You are on page 1of 3

În Grãdina Ghetsimani

De Vasile Voiculescu

Publicatã în 1921 în volumul Pârgã, În Grãdina Ghetsimani este unul din poemele voiculestiene cele mai originale care stau sub semnul traditionalismului. El se defineste printr-o cãutare a sinelui care cautã sã refacã echilibrul primordial încât actul poetic devine un mijloc de accedere la absolut, printr-o atitudine titanianã. Omul se razvrãteste împortiva destinului ce ingradeste spiritul. Titlul este un spatiu propice meditatiei, retagerii în sine, rugãciunii, trimitând la contextul biblic prin etimologie: în ebraicã Ghetsimani e “grãdina unde se presau mãslinele”. Prin poezie se redimensioneazã infinitul prin intermediul unor simboluri ale cãror semnificatii au ecouri sãmãnãtoriste (peisajul câmpenesc, elemente religioase, dedublarea eului, omagierea sacrificiului). Este inspirat din Evanghelia dupã Luca. Dacã textul biblic vorbeste despre o probã initiaticã, a veghii, cãreia îi sunt supusi Isus si uncenicii(acestia din urmã cãzãnd prada ispitei), poezia lui Vasile Voiculescu înfãtiseazã doar “sudorile de sânge” ale Mântuitorului în clipa revelatiei adevãratului sãu destin. E momentul tragic al invocãrii divinitãtii de cãtre Isus, ipostazã în care scriitorul regãseste simbolul metaforic al dualitãtii fiintei: omul, creatia lui Dumnezeu, este supus pasiunilor oarbe prin latura sa dionisiacã, dar în aceeasi mãsurã ete strabatut de harul divin, ca permanentã creatie apolinicã. Între Sine si Eu e o permanentã opozitie tradusã metaforic de aspiratia omului spre absolut. Poemul prezintã lupta omului cu propriul destin. Poezia are structurã simetrica si se construieste pe cele trei trepte ce vizeazã experienta religioasã: “spaima în fata sacrului, sfiala si admiratia revelatia divinã”(Rudolf Otto). Simbolul Mântuitorului structureazã textul în douã planuri: cel al ancestralului, ce insumeazã pasiuni, dureri si cel al cosmicitãtii, ce identificã în persoana lui Isus semnul sacralitãtii. Imaginile lirice cumuleazã perechi antinomice cu valoare metaforica. Spatiul mitic marcat de prezenta verbelor la imperfect ca sugestie a permanentei. “Paharul” este simbolul predestinãrii pe care refuzul lui Isus trebuie sãl decodifice în ispasirea umanitãtii. În acelasi camp semantic sunt si

Chipul alb semnificã existenta divinului aflate sub semnul puritãtii. Uitarea se manifestã în spirit romanticîntoarcerea la origini ca integrare a spiritului în unitatea primordialã. încât drama omului capãtã proportii cosmice. Prima strofa prezintã soarta care se aflã în antitezã simbolicã cu “paharul”. Din perspectiva eului liric. al originilor. Isus este constient cã nu poate purifica umanitatea decât prin propria suferintã cã adevãrata dramã ontologicã nu e entiteza omdivinitate ci acceptarea destinului. “veninul groaznic”. Sufletul primeazã spiritul reprezentat simbolic de infama bãuturã. dimensionând sublimul conditiei sacre a personajului liric. metaforã a zãdãrniciei. . Repetarea conceptelor în versul “si sub veninul groazei simtea cã e dulceatã” accentueazã opozitia spiritmaterie. prin epitet semnifica lumea sub semnul pãcatului originar ce se dezvoltã treptat în forme demonice si împotriva cãrora trebuei sa lupte Isus. de esentã divinã. anticipeazã moartea ca treaptã de transcendere la origine. Versul ultim “bãtãdu-se cu moartea uitase de viatã” sintetizeaa mesajul poeziei: din perspectiva omului moartea e o predestinare pe care o refuzã orice fiintã sustrasã conditiei sale divine. tragismul ontologis. “infama bautura”. “Sterlici de miere” este o sinecdocã a rãsplatei finale . din care e construitã fiinta umanã. idee evidentiatã prin perechea antonimicã “apa ei verzuie” .pãcatele semenilor cumulate de de milenii. în opozitie cu mânia lui Dumnezeu care “stârnea în slãvi furtuna”. pentru cã dincolo de moartea biologicã existã vesnicia(“Uitase de viatã”). la care doa prin sacrificiul de sine are acces Isus. Accentul cade pe atributele umane ale eroului: “cãzut pe brânci” conoteazã forta divinã conceputa antinomic fatã de înversunarea Fiului care “se împotrivea într-una”. Expresia “sta sufletu-I sã rupã” este metaforã a dramatismului lãuntric al fiintei dedublate aflate în cãutarea propriului destin. Cea de-a doua strofa prezintã “setea uriasã”. simbol al regenerãrii. Apa. “Sudori de sânge” sugereazã conditia umanã. Pe acelasi princiupiu al antinomiei e versul “pe chipu-I alb ca varul”. “stete uriasã”. tensiunea între om si sacralitate se concentreazã în “amarnica-I strigare”.sintagmele “grozava cupa”. aceasta fiind aspiratia spre un absolut care sã depãseascã dramatismul uman. de la negarea conditiei de Mântuitor a lui Isus la asumarea umana a pãcatelor pânã la punctul maxim care impune dubla perspectivã: acceptarea destinului si ispãsirea prin suerintã.“sterlici de miere”. Acestuia I se opune prezenta divinitãtii care structureazã un alt câmp semantic: “mânã nenduratã”. fiecare e o treaptã în gradarea ascendentã a determinãrii destinului. “sterlici de miere”. “uitase de viatã”.

teluric si divin. închizând prcã intr-un cerc al destinului. Astfel. iar “ulii de searã”. natura se refuzã omului. poemul fiind unul dintre poemele de mare fortã dramaticã în lirica româneascã. . în imaginea personificatã a mãslinilor “care parcã vor sã fugã din loc”. permanenta opozitie între aparentã si esentã .lea. metafora mortii închide determinarea temporalã. Forma verbala implicã o dedublare a eului. Antiteza “treceau bãtãi de aripi/ ulii de searã dau roate” marcheazã dualitatea onticã determinatã de aparenta vietii(“bãtãi de aripi”). existenta umanã care poate accepta drama repetabilitãtii sau se poate sustrage în vesnicia naturii prin experienta thanaticã.În ultima strofa revine la timpul mitic al primei secvente. drama lui Isus defineste conditia universalã a raportului naturã-fiintã: odatã negata vesnicia.. Din perspectiva eului poetic. observãm ca sentimentul religios se manifestã si la inceputul secolului al XX.