:
( )
( )
( ) .
E
E
unde
; G d d ; G d
;
E
E
E
d ;
E
d d
;
E
E
E
d d ;
E
d
l
t
tz lt tz
lt tz
l
t
lt tz t
lt tz t
l
t
lt t
tz l
ν + ν − ν − · ∆
· · ·

,
`

.
|
ν + ν
·

ν ν +
· ·

,
`

.
|
ν −
· ·

ν −
·
1 2 1
1
1
1
2 2
66 55 44
2
23 13 12
2
33 22
2
11
(7.5)
Raportată la sistemul de coordonate global Oxyz relaţia (7.3) devine:
{ ¦ [ ]{ ¦ ε · σ D (7.6)
Dezvoltată, relaţia (7.6) are forma [16]:
.
d d d d
d d
d d
d d d d
d d d d
d d d d
xy
zx
yz
z
y
x
' ' ' '
' '
' '
' ' ' '
' ' ' '
' ' ' '
xy
zx
yz
z
y
x
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
γ
γ
γ
ε
ε
ε

]
]
]
]
]
]
]
]
]
]

·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
τ
τ
τ
σ
σ
σ
66 36 26 16
55 45
45 44
36 33 23 13
26 23 22 12
16 13 12 11
0 0
0 0 0 0
0 0 0 0
0 0
0 0
0 0
(7.7)
Pentru calculul matricei de rigiditate a unui element finit este
necesară cunoaşterea matricei de elasticitate raportată la sistemul global de
axe.
Componentele matricei de elasticitate [D], raportată la sistemul de
coordonate global, se obţin folosind matricea de transformare (matricea de
rotire) [T], dintre cele două sisteme de axe [10], [16], [22]:
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 268
[ ] [ ] [ ][ ] , T D T D
T 1 1 − −
· (7.8)
unde:
[ ] ,
c cs cs
c s
s c
cs c s
cs s c
T
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]

− −


·
1 2 0 0 0 2 2
0 0 0 0
0 0 0 0
0 0 0 1 0 0
0 0 0
0 0 0
2
2 2
2 2
(7.9)
unde: c = cosθ, s = sinθ

7.1.3 Definirea tipului de element finit

Scopul elaborării acestui tip de element finit este studierea stărilor
locale de deplasări şi tensiuni din structurile realizate din materiale
compozite stratificate şi armate cu fibre continue. Cu ajutorul acestui
element finit vor putea fi depistate deteriorările apărute în plăcile realizate
din asemenea materiale. Elementul finit este tridimensional, de
grosime constantă, egală cu cea a unei lamine din componenţa plăcii
compozite [16]. Structura se va discretiza cu straturi de elemente
finite, numărul straturilor fiind egal cu cel al laminelor stratificatului (fig.
7.3).
In acest mod, se ajunge la o
discretizare foarte fină ce va permite
determinarea stărilor de deplasări şi
tensiuni din materialul structurii. In
cazul structurilor mari, pentru a nu se
ajunge în urma discretizării la un
număr foarte mare de elemente finite,
se impune ca discretizarea să se facă
numai local cu elementul finit care se
prezintă în acest capitol şi cu
elemente finite de alte tipuri pentru
ansamblul structurii (substructurare).
Acest element se va folosi mai ales în zonele cu concentratori
mecanici şi geometrici, sau în zonele cu gradienţi mari de tensiune. De
asemenea, poate fi utilizat şi pentru analiza globală şi locală a unor structuri
de dimensiuni mai mici, ori cu o complexitate medie.
Fig. 7.3
Calculul structurilor din materiale compozite stratificate


269
Elementul finit permite efectuarea unui calcul postcritic al
structurilor în care au apărut deteriorări, atât în vederea stabilirii capacităţii
portante a structurii, cât şi pentru urmărirea modului în care se comportă
materialul cu deteriorări (propagarea deteriorărilor).
Elementul finit tridimensional pentru care se prezintă metodologia
de calcul a matricei de rigiditate este reprezentat în figura 7.4, a.
Acesta are opt noduri, trei grade de libertate pe nod (trei translaţii) şi
este raportat la sistemul de coordonate natural Oξηζ.
Faţă de sistemul natural de coordonate, elementul devine un cub
având dimensiunile pe cele trei direcţii, cuprinse între -1 şi 1 (fig. 7.4, b).
Este un element izoparametric, deci sunt utilizate aceleaşi funcţii de
interpolare atât pentru aproximarea câmpului deplasărilor cât şi pentru
descrierea geometriei elementului.
5
6
2
3
7
4
8
1
fata 4
fata 6
fata 3
fata 5
fata 2
fata 1
4
3
2
6
1
5 8
7 ξ
η
ζ
(-1,1,1)
(-1,-1,1)
(-1,-1,-1)
(-1,1,-1)
(1,-1,-1)
(1,1,-1)
(1,-1,1)
(1,1,1)
a) b)
2

z
ζ
ξ
η
fibre
z
y
x
Ο
t
l
Fig. 7.4

7.1.4 Aproximarea deplasărilor

Vectorul deplasărilor nodale al unui element are 24 componente şi
este de forma:
{ ¦ { ¦{ ¦ { ¦ { ¦ { ¦ 8 1
8 2 1
,.., i ,
u
u
u
u iar , u ... u , u
zi
yi
xi
i
T ) e (
·
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
'
¹
· · δ (7.10)
unde: - u
xi
reprezintă deplasarea nodului i pe direcţia axei x;
- u
yi
deplasarea nodului i pe direcţia axei y;
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 270
- u
zi
deplasarea nodului i pe direcţia axei z.
Deci { ¦ { ¦
T
z y x z y x
) e (
u u u ... u u u
8 8 8 1 1 1
· δ , toate gradele de
libertate sunt deplasări pe Ox, Oy şi Oz.
Vectorul deplasărilor interioare ale elementului (vectorul câmpului
deplasărilor) este aproximat cu ajutorul funcţiilor de formă N
i
, i = 1,..., 8,
astfel:
. u N u N u N ) z , y , x ( u
; u N u N u N ) z , y , x ( u
; u N u N u N ) z , y , x ( u
z z z z
y y y y
x x x x
8 8 2 2 1 1
8 8 2 2 1 1
8 8 2 2 1 1
+ ⋅ ⋅ ⋅ + + ≅
+ ⋅ ⋅ ⋅ + + ≅
+ ⋅ ⋅ ⋅ + + ≅
(7.11)
Sub o altă formă, relaţia de mai sus se scrie:
. u N u u
u N u u u N u u ) z , y , x ( u
; u u N u
u u N u u u N u ) z , y , x ( u
; u u u N
u u u N u u u N ) z , y , x ( u
z y x
z y x z y x z
z y x
z y x z y x y
z y x
z y x z y x x
8 8 8 8
2 2 2 2 1 1 1 1
8 8 8 8
2 2 2 2 1 1 1 1
8 8 8 8
2 2 2 2 1 1 1 1
0 0
0 0 0 0
0 0
0 0 0 0
0 0
0 0 0 0
+ + + ⋅
⋅ ⋅ + + + + + + ≅
+ + + ⋅
⋅ ⋅ + + + + + + ≅
+ + + ⋅
⋅ ⋅ + + + + + + ≅
(7.12)
Scrisă matriceal, relaţia (7.12) devine:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
]
]
]
]
]


¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
'
¹
8
8
8
1
1
1
8 2 1
8 2 1
8 2 1
0 0 0 0 0 0
0 0 0 0 0 0
0 0 0 0 0 0
z
y
x
z
y
x
z
y
x
u
u
u
:
u
u
u
N . . . N N
N . . . N N
N . . . N N
) z , y , x ( u
) z , y , x ( u
) z , y , x ( u
(7.13)
Condensat, ultima relaţie se scrie sub forma:
{ ¦ { ¦ [ ][ ] [ ] [ ]{ ¦
) e ( T
z y x
... ) z , y , x ( u ) z , y , x ( u ) z , y , x ( u δ Φ Φ Φ ≅ · ∆
1 1 1
(7.14)
unde {∆} este vectorul câmpului deplasărilor;
[ ] 8 1
0 0
0 0
0 0
,.., i ,
N
N
N
i
i
i
i
·
]
]
]
]
]

· Φ
Calculul structurilor din materiale compozite stratificate


271
este matricea funcţiilor de formă, pentru nodul i.

7.1.5 Aproximarea geometriei

Elementul finit este izoparametric, deci atât geometria acestuia cât şi
aproximarea deplasărilor interioare sunt obţinute cu ajutorul aceloraşi funcţii
de formă, după cum urmează:
¹
¹
¹
'
¹
+ ⋅ ⋅ ⋅ + + ·
+ ⋅ ⋅ ⋅ + + ·
+ ⋅ ⋅ ⋅ + + ·
. z N z N z N z
; y N y N y N y
; x N x N x N x
8 8 2 2 1 1
8 8 2 2 1 1
8 8 2 2 1 1
(7.15)
O altă formă a relaţiilor (7.15) este cea matriceală:
[ ] { ¦ [ ]{ ¦; X N x ... x x N N N x
T
· ⋅ ⋅ ⋅ ·
8 2 1 8 2 1
(7.16)
[ ] { ¦ [ ]{ ¦; Y N y ... y y N N N y
T
· ⋅ ⋅ ⋅ ·
8 2 1 8 2 1
(7.17)
[ ] { ¦ [ ]{ ¦, Z N z ... z z N N N z
T
· ⋅ ⋅ ⋅ ·
8 2 1 8 2 1
(7.18)
unde: [N] = [ ]
8 2 1
N N N ⋅ ⋅ , este matricea funcţiilor de formă;
{X}, {Y} şi {Z} - vectorii coordonatelor nodurilor elementului.

7.1.6 Deducerea matricei [B]

In cazul deformaţiilor mici, relaţiile dintre deplasări şi deformaţii
specifice sunt [23]:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹


+


· γ


· ε


+


· γ


· ε


+


· γ


· ε
.
x
u
y
u
;
z
u
;
z
u
x
u
;
y
u
;
y
u
z
u
;
x
u
y
x
xy
z
z
x z
zx
y
y
z
y
yz
x
x
(7.19)


Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 272
Vectorul deformaţiilor specifice {ε} poate fi scris şi sub forma [24]:

{ ¦ [ ]{ ¦, * B
u
u
u
x y
x z
y z
z
y
x
x
u
y
u
x
u
z
u
y
u
z
u
z
u
y
u
x
u
z
y
x
y
x
z x
z
y
z
y
x
xy
zx
yz
z
y
x
∆ ·
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
'
¹
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]



















·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
+


+




+ +




+


+


+ +
+


+
+ +


·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
γ
γ
γ
ε
ε
ε
· ε
0
0
0
0 0
0 0
0 0
0
0
0
0 0
0 0
0 0
(7.20)
unde [B*] este un operator ce acţionează asupra funcţiilor de formă N
i
.
Înlocuind în ultima relaţie pe {∆} cu expresia (7.14) se obţine o
relaţie ce conduce la identificarea matricei [B], matrice cunoscută sub
denumirea de matrice a derivatelor funcţiilor de formă, principala matrice
necesară în calculul matricei de rigiditate a unui element [24]:

{ ¦
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
]
]
]
]
]

⋅ ⋅ ⋅
⋅ ⋅ ⋅
⋅ ⋅ ⋅
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]



















· ε
8
8
8
1
1
1
8 2 1
8 2 1
8 2 1
0 0 0 0 0 0
0 0 0 0 0 0
0 0 0 0 0 0
0
0
0
0 0
0 0
0 0
z
y
x
z
y
x
u
u
u
:
u
u
u
N N N
N N N
N N N
x y
x z
y z
z
y
x

(7.21)

După efectuarea calculelor se obţine:
Calculul structurilor din materiale compozite stratificate


273
{ ¦ { ¦
) e (
x
N
y
N
. .
x
N
y
N
x
N
y
N
x
N
z
N
. .
x
N
z
N
x
N
z
N
y
N
z
N
. .
y
N
z
N
y
N
z
N
z
N
. .
z
N
z
N
y
N
. .
y
N
y
N
x
N
. .
x
N
x
N
δ
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]























































· ε
0 0 0
0 0 0
0 0 0
0 0 0 0 0 0
0 0 0 0 0 0
0 0 0 0 0 0
8 8 2 2 1 1
8 8 2 2 1 1
8 8 2 2 1 1
8 2 1
8 2 1
8 2 1

(7.22)

Pentru un element finit, matricea [B] este, deci:

[ ]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]























































·
0 0 0
0 0 0
0 0 0
0 0 0 0 0 0
0 0 0 0 0 0
0 0 0 0 0 0
8 8 2 2 1 1
8 8 2 2 1 1
8 8 2 2 1 1
8 2 1
8 2 1
8 2 1
x
N
y
N
. .
x
N
y
N
x
N
y
N
x
N
z
N
. .
x
N
z
N
x
N
z
N
y
N
z
N
. .
y
N
z
N
y
N
z
N
z
N
. .
z
N
z
N
y
N
. .
y
N
y
N
x
N
. .
x
N
x
N
B
(7.23)
Condensat, relaţia (7.22) se scrie:
{ ¦ [ ]{ ¦ [ ][ ][ ] [ ]{ ¦; B B B B
) e ( ) e (
δ · δ · ε
8 2 1
(7.24)
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 274
[ ]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]



















·
0
0
0
0 0
0 0
0 0
x
N
y
N
x
N
z
N
y
N
z
N
z
N
y
N
x
N
B
i i
i i
i i
i
i
i
i
, i = 1, 2, ..., 8; (7.25)
unde [B
i
] reprezintă matricea derivatelor funcţiilor de formă în nodul i.

7.1.7 Stabilirea funcţiilor de formă

Funcţiile de formă N
i
, i = 1, 2,....,8, folosite pentru aproximarea
câmpului deplasărilor şi pentru descrierea geometriei elementului şi a
structurii, sunt funcţii tridimensionale liniare şi sunt exprimate în funcţie de
coordonatele naturale ξ, η şi ζ.
Pentru elementul finit prezentat, funcţiile de formă sunt [16]:
( )( )( ) ( )( )( )
( )( )( ) ( )( )( )
( )( )( ) ( )( )( )
( )( )( ) ( )( )( ) . / N ; / N
; / N ; / N
; / N / N
; / N ; / N
8 1 1 1 8 1 1 1
8 1 1 1 8 1 1 1
8 1 1 1 8 1 1 1
8 1 1 1 8 1 1 1
8 4
7 3
6 2
5 1
ζ − η − ξ − · ζ + η − ξ − ·
ζ − η + ξ − · ζ + η + ξ − ·
ζ − η + ξ + · ζ + η + ξ + ·
ζ − η − ξ + · ζ + η − ξ + ·
(7.26)
Funcţiile de formă N
i
verifică proprietăţile cunoscute în metoda
elementelor finite, fiind nule în afara nodului i şi egale cu unitatea în acel
nod.

7.1.8 Determinarea Jacobianului

Matricea de rigiditate a unui element finit se determină folosind
relaţia [23], [24]:
[ ] [ ] [ ][ ] , dV B D B k
V
T

· (7.27)
Calculul structurilor din materiale compozite stratificate


275
în care matricea [B] este dată de (7.23). Se observă că în expresia lui [B]
intervin derivatele parţiale ale funcţiilor de formă în raport cu x, y şi z.
Funcţiile de formă au fost însă definite în funcţie de coordonatele
naturale ξ , η şi ζ. De aceea, derivatele parţiale necesare vor fi obţinute pe
cale indirectă.
Între funcţiile de formă raportate la coordonatele (x, y, z) şi cele
raportate la (ξ , η, ζ) există următoarele dependenţe [16]:
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
∂ζ



·
∂ζ

∂η



+
∂η



·
∂η

∂ξ



+
∂ξ



·
∂ξ

.
z
z
N N
;
y
y
N x
x
N N
;
y
y
N x
x
N N
i i
i i i
i i i
(7.28)
Pornind de la definiţia unei derivate într-un punct, se poate
determina expresia:

∂ς
∂z
( )
( ) ( )
( ) 2 1 1 0 0
0
0
' z ' z
z z
lim
z z
lim z
inf sup
inf sup '

·
− −

·
ς − ς

·
ς − ς
ς − ς
· ς ·
ς → ς ς → ς
. (7.29)
In relaţiile anterioare, z
sup
şi z
inf
reprezintă coordonatele după z între
care variază grosimea elementului, măsurate faţă de un plan median. Cum
grosimea elementului este constantă, diferenţa celor două coordonate este
chiar grosimea ∆z’ a elementului finit, egală cu cea a unei lamine. S-a luat
în considerare şi faptul că ζ variază între -1 şi 1. Prin urmare
, z
z
N z
z
N N
i i i



·
∂ζ



·
∂ζ

(7.30)
unde ∆z reprezintă jumătatea grosimii elementului finit (laminei).
Întrucât axa Oz coincide cu axa Oζ din sistemul natural de
coordonate, Jacobianul transformării între cele două sisteme de axe este
bidimensional. Această situaţie apare în cazul elementelor finite
tridimensionale de grosime mică [24]. Scriind matriceal primele două relaţii
din (7.28) se obţine [16]:
[ ]
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹




·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹




]
]
]
]
]
]

∂η

∂η

∂ξ

∂ξ

·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
∂η

∂ξ

y
N
x
N
J
y
N
x
N
y x
y x
N
N
i
i
i
i
i
i
(7.28’)
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 276
unde [J] reprezintă jacobianul transformării.
Derivatele parţiale ale funcţiilor de formă N
i
, i = 1, 2,..., 8, raportate
la x şi y se obţin rezolvând sistemul de ecuaţii (7. 28’), de obicei prin
inversarea matricei [J]:
[ ] .
N
N
J
y
N
x
N
i
i
i
i
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
∂η

∂ξ

⋅ ·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹




−1
(7.31)
Geometria elementului a fost aproximată cu ajutorul funcţiilor de
formă, astfel:
{ ¦ [ ]{ ¦ { ¦ [ ]{ ¦ Y N y ; X N x · ·
În aceste condiţii Jacobianul devine [16]:
[ ]
[ ]
{ ¦
[ ]
{ ¦
[ ]
{ ¦
[ ]
{ ¦
[ ]
[ ]
{ ¦ { ¦ [ ]
[ ]
[ ]
.
y x
y x
y x
y x
N
N
Y X
N
N
Y
N
X
N
Y
N
X
N
J
]
]
]
]
]
]

¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
∂η

∂ξ

·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
∂η

∂ξ

·
]
]
]
]
]
]

∂η

∂η

∂ξ

∂ξ

·
4 4
3 3
2 2
1 1
(7.32)

Dar:
[ ]
[ ]
[ ]
[ ]
.
N N N N
N N N N
N N N N
N N N N
N
N
]
]
]
]
]
]

∂η

∂η

∂η

∂η

∂ξ

∂ξ

∂ξ

∂ξ

·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
∂η

∂ξ

·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
∂η

∂ξ

4 3 2 1
4 3 2 1
4 3 2 1
4 3 2 1
(7.33)

Efectuând derivatele funcţiilor de formă şi ţinând seamă de faptul că ζ
ia valoarea 1 în nodurile 1, 2, 3, 4 respectiv valoarea -1 în nodurile 5, 6, 7, 8
se obţine [16]:

[ ]
[ ]
( ) ( ) ( ) ( )
( ) ( ) ( ) ( )
.
N
N
]
]
]

ξ − − ξ − ξ + ξ + −
η − − η + − η + η −
·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
∂η

∂ξ

1 1 1 1
1 1 1 1
4
1
(7.34)
Introducând în relaţia (7.32) se obţine:
Calculul structurilor din materiale compozite stratificate


277
[ ]
( ) ( ) ( ) ( )
( ) ( ) ( ) ( )
]
]
]
]
]
]

]
]
]

ξ − − ξ − ξ + ξ + −
η − − η + − η + η −
·
4 4
3 3
2 2
1 1
1 1 1 1
1 1 1 1
4
1
y x
y x
y x
y x
. J (7.35)
După efectuarea calculelor matricea Jacobi devine:
[ ]
( )( ) ( )( ) ( )( ) ( )( )
( )( ) ( )( ) ( )( ) ( )( )
.
y y y y x x x x
y y y y x x x x
J
]
]
]

− ξ − + − ξ + − ξ − + − ξ +
− η + + − η − − η + + − η −
·
4 3 1 2 4 3 1 2
3 2 4 1 3 2 4 1
1 1 1 1
1 1 1 1
4
1
(7.36)
Elementele matricei [J] sunt polinoame ce depind de ξ şi η, deci este
dificilă obţinerea expresiei lui [J]
-1
. Notând [16]:
( )( ) ( )( )
( )( ) ( )( )
( )( ) ( )( )
( )( ) ( )( )
4 3 1 2
4 3 1 2
3 2 4 1
3 2 4 1
1 1
1 1
1 1
1 1
y y y y ) ( d
x x x x ) ( c
y y y y ) ( b
x x x x ) ( a
− ξ − + − ξ + · ξ
− ξ − + − ξ + · ξ
− η + + − η − · η
− η + + − η − · η
(7.37)
matricea Jacobi va avea forma:
[ ]
( ) ( )
( ) ( )
]
]
]

ξ ξ
η η
·
d c
b a
J (7.38)
In acest fel, derivatele parţiale ale funcţiilor de formă, raportate la x
şi y vor fi aflate rezolvând sistemul [16]:
( ) ( )
( ) ( )
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹




]
]
]

ξ ξ
η η
·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
∂η

∂ξ

y
N
x
N
d c
b a
N
N
i
i
i
i
(7.39)
Dezvoltat, sistemul de mai sus are forma:
( ) ( )
( ) ( )
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
∂η

·


ξ +


ξ
∂ξ

·


η +


η
.
N
y
N
d
x
N
c
;
N
y
N
b
x
N
a
i i i
i i i
(7.40)

Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 278
Rezolvând sistemul se obţin necunoscutele
x
N
i


şi :
y
N
i



( ) ( )
[ ]
( ) ( )
[ ]
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
∂ξ

ξ −
∂η

η
·


∂η

η −
∂ξ

ξ
·


.
J det
N
c
N
a
y
N
;
J det
N
b
N
d
x
N
i i
i
i i
i
(7.41)
In soluţiile de mai sus, det [J] reprezintă determinantul Jacobianului:
[ ] ) ( c ) ( b ) ( d ) ( a J det ξ ⋅ η − ξ ⋅ η · (7.42)
Derivatele funcţiilor de formă raportate la z se determină din (7.28):
.
N
z z
N
i i
∂ς


·

∂ 1
(7.43)
Se poate scrie acum forma finală a matricelor [B
i
]:
[ ] .
N
a unde ,
x
N
y
N
x
N
z
a
y
N
z
a
z
a
y
N
x
N
B
i
i
i i
i i
i i
i
i
i
i
∂ς

·
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
















·
0
0
0
0 0
0 0
0 0
(7.44)

7.1.9. Determinarea formei finale a matricei de rigiditate
a elementului finit
Fiind cunoscute matricele [B] şi [D] se poate determina expresia
matricei de rigiditate a elementului finit prezentat. Pentru un element de
volum de formă paralelipipedică, volumul elementar este:
dV = dA dz = dx dy dz (7.45)
Calculul structurilor din materiale compozite stratificate


279
Aria elementară dA este:
dA = dx dy = det [J] dξ dη, (7.46)
unde det [J] reprezintă factorul de transformare al unei arii din sistemul
cartezian xOy în cel natural definit de ξ şi η [24].
Aşa cum am menţionat se foloseşte expresia jacobianului
corespunzător unei situaţii plane (în două dimensiuni), deoarece axa Oz este
aceeaşi în cele două sisteme de axe (sistemul local şi sistemul global). Din
relaţia (7.29) se determină dz:
dz = dζ ∆z. (7.47)
Volumul elementar devine astfel:
[ ] z d d d J det dV ∆ ζ η ξ · (7.48)
In relaţiile de mai sus s-a ţinut din nou seamă de faptul că elementul
finit are grosime mică şi constantă. Inlocuind expresia lui dV în forma
generală a unei matrice de rigiditate a unui element finit (7.27), se obţine
[10]:
[ ] [ ] [ ][ ] [ ] [ ][ ] [ ] ζ η ξ ∆ · ·
∫ ∫ ∫ ∫
− − −
d d d J det z B D B dV B D B K
T
T
V
) e (
1
1
1
1
1
1
, (7.49)
unde ∆z reprezintă, aşa cum s-a precizat, jumătate din grosimea elementului,
deci jumătate din grosimea laminei.
Determinarea matricei de rigiditate a elementului finit prezentat
revine la a calcula integrala triplă din relaţia (7.49), la care limitele de
integrare sunt -1 şi 1, interval în care variază coordonatele naturale ξ, η şi ζ.
Folosirea sistemului natural de coordonate prezintă avantajul că
permite calculul numeric al integralelor din relaţia (7.49) în condiţiile unei
precizii bune.
Sistemul natural de coordonate asigură şi continuitatea între
elementele finite prin care sunt modelate structurile, fapt care reprezintă un
alt avantaj.
Pentru calculul efectiv al relaţiei (7.49), mai întâi se calculează
transpusa matricei [B], unde [B] este dată de relaţia (7.23), în care se ia în
considerare forma (7.44) a matricelor [B
i
] din fiecare nod al elementului.
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 280
Introducând în (7.49) matricele [B]
T
, matricea de elasticitate [D]
raportată la sistemul global de axe (7.7) şi matricea [B], se obţine o
integrală triplă dintr-un produs de trei matrice, având următoarea formă:
[ ]
T
) e (
x
N
y
N
. .
x
N
y
N
x
N
y
N
x
N
z
a
. .
x
N
z
a
x
N
z
a
y
N
z
a
. .
y
N
z
a
y
N
z
a
z
a
. .
z
a
z
a
y
N
. .
y
N
y
N
x
N
. .
x
N
x
N
. k
∫ ∫ ∫
− − −
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]















∆ ∂

∆ ∂




∆ ∂

∆ ∂


∆ ∆ ∆












·
1
1
8 8 2 2 1 1
8 8 2 2 1 1
8 8 2 2 1 1
8 2 1
8 2 1
8 2 1
1
1
1
1
0 0 0
0 0 0
0 0 0
0 0 0 0 0 0
0 0 0 0 0 0
0 0 0 0 0 0


]
]
]
]
]
]
]
]
]
]


' ' ' '
' '
' '
' ' ' '
' ' ' '
' ' ' '
d d d d
d d
d d
d d d d
d d d d
d d d d
66 36 26 16
55 45
45 44
36 33 23 13
26 23 22 12
16 13 12 11
0 0
0 0 0 0
0 0 0 0
0 0
0 0
0 0
.
[ ] , d d d J det z
x
N
y
N
. .
x
N
y
N
x
N
y
N
x
N
z
a
. .
x
N
z
a
x
N
z
a
y
N
z
a
. .
y
N
z
a
y
N
z
a
z
a
. .
z
a
z
a
y
N
. .
y
N
y
N
x
N
. .
x
N
x
N
ζ η ξ ∆
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]















∆ ∂

∆ ∂




∆ ∂

∆ ∂


∆ ∆ ∆












0 0 0
0 0 0
0 0 0
0 0 0 0 0 0
0 0 0 0 0 0
0 0 0 0 0 0
8 8 2 2 1 1
8 8 2 2 1 1
8 8 2 2 1 1
8 2 1
8 2 1
8 2 1
(7.50)
cu .
N
a
i
i
∂ς

·
Calculul structurilor din materiale compozite stratificate


281
După efectuarea produsului celor trei matrice se obţine o matrice de
24×24 având elementele polinoame ce depind de coordonatele naturale ξ, η
şi ζ .
Matricea de rigiditate a elementului finit tridimensional prezentat se
obţine integrând numeric fiecare element al matricei obţinute după
efectuarea produselor de matrice din relaţia (7.50), aşa cum rezultă din
relaţia (7.51), care reprezintă forma finală a matricei de rigiditate, scrisă sub
formă integrală:
[ ] · ζ η ξ

·
∫ ∫ ∫
− − −
d d d
' k ' k ' k . . ' k ' k ' k
' k ' k ' k . . ' k ' k ' k
' k ' k ' k . . ' k ' k ' k
. . . . . . . .
. . . . . . . .
' k ' k ' k . . ' k ' k ' k
' k ' k ' k . . ' k ' k ' k
' k ' k ' k . . ' k ' k ' k
k
, , , , , ,
, , , , , ,
, , , , , ,
, , , , , ,
, , , , , ,
, , , , , ,
) e (
1
1
1
1
1
1
24 24 23 24 22 24 3 24 2 24 1 24
24 23 23 23 22 23 3 23 2 23 1 23
24 22 23 22 22 22 3 22 2 22 1 22
24 3 23 3 22 3 3 3 2 3 1 3
24 2 23 2 22 2 3 2 2 2 1 2
24 1 23 1 22 1 3 1 2 1 1 1

ζ η ξ ζ η ξ ζ η ξ ζ η ξ
ζ η ξ ζ η ξ ζ η ξ ζ η ξ
ζ η ξ ζ η ξ ζ η ξ ζ η ξ
ζ η ξ ζ η ξ ζ η ξ ζ η ξ
·
∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫
∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫
∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫
∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫
− − − − − − − − − − − −
− − − − − − − − − − − −
− − − − − − − − − − − −
− − − − − − − − − − − −
1
1
1
1
1
1
24 24
1
1
1
1
1
1
23 24
1
1
1
1
1
1
2 24
1
1
1
1
1
1
1 24
1
1
1
1
1
1
24 23
1
1
1
1
1
1
23 23
1
1
1
1
1
1
2 23
1
1
1
1
1
1
1 23
1
1
1
1
1
1
24 2
1
1
1
1
1
1
23 2
1
1
1
1
1
1
2 2
1
1
1
1
1
1
1 2
1
1
1
1
1
1
24 1
1
1
1
1
1
1
23 1
1
1
1
1
1
1
2 1
1
1
1
1
1
1
1 1
d d d ' k d d d ' k . . . . d d d ' k d d d ' k
d d d ' k d d d ' k . . . . d d d ' k d d d ' k
. . . . . . . .
. . . . . . . .
. . . . . . . .
. . . . . . . .
d d d ' k d d d ' k . . . . d d d ' k d d d ' k
d d d ' k d d d ' k . . . . d d d ' k d d d ' k
, , , ,
, , , ,
, , , ,
, , , ,

(7.51)
In relaţiile de mai sus, expresiile k’
i,j
cu i = 1, 2,...., 24 şi j = 1, 2,.....,
24 sunt polinoame de variabile ξ, η şi ζ. Matricea de rigiditate este o matrice
simetrică.
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 282
7.1.10. Calculul prin integrare numerică a
matricei de rigiditate

Integralele de volum din relaţia (7.51) nu pot fi uşor calculate analitic în
vederea obţinerii elementelor matricei [k]. De aceea, matricea de rigiditate a
elementului finit ce se prezintă în acest capitol se obţine prin integrare
numerică.
Pentru a calcula integralele, trebuie să ţinem cont că k’
i,j
= k’
i,j
(ξ, η, ζ).
Dintre metodele numerice de integrare cunoscute, în MEF este utilizată
cel mai des metoda Gauss-Legendre. Integrarea prin metoda Gauss-
Legendre se bazează pe calculul funcţiei integrate în punctele Gauss, puncte
aflate în interiorul domeniului de integrare, intervalul (-1, 1).
Pentru calculul integralei (7.51) se va folosi formula de integrare Gauss-
Legendre, care va fi generalizată pentru cazul tridimensional.
Aceste formule se bazează pe polinoamele ortogonale Legendre [25]:
( ) ( ) ... , , , n , x
dx
d
! n
x P
n
n
n
n
n
2 1 0 1
2
1
2
·
]
]
]

− · . (7.52)
Polinoamele Legendre P
n
(x) au n rădăcini distincte cuprinse în
intervalul (-1, 1). Primele cinci polinoame Legendre au forma [25]:

( ) ( ) ( )
( ) ( ) ( )
( ) ( ). x x P
. x x x P ; x x P
; x x x P ; x P
1 3
2
1
3 30 35
8
1
3 5
2
1
1
2
2
2 4
4 1
3
3 0
− ·
+ − · ·
− · ·
(7.53)
Calculul integralelor de volum (7.51) se poate efectua cu ajutorul
rădăcinilor polinomului Legendre de ordinul patru, P
4
(x) (± 0,86113631; ±
0,33998204). Utilizarea acestor patru rădăcini prezintă avantajul asigurării
unei precizii satisfăcătoare, cu un efort de calcul moderat.
Potrivit procedeului de integrare Gauss-Legendre [25]:
( ) ( )



·
ξ · ξ
1
1
1
i
n
i
i
' k A dt ' k , (7.54)
unde n reprezintă numărul punctelor Legendre, iar A
i
sunt ponderile
corespunzătoare. Ponderile A
i
pentru cazul în care se utilizează
polinoamele Legendre de ordinul patru sunt 0,34785484 şi 0,65214516.
Calculul structurilor din materiale compozite stratificate


283
Pentru a calcula ( )

ξ ξ
b
a
d ' k se efectuează schimbarea de variabilă:
t
a b a b
2 2

+
+
· ξ , obţinându-se:
( ) . dt t
a b a b
' k
a b
d ' k
b
a

,
`

.
| −
+
+ −
· ξ ξ
∫ ∫

2 2 2
1
1
(7.55)
Aplicând relaţia (7.54) se obţine:
( ) ( )


·
ξ

· ξ ξ
n
i
i i
b
a
' k A
a b
d ' k
1
2
, i = 1, 2,..., n. (7.56)
cu
i i
t
a b a b
2 2

+
+
· ξ ,
Pentru a calcula integrala ( )
( )
( )
∫ ∫
ξ
ξ
η ξ η ξ
b
a
d
c
, d d , ' k se notează ( ) ( )
( )
( )

ξ
ξ
η η ξ · ξ
d
c
i
d , ' k F
şi se obţine: ( ) ( )
( )
( )
. d F d d , ' k
b
a
d
c
b
a
∫ ∫ ∫
ξ
ξ
ξ ξ · η ξ η ξ (7.57)
In urma aplicării formulei (7.54) se ajunge la:
( )
( )
( )
( ), F A
a b
d d , ' k
n
i
i i
b
a
d
c

∫ ∫
·
ξ
ξ
ξ

· η ξ η ξ
1 2
(7.58)
cu
i i
t
a b a b
2 2

+
+
· ξ , i = 1, 2,..., n şi ( ) ( )
( )
( )

ξ
ξ
η η ξ · ξ
d
c
i
d , ' k F .
Aplicând şi asupra lui F(ξ) relaţia (7.54) se obţine:
( )
( ) ( )
( ), , ' k A
c d
F
m
j
j i j
i i
i ∑
·
η ξ
ξ − ξ
· ξ
1
2
(7.59)
cu
( ) ( ) ( ) ( )
, t
c d c d
j
i i i i
j
2 2
ξ − ξ
+
ξ + ξ
· η j = 1, 2,...., m.
Deci: ( )
( )
( )
( ) ( )
( )
∑ ∑
∫ ∫
· ·

,
`

.
|
η ξ
ξ − ξ −
· η ξ η ξ
n
i
m
j
j i j
i i
i
b
a
x d
x c
, ' k A
c d
A
a b
d d , ' k
1 1
2 2
. (7.60)
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 284
Pentru o integrală tridimensională de forma ( )
( )
( )
( )
( )
∫ ∫ ∫
ξ
ξ
η ξ β
η ξ α
ζ η ξ ζ η ξ
b
a
d
c
,
,
d d d , , ' k
se va proceda analog. Fie, deci:
( ) ( )
( )
( )
ζ ζ η ξ · η ξ

η ξ β
η ξ α
d , , ' k , F
,
,
j i j i 1
. (7.61)
Aplicând relaţia (7.54) se ajunge la:
( )
( ) ( )
( )

·
ζ η ξ
η ξ β − η ξ α
· η ξ
p
k
k j i k
j i j i
j i
, , , ' k A
, ,
, F
1
1
2
(7.62)
cu:
( ) ( ) ( ) ( )
k
j i j i j i j i
k
t
, , , ,
2 2
η ξ β − η ξ α
+
η ξ β + η ξ α
· ζ , k = 1, 2,...., p. (7.63)

In final se obţine:
( )
( )
( )
( )
( )
( ) ( )
( ) ( )
( ) , , , ' k A
, ,
A
c d
A
a b
d d d , , ' k
p
k
k j i k
j i j i
m
j
j
i i
n
i
i
b
a
d
c
,
,

,
`

.
|

,
`

.
|
ζ η ξ
η ξ β − η ξ α
ξ − ξ −
·
· ζ η ξ ζ η ξ
∑ ∑ ∑
∫ ∫ ∫
· · ·
ξ
ξ
η ξ β
η ξ α
1 1 1
2 2 2

cu:
i i
t
a b a b
2 2

+
+
· ξ , i = 1, 2,..., n;

( ) ( ) ( ) ( )
, t
c d c d
j
i i i i
j
2 2
ξ − ξ
+
ξ + ξ
· ξ j = 1, 2,...., m; (7.64)

( ) ( ) ( ) ( )
k
j i j i j i j i
k
t
, , , ,
2 2
η ξ β − η ξ α
+
η ξ β + η ξ α
· ζ , k = 1, 2,...., p.

Pentru integralele de volum din relaţia (7.51) numărul de puncte
Gauss este acelaşi pe toate cele trei direcţii, deci i = j = k = 4. La
aceste integrale
a = -1, b = 1; c(ξ) = -1; d(ξ) = 1; α(ξ, η) = -1; β(ξ, η) = 1.
Calculul structurilor din materiale compozite stratificate


285
7.1.11. Calculul tensiunilor

Se consideră două sisteme carteziene de referinţă Oxyz şi O’x’y’z’,
sistemul al doilea fiind legat de primul prin cosinuşii unghiurilor dintre axe,
potrivit următoarei scheme (Tabelul 7.1):
Tabelul 7.1
Axa x y z
x’ l
1
m
1
n
1

y’ l
2
m
2
n
2

z’ l
3
m
3
n
3

γ
ε
γ
γ
γ
ε
ε
α
x'y'
xy
X2
α
Y1
α
Y2
y'
y
x
ε
x'
α
X1
yx
y'x'
=O
y'
y
x'
x

Fig. 7.5
Pentru o mai mare claritate, în figura 7.5 a fost considerată o stare
plană de deformaţii în care au fost figurate unghiurile dintre axe. Situaţii
similare sunt şi în celelalte două plane. In tabelul 7.2 sunt prezentaţi
cosinuşii directori pentru situaţia din figura 7.5.
Tabelul 7.2
Axa x Y z
x’ l
1
= cos α
x1
= cos α m
1
= cos α
y1
= sin α n
1
= cos 90° = 0
y’ l
2
= cos α
x2
= -sin α m
2
= cos α
y2
= cos α n
2
= cos 90° = 0
z’ L
3
= cos 90° = 0 m
3
= cos 90° = 0 n
3
= cos 0° = 1
În figura 7.6 sunt reprezentate două stări de tensiune considerate în
acelaşi punct O din corpul solicitat.
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 286
Prima stare de tensiune, respectiv {σ} = {σ
x
σ
y
σ
z
τ
yz
τ
zx
τ
xy
}
T
, are
componentele evaluate în sistemul de axe Oxyz, iar a doua stare de tensiune
{σ’} = {σ
x’
σ
y’
σ
z’
τ
y’z’
τ
z’x’
τ
x’y’
}
T
, este raportată la axele rotite O’x’y’z’.
Între componentele vectorilor {σ} şi {σ‘} există relaţia de transformare
[26]: {σ ‘} = [T
σ
]{σ} (7.65)
în care [T
σ
] este matricea de transformare a tensiunilor.
σ
τ
σ
σ
σ
σ
σ
τ
τ
τ
τ
τ
τ
τ
τ
τ
τ
τ
x
yz
xy
zy
zx
z
xz
yx
y
y'
y'x'
x'z'
z'x'
z'y'
y'z'
x'
z'
x'y'
y
y'
z
z'
x
x'







Matricea de transformare a tensiunilor [T
σ
] este în cazul general de
forma [26]:
[ ] .
m l m l n l n l n m n m n n m m l l
m l m l n l n l n m n m n n m m l l
m l m l n l n l n m n m n n m m l l
m l n l n m n m l
m l n l n m n m l
m l n l n m n m l
T
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]

+ + +
+ + +
+ + +
·
σ
1 2 2 1 1 2 2 1 1 2 2 1 2 1 2 1 2 1
3 1 1 3 3 1 1 3 3 1 1 3 1 3 1 3 1 3
2 3 3 2 2 3 3 2 2 3 3 2 3 2 3 2 3 2
3 3 3 3 3 3
2
3
2
3
2
3
2 2 2 2 2 2
2
2
2
2
2
2
1 1 1 1 1 1
2
1
2
1
2
1
2 2 2
2 2 2
2 2 2
(7.66)
Fig. 7.6
x
l=x'
t=y'
z=z'
y
θ
b.
a.
Calculul structurilor din materiale compozite stratificate


287
In general, în cazul structurilor realizate din materiale compozite
stratificate şi armate cu fibre, interesează tensiunile raportate la sistemul
local de coordonate Oltz, deoarece se pot aplica mai uşor criteriile de rupere
privind cedarea fibrelor, a matricei sau delaminarea.
Cunoscând unghiul θ dintre direcţia axei Ox şi cea de orientare a
fibrelor (axa Ol) şi ţinând seamă de identitatea axelor normale la planul
plăcii compozite (fig. 7.6, b), se poate obţine matricea de transformare a
tensiunilor dintre cele două sisteme de axe. Cosinuşii directori sunt aceiaşi
ca în tabelul 7.2, matricea de transformare (7.66) având în acest caz forma
[10]:
[ ] ,
c cs cs
c s
s c
cs c s
cs s c
T
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]

− −


·
σ
1 2 0 0 0
0 0 0 0
0 0 0 0
0 0 0 1 0 0
2 0 0 0
2 0 0 0
2
2
2 2
(7.67)
în care: c = cos θ şi s = sin θ.
Dependenţa dintre tensiunile elementului finit raportate la cele două
sisteme este [16]:
.
c cs cs
c s
s c
cs c s
cs s c
xy
zx
yz
z
y
x
lt
zl
tz
z
t
l
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
τ
τ
τ
σ
σ
σ
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]

− −


·
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
τ
τ
τ
σ
σ
σ
1 2 0 0 0
0 0 0 0
0 0 0 0
0 0 0 1 0 0
2 0 0 0
2 0 0 0
2
2
2 2
(7.68)
Componentele vectorului tensiunilor {σ} = {σ
x
σ
y
σ
z
τ
yz
τ
zx
τ
xy
}
T

raportate la sistemul de coordonate global Oxyz se obţin, pentru fiecare
element din componenţa structurii analizate, cu ajutorul relaţiei [24]:

(e)
} = [D]{ε
(e)
} = [D][B]{δ
(e)
}. (7.69)
Matricea [B] este dată tot de relaţia (7.23), numai că de această dată
ea este calculată numeric, atribuind variabilelor ξ, η şi ζ valori cuprinse
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 288
între [-1, 1], în funcţie de punctul în care se doreşte determinarea
componentelor vectorului tensiunilor. Vectorul {δ
(e)
} este vectorul
deplasărilor nodale ale elementului (e). Pentru efectuarea unui calcul de
rezistenţă la nivelul laminelor, nivel la care sunt aplicate criteriile de rupere,
cât şi pentru identificarea deteriorărilor apărute, sunt necesare, pentru fiecare
element finit al structurii, atât tensiunile în centrele fiecărei feţe, deci la
interfaţa dintre elemente, cât şi tensiunile în centrul elementelor.
La elementul finit prezentat, tensiunile pot fi calculate în centrul
fiecărui element (0, 0, 0) şi în centrele celor şase feţe ale elementului, după
cum urmează: faţa 1 (1, 0, 0), faţa 2 (-1, 0, 0), faţa 3 (0, 1, 0), faţa 4 (0, -1,
0), faţa 5 (0, 0, 1), faţa 6 (0, 0, -1).
Elementul finit prezentat permite atât aplicarea criteriilor de rupere
ale laminelor, cât şi efectuarea unei analize postcritice a compozitului
structurii. Calculul postcritic începe imediat după ce s-a constatat apariţia
primelor deteriorări în structura compozitului.

7.2 Deducerea prin calcul variaţional a matricei de rigiditate
a unui element finit pentru analiza structurilor compozite

Elementele finite care se prezintă în acest paragraf au la bază teoriile
plăcilor laminate: teoria clasică a laminatelor şi teoria de ordinul întâi de
deformare a laminatelor incluzând şi efectele forfecării, prezentate în
lucrarea [18].
Matricea de rigiditate a acestor elemente se obţine pornind de la
ecuaţiile de echilibru ale unei plăci compozite [18], [19], [27], asupra
acestora aplicându-se calculul variaţional.

7.2.1 Elemente finite bazate pe teoria clasică a laminatelor

Ecuaţiile de echilibru ale unei plăci compozite (fig. 7.7), potrivit
teoriei clasice a laminatelor sunt [18]:
, q
y
M
y x
M
x
M
;
y
N
x
N
;
y
N
x
N
0 2
0 0
2
2
2
6
2
2
1
2
2 6 6 1
· +


+
∂ ∂

+


·


+


·


+


(7.70)
unde (N
1
, N
2
, N
6
) şi (M
1
, M
2
, M
6
) sunt forţele şi momentele rezultante ce
acţionează asupra unei plăci, ilustrate în figura 7.7 iar q este sarcina uniform
Calculul structurilor din materiale compozite stratificate


289
distribuită aplicată normal pe planul plăcii realizate din compozite
stratificate armate cu fibre.







Formularea variaţională a relaţiilor de mai sus, aplicată asupra unui
element de arie Ω
e
, duce la obţinerea relaţiilor [18]:
0 2
0
0
2
2
2
6
2
1
2
2
2 6
6 1
·
,
`

.
|

Φ ∂
+ Φ −

,
`

.
|
Φ +

Φ ∂
+
∂ ∂
Φ ∂
+

Φ ∂
· ψ −

,
`

.
|

∂ψ
+

∂ψ
· ψ −

,
`

.
|

∂ψ
+

∂ψ
∫ ∫
∫ ∫
∫ ∫
Γ Ω
Γ Ω
Γ Ω
ds M
n
V dxdy q M
y
M
y x
M
x
; ds N dxdy N
y
N
x
; ds N dxdy N
y
N
x
e e
e e
e e
n
i
n i i
i i i
i ns
i i
i n
i i

(7.71)
unde :
M
n
, N
n
şi N
ns
sunt momentele şi forţele de pe conturul plăcii definite iar
V
n
este forţa tăietoare din teoria clasică a laminatelor [18].
Funcţiile de interpolare ψ
i
şi Φ
i
utilizate pentru aproximarea lui u, v
şi respectiv w duc la obţinerea următoarelor relaţii de aproximare [18]:
). y , x ( w ; ) y , x ( v v ; ) y , x ( u u
j
m
j
j j
n
j
j j
n
j
j
Φ ∆ · ψ · ψ ·
∑ ∑ ∑
· · · 1 1 1
(7.72)
În relaţiile de mai sus (u
j
, v
j
) reprezintă valorile nodale ale
deplasărilor iar ∆
j
sunt valorile nodale ale lui w şi ale derivatelor sale.
Pentru aproximarea lui (u, v) se foloseşte interpolarea liniară
Lagrange iar pentru cea a lui w se utilizează interpolarea cu polinoame
Hermite cubice.
x
2
=y
x
1
=x
x
3
=z
N
2

N
6

Q
2

Q
1

N
6

N
1

x
y
z
M
6

M
2

M
1

Fig. 7.7
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 290
În această situaţie w are asociate şi derivatele sale
y
w
,
x
w




şi
y x
w
∂ ∂

2
.
Elementul din figura 7.8, are şase grade de libertate pe nod, deci 24
pe element, fiind încadrat în clasa C
1
de elemente.
Y
X
a)
b)

Fig. 7.8
In figura 7.8, a este reprezentat un element cu patru noduri ce
utilizează polinoame Lagrange pentru interpolarea lui (u, v), iar în figura
7.8, b, un element cu patru noduri ce realizează interpolarea lui w cu
polinoame Hermite cubice. Pentru fiecare element finit se obţin ecuaţiile:
) ( n ,..., , i , F K
j j
) ( n
j
ij
α · · − ∆
α β
· β
β
·
αβ
∑ ∑
2 1 0
3
1 1
(7.73)
unde α = 1, 2, 3; n (1) = n (2) = 4 şi n (3) = 16.
Variabilele
β

j
şi coeficienţii de rigiditate
αβ
ij
K sunt prezentaţi în
lucrarea [18].

7.2.2 Elemente finite bazate pe teoria de ordinul întâi
de deformare a laminatelor
Teoria de ordinul întâi de deformare a laminatelor include şi efectele
forfecării. Ecuaţiile de echilibru ce au la bază această teorie sunt [18]:
; q
y
Q
x
Q
, Q
y
M
x
M
;
y
N
x
N
; Q
y
M
x
M
;
y
N
x
N
0
0 0
0 0
2 1
2
2 6 2 6
1
6 1 6 1
· +


+


· −


+


·


+


· −


+


·


+


(7.74)
unde Q
1
şi Q
2
sunt prezentate în figura 7.7
Calculul structurilor din materiale compozite stratificate


291
Câmpul deplasărilor (u, v, w, Φ
1
, Φ
2
) poate fi aproximat utilizând
funcţii de interpolare Lagrange:
). y , x ( Y ); y , x ( X
) y , x ( u w ); y , x ( u v ); y , x ( u u
j
n
j
j j
n
j
j
j
n
j
j j
n
j
j j
n
j
j
ψ · Φ ψ · Φ
ψ · ψ · ψ ·
∑ ∑
∑ ∑ ∑
· ·
· · ·
1
2
1
2
1 1 1
(7.75)
Formularea variaţională a relaţiilor de mai sus, aplicată unui element
de arie Ω
e
duce la obţinerea următoarelor relaţii:
. ds M dxdy Q M
y
M
x
; ds M dxdy Q M
y
M
x
; ds Q dxdy q Q
y
Q
x
; ds N dxdy N
y
N
x
; ds N dxdy N
y
N
x
i ns i
i i
i n i
i i
i n i
i i
i ns
i i
i n
i i
e e
e e
e e
e e
e e
0
0
0
0
0
2 2 6
1 6 1
2 1
2 6
6 1
· ψ −

,
`

.
|
ψ +

∂ψ
+

∂ψ
· ψ −

,
`

.
|
ψ +

∂ψ
+

∂ψ
· ψ −

,
`

.
|
ψ +

∂ψ
+

∂ψ
· ψ −

,
`

.
|

∂ψ
+

∂ψ
· ψ −

,
`

.
|

∂ψ
+

∂ψ
∫ ∫
∫ ∫
∫ ∫
∫ ∫
∫ ∫
Γ Ω
Γ Ω
Γ Ω
Γ Ω
Γ Ω
(7.76)
Ecuaţiile elementului finit, obţinute în urma calculului variaţional, sunt:
5 2 1 0
5
1 1
,..., , , F K
i j
n
j
ij
· α · − ∆
α β
· β ·
αβ
∑∑
(7.77)
unde elementele matricei de rigiditate şi ai vectorului forţelor sunt prezentaţi
în lucrarea [6].
Elementul prezentat în figura 7.9 are cinci grade de libertate pe nod
şi utilizează funcţii de interpolare de acelaşi grad pentru toate componentele
câmpului deplasărilor. În figura 7.9, a este reprezentat un element cu patru
noduri, ce foloseşte funcţii de interpolare liniare, în timp ce elementul din
figura 7.9, b are 9 noduri iar pentru aproximarea câmpului deplasărilor
utilizează funcţii de tip cuadratic.
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 292
a)
b)
Y
X

Fig. 7.9
Toate aceste elemente prezintă dezavantajul inconsistentei modelări
a energiei de deformaţie provenită din forfecare, acest subiect fiind mult
discutat în literatura de specialitate [1], [5].

7.2.3 Elemente finite bazate pe formulări mixte

Aceste formulări includ cele două teorii prezentate anterior. Elementul
finit de acest tip este bazat deci pe formularea variaţională mixtă şi este
prezentat pe larg în lucrarea [18]. Fiecare dintre variabilele u, v, w, Φ
1
, Φ
2
,
P
1
, P
2
, P
6
sunt interpolate cu expresii de forma:
) y , x ( w w ; ) y , x ( v v ; ) y , x ( u u
j
m
j
j j
n
j
j j
n
j
j
ψ · ψ · ψ ·
∑ ∑ ∑
· · · 1 1 1
(7.78)
unde ψ
j
sunt funcţiile de interpolare utilizate de Reddy în lucrarea [21].
Pentru obţinerea matricei de rigiditate a unui element finit bazat pe
cele două teorii prezentate anterior, potrivit teoriei neliniare, mai întâi se vor
exprima deformaţiile specifice liniare şi unghiulare cu ajutorul funcţiilor de
interpolare ψ
j
şi al deplasărilor nodale u
j
, v
j
etc.
Deformaţia specifică totală este o sumă a deformaţiilor specifice
liniare şi neliniare:

0
} = {ε
0L
} + {ε
0N
} = [H
L
] {∆
1
} + [H
N
] {∆
2
}/2, (7.79)
unde [H
L
] şi [H
N
] sunt derivatele funcţiilor de formă iar {∆
1
} şi {∆
2
}
reprezintă vectorii câmpului deplasărilor [18].
Aproximarea deplasărilor şi a încărcărilor se face astfel:
{ ¦ [ ]{ ¦ { ¦ [ ]{ ¦ { ¦ [ ]{ ¦
5 3 4 3
6
2
1
3 2
2
1
∆ · ∆ ·
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
'
¹
· ∆ ·
¹
'
¹
¹
'
¹
Φ
Φ
· Φ H P , H
M
M
M
M , H (7.80)
Calculul structurilor din materiale compozite stratificate


293
unde [H
2
], [H
3
] sunt funcţii de formă iar {∆
3
}, {∆
4
} şi {∆
5
} sunt valorile
nodale ale mărimilor {Φ}, {M} şi {P}, [18].
Relaţia dintre forţele nodale şi deplasările nodale, pentru un element
finit ce are la bază formularea mixtă, are expresia:
[ ] [ ] [ ]
[ ] [ ] [ ]
[ ] [ ] [ ]
{ ¦
{ ¦
{ ¦
{ ¦
{ ¦
{ ¦
,
F
:
F
F
:
k .... k k
.... .... .... ....
k .... k k
k .... k k
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
·
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹



]
]
]
]
]
]
]

5
2
1
5
2
1
55 52 51
25 22 21
15 12 11
(7.81)
unde elementele matricei de rigiditate sunt prezentate în lucrarea [18].
Matricea de rigiditate nu este simetrică în problemelor neliniare.
La nivelul întregii structuri, există o relaţie asemănătoare cu (7.81):
[K(∆)] {∆} = {F}, (7.82)
unde: [K(∆)] este matricea de rigiditate globală a structurii obţinută în
urma asamblării, matrice nesimetrică,
{∆} - vectorul deplasărilor nodurilor structurii iar
{F}- vectorul forţelor nodale.
Deoarece, matricea de rigiditate este o funcţie neliniară de
necunoscutele problemei {∆}, rezolvarea ecuaţiei de mai sus se face iterativ.
Frecvent se utilizează două metode: Picard şi Newton-Raphson.
Potrivit metodei Newton-Raphson, încărcarea P a structurii este
împărţită într-un şir succesiv de încărcări ∆P
1
, ∆P
2
,...., ∆P
n
, astfel încât:

·
∆ ·
n
j
j
P P
1
(7.83)
La fiecare pas de încărcare, ecuaţia (7.82) este rezolvată iterativ
pentru obţinerea soluţiei. După a r-a iteraţie, soluţia pentru următoarea
iteraţie se obţine rezolvând ecuaţia:
[K
T
(∆)] {δ∆
r+1
} = - {R} = - [K(∆
r
)] {∆
r
} + {F} (7.84)
pentru un increment al soluţiei {δ∆
r+1
}, deci ∆
r+1 =
{∆
r
} +{δ∆
r+1
}, unde
[K
T
] este specificată în lucrarea [18]. Elementele finite obţinute prin calcul
variaţional şi prezentate mai sus, pot fi utilizate pentru o mare varietate de
structuri din compozite stratificate armate cu fibre continue.
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 294
7.3 Element finit de tip înveliş degenerat dintr-un element
tridimensional, bazat pe formularea Lagrange totală

Acest element finit are la bază ecuaţiile incrementale ale mişcării
[18] şi foloseşte aceleaşi funcţii de interpolare atât pentru aproximarea
deplasărilor, cât şi pentru descrierea geometriei, fiind deci un element
izoparametric, asigurându-se astfel compatibilitatea deplasărilor de-a lungul
frontierelor elementelor.













Fig. 7.10
În figura 7.10 se prezintă un element finit de placă, destinat
structurilor din compozite stratificate armate cu fibre continue.
Fie ξ şi η două coordonate curbilinii în planul mediu al învelişului
şi ζ o coordonată liniară pe direcţia grosimii învelişului. Aceste coordonate
variază între -1 şi 1.
Pentru un punct oarecare al unui element, coordonatele acestuia sunt
date de relaţia:
( ) ( ) ( ) , x x , x
n
k
jos
k
i sus
k
i k i ∑
·
]
]
]

ξ −
+
ξ +
η ξ ψ ·
1
2
1
2
1
(7.85)
unde n este numărul nodului iar ψ
k
(ξ, η) reprezintă funcţiile de interpolare
ale elementului.
Elementul prezentat este obţinut pe baza următoarelor ipoteze:
!"linia normală dreaptă pe mijlocul suprafeţei înainte de deformare,
rămâne dreaptă, dar nu neapărat normală după deformare;
!"tensiunile normale pe direcţie transversală sunt neglijate.
Calculul structurilor din materiale compozite stratificate


295
Matricea de rigiditate pentru o lamină a unui înveliş compozit
stratificat armat cu fibre, în sistemul local de coordonate este de forma:
[ ]
]
]
]
]
]
]
]
]

·
55 45
45 44
33 23 13
23 22 12
13 12 11
0 0 0
0 0 0
0 0
0 0
0 0
k k
k k
k k k
k k k
k k k
k
k . lam
(7.86)
expresiile elementelor matricei de rigiditate fiind date în [18].
Jacobianul transformării între cele două sisteme de axe, local şi
global, este o funcţie de coordonatele ξ, η şi ζ, dar termenii în ζ pot fi
neglijaţi din cauza grosimii foarte mici a elementului (grosimea laminei),
astfel încât se poate spune că elementul degenerează în 2-D, asemănător
elementului finit prezentat la începutul capitolului.

7.4 Element finit triunghiular obţinut pe baza teoriilor
de deplasare şi a celor mixte
Teoria plăcilor stabileşte pe baza unor ipoteze de calcul, distribuţia
tensiunilor şi a deformaţiilor pe grosimea lor, astfel încât modelarea plăcii în
două dimensiuni, poate fi considerată ca acceptabilă. Mai multe studii
analitice şi experimentale au arătat necesitatea includerii efectelor forfecării
la analiza încovoierii plăcilor din materiale compozite.
Teoriile referitoare la plăcile din materiale compozite, apărute in
ultimii ani, pot fi clasificate în două grupe: teorii de deplasare şi teorii mixte
(teorii în tensiuni).
Teoriile de deplasare, aşa cum consideră Hencky, Uflyand şi Mindlin
(HUM) au la bază ipoteza lui Kirchhoff, includ efectul forţelor tăietoare, dar
nu conduc la o determinare directă a tensiunilor datorate forfecării, chiar şi
pentru materiale izotrope şi omogene. Pe baza teoriilor amintite se obţine o
variaţie liniară a tensiunilor pe grosime, în timp ce ecuaţiile de echilibru în
3D conduc la o variaţie cuadratrică a tensiunilor de-a lungul axei z (pe
grosime), având o valoare maximă la mijlocul grosimii şi fiind nule pe feţele
compozitului.
Yang [28] a adaptat teoria HUM astfel încât aceasta să ţină cont de
ecuaţiile constitutive ale compozitelor multistratificate.
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 296
Ambartsumyan [29] şi Whitney [30] au introdus apoi, ipoteza
conform căreia distribuţia tensiunilor datorate forţelor tăietoare duce la un
câmp de gradul trei al deplasărilor în fiecare strat. Câmpul deplasărilor
potrivit teoriei HUM, excluzând efectele de membrană, este:
U(x,y,z) = zβ
x
(x,y);
V(x,y,z) = zβ
y
(x,y); (7.87)
W(x,y,z) = w(x,y).
unde β
x
şi β
y
sunt rotaţiile plăcii iar w deplasarea de-a lungul axei z.
Un element finit pentru structuri din materiale compozite stratificate,
ce include şi efectele forfecării, este DST (Discrete Shear Triangle).
Metodologia de obţinere a matricei de rigiditate a elementului DST
este prezentată de către Lardeur şi Batoz în lucrarea [31].
Elementul are trei noduri şi trei grade de libertate pe nod, două rotiri
β
x
şi β
y
şi o deplasare w (fig. 7.11), fiind o generalizare a elementului DKT
(Discrete Kirchhoff Triangle) pentru plăci omogene şi izotrope prezentat şi
testat de Stricklin, Dhatt şi Batoz, element care nu ia în considerare
forfecarea.

h
Z,w
Y
X
Oy
w
x
O
y
O
O
x
O
y
1
2
3
w
O
O
y
x
w
O
O
y
x
·β
·β
y
x
Ox

Batoz şi Lardeur au realizat un element de tip DST aplicabil pentru
plăci izotrope dar şi unul pentru plăci ortotrope.
Deformaţiile datorate forfecării sunt calculate utilizând aceleaşi funcţii
de interpolare atât pentru w, cât şi pentru β
x
şi β
y.

Dacă efectele forfecării nu sunt semnificative, forţele F
x
şi F
y
tind
spre valoarea zero, elementul DST degenerând evident în DKT. Elementul
DST este aplicabil în special la structurile compozite unde efectul forţelor
tăietoare este semnificativ, pentru alte structuri putându-se folosi elementul
DKT.
Fig. 7.11
Calculul structurilor din materiale compozite stratificate


297
Elementul DST se poate utiliza şi pentru analiza dinamică a
structurilor realizate din compozite stratificate armate cu fibre continue.

7.5 Programe complexe pentru calcul numeric

7.5.1 Programe performante şi domenii de utilizare

Dezvoltarea tehnicii de calcul, creşterea memoriei calculatoarelor
electronice şi a vitezei de lucru a acestora, dar mai ales facilităţile pe care le
oferă metodele numerice de calcul, au contribuit la apariţia, dezvoltarea şi
modernizarea continuă a unor programe performante pentru calculul
structurilor realizate din materiale compozite, în special a celor din
compozite stratificate armate cu fibre continue.
Aceste programe permit analize detaliate şi rapide cu ajutorul metodei
elementelor finite, metodei colocaţiei, metodei elementelor de frontieră,
metodei diferenţelor finite etc.
Principalele probleme tratate de marea majoritate a programelor
complexe sunt:
!"determinarea stării de tensiuni şi deformaţii în compozite stratificate
armate multidirecţional, sub formă de bare, plăci, învelişuri subţiri etc.,
solicitate mecanic şi/sau termic;
!"modificarea proprietăţilor materialelor compozite cu temperatura,
umiditatea, acţiunea solvenţilor etc.;
!"analiza modurilor de rupere;
!"răspunsul dinamic al structurilor;
!"neliniaritatea geometrică şi de material;
!"instabilitatea structurilor şi studiul problemelor de contact.
In tabelul 7.3 sunt trecute în revistă unele dintre cele mai utilizate
programe performante pentru calculul structurilor din materiale compozite,
precum şi domeniul principal în care acestea sunt folosite [32].
Toate programele menţionate au la bază metoda elementelor finite.
7.5.2 . Programul COSMOS/M
In continuare sunt prezentate câteva dintre elemente finite aflate în
biblioteca programului COSMOS/M [36], elemente destinate modelării
structurilor din materiale compozite stratificate armate cu fibre. Programul a
fost realizat şi difuzat de The Structural Research and Analysis Corporation.
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 298
Tabelul 7.3
Denumirea Domeniul principal de utilizare
ABAQUS Structuri navale
ADINA Analiză neliniară şi dinamică a structurilor
ANSYS Analiză generală a structurilor
ARGUS Analiză generală a structurilor
BOSOR 4 Analiza învelişurilor
BOSOR 5 Stabilitatea învelişurilor
CASSE Analiza proceselor termice
COSMOS Analiză generală a structurilor
CHAMPION 3D Analiza carcaselor motoarelor de rachetă
LAMPS-A Analiza învelişurilor şi plăcilor din compozite
MARC Analiză generală neliniară
NASTRAN Analiză generală a structurilor
PAC 78 Analiza structurilor compozite
SAP 6,7 Analiză liniară sau neliniară a structurilor
compozite
SPAR Analiza structurilor din aeronautică
STARDYNE Analiză generală a structurilor
TSAAS Analiza echipamentelor nucleare
3,4
2
2
1
4
3
7
4
8
1
5
2
6
2 3
1
a
b
y
x
4
β
Y
X

Fig. 7.12
Elementul liniar PLANE2D. Este un element plan cu 4 sau 8
noduri şi poate fi folosit pentru analiza stării plane de tensiuni şi deformaţii,
precum şi pentru structuri axial-simetrice (fig. 7.12). Elementele cu 8 noduri
(opţionale) pot folosi polinoame de interpolare având gradul maxim egal cu
10. Elementul are două grade de libertate pe nod - două translaţii, celelalte
grade de libertate fiind blocate.
Calculul structurilor din materiale compozite stratificate


299
Acest tip de element se poate folosi pentru modelarea structurilor
realizate din materiale ortotrope, direcţia principală de elasticitate 1, fiind
indicată prin unghiul β faţă de axa Ox. Se recomandă utilizarea lui pentru
modelarea laminei unidirecţionale.
Elementul liniar compozit triunghiular de tip placă SHELL3L.
Acest element (fig. 7.13) are trei noduri, putând fi alcătuit din maximum 50
de straturi ortotrope din materiale diferite şi cu orientări diferite ale
direcţiilor principale de elasticitate.














Elementul poate fi folosit la modelarea structurilor tip membrană,
dar şi pentru modelarea structurilor tridimensionale solicitate la încovoiere.
Fiecare nod al elementului are şase grade de libertate: trei translaţii şi trei
rotaţii.
În cazul în care se declară un singur strat ortotrop, acest element poate fi
folosit pentru studiul unei lamine, deosebirea faţă de elementul prezentat
anterior, constând în capacitatea de a prelua şi solicitări de încovoiere.
Cel mai des, acest tip de element se utilizează pentru modelarea
structurilor din compozite stratificate armate cu fibre continue.
Fig. 7.13
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 300
Elementul liniar compozit patrulater SHELL4L. Elementul
patrulater SHELL4L prezentat în figura 7.14, poate modela stratificate
formate din cel mult 50 de straturi subţiri şi ortotrope. Acesta este capabil să
preia pe lângă încărcările de membrană şi pe cele de încovoiere.
Y
X
Z
2
b
y
z,c
a
x
x
β
y
z
1
2
3
4 5
6


Când elementul patrulater degenerează într-unul triunghiular va
trebui să declarăm nodul de început şi de sfârşit al elementului de două ori.
Se obţine astfel un element identic cu cel prezentat anterior.
Elementul patrulater se preferă totuşi, celui triunghiular. Programul
pentru acest element calculează şi afişează valorile tensiunilor în direcţia
axelor locale de coordonate, în centrul suprafeţelor de deasupra şi de
dedesubtul fiecărui strat component. În aceleaşi puncte, programul
calculează şi afişează tensiunile echivalente potrivit criteriului von Mises.
Opţional, se pot cere atât valorile, cât şi direcţiile tensiunilor
principale în aceleaşi puncte.
Biblioteca acestui program mai cuprinde şi alte tipuri de elemente
cum ar fi următoarele:
!"element compozit tip placă, izoparametric cu 8 sau 9 noduri SHELL9L,
folosit pentru modelarea structurilor spaţiale din compozite;
Fig. 7.14
Calculul structurilor din materiale compozite stratificate


301
!"elementul liniar 3-D, cu 8 până la 20 noduri;
!"elementul SOLID, element spaţial ortotrop.

7.5.3 Programul NASTRAN
Programul NASTRAN [37], cuprinde în biblioteca sa mai multe
elemente finite destinate structurilor realizate din materiale ortotrope, cel
mai performant pentru analiza structurilor din compozite stratificate şi
armate cu fibre fiind elementul LAMINATE (fig. 7.15).












Acesta este un element finit cu patru noduri şi şase grade de libertate
pe nod având grosimea egală cu cea a întregului compozit. Solicitările pe
care le suportă sunt forţe şi momente concentrate, dar şi presiuni aplicate pe
una din laminele exterioare ale stratificatului.
Pentru acest tip de element finit sunt calculate tensiunile în centrul
fiecărei lamine, raportate atât la sistemul global de axe, cât şi la cel local.
Elementul finit LAMINATE nu poate fi folosit pentru analiza
deteriorărilor.
Numărul maxim de lamine pe care le poate conţine un stratificat
modelat cu acest tip de element finit este 45.
z
h
Lamina n
Lamina n-1
Lamina 1
Lamina 2
Lamina 3
Lamina 4
Fig. 7.15
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 302
7.6. Structuri realizate din compozite stratificate armate
cu fibre continue, analizate cu metoda elementelor finite.
Tehnica substructurării
În finalul acestui capitol sunt prezentate două structuri realizate din
compozite stratificate armate cu fibre continue, analizate numeric cu
ajutorul unor programe cu elemente finite [34], [35].
Exemplul 1
O primă structură este o piesă relativ simplă, de fapt o epruvetă
cruciformă cu fantă centrală, solicitată biaxial în planul său (fig. 7.16).
Analiza a fost efectuată cu ajutorul tehnicii substructurării. Menţionăm că
modul de desfăşurare a unei analize prin tehnica substructurării este acelaşi
indiferent de complexitatea, mărimea sau solicitările structurii.
5
0
5
0
1
9
1
9
R
1
5
p
19 19
50 50
R
1
.
5 R
1
.
5
13.5 13.5


Structura a fost studiată cu două programe: un program de firmă
(programul NASTRAN) şi un program elaborat de autorii lucrării [16],
Fig. 7.16
Calculul structurilor din materiale compozite stratificate


303
folosind elementul finit a cărui matrice de rigiditate a fost prezentată la
începutul capitolului de faţă. Cel de al doilea program este un program
specializat în evidenţierea deteriorărilor compozitelor stratificate armate cu
fibre continue (ruperi de fibre şi matrice, delaminări) şi permite efectuarea
unor analize postcritice a structurilor, cu urmărirea evoluţiei deteriorărilor
sub sarcină, până la cedarea structurii.
Mai întâi a fost folosit pentru analiza cu elemente finite programul
NASTRAN şi elementul finit LAMINATE descris mai sus.
Materialul piesei a fost considerat un compozit stratificat şi armat cu
fibre, compozit de tip sticlă epoxy, având următoarele caracteristici elastice
şi mecanice ale laminelor:
- modulul de elasticitate longitudinal pe direcţia axei Ol, E
l
= 39000 MPa
;

- modulul de elasticitate transversal pe direcţia axei Ot, E
t
= 8600 MPa;
- modulul de forfecare al laminei, G
lt
= 3800 MPa;
- coeficientul lui Poisson în planul Olt, ν
lt
= 0,28;
- coeficientul lui Poisson în planul Otz, ν
tz
= 0,42;
- rezistenţa de rupere la tracţiune a fibrelor, σ
af
= 1080 MPa;
- rezistenţa de rupere la forfecare a fibrelor, τ
af
= 89 MPa;
- rezistenţa de rupere la tracţiune a matricei, σ
am
= 39 MPa;
- rezistenţa de rupere la forfecare a matricei τ
am
= 18 MPa;
- rezistenţa de delaminare a straturilor datorită tensiunilor normale,
σ
ad
= 90 MPa şi tensiunilor tangenţiale, τ
ad
= 120 MPa.

Fig. 7.17
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 304
Materialul structurii are în componenţa sa şase lamine de grosime
0,5 mm, cu următoarea configuraţie a orientării fibrelor în lamine:
(0/90/0/0/90/0).
Piesa a fost solicitată biaxial (p = 105,2 N/mm), intensitatea
solicitării fiind aceeaşi pe ambele direcţii iar sarcina a fost repartizată în
nodurile structurii (fig. 7.17).
Datorită simetriei geometrice dar şi a încărcării, este suficientă
studierea unui sfert din structură, a cărui modelare cu elemente finite poate
fi observată în figura 7.18. In acest mod, numărul de noduri şi de elemente
s-a micşorat de aproximativ patru ori, modelarea realizându-se cu ajutorul a
565 noduri şi 522 elemente, pentru analiza realizată cu programul
NASTRAN.
În urma analizei cu programul NASTRAN au fost evidenţiate zonele
din structură în care apar gradienţi mari ai tensiunilor, zone care vor necesita
o substructurare în vederea localizării deteriorărilor.

Fig. 7.18

!"In laminele cu fibre orientate la 0° tensiunea normală maximă în lungul
fibrelor apare în elementul 512, element aflat în imediata vecinătate a
fantei epruvetei, valoarea acesteia fiind σ
l
= 207,28 MPa, în timp ce
tensiunea normală maximă pe direcţia axei Ot apare în elementul 490,
valoarea ei fiind σ
t
= 22,88 MPa.
Calculul structurilor din materiale compozite stratificate


305
!"Tensiunile σ
l
şi σ
t
din laminele cu fibre orientate la 90° faţă de direcţia
axei Ox, sunt maxime în elementele 479 şi în 512, având valorile σ
l
=
85,58 MPa, respectiv σ
t
= 46,69 MPa.
!"Tensiunea tangenţială τ
lt
este maximă în elementul 505, atât în laminele
cu fibre dispuse la 0° cât şi în cele orientate la 90° faţă de direcţia axei
Ox, valoarea acesteia fiind τ
lt
= t 23,45 MPa.
In figura 7.19 sunt prezentate elementele din jurul fantei, aceasta
fiind zona în care apar tensiunile maxime precizate mai sus.
De aceea, se izolează o zonă din jurul acesteia, zonă care va fi
analizată cu programul specializat, creat de autorii acestei lucrări (tehnica
substructurării).












Modelul de calcul al substructurii este prezentat în figura 7.20.
Când se analizează probleme de acest tip, deci când dintr-o structură
oarecare se izolează o zonă a ei (substructură) în vederea analizării acesteia
cu un alt program, este recomandat să se păstreze pe cât posibil, aceeaşi
modelare a substructurii ca în structura globală, atât din cauza unei mai
uşoare preprocesări a datelor de intrare, cât mai ales în scopul reducerii
erorilor ce pot să apară în procesul de calcul.
Dacă din diverse motive este necesară efectuarea unor modificări în
cadrul reţelei de discretizare, acestea trebuie efectuate fără schimbarea
conturului substructurii.
Fig. 7.19
486 485
484
483
482
481
480
490
479
491
492
493
494
495
496
497
508
507
506
505
504
503
502
501
512
513
514
516
517
518
515
519
487
498
509
520 521
510
499
488
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 306
Pentru aplicaţia prezentată, se observă că modelarea substructurii s-a
efectuat cu mici modificări faţă de forma ei din cadrul structurii globale,
aceasta din cauza necesităţii existenţei doar a elementelor finite cu baza
patrulater. Aceste modificări nu vor afecta soluţia problemei.
In urma modelării cu straturi de elemente finite de grosime egală cu
a unei lamine, s-a obţinut un model de calcul cu 567 noduri şi 384 elemente
(81 noduri şi 64 elemente pe lamină). In nodurile aflate pe conturul
substructurii au fost introduse, drept încărcări, deplasările acestor noduri,
obţinute în urma analizei structurii cu programul NASTRAN.

1 10 19 28 37 46 55 64 73
2
3
4
5
6
7 8 9
18
27
36
45
54
63
72
81
64
56
48
40
32
24
16
8
7
6
5
4
3
2
1
9
17
25
33
41
49
57
12
20
28
36
44
52
60
y
x
58
59
61
62 63
80 79
78
77
76
75
74

Fig. 7.20

Aceste deplasări sunt prezentate în tabelele 7.4, 7.5, 7.6 şi 7.7 pentru
fiecare dintre nodurile situate pe contururile 1, 2, 3 şi 4 ale substructurii.
Valorile deplasărilor impuse în noduri sunt egale pentru toate nodurile
situate pe aceeaşi verticală.

Calculul structurilor din materiale compozite stratificate


307
Tabelul 7.4
Nr. nod
NASTRAN

466

467

468

469

470

471

472

473

474
Nr. nod lam.1
program propriu

1

2

3

4

5

6

7

8

9
Deplasare
u
x
/10
-2
[mm]

0,905

0,9393

1,011

1,109

1,209

1,253

1,135

1,067

1,047
Deplasare
u
y
/10
-2
[mm]

0

0,2626

0,588

1,002

1,606

2,327

3,215

3,528

3,948

Tabelul 7.5
Nr. nod
NASTRAN

484

493

503

515

528

539

552

563
Nr. nod lam.1
program propriu

15

27

36

45

54

63

72

81
Deplasare
u
x
/10
-3
[mm]

10,028

9,884

8,750

6,676

5,469

3,442

2,012

-0,134
Deplasare u
y
/10
-
2
[mm]

3,902

3,883

3,756

3,740

3,746

3,759

3,752

3,750

Tabelul 7.6
Nr. nod
NASTRAN

561

559

558

557

556

555

554

553
Nr. nod lam.1
program propriu

80

79

78

77

76

75

74

73
Deplasare
u
x
/10
-4
[mm]

-0,812

6,587

9,431

5,644

-1,969

-10,43

-16,21

-18,52
Deplasare
u
y
/10
-2
[mm]

3,128

2,344

1,877

1,404

0,977

0,602

0,287

0

Tabelul 7.7
Nr. nod NASTRAN
542

529

518

505

495

485

476
Nr. nod lam.1 program
propriu

64

55

46

37

28

19

10
Deplasare u
x
/10
-3
[mm]

-1,665

-1,027

-0,047

0,976

3,017

5,008

6,952
Deplasare u
y
[mm]

0

0

0

0

0

0

0


Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 308
In urma analizei efectuată cu programul propriu s-a constatat apariţia
unor deteriorări ale materialului structurii, fiind stabilită şi natura acestora.
In figura 7.21 sunt însemnate cu “ד elementele în care a cedat matricea.
Acestea sunt elemente care aparţin laminelor 2 (121, 122 şi 123) şi 5
(313, 314 şi 315) în care fibrele sunt orientate la 90° faţă de direcţia axei Ox
şi sunt situate pe aceeaşi verticală.
X

Fig. 7.21
S-a constatat că nu există elemente finite în care fibrele să cedeze,
tensiunea normală maximă σ
l
din structură (207 MPa) fiind mult sub cea
admisibilă (1080 MPa). Nu apar nici delaminări ale straturilor, valorile
tensiunilor interlaminare la care s-ar produce asemenea deteriorări fiind
superioare celor existente în structură.
Apariţia primelor deteriorări reprezintă o stare critică şi de aceea
toate calculele ce vor fi efectuate în continuare vor purta denumirea de
calcule postcritice. Acestea sunt calcule neliniare, întrucât sunt efectuate
prin modificarea matricelor de rigiditate ale elementelor finite în care au
apărut deteriorări, deci de la o rulare la alta a aceleiaşi structuri, aceasta se
comportă neliniar.
După o a doua rulare, menţinând constante încărcările (la fiecare
rulare se consideră că nodurile situate pe contur sunt suficient de depărtate
de concentratorul de tensiune şi că deplasările acestora în ansamblul
structurii rămân constante), se observă o propagare a deteriorărilor
anterioare (fig.7.22)
Nu au apărut nici acum deteriorări de tip ruperi de fibre sau
delaminări.
Calculul structurilor din materiale compozite stratificate


309
Y
X

Fig. 7.22
Întrucât numărul de elemente finite la care a cedat matricea este cu
mult sub numărul limită la care programul precizează cedarea structurii [16],
calculul în domeniul neliniar poate fi continuat pentru a urmări evoluţia
deteriorărilor, cu toate că apariţia deteriorărilor numai în două lamine din
cele şase ale compozitului, cât mai ales propagarea destul de lentă a
ruperilor de matrice, arată că structura este departe de o stare limită.
In tabelul 7.8 sunt prezentate valorile tensiunilor σ
l
, σ
t
şi τ
lt
din
centrele elementelor finite situate în jurul fantei (concentratorului), elemente
ce aparţin laminelor 2 şi 5 în care au apărut deteriorări, valori obţinute după
efectuarea unui prim pas de analiză postcritică.
Se observă o creştere a tensiunilor, indiferent de tipul acestora, însă
cel mai mult cresc tensiunile σ
t
.
Tensiunile din celelalte lamine se măresc foarte puţin şi sunt departe
de valorile la care s-ar constata apariţia deteriorărilor şi în aceste lamine,
ceea ce conduce la afirmaţia că, existenţa unor deteriorări în anumite lamine
ale compozitului, nu contribuie neapărat la o propagare rapidă a
deteriorărilor în întreaga masă a compozitului.
In tabel nu apar valori ale tensiunilor σ
t
pentru elementele la care a
cedat matricea, întrucât programul nu mai calculează în domeniul postcritic
tensiunile pe direcţia respectivă.
Se poate constata că prin intermediul programului propriu au fost
obţinute informaţii referitoare la materialul structurii, după ce au apărut
primele deteriorări, rezultate care nu pot fi obţinute cu nici unul dintre
programele cunoscute.
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 310
Tabelul 7.8
Numărul
elementului
121 şi
313
122 şi
314
123 şi
315
124 şi
316
125 şi
317
126 şi
318
127 şi
319
128 şi
320
σ
l
iniţial
[MPa]

31,66

29,95

26,45

20,79

18,88

15,01

4,55

-0,89
σ
l
final
[MPa]

36,18

34,17

31,12

24,98

20,02

14,95

4,66

-0,78
σ
t
iniţial
[MPa]

48,85

46,15

42,01

35,14

27,02

18,60

9,35

4,04
σ
t
final
[MPa]

-

-

-

46,45

41,18

33,56

15,89

7,23
τ
lt
iniţial
[MPa]

1,99

5,18

9,40

11,94

14,88

14,69

7,66

3,59
τ
lt
final
[MPa]

4,17

6,97

11,03

13,44

16,61

16,35

8,34

4,76
După acest exemplu, se poate spune că, prin utilizarea programului
propriu cu elemente finite se obţin informaţii amănunţite în ceea ce priveşte
starea de tensiuni şi deformaţii din structuri.
Analiza apariţiei deteriorărilor, depistarea cu precizie a poziţiei în
care apar acestea, cât şi urmărirea evoluţiei acestora sunt câteva din
avantajele pe care le oferă programul cu elemente finite menţionat.
Exemplul 2
Un alt exemplu îl reprezintă comportarea la presiune laterală a unor
compozite stratificate armate cu fibre. Plăcile plane pot fi solicitate cu
sarcini aplicate în planul lor sau perpendicular pe acesta. Cel de al doilea
mod de solicitare poate conduce, în cazul plăcilor realizate din compozite
stratificate armate cu fibre, la apariţia unor deteriorări structurale, cauzate de
ruperi ale matricei şi fibrelor sau de fenomenul de delaminare.
Varietatea structurală mare de compozite stratificate armate cu fibre
care se fabrică în prezent, conduce la creşterea complexităţii acestui
fenomen, astfel că multe aspecte ale comportamentului acestora sunt încă
neelucidate. Calculul a fost efectuat pentru o placă circulară încastrată pe
contur, supusă la presiune laterală. Placa a fost realizată dintr-un stratificat
sticlă-epoxy (sticlă E şi răşină NESTRAPOL 450) cu şase lamine [(0)]
6
.
Principalele caracteristici elastice şi mecanice ale laminelor
stratificatului, furnizate de producător, sunt prezentate în tabelul 7.9.
Modelarea structurii s-a făcut mai întâi cu elementele finite
tridimensionale de grosime egală cu a unei lamine, analiza numerică fiind
efectuată cu programul propriu [16], [33].
Calculul structurilor din materiale compozite stratificate


311
In modelarea structurii s-a ţinut seama de geometrie, modul de
încărcare şi condiţiile de rezemare. In acest sens s-a modelat numai un sfert
din structură, cu 80 de elemente şi 194 noduri pe lamină (fig. 7.23).

Tabelul 7.9
Nr.
crt.
Caracteristica Notaţie Valoare Unităţi de
măsură
1 Modulul de elasticitate longitudinal al
laminei
E
l
39000 MPa
2 Modulul de elasticitate transversal al laminei E
t
8600 MPa
3 Modulul de forfecare G
lt
3800 MPa
4 Coeficientul lui Poisson în planul plăcii
(Olt)
ν
lt
0,28
-
5 Coeficientul lui Poisson în plan normal la
cel al plăcii (Otz)
ν
tz
0,42
-
Utilizând aceeaşi discretizare, structura a mai fost analizată şi cu
programul NASTRAN folosind elementul finit LAMINATE, destinat
calculului structurilor realizate din compozite stratificate armate cu fibre
continue. Pentru verificarea modelului de calcul prezentat, s-a întreprins un
studiu experimental pe o placă executată din materialul menţionat, folosind
un dispozitiv de concepţie proprie [33].
Fig. 7.23
Comportarea plăcii pentru diferite trepte de presiune a fost urmărită
prin măsurarea deplasărilor w pe direcţia normalei la suprafaţa plăcii (cu
ajutorul unui comparator), în lungul razei plăcii (fig. 7.23) [33].
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 312
Între rezultatele calculului efectuat cu metoda elementului finit
(utilizând cele două programe şi cele două tipuri de elemente finite) şi
rezultatele studiilor experimentale efectuate s-a constatat o foarte bună
concordanţă, fapt care atestă corectitudinea modelului de calcul şi a analizei
cu elemente finite.
În concluzie, dintre metodele numerice, cea mai utilizată pentru
calculul structurilor din materiale compozite este metoda elementelor finite.
Celelalte metode sunt mai greu de adaptat acestor materiale datorită
numărului mare de constante de care depinde materialul anizotrop, însă
atunci când se folosesc conduc la rezultate bune.
La nivel mondial există o mare diversitate de programe complexe de
calcul, ce permit analiza oricărui tip de structură realizată din materiale
compozite, indiferent de materialul, forma, dimensiunile structurii şi tipul
solicitării. Programele cu elemente finite specializate (programe ce conţin
un anumit tip de element finit), create de diverşi cercetători, pot contribui
uneori la o mai rapidă şi uşoară determinare a stării de tensiuni şi deformaţii
din structurile compozite, având avantajul utilizării elementului finit creat
special pentru tipul respectiv de structură ori de analiză.
Metodologia de calcul a unei matrice de rigiditate a unui element
finit destinat analizei structurilor compozite este asemănătoare cu cea a unui
element finit pentru materiale omogene şi izotrope, însă volumul calculelor
este mult mai mare în cazul materialelor anizotrope, datorită numărului mare
de constante elastice necesare caracterizării materialelor anizotrope, cât şi
datorită trecerilor repetate din sistemul global de axe, în cel local şi invers.
Calculul numeric al integralelor care conduc la obţinerea lui [k
(e)
]
este foarte dificil şi poate constitui o importantă sursă de erori.
Determinarea matricei de rigiditate a unui element finit prin
intermediul calculului variaţional, implică folosirea unor relaţii destul de
complicate pentru calculul elementelor sale, expresii date în literatura de
specialitate, dar şi rezultate mai precise în unele cazuri (la elementele finite
ce ţin seama de efectul forfecării).
BIBLIOGRAFIE
1. Bathe, K. J., Ho, L. W. - A Simple and Effective Element for Analysis of
General Shell Structures, Computers and Structures., Vol. 13, 1981.
2. Hinton, E. - The Flexural Analysis of Laminated Composites Using a
Parabolic Isoparametric Plate Bending Element, International Journal
for Numerical Methods in Engineering, Vol. 15, 1976.
3. Mau, S. T., Tong, P., Pian, T. H. H. - Finite Element Solution for
Laminated Thick Plates, Journal of Composites Materials, Vol. 6, 1977.
Calculul structurilor din materiale compozite stratificate


313
4. Panda, S. C., Natajaran, R. - Finite Element Analysis of Laminated
Composites Plates, International Journal for Numerical Methods in
Engineering, Vol. 14, 1979.
5. Reddy, J. N. - A Penalty Plate-Bending Element for the Analysis of
Laminated Anisotropic Plates, International Journal Numerical Method
in Engineering, Vol. 15, 1980.
6. Alămoreanu, E., Negruţ, C., Jiga, G. - Calculul structurilor din
materiale compozite, Universitatea “Politehnica" Bucureşti, 1993.
7. Jones, R., Callinan, R., Teh, K. K., Brown, K. C. - Analysis of
Multilayer Laminates Using Three - Dimensional Superelements,
Journal of Numerical Methods in Engineering, Vol. 20, 1984.
8. Spilker, R. L. - An Invariant Eight - Node Hybrid - Stress Element of
Thin and Thick Multilayer Laminated Plates, International Journal for
Numerical Methods in Engineering, vol. 20, 1984.
9. Spilker, R. L., Chou, S. C., Orninger, O. - Alternate Hybrid Stress
Elements for Analysis of Multilayer Composite Plates, Journal of
Composites Materials, vol. 11, 1977.
10. Lee, D. - Trehmernîi konecino elementîi analiz nacoplenia povrejdenii v
sloistom compozite, Procinosti i razruşenie compozitnîh materialov,
Riga, 1983.
11. Adams, D. F., Crane, D. A. - Finite Element Micromechanical Analysis
of an Unidimensional Composite Including Longitudinal Shear
Loading, Computers and Structures, vol. 18, 1984.
12. Miravete, A., Perez, E., Fernandez, J. - Tecnicas avanzadas de calculo
de composites, Simposium de Materiales de Alta T., Barcelona, 1986.
13. Wei, J., Zhao, J. H - Three-Dimensional Finite Element Analysis on
Interlaminar Stresses of Symmetric Laminates, Computers and
Structures, Vol. 41, nr. 4, 1991.
14. Gay, D. - Matériaux composites, Editions Hermes, Paris, 1991
15. Cristescu, N. - Mecanica materialelor compozite, Vol.1, Universitatea
Bucureşti, 1983.
16. Hadăr, A. - Probleme locale la materiale compozite, Teză de doctorat,
U.P.B., 1997.
17. Malmeister, A. K., Tamuj, V. P., Teters, G. A. - Soprotivlenie
polimernîh i compozitnîh materialov, Zinatne Riga, 1980
18. Reddy, J. N. - Mechanics of Composites Structures, Mc Graw Hill, New
York, 1980.
19. Tsai, S. W., Hahn, H. T. - Introduction to Composite Materials,
Westport, 1980.
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 314
20. Reddy, J. N. - An Introduction to the Finite Element Method, Mc Graw
Hill, New York, 1984.
21. Reddy, J. N., A - Rafined Mixed Shear Flexible Finite Element for the
Nonlinear Analysis of Laminated Plates, Computers & Structures, Vol.
22, 1986.
22. Gay, D - Matériaux composites, Editions Hermes, Paris, 1991
23. Constantinescu, I. N., Gheorghiu, H., Hadăr, A., Stoicescu, C. --
Methode des elements finis - Cours et applications, U. P. B., Bucureşti,
1993.
24. Blumenfeld, M., - Introducere în metoda elementelor finite, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1995.
25. Demidovitch, B., Maron., I. - Elements de calcul numerique, Edition
MIR, Moscova, 1973.
26. Pascariu, I. - Elemente finite - concepte şi aplicaţii, Editura Militară,
Bucureşti, 1985.
27. Jones, R. M. - Mechanics of Composite Materials, Scripta Book,
Washington D. C., 1975.
28. Yang, P. C., Norris, C. H., Stavsky, Y. - Elastic Wave Propagation In
Heterogeneous Plates, J. Solids, Struct., 1966.
29. Ambartsumyam, S. A. - Theory of Anisotropic Plates, Technomic
Publishing, 1969.
30. Whithey, J. M. - The Effect of Transverse Shear Deformation on the
Bending of Laminated Plates, J. Compos. Mater.,1969.
31. Lardeur, P., Batoz, J. L. - Composite Plate Analysis Using a New
Discrete Shear Triangular Finite Element, International Journal for
Numerical Methods in Engineering, 1989.
32. Brown, R. T. - Computer Programs for Structural Analysis, Engineered
Materials, Vol. 1, Composites, 1989.
33. Hadăr, A., Iliescu, N., Constantin, N. - Cercetări privind comportarea
unor stratificate armate cu fibre solicitate la presiune laterală, a XXVII
- a Sesiune de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională,
Academia Tehnică Militară, Bucureşti, noiembrie 1997.
34. Gheorghiu, H., Hadar, A., Constantin, N. -Analiza structurilor din
materiale izotrope şi anizotrope, Editura Printech, Bucureşti 1998
35. Hadar, A. - Probleme locale la materiale compozite, Teza de doctorat,
U.P.Bucureşti 1997.
36. * * * - COSMOS/M, User’s Guide, Structural Research and
Analysis Corporation, Santa Monica, 1991.
37. * * * - MSC/ NASTRAN for Windows, Reference Manual,
The MacNeal - Schwendler Corporation, 1994.

Anexe


315
Anexe



Anexa A1. Sistem plan de bare articulate
Prezentare program ARTICULAT şi exemplu de aplicare. Se
consideră sistemul plan de bare articulate din figura A1.1 format din 14
noduri şi 24 de elemente având aceeaşi arie a secţiunii şi modul de
elasticitate. Aceasta este fixată de fundaţie în nodurile 1 şi 10 şi încărcată cu
sarcini în nodurile: 9, 11, 12, 13, 14 . Acest exemplu se rezolvă cu ajutorul
programului ARTICULAT creat pe baza algoritmului prezentat la paragraful
1b, deci cu ajutorul metodei deplasărilor.



























Fig. A1.1
2

3

4

5

3
1N
4N
1N
1N
6

7

8

9

10

11

13

14

1

y
x
0.5
0.5
0.5 1.0
0.5
1.0
0.5
0.5
0.5
0.5
12

1N
3
3
3
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 316
Pentru a rula acest program, datele de intrare se vor introduce fie
interactiv, fie sub forma unui fişier de date de intrare având următoarea
structură:
I. Date generale: NN,NE,E unde:
NN – numărul de noduri al structurii
NE – numărul de elemente
E - valoarea modulului de elasticitate longitudinal
II. Date despre noduri: NNI,BX,BY,X,Y unde:
NNI – numărul nodului;
BX – blocaj translaţie după direcţia OX (se
atribuie valoarea 1 pentru mişcare blocată şi 0
pentru liberă)
BY – blocaj translaţie după direcţia OY (se
atribuie valoarea 1 pentru mişcare blocată şi 0
pentru liberă)
X – coordonata nodului după OX în raport cu un sistem cartezian ales
arbitrar;
Y – coordonata nodului după OY în raport cu un
sistem cartezian ales arbitrar;
III. Date despre elemente: I,J,A unde:
I – numărul primului nod al elementului
J – numărul celui de-al doilea nod al elementului
A - valoarea ariei secţiunii elementului
IV. Date despre încărcări: NNIF,FX,FY unde:
NNIF – numărul nodului unde acţionează forţa
exterioară
FX – valoarea forţei după OX
FY – valoarea forţei după OY
V. Date despre deplasări impuse în noduri:
NID,DX,DY unde:
NNID – numărul nodului având deplasări impuse
DX – valoarea deplasării impuse după direcţia OX
DX – valoarea deplasării impuse după direcţia OY
(pentru cazul în care nu sunt impuse deplasări la
noduri se introduce valoarea 0)

VI.Pentru sfârşit se introduce valoarea 0

Pentru cazul prezentat în figura A1.1 fişierul de date are următoarea
structură:
Anexe


317
14,24,1
1,1,1,0,0, 2,0,0,.5,3, 3,0,0,1,6, 4,0,0,1.5,9,
5,0,0,2,12, 6,0,0,3,3, 7,0,0,3,6, 8,0,0,3,9,
9,0,0,3,12, 10,1,1,6,0, 11,0,0,5.5,3, 12,0,0,5,6
13,0,0,4.5,9, 14,0,0,4,12
1,2,1, 2,3,1, 3,4,1, 4,5,1, 1,6,1, 2,7,1, 3,8,1,
4,9,1, 2,6,1, 3,7,1, 4,8,1, 5,9,1, 6,10,1, 7,11,1,
8,12,1, 9,13,1, 6,11,1, 7,12,1, 8,13,1, 9,14,1,
10,11,1
11,12,1, 12,13,1, 13,14,1
9,0,-4, 11,1,0, 12,1,0, 13,1,0, 14,1,0,
0,0
REZULTATE












EFORTURI AXIALE ŞI TENSIUNI











Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 318
Concluzii
Se observă din rezultatele de mai sus că elementul cel mai solicitat
este cel cu numărul 21, cuprins între nodurile 10, 11, fiind supus la
compresiune.


Anexa A2. Sistem plan de bare rigidizate în noduri,
încărcat cu sarcini conţinute în plan
Prezentare program CADRU şi exemplu de aplicare. Se consideră
cadrul plan încărcat cu un sistem de forţe şi cupluri coplanare ca în figura
A2.1. Să se determine reacţiunile din încastrări, deplasările (liniare şi
unghiulare) în punctele de aplicaţie ale cuplurilor şi forţelor, diagramele de
eforturi N, T şi M din barele sistemului.



























Fig. A2.1
8
1

y
5
5
2
2
3Nm
2m
2m
2m 2m 2m
3m
3m
2
3

4

5

6

7
9
1 11

Anexe


319
Pentru utilizarea programului CADRU, datele de intrare se vor
introduce fie interactiv, fie sub forma unui fişier de date de intrare având
următoarea configuraţie:
I. Date generale: NN,NE,E unde:
NN – numărul de noduri al structurii
NE – numărul de elemente al structurii
E - valoarea modulului de elasticitate longitudinal
II. Date despre noduri: NNI,BX,BY,BZZ,X,Y unde:
NNI – numărul nodului
BX – blocaj translaţie după direcţia OX (se
atribuie valoarea 1 pentru mişcare blocată şi 0
pentru liberă) BY – blocaj translaţie după
direcţia OY (se atribuie valoarea 1 pentru mişcare
blocată şi 0 pentru liberă) BZZ – blocaj rotire
după direcţia OZ (se atribuie valoarea 1 pentru
mişcare blocată şi 0 pentru liberă)
X – coordonata nodului după OX în raport cu un sistem cartezian ales
arbitrar;
Y – coordonata nodului după OY în raport cu un sistem cartezian ales
arbitrar;
III. Date despre elemente: I,J,A,Iz unde:
I – numărul primului nod al elementului
J – numărul celui de-al doilea nod al elementului
A - valoarea ariei secţiunii elementului
Iz - valoarea momentului de inerţie al secţiunii
elementului după axa Oz
IV. Date despre încărcări
IVa. forţe şi cupluri: NNIF,FX,FY,MZZ unde:
NNIF – numărul nodului unde acţionează sarcina
exterioară concentrată(forţa F sau cuplul M)
FX – valoarea forţei după axa OX
FY – valoarea forţei după axa OY
MZZ – valoarea cuplului după axa Oz
IVb. forţe distribuite: NEIP,P1,P2 unde:
NEIP – numărul elementului pe care acţionează
sarcina distribuită liniar (între nodurile I şi J)
P1 – valoarea de început a sarcinii distribuite
(nod I)
P1 – valoarea de sfârşit a sarcinii distribuite
(nod J)
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 320
V. Date despre deplasări impuse NNDI,DX,DY, DZZ
unde:
NNDI – numărul nodului având deplasări impuse
DX – valoarea deplasării impuse după direcţia OX
DY – valoarea deplasării impuse după direcţia OY
DZZ - valoarea deplasării unghiulare impuse după
direcţia axei OZ
(pentru cazul în care nu sunt impuse deplasări în noduri se introduce
valoarea 0)
VI. Pentru sfârşit se introduce valoarea 0

Pentru cazul prezentat în figura A2.1 fişierul de date are următoarea
structură:
11,13,1
1,1,1,1,2,0, 2,1,1,1,8,0, 3,0,0,0,2,3, 4,0,0,0,4,3,
5,0,0,0,5,3
6,0,0,0,6,3, 7,0,0,0,8,3, 8,0,0,0,0,6, 9,0,0,0,2,6,
10,0,0,0,8,6
11,0,0,0,10,6
1,3,1,1, 3,9,1,1, 1,4,1,1, 4,9,1,1, 8,9,1,1,
9,10,1,1, 10,11,1,1
4,5,1,1, 5,6,1,1, 6,10,1,1, 7,10,1,1, 2,6,1,1,
2,7,1,1
3,-2,0,0, 5,0,0,-3, 7,2,0,0, 8,0,-5,0, 11,0,-5,0,0
0
0


REZULTATE OBŢINUTE













Anexe


321







































Fig. A2.2
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 322
DIAGRAME DE EFORTURI ÎN BARE























Fig. A2.3
Fig. A2.4
Fig. A2.5
Anexe


323
Anexa A3. Sistem plan de bare rigidizate în noduri,
încărcat cu sarcini perpendiculare pe plan
Prezentare program GRILAJ PLAN şi exemplu de aplicare. Se
consideră cadrul plan încărcat cu un sistem de forţe şi cupluri perpendiculare
pe planul său ca în figura A3.1. Să se determine reacţiunile din încastrări,
deplasările (liniare şi unghiulare) în punctele de aplicaţie ale cuplurilor şi
forţelor, diagramele de eforturi încovoiere şi răsucire M
i
şi M
t
.

















Pentru a utiliza programul GRILAJ PLAN datele de intrare se vor
introduce fie interactiv, fie sub forma unui fişier de date de intrare având
următoarea structură:
I. Date generale: NN,NE,E,G unde:
NN – numărul de noduri al structurii
NE – numărul de elemente
E - valoarea modulului de elasticitate longitudinal
G - valoarea modulului de elasticitate transversal
II. Date despre noduri: NNI,BY,BXX,BZZ,X,Z unde:
NNI – numărul nodului
BY – blocaj translaţie după direcţia OY (se
atribuie valoarea 1 pentru mişcare blocată şi 0
pentru liberă)
BXX – blocaj rotaţie după direcţia OX (se atribuie
valoarea 1 pentru mişcare blocată şi 0 liberă)
1
x
1
1000N
z
y
2
3
6
4
5
7
2000N
1
1
1
1
1
1
1
1
1
1
8
9
1
1
1
1
1
1000N
1000N
Fig. A3.1
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 324
BZZ – blocaj rotaţie după direcţia OZ (se atribuie
valoarea 1 pentru mişcare blocată şi 0 pentru
liberă)
X – coordonata nodului după OX în raport cu un sistem cartezian ales
arbitrar;
Y – coordonata nodului după OY în raport cu un sistem cartezian ales
arbitrar;

III. Date despre elemente: I,J,IZ,IT unde:
I – numărul primului nod al elementului
J – numărul celui de-al doilea nod al elementului
A - valoarea ariei secţiunii elementului
IZ - valoarea momentului de inerţie al secţiunii
elementului după axa Oz
IT - valoarea momentului de inerţie convenţional la
torsiune al secţiunii elementului
(Ip=Tt pentru secţiunea circulară sau inelară)

IV. Date despre încărcări: NNIF,FY,MXX,MZZ unde:
NNIF – numărul nodului unde acţionează sarcina
exterioară concentrată(forţa F sau cuplul M)
FY – valoarea forţei după axa OY
MXX – valoarea cuplului după axa Ox
MZZ – valoarea cuplului după axa Oz

V.Pentru sfârşitul fişierului se introduce valoarea 0


Pentru cadrul prezentat în figura A3.1 fişierul de date are
următoarea structură:
14,16,1,1
1,1,1,1,0,-1, 2,0,0,0,0,0, 3,0,0,0,0,2,
4,1,0,0,0,3, 5,0,0,0,1,0
6,0,0,0,1,1, 7,0,0,0,1,2, 8,0,0,0,2,0, 9,0,0,0,2,1,
10,0,0,0,2,2
11,1,1,1,3,-1, 12,0,0,0,3,0, 13,0,0,0,3,2,
14,1,0,0,3,3
1,2,1,1, 2,3,1,1, 3,4,1,1, 2,5,1,1, 3,7,1,1,
5,6,1,1, 6,7,1,1 5,8,1,1, 7,10,1,1, 8,9,1,1,
9,10,1,1, 8,12,1,1, 10,13,1,1 11,12,1,1, 12,13,1,1,
13,14,1,1
4,0,0,1000, 6,-2000,0,0, 9,-1000,0,0, 14,0,0,-1000,
0
Anexe


325
REZULTATE OBŢINUTE




























DEFORMATA STATICA









Fig. A3.2
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 326

















DIAGRAMELE DE MOMENTE























Fig. A3.3
Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 326

















Anexa A4. Placa plană solicitată de forţe cuprinse în plan

Prezentare program CST şi exemplu de aplicare. Se consideră o lacă
plană având grosimea uniformă t=5mm , forma şi dimensiunile ca în figura
A4.1, încărcată cu o sarcină uniform distribuită pe cele două laturi
q=10N/mm. Placa este din oţel având E=210000 MPa şi ν=0.3


















Fig. A4.1
4
10N/m
10N/mm
2 2 20
20
4
2
2
2
2
Fig. A3.4
Anexe


327
Placa având două axe de simetrie, şi fiind încărcată simetric se poate
studia numai un sfert din aceasta, deplasările din nodurile situate în cele
două plane de simetrie fiind nule (fig. A4.2).
Numerotarea nodurilor şi elementelor şi sistemul de axe de
coordonate sunt date tot în figura A4.2













Pentru a rula programul CST, datele de intrare se vor introduce sub
forma unui fişier de date de intrare creat anterior având următoarea
structură:

I. Date generale: NN,NE,E,NIU,STD,INC unde:
NN – numărul de noduri al structurii
NE – numărul de elemente
E - valoarea modulului de elasticitate
longitudinal
NIU – valoarea coeficientului lui Poisson
STD - tipul de studiu (se atribuie 0 pentru starea
plană de deformaţii şi 1 pentru cea de tensiuni)
ÎNC - tipul de încărcare (se atribuie 0 dacă se dau
forţe la noduri şi 1 dacă se impun deplasări la
noduri)

II. Date despre noduri: NNI,BX,BY,X,Y unde:
NNI – numărul nodului
BX – blocaj după OX (se atribuie valoarea 1 pentru
mişcare blocată şi 0 pentru liberă)
BY – blocaj după OY(se atribuie valoarea 1 pentru
mişcare blocată şi 0 pentru liberă)
1

10

100 200
200 200
100
2

3

4
5

6

7

8
9

11

12

x
y
Fig. A4.2
1

2

4

3
5

6

7

8

9

10

11

Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 328
X – coordonata nodului după OX în raport cu un sistem cartezian ales
arbitrar;
Y – coordonata nodului după OY în raport cu un sistem cartezian ales
arbitrar;

III. Date despre elemente: NEE,I,J,K,T unde:
NEE – numărul elementului
I – numărul primului nod al elementului
J – numărul celui de-al doilea nod al elementului
K – numărul celui de-al treilea nod al elementului
(numerotarea nodurilor se face în sens
trigonometric)
T – valoarea grosimii plăcii

IV. Date despre încărcări: NNIF,FX,FY unde:
NNIF – numărul nodului unde acţionează forţa
exterioară
FX – valoarea forţei după axa OX
FY – valoarea forţei după axa OY
0 pentru sfârşit

VI.Pentru sfârşit se introduce valoarea 0

Pentru cazul prezentat în figura A4.2 fişierul de date are următoarea
structură:
12,11,21e4,.3,1,0
1,1,1,0,0
2,0,0,20,0
3,0,0,40,0
4,0,0,60,0
5,0,0,80,0
6,0,0,80,20
7,0,0,60,20
8,0,0,40,20
9,0,0,20,20
10,1,1,0,20
11,1,1,0,40
12,1,1,20,40
1,1,2,10,5
2,2,9,10,5
3,2,3,9,5
4,3,8,9,5
5,3,4,8,5
6,4,7,8,5
Anexe


329
7,4,5,7,5
8,5,6,7,5
9,10,9,11,5
10,9,12,11,5
11,9,8,12,5
1,0,100
2,0,200
3,0,200
4,0,200
5,0,100,0,0












Fig. A4.3

















Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 330





























Fig.A4.4
Fig.A4.5

CORNEL MARIN ION FLORIN POPA

ANTON HADAR LAURENŢIU ALBU

MODELAREA CU ELEMENTE FINITE A STRUCTURILOR MECANICE

Seria „INGINERIE MECANICĂ”

Editura Academiei Române

Editura AGIR

Conf. dr. ing. CORNEL MARIN Dr. ing. ION FLORIN POPA

Conf. dr. ing. ANTON HADAR ing. LAURENŢIU ALBU

MODELAREA CU ELEMENTE FINITE A STRUCTURILOR MECANICE
Seria „INGINERIE MECANICĂ”

Editura Academiei Române Bucureşti 2002

Editura AGIR

2002 , EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE şi EDITURA AGIR

Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate.

EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE
RO - 71167, Bucureşti, România Calea 13 Septembrie, Nr. 13, Sector 5 P.O. BOX 5-42 Tel 4021-411 90 08, 4021-410 34 48, Fax 4021-410 38 93 e-mail: edacad@ear.ro Internet: www.ear.ro

EDITURA AGIR
RO – 70179, Bucureşti, România Calea Victoriei , Nr. 118, Sector 1 Tel 4021-212 81 04, 4021-212 81 06 (redacţie), 4021-211 83 50 (difuzare) Fax 4021-312 55 31 e-mail: editua@agir.ro, libraria@agir.ro Internet: www.agir.ro

Referenţi:

Prof. dr. ing. Vasile Năstăsescu Prof. dr. ing. Nicolae Iliescu Prof. dr. ing. Horia Gheorghiu Prof. dr. ing. Radu Iatan

Redactor: ing. Adina NEGOIŢĂ (Editua AGIR) ing. Irina FILIP (Editua Academie Române) Coperta: Răzvan DRĂGHICI Bun de tipar 20.12.2002; Format 16/17×100 Coli de tipar; 20,75 C.Z. pentru biblioteci mari: 517.949:624.014 C.Z. pentru biblioteci micii: 517.949 EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE: ISBN 973-27-0957-X EDITURA AGIR: ISBN 973-8130-98-0 Imprimat în ROMÂNIA.

Cuvânt înainte
A scrie astăzi o carte despre simularea cu elemente finite a structurilor mecanice poate fi o sarcină uşoară sau dificilă, depinzând de „condiţiile iniţiale” de la care pornim judecata. Sarcina ar putea fi uşoară, dacă avem în vedere bibliografia amplă existentă pe plan naţional şi internaţional, introducerea metodei elementelor finite ca disciplină universitară de studiu în mai toate specialităţile de inginerie mecanică şi larga răspândire a unor programe „şcoală”, cât şi a celor performante, de firmă, în universităţi şi în activitatea multor agenţi economici. Sarcina este dificilă, dacă avem în vedere marea varietate a structurilor mecanice, marea varietate a condiţiilor de încărcare, a condiţiilor la limită, a tipurilor de materiale, a tipurilor de analiză şi altele. Din oricare ipostază aş porni, la finele analizei cărţii propuse consta că autorii pot fi bucuroşi pentru realizarea unei lucrări care se adresează în gală măsură studenţilor şi specialiştilor, lucrare care cu siguranţă se va bucura de succes. Această apreciere se bazează pe aspectele ample tratate, pe dezvoltările diferite date unor aspecte sau probleme şi, desigur, nu în ultimul rând, pe nivelul ştiinţific bine susţinut de talentul pedagogic al autorilor. O atenţie aparte este dată problemelor fundamentale care apar în studiul metodei şi în abordarea practică a celor mai răspândite tipuri de structuri şi de analiză prin metoda elementelor finite. Îmi exprim convingerea că această carte se va bucura de succesul cuvenit, cei mai îndreptăţiţi critici fiind cititorii: studenţi, cursanţi sau specialişti. Dacă aceştia se vor lămuri sau vor afla lucrurile necesare despre metoda elementelor finite şi dacă vor şti să răspundă întrebărilor ce apar la folosirea unor programe profesionale, atunci cartea şi-a atins scopul şi, ca şi mine, vor putea afirma că este o carte bună. Prof. dr. ing. Vasile Năstăsescu Membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Tehnice din România

Prefaţă

Metoda elementelor finite este cea mai utilizată metodă numerică pentru calculul structurilor mecanice, oricât de complexe ar fi acestea din punct de vedere al geometriei, solicitărilor sau materialelor. Generalitatea metodei, simplitatea conceptelor de bază şi utilizarea calculatoarelor electronice explică extinderea şi interesul pentru această metodă. În prezent ea este asistată de calculator, cu aplicaţii multiple şi extrem de variate. Ca efect al maximei generalizări în formularea conceptelor acestei metode, algoritmi şi programe de calcul elaborate şi aplicate într-un domeniu al ingineriei au fost ulterior transferate şi adaptate cu succes, fără modificări esenţiale, în alte domenii ale cercetării aplicative cum ar fi: mecanica fluidelor, fenomene de transfer de căldură şi masă, electromagnetism, mecanica ruperilor, biomecanică, mecanica solurilor şi a rocilor, acustică, tehnologia şi prelucrarea materialelor, etc. Ca orice metodă numerică de calcul şi aceasta este o metodă aproximativă, deci furnizează soluţii aproximative, care asigură însă o precizie suficientă pentru aproape toate calculele inginereşti. Interesul pentru această metodă este reflectat şi de creşterea semnificativă a numărului de publicaţii şi de manifestări ştiinţifice consacrate metodei. Importantă este şi creşterea numărului de programe de calcul cu elemente finite, majoritatea programelor recente destinate proiectării având încorporate softuri speciale, care să permită efectuarea unor analize numerice cu metoda elementelor finite ori cu alte metode numerice. Pentru asigurarea unei pregătiri cât mai bune a studenţilor, facultăţile tehnice au inclus în cadrul disciplinelor universitate o serie de cursuri ce prezintă metoda elementelor finite, iar laboratoarele universităţilor au fost dotate cu programe complexe de calcul, cum ar fi: NASTRAN, ANSYS, COSMOS, SAP, etc. Utilizarea acestei metode nu exclude folosirea metodelor clasice – acolo unde este posibil – şi mai ales a analizei experimentale, în prezent folosindu-se frecvent metode hibride (numerice analitice şi experimentale) de investigare a structurilor mecanice.

4. necesare pentru a putea aproxima variabilele de câmp (deplasările) într-un număr limitat de puncte . precum şi valorile acestora. a locului unde anumiţi parametrii sunt periculoşi. Obţinerea pentru fiecare element finit a unor relaţii care exprimă forţele nodale în funcţie de deplasările nodale. Scrierea bilanţului energetic (teorema de minimum a energiei potenţiale la echilibrul elastic al unei structuri) sau a ecuaţiilor de echilibru elastic ale forţelor.). a tensiunilor echivalente conform unor teorii de rezistenţă. algoritmi. etc. sau asamblarea ecuaţiilor matriciale ale elementelor pentru obţinerea ecuaţiei matriceale global ce exprimă valoarea forţelor exterioare în funcţie de deplasările nodurilor modelului de calcul.cât şi forma legii de variaţie a deplasărilor pe domeniul elementului. programe specializate de calcul. ridicarea nesingularităţii matricei globale. 6. materialele structurilor sunt mai întâi izotrope. 2. Aproximarea variabilelor de câmp cu ajutorul unor funcţii polinomiale numite funcţii de interpolare sau funcţii de formă şi apoi exprimarea acestor variabile în funcţie de valorile lor în noduri (valori discrete) care sunt necunoscutele metodei. În lucrare sunt prezentate bazele teoretice ale metodei. a reacţiunilor din legături. prin intermediul matricei globale de rigiditate care este o matrice singulară de tip bandă. 5.nodurile reţelei de elemente finite. 3. programe complexe şi diverse aplicaţii. iar în final sunt prezentate şi elemente finite destinate analizei structurilor realizate din materiale .Metoda elementelor finite aplicată structurilor mecanice cuprinde în principiu de următoarele etape: 1. rezolvarea sistemului de ecuaţii şi calculul deplasărilor necunoscute. Modelarea structurii şi discretizarea domeniului acesteia. condiţiile la limită (valorile deplasărilor nodurilor) . prin intermediul matricei de rigiditate – matrice ce înglobează atât caracteristicile elastice ale materialului. a tensiunilor în diferite puncte ale elementelor. a tensiunilor şi direcţiilor principale. Introducerea condiţiilor la limită globale. Postprocesarea rezultatelor (determinarea deformaţiilor specifice. Pentru o mai uşoară înţelegere a conceptelor metodei. problemele sunt abordate gradual în ceea ce priveşte complexitatea lor: problemele unidimensionale sunt urmate de cele bidimensionale şi tridimensionale.

celor care studiază şi aplică această metodă. etc. Lucrarea se adresează studenţilor.anizotrope (compozite stratificate armate cu fibre). structurile au comportament liniar. . cadrelor didactice din învăţământul superior şi. cercetătorilor ştiinţifici. dar şi neliniar. în general. tuturor utilizatorilor de programe de analiză cu elemente finite. inginerilor din proiectare.

2.2.2 Sisteme static nedeterminate plane din bare articulate în noduri solicitate axial 1.4 Metoda eliminării Choleski 118 2.4.4 Sisteme static nedeterminate plane din bare cu noduri rigide solicitate cu sarcini perpendiculare pe planul lor 1.3. METODA DEPLASĂRILOR ÎN STUDIUL STRUCTURILOR STATIC NEDETERMINATE 1.4.1.1 Metoda eliminării succesive Gauss 114 2.5 Metoda iterativă Jacobi 120 2.3 Sisteme static nedeterminate plane din bare cu noduri rigide solicitate cu sarcini cuprinse în planul lor 1.2.3 Obţinerea soluţiei formei variaţionale 99 2.2 Metoda reziduurilor ponderate 2.1 Introducere 92 2.5 Sisteme static nedeterminate tip placă plană solicitate cu forţe cuprinse în planul plăcii Bibliografie 5 6 13 19 26 45 61 75 90 2.Cuprins CUVÂNT ÎNAINTE PREFAŢA INTRODUCERE 1.2 Extremumul unei funcţionale sub formă integrală 94 2.4.3. Funcţionale sub formă integrală de o singură variabilă 96 2.1.4.2 Metoda eliminării succesive Gauss în cazul sistemelor liniare 117 de ecuaţii cu matrice bandă simetrică 118 2.4.4.3 Metoda eliminării succesive Gauss-Jordan 2. ECUAŢIILE MATEMATICE ALE METODEI ELEMENTELOR FINITE 2.3.6 Metoda iterativă Gauss-Seidel 122 .3 Metoda Galerkin sau a minimizării funcţiei reziduu 111 2.1 Metoda Ritz pentru determinarea extremumului funcţionalelor 102 108 2. Funcţionale sub formă integrală de două variabile 96 2. Metode de rezolvare a sistemelor de ecuaţii liniare 114 2.4. Sisteme static nedeterminate de tip bară cu secţiune variabilă solicitate la întindere-compresiune 1.

10.1 Aproximarea soluţiilor ecuaţiilor diferenţiale de ordinul I 2.1 Structură unidimensională caracterizată de o ecuaţie diferenţială de ordinul II 3.6.5 Metode de rezolvare a problemelor depinzând de timp 2.11. 3.1 Cuadratura Newron .2 Formularea variaţională a unei probleme bidimensionale 4.11.3 Funcţii de interpolare biliniare pentru un element triunghiular cu trei noduri 4.1 Elementul izoparametric dreptunghiular 4.5 Elemente izoparametrice 3.10.2 Elementul izoparametric triunghiular în coordonate de arie 4.2 Elementul izoparametric triunghiular 4.2 Cuadratura Gauss .1 Funcţii de interpolare Lagrange 3. ELEMENTE FINITE BIDIMENSIONALE PENTRU CALCULUL STRUCTURILOR 4.6 Asamblarea elementelor în matricea globală 4.2.1 Elementul izoparametric patrulater în coordonate naturale 4. generarea elementelor.8.4.11.8 Elemente izoparametrice în probleme bidimensionale 4.2 Funcţiile de interpolare de grad superior pentru elementul patrulater 4.3 Impunerea condiţiilor pe contur 173 174 177 180 182 185 186 186 192 199 199 206 210 211 213 213 216 216 217 218 .2 Aproximarea soluţiilor ecuaţiilor diferenţiale de ordinul II Bibliografie 3. ANALIZA CU ELEMENTE FINITE UNIDIMENSIONALE PENTRU CALCULUL STRUCTURILOR 3.Cotes 3.1 Introducere 4.2 Structură unidimensională caracterizată de o ecuaţie diferenţială de ordinul IV 3.7.Legendre Bibliografie 122 123 124 125 127 145 159 161 161 166 167 167 168 169 172 4.4 Funcţii de interpolare pentru elemente liniare.1 Funcţiile de interpolare de grad superior pentru elementul triunghiular 4.7 Funcţii de interpolare de grad superior 4.1 Discretizarea domeniului în elemente finite 4.2 Funcţii de interpolare Hermite 3.5.7.11 Discretizarea.10 Transformări de coordonate 4.6 Metode numerice pentru calculul integralelor 3.9 Integrarea numerică a elementelor matricei de rigiditate 4.3 Coordonate normale şi naturale în cazul problemelor unidimensionale 3.4. condiţii pe frontieră 4.2 Generarea elementelor finite 4.5 Calculul elementelor matricelor [Ke] şi [Fe] 4.4 Funcţii de interpolare biliniare pentru elemente cu patru noduri 4.5.8.6.

4. ELEMENTE FINITE TRIDIMENSIONALE PENTRU CALCULUL STRUCTURILOR 5.12.1 Metode de rezolvare a problemelor cu comportament neliniar 6.1 Metoda tensiunii iniţiale 6.1 Comportarea elasto-plastică a unui material 6.3 Coordonate naturale pentru elemente finite tetraedrice 5.3 Matricea de rigiditate în coordonate naturale 5.1 Funcţii de formă pentru elemente finite hexaedrice izoparametrice în coordonate naturale 5.3.2 Elemente finite tridimensionale în coordonate naturale 5.1 Formularea variaţională a problemei în cazul tridimensional 5.1.2.3 Procedeul iterativ în studiul comportării elasto-plastice a structurilor 6.2.3 Metode iterative 6.2 Procedeul iterativ în calculul structurilor cu deplasări mari Bibliografie 7.1 Teorema energiei potenţiale minime 4.1.12.1 Deducerea matricei de rigiditate a unui element finit compozit pornind de la ecuaţiile generale ale teoriei elasticităţii mediului anizotrop 7.2 Metode incrementale 6.4 Asamblarea ecuaţiilor matriceale ale elementelor şi obţinerea ecuaţiei matriceale globale a structurii Bibliografie 6.2.5 Comparaţie între procedeele de calcul neliniar al structurilor 6.1 Procedeul incremental în calculul structurilor cu deplasări mari 6.1. Ipoteze de calcul 218 221 224 225 229 231 232 233 234 236 238 241 243 245 246 247 249 251 251 252 252 254 255 255 256 258 260 260 263 264 .2.2 Funcţii de formă pentru elemente finite cubice în coordonate naturale 5.1.4 Procedeul tensiunii iniţiale aplicat în studiul comportării elastoplastice a structurilor 6.2 Calculul structurilor cu neliniaritate fizică 6.1 Generalităţi.2 Metoda Ritz 4.2.3 Încovoierea plăcii plane Bibliografie 5.3 Calculul structurilor cu neliniaritate geometrică 6. CALCULUL STRUCTURILOR DIN MATERIALE COMPOZITE STRATIFICATE PRIN METODA ELEMENTELOR FINITE 7.3.4 Metode mixte 6.2 Procedeul incremental în studiul comportării elasto-plastice a structurilor 6.2.1.12. METODE DE ANALIZA A SISTEMELOR CU COMPORTAMENT NELINIAR 6.12 Starea plană de tensiune în cazul plăcilor plane 4.1.2.

1.3 Element finit de tip înveliş degenerat din 3-D bazat pe formularea Lagrangeană totală 7.4 Aproximarea deplasărilor 7.1 Elemente finite bazate pe teoria clasică a laminatelor 7.1.1.2.5.5 Programe complexe pentru calcul numeric 7.11 Calculul tensiunilor 7.2 Matricea de elasticitate a unei lamine 7.8 Determinarea Jacobianului 7.5.1.1.9 Determinarea formei finale a matricei de rigiditate 7.10 Calculul prin integrare numerică a matricei de rigiditate 7.2.1.5.1.2.7 Stabilirea funcţiilor de formă 7.1.2 Elemente finite bazate pe teoria de ordinul întâi de deformare a laminatelor 7.1 Programe performante şi domenii de utilizare 7.3 Elemente finite bazate pe formulări mixte 7.4 Element finit triunghiular obţinut pe baza teoriilor de deplasare şi a celor mixte 7.3 Programul NASTRAN Structuri realizate din compozite stratificate armate cu fibre continue.3 Definirea tipului de element finit 7.5 Aproximarea geometriei 7.1.7. Tehnica substructurării Bibliografie ANEXE Anexa 1A -Sistem plan de bare articulate Anexa 1B -Sistem plan de bare rigidizate în noduri cu sarcini conţinute în plan Anexa 1C -Sistem plan de bare rigidizate în noduri cu sarcini perpendiculare pe plan Anexa 1D .2 Programul COSMOS/M 7.2 Deducerea prin calcul variaţional a matricei de rigiditate a unui element finit pentru analiza structurilor compozite 7.1. analizate cu metoda elementelor finite.Placa plană solicitată de forţe cuprinse în plan 265 268 269 271 271 274 274 278 282 285 288 288 290 292 294 295 297 297 297 301 302 312 315 318 322 326 .6 Deducerea matricei [B] 7.

având la bază modelarea matematică şi determinarea numerică a soluţiilor ecuaţiilor diferenţiale ce caracterizează aceste fenomene şi a condiţiilor care se impun la frontiera domeniului. ipoteze privind legea de distribuţie a tensiunilor într-o secţiune oarecare a unei bare: distribuţia uniformă a tensiunilor normale pe suprafaţa . Limitele experimentelor pe modele s-au restrâns odată cu creşterea complexităţii sistemelor tehnice şi a imposibilităţii realizării la scară de laborator a modelelor fizice corespunzătoare unor sisteme şi procese industriale. ipoteza secţiunii plane a unei bare supusă la încovoiere (BERNOULLI) şi ipoteza liniei drepte perpendiculare la suprafaţa mediană a plăcii supusă la încovoiere (KIRKHHOFF). realizarea şi verificarea sistemelor tehnice.Introducere 13 INTRODUCERE Calculul ingineresc. respectiv a condiţiilor iniţiale. în cazul problemelor care depind de timp. se determină pentru un model analitic aproximativ creat prin introducerea unor ipoteze simplificatoare de calcul (aceste ipoteze simplifică într-un mod rezonabil comportarea modelului real) şi exprimă exact comportarea modelului analitic ales să caracterizeze fenomenul studiat. 4. ca instrument ştiinţific pentru proiectarea. ipoteze privind ponderile relative ale tensiunilor care apar într-un corp supus acţiunii unor sarcini exterioare (exemplu: tensiunile tangenţiale produse de eforturile tăietoare într-o bară se neglijează în raport cu tensiunile normale produse de eforturile de întindere sau de încovoiere). ipoteza mediului continuu . omogen şi izotrop. Soluţia analitică a unor aplicaţii concrete din inginerie. În Rezistenţa materialelor se utilizează modele de calcul aproximative datorită introducerii următoarelor ipoteze simplificatoare de calcul (unele din acestea se mai numesc şi ipoteze de bază în Rezistenţa materialelor): 1. 3. ipoteza deformaţiilor mici în raport cu dimensiunile corpului. În ultimul timp s-a dezvoltat în inginerie o nouă gândire de natură analitică. 2. 5. s-a dezvoltat şi consolidat în mod sistematic dea lungul timpului pe baza experimentelor efectuate pe modele reale sau machete de laborator în scopul verificării calculului analitic şi a confirmării ipotezelor şi modelelor de calcul folosite.

cu ajutorul unui program special care utilizează diferite metode numerice de analiză şi rezolvare a ecuaţiilor. În cazul problemelor depinzând de timp se adaugă celor de mai sus condiţiile iniţiale. ideal-elastice sau semirigide etc. se scriu ecuaţiile diferenţiale care îl caracterizează. 9. rezultatul fiind analiza numerică. Programul are posibilitatea de optimizare a soluţiilor prin la . hiperbolic etc. ipoteze privind tipurile de sarcini aplicate structurilor: forţe şi cupluri concentrate. ipoteze privind legăturile ideale care se folosesc pentru modelarea legăturilor reale. pe anumite porţiuni ale frontierei). Necesitatea rezolvării unor probleme complexe a condus la o sinteză neaşteptată între soluţia analitică pe un model aproximativ şi experimentele pe modele reale. sau a unei relaţii liniare de o anumită formă în cazul solicitărilor din domeniul elasto-plastic şi principiul suprapunerii efectelor sau principiul independenţei acţiunii forţelor.. distribuţia liniară a tensiunilor la încovoierea pură (NAVIER). soluţia numerică aproximează evoluţia unui proces fizic pornind de la un model analitic exact modelat şi analizat cu ajutorul unor programe specializate. distribuţia uniformă a tensiunilor tangenţiale într-o secţiune longitudinală (JURAVSKI) etc. forţe şi cupluri distribuite (uniform. Spre deosebire de soluţia analitică pentru un model analitic aproximativ. În final sunt furnizate soluţiile numerice aproximative. Acesta poate fi analizat din punct de vedere al comportării lui sub acţiunea sarcinilor exterioare. Exemplu: ipoteza legăturilor ideal-rigide. 7. ipoteza privind relaţia liniară dintre tensiuni şi deformaţii (legea lui HOOKE). Aceste ipoteze se regăsesc în condiţiile pe frontieră a modelului real (sub forma blocajelor sau deplasărilor impuse. ipoteza lui SAINT VENANT privind efectul sarcinilor (concentrate sau distribuite) într-o zonă îndepărtată de zona de acţiune a acestora. Modelul virtual poate fi creat în spaţiul virtual 2D sau 3D al calculatorului cu ajutorul unui program de modelare. Pentru fenomenul elastic studiat şi pentru modelul de calcul analitic creat pe baza ipotezelor simplificatoare de mai sus. distribuţia liniară a tensiunilor tangenţiale la răsucirea unei bare de secţiune circulară.) pe o suprafaţă sau pe o direcţie. 8. pentru anumite condiţii la limită şi iniţiale. parabolic. liniar. Aceste ipoteze se regăsesc în condiţiile de încărcare a modelului real. 6. se pun condiţiile la limită corespunzătoare (constrângerile sau blocajele impuse de legăturile cu mediul fix sau cu celelalte elemente cu care se învecinează) şi condiţiile de încărcare.14 Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice transversală în cazul eforturilor axiale. Modelul analitic exact se mai întâlneşte în literatura de specialitate şi sub denumirea de model virtual.

2. s-a dezvoltat în trei direcţii principale datorită următoarelor metode de analiză: Metoda diferenţelor finite !" Metoda elementelor finite !" Metoda elementelor de frontieră !" 1. Spre deosebire de metoda diferenţelor finite. De exemplu. cum ar fi: transferul de căldură din zona activă a unui reactor nuclear. însă datorită dificultăţilor legate de utilizarea reţelei rectangulare de discretizare pentru domenii complexe. Condiţii de analiză numerică nu necesită decât costuri de proiectare. Analiza numerică permite deci studiul unor fenomene prin variaţia condiţiilor de testare în condiţii economice deosebit de avantajoase (mai ales pentru acele fenomene ce nu pot fi reproduse în laborator. Metoda diferenţelor finite a apărut încă din timpul lui Euler şi utilizează un model matematic diferenţial al fenomenului studiat. teorema de staţionaritate a energiei potenţiale Introducere . Metoda elementelor finite utilizează un model matematic integral al fenomenului studiat. Această metodă a fost folosită cu succes în rezolvarea unor probleme. nu mai este utilizată în prezent. simularea unor condiţii de avarie sau explozii etc. Metodele matematice folosite transformă expresia diferenţială a problemei (ecuaţiile diferenţiale şi condiţiile la limita domeniului) într-o formă integrală numită forma variaţională sau ''forma moale''. care se obţine cu ajutorul metodelor variaţionale sau a metodei reziduurilor ponderate. model care este apoi adaptat pentru rezolvarea cu ajutorul procedeului de aproximare locală punctiformă a variabilelor de câmp. Sistemul de ecuaţii diferenţiale cu derivate parţiale se transformă astfel într-un sistem de ecuaţii algebrice.15 obţinerea unei precizii satisfăcătoare din punctul de vedere al utilizatorului prin: schimbarea condiţiilor de încărcare. a modului de aplicare a lor asupra modelului virtual.). tehnică de calcul şi softuri specializate de analiză numerică. având ca necunoscute valorile variabilei de câmp într-un număr finit de puncte ale domeniului studiat. această metodă se bazează pe aproximarea locală a variabilei de câmp pe subdomenii (porţiuni) ale domeniului studiat (numite elemente finite). numite noduri ale reţelei de diferenţe finite. Acest procedeu de aproximare locală se realizează cu ajutorul unei reţele rectangulare creată pe domeniul studiat. a condiţiilor la limită (acolo unde este cazul. care include o parte din condiţiile la limită ale problemei. a condiţiilor iniţiale). Analiza numerică în ingineria modernă. etc. precum şi a derivatelor lor până la un anumit ordin.

similare cu cele folosite în prezent la elementele finite triunghiulare. folosind pentru aceasta principiul energiei potenţiale minime şi metoda de aproximare Ritz-Galerkin. s-a confruntat de la început cu probleme static nedeterminate cu un număr foarte mare de grade de nedeterminare. În anul 1943 Courant prezintă o soluţie originală de rezolvare a problemei de torsiune a lui Saint Venant. în cadrul conferinţelor internaţionale cu tema: Metode matriceale în mecanica structurilor din 1965 şi 1968 de la WrightPatterson. 7-8 sept. El introduce pentru prima dată funcţiile de aproximare. 1960. În anul 1954 Argyris prezintă o serie de lucrări prin care propune generalizarea teoriei liniare a structurilor în scopul aplicării ei la structuri elastice având configuraţii complexe. aviatice etc. Calculul ingineresc pentru construcţii civile. etc. Spre deosebire de metoda elementelor finite. cum ar fi de exemplu: probleme cu gradienţi foarte mari pe frontiera domeniului. pot fi discretizate practic domenii oricât de complexe. Pentru rezolvarea unor astfel de probleme Hreinkoff propune în anul 1941 pentru prima dată în elasticitate metoda cadrelor prin care transformă o structură mecanică hiperstatică (cu un număr infinit de grade de nedeterminare) într-o structură mecanică cu număr finit de grade de grade de nedeterminare statică. cu discontinuităţi şi concentratori de tensiuni. În anul 1956 Turner prezintă rezultate deosebit de interesante obţinute la construcţia aeronavelor Boeing. Metoda elementelor finite se cristalizează odată cu prezentarea lucrării lui Clough ''The finite element method in plane stress'' prezentată la cea de-a doua conferinţă ASCE . Metoda elementelor de frontieră utilizează de asemenea un model matematic integral al fenomenului studiat.16 Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice elastice în studiul stării de tensiuni şi deformaţii a unui corp elastic poate fi considerată o astfel de formă variaţională. Pitsburg. industriale. Prin folosirea modelului integral precum şi a unor funcţii de aproximare continue pentru variabila de câmp. prin folosirea diferitelor metode numerice şi a teoriei liniare a structurilor. Această metodă a apărut ca o alternativă a metodei elementelor finite pentru soluţionarea unor probleme ce nu pot fi rezolvate cu ajutorul metodei elementelor finite. Ohio USA. probleme cu domenii infinite. ci doar a frontierei sale. USA . structuri navale. După 1960 metoda elementelor finite cunoaşte o dezvoltare foarte puternică. într-o formă uşor adaptabilă programării pe calculator.. 3. s-au prezentat o serie de comunicări ştiinţifice care . respectiv a unor funcţii de interpolare continue pentru geometria elementelor finite. Astfel. pentru utilizarea acestei metode nu mai este necesară discretizarea întregului domeniu studiat.

.17 au dus la dezvoltarea şi consolidarea metodei. Mitchell şi Wait (1977). I.). N. În acest sens progresele înregistrate de către firmele de soft în domeniul analizei cu elemente finite sunt deosebit de mari. Constantinescu. Introducere . câmpul electromagnetic etc). M. 1971. Năstăsescu. V.a. Rao (1982). După 1965 metoda elementelor finite se generalizează şi în alte domenii inginereşti de interes (mecanica fluidelor. Blumenfeld. Pascariu. care au avut contribuţii valoroase şi originale în aplicarea unor programe de analiză cu elemente finite şi în interpretarea rezultatelor obţinute. de material etc. După această perioadă de cercetare şi fundamentare a metodei apar primele monografii elaborate de iluştri cercetători şi profesori: Zienkiewicz (1967. precum şi calculul structurilor aflate în condiţii de neliniaritate (geometrică. conducţia termică. Irons şi Ahmad (1980). Desai şi Abel (1972). O mare dezvoltare a cunoscut analiza structurilor supuse la solicitări dinamice. Bathe şi Wilson (1976). Huebner (1975). Zienkiewicz (1965-1967). contribuţii în acest domeniu fiind aduse de cercetători de prestigiu ca: Visser (1965). Norie şi Vries (1978). s-au remarcat în ultimele două decenii: I. în acest domeniu al aplicării şi dezvoltării metodei de analiză cu elemente finite. Cercetările care se desfăşoară la ora actuală sunt orientate spre crearea şi testarea unor noi tipuri de elemente finite care să corespundă noilor cerinţe legate de aplicaţiile inginereşti actuale. Wilson şi Nickell (1966). Oden (1972). În România. Chung (1978). Strang şi Fix (1973). Cook (1974). Connor şi Brebbia (1976). ş. Oden şi Reddy (1976). 1977). Batoz (1990).

care permit în continuare determinarea celorlalte necunoscute ale problemei: eforturi secţionale.. i=1. 2. punctele de aplicaţie ale forţelor sau cuplurilor exterioare..2. capetele unor tronsoane. . deformaţii specifice. 2. j =1 N i = 1. Metoda deplasărilor este o metodă relativ nouă de rezolvare a sistemelor satic nedeterminate.1 METODA DEPLASĂRILOR ÎN STUDIUL STRUCTURILOR STATIC NEDETERMINATE Dintre metodele utilizate pentru studiul structurilor mecanice static nedeterminate cu număr finit de grade de nedeterminare cele mai cunoscute sunt: metoda eforturilor şi metoda deplasărilor. prin eliminarea unui număr de restricţii (legături cu mediul fix sau blocaje ale nodurilor) care este identic cu gradul de nedeterminare N şi introducerea necunoscutelor static nedeterminate Xi în locul acestor restricţii. zone de rigidizare. Urmează scrierea ecuaţiilor de deformaţii pentru sistemul de bază corespunzătoare restricţiilor din sistemul real în funcţie de necunoscutele static nedeterminate. . Astfel pentru un sistem de bare: 1.1) Prin rezolvarea acestui sistem se determină necunoscutele static nedeterminate Xi.…. rezultând un sistem de ecuaţii liniare de forma: δ i 0 + ∑ δ ij X j = 0. tensiuni. deplasările şi rotirile diferitelor secţiuni ale barelor structurii static nedeterminate sub acţiunii sarcinilor exterioare. N. Metoda constă în exprimarea forţelor nodale corespunzătoare fiecărui element în funcţie de deplasările nodale corespunzătoare şi scrierea ecuaţiilor de echilibru ale forţelor nodale care acţionează asupra fiecărui . Această metodă utilizează calculul matriceal pentru rezolvarea unui sistem de ecuaţii având ca necunoscute deplasările (rotirile) nodurilor elementelor structurii (articulaţii. Metoda eforturilor constă în transformarea sistemului static nedeterminat dat într-un sistem static determinat numit sistem de bază. care a stat la baza apariţiei metodei elementelor finite. N (1. etc).

matricea coloană (vectorul) a deplasărilor nodale.25a . ca în figura 1. {δ} . se obţine o matrice pătratică nesingulară N × N (N este numărul deplasărilor necunoscute ale nodurilor structurii) . având forma: (1. e 1.2) în dimensiunea globală a structurii şi se asamblează (însumează membru cu membru) obţinându-se pentru întreaga structură. Eliminând liniile corespunzătoare reacţiunilor necunoscute.5a . 2a respectiv 2. pentru fiecare element al structurii (subdomeniu elementar) se obţine o relaţie matriceală între forţele şi deplasările nodale corespunzătoare. Practic.3) în care: [K ] este matricea globală de rigiditate a structurii . o ecuaţie matriceală globală de forma: [K ]{δ} = {P} (1. Sisteme static nedeterminate de tip bară cu secţiune variabilă solicitate la întindere-compresiune Enunţ: Se consideră o bară dreaptă articulată la ambele capete formată din patru tronsoane având secţiunile: 4A. Matricea globală de rigiditate a structurii [K] este o matrice pătratică singulară n × n (n este numărul deplasărilor nodurilor structurii sau coordonatele generalizate). . {F } . 2 şi 3.2) K e δe = F e în care: K Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate [ ] este matricea de rigiditate a elementului e. solicitată de un sistem format din trei forţe axiale: P. 1.19 nod. 3A. {δ } .1. 2P. {P}. 3P.matricea coloană a încărcărilor (sarcinilor direct aplicate). 2A.matricea coloană a forţelor nodale.matricea coloană globală a deplasărilor nodale a structurii.1. Matricea globală corespunzătoare este singulară. Pentru ridicarea singularităţii acesteia se introduc condiţiile la limită globale (deplasări nule sau impuse) eliminându-se din matricea globală liniile corespunzătoare reacţiunilor necunoscute şi respectiv coloanele corespunzătoare deplasărilor nule sau impuse. e [ ]{ } { } e Se exprimă ecuaţiile matriceale (1. Se cere să se determine reacţiunile din nodurile 0 şi 4 precum şi deplasările nodurilor 1. A şi lungimile: a. respectiv coloanele corespunzătoare blocajelor sau deplasărilor impuse nodurilor. Prin “asamblarea” ecuaţiilor de echilibru scrise în dimensiunea globală a deplasărilor se obţine ecuaţia matriceală globală de echilibru a structurii.

Fiind un sistem simplu static nedeterminat.25a Fig.5) Întrucât eforturile axiale N şi rigidităţile EA sunt constante pentru fiecare tronson al barei.1) Diagrama de eforturi axiale (funcţie de X) este dată în figura 1.2.20 0 4A 1 3P 3A Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 2 2P 2A 3 P 4 A H4 H0 a 1.5a 2a 2. Li.7) .6) se obţine necunoscuta static nedeterminată: H4 =X = . obţinându-se sistemul de bază din figura 1. (1.1.6) unde valorile Ni. (1. în ecuaţia (1. EAi (1.1.P.2.b. Introducând valorile din tabelul 1.1 Pentru rezolvarea acestei probleme simplu static nedeterminate se prezintă în continuare atât metoda eforturilor cât şi metoda deplasărilor. i =1 EAi 4 (1. Ecuaţia de echilibru a forţelor axiale în sistemul de bază se scrie: ∑ FX = 0 ⇔ H 0 +3P + 2 P + P + X = 0 ⇒ H 0 = −6 P − X .4) A doua ecuaţie se obţine din condiţia anulării deplasării nodului 4 în sistemul de bază: u 4 = ∑ ∫L i =1 4 i N i dx = 0. Ai pentru fiecare tronson sunt constante (tabelul 1.5) se mai scrie: ∑ N i Li =0 . se suprimă legătura din nodul 4 şi se înlocuieşte cu necunoscuta static nedeterminată H4=X. ecuaţia (1.a. Metoda eforturilor – algoritm de calcul.

25a A X Din ecuaţia (1. Fig.25a 0 X+6P N 1 X+3 2 3 X+P 4 x b. 2 respectiv 3 se determină astfel: N L ( X + 6 P )a Pa = 1.4) rezultă reacţiunea din nodul 0: H0 = -5P.5a 3A 2-3 X+P 2a 2A 3-4 X 2.25 EA2 E ⋅ 3A EA N 3 L3 ( X + P )2 .1.25 u1 = 1 1 = EA1 E ⋅ 4A EA u 2 = u1 + u3 = u 2 + N 2 L2 ( X + 3P )1.25 EA3 E⋅A EA (1.Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate 21 A 4 H4=X x 0 4 H0 a 1 3 3P 1.8) .2 Tabelul 1. Deplasările nodurilor 1. 2.5a 2 2P 2 3 P 2a a.5a Pa = u1 + = 2 .9) (1.25a Pa = u2 + = 2 .1 Tronsonul i între nodurile: 0 -1 Ni Li Ai X+6P a 4A 1-2 X+3P 1.

(1.3 Fig. 1.1.3) pentru care se notează: !"cu ui şi uj deplasările nodurilor i şi j.4 Se observă că forţa nodală corespunzătoare nodului j . i Fxi ui Ae Le j Fxj uj i Ni Ae Le j Nj Fig.3): Fexj = Nj .22 Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice Metoda deplasărilor – algoritm de calcul. cu !" Fexi şi Fexj forţele nodale elementale din nodurile i şi j.11) e EAe EA e e ⇒ Fxi = −Ni = e ui − u j .1. La scrierea acestor ecuaţii se ţine seama că forţele nodale care acţionează asupra elementelor şi cele care acţionează asupra nodurilor au sensuri opuse conform principiului al treilea al mecanicii (compară figura 1. de lungime Le.2. iar forţa nodală corespunzătoare nodului i . Fxj = N j = − e ui − u j L L Relaţia dintre forţele nodale şi deplasări (1. e Fexi =. cu semn schimbat (fig. Se consideră un element de bară de secţiune constantă Ae. obţinându-se expresiile din tabelul 1.Ni .10) Se exprimă deformaţia elementului e (∆Lij) şi forţele nodale (Fexj şi F xi) în funcţie de deplasările nodale ui şi uj astfel: e Ni Le N j L EAe ∆Li − j = u j − ui = = ⇒ N i = N j = − e ui − u j EAe EAe L (1.1. Fexj coincide cu efortul secţional axial Nj .5): .3 cu 1.11’) Se consideră fiecare dintre cele patru tronsoane ale barei ca fiind elemente de acest tip pentru care se scriu relaţiile forţelor nodale în funcţie de deplasări. 1.5) se mai scrie sub forma matriceală astfel: ( ) ( ) ( ) e  Fxi  EA e  1 − 1  u i     e= e     Fxj  L − 1 1  u j    (1. 1. delimitat de nodurile i şi j (fig. Fexi este egală cu efortul secţional axial Ni . Se scriu apoi ecuaţiile de echilibru dintre forţele nodale corespunzătoare fiecărui element şi sarcinile exterioare pentru fiecare nod.

5a 2a 2. se scriu astfel: 4 EA (1. u3 .15) (1.2 Nodurile Element elementului i j 1 2 3 4 0 1 2 3 1 2 3 4 Le a 1. 1. u2. pentru fiecare nod.12) (u0 − u1 ) = − H 0 a 4 EA 1 !" nodul 1: − Fx1 − Fx2 + 3P = 0 ⇔ (u0 − u1 ) − 2 EA (u2 − u1 ) = −3P (1.16) nodul 3: !" − Fx33 − Fx43 + P = 0 ⇔ EA (u 2 − u3 ) − 4 EA (u3 − u 4 ) = − P a 9a nodul 4: !" − Fx44 + H 4 = 0 ⇔ 4 EA (u3 − u4 ) = − H 4 9a Rezultă un sistem de cinci ecuaţii cu cinci necunoscute: H0.25a Ae 4A 3A 2A A Fexi 4EA(u0-u1)/a 2EA(u1-u2)/a EA(u2-u3)/a 4EA(u3-u4)/9a Fexj -4EA(u0-u1)/a -2EA(u1-u2)/a -EA(u2-u3)/a -4EA(u3-u4)/9a Ecuaţiile de echilibru al forţelor nodale.14) (1. care se mai scrie matriceal sub forma: .13) 1 a a nodul 0: !" 1 − Fxo + H 0 = 0 ⇔ − nodul 2: !" − Fx22 − Fx32 + 2 P = 0 ⇔ 2 EA (u1 − u2 ) − EA (u2 − u3 ) = −2 P a a (1. u1.5 Tabelul 1.Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate F1x0 H0 F1x1 F2x1 3P F2x2 F3x2 2P 23 Nodul 0 Nodul 1 Nodul 2 F3x3 F4x3 P F4x4 H Nodul 3 Nodul 4 Fig. H4.

24 Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 0 0 0  u 0  − H 0  − 4 4  4 −6 2 0 0   u1   − 3 P        EA     0 2 −3 1 0  ⋅ u 2  =  − 2 P  a   0 1 − 13 / 9 4 / 9  u 3   − P  0     0 − 4 / 9 u 4  − H 4  0 0 4/9       Dacă în ecuaţiile (1.(1.19’) cu matricea inversă vectorul deplasărilor necunoscute: {δ}= [K ]−1 {P}.16) este: . rezultă următoarea ecuaţie matriceală: 0   u1   − 3P  − 6 2 EA      1  ⋅ u 2  = − 2 P    2 −3 a 0 1 − 13 / 9 u 3   − P        sau sub forma generală: (1.17) liniile 1 şi 5 corespunzătoare reacţiunilor necunoscute (H0 şi H4) respectiv coloanele 1 şi 5 corespunzătoare deplasărilor nule (u0= u4 =0).1.20) Vectorul deplasărilor necunoscute conform (1.1. [K]-1 (1.18) şi se elimină din ecuaţia matriceală (1.17) (1.12) .19) [K ]{δ}= {P} în care [K] este matricea de rigiditate a sistemului: 0  − 6 2 EA  [K ] =  2 − 3 1   a 0 1 − 13 / 9   Înmulţind ecuaţia (1.19’) se obţine În urma efectuării calculelor se obţine matricea inversă: [K ] −1 10 / 3 26 / 9 2  9 a   =− 26 / 9 26 / 3 6  128 EA  2 6 14   (1.16) se introduc condiţiile la limită: u0= u4 =0 (1.

21) 26 / 9 26 / 3 6   u 2  = −    EA  128 EA  u   2 6 14  − P  2 . u1 = −0. 2 şi 3) din figurile 1.28565 Pa Pa . Aplicaţii propuse Să se rezolve prin metoda eforturilor şi metoda deplasărilor problemele simplu static nedeterminate (reacţiunile din nodurile 0 şi 4 şi deplasările nodurilor 1.25 . N3-4 = 1. (1. N2-3 = 0.4284 EA EA Aplicaţia 2 1 2A P 3a 2 A 2a Fig.2857 P. EA 4a 6a N1-2 =.25  9 a     ⋅ − 2 P  = Pa 2 .Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate 25  u1  10 / 3 26 / 9 2   − 3P  1.7 3 4P 3A 4 2P 5a 2A 5 4a .6 şi 1.6 Rezultate: N0-1 =.2.1.0.22) Rezultatele obţinute prin cele două metode sunt identice.1. dar algoritmizarea metodei deplasărilor permite crearea unor programe de calcul cu care se poate rezolva orice problemă de acest tip.5714 Pa .2857 P. H 4 = 4 EA (u 4 − u 3 ) = − P a 9a (1.7: Aplicaţia 1 4 2 1 3 0 3 A 2 A 2P 3P P 2a 5a Fig. u 3 = −3.7143 P u 2 = −6 .7143 P.25  3       Din ecuaţiile (1.16) rezultă reacţiunile din nodurile 0 şi 4: H0 = − 4 EA (u1 − u 0 ) = −5P.12) şi (1.

N2-3 =2. v j se scrie sub formă matriceală astfel: e  Fxi   1 0 − 1 0  u i   e    e   Fyi  EA  0 0 0 0  vi  ⋅  (1. Pa Pa Pa u 2 = 2 . 1. u j .24) forţele nodale corespunzătoare fiecărui element e e perpendiculare pe axa barei Fyi .24) se mai scrie : {F }= [K ]⋅ {δ } e e e (1.9773 P. u 3 = 7 .8).8). Sisteme static nedeterminate plane din bare articulate în noduri. v j deplasările în sistemul local ale nodurilor i şi j după două direcţii perpendiculare (după O1 x respectiv O1 y .23) între forţele nodale corespunzătoare fiecărui e e e e şi deplasările nodale corespunzătoare element Fxi .compresiune.9202 . u j .a. se exprimă forţele nodale corespunzătoare fiecărui element în sistemul de coordonate local O1 xy (unde O1 x coincide cu axa barei).9658 . Fyi .24)  e= e  Fxj  L − 1 0 1 0 u j    e  Fyj   0 0 0 0  v j      În relaţia (1.1.0227 P.2.0227 P N3-4 =. lungimea Le şi nodurile i şi j la capete (fig.23) Dacă se notează cu u i . figura 1. vi . Fxj . atunci relaţia (1.9773 P. vi . Fyj sunt nule. N4-5 = -3. solicitate axial Enunţ: Se consideră un element de bară articulat la capete şi supus la eforturi de întindere .26 Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice Rezultate: N1-2 =1. Relaţia (1. în funcţie de deplasările nodale ui şi uj astfel:  F e  EAe  1 − 1  u i   xi   e = e    L − 1 1  u j   F xj    (1. Aşa cum s-a arătat la paragraful 1. Fyj u i . u 3 = 8.5565 EA EA EA 1. având secţiunea constantă Ae.24') .

vi .8 ui x O Deplasările ui . Notând cos α = ! .25) se scriu matriceal: 0  ui   ui   ! m 0 v     0 0   vi   i  − m ! ⋅   = ! m u j  0 u j   0   v j   0 0 − m !  v j      sau sub formă generală: (1. v j din sistemul local O1 xy se pot exprima în funcţie de deplasările ui. e e (1.25) sin α = m . vi.u j . uj. relaţiile (1.Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate 27 y vj j vj x F uj uj e xj y vi vi Fxie α i O1 ui Fig.26) {δ }= [T ]⋅ {δ }. . u j = u j cos α + v j sin α v j = −u j sin α + v j cos α (1. vj din sistemul global Oxy şi de unghiul α dintre axa Ox a sistemului local şi axa Ox a sistemului global astfel: ui = ui cos α + vi sin α.1. vi = −ui sin α + vi cos α.26') unde [T] este matricea de transfer din sistemul local O1 xy în sistemul de axe global Oxy.

9 x Deoarece [T ]⋅ [T ] = [I ] rezultă că transpusa matricei de transfer este egală cu inversa ei.28) −1 Se notează cu K = [T ] K ⋅ [T ] matricea elementului în coordonate globale.24') se obţine relaţia matriceală: e e { } { } e [T ]⋅ {F }= [K ]⋅ [T ]⋅ {δ }. Forţele nodale corespunzătoare fiecărui element din sistemul local O1 xy se pot exprima în mod analog (cum s-au exprimat deplasările) în funcţie de forţele nodale corespunzătoare fiecărui element din sistemul global Oxy (fig.30) ! m  −m ! 0 [ ] . = [T ] se obţine: t [ ] [ ] (1.27) (1.1.9).27’) sau sub formă generală: F = [T ]⋅ F .29) de rigiditate a 0 0 0  (1. Înlocuind se obţine:  ! − m 0 0   1 0 − 1 0  ! m     e  EA m ! 0 0   0 0 0 0 − m ! e ⋅ ⋅ K = e L  0 0 ! − m − 1 0 1 0  0 0       0 0 m !   0 0 0 0  0 0 e −1 e [T ]−1 ⋅ [T ]⋅ {F e }= [T ]−1 [K e ]⋅ [T ]⋅ {δ e }. Înmulţind la stânga relaţia (1. 1.28 y Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice Fyie = Fyje = 0 e Fyj Fxje x j y e Fyi e Fxj Fxie e Fxi α i O1 O t Fig.28) cu matricea [T ] e e (1. astfel: e e  Fxi   ! m 0 0   Fxi   e   e 0 0   Fxi   Fyi  − m ! ⋅  =  e e ! m   Fxi  0  Fxj   0  e e  Fyj   0 0 − m !   Fxi       (1. Înlocuind aceste rezultate în (1.

32) F e = K e ⋅ δe { } [ ]{ } Aplicaţie Enunţ: Se consideră un sistem static nedeterminat format din şapte bare rigide articulate în noduri (o grindă cu zăbrele).29 Efectuând înmulţirile din expresia (1.1.31) se observă următoarele proprietăţi: elementele de pe diagonala principală sunt pozitive. Să se determine reacţiunile din articulaţiile 1.30) se obţine expresia generală a matricei de rigiditate în coordonate globale pentru acest tip de element: Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate !m − ! 2 − !m   !2   m 2 − !m − m 2  EAe  !m e [K ] = e  2 L −! !m  − !m ! 2   2 !m m2   − !m − m (1.10 . !" matricea este simetrică în raport cu diagonala principală.10. precum şi deplasările pe cele două direcţii (orizontală şi verticală) ale nodurilor 3. 2 şi din reazemul 3.4 şi 5. !" suma elementelor situate pe linii şi pe coloane este nulă.31) Studiind expresia matricei de rigiditate în coordonate globale (1. în coordonate globale (care se regăseşte în metoda elementelor finite) de forma: (1. Pentru rezolvarea acestei probleme de două ori static nedeterminată se utilizează atât metoda eforturilor cât şi metoda deplasărilor. În nodul 5 acţionează forţele P şi 2P ca în figura 1. 1 4 5 P a a 2P a 2 3 Fig. barele având secţiune constantă şi mult mai mică în raport cu lungimea lor. !" S-a obţinut astfel o relaţie între forţele şi deplasările nodale corespunzătoare fiecărui element pentru elementul de tip bară solicitat axial.

34) V3 3 2P a 4 a 5 P x unde: !"10.deplasarea nodului 2 pe direcţia lui X1 sub acţiunea unei forţe δ X2=1. δ 2 = δ 20 + δ 21 X 1 + δ 22 X 2 = 0 (1. δ20 reprezintă deplasarea nodului 2 în sistemul de bază pe δ direcţia lui X1 respectiv deplasarea pe direcţia lui X2 sub acţiunea forţelor exterioare P şi 2P. !"11 . Celelalte două ecuaţii se obţin din condiţiile deplasării nodului 2 după cele două direcţii (ale necunoscutelor X1 şi X2 ). în sistemul de bază.deplasarea nodului 2 pe direcţia lui X1 sub acţiunea unei forţe δ X1=1. pentru sistemul de bază: aceste deplasări trebuie să fie identice cu cele din sistemul real.33) y V1 H1 1 a X1 X2 2 Fig. Ecuaţiile de echilibru al forţelor aplicate şi de legătură se scriu pentru sistemul de bază astfel: ∑ F = 0 ⇔ H + P + X = 0. ∑ M = 0 ⇔ aX + a V − 4aP = 0.10 este un sistem de două ori static nedeterminat exterior. . adică: δ1 = δ10 + δ11 X 1 + δ12 X 2 = 0. Structura mecanică din figura 1.11). x 1 1 y 1 3 2 1z 1 3 (1. !"12 . 1.30 Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice Metoda eforturilor – algoritm de calcul.11 Acesta este un sistem de trei ecuaţii cu cinci necunoscute.1. în sistemul de bază. Folosind metoda eforturilor se alege ca sistem de bază sistemul obţinut prin suprimarea legăturii din nodul 2 (articulaţie) unde se introduc necunoscutele static nedeterminate X1 şi X2 (fig. ∑ F = 0 ⇔ V + V − 2 P + X = 0.

n1p .13 şi 1.2.14). Utilizând metoda izolării nodurilor se determină aceste eforturi obţinându-se valorile corespunzătoare din figurile 1. 1.1. 2 EA p p =1 p =1 EA p Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate unde: .31 !"21 . -P 2P 1 -2P -2P 2 2 -2P 2 P 4 3P 5 P 2P -2 2P P 3 4P Fig. 1.7.1. 1.2. în sistemul de bază (conform teoremei lui Maxwell: δ12 =δ21).12.N0p sunt eforturile din barele sistemului de bază sub acţiunea forţelor exterioare P şi 2P (fig. n2p .deplasarea nodului 2 pe direcţia lui X2 sub acţiunea unei forţe δ X2=1. . respectiv a unei forţe X2=1 (fig.14.13 . în sistemul de bază.12 -1 1 1 1 - 1 4 0 5 1 2 0 3 X1=1 2 0 -1 Fig. i .13). . Aceste deplasări se determină prin metoda Mohr-Maxwell: 7 N n L 7 n n L ip jp i 0 p ip p (1. p=1. 1.7.….deplasarea nodului 2 pe direcţia lui X2 sub acţiunea unei forţe δ X1= 1.34') δi0 = ∑ δ ij = ∑ .eforturile din barele sistemului de bază sub acţiunea unei forţe X1=1 (fig. !"22 . j = 1. p=1.12).….

37868 P . 1. X 2 = − P = − 0 .35) δ12 = δ21 = δ22 = a 1 7 ∑n2 p n2 p Lp = EA EA p=1 Se introduc aceste valori în ecuaţiile (1. δ20. Rezolvând acest sistem obţinem următoarele valori pentru necunoscutele X1 şi X2: X1 = 3 1+ 4 2 P = 1.1.15.62132 P (1.33) rezultă celelalte necunoscute ale problemei (fig.36) Din ecuaţiile (1. V1 = 0 V3 = 2.34).15): H1 = −P − X 1 V3 = 4 P − X 1 ⇒ ⇒ H 1 = −2 .37) V1 = 2 P − X 2 − V3 = 0 ⇒ Utilizând metoda izolării nodurilor se determină eforturile din barele sistemului real obţinându-se valorile corespunzătoare din figura 1.32 -1 1 -1 Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 0 4 0 5 0 0 3 0 Fig. δ21=δ12 şi δ22 şi rezultă: δ10 = δ20 = δ11 = Pa 1 7 ∑ N0 p n1p Lp = − 3 − 4 2 EA EA p=1 Pa 1 7 ∑ N0 p n2 p Lp = 2 EA EA p=1 a 1 7 ∑n1p n1p Lp = 3 + 2 2 EA EA p=1 a 1 7 ∑n1p n2 p Lp = − EA EA p=1 ( ) ( ) (1.37868 P .14 2 X2=1 0 Se calculează deplasările δ10. δ11.62132 P 2+2 2 2+2 2 (1. .

82843P 2 V2 H1=-2.37868P 1 4 3P 5 P -0. . !"4Hp sunt eforturile din barele sistemului de bază. EA p 1 ∑ N p n4Vp Lp EA p u5 = ∑ p N p n5Hp Lp EAp EAp = = 1 ∑ N p n5HpLp EA p v4 = ∑ p v5 = ∑ p N p n5Vp L p 1 ∑ N p n5Vp Lp EA p (1.62132P Fig. 5 se utilizează metoda Mohr Maxwell: N p n3Hp L p 1 = u3 = ∑ ∑ N p n3Hp Lp EAp EA p p u4 = ∑ p N p n4Hp Lp EAp N p n4Vp Lp EAp = = 1 ∑ N p n4Hp Lp .38) unde: N !" p sunt eforturile din barele sistemului real dat sub acţiunea forţelor exterioare date şi de legătură. calculate mai sus şi ale căror valori sunt date în figura 1. 1. sub acţiunea unei n forţe X=1 aplicată în nodul 4 pe direcţia deplasării pe orizontală a acestuia (u4) (fig.87868P H2 2 -2P 3 V3 H2=1.16).Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate 33 H1 V1 2.15 -2.1. 4.37868P V1=0 Pentru a calcula deplasările nodurilor 3. n !"3Hp sunt eforturile din barele sistemului de bază.15.62132P 0 0. 1.62132P V3=2.17).37868P V2=-0. sub acţiunea unei forţe X=1 aplicată în nodul 3 pe direcţia deplasării pe orizontală a acestuia (u3) (fig.

1.16 3 -1 -1 1 1 X=1 4 0 0 0 3 0 0 5 Fig. -1 1 1 2 0 2 1 1 4 0 5 1 0 X=1 Fig. 1.19).20). sub acţiunea unei forţe X=1 aplicată în nodul 5 pe direcţia deplasării pe orizontală a acestuia (u5) (fig.1.1. n !"5Vp sunt eforturile din barele sistemului de bază.17 0 2 1 0 X=1 4 0 5 0 0 1 0 3 Fig.34 Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice n !"4Vp sunt eforturile din barele sistemului de bază. 1.18 2 0 +1 . sub acţiunea unei forţe X=1 aplicată în nodul 4 pe direcţia deplasării pe verticală a acestuia (v4) (fig. n !"5Hp sunt eforturile din barele sistemului de bază.1.18). sub acţiunea unei forţe X=1 aplicată în nodul 5 pe direcţia deplasării pe verticală a acestuia (v5) (fig.

1.20 rezultă deplasările nodurilor 3.Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate 35 X=1 5 -1 1 Fig. 1.15.17.3. 1. ca în figura 1.20 2 Înlocuind valorile eforturilor corespunzătoare din figurile 1.19 1 1 4 0 1 0 3 2 1 1 0 0 X=1 5 0 4 -1 1 1 3 -2 2 Fig. valorile elementelor matricei de transfer sunt date în tabelul 1. EA p=1 Pa 1 7 ∑ N p n5Hp L p = −5. Pentru aplicaţia dată. EA p=1 u4 = u5 = v4 = v5 = Pa 1 7 ∑ N p n4Hp L p = 2.1.16.18. EA p=1 (1.62132 EA . EA p=1 Pa 1 7 ∑ N p n5Vp L p = −13.39) Metoda deplasărilor .37868 EA . pentru fiecare element definit între nodul i şi j. .1.21. 1.03554 EA .algoritm de calcul. 4 şi 5: Pa 1 7 u3 = ∑ N p n3Hp L p = −2 EA .19 şi respectiv 1.37868 EA . EA p=1 Pa 1 7 ∑ N p n4Vp L p = −0.

j i 1 1 2 2 3 3 4 j 2 4 4 3 4 5 5 e1 e2 e3 e4 e5 e6 e7 Tabelul 1.3 m Le Coordonatele nodurilor ! în Oxy (cosα ) (sin α ) yi xj yj xi 0 a 0 0 0 -1 a 0 a a a 1 0 a 0 0 a a 2/2 2a 2/2 0 0 a 0 1 0 a a 0 a a 0 1 a a 0 2a a 2a 2/2 2/2 a a 2a a 1 0 a Ţinând seama de expresia generală a matricei de rigiditate (1.36 y 1 Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice e2 4 e7 5 P e1 2 O e3 e5 3 2P e6 e4 Fig.41) .1.31).21 x Element Nodurile i.40) elementul e2: !" 0 − 1 0 u1  0 0 0  v1  ⋅    0 1 0 u 4   0 0 0 v 4    (1. relaţiile dintre forţele şi deplasările nodale se scriu pentru fiecare element astfel:  Fxe11  0 0  e1    Fy1  EA 0 1  e1  =  Fx 2  a 0 0  1  Fye2  0 − 1    Fxe12  1  e2    Fy1  EA  0 =  e2   Fx 4  a − 1   e2  0  Fy 4  0 0  u1  0 − 1  v1  ⋅    0 0  u 2   0 1  v 2    elementul e1: !" (1.

45) !" elementul e7: (1.22): nodul 1: !" Fxe11 + Fxe12 = H 1 Fye11 + Fye12 = V1 (1.Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate 37 !" elementul e3:  Fxe23   1 1 − 1 − 1 u 2   e3      EA  1 1 − 1 − 1 v2   Fy 2  ⋅   e3  =  Fx 4  2 2a − 1 − 1 1 1  u 4    3  Fye4    − 1 − 1 1 1  v 4     Fxe24  1  e4    Fy 2  EA  0  e4  =  Fx 3  a − 1   e4  0  Fy 3  0 −1 0 0 0 1 0 0 0 u 2  0 v 2  ⋅    0 u3   0   v3    (1.47) .42) !" elementul e4: (1.1.46) Ecuaţiile de echilibru al forţelor nodale elementale şi a forţelor exterioare pentru fiecare nod se scriu astfel (fig.44) !" elementul e6:  Fxe36   1 1 − 1 − 1 u3   e6      EA  1 1 − 1 − 1 v3   Fy 3  ⋅  =  e6   Fx5  2 2a − 1 − 1 1 1  u5    6  Fye5   − 1 − 1 1 1   v5       Fxe47  1  e7    Fy 4  EA  0 =  e7   Fx 5  a − 1   e7  0  Fy 5  0 −1 0 0 0 1 0 0 0 u 4  0 v 4  ⋅    0 u5   0   v5    (1.43) !" elementul e5:  Fxe35  0 0  e5    Fy 3  EA 0 1  e5  =  Fx 4  a 0 0  5  Fye4  0 − 1   0 0  u3  0 − 1  v3  ⋅    0 0  u 4   0 1  v 4    (1.

40.38 nodul 2: !" Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice Fxe21 + Fxe23 + Fxe24 = H 2 Fye21 + Fye23 + Fye24 = V2 Fxe34 + Fxe35 + Fxe36 = 0 5 6 Fye34 + Fye3 + Fye3 = V3 (1.22 Fye56 Fye57 Nodul 5 Ecuaţiile de echilibru global se obţin exprimând relaţiile matriceale (1.48) nodul 3: !" (1.46) sub forma dimensiunilor globale (în coordonate globale).52) (1.50) nodul 5: !" y Fxe56 + Fxe57 = P 6 7 Fye5 + Fye5 = −2 P (1.49) nodul 4: !" Fxe42 + Fxe43 + Fxe45 + Fxe47 = 0 2 3 Fye4 + Fye4 + Fxe45 + Fxe47 = 0 (1. ….51) y V1 H1 V2 y Fxe11 Fxe12 x Nodul 1 y H2 Fxe21 Fxe23 Fxe24 x Nodul 2 V3 Fxe36 Fxe34 Fxe35 x Fye11 Fye12 Fye21 Fye23 Fye24 Fye36 Fye34 Fye35 y Nodul 3 Fxe42 Fxe43 Fxe45 Fxe47 F e2 y4 x P 2P Fxe56 Fxe57 x Fye43 Fye45 Fye47 Nodul 4 Fig. 1. cu matricele coloană globale ale forţelor şi deplasărilor nodale: {F } = {F {δ } = {u e G e G 1 e x1 Fye1 Fxe2 Fye2 Fxe3 Fye3 Fxe4 Fye4 Fxe5 Fye5 } t (1. 1.53) v1 u 2 v2 u 3 v3 u 4 v4 u 5 v5 }t Obţinem relaţii matriceale în coordonate globale pentru fiecare element: .

. . . . . . .     0  . u 4     . . .   !" elementul 3:   =   0  2 2a . u5     . . u1  . . .   elementul 1:  !"  =  0  a . .     0   . . .   elementul 2:  !"  = 0  a  .  v5     . . . . .  0     3 . . .56) . . . . . . . 1 1 .  u1  . 3 .  0     . −1 . .  v1     . . − 1 − 1 . . . . . . Fy 2   0  EA . . . .54) . .   0    Fxe12  1  e2  0 Fy1    0   . . u 2     . . .  0      . 0 0 . . . Fy 4  . . . . . . . . . . . . . .  0      0  . . v 4  . 1 . . . . . . 1 1 . . . . . .  0  . . . . . . . . Fxe4    e3  . . . . 0 . . . . . v5     . . v4  . . u 2     . . . . . u 5     . . .  0     . u1  . . . . . u3     ⋅   (1. v3  . u4     . v5     . . u2     . . . . v2  . . . . u 4     .  v1     . . . . . . . . . . . . 0 . . u 3   ⋅   (1.  0  EA  . . . − 1 − 1 . .  v3  . . . . . . . . . . . 0 0 0 −1 0 0 0 1 . . . . v3  . . v4  . . . . v2  . . − 1 − 1 . . . . .  v1     . . . . 1 1 . 0 0 . . .  0  . 0 0 . . . . . . . . . . . v 2    . . . . . . . . . . .Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate 39  Fxe11  0 0  e1  0 1  Fy1   1  Fxe2  0 0  e1   Fy 2  0 − 1  0  EA  . .    0 0 . . . . . . . . . . . .55) . . . .  − 1 F e 2    xe42  0 Fy 4   . u3     ⋅   (1. . . 1 1 . . . − 1 − 1 . u 5     . . . . . Fxe2    e3  .

. . 0 . . .  0  . 1 . . . v4  . . . . . v2  0 .  v4  1  u5    1  v5    . .     0  . . . . . . . −1 . . 0 0 0 .  v1    . . . . . . . . . . . . . .  v1     . . .     0  . 0 1 . .  u4    . u 2     . .  u1  . . . .  0  . Fy 4  . .  e4   Fy 2  . . . .  0      0  . . .  0  . . −1 −1 . 0 . 1 . .     0  . . . . . . v5     . . . .  0  e6  . . . . .  v2  −1 u3     ⋅   (1. e6  Fx3  EA . . . .    . . . . .  v3  0 . v5      0  . u3     ⋅   (1. . 0 . .  0      0  . −1 −1 . . u 2     . . v3  . . . . . u 4     . e5  F  EA . . . .    Fxe24  . 0 . . . 1 . . u1  . 0 . . 1 . 0 . . . 0 0 . u 4     1 . −1 . . . −1 1 . . .58) − 1 . . . . . . .  0     . elementul 4:  xe34  = !"    Fy3  a . u1  . . . . . . . 0 . . . .59) −1 v3  . . u3     ⋅   (1. Fxe45    e5  . . .  0  . 0 −1 0 . . . .    . . . .     0  . . . . e4  F EA . .  v1     . . . . . . . . F x5   e6  Fx5  . 0 −1 0 0 0 1 0 . . . . . . . . . . . .  u2    . . . 0 . . . . . . .40 Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice  0  .  0     . 1 . . . . . . u5     . . 0 . . v2  . .     0  . . . .   elementul 6: F e6  = !"  y3  2 2a . . . .  elementul 5:  xe35  = !"  Fy3  a . . . . . . . . 1 . . . . . . . v4  . . . u5     .57) . . . . . .

. . . . . aşa cum rezultă din ecuaţiile de echilibru globale (1. 0 0 0 0 v4  Fy 4  e7  . relaţia obţinută se scrie: [K ] ⋅ {δ} G G = {P} (1. . . .47). . . . . − 1 0 1 0 u  F   5   xe57   Fx5  . . 0 0 0 0 v5       Prin însumarea relaţiilor matriceale (1. . . . . . . .Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate 41  0  . . . . 1 0 − 1 0 u  Fxe47    4   e7  .62) . . .  u3       ⋅   (1. .61) ∑ {F ei }= 7 i =1 e4 G = K ([ ] + [K ] + [K ] + [K ] + [K ] + [K ] + [K ] )⋅ {δ} e1 G e2 G e3 G e5 G e6 G e7 G . (1. . . .60) membru cu membru se obţine în stânga o matrice coloană ale cărei elemente sunt sumele forţelor nodale. . . .  v3   .(1.  v2   0  EA .   v      1   0  . . . . . . . . .  u 2         0  .  u1   0  . . . . . . . . . . .54). . . . . . G Concentrat. . . . . .51):   H1   Fxe11 + Fxe12     1 Fye1 + Fye12   V1    F e1 + F e3 + F e 4   H 2  x2 x2 x2     1 3 4 Fye2 + Fye2 + Fye2   V2    F e3 + F e 4 + F e5   0      x3 x3 x3  sau =  e3 e4 e5   V3   Fy 3 + Fy3 + Fy 3  Fxe42 + Fxe43 + Fxe45 + Fxe47   0     e2 e3 e5 e7   Fy 4 + Fy 4 + Fy 4 + Fy 4   0    P   Fxe56 + Fxe57     e6 e7  Fy 5 + Fy 5  − 2 P      iar în dreapta următoarea expresie matriceală: ∑ {F ei }= {P} 7 i =1 (1. .60)  elementul 7:  !" = 0  a . …. .…. . . . . . . . . . . . .

 v1   V1  1+ 0 0 − −     2 2 2 2 2 2 2 2  u   H  1 1 1 1   2  2  0 1+ 0 0 −1 − − 2 2 2 2 2 2 2 2  v2   V2  1 1 1 1  u3   0  ⋅   =   0 0 1+ 0 −1 − −     2 2 2 2 2 2 2 2  v3   V3   1 1 1 0 0 2+ 0 0  u4   0  − − −1     2 2 2 2 2 2  v4   0  1 1 1     0 0 0 0 − − −1  u5   P  2 2 2 2 2 2     1 1 1 1  v5  − 2P  .  1+ 0 −1 − −  u1   H1  2 2 2 2 2 2 2 2  1 1 1 1 . V1. fie sunt cunoscute condiţiile de deplasări fie sunt cunoscute condiţiile de încărcare. . 2. 2 şi 3 (u1=v1= u2=v2=v3=0) precum .   . . . Deci.63) Examinând matricea globală de rigiditate a structurii (1.42 unde: {P} = ∑ {F ei } matricea coloană a încărcărilor.63) coloanele 1. 0 0 1 . . V2.  0 1 0 −1 .  . . 3. Dacă se elimină din ecuaţia matriceală (1. pentru sistemul de bare articulate dat se obţine următoarea ecuaţie globală: 1 0  0   0  . . .   . . 0 0 . .63) se observă că : termenii de pe diagonala principală sunt pozitivi. necunoscutele introduse de legături (H1. V3) corespund !" tocmai blocajelor nodurilor.   EA . 1+ − − −1 2 2 2 2 2 2 2 2 1 1 1 1  . 4 şi 6 corespunzătoare blocajelor nodurilor 1. !" suma termenilor matricei pe linii sau pe coloane este zero. deci matricea !" este singulară (det [K]G =0). 0 . . datorită faptului că sistemul de ecuaţii nu conţine datele privind condiţiile la limită (blocajele: u1=v1=u2=v2=v3=0). − −  2 2 2 2 2 2 2 2 0 0 1 0 −1 1 . H2. pentru orice nod al structurii. a   −1  0   . . După efectuarea calculelor. . 7 i =1 [K ] = [K ] + [K ] + [K ] + [K ] + [K ] + [K ] + [K ] G e1 G e2 G e3 G e4 G e5 G e6 G e7 [K ] Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice G este matricea globală de rigiditate a structurii: G . −1 0 1 (1.

EA 4 + 2 2 EA v5 = − u + v  EA  u = 2.37868P. H 1 = −u 4 a u + v 4  EA   u + v4  EA = 1. V1. 4 şi 6 furnizează valorile reacţiunilor necunoscute (H1. 2.03554 .43 şi liniile 1. V2. 4 şi 6 corespunzătoare reacţiunilor necunoscute din nodurile 1. V1 = 0.62132 u4 = . 3.37868P . H 2 =  − u3 − 4   2 2  a   2 2  a u5 = Pa 24 + 9 2 Pa = −5. 2 şi 3 (H1. V2.66) Observaţie Metoda deplasărilor prezentată mai sus permite o algoritmizare simplă. EA EA 4 + 2 2 EA 4 + 2 2 EA Pa 48 + 29 2 Pa = −13.65) Ecuaţiile corespunzătoare liniilor 1. H2. 2. V3 =  3 − v 4 − 5 5  2 2  a 2 2 (1. . EA Pa Pa 3 2 Pa 12 + 3 2 Pa = 2.37868 .37868P. v4 = − . V3): EA = −2.37868 = −0.62132 P.V2 =  − 4 = 1. V3) se obţine următoarea ecuaţie matriceală: 1 1 1   − − 0 0 1 + 2 2 2 2 2 2   1 1 0  0 −1 2+ 0  u3  u      2 2 2 2  4  Pa  0      1 1   1+ 0 0  ⋅ v 4  =  0  0  (1. V1. H2. 3.64) 2 2 2 2  u  EA  1   1 1   5 − 1   −1 0 1+ − 2  2 2     2 2 2 2  v5    1 1 1  − 0 0  2 2 2 2    2 2 Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate Rezolvând acest sistem rezultă valorile deplasărilor necunoscute: Pa u3 = −2 . EA 4 + 2 2 EA (1.

68) . v2 = − u 2 = 0 . u1 = −0 .015 P.00967 .3825P.00967 P. v4 = −0 . u2 a a 2  3 1 9  EA = 0.39577 P.67) Pa Pa Pa .255 Pa . Aplicaţia 1 V3 H3 3 3a 2 a 2a 2 3 a/3 P H4 4 2 3 a/3 1 V1 Fig. 8   EA 3 EA = 0 . V4 =  − u 2 − v2 + v4   8 8 8  a   H3 = (1.1.23 Rezultate : v1 = u 3 = v3 = u 4 = 0. Aplicaţii propuse Să se rezolve prin metoda eforturilor şi metoda deplasărilor următoarele probleme static nedeterminate de grinzi cu zăbrele . .44 Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice Rezolvarea sistemelor plane de bare articulate se poate face cu ajutorul programului numit ARTICULAT şi prezentat în Anexa A1. EA (1. care a fost creat pe baza algoritmului prezentat mai sus. V3 = −v 4 = 0 .457 EA EA EA 3 3 3  EA V1 =  ( u1 − u 2 ) − v2  8  a = 0 .

u j . ϕ zi . de lungime Le. ϕ zj astfel:  Fxie   K11  e   Fyi   K 21 e M zi   K   31  Fxje  =     K 41 e  Fyj   K 51  e  M zj   K 61    K12 K 22 K 32 K 42 K 52 K 62 K13 K 23 K 33 K 43 K 53 K 63 K14 K 24 K 34 K 44 K 54 K 64 K15 K 25 K 35 K 45 K 55 K 65 K16   u i     K 26   vi  K 36   ϕ zi     ⋅ u  K 46   j  K 56  v j     K 66   ϕzj     (1.69) .3. 1. v j . M zj în funcţie de deplasările nodale corespunzătoare u i . ϕ zj deplasările liniare şi unghiulare ale nodurilor i şi j. M zi . rigidităţi la întindere EAe şi la încovoiere EIe. vi . Dacă se notează cu u i . Fyj .Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate 45 Aplicaţia 2 V3 H3 3 3a 2 4P a 2a V1 1 2 3 a/3 2 3 a/3 2P 4 Fig. solicitate cu sarcini cuprinse în planul lor Se consideră un cadru plan format din bare drepte de secţiune constantă. v j . solicitat de un sistem plan de sarcini (forţe şi cupluri) cuprinse în planul lor şi un element de bară din acest cadru delimitat de nodurile i şi j. după cele trei direcţii ale sistemului local de axe ( O1 x s-a ales astfel încât să coincidă cu axa barei). vi . Sisteme static nedeterminate plane din bare cu noduri rigide.25). Fxje .1. u j . ϕ zi . constante (fig. se pot exprima sub e e e e formă matriceală sarcinile nodale Fxie . Fyi .24 H1 1.

1. v j .25 Fig. ϕ zj . ϕ zi .71) se mai scriu:  ui   ! m 0 0 0 0  u i    v   0 0   vi   i  − m ! 0 0   ϕ zi   0 0 1 0 0 0 ϕ zi       ⋅ u j  u j  =  0 0 ! m 0      0 v j   0 0 0 − m ! 0 v j        0 0 0 0 1  ϕ zj   ϕ zj   0       (1.70) F e yj y vj F e xj vj uj x y F e yi e M zj y vi vi ui ui α ϕ zj = ϕ zj uj vj e vi M zi Fxie uj x O1 O ϕzi = ϕ zi O x ui Fig.1. vi = −u i sin α + vi cos α. u j = u j cos α + v j sin α v j = −u j sin α + v j cos α ϕ zj = ϕ zj (1. v j . ϕ zi = ϕ zi . ϕ zj şi de unghiul α dintre axa Ox a sistemului local şi axa Ox a celui global (fig. u j .71) Dacă se notează cu: cos α = ! si sin α = m . ϕ zi .46 sau: {F }= [K ]⋅ {δ } e e e Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice (1.26) astfel: u i = u i cos α + vi sin α.1. vi . Matricea inversă a lui [T] este egală cu transpusa : [T ] = [T ] e e { } { } . u j . vi .73) δ = [T ]⋅ δ unde cu [T] s-a notat matricea de transfer din sistemul global în sistemul t −1 local de axe. relaţiile (1.26 Deplasările din sistemul de axe local: u i .72) sau: (1. se pot exprima în funcţie de deplasările din sistemul global: u i .

27) ecuaţiile de echilibru: !" ecuaţiile de deformaţii: !" Fxie + Fxje = 0 u i = 1. 1.1.69) reprezintă sarcinile nodale corespunzătoare unor deplasări nodale unitare.75) y x Fxie i ui = 1 Fig. Deplasarea ui = 1 (fig.74) sau: {F }= [T ]⋅ {F } e e (1.26) astfel: Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate e e  Fxi   ! m 0 0 0 0  Fxi   e  e  0 0  Fyi   Fyi  − m ! 0 0   e M e   0 0 1 0 0 0 M zi   ezi  ⋅ e   Fxj  =  0 0 ! m 0 Fxj    0  e e  Fyj   0 0 0 − m ! 0 Fyj        e 0 0 0 0 1 M e    zj   M zj   0   (1.47 Sarcinile nodale corespunzătoare fiecărui element din sistemul local O1 x y se exprimă analog în funcţie de sarcinile nodale corespunzătoare fiecărui element din sistemul global Oxy (fig1.27 F j e xj .74') Elementele K ij ale matricei de rigiditate a elementului “e” în coordonate locale din relaţia (1. u j = 0 EAe EAe ⇒ K11 = F = e (ui − u j ) = e L L e EA EAe ⇒ K 41 = Fxje = − e (ui − u j ) = − e L L ⇒ K 21 = K 31 = K 51 = K 61 = 0 e xi (1. Pentru determinarea lor se consideră pe rând câte una dintre deplasări egală cu unitatea şi toate celelalte deplasări nule. 1.

48 Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 2. ⇒ K 23 = Fyie = 6 EI / L2 e ⇒ K 63 = M zj = 2 EI / L .28) ecuaţiile de echilibru: !" Fyie + Fyje = 0 e e M zi + M zj − Fyie ⋅ L = 0 ecuaţiile de deformaţii: !" vi = 1.28 e M zj vi = 1 i e M zi j 3. ϕ zj = 0 e EIv j = EIvi + EIϕ zi L − M zi L2 / 2 + Fyie L3 / 6 = 0 e EIϕ zj = EIϕ zi − M zi L + Fyie L2 / 2 = 0 e ⇒ K 33 = M zi = 4 EI / L .76) ⇒ K 42 = 0 y Fyie Fyje x Fig.1. ϕ zi = ϕ zj = 0 e e EIv j = EIvi + EIϕ zi L − M zi L2 / 2 + Fyi L3 / 6 = 0 e e EIϕ zj = EIϕ zi − M zi L + Fyi L2 / 2 = 0 e e ⇒ K 32 = M zi = 6 EI / L2 . Deplasarea unghiulară ϕ zi = 1 (fig. ⇒ K 52 = Fyje = −6 EI / L2 (1.29) ecuaţiile de echilibru: !" ecuaţiile de deformaţii: !" Fyie + Fyje = 0 e e M zi + M zj − Fyie L = 0 ϕ zi = 1. 1. ⇒ K 52 = Fyj = −12 EI / L3 (1. ⇒ K 22 = Fyi = 12 EI / L3 e e ⇒ K 62 = M zj = 6 EI / L2 . Deplasarea vi = 1 (fig. vi = v j = 0. 1.77) ⇒ K13 = K 43 = 0 . v j = 0.

79) ⇒ K15 = K 45 = 0 . Deplasarea v j = 1 (fig. v j = 1.29 e M zj j 4. 1. ⇒ K 55 = Fyj = 12 EI / L3 (1.30) ecuaţiile de echilibru: !" y uj =1 x Fxie + Fxje = 0 ecuaţiile de deformaţii: !" Fxie ⇒ i Fig. Deplasarea u j = 1 (fig. ⇒ K 25 = F yi = −12 EI / L3 e e ⇒ K 65 = M zj = −6 EI / L2 . ϕ zi = ϕ zj = 0 ⇒ e e EIv j = EIvi + EIϕ zi L − M zi L2 / 2 + Fyi L3 / 6 = EI e e EIϕ zj = EIϕ zi − M zi L + F yi L2 / 2 = 0 e e ⇒ K 35 = M zi = −6 EI / L2 .1.1.30 j Fxje u i = 0.78) 5.31) !" ecuaţiile de echilibru: ecuaţiile de deformaţii: !" e e Fyi + Fyj = 0 e e e M zi + M zj − Fyi L = 0 vi = 0.Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate 49 y ϕ zi = 1 Fyie Fyje x e M zi i Fig. 1. u j = 1 ⇒ K14 = Fxie = EAe (ui − u j ) = − EA e L L e EA EA ⇒ K 44 = Fxje = − e (u i − u j ) = L L ⇒ K 24 = K 34 = K 54 = K 64 = 0 (1.

ϕ zi = 0 ⇒ e e EIv j = EIvi + EIϕ zi L − M zi L2 / 2 + Fyi L3 / 6 = 0 e e EIϕ zj = EIϕ zi − M zi L + Fyi L2 / 2 = EI e e ⇒ K 36 = M zi = 2 EI / L2 .50 Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice y Fyie y M e zj F e yj ϕ zj = 1 e yi vj =1 e M zi F e M zi Fyje e M zj j x i Fig. 1.31 j x i Fig. vi = v j = 0.81) .1. ⇒ K 26 = Fyi = 6 EI / L3 e e ⇒ K 66 = M zj = 4 EI / L2 . (1.1. ⇒ K 56 = Fyj = −6 EI / L3 . Deplasarea unghiulară ϕ zj = 1 (fig.80) ⇒ K16 = K 46 = 0 Matricea de rigiditate a elementului “e” va avea forma:  EA 0  L  EI  0 12 3 L  EI  0 6 e [K ] =  EA L2  0 −  L EI  0 − 12 3  L  EI 6 2  0  L 0 EI L2 EI 4 L 6 0 −6 EI L2 EI 2 L − EA L 0 0 0 − 12 EI L3 EI −6 2 L 0 EI L3 EI −6 2 L 12 EA L 0 0   EI  6 2  L  EI  2 L   0   EI  −6 2 L  EI  4  L  0 (1.32 6.32) ecuaţiile de echilibru: !" Fyie + Fyje = 0 e e M zi + M zj − Fyie L = 0 ecuaţiile de deformaţii: !" ϕ zj = 1.

a. Să se determine reacţiunile din încastrare şi reazeme.1. deplasările liniare şi unghiulare în punctele de aplicaţie ale cuplurilor şi forţelor folosind metoda eforturilor şi metoda deplasărilor.33 L 4 3PL . situată pe două reazeme rigide aflate la acelaşi nivel şi încărcată cu un sistem de sarcini (o forţă şi trei cupluri) ca în figura 1.51 Dacă se notează EAL /EI = α atunci relaţia (1.33.82) devine:  Fxie  6 − 12 6   vi / L   12  e     4 − 6 2   ϕ zi  M zi / L  EI  6 ⋅  =  Fxje  L2 − 12 − 6 12 − 6 v j / L     e M zj / L  2 − 6 4   ϕ zj   6     (1.82’) Aplicaţie Se consideră grinda continuă încastrată la un capăt. Fxj ) şi deplasărilor axiale ( u i .81) se scrie sub forma omogenă: Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate 2  Fxie  0 0 −α 0 0   ui / L  α   e    0 12 6 0 − 12 6   vi / L   Fyi    e M zi / L  EI  0 − 6 2   ϕ zi  6 4 0      Fxje  = 2   ⋅ u j / L  α 0 0 0 0    L α  e  Fyj   0 − 12 − 6 0  v j / L  12 − 6  e      − 6 4   ϕ zj  6 2 0 M zj / L  0     (1.82) În cazul barelor drepte care nu sunt supuse decât la încovoiere (grinzi continue) din matricea de rigiditate dispar liniile şi coloanele e e corespunzătoare eforturilor axiale ( Fxi . u j ) iar relaţia (1. y 2PL PL 2P L 1 2 L 3 Fig.

ca în figura 1. obţinută prin suprapunerea efectelor. Se alege sistemul de bază prin suprimarea reazemelor 2 şi 3 şi introducerea în locul lor a necunoscutelor static nedeterminate X1 şi X2. adică: δ1 = δ10 + δ11 X 1 + δ12 X 2 = 0. y 2PL PL 2P L 1 2 X L Fig.84) se calculează cu ajutorul metodei Vereşceaghin: .52 Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice Metoda eforturilor – algoritm de calcul.a.34 3 X L 4 3PL Necunoscutele static nedeterminate X1 şi X2 se obţin din condiţiile impuse deplasărilor pe verticală ale secţiunilor 2 şi 3 pentru acest sistem.c. EI δ ij = ∫ mi m j EI dx (1.b şi 1. δ20 reprezintă deplasarea secţiunii 1 în sistemul de bază.1. pe δ direcţia lui X1. respectiv deplasarea secţiunii 2 pe direcţia lui X2 sub acţiunea unei forţe X1=1. Aceste deplasări se determină prin metoda Mohr-Maxwell: δi0 = ∫ unde: M 0 mi dx . i=1. sub acţiunea forţelor şi cuplurilor exterioare. δ !"12 =δ21 .35.35. pe direcţia lui X2 δ sub acţiunea unei forţe X2=1. m !" i(x) este efortul încovoietor în sistemul de bază sub acţiunea forţei Xi=1. δ 2 = δ 20 + δ 21 X 1 + δ 22 X 2 = 0 (1. respectiv deplasarea secţiunii 2 pe direcţia lui X2.83) unde: !"10. reprezintă deplasarea secţiunii 1 pe direcţia lui X1 sub acţiunea unei forţe X2=1. Integralele (1.84) M !" 0(x) este efortul încovoietor în sistemul de bază sub acţiunea sarcinilor exterioare (forţe şi cupluri date) având diagrama de variaţie din figura 1. pe direcţia lui X1 sub acţiunea unei forţe X1=1. !"22 deplasarea secţiunii 2 în sistemul de bază. în sistemul de bază. δ !"11 deplasarea secţiunii 1 în sistemul de bază.34.2 având diagramele de variaţie din figurile 1.35.

v4 se utilizează relaţiile de calcul de la metoda funcţiei de încărcare: EIv = EIv0 + EIϕ 0 x + Φ( x ). M 1= 4 PL / 7 (1. M1) se determină din ecuaţiile de echilibru (fig. 3 6 3 5 8 25 X1 + X 2 = P. ⋅ 2L ⋅ 2L ⋅  = EI EI  2 3  3 EI  (1. dx = ( −4 PL ) ⋅ L ⋅ + ⋅ L ⋅ ( −2 PL ) ⋅  = − 3  3 EI EI EI  2 2  M 0 m2 4L  25 PL3 1  1 .ϕ3 .Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate 53 δ10 = ∫ δ 20 = ∫ M 0 m1 L 1 1  2L  8 PL3 .ϕ4 .86) Celelalte reacţiuni (V1 .83) se obţine: 1 5 8 X 1 + X 2 = P. EIϕ = EIϕ 0 + Φ ′( x ) .85) δ12 = δ 21 = ∫ m1 m2 1 dx = EI EI L 1 2 L  5 L3  L⋅L⋅ + ⋅L⋅L⋅ =  2 2 3  6 EI  Înlocuind valorile obţinute în relaţia (1.88) Pentru calculul deplasărilor ϕ2 .87) (1. ⋅L⋅L⋅ = EI EI  2 3  3 EI  2 m2 1 1 4 L  8 L3 dx = .1. 7 (1.35): ∑ Fy = 0 ∑ M 1z = 0 ⇒ V 1= 2 P − V2 − V3 ⇒ − M 1+ V2 ⋅ L − 2 PL + V3 ⋅ 2 L − − PL − 2 P ⋅ 3L + 3PL = 0 ⇒ V 1= −12 P / 7 . 6 3 3 Rezolvând acest sistem rezultă: X 1 = V2 = 6 P. dx = ( −2 PL ) ⋅ 2 L ⋅ L + ⋅ 2 L ⋅ ( −4 PL ) ⋅  = − EI EI  3  3 EI 2  δ11 = ∫ δ 22 = ∫ 2 m1 1 1 2 L  1 L3 dx = . 7 X 2 = V3 = 20 P.

89) deplasările ϕ2 . 1. EIϕ2 = Φ'2 = 7 7 2 7 2 12P ( 2L ) 6P L2 1 2 4PL ⋅ 2L − ⋅ + 2PL⋅ L + ⋅ = PL .ϕ3 .35 Ţinând seama că deplasarea şi rotirea în origine sunt nule. EIϕ4 = Φ'4 = 7 7 2 7 2 7 2 7 ( 2L )2 6P ( 2L )3 L2 4PL ( 3L )2 12P ( 3L )3 ⋅ − ⋅ + 2PL⋅ + ⋅ + PL⋅ + EIv = Φ4 = 4 7 2 7 6 2 7 6 2 3 20P L 41 3 + ⋅ = PL . Fig.54 1 M y L Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 2 2PL 3 PL 4 2P V -6PL M X L X L 3PL a. EIϕ3 = Φ'3 = 7 7 2 7 2 7 2 4PL 12P ( 3L ) 6P ( 2L )2 20P L2 15 2 ⋅ 3L − ⋅ + 2PL⋅ 2L + ⋅ + PL⋅ L + ⋅ = PL . +2PL + +3PL b.v4 : 2 4PL 12P L 2 2 ⋅ L− ⋅ = − PL . +2PL m1 +4PL m2 + c.ϕ4 . 7 6 42 + . se obţin (1.

82’): 1  Fy1  6 − 12 6   v1 / L   12  1   6 4 −6 2   ϕ z1    M / L  EI ⋅ elementul e1:  z11  = 2  !"   − 12 − 6 12 − 6 v2 / L  Fy 2  L   M 1 / L  2 −6 4   ϕz2   6    z2  (1. 1.36. V3 L 4 3PL M 11 z Fy11 e1 L 1 M 12 z Fy12 M z22 Fy22 e2 L M z23 Fy23 2 b.a.91) . b.36 Se descompune bara în trei elemente de aceeaşi lungime (L) şi rigiditate la încovoiere (EI) ca în figura 1.90)  Fy22  6 − 12 6  v2 / L  12  2   6 4 −6 2   ϕz2   M z 2 / L  EI  ⋅ elementul e2:  !"   = 2 2  Fy 3  L − 12 − 6 12 − 6 v3 / L    M 2 / L  2 −6 4   ϕ z3   6    z3  (1. d. 3 M z33 Fy33 e3 L 3 d. pentru care se scriu ecuaţiile matriceale corespunzătoare pentru fiecare element folosind (1. 2 c. c.Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate 55 2P Metoda deplasărilor – algoritm de calcul M1 y 2PL PL V1 1 L 2 V2 L 3 a. M z34 Fy34 4 Fig.

94) nodul 3: !" (1.37 x M z23 M z33 PL M z34 3PL Fy34 4 2P x Nodul 4 .56 Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice  6 − 12 6  v3 / L   12   6 4 2   ϕ z3  −6 L  EI   ⋅ elementul !" = 2  (1. 1. c.95) nodul 4: !" y (1. a.1.92)   − 12 − 6 12 − 6 v4 / L L    2 −6 4   ϕz4  L  6    Se scriu ecuaţiile de echilibru dintre sarcinile exterioare şi forţele şi momentele nodale pentru fiecare din cele 4 noduri (fig.37. d) astfel: nodul 1: !"  Fy33  3 M / e3:  313  Fy 4 M 3 /  z4 nodul 2: !" − Fy11 + V1 = 0   − M 11 − M 1 = 0  z 1 − Fy 2 − Fy22 + V2 = 0   1 − M z 2 − M z22 − 2 PL = 0  2 3  − Fy 3 − Fy 3 + V3 = 0  − M z23 − M z33 − PL = 0  − Fy34 − 2 P = 0   − M z34 + 3PL = 0  (1.96) y M M1 1 z1 F 1 y1 Fy12 Fy22 2 V2 Nodul 2 x M z22 x 1 V1 M 12 z PL Nodul 1 y y Fy23 Fy33 3 V3 Nodul 3 Fig.93) (1. b.

99) [A] −1 − 1 / 14 − 1 / 14 − 1 / 14  1/ 7 − 1 / 14 2 / 7 2/ 7 2/ 7  L   = EI − 1 / 14 2 / 7 13 / 21 11 / 14    9/ 7  − 1 / 14 2 / 7 11 / 14 2 (1. 2. 5 corespunzătoare deplasărilor nule se obţine: 0 0   ϕ 2  − 2 P  8 2 2 8 − 6 2   ϕ   − P  EI   ⋅ 3  =      2 L 0 − 6 12 − 6 v 4 / L  − 2 P    0 2 − 6 4   ϕ 4   3P      Se calculează inversa matricei pătrate (1.100’) . se obţine: − 1 / 14 − 1 / 14 − 1 / 14 − 2  ϕ2  − 2 / 7  1/ 7   − 1  ϕ  2  2  2/ 7 2 / 7    PL  1 / 7    3  PL − 1 / 14 2 / 7 ⋅  = =     v4 / L EI − 1 / 14 2 / 7 13 / 21 11 / 14  − 2 EI 41 / 42    15 / 7   ϕ4  9/ 7   3      − 1 / 14 2 / 7 11 / 14   (1. 3. .98) şi eliminând liniile 1. . 6 2 − 6 4   ϕ4   3P   . . 5 corespunzătoare reacţiunilor necunoscute şi coloanele 1.       Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate Introducând în ecuaţia matriceală (1. . 3.97) condiţiile în punctele de rezemare (deplasări şi rotiri nule): v1=v2=v3=0.99) cu [A] -1. 2.      .  v2 / L  V2        2 0 8 −6 2 .93) .92) ecuaţiile (1. . .99) şi se obţine: (1. − 12 − 6 12 − 6 v4 / L  − 2P    .   ϕ2   − 2P  EI  6 = ⋅  (1.  v1 / L   V1   12 6 − 12 6  −6 4 −6 2 . .   .97)  . ϕ1=0 (1. .(1.(1.90) . . − 12 − 6 24 0 − 12 6  v3 / L  V3  L2  .100) Înmulţind ecuaţia matriceală (1. . .57 Ţinând seama relaţiile (1.   ϕ1  − M1 / L       − 12 − 6 24 0 − 12 6 . .96) se scriu sub forma globală astfel: . 6 2 0 8 − 6 2   ϕ3   − P   . .

metoda deplasărilor este mult mai convenabilă. a. M 1 = PL = 0. Observaţie. a.102) Rezultă valorile pentru reacţiunile necunoscute: V1 = − 12 4 P = −1.714 P. folosind metoda deplasărilor. c.857 P. se obţine ecuaţia matriceală: 6  EI  2 L2  0  − 6 0 0 0 0 6 0 0 − 12 0  ϕ 2   V1  0  ϕ 3   − M 1 / L     ⋅  =  0 v4 / L   V2   6  ϕ 4   V3      (1. Să se determine reacţiunile din încastrare şi reazeme.a 3 2P L 4 . ϕ4 = . b. 5 corespunzătoare reacţiunilor necunoscute.97) liniile 1.58 Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice Deci deplasările necunoscute sunt: PL2 2 PL2 41PL3 15PL2 ϕ2 = − .571PL.38. 7 7 6 20 V2 = P = 0. ϕ3 = . 7 7 (1. b şi 1. 2.39. v4 = .101) Extrăgând din (1. În cazul sistemelor cu un număr mare de grade de nedeterminare. 3. Rezolvarea sistemelor plane de bare rigidizate în noduri. Aplicaţia 1 y PL 2PL 4PL L 1 2 L Fig. creat pe baza algoritmului prezentat mai sus.103) Se observă că rezultatele obţinute prin cele două metode sunt identice. 1.38. deplasările liniare şi unghiulare în punctele de aplicaţie ale cuplurilor şi forţelor. Aplicaţii propuse Se consideră cadrele plane încărcate cu un sistem de forţe şi cupluri exterioare ca în figurile 1.d. 7 EI 7 EI 42 EI 7 EI (1. V3 = P = 2.857 P . încărcate cu forţe şi cupluri cuprinse în planul sistemului se face cu ajutorul programului numit CADRU PLAN prezentat în Anexa A2.

b. V4= -5P/2 Aplicaţia 2 y PL 2PL (1.1.P/16.39.105) Folosind programul CADRU PLAN să se studieze deformaţiile şi tensiunile structurilor din figura 1.a.38.c.38.Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate 59 Rezultate (reacţiunile au sensul din figura 1. M4= -7PL/24 Aplicaţia 3 (1. V4= .d.39.a) : V1= -3P. M1= PL V2= 7P/2.b) : V1= P/4.38. M1= -PL/12 V2= -51P/16. 2PL 4 L y 3PL 2PL 3 2P x 1 L 2 4P L Fig. 1.b 2P L 4 Rezultate (reacţiunile au sensul din figura 1.a .104) L 1 2 L 3 Fig.

1.1.39.60 Aplicaţia 4 Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 4 L 2PL y 1 L 2 4P L 3 3PL x Fig.39.d 2 2P L 3 2PL x .1.b Aplicaţia 5 4 2PL L y 3PL 1 2 Fig.c Aplicaţia 6 2P 3 x L 2L 4 L y 3PL 1 2L Fig.39.

ϕxj . astfel: e M xi   K11  e   M zi   K 21 e  Fyi   K   31  e= M xj   K 41 e  M zj   K 51  e      Fyj   K 61 sau: K12 K 22 K 32 K 42 K 52 K 62 K13 K 23 K 33 K 43 K 53 K 63 e {F }= [K ]⋅ {δ } e e K14 K 24 K 34 K 44 K 54 K 64 K15 K 25 K 35 K 45 K 55 K 65 K16   ϕ xi     K 26   ϕ zi  K 36   v yi    ⋅  K 46  ϕ xj  K 56   ϕ zj     K 66   v yj     (1. având lungimea Le. Fyj în funcţie de deplasările nodale. Se consideră un element de bară din acest cadru. solicitate cu sarcini perpendiculare pe planul lor Se consideră un cadru plan static nedeterminat format din bare drepte de secţiune circulară.4.1. solicitat de un sistem de sarcini exterioare (forţe şi cupluri) perpendiculare pe planul său. Sisteme static nedeterminate plane din bare cu noduri rigide. Se exprimă sub formă matriceală sarcinile nodale corespunzătoare e e e e e e fiecărui element M xi .Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate 61 1.v j . rigiditatea la răsucire GIp şi rigiditatea la încovoiere EI constante. M xj .vi . deplasările liniare şi unghiulare corespunzătoare nodurilor i şi j după cele trei direcţii ale sistemului local de axe O1 x yz care se alege astfel încât axa O1 x să coincidă cu axa elementului de bară (fig.106) (1. M zi . Fyi . ϕ zj . delimitat de nodurile i şi j.107) x O M e zj e M xj j x e M xj e M xi e M zi i e M xi e M zj α O1 z e M zi z Fig. ϕzi . M zj . Se notează cu ϕ xi .40 .40). 1.

110) Deplasările nodale din sistemul local Ox yz se exprimă sub formă matriceală în funcţie de deplasările nodale ale elementului din sistemul global Oxy astfel: sau:  ϕxi   ! − m ϕ    zi  m !  vi   0 0    = 0  ϕxj   0  ϕzj   0 0     vj  0 0   e 0 0 0 0 0 0 1 0 0 0 ! −m 0 m ! 0 0 0 e 0 ϕ xi    0 ϕ zi   0  vi    ⋅  0 ϕ xj  0 ϕ zj     1  v j    (1. M zi . Fyi . sin α = m . M zj .108) se scriu sub formă matriceală astfel: M xi   ! − m     M zi  m !  Fyi   0 0    = 0 M xj   0  M zj   0 0    0  Fyj   0   sau: e 0 0 0 0 0 0 1 0 0 0 ! −m 0 m ! 0 0 0 e 0 M xi    0  M zi   0  Fyi     ⋅ 0 M xj  0  M zj     1   Fyj    (1.62 Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice e e e e e e Se exprimă sarcinile nodale M xi . (1.108) Dacă se notează cu: cos α = !. relaţiile (1. (1.111') Elementele K ij ale matricei de rigiditate a elementului (1. M xj = M xj cos α − M zj sin α M zj = M xj sin α + M zj cos α Fyj = Fyj (1.111) {δ }= [T ]⋅ {δ }. Pentru . M zi = M xi sin α + M zi cos α.106) reprezintă sarcinile nodale corespunzătoare unor deplasări unitare. cu ajutorul relaţiilor: M xi = M xi cos α − M zi sin α. M xj . Fyi = Fyi .109) {F }= [T ]⋅ {F }. Fyj din sistemul de axe local în funcţie de sarcinile nodale din sistemul global şi de unghiul α dintre axele celor două sisteme ( O1 x şi Ox).

1. Deplasarea ϕ xi = 1 (fig. 1.112) y ϕxi = 1 e M xi i Fig.41 2. ⇒ K 32 = Fyi = 6 EI / L2 e e ⇒ K 52 = M zj = 2 EI / L . Deplasarea ϕ zi = 1 (fig.41) Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate ecuaţiile de echilibru: !" ecuaţiile de deformaţii: !" e e M xi + M xj = 0 ϕ xi = 1.42) ecuaţiile de echilibru: !" e e Fyi + Fyj = 0 e e e M zi + M zj − Fyi L = 0 j e M xj x ecuaţiile de deformaţii: !" ϕ zi = 1. (1. ϕ zj = 0 e e EIv j = EIvi + EI ϕ zi L − M zi L2 / 2 + Fyi L3 / 6 = 0 e e EI ϕ zj = EI ϕ zi − M zi L + Fyi L2 / 2 = 0 e e ⇒ K 22 = M zi = 4 EI / L . vi = v j = 0. Le e GI p =− e L GI p e (1. 1. ⇒ K 62 = Fyj = −6 EI / L2 . 1.113) ⇒ K12 = K 42 = 0 . ϕ xj = 0 GI p e e ⇒ K11 = M xi = e ⇒ K 41 = M xj = − ϕ xi − ϕx j Le ⇒ K 21 = K 31 = K 51 = K 61 = 0 Le e GI p (ϕ xi − ϕx j = ) ( ) .63 determinarea lor se consideră pe rând câte una dintre cele şase deplasări nodale egală cu unitatea (celelalte fiind considerate nule) şi se calculează sarcinile nodale corespunzătoare.

v j = 0. (1. 1. ⇒ K 33 = Fyie = 12 EI / L3 e ⇒ K 53 = M zj = 6 EI / L2 .43) ecuaţiile de echilibru: !" e e Fyi + Fyj = 0 e e e M zi + M zj − Fyi ⋅ L = 0 !" ecuaţiile de deformaţii: vi = 1. Deplasarea vi = 1 (fig. 1.114) ⇒ K13 = K 43 = 0 y Fyie Fyje x i Fig.44) !" ecuaţiile de echilibru: e e M xi + M xj = 0 e M zj M vi = 1 e zi j . ⇒ K 63 = Fyje = −12 EI / L3 .43 4. ϕ zi = ϕ zj = 0 e EIv j = EIvi + EIϕ zi L − M zi L2 / 2 + Fyie L3 / 6 = 0 e EIϕ zj = EIϕ zi − M zi L + Fyie L2 / 2 = 0 e ⇒ K 23 = M zi = 6 EI / L2 . 42 e M zj j 3. 1. Deplasarea ϕ xj = 1 (fig. 1.64 Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice y ϕ zi = 1 Fyie Fyje x e M zi i Fig.

45 e zj j . vi = v j = 0. ϕ xj = 1 ⇒ K14 = M = e xi GI p e e ⇒ K 44 = M xj = − ϕxi − ϕx j = e Le L ⇒ K 24 = K 34 = K 54 = K 64 = 0 Le e GI p (ϕ xi − ϕx j = − ) GI p e ( ) Le e GI p .115) y ϕ xj = 1 e M xj e M xi x i Fig.116) e e ⇒ K 25 = M zi = 2 EI / L . ⇒ K 65 = Fyj = −6 EI / L2 . ⇒ K15 = K 45 = 0 y Fyie e M zi ϕ zj = 1 Fyje x M i Fig.44 j 5. Deplasarea ϕ zj = 1 (fig.Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate 65 ecuaţiile de deformaţii: !" ϕ xi = 0 . 1. (1.45) ecuaţiile de echilibru: !" e e Fyi + Fyj = 0 e e e M zi + M zj − Fyi L = 0 ecuaţiile de deformaţii: !" ϕ zj = 1. ⇒ K 35 = Fyi = 6 EI / L2 e e ⇒ K 55 = M zj = 4 EI / L . 1.1. ϕ zi = 0 ⇒ e EIv j = EIvi + EIϕ zi L − M zi L2 / 2 + Fyie L3 / 6 = 0 e EIϕ zj = EIϕ zi − M zi L + Fyie L2 / 2 = EI (1.

Deplasarea v j = 1 (fig.46 j x Matricea de rigiditate a elementului în coordonate locale se scrie:  GI p  L   0    0 e [K ] =  GI p −  L   0   0  0 EI 4 L EI 6 2 L 0 EI L EI −6 2 L 2 3 0 EI 6 2 L EI 12 3 L 0 EI L2 EI − 12 3 L 6 − GI p L 0 0 2 0 EI L EI 6 2 L 0 EI L EI −6 2 L 12 GI p L 0 0   EI  −6 2  L  EI  − 12 3  L  0   EI  −6 2  L EI  12 3  L  0 (1. (1. ⇒ K 36 = Fyi = −12 EI / L3 e e ⇒ K 56 = M zj = −6 EI / L2 .66 Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 6.46) ecuaţiile de echilibru !" Fyie + Fyje = 0 e e M zi + M zj − Fyie L = 0 ecuaţiile de deformaţii: !" vi = 0. v j = 1. ⇒ K 66 = Fyj = 12 EI / L3 .1. 1. ϕ zi = ϕ zj = 0 ⇒ e e EIv j = EIvi + EI ϕ zi L − M zi L2 / 2 + Fyi L3 / 6 = EI e e EI ϕ zj = EIϕ zi − M zi L + Fyi L2 / 2 = 0 e e ⇒ K 26 = M zi = −6 EI / L2 .118) .117) ⇒ K16 = K 46 = 0 y Fyie e M zj Fyje vj =1 e M zi i Fig.

121) F e = K e ⋅ δe . Pentru a obţine o formă omogenă a relaţiei matriceale (1.1.47 L 3PL 2 L 3 x .107) se obţine: [T ]⋅ F e = K e ⋅ [T ]⋅ δ e .118) este simetrică în raport cu prima diagonală. P. (1. E.119) ⋅ α 0 0 0   ϕ xj  M xi / L  L − α 0  M zi / L   0 2 6 0 12 − 6   ϕ zj          0 − 6 − 12 0 − 6 12  v yj / L     Fyi   Înlocuind relaţiile (1. sub forma: Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate M xi / L  −α 0 0 0 0   ϕ xi  α      0 − 6   ϕ zi  4 6 0 2  M zi / L     Fyi  EI  0 6 12 0 6 − 12 v yi / L       = 2   (1.67 Se observă că matricea de rigiditate (1. Se cunosc L. având la mijloc un reazem rigid la acelaşi nivel cu încastrările. Se obţine deci relaţia matriceală în coordonate globale: (1. aceasta se mai scrie ca o relaţie între forţele echivalente şi rotirile echivalente corespunzătoare.120) cu matricea [T ] se −1 { } [ ] { } { } [ ]{ } Aplicaţie Se consideră cadrul plan din figura 1.120) obţine: e e unde elementului în coordonate globale. d (secţiunea barei este circulară) .47 încastrat la capete.111') în expresia (1.106) scriind GIp /EI=α . [K ] = [T ] [K ]⋅ [T ] este matricea de rigiditate a −1 e −1 e e −1 Înmulţind matriceal la stânga relaţia (1. încărcat cu o forţă şi trei cupluri.110) şi (1. G=E/2. y 1 L 2PL z 4PL 4P 4 Fig. [T ] ⋅ [T ]⋅ {F } = [T ] [K ]⋅ [T ]⋅ {δ }.

121) pentru elementele “e1” şi “e2” se scriu astfel: Elementul e1: !" 0 0 0   ϕ x1  −1 0  M x1 / L  1   M / L 0 4 6 0 2 − 6   ϕ z1    z1    Fy1  EI  0 6 12 0 6 − 12  v y1 / L       (1. folosind metoda deplasărilor şi să se verifice rezultatele.48 Ţinând seama de relaţia (1.48. Se observă că sistemele de axe locale pentru elementele e1 şi e2 coincid cu sistemul global.1. deplasările liniare şi unghiulare în punctele de aplicaţie ale forţei şi cuplurilor. relaţiile matriceale forţe .122) ⋅ = 2   ϕ x2  M x 2 / L  L − 1 0 0 1 0 0    0 M z 2 / L  2 6 0 12 − 6   ϕ z 2          Fy 2   0 − 6 − 12 0 − 6 12  v y 2 / L       . Metoda deplasărilor – algoritm de calcul.deplasări nodale în coordonate globale (1. 1 e x 2 e 3 x x z z z -900 e z 4 x Fig.deplasări nodale se scrie cu ajutorul matricei de transfer [T]. Pentru acest element relaţia matriceală forţe . 2 – 3 şi 2. iar pentru elementul 3 sistemul de axe local este rotit cu unghiul α=-900. Pentru rezolvarea problemei se descompune cadrul plan în trei elemente cuprinse respectiv între nodurile 1 .2.68 Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice Să se determine reacţiunile din încastrări şi reazem.119).4 ca în figura 1.

123) ⋅ = 2   M x 3 / L  L − 1 0 0 1 0 0   ϕ x3   0 M z3 / L  2 6 0 12 − 6   ϕ z 3          Fy 3   0 − 6 − 12 0 − 6 12  v y 3 / L       Pentru elementul e3 relaţia (1. deci ! = 0 iar m= -1.119) se scrie: !" M x 2 / L  0 0 0   ϕx2  −1 0 1     0 4 6 0 2 − 6   ϕz 2  M z 2 / L     Fy 2  EI  0 6 12 0 6 − 12 v y 2 / L       (1.126) [T ]−1 = [T ]t 0 − 1 1 0  0 0 = 0 0 0 0  0 0  0 0 0 0 1 0 0 0 0 1 0 0 (1.124) ⋅ = 2   ϕx4  M x 4 / L  L − 1 0 0 1 0 0    0 M z 4 / L  2 6 0 12 − 6   ϕ z 4         0 − 6 − 12 0 − 6 12  v y 4 / L    Fy 4       Matricea de rigiditate a elementului e3 în coordonate globale se scrie: [K ]= [T ] [K ]⋅ [T ]. se obţine: 0 − 1  0 [T ] =  0 0  0  1 0 0 0 0 0 0 0 0 0 1 0 0 0 0 −1 0 0 0 0 0 1 0 0 0 0  0  0 0  1  0 0  0 0  − 1 0 0 0  0 1  0 0 (1. e3 −1 e3 (1.127) .Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate 69 Elementul e2: !" 0 0 0   ϕ x2  −1 0 M x 2 / L  1   M / L  0 4 6 0 2 − 6   ϕ z2   z2     Fy 2  EI  0 6 12 0 6 − 12 v y 2 / L       (1.125) Ţinând seama că sistemul de axe local este rotit cu unghiul α=-900.

49): nodul 1 !" ∑M x = 0 ∑M z = 0 ∑ Fy = 0 nodul 2 !" ⇒ M 11 = L1 x ⇒ M 11 = N1 z 1 ⇒ Fy1 = V1 (1.121) pentru elementul e3 se scrie: 0 −6 2 0 6   ϕ x2  M x 2 / L  4   M / L  0 1 0 0 −1 0   ϕz2   z2         Fy 2  EI − 6 0 12 − 6 0 − 12 v y 2 / L   (1.130) ∑M x = 0 ∑M z = 0 ∑ Fy = 0 nodul 4 !" 3 ⇒ M x 3 = L3 3 ⇒ M z3 = N3 (1.129) ∑M x = 0 ∑M z = 0 ∑ Fy = 0 nodul 3 !" 2 3 ⇒ M 1 2 + M x 2 + M x 2 = −3PL x 2 3 ⇒ M 12 + M z 2 + M z 2 = 0 z 1 ⇒ Fy 2 + Fy22 + Fy32 = V2 (1.131) ⇒ Fy33 = V3 3 ⇒ M x 4 = 2 PL 3 ⇒ M z 4 = 4 PL ∑M x = 0 ∑M z = 0 ∑ Fy = 0 (1. 1.70 Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice Relaţia matriceală între forţele şi deplasările nodale în coordonate globale (1.128) ⋅ = 2   0 −6 4 0 6   ϕ x4  M x 4 / L  L  2  0 −1 0 M z 4 / L  0 1 0   ϕz4        0 − 12 6 0 12  v y 4 / L    Fy 4  6      Ecuaţiile de echilibru pentru fiecare din cele patru noduri se scriu ţinând seama că reacţiunile necunoscute au sensul axelor de coordonate corespunzătoare (pozitive) iar sarcinile nodale corespunzătoare fiecărui element ce acţionează asupra nodurilor au sens opus axelor de coordonate (negative) (fig.132) ⇒ Fy34 = −4 P .

.49 F 3 y4 Ecuaţiile de echilibru globale obţinute (1. . .132) se scriu sub formă matriceală astfel: 0 −1 0 0 .. 0 − 6 −12 0 − 6 −12 . . . 2 0 .133) . 6 0 −12 . .  v3 / L  V3   6   ϕx4   2P       0   ϕz4   4P  12  v4 / L  − 4P       (1. 0 1 0   ϕx1   L1 / L    ϕ  N / L   z1   1   v1 / L  V1         ϕx2   − 3P    ϕz2   0       −12 v2 / L  V2  ⋅  = .   ϕx3   L3 / L   . . . .129) . . . 0 −1 . −1 0 L2  . .  0 2 6 0 4 −6 . .   0 6 12 0 6 −12 . . .  2 0 −6 . . . . . 4 0 6 .  Dacă se introduc condiţiile la limită: pe baza ecuaţiilor (1. 6 0 −6 0 . .Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate 71 y M N1 1 x1 V1 M L 1 z1 V2 x 3 M 12 M x22 M x 2 x y M z32 M z22 M 12 z 3PL x z F 1 y1 Nodul 1 Fy12 z Fy22 Fy32 Nodul 2 y y 3 M x3 V3 M 3 z3 3 M x4 4P M z34 2PL x Nodul 4 L3 z N3 x F 3 y3 4P z Nodul 3 Fig. . . . . . . . . . .  0 6 0 − 6 −1 0 0 −1 0 0 2 6 0 17 0 0 2 − 6  EI  0 − 6 −12 − 6 0 36 0 6 −12 0 1 0 0 . .  0 −1 0 . . 1 0 0 4 6 0 2 −6 . . .1. .   ϕz3  N3 / L     . . .

2 EI 4 EI 11 PL2 17 PL2 23 PL3 = .72 Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice ϕ x1 = ϕ z1 = ϕ x 3 = ϕ z 3 = 0 .135) .134) ϕ x2 = ϕ x4 3 PL2 1 PL2 . L L  EI EI EI 3 1 3 L3 = (− ϕ x 2 ) = − PL. v4 = − . L L 2 2 2 L L1 = (1.o ecuaţie având ca necunoscute deplasările nodurilor 2 şi 4: 6 0 2 0 6   ϕ x 2   − 3P  0 17 0 − 1 0   ϕ   0    z2    EI      2 0 4 0 6  ⋅  ϕ x 4  =  2 P  2 L       0 − 1 0 1 0   ϕ z 4   4 P  6 0 6 0 12 v4 / L  − 4 P        cu soluţiile: (1. V1 = EI (6ϕ z2 ) = 3 P. N1 = EI (2ϕ z2 ) = 1 PL.o ecuaţie având ca necunoscute reacţiunile din nodurile 1.137) Ecuaţiile de verificare ale reacţiunilor sunt: . V3 = 2 (− 6ϕ z 2 ) = − P. N3 = (2ϕ z 2 ) = PL. v1 = v 2 = v3 = 0 . L L 2 2 2 L2 v  EI  V2 = 2  − 6ϕ x2 − 6ϕ x 4 + 12 4  = 4P.136) EI (− ϕx2 ) = − 3 PL. ϕz2 = . 2 şi 3: 0  −1 0 0 2 0  0 6 0 EI  −6 0 −6 L2   −1 0 0  2 0 0  0 −6 0  cu soluţiile: (1. 2 EI 4 EI 6 EI 0 0  L1 / L   ϕ 0 0   x 2   N1 / L    0 0   ϕ z 2   V1         ⋅  ϕ x 4  =  V2  0 12 0 0   ϕ z 4   L3 / L       0 0  v4 / L   N 3 / L      0 0   V3  (1.133) este echivalentă cu: . ϕz4 = . atunci ecuaţia matriceală (1.

b. 2 EI L 2 3 x L (1. Metoda prezentată permite o algoritmizare simplă şi rezolvarea cu ajutorul unui program numit GRILAJ PLAN (prezentat în Anexa A3) a oricăror sisteme plane de bare rigidizate în noduri.a.51.1. Se cunosc valorile numerice pentru L. V3 = −3P. Ip (secţiunea barei este circulară Ip= 2I) şi modulul de elasticitate transversal G=E/2 .50. L3 = −1.5 PL. E. N 3 = PL. V1 = 3P.139) . Aplicaţii Se consideră cadrele plane încastrate sau rezemate punctual rigid. încărcate cu un sistem de forţe şi cupluri ca în figurile 1.Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate 73 ∑M = 0 ∑M = 0 ∑F = 0 x z y ⇒ L1 + L3 + 2 PL + 4 PL − 3PL = 0 ⇒ N1 + N 3 + 2 PL − V1 ⋅ L + V3 ⋅ L = 0 (1.138) ⇒ V1 + V2 + V3 = 4 P Observaţie. deplasările liniare şi unghiulare în punctele de aplicaţie ale cuplurilor şi al forţei şi să se verifice rezultatele. încărcate cu forţe perpendiculare pe planul structurii şi cu momente conţinute în planul barelor.P. I. 1. ϕz 4 = 9 PL2 . ϕx 4 = . Aplicaţia 1 y 1 L 3PL 5P 2PL z 4PL 4 Fig.5 PL. v2 = − . ϕz 2 = 2 EI 2 EI 6 EI 2 EI L1 = −1. N1 = PL.50. V4 = 4 P .a Rezultate: 3 PL2 1 PL2 23 PL3 11 PL2 ϕx2 = . Să se determine folosind metoda deplasărilor reacţiunile din încastrări şi reazem. . la acelaşi nivel.

b Rezultate: 3 PL2 1 PL2 23 PL3 . (1. V3 = 4 P. 2 Aplicaţia 3 5 5P L 1 3PL 2 L N1 = PL. 1. 2 EI 2 EI 3 L1 = − PL.140) y L 2PL 3 PL x z 4 Fig. ϕ z3 = . 2 EI 2 EI 6 EI 11 PL2 9 PL2 ϕ x3 = .51 . 1.74 Aplicaţia 2 y 1 Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice L 3PL 5P 2 4PL L 4 L 2PL 3 x z Fig. ϕ z2 = .50. V1 = 3P. V4 = −3P. v2 = − ϕ x2 = . N 4 = PL. 2 3 L4 = − PL.

Sisteme static nedeterminate tip placă plană.141) E 1− ν Eλ τ xy = ⋅ γ xy ⋅ = ⋅ γ xy 2 1− ν2 1− ν2 .1.52 y y N3 v3 u3 v2 y x N3(0. 1. N2 şi N3 ca în figura 1.54 u2 x N2(a. Să se determine starea de tensiuni şi deformaţii din placă. solicitate cu forţe cuprinse în planul plăcii Se consideră o placă plană de grosime constantă c pe toată suprafaţa. 1.53 x În teoria elasticităţii se stabilesc următoarele relaţii între tensiuni şi deformaţii: E E σx = ⋅( ε x + νεy ) .Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate 75 1. x Fig. σ y = ⋅( ε y + νεx ) 2 1− ν 1− ν2 (1. 1. Se consideră un element y triunghiular din această placă cu vârfurile N1. solicitată de un sistem plan de sarcini distribuite sau concentrate (fig.5.a.0) N1 u1 Fig.53.b) v3 u3 v1 N2 u2 v1 v2 u1 N1(0.52).0) O Fig.

v1 .0 ) = u2 . ale cărui soluţii sunt: (1. y ) = C 4 + C5 x + C 6 y Deplasările nodurilor N1. u 2 . N2 şi N3 se mai scriu: (1. u( a. C 4 = v1 . v( a.0 ) = u1 .144) Deci expresiile deplasărilor (1. v ( x . ∂x εy = ∂v . Se face ipoteza că deplasările u ( x .142’) Utilizând relaţiile (1. y ) = 1 − − v1 + v2 + v3 a b  a b (1.v3 deplasările celor trei noduri N1. y ) = 1 − − u1 + u 2 + u3 b a  a b x y  x y v ( x .142) u( 0. v ( x .53. σy şi τxy în funcţie de deplasările nodale u1 .142) se obţine un sistem de ecuaţii liniare.0 ) = v1 .b. εy şi γxy cât şi tensiunile σx. v( 0. C3 = 3 1 a b v −v v −v C5 = 2 1 . se consideră un triunghi dreptunghic cu vârful drept în originea sistemului de axe local Oxy ca în figura 1.b ) = v3 Introducând aceste condiţii în expresiile deplasărilor (1. y ) = C1 + C 2 x + C3 y . Se notează cu u1 . N2 şi N3 ale elementului în sistemul de axe local Oxy . C 6 = 3 1 a b (1.143) C1 = u1 . v2 .u 2 .b ) = u3 . u3 si v3 : . v1 .142) pentru acest element triunghiular se scriu: y x  x y u ( x .76 Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice respectiv între deformaţii şi deplasări: εx = ∂u .u3 . în scopul simplificării calculelor. y ) pentru orice punct situat în interiorul suprafeţei triunghiului dreptunghic sunt funcţii liniare de forma: u ( x . C2 = u 2 − u1 u −u . u( 0. ∂y ∂x Fără a reduce din generalitatea demonstraţiei. v2 .141) se pot exprima atât deformaţiile εx. v( 0.0 ) = v2 . y ) . ∂y γ xy = ∂u ∂v + .

146) că atât deformaţiile specifice εx . Fy12 = bc ⋅ τ yx .145) (1. 1. Acestea sunt dintre cele mai simple elemente de tip placă. (1. Fx13 = bc ⋅ σ x . τxy (constante) şi unghiul α cu ajutorul relaţiilor cunoscute din teoria elasticităţii σ= τ= σx + σy 2 σx − σy 2 + σx − σ y 2 cos 2α + τ xy sin 2α. de aceea aceste elemente se mai numesc CST (Constant Strain Triangular). Fy12 = ac ⋅ σ y .147) sin 2α − τ xy cos 2α. Fy 23 = Fy12 + Fy13 . σy şi τxy au valori constante pe toată suprafaţa triunghiului (întrucât nu depind de coordonatele x şi y). εy şi γxy cât şi tensiunile σx . ∂x a ∂v v3 − v1 εy = = . 2 ab 1− ν 1− ν2   E E  − νbu1 + νbu 2 − av1 + av3  σy = ⋅ ( ε y + νε x ) =  . Tensiunile σ şi τ pe latura 2-3 a elementului triunghiular sunt şi ele constante.56): Fx12 = ac ⋅ τ xy .146) Se observă din expresiile (1. deoarece se determină în funcţie de componentele σx .145) şi (1. σy. 2 ab 2 1− ν 1− ν2   (1. 2 ab 1− ν 1− ν2   σx = τ xy = E Eλ  − au1 + au 3 − bv1 + bv 2  1− ν ⋅ γ xy =  . Folosind metoda de echivalare statică a forţelor elementare raportate la sistemul local de axe cu forţe care acţionează pe cele trei laturi ale elementului triunghiular se obţin forţele echivalente pentru fiecare latură (fig. (1.148) .Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate 77 ∂u u 2 − u1 = . Fx 23 = Fx12 + Fx13 . ∂y b ∂u ∂v u 3 − u1 v2 − v1 γ xy = + = + ∂y ∂x b a εx = E E  − bu1 + bu 2 − νav1 + νav3  ⋅ ( ε x + νε y ) =  .

Fye2 = . 2 2 2 2 (1. Fye1 = − . 1.56 N2 σy Fig.57): Fxe = − 1 Fy12 + Fy13 Fx12 + Fx13 .78 y N3 Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice N3 y σx α τyx τxy N1 τ σ Fx13 Fy13 Fx12 x N2 N1 Fy23 Fx23 x Fy12 Fig. 1. Fye3 = .55 y Fy3 N3 Fx3 Fig. 1. 2 2 2 2 Fy 23 − Fy13 Fy12 F − Fx13 Fx12 = = Fxe3 = x 23 .57 Fy1 N1 Fx1 N2 Fy2 Fx2 x Pe baza acestor forţe se obţin şi forţele nodale nodale corespunuzătoare fiecărui element (fig. 2 2 Fy 23 − Fy12 Fy13 F − Fx12 Fx13 = = Fxe2 = x 23 .149) . 1.

150) [ ] [ ] Relaţiile (1. vi = −ui sin α + vi cos α. 3 2 ( 2ab 1− ν ) Ec Fye3 = − νabu1 − a2v1 + νabu2 + a2v3 . ( 2ab 1− ν ) Ec − λabu1 − λb v1 + λb v2 + λabu3 . ( 2ab 1− ν2 ) Ec Fxe = − λa2u1 − λabv1 + λabv2 + λa2u3 . v1 . 2 ( 2ab 1− ν ) [ 2 2 ] (1. u 2 .1.152) . 2 2 3 ] [− b u − νabv + b u + νabv ] .146) în relaţiile (1. u3 si v3 şi de unghiul α dintre axa Ox a sistemului local şi axa O1x a sistemului global astfel (fig.150) se mai pot scrie sub formă matriceală astfel:  Fxe   b 2 + λa 2 ab( ν + λ ) − b 2 − λab − λa 2 − νab u1  1  e  2 2 2 2     Fy1  ab( ν + λ ) a + λb − νab − λb − λab − a  v1  F e   − b2 b2 0 0 Ec − νab νab  u2     x2  = ⋅    e 2 2 2 0 0  v2  − λb λb λab Fy2  2ab(1 − ν )  − λab  − λa 2 Fxe3  0 0  u3  − λab λab λa 2      e a 2  v3  0 0 − a2 νab  Fy3      − νab   (1. v1 .149) se obţin expresiile forţelor nodale ca funcţii de deplasări: Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate Fxe = 1 Fye = 1 Fxe2 = Fye2 = [(b + λa )u + ab( ν + λ)v −b u − λabv + λa u − νabv ] .58): ui = ui cos α + vi sin α. u 2 . i = 1.79 Înlocuind valorile tensiunilor date de relaţiile (1. v2 . u 3 si v3 se pot exprima în funcţie de deplasările din sistemul global u1 . ( 2ab 1− ν ) Ec 2 2 2 1 1 2 2 2 2 3 3 Ec ( 2ab 1− ν2 ) Ec 2 [ab( ν + λ)u +( a 1 2 1 1 2 + λb2 )v1 − νab⋅ u2 − λb2v2 − λabu3 − a2v3 .2.3 (1.151') Deplasările din sistemul local u1 . v2 .151) sau : {F }= [K ]⋅ {δ } e e e (1.

153') unde cu [T] s-a notat matricea de transfer din sistemul global în cel local.26) pentru acest element.58 Dacă se notează cu ! = cos α si m = sin α . e e (1. Sarcinile nodale din sistemul local Ox y se exprimă analog în funcţie de sarcinile nodale din sistemul global Oxy (fig. scriu matriceal astfel: 0 0 0  u1   u1   ! m 0  v  − m ! 0 0 0 0   v1   1         ! m 0 0 0  u 2  u 2   0 ⋅   = 0 −m ! 0 0  v 2  v2   0 u 3   0 ! m u 3  0 0 0        v3   0 0 0 0 − m !   v3        sau: relaţiile (1.1.153) {δ }= [T ]⋅ {δ }. astfel: e  Fxe   ! m 0 0 0 0   Fx1  1  e  e  0 0 0 0   Fy1   Fy1  − m !  e  Fxe2   0 ! m 0 0 0   Fx 2       ⋅ F e  F e  =  0 −m ! 0 0   y2   y2   0 e   0  Fx3 ! m   Fxe3  0 0 0     e  0 0 0 − m !  F e    y3   Fy3   0   (1.154) .152) se (1.80 y y Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice v3 v3 N3 u3 u3 v2 v1 O v1 u1 N1 u1 N2 v2 x u2 u2 α x O1 Fig. 1.

35 2 2 2ab( 1 − ν ) (s-a renunţat la unităţile de măsură pentru a putea urmări mai uşor aplicarea algoritmului de calcul. e e 81 (1. FEx=6. fixată prin trei legături rigide A.157) {F }= [K ]⋅ {δ }. = 1. bazat pe metoda deplasărilor).155) cu [T ] se obţine: (1. Ec 1− ν FDx=3. FEx=5. ν=0. c = 0 . DE=1.59.1. unde s-a notat [K ] = [T ] [K ]⋅ [T ] matricea de rigiditate a elementului sau: e e e e −1 e [T ]−1 ⋅ [T ]⋅ {F e }= [T ]−1 [K e ]⋅ [T ]⋅ {δ e }. 1.154') Înlocuind relaţiile (1.3. λ = = 0 .156) în coordonate globale. Aplicaţie Se consideră o placă trapezoidală de grosime constantă.153') şi (1.Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate sau: {F }= [T ]⋅ {F }. y C FEy E B FDx A Fig.59 FDy x FEx . AD=2. (1. FDy=4.151') se obţine: [T ]⋅ {F e }= [K e ]⋅ [T ]⋅ {δ e } .155) −1 Înmulţind matriceal relaţia (1. Pentru simplitatea calculului au fost alese ca date de intrare următoarele valori numerice: AB= BC=1. (1. B şi C şi încărcată în punctele D şi E cu câte două forţe ca în figura 1.154') în expresia (1.

159)  2 = 0 0 .6  u D  − 0 . "elementul e2: N1≡B.6 u B   2  4 .35 1   − 1.3    F 1   − 1   1 0 0 0 .7  FxB 0 0 .7 1.35 2   − 1. Pentru a rezolva această problemă se folosesc rezultatele obţinute pentru elementele triunghiulare cu tensiuni constante CST prezentate mai sus.6 u A   1   4 .7 1.6  xD   ⋅   (1.4 1.4 − 0 .4 − 0 . B şi C .35 − 0 . α=00 α=00 α=1800 Ecuaţia matriceală (1.4 0  u B      1   0 .1. b = 1. !" Metoda deplasărilor – algoritm de calcul. !" reacţiunile din A.4 1.59.6    xE   ⋅   (1.35.   2ab( 1 − ν 2 )   astfel: elementul e1: !" 1  FxA   2 .7 − 1.6       . N2≡E.35 − 0 .7 0  v D   FyD  − 0 .7 − 0 .7 0  v E   FyE  − 0 .7 − 4   v A   FyA   1. "elementul e3: N1≡E.6       elementul e2: !" 2  FxB   2 .4 − 0 . Se împarte domeniul în trei elemente triunghiulare dreptunghice ca în figura 1. Pentru fiecare element nodurile corespunzătoare şi unghiurile de rotire ale sistemelor de axe locale faţă de cel global sunt: ! ! ! "elementul e1: N1≡A. !" tensiunile din fiecare element al plăcii.7 − 4   v B   FyB   1.82 Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice Se cer: deplasările punctelor D şi E. λ = 0 . N2≡D.4 − 0 .3    F 2   −1 1 0 0 0 .35 0 .6 − 0 .35 0 .7 − 1.6 0 0 4  vB  −4  FyB   − 0 .7 − 0 . N3≡B.6  u E  − 0 .151) între forţe nodale şi deplasările nodale în coordonate locale. ν = 0.3 −1 − 0 .4 0  u C      2   0 . N3≡D.7  FxC 0 0.158)  1 = 0 0 . c = 0 .3 −1 − 0 .3.35 − 0 . N3≡C.6 0 0 4   vC  −4  FyC   − 0 . după înlocuirea valorilor parametrilor se scrie pentru   Ec =1 fiecare element  a = 2.35 − 0 . N2≡B.6 − 0 .

1.6    xB   ⋅   (1.6       Pentru elementele e1 şi e2 matricea de rigiditate în coordonate globale nu îşi modifică forma.162) 0 0  −1  (1.7 1.35 − 0 .164) deci nu îşi modifică forma.Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate 83 elementul e3: !" 3  FxE   2 . e3 −1 e3 (1. Matricea de rigiditate a elementului e3 în coordonate globale (1. Ecuaţiile de echilibru ale forţelor nodale pentru fiecare din cele cinci noduri ale plăcii se scriu astfel (fig.161) 0 0  0  = −I 6 (1.35 − 0 .4 1.7 − 1.35 0 . e3 −1 e3 e3 e3 6 6 (1. m = 0) matricea de rigiditate în coordonate globale se scrie: [K ] = [T ] [K ]⋅ [T ].35 3   − 1.7 0  vB   FyB  − 0 .4 − 0 .157) se scrie: [K ] = [T ] [K ]⋅ [T ] = (− I )[K ](− I ) = [K ].4 0  u D      3   0 .165) .6 0 0 4  v D  −4  FyD   − 0 .4 − 0 .160)  3 = 0 0 .163) unde: ! −m m !  0 0 [T ] =  0 0 0 0  0 0  0 0 0 0 ! −m m ! 0 0 0 0 0 0  − 1 0 0  0   0 0  0 = 0 0  0 ! − m  0   m !  0   −1 t 0 −1 0 0 0 0 0 0 −1 0 0 0 0 0 0 −1 0 0 0 0 0 0 −1 0 iar matricea inversă este: [T ] = [T ] = − I 6 .6 − 0 .3    F 3   −1 1 0 0 0 .7 − 0 .60): nodul A: !" ∑ Fx = 0 ∑ Fy = 0 e1 ⇒ FxA = H A e1 ⇒ FyA = V A (1.6  u B  − 0 .3 −1 − 0 .7  FxD 0 0 .7 − 4   v E   FyE   1.6 u E   3   4 . Pentru elementul e3 care este rotit cu α=1800 ( ! = −1 .

1. .84 nodul B: !" Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice ∑ Fx = 0 ∑ Fy = 0 nodul C: !" e1 e e3 ⇒ FxB + FxB2 + FxB = H B e1 e2 e3 ⇒ FyB + FyB + FyB = VB (1.167) ∑ Fx = 0 ∑ Fy = 0 nodul E: !" e1 e3 ⇒ FxD + FxD = 3 e1 e3 ⇒ FyD + FyD = −4 (1.166) ∑ Fx = 0 ∑ Fy = 0 nodul D: !" e2 ⇒ FxC = H C e2 ⇒ FyC = VC (1.60 Ecuaţiile de echilibru s-au scris ţinând seama de sensul negativ al forţelor nodale ce acţionează asupra nodurilor (sens opus axelor) şi de sensul pozitiv al reacţiunilor (acelaşi cu sensul axelor de coordonate).169) y HA x y e3 e e FxB1 FxB2 FxB VB e FyB1 e FyB2 e FyB3 HA F e1 yA x Nodul B y 6 5 x Nodul E Nodul A y 4 3 VC e FxC2 e FyC2 y HC x Nodul C e1 e FxD FxD3 e1 FyD e3 FyD e e FxE2 FxE3 x Nodul D e FyE2 e FyE3 Fig.168) ∑ Fx = 0 ∑ Fy = 0 VA e FxA1 e2 e3 ⇒ FxE + FxE = 5 e2 e3 ⇒ FyE + FyE = 6 (1.

. 0. .171) K G = K e1 G + K e 2 G + K e3 G [ ] [ ] [ ] [ ] Ecuaţiile de echilibru (1.   . −1 − 0.7 . .3 4. .35 1. uC    ⋅  . .3  e1   FyA   1. . . .160) se scriu în dimensiunile matricei globale : elementul e1: !" e1 FxA   2.  . 0 0. . F e1   −1 0  xD   e1 FyD  − 0. . .7 0. .    −1. .    .7  .35 .6 − 0. .   .. uB     . vC  . . 0 0.7 − 0.    = . . u A  .158) … (1. . . .165) . 0 0.7 − 0. . vD  . . .6 0. vA     .35 . .4 0 0 0. uD     . .   .85 Însumând relaţiile dinte forţele şi deplasările nodale (1. . . . uE     .7 . .   .158)…(1. .7 . .7 − 0.172) Relaţiile (1. . . . 0 . (1.4 − 0.4 1. 1 0 . vB  .35 e1 FxB   −1 − 0. − 0. . . vE     (1.169) se scriu sub formă matriceală: e1    HA  FxA     e1 FyA    VA   F e1 + F e 2 + F e3   H B  xB xB  xB    e1 e2 e3  FyB + FyB + FyB   V B  e2   H  FxC    C    = e2 FyC    VC  e1 e3  FxD + FxD   3P      e1 e3  FyD + FyD  − 4 P   F e 2 + F e3   5 P  xE xE     e2 e3  FyE + FyE   6 P      (1.6 0 . . .35 .173) .35  . .170) unde se notează cu [K]G matricea de rigiditate a structurii în dimensiuni globale: (1.6  e1   FyB  − 0.160) scrise în dimensiunile matricei globale se obţine: Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate ∑ {F ei }= ([K e1 ]G + [K e2 ]G + [K e3 ]G )⋅ {δ}G = {P} 3 i =1 (1. .  . .

. − 0.  u A  H A  .86 elementul e2: !"  . . 2.35   v E  − 0. .35 −1.6  − 0.8 1. .7 .3 0 .4 − 0. .7 0.3  u E  − 1.7  vE   6       .  v D  . . 0.4 1. .7 − 4    . 0.   =   .6 −1 − 0.35 −4 1.     . 0 4 .    e2  =   FyC  .3 2. . .173).3 8.35   1. 1 0  u E     . .4 1.   . . 0 0.  .  . . . elementul e3: !"  .35  .7 −4 . .6 − 0. − 0. e2  FxC  .6 0  vC  VC  −1.  . .  −1. − 1 − 0.4 − 0. . − 0.  u D     .3 −1.4 0 .6 − 4  . . .  .4 0 .6 0   vC  . . .4 0 . 0. .174) ⋅  .7  u B     . . . . 1.7  uC  (1. − 0.  . .7 − 0.  .    .   vC  1. . . .  e1 FxB . .  u A  . .  . .4  1. .6  u B     0. 0 0 4.3 1. 1.35 .6 . . −4 0 4 . .6 0 .3 4.35   v E     .  uC  (1.6 − 4  vD   − 4  3.4    1.7 0 − 0.7 − 0. . .  F e3  . . 0 0.35 . . . .  vA  VA       − 2 −1.  e3   FyD  .7 − 4 . .  .6 0 1. .35 − 0.6 − 0.4 − 0.7 1.    .7  − 0. 1 0 .3  uE   5       1. .6 − 1 − 0.7 − 4 .7 0.35  v B  . .4 − 0.  .6 − 0. − 0.7  u D     0 4 − 0. .4 0 − 1.  e2    FyE  . − 1 − 0. .6 − 4  v D  1.  v A     .3 −1. .7 uD   3       − 0.3 − 0. . . 0 0.7 4. .4 0. .3 uB  HB       −1.3 4.4 − 0. .176) 1.6 . . . − 0.. .6 − 0. .7 . 0 0. .  . .175) se obţine matricea de rigiditate globală a plăcii: (1.7  uC  HC      ⋅ =  0.6 2.6 .6 . .7 vB  HB  0 0.4 − 0. 0 0.    e3  FxB  . . − 0. Prin însumarea relaţiilor matriceale (1. .6 0 1.7 − 0.3 −2 −1. . e3  FxD  .  .6 −1. .  . . . .     u A  .3 4.6 − 0. . Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice .35 .3 0 0. e2  FxE  . .3  2. − 1 − 0.  xE   e3  FxE  .4 − 0.7 0 . .7 − 0.4 − 0. . . − 1.7 − 4 1.4 − 0.35  v B    . . . . 1.  v A     0 0. .  . .3 4. . . .  e3    FyB  . . .7 . . . .  −1 − 0. . .3 . . .  e1    FyB  .(1. .175)   ⋅  .

u B = v B = 0 .6 − 4  v D  − 4 ⋅  =         − 1.0641  v E  0 . o ecuaţie matriceală având ca necunoscute reacţiuni: .046  V   2.791      (1.35 − 0.177) se obţin (1.1676  − 4 1.1958 0 . .  H A   − 1 − 0.7 u E   VB  1.   elementul e1: !"  E E  − uA + uD − ν( −vA + vB )  ⋅ ( εx + νεy ) = +   = 66. o ecuaţie matriceală având ca necunoscute deplasări: − 1.2893 − 0.177) deplasările 0 . .3 0   .3  u E   5    1.022 2  2 1− ν2  b a  1− ν   H A  − 4.4239 − 0.3 − 0.238      Se determină de asemenea valorile tensiunilor pentru fiecare element: (1.3     ⋅  =   ⇒  − 1.2753   3  3. 0.1958 − 0. u c = vc = 0 .7  u D   3  0  2 .1676 − 0 .4 − 0 .064 σy = 2 a b  1− ν 1− ν2    1− ν Eλ  − uA + uB − vA + vD  E ⋅ γ xy = + τxy =   = 7.3 4.6112 0 . atunci ecuaţia matriceală (1.3  v D  H B  1.178)  = VB  − 0.1762  5  2.7   v E   6  − 0.476  H C   2.2962   6  3.1036 0.1762 1. B şi C): u A = v A = 0 .Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate 87 Dacă se introduc condiţiile la limită (blocajele nodurilor A.7   v E  H C         VC  .179) .4 − 0 .6 0     .6 3.7  u − 0.136       VC   1.4  0 4 .0031   D   ⋅  =   =     u E   0.6 − 0.2753 1.357   A    H B   − 6.2851 v   0 .0517          b.4 1.176) este echivalentă cu: a. 0 0.   D   VA      0 − 2 − 1.88 σx = 2 a b 1− ν 1− ν2     E E  ν( −uA + uD ) − vA + vB   ⋅( ε y + νεx ) = +   = 20.1036 1. .3440  u D  0 .35 .2801 1.7 − 4     Rezolvând necunoscute: ecuaţia matriceală (1.

Aplicaţii propuse Aplicaţia 1 Se consideră o placă de grosime constantă c fixată prin patru articulaţii şi un reazem. este prezentat în Anexa A4.285 VD=2. D şi reazemul F. ν=0.844 HC=-18.384 σ y = 2 a b 1− ν 1 − ν2     E Eλ  − uB + uC − vB + vE  1− ν + ⋅ γ xy = τxy =   = 21.328 σ y = 2 a b 1− ν 1 − ν2     1 − ν Eλ  − uE + uD − vE + vB  E ⋅ γ xy = + τxy =   = −36.362 2  b a 2 1 − ν2  1− ν   elementul e3: !"  E E  − uE + uB − ν( −vE + vD )  ⋅ ( ε x + νεy ) = +   = −16.61. BF=CE=3.35 . Rezultate: uE=9.216 2  2 1− ν2  b a 1− ν   (1. c = 0 . Se dau următoarele valori numerice (fără unităţi de măsură): AB=BC=CD=1.422 VA=0 HB=0 VB=2.1.702 HF=-1. FFy=10.867 .699 σx = 2 a b 1− ν 1 − ν2     E E  ν( −uE + uB ) − vE + vD   ⋅ ( ε y + νεx ) = +   = −94.673 vE=-4.269 VC=-3.181) Observaţie : Un program specializat de calcul al plăcilor plane cu ajutorul metodei deplasărilor creat pe baza algoritmului prezentat mai sus denumit CST.008 vE=-3.28 σx = 2 a b 1− ν 1 − ν2     E E  ν( −uB + uE ) − vB + vC   + ⋅ ( ε y + νεx ) =   = 12. încărcată cu două forţe ca în figura 1.3. FEx=20.284 HD=-1. Se cer deplasările punctelor E şi 2 2 2ab( 1 − ν ) F şi reacţiunile din articulaţiile A. C.88 elementul e2: !" Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice  E E  − uB + uE − ν( −vB + vC )  ⋅ ( ε x + νεy ) = +   = 41.180) (1. λ = = 0 . Ec 1− ν = 1.063 HA=1. B.

    0 −0. .65 .  0 2.70 0.35 −1  . .35 0.35 .35 uA HA    .  . .70 0.35 −1  . . . .70 0.35 −1 .  0.35 0  uF HF   −0. . −0. . −0.70 −0. .35 0  0 0.65 −0.30 −1  . −0. .65 2.3  .70 0 −0. .30 −2 0 −0.61 .30 0  vA VA     −2 0  uB HB  .35 2. .  −0.65 0 0.Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate 89 Ecuaţia matriceală globală: . .35 −0. 0.  0 −0.65 0 0.35 0  0 1 . 0 D E C FEx B FFy x A Fig. . .35 0.  0 1 0.3 −1 0 1.30 2.35 0 −0.65 0 .30 −1 .65 uC H  C     −0.70 vF −10     .35 −0. −0.  uD HD  0.65 0  vC V  ⋅ = C  0 0. B  −2 −0. .35 −0. .  y −0.3  E    0. .  .   .35 −1  vE  0      −0.  0.35 0.35 −0.70 −0. −2 −0. .35 −0.35 2. .  vD V  D  u   20 2.70 −0. .65 −0. . .30 .30 −1 0.65 1. . .35 0 0 −0.3 .30 0 .35 0.70 0. 1.65 −0. −0.35 .35 −0. .65 −0.70 vB V  .

Golumbovici. FEy=10.P. . y FFx FFy E C D F Ex B FEy x A Fig. ν=0. 3. Bucureşti. Bucureşti 1984. Constantinescu.35 . λ = = 0. Ed. Editura Tehnică. I. încărcată cu două forţe ca în figura 1. Bucureşti 1994.. Ec 1− ν = 1. Buzdugan. M. Atanasiu. U. Gh. c = 0. C. . Academiei. D.90 Aplicaţia 2 Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice Se consideră o placă de grosime constantă c fixată prin patru articulaţii şi un reazem. B. FEx=20. M.. FFx=20. Editura Tehnică. Munteanu.62.62 BIBLIOGRAFIE 1. şi E. FFy=30 .Rezistenţa materialelor. Bucureşti 1986 2.N.. Ed. 1.1. Blumenfeld.Introducere în metoda elementelor finite. Se dau următoarele valori numerice (fără unităţi de măsură): AB=BC=CF=DE=1. .Metoda funcţiei de încărcare. 1995 4.Calcule de rezistenţă a structurilor de maşini şi utilaje. 2 2ab( 1 − ν ) 2 Se cer deplasările punctelor D şi F şi reacţiunile din articulaţiile A. BD=CE=3..3. M.

Constantin. A. 2001 10. Hadar A. Probleme. F. I.Teste grilă de Rezistenţa materialelor. Jiga. Târgovişte. N. . V. Didactică şi Pedagogică. . Posea. Bucureşti 2000 9. Ed. C. A .a. Printech. Ed. Editura Macarie.N. N. Gheorghiu.. Probleme de examen... Cours et applications. Drobotă. Bucureşti 1998 8. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti 1986 Metoda deplasărilor în studiul sistemelor static nedeterminate .Rezistenţa materialelor. .P. ..Bucureşti. Hadar. Gheorghiu. Editura Printech.Methode des elements finis. Iliescu.. Hadar.Rezistenţa materialelor. Marin.. Popa.Rezistenţa materialelor. 1993 6. s. H..Analiza structurilor din materiale izotrope şi anizotrope. Bucureşti 1982 7. N. G. Constantinescu.91 5. H. Editura U..

geometrice (formă şi dimensiuni) şi funcţionale (de comportament elastic. din !" punct de vedere al proprietăţilor fizice. Elementul finit utilizat în aceste tipuri de analize are diferite proprietăţi fizice (de material). . dinamic. plastic. modelează evoluţia variabilei de câmp a problemei (şi derivatele până la un anumit ordin) în funcţie de condiţiile la limita domeniului analizat şi / sau de condiţiile iniţiale ale problemei studiate. Primele tipuri de elemente finite utilizate în analiza structurală (şi cele mai simple) au fost elementele finite nodale care sunt caracterizate prin valori nodale ale variabilei de câmp (şi ale derivatei până la un anumit ordin) sau altfel spus. Introducere Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice permite următoarele tipuri de analiză a structurilor mecanice: structurală (a stării de tensiuni şi deformaţii). printr-o aproximare discretă a variabilei de câmp. densitate. Modul de variaţie al variabilei de câmp în interiorul elementului este ilustrat cu ajutorul unui set de funcţii de aproximare independente (funcţii de interpolare sau de formă) al căror număr depinde de numărul de grade de libertate ale elementului. Astfel: din !" punct de vedere geometric elementul finit modelează corpul real prin muchii. prin proprietăţi ideale de material (continuitate. de stabilitate (la limita echilibrului elastic) sau termică (a evuluţiei câmpului de temperaturi). constante termice. etc) din !" punct de vedere funcţional.92 Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 2 ECUAŢIILE MATEMATICE ALE METODEI ELEMENTELOR FINITE 2. etc). modală (a modurilor proprii de vibraţie). izotropie. termic.1. suprafeţe şi volume având o formă geometrică ideală în spaţiul euclidian tridimensional. elasticitate.

determinarea soluţiilor aproximative ale ecuaţiei diferenţiale obţinute din minimizarea funcţionalei pătratice asociate utilizând diferite metode de calcul variaţional. pentru a se lua în considerare o serie de condiţii suplimentare care se impun în interiorul domeniului elementului finit. postprocesarea rezultatelor sau calculul variabilelor secundare. deformaţii. Ecuaţia matriceală globală se obţine prin “asamblarea” ecuaţiilor matriciale corespunzătoare tuturor elementelor finite şi exprimă deplasările nodale în funcţie de sarcinile exterioare aplicate şi de forţele de legătură (conform axiomei legăturilor din mecanică). deplasări impuse cunoscute şi forţe de legătură necunoscute). 5. obţinerea formei variaţionale corespunzătoare fenomenului studiat şi minimizarea funcţionalei pătratice asociate acestei forme variaţionale. etc. trasarea diagramelor de variaţie a eforturilor secţionale în cazul barelor. care se regăsesc în bibliotecile de elemente finite ale programelor profesionale. matricea de rigiditate a elementului finit exprimă proprietăţile de elasticitate din ecuaţia matriceală a deplasărilor nodale în funcţie de forţele nodale ale elementului. În analiza structurală a structurilor mecanice. o metodă matematică şi de rezolvare numerică a unor sisteme de ecuaţii şi cuprinde următoarele etape: 1. 4. cărora li s-au adăugat un număr de parametri independenţi. Aceasta este în fapt. rezolvarea numerică a sistemului de ecuaţii liniare sau a ecuaţiei matriceale globale obţinută după “asamblarea” matricelor de rigiditate ale elementelor finite şi după impunerea condiţiilor la limită globale (condiţiile de legătură cu mediul fix. S-au creat tipuri speciale de elemente finite pentru diferite tipuri de aplicaţii. Matricea de rigiditate globală este o matrice pătratică având dimensiunile n× n. verificarea secţiunilor periculoase. unde n reprezintă coordonatele generalizate corespunzătoare tuturor deplasărilor nodurilor. deplasări. .Ecuaţiile matematice ale metodei elementelor finite 93 Elementele finite hibride sau mixte s-au dezvoltat ulterior şi au avut la bază elementele finite nodale. calculul tensiunilor echivalente după diferite teorii de rezistenţă. 3. reprezentarea câmpurilor de tensiuni. Metoda de analiză cu elemente finite este folosită în rezolvarea unor probleme inginereşti complexe şi a fost favorizată de dezvoltarea rapidă a mijloacelor de calcul şi software din ultimele două decenii. crearea modelului geometric al corpului analizat şi discretizarea acestuia în elemente finite prin utilizarea anumitor tipuri de elemente finite şi tehnici de discretizare. 2.

δ ∫ FdV = ∫ δFdV . De asemenea.2. ∂f ∂f ∂f ′ sunt derivatele parţiale ale funcţiei f. y.4) ∫ ∂f ′ . f z′ ) f = f(x. z . Se consideră problema variaţională în care se cere determinarea extremumului unei funcţionale definită sub forma integralei: I = ∫ FdV . Extremumul unei funcţionale sub formă integrală Analiza cu elemente finite este un caz particular al metodei reziduurilor ponderate care permite determinarea extremumului unei funcţionale sub formă integrală. y . Astfel metoda RITZ utilizează ca funcţii test tocmai funcţiile folosite pentru aproximarea variabilei de câmp. f y . fy = . f . z. f x′ = .z) . Ω (2.94 Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 2. f x′ .2) În expresia de mai sus s-au anulat termenii corespunzători derivatelor parţiale ale funcţiei integrand F în raport cu x.1) ′ în care: F este o funcţie integrand de forma F = F ( x .  ∂x  ∂x (2.3) Termenii din expresia integralei (2.2) se calculează folosind formulele integralei GREEN [4]:  ∂  ∂F    ∂F  ∂F ∂( δf )  ⋅ δf  dV + ∫  dV = − ∫   ∫ ∂f ′ ∂x  ∂f ′   ∂f ′ δf ⋅ n x dA   x x  x  Ω Ω  ∂x  Γ    ∂  ∂F     ∂F ∂( δf )  ⋅ δf  dV + ∫  ∂F δf ⋅ n y dA dV = − ∫   ∫ ′ ∂y  ′  ′   Ω ∂f y Ω  ∂y  ∂f y  Γ  ∂f y     ∂  ∂F    ∂F  ∂F ∂( δf ) dV = − ∫    ∂f ′  ⋅ δf  dV + ∫  ∂f ′ δf ⋅ n z dA    ∂z  z z  z Ω Ω  ∂z  Γ  (2.y.1) se scrie:  ∂F ∂F ∂( δf ) ∂F ∂( δf ) ∂F ∂( δf + + δf + δI = ∫   ∂f ∂f z′ ∂z ∂f y′ ∂y ∂f x′ ∂x V ) dV = 0   (2. s-a utilizat proprietatea de liniaritate şi interschimbabilitate a celor doi operatori:  ∂f  ∂ δ  = (δf ). întrucât variaţia funcţionalei δI se determină pentru valori fixe ale variabilelor independente.diferite funcţii definite pe domeniul Ω. f z′ = ∂x ∂y ∂z Condiţia de extremum a funcţionalei (2.

şi condiţiile iniţiale: ∂u = v0 ( x ) (2.6’) ∂t t =0 Soluţia analitică exactă u=u(x.valorile particulare ale variabilei de câmp u(x. Exemplu Se consideră problema coardei vibrante supusă unei forţe perturbatoare caracterizată de următoarea ecuaţie diferenţială: − ∂  ∂u  ∂u = f (x .z. Această formă se mai numeşte şi forma slabă deoarece nu este suficient derivabilă pentru a satisface ecuaţia diferenţială.Ecuaţiile matematice ale metodei elementelor finite 95 Se deosebesc următoarele frontiere : formate din două puncte .6) şi condiţiile iniţiale ale problemei (2.y.5) condiţiile la limită: u( x . !" condiţiile la limită .t ) t =0 = u 0 ( x ).t ) x =0 = g ( t ). ˆ ˆ Soluţia variaţională u = u ( x.t ) pentru a  + ρ ∂x  ∂x  ∂t ∂u ∂x 0 ≤ x ≤ 1.) este caracterizează de: ecuaţia diferenţială a fenomenului. în cazul problemelor care depind de timp. u( x . t ) este o soluţie aproximativă a formei variaţionale a problemei.valorile variabilei de câmp şi ale derivatelor acesteia !" la momentul iniţial. vibraţii.6’). = h( t ) x =1 (2. Orice problemă de inginerie (elasticitate. transfer termic.capetele domeniului unidimensional Ω (în !" cazul problemelor depinzând de o singură variabilă independentă). suprafeţe închise ce mărginesc domeniul tridimensional Ω (în cazul !" problemelor depinzând trei variabile). dar suficient derivabilă pentru a satisface forma variaţională şi condiţiile a limită. curbe închise ce mărginesc domeniul bidimensional Ω (în cazul !" problemelor depinzând de două variabile independente). 0 ≤ t ≤ T0 (2. mecanica fluidelor. condiţiile iniţiale .t) a acestei probleme se obţine prin rezolvarea matematică directă (dacă este posibil) şi este o funcţie continuă şi derivabilă care satisface ecuaţia diferenţială (2. electromagnetism etc. condiţiile la limită (2.5).6) .t) !" şi ale derivatelor acesteia pe frontiera domeniului.

1.8) δu’=δ(du/dx) 2.10) .2. integrala pe un interval (a. Funcţionale sub formă integrală de o singură variabilă Se defineşte funcţionala sub formă integrală de o singură variabilă. o !" funcţională de două variabile B(u. u) operatorul diferenţial δ aplicat variabilei de câmp u(x) reprezintă !" variaţia ei pentru o anumită valoare (fixată) a variabilei independente x şi se mai numeşte şi variaţie virtuală reprezentând orice variaţie posibilă a variabilei de câmp u(x). oricărei funcţionale simetrice de două variabile B(u.96 Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice 2. pe subfrontiera Γ1 ∂u x ∂u y ˆ u =u pe subfrontiera Γ2 (2.9) condiţiile la limită pe două subfrontiere: ∂F ∂F ˆ nx + n y = q . v) este biliniară dacă este liniară în raport cu fiecare din cele două variabile. Funcţionale sub formă integrală de două variabile Se consideră o problemă de două variabile independente caracterizată de următoarea ecuaţie diferenţială [1]: ∂F ∂  ∂F −  ∂u ∂x  ∂u x   ∂  ∂F −   ∂y  ∂u   y  =0   (2. Analog se defineşte şi variaţia primei derivate a variabilei u’ : (2. funcţionala depinde de forma variabilei de câmp u(x) şi poate atinge !" valori reale extreme (minime sau maxime) în funcţie de forma acesteia. u' )dx a b (2. o !" funcţională este liniară dacă satisface condiţia: I(αu+βv) =α I(u)+ β I(v). de forma: I(u) = ∫ F ( x . variabila de câmp u(x) şi derivata variabilei de câmp u’(x). v) i se poate asocia !" o funcţională pătratică de forma: I(2)(u)=½ B(u.2. b) a unei funcţii de variabila independentă x.7) Funcţionala sub formă integrală are următoarele proprietăţi: domeniul de definiţie este mulţimea funcţiilor u(x) pentru care integrala !" I(u) are sens. u .2.

y) trebuie să satisfacă condiţiile de omogenitate şi continuitate cerute funcţiei u(x.y). Acest transfer se poate face doar dacă sunt îndeplinite condiţiile de omogenitate şi continuitate ale funcţiei test v(x.y) pe frontieră sau subfrontieră).    y   x Ω    Funcţia test v(x. Se transferă funcţiei test v(x.12’) .9). termenii integralei (2.11) se aplică formulele integralei GREEN : ∂G ∂H   ∫ G ∂x dA=− ∫ H ∂x dA + ∫ GH ⋅n x ds Ω Ω Γ (2.Ox ). .y) forma diferenţială ale funcţiei u(x.Oy ) . Prin acest transfer scad o parte din cerinţele privind derivabilitatea funcţiei u(x. Se multiplică ecuaţia diferenţială cu o funcţie test v(x.y) şi se identifică condiţiile pe frontieră.11) conţine aceleaşi ordine de derivare ca şi ecuaţia diferenţială (2. condiţii la limită naturale sau de tip Dirichlet (valorile derivatelor de !" ordin superior ale variabilei u(x. n x = cos( n . Pentru obţinerea formei variaţionale a problemei de mai sus se parcurg următoarele etape: 1. n y = cos( n .Ecuaţiile matematice ale metodei elementelor finite 97 unde s-a notat: u x = ∂u ∂u .y) transferându-se funcţiei test obţinându-se noi termeni de frontieră care conţin condiţiile la limită naturale şi esenţiale ale problemei.y) !" şi ale primei derivate pe frontieră sau subfrontieră). 2. Forma integrală (2.11) devin:  ∂F ∂  ∂F  ∂F ∂v − ∫v   ∂u dxdy = ∫ ∂u ⋅ ∂x − ∫ v ∂u n x ds   Ω ∂x  x  x x Ω Γ   ∂F  − v ∂  dxdy = ∫ ∂F ⋅ ∂v −∫ v ∂F n y ds ∫  Ω ∂y  ∂u y  Ω ∂u y ∂y Γ ∂u y    (2.y) şi se integrează pe domeniul Ω:  ∂F ∂  ∂F  ∂  ∂F   v (2.11) ∫  ∂u − ∂x  ∂u  − ∂y  ∂u  dxdy = 0 . Pentru calculul integralei (2.y) numai pe subfrontiera Γ2. Condiţiile la limită care se regăsesc în forma variaţională a problemei sunt de două tipuri: condiţii la limită esenţiale sau de tip Newmann (valorile variabilei u(x.12)  ∂G ∂H ∫ G dA + ∫ GH ⋅n y ds dA=− ∫ H ∂y Ω ∂y Ω Γ  Ţinând seama de acestea. uy = ∂y ∂x n reprezentând direcţia normalei la frontiera domeniului.

y)=0 pe Γ2. Deci funcţia test v(x.y) care să minimizeze funcţionala pătratică asociată (2.! (u).y).10) pe subfrontiera Γ1.11) se scrie: Ω  ∫ v ∂u + ∂x ⋅ ∂u +  ∂F  ∂F ∂v ∂F  n y ds = 0 nx + ⋅ dxdy − ∫ v  ∂u y  ∂y ∂u y  Γ  ∂u x   (2. Se notează în expresia obţinută (2. Transformarea funcţionalei (2. adică să satisfacă ecuaţia: δ I(2)(u)=0.y) trebuie să aibă aceleaşi proprietăţi pe frontiera Γ1 ca şi funcţia u(x. ultimul termen al expresiei (2.v ) = ∫  ⋅ dxdy ∂y ∂u y  Ω  ∂x ∂u x   ˆ !" !( v ) = ∫ vq ds − ∫ v Γ1 Ω funcţionala biliniar simetrică.17) . 2 (2.14) se mai scrie: Forma pătratică asociată acestei funcţionale este: I(2)(u) = 1 B(u.14) cu:  ∂v ∂F ∂v ∂F  + ⋅ !"B( u .14) se poate elimina alegând v(x.13) într-o formă pătratică şi introducerea condiţiilor pe frontieră:  ∂F   ∂F ∂v ∂F ∂v ∂F  ∂F n y ds nx + + ⋅ + ⋅ 0 = ∫ v dxdy − ∫ v  ∂u y  ∂x ∂u x ∂y ∂u y  Ω  ∂u Γ  ∂u x     ∂F   ∂F ∂v ∂F ∂v ∂F  ∂F ˆ n ds n + 0 = ∫ v + ⋅ + ⋅ dxdy − ∫ vq ds − ∫ v  ∂u x ∂u y  ∂x ∂u x ∂y ∂u y   x y Ω  ∂u Γ1 Γ2    (2.16).u) .y) şi ai derivatelor parţiale.16) Se caută o soluţie aproximativă a problemei u(x.! (v) = 0. (2. 3.14) Fără a particulariza problema. ∂F dxdy funcţionala liniară.15) Deci forma variaţională (2. (2. depind de condiţiile la limită naturale (2.98  ∂F ∂v ∂F x Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice Deci integrala (2.13) Se observă că toţi coeficienţii funcţiei v(x. ∂u B(u.v) .

EI dx 2 Relaţiile diferenţiale între eforturi din Rezistenţa materialelor sunt: (2. iar la capătul liber al ei.19) d 2 M dT = = − q( x ) . 2.3. ϕ(x M0-F0L-qL /2 2 q(x) F0 O F0+qL z x L Fig. utilizând forma variaţională şi metoda Ritz de rezolvare a acesteia. dx 2 dx (2.1.99 Soluţia aproximativă a ecuaţiei (2.M(x). Obţinerea soluţiei formei variaţionale Se consideră următoarea problemă de Rezistenţa materialelor: o grindă încastrată la un capăt şi liberă la celălalt.y)= ∑ C j Φ j (2. Se cere să se determine deplasările. pe lungimea căreia se aplică o sarcină distribuită q(x). de lungime L şi rigiditate la încovoiere constantă EI. 2.1 w(x) M0 x Ecuaţia fibrei medii deformate pentru încovoierea barei drepte de rigiditate constantă din Rezistenţa materialelor este: d 2w = .17). ca în figura 2. o forţă concentrată Fo şi un cuplu Mo.18) unde Cj sunt coeficienţi constanţi ce se determină din condiţiile la limită. rotirile secţiunilor. se poate scrie sub forma unei combinaţii liniare de funcţii independente (numite şi funcţii de aproximare): Ecuaţiile matematice ale metodei elementelor finite u(x. eforturile tăietoare şi încovoietoare în orice secţiune a barei.20) .

Metodele variaţionale înlătură acest dezavantaj. Acest procedeu se complică foarte mult în cazul în care punctele de discontinuitate sunt mai numeroase. efortul încovoietor în secţiunea aflată la distanţa x de capătul barei se scrie:  qL2  qx 2  + (F0 + qL )x − M ( x ) =  M 0 − F0 L −  2  2   Introducând în ecuaţia diferenţială (2.21) b(x ) 2  − q( x ) = 0 dx 2  dx  unde s-a notat cu b(x) = EI Condiţiile la limită esenţiale ale problemei sunt: dw =0 .19) şi integrând se obţine soluţia exactă a problemei care are forma:  qL2  x 2 qx 3  x − (F0 + qL ) + EIϕ( x ) = − ∫ M ( x )dx = − M 0 + F0 L +  2  2 6   (2. b=constant.100 Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice Ecuaţia diferenţială (2.22)  qL2  x 2 x 3 qx 4  − (F0 + qL ) + EIw( x ) =  − M 0 + F0 L +  2  2 6 24   În aplicaţiile practice inginereşti condiţiile de încărcare q=q(x) în general nu sunt omogene (netede).19) a fibrei medii deformate se mai poate scrie: d2  d 2w (2. Rezolvarea problemei se poate face pe intervale prin larea în considerare a condiţiilor la limită corespunzătoare.22) nu satisface condiţiile la limită ale problemei. ∂x x =0 . deci soluţia (2. b( x ) 2 dx  dx 2  x = L dx x = L   (2. dx x =0 Condiţiile la limită naturale se scriu: d 2w  d  d 2w  b( x )  = − F0 . Dacă se consideră starea de încărcare de tip treaptă q(x)= q0 H(a-x). se consideră funcţia test v(x) de două ori derivabilă care satisface aceleaşi condiţii la limită ca şi w(x): ∂v v( 0 ) = 0 . unde H(a-x) este funcţia treaptă de tip Heaviside. În vederea formulării variaţională a problemei (2.24) = 0. w x =0 = 0 .21'') Dacă se consideră cazul particular q=constant. (2. = −M 0 .21).21') (2. derivata funcţiei q(x) nu există în punctul x=a.

(2.27) sau (2.25) devine: 0 = − F0 ⋅ v( L ) + M 0 dv dx − ∫ vq( x )dx + ∫ b(x ) 0 0 L L x= L d 2v d 2 w dx .26) + ∫ b(x ) 0 L d 2v d 2 w dx dx 2 dx 2 Deci forma variaţională a problemei (2. Din expresia formei variaţionale (2.21’) (2.29) .21’) şi (2.21).Ecuaţiile matematice ale metodei elementelor finite 101 Se multiplică ecuaţia diferenţială (2. deci admite o formă pătratică asociată care are forma: I (2) L  d 2w  dw 1L ( w ) = ∫ b(x ) 2  dx − ∫ wq( x )dx − F0 ⋅ w( L ) + M 0  dx  dx 20   0 2 (2. Această formă este simetrică.28) x= L Metodele de rezolvare a ecuaţiilor sub forma variaţională (2. dx 2 dx 2 (2.28) sunt metode aproximative deoarece se caută soluţii de aproximare sub forma unei combinaţii liniare de funcţii de aproximare independente Φj : u(x)= ∑ C j Φ j .27) se observă că nu sunt necesare condiţii de continuitate pentru prima şi a doua derivată şi condiţiile la limită (2.21”) şi (2.22”) se obţine: d 2 w  L dv d  d 2w d  d 2w d2  ∫ v ⋅ dx 2 b(x ) dx 2  dx = v ⋅ dx b(x ) dx 2  −∫ dx dx b(x ) dx 2  dx = 0    0 0   L L  dv d 2w d 2 w  L d 2v = − F0 ⋅ v( L ) −  b(x ) 2  + ∫ 2 b(x ) 2 dx = dx dx  0 0 dx  dx = − F0 ⋅ v( L ) + M 0 dv dx x =l L (2.25) Integrând prin părţi primul termen al integralei (2.  dx     (2.24) sunt incluse în aceasta.21) cu funcţia test şi se integrează pe lungimea L: d2 v ⋅ 2 ∫ dx 0  L   d 2w b(x ) 2  − v ⋅ q( x )dx = 0 .25) şi introducând condiţiile la limită (2.27) Soluţia w(x) care satisface această ecuaţie se numeşte soluţie variaţională a ecuaţiei diferenţiale (2.

31’) 2.33) sau determianrea extemumului funcţionalei pătratice asociate adică rezolvarea ecuaţiei cu derivate parţiale: δ I(2)(u)=0. (2.102 Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice unde: Cj sunt coeficienţi care se determină din condiţia ca soluţia (2.29) să minimizeze forma pătratică (2. care condiţie se scrie: δI(2)(u) = 0.27) care se scrie matriceal astfel: [K ]{α }= {F }. (2.30) Metoda reziduurilor ponderate stă la baza metodelor folosite pentru rezolvarea ecuaţiilor sub formă variaţională şi diferă între ele doar prin modul de alegere a funcţiilor de aproximare Φj şi a funcţiilor test v(x). a colocaţiei.28) asociată funcţionalei.34) . (2. u). atunci găsirea soluţiei ecuaţiei (2. Dacă B(v.32) în care v(x) este funcţia test şi u(x) este soluţia variaţională. Aceste metode sunt: RITZ.!(v) =0. COURANT. Se scrie ecuaţia variaţională (2. (2.27) pentru un subdomeniu Ωe corespunzător elementului iar condiţiile la limită se scriu într-un număr limitat de puncte care sunt nodurile elementului finit.31) Prin asamblarea ecuaţiilor corespunzătoare tuturor elementelor se obţine o ecuaţie matriceală globală de forma: [K ]{δ} = {F }. u) este o funcţională biliniară şi simetrică în raport cu u(x) şi v(x) iar !( v ) este o funcţională liniară în raport cu v(x). 2 (2. PETROV-GALERKIN.!( u ) . e e e (2. metoda celor mai mici pătrate. Rezultă pentru fiecare element o ecuaţie variaţională de forma (2.1 Metoda RITZ pentru determinarea extremumului funcţionalelor Se consideră următoarea formă variaţională asociată unei probleme: B(v.u). etc. Metoda elementelor finite este un caz particular al metodei RITZ în care funcţiile test v(x) sunt identice cu funcţiile de aproximare Φ j. GALERKIN.3.32) este echivalentă cu minimizarea funcţionalei pătratice asociate: I(2)(u)= 1 B(u.

..40) Funcţiile de aproximare Φ0 şi Φ i trebuie să satisfacă următoarele condiţii: !" 0 .Φ 0 ) .Φ j ) = !( Φ i ) − B( Φ i .Φ j ) şi Fi = !( Φ i ) − B( Φ i . Cj . Φ . N .. (2. care se determină din condiţia ca funcţiile de aproximare Φ j să fie şi funcţii test. sistemul de ecuaţii (2.2. N .38) Dacă se notează bij = B( Φ i .Φ j ) + B( Φ i . ∑ C j Φ j + Φ 0  = ∑ C j B( Φ i ..v) este simetrică atunci se poate scrie relaţia: N   N (2.38) devine: ∑C b j =1 N j ij = Fi i = 1. j =1 N i = 1. ∑ C j Φ j + Φ 0  − !(Φ i ) = 0   j =1   (2. (2...Φ 0 ) .39) Matricea sistemului trebuie să fie inversabilă.37) B Φ i .   j =1 j =1   şi relaţia (2.Ecuaţiile matematice ale metodei elementelor finite 103 Se caută soluţii de aproximare u(x) de forma: uN ( x ) = ∑C jΦ j + Φ0 . deci coeficienţii bij să fie liniar independenţi.34): δI ( 2 ) = ∑ ∂I ( 2 ) δCi = 0 ⇔ i =1 ∂C i n ∂I ( 2 ) =0 ∂Ci (2.36) Dacă funcţionala biliniară B(u.35) în care: Φ j sunt funcţii de aproximare independente. Φ !" i .coeficienţii Ritz. condiţiile pe frontieră esenţiale impuse lui u. forma omogenă pe frontieră (deoarece sunt funcţii test). Necunoscutele Ci se determină din condiţia de minimizare a funcţionalei pătratice (2..2 . j =1 N (2.36) se transformă într-un sistem de ecuaţii având ca necunoscute coeficienţii Cj: ∑ C j B( Φ i . adică să satisfacă condiţia: N   B Φ i .Φ 0 )..

. adică: wN = ∑ C j x j +1 j =1 N (2.49). B( w.41) (2. Forma variaţională obţinută (2. Φ j (0)=0.46) . dx x =0 i j ( i + 1 )( j + 1 )Li + j −1 i + j −1 i . se obţin coeficienţii bij şi Fi: bij = ∫ b ⋅ i( i + 1 ) ⋅x i −1 ⋅ j( j + 1 ) ⋅ x j −1dx = b 0 L Se observă că funcţiile de aproximare Φ j = x j+1 satisfac condiţiile la limită cerute funcţiei w(x).44) Înlocuind funcţiile de aproximare Φ j = x j+1.47) şi (2. Îndeplinirea acestor condiţii garantează convergenţa soluţiei formei vriaţionale atunci când creşte numărul de elemente.v ) −!( v ) . aşa cum rezultă în continuare din relaţiile (2. Φj) să fie complet definită şi nenulă iar liniile matricei formate cu B(Φ elementele bij= B(Φ i. în care s-a notat: L  d 2v d 2 w dx. valorile iniţiale calculate pentru bij şi Fi pentru un anumit număr de elemente nu se modifică cu creşterea numărului de elemente.v ) = ∫ b(x ) 2  dx dx 2  0  L !( v ) = F ⋅ v( L ) − M dv + ∫ vq( x )dx 0 0  dx x =l 0  dv dx x= L − ∫ vq( x )dx + ∫ b(x ) 0 0 L L d 2v d 2 w dx dx 2 dx 2 (2. Φ j) să fie liniar independente..41) se caută sub forma unei combinaţii liniare de funcţii de aproximare de forma: Φj = x j+1. b=b(x)=constant.42) (2.43) Soluţia formei variaţionale (2. adică: dΦ j (2.27) în cazul problemei analizate: 0 = − F0 ⋅ v( L ) + M 0 se mai scrie sub forma: 0 = B( w. j = 1.. adăugându-se doar noi linii şi noi coloane matricei asociate sistemului de ecuaţii.2 .. N q ⋅ Li + 2 .45) =0.104 Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice !" i. Fi = − F0 Li +1 + M 0 ( i + 1 )Li + i+2 (2. în expresiile termenilor bij şi Fi şi luând q=q(x)=constant.

47) Rezolvând acest sistem se obţin necunoscutele C1 şi C2. ). j=4. Problema prezentată mai sus se mai poate rezolva şi cu ajutorul teoremei energiei potenţiale minime: lucrul mecanic virtual al forţelor interioare δ W care ia naştere în interiorul unui corp elastic sub acţiunea sarcinilor exterioare este egal cu lucrul mecanic virtual al sarcinilor exterioare δ L: δW = δL sau δ(W – L) = δΠ = 0 (2. 43) şi conduc la o soluţie variaţională de gradul trei: F L M 5qL2  x 2  F0 qL  x 3  (2. C2 şi C3 care se înlocuiesc în expresia (2..6. .48) − + w2 ( x ) =  0 − 0 +  ..5. (2.51) (2. 43) şi conduc la o soluţie variaţională de gradul patru:  − M 0 + F0 L qL2  x 2  F0 + qL  x 3 q x 4  .Ecuaţiile matematice ale metodei elementelor finite 105 Pentru N=2 se obţine un sistem de două ecuaţii care se scrie !" matriceal astfel:  qL2  F0 L − 2 M 0 +  6 L   C1   4  3  b = 2  3 6 L 12 L  C 2   F L2 − 3M L + qL  0  0 4    (2.50) . care se înlocuiesc în expresia (2.49) b  6 L 12 L2 18L3  C 2  =  F0 L2 − 3M 0 L +  4   2 144 4     3 L  C3  8 L 18 L  qL4  5   F0 L3 − 4 M 0 L2 +   5   Rezolvând acest sistem se obţin necunoscutele C1 .50’) Pentru N > 3 toate celelalte necunoscute sunt nule (Cj=0.  2 2 24  b  6 12  b   !" Pentru N=3 se obţine un sistem de trei ecuaţii care se scrie matriceal astfel:  qL2  F0 L − 2M 0 +     3 6L 8 L2   C1   3   4 qL     (2. = + − w3 ( x )   + 2 4  b  6  b 24 b   Soluţia variaţională coincide în acest caz cu soluţia exactă: w3(x)=w(x).

Se cere deplasarea w2 a punctului de aplicaţie al forţei. adică aplicând teorema energiei potenţiale minime:  EI δΠ = δ   2  2   d 2w  ∫  dx 2  dx − P ⋅w2  = 0   L    (2. Formularea diferenţială (2.21) a problemei este echivalentă cu formularea variaţională scrisă sub forma integrală a teoremei energiei potenţiale minime. 2.54’) .2 w(x) x w2 ϕ(x) P Momentul încovoietor într-o secţiune oarecare situată la distanţa x de capătul din stânga se exprimă în funcţie de deplasarea corespunzătoare w(x). PL O x P z L Fig.52) reprezintă energia potenţială acumulată de corpul elastic Relaţia (2.2). cu ajutorul ecuaţiei diferenţiale a fibrei medii deformate: M ( x ) = − EI d 2w dx 2 (2.106 unde: Modelarea cu elemente finite a structurilor mecanice Π=W-L (2.51) exprimă condiţia de minim a energiei potenţiale.52) se scrie ca diferenţă dintre energia potenţială elastică acumulată datorită eforturilor interioare încovoietoare din bara supusă la încovoiere şi lucrul mecanic efectuat de forţa P: M 2( x ) EI  d 2 w    dx − P ⋅w2 Π=∫ dx − P ⋅w2 = 2 EI 2 ∫  dx 2  L L  2 (2.54) Această expresie este o funcţională pătratică al cărei minim se