UNIVERSITATEA VALAHIA TÂRGOVIŞTE FACULTATEA DE ŞTIINŢE UMANISTE CATEDRA DE ISTORIE-ARHEOLOGIE

ANTROPOLOGIE CULTURALĂ ANTROPOLOGI
-NOTE DE CURS-

LECTOR MIRCEA ANGHELINU

Conţinutul prezentului curs este conform programei analitice a disciplinei „Antropologie culturală”, predată la specializarea Istorie-Geografie, forma de învăţământ I.D.D., anul III, semestrul II. Decan, Prof. univ. dr. Ion Stanciu

CUPRINS

ASPECTE INTRODUCTIVE.................................................................................................................4 CAP. I. DEFINIŢIE. OBIECT ŞI METODE........................................................................................6 I.1. ETNOGRAFIE, ETNOLOGIE, ANTROPOLOGIE.......................................................................6 I.2. METODELE ANTROPOLOGIEI...................................................................................................9 CAP II. ISTORICUL ANTROPOLOGIEI. .......................................................................................12 CURENTE ŞI ORIENTĂRI TEORETICE........................................................................................12 II.1. ISTORIE ŞI ETNOGRAFIE, DE LA ANTICHITATE LA EPOCA LUMINILOR...................12 II. 2. DETERMINISMUL RASIAL....................................................................................................14 II.3. NAŞTEREA ANTROPOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ. EVOLUŢIONISMUL .................................17 II.3.1. IDEEA EVOLUŢIONISTĂ.................................................................................................17 II.3.2. EVOLUŢIONISMUL CLASIC...........................................................................................18 II.3.3. EVOLUŢIONISMUL ŞI MARXISMUL............................................................................22 II.3.4. NEO-EVOLUŢIONISMUL..................................................................................................23 II.4. PARTICULARISMUL ISTORIC ŞI DIFUZIONISMUL ..........................................................24 II.4.1. PARTICULARISMUL ISTORIC.........................................................................................24 II.4.2. DIFUZIONISMUL...............................................................................................................25 II.5. FUNCŢIONALISMUL................................................................................................................27 II.5.1. DELIBERĂRI TERMINOLOGICE.....................................................................................27 II.5.2. FUNCŢIONALISMUL LUI BRONISLAW MALINOWSKI............................................29 II.5.3. STRUCTURO-FUNCŢIONALISMUL...............................................................................30 II.6. CULTURALISMUL....................................................................................................................31 II.7. STRUCTURALISMUL...............................................................................................................33 II.7.1. NOŢIUNEA DE STRUCTURĂ..........................................................................................33 II.7.2. VIZIUNEA STRUCTURALĂ A LUI CLAUDE LÉVI-STRAUSS...................................34 CAP. III. CONCEPTE FUNDAMENTALE ÎN ANTROPOLOGIA CULTURALĂ.....................38 III.1. OBIECTUL ANTROPOLOGIEI: SOCIETĂŢILE TRADIŢIONALE. MITURI ŞI REALITĂŢI.........................................................................................................................................38 III.2. CULTURA..................................................................................................................................40 III.2.1. CONCEPŢII ASUPRA CULTURII...................................................................................40 III.2.2. STRUCTURA ŞI TRĂSĂTURILE CULTURII ...............................................................42 III.2.3. COMPONENTELE CULTURII ........................................................................................44 III.2.4. ACULTURAŢIA................................................................................................................45 III.3. ETNIA.........................................................................................................................................47 III.3.1. SCURT ISTORIC AL NOŢIUNII. ETNIE, RASĂ, NAŢIUNE........................................47 III.3.2. VIZIUNEA SUBSTANTIVISTĂ ASUPRA ETNIEI........................................................48 III.3.3. VIZIUNEA INSTRUMENTALISTĂ ŞI INTERACŢIONISTĂ ......................................49 III.3.4. PROBLEMATICA ACTUALĂ A ETNICITĂŢII.............................................................51 III.3.5. ETNOCENTRISMUL........................................................................................................53 III.4. CULTURĂ ŞI ETNIE ÎN ARHEOLOGIE.................................................................................55 CAP. IV. STRUCTURI SOCIALE ÎN COMUNITĂŢILE TRADIŢIONALE...............................60 IV.1. RUDENIA..................................................................................................................................61 IV.1.1. DOMENIUL ......................................................................................................................61 IV.1.2. TERMINOLOGIA RUDENIEI .........................................................................................63 IV.1.3. TEORII ASUPRA RUDENIEI............................................................................................67 2

IV.1.3.1. Etapa evoluţionistă.......................................................................................................67 IV.1.3.2. Teorii structuro-funcţionaliste.....................................................................................68 IV.1.3.3. Cl. Lévi-Strauss şi teoriile alianţei...............................................................................68 IV.1.3.4. Critici ale teoriei filiaţiei şi alianţei.............................................................................70 IV.1.3.5. Rudenia în antropologia istorică..................................................................................71 IV.2. SEGMENTARITATEA..............................................................................................................73 IV. 2.2. LIMITELE „MODELULUI AFRICAN”..........................................................................74 IV.3. STRATIFICAREA SOCIALĂ...................................................................................................76 IV.3.1. STRATIFICAREA SOCIALĂ ÎN FUNCŢIE DE SEX, VÂRSTĂ ŞI RUDENIE............76 IV.3.2. STRATIFICAREA “COMPLEXĂ”: ORDINE, CASTE, CLASE SOCIALE..................79 IV.3.3. SCLAVIA..........................................................................................................................80 CAP. V. ECONOMIE, MEDIU ŞI TEHNOLOGIE ÎN COMUNITĂŢILE TRADIŢIONALE....84 V.1. ANTROPOLOGIA ECONOMICĂ.............................................................................................84 V.2. MEDIU ŞI ECOLOGIE ..............................................................................................................88 V.2.1. PERSPECTIVE ANTROPOLOGICE ASUPRA RAPORTULUI NATURĂ-CULTURĂ 88 V.2.2. CULTURĂ ŞI ECOSISTEME............................................................................................92 V.3. ACTIVITĂŢI ECONOMICE ÎN SOCIETĂŢILE TRADIŢIONALE........................................95 V.3.1. MUNCA ŞI PROPRIETATEA ............................................................................................95 V.3.2. VÂNĂTOAREA ŞI CULESUL...........................................................................................96 V.3.3. AGRICULTURA ŞI CREŞTEREA ANIMALELOR..........................................................99 V.3.4. ARTIZANATUL, COMERŢUL ŞI SCHIMBUL..............................................................102 V.4. TEHNOLOGIA..........................................................................................................................104 CAP. VI. ANTROPOLOGIA RELIGIEI..........................................................................................108 VI.1. ISTORICUL CERCETĂRII FENOMENULUI RELIGIOS....................................................109 VI.1.1. SPECULAŢIILE PSIHOLOGISTE ŞI EVOLUŢIONISTE.............................................109 VI. 1.2. PERSPECTIVELE SOCIOLOGICE................................................................................111 VI. 1.3. PROPUNERILE PSIHANALISTE..................................................................................112 VI.2. MITUL .....................................................................................................................................116 VI.3. CÂTEVA CONCEPTE CELEBRE: TOTEM, MANA, TABU .............................................118 VI. 4. MAGIA ,VRĂJITORIA, ŞAMANISMUL.............................................................................121 CAP. VII. ANTROPOLOGIE POLITICĂ.......................................................................................126 VII. 1. APARIŢIA STATULUI.........................................................................................................126 VII.2. PUTEREA POLITICĂ: TIPOLOGII ŞI FORME DE MANIFESTARE...............................128 VII. 3. DOMINAŢIA POLITICĂ ŞI BAZELE EI.........................................................................130 CAP. VIII. ANTROPOLOGIA ARTEI.............................................................................................134 CAP. IX. ANTROPOLOGIE, ISTORIE ŞI ARHEOLOGIE..........................................................140 IX.1. ANTROPOLOGIA ŞI ISTORIA..............................................................................................140 IX.2. ARHEOLOGIA ŞI ANTROPOLOGIA...................................................................................142

3

realizările sunt importante şi meritorii. caracteristică doar României. a căutat mai degrabă să descrie şi să caute trăsăturile regionale şi/sau ancestrale ale poporului român. problematica şi dezbaterile teoretice din câmpul antropologiei au rămas străine de preocupările dominante ale societăţii româneşti şi de organizarea academică ce le corespundea.şi pe bună dreptate -. Cercetărilor etnografice. Gh. Drăghicescu). R. I. Pârvan) şi filozofilor (C. cum este cazul eminentului istoric al religiilor. ca şi integrării acesteia. În condiţiile unei dominaţii intelectuale unilaterale din partea Occidentului european. în anii din urmă. etnie. în general. Iorga. şi. implicit. Polanyi). Blaga. de altfel. orientată pe de o parte către istorie. antropologia a rămas constant străină de orientarea generală a studiilor etnografice şi istorice româneşti. Vâlsan. rezultatele. Mai multe raţiuni explică această necesitate. în universităţile occidentale. antropologia nu putea să stârnească interesul intelectualităţii dintr-o ţară care nu a dispus de vreun imperiu colonial. această izolare 4 . realizate de geografi. Gusti.ASPECTE INTRODUCTIVE Studiul antropologiei . Malinowski sau K. S. Brătianu sau V. Acest dezinteres a continuat să se manifeste. Dacă pentru tradiţiile naţionale şi etniile majoritare. în această direcţie. Stahl. aşa cum a fost private şi de clarificarea conceptuală pe care. fidele unei îndelungate tradiţii. ci întregii Europe Centrale şi de Est. H. de omogenizarea programelor de instrucţie academică. tradiţie) s-au bazat în prea puţină măsură pe bogata documentaţie acumulată de antropologi. dar şi istoria şi arheologia. discuţiile privind conceptele-cheie ale antropologiei şi etnologiei (cultură. B. la a cărei evoluţie cercetarea românească a participat în prea mică măsură. implicit. Pe de o parte. tot mai frecvent resimţită. Herseni. Mircea Eliade. înţeleasă ca o ştiinţă a societăţilor exotice. de către facultăţile umaniste din România. li se adaugă scrierile sociologilor (D. a propus-o antropologia. În acest context.disciplină academică predată sub titulatura de etnologie în spaţiile de limbă franceză. unei platforme ideologice imperialiste şi colonialiste. Vulcănescu. Asimilată. cercetarea socială românească. de prilejul şi de motivaţia de a studia direct comunităţile primitive extraeuropene. T. influenţa acelui Volkskunde german a fost. Noica. dar au fost neglijate ele însele de cercetările etnologice. H. În sânul acestor discipline. ţările din această regiune au creat o antropologie specifică. încă din deceniile sale de debut . I. Ce-i drept. ţările din regiune nu numai că nu au participat direct la progresul disciplinei. Cu toate acestea. etnografi şi folclorişti ca G. redusă la cataloage de cultură materială şi folclor. Cu toate acestea. istoricilor (N. Mehedinţi. programele academice româneşti din domeniul umanist au acordat prea puţină atenţie acestei discipline. Desigur. interesul cercetătorilor occidentali pentru zona central şi est-europeană s-a rezumat. ca obiect de studiu distinct. L. sau sub cea de antropologie culturală sau socială în cele de limbă engleză . în acest sens. iar pe de alta către sociologie şi etnografie rurală. ca trăsătură generală. În contextul în care societatea românească se vede pusă în faţa unor noi provocări. Vlăduţiu sau R. în repetate rânduri. Vuia. privite ca regiune intermediară între Occidentul dezvoltat şi stepele unui Orient înnegurat. M. Această situaţie nu este. Vulcănescu). la studiul grupurilor etnice mărunte sau marginale. esenţială. Nu lipsesc cu totul nici savanţii români care s-au concentrat programatic şi către lumea primitivilor extra-europeni. în ciuda modificărilor importante pe care agenda de cercetare a antropologiei le-a suferit pe parcursul secolului XX. ridicate de integrarea europeană şi. D. Gh. geneza şi evoluţia acestei specializări ştiinţifice a fost determinantă pentru ansamblul ştiinţelor sociale în general. Deşi mulţi antropologi celebri provin din acest areal cultural (de exemplu. Această absenţă a avut consecinţe importante pentru ansamblul cercetării sociale româneşti. Pavelescu.a devenit o necesitate. incluzând aici nu numai etnografia sau sociologia. primitive şi anistorice.

teoretică şi conceptuală devine un adevărat handicap. în ciuda diferenţelor formale între obiectivele de cunoaştere dintre cele două discipline. matriarhat etc. prin mediere marxistă. al celei franceze . Desigur. victima unor noţiuni şi concepte foarte nepotrivite obiectivelor lor de cunoaştere. dar şi a unor concepte provenind. arheologia preistorică. lucrarea va acorda o atenţie specială interfeţei dintre antropologie şi istorie. anumite tradiţii arheologice regionale .cum este cazul celei americane. Nu este mai puţin adevărat că multe dintre disciplinele umaniste rămân. prezente în bibliotecile publice din ţară. din antropologia evoluţionistă a secolului XIX (gintă. Lucrarea se adresează cu deosebire studenţilor de la specializările istorie-geografie şi istorie-arheologie. Ea îşi propune să asigure iniţierea în problematica şi în conceptele de bază ale antropologiei culturale. Pe de altă parte. dar şi al celei britanice şi. cu deosebire studenţilor în specializarea de bază istorie. dar şi la unele din textele fundamentale pentru evoluţia disciplinei antropologice.au întreţinut constant legături teoretice cu antropologia. Este cazul „culturii arheologice”. într-o oarecare măsură. în România. printre altele.alături de filozofie sau sociologie . câmpul teoretic antropologic . care face trimitere cu deosebire la textele accesibile studenţilor prin traduceri în limba română. spre deosebire de situaţia arheologiei româneşti. istoria arheologiei preistorice în secolul al XIX-lea este strâns legată de contextul intelectual care a generat. prea des înţeleasă ca unitate etnică. aşadar. formă de organizare socială încă dificil de documentat arheologic. iar asumarea cel puţin a unui limbaj comun se impune. Lucrarea cuprinde o bibliografie selectivă. respectiv arheologie. sau a „tribului”. etnografie). dar şi ale disciplinelor înrudite până la identitate cu aceasta (etnologie. Cel puţin două raţiuni ne-au impus această alegere.). cu care suntem mai familiarizaţi. 5 . respectiv etnologia.a ghidat constant orientarea teoretică şi metodologică a arheologiei în Occident. De altfel. aceasta continuă să utilizeze construcţii a căror semnificaţie şi conţinut actual cu greu mai corespund sensurilor cu care sunt invesite în practica arheologică curentă. Pe de o parte. am considerat că „experienţa clinică” a istoricilor nu se poate dispensa de aportul sugestiv al acestei adevărate istorii contemporane a societăţilor primitive. aceste note de curs nu-şi pot propune mai mult decât o simplă introducere în domeniul vast al antropologiei şi nicidecum o sinteză elaborată asupra disciplinei. în plus. Ca să oferim numai un exemplu. rămasă permanent în umbra istoriei. Destinată. antropologie socială. naşterea antropologiei.

este extrem de dificilă. Schlüzer foloseşte adjectivul etnografic. a unei metode şi apariţia unei comunităţi disciplinare. În acelaşi an. monografia antropologică. conotaţiile sale se vor multiplica în secolul al XVIII-lea. în 1788. extra-europene. DEFINIŢIE. şi tot un german (G. în principiu. H. Dacă. Stuck) realizează o bibliografie în care apare o rubrică despre moravuri şi alte „curiozităţi etnografice”. în raport cu alte discipline înrudite. valorizarea principiului relativismului cultural. este discutat raportul dintre antropologie şi alte ştiinţe sociale şi este descris principalul set de metode care individualizează această disciplină în câmpul cercetării sociale. chiar dacă unii dintre ei îi vor conferi un sens mai restrâns (anatomie. observaţia participativă. popor).Diderot o identifică cu anatomia. ştiinţă medicală). în perioada Renaşterii. termenul de antropologie evoca un studiu integrat al sufletului şi trupului. înţelegerea specificului disciplinei antropologice pe seama obiectului său de cercetare şi a metodelor pe care le utilizează. de o rădăcină etimologică comună (gr. În cuprinsul său sunt prezentate câteva definiţii ale disciplinei. şi în particular a antropologiei culturale. Immanuel Kant tipăreşte ultima sa lucrare. Membrii aşa-numitei Societăţi de observatori ai Omului.1. delimitarea antropologiei. Antropologia din punct de vedere pragmatic. ETNOGRAFIE. ethnos. L. capabil să integreze toate obiectele specifice unei „ştiinţe a omului”. etnologia. care include şi o orientare etnologică. în istoria universală pe care o redactează. germanul A. iar Blumenbach cu o ştiinţă naturală -. în legătură directă cu studiul societăţilor exotice. În 1722. ETNOLOGIE. ca socială (în Marea Britanie). ca etnografia. „ştiinţa omului” şi se referă la o disciplină ştiinţifică apărută în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. lipsite de izvoare istorice scrise. fie într-una ceva mai sintetică. În fapt.A. Este tocmai sensul pe care il conferă teologul elveţian A. aceasta nu înseamnă că originea disciplinei este foarte veche. termenul va căpăta un înţeles mai precis şi îi sunt ataşate calificative diverse. o Antropologie sau ştiinţă generală a Omului.CAP. relativism cultural. C. aceşti doi termeni beneficiază. an în care A. sau culturală (în S. Cât priveşte etnografia şi etnologia. de Chavannes. ANTROPOLOGIE Etimologia cuvântului “antropologie” este greacă (anthropos/logos). Balbi 6 . Dacă primul desemna iniţial o disciplină care se interesa de clasificările lingvistice.U. Dacă acceptăm că o disciplină ştiinţifică presupune acceptarea unei problematici.). care a funcţionat între 1799-1804. Abia către finele secolului al XIX-lea. După 1824. cunoaşterea principalelor definiţii ale antropologiei. care publică. Deşi etimologia cuvântului “antropologie” este greacă. în mod evident. Antropologia este un termen general şi foarte cuprinzător. Termenul desemnează. atunci istoria antropologiei este foarte scurtă şi nu precede a doua jumătate a secolului al XIX-lea. când este utilizat fie într-o perspectivă naturalistă . OBIECT ŞI METODE Introducere Acest capitol îşi propune să introducă studentul în problematica generală a antropologiei culturale. ambele noţiuni apar la sfârşitul secolului al XVIIIlea. vor păstra aceeaşi perspectivă sintetică. I. I. etnologie. dimpotrivă. Cuvinte-cheie: antropologie. Obiective operaţionale Familiarizarea studenţilor cu obiectivele generale de cunoaştere ale disciplinei antropologice. sau chiar sociologia. etnologia căuta clasarea raselor şi a popoarelor.

Desigur. tradiţional interesată de studiul instituţiilor politice şi al organizării sociale . în arealele de limbă engleză. Pe de altă parte. În arealele de limbă engleză. C. în vederea uşurării demersurilor sale coloniale -. Însă atenţia antropologilor a cuprins treptat şi societăţile moderne (antropologia urbană. ba uneori chiar cu ale istoriei. cu acelaşi obiect de studiu: etnografia. în Antropologia sa. Acesta din urmă va deveni mai popular în Europa continentală după ce este sistematic invocat de antropologul Cl. Antropologia culturală caută să evidenţieze factorii care conduc la diversificarea personalităţii culturale şi încearcă să determine specificul cultural al diferitelor comunităţi umane. Dacă ierarhia. se va încetăţeni conotaţia actuală. În Franţa. situaţie de la care nu vor face excepţie nici antropologii evoluţionişti de mai târziu. istoria cercetării. redusă la colectarea datelor primare pe teren. cât şi antropologia socială. etnologie sau antropologie pentru etapa de clarificare teoretică. termenul de antropologie a fost sistematic preferat celui de etnologie. termenul va pierde treptat teren. de Chavannes. aceste etape metodologice nu pot fi clar disociate. ca sinonimi. Astfel. în Statele Unite ale Americii. preocupată de interpretarea acestor date şi. se continuă către o reflecţia sistematiccomparativă (etnologia) şi cu o meditaţie abstractă şi universală asupra devenirii culturilor (antropologia). la antropologia fizică. rămas să sugereze doar studiile speculative întreprinse de etnologii evoluţionişti în secolul al XIX-lea. nu este mai puţin adevărat că această schema este mai degrabă logică decât conformă evoluţiei istorice a celor trei discipline. în lumea anglo-saxonă. Lévi-Strauss a propus chiar o ierarhizare a trei discipline. încetează să o mai caracterizeze.desigur. Conceptul de etnologia este propus de acelaşi A. Aşa cum antropologia britanică. care are la bază etnografia. respectiv. În plus. cea de descriere sistematică a faptelor etnografice. structura. antropologia culturală corespunde astăzi disciplinei numite de cercetători francezi drept etnologie. Lévi-Strauss. nu vom ezita să folosim alternativ termenii de antropologie şi etnologie. majoritatea paradigmelor sale de cercetare coincid cu cele ale etnologiei. va fi desemnată drept antropologie culturală. sociologiei. în ciuda nesfârşitelor dezbateri. tot aşa antropologia americană. iar fenomenul de globalizare a 7 . culturală. mai potrivită muncii de teren. etnologie sau antropologia socială. antropologia şi-a lărgit în aşa măsură domeniul de interes către societăţile moderne. Din acelaşi motiv. În primul rând. de obicei. pentru studiul ce-i este specific. motiv pentru care este înţelept să înţelegem prin fiecare dintre cei trei termeni doar forma dominantă pe care o îmbracă cercetarea: etnografia. societăţile arhaice. care studiază geneza. încât obiectul său tradiţional de cercetare. de culturalism. Este adevărat că antropologia s-a constituit ca disciplină în jurul studiului „societăţilor primitive”. şi funcţionarea culturii în perspectivă diacronică sau sincronică. industrială). Cum această reconstituire era deseori speculativă. în anii ’60. Antropologia ca atare revendică. menită a generaliza şi compara datele etnologice. Deseori. preocupată de studiul complexităţii biologice. această definire strictă poate să estompeze identitatea reală dintre antropologia culturală. În realitate. înţelesul termenului de antropologie se reduce.publică un Atlas etnografic al globului. opuse celor „civilizate”. în faţa celui de „antropologie”. a sfârşit prin a fi numită antropologie socială. ea cuprinde atât antropologia fizică (studiul caracteristicilor somatice ale omului). instituţionalizarea şi tradiţiile academice regionale au perpetuat nume diferite pentru o înlănţuire similară de obiective de cercetare şi metode. lucrare în care înţelesul său era cel de ştiinţă care reconstituie trecutului popoarelor. aşa cum vom avea prilejul să notăm. astfel că ne vom mulţumi a acorda definiţiei de mai sus doar o valabilitate convenţională. sociale şi psihologice umane. în calitatea sa de ştiinţă vastă şi sintetică. În sens strict. În consecinţă. marcată. deosebirea dintre societate şi cultură este departe de a fi tranşată. o sferă cuprinzătoare. antropologia. antropologia culturală poate fi definită ca o ramură a antropologiei generale. Ea s-a recomandat ca unica disciplină care dispunea de un corpus teoretic şi de metode pentru cercetarea societăţilor lipsite de texte scrise şi vestigii arheologice monumentale (al căror studiu fusese deja preluat de istorie şi arheologie). sau arheologia. etnologia.

Ph. dacă acceptăm că umanitatea este împărţită în culturi. Deşi nu poate ignora statutar acest aspect. Angrosino (1990) consideră că antropologia este “studiul comportamentului uman. Antropologia se preocupă îndeosebi de logica internă a instituţiilor sociale şi a culturii. însă ele trebuie înţelese contextual. Principiul care face posibil studiul comparativ propriu antropologiei/etnologiei este relativismul cultural. rituri şi ritualuri). Definiţii mai recente ale antropologiei introduc şi dimensiunea metodologică. De aici provine interesul său constant şi definitoriu pentru activitatea simbolică (mituri. interesată de continuitatea mişcării culturale. conceptele sale se încadrează într-o gândire sociologică abstractă. funcţia şi dinamica şi relaţiile culturale. antice şi moderne. motiv pentru care. Asfel. Relativismul nu pote fi înţeles decât în acest sens pozitiv: antropologia are datoria de a căuta cu obstinaţie obiectivitatea. Deşi nu lipsesc antropologii care regretă această estompare a obiectului de studiu (A. introducând astfel o explicită dimensiunea comparativă. De o manieră sintetică. Aşa cum orice eveniment este demn de istorie. Cu excepţia notabilă a perspectivei antropologice marxiste. simple şi complexe”. 8 . cea dintre societăţile simple şi cele complexe. condus la limitele sale logice. ea descrie. a diferenţei culturale: între antropolog şi societatea studiată. însă. nu este lipsit de serioase dificultăţi. dar şi mesajul istoric al fiecărei culturi.făcut încă şi mai dificilă identificarea certă a unui obiect de studiu: pur şi simplu. tot aşa antropologia a ajuns să realizeze că toate societăţile merită în aceeaşi măsură să facă obiectul unei investigaţii ştiinţitice. este falsă. diversitate care poate fi definită în funcţie de nenumărate criterii. şi mai puţin de cele succesive. Umanitatea. toate fenomenele culturale sunt inteligibile. în majoritatea circumstanţelor. Astfel. cultura este doar o teorie asupra lumii. se ascunde unitatea unor procedee logice şi a unor elemente de percepţie. Clifton (1968) consideră că antropologia culturală este “o zonă de investigaţie cu privire la varietăţile de comportament uman. condiţionată de experienţe ce variază în funcţie de condiţiile sociale şi tehnologice. Cu toate acestea. Culturile reprezintă moduri de viaţă distincte şi tot atâtea modalităţi de înţelegere a lumii. care nu pot fi ierarhizate în sine. societăţile tradiţionale au încetat a mai fi izolate cultural. În plus. nu o face în scopul de a stabili ierarhii între formele simple de organizare şi cele mai complexe. care decid viziunile asupra lumii. de a judeca strict contextual şi de a controla tendinţele sale etnocentrice. Se ascunde aici pericolul unui relativism absolut. Kottak. În concluzie. Partizanii acestei doctrine raţionaliste susţin că. Antropologia se distinge de celelalte ştiinţe sociale prin premisele sale teoretice (cum ar fi principiul specificităţii şi continuităţii culturale). Acest principiu a devenit evident pe măsură ce antropologia însăşi a realizat că distincţia tradiţională.despre alte culturi. antropologia culturală se doreşte o disciplină holistică (în sensul că tinde să trateze toate aspectele intercorelate ale unei culturi) şi comparativă. În aceeaşi direcţie se îndreaptă şi accepţiunea lui C. Testart). dincolo de diversitatea culturală. antropologia se recomandă printr-o acută experienţă a alterităţii. Iar dacă acest studiu ia forme comparative.altfel decât condiţionate cultural . antropologia culturală este mai degrabă interesată de variaţiile concomitente ale culturii. devine greu de înţeles cum se pot emite judecăţi de valoare . contrastele dintre parametrii culturali de funcţionare sunt esenţiale. J. vom conchide că antropologia culturală are ca obiect de studiu structura comportamentului cultural. în fond. deşi unică. pentru care antropologia este “o ştiinţă comparativă care examinează toate societăţile. M. principiul relativismului cultural. rezultat al unei raţionalităţi universale. cu totul definitorie pentru antropologie. a diversităţii culturale. nu este mai puţin adevărat că reducerea menirii acestuia la domeniul său tradiţional este foarte greu de motivat teoretic: antropologia s-a născut pentru studierea alterităţii. nu există decât sub forma unei pluralităţi de culturi. în toate locurile şi din toate timpurile”. nu suprinde apariţia unor definiţii ale antropologiei dintre cele mai largi. interpretează sau explică comportamente umane”. rămânând preocupată cu deosebire de comunităţile tradiţionale al căror trecut este foarte sărac documentar. dar şi prin atenţia acordată anumitor aspecte ale vieţii culturale (natura parţial inconştientă a fenomenelor culturale şi dimensiunea lor simbolică). În acest context. O teza contrară susţine că. Atenţia acordată mesajului istoric nu este.

învăţarea limbii reprezenta o condiţie de prim rang. el trebuia să recolteze informaţii privind toate aspectele culturii studiate. Antropologia s-a recomandat de la bun început prin metoda observaţiei participative. Aceste lucrări prezintă exhaustiv viaţa socială a unui grup. Odată cu apariţia expediţiilor „pluridisciplinare”. modul de organizare al societăţii respective şi să evite. economice. colectarea informaţiilor nu se realiza nici standardizat. în majoritatea situaţiilor. că metodele antropologiei îi sunt rezervate exclusiv acesteia. Sociologia poate revendica. de către unii antropologi: observaţia directă şi de lungă durată asupra societăţilor alese pentru studiu. Această metodă. Argonauts of the Western Pacific. dar şi de un comportament metodic propriu. Rezultatele acestei minuţioase şi sistematice activităţi de colectare a datelor sunt ulterior integrate monografiilor. însă. după un plan coerent. de studiul pe care sociologii îl întreprind în cazul grupurilor sociale mici. seriozitate şi spirit de sistem. nu o distinge. Malinowski a susţinut explicit necesitatea ca antropologul „să se rupă de societatea albilor şi să rămână cât mai mult timp posibil în contact strâns cu indigenii. ca şi a anchetelor sistematice şi de lungă durată . ecologice. la data respectivă. cu deosebire în cazul legăturilor matrimoniale. deseori inconştiente. Oricum.cum este cea a lui B. a minuţioasei anchete în teren. spre exemplificare. negociate sau ignorate în cotidianul comunităţii respective. METODELE ANTROPOLOGIEI Ca orice disciplină ştiinţifică. nici sistematic. Descoperirea lor nu se poate realiza fără observaţia directă.2. acelaşi sistem de colectare şi tratare a datelor. Viziunea lui Malinowski evidenţia un principiu esenţial pentru disciplina antropologică: cultura este alcătuită din instituţii şi reguli. Observaţia participativă a fost definită de B. Definitorie pentru antropologie este ancheta etnografică. Malinowski sublinia. cea ce nu se poate face decât dacă reuşeşte să se instaleze în satul lor”. izolate. Înarmat cu răbdare. După modelul deja experimentat de F. a unui sat sau a unei comunităţi restrânse. antropologia are menirea de a evidenţia punctul lor de vedere. adunând laolaltă informaţiile demografice. primitive. Multă vreme. Dacă monografiile. Boas sau A. pentru că. în lucrarea care l-a făcut celebru. Punctul de vedere al indigenilor rămânea central. pentru a evidenţia trăsăturile caracteristice anumitor populaţii. antropologia reprezintă o disciplină în care munca individuală pe teren (fieldwork) este definitorie. fără a neglija faptele aparent banale şi a favoriza nejustificat evenimentele excepţionale. lingvistice. fără ca aceasta să devină mai puţin o metodă de lucru individuală. Malinowski oferea consistenţă teoretică unei metode deja aplicate. antropologii au putut doar să schiţeze modelul unei anchete etnografice. Definirea abstractă a unor norme sau reguli sociale nu poate ignora măsura în care acestea sunt încălcate. vieţii religioase etc. Hocart. Malinowski. însă.I. antropologia este caracterizată nu numai de un obiect de studiu explicit. Propunând acest concept. antropologii s-au ocupat cu studiul societăţilor îndepărtate. Dată fiind diversitatea de situaţii şi bogăţia de date potenţiale ce se pot obţine. în mijlocul cărora ajungeau nu rareori înaintea misionarilor. de fondare a unor relaţii cât mai naturale cu acestea. statuturile şi relaţiile dintre ele. rezultat al unui proiect 9 . În replică. fundamental calitativă. în fond. al cărui potenţial nu era cu adevărat atins decât după o îndelungată familiarizare cu persoanele. de asemenea. Numai aşa puteau fi create condiţiile de familiarizare cu populaţia studiată. Malinowski în insulele Trobriand din Pacific . pe cât posibil. că antropologul trebuie să urmărească. în societăţile moderne. Această realitate nu presupune.metodele antropologiei s-au limpezit. cele asupra rudeniei sau războiului. colectarea de bizarerii sau vânătoarea de senzaţional. interogarea indigenilor trebuia să fie realizată de o manieră repetată. bazată în primul rând pe observaţie. În căutarea instituţiilor ascunse în spatele diversităţii. antropologii folosesc deseori studii statistice şi cantitative. însă nu în abstracţi termeni sociologici.

Poate fi antropologia considerată doar o „ştiinţă a comunităţilor primitive”? TEST DE AUTOEVALUARE: 1. Paris. Enunţaţi trei definiţii ale antropologiei culturale. Pratiques et méthodes de recherche en science sociales. P. după cum nota Cl. fiind mereu prezent. nu rămâne mai puţin adevărat că ele constituie principala formă de condensare a experienţei etnografice. el trebui să-şi privească propria cultură ca arbitrară şi să răspundă misiunii paradoxale de a se contopi cu grupul studiat. Care sunt limitele metodologice şi epistemologice ale antropologiei? 3. Armand Colin. să-ţi refulezi orice fel de curiozitate şi să te cantonezi în rezerva impusă de vreo modificare de dispoziţie din partea tribului”.. Antropologul este dator să analizeze critic informaţiile astfel obţinute. să le verifice.. Avantajele acestui sistem sunt importante: el permite înţelegerea modului în care indivizii traduc şi interpretează normele societăţii lor. şi că majoritatea comunităţilor tradiţionale sunt destul de sceptice în a oferi informaţii explicite.. lipsite de defecte sau limite. Clastres. În acest sens. Polirom. controlate euristic prin interviu. Ararat. să notezi totul. Ed. să fii mereu gata să profiţi de orice clipă de complezenţă sau de neatenţie sau să fii capabil ca.teoretic. nu neapărat dintre persoanele cu autoritate sau experienţă. et. relaţia dintre antropolog şi un anumit informator se prelungeşte peste ani. mai multe zile la rând. Aceste povestiri sunt. Nu în puţine situaţii. Izard. Altfel spus. Metoda observaţiei directe este uneori completată de cea a biografiei sau a autobiografiei evocatoare (aşa-numitele life stories). Pentru a-şi obţine informaţiile. nu trebuie pierdut din vedere faptul că antropologul însuşi este ţinut sub observaţie. Dicţionar de etnologie şi antropologie. Care sunt implicaţiile etice ale principiului relativismului cultural? 4. să cerşeşti informaţii de la un puşti mucos. în general. TEME DE REFLECŢIE: 1. să reţii totul. Iaşi. Ed. P. fără a înceta să fie străinul care priveşte şi studiază.. antropologul recurge la informatori.. El trebuie să depună efortul de a obiectiviza propriile sale categorii mentale. trebuie să te pricepi să treci neobservat. nu sunt. să dai dovadă de o indiscreţie umilitoare. Lévi-Strauss: „. ea are un rol complementar în raport cu observarea ansamblului cultural din care provine. Care este programul de cercetare ale antropologiei culturale? 2. să vezi totul. 1995. Societatea contra statului. Ed. desigur. Pe scurt. L. în măsura în care este posibil. oricât de sugestivă ar putea părea o biografie. Pe de altă parte. 4. Antropologul trebuie să ţină permanent seama de rolul prejudecăţilor sale culturale. M. 10 .trebuie să te trezeşti o dată cu răsăritul soarelui şi să stai treaz până când ultimul indigen a adormit şi uneori să le supraveghezi chiar şi somnul. Enunţaţi principiul relativismului cultural. Este justificată distincţia dintre antropologie şi etnologie? 2. al. şi să le integreze contextului cultural din care provin. 1999. unii indigeni ajungând de-a dreptul informatori profesionişti. 3. condiţionate cultural. Bucureşti. colectarea informaţiilor nu este o muncă uşoară. Bonte. Care sunt principalele metode ale antropologiei? BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ: Albarello. care pot fi aleşi din diverse segmente sociale ale comunităţii respective. Studii de antropologie politică.

M.. Payot. Antropologie generală. Herskovits. Lévi-Strauss. M. 2002. Dacia. Polirom. Ed. Politică. M.. Ed. Ed. R.. Lowie. O..Copans. 13-24 11 . Iaşi. Leservoisier. Timişoara. 1999. 2001. M. Cl. Analize şi texte. (dir. Amarcord.).. 2000. Hollis. Ed. Concepte şi arii culturale.. p. J. Geraud. Introducere în filozofia ştiinţelor sociale. Antropologia structurală. Iaşi. Ed. 1967. Timişoara. Ed. Paris. F. Mihu. Payot.. Laplantine. Introducere în etnologie şi antropologie. Ed. G. 2002. Descrierea etnografică. Ed.-O. R.. Bucureşti. 1978.. Segalen. Amarcord.. . 2000. Noţiunile-cheie ale etnologiei. Trei. Bucureşti. Etnologie. Pottier. Ed. de. Polirom. H. Traité de sociologie primitive. Paris. Polirom. 2001 Les bases de l’anthropologie culturelle. Iaşi. Cluj-Napoca. A. 1969 Antropologia culturală. Radkowski. Ed. H.

Ch. Perioada elenistică şi romană presupune şi ea observaţii asupra alterităţii. evoluţionismul. primele modele de contrast între popoare sunt însă deja închegate: “bunul sălbatic” şi “înţeleptul oriental” apar de timpuriu. Cuvinte-cheie: determinism rasial. în Istorii. Grecia antică participă indirect şi la geneza antropologiei. În opera lui. funcţionalismul. atât Herodot. se va dovedi perenă. Posidoniu şi Polibiu pot fi îndeosebi remarcaţi pentru observaţiile etnografice pe care le realizează. asimilarea de către studenţi a principalelor tendinţe teoretice care au orientat interesul antropologic. evoluţionism. firesc legate de contactul tot mai intens şi mai larg dintre diferitele populaţii. ne permit semnalarea unor momente semnificative în istoria disciplinei. II. în lucrarea sa Periegesa.câteva zeci . justificarea unei poziţii etice ferme în privinţa teoriilor determinist-rasiale. în Politica. Sistemul de clasificare a popoarelor pe care le menţionează Herodot . cu un accent deosebit pe evoluţia antropologiei ca disciplină de sine stătătoare. etnocentrică. structuralism. Obiective operaţionale Familiarizarea studenţilor cu precursorii antropologiei şi cu reprezentanţii de seamă ai antropologiei culturale. DE LA ANTICHITATE LA EPOCA LUMINILOR Antropologia modernă a fost precedată de un lung traseu istoric.CAP II. cât şi Hecateu din Milet.. faţă de oameni în particular. Sunt analizate. şi nu una politică. CURENTE ŞI ORIENTĂRI TEORETICE Introducere Acest capitol îşi propune să introducă studentul în problematica cristalizării gândirii antropologice în decursul istoriei. vor fi interesaţi de alteritatea grec/barbar. funcţionalism. mai ales. izolând totodată şi relaţiile fundamentale ale familiei. principalele curente şi tendinţe teoretice care au dominat cercetarea antropologică. ISTORIE ŞI ETNOGRAFIE. Diodor din Sicilia. cunoaşterea relaţiilor dintre curentele care au dominat antropologie şi reflecţia lor în câmpul istoric. în secolele XIX şi XX. pentru a reînvia în perioada iluministă. în care preocupările sale de astăzi vor fi întrucâtva pregătite de studiul alterităţii culturale. difuzionismul. culturalismul. A fi grec devine rapid o problemă culturală. în secolul al VI-lea î. ci oferă şi o imagine a ceea ce însemna să fii grec în raport cu “ceilalţi”. oferă şi el un tablou. istoricilor. geografilor sau ale simplilor călători.1. de data aceasta al structurilor sociale. în sensul cel mai larg. respectiv antropologic. structuralismul. dar şi istorică şi arheologică în epocile respective: determinismul rasial. La rândul lor. Filozoful Aristotel. pe rând. înţelegerea simplificărilor pe care şi le asumă orice program evoluţionist. Primul studiu care vorbeşte despre “ceilalţi” este Odiseea: aventurile lui Ulise nu sunt numai proiecţii ale imaginarului grec. iar această opoziţie binară. în cadrul fiecărei dintre aceste orientări teoretice. Ca în multe alte domenii.este fundamental etnocentric: echilibrul cultural aparţine grecilor. În perioada elenistică. Sunt analizate. în cadrul teoriei sale asupra cetăţii greceşti. Consideraţiile sporadice ale filozofilor. culturalism. 12 . deşi nu presupun o acumulare continuă şi coerentă de cunoştinţe. ISTORICUL ANTROPOLOGIEI. aşa cum a fost acesta inaugurat de epopeea orientală a lui Alexandru cel Mare. limitele şi exagerările la care au condus în interpretarea vieţii oamenilor comunităţilor tradiţionale. Apariţia antropologiei a fost pregătită de o îndelungă curiozitate faţă de oameni în general şi. difuzionism.

etnografia epocii este dictată de interesele administrative şi politice ale cuceritorilor. împreună însă cu necesitatea de a-l civiliza. În acest context. Europa şi chiar Pământul încetează a mai fi centrul Universului. fie ele bizantine. pentru iluminişti. Ca multe dintre „istoriile raţionale” ale Luminilor. Cu toate că scrupulele morale nu-i vor împiedica pe europeni să-i trateze astfel pe africani sau pe americani. informaţiile aduse de călători. Dimpotrivă. recunoscut ca o extremă formă de alteritate. rezultat al exercitării deliberate a facultăţii raţionale a oamenilor. în cabinetele lor. Pe măsură ce societatea şi instituţiile sale devin obiect de reflecţie şi critică. Nedumeriţi în privinţa statutului indigenilor americani. ale iezuitului José de Acosta şi Eseurile lui Montaigne (1580). pot fi amelioraţi prin educaţie. 13 . par mai degrabă atraşi de caracterizarea în termeni duri a societăţile arhaice: „bunul sălbatic” este contrapus permanent „barbarului” sau „indigenului rebel”. adică un punct de plecare al unei serii de forme sociale şi culturale ordonate în timp. dar şi cu redescoperirea unui trecut. Descoperirea Americii . iar mitul „bunului sălbatic” se vede revigorat. Abia Renaşterea va aduce o contribuţie esenţială în catalizarea studiilor cu caracter etnografic. şi Caesar şi al său De bello gallico. el stă la baza tuturor tradiţiilor antropologice regionale. într-o măsură sau alta. iar problemele ridicate de statutul indigenilor vor conduce treptat la elaborarea unei “filozofii antropologice” critice şi relativiste. Apariţia noilor populaţii pune acut sub semnul întrebării paradigma medievală creştină. şi. De altfel. societatea se află într-un continuu progres.Celebru va rămâne. Veacurile renascentiste coincid cu descoperirea unei lumi noi. în general. Literatura de călătorie şi diferitele situaţii ridicate de colonizare vor institui comparatismul. În acest veac. propusă de Aristotel. ca şi ele. pentru că acceptarea noilor populaţii în proiectul creaţionist presupunea că ele nu pot fi sclavizate. eventual prin forţă. colonişti şi misionari . purtători ai civilizaţiei europene. misionarii şi coloniştii europeni încep să se întrebe dacă se mai poate vorbi de aceeaşi umanitate şi de aceeaşi creaţiune. primele modele utilizate pentru înţelegerea comportamentului indienilor din America va fi teoria psihologică asupra sclaviei naturale. popularitatea de care se bucură mitul „bunului sălbatic” nu trebuie supralicitată. Astfel apare problema a ceea ce mai târziu se va numi antropologie: cea a variaţiilor instituţionale istorice sau regionale. Foarte puţini europeni i se alătură lui Rousseau. America. antichitatea. statut de care nu se vor îndepărta nici producţiile istoriografice medievale. Europenii încep acum să schiţeze în tonuri edenice realităţile Lumii Noi. sunt tot mai frecvent invocate datele comparative ce răsar din corpusul etnografic al Lumii Noi şi din cel al istoriei antice. pentru a idealiza populaţiile din afara Lumii Vechi şi. universalitatea umanistă a privirii europene capătă conotaţiile contradictorii ale evoluţionismului: sălbaticul. curiozitatea europenilor descoperă noi coordonate teoretice. veneţianul Galazzo Capello fiind primul care îl va folosi. primi etnologi sunt nişte erudiţi care compilează. Este epoca în care sălbăticia îşi schimbă statutul şi devine primitivitate. în secolul al XVI-lea apare şi termenul. vor ridica omului Renaşterii interogaţii nebănuite de antecesorul său medieval. ca „Celălalt”. J. căreia îi stau mărturie Scrierile lui Bartolomeo de Las Casas. Spre deosebire de populara paradigmă a degenerescenţei culturale. Pe acest fundal. intenţia lui Lafitau era de a demonstra caracterul universal şi originar al monoteismului. Anthropologia (1533) încerca să conjuge cercetarea fizică a omului cu cea morală. teza sa deschide acum perspective pentru apariţia primelor teorii evoluţioniste. Oricum. B. ca şi etnografia noului continent.tot mai bine descrisă de cuceritori. aceştia din urmă.va ridica europenilor problema validităţii metodelor lor de cunoaştere. chinezeşti sau musulmane. pe fondul criticii instituţiilor vechiului continent. Cartea sa. Lafitau (1724) compară în această epocă instituţiile “americanilor” cu cele antice. ştiinţele naturale în genere. dar şi omul. în acest sens. Cu toate acestea. Nu numai societatea. Veacul Luminilor aduce cu sine un proiect antropologic explicit şi. iar astronomia. bazele unei îndelungate dezbateri filozofice şi etice de proporţii erau puse. este acceptat. Statutul moral şi drepturile politice ale indigenilor vor ridica problema existenţei unei umanităţi „ne-umane”.

greco-romană. un caracter istoric şi sociologic. New York (1842). Weber. În această epocă. Ele nu respectă deocamdată individualitatea per se a societăţilor extra-europene. Alături de acest proiect. ci le folosesc pe acestea ca factori ilustrativi idealizaţi. Antropologia culturală va evolua. În 1799. Jefferson. sub egida lor. asiatică.termen nu lipsit de ironie în anturajul napoleonian -. M. Antropologia fizică devine o disciplină riguroasă. Primul ghid de anchetă din istoria antropologiei. clasificarea rasială devine tema favorită. pe studiul raselor. De la Saint-Simon la Auguste Comte. introducând pentru prima dată termenul de ethnographisch pentru studiul culturii. mediul defavorizaţilor. Hegel vede istoria lumii ca pe progresul conştiinţei libertăţii. în încercarea de a înţelege unitar istoria umanităţii. în linii generale. este inaugurată aşanumita “Société des Observateurs de l’Homme”. se va concentra definitiv asupra variaţiei speciei umane. M. care o va denumi iniţial “fizică socială”. 2. Herder şi Meiners folosesc “metoda lui Linné pentru tratarea istoriei particulare”. iar secolul iluminist practica. atât istoria. Comparatismul din anatomie (Blumenbach) oferă idei privind eventuala evoluţie monogenică. Geneza antropologiei ştiinţifice era însă pregătită. “antropologia”. va deveni empirică şi comparativă. prin urmare. La rândul său. Rasismul va fi. diverse sisteme explicative sunt invocate. pentru a căpăta treptat. È. F. Cu toate aceste progrese. sub stindardul antropologiei biologice. în timp de Thomas Buckle lansează teza sa 14 . Georg W. de obicei alimentată de informaţii secundare. Cum îi interesa “naşterea ideilor”. Etnografia. pastorală. vor fi propuse şi primele metode. vor concepe un proiect al ştiinţei totalizante şi pozitive asupra omului. americană).În aceeaşi epocă. Linné şi Buffon concep omul ca pe o parte a sistemului naturii. în Germania. naturalist. “ideologii” vor ajunge să influenţeze şi alte şcoli (britanică. Hegel). intelectual şi moral. “Ideologii” doreau analiza legilor naturale ale intelectului. dezbaterea se va concentra asupra fundamentelor culturale ale diversităţii umane. II. acestea aparţin filozofilor (Kant. John Stuart Mill clasifică ansamblurile culturale în şase tipuri (vânătorească. John Stuart Mill. de J. în acelaşi context. Vor fi înfiinţate societăţi etnologice la Paris (1839). Marx. La rândul lor. Th. cât şi problema diferenţelor sociale şi culturale dintre naţiuni şi popoare. privind direct “popoarele sălbatice”. urmărind cunoaşterea pozitivă a omului. Începând cu secolul XIX. Un grup de savanţi din epoca Consulatului. H. Brown. Aceste zone dispuneau de o autoritate cel puţin logică pentru teza lor. DETERMINISMUL RASIAL Secolul al XIX-lea a perpetuat spiritul scientist promovat de secolului iluminist. opera unor antropologi. de Gérando. Într-o primă etapă. diferenţele morale şi culturale fiind treptat puse pe aceste baze somatice. iar gânditorii săi şi-au menţinut dorinţa de a aborda ştiinţific. se va opri la numele de sociologie. prin operele lui K. prezidată de naturalistul Jauffret. Prin Th. Natura anterioară a acestei cercetări. va fi elaborat. ca şi discuţiile pe tema monogenism versus poligenism şi criteriile acestei clasificări. De exemplu. Durkheim şi M. De Gérando chiar recomanda celor interesaţi de studiu “să devenim unul dintre ei”. era de dorit ca acest studiu să aibă loc acolo unde existau condiţii de observare a acestei geneze: popoarele antice sau sălbatice. Comte. Londra (1843). “istoria naturală a omului”. feudală şi capitalistă). Mauss. utili în critica instituţiilor europene. începe să ofere materia primă pentru reflecţii sistematice. culegerea şi tratarea faptelor analitic şi matematic şi eliminarea tuturor explicaţiilor de tip transcedental. sintetice asupra omului. La început. în 1800. învăţându-le limba. tot mai mulţi autori se pronunţă în favoarea creării unei ştiinţe care să se refere cu obiectivitate la toate domeniile de activitate ale omului. ideile iluministe se concentrau adânc doar asupra umanităţii europene. o antropologie axată pe critica religiilor revelate. Spencer. până acum speculativă şi sintetică. Schlüzer. însă. supranumiţi “ideologi” . Cadrele conceptuale şi chiar metodologice ale cunoaşterii antropologice sunt acum fixate. şi implicit. pe parcursul secolului al XIX-lea. sub aspect fizic. Treptat. Ia astfel naştere etnologia.

era convins că starea precară a negrilor se datora inteligenţei lor rudimentare. din moment ce cei din urmăerau priviţi ca brutali. a rasismului ştiinţific. refuzând evreilor statutul de strămoşi ai tuturor speciilor umane. se va edifica doctrina determinismului rasial. Voltaire. încă din secolul la XVIII-lea. vicleni şi superstiţioşi. unificând diversitatea în jurul unor tipuri generice. printr-un control adecvat al mediului înconjurător. după imaginea lui Dumnezeu. caldeenii. ce caută în ecologie factorii determinanţi ai specificului cultural. Printre ei. moment în care Dumnezeu a înzestrat fiecare grup de oameni cu caracteristici ereditare diferite (cum ar fi curajul). Începând cu secolul al XVIII-lea. organele sexuale mai mari. datau apariţia unor rase diversificate după construcţia Turnului Babel. rasa neagră (negroidă sau melanodermă). după spusele Bibliei. Cu toate acestea. clasificările rasiale sunt sever irelevante: de exemplu. alt partizan al sclaviei. sau mongoloidă). credea că un ansamblu de factori diverşi. cum ar fi climatul. care stau la baza tuturor comportamentelor. Clasificările rasiale au fost edificate. dieta. atât Blumenbach. Principalii susţinători ai acestei idei vor fi Johann Blumenbach şi Georges Luis Leclerc. de exemplu. definite prin contrastul dintre populaţiile europene şi cele africane sau orientale. acest principiu tipologic a constituit baza tuturor clasificărilor rasiale. cel puţin iniţial. în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. nu cu totul absentă în Epoca Luminilor. credeau că această degenerare era reversibilă. bazate. Issac de la Peyrcre (Preadamitae) în considera pe Adam precursorul exclusiv al evreilor. leucos.celebră. că oamenii au fost creaţi egali. mai târziu. în timp de celelalte popoare antice (egiptenii. hibridizarea. cu consecinţe limpezi: justificarea sclaviei. Pe această premisă. credea că negrii sunt mult mai apropiaţi de marile maimuţe decât de caucazieni: au creierul mai mic. 15 . Cu deosebire Blumenbach. chinezii sau “mexicanii”) îşi avea originea în strămoşi pre-adamiţi.prin ceea ce antropologii vor numi ulterior enculturaţie -. ca Henri Home. se naşte problema clasificării raselor pe principii de superioritate şi inferioritate. invocarea ei se realiza fără posibilitatea unui control. ca şi. Adam şi Eva. este integral umplută prin procesul de educare . Spre deosebire de succesorii lor. majoritatea clasificărilor luau invocau existenţa a trei rase majore: cea albă (leucodermă -gr. nici un adevăr nu a devenit mai evident decât acela că oamenii au fost creaţi inegali . conte de Buffon. Ambii au considerat apariţia celorlalte tipuri de oameni ca o formă de degenerare indusă de mediu. o imunitate animalică la durere. cum componenta ereditară nu era accesibilă unei observaţii directe.şi el va influenţa decisiv cursul ştiinţelor sociale. în Franţa. Unii gânditori. Pe fondul competiţiei dintre cele două doctrine. distanţa genetică dintre două populaţii franceze este mai mică cu doar 15% faţă de cea dintre oricare alte două populaţii alese la întâmplare. adepţii poligenismului resping autenticitatea relatărilor din Geneză. că întreaga umanitate avea doi strămoşi comuni. atribuind diferenţele dintre rase unor acte de creaţie specială. nu în ultimul rând. determinismul rasial avea să se fondeze pe două mari doctrine: monogeneza şi poligeneza. Principiul rasial-ereditar se va substitui oricărei alte explicaţii ştiinţifice şi. iar aceştia nu puteau fi decât albi. în primul rând pe unitatea condiţiei umane. alb-. Edward Long (History of Jamaica. Astfel. Charles White. un empty cabinet. cât şi Buffon. şi abia în ultimele decenii el a fost înlocuit de taxonomia numerică şi de studiul statistic al variaţiei genetice. chiar şi astăzi. Numai că opiniile mai sus menţionate. La rândul său. Dacă John Locke afirmase. sau caucaziană). bolile şi modul de viaţă sunt responsabili de degenerarea rasei iniţiale albe. Hegel. ignoranţi. un miros aparte şi. vor cunoaşte curând o alternativă radicală. Nici Voltaire nu se va îndepărta foarte tare de această idee. leneşi. Prima susţinea. 1774) susţine ferm ideea că europenii şi negrii aparţin unor specii diferite. pe baza sistematicii biologice propuse de Linné. În contrast cu această teorie. sângeroşi. care va susţine că diferenţele şi similarităţile culturale sunt variabile legate de factorii ereditari. iar mintea lor. rasa galbenă (xanthodermă. Timp de mai bine de un secol. o puternică reacţie intelectuală la egalitarismul zgomotos la Revoluţiei franceze va modifica aceste nobile premise: pe la mijlocul secolului al XIX-lea. în lucrarea sa De genesis humani varieta nativa (1775).

sistematizate în Crania americana (1839) şi Crania aegyptica (1844). disputei dintre monogenişti şi poligenişti. Prin urmare. Robert Knox. Morton va aplica o metodă originale de măsurare a acestora. în inchi cubi. Joseph Arthur de Gobineau va susţine hotărât că fiecare rasă deţine modul propriu de a gândi. ca şi de cei de astăzi. volumul diferitelor cranii. dată de caracterul ei particular. Determinismul rasial nu s-a manifestat doar în America. superficiali. Morton ignorase. în frunte prezidând. pe care îi caracterizează ca indolenţi. deloc surprinzător. prin mărimea craniilor. statistic. urmaţi de indieni (numiţi de el “americani”) şi. rezultat al unei diversificări induse de lupta pentru supravieţuire a strămoşilor noştri. a cărei linie directoare avea să fie împărţirea umanităţii în rase “active” şi “pasive”. După el. din moment ce era clar că pe Pământ existau rase specifice. prin urmare fiecare grup rasial are propriul lor destin. raportul dintre talia indivizilor şi mărimea creierului. chiar şi în primele decenii ale secolului XX. s-a remarcat prin aceleaşi opinii poligenice. devine profesor la Harvard şi înfiinţează Muzeul de zoologie comparativă. secolul XIX le va adăuga noi ipoteze. reprezentată de Luis Agassiz şi. Inegalitatea rasială susţinea perfect interesele sclavagismului. prin expunerea gravelor erori metodologice ale analizei sale. Primul. Nu mai puţin interesat este că. teoria sa nu excludea probabilitatea ca rasele contemporane să fie specii diferite. ambele teorii erau prost fondate: dacă umanitatea avea un strămoş comun. În Franţa. acesta din urmă a utilizat masiv cranii provenind de la incaşi. prin caracteristicile fizice ale creierelor. Pe de altă parte. De altfel. cum nu a luat în calcul nici diferenţele de sex. faţă de ameliorarea teoriilor ştiinţelor sociale. oferind aşadar o argumentaţie aparent convingătoare şi “ştiinţifică”. În istoria determinismului natural. a raselor. în mod particular. umplând cavităţile craniene cu seminţe de muştar alb. Samuel George Morton. europenii. sinonimul antropologiei. o istorie a culturii omenirii în zece volume. devenea un obiectiv ştiinţific ca atare. o lucrare a lui Stephen Jay Gould (The Mismeasure of Man) a defrişat ideile lui Morton. un chirurg din Edinburgh va considera că rasa este integral responsabilă de achiziţiile culturale. Spre exemplu.Acestor idei radicale. În consecinţă. acesta trebuia să fie nu Adam. De altfel. paradigma determinismului rasial. între albi. Publicarea Originii speciilor (1859) va pune capăt. ca şi prin impresionanta sa colecţie de cranii (peste o mie de exemplare) pe studiul căreia şi-a fondat teoriile. Ierarhiile sale se arată. senzuali şi imitativi. pentru Darwin. pe ranguri. Poligenist de frunte. ca irochezii. extrem de influentă pe fondul expansiunii economice a Europei occidentale. în medie cu dimensiuni mai reduse decât la alte grupuri de indieni. Gustav Klemm va redacta. medic educat la Edinburgh. în 1977. fiecare rasă dispune de o valoare relativă. clasele superioare nu 16 . în 1843. a oferit iniţial o explicaţie convenabilă epocii privind diferenţele culturale şi somatice dintre oameni. de negri. Pe de altă parte. Unica problemă demnă de interes pentru noua disciplină era dacă rasele “inferioare” pot aspira în mod legitim la îmbunătăţirea situaţiei lor. în principiu. ideile lui Charles Darwin aveau să joace un rol decisiv. el îi situează pe primul loc pe anglo-saxoni. se asemenea. cu caractere aparte şi corespunzând precis unui areal geografic. Ca şi precursorii săi. în anii ’60 ai secolului XIX. atât în Franţa. firesc. Astfel. respectiv. Concluzionând. naturalist elveţian emigrat în America pe la 1840. ierarhia raselor trebuia stabilită obiectiv. ci un soi de maimuţă. Agassiz credea că egalitatea socială era de neînchipuit în cazul negrilor. Va obţine astfel. foarte fidele prejudecăţilor epocii. îndeosebi prin contribuţia şcolii americane. cât şi în Anglia. negrii fiind la fel de diferiţi de caucazienii antichităţii (conservaţi prin mumiile egiptene). de Samuel George Morton. Clasificarea. în final. vor stabili o ierarhie clară. determinismul rasial devenind. Cercetările lui. În Germania. din moment ce. urmaţi de evrei şi de indieni (sub denumirea de melanezieni). diferenţe rasiale vor continua a fi invocate şi în cadrul culturilor europene. avântul naturalismului a permis şi progresul mult mai rapid al antropologiei fizice. Agassiz considera că numai originea caucazienilor era relatată în Biblie.

care în secolele precedente respectaseră întrebările ridicate de comunitatea creştină. Astfel.1. scenarii istorice bazate pe un progres continuu al umanităţii. respectiv normanzilor.ezitau să se auto-asimileze cuceritorilor germanici. prin intermediul evoluţionismului. inspirat de descoperirile de fosile. IDEEA EVOLUŢIONISTĂ În sens general. gigantic. ei măresc distanţa dintre primitiv şi societăţile civilizate. care va transfera treptat atenţia către diferenţele culturale. nu doar societatea. nu numai că stadiile mentale ale umanităţii sunt accesibile cunoaşterii. dar ele sunt posibil de studiat şi în societatea modernă. unele societăţi evoluaseră rapid. diferenţele sesizate nu mai puteau fi explicate prin accidente ale istorie locale. în detrimentul celor somatice. prin integrarea preistoriei. evoluţionismul delimitează un set de teorii înrudite. Dacă premisele evoluţioniste sunt astăzi depăşite. în general. II. În acest context. lansase deja modelul unei evoluţii biologice întreruptă de catastrofe periodice. când darwinismul şi preistoria vor fi autorii definitivi ai uniunii fundamentale care transformă sălbaticul în primitiv. ci doar stăpânirea deplină a raţiunii. caracterizată drept evoluţionistă. economia politică şi filologia comparată. ale cărei dimensiuni geologice nu erau bănuite. La începutul secolului XX. contele Buffon. La rândul său. ultima deschide şi un nou cadru temporal. ideea unităţii psihice umane va triumfa. populare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Pe de o parte. ghidat de progresele „spiritului uman”. NAŞTEREA ANTROPOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ. Evoluţionismul secolului al XIX-lea se leagă intim de ideile determinismului rasial. care încercau să unifice diversitatea umanităţii într-un scenariu istoric unic. problematica. evolutiv şi stadial.precum Cuvier . iar unica explicaţie verosimilă rezida în diferenţele rasiale. Însă lucrurile se vor schimba radical în secolul al XIX-lea. În ciuda “buclei evolutive” rasiste.3. Din acest punct de vedere. aşa cum am notat. a sugera că origine evoluţionismului din ştiinţele sociale se revendică din darwinism ar fi materialmente fals. în principiu. 17 . în cele din urmă. rasismul lui Gobineau devine extrem de atractiv în Germania (cu consecinţele cunoscute în ideologia nazistă). apanaj al occidentalilor evoluaţi. evoluţionismul istoricizează însăşi natura umană. Dacă primul oferă eşafodajul teoretic. lărgind durata istorică a evoluţiei. este important de notat că deceniile evoluţioniste au determinat. în timp de stările inferioare erau considerate descendente ale celţilor sau galo-romanilor. ieşită din acelaşi creuzet iluminist. spre deosebire de istoriile raţionale ale secolului iluminist. bolile nervoase). Astfel. unde “arianismul” germanic al claselor superioare a funcţionat ca o ideologie destul de populară înainte de Primul Război Mondial. iar altele foarte lent. ca difuzionismul.3. nici prin determinismul climatic: pur şi simplu. Problemele ştiinţifice.se încadrau mai bine scenariului biblic. în domenii considerate ca rămăşiţe ale primitivităţii (psihologia infantilă. au încercat iniţial o conciliere a religiei cu ştiinţa. ideile sale vor fi puţin populare în epoca în care ideile fixiste şi creaţioniste promovate de naturalişti faimoşi . în secolul al XIX-lea. Este adevărat că evoluţionismul nu neagă unitatea psihismului uman. domeniile ei de inspiraţie fiind deseori nu numai biologia. Cu toate acestea. şi să identifice legile care au determinat această succesiune. vocabularul şi instituţiile antropologiei. evoluţionismul implică o perspectivă teoretică care se bazează pe existenţa unei ordini imanente în istoria umanităţii şi care caută să identifice legile ce controlează succesiunea fenomenelor sociale şi culturale. Cu toate acestea. Astfel că. istoria omului mergând câteva mii de ani în urmă. evoluţionismul se află în opoziţie cu alte tipuri de explicaţii istorice. EVOLUŢIONISMUL Etapa de geneză a antropologiei este. dar şi în Anglia. II. visele. care credeau în unitatea raţiunii. dar şi filozofia. individualitatea culturală nu este relevantă decât în măsura în care dă seama de fluctuaţiile istorice şi. gânditorii Luminilor avansaseră deja. În sens obişnuit. sau chiar funcţionalismul.

Gândirea evoluţionistă va căuta însă necesitatea unei evoluţii şi ordinul de cauzalitate care formele complexe de cele simple. Nott şi Gliddon va conserva explicaţii poligeniste. acestea determină noi conflicte. De altfel. R. drept fundamentală pentru supravieţuire. de la Spencer până astăzi. care implică faptul că numeroasele forme ale vieţii organice/sociale s-au dezvoltat dintr-un număr mai mic de forme originare. În primele decenii ale secolului al XIX-lea. rezolvate prin reaşezări ale societăţii. lingvistică. Altfel spus. viziunea sa se rezuma la două idei: 1. evoluţionismul sociologic este lipsit de una din trăsăturile esenţiale ale darwinismului (şi neo-darwinismului promovat astăzi): intervenţia hazardului. care acceptă că schimbările. Teoria evoluţiei sociale făcea parte din interpretarea pe care el o oferea pentru evoluţie în general. rod al mutaţiilor genetice aleatorii. Conceptul conex fundamental era adaptarea. de altfel. pot fi rodul hazardului. evoluţionismul sociologic se asemănă mai mult cu teza lamarckiană a eredităţii caracterelor dobândite. şi A. evoluţionismul sociologic este compromis de finalismul său inevitabil: explicit sau nu.-S. el a definit evoluţia astfel: o schimbare de la o omogenitate nedefinită şi incoerentă spre o eterogenitate definită şi coerentă. Această implică. decât cu versiunea darwiniană. consacră istoriei şi etnografiei diferitelor naţiuni al globului patru dintre ele. Formele complexe au luat naştere din cele mai simple. II. dacă naturaliştii. Cele mai importante contribuţii îi vor aparţine lui Lewis Henry Morgan.3. lui 18 . care conduce către un sistem funcţional. Un caz tipic îl reprezintă opera lui D. Idei asemănătoare va expune. o adaptare la mediul în care sistemul trăieşte. afară de ambiguu elan creator. Radcliffe-Brown (vezi “Funcţionalismul”). El elaborează teoria evoluţionismului social înaintea apariţiei ideilor lui Darwin privind evoluţia naturală.Pe de altă parte. este clar că influenţa mediului asupra raselor şi culturii era considerată un principiu de diferenţiere major. şcoala etnologică engleză se va concentra spre explicarea diferenţelor culturale pe baza mediului. mari diferenţe subzistă între ele. Acesta adoptă o perspectivă istorică şi lingvistică pentru a pune bazele unei teorii a unităţii umane (demonstrată pe cale fizică. Acest deziderat va amplifica studiile erudite. cele etnografice şi monografice. respectiv. ideea de „consens” periodic va fi treptat surclasată de cea de „luptă pentru supravieţuire”. În acelaşi timp. First Principles (1862). cel sociologic şi cel biologic au schimbat multe idei. el lecturează trecutul în funcţie de traiectoria unei singure societăţi. În ciuda meritelor de anterioritate. pe Lamarck să susţină organicismul său biologic şi transformist. Opera sa fundamentală. De sorginte organică. până la Darwin. ideea „supravieţuirii celui mai bun” era deja familiară în studiul societăţii în momentul în care Darwin o lansează în domeniul evoluţiei biologice. Ideile organiciste asupra societăţii l-au inspirat. EVOLUŢIONISMUL CLASIC Etapa evoluţionistă este caracterizată cel mai bine de modelul propus de Herbert Spencer. raport care determină apariţia invenţiilor productive. deseori în favoarea sclavagismului. considerată de mai multe şcoli. 1836-1847). în particular a celei occidentale. Cum acestea erau clasificate după ordinea geografică. mai târziu. care identifică principiile unei clasificări a sistemelor de înrudire şi a formelor de căsătorie (1871) şi. evoluţia este un progres al formelor de viaţă (inclusiv socială) de la simplu la complex. În plus. cea americană. 2. Antropologia britanică se orientează. prin Morton. pe de o parte. dacă nu se poate nega că cele două tipuri de evoluţionism. să argumenteze în favoarea cronologiei biblice. Pritchard. la început. Cu toate acestea. Researches into the Physical History of Mankind. În lucrarea sa. psihologică). dar şi unul extern. reglajul intern. din acest moment. publicată în 5 volume (1813. Diversificarea. către compromisul dintre ideile evoluţioniste şi cele bibilice. Spre exemplu. prin intermediul unor diferenţieri şi integrări continue. Spre deosebire de darwinism. nu reuşeau să găsească o explicaţie pentru evoluţia pe care o constatau. el dorea. pozitivă. în aceeaşi măsură.2. ideile privind evoluţia socială erau deja mai bine fundamentate: schimbarea istorică este rodul conflictelor dintre „pasiuni” şi resursele limitate. La rândul lor. Aşadar.

a fost primul antropolog care a sesizat existenţa. el desparte istoria omenirii în trei stadii fundamentale: sălbăticie. debutând printr-o monografie. turanian (ganawanian). aceste tipuri de bază ar fi: melanezian. oricât de des). syndasmian (o formă de tranziţie de la căsătoria de grup la monogamie. El a constatat că fiecare cultură dispune de un set special de termeni pentru desemnarea tipurilor de rudenie care. a unor tipuri de bază ale sistemelor terminologice de rudenie. Morgan va fi primul etnograf de teren. bazate pe stabilirea drepturilor şi obligaţiilor în termenii identităţii teritoriale şi a relaţiilor de proprietate (de exemplu. sarcina omului de ştiinţă fiind de a descoperi legile interne ale acestei dezvoltări. Definirea acestora avea la bază diverse inovaţii tehnologice. în care soţul sau soţia pot să încheie căsătoria după voinţă. După el. 19 . În clasificările moderne. 1871) succesiunea a cinci stadii de evoluţie: consangvin (căsătoria între fraţi şi surori). introducând şi distincţia între sistemele descriptive şi cele clasificatoare. oraşele sau statele). era imposibil de determinat care dintre aceşti fraţi era tatăl biologic. Ulterior. Prin urmare. mama) . Morgan a clasificat şi comparat sistemele de rudenie. Morgan a căutat să demonstreze că terminologiile clasificatoare poartă urma “fosilă” a unei practici a căsătoriei de grup. despre irochezi (1851). aceasta se datorează faptului că. Morgan va relua critic tezele scoţianului Mac Lennan privind formele de căsătorie. un adept al unui comparatism abrupt. care ignoră discontinuităţile istorice sau sociologice. în ciuda extraordinului număr de termeni referitori la rudenie. dar mai ales pentru Engels. la rândul lor în confederaţii. Materialismul său funciar a constituit cea mai influentă sursă de inspiraţie pentru Marx. dacă fratele tatălui este numit. După el. dezvoltarea instituţiilor sociale şi politice s-a realizat plecând de la o anarhie iniţială în cadrul relaţiilor de rudenie. care va redacta Originea familiei. urmează (2) dominaţia matisib-lui (familie în care copii au un singur părinte comun. care ar fi succedat promiscuitatea primitivă şi s-ar plasa înaintea căsătoriei monogame. împreună cu regulile pentru folosirea lor. primele două subdivizate în perioade. După el. În lucrarea sa. Demonstraţia sa se baza pe prezumţia că. în acest sistem. Morgan demonstra convingerea că numai o viziune globală a devenirii societăţilor umane ar putea dezvălui semnificaţia faptelor observate în societăţile actuale. H. aflată într-o stare de promiscuitate. responsabile de liniile de evoluţie umană şi de stadiile succesive ale evoluţiei sociale. care a încercat stabilirea unei definiţii minimale a religiei. o Inteligenţă Supremă a pus lumea în mişcare. prin urmare. Ancient Society (1877). monogam (bazat pe monogamie şi egalitatea femeii). el se va apleca asupra studiului parentalităţii. unite ulterior. În încercarea sa de a verifica ipoteza originii asiatice a amerindienilor. după modelul iluminist.această fază fiind succedată de combinarea matisib-ilor pentru formarea fratriilor şi de combinarea acestora din urmă pentru a forma triburile. Noutatea lucrării consta în faptul că Morgan încerca să coreleze diferite niveluri ale realităţii sociale: fenomenele tehnico-economice. Diferenţa fundamentală dintre ideile lui Morgan şi cele ale corifeilor marxismului rezidă în scenariul deist al lui Morgan.Edward Burnett Tylor. barbarie şi civilizaţie. postulând (Systems of Consanguinity and Afinity of the Human Family. cele de organizare şi cele culturale. Aceeaşi perspectivă evoluţionistă va îmbrăca şi teoria lui Morgan în privinţa organizării sociale şi politice. constituie sistemul terminologic al rudeniei. celebră la vremea sa. tipurile sale vor fi definite drept Hawaian. punaluan (apare interdicţia căsătoriei între fraţi şi surori). În ceea ce priveşte domeniul familiei. L. comună tuturor societăţilor. în epoca în care un grup de fraţi se căsătorea cu un grup de surori. ca toţi evoluţioniştii. “tată”. Prima formă de organizare era (1) hoarda. ultima fază este alcătuită de (3) organizaţiile politice propriu-zise. a proprietăţii şi a statului (1884) pastişându-l pe Morgan. Iroqouis şi Eskimos. Din acest punct de vedere. arian (semitic-uralian). Va fi. pe care le vom discuta ulterior. patriarhal (în care suprema autoritate o reprezintă soţul). domeniu în care contribuţia sa este fundamentală: el a înţeles că orice studiu despre înrudire trebuie să înceapă cu o culegere exhaustivă a terminologiei utilizate şi că această terminologie constituie un sistem.

Opera lui Tylor va avea o importantă influenţă asupra altui mare partizan al evoluţionismului. animismul există pretutindeni unde se manifestă o credinţă în suflet. în orice cultură şi rezultă din experienţa subiectivă. În ciuda convingerilor sale evoluţioniste. şi care explica. descrierea popoarelor “primitive” şi dezvoltarea 20 . primul care va introduce termenul de anthropology ca echivalent al francezului ethnologie. adică a recompenselor şi pedepselor impuse de actele din timpul vieţii. În cadrul animismului. bazată pe instituţii politice. succedat de politeism şi. el stabilea. morala şi toate celelalte aptitudini sau obişnuinţe dobândite de om ca membru al societăţii”. privind existenţa unor termeni de înrudire “fosili”. în cazul majorităţii societăţilor. În ciuda limitelor viziunii sale.O latură importantă expusă de lucrarea sa rezidă în diferenţa pe care o face Morgan între organizarea societăţilor primitive. Tylor’s science”. James G. unde are prilejul că cunoască diferite triburi indigene. legată de vise şi viziuni. în Cuba şi Mexic. barbarie. ştiinţă numită. apare la majoritatea contemporanilor sau predecesorilor săi. ulterior. în exprimări diferite. una inferioară. el a organizat categoriile tehnologice. concepţia lui Tylor i-a asigurat acestuia o poziţie de frunte în geneza antropologiei. ceea ce face din ele unul din precursorii difuzionismului. El a rămas celebru prin publicarea. că paradigma evoluţionistă constituie un principiu explicativ exclusiv. iar restul societăţilor ca aflate într-un un stadiu inferior. ca produs exclusiv al elitelor civilizate. moştenirea culturii aztecilor. prin participarea. Darwin. demoni. Frazer. implicit. fără a considera. specificitatea obiectului studilor etnologice şi antropologice. economice. chiar la Oxford. Frazer susţinea ferm că ştiinţa urmează în mod necesar religiei. la fel cu cea a fosilelor. Animismul se leagă direct de credinţa în sufletul uman. Edward Burnett Tylor. de monoteism. familiale. Bazându-se pe observaţiile unor călători occidentali. Preocupările sale au fost facilitate şi de călătoriile sale în Statele Unite. Fără a beneficia de studii superioare şi fără a fi un adevărat etnograf de teren. va ajunge să fie interesat de antropologie întâmplător. stadiul primitiv al oricărei religii. Tylor a rămas celebru în istoria antropologiei pentru introducerea noţiunii de animism. el va fi prima persoană ce va ocupa o catedră de antropologie la o universitate britanică. Direcţia naturală de evoluţie a animismului era monoteismul. ca şi de legăturile structurale dintre reşedinţa postmaritală. Poziţia sa este clar etnocentrică. stafii. Pe parcursul numeroaselor sale publicaţii. credinţele. universală. după Tylor. Tylor a recunoscut permanent importanţa împrumuturilor culturale. alături de un arheolog britanic. Definiţie minimă a religiei. Este. decât de cele sociale. Concepţia sa de bază (Primitive culture. De altfel. coexistenţa unor trăsături culturale ce par să ţină de stadii de evoluţie diferite. sau amestecul dintre cultura indiană şi cea spaniolă. ce poate fi găsită. civilizaţie. S-a interesat de originea jocurilor diferitelor culturi şi de compararea acestora. Neabătut în convingerea sa privind superioritatea civilizaţiei moderne. s-a arătat mai interesat de fenomenele culturale. În acest sens. 1871). descendenţă şi diferite obiceiuri. zei sau în categorii similare de fenomene. fondată esenţial pe rudenie. renunţând la înţelesul anterior al culturii. ca religia. era reprezentată de faptul că rămăşiţele culturilor manifestă o progresie serială. Stă mărturie ipoteza lui Morgan. totuşi. considerând lumea vestică drept centrul lumii civilizate. la o campanie de săpături în Mexic. legată de doctrina retribuţiei. În general. şi una superioară. ideea sa. În viziunea sa. ambele progresii fiind orientate către complexitate şi progres (respectiv civilizaţie). “Mr. a monumentalei lucrări Creanga de aur (The Golden Bough) (13 volume. arta. şi cea a societăţilor “civilizate”. politice sau religioase în stadii: sălbăticie. Nu mai puţin celebră va rămâne definiţia pe care o dă el culturii: “ansamblu complex în care sunt rânduite cunoştinţele. împrumutat din biologie. plecând de la ideile lui Ch. de tendinţă amorală (pentru că sufletul continuă să existe şi după moarte. între 1898 şi 1935. de asemenea. la începutul secolului nostru. Îi datorăm introducerea în antropologie a termenului de “supravieţuitor”. fără legătură cu faptele din timpul vieţii). În acest fel. el profesează o concepţie evoluţionistă. Tylor introduce ideea germană de cultură în discursul de limbă engleză. Tylor distinge două forme. aşa cum aceasta s-a succedat magiei. fiul unor quakeri înstăriţi. în ediţia engleză).

“au căzut la nivelul unor manifestări supravieţuitoare. greaua şi înceata lui ridicare. practici sociale şi credinţe. în 1870. La rândul său. Maine (1861). iar pe măsură ce acesta capătă o personalitate legală. melanezienii “au păstrat sentimentul foarte viu al semnificaţiei riturilor”. în care pot fi diferenţiate trei etape: cea tribală. (7) asocierea dintre religie şi morală. dezbaterile dintre antropologi. iar etnografii de teren vor fi discipolii lor. Maine susţine că în formele timpurii de organizarea socială. în care dreptul se autonomizează. în care semnalează şapte stadii de evoluţie ale credinţei religioase: (1) ateismul (absenţa oricărei idei definite despre existenţa unei divinităţi. urmează metodele filologiei în dreptul comparat şi consideră instituţiile familiale în termeni de jurisprudenţă (combătând ideea promiscuităţii sexuale primitive susţinută de MacLennan şi Morgan). Long (1877).studiilor folclorice avea o importanţă egală cu cea a redescoperirii. va considera . amintită anterior. exogamie şi matriliniaritate în studierea relaţiilor parentale şi a căsătoriei în lumea semitică antică. H. (2) fetişismul (în care omul presupune că poate forţa divinitate să se conformeze dorinţelor lui. timp de decenii. evoluţionismul epocii este moderat. Afirmarea gradată a individului va eroda acest model iniţial. Maine completează această tipologie a formelor sociale cu cea politică. A. (3) totemismul (în care obiecte. pentru că. Ancient Law(1861). societăţile primitive nu cunosc religia. “Istoria naturală a omului” are un punct de plecare monogenist. presupunând existenţa unei percepţii iniţiale a unei forţe impersonale. în Europa. Ele permit “urmărirea omului pe lungul său drum. primele caracterizate de o solidaritate mecanică. va încerca să echilibreze extremele. mai ales pentru că problemele pe care le-a abordat (totemism. el ocupă o poziţie specială în istoria antropologiei. celelalte prin solidaritatea organică. de la sălbăticie la civilizaţie. noţiunea de tabu etc. Schmidt. aşa cum este definită aceasta prin definiţiile oceaniene de mana şi tabu. După Lubbock. iar proprietatea unitară şi indivizibilă. obiceiuri care. John Lubbock publică The Origin of Civilisation.“monoteismul primitiv” drept nucleul religios comun tuturor culturilor. succesorul lui Tylor la Oxford. iar oamenii îşi însuşesc gradual conceptele spirituale superioare. (5) idolatrismul (sau antropomorfismul. În nucrarea care l-a făcut celebru.” Frayer crede că “superstiţiile şi datinile ţăranilor constituie cea mai sigură mărturie.) au alimentat. Marret. teoria magiei. iar antropologi celebri ai epocii. Cu toate acestea. plasarea în perspectivă istorică a mutaţiilor şi lipsa mijloacelor de validare ducând la simpla lor postulare. despre religia primitivă a arienilor”. S. Deşi opiniile lui Frazer sunt de mult abandonate. deci. era explicit îndreptată împotriva concepţiei lui Lubbock. modelul iluminist. Este un evoluţionism al stadiilor. precum şi concepţia nobilă cu privire la natura lui Dumnezeu. Contribuţiile perioadei evoluţionismului clasic nu se rezumă aici. La rândul lor. locuri sau animalele devin obiecte de cult). În linii generale. J. Merită amintit că lucrarea Primitive culture a lui Tylor. R. ca Morgan şi Tylor. R. în Renaştere. mai mult sau mai puţin incomprehensibile”. titular o vreme al catedrei de drept civil de la Cambridge. ca autor şi nu ca forţă a naturii. Durkheim asupra societăţilor arhaice şi moderne. Robertson-Smith va utiliza noţiunile de totemism. evoluţioniştii sunt cei care formulează conceptele de bază ale etnologiei/antropologiei: “cultură”. deci înzestrată cu o forţă supranaturală reală. Modelul iniţial de societate era cel patriarhal. generalizând şi corelând fapte instituţionale. datele etnografice pot pune în lumină obiceiurile recoltei la ţăranii noştri europeni. merită amintit şi că. (4) şamanismul (zeităţile sunt superioare şi mult mai puternice decât omul. exogamie. Modelele evoluţioniste utilizate în debutul noii discipline ştiinţifice nu sunt transformiste. sunt complet lipsiţi de o perspectivă istorică în analizele lor. în care zeităţile sunt mult mai puternice decât omul şi sunt reprezentate prin idoli sau imagini). de exemplu. 21 . (6) divinitatea. W. deplină. în care responsabilităţile sunt colective. Din acest motiv. şi conservând. noţiunile de drept sunt inseparabile de religie. cea universală şi cea teritorială. susţinut de W. declarativ şi nu îmbracă haine darwiniste: selecţia şi adaptarea nu sunt mecanisme ale evoluţiei sociale. ele fiind accesibile doar şamanilor). Între evenimentele perioadei. “funcţie şi raport funcţional”.în opoziţie cu Tylor . se petrece procesul de trecere from status to contract. analogiile etnografice sunt utile. “sistem de înrudire”. a literaturilor grecolatine. Ideile sale vor inspira viziunea lui E.

sub diverse forme. feudal.La începutul secolului XX.3. antropologii sovietici şi cei chinezi vor aduce unele modificări dogmei. care însă nu au apucat să vadă lumina tiparului. Noua ramură ştiinţifică se va ocupa preponderent de umanitatea non-europeană. capitalist şi comunist). dar şi prin modificarea ponderii ideologice a locului pe care ţărănimea îl ocupă în statul socialist. proprietatea privată şi statul au o unică origine iar evoluţia lor constituie rezultatul unui proces unitar. Relaţiile dintre antropologie şi marxism au îmbăţişat două forme: pe de o parte. printre altele prin afirmarea rolului ţărănimii ca „element revoluţionar”. Ambiţiosul sistem evoluţionist va cunoaşte curând şi alternative. sub presiunea unor realităţi social-economice foarte diferite de cele capitalist-industriale care îi inspiraseră pe Marx şi Engels.această direcţie neo-marxistă renunţă la Engels pentru a se 22 . II. pe care le-au extrapolat asupra sistemului lor interpretativ. Schema lui Engels. care conduce la revoluţii periodice şi la schimbarea unei orânduiri sociale cu alta. fără a ascunde o nedisimulată dorinţă de a o studia pe toată. familia. corifeii marxismului s-au inspirat din informaţiile etnologice. mutaţiile importante apărute în evoluţia societăţii se datorau unui dezechilibru dintre organizarea producţiei şi cea socială. Terray sau M. Fr. antropologii au preluat. trec fie la analiza unor trasee evolutive diferite (cum este „modul de producţie asiatic”. Deşi a fost impresionat de ideile lui Morgan. Morgan. – îndeosebi prin activitatea lui M. va renunţa la prudenţa înaintaşului său. putem deja vorbi de o disciplină aparte care. Engels. elemente marxiste în construcţia propriilor sisteme teoretice. prin care matriliniaritatea înlocuieşte patriliniaritatea. mai ales că istoria cercetării sociale româneşti s-a plasat multă vreme în umbra sistemului explicativ marxist. E. cu deosebire în URSS. cum este cel „african”. Marx se va concentra asupra societăţilor rurale din Orient. Însemnările sale conţin numeroase referiri la sistemul edificat de L. Prejudecăţile rasiale vor fi treptat abandonate în favoarea unei perspective critice şi monografice. Această nouă antropologie marxistă renunţă la ideea unei scheme unice de evoluţie şi se orientează către contextele culturale particulare. Godelier. ci depind de nivelul de dezvoltare economică şi socială a unei societăţi. sesizat de Marx). Marx a înseriat şi o serie de critici. evidenţiind caracterul europocentrist al celor cinci stadii. Căutând să precizeze condiţiile de geneză şi caracterisiticile capitalismului. pe de altă parte. H. îşi găsise drept obiect de studiu diversitatea culturală. discipol intelectual şi moştenitor politic al lui Marx. la rândul lor. ce trebuie bine cunoscută înainte de a se trece la stabilirea de legi generale. în ciuda nuanţărilor pe care le va suferi. În principiu. în bună măsură similare cu ale lui. Marxismul s-a preocupat încă de timpuriu de rezultatele antropologiei. sistemul marxist a cunoscut alt destin. EVOLUŢIONISMUL ŞI MARXISMUL Întrucât relaţiile dintre antropologie şi marxism datează încă din deceniile evoluţioniste şi s-au perpetuat timp de decenii. în cele din urmă.3. antropologii de aici. în care erau recunoscute cinci moduri de producţie (primitiv. Augé . Foarte influentă în Franţa. Cu deosebire în ultima parte a activităţii sale. Boas. asupra celor primitive. apoi asupra societăţilor antice şi. fie caută să descrie moduri de producţie străine tradiţiei marxiste. am considerat util să poposim aici asupra acestei probleme. Ca şi Marx. antic. Acesta va insista asupra complexităţii şi bogăţiei culturale. Propunerea sa va conduce la o etnografie sistematică şi riguroasă. sub umbrela evoluţionismului. În această ultimă privinţă. Karl Marx s-a aplecat iniţial către studiul societăţii feudale. dar şi la observaţiile lui Maine şi Lubbock. în regim comparatist. Engels dorea să demonstreze că societatea este alcătuită din elemente organic legate între ele. odată cu subordonarea treptată a femeilor faţă de bărbaţi. va deveni o adevărată dogmă în antropologia (şi istoriografia) ţărilor comuniste. Cu deosebire după anii ’60. această mutaţie era o consecinţă a apariţiei economiei productive (în special creşterea animalelor) şi a luării în stăpânire privată a forţei de muncă de către familia monogamă. După Engels. Printre opozanţii vehemenţi ai evoluţionismului se vor număra difuzioniştii şi şcoala particularistă a lui F. dar şi că fenomene ca „proprietatea” sau „dragostea” nu sunt inerente naturii umane. În Occident.

Steward. Steward şi L. Leslie White. ale cărui elemente (patrimoniu tehnic. sunt supuse analizei diverse fenomene pe care marxismul iniţial nu le remarcase. să respecte mult mai fidel ideile înaintaşilor săi. acceptă că sunt posibile tot atâtea linii de evoluţie câte medii ecologice există. pentru că acceptă că unui anumit nucleu cultural îi pot corespunde culturi foarte diferite. Cu toate acestea. a enunţat celebra lege conform căreia gradul de evoluţie culturală al unei societăţi depinde de gradul cantitatea de energie disponibilă pentru fiecare persoană. White. materializată în Human Relations Area Files. Murdock renunţă la ideea unor secvenţe evolutive la nivel macrocultural.4. După al doilea război mondial. White. paradoxal. J. ca replică a idiografismului impus de F. Studiile sale s-au concentrat cu deosebire asupra indienilor nord-americani (haida şi tenino).3. Metoda sa. Ideile sale au influenţat mulţi alţi antropologi. folosind conceptele pe care Marx le aplicase capitalismului. Boas. Deşi avansa ideea unui evoluţionism uniliniar fondat pe baze materiale. secolul al XIX-lea. Astfel motivat. toate curente interesate de contextele locale ale evoluţiei istorice. animatorul New Archaeology şi mare adept al interpretării funcţionale a culturii pe principii de mediu. H. apariţia statului în Africa. Acestui nucleu i se adaugă trăsăturile secundare. În viziunea sa. şi nu de modele explicative universale. el va căuta să evidenţieze similarităţi în evoluţia societăţilor funcţionând în condiţii ecologice asemănătoare. Principalii săi reprezentaţi au fost G. îndeosebi în antropologia nord-americană. figură marcantă a antropologiei americane. în absenţa oricărui psihologism.întoarce la Marx şi caută ca. În principiu. NEO-EVOLUŢIONISMUL „Vârsta de aur” a evoluţionismului. în principiu imprevizibile. articularea. G. într-o unică societate. care se dezvoltă după legi proprii şi pe care antropologia. prin importanţa pe care o acordă „simbolului”. Steward. II. El priveşte cultura ca un sistem adaptativ. a ales. cu deosebire în domeniul rudeniei şi căsătoriei. a fost teoreticianul „evoluţionismului multiliniar”. Morgan şi Tylor. se va baza pe analiza comparativă a datelor statistice şi cantitative. Murdock. fiecare cultură dispune de un „nucleu cultural”. Astfel. iar trăsăturile secundare sunt rezultatul istoriei regionale. P. numită de el „culturologie” are menirea de a o analiza pozitiv. White se apropie. adept al materiailsmului cultural. un curent neo-evoluţionist a continuat să subziste. foarte strict. sociotehnic şi ideotehnic). fundamentat ecologic (aşa-numita „ecologie culturală”). Însă principalul merit al acestei direcţii neo-marxiste este cel de a fi conferit antropologiei o mai accentuată perspectivă istorică. însă acceptă o evoluţie la nivelul familiei şi instituţiei rudeniei. a cărui viziune a rămas foarte originală în ansamblul antropologiei americane. pe fondul decolonizării. cea a autonomiei fenomenelor culturale. J. Binford. variabile independente de mediu. al difuziunilor sau inovaţiilor locale. ∗ 23 . care consideră că evoluţia este rezultatul creşterii continue a complexităţii modului de adaptare la mediu. dimensiunile ideologice (colonialiste. Întreaga sa carieră s-a concentrat către elaborarea unor metode de analiză comparativă a datelor etnografice. de o idee opusă sistemului său. dar şi arheologi americani. dispozitive sociale) interacţionează constant cu mediul. P. se va încheia prin criticile tot mai consistente venite din partea partizanilor difuzionismului. cum ar fi polarizarea puterii în clase sociale chiar şi în comunităţile arhaice. H. împărţit în trei subsisteme (tehnomic. să analizeze societăţile extra-europene. spre deosebire de Steward. a două moduri de producţie diferite. cum este cazul lui L. organizarea muncii. imperialiste şi europocentriste) sunt criticate încă şi mai susţinut. funcţionalismului şi particularismului cultural. însă. Viziunea sa asupra culturii este strict pozitivistă: cultura este o realitate de natură simbolică. Determinismul său ecologic nu este. trans-culturală (cross-cultural). dar şi problema ideologiei sau alienării.

cât şi spre lingvistică şi etnologie. pentru a ajunge apoi profesor la Columbia University (1896-1936) şi conservator al Muzeului American de Istorie Naturală. că tipurile rasiale nu sunt imuabile. în mod necesar. PARTICULARISMUL ISTORIC Particularismul istoric se leagă de activitatea şi ideile lui Franz Boas (1859-1942). Boas a evidenţiat. el a stăruit asupra ideii că limba şi cultura sunt la fel de importante în explicarea diferenţelor dintre populaţii. În ceea ce priveşte prima teză. ca Margaret Mead sau Ruth Benedict.4. de la apariţia omului şi până azi. ceea ce presupune că.Pentru a conchide. relaţiile de reproducere sau transformare a sistemelor sociale nu ţin de un determinism strict: viitorul unei societăţi nu este niciodată perfect previzibil. care impune artificial progresul unor domenii ale vieţii sociale pentru care aceasta este greu de invocat. cunoaşterea ştiinţifică este cumulativă. În ceea ce priveşte antropologia fizică. în 1892. materializate într-o operă titanică. Boas a criticat metoda comparativă utilizată de evoluţionişti. consideră că Boas este cel care a transformat antropologia. Nici al doilea postulat evoluţionist. în funcţie de fiecare societate. postularea progresului în aceste domenii nu se poate baza decât pe prejudecăţi etnocentrice şi ideologice. 24 . testate. pentru înţelegerea altor sisteme simbolice ale culturii. Boas rămâne liderul incontestabil al antropologiei americane din prima jumătate a secolului XX. II. iar introducerea de noi tehnologii a afectat deseori toate domeniile vieţii sociale.4. într-o ştiinţă. ci instabile. organizarea socială şi modurile de producţie au evoluat în raport cu progresul tehnicilor disponibile. O parte a discipolilor săi. Dacă este adevărat că. Ordinea apariţiei diferitelor fenomenele culturale este variabilă. Meritul evoluţionismului l-a reprezentat însă dimensiunea comparativă pe care a promovat-o şi viziunea integrată asupra culturii. ca şi ereditatea. există legi ale evoluţiei de la care nici o societate nu face excepţie. la limită. Boas şi-a făcut studiile la Heidelberg şi Bonn. Mai mult. vom reţine că formele radicale de evoluţionism implică două postulate: pe de o parte. fenomenele culturale. Precupările sale. ca activitate inconştientă a spiritului. că acest progres este istoric necesar. Astfel. s-au orientat atât către antropologia fizică. în opinia lui mult prea tentată să generalizeze şi s-a arătat ferm convins că evoluţia uniliniară postulată de aceştia constituie un model total inadecvat pentru cunoaşterea diversităţii culturale umane: progresul nu urmează în mod necesar o secvenţă fixă şi nu este întotdeauna unidirecţionat pe linia simplu-complex. că există un progres al civilizaţiilor umane. unde devine cetăţean. PARTICULARISMUL ISTORIC ŞI DIFUZIONISMUL II. în fizică şi geografie. obţinând două licenţe. În privinţa lingvisticii. simplificatoare şi cu o redusă valoare operaţională. de exemplu. Astfel. împotriva convingerilor epocii. Evreu german. Prin contribuţiile sale teoretice şi prin generaţia de specialişti remarcabili pe care a pregătit-o. El a evidenţiat în premieră rolul limbajului. obiecţiile sunt evidente: dacă. ritmurile acestui progres sunt foarte diferite. Tot Boas a reuşit traducerea a mii de pagini de texte indigene şi redactarea unor gramatici ale limbilor amerindiene.1. premisa unei evoluţii necesare a societăţilor rămâne neştiinţifică. iar indicele cefalic depinde şi de modul de viaţă. deşi fondat pe date empirice. ale cărei ipoteze se cuvin. dintr-o colecţie de presupuneri şi un teren pentru iubitorii romantici ai primitivităţii. S-a stabilit în Statele Unite. iar logicile istorice nu pot fi reduse la orice noţiune de necesitate. alte domenii culturale şi sociale se substrag acestei evidenţe. iar progresul tehnic este vizibil prin eficienţa crescută a maşinilor şi uneltelor şi poate fi constatat obiectiv. nu este mai solid. aspecte care au rămas ca moştenire profitabilă generaţiilor următoare de antropologi. cu atât mai mult cu cât plasarea lor într-o ierarhie de la simplu la complex nu beneficiază de criterii obiective. pe de alta.

Boas. II. care desemnau astfel tendinţa „istorico-culturală” ce caracteriza etnologia de la începutul secolului XX. dar şi de modul în care societatea însăşi se transformă. Monografismul deschis de Boas va schimba viitorul antropologiei: metamorfozată. Reciproc. fondatorul antropogeografiei. când difuzionismul va deveni un curent de sine stătător. DIFUZIONISMUL Difuzionismul este un curent definit ca atare de către criticii săi. dintr-o schemă atotcuprinzătoare. în distribuţia lui geografică. pornind de la un anumit număr de “focare culturale”. într-o disciplină empirică. iar geneza sa se leagă de progresele înregistrate de orientarea boasiană în antropologia culturală. punând accentul pe studiul unor arii culturale particulare. care respinge orice determinism şi se bazează doar pe acumularea continuă a faptelor. difuzioniştii interpretau aceleaşi trăsături ca pe un rezultat al procesului de “difuzare”. Wagner asupra migraţiilor. fie ele naturale sau culturale. Particularismul nu credea în legi. direcţiei nomotetice – pentru care cazurile sau evenimentele particulare sunt expresii sau manifestări ale universalului. în dezvoltarea sa istorică şi în asociaţie cu ideile înrudite: cu cât mai multe teorii vor fi demolate. F.În consecinţă. spre deosebire de evoluţionism. ca Alfred Kroeber .care a decupat America de Nord în arii culturale ierarhizate -. difuzionismul. cu atât mai multe fapte vor fi obţinute.2. care a încercat să definească noţiunile de etnie şi trăsătură culturală şi care a oferit o definiţie celebră a culturii (“pelerină de arlechin făcură din petice”). la rândul său. ca Morgan sau Tylor. cultura nu putea să intre în haina strâmtă a nici unei teorii. arheologie şi lingvistică. difuzionismul se constituia într-o critică a teoriei evoluţioniste. care abordează distribuţia geografică a anumitor elemente culturale (cum ar fi forma sau modul de fabricare a arcurilor şi săgeţilor pe continentul african). Ratzel. pentru a domina tenace disciplina în deceniile următoare. acceptau ipoteze de tip difuzionist. Printre discipolii lui Boas . Problematica difuzionistă a fost adoptată foarte timpuriu de către cercetarea de limbă germană. În consecinţă. Fay-Cooper Cole. în ciuda dorinţei lor de a se delimita de curentul advers.4. Edward Sapir . care se remarcă acum. pe atunci dominantă. ale etnologiei şi psihanalizei -. Misiunea cercetătorului era să studieze fiecare fenomen cât mai detaliat posibil. Astfel. Din acest punct de vedere. chiar şi ulterior. În contextul său de apariţie. în antropologie chiar şi corifei ai evoluţionismului. majoritatea antropologilor americani ai epocii . 25 . Mellvile Herskovitz şi alţii. prin urmare antropologia are ca scop formularea unor legi universale – i se va opune direcţia idiografică – pentru care cazurile sau evenimentele particulare sunt unităţi izolate. Boas a fost un particularist: culturile specifice trebuie să fie studiate în contextul lor particular şi istoric. cu un domeniu imens de cercetare. în special prin persoana lui F. din lucrările mai vechi ale lui M. Opoziţia dintre cele două sisteme nu trebuie supralicitată: dacă difuziunea fusese deja acceptată în istorie. Ratzel se inspira.în fond. Robert Lowie. partizanii săi vor reuşi cu greu să se desprindă de prejudecăţi evoluţioniste. Dacă evoluţioniştii afirmau că universalitatea legilor evoluţiei explică existenţa unor trăsături comune ale societăţilor aflate pe acelaşi stadiu de dezvoltare. a considerat că menirea anchetei etnologice era înţelegerea modului în care viaţa individuală este modelată de cea a societăţii. Este însă important de realizat o distincţie între cele două orientări ale antropologiei.se numără nume celebre. El va pune mare preţ pe cercetarea de teren şi pe activitatea de strângere a datelor: antropologia se transformă într-o ştiinţă inductivă. devotaţi muncii de teren şi studiului culturilor particulare. ea va deveni meseria unei comunităţi de specialişti antropologi. pentru că este vastă şi liberă. face parte din direcţia idiografică. care oferea răspuns oricărei întrebări legate de cultură. ca rezultat al acţiunii indivizilor. menite a fi înţelese în unicitatea lor. constant interesant de procesele psihice care determină originalitatea culturilor.care va încerca să combine contribuţiile lingvisticii.

Pentru el. acesta a încercat să interpreteze unele fenomene sociale prin intermediul migraţiilor de populaţie. din cel puţin două motive: pe de o parte. în calcularea difuziunii sunt folosite liste de puncte. cum ar fi cele profesate de G. H. Lui Frobenius i se vor adăuga oceanistul F. Oceania şi America. Pe baza acestei teze. respectiv. Schmidt. cum este inventarea civilizaţiei. metodă de judecare a vârstei relative a trăsăturilor culturii prin distribuţia lor geografică (cele mai îndepărtate trăsături distribuite în jurul unui centru vor fi cele mai vechi. ei au negat posibilitatea ca invenţiile similare să poată explica convergenţele existente la scară planetară (în direcţia opusă. cât şi evoluţionismului. Cercurile culturale sunt privite în sensul de complexe de trăsături ce şi-au pierdut unitatea lor geografică iniţială. dacă este subliniată o simplă coincidenţă. un risc major al acestei teze este deschiderea sa către ipoteza determinismelor geografice. Schmidt şi. Herskovitz. Conceptul este suplimentat cu câteva inovaţii teoretice: (1) fiecare arie culturală. mai ales că Boas se opune atât difuzionismului. M. în sens difuzionist. posedă un centru cultural. (2) există o lege a difuziunii. desigur. promotorul metodei genealogice de studiu a rudeniei. Pe această bază teoretică. “Convertit” la difuzionism. Ankermann.Africanistul Leo Frobenius va dezvolta ulterior teoria “cercurilor culturale” (Kulturkreisen). dar mai ales celebra “Şcoală de la Viena”. definită pe baza vecinătăţii directe. item-uri). pe de altă 26 . În tradiţia americană. dar şi a contactului indirect. difuziunea este uniliniară. formulând ipoteza influenţei mediteraneene asupra civilizaţiilor africane. Conceptul are o importantă valoare prospectivă. din pricina caracterului speculativ al reconstituirilor lor istorice. Cercetările americane s-au bazat pe conceptul de arie culturală. Idei asemănătoare compun şi teoria “heliolitică” a lui W. După al doilea război mondial. Koppers. pentru că permite elaborarea unei hărţi etnografice. pe de altă parte. va elabora conceptul de aculturaţie. Principalele merite ale difuzionismului sunt cele de a fi refuzat mitul unor “societăţi fără istorie” şi de a pune în valoare importanţa şi semnificaţia deosebită a contactelor dintre societăţi. dacă. un fenomen excepţional. găsindu-se acum dispersate pe spaţii întinse. ea a adus o contribuţie importantă la dezvoltarea antropologiei. Asia. conform căreia Egiptul de Sus a furnizat toate elementele esenţiale ale vechilor civilizaţii din India. se va ocupa în special de studiul genezei ideii de Dumnezeu. Îi datorăm chiar ideea că fenomenele de împrumut sunt dependente de caracterul societăţilor receptoare. specialist în istoria religiilor zise “primitive”. Elevii lui Franz Boas au manifestat permanent precauţii metodologice şi prudenţă teoretică. unitate geografică unică. Mai puţin prolifice aveau să fie ideile “hiperdifuzionismului” britanic. Elliot-Smith. Însă. după propria sa expresie. Perry. problema graniţelor fiecărui ansamblu cultural devine greu de rezolvat. sau cultural-istorică (Kulturhistorische Schule). Frobenius nu invoca doar difuzarea unor elemente simple ale culturii. ci migrarea unor întregi cercuri culturale. Deşi caracterul ipotezelor “Şcolii de la Viena” era mai degrabă hazardat. Ceva mai moderant va fi difuzionismul în teoriile lui W. de W. culture climax. tendinţa sa istoricistă. conform căreia trăsăturile antropologice tind să se difuzeze în toate direcţiile. Partizanii difuzionismului au făcut o distincţie tranşantă între împrumutul şi inovaţia culturală. evoluţioniştii credeau că inventarea repetată. difuzionismul a început să fie desconsiderat. centru-periferie. Graebner şi africanologul B. reprezentată de preotul W. J. în care entităţile sociale se află în relaţie directă cu anumite aspecte geografice şi de mediu. arhipelagul Malaiez. acum 4000 de ani. este greu de invocat o direcţie difuzionistă. independentă constituie o probă irefutabilă a unităţii psihice umane). constituit dintr-un ansamblu de trăsături. ca şi pentru majoritatea difuzioniştilor. adică pretenţia de a explica totul prin istorie. cel care elaborează o adevărată teorie “panegipteană”. dinspre centrul lor de origine – pe baza acestei legi s-a putut institui principiul vârstei ariei. dacă gruparea geografică în sine nu asigură o înţelegere a diferenţelor şi similitudinilor culturale. ulterior răspândite în afară – centru înlocuit de Alfred Kroeber cu ideea de punct culminant al culturii. unul din discipolii lui Boas. Rivers. nu se putea face decât o singură dată.

mai ales. rolul inovaţiei independente. cu condiţia să nu uităm că împrumutarea unei trăsături culturale (sau impunerea ei de către o elită dominantă. desigur.caracterul destul de discutabil al unora dintre ipotezele sale. 27 . migraţia şi difuziunea au devenit principii aproape exclusive pentru explicarea schimbărilor culturale sesizate arheologic. vom numi funcţionalist: 1. Evidenţierea relaţiilor dintre aceste elemente. Se admite că o societate este formată dintr-un număr de elemente identificabile. acceptarea. “Funcţia” presupune interdependenţă. câteva precizări sunt necesare. şi. duce la înţelegerea fiecăruia dintre ele. difuzionismul. La rândul lor.şi preponderent iniţiate în Orient -. difuziunea riscă a transfera responsabilitatea inovaţiilor într-un regres infinit. Un principiu de metodă. vom putea numi funcţională o metodă (analiza funcţională) şi vom folosi termenul de funcţionalist pentru a caracteriza teoriile de acest tip. care nu sunt obligatoriu de utilitate reciprocă. În plus. 2. în formele sale extreme pune accentul pe permanenţele culturale şi subestimează creativitatea umană. arheologii au ignorat condiţiile locale pe care le presupune migraţia. în schimb.5.parte . după principiul aristotelic. au arătat că invenţia independentă a avut loc pe scară largă în istorie. a unor idei sau tehnici şi. DELIBERĂRI TERMINOLOGICE Funcţionalismul constituie atât o metodă. când apariţia unor metode de datare absolută va demonstra că scenariile difuziunilor acceptate . Rămâne. Extreme difuzioniste a înregistrat şi arheologia preistorică de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. fiind condiţionată. În încercarea de a evalua difuzionismul. acesta din urmă fiind privit ca întru-totul organizat). Cum adjectivul este deseori greşit aplicat. Acesta a reieşit în momentul în care studiile amănunţite au arătat analogiile superficiale de care se făcea responsabil. Pe de altă parte. sunt incomplete sau pur şi simplu false. funcţionalismul presupune trei postulate: 1. studiile arheologice de exemplu. funcţionalismul presupune înţelegerea părţii prin întreg: o teorie funcţionalistă va consta într-un corp de doctrină care. adevărat că. în tratarea oricărui fapt social din perspectiva relaţiilor pe care le întreţine. de exemplu) nu se face niciodată fără o reinterpretare de către societatea receptoare. Ca şi în antropologie. cu alte fapte sociale. prin aculturaţie. 3. Astfel. FUNCŢIONALISMUL II. în încercarea de a explica similitudinile culturale sau diferenţele.5. de asemenea influenţată de şcoala „cultural-istorică”. Importante obiecţii s-au adus în privinţa utilităţii conceptului de arie culturală. nu mai puţin importantă este o altă constatare: receptivitatea diferenţiată faţă de influenţele culturale este independentă de factorul distanţă. în interiorul unui ansamblu care nu este epistemologic necesar să fie complet structurat. ajunge la concluzii generale privind natura societăţii. în sincronie. O orientare teoretică generală care face din utilitate resortul intim al oricărei gândiri. ideologie. guvernând reaşezarea sistematică a faptelor ce urmează a fi descrise şi interpretate în context.1.şi conex . Analiza funcţională constă. contactele dintre societăţi antrenează fenomene de difuzare. Excesele difuzioniste vor fi depăşite abia în anii ’60. astfel. cât şi o doctrină. Unitatea funcţională a societăţii (elementele constitutive sunt fiecare funcţionale pentru sistemul social în întregime. ca şi antropologii. Practic. structură politică etc. Oricare explicare a unui fenomen social prin exigenţe de funcţionare presupuse a aparţine întregului din care face parte sau provine. direct sau indirect. şi că aceste elemente corespund unei configuraţii logice. de o puzderie de alţi factori: condiţii de mediu. pornind de la premisa că există relaţii de corespondenţă funcţională între faptele sociale. II. În sens radical. al căror studiu este legitim şi necesar. Prin urmare.

selecţia naturală permite ignorarea oricărei interpretări de tip funcţionalist. ea marchează multe teorii din ştiinţele sociale. Funcţionalismul reprezintă cazul cel mai caracteristic pentru “holismul metodologic” (E. presupunând că structurile sunt anterioare indivizilor. iar. 3. societatea este asimilată cu o totalitate. Funcţionalismul admite că omul poate face obiectul unei ştiinţe pozitive. care enunţă principiul identităţii dintre lumea organică şi cea socială. care are ca obiectiv realizarea unor sisteme funcţionale. se transformă. whole=întreg). Unele din caracteristicile doctrinei funcţionaliste explică uşor această popularitate: 1. îi preced şi sunt explicative în raport cu aceştia. iar funcţionalismul reprezintă o doctrină tentantă. de altfel. Deducem de aici să funcţionalismul se bazează pe un “holism metodologic” (societatea este înţeleasă ca întreg . 4. devenirea fiind progresivă. nu numai că fenomenele sociale sunt intim relaţionate . dar şi pe o concepţie finalistă a cauzalităţii sociale. Privind acest din urmă refuz. istoria nu. 6. după modelul determinist din ştiinţele naturii. nici o finalitate. 2. o metaforă mai veche. Postulatul necesităţii (fiecare element constituie o parte indispensabilă a ansamblului societăţii). pentru biologia modernă. nu are. 5. invocată iniţial de Platon. ele rămân în continuare viabile. Ceea ce asigură premisele funcţionalismul nu este atât ideea. ca Herbert Spencer şi Auguste Comte. a căror existenţă se explică prin intermediul funcţiei pe 28 . ceea ce nu este cazul societăţilor studiate de istorie. Inspiraţia sa este net anti-istorică. bazându-se în general pe similitudini de organizare. convenţional. subliniem aici. funcţionaliştii cred că o societate surprinsă sincron şi studiată funcţional conţine efectiv în sine toate elementele înţelegerii sale. noţiunea de finalitate nu se aplică decât produselor inteligenţei umane. refuzul unei perspective diacronice implicînd un decret epistemologic: antropologia este o ştiinţă. Mai mult. “Întregul” capătă primat ontologic şi explicativ asupra părţilor.2. chiar dacă orice organism este adaptat mediului său.fapt constatabil empiric -. în Republica. Postulatul funcţionalismului universal (toate elementele constitutive ale unei societăţi ar exercita o funcţie anume). la scara istoriei. deşi organismele constituie în mod necesar sisteme funcţionale capabile să se reproducă prin intermediul codului genetic (altfel ar fi ameninţate cu dispariţia). 3. Acest lanţ de mutaţii. Funcţionalismul se apropie de o concepţie unitară a lumii sociale (presupune existenţa unor legi de funcţionare identice pentru fiecare societate). în câmpul de interes al istoriei ca disciplină. că însăşi existenţa lor se explică prin rolul funcţional pe care îl joacă în “organismul social”. prin intermediul mutaţiilor succesive aleatorii. încă din secolul de structurare a acesteia. în timp. Gellner). se ascund aici două ipoteze intercolerate: pe de o parte. Originea funcţionalismului din antropologie trebuie căutată în ideile unor teoreticieni ai secolului ai XIX-lea. De altfel. dintre care sunt reţinute doar cele compatibile cu supravieţuirea şi reproducerea fiinţelor vii. cu un sistem ale cărui elemente sunt toate interdependente. favorabile sau nefavorabile adaptării la mediu. o inexplicabilă finalitate internă asigură reproducerea întregului sistem. Cum noţiunea de funcţie joacă de fiecare dată un rol explicativ. în sine. Epistemologic. ideea de funcţie susţine puternic eşafodajul disciplinei antropologice. cât modul în care cei doi autori o interpretează: pentru ei. Trebuie subliniat că aceste supoziţii speculative sunt complet străine gândirii biologice: în paradigma neo-darwinistă. Cu toate acestea. Astfel. În însăşi fundamentele sale. trebuie avut în vedere că societăţile studiate nu intră. Ei aplică. pe de alta. ele pot include elemente disfuncţionale. El recurge masiv la analogia biologică pentru a explica socialul.engl.

Istoricitatea esenţială a acestor fenomene limitează drastic posibilitatea de a enunţa. ca marxismul . nu această nevoie le poate scoate din neant şi le poate oferi existenţa” (1895). urmează apoi studii de psihologie şi economie. care ar lămuri natura fenomenelor sociale. trăieşte ca ei şi împreună cu ei. cel puţin “utilitaristă” asupra culturii: aceasta are funcţia de a răspunde nevoilor primare ale fiinţei omeneşti (alimentaţie. ca şi finalităţile presupuse de aceste funcţii. va reacţiona tocmai împotriva abordărilor de tip istoricist. în consecinţă. holismul metodologic se impune de la sine: o trăsătură culturală nu poate fi studiată izolat. cum ar fi dorinţa de siguranţă afectivă. încât nici un autor din secolul XX nu l-a susţinut până la capăt. în care etnologul urma să se “scufunde”. La rândul său. dar şi unor necesităţi derivate. în stil monografic. nici cum de este aşa cum este. Edmund Leach (1963) constată că întrebuinţarea funcţionalistă a noţiunii de “funcţie” constituie un echivoc logic: ea acoperă două categorii distincte. cum fac ştiinţele experimentale. criticile recente. Dacă antropologul dorea să surprindă punctul de vedere al indigenului. Or. Nevoia pe care o avem de lucruri nu face ca ele să fie într-un fel sau altul.la autorii care se opun explicaţiilor de tip istoricist (sau istorist). provenind atât din antropologie. Va deveni ulterior profesor la celebra London School of Economics şi la Yale. cu un secol în urmă: “a arăta la ce foloseşte un fapt nu înseamnă să explici cum s-a născut el. el neagă caracterul unic al fenomenelor sociale şi istorice. Spre exemplificare. Or. legea şi principiul revelate în fiecare dintre aceste aspecte […] la un singur mare ansamblu coerent”. Contribuţiile sale metodologice sunt decisive. de care aparţin. considerând că fundamentul antropologiei este ancheta exhaustivă de teren. alcătuit din elemente interdependente. tehnicile vizează satisfacerea unor nevoi primare. era fiul unui distins profesor de lingvistică şi folcloristică. Prin istoricism înţelegem aici credinţa în existenţa unor legi generale ale istoriei. raportând “structura. a căror satisfacere este permisă de existenţa instituţiilor. Evoluţionismul constituie un caz tipic: în această direcţie de gândire. unice.care o îndeplineşte. sau aceleia ca individul să-şi asigure o descendenţă. o culegere de 13 articole şi. sociologie sau istorie sunt unanime în a afirma că fenomenele sociale nu sunt inteligible decât în contextul configuraţiilor istorice. Prin urmare. faptele observate. … viziunea sa despre lumea sa”. chiar metoda lui Malinowski arată că acesta concepea fiecare societate ca un tot funcţional. născut la Cracovia (1884). reproducţie. dacă nu “finalistă”. Doctor în ştiinţe exacte la Cracovia. Cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt The Dynamics of Culture. studiul unei comunităţi de mici dimensiuni. a explica înseamnă a generaliza. Paradoxul epistemologic al funcţionalismului este atât de evident. fiind considerat chiar şi astăzi drept unul din fondatorii antropologiei ştiinţifice. hrană). FUNCŢIONALISMUL LUI BRONISLAW MALINOWSKI Kaspar Bronislav Malinowski. dar stă la originea nevoilor derivate. cât şi filozofie. Concepţia lui este completată de o viziune. deoarece întrebuinţările care i se dau presupun proprietăţile specifice care îl caracterizează. instituţia căsătoriei răspunde. exhaustivitatea implica.2. Or. The Argonauts of Western Pacific.5.dar există şi multe variante intermediare. căci ea capătă sens tocmai prin relaţia pe care o întreţine cu celelalte elemente constitutive ale ansamblului căruia îi aparţine. În acelaşi fel. care trimit la necesitatea organizării vieţii sociale. cu scopul de a descrie cultura respectivă “în întregul ei şi sub toate aspectele”. în încercarea de a se izola de propria societate. unor necesităţi primare. monografie asupra băştinaşilor din insulele Trobriand. dar 29 . din necesităţi metodologice. Durkheim. legi universale. este fundamental eronat să credem că societăţile şi organismele sunt făcute pentru funcţionare. mai ales. El învaţă limba indigenilor. dar nu le creează. care sunt reduse la scheme generale cu pretenţii de universalitate. II. desprinse de context spaţio-temporal. în S. “raporturile sale cu viaţa.U. pe de o parte. şi. Ca antropolog. fără a mai apela la istoricitatea lor esenţială. afirmaţie echivalentă cu cea conform căreia munţii şi apele au destinaţia de a servi drept graniţe între state! Non-sensul acestei afirmaţii fusese deja evidenţiat de E. Nu este mai puţin adevărat că acest mod de gândire este de obicei prezent .A.

R. Durkheim introduce holismul metodologic în sociologie. Dar. Sidney. funcţionarea organismului social depinde de buna funcţionare a părţilor sale constitutive. irelevantă pentru explicarea sistemului. Adaptarea la mediul natural (ecologică). el se va plasa în opoziţie cu linia boasiană şi difuzionistă. El a redactat o operă cu vizibile tendinţe antropologice şi foarte influentă teoretic. o funcţie nu ar putea predetermina instituţia capabilă să o îndeplinească. în puncte importante. scapă de orice problemă dacă nu ţine cont decât de asemănări. a desfăşurat cercetări de teren mai ales în Australia. integrare sau continuitate a formelor de organizare). se deosebeşte. dacă nu singurul. 2. Ideile sale vor constitui o parte importantă a arsenalului teoretic funcţionalist. Radcliffe-Brown au susţinut o direcţie funcţionalistă mai moderată. Structurile instituţionale prin care se menţine o viaţă socială ordonată. el consideră că societatea îl transcende pe individ şi în determină în mod esenţial comportamentul. “ceea ce interesează etnologul nu este universalitatea funcţiei. Oxford. astfel. Aceasta intervine în orice domeniu şi acţiune al cărui rezultat nu este în întregime şi cu fermitate controlat de om. iar instituţia nu ar putea fi caracterizată doar prin caracterul ei funcţional. de cea a lui Malinowski.5. Paradoxal. Ca şi Malinowski. 3. o simplă “cauză eficientă” a instituţiei. există trei aspecte ale adaptării sistemului: 1. în teoria lui Durkheim. îşi află răspuns în magie. este analizarea şi interpretarea diferenţelor. în primul rând. Preocupat îndeosebi de aspectele operaţionale şi pragmatice ale analizei etnografice. Astfel. El remarcă. încercând să susţină spiritul ştiinţific al antropologiei: explicaţiile sale trebuie să fie bazate pe legi. devine raţională ca instituţie. Malinowski tinde să facă din economie baza sistemului social şi elimină treptat tot ceea ce el consideră drept „ideal”. În linii generale. Şi în opinia sa. Funcţia devenea. funcţia nu însemna decât contribuţia constatabilă în mod obiectiv a unei instituţii sociale. dar a adus disciplinei şi importante contribuţii teoretice. pe care le postulează şi care sunt aplicabile. Mai mult.imperfecţiunea lor generează o nelinişte. Toate cele trei aspecte permit studiul analitic şi comparativ al întregului sistem. care. RadcliffeBrown consideră că. care este departe de a fi sigură. Adaptarea culturală. evreu din Alsacia. în sine iraţională. Alfred Reginald Radcliffe-Brown este considerat cel mai important reprezentant al curentului de gândire structuro-funcţionalist. Durkheim şi A. Ea ar ajuta la îndeplinirea anumitor procese (adaptare. în acelaşi timp. […] ci faptul că datinile sunt variabile”. celor mai diverse societăţi şi obiceiuri. Chicago. el va derapa curând către generalizări şi simplificări tot mai arbitrare. armonie şi optimism. 30 . absenţa corelaţiei dintre folosirea magiei şi incertitudinile care rezultă din limitele cunoştinţelor tehnice. Şi încheie: “O disciplină al cărei prim scop. Licenţiat în antropologie la Cambridge. devenit o formă de patologie culturală. reglând afectivitatea şi satisfăcând nevoia de echilibru psihic. în fond. Ca un corolar. Durkheim. ea pierde orice modalitate de a distinge generalul la care tinde de banalul cu care se mulţumeşte”. După ei. pentru viaţa socială. Deşi se apropie de funcţionalism. şi nu cea căutată explicit. proclamând ireductibilitatea întregului social. la rândul ei. Lévi-Strauss va denunţa din nou pericolul truismului care planează asupra funcţionalismului. dacă proiectul iniţial al lui Malinowski era de a studia fiecare societate în unicitatea ei. iar activitatea sa nu poate fi restrânsă la studiul societăţilor moderne. É. bazate tocmai pe universalitatea nevoilor “primare” şi “derivate”. STRUCTURO-FUNCŢIONALISMUL É. puternic influenţată de Durkheim. magia. pregătindu-l pentru viaţa socială si pentru participarea la ea. A predat la universităţile din Cape Town. deşi Abordarea sa. II. procesul prin care individul dobândeşte deprinderi şi trăsături mentale. asigurîndu-se ceea ce Spencer numeşte cooperare. a rămas în istorie ca fondator al sociologiei franceze.3.

dacă instituţiile sociale sunt răspunsuri la nevoi psihologice. din moment ce societăţile sunt delimitate între ele şi se află în echilibru sistemic. care tolerează un anumit număr de disfuncţii sau contradicţii. întotdeauna imperfectă. Boas a stat la baza multor altor orientări. direcţie care a investit cu o autoritate deosebită rolul adaptării sistemice la condiţiile de mediu. Această reproducere nu îmbracă însă un caracter de necesitate. unele moştenite. reciproc. Dacă logicile sociale sau ale organismelor vii au. a avut un impact important şi în arheologie. sub nomenclatura de procesualism. condiţie fundamentală a însăşi existenţei lor. cu deosebire prin activitatea New Archaeology. În al doilea rând. această şcoală . în cursul istoriei sale. funcţionalismul dă ca explicaţie tocmai ceea ce se cuvine a fi înţeles. Cum remarca C. Cu toate acestea.populară îndeosebi în arheologia americană şi britanică. Herskovits chiar declara că „se poate studia cultura făcând abstracţie de fiinţele omeneşti”. atât societăţile. Lévi-Strauss (1958). Radcliffe-Brown se arată mai puţin ostil istoriei: funcţia unei activităţi sociale este de a contribui la “menţinerea permanenţei structurale”. mai degrabă.6. pozitivismul şi refuzul istoriei). contradicţiilor şi. căpătată de antropologia americană prin opera descendenţilor lui Boas. Ca şi în antropologie. o astfel de abordare de îndepărta în bună măsură de ideile lui Boas. ∗ Criticile aduse concepţiei generale funcţionaliste au fost numeroase (ele priveau mai ales holismul. din două puncte de vedere. Spre deosebire de sistemele mecanice însă. adica existenţa unor procese auto-organizatoare. L. Aşa se face că M. Cel mai mare dezavantaj al acestea teorii rămâne cel că. iar urmaşii săi intelectuali au fost despărţiţi de serioase divergenţe teoretice. teoria nu poate oferi o imagine a tensiunilor. ci că practica magică şi credinţele asociate ei fac navigaţia în larg neliniştitoare. în general. partea utilă a acestui curent fiind. Deşi concepţia sa rămâne la fel de holistă. a sistemelor sociale. culturalismul (sau „teoria culturalistă a personalităţii”) desemnează o orientare teoretică a antropologiei americane interesate să evidenţieze raportul dintre cultură şi personalitatea. CULTURALISMUL În sens general. caracter sistemic. Funcţionalismul. de exemplu. Astfel. că nu magia în sine este un răspuns la nelinişte navigaţiei în larg. inteligibilă ca atare. Această orientare se face responsabilă şi de nomenclatura de „antropologie culturală”. este pentru că însăşi existenţa acestor sisteme sociale sau organice implică “funcţionarea” lor. Reproşurile fundamentale s-au focalizat asupra inconsistenţei sale epistemologice. II. acestea sunt. create sau “filtrate” de educaţie şi de viaţa socială. funcţionalismul îngreunează înţelegerea societăţilor umane din perspectiva proceselor şi evenimentelor istorice. J. F. periferizând interesul cultural-istoric tradiţional pentru explicaţiile difuzioniste. adică la reproducerea structurii sociale. Or. după 1960 . Altfel spus. cât şi organismele. meritele metodologice. în favoarea inovaţiilor indigene. el respinge total utilitarismul şi psihologismul acestuia. până la un punct. argumentând că. care asigură reproducerea. care găsea că interesul pentru 31 . dar să spui că totul într-o societate funcţionează este o absurditate”.În primul rând. Kroeber şi M. prin urmare tezele lui Malinowski pot fi oricând inversate. se poate susţine.s-a concentrat asupra proceselor de adaptare ecologică şi funcţională. îşi poate modifica tipul structural fără să-i decline permanenţa”. astfel că nu se reproduc identic şi se află într-o continuă transformare. completat de elemente neo-evoluţioniste. a schimbărilor sociale. sunt sisteme complexe şi auto-organizatoare. A. Herskovits au ţinut să evite psihologismul şi să studieze pozitiv cultural ca pe o realitate superorganică. În primul rând. “Să spui că o societate funcţionează este un truism. din moment ce “o societate. înţeleasă ca ansamblu de relaţii stabilite între membrii unei societăţi.

cel puţin pe cele cu privire la societatea samoană. cu totul alta este situaţia celor din S. Benedict şi Margaret Mead. nici scopuri conştiente”. obţinut pe seama umilirii opozantului. o megalomanie a consumului ostentativ. Kardiner. prin educaţie. Studii recente au contestat în bună măsură tezele lui M. Astfel. Astfel. ele pun bazele „teoriei culturaliste a personalităţii”. ea consideră „apolinică” cultura indienilor pueblo din sud-vestul Statelor Unite. căutând rivalităţile şi succesul agresiv. dacă adolescentele din Samoa trec de la pubertate la adolescenţă fără conflicte psihologice importante. De altfel. simplu. începută în anii ’30. Benedict nu credea că este posibilă o tipologie a culturilor. În timp ce prima valoriza măsura. acestui curent i se va alătura şi opera altor antropologi. Acest proces de selecţie se poate aplica şi individului care. R. Mead şi R. care favorizează dezvoltarea anumitor elemente şi împiedică dezvoltarea altora. Acest proces este continuu şi neterminat. Benedict se va apropia. culturalism. mundugumor şi chambuli) ea ajunge la concluzia că diferenţele dintre sexe nu sunt atât fondate biologic. cât cultural. prin educaţie. F. Benedict a rămas celebră prin preluarea distincţiei realizate de Fr. Mead a rămas în istoria antropologiei prin publicarea a trei lucrări.viaţa individuală şi pentru modul în care aceasta modifică societatea este definitoriu pentru antropologie. de un relativism cultural excesiv. prin studiile efectuate de ea asupra a trei populaţii din Noua Guinee (arapesh. indienii kwakiutl preferă să preţuiască „tendinţele agresive şi paranoice”. nicidecum forme eterne de civilizaţie. astfel că cele două tipuri descrise de ea nu reprezintă decât simple orientări ale vieţii sociale. Spre exemplu. R. inevitabil. Cea mai importantă lucrare a sa o reprezintă Patterns of Culture (1934). După al doilea război mondial. respectiv „dionisiacă” pe cea a populaţiei kwakiutl. Benedict s-a remarcat prin importante contribuţii teoretice. Aici se vor integra eforturile lui R. Mead demonstrează că aşa numit „criză a adolescenţei” depinde în mare măsură de educaţie şi nu constituie o trăsătură universală. ca R. mediul sau diferitele activităţi omeneşti”. evidenţiind cu deosebire rolul educaţiei în celule familiale restrânse. R. iar cea de-a doua descendentă intelectuală a ambilor. Lucrările sale abordează relaţia dintre cultură şi formarea personalităţii. Mult mai fidele acestui deziderat vor fi Ruth. Nietzsche în Naşterea tragediei. M. câtă vreme „nu toate civilizaţiile şi-au cizelat nenumăratele particularităţi ale conduitei reglându-se după un model echilibrat şi armonios”. Benedict s-au apropiat inerent de problema educaţiei şi a proceselor prin care se modelează personalitatea individuală în diferitele culturi. Sex and Temperament in Three Primitive Societies (1935). condamnând individualismul şi tendinţele agresive. Studiile de pionierat ale lui M. Dorinţa obsesivă de superioritate este cu deosebire manifestată prin instituţia numită potlach.U. cunoaşte constrângeri. a individualităţii ireductibile a culturilor. echilibrul şi armonia. „înţelese ca reprezentări ale unui număr limitat de tipuri fixe şi selecţionate”. bazate pe propriile sale studii de teren: Coming up of Age in Samoa (1927). mult prea idilic reprezentată de Mead. numite de ea „paranoide”). Această alegere. Linton şi A. Mead. Linton şi A. prima asistentă a lui Boas. sau a aceloraşi elemente în altă cultură. între civilizaţie „apolinică” şi cea „dionisiacă”. Ea caracterizează fiecare cultură drept o configuraţie (pattern) particulară de elemente dintr-un evantai de „posibilităţi interesante” pe care le rezervă „epoca. cunoscută drept „culture and personality” sau. asemănătoare celei realizate de un sistem fonetic din cadrul unei infinităţi de sunete pronunţabile. ea ajunge să conteste că noţiuni de genul „tulburării mentale” ar avea relevanţă într-un context cultural diferit. învaţă. Kardiner avansează în premieră noţiunea de „personalitate de 32 . Kardiner. la sud de Noua Guinee. Pe de altă parte. Mergând pe linia lui Boas.A. a căror creştere este grevată de stereotipurile inhibitorii ale educaţiei şi conduce la personalităţi predispuse patologiei psihologice. Growing up in New Guineea (1930). nu presupune „nici alegere. Această selecţie ar fi rezultatul istorie culturii respective. ea va identifica aceleaşi tendinţe „dionisiace” şi la alte populaţii (cum este cazul celor din insulele Dobu. Prin activitatea lor. de această dată asociate cu alte trăsături culturale. Astfel.

Structura este. După el. R. structuralismul delimitează o orientare teoretică a anilor ’60. el a fertilizat dezvoltarea unor direcţii aparte de studiu. fapt. fiinţă. Barthes. în lucrările sale privind populaţia Nuer (Sudan). propriu-zis. J. În plus. Sensurile lui diferă însă. prin atenţia acordată psihologiei individuale şi colective. El înţelege prin 33 . fie euristic (folosirea ei implică formularea unor ipoteze care să explice acest caracter sistematic) (R. fie interpretează. Prin urmare. În plus. în bună măsură în funcţie de rolul atribuit ei. va conferi un loc central termenului.7. ea poate fi “o alcătuire invariabilă a unui obiect. Althusser. ci mai degrabă un curent de gândire. termenul de structură este cel care permite cuantificarea în cercetare. astfel.bază”. reprezintă o unitate indestructibilă a elementelor componente componente ale unui întreg în care apar proprietăţi noi în raport cu părţile componente. structura ţine fie de o definiţie inductivă. M. culturalismul se face responsabil de o nejustificată ipostaziere a culturii ca realitate obiectivă de sine stătătoare şi posibil de izolat de alte fenomene sociale. care există în mod concret între indivizii care ocupă poziţii definite. Lacan şi Cl.1. ea reprezintă o modalitate de constituire a unui sistem de exprimare. culturalismul a fost responsabil în bună măsură de ruptura artificială produsă între antropologia culturală şi cea socială. opţiunile individuale şi variaţiile de formă care decurg de aici. pentru că au înglobat dimensiunea temporală. Iniţial. II. Spre exemplu. concepţii morale). Pouillon). Acesta consideră că structura socială desemnează reţeaua continuă de relaţii sociale. o şcoală. antropologie. Metodologic. sesizabilă în lingvistică. II. plus permanenţa raporturilor care întemeiază această dispunere.7. Prin urmare. Foucault. prin Radcliffe-Brown îndeosebi. psihanaliză şi filozofie (unificând astfel operele lui L. Va fi prin urmare posibilă o comparare a structurilor diferite. O primă nuanţare o aduce Evans-Pritchard (1940). nici un element nu poate fi considerat în mod izolat. o aranjare reală a unor elemente reale. care este fie descriptiv (servind la sublinierea caracterului sistematic al unui obiect al realităţii sociale). Meritele culturalismului sunt numeroase. Pe de altă parte. Criticile aduse acestei accepţiuni au îmbogăţit dimensiunea noţională a structurii. De altfel. prin accentul pus pe relativismul cultural. În cazul definiţiei inductive. structura este ceea ce dezvăluie analiza internă a unei totalităţi (J. Lévi-Strauss). În lingvistică. STRUCTURALISMUL Structuralismul ca atare nu constituie. iar obiectul sau de studiu îl reprezintă categoriile obiective ale creaţiei spirituale şi tipurile de structuri sociale. Antropologia britanică. în funcţie de principiile structurale recurente. Lucrări numeroase recunosc importanţa acestui termen pentru câmpul ştiinţelor sociale. plus ordinea sistemică a acestor relaţii. În psihologia organicistă (gestaltism). În primul rând. cu alte cuvinte ea fie descrie. Primele asigură formarea „personalităţii de bază”. ca etno-psihiatria sau antropologia cognitivă. comună tuturor membrilor unei culturi. însă neliniştile şi frustrările produse în acest orizont educativ sunt preluate de instituţiile secundare. configurată sistemic”. fie de una efectivă. nici un ansamblu structurat nu poate fi redus la suma elementelor sale. NOŢIUNEA DE STRUCTURĂ Problema esenţială a antropologiei structurale rămâne elaborarea modelelor descriptiv-analitice. el a ajutat antropologia să renunţe la multe din prejudecăţile sale etnocentrice şi rasiste. tensiunile şi conflictele. se admite astăzi existenţa unei pluralităţi de structuri. Boudon). plus relaţiile constante dintre acestea. Structura va presupune dispunerea ordonată a părţilor unui întreg. adică: cel puţin două elemente constitutive. culturile sunt împărţite în „instituţii primare” (familie. moduri de educaţie) şi „instituţii secundare” (credinţe religioase.

după Claude Lévi-Strauss. ea îşi propune să ordoneze diferenţele. Spre deosebire de comparatismul anglo-saxon. 2. El introduce aici opoziţia şi contradicţia. ca elemente constitutive ale oricărei structuri. autoreglajul şi formalizarea lor. Pentru el. Structura devine o proprietate a organizării interne. în care fiecare parte constitutivă depinde de celelalte şi nu poate fi ceea ce este decât în relaţie cu celelalte şi în contextul întregului astfel constituit. evoluând în timp şi spaţiu. Ea reprezintă însă şi o orientare metodologică nouă în cercetarea analitică a faptelor culturale. pentru că înlocuieşte analiza biologică a structuro-funcţionalismului britanic cu modelul logic al limbajului. antropologia avea ca menire cercetarea „structurilor mentale inconştiente. dar exprimând şi o funcţie epistemologică operaţională. formal. din părinţi francezi. iar suma ansamblurilor devenind rezultatul unei analize combinatorii. matematic de expunere a unor elemente. un ansamblu fiind conceput ca o variantă a celuilalt. noţiunea de structură nu se va mai raporta la realitatea empirică. Ea trebuie să satisfacă patru condiţii: 1. Ea este un sistem. posibil de atins prin intermediul instituţiilor şi. Trebuie precizat că. dar unul care rămâne identic de-a lungul transformărilor. să aibă caracter de sistem. La pensée sauvage etc. chiar mai bine. apoi studiului miturilor şi funcţiei simbolice. schematic. el îl va aplica înrudirii. Iniţial. Claude Lévi-Strauss. structuralismul. Ea devine extrinsecă fenomenelor studiate. puţini antropologi au preluat poziţiile sale teoretice. proprietăţile indicate mai sus permit să se prevadă în ce mod va reacţiona modelul în cazul modificării unuia dintre elementele sale. la Sorbona. Cercetările etnografice îl vor purta în Mato Grosso şi în bazinul Amazonului. prin limbaj. ca şi a imitării pe scară largă a metodelor lui. direcţie după care fenomenele şi faptele psihice sunt structuri sau forme solidare. Structures élémentaires de la parenté. fiecare dintre ele corespunzând unui model de aceeaşi familie. aşa cum a fost acesta promovat de activitatea lui Cl.2. II. 4.structură socială orice relaţie între grupuri. VIZIUNEA STRUCTURALĂ A LUI CLAUDE LÉVI-STRAUSS În antropologie. Pentru noi. nu o aranjare reală posibilă şi observabilă. LéviStrauss presupune analiza structurală. caracterul structural al fenomenelor şi faptelor de cultură studiate de antropolog. 34 . structuralismul este concepţia metodologică care preconizează folosirea metodei structurale în cunoaşterea analitică şi explicarea globală a fenomenelor şi faptelor luate în consideraţie. 3. câtă vreme teoriile sunt permanent însoţite şi definite chiar de procedee operatorii destinate generalizării ierarhice. a rămas faimos pentru lucrări ca Anthropologie structurale. Fondator recunoscut la structuralismului în antropologie. noţiunea aparţine. structura este un model abstract. Trebuie însă remarcat că distincţia dintre structuralism şi analiza structurală este greu de realizat. ci la modelele constituite în funcţie de aceasta.7. Prin urmare. în ciuda prestigiului deosebit al lui Lévi-Strauss. va studia filozifia. cu condiţia ca aceasta să aibă un grad ridicat de coerenţă şi stabilitate. fapte. aplicată unor ordine de fapte bine delimitate. Antropologia structurală susţine. ea funcţionează doar la nivel teoretic şi ţine mai degrabă de aspectele formale ale fenomenelor sociale. fenomene pentru surprinderea esenţei lor. Claude Lévi-Strauss este cel care rupe cu tradiţia inductivă a structurii. deci. orice model să aparţină unui grup de transformări. născut în 1908 la Bruxelles. prin care Lévi-Strauss şi-a propus să studieze sistemele transformaţionale (structurile) acestor fapte.” Curentul structuralist se inspiră din psihologia organicistă (gestaltism). modelul trebuie construit încât să poată explica toate faptele date. aşa încât ansamblul acestor transformări constituie un ansamblu de modele. exprimând un conţinut inconştient. epistemologiei. Pentru el. Din acest moment. pentru că va reprezenta doar “sintaxa transformărilor”. O consideră “un sistem relaţional latent în obiect”. care permite trecerea de la un ansamblu organizat la altul.

Trubeţkoi şi R. care este o conversaţie a omului cu omul. metodele lingvisticii nu pot fi transpuse direct în antropologie. Confruntarea limbaj-cultură privea limbajul ca o parte a culturii. În subsidiar. Se impunea astfel identificarea unor elemente minimale. pe care el o considera (aşa cum a fost ea analizată de N. analiza structurală se va orienta nu către variaţiile culturale şi catalogarea lor. Evident. totul este simbol şi semn. care conferă societăţilor caracterul unor reţele de schimburi simbolice.pentru că jocurile nu există decât prin regulile care le descriu. Specificitatea societăţilor umane ar rezida. După el. Teza sa centrală este că interzicerea incestului şi exogamia instituie. Astfel. Sistemele de înrudire pot fi asimilate unor “jocuri de comunicare” . El propune în fond o “răsturnare de metodă”. produs şi mijloc de comunicaţie. structura sistemelor simbolice implică atitudini umane universale şi legi ale activităţii inconştiente a spiritului. de un singur caracter diferenţial. Studiul fenomenelor şi faptelor etnologice se va axa. astfel. între liniile de descendenţă sau clasele matrimoniale. aşadar. în afara situaţiei în care faptele studiate sunt privite ca “sisteme de semne”. cât şi pe cele de înrudire. ci dimpotrivă. şi a fost prima dată utilizat de el în investigarea legăturilor de rudenie. nu biologic. Firesc. Studiul propus de el se dorea analogic cu cel al fonemelor. Concluziile sale sunt limpezi „am putut constata că reguli în aparenţă complicate şi arbitrare puteau fi reduse la un număr mult mai mic: nu există decât trei structuri de rudenie posibile. “exogamia şi limbajul au aceeaşi funcţie fundamentală: comunicarea cu celălalt şi integrarea lui în grup”. în dimensiunea simbolică a vieţii sociale. în diversele sale forme. Deşi termenii de rudenie nu pot fi priviţi ca foneme. Pentru el. pe două nivele. constata Lévi-Strauss. nu atât legături “obiective de filiaţie sau de consangvinitate date între indivizi”. către “o mai bună cunoaştere a gândirii obiective şi a mecanismelor ei”. o circulaţie a femeilor supusă “principiului de reciprocitate”. la rândul lor. şi în care sesiza o regulă de alianţă preferenţială. Aptitudinea umană de simbolizare transformă atât sistemele lingvistice. suprastructural şi infrastructural. cel la sistemului economic (“comunicarea bunurilor şi serviciilor”). apoi elaborarea unui tabel cu posibilele permutări ale acestora şi. deci se poate comunica astfel din perspectiva unei antropologii de tip structural. atente la determinări funcţionale. în final. nivele aflate în dependenţă reală şi acţionând conjugat. dotate cu valoare poziţională. ceea ce. pentru a releva ansamblul de “relaţii familiale” cu caracter de “sistem de aptitudini fiziologice şi sociale”. identificarea unor relaţii necesare. prin rigoarea metodelor sale. mai precis de caracterul armonic sau dizarmonic al sistemului luat în considerare. renunţând la opţiunile anterioare. recte funcţionaliste. după Lévi-Strauss. aceste structuri se construiesc cu ajutorul a două forme de schimb. Postulatul esenţial era că viaţa socială. cel al sistemului lingvistic (“comunicarea mesajelor”). în “sisteme de simboluri”. reale sau virtuale. Lévi-Strauss considera că orice societate este alcătuită din indivizi şi grupuri care comunică între ele la trei niveluri: cel al sistemului relaţiilor de rudenie (“comunicarea femeilor”). iar aceste două forme de schimb depind. pentru antropologie. inseparabilă de capacităţile cognitive ale creierului uman. fenomen pe care îl vedea ca social şi cultural. care se afirmă ca intermediari între două subiecte” (1973). relaţiile de rudenie nu sunt nici replica unor elemente biologice. Sistemele de înrudire vor fi. este alcătuite din sisteme de circulaţie a semnelor. El dorea să circumscrie categoriile de fenomene pe care activitatea inconştientă a spiritului le organizează în ansambluri semnificative omogene şi al căror caracter de sistem trebuie evidenţiat. ci un produs al structurilor inconştiente. Lévi-Strauss vrea să introducă ordine şi să descopere semnificaţia ascunsă în nomenclatura rudeniei. din moment ce trecerea de la 35 . nici nu sunt rezultatul organizării sociale ca atare. “Oamenii comunică prin intermediul simbolurilor şi semnelor. limbajul este corelat cu cultura.” Lévi-Strauss s-a consacrat iniţial studiului sistemelor de înrudire.La fel de important va fi aportul lingvisticii în geneza structuralismului: metoda structurală este preluată de Claude Lévi-Strauss din fonologie. Jacobson) drept singura ştiinţă socială demnă de acest nume. cât “un sistem arbitrar de reprezentări”. nu se aplică tuturor aspectelor vieţii sociale. Lévi-Strauss dorea să aplice faptelor sociale o rigoare asemănătoare celor de limbaj.

fiecare matrice de semnificaţii trimite la o alta. Din acest motiv. Identificaţi punctele originale în gândirea lui F. după analiza a aproape 900 de mituri amerindiene.animalitate la umanitate. Este noţiunea de “structură” o realitate a vieţii sociale. În ce măsură lumea comunităţilor extra-europene a modificat imaginea despre sine a europenilor? 4. fără a fi posibilă identificarea unui “semnificat final”. structurile sociale obiectivate nu pot fi reduse la structuri mentale subiacente). antropologul francez ajunge la concluzia că gândirea mitică porneşte de la “intuiţia raporturilor logice dintre un domeniu şi alte domenii”. Descrieţi conţinutul noţiunii de “structură” în viziunea lui Cl. Boas în contextul antropologiei practicate în epocă. ca istoria (pentru că evenimentul este greu compatibil cu analiza structurală). Lévi-Strauss. curentul structuralist a reînnoit studiul parentalităţii şi al mitologiei. logica din spatele sistemelor de înrudire este rezultatul unor operaţiuni mentale inconştiente. Ca urmare. care a îngreunat dialogul antropologiei cu disciplinele vecine. necesară analizei şi descrierii? TEST DE AUTOEVALUARE: 1. gândirea mitică dezvoltându-se conform unor principii similare. Din acest motiv. Ca formă aparte de demers antropologic. Analiza structurală a rudeniei ar fi trebuit să dezvăluie însă nivelul la care. Care sunt principalele de etape în evoluţia cercetării comunităţilor tradiţionale? 2. în mod normal. Care sunt susţinătorii determinismului rasial? 3. de la natură la cultură şi de la afectivitate la intelect se fondează pe “apariţia unei logici care lucrează cu operaţiuni binare”. Structuralismul a determinat antropologia să se sprijine pe o “psihologie intelectualistă”. Astfel. Acest nivel este asimilat de Lévi-Strauss “incintelor mentale”. 6. Caracterizaţi contribuţia lui B. limite logice pe care funcţionarea spiritului uman le impune oricărui sistem simbolic. 7. Analiza gândirii mitice îi va permite să îndepărteze de ipoteza funcţionalistă. ulterior. se dezvăluie o necesitate. din moment ce scapă. Care sunt principalii reprezentanţi ai evoluţionismului şi care sunt contribuţiile lor cele mai reprezentative? 4. conştiinţei partenerilor sociali. Cum se explică existenţa unor profunde diferenţieri culturale între societăţi? 3. abordare reducţionistă. Una din reevaluările decisive ale lui Claude LéviStrauss a privit problema totemismului. 36 . structura miturilor este stratificată. în care contribuţia sa rămâne esenţială. Lévi-Strauss se va apleca. ci transformările mitice. sau psihanaliza (deoarece “procesul primar” care ghidează inconştientul freudian este prelingvistic). În această privinţă. sociologia (pentru că. al etnologiei artei etc. fiecare mit la alt mit. Malinowski la progresul antropologiei. în societăţile complexe. TEME DE REFLECŢIE: 1. care reflectă operaţiunile mentale inconştiente ale spiritului. al teoriei ritualului. Care este relaţie dintre evoluţionism şi marxism? 5. dincolo de iluziile libertăţii. se pune problema dacă structurile primare identificate de el sunt într-adevăr inerente gândirii umane. asupra studierii miturilor. în analiza miturilor.” Din acest motiv. nu conţinutul narativ este semnificativ. sau este o simplă construcţie intelectuală. oferind aşadar condiţii mai bune pentru a desconspira legile profunde care operează asupra “aparenţei arbitrare” şi a invenţiilor pe care le-am putea numi libere şi neînfrânate. sau nu fac altceva decât să “repercuteze în spiritul oamenilor anumite exigenţe ale vieţii sociale obiectivate în instituţii. Este evoluţia culturală o regulă imanentă a dinamicii culturale? 2. pentru că “mitologia nu are o funcţie practică evidentă”.

Amarcord. Polirom. O. Iaşi. 1999. 2000. Etnologie. Bucureşti. Gândirea sălbatică.. Lévi-Strauss. Ed. Dicţionar de etnologie şi antropologie. Leservoisier. Herskovits. Mihu. Cl.. Ed. 1967. J. G. M. Ed. Ed.-O. Pottier. Polirom. Politică. Payot. Ed. A. Ed. Ararat. Ed. F. M. Russ. M. Lowie. Clarion. 2002. Bucureşti. Cluj-Napoca.BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ: Bonte. p... Segalen. Antropologie generală. Ed. Polirom.. 1969 Antropologia culturală. Timişoara.. 2000. Noţiunile-cheie ale etnologiei.. Studii de antropologie politică. B.. Concepte şi arii culturale. J. 1967. A History of Western Philosophy. Lévi-Strauss. P. Traité de sociologie primitive. de. Aventura gândirii europene.. Polirom.. Paris. R. Laplantine. Editura Ştiinţifică. . Trei. Izard. Institutul European. Cl. Radkowski. 2001.. Iaşi. New York. Payot. Analize şi texte. (dir. H. Introducere în etnologie şi antropologie. 1978. Paris. Timişoara. Iaşi. Iaşi. 2001 Les bases de l’anthropologie culturelle. P. Copans. Iaşi.. 13-24 37 . Russel. Dacia. Bucureşti. 2002. 1999. M.. 2002. Ed.). Ed. O istorie a ideilor occidentale. Introducere în filozofia ştiinţelor sociale. Amarcord. Antropologia structurală.. Ed. Ed.. Geraud. Ed.. 1970. Descrierea etnografică. Societatea contra statului. Bucureşti. 1995. M. H. R. Ed. Clastres. Hollis.

cu distincţia între “sălbatici” şi “civilizaţi”. desemnând societăţi tot atât de diferite între ele pe cât sunt de diferite de cultura europeană care le studiază. aculturaţie. ca cea de societate tradiţională. o societate tradiţională este o societate “tradiţionalistă”. Utilizarea unei categorii unice. III. în secolul al XVII-lea. europenii se mulţumesc. “primitive. apariţia unui interes pentru “mentalitatea primitivă”. a gândirii mitice şi “antropologiei naive”. asimilarea principalelor modalităţi de definire a culturii. “moneda primitivă” etc. Într-o primă instanţă. substantivism. Cuvinte-cheie: societăţi tradiţionale. În principiu. cultură. înţelegerea limitelor concepţiei substantiviste asupra naţiunii. etnocentrism. OBIECTUL ANTROPOLOGIEI: SOCIETĂŢILE TRADIŢIONALE. trăsăturile şi componentele culturii şi sunt explorate viziunile tradiţionale şi cele contemporane asupra noţiunii de etnie. explică de ce ele au devenit victima unei întregi serii de prejudecăţi. termenul generic este mult prea cuprinzător. MITURI ŞI REALITĂŢI Obiectul preferat al antropologiei l-au reprezentat. conceptul de cultură şi cel de etnie. tradiţia înseamnă un “ansamblu de valori. “religia primitivă”. ca şi implicaţiile epistemologice ale etnocentrismului. În cuprinsul său. este “societatea primitivă” cea care devine. În primul rând.” Dacă iniţial. Capitolul se încheie cu o privire asupra utilizării conceptelor de cultură şi etnie în arheologia preistorică. idei şi constrângeri care determină adeziunea la o ordine socială şi culturală justificată prin referirea la trecut şi care asigură apărarea acestei ordini împotriva lucrării forţelor de contestarea radicală şi de schimbare” (G.) care provin din trecut şi care se transmit. Se explică. prezentate pe larg structura. Sunt. astfel. studiul culturii. Secolul al XX-lea va înlocui termenii anteriori prin cei de “societăţi tradiţionale”. europenii. CONCEPTE FUNDAMENTALE ÎN ANTROPOLOGIA CULTURALĂ Introducere Acest capitol îşi propune să discute câteva din conceptele centrale ale antropologiei şi etnologiei: noţiunea de societate „tradiţională”. Plecând de la realitatea unui orizont tehnologic mai puţin dezvoltat. “subdezvoltate”. arheologie. Astfel. tradiţia presupune un ansamblu de mesaje (istorice. în care respectarea valorilor moştenite este la mare preţ. proveniţi dintr-un mediu cultural puternic industrializat. obiectivul de cercetare al unei discipline aparte. au aplicat adjectivul de simplism pentru ansamblul societăţilor respective. stimularea unei poziţii critice în raport cu uzul noţiunilor de cultură si etnie în arheologie. III. enculturaţie. politice. ignorând 38 . simboluri. încă din zorii apariţiei sale ca disciplină. pe parcursul secolului al XIX-lea. prin educaţie. acest tip de societăţi au fost considerate simple. sau “ne-industriale”. aşanumitele societăţi “arhaice”. distincţia dintre societăţile “tradiţionale” şi cele moderne este mult mai greu de realizat decât pare la prima vedere. interacţionism. sunt examinate critic viziunile cu privire la „primitivismul” societăţilor extraeuropene. de la o generaţie la alta. Este limpede că toate aceste apelative căutau să evidenţieze diferenţe evidente şi considerate fundamentale între societăţile tradiţionale şi societatea modernă.1. Balandier). etnie. Obiective operaţionale Familiarizarea studenţilor cu problematica centrală a antropologiei. Cu toate acestea.CAP. În principiu. tehnice etc. de asemenea. stăpânirea lexicului şi a diverselor sisteme de interpretare a caracterului etnic şi a noţiunii de etnicitate.

integrate. Balandier. Problematica de mai sus nu este străină nici arheologiei preistorice. oralitatea funciară a tradiţiilor nu presupune absenţa istoriei sau a conştiinţei sale. aproape de “temperatura istorică zero”.” Astăzi. Acest conformism mergea atât de departe. cred că se pot totuşi realiza unele clasificări. celelalte fiind cercetate deja de istorie. Nu foarte departe de modelul propus de Durkheim. tradiţia intervenind pentru “a da sens noutăţii” şi pentru asigurarea continuităţii. Ca încununare a premiselor de mai sus. progresele antropologiei au evidenţiat cu prisosinţă că acest caracter anistoric nu se susţine. cu o organizare statală. mult mai elaborate decât apar ele în sistemele noastre de referinţă. Deprinderea scrisului a fost constant asimilată societăţilor complexe. Astfel. Astfel. născută odată şi împreună cu antropologia evoluţionistă. ca G. De la bun început.conform căreia respectivele societăţi nu suferiseră modificări importante. cele tradiţionale. care. În acest sens. Acesta argumentează că societăţile tradiţionale sunt mai puţin egalitare decât se crede îndeobşte. cumulativă. Conformismul părea să fie o a doua realitate care unifica societăţile tradiţionale. la rigoare. mulţi antropologi fiind tentaţi să evidenţieze absenţa iniţiativei individuale în societăţile tradiţionale şi să privească aceste societăţi ca puţin diferenţiate social. cea mecanică (a societăţilor tradiţionale). au încercat să scoată în evidenţă tocmai importanţa deosebită pe care prestigiul. Cu toate acestea. caracterul anistoric al acestor societăţi părea de la sine înţeles. Acest postulat este bine exprimat de teza lui E. se considera că absenţa unei istorii scrise corespunde absenţei unei istorii-trăite. trăind o istorie lentă. ci doar absenţa genului istoriografic. aşa cum le-a propus Max Weber. capabile să explice diferenţele dintre cele două tipuri de societăţi. Durkheim (1893) privind tipurile opuse de solidaritate. Societatea tradiţională este un simplu idealtip. că toate societăţile sunt istorice şi că suferă. este în continuare atrasă de premisa unor comunităţi preistorice omogene. Celelalte. în realitate şi de care diversele comunităţi se apropie mai mult sau mai puţin. încât lăsa senzaţia că indivizii acestor comunităţi s-ar asemăna între ei până la identitate. rapidă. Lévi-Strauss. Pe de o parte.complexitatea deosebită pe care acestea le manifestă în anumite domenii. şi cea organică (a societăţilor moderne). pe această cale. caută să păstreze permanent un echilibru care să evite schimbările. acţionând conform unor principii comune. importante modificări. cele moderne. dimpotrivă. Locul important ocupat de memorie şi de transmiterea orală a tradiţiei implică o permanentă reactualizare a trecutului. Teza lui Durkheim a fost foarte influentă. nu sunt puţine lucrările antropologice de mai târziu care. solidaritatea mecanică era dată de faptul că membrii societăţii împărtăşesc aceleaşi norme şi valori. unii antropologi. Cu toate acestea. precum Cl. cum este cel al relaţiilor de rudenie sau al credinţelor religioase. staţionară. trebuie remarcat că antropologii depun eforturi tot mai susţinute pentru a evita ca postulatele teoretice neverificate să afecteze modul lor de tratare a comunităţilor studiate. antropologia s-a preocupat de societăţile care nu cunosc scrierea. iar tradiţiile orale nu sunt mai puţin maleabile şi supuse schimbării (după cum o arată evoluţia gândirii mitice). în timp ce solidaritatea organică presupune diferenţierea “organică” a indivizilor şi diviziunea muncii. arheologii trebuie să ţină cont de progresele 39 . primele. Un puternic aliat al acestei premise a simplităţii l-a reprezentat absenţa scrierii. în sensul de model ideal. provocările şi fac din ele motorul dezvoltării. În primele. el face deosebire între societăţile “reci” şi cele “calde”.reminiscenţă a evoluţionismului . imposibil de regăsit. propunerea lui Lévi-Strauss a fost contestată de unii antropologi. ci rămăseseră să conserve un stadiu arhaic de organizare şi reprezentau adevărate “fosile ale trecutului. caută programatic schimbările. Însă. ele trăiesc o istorie febrilă. şi el crede că societăţile tradiţionale beneficiază de mecanisme care fac ca modificările să aibă efecte destabilizatoare minime. Chiar dacă discuţia cu privire la caracterele generale ale comunităţilor tradiţionale nu s-a încheiat nici astăzi. de unde s-a dedus “caracterul an-istoric” al societăţilor tradiţionale. Cu toate acestea. Acest postulat se ancora în altă idee . statutul şi puterea le joacă în cadrul acestor comunităţi. strict conservatoare.

roluri şi instituţii sociale. tehnici economice performante. cât şi a sufletului şi trupului. această dihotomie s-a conservat în scrierile filozofice şi în secolul XX. urbanism. Este viziunea universalistă. considerate evocatoare pentru întreg (civilizaţia “ortodoxă”. indiană etc.la această noţiune. Astfel. care favorizează o viziune comparativă asupra culturii. iar discuţiile privind conţinutul fiecăruia dintre termeni cu greu pot atinge un consens. cultura beneficiază. termenul de civilizaţie tinde să circumscrie anumite aspecte instituţionale aparte. moravurile.înregistrate în câmpul antropologiei politice şi dinamice. antropologii tind să delimiteze societatea ca pe o parte a culturii. politice şi religioase bine dezvoltate. Sociologii tind să definească societatea ca întreg. tradiţie în care “civilizaţia” începe să fie înţeleasă ca un proces de dezvoltare preponderent materială a societăţii. la nivel colectiv sau individual. trăsătura distinctivă a umanităţii: cultura se 40 . cultura a început prin a fi înţeleasă drept o trăsătură distinctivă a speciei umane.1. iar cultura ca o parte a ei. termenii sunt deseori sinonimi. care preferă abordările holistice şi umaniste. dar şi ca ansamblu de cunoştinţe dobândite de societăţile umane în cursul dezvoltării lor. culturile. arta. prin definiţie. Pentru istorici. care o deosebeşte de lumea animală. care au erodat tot mai mult miturile cu privire la societăţile tradiţionale actuale şi. În general. în general. La rândul lor. chiar “creştină”.deşi nu întotdeauna şi riguros . caracteristic întregii umanităţi şi cultura gândită şi trăită de grupurile umane. cultura la plural. de două accepţiuni. cultura reprezintă o realitate inerentă naturii umane. amintită mai sus şi presupune organizarea integrată a cunoştinţelor credinţelor şi comportamentelor umane care permit oamenilor să înveţe şi să transmită în timp cunoştinţele astfel acumulate. cel latin. pentru a delimita societăţile europene. noul concept de cultură se opunea materialismului nivelator al “civilizaţiei” şi. sub diverse forme. în timp ce “cultura” desemna realizările cele mai înalte ale spiritului uman. Conceptul de civilizaţie a apărut în mediul iluminist francez. chineză. Uneori. Sensul iniţial a fost completat ulterior de alte două accepţiuni. “catolică”. credinţele. sau “islamică”). motiv pentru conceptul însuşi de cultură este central în cuprinsul acestei lucrări. la cele ale trecutului. III. În acest sens. datinile. implicit. cultura beneficiază de o definiţie canonică. o ştiinţă a culturii. În limbajul antropologic. cea propusă de E. cea egipteană. inseparabile: cultura ca fapt general. cu atât mai mult cu cât şi istoricii şi arheologii recurg cotidian . CONCEPŢII ASUPRA CULTURII Antropologia culturală este. la fel cum se vorbeşte de o civilizaţie medievală. este limpede că societatea şi cultura sunt termeni inextricabil legaţi. În orice caz. opuse celor primitive. caracterizat de scriere. Această distincţie corespunde unei alteia. Convenţional. Antropologii sunt divizaţi şi în ceea ce priveşte “plasarea” culturii. Disocierea dintre “cultură” şi “civilizaţie” a apărut în Germania romantică. şi adepţii particularismului cultural. Grefată pe o critică a societăţii capitaliste. Tylor în 1871: “ansamblu complex care cuprinde cunoştinţele. odată cu epoca Luminilor. CULTURA III. Respectând întrucâtva sensul etimologic originar. În privinţa acestei accepţiuni. un elevat comportament artistic şi instituţii sociale. cea greacă. cea romană. atribuită când comunităţilor. cea dintre partizanii unei concepţii universaliste asupra culturii. deşi. Cultura ar reprezenta modul de viaţă care susţine instituţiile sociale. când indivizilor. conceptul de civilizaţie desemnează de obicei un stadiu de dezvoltare a societăţii. ca antonim al “barbariei”. în limbajul curent. precum şi toate dispoziţiile şi uzanţele dobândite de om ca membru al societăţii”. Exemple potrivite sunt oferite de civilizaţia mesopotamiană. Alte probleme sunt ridicate de distincţia dintre “cultură” şi “civilizaţie”. dreptul. societatea ar reprezenta oamenii (agenţi) legaţi între ei printr-o reţea de statuturi.2.2. există tendinţa de a se disocia teoretic cultura de societate. cultura s-a încetăţenit în lumea modernă cu sensul de punere în valoare atât a pământului.

opune naturii. Ea face diferenţa între comportamentul uman şi cel animal: primul este reglat nu numai de instinct, cât şi de convenţie, celălalt se află sub domnia instinctului de supravieţuire, conservare şi reproducere. Deceniile romantice vor aduce un nou înţeles al culturii, cel de configuraţie particulară a credinţelor, organizării sociale şi caracteristici materiale, specifică unui grup uman determinat. Este viziunea particularistă, care acceptă că acestea ansambluri dispune de o anumită coerenţă şi specificitate. Dacă prima viziune consideră ca posibilă o comparare a tuturor societăţilor, cea de-a doua priveşte cultura fiecărui grup ca pe un univers autonom, menit analizei ca “esenţă” sau “spirit”. Este concepţia promovată cu deosebire în spaţiul german, prin activitatea lui Herder sau Hegel, după care fiecare naţiune este caracterizată de propriul Volkgeist (spirit), iar trăsăturile etnice reprezintă un dat înnăscut. Dacă prima teorie asupra culturii a stat la baza antropologiei evoluţioniste (Morgan, Tylor, Frazer), concepţia particularistă a fost susţinută în primul rând de F. Boas şi de elevii săi. Concepţia lui Boas s-a cristalizat, printre altele, cu prilejul organizării colecţiilor muzeografice. Boas este primul care a considerat că obiectele din expoziţiile etnografice trebuie prezentate nu în funcţie de seriile tehnologice din care fac parte, ci în funcţie de ansamblurile socio-istorice din care provin. Discipolii lui Boas au preluat această viziune asupra culturii, ca ansamblu autonom, demn de a fi studiat separat şi interpretat contextual. Prin activitatea curentului “culture and personality”, cultura a început să fie înţeleasă tot mai mult drept o configuraţie particulară (pattern), menită a fi înţeleasă holist (ca întreg). Aşa cum am notat, direcţia culture and personality a încercat să definească modul în care personalitatea umană este modelată de cultură. Astfel, individul ar participa la formarea culturii sale, fără a fi însă capabil să obiectiveze şi să analizeze critic principiile acestei formări. Această orientare psihologizantă, deşi a avut importante merite metodologice, a creat cadrul pentru promovarea unor concepte vagi, cum este cultura „dominantă”, „majoritară”, „medie” sau „autentică”, „geniul” sau „spiritul” unui popor etc. În general, cultura continuă să fie înţeleasă ca un capital spiritual, al cărui depozitar este societatea şi în care deprinderile tehnice sunt mai puţin importante. Ca replică la utilizarea abuzivă a noţiunii de configuraţie culturală, neo-evoluţionismul american se va întoarce către alternativa universalistă şi către înţelegerea culturii drept ansamblu de aptitudini şi comportamente dobândite prin învăţare. La rândul său, funcţionalismul a susţinut ideea culturii ca răspuns adaptativ, aspect preluat şi de teoria materialismului ecologic al lui M. Harris. Antropologia americană a continuat, însă, să rămână dominată de principiile lui Boas. După 1950, teoriile asupra culturii se îmbogăţesc, ca şi sensurile cu care termenul este investit, cu atât mai mult cu cât multe din teoriile antropologiei sunt acum “importate” din sânul altor discipline (sociologie, filozofie). Spre exemplu, sociologul T. Parsons va căuta să facă distincţia dintre “societate” şi “cultură”. El reduce cultura la un sistem de idei, simboluri şi semnificaţii împărtăşite, distincte de “sistemul social”, ca şi de personalitate. Antropologia contemporană utilizează curent termenul de cultură pentru a desemna: o capacitate de simbolizare proprie speciei umane; stare produsă de inventivitate şi tehnologie; entitate socială relativ autonomă şi complexă; sistem colectiv de simboluri, semne şi semnificaţii proprii mai multpor societăţi, în care operează diverse sisteme de integrare. Sub influenţa orientării lui Parsons, culturile sunt tot mai frecvent privite ca sisteme simbolice, în timp de structuralismului lui Levi-Strauss participa la dezbatere prin examinarea culturii ca articulare a determinaţiilor inconştiente şi a instituţiilor sociale. Antropologia interpretativă a lui C. Geertz tinde să studieze cultura fenomenologic, pentru a suprinde cunoştinţele implicite utilizate de actorii sociali pentru a produce şi legitima activitatea lor practică. Asupra aspectului producerii şi reproducerii culturale se apleacă şi sociologia lui P. Bourdieu, interesată de măsura în care practica cotidiană este producătoare de sens şi de modul în care cultura 41

este trăită în mod direct de actorii sociali. În general, antropologia tinde să renunţe la imaginea substantivistă şi pe anistorismul tradiţional al viziunii sale despre cultură, pentru a acorda mai multă atenţie devenirii istorice a culturii şi “negocierii” normelor culturale de către actorii sociali. Pentru a conchide, în ciuda repetatelor încercări de a defini cultura, antropologia a fost în cele din urmă nevoită să se mulţumească cu definiţii redundante, mergând până la versiuni sintetice de tipul „cultura este ceea ce găsim în momentul în care ne naştem”. Câteva definiţii clasice ale culturii pot fi însumate aici, mai ales pentru că ele încearcă să împace ambele viziuni asupra culturii. Astfel, C. Kluckhohn consideră că, în antropologie, cultura desemnează „acele aspecte ale mediului înconjurător uman, tangibile sau intangibile, ce au fost create de om.” După acelaşi autor, „o cultură se referă la modul distinctiv de viaţă al unui grup de oameni, în întregul lor proiect de trai”. Împreună cu A. Kroeber, Kluckhohn revine şi defineşte cultura drept „modele explicite şi implicite ale comportării şi pentru comportare însuşite şi transmise prin simboluri, constituind realizările distincte ale grupurilor umane, inclusiv materializarea lor în produse.” Z. Salzmann defineşte cultura drept „ansamblu enorm de comportări învăţate, influenţate social, ce a caracterizat omenirea în întregul curs al istoriei ei”. Alţi antropologi au ales să privească cultura din altă perspectivă. Pentru R. Barret, cultura este „un sistem de semnificaţii acceptat, care serveşte ca rezervor de reţele sau linii călăuzitoare pentru comportarea oamenilor dintr-o societate particulară oarecare.” Unul din paradoxurile fundamentale ale antropologiei l-a reprezentat faptul că, pe mapamond, culturile sunt în acelaşi timp asemănătoare şi diferite. Mai mult, însăşi delimitarea unei culturi este foarte dificilă, motiv pentru care antropologi celebri ca Lévi-Strauss au propus definiţii strict operaţionale: „Numim cultură orice ansamblu etnografic care, din punctul de vedere al anchetei, prezintă, în raport cu altele, deosebiri semnificative.” Cultura presupune istoricitate, ea este o formă de „permanenţă în durată”, sau cum observa arheologul şi etnologul A. Leroi-Gourhan, un „ţesut”, asemănător celui organic, care pare permanent acelaşi şi este de fiecare dată altul. Permanenta schimbare exclude reproducerea identică a culturii. Antropologia s-a îndepărtat tot mai mult de delimitarea culturilor ca ansambluri autonome, entităţi închise şi, eventual, posibil de ierarhizat. Pe principiile relativismului cultural, disciplina a renunţat treptat la sistematica culturală şi la ierarhiile evoluţioniste, rămase astăzi simple scheme regionale, lipsite de finalism. Într-adevăr, evoluţionismul a presupus dezvoltarea societăţilor după un model unic, realizând astfel distincţia între societăţile-simple, asimilate „copilăriei umanităţii”, şi cele complexe, „adulte”. Or, aşa cum nota Cl. Lévi-Stauss, „Cea mai primitivă cultură este întotdeauna o cultură adultă şi, prin însuşi acest lucru, incompatibilă cu manifestările infantile care pot fi observate în cea mai înaltă civilizaţie” (1967). Şi alţi antropologi au subliniat că toate culturile sunt identice, din moment ce nu există culturi „incomplete”, ci doar sisteme „saturate”, atât pentru ele înseşi, cât şi pentru actorul istoric care trăieşte în aceste sisteme (M. Izard). Aşa cum acest principiu susţine legitimitatea oricărei culturi, tot astfel face el ca încercările de definire a esenţei culturii să rămână simple locuri comune, potrivite, după acelaşi autor „doar pentru a aminti că omul este om şi nu animal, că o societate este o societate şi nu o colecţie de indivizi”. Astfel că, după ce lumea modernă a încercat să explice diversitatea culturală prin intermediul câtorva principii cu valoare de lege, a devenit tot mai limpede în anii din urmă că fiecare cultură reprezintă o anumită viziune asupra lumii. În principiu, faptul cultural este identificat dincolo de trăsăturile comune ale naturii umane, în diferenţele dintre culturi.

III.2.2. STRUCTURA ŞI TRĂSĂTURILE CULTURII
Dacă definirea exhaustivă a culturii întâmpină probleme, definiţiile de mai sus ne-au dat posibilitatea de a identifica empiric cele mai importante trăsături generale ale culturii: universalitatea şi transmisibilitatea culturii. 42

Orice grup social este caracterizat de o anumită cultură. Deşi ideea pare evidentă, nu lipsesc prejudecăţile care imaginează existenţa unui om aflat în afara culturii, acel „om natural” al Luminilor. Însă identitatea dintre fiinţa umană şi cultură este definitorie, ca şi dependenţa individului de acest cadru: slab înzestrat ereditar pentru supravieţuire în afara culturii - după cum demonstrează studiile privind „copii sălbatici”- individul lipsit de suportul cultural nu se poate ridica nici măcar la eficienţa instinctivă a animalului şi rareori poate supravieţui. Mai mult, ca aspect definitoriu al naturii umane, înscrierea firească a fiecărui om într-o anumită cultură face chiar ca necesităţile biologice să fie „traduse” în termenii convenţiei culturale. Astfel, necesităţi fiziologice elementare, ca foamea, nu numai că sunt satisfăcute diferenţiat, în funcţie de normele unei culturi, dar însăşi perceperea şi chiar capacitatea de a-i rezista depind de factori pur culturali. Antropologia s-a concentrat cu deosebire către una din caracteristicile deosebite ale culturii, transmisibilitatea sa. Aşa au apărut termeni ca „tradiţie culturală”, „obicei”, „moştenire culturală”. Comportamentele culturale sunt dobândite, învăţate, iar caracteristicile fiziologice, ereditare - multă vreme predispuse către exagerări rasiste - afectează prea puţin acest fenomen de educare, numit de antropologia enculturaţie: nu există un determinism genetic al culturilor, iar antropologia fizică de astăzi contestă chiar şi valabilitatea termenului de „rasă”. Nici alte tipuri de determinism nu pot constitui explicaţii ale diferenţelor culturale. Cel mai bun exemplu este cel ecologic. Într-adevăr, dacă nu se poate contesta că o cultură este, printre altele, şi o formă de adaptare la mediul natural, aceasta nu înseamnă că ea este strict prefigurată de circumstanţele sale ecologice de existenţă. Infinita varietate de culturi nu face decât să evidenţieze caracterul arbitrar al răspunsurilor culturale, mediate simbolic. Astfel, aşa cum observa M. Sahlins, „Cultura nu este numai natura exprimată sub altă formă. Mai degrabă invers: acţiunea naturii se dezvoltă în termenii culturii, adică sub forma care nu mai este a sa, ci realizată ca semnificaţie” (1980). Revenind la caracterul transmisibil al culturii, trebui subliniat că „învăţarea” unei culturii presupune un proces de naturalizare: anumite moduri de gândire şi acţiuni, în fond arbitrare sunt asimilate ca naturale şi fireşti. Aşa se explică de ce faptele culturale sunt intimizate, interiorizate şi acţionează deseori la nivel inconştient. Actorii sociali îşi însuşesc norme care le preexistă şi care le constrâng şi normează acţiunea. În majoritatea situaţiilor, ei nu sunt conştienţi de faptul că toate categoriile în care gândesc zi de zi sunt categorii ale propriei culturi, străine alteia. Cu toate acestea, este de-a dreptul eronată ideea că indivizii sunt obiectul pasiv al unor programe culturale: culturile nu există în afara practicilor cotidiene, regulile au valoare de ghid, respectat mai mult sau mai puţin fidel. O cultură este un spaţiu al posibilităţilor, în care fiecare individ îşi poate înscrie opţiunea. Organizarea sa seamănă cu cea a unui joc, adică este caracterizată de reguli, prescripţii şi norme, însă, ca şi jocul, viitorul ei nu este întru-totul previzibil. Pentru a continua analiza noastră, vom considera cultura, simplu, drept un mod de viaţă al unui grup uman determinat, care cuprinde atât aspectele materiale, cât şi cele non-materiale. Cultura este, astfel, alcătuită atât din modele de comportament, cât şi din produsele lor, fie ele materiale sau nu. Antropologia a propus diverse criterii pentru a determina conţinutul culturii, din punct de vedere analitic. De exemplu, Leslie White a promovat ideea că o cultură reprezintă un sistem, o structură constituită din trei subsisteme (ideologia, tehnologia, realitate socială). Nu departe se află propunerea lui J. Huxley, care împarte cultura în trei tipuri de componente: mentifacts (fapte mentale), artifacts (creaţii materiale) şi sociofacts (fapte sociale). În majoritatea situaţiilor, încercările de a analiza cultura au preferat această viziune sistemică şi, în consecinţă, cultura s-a văzut divizată în domenii ca ideologia (cuprinzând credinţele, elementele de cunoaştere, căile de comunicare), orizontul tehnologic (tehnicile şi creaţiile materiale necesare supravieţuirii) şi, respectiv, subsistemul social, identificat în instituţiile sociale (incluzând toate tipurile de asociere, de la rudenie la asociaţiile economice, religioase, militare etc.). Trebuie precizat că aceste model tripartit al culturii este deseori ancorat într-o viziune adaptativă asupra culturii, privită asemenea 43

Îmbrăţişând în continuare o perspectivă analitică. cunoaşterea ştiinţifică. antropologia privilegiază. şi presupun reacţii serioase în caz de violare: izolarea socială sau pedeapsa. în general. Aceste reguli (sau norme) reprezintă căile de simţire. Dimpotrivă.sens încă apropiat de acea cultura animi a anticilor şi de sensul german. Componenta cognitivă se referă la ansamblul cunoştinţelor unei culturi date. de asemenea. firesc. Normele unei culturii sunt şi ele ierarhizate. scapă din vedere prezenţa permanentă. acţiunea membrilor respectivei comunităţi.cultura nu se reduce la producţiile intelectuale.3. Canibalismul. În orice caz. Ea include. Această imagine. cele care se bazează pe obiceiurile culturii respective. III. extrem de importante în comunităţile tradiţionale. Contrar înţelesului îngust pe care îl are cultura în societatea modernă . în general. în fond. considerate mai mult sau mai puţin caracteristice pentru un grup uman. ci reprezintă reguli instituţionalizate. Cele mai eficiente legi sunt. care includ. ci doar că decupajele mentale realizate nu respectă principiile taxonomiilor moderne (vezi Gândirea sălbatică a lui Cl. modul de a te îmbrăca. bazată pe interpretări larg împărtăşite în grupul respectiv. Obiceiurile propriu-zise („mores”) au un statut diferit: ele sunt asociate cu judecăţi de valoare ferme şi intense şi cu sentimente referitoare la bine sau rău. expresiile. care nu se aplică în mod special unui grup anume.2. configurate simbolic. romantic . G. 44 . vom remarca faptul că o cultură se distinge prin mai multe componente: cognitivă. acestea norme sunt însoţite de mijloace de sancţionare. instituţionalizarea lor a avut loc treptat. instituţiile. Astfel. în cadrul culturilor. în teorie. fie pozitive (prin recompense). COMPONENTELE CULTURII Pentru a oferi o definiţie cuprinzătoare. Sunt aşa-numitele Folkways teoretizate de W. fie negative (prin pedepse) care asigură controlul şi perpetuarea acestor norme. Categoriile culturale în care este împărţită lumea nu sunt simple denumiri: ele conţin viziunea asupra lumii şi determină. Cu totul alta este situaţia legilor. dreptate sau nedreptate. ca să nu mai amintim distanţa dintre acţiunea individuală a agentului social şi ceea ce antropologul consideră. încărcătura lor morală nu este prea importantă. gândire sau acţiune. Ele reprezintă acte ce pun în pericol valorile fundamentale ale unei culturi. cultura materială. a fi „obiectivele” culturii. inculcate prin educaţie (enculturaţie) şi privite ca modelele ideale şi de dorit pe care un individ trebuie să le respecte pentru viaţa în societatea respectivă. adică un ansamblu de observaţii. ce privesc comportarea socială în general. explicite. incestul sau infanticidul reprezintă astfel de interdicţii normative în societăţile moderne. deşi are importante avantaje metodologice. În general. fără a se putea preciza momentul când aceasta a avut loc. Aceasta nu înseamnă că ele nu sunt capabile de o cunoaştere profundă şi sistematică a naturii. vom reţine că o cultură poate fi înţeleasă ca un ansamblu de reprezentări şi practici proprii unui grup social. Lévi-Strauss). şi care uneori ţin loc de opinie. Normele sociale tradiţionale şi obiceiurile nu reprezintă. dar şi credinţele. dar violul.unui sistem biologic. Componenta normativă este constituită dintr-un ansamblu de reguli şi idei referitoare la modul în care membrii culturii respective trebuie să acţioneze. sau a unor comportamente a căror logică socială nu este ghidată de necesităţile supravieţuirii. normativă. Trebuie precizat că majoritatea comunităţilor tradiţional cercetate de antropologie nu dispun de o gândire ştiinţifică propriu-zisă. a căror aplicare este suţinută de instituţii specializate. În ambele situaţii. teorii şi idei despre natură care pot fi verificate. Regulile prescrise pe această cale sunt obiectul unui ataşament ferm. decât poziţii ale unui traseu normativ continuu. toate sunt deopotrivă fapte definitorii ale culturii. se pot distinge norme sociale tradiţionale. furtul sau consumul de droguri pot stârni aceleaşi reacţii sociale. viziunea asupra culturii ca ansamblu integrat. a unor elemente non-adaptative moştenite. Deşi ele sunt privite ca dispunând de o semnificaţie morală. coduri de comportament elaborate. Sumner (1906). incluzând aici cunoaşterea populară (a simţului comun). regulile elementare de etichetă şi alte aspecte legate de rutina cotidiană. practicile şi corpusurile mitice. în consecinţă. simbolică. motiv pentru care încălcarea acestor reguli nu provoacă reacţii sociale prea puternice. care organizează şi conferă sens lumii.

Simbolul este un semn care reprezintă altceva decât propria substanţă fizică (vezi categoria „semiotică” a lui Pierce). Lévi-Strauss). idei despre bine. forma sau elementele semnificate). care uneori capătă caracterul obiectiv al legilor. 1936). drept şi frumos şi dezirabil. cât şi înţelepciunea sau nemurirea. termenul de aculturaţie subînţelege procesul complex de contact cultural prin intermediul căruia grupuri sociale sau societăţi întregi asimilează trăsături proprii altor grupuri sau societăţi. în calitate de ansambluri de convenţii. 45 . aici se încadrează exemplul de mai sus: fumul indică focul). unei culturi. legăturile discontinue (cum ar fi cele comerciale dintre insulele Oceaniei) fiind suficiente pentru a produce anumite modificări culturale. o judecată de valoare. Pierce. unei etnii. ca şi arta sau religia. Ch. M. III. Herskovits avea să sublinieze. Semiologia şi lingvistica structurală au subîmpărţit structura semnului în semnificant şi semnificat. termenul de simbolic reprezintă un adjectiv care se referă explicit la acele opere culturale înzestrate cu capacitatea imediat expresivă. Semnele culturii nu sunt numai naturale (adică caracterizate de o asociaţie imediată şi curentă cum ar fi „fumul” cu „focul”). temporală sau cauzală.2. Aceste din urmă semne sunt formale şi strict convenţionale. În accepţiune restrânsă. adică semne a căror semnificaţie este acceptată prin consens. arată orientările valorice de bază ale unei societăţi. Linton. experienţele religioase. Herskovits. Termenul a fost introdus de curentul culturalist şi subliniază interesul retrospectiv al antropologilor asupra consecinţelor pe care expansiunea colonială le-a adus cu sine în viaţa culturală a comunităţilor extraeuropene. Spre exemplu. care nu este altceva decât înzestrarea lumii cu sens. Aşa cum însuşi M. R. sunt cu totul caracteristice unui grup sociale. economia sau înrudirea. Pentru înţelegerea acestui caracter simbolic al culturii este necesar să lămurim ceea ce reprezintă semnul. în fond. naturală sau necesară între simbol şi ceea ce simbolizează el. ACULTURAŢIA În general. Aceasta explică de ce universurile simbolice. Cultura este. Cuvintele reprezintă exemplele ideale: ele ţin locul pentru ceva şi nu există o legătură imediată. focul poate fi un simbol al nemuririi etc. de exemplu. Boas: „aculturaţia cuprinde fenomenele care rezultă din contactul direct şi continuu dintre grupuri de indivizi de culturi diferite. cele mai potrivite exemple fiind cifrele sau literele. primele care se recomandă ca „reorganizări ale experienţei sensibile în cadrul unui sistem semantic” (Cl. J. riturile. Calitatea de simbol se obţine printr-un proces de simbolizare care atribuie semnificantului o informaţie. iar pericolul indicat de respectiva culoare este semnificatul. Un concept la fel de important. mai ales. cum sunt miturile. Astfel că se poate afirma că simbolizarea devine o trăsătură distinctivă şi constitutivă a culturii. şarpele poate indica atât ispita malefică. Astfel. Deseori. stabilirea unei ordini simbolice. corelat celui de „semn” este simbolul. Antropologia a acordat o atenţie deosebită acestei componente simbolice a culturii. Mai mult. O definiţie clasică a aculturaţiei a fost avansată de către elevii lui F. Ele stau la baza normelor de conduită şi comportament şi determină conţinutul acestora. normele vizibile. culoare roşie este un semnificant. Componenta simbolică a unei culturi este esenţială şi de-a dreptul definitorie.4. semnul reprezintă un indicator pentru acţiune. Însă nu doar aceste elaborări colective presupun funcţii simbolice. R. semiotice (care nu au nimic în comun cu substanţa. aculturaţia nu este neapărat legată de un contact direct şi continuu. ci şi. convenţionale. Redfield. Dimpotrivă. acestea se disting de norme prin faptul că reprezintă simple abstracţii. Orice obiect care se substituie altuia poate fi un „semn”. a plecat de la analiza raportului dintre semnificat şi semnificant pentru a distinge trei astfel de categorii de semne: iconice (care dispun de o asemănare exterioară cu obiectele semnificate). cu modificări ulterioare ale tipurilor culturale originale ale unuia dintre grupuri sau ale ambelor” (R. o stare.În ceea ce priveşte valorile unei culturi. indiciale (care evoca anumite elemente ale semnificatului prin aspecte de contingenţăa spaţială. un sistem de simboluri în privinţa cărora există un acord colectiv. sunt investite cu semnificaţii simbolice.

în secolul al XVIII-lea. cu deosebire în perspectivă istorică. cât şi de cel extern). însă. apariţia unor grupuri culturale străine nu numai că nu implică împrumut. unele societăţi melaneziene vor refuza cu obstinaţie şi pentru multă vreme acest împrumut. reinterpretarea nu înseamnă nici reproducerea identică a noului model. spre deosebire de cele substitutive. În primă instanţă. În concluzie. al faptelor cercetate de antropologi. „interes dominant al unui popor”. elementul împrumutat trebuie să fie compatibil cu principiile de bază ale organizării sociale. Cu toate acestea. nici un elemente preluat dintr-un sistem cultural-sursă nu este reprodus în mod identic în altă cultură. deseori. nici reinterpretarea celui nou. nici pe cea a celui tradiţional ci. aculturaţia este un fenomen foarte complex. fie atribuirea de noi valori unor forme culturale preexistente. ca şi de modalitatea în care respectivele categorii sunt folosite de către actorii sociali implicaţi. Baladier a arătat cum populaţie fang din 46 . au fost recombinate cu forme de cult catolice. fapt cu deosebire vizibil în cazul sincretismelor religioase. La fel. În realitate. altfel spus nu presupune nici renunţarea la elementele tradiţionale. reprezintă un proces de schimb reciproc. Or. Principalul merit al studiilor legate de aculturaţie l-a reprezentat sistematizarea principiilor selecţiei şi reinterpretării. Pentru a încerca să delimiteze acest proces de „transfigurare” culturală. elementele împrumutate au un caracter „aditiv”. sau „neo-culturaţie”. Astfel. Selecţia se realizează chiar şi atunci când împrumutul se desfăşoară în condiţii de dominaţie. numit de Herskovits „focar cultural”. De exemplu. Trebuie subliniat că unele din limitele conceptului de aculturaţie ţin de legătura sa inerentă cu termeni ca „trăsătură culturală”. Astfel. imediat după sosirea acestora în zonă. În cazul în care această compatibilitate este redusă. dacă acceptăm ideea că nici o cultură nu se formează în izolare de aporturi exterioare. Acest împrumut aditiv nu participă deloc la modificarea mentalităţilor. în sensul că presupune împrumuturi inegale şi deseori unilaterale. uneltele de fier aduse de europeni sunt rapid preluate de societăţile polineziene din Pacificul de Sud. aduse de sclavii negri în Brazilia. în care divinităţile africane sunt asimilate sfinţilor catolici. aculturaţia. acelaşi M. legată strict de cauze externe nu trebuie confundată cu simpla schimbare culturală (care poate fi generată atât în mediul intern al unei culturi. De altfel. Wachtel. prin trasarea ariilor culturale. care conduc la înlocuirea trăsăturilor culturale analoage şi preexistente. nu departe se află şi faimosul cult voodoo din Haiti. contactul dintre două culturi este mediat de categoriile conceptuale diferite de o parte şi de cealaltă. dimpotrivă. R. asimilare. valorile şi modelele protestante. apariţia unor noi semnificaţii. Acceptarea unui împrumut ţine de cultura preexistentă şi de condiţiile în care contactul are loc. ei acordau atenţie doar traseelor de difuziune. atunci aculturaţie reprezintă un aspect important. Antropologia a cunoscut mari probleme în operaţionalizarea termenului de aculturaţie tocmai din pricină că a rezumat noţiunea la schimbul dintre o „cultură-sursă” şi una „ţintă”. În plus. asimilate şi interiorizate de către polinezieni încă înainte de colonizare. Herskovits a propus termeni ca „trans-culturaţie”. şi mai puţin asupra condiţiilor în care această difuziune a avut loc. care include „integrare. şi nici cu asimilarea. considerarea culturii drept un ansamblu de trăsături juxtapuse riscă să îngreuneze interpretarea lor ca sistem integrat. manifestat prin interacţiuni diverse. G. ci. Aculturaţia. au fost violent respinse de către monarhia Lozi (Zambia). 1971). care rămâne doar faza terminală a unei aculturaţii. dar parţial. sau domeniul de activitate sau credinţă cel mai bine conştientizat. Or. sincretism. ci selectiv. studiul diverselor situaţii de aculturaţie a arătat cât de dificilă este misiunea de a explica specificitatea schimbării culturale. chiar dacă este deseori asimetrică. anumite credinţe africane. În plus. Principiul reinterpretării este central în teoria aculturaţiei şi presupune fie acordarea unor semnificaţia vechi unor elemente culturale noi. ca şi înţelegerea modului în care respectiva trăsătură a intrat într-un alt ansamblu. stârneşte replici culturale demonstrative. disjuncţie” (N. împrumutarea unor trăsături culturale nu se realizează în bloc. În general. În unele situaţii.Primii care au atras atenţia asupra fenomenelor de „împrumut” cultural au fost difuzioniştii. Bastide a oferit exemple interesante în acest sens.

antropologia este echivalată în spaţiul francez cu etnologia. III. formele de cult căutau recâştigarea bunăvoinţei strămoşilor. în care bunurile occidentale nu sunt respinse. Se înţelege de la sine că noţiunea de “etnie” dispune de o importanţă centrală în dezbaterile teoretice ale acestor discipline. acest fapt s-a datorat tocmai repetatei contestări şi reevaluări a semnificaţiei sale. în care sunt implicaţi în primul rând indivizi. Mai mult. latinizată ulterior. diverse credinţe căutând acum să explice noul curs al istoriei.-P.-M. Tot în contextul colonizării au apărut şi culte mesianice. în sens mai larg. Ele arată atât perpetuarea tradiţiei.Noţiunea de “etnie”. NAŢIUNE În uzajul său obişnuit actual. unul dintre conceptele cele mai problematice ale etnologiei/antropologiei. în raport cu cea originară. fie că aceştia din urmă deturnaseră încărcăturile destinate băştinaşilor. Studiile privind aculturaţia. care căutau să edifice tipologii imobile. cu deosebire cele aparţinând aşa-numite antropologii „dinamice” (M. III. nişte entităţi specifice”. Bastide) au îmbogăţit şi mai mult problematica schimburilor culturale. El este îndeobşte asociat . ETNIA Aşa cum am precizat încă din introducere. ci profitabil acceptate. În ambele situaţii. Amselle.3. SCURT ISTORIC AL NOŢIUNII. iar dacă etnia a continuat să preocupe antropologii în ultimele decenii. în ciuda aparentei sale consistenţe teoretice. Chrétien. într-adevăr. R. Formele acestui cult se bazează pe ideea că sosirea navelor cu mărfuri europene.3. Chiar dacă aceste entităţi existau într-adevăr în 47 . care se încarcă acum de o puternică notă colonialistă. acest fenomen sincretic a căpătat treptat o semnificaţie tot mai evident politică. deschizătoare a unei noi epoci de prosperitate. dar şi. Însă cargourile europene au fost rapid identificate cu dominaţia colonială. în sânul magmei populaţiilor din ţările cucerite. etnologia se recomandă ca o “ştiinţă a etniilor”. cum este celebrul „cult al cargoului” din Melanezia. conceptul de etnie desemnează un ansamblu lingvistic. ceea ce nu înseamnă că misiunea sa actuală – sau cea a antropologiei – ar reprezenta-o realizarea unui inventar descriptiv al etniilor.1. prin care grecii antici desemnau popoarele care nu erau organizate în oraşe-cetăţi (polis). cât şi tendinţa către progresul adus de o lume nouă. Aşa cum remarca J. atrăgând atenţia asupra unor noi apariţii culturale. grupuri de fiinţe (chiar şi animale) care trăiau împreună. Ambii termeni vor fi utilizaţi în mediul ecleziastic medieval pentru a desemna popoarele păgâne. ETNIE. Termenul de “etnie” este un derivat al grecescului “ethnos”. trebuiau găsite. surprinzător. a fost preluată de lexicul limbilor moderne. nu comunităţi sau culturi întregi. cultural şi teritorial de o mărime variabilă şi care se raportează la o istorie comună. cum este cultura portugheză colonială. are o origine divină şi reprezintă o „întoarcere a zeilor”. pentru care mediul laic prefera noţiuni ca “popor” sau “naţiune”. Melanezienii încep să creadă fie că strămoşii mitici susţineau dominaţia albilor. legate de cultul bwiti. cât şi elementele creştine propovăduite de misionari. interpretată prin medierea miturilor autohtone privind facerea lumii. G. Gluckman. “etnia” reprezintă.Gabon a iniţiat o revitalizarea a unor tradiţii muribunde. 1989) şi. RASĂ. dar şi la diversitatea situaţiilor de contact. Concretizat gradat pe parcursul procesului de colonizare. Balandier.şi uneori confundat . Interesant este că acest cult amestecă atât elementele mitologiei tradiţionale (revenirea zeilor). rezervat de obicei grupurilor de dimensiuni mai reduse.cu termenul de trib. ca act de rezistenţă la efectul dominaţiei coloniale europene. Secolul al XIX-lea va generaliza uzul acestei noţiuni. Unii antropologi nu ezită chiar să o numească “fantoma de referinţă a etnologiei” (J. Ele au criticat îndeosebi vechile premise ale difuzionismului. Din însăşi etimologia termenului. “A distinge înjosind constituia […] preocuparea gândirii coloniale şi la fel cum era necesar să se «găsească şeful». ca sosirea lui Mesia.

Vacher de Lapouge face diferenţa dintre rasă . nici o solidaritate istorică. în acel moment. imaginea asupra etniei cunoaşte importante modificări. Utilizarea conceptului de “etnie” (fr. cu o identitate proprie şi posibil de obiectivat. extra-europene.sânul populaţiilor extra-europene. Ethnikum sau Ethnikos) devine de-a dreptul etnocentrică. În antropologie. etnie. dar şi sentimente solidare. pe care. Rasele. li se adaugă proiectul structuralist. sau germ.A. aşa cum am notat. Lui i s-a substituit termenul de “ethnic group”. dar şi pe cele definite după zona de origine (portoricani. transmise de-a dreptul ereditar. Cu deosebire în spaţiul german. bazat pe ideea unităţii umane şi interesat de studiul comparativ al diversităţii culturale. o limbă care îi sunt proprii. care definea un grup caracterizat de o limbă şi o cultură comună. În plus. chinezi.3. obişnuit în Europa. în timp de înţelesul francez caută mai degrabă să sublinieze comunitatea lingvistică. şi presupuneau o permanentă alunecare între criteriile culturale şi cele fizice. “mitul insularităţii”. ea conceptualizează societăţile extra-europene după criteriul “naţional”. sau. polonezi etc.ansamblu de fiinţe omeneşti unite prin caracteristici fiziologice comune -. Primul dintre ele se referă la izolare. o entitate stabilă. implicit.unitate politică şi socio-istorică . J. termenul pătrunde relativ târziu în limba franceză. ethnie. ansamblu de trăsături negative. cum remarca Lévi-Strauss. C. respectiv. după 1960 şi desemnând. când G. etnia a căpătat. este în primul rând un ansamblu social relativ închis şi durabil. din cel puţin două raţiuni: pe de o parte. Într-un sens apropiat de cel actual. sub forma “spiritului” sau “geniului” naţional. la sfârşitul secolului al XIX-lea. înzestrată cu o cultură. Existenţa sa sugerează că grupul respectiv împărtăşeşte anumite atribute specifice. în relaţie directă cu ideologia naţională. pe de altă parte. însă se aplică îndeosebi societăţilor exotice. înrădăcinat într-un trecut cu caracter mai mult sau mai puţin mitic. Acest grup are un nume. a însoţit-o pretutindeni. ci doar o tradiţie intelectuală comună. spre exemplu. etnia pătrunde în limbajul european ca alternativă la “popor” sau “naţiune”. el serveşte pentru a accentua diviziunea dintre cele două “lumi” şi tipuri de societăţi. Astfel.” Etnia apare ca realitate empirică. care elimină multe din prejudecăţile colonialiste şi evoluţioniste.conceptul de „rasă”. În fapt. produse de aceste atribute. nu se deosebeşte prea tare de conotaţiile dominatoare ale definiţiei iniţiale. reprezentau principalul mijloc de a clasifica umanitatea în secolul al XIX-lea. care demolează definitiv ideea de “rasă” şi celor ale lui Malinowski. III. viziunea asupra etniei promovată în perioada colonială este una substantivistă: fiecare etnie este o entitate discretă. această imagine asupra etniei se bazează pe două postulate. a impulsionat reevaluarea critică a conceptului de etnie. VIZIUNEA SUBSTANTIVISTĂ ASUPRA ETNIEI În linii generale. Astfel. în general. după G.2. Pentru Lapouge. ca şi în clasificările colonialiste. sensul de ansamblu inefabil de trăsături înnăscute. Taylor). universalist. nu este mai puţin adevărat că termenul a slujit pentru a desemna (depreciativ) şi arbitrar unele grupuri care. Astfel că etnia devine “un fel de «naţiune» cu rabat” (A. folosea termenul de „etnie” pentru a exprima metisajele rasiale considerate de el ca responsabile de degenerescenţă. de obicei. se auto-identificau altfel.U. însă. Acest ultim program. o limbă şi o psihologie specifică. naţiune .) şi. A de Gobineau. toate derivatele de la ethnos caută să evidenţieze sentimentul de apartenenţă la o colectivitate. Lucrărilor lui Boas. a determinat ca antropologia să înceteze a fi o simplă ştiinţă a populaţiilor exotice şi.adică în primele decenii ale secolului XX -. valori şi. el rezidă în credinţa că 48 . etnia acompania iniţial . în limba engleză. Nicolas (1973). În Europa Centrală şi de Est. termenul este folosit pentru a caracteriza atât minorităţile rasiale (negrii) sau confesionale (evreii). introdus în S. El se afirmă ca diferit de vecinii săi. de altfel. După de antropologia se transformă într-o disciplină cu individualitate academică . Merită amintit că această idee asupra etniei s-a stabilizat încă din perioada romantică. pe parcursul secolului al XIXlea.şi. Substantivul “etnie” nu există. etnia nu sugera nici o ereditate fiziologică. “O etnie. obiceiuri. Odată cu Lapouge. la origine. o minoritate culturală.şi deseori nefericit .

sentimentul de unitate. Viziunea primordialistă a fost dur criticată. ea presupune legăturile de rudenie. Or. în replică. ca P. convins de singularitatea sa în raport cu celelalte. Astfel că paradigma primordialistă pare mai degrabă tentată să reifice sentimentele identitarpatriotice europene şi nord-americane. ethnos. arbitrar definite şi decupate de o manieră anistorică. Sentimentul de identitate proprie este intim asumat. dinamică. cât al conştiinţei unei apartenenţe comune. Pe de o parte. 49 . tot mai multe lucrări tind să privească etnia dintr-un alt unghi: creaţie subiectivă. R. Isaacs. Nici ideea că etnia ar reproduce la scară largă relaţiile de rudenie nu rezistă la o analiză mai atentă. etnonimul şi alte însuşiri specifice. Alţi adepţi ai acestei viziuni. Pe de altă parte. rezultat la diverselor interacţiuni sociale. trăsăturile fenotipice. care defineşte un adevărat nucleu etnic. iar grupul urmează înclinaţiile sale “primordiale”. O astfel de teorie a fost promovată de etnologul sovietic Y. imuabilă. importanţa acestor trăsături este rezultatul deciziei grupului respectiv de a le desemna drept simboluri ale sale. Van Den Berghe .3. Dacă această conştiinţă se bazează. Astfel. atunci individul are toate şansele să se simtă mult mai legat de segmentul social apropiat. religia. imobilistă şi esenţialistă se bazează. Ea a fost deopotrivă promovată de antropologii americani. împărţirea teritoriului. sau respectul faţă de sine). Cel de-al doilea postulat se referă la posibilitatea de a substantiviza un grup uman pe baza unei liste restrânse de trăsături. unită de tradiţii imemoriale şi diferită de celelalte grupuri. unii autori au încercat să sublinieze caracterul subiectiv al etniei. limba. Bromley. Dacă grupul respectiv nu se reduce la doar câteva familii. Încă de timpuriu. ca H. pe unele caracteristici comune. cimentate prin loialităţi. la fel de substantivist descrise. cu deosebire după 1960. Relativismul cultural promovat odată cu de-colonizarea a perpetuat o paradigmă proprie asupra etniei. partizanii ideii primordialiste sunt atraşi de un funcţionalism simplist. cred că sentimentele etnice rezultă dintr-o tendinţă genetică de a-i privilegia pe cei apropiaţi. VIZIUNEA INSTRUMENTALISTĂ ŞI INTERACŢIONISTĂ În opoziţie cu teoria primordialistă. pe o lectură de două ori etnocentrică: prin asimilarea obiectului de studiu în categorii familiare antropologului. această imagine asupra societăţilor este falsă. prin creditarea excesivă a informatorilor.inspirat de socio-biologie -. din moment ce consideră etnicitatea drept un ansamblu de trăsături culturale primordiale. din moment ce toate societăţile întreţin raporturi de interdependenţă mai mult sau mai puţin strânse sau constante cu celelalte. Această viziune. în raport cu străinii.3. ca şi de cei sovietici şi tinde să vadă în etnie un ansamblu de înclinaţii impuse individului încă de la naştere. capabil să reziste schimbărilor politice. consideră că înclinaţiile primordiale sunt răspunsuri la anumite necesităţi psihologice (nevoia de recunoaştere socială. economice sau sociale. a fost acuzat caracterul său tautologic. chiar dacă acesta include şi “străini”. în timp de alţii. solidarităţi şi măsuri coercitive. explică etnicitatea ca trăsătură primordială. cum sunt statele-naţiune europene. ceea ce face extrem de dificilă conceptualizarea faptului că aceste grupuri se află într-o perpetuă transformare. numele comun). ignorând că divergenţele şi conflictele. III. sau să acorde prea mult credit reprezentărilor idealizate ale informatorilor. care nu este atât produsul unor criterii obiective. provocând chiar rupturi. iar “nepotismul” ar aduce un important avantaj adaptativ.izolarea constituie principiul genezei şi al perpetuării identităţilor colective. decât de rudele sau congenerii săi mai îndepărtaţi. numită primordialistă. această relaţie permanentă fiind însăşi condiţia existenţei lor. prezente în orice societate limitează drastic solidarităţile. în fapt. compus din anumite trăsături intrinsece (psihologia de bază. care. ce-i drept. al căror esenţialism spontan face ca propriul grup sociocultural să fie prezentat ca o entitate stabilă.

50 . iar grupul etnic nu apare decât atunci când alte mijloace de a obţine putere sau bogăţie nu sunt posibile. el a demonstrat că ideea de unitate a acestui grup este determinată de raporturile dintre aceştia şi alt grup. De altfel. “arme” sau “resurse” mobilizate variabil. nu lipsesc autorii care văd în tezele instrumentaliste reflexe savante ale raţionalismului şi utilitarismului liberal: actorii sociali acţionează asupra unui mediu pe care îl cunosc bine. cât “etnificarea”.. cât şi istoric. Pe acest fond. deşi au pus în evidenţă numeroase lipsuri ale conceptului substantivist de etnie. a apărut ideea instrumentalistă asupra etnicităţii. etnicitatea este rezultatul trezirii unei conştiinţe politice. susţin chiar că grupurile sunt rezultatul unor calcule de genul cost/beneficiu. În principiu. Formoso). Weber sublinia. iar individul se simte parte a grupului nu atât datorită unui trecut comun sau ascendenţei. ea caută să studieze mai puţin “etnogeneza”. Or. opere ale unor selecţii raţionale. E. Aceste viziuni opuse evidenţiază caracterul limitat şi univoc la teoriei instrumentaliste. antropologia începe să se orienteze tot mai frecvent către dimensiunea istorică a etniei. ci în virtutea unei unităţi ideologice şi unei identităţi acceptate ca dogmă. funcţie etnicităţii face obiectul unor abordări opuse. care tinde să echivaleze construirea unei identităţi colective cu nişte scopuri politice limpezi şi imediate. Unii antropologi.Spre exemplificare. Mai mult. procesul de apariţie al unei etnii. care îşi aleg din sânul ei emblemele care convin intereselor lor. Adepţii instrumentalismului. ca D. După ei. ea tinde să privească identitate etnică ca un simplu rezultat al strategiilor politice. în deplină cunoştinţă de cauză şi în scopul propriei satisfacţii (B. rezultate ca urmare a competiţiei pentru resursele rare între populaţii coexistând în cadrele statelor-naţiuni moderne. pentru că face apel la simboluri mai accesibile şi amestecă interesele materiale cu legăturile afective.U. atunci când afirmau: “Tribul nu există în virtutea unei oarecare unităţi sau identităţi. Acest sentiment de unitate favorizează coeziunea politică a unui grup. au evitat critica directă a acestuia. instrumentaliştii folosesc termenul de etnicitate pentru a numi solidarităţi sociale recente. Din acest punct de vedere. încă de la începutul secolului XX. fie în S. operate la nivel individual. care anticipează atât logic.” La rândul său. cât datorită intereselor comune. prin urmare se va concentra către procesele de autodefinire etnică. în vederea obţinerii unui avantaje politice. foarte asemănătoare spiritului sau interesele de clasă. în această viziune. iar cultura ca pe o “resursă” exterioară indivizilor. Leach a subliniat dimensiunea relaţională a identităţii etnice. iar acţiunea sa politică întăreşte credinţa în existenţa sa reală. ca M. Etnicitatea este unul din factorii care structurează conştiinţa şi comportamentul oamenilor. departe de a se baza pe un nucleu cultural imuabil. în studiul său privind populaţia kachin din Birmania. că o comunitate etnică este un grup uman legat de credinţa subiectivă în existenţa sa reală. care decid chiar şi inconştient conduitele indivizilor. Nadel (1947) anunţau deja puncte de vedere subiectiviste în privinţa etniei. medii plurietnice. etniile sunt construcţii oportuniste. Autori marxişti preferă să vadă separările etnice ca o funcţie ideologică. Bell. iar conştiinţa apartenenţei nu este neapărat condiţionată de omogenitatea culturală. Antropologi ca S. După 1960. caracterizate de o competiţie crescută între comunităţi şi foarte potrivită pentru diversele reconstrucţii ale identităţii de grup sau individuale. îndeosebi în oraşe. iar instrumentaliştii îşi interzic să înţeleagă condiţiile istorice şi culturale în care acest proces are loc. Banton. sentimentul etnic poate depăşi graniţe culturale importante.A. aderenţii la această teorie caută să demonstreze că. această ideea ignoră structura reală de afecte. rezumându-şi interesul la mediile urbane. valori şi coduri comportamentale inerent transmise prin socializare. shan. În general. Partizanii acestei teorii s-au inspirat din raporturile stabilite între grupurile de emigranţi stabilite în medii urbane. cred că etnicitatea constituie un mijloc de mobilizare mai eficace decât sentimentul de clasă. o divizare întreţinută de clasele conducătoare pentru a ascunde interesele convergente ale claselor dominate. altfel spus. caracterizate de o intensă competiţie între grupuri. Pentru Weber. M. fie în Africa. referenţii culturali sau istorici nu sunt altceva decât “instrumente”. Unii radicali.

Leach. aşa cum semnala C. Pe de altă parte. The Social Organization of Culture Difference. în cazul populaţiei manouche. III. În consecinţă. Cum frontierele etnice îi apar foarte fluctuante. Contribuţia fundamentală a lui Barth este evidenţierea unui adevăr frecvent ignorat: identitatea etnică este un fenomen de ordin relaţional şi se bazează pe contrast. Etniile nu sunt „specii”. dispunând.S. capabilă să influenţeze de la bun început relaţiile unui grup cu exteriorul. percepută ca provenind din trecut. Gluckman .Cu totul alta va fi atitudinea etnologului norvegian F. fără a acorda atenţia cuvenită structurii interne care asigură socializarea şi care oferă grupurilor umane unitate şi continuitate. Pe de o parte. Interacţioniştii se concentrează excesiv asupra „osaturii externe” şi strategiilor situaţionale care îi corespund. o caracteristică primară şi definitivă.şi cele ale lui E. Keyes (1976).S. ecologia sistemică. deci. el ajunge la următoarele concluzii: identitatea etnică este procesuală. În plus. de asemenea. istoria Africii. cultura unui grup nu este un dat. departe de a afecta aderenţa la modelul etnic. Pe de o parte. ideile lui M. Barth. grupul etnic nu este o entitate precisă. 1969) se baza pe două constatări: frontierele dintre etnii sunt permeabile. PROBLEMATICA ACTUALĂ A ETNICITĂŢII Problematica etnică rămâne îndelung dezbătută şi în epoca actuală. globalizarea nu face decât să accentueze necesitatea grupurilor de a se distinge pe temeiuri etnice. ci o formă de organizare rezultată în urma jocului de contraste al atributelor culturale şi al modalităţilor de identificare şi clasare a oamenilor. cu atât mai mult cu cât efectul uniformizant al mondializării şi rapida circulaţie a informaţiei redimensionează statutul identităţii etnice.interacţionismul a lui E.4. ci un produs social Punctul de vedere al lui Barth. cât de importantă este relaţia cu morţii (mule) în edificarea unei identităţi proprii. iar sentimentul apartenenţei la o comunitate etnică se edifică întotdeauna pe o serie de opoziţii sociale şi simbolice.care căuta delimitările sociale în cadrul zuluşilor . Barth preferă să acorde atenţie identităţii de sine. existând şi perpetuându-se autonom. care pot varia. dacă atributele asociate unor grupuri etnice sunt exclusiv situaţionale. Williams (1993) a arătat. păstrează anumite aspecte criticabile. Barth renunţă să mai caute nucleele culturale ale etniei. Goffman -. pe desfăşurarea unor semne culturale. U. P. concentrându-şi analiza asupra frontierelor etnice şi a modului în care acestea se menţin. ci şi în interior. care edifică frontiere între Noi şi Ceilalţi. fără a afecta sentimentul unei origini comune sau utilizarea categoriilor de clasificare convenite. Cohen). Oceaniei şi Asiei este.). ci printr-o serie de contraste (sociale. în izolare de atributele culturale. care considera că aculturaţia parţială poate fi un impuls al apariţiei de noi identităţi colective. aşa cum este aceasta revendicată de indivizi.R. Americii. după Barth. dar integritatea grupurilor aflate în contact se păstrează. Afilierea etnică ar fi bazată. atunci când procesele sociale de excludere sau includere asigură perpetuarea categoriilor discrete cu care grupurile de oameni se identifică. ci o rezultantă al cărei conţinut variază. ca şi al altor interacţionişti. economice). Teoria lui Barth este o sinteză între psihologia socială . cu funcţie de diferenţiere în raport cu exteriorul. Teoria lui Barth (Ethnic Group and Boundaries. Barth nu a ţinut cont de existenţa unor grupuri interne (in group). societatea este o moştenire colectivă. identificarea unui grup etnic este absolut arbitrară şi lipsită de orice merit analitic. care se identifică subiectiv în diverse modalităţi. opinia unor indivizi cu privire la propria identitate nu este suficientă pentru a valida apartenenţa lor etnică. Unii autori au căutat să sublinieze că identitate etnică nu se raportează doar la frontierele care o despart de alte grupuri. şi nu sistemică. Altfel spus. 51 .3. caracterizată de noi afirmări şi reafirmări ale categoriilor etnice. grupurile etnice nu există separat. de o „aură de filiaţie” (R. prin referire la o alteritate internă (în raport cu zeii inventaţi sau cu strămoşii veneraţi). Dacă Europa cunoaşte ea însăşi recrudescenţa unor revendicări etniciste şi etno-naţionaliste (fosta Iugoslavie.

cum ar fi încălţămintea sport. Este cazul aşa-numitelor identităţi „tribale” africane. accentul asupra strategiilor sociale este definitoriu. dar că această modalitate de identificarea a unui grup este o construcţie socială. dacă. a subdivizat populaţia neagră în „minorităţi etnice”. Cel mai bun exemplu în oferă regimul de apartheid sud-african. ca formă de identificarea a unui grup. C. aşa cum am notat. iar siturile „etnice” de pe internet arată că „primitivii” sunt şi capabili şi interesaţi de utilizarea tehnologiei sofisticate pentru a promova propriul lor discurs etnic şi pentru a menţine legăturile sociale la mari distanţe. Antropologia actuală caută să de îndepărteze tot mai mult de viziunea esenţialistă şi să reidentifice obiectul etnicităţii. toate determină înţelegerea etnicităţii ca pe „o valoare pozitivă a identităţii” (A. În ambele situaţii. considerată ca afectând îndeosebi modurile de consum. Gellner. Este limpede. Astfel că antropologii se concentrează acum către categoriile utilizate contextual de către indivizi şi de către grupuri. pe care o folosesc activ împotriva colonialismului occidental. de multe ori cu o origine istorică recentă.Raţiuni diverse explică această stare de fapt: accelerarea emigraţiei urbane. pentru antropologia de astăzi. Antropologii au reuşit să se îndepărteze de moştenirea colonială şi să înţeleagă etnicitatea drept un construct. În orice caz. în teorie. nu este o realitate universală şi eternă. După antropologi ca E. Diviziunea dintre situaţionişti şi instrumentalişti continuă să subziste. privarea acestei populaţii de drepturile ei legitime. Potenţarea acestor simboluri depinde de interacţiunile culturale şi de parametrii diverşi implicaţi (statutul indivizilor. preluând ideea de habitus a lui P. decât o tradiţie ancestrală de identificare. primii caută să privilegieze o abordare cognitivă. cât asupra normelor şi logicilor interne care organizează activitatea socială în ansamblul ei. Cel mai bun exemplu îl oferă tocmai etniile moderne europene. căutând să evidenţieze edificarea unor comportamente distinctive în cadrul intern al unui grup. Unii cercetători. mai degrabă un simptom al modernizării aduse de colonialism. Pe de altă parte. Taylor). pentru multă vreme. Codificarea lor simbolică depinde de logicile culturale diferite. nu trebuie supralicitată: adoptarea unor simboluri culturale asemănătoare. mondializarea. care să respecte „geniul” etnic şi tradiţiile grupurilor. că etnicitatea reprezintă modul în care agenţii sociali sau grupurile concep diviziunile şi inegalităţile sociale în termeni de apartenenţă etnică. ca şi ideea unei discontinuităţi între normele interne şi modul în care acestea sunt utilizate în relaţie cu alte grupuri. asigurându-i coerenţă şi stabilitate şi reglând totodată relaţiile unui grup cu exteriorul. sub pretextul „dezvoltării separate”. drept semnul distinctiv al identităţii. Instrumentaliştii caută să evidenţieze modul în care mizele puterii afectează raporturile interetnice. În acest context. Nu este mai puţin adevărat că unele populaţii artificial delimitate ca grupuri etnice au acceptat şi intimizat noua clasificare. de către un tânăr american sau de către un aborigen australian nu presupune deloc că respectivele importuri au acceaşi semnificaţie. reuşind. pentru a identifica nivelurile de discurs asupra identităţii. problematica etniei este la fel de actuală ca şi în etapa de efervescenţă teoretică a anilor ’60-’70. din moment ce toate practicile sociale pot servi. regândirea ideologiei naţionale.). Paradoxal. în care minoritatea albă. ea capătă o greutate mult crescută în planul acţiunii politice. care să evidenţieze structura simbolică a diferenţelor şi modul în care aceasta se metamorfozează contextual. Analizând interacţiunile. condiţionată de multe variabile. antropologii caută de de-construiască etnia. mercantilizarea şi fetişizarea crescândă a „obiectului etnic” însoţeşte fidel democratizarea şi mondializarea turismului. Alţi specialişti caută să se concentreze nu atât asupra strategiilor situaţionale. 52 . Antropologia nu se mai speră astăzi să poate descrie toate aspectele identităţii etnice. Bourdieu. întreruperea procesului de formarea a unui proletariat industrial sau a unei ţărănimi. prin folosirea diverselor strategii individuale sau colective de manipulare a simbolurilor. sau acelaşi uz. Etnicitatea. analizează raporturile interetnice ca formă de ancorare în practica socială. imaginea pe care o susţin despre ei înşişi etc.

naţiunea. care a condus la o dispariţie generalizată a ţărănimii şi la exodul ei în mediul urban. „Orice aspect tradiţional poate da peste un aspect şi mai tradiţional. nu trebuie uitat să anumite forme de identificare etnică au precedat. ale cărei identificări erau bazate pe rezidenţă. O puzderie de lucrări antropologice sau istorice au demonstrat că societăţile precoloniale erau aproape întotdeauna plurietnice şi găzduiau repertorii culturale de o mare diversitate. tradiţiile erau procese care asigurau o «continuitate în mişcare». rezumând chestiunea în mod strălucit.” Cu toate acestea. «europenii credeau că africanii aparţin unor triburi. a creat premisele pentru apariţia unui nou subiect colectiv. condiţionat de modernizarea socială şi economică. ataşaţi de acum identităţii promovate de formatorii de opinie. grecii îi considerau barbari pe toţi cei care nu vorbeau limba greacă. Asta nu înseamnă că etnicitatea ar fi o simplă «construcţie» a colonizatorului.naţionalismul etno-cultural european din secolul al XIX-lea este un fenomen modern. au revitalizat tradiţiile. iar 53 . Cu toate acestea. pentru simplul motiv că sunt diferite de cele proprii. Sumner. în multe areale culturale. creştinătatea s-a întrebat permanent dacă populaţiile Lumii Noi sau cele africane pot fi asimilate umanităţii. în 1907. primul care foloseşte acest concept este W. aşa cum le-au şi inventat (E. antropologii renunţă la uzul colonialist al noţiunii de etnie.3. artizanul actualelor state-naţiune. Hobsbawn). colonizaţii au participat la «formarea» ei. Pe această cale. etnocentrismul reprezintă o constantă a istoriei şi culturii umane: aşa cum. fie segmentarea acestor grupuri. aşa cum susţin naţionaliştii (sau. Rezultatul acestei politici oficiale şi al strategiilor prin care africanii au răspuns la ea este etnicitatea însăşi. Ea caută să studieze şi să elaboreze modele teoretice pentru două procese. pe care o aplică astăzi unor grupuri de dimensiuni diferite şi cu conţinuturi sociale foarte eterogene. fără nici o îndoială. o atitudine de respingere a normelor şi valorilor unui alt grup cultural. care determină neîncetat fie extinderea. ceea ce arată cât de târzie a fost conceptualizată această tendinţă etnocentrică în Europa. atât modernitatea. de multe ori convergente cu cele ale statelor moderne. legat de «statul importat» şi nu o rămăşiţă sau o renaştere a «culturii tradiţionale». […] În Africa veche. La rândul său. Transformarea ideologică şi juridică a colonizării le-a încremenit în obiceiuri şi folclor. rămasă foarte actuală. cât şi. Evocator. Neînţelegere funcţională printre multe altele. în fond modernă. problematica etnicităţii. este rezultatul dezintegrării ordinii tradiţionale a „culturii sălbatice”. caută să se îndepărteze de partizanatul dogmatic la teze primordialiste sau la cele strict situaţionale.5. Simultan. respectiv. Importanţa politică a etnicităţii provine tocmai din faptul că ea este un fenomen eminamente modern. deşi face permanent apel la tradiţionalism: revigorarea trecutului. rudenie sau practică religioasă. că principalele forme de mobilizare socială sau religioasă erau transetnice şi că. Astfel că reprezentarea naţionalistă a etniei nu este tradiţională. alfabetizarea a permis educarea echivalentă şi non-specializată a unei mase demografice compusă din indivizi politici moderni. Pentru a conchide. iar africanii au creat triburile cărora să le aparţină» scrie John Iliffe. Un astfel de model poate fi extrapolat şi pentru societăţile extra-europene aflate în curs de modernizare. culturale şi economice ale statului birocratic. În realitate. care face ca un grup social să se auto-identifice ca „specie” distinctă de alte grupuri. Africa veche nu alcătuia un mozaic de etnii.-F. în scopul de a asigura pivotul politicii noului stat-naţiune. unii etno-naţionalişiti africani). dornic să despartă pentru a domina. în general. III. însuşindu-şi noile resurse politice. a datinilor şi idealizarea purităţii rurale reprezintă mijloace de educare a unei identităţi etnice. ETNOCENTRISMUL Termenul de „etnocentrism” desemnează. administraţia europeană s-a străduit să fixeze în spaţiu populaţiile supuse sau să le orienteze migrarea în funcţie de interesele sale. în antichitate. Aşa cum nota J. la fel de importante pentru etnicitate: esenţializarea anumitor atribute. G. Industrializarea. intelectualii. Interesele acestora din urmă. procesul de permanentă construire a unor frontiere sociale. deşi proiectele naţionaliste şi delimitările rigide ale colonialismului au jucat un rol important. colonialismul. Bayard (1996). Naţionalismul european. paradoxal.

şi respingerea altor forme de existenţă în afara culturii. o astfel de viziune nu are nimic de-a face cu realitatea: ea este o simplă proiecţie a unui ideal occidental. Ea serveşte propriei identificări ca grup. este destul de dezamăgitoare pentru spirit. teoretic şi practic.”(Cl. scutite de proprietate privată. mai greu de identifica la prima vedere: cea a celebrării „celuilalt”. muncă şi constrângeri sociale. este tocmai atitudinea cea mai marcantă. ca posedând numeroase virtuţi. Grupurile vecine sunt frecvente desemnate cu termeni peiorativi. Problema etnocentrismului este esenţială într-o disciplină ca antropologia. nu facem altceva decât să împrumutăm una din atitudinile lor tipice. încercând. iar diferenţierea se realizează încă şi mai insistent atunci când „celălalt” nu este foarte diferit: nu sunt rare situaţiile când grupuri foarte apropiate din punct de vedere cultural tind să privească drept ireductibile minimele diferenţe dintre ele. Or. „lumea cumsecade” sau. autorizaţi să ne prefacem că nu există. a reprezentat o variabilă a etnocentrismului occidental: aceste areale. şi care tindea să aprecieze idilic societăţile extra-europene. şi nu este suficient să se afirme despre ea că nu afectează fondul problemei pentru ca să fim. în numele căreia îi considerăm pe «sălbatici» (sau pe toţi cei pe care am ales să-i considerăm ca atare) în afara umanităţii. Barbar este în primul rând omul care crede în barbarie” (1961). Conceptualizarea diferenţelor culturale se cantonează permanent între o înclinaţie universalistă şi o tentaţie relativistă. dimpotrivă: foarte multe societăţi tradiţionale limitează statutul de fiinţă omenească doar la membrii grupului lor. opusă lăudării celorlalţi. „adevăraţii”. apologia tehnicităţii şi a modernităţii a constituit un puternic motiv de critică a societăţilor mai puţin performante tehnologic. fără deosebire de rasă sau cultură. în contrast. Aşa se justifică observaţia lui Cl. fie criticat sau deplâns. numindu-se „cei buni”.Occidentul civilizator al secolului XIX a privit cu dispreţ suveran societăţile pe care le credea „inferioare”. prin el însuşi. ca munca sau ierarhia socială. Etnocentrismul dispune şi de o altă latură. în replică. fie lăudat.” În orice caz. schiţând în negativ defectele societăţii moderne. în acelaşi timp. cea mai distinctivă a sălbaticilor înşişi. Cunoaşterea este incompatibilă cu exotismul. „cei desăvârşiţi”. tot mai „artificială”. Însă. nu reprezentau decât contrariul lumii care le privea. Este cazul mitului „bunului sălbatic”. Pe scurt. în starea de „natură”. Astfel că etnocentrismul capătă conotaţii mai subtile: el nu presupune neapărat respingerea altor culturi. În ciuda unei prejudecăţi educate timp de un secol în gândirea europeană. aşa cum nota T. promovat de gânditorii europeni încă din secolul al XVI-lea. 54 . sunt excluse uneori din regnul uman. „oamenii”. etnocentrismul nu reprezintă o caracteristică exclusivă a societăţii occidentale. „este un compliment ambiguu lăudarea celuilalt doar pentru că este diferit de mine. care se impune observaţiei. dar şi că. „Simpla proclamare a egalităţii culturale între toţi oamenii şi a fraternităţii care ar trebui să-i unească. „celălalt” nu există în sine. or tocmai asta vrea exotismul să fie: un elogiu în ignoranţă. Iar dacă perspectiva în care este abordată propria societate este una critică. dar ignorarea este. etnocentrismul presupune un refuz net al diversităţii culturale. Lévi-Strauss: „Această atitudine. Todorov. 1961). a cărei principală misiune este tocmai analiza diferenţelor culturale şi explicarea acestora. Aşa se explică de ce simplitatea şi apropierea de natură a societăţilor extra-europene a fost apreciată în contrast cu civilizaţia europeană. […] Refuzând umanitatea celor care apar drept cei mai «sălbatici» sau «barbari» dintre reprezentaţii ei. să suprime ceea ce rămânea pentru ei scandalos şi şocant. pur şi simplu. Tot astfel. ci ca rezultat al clasificării etnocentrice. iar practicile lor culturale sunt obiect de batjocură. Atitudinea etnocentrică este una din trăsăturile constitutive ale vieţii sociale. definirea „Balcanilor”. […] Omul modern s-a dedat zadarnic la sute de speculaţii filozofice şi sociologice pentru a găsi compromisuri între aceşti doi poli contradictorii şi pentru a explica diversitatea. cât considerarea propriei culturi drept unica valoare de referinţă la care sunt raportate alte culturi. la rândul ei. pentru că neglijează o diversitate reală. Lévi-Strauss. ca şi a „Orientului”. a investirii culturii sale cu calităţi deosebite. mai mult sau mai puţin „înceţoşate”. desigur că celelalte vor apărea.

a condus la multe excese criticabile. cu deosebire a celei preistorice. Cea mai bună exemplificare a acestei frontiere teoretice dintre relativism şi universalism este oferită de discuţia iniţiată de P. mai ales. genocidul a fost înlocuit cu un etnocid. variabilitatea culturii materiale este considerată a demonstra stadiile de evoluţie ale umanităţii ca întreg. ei au fost supuşi creştinării şi educaţiei în spiritul valorilor europene. proletarizare) şi se raportează la universalism: diferenţele nu sunt definitive. Termenul de “cultură”. ca şi în antropologie. De altfel. cea relativistă. la rigoare. iar societăţile străine devin prizoniere ale propriei diferenţe. aşa cum arată clasificările sale evoluţioniste din secolul al XIX-lea. cât şi. aşa cum am văzut. Deloc întâmplător. Dacă antropologii 55 . Această teorie. cultura a căpătat treptat. Genocidul este rezultatul unui relativism absolut: celălalt este ireductibil diferit. după ce au început să fie priviţi ca fiinţe omeneşti. domeniu în care constituie şi astăzi principala unitate analitică pentru sistematizarea documentaţiei arheologice. Clastres asociază acest termen cu cel de genocid. arheologic. Cealaltă tendinţă. celui de civilizaţie. de tendinţe etnocentrice. prin analiza critică a categoriilor analitice în care îşi organizează propriul discurs. deşi cu o relativă întârziere. ca antropologia şi sociologia (A. s-a impus la începutul secolului al XX-lea. înţelegerea sa devine. şcolarizarea forţată. astfel. în propria lor societate. ambele fiind interesate de distrugerea „celuilalt”. Cât priveşte etnocidul. foarte apropiat de înţelesul conferit ei de gândirea romantică germană. tinde să privească umanitate ca ireductibil împărţită în culturi diferite. în arheologie. Însă relativismul absolut nu reprezintă neapărat o garanţie că celălalt este privit cu respect: considerând că o cultură este radical diferită. Pe de o parte.Tendinţa universalistă consideră că umanitatea poate fi concepută în afara cadrelor culturale şi sociale în care se află împărţită. Clastres în jurul termenului de „etnocid”. stadiul teoretic atins în antropologie. Joffe). iar antropologii au devenit tot mai critici cu propriile prejudecăţi. iar pe de alta prin contextualizarea atentă a afirmaţiilor populaţiei studiate. a reflectat permanent. Asimilat iniţial. desemnând un set de tradiţii care deosebeşte un grup uman de altul. Astfel. cât şi pe cel al indigenilor studiaţi. îndeosebi cele asociate cu colonialismul şi dorinţa de a „civiliza” populaţiile încă „subdezvoltate”. în fond. a cărei origine poate fi identificată fără greş încă din epoca Luminilor. sub influenţa evoluţionismului. CULTURĂ ŞI ETNIE ÎN ARHEOLOGIE Semnificaţia termenilor de “cultură” şi “etnie” este centrală în arheologie. Acestea nu se manifestă atât prin respingerea categoriilor occidentale. etnocetrismul a început să fie privit ca un adversar constant al muncii antropologului. utilizarea acestor termeni. unii specialişti nu ezită să compare arheologii cu “vâslaşii de la galere”. imposibilă. a căror direcţie de mers este decisă de alte ştiinţe sociale. în perioada iluministă. în înţelesul său arheologic. Pe măsură ce realităţile societăţilor studiate au început să fie mai bine cunoscute. Ei au. în numele valorilor şi organizării occidentale. câtă vreme europenii le contestau însăşi umanitatea. iar împlinirea naturii umană ca fiind posibilă numai în aceste cadre. prin asumarea intimă a stereotipiilor fabricate de occidentali şi inculcate sub presiunea colonială. III. şi că poate avea acces egal la drepturi universale. Această inculcare a categoriilor impuse de o cultură străină aduce după sine multe dificultăţi: indigenii vorbesc „limba” antropologilor. Antropologii de astăzi încearcă că contracareze tendinţele etnocentrice prin preocuparea lor pentru o traducere corectă a sistemelor de gândire studiate. o altă „specie”. nici ele lipsite.4. a cărei eliminare nu este posibilă decât prin exterminare. naturale. ci reduse la o subdezvoltare culturală care poate fi depăşită. Pe parcursul secolului al XIX-lea. Exemplul indienilor nord-americani este foarte potrivit: sclavizaţi şi exterminaţi. un sens restrâns. ireductibile. utilizând clasificări irelevante. Însăşi disciplina antropologică s-a născut ca rezultat al etnocentrismului. aceste reprezintă o tehnică de suprimare a celuilalt prin distrugerea culturală (deplasare de populaţie. dificila misiune de a controla atât propriul etnocentrism.

dar. De altfel. ca şi antropologia evoluţionistă.semnificaţia termenului de cultură a rămas strâns legată de cea a etniei. Childe decide că ceramica. nu numai că utilizarea lor de o manieră comparativă era justificată. Demersul lui Childe.. în lucrarea sa. stratigrafia şi sincronismele vor fi instrumentele sale analitice fundamentale. arheologii (ca J. în consecinţă. Lubbock sau G.nu şi conotaţiile rasiale ale acestuia. valoarea utilitară a anumitor artefacte. dar şi particularismului istoric promovat de F. din moment ce culturile corespundeau etniilor. această viziune asupra etniei poate fi definită drept substantivistă. unificând mult mai durabil comunitatea ştiinţifică a arheologilor decât reuşise evoluţionismul. noua paradigmă. până astăzi. în alte medii intelectuale. unul etnist şi substantivist: cultura prezintă un ansamblu de trăsături moştenite. ele erau menite să recapituleze istoria europeană. Klemm între Kultorvolker (populaţii creative din punct de vedere cultural) şi respectiv Naturvolker (populaţii pasive). arheologia. menite a sistematiza riguros documentaţie arheologică: seriaţia. Astfel. Principiul difuzionist nu excludea interesul pentru modul de viaţă al fiecărei culturi. Boas. Ca şi în antropologie. corespundea şi convingerii că. Franţa). Fidel tiparelor difuzioniste. Selectarea acestor artefacte reprezentative ascundea o viziune funcţionalistă asupra culturii materiale. de Mortillet) se vor inspira masiv din sistemele evoluţioniste. vor prefera să dea alt înţeles al culturii. glorificând arianismul german. 56 . deservea explicit interesele colonialismului european – şi nu surprinde popularitatea sa în statele direct interesate în extinderea sau păstrarea sistemului colonial (Imperiul Britanic. în premieră şi sistematic. Die Herkunft der Germanen (Originea germanilor). intrate mai târziu în competiţia colonială (Germania). a căror identificare se baza pe o listă destul de restrânsă de artefacte diagnostice. ulterior. drept cea mai completă. însă continuitatea formelor de viaţă era atribuită izolării. metoda lui Childe va câştiga instantaneu adeziunea arheologiilor naţionale. pentru o mare parte Europei . Înlocuind studiul stadiilor evoluţioniste cu cel al culturilor particulare şi al modului de viaţă din cadrul acestora. deci. ele puteau ajuta la stabilirea unor sincronisme culturale relative. va continua iniţiative arheologice mai vechi. Ele îl vor ajuta la definirea unui mozaic de culturi. Kossinna va fi primul arheolog care va aplica conceptul de “cultură arheologică” unui demers istoric direct asupra unei regiuni ample. Cum semnificaţia istorică a diferitelor artefacte nu putea fi reconstituită decât prin identificarea rolului pe care îl jucaseră în cadrul culturilor preistorice. iar societăţile extra-europene vor fi tratate drept “fosile” vii. ultima uşor de asimilat etniei. Pe de altă parte. pretutindeni în Europa. perfect consonant etnologiei difuzioniste a anilor ’20. Arheologul Vere Gordon Childe (1893-1957) este cel care va prelua conceptul lăsat moştenire de Kossinna . Viziunea particularistă se acorda perfect cu obiectivele tradiţionale ale istoriilor regionale şi. aducea o adevărată revoluţie în arheologia preistorică. sau relativ străine de acest fenomen (Imperiul Austro-Ungar). Siedlungsarchäologie (studiul provinciilor culturale). El acceptă diferenţa realizată de G.(Morgan. Principiul său de studiu. dar măcinate de importante mutaţii naţionaliste.incluzând şi România . În acelaşi timp. continuitatea de cultură coincidea şi continuităţii etnice. Tylor) recurg foarte puţin la dovezile culturii materiale din trecut. a germanilor. le făceau pe acestea mai potrivite schimbului şi. iar schimbarea influxului exterior de idei. Ei vor considera secvenţa arheologică europeană . Astfel că. În acest fel.incluzând paleoliticului şi neoliticul . cultural-istorică. Childe. În acest sens a fost utilizat. în consecinţă. ornamentele şi riturile funerare reflectă gusturile locale şi. în care caută originea popoarelor indoeuropene şi. prin The Danube in Prehistory (1929). va prelua acest interes pentru diversitatea istorică. în subsidiar. sub greutatea naţionalismul central-european în creştere – artizan al statelor moderne – cultura şi etnia ajung să-şi suprapună înţelesul. prin The Dawn of European Civilization (1925) şi. Arheologia lui Kossinna păstra o puternică încărcătură şovină. inculcate individului în cadrul unităţii sale sociale. sunt mai rezistente la schimbare – deci rolul lor de marcatori etnici apărea ca indubitabil. ca armele şi uneltele. conceptul de cultură arheologică de către arheologul german Gustav Kossinna.

a unor etnii preistorice nu este altceva decât un colonialism retrospectiv. De ce este societatea românească dominată de o viziune substanţialistă asupra etniei? 4. iniţial fidelă aceleiaşi viziuni. deşi nu mai caută să stabilească “provinciile etnice”. 4. dominată de particularismul cultural boasian şi tinde către o tot mai bună contextualizare a termenilor de cultură şi etnie. reprezentată îndeosebi de arheologi americani (ca L. începând cu anii ’60. 57 . înglobând viziunea interacţionistă a lui F. preferând să apropie arheologia de interesele larg comparatiste ale antropologiei evoluţioniste. viziunea sistemică a New Archaeology rămâne materialistă şi holistică: ea consideră ca reale. Barth. Unii factori de variabilitate sesizaţi în cultura materială încep să fie priviţi ca manifestări ale “negocierii” simbolice a statutului şi prestigiului social. Astfel. Comparaţi viziunea substanţialistă asupra etniei cu cea interacţionistă. această orientare. a încercat să definească culturile drept sisteme adaptative.U. încetează să mai reprezinte un ansamblu de trăsături sau norme moştenite şi imuabile. care împiedică analiza contextuală a modului propriu de auto-identificare a oamenilor din trecut. Este demnă de amintit aici orientarea deschisă de cercetători ca ALeroi-Gourhan. cunoscută drept New Archaeology. pe aceleaşi baze. dar şi a sociologilor ca P. La fel. TEME DE REFLECŢIE: 1. Binford). strălucit reprezentată de I.către studiile paleo-tehnologice şi funcţionale. în particular cele promovate în S. ci se concentrează asupra modului în care o anumită unitate culturală se modifică sub presiunea mediului. Influenţată de ideile lui L. O nouă direcţie de studiu va fi deschisă de curentul post-procesualist. Hodder). care revine la problematica etnicităţii. În general. În arheologia contemporană. industriale? 2. ca urmare a practicilor sociale cotidiene. În ce măsură valorile Occidentului contemporan. în anii ’60. dar aflată şi într-o perpetuă metamorfoză. numită procesualism. Deşi operaţionalizarea sistemelor teoretice preluate din sociologie şi antropologie este încă dificilă. Care este profunzimea diferenţelor între societăţile tradiţionale şi cele moderne.Arheologia americană. selectarea unor artefacte diagnostice este la fel de restrictivă ca şi izolarea. după interesul acordat proceselor (ca opus evenimentelor). iar ecuaţia cultură materială = grup etnic nu mai este acceptată ca postulat. arheologia de după 1980 se concentrează cu deosebire către conţinutul simbolic al culturii (cum este cazul “arheologiei simbolice” de la Cambridge. Noua direcţie. afectează modul de conceptualizarea a etnicităţii? TEST DE AUTOEVALUARE: 1. în antropologie. tot mai frecvent înţeleasă drept un rezultat al interacţiunii sociale între grupuri. Clarke) nu s-a preocupat de problema etnicităţii ca atare. deopotrivă etnolog şi arheolog . Steward. şi o orientare neoevoluţionistă şi funcţionalistă. nici “etnia” nu mai dispune de înţelesul promovat anterior. sau britanici (D. privilegiind explicaţiile istorice bazate pe adaptarea ecologică şi reducând importanţa schimbărilor produse de migraţie şi aculturaţie. Bourdieu. cultura. White şi J. 3. Aflată din nou sub influenţa antropologiei neo-marxiste.A. a unor “trăsături culturale”. Enunţaţi principalele definiţii oferite culturii. Ca şi teoria cultural-istorică. Care sunt principalele raţiuni care au condus la opoziţia dintre societăţile tradiţionale şi cele moderne? 2. Poate viziunea interacţionistă capabilă să explice în întregime valorile promovate de un anumit grup etnic? 3. În consecinţă. postularea neglijentă. Enunţaţi trăsăturile şi componentele culturii. consistente şi conservatoare trăsăturile culturale ale unui grup uman din trecut. arheologia se concentrează tot mai intens către reconstituirea paleoetnografică a vieţii preistorice. sau prin propriile dezechilibre interne. a cunoscut. este neîndoielnic că arheologia actuală se concentrează într-o direcţie relativistă.

5. Cum se reflectă principalele abordări ale culturii/etniei în teoriile arheologice? 58 .

Antropologia structurală. Ed. I. Iaşi. The Invention of Traditions. Ed. R. G. 1983. Dacia. Antropologie generală. G. M. Ed. Segalen. Cambridge. Amarcord. M..-O. Lévi-Strauss. P. 2001. Bucureşti. M. H. 1999. Les bases de l’anthropologie culturelle. Bucureşti. Polirom. J. Blackwell. Hodder.. 1967. Press. E. Oxford. Lowie. Payot. Ed. Ed. Concepte şi arii culturale. 1997. Cambridge Univ. H. Press. M. I. M. de. Pottier. Ranger. Cambridge Univ. F. A.G. Ed. Timişoara. 2002. 2000. Mihu. Noţiunile-cheie ale etnologiei. Iaşi..BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ: Bonte. Ed. p. Bucureşti. 13-24 A History of Archeological Thought. Introducere în filozofia ştiinţelor sociale.. Cambridge Unoiv. 2002. Polirom.Current Approaches to Interpretation in Archaeology. Ed.. Ed. 1969 Antropologia culturală. Iaşi. 2001 Istoria naţiunilor şi a naţionalismului în Europa. Polirom. Archaeological Theory Today. Institutul European. Politică. 59 . Ed. Radkowski. 2001. Gellner. Paris. Izard. Polirom. B. (coord. Cambridge. T. . Herskovits. Cambridge. Paris... 1986. Timişoara. Trigger. O. 1997.. Trei. Ed. Iaşi.). Hobsbawn.. Cluj-Napoca. Descrierea etnografică. Dicţionar de etnologie şi antropologie. Amarcord. Copans. R. (ed. Laplantine. Ed. Payot. Press. E.. Reading the Past . 1999. 1978.. Leservoisier. Etnologie.) Hodder.). Ed. Traité de sociologie primitive. Geraud. Introducere în etnologie şi antropologie. 1989. Cl.. Hermet. 2000. Naţiuni şi naţionalism. Ed. Hollis. Antet.. Analize şi texte.. (dir. Iaşi....

însuşirea principalelor modalităţi de ierarhizare socială şi extrapolarea acestor categorii asupra istoriei Europei. pentru a-şi asigura supravieţuirea şi auto-suficienţa. s-ar baza în primul rând pe rudenie. stratificare socială. înţelegerea trăsăturilor structurale ale sistemelor sclavagiste şi capacitatea de a aplica observaţiile antropologice asupra unor sisteme sclavagiste clasice (Orientul Antic. se poate afirma că o societate este alcătuită dintr-un grup de fiinţe umane înzestrat cu capacitatea de a-şi auto-reproduce existenţa colectivă în funcţie de un sistem de reguli de acţiune a căror durată de viaţă o depăşeşte pe cea a fiecăruia dintre indivizii care o compun (D. descendenţă. societatea. Ipoteze precum cea a „contractului social” nu sunt altceva decât simple metafore. rudenie. pe bună dreptate. dintr-o perspectivă antropologică. antropologia s-a concentrat programatic către studiul societăţilor. Aberle). problema sclaviei. Obiective operaţionale Însuşirea de către studenţi a principalelor caracteristici ale înrudirii şi a terminologiei antropologice a rudeniei. IV. el nu se poate perpetua decât prin exogamie . 60 . societatea nu poate fi rezumată la un simplu grup domestic. iar acestea cunosc diverse grade de complexitate. viaţa primilor oameni s-a desfăşurat de la bun început în grup. în special al celor proprii comunităţilor tradiţionale. dată fiind interdicţia incestului. Mai mult. În consecinţă. drept unul din câmpurile definitorii ale cercetării sale. această viaţă nu făcea decât să perpetueze într-un alt registru organizarea grupurilor de maimuţe superioare. şi nici nu putea apărea ca manifestarea conştientă a voinţei individuale: fiecare om se naşte şi s-a născut dintotdeauna într-o societate care îi preexistă. Este. în fazele sale timpurii. pentru că. Problema apariţiei societăţii este. Plecând de la realitatea că omul este. menite a critica instituţiile sociale de mai târziu. sclavie. de asemenea. organizate. alianţă. stresul social – adică rigorile impuse de viaţa comună – au jucat un rol esenţial în apariţia şi dezvoltarea trăsăturilor somatice şi cerebrale ale omului. societatea nu poate fi definită decât pe baza formei sale fireşti de existenţă naturală. segmentaritate. Ca şi cultura. de grup. Cuvinte-cheie: antropologie socială. STRUCTURI SOCIALE ÎN COMUNITĂŢILE TRADIŢIONALE Introducere Capitolul IV îşi propune să sintetizeze şi să discute aspectele legate de unul dintre domeniile centrale ale antropologiei culturale. discutată. Imperiul Roman). încă de la apariţia sa ca disciplină.CAP. dar şi modalităţilor originale de structurare a unor ierarhii sociale în cadrul acestui tip de societăţi. cea a „societăţilor”. dar şi foarte cuprinzătoare. Grecia. Acceptând o definiţie minimală. cunoaşterea teoriile emise cu privire la conţinutul şi semnificaţia rudeniei. O importanţă deosebită este conferită terminologiei rudeniei în comunităţile arhaice. un animal social. prin definiţie. Un astfel de acord mutual nu poate fi fixat istoric.adică prin schimbul necesar de soţii. de-a dreptul insolvabilă: cele mai timpurii dovezi ale activităţii umane arată existenţa unei vieţi colective. din care decurg alianţele între grupurile domestice exogame. considerat. şi a fost reglată de reguli de convieţuire. Conform acestei definiţii. studiul structurilor sociale. Chiar dacă acceptăm că. Sunt repertorizate principalele contribuţii ale antropologiei în problematica rudeniei şi a stratificării sociale.

Kuper. Interesul timpuriu pentru domeniul familiei şi înrudirii nu surprinde: pe măsură de antropologii au devenit conştienţi de diferenţele importante între constituirea şi fiinţarea familiei în societăţile extraeuropene şi universul parental al Europei burgheze de la sfârşitul secolului al XIX-lea. L. după cum arată bogata bibliografie dedicată acestei probleme.societăţile simple. pentru celelalte. dar şi numeroasele reevaluări teoretice care au avut ca obiect regulile şi semnificaţia înrudirii în comunităţile tradiţionale. Cu toate acestea. Durkheim.şi alături de el mulţi alţii . reţinând criteriul rudeniei ca central. dar literate.1. după cum constata R. întrucâtva anistorice. puţine societăţi pot fi fidel încadrate acestor categorii şi puţine sunt cele care păstrează neschimbat acelaşi caracter economic. nu facem altceva decât să respectăm o convenţie. cel mai apt de a avea modele abstracte şi cvasi-matematice”(1988). cel mai puţin accesibil.Căutând să surprindă esenţa vieţii sociale. câmpul propriu al specialistului. Ancient Law a lui H. politice şi sociale şi fac obiectul antropologiei. iar dinamismul lor istoric mai evident. Relaţiile de rudenie sunt deseori completate de solidarităţi de clasă. Însă aceste clasificări sunt pur convenţionale: societăţile nu sunt izolate. Astfel.1. cum este cea a lui E. MacLennan publică Primitive Marriage în 1865. aliterate . antropologii şi sociologii au propus diverse definiţii ale societăţii. DOMENIUL Domeniul rudeniei a reprezentat. iar faimoasa Systems of Consanguinity and Affinity of the Human Family elaborată de L. Maine apare în 1861. legăturile de clasă sunt mai importante decât cele de rudenie. Ele pot fi subdivizate în societăţi arhaice şi moderne şi fac îndeobşte obiectul studiilor sociologice. După A. tocmai din pricină că trasarea unei frontiere între societăţile simple şi cele complexe a devenit foarte dificilă: Asia şi America au cunoscut vaste structuri statale care nu cunoşteau scrierea. moderne. cum este cea „mecanică” în raport cu cea „organică”. din raţiuni metodologice. RUDENIA IV.s-a estompat în ultimele decenii. bazat pe jargon. aproape întotdeauna însoţite de criterii de ierarhizare sau departajare a societăţilor între ele. IV. Alte clasificări. domeniul înrudirii „este inima tehnică a antropologiei sociale. Studiile asupra înrudirii au devenit. nici imuabile. Astfel că.consideră că societăţile reprezintă sisteme închise şi discrete care pot fi ordonate ierarhic: primitive. industrializate. Primele. Mai mult. încă de la apariţia disciplinei antropologice. de altfel. păstori nomazi. sunt bazate pe înrudire şi pe perpetuarea fidelă a organizării lor economice. sociologul T. Fox. echilibrat. au devenit obiectul studiilor comparative ale antropologiei. deosebesc diverse forme de solidaritate. Parsons . Dacă antropologii preferă deseori. Alţi antropologi au preferat o clasificare în funcţie de organizarea economică: societăţi de vânători-culegători. Obiectul tradiţional al antropologiei . Primele lucrări închinate tematicii înrudirii datează încă din perioada evoluţionistă: scoţianul J. antice sau moderne. arhaice. să accepte ideea societăţii ca sistem organizat. nu înseamnă că realitatea este la fel de imobilă. Cu toate acestea. un obiect de studiu favorit. care se auto-reproduce. horticultori. rudenia a reprezentat tocmai filtrul prin intermediul cărora au fost definite societăţile 61 . alte societăţi. Morgan vede lumina tiparului în 1871. specializarea meşteşugărească nu este apanajul exclusiv al societăţilor dezvoltate – şi exemplele ar putea continua. condiţii obligatorii pentru orice studiu antropologic. conform tradiţiei disciplinei. Un criteriu încă şi mai răspândit de clasificare a societăţilor se rezumă la distincţia dintre societăţile primitive şi cele dezvoltate. „Înrudirea este pentru antropologie ceea ce este logica pentru filozofie şi studiul nudului pentru artele plastice: disciplina de bază”(1972). un domeniu explicit urmărit în teren şi central în formarea studenţilor.1. criteriul rudeniei nu este universal valabil: istoria cunoaşte destule societăţi (cum este cea egipteană) pentru care incestul era suficient de frecvent – şi nu se reducea la familiile regale. interesându-ne în continuare doar de structurile sociale ale comunităţilor tradiţionale.

Descoperirea populaţiilor extraeuropene nu a făcut decât că sporească această curiozitate. Melanezia sau America de Nord. armata. cunoaşterea gradului de organizare a societăţii. iar relaţia dintre tată şi copil să nu fie deloc specială. Majoritatea antropologilor au sesizat diferenţa considerabilă. Spre deosebire de societăţile moderne. organizarea familiei corespundea unei logici clasificatorii şi unui sistem de reprezentări întotdeauna bine structurat. ca istoria sau literatura. arată în primul rând modalităţi proprii de organizare a relaţiilor sociale. şi aşa mai departe. Mai mult.economic şi social . deci.rudenia se întemeiază pe realităţile biologice ale procreării. De la bun început. ci. în principiu. Însă toate aceste obiective sunt îndeplinite în condiţii de o mare diversitate. antropologii au remarcat că. care asigură socializarea parţială a indivizilor. la început. pentru care modelul european nu reprezintă decât un caz oarecare. societatea este împărţită după o logică simbolică. în societăţile din Australia. individul societăţilor tradiţionale se defineşte tocmai prin poziţia sa într-un sistem de înrudire..primitive. rolul parental poate fi preluat de alt bărbat (fratele mamei). dintre biologic şi social. cum este cazul celei a trobriandezilor studiaţi de B. încât grupuri întregi de populaţii. locul de muncă) şi cele tradiţionale.. simbolice. În toate comunităţile tradiţionale. în raport cu regulile de guvernate instituite de modernitate. zonele protestante. „. Criteriul genealogiei este atât de important. deci a gradului său de evoluţie. cunoaşterea structurilor rudeniei însemna. De exemplu. aproape totalitatea raporturilor sociale. este demnă de amintit importanţa genealogiei în Europa Evului mediu. că încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. ei au înţeles treptat că. în care legăturile de familie susţin întregul eşafodaj social. Nu e de mirare. Malinowski. Juriştii au fost primii care au analizat structura familiei. rolul biologic al tatălui în procreare să fie cu totul ignorat. grupurile de rude de sânge (consangvine). una de-a dreptul fiziologică. şi nu pe descendenţă. socializaţi şi ulterior integraţi prin intermediul unor instituţii sociale obiectivate (şcoala. economice.de cele catolice (sau ortodoxe). încă se deosebesc . în general. drepturi. deşi idealtipică. axate. conferă statuturi. în raport cu alte discipline. Africa. în care persistă unele valori de familie tradiţionale. În alte societăţi. o instituţie socială. Domeniul organizării familiei coincide locului de intersecţie dintre natură şi cultură. Este important de reţinut că aceste categorii nu sunt în mod necesar supuse unei determinări biologice stricte. Prin urmare. Dacă. recunoaşte sau nu. Spre exemplu. cel puţin în ceea ce priveşte clasele conducătoare. sunt clasificate în termeni genealogici. chiar dacă de o mare diversitate. în care restrânsul cerc al relaţiilor de familie este completat printr-o reţea de relaţii amicale sau profesionale care nu se bazează deloc pe rudenie. în Europa. Ca un simplu exemplu. de cele aliate (afine). sancţionează prin prescripţii sau interdicţii acest dat biologic: iată de ce relaţiile de rudenie sunt esenţialmente sociale”. importanţa acordată relaţiilor de înrudire este sugestivă pentru diferenţele existente chiar şi între ansamblurile culturale moderne. cu limbi şi culturi diferite. rituale sau politice sunt întemeiate pe legături de rudenie. relaţia dintre părinte şi copil este. alcătuită din indivizi anonimi. guvernează transmiterea de bunuri şi asigură reproducerea ordinii sociale. rolul ei social şi integrativ. familiale. Acest domeniu urmăreşte constituirea grupurilor sociale. înainte de toate. A devenit treptat evident că familia este. între o societate modernă şi una tradiţională: cea modernă. recunoscute pentru importanţa acordată valorizării individului şi aflate. dar societatea interpretează. Se poate afirma că socialul nu poate fi înţeles fără studiul structurilor de înrudire. Tot studiile asupra rudeniei i-au oferit antropologiei individualitatea sa. în bogata lor diversitate. Cum nota F. Zimmerman. în fruntea competiţiei modernităţii. departe de a semnifica o incapacitate cognitivă. definite de apropierea genealogică (reală sau 62 . în fapt. problematica familiei şi a naturii raporturilor care organizează familia a constitui un domeniu explicit urmărit de curiozitatea europenilor. sau funcţia sa economică. pe meritul individual. antropologii tindeau să vadă în aceste reguli neobişnuite o reflectare a ignoranţei indigenilor. În fapt. care distinge femeile cu care se poate căsători cineva de cele cu care căsătoria este interzisă.

o aceeaşi linie de descendenţă poate fi dispersată pe un teritoriu vast. după tată. trebuie precizat că există mai multe tipuri de legături care întemeiază rudenia: filiaţia. relaţiile dintre aceste grupuri şi modalitatea de reproducere a acestora. În primul rând. atunci când soţul se instalează singur. Cu atât mai puţin doresc să reformez vocabularul profesiunii noastre. Needham). în cazul în carte apartenenţa este determinată prin referire la un singur părinte (patriliniar. iar criteriile de identificare nu se mulţumesc doar cu principiile genealogice. el renunţă la a mai revendica alte proprietăţi. ea este considerată neolocală. şi atât de profunde implicaţiile sale.1.2. IV. care trimite la relaţiile biologice adevărate dintre indivizi şi rudenie. germanus = de acelaşi sânge). Astfel. restrângând definiţia termenului sau interzicând folosirea lui. Rezidenţa este patrilocală. Este aici necesară distincţia dintre consangvinitate. Acest grup de filiaţie este numit unic. unele societăţi matrilocale. în care drepturile moştenite provin de la ambii părinţi. fiu etc. Există situaţii în care rezidenţa este matrilocală (uxorilocală).). germanitatea (din lat. în alte situaţii. matriliniar. Regulile de rezidenţă pot să varieze chiar şi în cazul aceluiaşi tip de filiaţie. Ciclurile proprii de dezvoltare ale grupului domestic (autonomia economică. ele au o valoare operaţională limitată. când cuplul căsătorit se instalează la tatăl soţului. nu este mai puţin că ea a stat la baza preocupărilor comparatiste şi formalizărilor antropologiei. asupra căreia merită să ne oprim atenţia. în care pământul este moştenit nediferenţiat din partea ambilor părinţi. în momentul în care un individ se instalează pe una din parcele. care de consideră descendenţi ai unui strămoş comun. ea a impus o terminologie proprie. Prima noţiune importantă este cea de filiaţie. cuplul căsătorit instalându-se la părinţii femeii sau acolo unde locuia aceasta înainte de căsătorie. rezidenţa şi filiaţia nu se suprapun de fiecare dată. drepturile şi îndatoririle ce decurg din aceasta. «înrudirea» nu există. naşterea copiilor. […] Ca să o spun pe şleau. Grupul de filiaţie cuprinde un ansamblu de consangvini (sau definiţi astfel de clasificările culturale). cât şi la legăturile propriu-zis sociale şi culturale (cum ar fi statutele de tată. Filiaţia binară este caracterizată de o dublă transmitere. fie prin comportamentele impuse). care se referă atât la legăturile biologice. Însă. Mă mulţumesc să spun să el nu desemnează nici o clasă distinctă de fenomene. avunculatul desemnând relaţia unchi-nepot). fiind deseori întovărăşite de altele. pentru că grupurile nu sunt întotdeauna reciproc exclusive. Regimul de moştenire a proprietăţii se grefează variabil în cadrul sistemului de filiaţie şi al rezidenţei. dar poate deveni virilocală. fie o entitate mitică (în cazul clanului). fie consecinţele acestor clasificări în privinţa vieţii economice (diviziunea muncii şi repartizarea bunurilor) sau religioase. În cazul în care rezidenţa nu are legătura cu nici una dintre aceste determinări. Antropologii studiază fie sistemele de înrudire (adică ansamblul regulilor care pot fi percepute fie prin nomenclatoare şi denumiri. deşi acestea îi revin pe 63 . cunosc organizări avunculare (rezidenţă la fratele mamei. Unii antropologi au considerat chiar că termenul de teorie a înrudirii merită dizolvat: „Nu neg utilitatea cuvântului «înrudire». decesul părinţilor) pot modifica modurile de rezidenţă. termen care desemnează legătura pe care o întreţine un individ cu părinţii săi biologici (sau presupuşi). Chiar dacă teoria înrudirii este considerată ca limitativă. alianţa (sau căsătoria). Deşi aceste construcţii sunt foarte precise.” (R. nu de puţin ori mai multe linii de descendenţă trăind într-o comunitate locală unică. încât el nu poate fi definit ca un domeniu aparte al vieţii sociale. Un exemplu este oferit de anumite societăţi polineziene cu filiaţie cognatică.fictivă). în timp ce. fie el un personaj real (în cazul descendenţei liniare). care decurg din regulile de rezidenţă. Regulile de rezidenţă se legă în general de filiaţie. Prin urmare. larg utilizată. mamă. TERMINOLOGIA RUDENIEI Atât de divers şi bogat este fenomenul înrudirii. după mamă). nici o teorie specifică.

pe de altă parte. presupune căsătoria unei persoane. Astfel. sau rudele de sexe diferite. într-un anume sens.care indică. prohibiţiile sunt atât de numeroase. deşi. Sistemele matrimoniale caracterizate doar de prescripţii sunt numite elementare. în care se realizează descrierea convenţională a legăturilor genealogice. cu mai multe persoane. din moment ce numai astfel se pot descrie şi înţelege diversele sisteme de înrudire. Sistemele clasificatoare sunt cele care i-au preocupat constant pe antropologi. O serie de termeni fac parte din limbajul antropologic curent pentru descrierea tipurilor de căsătorie. deşi ajung doar uneori norme conştientizate. dreptul de moştenire este concretizat strict. grupul exogam este. În general sistemul descriptiv conţine un număr de termeni care se referă la rudele de gradul întâi şi gradul doi. în timp de cele care se bazează pe interdicţii sunt considerate complexe. dar şi statuturi şi roluri sociale. de asemenea. în funcţie de poziţia lor într-un sistem de înrudire. Alianţa subînţelege ansamblul regulilor care stabilesc „circulaţia femeilor” luate în căsătorie. încât căsătoriile sunt aproape prescriptive. rezidenţială) în alegerea soţiilor. În ceea ce priveşte germanitatea. copiii rezultaţi din această uniune sunt consideraţi ca aparţinând primului soţ. De obicei. Ele instituţionalizează nu numai relaţia între două sau mai multe persoane . 64 . Până la apariţia. antropologii inventariază termenii prin care indigenii desemnează diversele categorii de rude şi atitudinile prescrise faţă de fiecare din aceste categorii. funcţionând ca adevărate constrângeri matrimoniale. un grup în interiorul căruia căsătoria este interzisă. a lucrării lui Cl.care femei nu pot fi luate în căsătorie -. cum sunt cele europene . dar şi de prescripţii .pentru că există căsătorii poliginice (mai multe soţii) sau poliandrice (mai mulţi bărbaţi) – dar angajează în complexe relaţii de schimb şi reciprocitate grupurile sociale. lasă deschisă alegerea partenerului -. Sororatul reprezintă obligaţia instituţionalizată de către unele comunităţi prin care soţul este obligat să se căsătorească cu sora soţiei decedate. Terminologia rudeniei constituie un domeniu de studiu fundamental pentru antropologie. pentru a elabora apoi atât o terminologie clasificatoare. chiar dacă. Lucrarea antropologului francez va căuta. rudele mai îndepărtate sunt desemnate prin termeni compuşi. Ele cuprind întrega terminologie prin care sunt desemnate rudele din generaţii diferite. cât şi un sistem descriptiv. cât şi a rudeniei prin alianţă. chiar şi societăţile complexe. termenii utilizaţi de indigeni indică nu numai relaţii de rudenie.drept. în unele societăţi reduse numeric. dimpotrivă. impun condiţii de proximitate (socială. Structures élémentaires de la parenté. să evidenţieze rolul alianţei în această privinţă. Din nou. religioasă. Mai mult. De exemplu. de vechii evrei – impune ca unul din fraţii soţului decedat să se căsătorească cu văduva acestuia. Sistemele matrimoniale sunt întotdeauna caracterizate nu numai de interdicţii . el desemnează grupurile de fraţi şi surori care se află atât la baza comunităţilor familiale. Lévi-Strauss. Astfel. germanitatea este conceptul care permite articularea filiaţiei cu alianţa. rudele directe şi colateralii. care dintre femei sunt potrivite pentru încheierea unei căsătorii. Aceşti parametri. el rămâne un simplu substitut: nu rareori. În principiu. teoretic. de exemplu. Instituţia leviratului – cunoscută. conform aceluiaşi principiu de succesiune. exogamia desemnează căsătoria în afara unui grup din cadrul unui ansamblu care stabileşte un sistem de intermariaj. Poligamia. cu excepţia regulilor privind înrudirea.care. Endogamia desemnează grupul în interiorul căruia căsătoria este permisă sau impusă. prin rezidenţă. Sistemele de alianţă nu se reduc la simplele reguli matrimoniale. spre deosebire de monogamie. termen folosit îndeosebi de antropologia de limbă franceză. Ele asigură nu numai circulaţia bunurilor şi serviciilor. individul a moştenit şi alte posesiuni. reprezintă reguli practice. perpetuarea drepturilor sau negocierea socială a prestigiului. această tipologie nu este suficientă pentru a încadra diversitatea reală a practicilor sociale. dar deseori reafirmă principiile cosmologice şi fundamentele organizării sociale ale comunităţii respective. în 1949. majoritatea antropologilor considerau că filiaţia este cea care determină natura sistemului de rudenie. indiferent de sexul acesteia. culturală.

Astfel. numite aburo. El apare în societăţile care posedă o structura terminologică generaţională (tipul polinezian amintit mai sus). Această clasificare face deosebirea între verii în cruce (copiii surorilor tatălui şi copii fraţilor mamei) şi verii paraleli (copii fraţilor tatălui şi ai surorilor mamei). Corespunzător. europenii folosesc termenul de „frate” pentru indivizii de gen masculin. în care mama. Este vorba de aşa numita terminologie generaţională. termenii prin care sunt desemnaţi părinţii diferă în funcţie de sexul celui care vorbeşte: băiatul şi fata folosesc termeni diferiţi pentru a-şi numi propriul tată. studiată în premieră de L. În majoritatea culturilor există diferenţe terminologice importante în ceea ce priveşte generaţiile: unii termeni desemnează persoanele din generaţia părinţilor. În acest sens. Primul este modelul polinezian. şi cele mai tinere. În schimb. Totalitatea societăţilor europene fac clar distincţia dintre mamă/mătuşă. cum este cel utilizat de romani. caracteristic unor societăţi africane. generaţia din care fac parte rudele respective. se asemăna limbilor „primitive”. Kroeber considera că toate sistemele terminologice sunt mai mult sau mai puţin clasificatoare. desemnând bunicul). şi cel de „văr” pentru rudele de ambe sexe. se realizează o distincţie clară între fraţi şi surori. Tipul Iroquis (confederaţie de triburi indiene din Nordul Americii. diferenţele dintre societăţile europene moderne şi comunităţile tradiţionale sunt importante. pe cel de „soră” pentru cei de gen feminin. pe care le numesc egbo. Acest tip de descendenţă este foarte caracteristic în toate societăţile în care sistemul de descendenţă cognatic este dominant. Verii paraleli sunt desemnaţi prin acelaşi termen folosit pentru fraţi şi surori. cu totul alţii numesc persoane din propria generaţie. termenii pentru rudele bărbăteşti erau pater. care cunosc între 25 şi 30 de termeni. numită anita. pe de altă parte. dintre care engleza nu utilizează decât 4. dar foloseau alt termen pentru sora tatălui. pe de o parte şi veri.Încă din 1909. respectiv tată/unchi. Un alt tip este reprezentat de cel bifurcat colateral. P. negrii Bantu din sudul Africii folosesc termenul de nime. Al treilea tip este reprezentat de sistemul bifurcat amestecat. Tipul Eskimo este caracteristic populaţiilor de eschimoşi (inuiţi). persoană strâns legată de grupul de rudenie al tatălui. care conţine aproximativ 20 de termeni pentru desemnarea rudelor. Morgan) este caracteristică societăţilor patriliniare şi matriliniare în care este permisă căsătoria între verişorii în cruce şi reprezintă tipul cel mai răspândit în lume. însă fac diferenţa între rudele mai bătrâne. cât şi de către „surorile” lor. Diferenţierea rudelor ţine cont de foarte multe criterii: sexul şi vârsta rudelor desemnate. În ceea ce priveşte terminologia rudeniei de aceeaşi generaţia. 65 . nu se face nici o distincţie între surori şi verişoare. În acest caz. atât între ei. în care toate rudele (de ambele sexe) sunt desemnate printr-un singur termen. În acest caz. amerindienii utilizau 7. sexul vorbitorului. De asemenea. se realizează distincţia între rudele paralele (prin legături de acelaşi sex cu cel al persoanei care vorbeşte) şi cele în cruce (prin legături de sex opus). mult mai complexă. patruus (fratele tatei). H. avunculus (pentru fratele mamei. limba engleză. pentru că face distincţia între rudele lineale (de descendenţă) şi cele colaterale. bărbaţii din aceeaşi generaţie sunt numiţi „fraţi”. La populaţia Haida din Columbia Britanică. Această terminologie se numeşte lineală. Murdock: Tipul Hawaiian este cel mai simplu dintre toate. ea a fost sistematizată în 5 tipuri principale de către G. Antropologii au identificat 4 tipuri de clasificare a rudelor din generaţia părinţilor. Tot Kroeber constata că pot fi identificate 8 categorii distincte de rudenie. pentru mamă şi surorile ei. A. În acest sistem. De exemplu. În acest sens. Aceştia foloseau termeni foarte apropiaţi pentru a numi mama (mater) şi sora mamei (matertera). surorile mamei sau surorile tatei sunt adunate sub o singură denumire. cuvânt derivat din avus. chiar 8. şi termenul de rrakgadi pentru surorile tatălui. tipul de descendenţă etc. Populaţia Yoruba din Nigeria desemnează fraţii şi surorile prin acelaşi termen. în detrimentul unor reguli matriliniare sau patriliniare puternice.

Adâncirea genealogică a grupului a determinat ca legăturile de descendenţă să fie mai degrabă asumate decât cunoscute. dar şi la unele societăţi asiatice şi africane. Funcţiile sociale ale fratriei nu sunt prea importante. organizate periodic. Fratria reprezintă un grup descendent format din mai multe clanuri. Sapir au arăta că populaţia amerindiană Haida (nord-vestul S. alcătuit din rude de sânge (consangvine). Tipul Omaha (populaţie amerindiană aşezată pe râul Missouri. Ultimele două tipuri reprezintă sisteme în care multe rude sunt desemnate prin termeni care nu ţin cont de generaţii. constituie principala bază de coeziune a grupului. Aceste sistem arată că. de obicei.Sistemul Iroquis poate fi întâlnit nu numai la indienii nord-americani. raţiuni militare sau ceremoniale. Nu sunt puţin situaţiile când conştiinţa originii comune este exprimată în simboluri totemice. Totemul. Altfel spus. Neamurile sunt considerate grupuri „corporate”. iar alianţele războinice realizate pe baza descendenţei comune nu s-au dovedi niciodată prea rezistente. Tipul Crow (trib amerindian) este caracteristic societăţilor uniliniare şi presupune desemnarea fiicelor surorilor tatălui cu acelaşi termen folosit în cazul surorilor tatălui. statutul politic legal nu poate obţinut în afara apartenenţei la un lineaj recunoscut. în condiţiile în care extinderea sa face imposibilă perpetuarea sa neschimbată. trebuie subliniat că rudenia reprezintă de obicei singurul criteriu în funcţie de care se formează grupurile în comunităţile mici sau tradiţionale. Prin urmare. aceste sunt considerate ca membre ale aceluiaşi grup matriliniar. Clanul este rezultatul unor procese de fisiune/dezmembrare a neamului. cât şi pentru fiica surorii tatălui. fratria şi moietia (moiety). clanul este tot un grup de descendenţă. Atunci când descendenţa se transmite pe linie bărbătească. fiecare subdivizată într-un mare număr de clanuri. care folosesc acelaşi termen (tabu). studiile lui E. ajutor mutual. în actualul stat Nebraska) clasifică fiii fraţilor tatălui cu aceiaşi termeni folosiţi şi în cazul fraţilor mamei. dar şi politice şi administrative) şi au dimensiuni variabile. atât pentru sora tatălui. în majoritatea situaţiilor exogam: partenerii de căsătorie trebuie să provină din alte unităţi asemănătoare. Exogamia reprezintă principalul sistem social pentru asigurarea alianţelor şi pentru integrarea neamului în organizări sociale mai largi. În această ultimă privinţă. şi ei membri ai aceluiaşi grup patriliniar. clanul. în multe societăţi. Aceste grupuri bazate pe rudenie răspund unor funcţii sociale importante (păstrarea şi transmiterea proprietăţii. însă unul care nu mai poate specifica linia reală care îi leagă de strămoşul comun. legăturile genealogice cu strămoşul comun sunt mai degrabă presupuse. forţă naturală sau un obiect. Spre exemplu. Un exemplu este oferit de populaţia din arhipelagul Trobriand. iar întâlnirile membrilor săi. în timp ce membrii de gen masculin ai grupului de rude sunt numiţi tama. iar descendenţa pe linie femeiască este numită matriliniară (matrilineage). scopuri ceremoniale. o plantă. referindu-se astfel la toate femeile membre ale grupului matriliniar al tatălui. în care membrii sunt uniţi între ei şi îşi apără în bloc interesele şi drepturile specifice. genealogia şi generaţia sunt mai puţin importante decât calitatea de membru al neamului („lineage”). Rolul acestor grupuri este central în organizarea generală a comunităţilor tradiţionale: ele asigură păstrarea şi transmiterea proprietăţii. clanul este un grup social non-corporativ. Credinţa într-un strămoş comun. asupra semnificaţiei căruia vom reveni. care se revendică – prin linii genealogice cunoscute – de la un strămoş comun.) era organizată în două fratrii. În multe societăţi. controlul statusurilor şi al rolurilor sociale. au în vedere.A. ca şi a unei proprietăţi corporative. care trebuie demonstrată şi probată. Grupul este uneori de legături afective şi este.U. Cele mai cunoscute grupuri bazate pe rudenie sunt neamul (lineage). relativ unit. repartizarea bunurilor. provine din limba indienilor nord-americani Ojibwa („toteman”= „rudă cu mine”) este uneori asociat cu originea mitică a clanului şi reprezintă un animal. 66 . cu care grupul social respectiv întreţine relaţii speciale. Clanul se deosebeşte de neam şi prin absenţa unei unităţi teritoriale ferme. Din nou. ea este patriliniară (patrilineage). În cazul în care societatea este matriliniară. Neamul (sau lineajul) reprezintă un grup descendent. organizarea producţiei.

un alt evoluţionist. în care copii nu erau capabili să-şi recunoască părinţii. preexistente. prin faptul că “fiecare om este considerat şi tratat nu ca individ. antropologia nu căpătase încă o individualitate academică. în fazele sale iniţiale. inevitabil. implicit. Morgan vedea în existenţa celor două terminologii o dovadă a “promiscuităţii” primitive: sistemul clasificator caracteriza societăţile mai puţin evoluate. L. El credea că evoluţia societăţii de caracterizează. care deseori presupune o organizare superioară: fiecare moietie integrează mai multe fratrii. ale căror structuri erau nevoite să ţină cont de grupurile sociale indigene. Prin studiile lui Morgan asupra rudeniei se deschidea în antropologie o dezbatere care se va prelungi în prima jumătate a secolului XX. Aceste grupuri ar fi caracterizate. H. iar moştenirea totemului se realiza uniliniar. antropologii vor înţelege prin rudenie un ansamblu de reguli de denumire a rudelor şi. care în studiile sale asupra irochezilor realizează distincţia dintre terminologia clasificatoare (care asimilează mai multe categorii de rude) şi cea descriptivă (care individualizează fiecare rudă în funcţie de anumite epitete. În consecinţă.1. Primii antropologi europeni descoperă diversitatea terminologiilor rudeniei şi încearcă să le sistematizeze. În primele etape de cercetare. Malinowski. ci întotdeauna ca membru al unui grup particular […].3.Moietia este un cuvânt provenit din limba franceză. în fapt. implicit. cum este cel father in law=socru). W. de plasare a acestora în cadrul relaţiilor sociale. Rivers se va concentra şi el asupra filiaţiei (descent) pe care o consideră responsabilă de structurarea societăţilor primitive în grupuri exclusive de rude. Chiar dacă aceste grupuri corespund.3. în timp de sistemul descriptiv ar caracteriza societăţi mai evoluate. 1861). relaţiile dintre familii sunt înlocuite de cele care presupune acordul liber dintre indivizi.1. după Rivers de un teritoriu. În acelaşi timp. Altfel spus. iar cuvintele rudeniei nu sunt altceva decât mărturii sau etichete ale relaţiilor sociale. mai multe neamuri. Influenţa ideilor lui Rivers va fi importantă. O societate primitivă are drept unităţi de bază nu indivizii. de un totem şi ar fi strict exogame.” (Ancient Law. este preferat termenul de moietie pentru această strictă diviziune în două. de la unul dintre părinţi. se va ocupa de problema filiaţiei. ca şi moştenirea pământului. ci grupurile de oameni uniţi prin realitatea sau ficţiunea relaţiilor de sânge. Conform convingerilor sale evoluţioniste. ghidată de întrebarea dacă terminologiile corespund cu adevărat organizării sociale. înţelegerea sistemelor de rudenie nu putea decât să uşureze instalarea administraţiilor coloniale. Marcel Mauss va numi această transformare drept trecerea “de la statut la contract”. El inventează aşa numita “anchetă genealogică” şi. Maine. care va sublinia necesitatea unei bune cunoaşteri a terminologiei indigene şi a contextului în care aceasta este folosită: “Cuvintele se nasc din viaţă.1.” (1930) 67 . clanurilor sau fratriilor. desemnând jumătatea (sau o parte nedefinită). Ancheta sa formală asupra rudeniei se transformă curând în idealul cercetării antropologice. Morgan. În timp ce unii specialişti sunt de acord că terminologiile reprezintă efectele ale regulilor de alianţă. Etapa evoluţionistă În a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Individualitatea sa este complet absorbită de familiei. IV. H. alţii le investesc cu o semnificaţie pur lingvistică. Cel care va critica dur formalismului lui Rivers va fi B. TEORII ASUPRA RUDENIEI IV. Ceva mai târziu. Este cazul lui H. Nu mia puţin. Astfel. Maine credea că apariţia civilizaţiei se caracterizează pe disoluţia treptată a dependenţei familiale în favoarea obligaţiilor individuale. R. Aspectul foarte sistematic pe care îl vor căpăta studiile sale despre rudenie va juca un rol foarte important pentru acceptarea sa printre ramurile ştiinţelor despre om. Ea caracterizează acele societăţi care sunt strict împărţite în două grupuri de descendenţă importante. tatăl şi mama unui individ nu pot proveni din acelaşi clan. la rândul lor compuse din mai multe clanuri şi. favorizează o viziune sincronică asupra societăţilor.

la populaţia gouro din Coasta de Fildeş. Evans-Pritchard asupra organizării societăţii nuer din Sudan. de filiaţie (descent). toate caracterizate de filiaţii matri-. conform căreia baza societăţii este asigurată de tripla obligaţie de a da. În acest fel. IV.” Tezele uniliniarităţi şi a grupurilor segmentare au stârnit şi atenţia unor antropologi marxişti. Liniile de descendenţă şi rudenia controlează aici atât modul de producţie şi constituie. „Prohibiţia incestului nu este nici numai de origine culturală. Cl.3. el considera că. Altfel spus. Cl.3. juridice şi rituale”. îndatoririle şi sistemul de autoritate. de sânge şi caracterizată de încărcătură afectivă (kinship). Meillasoux a regăsit. regulile de rudeniei au menirea de a perpetua grupurile dincolo de moartea membrilor lor individuali. patri. centrată pe rolul alianţei în înţelegerea sistemelor de rudenie.1. în timp ce grupurile de filiaţie reprezintă „baza structurală a instituţiilor politice.1. Astfel. Prin lucrările sociologului Durkheim şi ale antropologului Radcliffe-Brown. Antropologia britanică este cea care a evidenţiat existenţa a două tipuri de atitudini faţă de rude: cele de evitare şi respect şi. Teorii structuro-funcţionaliste Spre deosebire de Malinowski. Mauss. antropologia socială britanică va trece la elaborarea de tipologii. interesate să-şi transmită drepturile. Grupurile sunt privite ca persoane morale („corporate groups”). Lévi-Strauss nu dă curs interpretărilor biologice şi psihanalitice. ea nu este nici o dozare a unor elemente compozite împrumutate parţial de la natură şi parţial de la cultură. distincţia clasică dintre infrastructură şi suprastructură. „Segmentaritatea”). au aceleaşi idei. Pe baza studiilor asupra populaţiei tallensi din Ghana.3. caracterizate de un limbaj liber şi de un comportament asemănător.2. antropologie britanică va atrage atenţia asupra prescripţiei sociale a atitudinilor. Cl. Ea constituie demersul fundamental graţie căruia. aşa-numitele „relaţii glumeţe”. Fortes va fi cel care va realiza distincţia formală între înrudirea biologică. După Radcliffe-Brown. E. iar sistemele matrimoniale reprezintă una din concretizările teoriei lui Mauss privind darul.” (1967) 68 . aparţinând lui M. reţeaua de rudenie centrată pe individ reprezintă „baza structurală a relaţiilor de la persoană la persoană. de asemenea baza unui sistem ideologic şi a unor sisteme de reguli şi norme. Lévi-Strauss şi teoriile alianţei În continuarea unor analize mai vechi. adică alcătuite din indivizi care îndeplinesc aceleaşi sarcini. studiile asupra rudeniei se vor orienta acum către corpul social şi continuitatea sa. Dimpotrivă. care vedeau în interdicţia incestului o respingere a consangvinităţii sau o teamă de degenerare. În această direcţie.şi biliniare. Alături de stabilirea acestor tipuri de filiaţie. mai jos. a primi şi a înapoia. Pe aceleaşi baze s-a dezvoltat şi teza „sistemelor segmentare”. el fiind conferit de interdicţia universală a incestului şi de regulile prescriptive ale darului. Lévi-Strauss va propune o teorie. el oferă o explicaţie antropologică şi vede în interzicerea incestului o dovadă a unui sistem de schimb şi comunicare: prohibiţiei universale a incestului îi corespunde obligaţia pozitivă ca bărbaţii să-şi ofere fiicele şi surorile în căsătorie. legată îndeosebi de sistemul juridic şi politic. în care grupurile sociale mici sunt privite ca omogene. prin care şi mai ales în care se înfăptuieşte trecerea de la natură la cultură. pentru Lévi-Strauss rolul alianţei este central în înţelegerea rudeniei. Un rol deosebit în acest sens îl va ocupa studiul lui E. alţi funcţionalişti se vor preocupa mai puţin de necesităţile individuale. în primul rând regulile căsătoriei asigură armătura socială a unui grup. Dacă structuro-funcţionaliştii britanici se bazau îndeosebi pe principiul filiaţiei. la polul opus. sentimente şi credinţe (vezi. care determină structurarea grupurilor sociale reciproc exclusive. Lévi-Strauss considera că alianţa uneşte clanurile prin intermediul schimburilor de femei. majoritatea inspirate de societăţile din Africa de Vest şi melaneziene.IV. pentru a obţine soţii în schimbul lor. nici numai de origine naturală. M.

care împarte societatea în unităţi închise. aşa cum l-am definit.Lévi-Strauss susţine preeminenţa relaţiei de alianţă. Acest sistem asimetric se inspira din societăţile din sud-estul Indoneziei şi spre deosebire de cel restrâns. Radcliffe-Brown considera că această relaţie de opoziţie reprezintă un bun exemplu pentru legătura dintre modul de filiaţie şi comportamente. lăsânc mecanismelor economice sau psihologice grija de a decide alegerea soţiilor. propriu populaţiilor de mari dimensiuni funcţionează după principiul: A îşi alege soţii din descendenţa lui B. un bărbat nu poate să obţină în femeie decât de la alt bărbat. rezultă. unchiul din partea mamei. din existenţa universală a interzicerii incestului. de obicei. aranjate de femei. Lévi-Strauss se arată mai rezervat în ceea ce priveşte sistemele de atitudini şi modul de filiaţie. iar teoriile despre alianţă creditează nu atât grupul de apartenenţă. Leach a fost printre primii autori ai acestor critici. trei tipuri de rudenie: căsătoria. antropologii au început să se întrebe dacă aceste sisteme formale de reguli sunt într-adevăr respectate în realitate. aranjate de bărbaţi. până la N. într-o societate patriliniară. în societatea umană. care vedea în ea inversul relaţiei tată/fiu. este una distantă. relaţia dintre fratele mamei şi nepotul său bun (care primeşte de la el averea şi toate drepturile). cel imediat şi cel decalat şi caracterizează. în ciuda unor prescripţii matrimoniale clare. E. Lévi-Strauss distinge alte două tipuri de căsătorii. grupurile de mici dimensiuni. filiaţia şi relaţia de rudă de sânge (fratele mamei) şi postulează că toate celelalte configuraţii parentale derivă de aici. cel al femeilor. de obicei. iar sistemul lui Lévi-Strauss avea să fie unul dintre cele mai criticate. cât schimbul dintre aceste grupuri ca fondator al ordinii sociale. Multă vreme. Bourdieu identifică aici o adevărată 69 . Într-adevăr. Bourdieu asupra populaţiei kabyle nord-africane. el este cuprins nemijlocit în ea. care i-o cedează sub forma fiicei sau surorii. fratele mamei joacă un rol esenţial în configurarea relaţiei dintre soţ şi soţie: legătura dintre fratele mamei şi mamă este. Lévi-Strauss este autorul distincţiei . locul schimbului social. sunt însoţite şi de căsătorii simple. în timp de relaţia cu tatăl este una complice. schimbul restrâns şi schimbul generalizat.amintite mai sus . „structurile complexe” reprezintă sistemele care se limitează la definirea cercului de rude cu care căsătoria este interzisă. În continuare.dintre tipurile de căsătorie: „structurile elementare” în care sistemul claselor matrimoniale şi nomenclatura permit determinarea precisă a cercului de rude ce por fi luate în căsătorie. nu întotdeauna atestate etnografic. în societăţile matriliniare. din care a reieşit limpede că. împărţite în două secţiuni. obişnuite. ludică şi glumeaţă. După Lévi-Strauss. Căsătoriilor prescrise. însă păstrează o relaţie foarte apropiată cu unchiul matern. simetric. care închide cercul. care le alege din descendenţa lui C şi aşa mai departe. Un bun exemplu în acest sens a fost oferit de studiul lui P. Importanţa particulară a relaţiei avunculare (unchi/nepot) fusese deja sesizată de RadcliffeBrown. fiul este extrem de respectuos şi distant cu tatăl. ci înglobează şi un afin. care sunt simultan donatoare şi primitoare de soţii. Este ca şi cum ai spune că. este condiţia ei. chiar şi atunci când aceştia îşi declară cu hotărâre adeziunea la aceste norme.” (1958) Căsătoria ar fi. Nu este nevoie decât să explicăm modul în care îşi face apariţia în structura de rudenie unchiul din partea mamei: el nu apare. bazându-se pe modificarea unităţii minime de rudenie: după el. aceasta nu constă în familia nucleară. considerând că regulile atât de precis înscrise de antropologi sunt rareori urmate cu stricteţe de actorii sociali. deci. el include în ceea ce numeşte „atomul de rudenie”. Schimbul generalizat. Însă. el permitea deschiderea grupurilor şi includerea. implicit de interdicţia incestului: „Caracterul primitiv şi ireductibil al elementului de rudenie. Acest element minim de rudenie se leagă. Primul poate cunoaşte două subcategorii. într-adevăr în mod nemijlocit. formalismul studiilor privind înrudirea a constituie o garanţie a rigorii lor ştiinţifice. Apoi. contrară celei dintre soţ şi soţie. în realitate doar 5% din căsătoriile încheiate respectau regula. treptat.

fie pe linie patriliniară. fie că e vorba de unităţi sociale omogene. Desigur. deşi respectă întrucâtva prohibiţia. au arătat că. deci un aliat. Leach începe prin a critica semnificaţia sociologică a clasificărilor şi. care se va orienta asupra diferenţelor dintre în cadrul sistemelor considerate „semi-complexe”. Dacă E. În consecinţă. efectuate după 1960. Pe măsură ce evidenţiază logica socială care opune consangvinii de acelaşi sex celor de sex opus. O nouă lectură a sistemului propus de Lévi-Strauss este oferită de Françoise Héritier. Héritier ajunge la concluzia că există o ierarhie. în virtutea transmiterii legăturilor de alianţă de la o generaţie la următoarea”. iar căsătoria se face exclusiv cu verii încrucişaţi. această abatere de la regulă este foarte frecventă. Acest tip de căsătorie. În cazul filiaţiei patriliniare. interesat în primul rând de a ordona sistemele matrimoniale. din varii motive (rata fecundităţii. în scopul de a câştiga în planul prestigiului ceea ce le lipseşte în plan material. Acestea implică „interdicţii. a celui mai apropiat aliat.3. echilibrul demografic). universalitatea interdicţiei incestului . negocierea statutului) vin să completeze sau să nuanţeze terminologia antropologică acceptată. în studiile sale asupra populaţiei penan 70 . care încurajează căsătoria dintre un bărbat şi verişoara sa paralelă patriliniară. bărbatul se căsătoreşte cu fiica surorii tatălui său. au presupus analiza informatică a genealogiilor şi au arătat că prohibiţiile matrimoniale se pot combina cu tendinţa spre endogamie consangvină. sintagma de „sisteme preferenţiale” este mai potrivită decât cea de „sisteme prescriptive”. al individului. unchiul matern este întâi de toate cumnat de tată. un bărbat se căsătoreşte cu fiica fratelui mamei. răspândit în Orientul Mijlociu. consangvinii care nu pot fi luaţi în căsătorie şi aliaţii sau afinii care pot. cum ar fi clanurile sau liniile de descendenţă. În terminologia acestea populaţii.înţeles ca un schimb de femei între grupuri discrete . reiterând alianţa încheiată. fie de categorii de rudenie concepute global”. În majoritatea situaţiilor.strategie socială matrimonială. IV. în care doar cele mai sărace familii aplică cu stricteţe regula.4. Aşa-numita căsătorie „arabă”. de fiecare generaţie. care corespunde realităţilor din Asia de Sud-Est. teoriile asupra alianţei au fost propuse şi în continuare. între cele două cumnate. în filiaţia matriliniară. Structura matrimonială este concepută în funcţie de clasele de rude. în detrimentului grupului. ca în sistemele elementare care indică ce categorii de rude nu se pot căsători. La rândul lor. R. Pe de altă parte. au rolul de păstra în posesia familiei partea de moştenire pe care Coranul o atribuie femeilor. Dumont remarcă „A te căsători cu verişoara încrucişată înseamnă pur şi simplu a te căsători cu sora unui aliat. Lévi-Strauss. reafirmând alianţa pe care tatăl său a încheiat-o cu fratele mamei sale. şi nu plecând de la grupurile preexistente. cel puţin în ceea ce priveşte rudele cele mai apropiate. compromite ideea unor unităţi discrete. din moment ce patriliniaritatea conţine şi o filiaţie nediferenţiată. mult mai slabe decât cele din Africa de Vest.a fost pusă şi ea în discuţie. concentrate asupra populaţiei samo din Burkina-Faso. Această „închidere consangvină” este opera indivizilor consangvini ce se află în afara interdicţiilor. Este cazul studiilor realizate de Louis Dumont asupra populaţiei pramalai kallar din sudul Indiei. implicit. De altfel. fie matriliniară. în care principiul masculin domină principiul feminin. dar şi de a întări coeziunea internă a grupurilor. însă aceste interdicţii se adresează unor grupuri sociale. strategii sociale. şi abia apoi frate de mamă. simulările pe calculator. Această populaţie face distincţia terminologică între două clase de rude. aceste critici caută să evidenţieze rolul actorului social. noi concepte (reţele. Studiile sale. înainte de a fi un consangvin. Needham. această distanţă dintre teorie şi practică nu trebuie să devină a critică a sistemului propus de Cl. definite de principiul unifiliaţiei. Din acest motiv. valoarea tipologiilor elaborate de antropologi. o valoare diferenţială a sexelor. teoriile tradiţionale privind rolul filiaţiei (dar şi al alianţei) în configuraţia socială a comunităţilor tradiţionale sunt supuse unor importante reevaluări. Critici ale teoriei filiaţiei şi alianţei Îndeosebi după 1970.1.

71 . Aceste situaţii evidenţiază rolul „meta-legăturii de sânge”.). pe care o consideră o construcţie europocentristă. Îmbogăţirea cazuisticii etnografice a nuanţat şi mai mult problematica rudeniei. în raport cu fratele ei. dar cu o autoritatea precară – nu ţine de poziţia ocupată de el în carul neamului. ce grupează mai multe corturi în funcţie de un principiu patriliniar. noţiunile legate de filiaţie nu au importanţă decât într-un context ritual şi mitologic. la unele populaţii. legăturile de sânge nu au aceeaşi importanţă cu cea conferită lor de europeni. În rest. În timpul ritualurilor.(Borneo) ajunge la concluzia că patriliniaritatea poate fi mai mult sau mai puţin puternică. o excepţie şi nu o regulă de organizare socială a comunităţilor tradiţionale. superioare. Schneider. sora dată în căsătorie ocupă. În această societate împărţită în caste. instituţia acelui „Big Man” – personaj important. importanţa rudeniei poate fi evidenţiată prin studierea altor subiecte. Cazul populaţiei meo din nordul Indiei este. al privatului şi afectului) şi descent (domeniu al publicului. nu numai că grupurile sociale sunt foarte fluide. cu accentul pe ierarhie. terminologia europeană conferă termenilor indigeni o încărcătură istorică. Situaţia nu este foarte diferită nici în cazul societăţilor tuarege. Această structură se înscrie în spaţiul rezidenţial al casei (maloca) În ordinea arhitecturală a acestei reşedinţe sunt prezente două principii. în timp de câmpurile juridic şi politic. Cu toate acestea. Pentru el. în majoritatea societăţilor tradiţionale. J. ci de capacitatea lui de a redistribui bogăţiile şi de persuasiune verbală. liniar. semnificativ. de asemenea. LéviStrauss privind circulaţia femeilor în sistemele matrimoniale este aprig contestată. La rândul său. uniliniaritatea nu apare în Noua Guinee decât ca o ideologie. al nomenclaturilor şi al regulilor este o direcţie greşită pentru cercetarea rudeniei. poziţia unui membru într-o castă superioară. dar rămân complementare. unul masculin. iar căsătoria este o adevărată „generatoare” a relaţiei dintre frate şi soră. A. iar cunoaşterea genealogiilor este foarte puţin profundă. ethosul masculin şi foarte activ în cadrul riturilor de iniţiere. Corturile nu reprezintă aici doar atribute feminine prin excelenţă (transmise de la mamă la fiică). Pe scurt. în care legătura dintre rudele bune este înnodată prin căsătorie şi constituie axa legăturilor dintre generaţii. mai jos. este criticată distincţia lui M. cât şi pe cel al antropologilor interesaţi de societăţile europene. Alte critici vin din câmpul antropologiei feministe. în viziunea antropologiei feministe. Criticile lui Barnes vor conduce la o reevaluare a modelului uniliniarităţii africane. În primul rând. Rudenia în antropologia istorică Teoriile antropologice asupra rudeniei au stârnit atât interesul istoricilor. Barnes contestă valabilitatea modelelor uniliniarea africane. ideea lui Cl. Schneider crede că. această distincţie asociază domeniul domestic şi al consangvinităţii cu femeia şi cu domeniul biologic. altele decât rudenia în sine (identitatea. O critică viguroasă a teoriei rudeniei este cea edificată de antropologul american D. Nici aici sistemele de rudenie nu pot fi înţelese în afara organizării politice a societăţii. şi unul feminin. IV. politicului şi statutului juridic). cum este cazul celei amazoniene tukano. simbolică şi socială artificială. Segmentaritatea). prestaţiile ceremoniale implicate de căsătorie sunt extrem de importante. Schneider consideră că rudenie nu reprezintă nici un sistem autonom de reguli. orientat egalitar şi accentuând consangvinitatea. Inevitabil. care devine. În consecinţă. viaţa cotidiană ţine cont doar de consangvinitate. Acesta contestă de-a dreptul existenţa unei relaţii universale cum este „rudenia”. Aceste două principii opuse se exclud reciproc. Astfel. invocată în anumite circumstanţe (vezi. fapt care compromite valoarea sa comparativă. revin domeniului masculin. prin urmare studiul terminologiei. cărora le contrapune societăţile din Noua Guinee. slab islamizată şi patriliniară.5.1.3. În plus. nici o organizarea juridică şi nici un sistem de atitudini. reconstruirea naţionalismelor etc. Fotes între kinship (domeniul rudeniei biologice. dar reprezintă adevărate pivoturi sociale. Mai mult. În acest areal. în cel mai bun caz. tabăra este unitatea de reşedinţă. care se cuvine a fi deconstruită. dar opţiunile individuale pot decide asupra multor afiliaţii.

este. Această formă de organizarea nu coincide neapărat unui grup domestic conjugal: unele regiuni „egalitare” pot cunoaşte grupuri domestice complexe. Aceste opoziţii sunt însoţite de cea dintre tranzacţiile economice care însoţesc căsătoria: în sistemele uniliniare. În prima situaţia. Astfel. rudenia rămâne un principiu esenţial şi pentru comunităţile rurale europene. şi nu reproducerea grupurilor mai mari. s-a putut remarca organizarea agnatică a societăţii florentine. Chiar şi în acest sistem. iar bunurile se transmit în cadrul liniilor de descendenţă. sau la noul cuplu. părăsesc casa sau pierd toate drepturile asupra patrimoniului. În contrast. Pe această cale. Christiane Klapisch-Zuber. cu o populaţie rară. în Germania. Italia. o economie extensivă şi o tehnologie rudimentară. sistem inegalitar. Goody şi care urmăresc sistemele de devoluţiune succesorală a bunurilor. prin urmare partajul egalitar se referă doar la bunurile mobile. specialiştii în istorie medievală. odată cu secolul al XIV-lea. în Europa. deşi modurile de moştenire sunt destul de diverse. modul de devoluţiune succesorală este „divergent”: femeile obţin partea lor de moştenire. problema reproducerii grupurilor priveşte aceste grupuri domestice individualizate. Liniile de descendenţă sunt dominate de soţi.Astfel. împărţită în „case”. Este cazul celor elaborate de J. „zestrea” trece de la familia soţiei la aceea a soţului. dimpotrivă. a reuşit să reconstituie numeroase genealogii. Alte categorii de studii privesc demografia istorică şi cercetează sistemele de devoluţiune succesorală a bunurilor în cadrul istoriei europene. în Toscana. în care intră trei generaţii ale familiei-sursă. În contrast. ceea ce conduce deseori la fragmentarea patrimoniului. un model important este cel „cu casă”. sociale. Austria. cel egalitar. El caracterizează sisteme economice mai avansate. Pământurile intră în proprietate privată şi sunt lucrate în cadrul micii unităţi domestice. Eurasia. Goody opune. La rândul său. dar şi registrele de familie ţinute de către familiile de nobili şi negustori. domneşte în acele zone în care solul este exploatat sub alte forme de proprietate (fermă. Africa. studiind documentaţia unui recensământ efectuat între 1427 şi 1430. Alte analize încearcă să introducă sisteme de rudenie europene într-o vastă perspectivă comparativă. în acelaşi timp. arendă). în schimbul unei dote. asigură înscrierea copilului în propria lui linie de descendenţă. Un alt sistem. acest sistem coincide unor grupuri domestice foarte complexe. din punct de vedere economic. simbolice). nu lipsesc situaţiile în care doar unul dintre copii beneficiază de dreptul de arendare. sistemul dotal conţine în sine germenele unei scindări. Elveţia. de asemenea. creşterea demografică a determinat fixarea populaţiilor în teritorii cu hotare aproape stabile. unde exploatarea intensivă a pământurilor coincide unei populaţii mai mari şi se realizează prin mijloace tehnice performante. femeile fiind sistematic excluse. s-au aplecat asupra genealogiilor şi liniilor de rudenie nobiliare. Aceste „case” dispun de un patrimoniu comun şi sunt solidare în faţa puterilor publice. dar şi în zonele nordice ale Spaniei şi Portugaliei. iar puternicele familii ale magnaţilor se comportă după modelul acelor corporate groups ale antropologiei. cum este cazul lui Georges Duby. în cadrul sistemelor „divergente”. iar ceilalţi fraţi sunt dezmoşteniţi şi. colectiv şi integral. regiunile Africii şi Eurasiei. El este întâlnit în sudul Franţei. Astfel. cei care iau o soţie compensează oarecum grupul donatorilor pentru pierderea unei femeie şi. începând încă din Evul mediu. pentru a-i asigura acestuia independenţa. colective. cum sunt cele extraeuropene. caracterizată de o mare suprafaţă funciară. în arcul alpin. social şi tehnic. areale dominate de o puternică proprietate ţărănească. În multe situaţii. Astfel că. 72 . producătoare de surplusuri şi ierarhii sociale. s-a constatat că. „compensaţia materială” este acoperită de cei care iau soţiile de la donatori de femei. În ciuda acestei particularităţi. în care moştenitorul se identifică cu succesorul: fiul cel mare moşteneşte integral proprietatea (în aspectele sale fizice. identificând principii stricte de uniliniaritate foarte apropiate modelelor antropologice propuse de anglo-saxoni. la fiecare generaţie. dominată de sisteme uniliniare.

secţiuni) a căror organizare se bazează pe sistemul de descendenţă liniară şi pe cel genealogic. din moment ce ordinea tribală era asigurată de rudenie. iar societăţile „politice” presupunea existenţa statului. Rivers a propus ideea că unifiliaţia transmite într-un mod privilegiat calitatea de membru al unui grup şi permite definirea de o manieră exclusivă a acestuia. societatea Nuer îşi asigură ordinea. cel mai adesea. SEGMENTARITATEA Am amintit mai sus fisiunea şi dezmembrarea grupurilor de rudenie. deoarece nu sunt nici triburi. EvansPritchard va extinde studiul politicului şi asupra societăţilor fără o putere centralizată. originile. Fidelă unei viziuni evoluţioniste. Alţi evoluţionişti. etnologii se declară incapabili să le claseze în tipologia tradiţională. averea şi titlurile în linie directă sau fictivă.1. au sugerat că „societăţile cu casă” europene nu se deosebesc foarte tare de modelele societăţilor extraeuropene. de un secol încoace. considerată legitimă cu singura condiţie ca această continuitate să se poată exprima în limbajul rudeniei sal al alianţei şi. polineziene şi chiar până la un anumit punct africane pe care. După A. această calitate de membru provine din aspectul moral (jural) al filiaţiei. în ambele laolaltă”. În lucrarea sa The Nuer (1940). aşa cum am văzut mai sus. E. Noţiunea era consonantă distincţiei realizate de el între solidaritatea „mecanică” a societăţilor tradiţionale şi cea „organică”. de asemenea africană.2. cum era cea a Nuerilor. Radcliffe-Brown. H. Aceste „case” europene sunt distincte de familie. cum este Cl. corespunzătoare unei diviziuni a muncii şi unei structuri sociale alcătuite din elemente diferenţiate şi ierarhizate. Aceasta face ca neamul. deţinătoarea unui domeniu compus din bunuri materiale şi imaterial şi care se perpetuează transmiţându-şi numele. nici clanuri. MODELUL SEGMENTAR DE DESCENDENŢĂ LINIARĂ Cele mai coerentă viziune privind organizarea socială segmentară va fi elaborată de către E. în timp ce omogenitatea grupurilor de unifiliaţie (neamurile) se bazează pe transmiterea drepturilor şi datoriilor împărtăşite ale membrilor săi. ca H. organizare responsabilă de solidaritatea „comunitară” sau „mecanică” a acestora. W. Durkheim înţelegea această organizare segmentară ca fondată pe similitudinea sentimentelor. Fortes despre populaţia africană tallensi şi cele ale lui P. în care societăţile tribale sunt opuse celor politice. în lucrarea sa De la division de travail social (1893) pentru a desemna organizările tribale „formate prin repetarea unor agregate similare. Acest proces de segmentare. H. Bohannan despre populaţia Tiv. după antropologul britanic. Evans-Pritchard descrie grupările politico-teritoriale (triburi. IV. prin sistemul său de descendenţă liniară. Evans-Pritchard. rudenia. însăşi organizării segmentare a comunităţilor tradiţionale. credinţelor şi ideilor în fiecare dintre aceste „segmente”. 2. Termenul de „societate segmentară” a fost introdus în secolul al XIX-lea de către É. El 73 . Maine sau L. antropologia britanică este prima care trece la analiza societăţilor segmentare. R. să fie o persoană morală colectivă (corporate group). teoria sa susţinea că organizarea segmentară este o prelungire a hoardei şi precede societăţile cu solidaritate organică. IV. după unii autori. Durkheim. R. Deşi acceptă distincţia dintre societăţile statale şi cele lipsite de o astfel de organizare. ar corespunde. Ce este aşadar casa? Mai întâi o persoană morală. nu coincid cu descendenţa agnatică şi constau mai degrabă într-o „moştenire materială şi spirituală ce include rangul. nici familii. analoage cu inelele viermelui inelat”. nici linii de descendenţă. Această descriere se potriveşte foarte bine unor instituţii americane. Prin asocierea dintre propunerea lui Durkheim şi teoria grupurilor de filiaţie (aşa-numitele descent groups) propusă de Morgan. Morgan vor propune viziuni asemănătoare. Lévi-Strauss. Deşi lipsită de instituţii politice centralizate. în studiile sale relative la populaţia Nuer din Sudan. Lui i se vor adăuga studiile lui M. numele şi simbolurile. poziţia puterea şi bogăţia.Unii antropologi.

Echilibrul politic este asigurat de jocul de opoziţii şi complementaritate în care sunt implicate diversele segmente de descendenţă liniară. Modelul segmentar a ajuns treptat să explice şi organizarea economică: ascendenţa asigură transmiterea drepturilor de proprietate colectivă şi permite chiar să se invoce organizarea unui „mod de producţie bazat pe ascendenţă”. pentru a se opune lui G şi F.” Astfel. cum este cazul societăţii tribale maure. Tait. în încercarea de a clasifica societăţile acefale (fără stat) au contestat aplicabilitatea universală a „modelului african”. fraţii mei şi cu mine împotriva vărului meu. însă. Mecanismele de repetate fisiune şi fuziune asigură un echilibru politic permanent. Astfel. prin intermediul neamurilor aristocratice. Pe scurt. M. 74 . atunci D şi E fuzionează în linia de descendenţă superioară. fără a afecta caracterul fundamental „egalitar” al acestor societăţi. amintind existenţa „triburilor” cu şeferie. în favoarea lui „divide pentru a nu fi condus” (J. Linia D formează un grup în raport cu E. E. Middleton şi D. Favret). organizată. Grupurile politice Nuer sunt astfel dinamice. cum a remarcat Evans-Pritchard. aşa cum observa M. Pe această cale „tendinţa către stratificare şi opoziţie este echilibrată de o tendinţă în sensul fuzionării grupurilor. Gellner preia modelului Nuer pentru explicarea regimului politic al unor societăţi tribale berbere din Atlasul african. La sfârşitul anilor ’50. Unii autori au mers mai departe decât Evans-Pritchard . care răstoarnă proverbul „divide pentru a conduce”. divizat în două linii de descendenţă principale B şi C. organizarea teritorială a nuerilor este asigurată de organizarea familială. LIMITELE „MODELULUI AFRICAN” Modelul segmentar de descendenţă liniară a devenit obiectul unor critici importante. iar sistemul segmentar interzice acumularea puterii în mâinile unei singure persoane. la începutul secolului al XVIII-lea. E. o parte a segmentelor rezultate în urma fisiunilor se aşează la periferia societăţii. dar lasă loc arbitrajului din partea grupurilor religioase şi politice.care sublinia relativitatea structurală a relaţiilor dintre grupuri şi subgrupuri -. Alţi autori au căutat să revină la teza lui Pritchard privind relativitatea structurală a relaţiilor politice dintre grupuri. În acelaşi timp în care grupurile tind să se fragmenteze în părţi opuse. Fortes introduce termenul de filiaţie complementară în încercarea de a descrie o evoluţie care subordona celelalte relaţii de rudenie (considerate reziduale) modului de unifiliaţie dominant. şi ele reunite în linia superioară C. în majoritatea situaţiilor bazate pe măsura largă în care el ignoră fenomenele puterii şi ierarhiei. în emirate războinice. Funcţionarea acestui mecanism segmentar este bine reprodusă de un proverb arab: „Eu împotriva fraţilor mei. 2. aceste părţi confruntate cu alte grupuri. Aici. pentru a sublinia caracterul substanţial al acestor grupuri. fraţii mei şi cu mine împotriva lumii”. tot aşa cum F formează un grup în raport cu G. grupurile politice Nuer formează. tind să fuzioneze.2. fiecare subdivizată în liniile D şi E. din moment ce doar aceasta o susţine. ale tuturor grupurilor sociale ale nuerilor este relativitatea lor structurală”. Sahlins. În unele situaţii. modelul de ascendenţă segmentară părea să explice organizarea politică a societăţilor lipsite de stat. mai mult. respectiv F şi G. „o anarhie ordonată”. Ele nu există ca atare. ci numai prin relaţiile care se stabilesc între ele. J. în fapt. jocul politic al solidarităţilor şi conflictelor reproduce ordinea segmentară. relative şi conjuncturale. verii mei. IV. Într-o primă etapă. o ordine egalitară şi împiedică apariţia unei puteri centralizate stabile. organizarea bazată de ascendenţa segmentară poate să stea la baza unei expansiuni de pradă (predatory expansion). Dacă.distinge cu claritate relaţiile de consangvinitate „care îl leagă pe un individ de alte persoane sau unităţi sociale particulare şi care leagă sistemul segmentar de grupurile permanente cu ascendenţă uniliniară”. dintre care unele se demonstraseră capabile să se orienteze către o putere centralizată. D intră în conflict cu G. Evans-Pritchard nota: „una dintre caracteristicile cele mai importante ale grupurilor locale şi. De exemplu. un clan A. dar autoritatea lor pune în pericol organizarea segmentară. în funcţie de distanţa genealogică dintre ele. Puterea de arbitraj de care dispun familiile religioase (marabutice) limitează riscurile de anarhie.

sunt permanent apăsaţi de amintirea originii lor străine. fiind deschise unor multiple combinaţii şi interpretări. Astfel autoritatea provizorie (viageră) a „celor mari”. a reieşit tot mai limpede că noţiunea de „societate segmentară”. Unii autori. Kasdan. La rândul său. Studiile lui E. Bonte şi E. persoane onorabile care pot deţine autoritatea asupra unor grupuri de agnaţi. au mers până acolo până la a afirma că modelul bazat pe descendenţă segmentară este un simplu „mit indigen”. sau o „structură socială în rezervă” (P. Principiul egalitar. politică) pot să determine statuturi diferite şi să susţină structuri politice complexe. deşi se consideră membrii cu drepturi depline. J. aşa cum era această susţinută de R. Murphy şi L. 75 . Scheffler şi D. H. în mod necesar lipsită de încărcătura sa evoluţionistă iniţială. deşi nu cu totul lipsită de realitate. care se leagă de strămoşul comun atât prin femei. Pe măsură ce „teoria alianţei” a căpătat consistenţă. iar unifiliaţia nu reprezintă decât o ideologie. ca şi în altele. în urma studiile efectuate asupra populaţiei iqar’iyen din Riful oriental. R. este preluată. Societatea din noua Guinee are aşadar accentuate trăsături cognatice. E. Sistemele de alianţă (matrimonială. care acţionează numai în circumstanţe precise. au arătat că. cele două sisteme nu se exclud reciproc. este completat de modelul ierarhic. În plus. Salzman). Alte studii au arătat că nu există. Astfel. Schneider au arătat că aceste grupuri trebuie distinse de categoriile de filiaţie. la moartea lor. bazat îndeosebi pe alianţă. susţinut de ordinea genealogică segmentară. conform acestei teorii. Leach a continuat prin a sublinia că existenţa concretă a grupurilor sociale este rezultatul unor alegeri individuale. Jamous. grupuri sociale unite prin ascendenţa comună. studiile lui P. „egalitară” din anumite puncte de vedere. Jamous. La rândul lor. iar modelul egalitar susţinut ideologic de reprezentanţii tribului nu poate ascunde realitatea că alianţa produce ierarhie. fără legătura cu structura reală a societăţii. doar în plan secund determinate de înrudire sau unifiliaţie. teză foarte apropiată de cea conform căreia descendenţa segmentară ar fi o „ideologie” (Leach). R. însă contestă complementaritatea lor. în unele societăţi arabe. Un alt mare defect al modelului segmentar „african” era reprezentat de asimilarea forţată între segmentaritate şi teoria filiaţiei unice. deseori. W. În urma valului de critici. Barnes a subliniat fluiditatea compoziţiei grupurilor sociale în Noua Guinee.În acest caz. iar organizarea fisiunilor şi fuziunilor are loc în jurul unor Big Men care controlează schimburile economice şi simbolice. Acestea cuprind deopotrivă agnaţi şi non-agnaţi. Indivizii care intră în cadrul tribului prin afiliaţie. G. este pe deplin compatibilă cu importante inegalităţi sociale şi politice. în care sunt întotdeauna prezente inegalităţi şi ierarhii ale puterii. Într-adevăr. susţinute îndeosebi de M. pentru că aceştia nu pot recurge la violenţă fără a-şi nega propriul statut. Conte asupra societăţii tribale arabe. Fortes. dobândită prin binecuvântarea divină (baraka) rămâne în mod necesar limitată. A. M. iar L. a propus o completare a modelului egalitar cu unul ierarhic. Smith. Astfel că regula filiaţiei unice trebuie distinsă de ideologia filiaţiei unice. noua formă de putere rezulta din supremaţia pe care o deţinea segmentul de descendenţă liniară considerat mai apropiat de strămoşul fondator asupra celorlalte grupuri din trib. au arătat coexistenţa modelului segmentar şi cel ierarhic. Leach asupra populaţia kachin din Birmania au arătat existenţa unei reguli de căsătorie preferenţială unilaterală care leagă grupurile locale de filiaţie. Spre exemplu. ci se completează. de mecanismele segmentare tradiţionale. În opinia sa. Holy a remarcat că modelul ascendenţei uniliniare nu ţine cont de categoriile şi reprezentările indigene. fără aceasta să decidă logica alianţelor sau a conflictelor dintre grupuri. organizarea segmentară. ca M. trebuie înţeleasă ca o convenţie. cât şi prin bărbaţi. Multe societăţi tradiţionale sunt organizate conform unui model de ascendenţă segmentară. doar descendenţa uniliniară permite apariţia acelor corporate groups. nici o relaţie între modul de unifiliaţie şi compoziţia grupurilor sociale. unifiliaţia a încetat să mai fie considerată drept unica legătură în măsură să definească grupurile sociale şi relaţiile dintre ele. anumite forme de căsătorie endogamică creează unităţi cognatice. autoritatea sfinţilor. La rândul lor.

În ceea ce priveşte primul termen al dihotomiei. Unele mituri acceptă cupluri de gemeni androgini (dogonii din Mali). ca şi construcţiilor utopice pe care cultura europeană le-a elaborat în repetate rânduri. Formelor elementare de stratificare. sunt universale. fie manifestării însăşi a conştiinţei acestor diferenţe în alte forme decât cele materiale. ele sunt semnalate mult mai devreme în alte areale (ca Africa). li se opuneau. le preced pe cele complexe. Absenţa unor dovezi se poate datora fie conservării deficitare. “Orice societate impune o ordine care rezultă din «ierarhii» complexe şi intersectate.1. bazate pe vârstă. Cu toate acestea. dar şi că ea este foarte dinamică. În orice caz.IV. proprii societăţilor “nestatale”. că modul de conceptualizarea a diferenţelor dintre bărbaţi şi femei este extrem de divers.cum este cea implicată de instituţia sclaviei . nu sunt rare situaţiile în care anumite forme de stratificare . în caste. pe apartenenţa la o clasă socială.3. orice societate asigură o repartiţie inegală a bunuriloe. trebuie precizat. ipoteza unei societăţi omogene şi deplin egalitare nu îşi are corespondentul în nici una dintre societăţile studiate de istorie sau antropologie. în primul rând. fie natural. vârstă. datorită rolului esenţial jucat de filiaţie şi alianţă pentru instaurarea unor raporturi de putere în interiorul acestor comunităţi. În societăţile studiate de istorie sau antropologie. chiar şi societăţile maimuţelor superioare cunosc forme stabile de ierarhizare. fondat fie religios. considerând că formele elementare de stratificare. inegalităţile fiind fondate fie pe vârstă sau sex. în cazul societăţilor mai complexe. sex şi rudenie. În ceea ce priveşte organizarea societăţii pe baza diferenţelor de sex. Dacă societăţile moderne de tradiţie iudeo-creştină percep diviziunea biologică a sexelor ca pe un dat. Baladier. a puterii şi a semnelor care exprimă statutul”. societăţile extra-europene îşi găseau idealtipul în aşa-numita organizare segmentară. doi oameni care dintre care unul este lăsat însărcinat de celălalt (inuiţii). sex şi rudenie. ale archantropilor şi paleantropilor. începând chiar cu Renaşterea. În plus. ordine sau clase sociale Pe de altă parte. fie. (1985) Stratificarea societăţii constituie o realitate a tuturor comunităţilor umane. VÂRSTĂ ŞI RUDENIE Dacă diferenţierile realizate pe baza categoriilor de vârstă. Într-adevăr. STRATIFICAREA SOCIALĂ ÎN FUNCŢIE DE SEX. amintită mai sus.nu se încadrează ordinii segmentare. s-a considerat că în societăţile segmentare prevalează formele elementare (rudenie. stratificarea socială se prezintă în forme diverse. cele “complexe”. deseori într-o viziune evoluţionistă. Sub diverse forme (vezi solidarităţile “mecanice” şi “organice” ale lui Durkheim. studiul atent al anumitor societăţi considerate egalitare a arătat nu numai că stratificarea este universală. sex) de stratificare. 76 . această apariţie întârziată nu presupune că anumite forme de ierarhizare internă nu au existat în societăţile anterioare. Dacă obiectele simbolice desemnând statutul individual apar în mărturiile arheologice europene abia din Paleoliticul superior. nu înseamnă că ele ocupă o poziţie similară în toate tipurile de societăţi. IV. sau o femeie care singură dă naştere unei fete (irochezii) etc. sau societăţile “reci” şi “calde” ale lui Lévi-Strauss) s-a insinuat imaginea unei opoziţii dualiste între societăţi. ale modernităţii. STRATIFICAREA SOCIALĂ În ciuda unor prejudecăţi adânci înrădăcinate. antropologii au încercat de multă vreme să stabilească o ierarhie a acestei stratificări sociale. Asupra acestor aspecte ne vom opri atenţia în continuare. Cum nota antropologul francez G. fie pe apartenenţa la un ordin sau o stare sau castă. În fapt.3. alte mituri ale creaţiei privesc această dihotomie ca pe un avatar al umanităţii. şi este de nesusţinut ipoteza că ele ar fi lipsit în societatea primilor oameni.

cel la eponimului. Această fermă ierarhizarea a sexelor poate fi însoţită de mitul unui matriarhat primitiv. Prin travestire şi prin preluare unor sarcini sau atitudini ale celuilalt sex. care exacerbează diferenţele biologice şi prin aceasta creează genul. parte a riturilor de iniţiere ale băieţilor. reproducerea şi munca. sexul biologic determină genul. În ceea ce priveşte controlul social al activităţii de reproducere. dar. ea reprezentând “un mijloc de a crea între sexe o dependenţă mutuală. pe care le văd “complementare”. dar de gen opus. cum sunt cele şamanice. întâlnit la indienii din Câmpii şi din Vest. Acest control masculin este exercitat prin intermediul impunerii de norme prin educaţie. Lévi-Strauss) diferenţierea socială a muncii nu este rezultatul natural al diferenţelor dintre sexe ci. prin marcarea simbolică sau fizică (mutilare). Această complementaritate poate fi . deţinute iniţial de femei. Însă. socială şi economică […] determinându-le în acest fel să se perpetueze şi să formeze o familie. (Cl. în care omnipotenţa masculină caută să “absoarbă” caracteristicile sexului feminin. baruya în Noua Guinee) consideră sexul masculin ca sursă şi principiu final al oricărei identităţi sexuale.cel puţin simbolic . capabil să le stăpânească mai bine. motiv pentru care sexul noului-născut poate uneori să nu coincidă cu cel al eponimului. unele societăţi admit posibilitatea unor diferenţe între sexul biologic şi cel social şi chiar instituţionalizează o depăşire a frontierei genurilor. şi nu rareori statutul lor era însoţit de puteri speciale. însă. aceşti indivizi sunt potriviţi funcţie şamanice dar. În perspectiva acestei ierarhii. Cu toate acestea. el poate fi crescut şi educat în genul conform al eponimului. dar şi al “soţilor feminini” nueri. în care puterea şi instrumentele ei. Rubin consideră diviziunea dintre sexe ca un tabu al similitudinii dintre bărbaţi şi femei. numele nu are gen şi se aplică nediferenţiat ambelor sexe. şi pot lua decizii alături de bărbaţi. Unele populaţii (gimi. Mead asupra unor 77 . tratamentul social al sexului biologic poate să se distingă net de cel al genului (definit din punct de vedere social): în unele societăţi africane. este oferită de populaţiile nuer sau yoruba. ordinea biologică nu are o semnificaţie intrinsecă şi depinde de modul în care este tratată social. indivizi care transgresează categoriile sexuale.” La fel. Încă şi mai complex este exemplul oferit de inuiţi. Şi aici. Cele două câmpuri diferenţiate sunt. la care există un timp extrem de căsătorie: o femeie sterilă are posibilitatea de a lua în căsătorie o tânără. În toate cazurile. relaţia este mai degrabă inversă. idealul anulării diferenţelor dintre sexe ia uneori forme extreme. dar şi prin diviziunea “sexuală” a muncii. dar şi prin supravegherea evenimentelor fiziologice. merită subliniat şi faptul că. cum este cazul aşa-numitelor “femei cu inimă de bărbat”. în principiu. tinerii inuiţi îşi reiau la pubertate activităţile specifice sexului propriu. “berdaşii” reprezentau un adevărat “al treilea sex”. Reţinând ideea că graniţele dintre sexe sunt construite artificial. Primul exemplu în acest sens a fost oferit de studiile lui M.. de obicei. de obicei la cererea acestuia. Toate comunităţile atribuie celor două sexe funcţii diferite şi activităţi specifice în cadrul societăţii. pentru care găseşte un amant. celebră în antropologie. Ei se puteau căsători sau puteau avea relaţii sexuale cu persoane de acelaşi sex. Prin urmare. După unii autori. Altă situaţie. G. în foarte multe situaţii. la indienii piegan. există credinţa că în fiecare copil trăiesc mai multe persoane de la care el primeşte numele (eponimii). ca la majoritatea societăţilor. mai degrabă. ea este asimetrică. spre deosebire de “berdaşi”. majoritatea miturilor reactualizează diferenţa biologică dintre sexe. al “matroanelor” irocheze. un sex. În mod firesc. Prerogativele masculine de care dispun anumite femei sunt. o astfel de concepţie este însoţită de acte homosexuale instituţionalizate. Numele are. deseori. în favoarea bărbatului. Ca şi în exemplul anterior de transgresare a sexului biologic. Copii astfel rezultaţi o numesc „tată”! Aşadar. Este cunoscut în antropologie cazul aşanumiţilor “berdaşi”.egalitară. antropologia relaţiilor de rudenie a arătat că dominaţia bărbaţilor asupra femeilor se realizează îndeosebi prin capacitatea lor de a controla schimburile şi alianţele. au fost pierdute în favoarea bărbatului.Cu toate acestea. legate de menopauză sau infertilitate. femeile foarte bătrâne pot fi asimilate agnaţilor. în general. şi nu pe criterii naturale. la inuiţi.

Un alt criteriu fundamental pentru înţelegerea stratificării sociale îl reprezintă poziţia unui individ . Însă. consideră că puterea primogeniţilor se bazează nu atât pe stăpânirea mijloacelor de producţie. de vreme ce ea o presupune”. dar şi mijloacele de apărare şi exercitare a violenţei.populaţii melaneziene (arapesh.sau a unei categorii de indivizi . Această dominare nu este determinată doar material. Astfel. vârsta biologică trebuie deosebită de vârsta socială (senioritatea). În multe situaţii. fie generaţional . realitate căreia îi corespunde o severă disparitate economică şi de autoritate. Sistemele de acest tip sunt organizate fie liniar . cât şi „frate mai mic”.în sensul că indivizii care intră în aceeaşi categorie de vârstă traversează aceleaşi etape -. activităţile şi rolurile masculine sunt considerate mai valoroase. femeia este frecvent reprezentată ca periculoasă. se deosebeau de celelalte. cu toate acestea. heterosexualitate obligatorie şi controlul sexualităţii femeilor” (G. În plus. Astfel. aceşti autori nu au luat în calcul relativitatea termenilor de „primogenit” şi „frate mai mic”: acelaşi individ poate deveni atât primogenit. Toate comunităţile. Firth). ca şi sexul. pământ. ale oamenilor de rând. La fel. în cazul populaţiilor nuer. fondată natural. Studiile efectuate de P. definite astfel prin anterioritatea stabilirii lor şi prin exercitarea unor funcţii rituale.indivizii dintr-o clasă sunt grupaţi după nivelul generaţional. atunci când drepturile sunt condiţionate de generaţie sau de ordinea genealogică.este configurată doar de dorinţa indienilor de a evita orice încălcare a ordinii socio-sexuale care reglează viaţa grupului. în funcţie de iniţierile rituale succesive pe care le suportă. tehnici. capital şi mână de lucru). din care a rezultat limpede că raporturile de dominare dintre sexe nu sunt neapărat rezultatul constrângerilor biologice. cum este cazul relaţiilor dintre fraţii mai mari/fraţii mai mici. Unii autori.foarte strictă. Antropologii marxişti au căutat să analizeze relaţiile dintre fraţii mai mari/fraţii mai mici. dar altele le sunt cu desăvârşire interzise. în termenii claselor sociale. ci stabilirea unor relaţii de producţie. diferenţierea dintre sexe nu presupune doar o diferenţiere tehnică. cât pe cea a mijloacelor reproducerii umane (hrană. În unele situaţii. “diviziunea muncii la baruya [în care vânătoarea. a muncii. Meillassoux. În majoritatea situaţiilor. nu numai că anumite activităţi sunt exclusiv feminine. indivizii sunt grupaţi în clase vârstă. 78 . mundugumor). pe lângă extensiunea nejustificată a conceptului european de clasă socială. cum sunt cele din estul Africii. la populaţia polineziană tikopia (studiată de R. ci şi simbolic: în miturile cosmogonice baruya. soţii). primogenitul nu este întotdeauna cel mai vârstnic. religioasă). este atributul bărbaţilor] nu poate explica dominarea socială a bărbaţilor. La modul cel mai general. el asigură solidaritatea în interiorul grupurilor de apartenenţă şi oferă baza pentru subordonarea altora. cât şi pe necesitatea pe care o resimt aceştia de a obţine recunoaşterea socială. în funcţie de vârstă. nu în funcţie de vârsta lor biologică. dar. Aşa cum arată o multitudine de studii. la unele societăţi africane. Exemplele în acest sens sunt numeroase. Clastres asupra indienilor guayaki au evidenţiat că diviziunea socială a muncii . studiile mai recente arată că puterea primogeniţilor se bazează atât pe dependenţa economică a fraţilor mai mici pentru obţinerea soţiilor. practică o diferenţiere tehnologică în favoarea bărbaţilor: aceştia sunt cei care deţin mijloacele de producţie cheie (utilaje. parentală. Godelier în privinţa populaţiei baruya din Noua Guinee. O altă instituţie importantă este cea a claselor de vârstă. fratele mai mic al unui tată poate fi mai tânăr decât fiul cel mai mare al acestuia şi. Vârsta constituie un criteriu foarte important în realizarea diferenţierilor sociale.în cadrul grupurilor de rudenie. “organizarea socială a sexului se bazează pe gen. şi corespondentă diviziunii dintre “arcul” bărbaţilor şi “coşul femeilor” . Aceste iniţieri sunt cele care consacră funcţiile centrale dobândite de individ ca membru al grupului său (războinică. politică şi. oricare este modul de organizare a acestui sistem de ierarhizare. „neamurile aristocratice”. La aceleaşi concluzii ajunge şi M. mai prestigioasă. ca C. de la cele de vânători şi culegători la cele moderne. extrem de bine reprezentată la unele societăţi. Însă. Şi aici. el are dreptul de primogenitură asupra moştenirii. Rubin). Aici. şefilor celor 4 clanuri şi celor ai neamurilor importante le era recunoscută o preeminenţă în plan ritual. uneori.

În sistemul indian. atribute simbolice ale categoriilor socio-profesionale sau “stărilor”. cei care lucrează (laboratores). Brahmanii. vârstei şi sexului. varna şi. teoretizată constant începând cu secolul al XI-lea este definitiv statuată juridic în lucrarea magistratului Ch. productive sau politice). cele ale slujitorilor (śūdra). altele sunt organizate pe un fundament religios. Această ordine. cei doi termeni nu pot fi separaţi. atribuite brahmanilor. Astfel de ierarhii între neamuri. Este foarte cunoscută schema trifuncţională pe care de G. 79 . ale celor “ de două ori născuţi”. Ele presupune distincţii ceremoniale. însă. cât şi specia. textele sacre şi “tratatele despre dispoziţia naturală a lucrurilor” instituie o diferenţă netă între funcţiile sacerdotale. Cea mai cunoscută ierarhie bazată pe atribuţii se regăseşte în sistemul castelor din India. pe care îl întreprind în vederea menţinerii ordinii lumii. tăbăcari. pot fi lipsiţi de varna. de origine portugheză. de anumite clase de vârstă. Dacă “nu există o a cincea varna”. STRATIFICAREA “COMPLEXĂ”: ORDINE. Aşa a apărut jātidharma. unii antropologi au invocat existenţa unui sistem de caste şi la alte comunităţi. paria.sunt frecvente. Conform acestei ierarhii. în sfârşit. rituale. cele războinice. nu însă şi de jāti. dharma. Conform schemei trifuncţionale a lui Dumézil. oameni liberi şi sclavi. atribuite castei kşatriya.3. dinka. Deşi parte a unor sisteme diferite. jāti. Ierarhia ghidată de principiul varna. cei aflaţi în afara castelor. condamnabile. de altfel. endogam. caz în care ierarhia socială este puternic definită şi bine instituţionalizată. majoritatea preferă să rezerve utilizarea termenului de castă pentru anumite categorii socio-profesionale (cum sunt artizanii specializaţi sau artiştii ambulanţi). Brahmanii deţin supremaţia în virtutea monopolului actului sacrificial. Istoricii s-au preocupat de multă vreme de evoluţia organizărilor statale. dar şi populaţiile hausa şi wolof din Africa de Vest. în care intrarea se face prin naştere. Inspiraţi de câteva trăsături (endogamia matrimonială. Loyseau din 1610 (Traité des ordes et simples dignités). în timp ce jāti este casta “reală”: grup specializat profesional. Ierarhia şi interdependenţa funcţională au apărut odată cu apariţia castelor. erau de origine „străină”. tuaregii. Primul se leagă se sistemul culorilor. nu este ermetică: sunt posibile uniuni mixte (samkara). Cu toate acestea. Sisteme de distincţii statutare asemănătoare (între aristocraţi şi oameni obişnuiţi. numai primelor trei caste. IV. bazate pe ancestralitate . deşi specializată. Ierarhiile sociale pot deveni mult mai complexe în societăţile în care există funcţii separate (militare. cei care luptă (bellatores). din trupul omului originar Puruşa.apropierea de strămoşi . cele ale crescătorilorculegătorilor şi comercianţilor (vaiśya) şi. cât şi pe cele de animale. codul de conduită al fiecărei caste. Dumézil o identifică în reprezentările indo-europene şi care se regăseşte în organizarea societăţii medievale. Casta corespunde la doi termeni sanscriţi. Diversele uniuni mixte au permis brahmanilor să explice geneza numărului mare de jāti plecate de la cele 4 varna. condamnaţi la o stare de perpetuă impuritate. sugerează atât rasa. ultimul desemnând atât speciile de plante. CLASE SOCIALE Dacă unele societăţi sunt stratificate pe principiul rudeniei. ierarhizarea şi diviziunea socială a muncii). cum sunt kachin-ii din Birmania. rămase. plasaţi în vârful ierarhiei. care susţin organizarea socio-economică a lumii medievale: cei care se roagă (oratores). exercitate succesiv.care. din cauza unor ocupaţii specifice (hingheri. nu pot fi atinşi de cei aflaţi în afara castelor (în sistemul varna). funcţionale sau politice şi se combină variabil cu principiul seniorităţii expus mai sus. opoziţia fundamentală este cea dintre pur şi impur. Pe scurt. varna este “conceptul de castă”. preoţi şi războinici) apar în societăţi foarte diferite. îndeosebi. Aici. cum sunt tuculerii sau wolofii (populaţii africane).2. CASTE. maurii. societatea indo-europeană se află împărţită în trei ordine. le revin atribuţii. încercând să analizeze implicit evoluţia “ordinelor” sau “stărilor” în lume antică sau medievală. gunoieri etc). Termenul de castă.

orientate îndeosebi asupra vestigiilor comunităţilor arhaice. pe de o parte.3. distincţiile de statut sunt mai degrabă justificate pe temeiuri religioase şi politice decât pe distincţiile între clase. analizele marxiste au fost nevoite să accepte că. Începând cu K. în comunităţile tradiţionale. în anii ’60. L. M. El reprezintă o formă de integrare structurală. IV. care justifică. În privinţa claselor sociale. în secolele XVIIXVIII. Finley consideră că „sclavia marfă” (chattel-slavery) nu a putut apărea decât în anumite condiţii.S. parte a unei viziuni asupra lumii exprimate într-un limbaj specific culturii indiene. la fel de coerent ierarhic cum este cazul celor bazate pe ordine şi clase sociale. Aceste forme “complexe” sunt de obicei obiectul codificării din partea unui personal specializat (preoţi sau jurişti). varietatea deosebită a formelor de exploatare a muncii bazate pe sclavi. tradiţia antropologică a studierii claselor sociale se revendică de la sistemul propus de K. cum este cea de clasă. sistemul de caste nu este.S. În U. studiile antropologice recente . sclavia a devenit obiectul unei reflecţii sistematice. Cu toate acestea. Pe de o parte. odată cu respingerea ideologică a “modului de producţie asiatic”.R. în singurul mod de producţie al societăţilor antice. Dacă. studiul societăţilor antice a constituit cadrul favorit pentru analiza fenomenului sclaviei. În general. 80 . Studiată iniţial la umbra unui interes umanist şi ghidat de obiectivul imediat al abolirii sclaviei practicate de europeni. cum este cazul celor ale lui P. care a permis. Din acest motiv. Concluziile atinse vor arăta. prin discursul lor. O astfel de teză extremă nu a făcut decât să stimuleze cercetarea către domenii restrânse ale temei sclaviei. propria preeminenţă şi permit clasarea “ideologică” sau “imaginară” a membrilor societăţii. reapare problema etanşeităţii grupurilor sociale şi a rigidităţii reale a ierarhiilor. sclavagismul s-a transformat într-o etapă necesară a evoluţiei unitare a umanităţii şi. Bourdieu .ca şi cele sociologice. menite a-i evidenţia rolul şi semnificaţia sa istorică. Casta nu reprezintă doar o formă de stratificare socială. care considera sclavagismul drept una dintre primele forme de existenţă a societăţilor bazate pe clase. mai mult. Marx. dar şi ca un arhaism nedemn de civilizaţia modernă. transferul sistemului castelor nu este justificat nici în cazul în care “distanţa socială” este reglată de conceptul de “impuritate”. Finley considera că. analizând procesele de modificare a identităţii de statut şi etnice la unele populaţii africane. cum nu poate fi considerată nici echivalentă sistemului de clase sociale. din motive etice şi politice. însă. în aceeaşi măsură cu taxonomiile asupra diviziunii muncii .tind că de-construiască categoriile rigide.Într-adevăr.3.sistemul de caste . într-o primă instanţă. Ulterior condamnării sale. În faţa acestei constatări.sau cu reprezentările unui sistem de funcţii sociale organic intercorelate (sistemul de “ordine”). în care repartiţia inegală a mijloacelor de producţie determină raporturile de clasă între categoriile de vârstă sau sex. şi multe decenii după aceea. aceste forme de producţie se bazează pe un continuum de poziţii statutare. ca şi în statele din blocul răsăritean. Situaţia este asemănătoare cu cea întâlnită de istorici în studiul venalităţii slujbelor. Meyer şi W. identificarea apartenenţei la o “clasă” este practică şi întotdeauna relaţională în raport cu alte grupuri sociale. pentru simplul motiv că limitele de castă împiedică apariţia unei conştiinţe de clasă. acestea au fost studiate mai degrabă de istorici şi sociologi. în antichitate. Marx. Mai mult. integrarea în rândul nobilimii a unui mare număr de indivizi provenind din “starea a treia”. Pe de alta. caracterizate de o specializare agricolă. sclavia a fost iniţial denunţată ca o formă nerentabilă economic de activitate productivă. E. În general. I. SCLAVIA Atenţia acordată de societatea modernă fenomenului sclaviei datează de câteva secole. antropologii sunt tentanţi să reevalueze opoziţia tradiţională dintre formele simple şi cele complexe de stratificare socială şi să privilegieze o viziune structurală: o genealogie poate circumscrie o ordine ierarhică. Westermann sunt mai degrabă tentaţi să considere că sclavia are un rol decisiv în apariţia elitelor politice. organizarea castelor indiene ţine de un principiu conform căruia diferenţa reprezintă tocmai modul de integrare în societate. asemănătoare cu cele care asiguraseră apariţia sclaviei nord-americane moderne..

persistă. În general. munceşte pentru el şi. sclavii. sclavajul se bazează pe un dispozitiv care să asigure această permanentă aprovizionare: războiul sau comerţul. nu posedă nimic altceva care să nu aparţină stăpânului.De altfel. comandând sate. aceste analize se concentrează fie asupra raţionalităţii producţiei economice sclavagiste. dificultatea definirii sclaviei se datorează unei realităţi unanim acceptate: sclavia reprezintă o practică prezentă la multe societăţi. C. Sclavagismul este un sistem social fondat pe exploatarea unei clase aservite. să se realizeze distincţia dintre starea sclavului şi condiţia sa. hrănit de către stăpân. Meillasoux (1999) a propus ca. pe de alta. astfel. care prin raiduri şi războaie asigură capturarea de sclavi. Iar dacă resocializarea sa este uneori posibilă. Sclavul oferă stăpânului tot ceea ce produce. Sclavul nu are dreptul de moştenire. Pe de o parte. În această calitate. el este o „antirudă” aflată cu totul la dispoziţia stăpânului său. Kopytoff) tind să analizeze sclavagismul din perspectiva „drepturilor” asupra persoanelor (înrudire. resimţită ca un stigmat. „Sclavagismul reprezintă singurul mod de exploatare care permite acumularea în condiţiile în care nu se înregistrează o creştere a productivităţii muncii. Deşi majoritatea teoriilor sclavagismului sunt fundamentate pe ştiinţa juridică. Acţiunile 81 . prin manumittere. Este cazul prizonierilor regali din cadrul regatului populaţiei mossi din Yatenga. pentru că acestea diferă foarte mult: unii sclavi pot deţine funcţii importante (guvernatori sau perceptori). I. din grupul său de origine. cu excepţia subzistenţei sale cotidiene. cu atât mai mult cu cât alte persoane (soţii. El este. pentru a se concentra asupra celui din societăţile tradiţionale. dar poate deţine diverse slujbe. se află societăţile ţărăneşti. în încercarea de a defini sclavia. Genovese). cumpărarea) de fiinţe umane”. D. comună tuturor captivilor. îndeosebi african. la origine. cum exemplul nu este singular. care puteau avea funcţii politice. În fapt. În consecinţă. pentru vânzare sau pentru propria folosinţă. alianţă. „substanţa ireductibilă a statutului său social”: sclavul este smuls. la una sau două generaţii după luarea în sclavie. fraţi mai mici sau protejaţi) pot fi înstrăinaţi. prin război sau prin comerţ. Spre exemplu. nu numai că sclavagismul nu este corelat cu schimburile comerciale. La polul opus teoriei lui Miers şi Kopytoff. trebui să acceptăm că dezrădăcinarea nu constituie o trăsătură generală a sclaviei. Miers. dar exploatarea muncii productive însăşi nu apare întotdeauna drept finalitatea principală a instituţiei. Diferit. Studiile recente se îndepărtează întrucâtva de sclavagismul european. vulnerabile datorită activităţilor lor agricole. fie în direcţia studiului sclavilor ca grup specific. locuieşte pe terenul stăpânului. progenitura sa aparţine stăpânului femeii. Cei doi autori văd sclavia ca un „continuum al înrudirii” şi atrag atenţia asupra finalităţii noneconomice a instituţiei. care pot strânge o sumă de bani. unii antropologi anglo-saxoni (S. Nici condiţiile de viaţă ale sclavilor nu ajută la definirea mai bună a sclaviei. cu autoritatea asupra oamenilor liberi. încercând să evidenţieze mai degrabă relaţiile „paternaliste” dintre stăpâni şi sclavi (E. Mai multe componente asigură reproducerea sclavagismului. căutând să evidenţieze aspectul productiv al muncii sclavului şi explică condiţiile sociale ale sclavilor prin intermediul caracteristicilor generale ale societăţilor sclavagiste. Meillasoux consideră că sclavia reprezintă în primul rând un fenomen economic. inevitabil. nu sunt puţin autorii care subliniază legăturile sclaviei americane cu agricultura de plantaţie şi. este desocializarea. În cadrul acestor comunităţi. în fapt condiţiile economice ale funcţionării sale sunt cele care îl definesc cu adevărat. ca şi căpeteniile războinice locale. de iobăgia feudală. adopţie) şi tind să vadă finalitatea sclaviei într-o încorporare a indivizilor în grupe de rudenie. a cărui reproducere se face prin achiziţionarea (capturarea. Alţi autori au insistat mai puţin asupra aspectului capitalist al sclavagismului. care îl poate folosi la diverse munci. antropologii francezi îmbracă o perspectivă marxistă. din punct de vedere al reproducerii. cu vechiul sistem latifundiar mediteranean. Chiar şi atunci când sunt eliberaţi legal de munca datorată stăpânului. Starea sa. în epoci diferite. în cazul în care primeşte dreptul de a se căsători. Astfel. ea rămâne limitată de apartenenţa lui faţă de stăpân: starea de desocializare. societăţile războinice.

Noţiunile-cheie ale etnologiei. Ed. Ed. Ed. Ed. Ed. Descrieţi şi exemplificaţi principalele sisteme de înrudire. TEME DE REFLECŢIE 1. Există posibilitatea coexistenţei. R. Bucureşti. Bonte. valorile religioase şi structura socială a societăţilor europene? 2. În societăţile africane sau asiatice.. 1999. Payot. Bucureşti. 4. S. Iaşi. G. Gîndirea sălbatică. TEST DE AUTOEVALUARE: 1. sclavii sunt redistribuiţi prin intermediul curţii.. ci de cea din care sclavii sunt smulşi fără compensare. Dicţionar de etnologie şi antropologie. Ed. Les bases de l’anthropologie culturelle. Verba. Iaşi. Sociologia civilizaţiilor. King. Poate fi explicat declinul Imperiului Roman. 1970 82 . Ed. Herskovits. Ştiinţifică. 2000. 2001 L’exercise de la parenté. P. 1995. Ararat. pentru munca prestată (agricultură. Descrierea etnografică. R. Lévi-Strauss. Ed. Polirom. Ed. a unor sisteme de stratificare socială diferite şi complementare? 4. Héritier. O. Polirom. Polirom. 2. Institutul European. din perspectiva instituţiei sclaviei. Polirom. Dagger. Iaşi. 3. Paris. Ideologii politice şi idealul democratic. Este important de precizat că sclavagismul nu se poate susţine decât atâta timp cât sursele sale de aprovizionare se pot extinde: costul regenerării resurselor nu este plătit de societatea care îi foloseşte. Polirom. Numiţi autorii principalelor contribuţii în domeniul înrudirii. alcătuite din comunităţi ţărăneşti. F. femeile sunt mai apreciate decât bărbaţii. Cum ar putea fi explicată diversitatea sistemelor de înrudire.-O. 2000.. Care sunt principalele trăsături (economice.. Ei tratează sclavii ca pe o marfă aducătoare de profit. activităţi menajere). Doar în societăţile în care predomină agricultura de plantaţie sunt preferaţi bărbaţii. Ce corelaţii pot fi stabilite între sistemul de înrudire. dar şi în calitatea lor de potenţiale concubine sau soţii. Keohane. Geraud. Pottier. şi nu au decât un rol secundar în perpetuarea sistemului. Paris. 1997. Enunţaţi principalele trăsături ale sistemului segmentar de descendenţă liniară.. M. Studii de antropologie politică. Izard. Gallimard.. Comparaţi formele simple şi formele complexe de stratificare socială. P. Ed. M. Acestea. de exemplu. ca şi asupra sclavilor. Ed. F. 1967.. În cazul unor organizări statale.. asupra populaţiei ţărăneşti.. Leservoisier. Analize şi texte.... Un alt termen care susţine întrucâtva sistemul sclavagist este reprezentat de societăţile cliente. Dacia. G. simbolice) ale statutului de sclav? BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Ball.. Iaşi. Societatea contra statului. Hermet. Laplantine.războinice favorizează apariţia unei elite aristocratice. 1981.. 5. 2000. M. R.. în condiţiile unei naturi umane unice? 3. într-o unică societate. care va exercita o dublă dominaţie. 2000.. Clastres. Cluj-Napoca. Cl. I. Istoria naţiunilor şi a naţionalismului în Europa. Negustorii reprezintă o altă componentă importantă a sistemului sclaviei. Fundamentele cercetării sociale. Biriş. T.. folosesc sclavii ca element domestic în producerea hranei. Iaşi. Iaşi.

. Structură şi funcţie în societatea primitivă.). Middleton. Ed. Payot.. Paris.. p. Routledge/Kegan. Cluj-Napoca. R. (eds. Polirom. 2002. Bucureşti. Concepte şi arii culturale. Traité de sociologie primitive. 1956. Tait. Radcliffe-Brown. Ed. H. Bucureşti. Iaşi. 13-24 83 . Dacia. Ed. A. R. Amarcord. Paris. Ed. Fr. P.Lévi-Strauss. Ed. Editura de Stat pentru literatură politică. Murdock. Cl. Ed. G. Lowie. D. K. Ed. 1978. 2002. Etnologie.. 2000.) Mihu.. Politică. Antropologia structurală. J. 1969 Ideologia germană. Tribes without Rulers. 1972. Payot. Engels. Antropologia culturală. De la structure sociale. Segalen. (dir. Londra.... A. 1958. Timişoara. M. .. Marx.

incapabilă să realizeze vreun surplus productiv. experienţa culturală occidentală în domeniul economic: vânători-culegători. O atenţie deosebită s-a acordat discutării noţiunilor legate de raportul natură/cultură şi de mediul ecologic. ca un domeniu constitutiv al antropologiei generale. comerţ.) şi implicaţiile sociale pe care acestea le impun în plan social. artizanat. civilizaţia industrială europeană. edificarea unei viziuni integrate şi elastice cu privire la poziţia economiei în societăţile umane. agricultori itineranţi sau horticultori. „Viaţa materială” a societăţilor constituie de multă vreme o temă populară în antropologie. ANTROPOLOGIA ECONOMICĂ Antropologia economică poate fi definită. Această modificare terminologică. Deja primele referiri la societăţile „sălbatice” sunt asociate cu ideea că aceste popoare dispuneau de o „economie naturală”. în sensul cel mai general. Desigur. ecosisteme. agricultură. V. cum. capital şi monedă. este delimitat domeniul de interes al antropologiei economice. asimilarea de către studenţi a principalelor sisteme de producţie economică şi a relaţiei dintre acestea şi ecosisteme. dar sunt semnalate şi dificultăţile cu care se confruntă acest câmp de studiu. proprietate. Pe măsură ce ideile evoluţionismului teoretic propuse în Epoca Luminilor se întăresc în Europa.1. Oricât de limpede poate părea această definiţie. Capitolul argumentează. Cuvinte-cheie: antropologie economică. importanţa studiului tehnologiei comunităţilor tradiţionale. În cuprinsul său. domeniu de interes esenţial pentru înţelegerea poziţiei societăţilor umane în raport cu mediul natural.CAP. decât de o economie de subzistenţă. şi din punctul de vedere al activităţilor de subzistenţă. în general. ECONOMIE. care are ca obiect studiul activităţilor economice. V. în realitate. de asemenea. în particular din cauza originalităţii economiei comunităţilor tradiţionale. Dacă afirmarea. temă foarte actuală. pe parcursul secolului al XIX-lea. vânătoare. care a sfidat pe multiple planuri categoriile tradiţionale ale economiei politice europene şi. cules. însuşirea critică a criteriilor de analiză economică aplicate societăţilor tradiţionale. Sunt analizate pe rând principalele tipuri de comportament economic (vânătoarea. aflată în profund contrast cu economia europenilor. cules. deşi semnalează o importantă mutaţie de perspectivă filozofică. tehnologie. MEDIU ŞI TEHNOLOGIE ÎN COMUNITĂŢILE TRADIŢIONALE Introducere Capitolul V doreşte să prezinte studenţilor câteva din trăsăturile esenţiale ale organizării economice a comunităţilor tradiţionale. „primitivii” provocau. familiarizarea cu principalele teorii antropologice cu privire la organizarea şi funcţia comportamentelor economice. Obiective operaţionale Familiarizarea studenţilor cu problematica antropologiei economice. aceste comunităţi nu puteau beneficia. nu va avea consecinţe prea adânci cu privire la modul în care este percepută economia comunităţilor arhaice: datorită mijloacelor tehnice limitate. iar „sălbaticul” devine „primitiv”. în antropologie. artizanat. comerţ etc. agricultura. domină 84 . nu este mai puţin adevărat că relaţia dintre antropologi şi economişti este foarte veche. a unui domeniu consacrat exclusiv activităţilor economice a întârziat. prin urmare privată de schimb. economia societăţilor tradiţionale devine şi ea „primitivă”. constituirea unui astfel de câmp de cercetare autonom nu s-a realizat cu mare uşurinţă.

Se vedeau astfel asigurate condiţiile pentru apariţia unei noi subdiscipline. el subsuma şi schimburile economice relaţiilor dintre rude şi aliaţi. considera economic orice comportament care se baza pe „folosirea optimă a mijloacelor rare”. schimbul şi consumul de bunuri. Definiţia economiei era astfel. întărind ideea că economia primitivă nu cunoaşte schimburi economice în sensul acceptat tradiţional. care. iar studiul atent. raţional. pentru a asigura continuitatea schimburilor. prin gesturi asemănătoare. În acest fel. datoria de onoare iniţiată. observaţiile lui Malinowski semnalau posibilitatea ca anumite bunuri de subzistenţă să facă obiectul schimbului. care cuprinde mai multe tipuri de tranzacţii (cele dintre şefi. mult mai contrariante în raport cu experienţa occidentală decât lăsa să se înţeleagă eticheta de „economie primitivă”. numită de K. o nouă şcoală îşi face loc în gândirea economistă europeană. prin care şefii comunităţilor kwakiutl se dedau periodic la împărţirea (sau distrugerea) bunurilor celor mai de preţ. obiectul economiei politice europene. nu numai că Morgan împărtăşea ideile economiştilor din epocă. Exemplele amintite au fost suficiente pentru ca antropologii să sesizeze câteva probleme ignorate în deceniile evoluţioniste. dar. antropologii ca F. Prin urmare. instituţie economică observată de Boas la indienii kwakiutl. posedau o mare valoare de prestigiu. potlach-ul rezumă o competiţie de prestigiu. poziţiile faţă de economia primitivă au fost constant divizate pe seama atitudinilor faţă de economie în sine. se ajunge la o cunoaştere mai nuanţată a conţinutului real al economiilor primitive. care unifică mai bine de o duzină de insule din Melanezia. Această tendinţă. schimburile dintre şef şi sătenii de rând. preluată direct din ştiinţa economică: orice fenomen prin care oamenii îşi gestionează puţinele resurse materiale în scopul de a atinge anumite obiective . conform căreia economia priveşte orice acţiune care presupune producţia. ele fiind transmise mai departe. Ulterior. schimburile dintre prieteni şi aliaţi din sate diferite. fie chiar distrugerii. dar care aparţin aceloraşi comunităţi kula. cea neo-marginalistă. ceea ce înainte vreme era de neconceput. În principiu. sistem complex de schimb. Ceea ce este semnificativ este că sistemul de schimb kula avea ca obiect brăţări şi coliere din scoici. primele studii cu privire la economia primitivă. Astfel. Boas şi B. Evoluţia antropologiei economice a fost permanent condiţionată de mutaţiile survenite în sânul ştiinţei economice. deşi lipsite de o valoare economică. capabil şi 85 . Malinowski încep să evidenţieze diverse instituţii economice. ea transforma omul într-un factor activ. destinate fie schimbului. De altfel. O altă instituţie economică semnificativă va fi definită de Malinowski. ideea existenţei unei „economii primitive” este larg acceptată. rămâne prea multă vreme în proprietatea cuiva. Polanyi formalistă. ei îşi provoacă rivalii la plata unei dobânzi încă şi mai mari. o „luptă între bogăţii” (M.ţine de economie. departe de a rezuma la activităţi propriu-zis destinate subzistenţei. în interiorul unui sat). O astfel de atitudine se explică uşor dacă ne reamintim că antropologia s-a născut în deceniile evoluţionismului. privesc mai degrabă descrierea „meseriilor subzistenţei”.teoria substantivistă. de altfel. Mauss). Datorită acestei distanţări teoretice. În acest fel. Pe de altă parte. Însă această economie primitivă nu este înţeleasă decât ca un negativ al economiilor monetarizate. Treptat. pe măsură ce concluziile pripite ale evoluţionismului încep să-şi piardă popularitatea. prin studiile sale cu privire la trobriandezi (nord-estul Noii Guinee). evidenţiind importanţa rudeniei în organizarea societăţilor nord-americane. monografic al comunităţilor arhaice îmbogăţeşte corpusul de informaţii al antropologiei. societăţile „primitive” alocă o parte importantă a timpului şi resurselor lor producerii unor bunuri de prestigiu. În primul rând că. practicate cu ocazia marilor ceremonii kula. curând după decăderea prejudecăţilor evoluţioniste. Este cazul aşa-numitului potlach. menită a acoperi. La începutul secolului XX. obiectele nu puteau. existenţa instituţiilor economice de tip potlach va fi regăsită şi în cadrul altor societăţi tradiţionale.bine determinate . pe coasta de nord-vest a Americii. fără a lăsa loc cu adevărat unei antropologii economice asemănătoare economiei politice. Este vorba de aşa-numitul cerc kula. antropologia economică. cum sunt cele elaborate de Morgan.

Această diferenţiere s-ar datora faptului că reglarea sistemelor economice s-ar realiza pe seama unor proceduri fundamental ne-economice (sociale. partizanii acestui curent se îndoiesc de valoare explicativă a principiului utilitarităţii şi consideră sistemele economice ca aflate într-o radicală discontinuitate. instituţiile precum potlach-ul sau kula trebuie privite ca „fapte sociale totale”. redistribuirea presupune existenţa unui centru de atribuire în cadrul comunităţii. Acestea se articulează pe anumite structuri sociale şi condiţii instituţionale. Gândirea lui Polanyi se va dovedi foarte influentă în câmpul antropologiei economice. El defineşte trei tipuri importante de circulaţie a bunurilor: reciprocitatea. Herskovits. Polanyi va merge mai departe decât Mauss. pentru că majoritatea societăţilor tradiţionale oferă analizei comportamente economice care nu ţin de nici o strategie raţională. el refuză estomparea câmpului economiei „primitive” în alte domenii ale vieţii sociale. Pe de o parte. Nici chiar F. După 1960. într-o primă instanţă. Misiunea antropologului rămânea. se poate remarca atât o întoarcere generală către marxism din partea antropologilor europeni . Diferenţele dintre societăţi nu puteau fi esenţiale şi se putea chiar bănui o anumită continuitate de dezvoltării economice. gândirea formalistă întâlneşte rapid serioase dificultăţi în interpretările sale. Polanyi este pe de o parte. redistribuirea şi schimbul. Polanyi. nu este mai puţin adevărat că predominanţa unuia este dată de suportul instituţional propriu fiecărei societăţi: de exemplu. de posibilitatea de a evalua în termeni „obiectivi” valoarea de schimb. structură instituţională care nu poate fi în nici un caz generară prin simple acte de schimb fortuite. cea a de a penetra acest frunziş de condiţionări culturale. religioase etc. de la societăţile arhaice la cele ale economiei de piaţă propriu –zise. Cu toate acestea. În primul rând. Polanyi se inspira. deci. Un bun exemplu în această privinţă îl oferă opera lui K. Deşi economiile societăţilor tradiţionale se pretau cu greu unei astfel de clasificări formaliste. cele care pot fi interpretate ca raţionale. din consideraţiile realizate de M. deşi ea va conduce şi la luări de poziţie polemice. Polanyi subliniază că orice sistem economic este înrădăcinat într-un mediu cultural particular şi este condiţionat de raporturile sociale şi de reprezentările specifice acestora.dornic să evalueze orice acţiune în termeni de investiţie-beneficiu. reciprocitatea presupune existenţa unor structuri ordonate simetric. cum ar fi un sistem simetric de grupuri de rude. Mauss în al său Eseu despre dar. partizanul unei concepţii substantiviste cu privire la economie. Dacă toate cele trei sisteme de circulaţie a bunurilor sunt variabil prezente în fiecare societate. multidimensionale. dar se îndepărtează totodată şi de ideea că economia politică poate să dea seama corespunzător de realitatea economiilor arhaice. În încercarea de a depăşi inconsecvenţele ce şicanau gândirea formalistă. însă. totuşi. Mauss evidenţiase cu tărie că fenomenele de schimb nu pot fi reduse doar la dimensiunea lor economică. Mauss consideră că sfera activităţilor economice nu tinde să devină autonomă decât odată cu apariţia pieţei: doar societăţile moderne sunt cele au au făcut din om nu „animal economic”. nu au lipsit antropologii (M. De altfel. el nu acceptă. Combinarea lor ar putea fi în măsură să explice diversitatea sistemelor economice „reale”. Polanyi propune un nou sistem de interpretare a economiei societăţilor arhaice. În linii generale. Pe de altă parte. reciprocitatea va constitui nucleu circulaţiei bunurilor. Firth) care au încercat să aplice gândirea formalistă economiilor „primitive”. în care circulaţia bunurilor este doar unul din aspectele schimbului. în 86 . în scopul de a defini cele câteva forme elementare de integrare a economiei în societate. Dimpotrivă. Boas nu ezitase în a considera potlach-ul drept un soi de alegere raţională a unui tată de familie înţelept. simbolice.). decât de raţiuni economice. care investeşte pentru a asigura un viitor mai bun membrilor familiei sale. substantivismul. lipsite fiind de monedă şi.care tind din nou să sublinieze importanţa producţiei. ţin mai degrabă de strategii politice. cum este potlach-ul. tezele formaliste cu privire la circulaţia bunurilor care nu ţin de piaţă. cum tindea să facă Mauss. De exemplu. R. dacă acesta este oferit de rudenie. K. iar schimbul pe cea a unor pieţe creatoare de schimburi. Din aceste raţiuni se va întări şi tendinţa opusă formalismului.

evocator pentru viziunea lui Sahlins. ea constituie o invenţie a civilizaţiei. Agricultura nu numai că a permis depăşirea stadiului distribuţiei de surse alimentare naturale. destinaţia lui se îndepărtează cu doi paşi. Dar. în pieţe. În schimb. în fine. Vânătorii-culegători au. apropiere în raport cu natura. cantitatea de energie adusă în serviciul culturii. un statut social. Mai presus de orice. de asemenea. a avea puţin. aceste structuri au fost organizaţii funcţionale şi necesare dezvoltării tehnice: nu este mai puţin adevărat că. Astăzi. În acelaşi timp. a evoluat ca o odioasă deosebire între clase şi. Dintr-un anumit punct de vedere. ca o relaţie de exploatare . Sahlins. Evoluţia economică a fost expusă deci la două tendinţe contradictorii: ea îmbogăţea. ea a modificat profund. În fapt. privind puterea şi proprietatea. ce dorea să evidenţieze Sahlins? Inspirat de premisele budismului. care a fost un factor decisiv al dezvoltării sale materiale. cele mai primitive popoare din lume au puţine bunuri. în acelaşi timp. arată limpede cum înţelege antropologul american relaţia dintre progresul tehnologic şi sărăcie.” (1968) În esenţă. diviziunea muncii au crescut. Următorul pasaj. acolo unde lipsesc chiar şi greutatea şi oxigenul. el consideră că există două modalităţi de te considera bogat: a dori puţin şi. a avea tot mai mult. Dacă evoluţia a transformat tehnologia. Mergând pe urmele propriilor intuiţii din anii ’70. dar expropriere în raport cu omul. Acest proces a fost animat în multe feluri: cantitatea de bunuri şi servicii utile. iar în acest domeniu se întâmplă cu progresul ce se întâmpla cu acel drum mitologic: de câte ori călătorul înaintează cu un pas. Era noastră este cea a foametei fără precedent. ele au dus la repartizări inegale ale bogăţiei şi la diferenţieri în modurile de viaţă. de aici. deci. consideră el. până la a permite omului. foamea a devenit o instituţie. Această ultimă opţiune este cu totul străină comunităţilor arhaice. sărăcind. nici doar într-un raport între scop şi mijloace. Teza lui Sahlins este provocatoare. dacă acesta este obiectivul lor. ea este.ceea ce-i poate face pe agricultori mai vulnerabili la catastrofele naturale decât pe eschimoşi în taberele lor de iarnă din Alaska. alţi oameni mor de foame în Asia. un nivel de trai scăzut. dar şi abordări vădit anti-marxiste şi anti-deterministe.detrimentul schimburilor -. acest ultim punct ne face să înţelegem mai bine primele etape ale progresului tehnic. satisfacerea nevoilor este. productivitatea. să trăiască în spaţiul interplanetar. Dar. antropologul american nu ezită să califice societatea paleolitică drept o „societate a abundenţei”. penuria nu este altceva decât o creaţie a economiei de piaţă. Tehnicile sunt cele care au progresat. în acelaşi timp cu libertatea noastră în raport cu servituţile mediului fizic. tocmai în interiorul comunităţilor cărora le-au permis îmbogăţirea. chiar în acest moment. în mod obiectiv. dar le-a permis. şi structurile. de obicei. Putem să inversăm şi o altă formulă venerabilă şi să afirmăm: importanţa foamei creşte relativ şi absolut o dată cu progresul cultural. mai ales. cum este cea propusă de M. într-o epocă în care forţa tehnică este mai mare ca oricând. doream să ajung la acest paradox. care nu-şi 87 . comunităţilor neolitice să-şi păstreze ordinea socială chiar şi când aceste resurse lipseau: se recolta destul în timpul sezonului bun pentru a se putea hrăni atunci când nu creştea nimic. proporţia trebuie că era mult mai mică. Stone Age Economics (1972). Sărăcia nu constă nici într-o cantitate mică de bunuri. prin urmare. condiţie de funcţionare a economiei capitaliste. o stabilitate a vieţii sociale. Ca atare. dar şi consecinţele întunecate pe care le-a adus marşul triumfător al colonialismului european şi : „Ce să zicem de lumea contemporană? O treime sau chiar jumătate din umanitate se culcă în fiecare seară flămândă. În epoca veche. din victorie în victorie. în lucrarea sa. Cultura a mers. prin forţa împrejurărilor. a dori mult şi. Sahlins dorea să elimine definitiv prejudecata conform căreia societăţile de vânători-culegători ar dispune de o economie de penurie. Dimpotrivă. dar nu sunt sărace. a pietrei cioplite. iar mijloacele lor de producţie sunt adaptate la el. Aceste structuri sunt în egală măsură politice şi economice. înainte de toate. uşor de asigurat. Desigur. de atunci. Ele s-au dezvoltat mai întâi în interiorul societăţilor şi acum ele determină. printr-un soi de sfidare crescândă a legii biologice a cantităţii minime. din ce în ce mai mult raporturile dintre societăţi. un raport între oameni.

Godelier subliniază că raporturile economice sunt în primul rând raporturi sociale. Gândirea creştină medievală a întărit firmamentul acestei viziuni: omul. Prin urmare. care nu devin autonome decât în cadrul unei economii de piaţă. să apară ca disperată! De cealaltă parte a baricadei se află antropologii marxişti. antropologia economică nu a reuşit să se diferenţieze de economia politică decât cu preţul unor radicale abstractizări.2. pentru orice tip de tranzacţie. moneda. şi. Antropologul francez este.1. dar şi dificultatea paradoxală în care se zbate acest câmp al antropologiei: datorită puternicei condiţionări sociale a comportamentelor economice. oamenii acestor culturi nu se simt cu adevărat „săraci” decât în momentul în care contactul continuu cu societatea occidentală determină pentru ei nevoi imposibil de satisfăcut pe seama economiei tradiţională. Această linie de clivaj între natură şi cultură este vizibilă chiar şi în cazul manifestărilor ecologiste occidentale actuale. iar bunurile sunt clasate şi valorizate în funcţie de funcţionarea unor alte raporturi sociale (de ordin politic. cu atât mai puternică va deveni această tendinţă în veacurile modernităţii. ca fiind producerea.. El constituie un domeniu de activităţi particulare. repartiţia şi consumul de bunuri şi servicii. un aspect particular al tuturor activităţilor omeneşti care nu aparţin propriu-zis acestui domeniu. căzut din Paradis.fixează decât obiective economice proporţionale mijloacelor lor tehnologice. ca şi Polanyi. religios sau de rudenie). Godelier preferă să păstreze ierarhia marxistă a tipurilor de structuri economice: raporturile sociale care organizează producţia condiţionează formele de circulaţie a bunurilor. Godelier consideră ca potrivită utilizarea sintagmei de sistem economic. sau limitarea folosirii ei). V. Aşa apare ideea unui regn natural.. Deşi respectă principiul lui Polanyi în privinţa circulaţiei bunurilor. în cadrul societăţilor arhaice. socială impune comportamente „iraţionale” din punct de vedere economic (cum este refuzul monedei. inerent. dar nu sunt folosite nediscriminat. Or. şi voinţei divine. care joacă rolul de echivalent universal al mărfurilor. Abia într-un astfel de cadru anumite bunuri şi servicii dobândesc o valoare de schimb şi apare. în majoritatea absolută a economiilor tradiţionale. din moment ce fiecare sferă de activitatea economică constituie o structură ce respectă legi proprii (norme înrudirii. Existenţa eventuală a unor „monede primitive” (cum este sarea vegetală la populaţia baruya din Noua Guinee) întăreşte valabilitatea acestui model propus de Godelier: ele nu sunt decât „echivalenţi generali” pentru bunurile considera mărfuri. Pentru el „economicul poate fi definit. aşa cum regulile de repartiţie controlează structurile de consum. pe bună dreptate.2. conform speculaţiilor inaugurate în Epoca Luminilor. moneda lipseşte. tehnice şi juridice). Godelier reiterează observaţiile lui Polanyi: noţiunea de raţionalitate economică nu are sens în afara economiilor de piaţă. Dimpotrivă. Şi el se 88 . dar a căror funcţionare angrenează schimbul şi folosirea mijloacelor materiale” (1966). Nu era de mirare că situaţia lui economică putea.. în acelaşi timp. MEDIU ŞI ECOLOGIE V. la rândul lor articulate sistemic între ele. dintre care merită cu deosebire amintit M. Consideraţiile realizate de diverşii antropologi citaţi evidenţiază nu numai deschiderea deosebită pe care a permis-o antropologie economică pentru înţelegerea funcţionării societăţilor arhaice. PERSPECTIVE ANTROPOLOGICE ASUPRA RAPORTULUI NATURĂCULTURĂ O veche tradiţie de gândire europeană. când opoziţia dintre natură şi cultură va oferi pilonul central al gândirii raportului dintre om şi mediu. Sahlins reproşa gândirii antropologice din epocă faptul că atribuia vânătorului paleolitic „motivaţii burgheze” şi unelte din piatră. o raţionalitate globală. Godelier. ordinea lucrurilor divine fiind transcendentă realităţii materiale. străine de arbitrariul uman şi. mediul natural este desacralizat. al cărei început poate fi identificat începând chiar în filozofia greacă. supus unor legităţi proprii.. adeptul unei viziuni sistematice şi substantiviste asupra economiei. este stăpânul unei naturi desacralizate.

care. prin urmare. geograful Fr. „anotimpul sacru”. respectiv de regrupare şi dispersie a comunităţilor eschimose. specialiştii antropologiei embrionare (Morgan. Acesta. este tocmai paradigma europeană. a arătat existenţa a două cicluri. ideea condiţionării ecologice cunoaşte diverse nuanţări. Mauss este ferm în a sublinia că aceste pulsaţii. nu pot fi niciodată înţelese fără referire la bucata de natură unde apar. Ratzel subîmpărţea rasele în „naturale” şi „cultivate”. spre deosebire de înaintaşul său în câmpul antropogeografiei. Darwin. În antropologia americană. nu numai că reprezentările naturii variază. această construcţie. primele erau cantonate în zonele aride şi ostile. Haeckel introduce termenul de oekologie (de la grecescul oikos. introduce conceptele de selecţia naturală şi de lupta pentru supravieţuire. În fapt. ca un dat biologic independent de cultură şi este. laolaltă cu activităţile rituale care le sunt specifice. Pe de altă parte. Tylor). este întru-totul un construct cultural. prin urmare. iar regruparea unităţilor familiale avea lor iarna. În secolul al XIX-lea. constrângerile de mediu sunt mai degrabă sugestive şi restrictive. Răspunsurile culturale nu ar face. dar nu le determină. Boas considera că istoria. s-a apropiat mai degrabă de o viziune idealistă: fără să minimalizeze rolul adaptării la mediu. Mauss. decât cel temperat. cea care s-a arătat interesată de interpretări deterministe. limba şi cultura joacă un rol mai important decât condiţiile naturale. Beuchat. biologul E. nu sunt condiţionate direct de ecologie: eschimoşii ar fi putut. determinismul ecologic nu dispare din arsenalul de idei cu privire la evoluţia socială. s-a ferit să afirme că modurile de subzistenţă sunt capabile să explice structurile sociale diferite: „dacă e adevărat că culturile sunt înrădăcinate în natură şi. Un alt celebru reprezentat al tendinţei posibiliste a fost M. care încep să-i considere pe „sălbaticii” de odinioară drept „primitivi”. în alţi termeni. mai târziu. Dispersia avea lor vara. adoptând tehnicile productive pe care le foloseau vecinii lor amerindieni. Cu toate acestea. Ch. de exemplu. greu de regăsit în universurile mentale ale culturilor tradiţionale. În particular condiţiile ecologice extreme au fost considera impropii achiziţiei elementelor definitorii civilizaţiei. care ne apare nouă ca firească. Cu toate acestea. Climatul propice civilizaţiei nu putea fi. Tradiţia de gândire europeană este. Ratzel credea că difuzarea anumitor elemente culturale temporizează impactul mediului. prin teoria sa. Studiind comportamentul cultural al eschimoşilor. în timp ce rasele cultivate. iarna şi vara. K. Un pionier al acestei direcţii a fost chiar F. evita constrângerile iernii. continuă să afirme că impactul mediului este esenţial asupra dezvoltării civilizaţiei. dar modalităţile practice prin care culturile se aproprie. ştiinţă). Mauss. o contribuţie importantă la tendinţa posibilistă aduce A. Raportul dintre societate şi ecosisteme a constituit dintotdeauna o preocupare a antropologiei culturale. arbitrar. se văd tot mau mult tentaţi să atribuie arhaismul culturii lor mai degrabă lipsei de timp decât expunerii la anumite condiţii de mediu nefavorabile. Însă.bazează pe credinţa că natura ca atare există. astfel. Ritter. în contrast cu teoriile anterioare. transformă sau se adaptează mediului natural şi diverselor ecosisteme sunt stabilite de o logică culturală proprie. anotimpul „profan”. Boas. Ideea condiţionării ecologice a culturii este foarte veche: de la Hippocrate şi până la Montesquieu şi Kant. prin urmare. propriu Europei. şi logos. care opune natura culturii. deşi sesizează existenţa unor provincii culturale care coincid unor areale agricole. Ca replică la exagerările cu gust colonialist ale acestui determinism. Cu toate acestea. dar nu directive. Ratzel. ca şi. ea însuşi un exemplu al unei stări de fapt mult mai profunde: raportul dintre om şi natură este stabilit de fiecare dată în funcţie de anumite scheme culturale. alături de H. decât să ofere sau să interzică nişte posibilităţi de adaptare. habitat. Însă diferenţele dintre Naturvölker şi Kulturvölker erau. Kroeber. în ultimă instanţă. ele nu sunt o producţie a acestei naturi după cum nici planta nu e 89 . Hegel. un produs ideologic specific gândirii occidentale. erau mai puţin expuse ameninţărilor factorilor fizici. desigur. datorate tocmai zonelor în care trăiau. îşi va face apariţia în antropologie aşa-numitul posibilism. nu unor esenţe naturale ale acestor etnii. gândirea europeană a afirmat de multe ori importanţa pe care amprenta climatului o are pentru mersul civilizaţiei. plasate în zone fertile şi temperate. normat de două anotimpuri puternic contrastante. care vede în mediul fizic un factor ce limitează opţiunile culturale.

gradul de sedentaritate. el nu poate fi considerat raţiunea centrală a existenţei lui. care un demonstrat cu prisosinţă că simplele condiţionări ecologice nu sunt suficiente pentru a explica dinamica culturală. care a declarat deschis că s-a lăsat influenţat e marxism. posibilităţile tehnologice). M.. Rappaport. ei nu au putut evita o viziune deterministă. Steward este cel care a elaborat o teorie a culturii ca răspuns adaptativ la condiţiile ecologice. Datorită generalităţii lor evidente. Întrucât acest ritual asigură echilibrul ecosistemului. Harris. comunităţile umane organizează sărbătorile numite kaiko. aceşti pot oricând să devină competitori cu grupurile umane.” Aşa-numita ecologie culturală americană. promovată în premieră de E. nu întâmplător specialist în studiul. sexualităţii şi chestiunilor rivalităţii masculine. Tendinţa actuală de a îmbogăţi direcţia sociobiologică prin observaţii cu caracter cognitiv va contribui. sau R. autonomia fenomenelor culturale. prin urmare. sociobiologia se bazează imprudent pe speculaţii neverificabile şi pe truisme nefolositoare. Această autonomie a fost evidenţiază de diverşi autori. Cu toate acestea.. că modul de viaţă al unei societăţi nu este decât un răspuns la mediu. este în mod direct influenţat de mediu. s-ar explica prin utilitatea superioară a excrementelor şi laptelui pe care le produc animalele vii. încheieri de alianţe. Populaţie de horticultori. nucleul central („cultural core”) ale unei culturi. Postulând existenţa unei logici funcţionând subtil de maximizare a avantajelor. deşi controlul ecologiei joacă un oarecare rol în acest tip de comportament. consideraţiile lui Harris nu pot fi. în cursul cărora sunt sacrificaţi porci. pe care încearcă să le explice dintr-un punct de vedere din punctul de vedere al selecţi naturale. Este limpede că. regulat bântuit de foamete. Rappaport asupra populaţiei tsembaga din Noua Guinee. care evoluează autonom. După Steward. Harris ajunge la explicaţii dintre cele mai bizare: instituţia „vacii sacre”. diviziunea muncii. prin urmare. astfel. care conţine densitatea populaţiei. Stau mărturie studiile lui R. Harris. evoluţia culturală nu putea fi. iniţiată de Kroeber. Cauzele imediate ale fenomenelor culturale sunt alte fenomene culturale. astfel. tsembaga se confruntă cu problema controlului numărului de proci din preajma aşezărilor lor. Criticată cu asprime de antropologi . Steward. Sahlins numeşte sociologia chiar „totemism ştiinţific” -. Cu totul alta este soarta reprezentărilor intelectuale şi cosmologiilor. El considera. infanticidul fetiţelor la populaţii ca yanomami. promotorul aşa-numitului „materialism cultural”. avea să fie dusă mai departe de antropologi ca J. dar şi diversitate inerentă a sistemelor ecologice. date fiind diferenţele existente între posibilităţile fiecărei culturi de a folosi mediul (tradiţiile culturale. Harris. schimburi economice. la ameliorarea interpretărilor destul de caricaturale propuse până acum. însă. Mult mai radical decât Steward avea să fie M. La fel de agresive sunt şi ideile curentul socio-biologiei.M. Revenind la adepţii ecologiei şi materialismului cultural. care presupune interdicţia de consuma carnea acestui animal pe subcontinentul indian. considera în măsură să explice cu adevărat natura relaţiilor dintre cultură şi mediul natural. care tinde să considere factorul ecologic drept motorul evoluţiei sociale. Ei şi-au concentrat studiile cu deosebire asupra rudeniei. tot astfel. decât un mecanism menit să satisfacă nevoile primare ale organismului uman. pentru el. şi transferă adaptarea la nivelul individului şi al încercărilor sale de a-şi maximaliza avantajul reproductiv. care consideră unitatea genetică de adaptare la nivelul unei populaţii reproductive întregi. Însă această interpretare funcţionalistă este excesiv de îngustă şi Rappaport însuşi remarcă celelalte dimensiuni de care dispune ritualul kaiko: întâlniri ale partenerilor politici. furnicilor. folositori în agricultură. Wilson. duce ideea condiţionării ecologice la limitele sale logice: orice instituţie umană nu era. Rappaport a fost tentat să-l vadă ca un mijloc de adaptare la mediu.produsă ori cauzată de solul unde îşi are rădăcinile. deşi cercetările lor au aruncat o lumină asupra relaţiilor dintre cultură şi mediu. decât multiliniară. sacrificiul uman la azteci sau interdicţia consumului cărnii de porc în Orientul Apropiat nu ar fi decât principii ecologice transformate în valori culturale. Este cazul 90 . distrugând recoltele care asigură baza subzistenţei la tsembaga. Adepţii sociologiei inversează în puncte fundamentale teoria darwiniană. sar nega. ei se vor îndepărta de ideile lui Kroeber. vizând în general să maximalizeze obţinerea proteinelor. desigur.

este nu atât rezultatul unor condiţii ecologice favorabile. care are loc în orice societate tradiţională. de la începutul ei. Testart. Experienţa 91 . În general. De exemplu. reprezentări. şi anume cea dintre material şi ideal. în America amazoniană. înaintea ei. Ea este responsabilă de diviziunea dintre natură şi cultură. foarte originală în peisajul comunităţilor de acest tip. pecari-ul nu este domesticit. De altfel. foarte semnificativ. după cum observa M. În ceea ce priveşte procesele cognitive exercitate asupra mediului. care acordă o atenţie largă modului de inserţie a societăţilor respective în mediul ecologic. nu pot fi doar reflectările în gândire a raporturilor materiale născute în afara ei. iar puii capturaţi sunt deseori trataţi ca animale familiare şi sunt protejaţi. Richards şi D. ca şi ierarhizarea socială internă. fără ea. cel puţin în antropologia europeană. M. îndeosebi datorită structuralismului. care percep spaţiul prin intermediul „traseelor”. fiind cel mai umanizat dintre animale. Excepţiile de la această tendinţă au fost reprezentate de studiile lui A. este logica simbolică cea care condiţionează. preluat de la europeni. desigur. dincolo de valoarea energetică şi nutritivă. Sunt. neputând să conteste autoritatea Stăpânului Animalelor.. în America. „în jurul hambarului”. ca şi funcţionalismul înaintea lui. care obligă la compensaţii rituale. principii de gândire. amerindienii cunosc şi animalele domesticite. consumul de carne. Forde.. Faptul este mai puţin enigmatic. la rândul său. Ceea ce antropologia numeşte activitate materială conţine întotdeauna o parte de „ideal”.francezului A. mai mult. posibile nenumărate alte distincţii. Dacă acceptăm că natura este ea însăşi un construct social. În oricare cultură. pentru care universul se organizează în cercuri concentrice. ci din cauză că. de studiile lui F. bine exprimate de taxonomiile indigene. propriu comunităţilor de vânători şi culegători. cum este câinele. el este obiectul unui tabu alimentar neconştientizat. dar cu totul alte reguli i se aplică exemplarului sălbatic. ci gândirea indigenă în sine. cum ar fi satisfacerea nevoilor alimentare sau medicinale. structuralismul. este un între mecanism social cel care asigură structura originală a acestor comunităţi. deşi este vânat şi consumat regulat. Altfel spus. Analizând cu preponderenţă coerenţa internă a sistemelor sociale şi a culturilor. câinele nu este consumat nu din pricina calităţii intrinsece a cărnii lui. După Cl. ele contribuie la acumularea unor cunoştinţe naturaliste. în realitate. care asigură conservarea unor resurse sezoniere abundente. ci unui mediat şi construit social. natura este socializată: chiar modul de concepere a timpului şi spaţiului contrastează. tendinţa „idealistă” deschisă. specific comunităţilor agricole. care a arătat cu sedentarismul anumitor populaţii de vânători şi culegători. Cu toate acestea. membru al unei comunităţi animale deja „domesticite” de către Stăpânul Animalelor. pecari-ul nu a fost domesticit. Sahlins a arătat că. în nici un caz. omului i se interzice domesticirea unor animale care. chiar şi în societatea europeană. spre exemplu. sau cele ale lui A. care. este înţelept ca antropologul să nu absolutizeze opoziţia care a stat la baza ecologiei culturale. nu este ghidată de simple raţiuni de utilizare. Lévi-Strauss. încă din intenţie. de exemplu. şi nu mediul favorabil în sine. A. Godelier: „Nici o acţiune materială a omului asupra naturii . de tabuuri alimentare. Folosirea spaţiului şi a resurselor este un construct cultural. acest proces de clasificare nu presupune doar gândirea mediului. Modul de tratarea a domesticirii este. a fost nevoit să împingă mediul natural cu totul în afara domeniului cultural. Cu acesta din urmă vânătorul stabileşte un contract. căci şi ea face parte dintr-o complexă reţea de reprezentări şi valori sociale. Prin urmare. sunt deja mai domestice decât cele familiare. Boas s-a manifestat încă şi mai agresiv. Evans-Pritchard cu privire la populaţie nuer. însă dacă se ia în calcul universul simbolic: pecari-ul domesticit este un alter ego. Nu este mai puţin adevărat că. contrapus unui spaţiu „radiant”. este mai uşor de înţeles de ce acumularea de cunoştinţe naturaliste. realităţi «ideale». în această ipostază. nu se poate realiza fără a utiliza. încă şi mai nuanţate. privite ca realităţi autonome. judecăţi. Trebuie aşadar subliniat că raportul societăţii cu mediul nu este unul direct. la rândul său responsabilă de înţelegerea culturii ca răspuns adaptativ.” (1984). ci promovării unor tehnici de stocare. Leroi-Gourhan vorbeşte chiar de un spaţiu itinerant. legat de strategiile şi specificităţile culturale şi tehnice ale grupului respectiv.

personaj familiar mitologiei amerindiene. aşa cum extensiunea civilizaţiilor nomade pastorale şi vestul Africii este limitată de aria de habitat a muştei ţeţe. el se deosebeşte net de ele prin aceea că „nişa sa ecologică” este construită. nevoiţi să facă apel la anumite noţiuni preluate din ştiinţele biologice („factor limitant”. gândirea amerindiană face clar distincţia între două categorii de animale: cele de pradă şi ierbivorele. raidurile pentru capturarea de sclavi). CULTURĂ ŞI ECOSISTEME Raporturile dintre cultură şi mediu fac obiectul unei discipline de graniţă. Este limpede că principiul factorului limitant are anumite calităţi pentru orice tipologie a societăţilor. rezultatul adaptării. O poziţie intermediară. Or. se poate estima tipul de resurse care lipsesc în cea mai mare măsură unui organism sau unei specii particulare.concretă. 92 . nişa ecologică nu coincide decât parţial habitatului. repartiţia comunităţilor de acest tip este deseori rezultatul unor conflicte de ordin politic. cum este prin excelenţă coiotul sau corbul: aceştia se hrănesc cu animale. ca şi celelalte specii animale. Factorul limitant. constrângerile ecologice nu există într-un vacuum: ele sunt trăite de anumite comunităţi.). la două modalităţi de producţie ale oamenilor. de exemplu. împărţit cu o altă specie. Cel mai celebru exemplu este oferit de „farsorul” („trickster”). transgresează sexele sau frontierele dintre oameni şi zei. În cazul mediilor aride. pe baza unor observaţii concrete. dar. Intermediar în clasificarea animalelor. Spre exemplu. care îmbrăţişează atitudini diferite. Un alt concept central în înţelegerea raportului dintre om şi mediu este cel de nişă ecologică. nu modifică în prea mare măsură mediul biologic. prin urmare. în fapt. însă. reproductive şi teritoriale ale respectivei specii şi nu poate fi. unele limbi cunosc chiar o mare varietate de termeni pentru a face distincţie între gravitatea unor situaţii de foamete. Acest „trickster” este reprezenta de obicei sub forma unui corb sau a unui coiot. este cu deosebire apa cea care ajută înţelegerea implantării grupurilor omeneşti: spre exemplificare. Perioadele de secetă nu sunt resimţite la fel de toate comunităţile agricole. hibridă ocupă însă necrofagii. Nu sunt rare situaţiile când modul de viaţă al vânătorilor-culegători este tocmai rezultatul unei adaptări la condiţiile lumii contemporane (epidemiile. gândirea sălbatică. nu numai că acest postulat poate fi amendat. Pe de altă parte. Pe de altă parte. astfel. care i-au împins pe vânători în zonele marginale şi cu climat extrem.2. pentru că supravieţuirea în aceste medii nu este posibilă fără o tehnologie avansată. cu condiţia să se renunţe la abordările deterministe. care determină comunităţile agricole să opteze pentru un nou mod de viaţă. se afirmă des. ecologia umană. la rândul său. care ucide animalele. „nişă ecologică” etc. ale căror limite le-am amintit. Antropologii se văd. dar nu sugerează şi ansamblul relaţiilor pe care special le întreţine cu ecosistemul şi cu alte specii. el este definit de comportamentele alimentare. dar este important de subliniat că aceste comunităţi nu sunt deloc reprezentative. dar ea este carnea. anumite tipuri de relaţii sociale. în aceste taxonomii. pentru omenirea preistorică. În plus. densitatea grupurilor de aborigeni australieni este direct corelată cu regimul ploilor. în multe situaţii ignorate în societăţile moderne. disjuncţie care trimite. „ecosistem”. vânătoarea şi culesul. În primul rând. care desemnează doar spaţiile în care trăieşte o specie. pe care însă nu le ucid.2. asimilată de Lévi-Strauss bricolajului. Pe baza sa. Nişa ecologică reprezintă spaţiul ocupat de o specie într-un ecosistem. acea admirabil definită „ştiinţă a concretului” este cea care mobilizează toate simţurile omeneşti. zone boreale. sau „constrângerea ecologică” este corelat aşa-numitei „legi a minimum-ului” formulate e Liebig la sfârşitul secolului al XIX-lea şi conform căreia existenţa şi dezvoltarea unui organism este condiţionată de prezenta anumitor resurse. În consecinţă. tipologiile trebuie să ia în calcul şi alte aspecte legate de repartiţia grupurilor umane pe glob. mari altitudini). Deşi omul este. V. Deseori. coiotul corespunde totodată unei figuri mitice care încalcă limitele. dintre care unii sugerează situaţii dintre cele mai familiare. purtătoare a tripano-somniazei. de exemplu. În plus. „culeg” hrana. grupurile actuale de vânători-culegători nu numai că ocupă cu predilecţie zone cu condiţii ecologice extreme (deşert. trickster-ul. este capabilă să exprime metaforic. cel care nu respectă ordinea prestabilită.

care sunt cultivate. prin câteva încercări. Ecosistemul reprezintă. în terase irigate. Astfel. complexitatea unui ecosistem este direct proporţională cu stabilitatea lui. datorită aptitudinilor sale culturale. în timp de. ele sunt exploatate. în regimul agriculturii itinerante pe terenuri desţelenite sau defrişate. Un potrivit exemplu pentru ecosistemele generalizate este oferit de pădurea ecuatorială. Ecologia culturală americană a reuşit. printr-un număr mic de indivizi. Barth mozaicului de grupuri etnice amestecate din nordul Pakistanului. Şi aici. insulele cu o populaţie mai rară (Sumatra. Harris. în care se practică pe scară largă cultura orezului. demn de amintit fiind aici C. Primul. în condiţii de mediu asemănătoare. în timp ce ecosistemele specializate pot fi regăsite în savanele tropicale sau în tundrele boreale. ecosistemul generalizat şi cel specializat. gujarii (populaţie de păstori nomazi) şi kokistanii (populaţie agro-pastorală). implicit o dispariţie unei mari părţi a biodiversităţii. înainte de a fi lăsate nelucrată alţi câţiva ani. biologii consideră că ecosistemele generalizate. Ekblaw. ecosistemele specializate sunt mai simple din punctul de vedere al compoziţiei lor. Astfel. dar şi diversitatea de modalităţi în care s-a adaptat. cu diverse specii de plante. dar fiecare specie este reprezentată printr-un număr mare de indivizi. Cele două situaţii evidenţiază că practica agricolă nu poate fi considerată un act tehnic izolat. în general. Aceasta nu numai că asigură o densitate crescută de populaţie. presupune defrişarea unor parcele de pădure. orez). dar sunt reprezentate. sorg. timp de câţiva ani. Un bun exemplu de aplicaţie a conceptului de nişă ecologică aplicat societăţilor umane este cel oferit de F. ce ocupă nişe diferite. care a încercat să o extrapoleze în legătură cu apariţia şi dezvoltarea agriculturii în Africa tropicală. din moment ce dispariţia unei specii sau a unei nişe nu are efecte prea importante în ceea ce priveşte ansamblul ecosistemului. Studiul său a arătat că ecologia nu poate fi înţeleasă separat de relaţiile sociale şi politice ale celor trei grupuri umane şi a oferit un exemplu elocvent pentru unul din postulatele tradiţionale ale antropologiei: nici o societate nu există în izolare faţă de celelalte. Moluşte) constituiau un bun exemplu pentru ecosistemele generalizate: acoperite de păduri tropicale. Acesta a folosit exemplul oferit de biologie pentru a explica relaţiile dintre ecologie şi structura societăţilor umane din arhipelagul indonezian. pe care le-am amintit deja. care duce implicit la ideea unei corespondenţe între ecosistemele naturale şi „agrosistemele” introduse aici de oameni. în regiunile forestiere umede. trebuie amintită şi încercarea lui E. această practică horticolă modifică în prea mică măsură compoziţia şi evoluţia pădurii. noţiunea de ecosistem pierde din vedere conţinutul relaţional şi desemnează „mediul natural” sau „mediul înconjurător”. În general. mai mult. complexe. ecosistemelor specializate (savana). ecosisteme generalizate. Barth a reuşit să evidenţieze interdependenţa intimă dintre activităţile celor trei grupuri. arată că omul se adaptează mai puţin la mediul natural. Geertz. dar presupune şi o modificare radicală a naturii preexistente. foarte frecvent întâlnit la populaţiile din pădurile tropicale. Într-o accepţiune mult prea curentă. tratând oamenii şi societatea lor ca pe nişte elemente printre atâtea altele într-un mediu biologic dat. care a demonstrat complexitatea şi complementaritatea raporturilor de pradă sau simbioză dintre inuiţi şi celelalte specii animale. din punct de vedere economic. Rappaport. O altă iniţiativă de operaţionalizare a noţiunii de ecosistem priveşte cele două accepţiuni ale ecosistemului din biologie. poate găsi răspunsuri şi „nişe” diferite. să respecte sensul iniţial al ecosistemului. pentru refacerea pădurii. În general. foarte asemănătoare cu cea a diferitelor specii animale într-un habitat. le corespunde o agricultură axată pe producţia unui mic număr de cereale (mei. sunt şi mai stabile. Antropologii au încercat să aplice această distincţie dintre ecosisteme. el mai degrabă modelează mediul şi. în accepţiunea sa originară sistemul interactiv alcătuit din organismele vii şi mediul lor fizic şi biologic. Studiind patharii (populaţie agricolă. Borneo. apar 93 . ierarhizată şi centralizată). Acest sistem de exploatare. În afară de studiile lui R. Această corespondenţă este exploatată în modelele unor arheologi. În contrast. ecosistemul generalizat conţine un număr mare de specii. cum este D.Diversitatea ecosistemelelor la care s-a adaptat. ci o adevărată manipularea antropică a ecosistemelor. În contrast cu această situaţie se află insulele din centrul arhipelagului (Bali şi Java).

de exemplu. care asimilează. Corespondenţa sesizată s-ar regăsi. clone din punct de vedere genetic. În ciuda relaţiei evidenţiate între cele două aspecte ale ecologiei naturale şi umane. ar implica o acţiune directă pozitivă. semănarea are loc cu mâna. Distincţia propusă de Geertz sau Harris susţine. Rămân foarte numeroase sistemele economice care combină diverse tipuri de agricultură. La fel. modul de a trata oamenii cu cel în care sunt trataţi plantele şi animalele domestice. la creşterea biodiversităţii ecosistemelor animale. Această distincţie a fost exploatată speculativ de antropologul franceză A. dimpotrivă. manioc. care are un caracter de colecţionar. însă. În plan aplicat. Această atitudine îi sugerează lui Haudricourt la ideologia agricultorului. a determinat nu numai o puternică explozie demografică. realizată prin plantarea bucăţilor de tuberculi sau butaşi. nu întotdeauna efectele agriculturii sunt negative în raport cu ecosistemele: în unele situaţii. Agricultura.-G. dar a dus şi la o simplificare radicală a diversităţii biologice. în timp de horticultura este caracterizată de un număr mai mare de plante. anuale. Cu toate acestea. Antropologii au mers chiar mai departe pe linia acestei distincţii: nu numai că agrosistemele corespund unor ecosisteme. ea nu poate fi absolutizată. opoziţia dintre agricultură şi horticultură nu poate fi minimalizată. chiar din flora spontană. animalele domestice sunt tratate cu aceeaşi autoritate. după el. prima produce cereale şi leguminoase care se reproduc sexuat (seminţele semănate dau naştere. în care contactul dintre om şi plante este direct şi. şi ca şi plantele. o ideologie endogamă şi xenofobă. faţă de horticultorul care vede ignama şi persoana drept consubstanţiale. deşi practică cultivarea cerealelor. uneori. ager. nu pot fi înţelese cu adevărat dacă nu se ia în calcul ponderea schimburilor lor economice şi religioase cu populaţiile agricole bantu din jur. disjuncţia dintre agricultură (lat. gestiunea pădurilor şi a savanelor au condus. Ideile interesante ale lui Haudricourt nu au putut fi însă verificate decât în cazul anumitor populaţii din Melanezia. care a sugerat că acţiunea umană în raport cu plantele implicată de cele două sisteme de producţie se reflectă diferenţiat în sistemele de reprezentări. Haudricourt. câmp) şi horticultură (lat. mai ales ignamele. La fel. este deschis exogamiei şi schimbului de copii între familii. se bazează în mare măsură şi pe plantele sălbatice. 94 . preponderent a speciilor de tuberculi (igname. uneori una singură. societăţi considerate ca arhetipale pentru adaptarea la un ecosistem.agrosisteme care combină diverse specii de plante. Nu lipsesc societăţile care s-au arătat capabile să exploateze mai multe ecosisteme (societăţile andine. dimpotrivă. Tot astfel. unei noi generaţii de plante). care asigură producerea anuală – şi de manieră identică – a unor părţi comestibile. cum sunt pigmeii africani. Amplificarea la dimensiuni industriale a agriculturii şi creşterii animalelor. aşa cum acelaşi ecosistem să fie exploatat variabil. în fapt. o „acţiune indirectă şi negativă”: fiecare plantă este asistată şi tratată separat. riscă să ecraneze realitatea faptului că definirea însăşi a acestuia presupune o izolare artificială. în fiecare an. grădină): prima se concentrează către un mic număr de specii. taro. chiar dacă uneori aceste reprezentări sunt contradictorii. după unii autori şi în universurile simbolice ale diverselor tipuri de agricultură. în timp de selecţionerul de cereale dezvoltă. fără îndoială profitabilă. de exemplu. cerealele sunt bătute etc. de societăţi diferite. ca şi păstorul. activităţi corespunzător reprezentate în universurile lor ideologice. cum a demonstrat Barth. căci nu lipsesc nici sistemele de producţie agricolă care ocolesc distincţia mai sus amintită: unele populaţii africane. dar complementar. brutal: pământul este arat. fac obiectul unei selecţii severe. horticultura se bazează pe reproducerea vegetativă. cartof dulce). el. Horticultorul. hortus. întâlnite în America de Sud. Pe de altă parte. dar primele au un rol important în simplificarea ecosistemelor. Cu deosebire introducerea monoculturilor a determinat apariţia unor ecosisteme specializate. horticultura ar consta în manipularea precaută a plantelor. Merită amintite şi efectele brutale pe care colonizarea europeană le-a adus după sine şi care au dezechilibrat numeroase ecosisteme. Astfel. folosirea conceptului de ecosistem. recoltarea se face cu secera. horticultură şi creştere a animalelor. care exploatează diversitatea biologică pe altitudine). a căror atitudine faţă de cultura ignamelor pare a corespunde unui „tratament horticol” al persoanei. se comportă distant şi autoritar. achiziţionate prin cules.

unelte sau arme). indivizii care nu participă direct la procesul de muncă joacă. de relaţiile instaurate între oameni în cadrul activităţii lor de producere şi consum al bunurilor. determinate în primul rând de raporturile dintre o societate dată şi mediul natural. De exemplu. el este capturat cu capcane care îl sugrumă. de economistul englez Adam Smith. considerat o femeie sălbatică. În orice caz. care considera că munca depusă de om reprezintă sursa bogăţiei naţiunilor. mai ales. care privea ca sterile comerţul. nu întâmplător englez.V. pentru explicarea situaţiilor întâlnite de antropologi. sub formă de mărfuri. Termenul abstract de muncă. pescuitul. creşterea animalelor. totuşi. în înţelesul său actual.3. ACTIVITĂŢI ECONOMICE ÎN SOCIETĂŢILE TRADIŢIONALE În linii generale. Este uşor de înţeles ce dificultăţi impune folosirea termenului de proprietate. un rol esenţial în cadrul acestuia: ei fie controlează resursele exploatate. între o proprietate de clan sau neam (terenuri de vânătoare. în acelaşi timp. care la rândul lor dispun de un statut schimbător în unitatea socială alcătuită. Un astfel de concept este. în bani. procesul de producţie materială nu se rezumă la efectele sociale sau pur materiale: o componentă esenţială a acestui proces de muncă este dată de participarea activă a unui mare număr de reprezentări simbolice (ale forţelor naturii. conceptul abstract de muncă s-a născut tocmai în epoca în care diferenţele ce izolau înainte vreme diversele forme de muncă tindeau să dispară. În orice societate. nu este ucis cu săgeţi. dominare sau exploatare dintre cele mai complexe. este folosit prima dată. O demonstrează distincţia încercată încă de timpuriu de către antropologi ca Robert Lowie sau M.3. în măsura în care necesitatea circulaţiei bunurilor impune o specializare. de a beneficia sau de a dispune în mod exclusiv şi absolut de un bun oarecare. în sensul cel mai general sunt organizate sub forma unor sisteme economice. pentru că nu trebuie făcut să sângereze.). Întreg acest ansamblu de activităţi pe care le recunoaştem ca „economice”. iar consumul cărnii sale este interzis vânătorului. Proprietatea este un termen familiar gândirii juridice a societăţilor organizate statal şi semnifică.1. comerţul. între indivizi se instaurează raporturi de cooperare. încărcat de conotaţiile europene. Dacă gândirea modernă a creat o noţiune obiectivă pentru o activitate devenită şi ea tot mai obiectivizată (munca retribuită). MUNCA ŞI PROPRIETATEA Societatea europeană desemnează prin termenul de muncă toate modalităţile inventate de om pentru a acţiona asupra mediului său natural şi pentru a exploata mijloacele materiale ale existenţei sale sociale. economia comunităţilor tradiţionale. care integrează o mare diversitate de relaţii şi raporturi sociale. Evident. obiecte sau învăţături sacre) şi una individuală (podoabe. Relaţiile de rudenie sau raporturile politice sau religioase sunt cele care reglează această subordonare. fie persoana producătorilor. Toată această activitate individuală sau colectivă este însoţită de numeroase gesturi care nu au nici o raţiune materială. cazuarul. Smith. iar produsele acestor forme de muncă se văd tot mai uşor cuantificate. Mauss. spirite (cum sunt cele ale strămoşilor) şi bunuri. fie produsele muncii acestora. dreptul de a folosi. cu totul străin societăţilor arhaice: aici. ca formă de acţiune asupra naturii cuprinde: vânătoarea. bunurile sunt strâns legate de persoane. însă. ale activităţilor specifice şi valorilor cu care sunt asociate etc. în secolul al XVIIIlea. Chiar şi în cele mai simple societăţi. culesul. agricultura. cum era francezul Quesnay. se opunea susţinătorilor gândirii “medievale” cu privire la bogăţie. preferând că considere că bogăţiile nu putea proveni decât din natură. Însă această ierarhie de “proprietăţi” 95 . munca în societăţile tradiţionale întruneşte trăsături specifice. între o proprietate asupra lucrurilor materiale şi una a lucrurilor imateriale. artizanatul. în general. V. deci din agricultură. schimbul şi. de tehnologia de producţie şi. industria şi clasele care le practicau. din oameni. alegerea unei tehnici poate să aibă raţiuni mai degrabă ideologice decât pur practice: în Noua Guinee.

Aşa a apărut. cât şi antropologiei. dihotomia vânători-culegători/agricultori a ridicat şi continuă să ridice mari probleme. tipul de economie al vânătorilor şi culegătorilor paleolitici şi mezolitici este despărţit . prin domesticire.trebuie privită ca o metaforă. dar. prin care să se reuşească compararea vânătorilor-culegători cunoscuţi etnografic în secolele XIX şi XX cu cei preistorici.în istoria Europei şi Orientului Apropiat. Astfel. Aceste comunităţi. fie să afirme cu tărie această distanţă. Un fapt rămâne. cert: după cum constata K. cel puţin .de aşa numita „revoluţie neolitică”. antropologii secolului XX şi-au fondat propunerile pe seama grupurilor de vânători-culegători actuali. anterioare neoliticului. odată cu apariţia statului şi cu inventarea scrisului. După cum constata M. antropologii. dar nu lipsesc nici dintre populaţiile tradiţionale actuale şi sub-actuale. care a condus omul la controlul producţiei animale şi vegetale.2. despărţite de structuri economice foarte diferite şi cu largi implicaţii din punctul de vedere al evoluţiei sociale şi istorice. În consecinţă. însă. căci drepturile de care beneficiază grupurile sau indivizii nu pot fi asimilate cu adevărat înţelesului modern al termenului de proprietate. în scopuri esenţial alimentare. antropologii au avansat diverse propuneri de ierarhizare a evoluţiei sociale. fără a ţine seama de marea distanţă cronologică care îi despărţea. proprietatea nu îşi dobândeşte caracterul privat absolut decât foarte târziu. V. în antropologie. Conform tezei clasice avansate de G. vânătoarea. Din nefericire. această presupoziţie ar fi trebuit să conducă la o metodologie. al diverselor drepturi colective manifeste variabil asupra aceluiaşi obiect. deşi acesta a rămas chiar şi în multe zone europene mult mai ambiguu decât am fi tentaţi să credem: este cazul drepturilor feudale. Într-o primă instanţă. procesul de separare a bunurilor de indivizii care le-au produs. 96 . Childe. atât arheologiei. ca şi arheologii. de exemplu. demografic. Pe de altă parte. au preferat să-i asimileze spontan pe unii altora. altfel spus a resurselor provenind de la specii vegetale sau animale în stare sălbatică sau spontană. Ceea ce este cu totul caracteristic acestor grupuri umane este exploatarea. din raţiuni economice sau de prestigiu. termenul de proprietarios desemnează tocmai arendaşii care lucrează pământul marilor proprietari. economic etc. cu toate acestea. cât şi diacronic. un proces care se bazează pe capturarea violentă a animalelor vii. Godelier. problema articulării dintre economie şi alte sfere de comportament cultural. În mod firesc. Alegând ca reper doar organizarea economică. întreaga preistorie se vedea divizată în două mari etape. Marx. fără ca aceasta să fi fost transformată de către om. VÂNĂTOAREA ŞI CULESUL Vânătoarea reprezintă. astfel că se cuvine să insistăm puţin asupra bazelor sale conceptuale. fără a mai lua în calcul numeroasele analogii care îi unificau din punct de vedere tehnic. Pentru multe comunităţi. ca şi în arheologie. laolaltă cu individualizarea mai pregnantă a membrilor unei societăţi au condus la o elaborare juridică tot mai clară a termenului de proprietate. De exemplu. care căutau să armonizeze structurile economice de bază cu anumite forme de organizare socială. în Portugalia centrală. sintagma de vânători-culegători unifică un ansamblul de comunităţi asemănătoare din punct de vedere economic şi al tehnicilor de subzistenţă. foarte diferite între ele. atât în sincronie. a resurselor furnizate în mod imediat de către natură.3. Este neîndoielnic că. antropologia se vedea nevoită să unifice societăţile eschimose cu cele ale aborigenilor australieni. prin urmare comunităţile astfel desemnate erau considerate a reprezenta cele mai „primitive” forme de organizare socială. dihotomia mai sus amintită părea că asigură o bază teoretică pentru realizarea unei diferenţieri între comunităţile arhaice. Antropologia vânătorilor şi culegătorilor părea a coincide studiului celei mai vechi forme de economie a umanităţii. asociată cu culesul şi pescuitul. Cum organizarea socială a grupurilor paleolitice este greu accesibilă. desemnate prin termenul de vânători-culegători caracterizează primele etape de evoluţie umană. în sensul cel mai general. Cu toate acestea. odată cu generalizarea pieţei şi cu individualizarea subiectului de drept. reprezintă baza economiei. “proprietatea nu există în realitate decât atunci când devine efectivă printr-un proces de apropiere concretă” (1984).

şi nu agricultura cea care permite sedentarizarea şi baza materială pentru apariţia unor inegalităţi de natură economică şi socială. în anii ’30. care au edificat structuri sociale stratificate. Acesta reia noţiunea de „bandă”. chiar şi în cazul societăţilor de vânători-culegători „clasici”. după modelul familiar comunităţilor de agricultori. de către antropologul neo-evoluţionist J. în cele din urmă. proprii populaţiilor de vânători-culegători. activităţile lor economice. Lee în sânul populaţiei boşimane kung. a muncii femeilor. încercând să unifice sub această titulatură cele mai simple forme de integrare socială. ipoteza egalitarismului ignora cel puţin câteva comunităţi puternice şi numeroase (coasta de nord-vest a Pacificului. organizare dualistă a societăţii şi totemism. Este cazul activităţilor vânătoreşti. deja către finele acestei perioade. iar evoluţia acestui aparat cultural nu poate fi diferenţiată de întreaga evoluţie culturală şi psiho-motorie a omului. iar paleoliticului superior aduce pe scară largă vânătoarea specializată pe una sau câteva specii. caracterizată de uniliniaritate. Pe de o parte. care îi subliniază bandei caracterul patrilocal şi patriliniar. Începând de atunci the band level of organization a devenit forma de organizarea socială atribuită tuturor populaţiilor de vânători-culegători. se pot observa cel puţin două mari areale de diferenţiere în organizarea socială: Australia. se poate observa o vânătoare sistematică a ierbivorelor mari. în plan material adevărată revoluţie conceptuală. după antropologi ca A. Noţiunea de „bandă” a cunoscut însă o serie de aprige contestări. odată cu apariţia uneltelor de os şi corn: 97 . R. clanuri. ergaster şi erectus au practicat. deja populară în antropologia nord-americană. se deosebeşte de boşimanii Africii Australe. există suficiente trăsături care unifică. că nu activităţile economice în sine pot oferi un criteriu infailibil pentru ierarhizarea societăţilor. Service. în care aceste elemente apar în măsuri dintre cele mai diferite. toate tehnicile sale de vânătoarea sunt artefacte culturale prin excelenţă. integrată unor sisteme logistice de asigurare a subzistenţei. Pe de altă parte. El este iese întărit şi de ponderea pe care o ocupă în schema evoluţionistă propusă de E. mai ales că stresul fizic impus de popularea zonelor temperate a făcut indispensabil aportul caloric şi proteic al cărnii şi grăsimilor. vânătoarea sistematică a faunei de dimensiuni mari şi medii devine normă generală. dacă uciderea animalelor pentru hrană este o activitatea comună omului şi animalelor de pradă. cel puţin la început. cu toate acestea. În cursul paleoliticului mijlociu. Steward. care nu stochează resursele. Astfel. În cele din urmă. Această diferenţiere socială era asigurată de exploatarea sezonieră a unor resurse abundente şi de stocarea acestora. vânătoarea desfăşurată de oameni marchează o ruptură între societăţile omeneşti şi lumea animală: pentru că omul este insuficient înzestrat fizic natural. o vânătoare ocazională. Tot în debutul paleoliticul superior se manifestă. Este evident. sud-estul Siberiei. redusă la animale mici. în cursul paleoliticului. mai mult etape. Într-adevăr. fie că acestea sunt sălbatice sau domestice. Homo habilis. Dacă structurile sociale proprii populaţiilor de vânători-culegători rămân încă diferite. dobândirea unei diete animale a cunoscut. rezidenţial şi economic. nordul Japoniei). aşa cum cercetările desfăşurate pe linia ecologiei culturale au evidenţiat marea diversitate a tehnicilor şi modurilor de adaptare ale populaţiilor de vânători-culegători.O primă propunere a fost avansată. corelativ. a fost evidenţiată importanţa nebănuită a culesului şi. tot Lee a demonstrat şi investiţia redusă de timp consacrat activităţilor de subzistenţă la acest tip de populaţii. cadavrele animalelor vânate de carnasiere asigurând în bună măsură necesarul în continuă creştere de hrană carnată. la un nivel general. „Banda” lui Stewart coincidea aproximativ grupării sociale numită „hoardă” de către A. este stocarea. În timpul paleoliticului inferior. Dar. ci o structură economică definită mai complex. Testart. prin cercetarea desfăşurată de R. Radcliffe-Brown la aborigenii australieni: grup de bază. fără a practica agricultura sau creşterea animalelor. ca şi de indienii din Canada sau de cei din partea meridională a Americii de Sud. În orice caz. în funcţie de un ciclu economic dependent de resurse. singura certitudine care rămânea antropologiei vânătorilor-culegători era caracterul egalitar al acestor societăţi. California. studiile cu privire la organizarea locală a grupurilor de vânători-culegători australieni au ruinat valabilitatea conceptului de „bandă”. În acest sens.

P. dar această distincţie nu trebuie absolutizată: un vânător nu ezită cu adevărat să exploateze o oportunitate. sau înfruntări individuale cu caracter iniţiatic (urs. femeilor revenindu-le dreptul de a folosi capcane. armele perforante. specialistul solicitat în cazul sacrificiilor. în care lumea animalelor şi universul cinegetic ocupă un rol important privilegiază existenţa unor instituţii specifice. multe din populaţiile de vânători-culegători contând în mai mare măsură pe resursele vegetale decât pe cele animale. ca în Grecia antică sau în India vedică. sunt apanajul exclusiv al bărbaţilor (aşa cum portul lor în Europa medievală era rezervat nobililor). Nu sunt puţine situaţiile în care aceste populaţii cunosc în detaliu sute de specii sălbatice. În multe culturi. Culesul are. de scurgerea sau reţinerea sângelui. la rândul său. Structurile simbolice. dacă aceasta i se oferă pe traseele sale. ca şi virtuţile alimentare şi curative ale fiecăreia. însă. aşa cum este cel al războiului. modalităţile de punere în practică a tehnicilor vânătoreşti tind să diferenţieze statutele masculine şi corespund locului ritual pe care îl ocupă vânătoarea în configurarea unei anumite societăţi. Dacă nu ştim cu precizie când anume a avut loc această separare. logica clasificatorie a „gândirii sălbatice” realizează asocieri empirice dintre cele mai neaşteptate: gustul şi culoarea au o pondere mai mare decât eventualul conţinut chimic benefic. În alte culturi. de distincţia dintre arme (perforante şi contondente) şi capcane. Diversele tehnici şi arme utilizate în vânătoare oferă eşafodajul şi pentru alte diferenţieri sociale: în funcţie de apropierea fizică de vânat. Cu toate acestea. al comunităţilor vânătoreşti. vânători practicate de grupuri mici. În sistematizarea propusă de G. cel puţin în ceea ce priveşte plantele cu virtuţi medicinale. în scopul de a asigura fertilitatea femeilor. sunt înseriate şi comunităţi în care culesul este apanajul exclusiv al bărbaţilor.întorcând „părţi” ale animalelor împotriva lor. cum este şamanismul sau vrăjitoria. toate manifestările vieţii sociale ale acestor societăţi respectă ritmurile impuse de această activitate: mişcările de scindare şi grupare sezonieră a grupurilor. În multe societăţi agricole. iar codul vânătoresc. Între vânători şi vânat se stabilesc adevărate relaţii de „parteneriat” social şi deseori relaţiile de reciprocitate dintre cele două lumi copiază relaţiile existente în societate. activităţile rituale respectă traseele vânatului. solidaritatea care se instaurează în grupul bărbaţilor. Nu este mai puţin adevărat că. Vânătorul ocupă deseori o poziţie aparte în miturile cosmogonice. de natură sexuală sau socială sunt instituite. vânătorul este „omul care ucide”. statutul de „ucigaş” al vânătorului coincide unei activităţi privite ca sălbatice sau „impure” a sacrificiului ritual. Grupurile culturale a căror economie este axate pe vânătoare sunt în mod definitoriu mobile. o importanţă variabilă în cadrul comunităţilor tradiţionale. Este semnificativ de reţinut că volumul de informaţii cu privire la speciile sălbatice de plante pe care îl stăpânesc populaţiile de vânători-culegători este uneori impresionant. În general. dar nu lipseşte nici în comunităţile agricole. La păstorii iukaghiri. vânători regale. mistreţ). pentru care reprezintă complementul şi contra-partea. ca regulă generală. Murdock. în particular. alte diferenţe. oamenii trasează cu fermitate distanţa care despărţea lumea culturii lor de lumea animală. ale cărui urme se regăsesc chiar şi în reglementările vânătorii sportive actuale. mari vânători colective (cum este cazul bizonilor în America de Nord sau a renului în Siberia). este cert că ea caracterizează constant universul mental al umanităţii şi. Tot astfel. activitatea şi statutul vânătorilor este special. astfel. În toate aceste situaţii. multe reprezentări religioase ale vânătorii tind să evidenţieze caracterul său de regulator al ciclurilor cosmice: periodicitatea capturilor menţine ordinea naturii. care provoacă scurgerea sângelui. diviziunea pe sexe a muncii 98 . culesul este o activitate rezervată femeilor. Mai mult. timpul vânătorii este unul consacrat. reflectă responsabilitatea cândva metafizică cu care această activitate era privită de către comunităţile de vânători-culegători. între partenerii umani. Există. Economia vânătorească generează ea însăşi structuri de alteritate socială: diviziunea sexuală a sarcinilor şi responsabilităţilor. El este întotdeauna asociată activităţilor vânătoreşti. Importanţa dietei vegetale nu poate fi minimalizată. circumscris de o plecare şi o întoarcere ritualizată. cu consecinţe în regimul alianţelor şi „schimbului” de femei etc. În orice caz.

prin urmare. răspândirea produselor uleioase şi petroliere. Într-adevăr. plante) implicate în desfăşurarea acestei activităţi. sau prin intermediul schimburilor cu caracter comercial.3. „alimentar”. ca lama şi alpaca. a uzurpat treptat importanţa pe care agricultura o deţinea în realizarea de textile. care identifica originea unică a activităţilor agricole în „semiluna fertilă” a Orientului Apropiat.). trebuie reţinute obiectele (animale. V. uzul fiecărui instrument fiind caracterizat de restricţii şi interdicţii reciproce. Un bun exemplu este cel oferit de P. nevoile alimentare. mai corectă utilizarea termenului de „agriculturi”. până în Caraibe. îmbrăcămintea este fie redusă la o simplă expresie. calchiată după teza lui Childe. Simpla enunţare a acestor variabile anunţă deja potenţialul extraordinar de variaţie a activităţilor agrare. Cea mai populară teză. fertilizanţi etc.lasă de obicei această activitate femeilor. dar chiar inventarea activităţilor de producţie agricolă pare a se manifesta în diverse alte regiuni ale lumii. Desigur. din Peru şi până în Arizona. Cu toate acestea. agricultura comunităţilor arhaice (fie ele extraeuropene sau antice europene) nu poate fi înţeleasă ca un simplu mijloc de subzistenţă. dimpotrivă: finalităţile non-alimentare ale activităţilor agricole au jucat întotdeauna un rol dintre cele mai importante. este necesar să sintetizăm care sunt elementele ce trebuie cuantificate în analiza acestei forme de comportament economic. AGRICULTURA ŞI CREŞTEREA ANIMALELOR Agricultura. în cadrul comunităţilor tradiţionale. De asemenea. pentru care această diviziune este asociată celei dintre „arc” şi „coş”. locuinţe etc. încât ar fi. este astăzi supusă unui întregi serii de contestări pe baza descoperirilor arheologice recente. cele mai semnificative diferenţe între diversele tipuri de agricultură era dat tocmai de finalităţile non-alimentare. din moment ce o serie de numeroase inovaţii jalonează agricultura europeană între epoca fierului şi epoca actuală. Este important de subliniat că. în contexte altminteri pe deplin paleolitice. Clastres în cazul indienilor guayaki din America de Sud. coloranţi sau grăsimi industriale. în epoca de dinaintea revoluţiei industriale. Cu totul alta este situaţia în zona occidentală.).3. mijloacele sau rezultatele producţiei agricole. energie. este semnificativă divizarea vizibilă pe continentul american: în zonele orientale ale Americii de Nord şi de Sud (de la zona Marilor Lacuri. Nu este deloc întâmplătoare şi o altă mare diferenţiere existentă 99 . de asemenea. trebuie avute în vedere finalităţile producţiei agricole (alimentaţie. Lévi-Strauss. care a pregătit agriculturii europenilor rolul actual. unde concurenţa colonială şi. conform căreia a existat o macro-stagnare între „revoluţia neolitică” şi epoca contemporană este tot mai greu de susţinut. în care îmbrăcămintea este realizată din fibrele unor plante cultivate (bumbac şi agave). implică o serie atât de diversă de activităţi. ideea lui Cl. pentru a ne edifica asupra diferenţelor structurale existente între diversele forme de agricultură. îmbrăcăminte. respectiv din lâna unor animale domestice. În fapt. Nu numai că fenomenul însuşi de neolitizare precede cu mult activităţile de tip agricol. Amazonia şi Brazilia şi de la Atlantic la Mississippi). Traseul evoluţiei agriculturii nu a fost omogen nici în Europa şi. sistemele de reprezentări simbolice reflectând cu fidelitate şi întărind această repartizarea a sarcinilor. În fapt. apă. fie este realizată din pieile şi blănurile animalelor vânate. O importanţă de asemenea decisivă o au regulile sociale pe baza cărora aceste operaţii sunt repartizate membrilor grupurilor. ne putem aştepta ca el să fie încă şi mai divers pe mapamond. fie că acestea sunt atinse prin intermediul producţiei directe. În primul rând. ca şi cele legate de locuinţă şi îmbrăcăminte variază foarte mult. Nu este inutil de amintit că ideea (şi realitatea) unei agriculturi care nu produce decât pentru alimentaţie este extrem de recentă chiar şi în Europa. Această predispoziţie s-a concretizat elocvent în modul în care a fost înţeleasă însăşi evoluţia agriculturii. în ciuda obişnuinţelor etnocentrice. ulterior. în funcţie de circumstanţele ecologice. dar şi mijloacele şi operaţiile tehnice solicitate de obţinerea şi transformarea acestor obiecte (unelte. experienţa europeană în materie de agricultură poate hrăni nişte aşteptări nejustificate cu privire la conţinutul termenului. cea emisă de arheologul Gordon Childe. dar şi raporturile sociale care condiţionează accesul membrilor grupului la obiectele. în funcţie de sex. vârstă şi statut social. poate.

cum este cea a hienei şi a addaxului în Egipt. Ele sunt. ele rămânând să ocupe permanent 100 . sau de creştere în captivitate. este foarte costisitoare şi nu este posibilă decât dacă munca este importantă şi rentabilă. departe de a fi epuizat subiectul. fertilizarea nu este întotdeauna necesară. La fel de semnificativă este şi apariţia unor societăţi ierarhizate şi a unor mari structuri statale precolumbiene tocmai în acest ultim areal. capătă treptat nişte trăsături care îl diferenţiază de antecesorul său sălbatic. Domesticirea animalelor este considerată. capra (Iran.) Mai mult. la rândul său. întreţinerea şi folosirea animalelor domestice. depozitarea depinde. Alte animale reprezintă cazuri-limită de îmblânzire fără reproducere în captivitate (ghepardul. aşa cum plantele de talie înaltă (porumb. asimilate domesticirii primelor animale. atât în sine. Creşterea animalelor constituie un domeniu economic esenţial pentru multe comunităţi tradiţionale. mijloacele de transport. crocodilul etc. mai ales că simpla cunoaştere a tehnologiei agricole nu este suficientă pentru înţelegerea organizării sociale a producţiei. către 10. Deloc în ultimul rând. de un mare număr de factori fizici. energia (umană sau animală). câteva datări orientative pentru domesticirea unor specii de animale: câinele (în Europa şi Orientul Apropiat. sau a elanului şi antilopei de Derby. în sensul general. a repartizării sarcinilor etc. devenind dacă nu o specie nouă. Diferenţieri de ordin ceva mai tehnic completează acest peisaj divers. se interesează cu deosebire de modul în care s-a derulat în timp procesul de domesticire. către 12. cel puţin o nouă rasă. prin organizarea a diverse sisteme de irigaţii. Dar această distincţie este foarte generală. ecologici şi sociali. fără îndoială. preistoricienii au demonstrat existenţa unor etape specifice în procesul de domesticire (vânătoarea selectivă. a elefantului în Africa. însă. către 9000 î. sarcinile agricole revin cu preponderenţă femeilor. cunoştinţele generale ale grupului etc. cum sunt grâul şi secara. De exemplu. în comparaţie cu cele cultivabile în anotimpul cald (orez. Nu trebuie lăsate deoparte nici mijloacele aflate la dispoziţie unei societăţi: metalul disponibil (calitate. Agricultura produce de obicei cereale şi tuberculi şi. dar şi raţiunile pentru care a avut loc domesticirea (simbolice.000 î. sorg. La rândul său. oaia (Grecia şi Irak. Ea a şi propus. mei). iar începuturile sale pot fi. Ea poate fi înţeleasă. către 9000 î. în funcţie de circumstanţele ecologice şi tradiţiile regionale poate fi intensivă. Însă analiza acestui proces rămâne extrem de dificilă. păsările de pradă). protecţia culturilor prin „corraling”.000 î.) etc. s-a identificat chiar şi existenţa unor domesticiri „ratate”. crescut în contact cu omul timp de mai multe generaţii. Progresele realizate independent de cele trei discipline au aruncat o oarecare lumină asupra complexităţii procesului de domesticire: zoologia a arătat etnogramele specifice propice domesticirii. fără îmblânzire (peştii.). exploatarea controlată a animalelor încă sălbatice). costuri). de altfel. cât şi din pricină că implică puncte de vedere ale unor ştiinţe diferite. Ch. zoologia consideră că domesticirea este o stare a animalului care. zootehnia a evidenţiat etapele adaptării treptate a animalelor la nevoile umane. cerealele cultivabile în anotimpul rece au determinat o altă repartiţie sezonieră a sarcinilor. la rândul ei ajutată de discipline cum este arheozoologia. albinele. împreună cu agricultura. Specialiştii încă mai dezbat comportamentele animale care sunt transmise ereditar. prioritatea agriculturii în raport cu creşterea animalelor. dar şi vizonul. cerealele panificabile. viermele de mătase. drept activitatea care asigură producţia.). abundenţă.între cele două areale: în timp ce. raporturile sociale de producţie complică dramatic peisajul. utilitare etc. porcul (Grecia.Ch). Tot astfel. în zona orientală. Ch. a genetei în Europa. au orientat evoluţia tehnicilor de preparare alimentară într-o direcţie foarte diferită în comparaţie cu cerealele potrivite doar pentru terci şi arpacaş. zona Pacificului este caracterizată de o agricultură dominată de bărbaţi. De exemplu. pe terenuri obţinute prin defrişare şi ardere (sistemul „slash’n’burn”). una dintre achiziţiile epocale care au pregătit societăţile omeneşti pentru configurarea morfologiei lor actuale. sau extensivă. dar extrem de solicitantă pe terenurile gazonate din zonele umede. mei) impun alte reguli pentru semănare şi recoltare faţă de cele de talie mică. Ch. pentru că setul de operaţii tehnice condiţionate de ecologie este foarte variabil: pregătirea terenului este neglijabilă în luncile fertilizate periodic de aluviuni.). Arheologia.

motiv pentru care ele se organizează într-o ierarhie care merge de la pastoralismul pur. în care activitatea de creştere a animalelor este complementară cultivării plantelor. aspectele de ordin social. Doar acesta asigură cadrul iniţial pentru evoluţia genetică şi socială a animalelor şi creşterea acestora în turme. activate variabil în cadrele fiecărei societăţi concrete. chiar dacă ele au fost. Acest fapt sugerează că domesticirea poate să fi fost mai degrabă o tendinţă de a impune controlul uman asupra naturii. alimentaţia şi reproducerea animalelor domesticite. Câteva trăsături pot fi totuşi delimitate ca „universale”. folosesc chiar excrementele animalelor domesticite. se poate afirma că cel mai avansat stadiu de domesticire este atins tocmai în momentul în care nici una dintre aceste exigenţe nu mai poate fi îndeplinită fără intervenţia umană. la limita dintre sălbatic şi domestic. însă. De altfel. pastoralismul. într-adevăr. deşi a această a avut lor încă de timpuriu – se vorbeşte de un „neolitic pastoral” în spaţiul circum-mediteraneean -. De fapt. care trebuie în mod necesar înţeles ca o acţiune permanentă a omului asupra animalului. ouăle. al populaţiilor agricole sedentare. cultural şi ideologic legate de domesticire nu pot fi reduse la avantajele adaptative aduse de creşterea animalelor. este limpede că domesticirea este un fenomen complex.. politic şi afectiv pe care o astfel de poziţie le impune şi care explică. Primul caz. dincolo de orice raţiuni utilitare. dromaderul în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord etc. deplasarea animalelor se realizează într-un spaţiu limitat. este caracterizat de deplasări anuale sau sezoniere (cum este transhumanţa) ale unui întreg grup uman sau doar ale unui segment specializat de păstori. sunt animalele cele care oferă forţa de muncă şi gunoiul necesar fertilizări terenurilor cultivate. Un alt aspect demn de reţinut priveşte producţia de animale. în alţi termeni. căci. Sistemele pastorale respectă. „domesticirea este. În cel de-al doilea caz. pentru care creşterea animalelor reprezintă unica activitate a grupului şi până la agro-pastoralism. condiţiile ecologice. statutul deosebit de care se bucură anumite animale în unele societăţi. fără îndoială esenţiale în anumite regiuni ecologice (iacul în Tibet. Dacă reţinem şi faptul că tratamentul speciilor domestice diferă de la cultură la alta .). în căutarea hranei pentru animale oferite de zonele cu vegetaţie spontană sau subspontană (stepa. Este important de reţinut că o specializare pastorală. asupra pastoralismului. în momentul în care controlul uman asupra lor slăbeşte. Este cazul pastoralismulului apărut în epoca bronzului. un aspect fundamental: „nevoile” oamenilor se reglează în funcţie de ce aceştia pot obţine de la animalele lor. apărare etc. Producţia este cea care desăvârşeşte domesticirea şi controlul omului asupra animalului. Întrucât speciile animale domesticite sunt foarte numeroase. sunt cele care ţin de consum. oamenii consumă sau folosesc carnea. în schimb africanii tratează vitele aşa cum ne tratăm noi câinii -. esenţial de notat că interpretările utilitariste uită. în general.. pastoralismul specializat este o latură a unui sistem care presupune existenţa agriculturii. grupul animalelor bine domesticite nu este nici ele omogen. În primul rând. în general. În acest caz. savana). Astfel că. în cadrul multor comunităţi. în multe situaţii. merită să ne concentrăm atenţia asupra trăsăturilor pe care le-a impus creşterea animalelor în cazul ierbivorelor gregare (trăind în turme). în care se remarcă emergenţa unor grupuri de păstori 101 . strivire. dacă nu este exclus ca anumite populaţii de vânători sau chiar pescari să fi reuşit ele însele domesticirea unor specii de animale. lama în Anzi. transport. relaţia dintre om şi animal fiind. În realitate. de altfel. pentru că oamenii trebuie să respecte câteva exigenţe esenţiale: protecţia. ideologice şi tehnice. tundra. este de obicei rezultatul unui transfer de tehnici elaborate într-un cadru agro-pastoral. arhetipul altor tipuri de subordonare”. care coincide unui întreg sistem de structuri sociale. iar puterea asupra naturii astfel căpătată explică de ce. eşafodajul de idei asociate domesticirii animalelor depăşeşte cu mult nevoile vitale ale animalului.europenii nu-şi tratează vitele ca pe câini. cea de parteneriat social. sau utilizează animalele pentru tracţiune. taigaua. culturale. în funcţie de calendarul lucrărilor agricole. În fapt. şi sunt numeroase situaţiile de revenire la starea sălbatică a multor specii. laptele. şi nu invers! Sunt lesne de prevăzut consecinţele de ordin simbolic. Este.o poziţie ambiguă şi instabilă.

Această protecţie este întărită de sistemul de circulaţie a animalelor. alte popoare nomade brodează frontierele „semilunii fertile”. Considerată iniţial ca mărturisind un stadiu primar de evoluţie economică. Unii arheologi nu au ezitat să invoce o adevărată „revoluţie a produselor secundare”. V. de la care populaţiile arctice şi subarctice exploatează atât carnea. cu aport total de hrană. creşterea anumitor animale dispune de importante funcţii simbolice şi sociale. a căror formă extremă o reprezintă menţinerea animalelor în stabulaţie. Un bune exemplu al exploatării integrale a unui animal în oferă renul. nomade se constituie la periferia marilor civilizaţii agricole şi în relaţie structurală cu acestea din urmă: mongolii şi tucii apar. comunităţile tradiţionale sunt caracterizate de un regim de proprietate comună asupra păşunilor. cărora uneori le oferă chiar îngrăşămintele. păstorul trebuie. turmele au de obicei o compoziţie diversă. Dacă. de clan) asupra turmelor de ierbivore. Cu toate acestea. Uneori. transhumanţă. Laptele constituie baza alimentaţiei la numeroase comunităţi tradiţionale. populaţiile de păstori impun procesului de selecţie şi criterii non-economice. lână. cât şi protejarea acestora de excesele climaterice. culoarea). care ar fi avut loc la începutul epocii bronzului. Păstorul este. care asigură atât o diversificare a producţiei. estetice (lungimea coarnelor. producţia domestică a făcut obiectul a numeroase analize şi reevaluări. de asemenea. turkana şi galla (Africa de Est). coarnele. păr. În general. după modelul populaţiilor masai. intestinele etc.4. dotarea materială simplistă solicitată de activităţile pastorale nu reflectă cu adevărat arhaismul. oase). după exemplul fermelor europene moderne.de bovine. Spre deosebire de sistemul de exploatare neolitic. păşuni alpine) şi de un sistem intensiv (cultură furajeră).3. În privinţa ultimului aspecte. În majoritatea absolută a situaţiilor. dar şi carne. merită amintit că selecţia a permis apariţia unor rase bine adaptate condiţiilor ecologice şi cerinţelor economice regionale. Animalele oferă un spectru larg de produse alimentare şi nealimentare (lapte. El trebuie să asigure atât alimentaţia animalelor. tendoanele. încă de la sfârşitul primului mileniu. nu poate fi ignorat aspectul utilitar al acestei ramuri economice. dar de forme de proprietate privată (familială. de agresorii umani sau animali. dar şi la botanică. se poate vorbi şi în domeniul creşterii animalelor de sisteme de producţie extensivă. între care laptele şi produsele derivate (ex. ci şi de producţie economică. sau al peulilor din Africa de Vest. COMERŢUL ŞI SCHIMBUL Multă vreme s-a considerat că societăţile tradiţionale sunt caracterizate de o aşa-numită producţie domestică. sânge. să asigure animalelor o bună stare de sănătate. este limpede de înţeles de ce populaţiile pastorale. aşa cum am văzut. laptele şi produsele derivate nu reprezintă la nici o comunitate arhaică un aliment exclusiv. un specialist polivalent. căci creşterea animalelor presupune un nebănuit volum de cunoştinţe dobândite prin experienţă. dar şi sângele. În aceste sisteme economice. 102 . diverse epidemii). coarne. Prin urmare. la frontierele imperiului chinez. mai ales din cauza productivităţii scăzute. în care creşterea animalelor răspunde aproape în întregime unor raţiuni economice. prin daruri sau împrumut între grupurile familiale sau vecini. eventual „protecţia” militară. brânza) au început să asigure o bază mai largă alimentaţiei. De exemplu. populaţiile de păstori îşi asigură stocul de produse agricole prin intermediul schimbului de produse şi servicii cu populaţiile de cultivatori agricoli sedentari. ARTIZANATUL. semnificaţii aproape cu totul pierdute în societăţile industrializate. castrarea) şi reproducerea lor. realizate de obicei în sistemul nomad (ferme. cu privire atât la comportamentul şi fiziologia animalelor. cât şi protecţia împotriva catastrofelor naturale (secetă. dar şi să organizeze selecţia (alegerea reproducătorilor. oamenii epocii bronzului şi-ar fi orientat economia animalieră către o exploatare mai eficace a produselor secundare. populaţia africană de vânători şi păstori masai suplineşte puţinătatea laptelui prin consumul ritual de sânge de bovină. piele. Ca şi în agricultură. Egiptului etc. măsură a semnificaţiilor deosebite de care se bucură activitatea de creştere a animalelor în comunităţile arhaice. urina. climatologie etc. în care grupul domestic nu este doar principal unitate de consum. În ciuda unei opinii răspândite. în fapt. pielea.

iar “produsele de lux”. Dacă etalonul este unul real. ale circulaţiei fosilelor şi mineralelor pe sute de kilometri. chiar dacă toate comunităţilor cunosc. Alte produse. mai ales. există şi o producţie comunitară. în funcţie de 103 . un “preţ al logodnicei” acesta nu este negociat în termeni comerciali. La fel. multe din societăţile statale păstrează sectoare de producţie domestică relativ importante. sunt cele mai scumpe. prejudecăţile evoluţioniste. aşa cum am notat. Trebuie însă subliniat că. fie real. Sistemul de producţie domestică este atât de refractar la creşterea producţiei. cum sunt. La rândul său. în înţelesul cel mai general. el poate fi utilizat ca mijloc de măsură. de exemplu. moneda poate fi de două tipuri: cea “primitivă” (“commodity currencies”). activitatea comercială dispune întotdeauna de cadre proprii (pieţe. Singura excepţia printre produsele schimbate la distanţă o reprezintă sclavii.Printre cele mai importante se numără consideraţiile realizate de M. nuanţate prin observaţia atentă a diverselor fenomene de circulaţie a bunurilor (cercul kula a oferit cel mai bun exemplu). încât apariţia unui surplus este condiţionată de alte raţiuni. Comerţul impune existenţa negociată a unui etalon. în interiorul aceluiaşi sat sau al aceleiaşi comunităţi este caracterizat întotdeauna de existenţa unei valori. în multe societăţi tradiţionale. turmelor.. bunurile schimbate sunt considerate a avea o valoare egală (moneda este cel mai bun exemplu. presupune o formă de schimb în care. tot astfel cum există şi forme permanente de cooperare economică între grupuri de rezidenţă sau familii. dar evidenţiază şi câteva din trăsăturile specifice acestuia. uneori în cadrul unor sisteme de schimb cu caracter regulat. schimbul este foarte frecvent: reciprocitatea şi redistribuirea. Pieţele şi târgurile se ţin regulat în afara marilor oraşe. de hârtie sau.definită prima dată de acest autor într-un studiu cu privire la ţărănimea rusă . căci multe bunuri care au o valoare bine stabilită nu sunt vândute sau cumpărate pe piaţă. în care comerţul în înţeles modern (schimbul generalizat al mărfurilor) este rar întâlnit. Materia primă litică de bună calitate (obsidianul. foarte apreciată de comunităţile agropastorale. de exemplu). din pricina greutăţii lor. cu cât este mai mare capacitatea de muncă relativă a grupului de rezidenţă (adică raportul dintre numărul de producători şi numărul de consumatori). locuri de negociere). sau moneda pur numerară (moneda metalică. al căror transport nu ridică probleme la fel de mari. era schimbată la distanţe impresionante. Este cazul ţesăturilor. Există numeroase dovezi. În stadiile mai avansate de civilizaţie. scoicile). Schimbul nu devine întotdeauna comerţ. sunt schimbate. de schimb şi de acumulare şi devine monedă. cum sunt cerealele. cu atât mai puţin vor munci efectiv membrii acestuia. Acest etalon poate fi stabilit ad-hoc. în timpurile preistorice. pentru existenţa comerţului ca atare. De asemenea. unele dintre cele mai interesante. Este cazul aşa numitei “reguli a lui Ceaianov” . chihlimbarul (ambra). care se şi contabilizează. pe trasee periculoase. Acesta nu numai că insistă asupra existenţei unui mod de producţie domestic. rămâne adevărat că cel puţin circulaţia extinsă a bunurilor de subzistenţă este rar întâlnită. Comunităţile precolumbiene erau foarte interesate de jad sau penele unor păsări exotice. în anumite situaţii. cele politice. pentru nevoile tranzacţiei. care depăşeşte uneori producţie domestică. 1972). vite sau sclavi). În majoritatea situaţiilor însă. În ceea ce priveşte activităţile legate de schimb şi de comerţ. în care mărfurile considerate monedă au şi o valoare de folosinţă (bucăţi de ţesătură. Comerţul. de obicei perisabile. Distanţa faţă de locul de producţie reprezintă un criteriu foarte important. este necesar ca acest etalon. schimbate sistematic. sau al femeilor. fără a exista şi un preţ propriu-zis. de asemenea schimbate pe distanţe mari. unele datând din paleolitic. Cu totul alta este situaţie bunurilor de prestigiu. conform cărora activitatea economică a comunităţilor arhaice este incapabilă să realizeze un surplus destinat schimbului comercial au fost. aurul. în cadrul comunităţii grupurilor domestice. aduse de la distanţe mari. fie fictiv. nu şi singurul). Sahlins (Stone-Age Economics. fie ea şi sezonieră. Preţurile sunt variabil negociate. cositorul şi. deşi. Cu toate acestea. în areale foarte limitate. sarea. de metal. de exemplu. În comunităţile arhaice. un surplus nu poate apărea ca un efect direct şi imediat al economicului. pe areale mari. să devină uzual. a “preţului” bunurilor schimbate. această circulaţie a bunurilor se realiza prin dar şi reciprocitate. Altfel spus. sau prin troc. conform căreia.

fluvială sau maritimă. cum este marxismul.necesare organizării expediţiilor lor comerciale şi găsirii intermediarilor. fără a poposi cu prea multă atenţie asupra lor. interacţionând la diverse niveluri. Pe de o parte.ritmurile sezoniere şi anuale. în câteva secole. Expansiunea comercială care a urmat descoperirii de către europeni a Lumii Noi a determinat apariţia unui sistem economic mondial. cuvintele şi tehnologiile se interpun şi se înnoadă. viziunea autoritară a lui Cl. preistorician. încercând să evidenţieze tocmai legătura intimă care se stabileşte între tehnici şi ansamblul cultural din care provine: societatea este un caleidoscop în care uneltele. motiv pentru care relaţionarea dintre “gest” şi “cuvânt” realizată de A. Haudricourt a plecat de la agronomie.). El a trebuit să împartă cu economia acel domeniu de studiu antropologic legat de activităţile materiale ale comunităţilor europene. lanţuri operatorii etc. Cum acestea aveau o origine filozofică. Mai mult.Gourhan este corectă şi exprimă măsura în care simbolul şi tehnica se reflectă reciproc. ca şi cum îmbinarea complexă între tehnic şi social s-a manifestat abia odată cu apariţia maşinismului şi a capitalului. ele au întărit dezinteresul pentru aspectele practice care ţin de tehnologia preistorică. În orice caz. Tehnologia culturală şi-a căpătat treptat locul printre domeniile antropologiei culturale. Tot astfel. în măsură să surprindă dimensiunea socială a tehnicilor. chiar dacă acestea nu au reuşit să interpreteze nuanţat corelaţiile dintre câmpul tehnic şi cel social. întrucât intelectualismul profund la unor tradiţii de cercetare etnologică. dar elaborează şi o tipologie a tehnicilor de achiziţie. aşa cum sugerase Lévi-Strauss: ele nu pot fi adiţionale universului simbolic. la fel. fabricare şi consum şi introduce o serie de concepte noi (mediu tehnic.). apă etc. Pe de altă parte. înaintea epocii moderne. biolog. în 104 . au preferea constant înţelegerea “idealistă” a culturii ca limbaj – vezi. Pe de altă parte. în care schimburile comerciale pe mari distanţe şi în cantităţi tot mai mari a creat. El studiază nu numai mijloacele elementare de acţiune asupra materiei (lovire. Raporturile dintre om şi materie s-au văzut neglijate. dar ar fi greşit identificarea lor cu socialul: ele sunt elemente. Deloc surprinzător. pentru a ajunge la etnologia tehnicilor şi lingvistică. acelaşi autor observa că “grupul uman asimilează mediul printr-o perdea de obiecte (unelte sau instrumente)”. domeniul activităţilor materiale a fost controlat cu autoritate de alte teorii. mai ales. nu însăşi structura. dezvoltarea comerţului a fost temporizată de instabilitatea politică şi. iar tehnologia culturală şi antropologia economică au rămas domenii diferite. trebuie afirmat că tehnicile participă intens la configurarea socialului. A-G. TEHNOLOGIA Studiul tehnologiei preistorice nu a constitui niciodată un domeniu de cercetare privilegiat sau coerent. Aparenta simplitate tehnologică a activităţilor economice din cadrul comunităţilor tradiţionale a constituit un pretext facil pentru eliminarea tehnologiei acestora. cei doi mari promotori ai tehnologiei culturale evidenţiau ei înşişi un parcurs interdisciplinar: A. altfel spus tehnicile au rolul de mediator între diversele componente ale culturii şi în raport cu mediul. Negustorii dezvoltă adevărate reţele . este lecţia de interdependenţă care a fost predată iniţial de marile monografii funcţionaliste publicate la începutul secolului XX. funcţionalismul antropologiei anglo-saxone a expediat cu mare uşurinţă tehnologia preistorică printre mijloacele adaptative. V. orientarea către evidenţierea dimensiunii simbolice a culturii nu numai că dezarticulează identitatea intimă dintre simbol şi practică. Este evident că apropierea dintre cele două câmpuri nu se putea realiza decât dintr-o perspectivă interdisciplinară. spre exemplu. Leroi-Gourhan. cum este cea franceză.care deseori ţin cont de apartenenţa etnică. tehnicile nu se desfăşoară în afara simbolizării.4. în spatele unor ierarhizări teoretice ale producţiei şi distribuţiei de bunuri materiale. limbă şi religie . În primul rând. etnolog. Lévi-Strauss. platforma de interdependenţe economice pe care o cunoaştem astăzi. Leroi. Leroi-Gourhan este primul care se ocupă cu adevărat de raportul dintre om şi mediu prin intermediul tehnicilor. dar riscă să stabilească o nepotrivită ierarhie metafizică. foc. de puţinătatea şi fragilitatea mijloacelor tehnice disponibile pentru transport şi comunicare: mărfurile grele şi de mică valoare nu putea fi schimbate pe distanţe foarte mari şi nu se putea îndepărta de marile căi de comunicare terestră.

“otrava” cu care îşi protejează câmpurile anumite populaţii de horticultori este considerată de către indigeni o tehnică. Tehnicile nu pot fi. tehnicile nu se pot rezuma la avatarurile fizice ale vreunui obiect lucrat. confundate cu uneltele. pentru că contribuie la sublinierea identităţii sale profesionale. care. valabilă decât temporar. mai ales. Inovaţia nu devine tehnică decât la capătul unei etape de 105 . deşi indirecte. minimalizând importanţa acestei diviziuni. la edificarea anumitor raporturi de rudenie. nu lipsesc). tot astfel. ea a arătat cu deosebire cum gândesc indivizii rudenia. în cele din urmă se poate demonstra pe deplin raţională: marile sacrificii de porci ale unor populaţii din Oceania. anumite tehnici războinice “imprudente” sunt extrem de importante în planul prestigiului individual cu care este asimilată activitatea războinică (vezi. de exemplu. ca şi schimbul şi alianţa. Tot astfel. fizic sau chimic. cum se articulează tehnicile de capturare al populaţiilor ankave şi baruya din Noua Guinee cu sistemele simbolice proprii acestor grupuri. existând chiar riscul unor confuzii. În alţi termeni. ritualul magic nu este o tehnică. În această ultimă privinţă. De exemplu. decât rezultatul unor tehnici. de exemplu. pentru obţinerea unei ţesături speciale. Alte studii. ele însele. cum sunt cele realizate de B. că o elementele tehno-logiei unui anumit grup social nu sunt şi cele ale tehnologiei externe pe care o foloseşte. Tehnologia. Dar. dar este de aşteptat ca aceste raporturi de producţie să fi participat ele însele. tehnicile nu trebuie privite ca evoluând într-un vacuum în care raţionalitatea tipic umană decide apelul la ele. implicit. Lemmonier a arătat. demonstrând şi în acest caz complexa interdependenţă în care sunt integrate tehnicile. şi nu o vrăjitorie. Tot astfel. dacă nu se poate nega că eficacitatea sa economică poate rămâne importantă. de exemplu. se modifică de la un grup la altul. de asemenea. cel al materiei transformate şi punctul de vedere al actorilor tehnici. pe motiv că “pământul trebuie să respire”. ea se dovedeşte cu deosebire activă în cadrul raportului dintre tradiţie şi inovaţie. Însă. Cercetătorii trebuie. cele trei aspecte implicate de definiţia lui Mauss – tradiţia. provoacă moartea unui individ. P. astfel. viticultorul european preferă să are o parcelă de vie. Latour şi D. Mauss: acte tradiţionale grupate în vedere unui efect mecanic. exemple similare.care reprezentarea simbolică este superioară practicii. chiar una eficientă. un război de ţesut precolumbian. nu este mai puţin adevărat că acest ultim efect este neintenţionat. intenţionalitate. De exemplu. anumite reglementări care canalizează discursul juridic sau politic sunt foarte eficiente. În contrast. prin urmare exogamia legată de prohibiţia incestului nu poate fi rezumată la circulaţia femeilor. ci trebuie raportată şi la raporturile de producţie. chestiunile privitoare la reproducerea organizării sociale se văd private de dimensiunea lor istorică şi economică. cu o nouă poziţie. deşi par întru-totul iraţionale şi noneconomice. ci şi la eficacităţile reale. care. care nu sunt. Astfel. al doilea. dar şi. O astfel de opţiune nu poate avea decât rol euristic şi nu este. în diverse circumstanţe. Cu toate acestea. care determină diviziunea muncii). MacKenzie sau aplecat asupra tehnicilor contemporane. ale culturii în care este integrat: de exemplu. eficacitatea materială – nu se combină întotdeauna cu claritate. nucleu esenţial al activităţilor economice. astfel. pentru că eficacitatea pe care o invocă vrăjitorul nu este sesizată şi de etnolog. individualismul ne-practic al cavalerului medieval. Antropologii sunt în general de acord cu larga definiţie a tehnicilor propusă de M. s-au demonstrat foarte raţionale din punctul de vedere al ecologiei şi pentru menţinerea coeziunii sociale. se vede investită. o indiancă din Bolivia foloseşte. corelat cultului curajului entuziast. teoria structuralistă s-a edificat pe constatarea universalităţii prohibiţiei incestului. concepute ca atare. prin gestionarea ciclului anotimpurilor. deşi are la dispoziţie maşini moderne de ţesut. din moment ce reuşeşte să descurajeze furturile. Mauss vorbeşte chiar de nişte tehnici ale corpului (cum este înotul). în funcţie de influenţele externe (cum sunt cele ecologice. În ceea ce priveşte dimensiunea tradiţională a tehnicilor. să-şi croiască drum printre două paradoxuri: primul. prin urmare. nu numai că raporturile de rudenie funcţionează ca raporturi de producţie. că există întotdeauna două paliere de analiză a tehnicilor. culese din sânul societăţilor extraeuropene. atunci când. Dimpotrivă ele fac întotdeauna parte dintr-o logică culturală. o la fel de universală realitate este şi diviziunea sexuală a muncii.

consideraţiile legate de ergonomie şi cele legate de orizontul cognitiv vin aici să suplinească absenţa detaliilor cu privire la intervenţiile neconservate ale oamenilor care au produs respectivele unelte (cuvinte. ţin de o logică simbolică care nu răspunde. Un alt concept important este cel de “lanţ operatoriu”. roata “a atras” după sine apariţia manivelei. 106 . multe dintre ele propuse de A. fie printr-o invenţie locală. Evident. uneori. emisă de R. el este obiectul mai multor lanţuri operatorii. refuzat de aborigenii australieni). caz elocvent Antropologia tehnicilor manipulează o serie de concepte proprii. condiţiile de documentare privilegiază anumite poziţii metodologice. iar efectele sale benefice au nevoie de mult timp pentru a deveni evidente. cert că “lacătul” devine evident tocmai în momentul în care o societate se află în faţa unei perspective seducătoare din punct de vedere economic. În încheiere. în urma epuizării. în acest sens. Adoptarea anumitor tehnici productive în agricultură oferă numeroase astfel de exemple. Leroi-Gourhan. cel puţin din punctul de vedere al unei paleontologii a tehnicilor se numără tendinţele şi faptele tehnice. activităţile de defrişare ale populaţiilor de horticultori nu sunt analizate decât vag din punctul de vedere al gesturilor tehnice. Etnografia abundă în exemple de refuz a unor unelte sau arme eficace (de exemplu. teoria “lacătului” sau a “blocajului”. De exemplu. Este important de subliniat că.) La antipod se află analizele antropologilor. Nu rareori. Cu toate acestea. Printre cele mai importante. este doar dezagregarea sistemului cea care poate asigura transformarea. esenţial pentru ca operaţiile de dezvoltare să poată avea loc. asociate cu alt tip de armament. merită rolul deosebit pe care tehnici îl joacă din punctul de vedere la identităţii de grup şi al comunicării afilierii etnice. realizarea previzibilă şi inevitabilă a unor progrese tehnice. ba chiar contrariază raţiunile economice. activitatea. a curelei de transmisie etc. LeroiGourhan vorbea chiar de un “mediu favorabil”. Tendinţa desemnează. Este semnificativă. Uneori. Desigur. alteori intervin şi relaţii de autoritate juridică. în arheologia paleoliticului. Ea este la fel de importantă pentru înţelegerea unei societăţi ca orice alt domeniu social. fie printr-un import. Etapele fiecărui lanţ operatoriu implicat în realizarea unui obiect constituite ceea ce antropologii numesc “structura tehnică”. este vorba de simple interdependenţe tehnice. exprimă şi susţin prin excelenţă valori culturale. Acesta desemnează drumul tehnic parcurs de un material de la starea de materie primă la cea de produs finit. lanţul operatoriu integrează şi activităţile la care este supus un obiect. cooperare etc. însă. pe baza unor determinări interne (cum sunt cele de ordin mecanic). aceste determinări se activează însă variabil. Conform lui Creswell. în arheologie. de exemplu. însă. pentru care. analiza structurilor tehnice nu poate fi ignorată. Creswell. după etnologul francez. eventualele refaceri. cât şi inovaţia tehnică. Unele tehnici. dar şi abandonul său. observaţii. ca şi rezultatele ei. Este. arcul. Nu întotdeauna lanţurile operatorii sunt studiate cu acribie. când produsul final este unul compozit. cum sunt cele legate de ţesut şi îmbrăcăminte. este unic şi imprevizibil: el este un compromis instabil între o tendinţă (sau câteva) şi componentele multiple ale mediului care fac posibilă materializarea acesteia. analiza succesiunii de gesturi tehnice este urmărită cu scrupulozitate.durată variabilă în care se arată capabilă să reducă destabilizarea socială pe care o propune. Cu cât o tehnică este mai şocantă. încât împiedică atât adaptarea structurii tehnice la o schimbare a mediului. o atenţie crescută fiind acordată contextului social în care are loc această activitate. Aşchia de silex ţinută în mână era “obligată” să dobândească un mâner. Faptul tehnic. în ambele situaţii. se poate invoca existenţa unui “lacăt” atunci când solidaritatea dintre mai multe relaţii opune schimbării o forţă de inerţie atât de mare. din pricină că universul simbolic al acestor vânători gira alte tehnici de vânătoare. numărul şi natura interdependenţelor care provoacă acest blocaj poate fi variat. în măsura în care sunt îndeplinite anumite condiţii. ea poate provoca refuzuri violente şi convulsii sociale repetate. În aceste circumstanţe.

A. R. Bucureşti.. Ed. Polirom. Fundamentele cercetării sociale.. Găsiţi o exemplificare a “teoriei lacătului” în istorie societăţii europene. 1970 Antropologia structurală. Institutul European. 1969 Ideologia germană.. 1968. Timişoara. Payot. 2000. Aldine. Bucureşti. Iaşi.-O. Etnologie.. Ed. 85-89. Care este contribuţia lui A. K. R. Aldine. R. Oferiţi câteva exemple de societăţi păstoreşti si detaliaţi. Lévi-Strauss. Ed. Engels. Notes on the original affluent society. Eseu despre dar.). Iaşi. Man the Hunter. Cluj-Napoca. p. H. I. Detaliaţi noţiunile de ecosistem şi de agrosistem. Care sunt bazele antropologice ale preocupărilor moderne privind protecţia mediului? 2.. 2000. Verba. Pottier. Bucureşti. P. Ed. Leroi-Gourhan la studiul tehnologiei? BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Bonte. 1995..). P. 3. 2002. 1983.. Care sunt principalele probleme întâlnite de antropologia economică? 2. Iaşi. F.).. Poate fi redus impactul domesticirii animalelor la implicaţiile sale economice? 4.. Ed.. Bucureşti. 1999. Mauss. I. p. Noţiunile-cheie ale etnologiei. Ararat.. Politică. M. Se poate invoca cu justeţe “o tiranie” a mediului ecologic asupra societăţilor umane? 3. S. 4. (eds. Ed. B. G. G. Gestul şi cuvântul. 1968.. Iaşi. 2000. Ed. M. Iaşi. R. Fr. Structură şi funcţie în societatea primitivă. Mihu. Polirom. DeVore (eds. Leroi-Gourhan. Societatea contra statului.. Institutul European. Amarcord. Ed. Dacia. Polirom. Editura de Stat pentru literatură politică. Keohane. 1993. Ed. A. 13-24 107 . Izard. Gîndirea sălbatică. Ed.. Ed. Iaşi... I-II. Les bases de l’anthropologie culturelle. Ed. Lee. Ed. G. Ed. Dicţionar de etnologie şi antropologie.. Paris. Amarcord. vol. 1967. Herskovits. Meridiane. DeVore. Man the Hunter. Iaşi. 1997. Lee. Polirom. Payot.. în R.. Ed. 2002. M. Clastres. 1978. B. Analize şi texte. Chicago.TEME DE REFLECŢIE: 1. (dir. de. O. 2000.. Cl. Polirom. Leservoisier. Concepte şi arii culturale. 1956. M. . Antropologia culturală. King. Radcliffe-Brown. Laplantine. Traité de sociologie primitive. Studii de antropologie politică. H. Timişoara. Sahlins. M. TEST DE AUTOEVALUARE: 1. Ed.. 2001 Istoria naţiunilor şi a naţionalismului în Europa.. Segalen. Geraud. Cl. Radkowski. Paris. Care sunt principalele trăsături ale schimburilor cu caracter comercial în societăţile care nu cunosc moneda? 5. R. M. Ed. Marx. Hermet. Ştiinţifică. Lévi-Strauss. Chicago. Ed. A.. Bucureşti. Antropologie generală. Lowie. Descrierea etnografică.

Desigur. În acest sens. ba chiar şi o filozofie a religiei etc. fondatorul pozitivismului. sinonimă religiei creştine. vastei literaturi teologice. universul religios al societăţilor umane. Deşi Comte considera că noua ştiinţă sociologică pe care o fonda era capabilă să preia definitiv rolul religiei. ANTROPOLOGIA RELIGIEI Introducere Capitolul VI doreşte să ofere o imagine asupra altui domeniu central de studiu al antropologiei. psihanalitice şi. pe durata secolului al XIX-lea. de exemplu. Comte. mana. În ciuda – sau poate tocmai din cauza – acestei diversităţi de abordări a religiei. în substrat. formele originare ale gândirii religioase. explicaţii ale unei serii de termeni care au făcut carieră în antropologie (totem. Din acest motiv. definirea şi conţinutul fenomenului religios a rămas subiectul unor adânci controverse. modernitatea se va apleca asupra religiei cu pretenţia că aceasta poate fi înţeleasă ca un fapt social. fie ele sociologice sau antropologice. tabu). Studierea fenomenului religios a reprezentat o dimensiune programatică a studiilor sociale iniţiate de Europa modernă. capitolul insistă cu deosebire asupra istoricului cercetării fenomenului religios. tradiţionale. ele conservaseră.CAP. Cuvinte-cheie: antropologia religiilor. sau cel puţin marilor religii monoteiste. deschis observaţiei ştiinţifice. Obiective operaţionale Însuşirea de către studenţi a principalelor teorii cu privire la fenomenul religios. familiarizarea cu semnificaţia contemporană a termenilor proprii antropologiei religioase. educarea unei perspective antropologice asupra fenomenelor magiei şi vrăjitoriei. principalul sistem de înţelegere şi interpretare a lumii şi societăţii. în alţi termeni că religia poate fi nu numai explicată. înţelegerea structurii fundamentale a gândirii mitice şi a rolului său constitutiv pentru universurile mentale ale societăţilor umane. Acest fapt este cu atât mai surprinzător cu cât antropologii. totem. VI. dar şi o analiză concisă a fenomenului magic/vrăjitoresc. Capitolul cuprinde şi discuţii asupra unor termeni centrali în înţelegerea simbolismului religios universal (mitul). În această privinţă. mit. o parte importantă a filologilor. sau pot fi întâlnite ca tendinţe interpretative chiar şi astăzi. par a se afla într-un acord unanim în privinţa fenomenelor 108 . devine treptat. cel de obiect de cercetare străin conştiinţei cercetătorului. antropologice cu privire la comportamentul religios. adevărata religie era. o antropologie a religiei. Pe măsură ce civilizaţia Occidentală îşi completa profilul cultural pe fundamentele intelectuale ale Renaşterii. Lor li se căuta. a cărei importanţă socială este larg recunoscută. el recunoştea explicit că religia reprezentase. vrăjitorie. pe parcursul veacului XX. pentru întreaga istorie a umanităţii. respectiv o psihologie şi o fenomenologie a religiei. desigur. În acest context. Importanţa cu care este creditat fenomenul religios este elocvent demonstrată de poziţia sa în sisteme interpretative ca cel al lui A. din afara Europei păreau să ofere mediul de analiză ideal pentru cercetarea acestei probleme: “fosile” ale unui trecut îndepărtat. magie. un obiect de analiză în sine. societăţile simple. se înţelege că întrebarea esenţială care a urmat a fost cea privind originea fenomenului religios. unei istorii a religiilor i se vor adăuga. istoricilor şi sociologilor va găsi de cuviinţă să se aplece cu interes asupra religiilor indo-europene. mana. Ele se adaugă. sociologice. Întrucât multe din teoriile care s-au succedat în timp şi-au păstrat actualitatea. în timp ce antropologi vor contribui prin informaţiile lor cu privire la societăţile din afara Europei. o sociologie a religiei. se credea. religia. respectiv. tabu. prin prezentarea teoriilor evoluţioniste. pe parcursul secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea. Odată acordat religiei acest statut. ci chiar “depăşită prin explicaţie”. originea.

În aceste condiţii. religare (a lega). dar faptul religios în sine este greu de izolat.1. sau a celor arhaice. Dacă multă vreme antropologia s-a concentrat asupra societăţilor mici. însă. care se află la originea lumii şi a ordinii naturale.1. Lucreţiu. privind religia ca o parte a culturii. comunismul etc. ci şi constitutiv pentru disciplina antropologică.. spiritele sunt prezente în toate credinţele populare. La rândul său. nu este deloc greşit să abordăm noi înşine o atitudine asemănătoare şi să înseriem problematica acceptată implicit ca aparţinând antropologiei religioase. Istoria termenului însuşi de religie este foarte lungă. istoria şi fenomenologia religiilor. cultul. opus lui neglegere.pe care le definesc drept “religioase”: ele sunt identificate şi descrise aparent fără dificultate. de care. ea şi-a lărgit treptat câmpul de studiu către universuri culturale dintre cele mai diverse şi dialoghează permanent cu discipline învecinate. căci cu greu putem izola elementele strict specifice religiosului: supranaturalul este specific şi magiei. în poemul De rerum natura. întâlnim convingerea societăţilor respective că anumite fenomene se datorează acţiunii unor divinităţi. conţinutul fenomenului religios în cadrul comunităţilor arhaice va reieşi cu mai puţină ambiguitate.) au stârnit un ataşament la fel de devotat. afirma că omul se teme de puterea zeilor. Ch. “a avea grijă”. cum este sociologia religiilor. adjectivul de “religios” nu se aplica decât celor botezaţi şi monahilor. “a nu lua în seamă”) – definea cultul închinat zeilor. ea încearcă să explice asemănările şi deosebirile dintre fenomenele religioase din diverse societăţi. în încheierea acestui capitol. cu greu poate fi delimitată. Din aceste motive. VI. În secolele III-IV d. Abia în Renaştere sensul termenului se stabilizează. însă această rămâne foarte vagă. cât şi diversitatea religiilor ca fenomene proprii fiecărei culturi. atitudini mentale şi gestuale. este întru-totul justificat să-i acordăm o atenţie mai generoasă şi să poposim asupra celor mai semnificative etape în cercetarea fenomenului religios. psihologia religiei etc. pioase şi orientate de diferite concepţii despre un “dincolo”. nu numai că nu există un termen pentru mănunchiul de comportamente pe care europenii le numesc “religioase”. Nici măcar credinţa nu este caracteristică exclusiv religiei. în speranţa că. decât de un obiect de analiză clar definit. Antichitatea romană este cea care introduce termenul de religio. vom considera că ea reprezintă disciplina care descrie. în De natura deorum. uneori. care desemna practicile şi credinţele legate de sacru. Încă de la apariţia primelor surse scrise. religia se caracterizează în primul rând prin expresia lor practică. ISTORICUL CERCETĂRII FENOMENULUI RELIGIOS VI. SPECULAŢIILE PSIHOLOGISTE ŞI EVOLUŢIONISTE Aşa cum am amintit. apare o pseudoetimologie pentru religie. 109 . religia – termen provenit din relegere (“a primi cu băgare de seamă”. Rivière. este recunoscută atât universalitatea atitudinii religioase. Mitologia complexă şi variată a societăţilor antichităţii ne este binecunoscută. căci multe doctrine ideologice profane (anarhismul. în operele lui apologeţilor creştini Tertulian şi Lactanţiu. în majoritatea societăţilor tradiţionale. dintr-un punct de vedere exterior culturii respective. 2000). Ne vedem nevoiţi să acceptăm că antropologii se referă spontan la o unică definiţie a fenomenului religios.1. zeii lipsesc budismului. În ceea ce priveşte antropologia religiei. interesul pentru problematica religiei este nu numai central. Ceva mai târziu. Cicero. religie acceptată ca atare. cu un scăzut grad de cultură. În Pacea credinţei a lui Nicolaus Cusanus (1453). vom înţelege prin religie ceea ce contactul dintre culturi a impus ca evidenţe. un ansamblu de conduite cu o mare încărcătură simbolică şi ansamblu de relaţii care îl unesc pe om cu o realitate pe care el o consideră superioară şi transcendentă (C. iar cercetarea religiei este circumscrisă mai degrabă de ceea ce studiază antropologii sub acest nume. Relativa claritate de care beneficiază termenul de religie în gândirea (creştină) europeană nu ne este. Mai mult.. în veacurile medievale. de prea mare folos. inventariază şi clasifică faptele religioase. şi anume un ansamblu de culte şi credinţe. riturile şi sacrificiile exprimau această dependenţă a omului în raport cu zeii. Pentru a ne mulţumi cu o definiţie dintre cele mai aproximative.

În climatul evoluţionist, dominant în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cercetarea fenomenului religios a început, fireşte, cu problema originii religiei. În linii generale, era căutată dezvoltarea celor mai „primitive” forme religioase, care au condus ulterior la apariţia „marilor religii” monoteiste ale popoarelor „civilizate”. Dacă, pentru majoritatea autorilor din epocă, părea de la sine înţeles că monoteismul reprezenta stadiul ultim de evoluţie a ideilor religioase, nu lipsesc nici încercările de a vedea în monoteism mesajul religios originar, uitat sau deformat în cadrul comunităţilor „primitive”. Pe parcursul secolului al XIX-lea cercetarea fenomenului religios se realizează în cadrele speculative ale filozofiei sau psihologiei, iar argumentele lingvistice sunt deseori mai des invocate decât cele propriu-zis istorice. La jumătatea secolului, lingvistul german Max Müller emite, pe seama unor interpretări lingvistice, ideea că zeii nu reprezentau decât personificări ale unor fenomene naturale. Aceste metafore iniţiale se substantivizează şi se autonomizează, dând naştere unui univers propriu, cel religios. Teoria lui Müller, care statua, în fond, divinizarea unor fenomene naturale ca primă formă de existenţă a religiei, va fi cunoscută drept naturism. La rândul său, celebrul avocat al evoluţionismului sociologic, Herbert Spencer, considera că invizibilul religios este constituit pe seama vizibilului. Visele sunt cele care îi hrănesc omului ideea unei dualităţi între spirit şi trup; spiritele strămoşilor, care supravieţuiesc ca mani, sunt cele care se transformă treptat în divinităţi. În alţi termeni, originea religiei ar rezida în cultul strămoşilor. Cam în aceeaşi perioadă vede lumina tiparului cel de-al doilea volum al lucrării Primitive Culture a lui E. B. Tylor. Mergând pe urmele lui Spencer, Tylor vedea în religie credinţa în fiinţe spirituale. Ea nu era altceva decât spiritualizarea unor stări psihologice (veghe şi somn, viaţă şi moarte, viziune, transă, boală), care îi evidenţiau primitivului existenţa unui alter ego spiritual (sufletul, fantoma). Tylor credea că visul permite o dedublare a lumii experienţei. Aşa cum dublura onirică reprezenta sufletul, tot astfel lumea visată era, în realitate, lumea de dincolo. Sufletul, înţeles ca un principiu vital care locuieşte în corp, părăseşte trupul în momentul morţii, dar supravieţuieşte şi este capabil să intervină ulterior în lumea viilor. Riturile funerare şi cultul strămoşilor nu face decât să mărturisească această credinţă. Însă, Tylor credea că mintea primitivului nu se deosebea prea tare de mintea unui copil: din acest motiv, omul culturilor primitive tinde să antropomorfizeze toate elementele din mediul său şi să creadă că orice lucru din natură dispune de un suflet. Această credinţă în spirite, de acum cunoscută ca animism, s-ar transforma gradat în politeism, apoi în monoteism, pe măsură ce succesiunea unor fenomene inexplicabile hrăneşte ideea unui principiu vital unic, sufletul, care caracterizează atât toate fiinţele vii, dar şi natura vegetală şi chiar fenomenele lumii fizice. Este limpede că atât animismul, cât şi naturismul reprezentau simple teze speculative. Ele se inspirau, în cazul lui Müller, pe mitologiile indo-europene, în care numele şi atributele divinităţilor sunt (uneori) asociate cu fenomenele fizice; în ceea ce priveşte teza lui Tylor, noţiunea foarte ambiguă de „suflet” este întâlnită doar la anumite populaţii primitive, şi chiar şi atunci sub forme dintre cele mai variabile. Cu totul alta este perspectiva lui A. Lang şi a părintelui catolic W. Schmidt. Lang, în a sa The Making of Religion (1898), credea, ca şi Schmidt, că principiul originar al religiei este reprezentat de monoteism. Ca şi adversarii acestei teze, cei doi nu aduceau, în susţinerea ideii lor, decât argumente logice sau raţionale, fără a putea oferi şi dovezi antropologice. Seria de construcţii filozofice lipsite de suport antropologic poate fi completată de L. Feuerbach şi de K. Marx. Pentru Feuerbach, zeii erau dorinţele oamenilor transformate în entităţi reale cu ajutorul unei funcţii fabulatoare a imaginaţiei, care căuta să se elibereze de teamă şi ignoranţă. Marx merge şi mai departe: religia nu este numai reflectarea imaginară a forţelor naturale, dar are şi rolul unei ideologii care justifică exploatarea şi inegalitatea socială. „Opiu al popoarelor”, religia aliena individul de propria sa natură, motiv pentru care ea se cuvenea înlocuită de ateismul materialist. 110

Filozoful pragmatic William James opina, în The Varieties of Religious Experience (1902) că experienţele religioase iau naştere în conştiinţa subliminală, sunt mediate de senzaţii şi au un caracter preponderent afectiv, conferind individului mângâiere, uşurare, confort şi securitate. Asemănătoare sunt şi ideile lui E. Crawley (The Idea of Soul, 1909), care consideră că religia nu este altceva decât o sacralizare a vieţii, forţei şi sănătăţii, un produs al fricii, ignoranţei şi ingenuităţii primitivilor. În 1912, W. Wundt se arăta convins de incapacitatea de a raţiona a individului primitiv: întrucât nu înţelege adevăratul mecanism de funcţionare a lucrurilor, acesta se vede tentat să le considere însufleţite; imaginaţia colectivă transformă ideea de suflet în cea de erou, apoi de divinitate. Aşadar, la începutul secolului XX, psihologii, filozofii şi antropologii par tot mai mult convinşi să religia primitivă, dominată de un exacerbat simţ al extraordinarului, misterului şi supranaturalului, nu putea apărea decât dintr-un amestec de stupefacţie şi teamă, care a ghidat imaginaţia către reificarea sub forma unor fiinţe mitice a dorinţelor, poftelor şi nevoilor individului. Este cu totul semnificativă încercarea lui L. Lévi-Bruhl de a defini o „mentalitate prelogică”, opusă mentalităţii logice moderne şi care ar caracteriza societăţile „inferioare”. Mentalitatea prelogică nu era, însă, nici antilogică, nici alogică, şi nu reprezenta o formă nedezvoltată istoric de evoluţie a celei logice. De altfel, ambele forme de mentalitate erau variabil prezente în toate societăţile. Lévi-Bruhl căuta însă să evidenţieze textura specifică a acestei gândiri primitive: neconceptuală, mistică, indiferentă la principiul contradicţiei, dar devotată asocierilor prin asemănare, continguitate şi contrast. Naşterea unei adevărate antropologii a religiei este desăvârşită, însă, odată cu apariţia Crengii de aur a lui J. Frazer. Deşi antropolog de cabinet, Frazer strânge un volum imens de informaţii privind riturile şi credinţele primitive şi avansează teza totemismului. În principiu, Frazer considera că sufletul este exteriorizat prin strămoş şi prin obiectul totemic; era, astfel, justificată mitic exogamia. Ca şi lucrările altor contemporani ai săi, opera lui Frazer, foarte erudită, se face responsabilă de ipostazieri a unor concepte prea generale în contexte culturale insuficient explorate, deci de simplificări dintre cele mai periculoase.

VI. 1.2. PERSPECTIVELE SOCIOLOGICE
Treptat, pe drumul deschis de Frazer, antropologia începe să se bazeze tot mai puţin pe explicaţiile de tip psihologic, pentru a îmbrăţişa o perspectivă tot mai coerent interesată de societate. În linii generale, abordările legate de sociologia fenomenului religios cunosc două mari tendinţe: cea deschisă de È. Durkheim, interesată de conţinutul substanţial şi considerat permanent al fenomenului religios, şi cea reprezentată de M. Weber, interesată mai degrabă de interacţiunile specifice între fenomenul religios şi diverse contexte sociale particulare. Prima tendinţă fusese anunţată in nuce de consideraţiile realizate, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, de A. Comte, părintele pozitivismului. Comte este primul care emite ideea că regulile de organizare a societăţii se regăsesc în conţinutul faptelor religioase. Ideea fundamentării sociale a fenomenului religios este preluată şi dezvoltată, în maniere proprii, de W. Robertson-Smith şi de È. Durkheim. Robertson-Smith considera că „religia nu există pentru a mântui sufletele, ci pentru mântuirea şi bunăstarea societăţii”; prin urmare, ea nu reprezenta „o relaţie arbitrară a individului cu o putere supranaturală, ci relaţia tuturor membrilor unei comunităţi cu o putere care se îngrijeşte de binele comunităţii şi care îi apără legile şi ordinea publică”. În ceea ce îl priveşte, È. Durkheim se ridică vehement împotriva interpretărilor naturiste şi animiste. El nu crede că omul culturilor primitive poate fi privit ca un copil; în consecinţă, religia nu putea fi nici „un vis sistematizat şi trăit”, nici „o imensă metaforă fără valoare obiectivă”. El crede să menirea religiei nu este de a pune omul în armonie cu lumea materială, ci, dimpotrivă, cu cea socială. Din acest motiv, problema originii religiei în înţelesul acordat până atunci este întrucâtva falsă: nu era de căutat un început absolut al religiilor, întrucât „nu există un moment precis în care religia a început 111

să existe”, ci trebuiau identificate „cauzele, mereu prezente, de care depind formele absolut esenţiale ale gândirii şi practicii religioase”. În opinia lui, acestea proveneau din sânul societăţii. Preluând ideea lui Smith, Durkheim susţine hotărât teoria că orice cult religios nu este altceva decât adoraţia pe care societatea şi-o poartă sie însăşi; aceasta s-ar manifesta cu deosebire în momentele de efervescenţă socială, când ieşirea din cotidianul profan permite restaurarea timpului forte al coeziunii sociale. Durkheim îşi edifică, astfel, demonstraţia pe o distincţie care va face carieră în cercetarea istoriei religiilor, cea dintre sacru şi profan. Într-adevăr, el crede că ceea ce este cu deosebire caracteristic gândirii religioase este împărţirea lumii şi a fiinţelor în cele două domenii, care fac pereche. La Durkheim însă, perechea sacru-profan este mai degrabă înţeleasă pe linia confesional-laic, decât pe seama opoziţiei pur-impur sau spiritual-lumesc, aceasta din pricină că, din moment ce voinţa comună a oamenilor este cea care întemeiază societatea, zeii nu sunt altceva decât un avatar al socialului, iar sacrul divinizarea societăţii. Conform lui Durkheim, spre exemplu, căreia cea mai primitivă religie este cea a cultului totemic al clanului, considerat un sistem de consacrare a societăţii de către ea însăşi. Religia era, astfel, un fapt social obiectiv, exterior şi superior indivizilor, asupra cărora îşi exercită cu forţă puterea coercitivă. În alţi termeni, Durkheim considera toate normele obligatorii ale unei societăţi, fie ele şi inconştiente, drept rezultatul vieţii în colectiv; credinciosul (membru al unei „Biserici”) se înclină, în fapt, în faţa societăţii ca întreg; religia nu era decât forma de exprimare a unor stări sufleteşti colective. Această asimilare dintre religie şi societate explică de ce religia şi moralitatea sunt intim legate: ambele exprimă valorile şi puterea socialului. Este important de observat că, deşi evacuează formal explicaţiile psihologice, Durkheim le acceptă, în momentul în care invocă „sentimentele” şi „efervescenţa colectivă”. Opera lui Durkheim va fi continuată de către M. Mauss şi H. Hubert, care vor insista asupra deosebirilor dintre magie şi religie. Direcţia de cercetare deschisă de Max Weber se va distanţa de tradiţia durkeimiană. Weber a căutat, în sociologia sa a religiilor, să studieze articularea dintre religie şi domeniul politic şi economic. Din aceste motive, el s-a concentrat cu deosebire asupra aşa-numitelor mari religii, sau „religii ale Cărţii” (iudaism, creştinism, islamism, budism). Au rămas celebre consideraţiile sale din Etica protestantă şi spiritul capitalismului (1920), prin care Weber a încercat să demonstreze cum doctrina calvinistă a predestinării a dat naştere unei noi atitudini, care a făcut din muncă o îndatorire şi un semn de virtute, pregătind calea mentalităţii raţionale a întreprinzătorului capitalist modern. Weber a evidenţiat, de asemenea, în Sociologia religiilor, diferenţele de atitudine faţă de religie în funcţie de apartenenţa socială a credincioşilor. Deşi nu admitea că acţiunea omului este în mai mare măsură determinată de viziuni speculative decât de interesele materiale şi de aspiraţiile morale, el s-a ţinut departe de ideea că situaţia politică sau morala economică sunt în măsură să explice fenomenul religios. Este important, însă, de subliniat că, spre deosebire de înaintaşii săi, care nutreau convingerea că religia asigură şi reflectă ordinea socială, Weber evidenţiază cu tărie capacitatea religiei de a produce inovaţii.

VI. 1.3. PROPUNERILE PSIHANALISTE
Interesul în raport cu fenomenul religios nu a caracterizat doar etnologia sau sociologia. Începând cu S. Freud, părintele disciplinei, şi psihanaliza a încercat să pătrundă înţelesurile pe care părea că le revelează comportamentul religios. În câteva lucrări, celebre mai ales prin îndrăzneala tezelor pe care le cuprind (Totem şi tabu, 1912, Viitorul unei iluzii, 1927, Moise şi monoteismul, 1939). S. Freud şi-a exprimat convingerea că religia nu reprezintă altceva decât un sistem proiectiv al unei frustrări şi o nevroză obsesională a omenirii. În această ipostază, erosul şi libidoul ar juca un rol important în formarea sentimentului religios, iar religia şi nevroza ar avea multe în comun (traumă, latenţă, vină şi sublimare). Freud vorbeşte de un patricid originar, în care fii îşi omoară şi îşi consumă canibalic tatăl, exasperaţi de tirania sexuală pe care acesta o exercita; mitul lui Oedip ar sta dovadă pentru acest sacrificiu reparator. Propunerea fantezistă a lui Freud va fi demontată definitiv de 112

Wallace. în care poziţia tatălui în cadrul relaţiilor de rudenie nu justifică în nici un fel mitul lui Oedip.Antropologii ajung treptat să evidenţieze diverse articulări între societate şi sistemele religioase. Rappaport vor edifica interpretări bazate pe „materialismul cultural”. 113 . În 1966. cunosc o mare popularitate. pornesc de la o perspectivă destul de îngustă asupra realităţilor din lumea comunităţilor arhaice. Ea se va manifesta variabil în funcţie de gradul de frustrare resimţit de un grup specific din cadrul unei populaţii. reciproc. de asemenea. populaţii din Sudan) etc. analizele efectuate de antropologi vor nega sociologismul excesiv al lui Durkheim. ci şi colectiv. budismul coexistă cu o religie populară. Charles Glock elaborează teza frustrării relative. pentru a se dedica studierii sistematice. care aduce ca argumente societăţile matriliniare. a conţinutul precis şi a funcţiilor fiecărei religii. nu numai individual. R. dacă interesul antropologilor va reuşi în bună măsură să umple acest gol de informaţie. conform căreia religia ar fi o simplă reacţie compensatorie a persoanelor frustrate. părintele sociologiei va lăsa moştenire antropologilor două teze profitabile: ideea că discursurile religioase (mituri. expun mizele jocului social. astfel.observaţiile etnografice. R. B. Fortune se va interesa de vrăjitorii de pe insulele Dobu şi de religia populaţiei indiene manu. în sens general.1. Începând cu anii ’30. sunt puternic ancorate în experienţa culturală occidentală şi.). Este evident că tezele propuse de psihanalişti. VI. şi mai ales un anumit timp de religia. A. rituri. care să ofere o compensaţie pentru tipul specific de frustrare de care suferă sau cred că suferă. economie. Astfel. Discipol disident în raport cu învăţăturile profesorului său. B. C. antropologii anglo-saxoni se îndepărtează treptat de speculaţiile de cabinet ale înaintaşilor evoluţionişti. acest proces va avea loc tocmai pentru că ei vor renunţa. categoriile gândirii religioase au o incidenţă largă asupra vieţii sociale. Alţi antropologi. Într-o primă instanţă. Radcliffe-Brown se va ocupa de credinţele şi ceremoniile locuitorilor din insulele Andaman (Oceanul Indian). ideea că fenomenele religioase interacţionează cu toate celelalte fenomene sociale a schimbat definitiv optica cu privire la religia populaţiilor arhaice. apare monumentala lucrare Religion: An Anthropological View a lui A. Malinowski va studia miturile trobriandezilor. Cel mai ilustru reprezentant al funcţionalismului. încă apropiate de direcţia deschisă de Durkheim. în toate domeniile pe care le înglobează aceasta (rudenie. Spiro va demonstra cum. EvansPritchard de vrăjitoria la populaţie Azande şi de religia nuerilor (ambele. iar persoanele cele mai adânc încercate de sentimentul de frustrare sunt cele mai predispuse să îmbrăţişeze (mai intens) religia. Însă. care serveşte nevoilor emoţionale şi sociale ale populaţiilor din zonă şi reduce conflictele sociale prin raportarea la lumea de dincolo. s-au transformat în mituri. în care este propusă o tipologie a sistemelor religioase. simple manifestări ale unor conţinuturi psihice.4. La rândul său. politică. Harris şi R. ritualuri) reproduc sau transpun modul de structurare al societăţii în ansamblul său şi. Carl Gustav Jung va aborda religia din altă perspectivă decât Freud: el consideră că în fiecare eu individual se ascunde un inconştient. ceva mai recent. mai ales. ca şi cele ale sociologilor. în timp. Arhetipurile ar reprezenta. Cu toate acestea. dar şi o analiză a funcţiilor religiei din punctul de vedere al integrării personale şi culturale şi o teorie a relaţiilor dintre ritual şi religie. populat de reprezentări care. măcar în parte. M. cum sunt cele ale lui Malinowski. încercând să demonstreze cum factorii ecologici şi culturali determină credinţele şi comportamentele culturale. Kluckhohn deschide noi perspective asupra relaţiilor dintre vrăjitorie şi alte practici sociale la populaţia navajo. interpretările funcţionaliste. PERSPECTIVELE ANTROPOLOGICE ASUPRA RELIGIEI În linii generale. ca M. etno-ştiinţe etc. la căutarea cu obstinaţie a „marilor răspunsuri”. în Birmania. că instituţia religioasă îndeplineşte o funcţie de integrare socială şi. pe teren. iar visele nu ar face decât să traducă o dramă spirituală interioară ce activează reziduuri mentale ale experienţei anterioare a omenirii.

În viziunea lui. opera lui Cl. rolul integrativ al religiei este foarte diferit: în timp ce. Adept al unui intelectualism foarte strict. cât şi în antropologie americană. practicile şi credinţele religioase alcătuind un sistem funcţional. ca o „ideologie”. de un domeniu sacru. psihanalizei şi psihiatriei. Lévi-Strauss. care nu apare. coerent şi vizibil. ierarhia celor trei funcţii sociale fundamentale: funcţia religioasă. amintite lucrările lui M. Bradbury a demonstrat cum. mitul este un sistem de clasificare care instituie 114 . Într-adevăr. căci impulsurile şi emoţiile nu explică cu adevărat nimic şi trebuie să fie tratate ca simple consecinţe ale unor procese care au loc în intelect. Aşadar. Radcliffe-Brown consideră religia şi ritualurile drept părţi constitutive ale unor mecanisme care asigură reproducerea ordinii sociale. el nu crede că factorul religios şi cel social sunt coextensive. Nu era posibilă înţelegerea fenomenelor religioase pe seama afectivităţii. în sânul acestei tendinţe. Un loc de prim rang ocupă. este deschisă de activitatea lui G. este incontestabil că reprezentările şi practicile religioase au o dimensiune normativă şi intervin în controlul social. în cazul a două societăţi patriliniare africane. se va plasa. sociologiei. Griaule cu privire la cosmogonia. Winter a arătat cum. De exemplu. nu este mai puţin adevărat că ele au în vedere scopuri dintre cele mai practice. dar este evident că interacţiunea dintre sistemele religioase şi societate este extrem de complexă. O altă viguroasă tendinţă în antropologia religiei este cea concentrată către analiza simbolismului religios. Mauss. La rândul său. R. structurile rudeniei şi cele politice ca relaţionate strict. suveranităţii unei înţelepciuni magice şi religioase i se subsumă forţa fizică a războinicului. nu numai că perspectiva funcţională este parţială. Însă analiza funcţională a sistemelor religioase îşi atinge repede limitele. decât prin activitatea rituală şi din încălcarea regulii. metafizica şi religia populaţiei dogon din Mali. printr-o puternică experienţă cognitivă şi afectivă. totuşi. R. chiar inseparabile. de altfel. La rândul său. cea războinică şi cea economică.Malinowski. respectiv fecunditatea producătorilor. După el. Activitatea sa deschide o lungă serie de studii britanice care privesc structurile religioase. Bastide s-a preocupat de cultele sincretice (cum sunt cultele africane din Brazilia). fără îndoială. Astfel. Pornind de la o analiză a mitologiilor indo-europene. în fapt. Merită. administratori ai puterii politice. şi nu pe emoţie. Dumézil. trăită într-un spaţiu cu o puternică încărcătură mitică. Spre exemplu. în general. A. de asemenea. relaţiile dintre funcţiile asumate de diversele figuri divine din teogoniile indoeuropene reproduc. ritualurile de purificare joacă un rol central în menţinerea coeziunii sociale. Malinowski consideră că religia şi magia sunt deseori greu de disociat. cât şi socialul. În Franţa. R. de asemenea fondată pe sugestiile lui Durkheim. la o distanţă apreciabilă de tezele lui Durkheim. dacă magia şi religia ţin. încercând să unifice observaţiile antropologiei. la populaţia edo din Benin. Lévi-Strauss se distanţează de tradiţia lui Durkheim şi a lui M. la populaţia amba din Uganda sistemul religios şi integrarea socială nu par să aibă nimic în comun. acest tip de demers se înscrie unei tradiţii filozofice mai vechi. Dumézil a încercat să demonstreze că „ideologia” unei societăţi (sistemul de reprezentare) reflectă fidel principiile logice ale organizării sociale. dimpotrivă „trebuie să-i căutăm societăţii o origine simbolică”. Mai mult. deseori legitimând autoritatea şi raporturile de dominare şi funcţionând. arătând cum persoana individuală se construieşte. De exemplu. la neamul iraqw din Tanzania. Antropologul american E. dar apără totodată şi ordinea existentă. ritualul funerar aduce în prim plan şi rezolvă în mod simbolic o contradicţie dintre două forme de autoritate: „autoritatea individuală şi specifică a taţilor” şi „autoritatea colectivă. dacă nu se uită paradoxul funcţionalismului (care explică însăşi existenţa unui fapt social prin funcţia sa). O altă direcţie de studiu. pastorul M. în universul acestei culturi. datinile şi credinţele par să se sprijine pe tradiţie. mai generală. atât pe continentul european. a primilor născuţi”. orientare a studiului bine reprezentată. considerând că antropologia nu ar trebui să se străduiască să elaboreze o teorie sociologică a simbolismului religios. Leenhardt s-a ocupat din această perspectivă de canacii din Noua Caledonie. care a urmărit constant cercetarea gândirii. care susţine întregul eşafodaj. ca să ne exprimăm aşa. el exprimă logic un cadru conceptual în care o societate anume gândeşte atât natura.

implicit. Eliade. cei doi au susţinut ideea existenţei unei „personalităţi de bază” proprii fiecărei culturi.” (1972). ceea ce exprimă. Benedict şi concretizată ulterior în operele lui Ralph Linton şi A. proprietate sau relaţie care foloseşte ca vehicul un concept”. Acesta consideră că fenomenele culturale în general nu pot fi reduse nici la funcţii psihologice. noţiuni ca sens şi comunicare. nici la cea cognitivă sau la cea simbolică. spre deosebire de M. Acesta a cercetat. Acest simplu fapt este suficient pentru a ne edifica asupra uneia dintre constantele antropologice: în toate culturile. 115 . pentru care cultura era o realitatea „superorganică”. Datorită acestui radical relativism cultural. Aceste „texte culturale” se cuveneau citite „peste umărul” indigenilor. act. cultura în întregul său este o reţea de simboluri. şi multitudinea de dimensiuni pe care le îmbrăţişează comportamentul religios. Antropologia culturală americană şi-a aduc propriile contribuţii la cercetarea simbolismului religios. Periplul anterior ne-a arătat pe deplin cât de diverse sunt abordările cu privire la fenomenul religios. în fond. modelele culturale nu sunt altceva decât „sisteme sau ansambluri de simboluri”. viaţa religioasă a populaţiei ndembu din Zambia şi a ajuns la concluzia că simbolurile rituale utilizate de această populaţie sunt polisemice: sensul lor variază în funcţie de context şi se bazează pe un număr redus de categorii generale. Pentru Geertz. care posedă. pentru ca antropologul să poată înţelege cum fiecare sistem de simboluri exprimă „etosul unui popor”. trimit la conţinuturi psihice şi emotive similare şi îndeplinesc funcţii sociale asemănătoare. cu ajutorul cărora oamenii comunică. Fenomenul religios nu poate fi redus. crede că ritul l-a precedat. punând în centrul analizelor sale. spre deosebire de gene. trimit la nişte structuri echivalente. Mead şi R. constante şi cu totul specifice pentru gândirea simbolică a acestui grup etnic. fiecare cultură satisfăcând simbolic această nevoie. nici la dimensiunea sa psiho-afectivă. prin intermediul simbolurilor religioase. Geertz o vede însă ca un „ansamblu de texte”. cercetarea simbolismului completează deseori analizele funcţionale. în fapt. Aceştia din urmă consideră că reprezentările religioase sunt proiecţia unui imaginar social şi exprimă. se pot distinge două tendinţe în tratarea fenomenului religios. Este cazul analizelor de tip „semiologic” ale lui V. În acest sens. teamă. în afara organismului uman). În linii generale. exprimate simbolic. În orice caz. nici la exercitarea anumitor funcţii sociale. Pe urmele lui Mead şi Benedict. indiferent de existenţa sau absenţa unui termen ca atare. lucrările lui Lévi-Strauss. unor orientări diferite în înţelegerea fenomenului cultural în general. universale. Geertz crede că este nevoia de sens cea care stă la baza fenomenului religios. variabilitatea culturală a structurilor psihice. Prima este reprezentată de tradiţia culturalistă şi psihologizantă. fără riscul unor simplificări periculoase.diferenţe. de altfel. în particular cele consacrate mitologiei amerindiene. de ignorarea inconştientului. Păstrând o idee mai veche a lui Alfred Kroeber. Lévi-Strauss crede că atât ritul. iar atitudinile oamenilor faţă de ele (veneraţie. operaţiunile logice care permit această metamorfoză fiind reflexia unor procese mentale inconştiente. şi. tensiunile şi frustrările care rezultă din educaţia familială: fiinţele supranaturale nu ar fi decât părinţii. de altfel. Kardiner. ce corespund. de asemenea. perpetuează şi dezvoltă cunoştinţele lor despre viaţă şi atitudinea lor faţă de aceasta. „surse extrinsece de informaţie” (aflate. În consecinţă. În ciuda aceste nebuloase care învăluie fenomenul religios. cu atât mai mult cu cât nu lipsesc alte fenomene sociale. în plus. Turner. cât şi mitul. opiniile lor nu au întrunit acceptul altor antropologi psihanalişti. ca şi dificultatea izolării sale în cadrele unei definiţii. sau de extrema diversitate de experienţe pe care o desemnează termenul. nici la funcţiile sociale pe care eventual şi le pot asuma. ca şi iconografia. În antropologia britanică. printre altele. au încercat să demonstreze să miturile se află într-un continuu proces de transformare. care reflecta. eveniment. Ea este „un model de semnificaţii incarnate în simboluri transmise prin istorie. Simbolul desemnează. Mult mai nuanţată este abordarea propusă de Clifford Geertz. inaugurată prin activitatea lui M. în viziunea lui „orice obiect.) reproduc relaţia dintre copil şi părinţi. o natură simbolică. un sistem de concepţii moştenite. iubire etc. anchetele în teren i-au convins pe antropologi că pot comunica cu alte culturi pe seama „religiei”. care i-au acuzat.

ca Lévi-Strauss. nu rareori. mitul vorbeşte despre oameni. ca la Platon. gesturile. Mitul are. al „sfârşitului istoriei”. de asemenea. Istoria. numerele. ceea ce europenii consideră a fi legende sau basme se văd abandonate prin pricina unor modificări a credinţelor religioase. formele.2. sintagma „mit” are un înţeles mult mai restrâns şi desemnează un tip special de povestire. Antropologii. zei şi forţe ale naturii. faptele eroilor civilizatori. El este. ca şi în istoria religiilor. o fabulaţie sau un basm. În ciuda domeniului imprecis pe care îl acoperă. religioase. MITUL Mitul desemnează. sensul fiecărei povestiri fiind variabil: schismele religioase nu reflectă. animalele sau punctele cardinale corespund deseori unor semnificaţii proprii fiecărei culturi. mitul poate atât susţine. a căror veridicitate este îndoielnică. folosirea lor de către antropologi rămânând în cele din urmă contextuală. ca şi Revoluţiei franceze. au ca prolog miturile de origine. printr-un joc de oglinzi care evidenţiază. o construcţie a spiritului care nu are legătură cu realitatea. Prin urmare. atemporal şi se poate desprinde de orice situaţie istorică. Mitul face apel la numeroase figuri de stil. lui Carol cel Mare. cosmologice se suprapun şi se amestecă. cât şi prin glosele care însoţesc practicile. căci se ocupă de sensul şi originea lucrurilor. nu sunt puţin cei care. el o face într-o manieră enigmatică. Operând o întoarcere la sursele primordiale ale culturii şi istoriei. de exemplu. dacă mitul explică lumea. mit şi legendă nu sunt scutite de ambiguităţi. lui Machiavelli. deşi nu lipsesc nici simbolurile arhetipale al căror sens este asemănător în mai multe tradiţii culturale: luna trimite la fecunditate şi fertilitate. cât şi contesta anumite poziţii stabilite. împăratului Otto I. deseori. Cel mai bun exemplul este oferit de mitul roman. dar şi barbarilor germanici. Uneori. căci deseori el este de sorginte orală. Atunci când este fixat în scris. Tot astfel. O altă trăsătură proprie mitului este polisemia. de asemenea. posibilitatea de a înţelege lumea şi de a acţiona eficace asupra ei se află dincolo de limitele experienţei imediate a subiectului individual uman. VI. care rareori au o valoare inter-culturală. un caracter simbolic. care pune în scenă acţiunea unor personaje extraordinare. legenda şi morala interferează deseori în povestea mitică. cât şi celei imperiale. în antropologie. căci. cred că cele trei genuri literare sunt greu de delimitat reciproc. pentru că integrează elemente imposibil de interpretat pe baza datelor strict empirice. el este. care a oferit material de reflecţie atât Romei republicane. mitul „epocii de aur” etc. caracterizat de două trăsături importante: are un caracter fondator. în majoritatea situaţiilor. Mitul este. iar ficţiunea sa se caracterizează prin construcţii echivoce. pe care deseori le clasează în cosmogonii şi teogonii vaste. de asemenea.care redă evenimente cu valoare istorică -. în limbajul curent. sau povestirea legendară . ca şi istoricii religiilor. decât modificări de atitudine faţă de aceeaşi povestire mitică. de asemenea. forţa războinică îşi are sălaşul în piept etc. elefantul regal înseamnă putere şi longevitate. în illo tempore. dar. Într-adevăr. care vorbesc despre fondarea dinastiilor.variante care complică exegezele -. Cu toate acestea. înainte de toate. mitului îi sunt totuşi recunoscute câteva trăsături proprii. fac în general o deosebire netă între mit şi basm povestire profană cu conţinut fictiv -. metafore şi arhetipuri. Însă. o puternică încărcătură simbolică şi metaforică. o povestire figurată.ceea ce garantează cu adevărat sensul lucrurilor. Nu rareori poveştile legendare. are. o povestire care ţine de vorbire. pentru că mitul vorbeşte întotdeauna de evenimente aflate „în afara istoriei”. Cunoaştem multe exemple: „mitul bunului sălbatic”. pe jumătate popular. mitul este repetat prin rituri. tragice corespondenţe. mitul oferă un sens nou tragismului sau banalului existenţelor ulterioare. capul înseamnă conducătorul înţelept. iar gândire mitică se exprimă atât prin mituri. Întrucât mitul transcende istoria. Discurs pe jumătate ezoteric. 116 . el este un discurs persuasiv şi paradigmatic. categoriile de basm. Nu numai că mitul face obiectul unor repetate refaceri şi rescrieri . sensurile politice. chiar dacă nu este întotdeauna înţeles ca o alegorie cu semnificaţia filozofică. În majoritatea situaţiilor. culorile. ordinea socială.

Primul este oferit de secvenţa iniţială. în care bunurile destinate indigenilor nu vor mai ajunge pe mâna albilor. în general străină şi incompatibilă cu viaţa socială. drept cosmologice. Mitul poate. cum sunt cele eschatologice. „originară”. ca şi prin faptul că încununează orice ierarhie a povestirilor mitice. cel care va aduce dreptatea şi triumful deplin al islamului. În multe situaţii. sub diverse forme. prin urmare trebuie să fie produs cu preţul unei munci istovitoare. şi înţeleptul care păzeşte cu vigilenţă tainele unei adânci cunoaşteri. simte ca reconfortantă structurarea şi investirea cu sens a lumii prin imagini. cum este prin excelenţă mitul. Numărul acestor trepte de iniţiere. în fond. Gestul divin impune sens. indivizibilă şi infinită. cel puţin din punctul de vedere al comunicării sociale şi al instrumentalităţii sale etice. oferă substanţa sa altor mituri. Miturile originare dispun. O altă categorie este reprezentată de miturile mesianice. De exemplu. dar el poate fi completat de exemple la fel de celebre: milenarismul creştin. Există o mare diversitate şi. după un scenariu recurent. el mânuieşte paradoxuri şi exprimă un mod de conceptualizare. de asemenea. prin universalitatea lor absolută. Ea descrie. se bucură de o lume (sau un obiect) „totală”. mitul cuprinde. o formă de raţionalitate. posesor al unor fragmente parţiale. cele mai rezistente mituri sunt cele care permit explicarea şi înfruntarea incidentelor şi dramelor vieţii cotidiene. în sud-estul Asiei. însă orezul actual. deşi este el însuşi mai degrabă un produs al inconştientului. existenţa mai multor diferenţe de obiect şi niveluri de înţelegere iniţiatică. aceste mituri au o puternică dimensiune politică. în care abolirea ordinii instituite şi reîntoarcerea la haosul primordial este succedată de un nou act de creaţie. lucrurile şi forţele invocate devenind reale prin acţiunea cuvântului cu eficacitate magică. căci. miturile originare afirmă că orezul primitiv avea boabe enorme şi se culegea singur. Miturile se adresează în mare măsură sensibilităţii. prin care omul îşi pierde „inocenţa” şi ajunge la „cunoaşterea binelui şi a răului”. „inocent”. sacrificiul şi respectarea normelor îi permite accesul la obiectul dorinţelor sale. mai degrabă în funcţie de criterii literare. „exorciza” şi teama de viitor. situaţia actuală. pentru că omul. Acest act de creaţie. Deşi rareori răspunde logicii noastre raţionale. o ierarhie de importanţă a miturilor. Acestea din urmă privesc sfârşitul lumii. Cea de-a doua etapă este reprezentată de secvenţa principală. diferă: peulii din Africa Occidentală cunosc treizeci şi trei. Mitul lui Sisif este un bun exemplu. totuşi. de o schemă unică. Este aşanumita etapă a „abundenţei” primitive. aborigenii karadjeri din nord-vestul Australiei doar cinci. care se teme de conflictele primordiale generate de legile vieţii elementare. Comună tuturor miturilor este. cea a „păcatului originar”. în general. ce cuprinde trei elemente. imaginea. El se vede astfel despărţit de obiectul „total” de la origini. la inocenţa şi abundenţa care caracterizau starea sa primordială. totodată. el reînvie ceea ce povesteşte. încă prezent în ceea ce considerăm noi astăzi a fi gândirea raţională.Este important de subliniat puternică dimensiune afectivă pe care o activează miturile. chiar nesemnificative. Mitul este totodată capabil să însufleţească acţiunea umană. În majoritatea absolută a tradiţiilor religioase. în care un om liber. iar amerindienii cunosc mituri care exprimă speranţa că117 . mitul medieval al întoarcerii lui Carol cel Mare. care prevestesc revenirea omului. Este arhicunoscut cazul mesianismului evreu. de asemenea. şi-a pierdut şi abilitatea de a se deplasa. Secvenţa finală a miturilor originare rămâne cel mai adesea implicită. din acest motiv. cu boabe mici. La fel. o condiţie nefericită. care implică întotdeauna impunerea de către divinitate a ordinii într-un haos preexistent. configurează noţiunea de diferenţă şi impune ordinea lumii în perspectiva unui timp care curge şi permite acumulări (ciclic sau liniar). Miturile originare ocupă fără îndoială o poziţie privilegiată. miturile cosmogonice descriu facerea lumii. ele fac diferenţa între neofit. cultul melanezian al „cargoului” prevesteşte sosirea unor vremuri noi. mitul islamic care vorbeşte de mahdi. proprii tuturor miturilor. Ritul este cel care dă consistenţă mitului. Acest tip de mit originar coincide deseori miturilor clasificate. căreia doar munca. la care are de acum accesul limitat. condiţia fiecărui obiect social. care creează coordonatele istoriei profane. Transpunând în realitate ceea ce ţine de fantastic şi imposibil.

în secolul al XVII-lea. convenţional atee. Se poate observa că. deşi sunt edificate după modelul miturilor cosmogonice. arată legătura cu strămoşul mitic al clanului.-J. Hobbes. în secolul al XIX-lea. este victoria proletariatului cea care aduce „sfârşitul istoriei”. antropologii au misiunea de a explica structurarea lor şi rolul lor social. Dumnezeu este înlocuit de Natură. În epoca Luminilor. ideologic. bazate în ansamblul lor pe cultul animalelor. iar legile divine de cele ale naturii. TABU Totemul a fost considerat multă vreme central pentru înţelegerea sistemelor religioase arhaice. din grupul algonkin. vestitori ai noii lumi. el luptă împotriva unei naturi ostile şi progresează prin uzul Raţiunii. Rousseau relua ideea. dar şi înrudirea dintre membrii respectivei linii de descendenţă. cea a evoluţionismului: omul originar nu îşi începe istoria în Paradis. în gândirea occidentală. totemismul a devenit principiul explicativ al religiilor primitive. Perspectivele evoluţioniste şi funcţionaliste. eliberarea. urma să treacă la guvernarea unui univers la fel de nou. singura capabilă să-i asigure. Faptul că această teză este orientată de gândirea mitică explică tendinţa vădit utilitaristă a interpretărilor actuale privind antropogeneza. Dar. În acest cadru mitic. totemul indică un principiu de apartenenţă. CÂTEVA CONCEPTE CELEBRE: TOTEM. mitologia comunismului a fost precedată de alte construcţii mitice semnificative. alţi 118 .3. cum este comunismul: un „om nou”. De altfel. care s-au mulţumit să nege programatic realitatea poveştilor mitice s-au dovedit prea reducţioniste. Însă. La începutul secolului XX. Termenul de totem provine din cuvântul ototem. pe arme sau este tatuat pe corp.şi vor recupera cândva pământurile răpite de europeni. cea de legitimare a puterii politice pe seama ordinii lumii. la alţi gânditori. VI. adevăraţi Mesia. Este limpede că aceste mituri. legitima autoritatea monarhică pe seama unei înţelegeri originare. Structuralismul. MANA. ca şi ale alttor ştiinţe sociale. cum miturile nu pot fi considerate simple vise. au o puternică dimensiune eschatologică. în exemplele amintite (Hobbes şi Rousseau). Începând îndeosebi cu cercetările scoţianului J. J. pentru a decodificare fantasmele şi simbolurile articulate în povestirile mitice. sau sexuale (clanurile totemice sunt exogame). Este important de reţinut că această ordine mitică poate fi regăsită în nenumărate ideologii politice. dacă povestea mitică este întotdeauna ambiguă. care ascultă de legităţi proprii. Este limpede că mitul presupune investirea cu sens a lumii. În acest fel. într-un viitor indeterminat. mituri dinastice care conferă suportul ideologic pentru dominaţia unei clase politice. Interpretarea gândirii mitice rămâne una dintre misiunile centrale ale antropologiei. În aceeaşi epocă a Luminilor. Acesta este motivul pentru care mulţi antropologi apelează la psihanaliză. fapt care evidenţiază o altă latura importantă a gândirii mitice.. MacLennan. care a pus capăt haosului social. a unei etnii etc. gândirea mitică este o realitate universală. prin care amerindienii ojibwa. prin Lévi-Strauss. ci după căderea din el. toate culturile cunosc povestiri exemplare. antropologi ca J. lipsit de nedreptate şi inegalităţi. În această construcţie. emisă de T. se prezintă pe ea însăşi ca inevitabilă şi conformă ordinii divine a lucrurilor. mitul cosmogonic creştin este înlocuit de o mitologie „laică”. Frazer şi Arnold Van Gennep definesc schema generală a totemismului şi încearcă să-i postuleze principiile pe seama observaţiilor lui MacLennan. este uşor de înţeles mitizarea personalităţilor conducătoare. întotdeauna întemeiată pe eşafodajul mitic care susţine întreg universul. însă maniera în care se realizează acest fapt şochează prin ambiguitate. Această autoritate. desemnează categoriile de specii de animale şi plante folosite pentru a denumi un clan. a arătat că. mitul corespunde unor idealuri politice diferite. el este figurat pe stâlpi. şi face obiectul unor tabu-uri alimentare (animalul totemic nu este consumat). însă conferea contractului social o conotaţie negativă: el era legat de apariţia proprietăţii şi a inegalităţii şi doar răsturnarea acestor realităţi putea asigura reîntoarcerea omului la starea de inocenţă originară. căci vorbesc întotdeauna despre răsturnarea radicală a ordinii lumii. La prima vedere. plantelor sau al obiectelor care aminteau de strămoşii clanului. Teza contractului social.

Suport al magiei la Hubert şi Mauss. Asociată obiectelor căpeteniilor. ci şi unor confrerii sau chiar unor indivizi. care stârnesc uimire. Freud consideră că tabuul privitor la consumul totemului. clanul nereprezentând decât una dintre ele. mana melaneziană se regăsea şi în religia aborigenilor australieni. lumea naturală. sau la arabi (baraka). sfinţenia sau norocul. Aici. aşa cum totemul nu presupune întotdeauna relaţii genetice sau mistice între membrii unui grup totemic. poartă în sine ceva sacru. Boas. Evans-Pritchard şi Cl. desemnând în acelaşi timp forţa. groază sau admiraţie. Acesta credea că. În cele din urmă. prin activitatea unei serii de antropologi. totemul poate fi atât un obiect tabu. slab argumentată. Durkheim întărea. bazat pe asocieri de idei şi pe corespondenţe mai mult sau mai puţin plastice între natură şi cultură. ca şi înţelegerea sa eronată. adică. în faimoasa sa interpretare a formelor elementare ale vieţii religioase. aceste nume nu se reduc la faună sau floră. se ajungea la o comuniune mistică. credea Durkheim. exogamia nu este întotdeauna legată de totemism. obiectele. tradus drept „chestie”. de exemplu. Prin ritualuri. va considera totuşi că totemismul reprezintă proiecţia religioasă a diviziunilor sociale. Marret. potrivit legii exogamice a totemismului. că exogamia nu interzice doar relaţiile cu mama. deşi înglobează fenomenele repertorizate de MacLennan şi Van Gennep. evenimente naturale. aşa cum am notat. totemismul. regăsită în toate fenomenele neobişnuite. care o înregistrează printre credinţele nativilor din insulele Fidji (Melanezia). mana era deopotrivă un substantiv. care. care vedeau în ea. ci şi la divinităţi antropomorfe. cât şi obiectul unei preferinţe alimentare. era o forţă spirituală. Principiu vital la oamenilor şi al totemurilor. s-au străduit să arate complexitatea deosebită a fenomenului totemic. Mauss şi H. Deşi devine limpede că totemismul nu este altceva decât un foarte variabil mod de clasificare a societăţii. afectivă cu totemul. sub forma unei zeităţi impersonale. Ambiguitatea termenului l-a îndemnat pe Cl. un adjectiv sau un verb. Mana putea caracteriza indivizii. totemismul va înceta a mai fi considerat o formă primitivă de religie. care putea fi manipulată. mana era o secreţie a societăţii. care îşi aleg ei înşişi totemul. sau „a onora”. acţiunile. Freud ignoră. Forţă impersonală. totemismul este tot mai mult înţeles ca un sistem clasificatoriu. Ulterior. comportă a serie întreagă de variaţii: triburile sunt împărţite în unităţi diverse. Lévi-Strauss. sau că totemul nu constituie întotdeauna obiectul unor interdicţii alimentare. Codrington. mana a devenit un substantiv. mana a fost considerată drept conceptul central. Mana a ocupat un loc central în teoriile evoluţioniştilor. Ca atribut special la persoanelor înzestrate. Astfel. ca A. ca şi uciderea tatălui.specialişti. pentru Durkheim. o formă de gândire universală şi un simbol cultural fundamental: ca şi fonemul „zero” din fonologie. care putea fi echivalată cu termenii amerindieni de manitu (la algonkini) şi orenda (huroni) sau wakan (sioux). în majoritatea situaţiilor. Lévi-Strauss să considere mana un concept vid. Mana a fost descrisă în premieră de pastorul şi lingvistul R. cuvântul nu însemna nimic anume. E. „puternic”. anonime şi difuze. E. autoritatea. un soi e suflet. La rândul său. Durkheim. Dimpotrivă. pe această cale latura religioasă acordată totemismului. Acest statut de panaceu explicativ a fost facilitat de imprecizia cu care termenul putea fi tradus şi de polisemia de care beneficia el în limbajul melanezienilor şi polinezienilor. capabil să explice profilul religiilor primitive. anterioară eventual religiilor organizate. la dogonii din Mali (nyama). S. mai mult. benefică sau malefică. boli. mana devine principiul explicativ central pentru totemismul susţinut de Durkheim. calitate abstractă şi suport al supranaturalului. mana are echivalenţi şi la băştinaşii fon din Benin (atse). este legat deopotrivă uciderea tatălui şi de interdicţia de a întreţine relaţii sexuale cu mama. prestigiul. „a adora” etc. Goldenweiser. în alţi termeni putea semnifica orice. ca şi pe cea culturală. ca F. numele totemice nu aparţin doar unor subdiviziuni ale societăţii. totemismul nu poate fi considerat. Însă. ca E. prin activitatea lui M. È. Deşi afilierile totemice fac uneori obiectul unei valorizări emoţionale. H. Hubert. mana era potenţial periculoasă pentru cei care intrau în contact cu acestea. 119 . dar însemnând şi „frumos”. un soi de forţă spirituală. ca fiind principiul fondator la religiilor primitive.

persoane (căpetenii. incestul. impunerea creştinismului. Sensul în care este folosit astăzi nu mai coincide celui originar. Ea poate fi uşor înţeleasă astăzi ca „putere a lui Dumnezeu”. care credea că tabu-ul este o constrângere care limitează dorinţa. care a gravitat permanent în jurul sensului care i se părea mai firesc. cei doi termeni au o repartiţie geografică şi contexte de utilizarea diferite. Îndeosebi Keesing a stăruit asupra utilizării lui mana mai degrabă ca verb şi a criticat traducerile greşite ale primilor etnografi. conform accepţiunii polineziene. lucruri (arme. Termenul de tabu are o origine polineziană (tapu) şi desemnează o prohibiţie cu caracter sacru. În realitate. Violarea unui tabu atrage după sine starea de necurăţenie. Nu toate tabu-urile pot 120 . deşi este de bănuit că. Frazer. sau cele privind contactul cu anumite persoane sau obiecte. defuncţi. întâlnite în comunităţile tradiţionale. Nici interpretarea psihanalitică dată de S. ci că era interzisă anumitor categorii de indivizi. mai ales că ambii termeni proveneau din Oceania şi păreau să facă parte din acelaşi sistem conceptual. pre-creştin al manei. Termenul este reţinut de exploratorul J. De altfel. de persoane sau de obiecte la rândul lor necurate). mai interesată de controlul şi interpretarea fenomenelor naturale. Firth. Freud. antonimul său este noa (obişnuit. apoi în Tahiti. El înglobează interdicţii de natură religioasă sau politică. autenticitatea sau împlinirea. orice interdicţie. pre rând. că indigenii din Melanezia nu sunt prea expliciţi în privinţa sensului acordat cuvântului. sensul nu coincide celui acordat de polinezieni. este din pricina marii diversităţi de interdicţii care pot fi asociate acestui concept. care îl întâlneşte în insulele Tonga. nu reieşea deloc că respectiva carte era sacră. mana era un simplu verb pentru a desemna eficacitatea unei acţiuni. Cercetările ulterioare au evidenţiat că mana nu poate fi disociată de ideea ce eficacitate şi este mai degrabă înţeleasă ca un verb: în insulele Solomon. îndeosebi prin activitatea lui J. Tabu-urile pot privi anumite categorii de vârstă şi sex. care evidenţiază. Tabuul are două laturi. limitate sau nu la un spaţiu anume. Biblia a fost tradusă drept Buka Tabu. iar asocierea nu este atât de uşoară. Alte interpretări ale tabu-ului au fost propuse de Durkheim. Keesing. cu excepţia asocierii constante a acestuia cu ideea de putere şi eficacitate. Lévi-Strauss a considera că tabu-ul este rezultatul unui joc de opoziţii logice. dar i-au şi conferit acesteia un sens metafizic străin de gândirea indigenă. regi. Tabu-ul a fost considerat a privi anumite acte (relaţii sexuale. cu toţii.). În fapt. alimentaţia). care îl considera legat de mana totemică. unde termenul este larg utilizat. Cl. ca şi a ideologiilor culturale naţionaliste în zona melaneziană. Hogbin şi R. Dacă antropologii nu au ajuns la un consens privind semnificaţia culturală şi simbolică a tabuului. I. pentru care societatea cunoaşte alte mijloace de a pedepsi. Cele mai frecvente sunt cele alimentare. confirmat de R. Acelaşi pragmatism este. un remediu sau o acţiune magică reuşită este mana. morale sau disciplinare. La rândul său. care pot fi toate permanente sau temporare. o nenorocire sau o calamitate care poate lovi întregul grup social. un „semnificant flotant”.mana era caracteristică gândirii noastre sălbatice. H. pentru a desemna şi alte instituţii de prohibiţie analoage. spre deosebire de alte abateri individuale. decât de explicarea manei pe temeiul lumii supranaturale. a făcut de-a dreptul imposibilă înţelegerea sensului originar. lingvistice. sexuale. fie necurate. ar fi trebui să însemne „Cartea Sfântă”. era o elaborare spontană asemănătoare simbolurilor algebrice cu valoare nedeterminată. nu a convins antropologii. Asocierea dintre mana şi tabu a fost foarte atractivă. căci nu are nici o conotaţie sacră şi nu este asociat nici puterii politice a şefilor. statutul anumitor persoane etc. care nu numai că au substantivizat mana. termenul desemnând. Această extrapolare nu este lipsită de serioase riscuri. în fapt. pentru dialectele melaneziene. raţionale sau superstiţioase. Cook. păr etc. Sensul polinezian a fost extins. alături de tradiţia antropologică. în tradiţia occidentală. sau chiar cuvinte (nume de divinităţi. războinici etc. profan). ceea ce. Nici măcar în Melanezia. sau ca atribut al căpeteniilor.). cel puţin iniţial. preluarea şi traducerea nepotrivită a termenului polinezian de către europeni a avut efecte dintre cele mai neaşteptate: în Melanezia. care marchează diferenţa dintre valori şi ordinea acestora. care au demonstrat că multe din complexele şi refulările freudiene nu se regăsesc în culturile tradiţionale. căci obiectele sau comportamentele protejate astfel pot fi fie sfinte. sânge.

în ceea ce îi priveşte. sunt esenţiale pentru buna funcţionare a oricărei societăţi.. Mauss şi Malinowski au evidenţiat. produs colectiv. care deosebeşte magia homeopatică sau imitativă (care consideră că lucrurile asemănătoare se atrag) de cea de contagiune (obiectele care s-au aflat o vreme în contact unele cu celelalte. VI. sau o magie naturală directă. dincolo de deceniile evoluţioniste. chiar de la distanţă). din lumea comunităţilor arhaice şi până în sânul societăţilor moderne. Pentru antropologi ca M. Ele pot apărea ca urmare a viziunilor sau viselor. O optică asemănătoare se va conserva multă vreme. care urmăreşte acţiuni asupra forţelor naturii. prin urmare. în limba franceză. magia reprezenta într-o serie de credinţe şi practici iniţiatice. chiar şi purificate de dimensiunea lor sacră. care nu era orientată de scopuri pragmatice. Magia neagră este una din formele de magie voluntară. ŞAMANISMUL Magia este un fenomen cultural cu o largă răspândire. de exemplu. dar se şi diferenţiază de aceasta: religia. Însă magia poate cunoaşte şi alte clasificări: o magie ceremonială indirectă. dar uneori pot fi explicate raţional. Magia este îndeobşte subdivizată în magie preventivă sau activă. ca echivalent al englezului sorcery (vrăjitorie). Magia. o magie publică (controlul vremii. Cu toate acestea. toate culturile cunosc forme de magie. Magia a beneficiat de un destin aparte în gândirea antropologică. cum sunt cele exprimate de tabu. sunt tratate ca forme de cunoaştere eronate. favorizând totodată dobândirea unor obiceiuri condiţionate. MAGIA . ci oferă chiar limbajul puterii politice căreia îi pune la dispoziţie un sistem eficient de control a grupului şi de manifestare a autorităţii. continuă să interacţioneze şi ulterior. zeii îşi manifestă dorinţa după bunul lor plac. are o funcţie de integrare. Mauss. mai ales că termenul de magie este folosit. a unui sat. Este important de reţinut că interdicţiile. deseori ea răstoarnă normele de conduită sau de reprezentare. care o manifestau prin mana. printr-o elaborare secundară a unei interdicţii iraţionale iniţial. Respectarea acestora coincide respectării valorilor fundamentale ale unei culturi şi acoperă mai multe dimensiuni ale vieţii sociale. Pe linia deschisă de Frazer. Tot astfel. tot astfel. opusă celei moderne: ea era o „pre-ştiinţă”. Frazer. ca şi religia. care au precedat gândirea raţională şi experimentală. industrializate. Tot ele asigură diferenţierea unui grup. născute din nevoia imperioasă resimţită de oameni de a acţiona asupra forţelor impersonale ale naturii sau ale unor indivizi. eventual în magie albă (benefică) şi magie neagră (malefică). care nu numai că precede ca stadiu închegarea religiei. Dar tabu-urile asigură nu numai perpetuarea societăţii şi a valorilor sale. 4. încalcă interdicţii etc.VRĂJITORIA. anterioară sau contemporană religiilor. gândirea modernă a încercat să ierarhizeze formele de evoluţie religioasă. nu întotdeauna ele survin ca urmare a constatării efectelor pernicioase ale unui anumit comportament. resurselor sau războiului) şi una privată (cu caracter amoros sau terapeutic) etc. Practic. magia continuă să fie asociată de unii specialişti gândirii infantile sau primitive. în care sacrificiul face legătura între sacru şi profan. în cele din urmă. care acţionează asupra spiritelor. asociată„vrăjitoriei”. şi care presupune că. nu lipsesc situaţiile în care comportamentele 121 . mai mult. O altă distincţie este realizată încă de timpuriu de către J. expunea elocvent gândirea primitivă sau arhaică. Spre deosebire de religie. magia a fost şi este considerată de unii antropologi drept o iniţiativă individuală. În fapt. prin exegeza unor mituri etc.fi justificate raţional şi. magia caută să constrângă forţele pe care le invocă. deosebirea dintre magie şi vrăjitorie este uneori greu de realizat. Interdicţiile asigură integrarea şi securitatea individului în societate. există o magie divinatorie sau sacrificială (inplică un pact cu zeii sau cu demonii). mai degrabă caracterul pragmatic pe care îl au practicile magice. Începând chiar cu Frazer. Spre deosebire de religie. pe seama unor valori proprii. pe când magia este rezultatul interesului unui anumit grup de a capta şi manipula forţele oculte. în vederea atingerii anumitor scopuri. magia ar fi fost o încercare de manipulare a acestor forţe. esenţiale pentru enculturaţie. Magia. a unei caste.

care există manifestă efecte nocive asupra forţelor binelui. de asemenea. la relaţia dintre suflet şi corp. Tot astfel. cum este cazul seturilor de formule. Pentru autori ca M. nocturne. astfel.considerate drept religioase amestecă tendinţele magice. I. În majoritatea culturilor. chiar dacă ele sunt parţial ecranate de înţelesul simplist acordat mai sus. la forţele care acţionează în natură. altfel insurmontabile. în urma unor ceremonii. să amintim că multe tehnologii importante. ci prin ansamblul lor şi riturile specifice. Hallowell merge şi mai departe şi afirmă că egalitarismul însuşi decurge ca urmare a riscului permanent ca individul să fie acuzat de vrăjitorie. însă. Începând cu Cl. care recurge la diverse practici divinatorii. În plus. menite a identifica vinovatul şi a şterge efectele vrăjii. simulacre sau subvertiri. cele de descântare sau “desvrăjire”). magia se vedea descalificată în această pretenţie de opiniile foarte diferite pe care le aveau europenii despre ştiinţă. din punct de vedere antropologic. o atentă observare a tot ceea ce este excepţional şi neobişnuit în natură sau la anumite persoane. dar chiar şi unele ştiinţe. nu sunt proprii tuturor universurilor vrăjitoreşti. Ei încep să privească magia nu numai ca pe o formă de exprimare a inexprimabilului. creştinismul a expediat vrăjitoria în afara religiei. prin tradiţie. care constată că magia şi vrăjitoria sunt mult mai frecvent întâlnite în societăţile egalitare. Interesant rămân şi observaţiile lui J. mult mai multe aspecte. ei îşi îmbrăţişează vocaţia prin diverse căi: prin revelaţie sau posedare (care îl pun în contact cu spiritele şi îi dezvăluie vocaţia). magia contribuie deseori la întărirea solidarităţii sociale. vrăjitoria este în general asociată cu efecte nefaste. incantaţii. ea îşi încalcă deseori domeniul de definiţie cu cel al magiei. cea preventivă. Europenii nu erau pregătiţi să înţeleagă că efectul magiei nu era explicat. Whiting. egalitariste. de fapt. fără a mai căuta raţiunea în sânul unor comportamente care urmăresc alte obiective. Merită. vrăjitoria nu este decât o magie distructivă. proprie nevrozelor obsesive. motiv pentru care a fost nu o dată considerată o formă de ştiinţă practică. la depăşirea unor momente de criză. magia şi vrăjitorie perpetuează sistemele atomiste. De altfel. ca astronomia. printr-o serie de conduite care urmăresc. prin consacrare (adică prin obţinerea. Şi psihanaliştii au căutat explicaţia magiei. Cum natura şi identitatea vrăjitorilor este ascunsă. invocând cauzalităţi dintre cele mai obscure şi lipsită fiind de orice preocupare pentru verificare prin experiment. Lévi-Strauss. a recunoaşterii din partea unui magician consacrat). dar şi. manipularea sau chiar „înşelarea” divinităţilor. pe seama substanţelor sau obiectelor utilizate. prin performarea riturilor impuse. antropologii se desprind treptat de gândirea evoluţionistă şi tind să vadă în magie mai degrabă o formă de reprezentare a lumii. A. Într-adevăr. În ceea ce priveşte practicienii magiei. obliterând dezvoltarea unei autorităţi politice. care cunoaşte ca antidot o altă formă de magie. de asemenea. mai degrabă ca pe o artă decât ca pe o ştiinţă. magia apare ca o formă de luptă împotriva angoaselor şi presupune credinţa în rezultatul pozitiv al practicilor rituale. Freud considera că ea s-ar baza pe autosugestie. îşi au originile în orizonturile magiei. ea implică practici dintre cele mai complexe (cel puţin cele cunoscute. În ceea ce priveşte vrăjitoria. trăsăturile de marginalitate socială şi de viaţă nocturnă cu care este investit vrăjitorul european. cei afectaţi de vrăji se văd nevoiţi să apeleze la un contravrăjitor. în absenţa unor autorităţi capabile să preia această sarcină. vrăjitorul este o persoană care dispune în secret de anumite puteri supra-umane. empirică. africanii le asociază unei lumi paralele. S. Însă. Comportamentele pe care europenii le consideră iluzii. înconjurat de instrumentarul său macabru. El este de obicei responsabil de nenorocirile care li se întâmplă celor din jur. Însă vrăjitoria presupune. În acest sens. dar şi cu cel la religiei. dar şi o serie 122 . ca metalurgia. în această ipostază. În Europa. rituri şi vrăji transmise din tată-n fiu. însă religiile politeiste africane o înglobează deseori. Înlocuind realul cu imaginarul. Mauss. Magia presupune. decât în cele centralizate sub forma şeferiilor sau regatelor. ea ar reprezenta o formă de regulare a tensiunilor politice. acefale. practicile vrăjitoreşti se bazează pe existenţa unui complex impresionat de idei: ele implică o anumită concepţie cu privire la esenţa umană.

Interpretarea vrăjitoriei ca fapt social a cunoscut diverse puncte de vedere. Însă şamanismul nu este exprimat doar de transa extatică şi chiar modalităţile de a intra în contact cu lumea spiritelor sunt diferite de la o cultură la alta: există transe teatralizate. forma pe care o îmbracă vrăjitoria actuală fiind ea însăşi departe de coerenţa doctrinară cu care era creditată în veacurile medievale. Date fiind puterile cu care este investit. Modelul propus de Eliade se baza pe şamanismul siberian (termenul însuşi de shaman fiind de origine tungusă. dobândită. cât o formă de deviaţie criminală şi antisocială. ea se află fie la periferia religiei dominante. este izolat). spre deosebire de prima categorie de vrăjitori. Cele mai semnificative consideraţii pe seama vrăjitoriei îi aparţin lui A. Cu toate acestea. de altfel. Eliade considera că obiectul şamanismului îl constituie tocmai comunicarea cu altă lume. Sociologia internă a fiecărei comunităţi influenţează conţinutul şi popularitatea practicilor vrăjitoreşti. Pentru funcţionalişti. prin rituri şi comportamente acreditate normativ. fără să presupună transă. influenţa vremea sau fertilitatea. şi este mediată prin farmece sonore. din moment ce poate combate răul. M. în intestinul subţire. şamanul este un om religios. Alţi factori şi-au adus contribuţia în substrat: calamităţile şi foametea. Evans-Pritchard. misoginismul promovat de creştinismul medieval. odată cu desfacerea vrăjii. a unei anumite substanţe (mangu) Simpla posesie a acesteia – care. odată identificat. Pentru a conchide. satanismul modern este considerat nu atât un pericol spiritual.de experienţe. care exprima în acest fel propria experienţă în mijlocul populaţiei africane azande. a cărui scurgere se vede afectată de perioadele în care vraja acţionează. În tradiţia europeană. considerat capabil să comunice cu lumea spiritelor. de exemplu. prin intermediul transei şi extazului. Ei dispun de o experienţă voluntară. nu face rău decât neintenţionat. ea insuflă încredere şi chiar serveşte ca mijloc de descărcarea psihologică (răul. pasiuni şi dorinţe. influenţarea acestora sau câştigarea de noi cunoştinţe şi iluminarea sa. Călătoria sa rituală are ca obiect oferirea unei ofrande zeului cerului. directă. deşi dispune întotdeauna de puteri magice (poate provoca sau vindeca boli. vrăjitoria reflectă fobii sociale şi individuale. Aceştia din urmă practică magia şi fac farmece pe bază de poţiuni şi vegetale. cât în termeni de pericol social. prea puţin perceput în termeni religioşi. care exprimă temerile şi fobiile societăţilor laice occidentale Şamanismul ocupă o poziţie particulară în universul magiei şi religiei. siberiană). ea avea rolul de a menţine stabilitatea societăţii tocmai prin evidenţierea pericolului permanent pe care îl reprezentau comportamentele deviante şi tensiunile sociale. şamanul ocupă deseori un rol important în societate: în Siberia şi la 123 . căci. deşi forme uneori organizate de vrăjitorie pot fi întâlnite şi în marile oraşe. călătoria propriului spirit trebuie deseori să depăşească împărăţii de lumină şi întuneric. La azande. se transmite genetic . care nu face farmece. Un bun exemplu îl oferă mişcările sataniste. în particular în ceea ce priveşte timpul. Alte interpretări caută să evidenţieze modul în care vrăjitoria exprimă tocmai anumite crize sociale profunde. Într-un studiu clasic consacrat şamanismului. în cele din urmă. Ele oferă un bun exemplu – devenit între timp clasic – de înţelegere a vrăjitoriei într-o comunitate tradiţională. pentru a fi ulterior regândit şi remaniat. alteori comunicarea este simplă. Aici. alteori drogurile sau privaţiunile fizice şi mentale induc starea de halucinaţie etc. face ca proprietarul ei să poată aduce mari prejudicii sănătăţii şi bunurilor celor din jur. mentalităţile încă superstiţioase ale clerului. fie se desfăşoară în însăşi nucleul acesteia. azande fac deosebirea între această calitate înnăscută şi practicile care îi transformă în vrăjitori pe anumiţi indivizi. Cert este că şamanul porneşte într-o ascensiune în lumea spiritelor. statutul de vrăjitor este legat de existenţa. nu performează ritualuri şi care. în plan ideologic. însoţirea sufletului unui mort către lumea spiritelor. Exemplul european este potrivit: marile vânători de vrăjitoare se succed dezorganizării politice şi religioase provocate de Reformă şi de războaiele religioase şi răspund necesităţii de a instaura ordinea şi autoritatea. în care catalepsia şamanului este provocată prin bătăi de tobă şi dans. ea reflectă deseori laicizarea societăţii. în orice cultură. mai mult. vrăjitoria explică hazardul accidentelor sau nenorocirilor care lovesc pe anumiţi membri ai societăţii. vrăjitoria pare să se fi retras în lumea rurală.. slăbiciuni şi aspiraţii .

Eschimoşii. La amerindieni. 3. implicit cu alţi responsabili ai domeniului sacru. uneori în forme „neo-şamanice”.eschimoşi. transele şi boala anunţă posibilul candidat. de exorcizare a agentului patogen. fie electiv. în cea mai marea parte a timpului. nu toţi şamanii au arătat afecţiuni de natură psihiatrică şi. care dispare odată cu moartea şi unul liber. Stabiliţi corelaţii între conceptele de mana. Cum a afectat viziunea iudeo-creştină asupra religiei studiul altor religii şi culturi? În ce măsură se poate invoca o evoluţie istorică a gândirii religioase? Detaliaţi elementele mitice prezente în ideologia comunistă? Prezentaţi câteva povestiri mitice care s-au bucurat de popularitate în istoria europeană. Şamanul este cel care identifică agentul patogen (fie că unul din sufletele bolnavului a fost răpit de spirite. Enunţaţi principalele teorii cu privire la originea şi conţinutul fenomenului religios. 2. TEME DE REFLECŢIE: 1. şi de cea politică. el este căpetenia religioasă a comunităţii. Pentru a conchide. cunosc un suflet dublu (unul legat de trup. Ea depinde de modul în care diversele culturi îşi imaginează sufletul. În Siberia. 4. spiritul unei rude decedate determinând leşinuri repetate. iar indienii sioux nu mai puţin de patru. Deseori. el este. care există şi poate călători în afara corpului). de exemplu. totem şi tabu. activându-şi aceste funcţii în perioadele de criză pe care le traversează societăţile respective. în multe societăţi asiatice sau amerindiene. Care sunt principalele trăsături ale gândirii mitice? 3. în acelaşi timp preot. fie prin căutarea voluntară. Cu toate acestea. fie o substanţă sau un obiect străin au perturbat echilibrul organismului) şi ia măsuri de recuperare. 5. Statutul de şaman este dobândit fie ereditar. Instituţia şamanică poate însă coexista cu alte culte. Abia în urma renaşterii sale ca „om nou”. mai ales că. el trăieşte ca un membru obişnuit al societăţii. indiferent de mijloacele prin care are loc aceasta. expediţiile şamanilor apelează la sprijinul unuia sau al mai multora spirite protectoare. aprobată însă de spirite. preoţii şi vracii preluând fiecare anumite atribuţii pe care şamani le declină sau care nu le sunt solicitate acestora din urmă. aşa cum membrii propriilor societăţi le atribuie deseori o sexualitate deviantă sau neclară. după categoriile europene. respectiv. El continuă să-ţi exercite activitatea şi astăzi. stropit cu apă etc. menite a acoperi golul existenţial pe care laicizarea societăţii l-a deschis. şamanul cunoaşte în profunzime societatea în care trăieşte. Identificaţi raţiunile popularităţii de care se bucură încă magia/vrăjitoria în societăţile moderne. mitologia ei şi mediul pe care nu rareori îl protejează prin controlul pe care îl exercită asupra activităţilor vânătoreşti. Tot aici este aprobată căutarea voluntară a accesului către lumea spiritelor: unii adolescenţi se pot izola şi accepta privaţiuni sau excese fizice. supus apoi unui întreg proces de pregătire rituală. visele prevestitoare. de exemplu în Siberia. şamanul este recunoscut ca atare şi este investit primind. fumigaţii. Activitatea şamanului implică foarte multe competenţe şi o mare responsabilitate: pe lângă faptul că dispune în mod necesar de talent oratoric şi teatral. vocaţia şamanică provine de obicei ereditar. costumul specific şi toba. Una dintre misiunile cele mai importante ale şamanului priveşte funcţia sa de vindecător. Cert este că dobândirea statutului de şaman presupune o mortificare prealabilă. Detaliaţi relaţia dintre magie şi vrăjitorie. acte de cleptomanie şi un comportament neobişnuit al celui ales. vrăjitor şi medium. 4. şamanismul înregistrează o serioasă recrudescenţă. TEST DE AUTOEVALUARE: 1. Transele repetate şi ciudăţeniile comportamentale i-au făcut deseori pe cercetătorii europeni să se îndoiască de integritatea mentală a şamanilor. 2. prin incantaţii. în căutarea viziunii dorite. Recuperarea sufletelor este o misiune dificilă. 124 . iar la indienii guarani din America de Sud dispune şi de puterea religioasă.

Polirom. Wilson. Bucureşti. Cluj. Polirom. Polirom. Iaşi. Ed. Cl. Ed. Univers enciclopedic. S.. Institutul European. Ed. Paris. Dacia. É. Fundamentele cercetării sociale. Formele elementare ale vieţii religioase. Polirom. Iaşi. Ed. M. . 1995. H. 1995. 1993. Ed. Antropologia culturală. É. Payot. Ed. Sociologia religiei. Durkheim.. Russ.. M. Analize şi texte. Polirom.. 2000. Religie şi antropologie... B. T.. Iaşi.. Izard. Ed..BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Augé. Teora. O istorie a ideilor occidentale. Aventura gândirii europene. Timişoara. M. Dicţionar de etnologie şi antropologie. 1999. 2002. Ed. 2000. Ed. A. Polirom. Traité de sociologie primitive. 2001 Adio diferenţei. Lowie.. R.. 2002. Ed. Douglas.. Ed. Polirom... 1994. anthropologie savante. M. 2002. Dagger. R. 2000.. R. Lévi-Strauss. M. Pottier. Durkheim. M. Iaşi. A.. Politică. Ed. Riturile de trecere. Bonte.. R. CNRS Editions. Iaşi. W. Ştiinţifică. R. O. Tratat de istorie a religiilor. Concepte şi arii culturale. Cl. Bucureşti.. 1992. Mitul eternei reîntoarceri. Starea actuală a problemei totemice. Gîndirea sălbatică. (dir. Sacrul în istoria religioasă a omenirii. Bucureşti. 2002. 2000. Verba. Regulile metodei sociologice. J. Trei. Dacia. 1998. Mauss.. Cluj-Napoca. A. 1996 Totemismul. Ball. M. Iaşi. Structură şi funcţie în societatea primitivă. 125 . Bucureşti. Iaşi.. 1999. Polirom. Polirom.. Ed. Bucureşti.. Eliade. 1978. Jurnalul Literar. Iaşi. J. Religia din perspectivă sociologică. Lévi-Strauss. Iaşi. Karnoouh. P. Etnologie. Paris. M. Institutul European. Humanitas. Mihu. A. Iaşi. Ed. 2001.. Iaşi. Ed. G. M. 2000. Ed. Cum gândesc instituţiile. Keohane. 2002. Geraud. Ed. Iaşi. de l’imagination et des idées reçues. Ed. Ed.). Ed.. Stoczkowski. Polirom. Eliade. Ries. 13-24 Anthropologie naïve. Van Gennep. Bucureşti. p.-O. Noţiunile-cheie ale etnologiei.. Ed. Ed. Ideologii politice şi idealul democratic. 2000. De l’origine de l’homme. Van Gennep. Eseu asupra modernităţii târzii. Segalen.. Leservoisier. Weber. Cl... Polirom. Ed. Radcliffe-Brown. Amarcord. Iaşi. Bucureşti. 1970 Antropologia structurală. King. Ed. 1969 Eseu despre dar.

simbolice) pe care se edifică puterea politică în general. Deşi Maine realiza o dihotomie clară între cele două tipuri de organizare. Domeniul politic este unul din câmpurile tradiţionale de studiu ale antropologiei. Rousseau. Hobbes şi J. APARIŢIA STATULUI Precedată de reflecţiile filozofilor antici (Platon. încă din zorii disciplinei. VII. bandă. în primul rând. statale. Aristotel). este limpede că. Rousseau folosea teoria contractului sociale pentru a critica abuzurile de care se făcea responsabil reprezentantul prin excelenţă al statului. deja importante în starea lor naturală. Gânditorul francez era mai puţin predispus să aplaude meritele apariţiei statului: statul era mai puţin rezultatul dorinţei oamenilor de a trăi în societate. în opinia lui. Morgan. din moment ce accentua inegalităţile dintre oameni. Locke. de problema originii statului. cât al unei succesiuni de accidente (regruparea familiilor. Big Man. Epoca Luminilor aduce noi elemente teoriei contractului social. principalele forme de organizare politică şi sunt prezentate limitele tipologiilor elaborate. monarhia. când avocatul olandez H. el afirma doar existenţa a două tipuri diferite de societate. diviziunea muncii. sociale. articulate pe consangvinitate. pre şi a-sociale. face distincţia între societăţile vechi. regate. natural înzestraţi cu voinţă şi socialitate. Explorarea domeniului politic are adânci rădăcini în istoria gândirii europene. şeferie. VII. Consideraţiile lui Grotius sunt completate de J. cea de-a doua formă de organizare era reprezentată. structurate pe seama familiei şi cele moderne. în particular prin opera lui J. Maine. În final. şi 126 . ANTROPOLOGIE POLITICĂ Introducere Acest capitol îşi propune să ofere o perspectivă asupra domeniului politic al vieţii sociale.CAP. Maine şi L. proprietatea). În laţi termeni. care emit propriile versiuni ale contractului social. antropologia politică reprezentând o ramură de cercetare care analizează şi compară procesele de formare şi transformare a sistemelor politice şi modul de exercitare a puterii în diverse societăţi. Sunt trecute în revistă. de asemenea. de relaţii de tip contractual. starea de societate a fost posibilă prin intermediul a două contracte: primul presupunea asocierea dintre indivizi. sunt discutate trăsăturile centrale ale dominaţiei politice. spre deosebire de filozofi. Grotius face în premieră apel la noţiunea de contract social. Antropologii vor fi interesanţi. care a constituit dintotdeauna una din temele centrale ale antropologiei politice. După Grotius. dominaţie politică. inspirat de sursele antice.. stat. înţelegerea de către student a formelor de manifestare a dominaţiei politice Cuvinte-cheie: antropologie politică. educarea unei perspective antropologice cu privire la fenomenul politic.J. Este cazul evoluţioniştilor H. bazate pe relaţiile de contiguitate teritorială. trib. familiarizarea cu formele esenţiale de organizare politică. aşa cum este acesta conceptualizat de antropologie. Dacă primele sisteme sociale sunt unificate de legături “statutare”. problematica apariţiei statutului. Obiective operaţionale Asimilarea de către studenţi a principalelor viziuni cu privire la apariţia statului şi la natura puterii politice în general. Este discutată. el era totodată o creaţie nedreaptă. care postulau existenţa unei stări naturale. această problemă a căpătat consistenţă începând cu secolul al XVII-lea. dar sunt căutate şi bazele (economice. al doilea era unul de supunere în faţa unei instanţe suverane. Ea a fost permanent aproape sinonimă cu cercetarea apariţiei statului şi a societăţii. organizate pe seama individului. 1.

societăţile arhaice, pre-statale, sunt caracterizate de relaţii cu caracter politic: statutară sau contractuală, legătura dintre membrii societăţii era în mod necesar politică. Morgan va păstra diferenţierea propusă de Maine, cu deosebirea că plasează apariţia statutului în completarea apariţiei proprietăţii şi teritorialităţii. Altfel spus, el crede că ordinea permisă de sistemul rudeniei nu este compatibilă cu ordinea politică, acceptată de Morgan doar în cazul societăţilor statale moderne. Din acest motiv, Morgan orientează cercetarea antropologică spre cercetarea structurilor de rudenie şi spre neglijarea diversităţii sistemelor politice. La începutul secolului XX, unul dintre elevii lui F. Boas, R. Lowie reia problematica apariţiei statutului, dintr-o perspectivă diferită în raport cu înaintaţii evoluţionişti. Criticând tezele acestora, Lowie neagă existenţa unei diferenţieri de natură între societăţile întemeiate pe principiul rudeniei şi cele unificate de principiul teritorialităţii. Mai mult, el nu acceptă ideea că legătura politică este una originară, cum credea Maine, dar consideră că statul este o noţiune centrală, universală, prezent în germene în toate societăţile. Una dintre formele, foarte diverse, pe care le putea îmbrăca acest germene era asocierea între indivizi (în sânul unor clase de vârstă, în societăţi secrete sau grupuri rituale), fără ca legătura de rudenie să mai reprezinte principiul acestei asocieri, considerate de Lowie forme de tranziţie către instituţiile de tip statal. Prin consideraţiile lui Lowie, frontiera care părea că desparte cele două tipuri de societăţi, arhaice şi moderne, se vedea compromisă. Noua problemă care apare acum este dacă noţiunea de stat poate fi aplicată acelor forme de organizare politică centralizate şi ierarhizate, nu rareori prezente printre societăţile arhaice, din moment ce acestea erau la fel de diferite între ele pe cât erau de deosebite de statele occidentale. O contribuţie importantă aduce, în această privinţă, S. F. Nadel, care postulează că noţiunea de stat trebuie să satisfacă trei criterii: să fie o formă de organizare politică corespunzătoare unei unităţi politice întemeiate pe suveranitate teritorială, să dispună de un aparat guvernamental centralizat, care deţine monopolul violenţei legitime şi să aibă în fruntea acestui aparat un grup deosebit, prin formaţie, recrutare şi statut de restul populaţiei. Definiţia oferită de Nadel statutului era similară celei propuse, înaintea sa, de sociologul M. Weber, conform căruia statul era o comunitate umană care, în limitele unui teritoriu bine determinat, exercită monopolul “violenţei legitime”. Această accepţiune a statului ca “forţă” era consonantă, în cazul lui Nadel, cu interpretarea acordată originii fenomenului statal: el era rezultatul războiului. Teza bazelor războinice ale statului era deja veche: în prima jumătate de secolului al XIX-lea, H. Spencer, fondatorul evoluţionismului sociologic, afirmase deja că formarea statului a fost permisă de apariţia unor federaţii războinice, care au absorbit comunităţile mai mici. Astfel, diferenţierea funcţiilor sociale, constituirea unor armate permanente şi a instituţiilor ierarhizate au creat condiţii pentru apariţia unor societăţi complexe, concretizate în structuri de tip statal. La fel, Nadel aduce exemplul regatului african nupé, numit de el “Bizanţul negru”, fondat de cuceritori străini. Suprapunerea unui grup etnic mai puternic asupra altora părea a explica, de altfel, şi apariţia altor regate din Africa subtropicală (ankolé, mossi, abron). Deşi antropologii au evidenţiat şi acţiunea altor factori, activitatea războinică rămânea, în ultimă instanţă, responsabilă de apariţia acestor unităţi politice. Însă teza originii războinice a statului a fost contestată pe seama unei alte realităţi: popoarele cuceritoare dispuneau deja, în momentul acţiunii lor, de o organizarea statală, de unde şi avantajul militar pe care l-au exploatat. Din moment ce statutul părea a preexista războiului, apăreau necesare alte teorii, care, de altfel, nu lipseau. Este cazul celor care încearcă să explice statul prin intermediul dinamicii interne a societăţii. Ca şi în cazul tezei originii războinice a statului, partizanii dinamismului intern îşi au precursori în secolul al XIX-lea. Unul dintre aceşti înaintaşi este Engels care, în Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului, consideră că apariţia statului a fost condiţionată de accentuarea diviziunii muncii, de crearea unui surplus productiv şi de apariţia monedei şi sclaviei. Acestea aspecte de natură socială şi economică au stimulat apariţia unor contradicţii şi conflicte sociale, care au impus apariţia unei instanţe represive, de natură să asigure statu-quo-ul. 127

Ideea condiţionărilor economice şi sociale cunoaşte un succes deosebit în mediile neoevoluţioniste. L. White, de exemplu, consideră şi el statul ca un instrument de dominaţie aflat în mâna unor elite; cu toate acestea, pentru White rolul acestei elite era şi cel de coordonare a sistemelor şi subsistemelor culturale apărute în urma revoluţiei agricole. În aceeaşi direcţie, sunt demne de amintit şi alte teorii ecologice şi funcţionale, cum sunt cele promovate de adepţii materialismului ecologic american. J. Steward, de exemplu, promotorul acestei tendinţe, crede că, cel puţin în ceea ce priveşte unele areale de civilizaţie (Peru, Egipt, Mesopotamia, China şi America Centrală), controlul resurselor de apă a fost extrem de important, iar organizarea sistemelor de irigaţie a reprezentat baza unor organizări statale birocratice. Teza sa avea să fie susţinută ulterior şi de K. Wittfogel. Merită amintit că acelaşi tip de interpretare ecologică a fost propus de către arheologul G. Childe, cu privire la apariţia primelor formaţiuni statale egiptene şi mesopotamiene. Alţi autori au acceptat mai puţin reducţionismul ecologic, păstrând totuşi interesul pentru cauzele de natură economică. Astfel, unii antropologi, ca Y. Person, J. Goody sau S. Amin, leagă apariţia statului de comerţul la mare distanţă. Multe societăţi africane stau mărturie pentru existenţa unei legături mutuale între stat şi comerţ. Comerţul a oferit fie resurse suplimentare pentru întărirea statului - în condiţiile unei agriculturi neproductive -, fie a provocat dezagregarea structurilor politice anterioare şi a determinat apariţia statului, singurul în măsură să ofere siguranţă activităţilor comerciale. Cu toate acestea, alţi antropologi au nuanţat teza comercială, pe motiv că statul nu a controlat întotdeauna comerţul, aşa cum acesta nu a aşteptat apariţia statului pentru a-şi face apariţia. Unii autori, ca E. Terray, tind mai degrabă să evidenţieze rolul pe care comerţul l-a avut în apariţia sclavajului şi a relaţiilor de producţie întemeiate pe acesta. Necesar reproducerii efectului de dominaţie, deci a statului, acest produs al comerţului nu era, însă, şi responsabil de apariţia statului ca atare. În cele din urmă, după cum constată Terray, apariţia statutului este un fenomen complex, care nu poate beneficia de explicaţii monocauzale: ecologia, economia, războiul şi, de ce nu, hazardul şi-au jucat, de fiecare dată, rolul lor. O problemă spinoasă, care umbreşte toate modelele propuse, continuă să fie reprezentată de modalităţile proprii prin care majoritatea societăţilor arhaice refuză ierarhizarea puterii şi apariţia unor inegalităţi. Cl. Lévi-Strauss nu face decât să resusciteze teza contractualistă, atunci când constată cum, la indienii nambikwara din Brazilia, şeful nu dispune, în realitate, decât de o putere temporară, efemeră, copleşită de obligaţii, cu foarte puţine drepturi; mai mult, fără acordul membrilor comunităţii, mandatul şefilor nambikwara nu se poate exercita, iar ceata constituită în jurul lui se destramă. Alţi antropologi, ca P. Clastres, merg şi mai departe în această direcţie. El consideră că sistemul şefiei la amerindieni este într-adevăr, articulat pe inegalitate, însă una care îi dezavantajează pe şefi, nu pe dominaţi. Şefii amerindieni îi apar ca lipsiţi de orice autoritate reală sau de putere de coerciţie, ca şi cum societatea, conştientă de natura coercitivă a puterii politice, ar poseda un mecanism de control, care o ţine departe de stat şi de polarizarea de orice fel a autorităţii. Teza lui Clastres, deşi complică teribil problematica apariţiei statului ca urmare a dinamismului societăţii, are meritul de a fi atras atenţia asupra complexităţii şi variabilităţii formelor de acţiune politică. Căci, dacă antropologii au demonstrat că statul nu este caracteristic numai societăţilor moderne, Clastres a arătat că politica nu are nevoie de cadre statale pentru a se manifesta ca atare. VII.2. PUTEREA POLITICĂ: TIPOLOGII ŞI FORME DE MANIFESTARE Constatând că puterea politică se manifestă în orice societate, antropologii nu au întârziat să încerce şi edificarea unor sisteme tipologice, în măsură să descrie şi să ierarhizeze aceste forme de manifestare. Importante contribuţii, în acest sens, aduce A. Evans-Pritchard, în cadrul analizei efectuate de el asupra populaţiei sudaneze nuer. Evans-Pritchard preia noţiunea de descendenţă segmentară edificată de Durkheim (cf. supra) şi urmăreşte modul în care aceasta se aplică nuerilor. Organizarea politică a acestei populaţii se bazează pe relaţii temporare şi fluctuante între diferitele segmente teritoriale şi între 128

grupurile de descendenţă. Alianţele şi tensiunile dintre aceste grupuri sunt permanent echilibrate, fără ca prezenţa unui şef să controleze acest fenomen. De altfel, singurul şef recunoscut de nueri, societate viguros egalitară, este “şeful cu piele de leopard”, mediator lipsit de autoritate reală. După EvansPritchard, neîncetata fuziune şi fisiune a grupurilor segmentare este autoarea unei “anarhii ordonate”, în măsură să păstreze echilibrul social. Sugestiile lui Evans-Pritchard pot fi regăsite şi în opera lui M. Fortes. Studiind populaţie africană tallensi, Fortes constată acelaşi tip de echilibru politic asigurat de segmente şi de liniile de descendenţă. Cu toate acestea, Fortes evidenţiază o diferenţă importantă între sisteme de rudenie şi cele de descendenţă: dacă primul asigură baza structurală a relaţiilor de la persoană la persoană, sistemul liniilor de descendenţă oferă infrastructura instituţiilor politice, juridice şi rituale. Sunt aşa numitele grupuri corporative, care unifică persoanele în funcţie de criteriul descendenţei uniliniare. Evans-Pritchard şi Fortes elaborează împreună o tipologie a societăţilor africane, în care definesc trei tipuri de societăţi: cele a căror unitate politică este decisă exclusiv de rudenie, societăţile segmentare, studiate de ei, şi cele ierarhizate şi centralizate (zulu, bemba, ngwato etc.). Tipologia edificată de cei doi este, însă, nuanţată ulterior. Astfel, A. Southall arată că cel puţin ultimele două categorii definite de Evans-Pritchard şi Fortes nu pot fi opuse, câtă vreme multe state tradiţionale combină armonios sistemele de organizare pe principii de rudenie cu ierarhia şi centralizarea. El chiar introduce noţiunea de “stat segmentar”. Alţi antropologi, ca J. Middleton şi D. Tait acordă mai multă atenţie societăţilor din prima categorie, cele “acefale”. Pe de o parte, cei doi evidenţiază faptul că nu toate societăţile fără stat se bazează pe liniile de descendenţă şi că, pe de altă parte, acesta din urmă poate fi, la rândul său, subdivizat în mai multe categorii, în funcţie de gradul de rudenie şi de autonomie a grupurilor de descendenţi. Dar, nici tipologia propusă de ei nu a întrunit acordul specialiştilor. Numeroşi alţi antropologi au îmbogăţit perspectiva asupra relaţiilor politice prin studii de caz: R. Barton a cercetate populaţie ifugao din Filipine, E. Leach a evidenţiat instabilitatea sistemului politic al populaţiei kachin din Birmania, iar M. Sahlins este cel care a definit sistemele politice melaneziene de tip “Big Man”, bazate pe capacitatea de producţie şi de redistribuire care asigură prestigiul social şi statutul superior al acestor “mari bărbaţi”. În ansamblu, deşi o tipologie unanim acceptată lipseşte, antropologii acceptă tacit existenţa unei ierarhii a sistemelor politice, bazată pe gradul de integrare politică. Această tipologie, care dezvoltă sau nuanţează propunerea antropologului neo-evoluţionist american E. Service, integrează toate sistemele politice, de la cele necentralizate la cele centralizate. Prima formă de organizare socială şi politice este reprezentată de hoardă, caracteristică societăţilor de vânători şi culegători. Hoarda este fondată pe seama familiei reale sau fictive şi nu depăşeşte, în general, 300 de membri, deşi numărul lor este, de obicei, mult mai mic. Hoarda se prezintă ca o societate pe deplin egalitară şi este lipsită de vreo stratificare socială semnificativă şi este întâlnită la populaţii ca eschimoşii (inuit), la aborigenii australieni, la boşimani sau la unele populaţii din Amazonia (nambikwara, guayaki). Este important de menţionat că, în această formă de organizarea politică, puterea şefului este deseori temporară, foarte labilă şi condiţionată de capacitatea sa de a-i ţine în jurul său pe membrii grupului. Tribul desemnează, în general o formă de organizaţie politică supralocală, care unifică mai multe comunităţi independente. Tribul poate să cunoască atât stratificarea socială, cât şi diviziunea muncii. Amerindienii oferă numeroase exemple ale acestui tip de organizarea politică, caracteristic, de asemenea, pentru unele populaţii din Nordul Africii (tuaregii, beduinii). Aceste prime forme de organizare politică necentralizate sunt, de obicei, caracterizate de o putere politică difuză, sprijinită fie pe personaje de tipul “Big Man”, fie pe consilii săteşti, clase de vârstă sau de descendenţă. Şeferia constituie o a treia formă de structurare politică, de această dată centralizată. Şefii conduc un anumit număr de unităţi locale, dar nu dispun de vreun aparat represiv formal; economia 129

unde societăţile migrează în permanenţă între un sistem democratic (gumlao) şi unul ierahizat (gumsa). aşa cum am văzut. spre deosebire de predecesorii săi. Gluckman. Turner se interesează mai puţin de procesele politice ca atare. cât de strategiile individuale adoptate în cadrul desfăşurării acestor procese. acceptarea ideii că toate societăţile. ceea ce se cuvenea studiat era tocmai instabilitatea definitorie a tuturor societăţilor. Gluckman scoate în evidenţă dimensiunea istorică şi dinamică a funcţionării societăţii. după cum arată numeroasele exemple monitorizate (populaţie bamum din Camerun. însă. oricând susceptibil a fi revizuit. rezolvate fie prin răscoale. a solidarităţii şi uniformităţii postulate pentru societăţile arhaice. El aduce ca exemplu oscilaţiile notate în Birmania. Aceste reguli ale jocului politic nu mai coincid doar celor acceptate şi 130 . O primă iniţiativă semnificativă. Acesta consideră că antropologia trebuie să renunţe definitiv la ideea integrării funcţionale. într-o primă instanţă. cunosc conflicte care solicită rezolvare. modul de funcţionare a puterii politice în interiorul unei societăţi dă multe de gândit antropologiei. dar care este decisă de reguli de condiţionare reciprocă. DOMINAŢIA POLITICĂ ŞI BAZELE EI Pentru a discuta cu adevărat existenţa şi modul de funcţionare a raporturilor de dominaţie politică. Trebuie precizat că această tipologie comportă numeroase simplificări. în contextul dificil impus acestora de dominaţia colonială. Era. Acesta s-a ocupat de cercetarea societăţilor zuluse. Ea nu poate pretinde să stabilească o succesiune evolutivă din punct de vedere istoric. care caută să se desprindă întrucâtva de perspectivele funcţionale. îi aparţine lui M. Statul reprezintă ultima categorie a organizării politice şi cunoaşte nenumărate morfologii. În majoritatea situaţiilor. prin urmare. Aşa se naşte o antropologie politică inspirată din teoria jocurilor. departe de a fi “sănătoase şi preafericite”. cu atât mai mult cu cât sunt numeroasele formele hibride sau intermediare. de fapt. Acesta se preocupă de conflictele apărute în societăţile în care principiul descendenţei matriliniare coexistă cu regula rezidenţei patrilocale. restabilind coeziunea internă a grupului. Această linie de cercetarea este păstrată şi adnotată de studiile lui V. care are loc între persoane sau grupuri. care este caracterizat. Ea pune accentul pe acţiunea individuală care configurează. care merg de la regalitatea sacră la monarhia parlamentară şi republică. Însă. obiect al diverselor manipulări şi jocuri individuale de interese. Leach nu crede că schimbările sociale determină reaşezări ale structurii de ansamblu. Aceste forme de eliminare a tensiunii sociale care au un efect catartic. scena politică. ei consideră că funcţia politicii era fundamental cea de integrare şi de menţinere a coeziunii sociale. VII. sugerează că Gluckman nu s-a desprins cu totul de viziunea funcţională asupra societăţii. cât generează structuri în permanenţă recompunere. ce-i drept. Mult mai critică în raport cu funcţionalismul va fi viziunea antropologului Edmund Leach. Ea trebuie privită ca un bilanţ provizoriu. şefiile polineziene sau cele din nord-vestul Americii). spre deosebire de Gluckman. modul original în care este menţinută ordinea în sistemele politice lipsite de stat. coexistă cu alte instituţii. Dimpotrivă. Era un prim pas pe calea unei abordări diferite a problematicii politice. pe care o priveşte în continuare ca pe un sistem integrat ce tinde perpetuu spre echilibru. statul.este bazată pe redistribuire. Turner. de un teritoriu. prin urmare interpretările lor rămân grevate de funcţionalism. inclusiv cele arhaice. 3. Spre deosebire de Gluckman. era necesară. pe măsură ce noi criterii de diviziune a structurilor politice vor fi definite. Gluckman evidenţiază existenţa unor conflicte structurale. În acest sens. student al lui Gluckman. Cercetările lui Evans-Pritchard şi Fortes au relevat. necesară lărgirea noţiunii de politică la un set de comportamente sociale nelegate de stat sau instituţii specializate. Cu toate acestea. un aparat birocratic şi o forţă armată permanentă. fie prin ceremonii şi ritualuri. capabilă să conceapă politicul ca pe o competiţie pentru putere şi statut. iar diversitatea din sânul categoriilor definite este deja foarte importantă. mai multe contribuţii au participat la estomparea graniţei artificiale instaurate între societăţile tradiţionale şi cele moderne. cea dinamică şi fenomenologică. În această privinţă.

Cu toate acestea. permite menţinerea instituţiei regalităţii. destul de reducţioniste. ci au în vedere şi strategiile mult mai pragmatice. Aceste puncte de vedere. paradoxal. la care toţi participanţii fac apel. Încă şi mai puternică. Este cazul economiei. Balandier. Cel mai bune exemplu îl oferă regalitatea sacră: nu numai că printre funcţiile regilor. regalitatea. Antropologii francezi au evidenţiat cu deosebire rolul politic pe care îl joacă clasele de vârstă în societăţile necentralizate. un domeniu privilegiat de manifestare a puterii politice. Kertzer. statul şi. că ea nu poate fi redusă la o simplă funcţie de integrare. fără a le putea mărturisi. sistemul “Big Man”. deşi diferită. dar a studiat şi problemele modernismului în societăţile industriale. Pe urmele lui Balandier avea să păşească şi antropologia neomarxistă franceză. a autorităţii politice este condiţionată de acumularea şi redistribuirea bunurilor materiale. antropologia feministă nu numai că a căutat să demonteze mecanismele dominaţiei masculine. rezolvând simbolic problema interregnurilor. secularizat.clamate în mod public. amintit mai sus. este relaţia dintre religios şi politic în sistemul castelor. deci a mijloacelor de subzistenţă şi a soţiilor. care subliniază că. prin calcule atente. perioade în care echilibrul cosmic se vede ameninţat. neomarxiştii se vor concentra asupra relaţiilor ierarhice stabilite pe criterii de vârstă şi sex. căci. arată cum fragila putere a “oamenilor mari” este condiţionată de capacitatea lor de a acumula şi redistribui. El este deseori obiectul unui asasinat ritual. Studiind relaţiile dintre structurile economice şi cele politice. explicat ca un derivat al autorităţii fraţilor mai mari asupra celor mai tineri: prin manipularea privilegiilor lor. dar şi cu privire la menirea ideologiilor şi jocului politic. fie defineşte un ansamblu de relaţii conflictuale. Toţi antropologii acceptă astăzi că politica se manifestă în societăţile preindustriale. cărora regalitatea le este subordonată. În linii generale. liantul politic al acestor societăţi. dar este chiar posibil. Potlach-ul. regele este garantul ordinii universale şi al succesiunii ciclurilor. dar a contestat şi ideea universalităţii acestei dominaţii. acelaşi pivot îl au şi interpretările lor cu privire la raportul de dominaţie instaurat între sexe. autoritatea fraţilor mai mari este în multe societăţi insuficientă pentru a genera o clasă socială suprapusă celorlalte. normative şi “morale”. ascunse. Păstrând astfel atât accepţiunea lui Marx cu privire la caracterul conflictelor sociale. printre care se remarcă G. chiar şi de către antropologi ne-marxişti. în general. de instituţiile sociale recunoscute prin tradiţie a avea ca obiectiv sfera politică. Domeniul religios constituie. Aici. iar adevărata autoritate politică este deţinută brahmani. acţionează în diverse forme. La fel de disputate rămân şi bazele universale ale puterii politice. însă. dialectice. se poate observa că antropologia îşi manifestă treptat tendinţa de a desprinde politicul de cadrul său tradiţional. În majoritatea societăţilor care cunosc monarhia. intră şi cele ceremoniale şi religioase. 131 . pe de altă parte. Vârsta. ca acestea să fi prevalat în fondarea instituţiei regale. fraţii mai mari folosesc femeile pentru a-şi menţine şi întări autoritatea asupra mezinilor. considerat. centralizate sau nu. dar şi asupra problemei sclaviei. natura politicului rămâne încă disputată: el desemnează fie un raport de autoritate şi ierarhie. Un capitol aparte aduce antropologiei politice activitatea antropologilor francezi. nici unul nu pare să prevaleze din punct de vedere cauzal. dacă este limpede că manifestările politice sunt conexate cu diverse alte aspecte ale vieţii sociale. la o înţelegere unilaterală a politicului. care. care presupune acumularea şi renunţarea la bunuri din raţiuni de prestigiu este un astfel de comportament politic fundamentat economic. Nu mai puţin semnificative sunt observaţiile unor antropologi ca D. De altfel. Antropologul francez a căutat cu deosebire să evidenţieze restructurările politice care un loc în Africa în urma procesului de colonizare/decolonizare. au fost criticate: pe de o parte. o sferă în care pot fi căutate sursele puterii politice. antropologia franceză a rămas. La fel. cum ar fi prin instituirea unor relaţii de dominaţie bazate pe controlul exercitate de primii născuţi asupra mijloacelor de producţie. după unii autori. de asemenea. domeniul politicii este mai puţin circumscris decât se credea. în chiar interiorul societăţilor occidentale. ca de altfel întregul domeniu al politicii este desacralizat. nici la existenţa anumitor instituţii. Antropologia cunoaşte câteva situaţii clasice în care capacitatea de păstrare a prestigiului şi. deci. ca sumă de mijloace la care face apel un grup social în vederea obţinerii şi păstrării hegemoniei sale. în toate societăţile. bogăţiile. de exemplu.

Iaşi. Ed. Ricoeur.. Antropologia structurală. 2002. Bonte. 3. H. Identificaţi câteva din bazele pe care se edifică puterea politică. Mihu. istoria. Polirom. considerată ea însăşi de esenţă sacră. Geraud. Acest tip de demersuri scoate cu pregnanţă în evidenţă o regândire a statutului antropologiei politice. Payot. K.. Ed. 1995. de asemenea.. Bucureşti.. caracterul formal la puterii politice şi structurile care le corespund sunt esenţiale pentru buna funcţionare a sistemelor culturale. 2. Clastres. Dagger. Noţiunile-cheie ale etnologiei. Iaşi. Memoria. A. Cum ar putea fi reformulată teoria contractului social în condiţiile societăţii contemporane.. Ed. Leservoisier. Cluj-Napoca. 2001. Dacia. uitarea. Antropologia culturală. Traité de sociologie primitive. condiţionată. Biriş. Studii de antropologie politică. 2001. Amarcord. în care autoritatea este esenţial precară şi în care consimţământul celor dominaţi este esenţial. Paris. Ed.. R. Politica este. 2. P. Dicţionar de etnologie şi antropologie. 4. T. Ed. P. Iaşi. Pottier. Izard. 1999. Ideologii politice şi idealul democratic. Politică.. Vom conchide prin a afirma că antropologia politică a evidenţiat atât universalitatea politicului în viaţa socială. Douglas. de simboluri şi ritual. Care sunt principalele forme de organizare politică ale societăţilor tradiţionale? 3. M. 1956. Ed. ultimul rezidând în chiar nucleul puterii politice. Bucureşti. Sociologia civilizaţiilor. M. Iaşi. R. Analize şi texte.. democratice. Engels. mărturisesc o atitudine de rezistenţă la exercitarea puterii politice şi se află la un pol. Descrieţi modul de manifestare a dominaţiei politice în societăţile moderne. Bucureşti. Introducere în filozofia ştiinţelor sociale. ca şi sacrul. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Ball. 2001 Les bases de l’anthropologie culturelle. Service într-o perspectivă istorică. Polirom.. Ed. TEME DE REFLECŢIE: 1.. Lévi-Strauss.. Încercaţi să proiectaţi tipologia lui E. Fr. 1967. M. Hollis. Editura de Stat pentru literatură politică. care renunţă la interesul său exclusiv pentru societăţile arhaice şi preindustriale. Cum gândesc instituţiile.Kertzer constată cum instituţiile politice europene stârnesc devoţiunea şi fervoarea cu care este îndeobşte investit sacrul. Enunţaţi principalele teorii cu privire la apariţia statului. 2000. Ed. Lowie. Ararat. Care ar putea fi formele de manifestare politică într-o societate democratică? 4. Timişoara. Trei. Cl. cât şi marea variabilitate a formelor sale de manifestare. Poate fi stabilită o corelaţia între formele egalitare de organizare politică şi valorile democratice actuale? TEST DE AUTOEVALUARE: 1... Marx. M. Societatea contra statului.. pentru a regândi esenţa puterii politice în statele moderne. Ed. 2002.. Russ. Herskovits. Polirom. R. I. P. O istorie a ideilor 132 . Ed. Ed.. 2000. J.-O. O.. Bucureşti. 1978.. M.. Formele de organizare socială şi de acţiune a puterii politice acoperă un spectru larg: societăţile arhaice egalitare. Paris. Payot. Polirom. la celălalt pol se adună societăţile în care relaţiile de dominaţie. Aventura gândirii europene. 1969 Ideologia germană. Ed. Cluj-Napoca. Dacia.

A History of Western Philosophy. 2002.Russel. Concepte şi arii culturale. p. Timişoara. Ed. New York. Ed. Iaşi. Amarcord. . 2002.. Segalen. 1967. Etnologie. (dir. M. 13-24 133 . Ed.). Clarion. Institutul European. occidentale. B.

“tribală”. Sunt prezentate critic câteva din accepţiunile de care se bucură termenul de artă în gândirea europeană.). fie exprimă un anumit ideal artistic în măsură să afecteze emoţional spectatorul sau auditorul. sau “bele arte”. religioasă. în două sau trei dimensiuni. educarea unei viziuni relativiste cu privire la comportamentele artistice. “pictură” etc. Este. dar şi decorurile tuturor popoarelor lumii. reprezentări foarte diferite din punct de vedre material şi morfologic (obiecte din nuiele. comunităţile din Noua Irlandă desemnează sub un singur termen. “magică”. “etnologică”. desigur. ecvestră. într-o primă instanţă. nici cuvântul de “artă”. “exotică”. Aşadar.” Această absenţă este însoţită. denumirea comună făcând trimitere la identitatea funcţiilor îndeplinite de malanggan în cadrul riturilor funerare şi iniţiatice. de absenţa unui acord cu privire la terminologia prin care pot fi desemnate producţiile plastice şi picturale ale comunităţilor arhaice: “artă primitivă”. şi care priveşte însuşi conţinutul termenului de “artă”. Obiective operaţionale Însuşirea de către studenţi a principalelor teorii cu privire la noţiunea de artă. Prima accepţiune se putea. simbolică. clar sistematizate de europeni (“artă decorativă”. “fără scriere”. unde nu există nici conceptul. aplica producţiilor oricărei culturi umane. dar risca să sale deoparte opere care pretind o abilitate şi o ştiinţă minimă. semnificativă divergenţa instalată între antropologi.societăţile arhaice . culinară. VIII. Definirea obiectului antropologiei artei cunoaşte mari dificultăţi. De exemplu. “la scară redusă”. orice obiect trebuia să înglobeze măiestrie. care încearcă să estompeze obiectul tradiţional al disciplinei lor . antropologii artei. Imprecizia cu care este delimitat domeniul antropologiei artei – definit mai degrabă în negativ – se adaugă unei dificultăţi mai vechi şi fundamentale. ci chiar actorilor respectivelor ceremonii. copii cu corpul tatuat etc. artizanat. arta desemnează imaginile figurative sau nu. virtuozitate şi muncă. se credea că. deşi nu foarte numeroase. şi de lipsa unor categorii care să desemneze genurile şi tehnicile artistice. acest uz al termenului marchează o diferenţă între artefactele utilitare ce ţin de artizanat şi cele care poartă amprenta unei semnificaţii adiţionale (socială. “neoccidentală”. Cuvinte-cheie: artă. Însă această definire se bazează pe nişte categorii culturale predefinite. malanggan. Capitolul examinează câteva din trăsăturile originale ale comportamentului artistic în comunităţile arhaice şi încearcă să schiţeze principalele funcţii sociale cărora le răspunde arta. estetică). „gramatica formelor”. ANTROPOLOGIA ARTEI Introducere Capitolul VIII îşi propune o analiză succintă a antropologiei artei. firesc. domeniu în care disciplina se bucură de contribuţii importante. aşa cum lipseşte şi noţiunea de “artizanat. termenul “artă” a avut dintotdeauna o accepţiune dublă: el desemnează fie un ansamblu de tehnici şi de cunoştinţe necesare realizării unui obiect sau unei practic (asta militară. şi colegii lor. În tradiţia culturală europeană.CAP.).şi să se intereseze programatic de ansamblul societăţilor omeneşti. Ele sunt evidenţiate. 134 . pentru a fi “artistic”. cu totul necunoscute în majoritatea societăţilor europene. comunicare simbolică. cum sunt numeroasele obiecte realizate în scopuri rituale şi care nu revin unor specialişti anume. În cultura europeană. asimilarea de către studenţi a principalelor teorii cu privire la originea şi semnificaţia artei. a sculpturii sau picturii). sculpturi în lemn. care se încăpăţânează să definească obiectul disciplinei lor prin raportare exclusivă la societăţile “tradiţionale”. de asemenea. “artă aplicată”. “sculptură”.

Astfel. este reprezentată de estetica primitivistă. picturale şi plastice ale societăţilor “primitive”. care astăzi evoluează în direcţii distincte. în timp ce altele erau arte mecanice. exact din aceleaşi raţiuni. Ea s-a manifestat cu claritate şi în cadrul celebrelor polemici apărute cu privire la arta rupestră preistorică. nobili şi burghezi. Chiar şi după acceptarea generalizată a realităţii fenomenului picturii rupestre. pictor sau sculptor. o mulţime de obiecte exotice încep să fie importante în Europa. completează schiţa universului cunoscut. pe care fiecare dintre aceste colecţii încerca s-o întruchipeze. este necesar. în afara categoriilor culturii care l-a produs. În schimb. să ne concentrăm atenţia asupra sensului primar al termenului de “artă”. dacă ţinem seama de articularea intimă pe care o implică cele două sensuri. dar şi de picturile şi sculpturile maeştrilor Renaşterii europeni. foarte diferit de cel al criticului şi istoricului artei occidentale. nici artizanat domestic. retorica. cea de-a doua ignoră punctul de vedere antropologic cu privire la artă. dimpotrivă. căci ea nu presupunea nici simplitate conceptuală. reprezentată de autori ca C. nu mai puţin decât pe cea a unui ţesător sau a unui apicultor. papi. cea de-a doua. Acest sens s-a păstrat din antichitate şi până în Renaştere. să considere că orice obiect artistic poate fi înţeles în sine. când. Ele sunt clasate cu grijă şi. Unele arte erau “liberale” (gramatica. Şi în acest caz se poate semnala o idealizare a fenomenului artistic. astfel. de bizare forme minerale şi animale. Această tendinţă are adânci rădăcini în gândirea burgheză europeană. “cabinete cu minuni”. dar putea fi şi uşor asociată artizanatului primitiv şi “artei negre”. Colecţionate cu frenezie de monarhi. autorii ezită în a atribui acesteia virtuţile cu care investeşte pictura occidentală Estetica primitivistă. aşa cum regulile argumentaţiei logice erau pentru stoici sau sofişti o ars. tot mai la modă în Europa de la începutul secolului XX. alături de antichităţile europene. Panofsky. cât şi la anumite tehnici de concepere şi producere a imaginilor. arta mobilieră a fost instantaneu acceptată. Prin urmare. nu mai puţin etnocentristă în filigran. îngloba de la bun început două sensuri. Termenul latin originar. după cum observa E. făcea referire la un ansamblu de tehnici sau reguli pe care gândirea trebuia să le urmeze pentru a reuşi cunoaşterea şi reprezentarea realului.În cele din urmă. din moment ce sculptura era considerată nu numai o formă de expresie artistică inferioară picturii – care necesitate abstracţie şi o tehnică superioară -. dar ne ajută şi să circumscriem cu precizie obiectul antropologiei artei. în organizarea scrupuloasă a acestor cabinete de minunăţii. O astfel de largă definiţie ne ajută să înţelegem şi istoria interpretărilor pe care civilizaţia occidentală le-a oferit realizărilor arhitecturale. Pentru a ieşi din capcanele etnocentrismului. ars desemna. tot mai străin categoriilor moderne de gândire. dar şi geometria. Einstein şi W. astronomia şi muzica). 135 . dialectica şi aritmetica. tot astfel astronomii îşi numeau disciplina arta stelelor. Pe de o parte. universalitatea limbajului artistic şi. concentrate către producţia materială. Prima tendinţă rezervă termenul de “artă” tradiţiei occidentale şi neagă vehement ideea că producţiile plastice şi picturale ale societăţilor “primitive” reflectă o atitudine asemănătoare celei a artistului european. Al doilea sens. perceperea operelor plastice provenite din lumea tradiţională s-a realizat permanent în funcţie de două tendinţe. care accentuează ideea unei definiri în negativ a artei populaţiilor arhaice: una explicit etnocentristă. aceste obiecte stau la baza aşa-numitelor Wunderkammern. Este în general cunoscut sensul aparte pe care îl purtau artele până dincolo de Evul mediu: orice disciplină sau activitate manuală care solicita anumite aptitudini sau abilităţi era o “artă”. care rezumă folosirea termenului de artă la creaţiile civilizaţiei europene. când artele desemnau activitatea unui arhitect. prin activitatea neguţătorilor şi coloniştilor. Primul contact serios al civilizaţiei europene cu arta primitivă are loc pe parcursul secolelor al XV-lea şi al XVI-lea. vom înţelege că arta se referă atât la anumite forme de cunoaştere. ars. Rubin tinde să sublinieze. Astfel. capacitatea conştientă şi intenţională a omului “de a produce obiecte… în acelaşi fel în care natura produce fenomene”. arta rupestră era imposibil de imaginat. posibilă numai în cadrul culturii occidentale: dacă prima direcţie refuză să accepte universalitatea fenomenului artistic. aşadar.

se minuna de aceste “minuni ale artei” şi de “geniul locuitorilor acestor ţări îndepărtate”. caută să integreze arta primitivă în cadrul unei istorii conjuncturale a stilurilor artistice. cea de-a două reprezintă obiectele nu aşa cum se prezintă ele ochiului. După celebrul antropolog. pornind însă de la populaţia maori din Noua Zeelandă. Riegl. simultan. în această accepţiune. Teoriile lui Semper şi Riegl se apropie într-o bună măsură de cea care avea să fie propusă de F. mesopotamiană. Lévi-Strauss va evidenţia dedublarea reprezentărilor proprie artei aceloraşi indieni de pe coasta de nord-vest a Americii. importante în cadrul unor societăţi bine ierarhizate. cele scrise de G. ci aşa cum sunt ele reprezentate de către spirit. Înainte de a intra în patrimoniului muzeelor de astăzi. Astfel.Într-adevăr. obiectele expuse încetează să mai fie considerate drept opere artistice ale unor autori anonimi. prin stilizare şi geometrizare. prin motivele şi compoziţia lor. von Humboldt. Adepţii acestei teorii credeau. ele sunt stocate şi deseori uitate. îmbrăţişează tocmai aceeaşi perspectivă evoluţionistă. Urmând modelul propus de G. el însuşi inspirat de Goethe. Stilul. După Boas. Semper. Treptat. s-a considerat că ornamentul ar putea elucida câteva din mecanismele depăşirii stării de “primitiv”. Pe parcursul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea. pe baza puţinelor informaţii pe care le avea la dispoziţie (un sat maori şi o colibă ceremonială a eschimoşilor caribou. folosesc noţiuni ca “gramatica formelor” pentru a realiza o analiză formală a formelor de decor vegetal. pe măsura ce evoluţionismul câştigă teren. prin măsurarea gradului de asemănare cu modelul natural. din mai multe perspective. Arta primitivă nu ar fi. adică unifocal. există artă acolo unde stăpânirea perfectă a unei tehnici ajunge la o formă perfectă. din pricină că ars ca tehnică este premisa logică şi istorică a existenţei unei ars ca limbaj al reprezentării spaţiale. obiectele exotice încercând să traseze limitele spaţiale şi temporale ale lumii cunoscute. cea de-a doua se supune unor legi transculturale care prezidează reprezentarea mentală a spaţiului. Fildeşului adus de portughezi din Benin i se vor alătura curând obiectele artistice din aur şi argint pe aduse de spanioli din America. Cl. o sculptură a indienilor de pe coasta de nord-vest a Americii . în funcţie de degenerarea. Semper. Până către anii ’30 ai secolului XX. Semper combină ideea unei dezvoltări liniare a tehnicilor cu analiza formelor elementare (Uhrformen) care stau la baza oricărei reprezentări artistice. admirând colecţiile unui astfel de cabinet. Păstrând această cheie interpretativă. nici naivă. ambele văzute cu prilejul Expoziţiei). a modelului originar.poate să multiplice perspectivele şi să prezinte un obiect. diferenţele de rang şi prestigiu. 136 . ca A. Semper cu credea într-o copilărie a stilurilor în arta primitivă. de evoluţie tehnică şi intelectuală. Alţi autori. unele dintre aceste realizări artistice “primitive” sunt expuse cu prilejul Expoziţiei universale de la Londra. Boas. această formă poate atunci să depăşească simpla funcţie de obiect utilitar şi să devină model pentru un stil. cât mărturii ale primelor stadii. există două maniere de reprezentarea a spaţiului: una ţine în mod direct de văz şi prezintă un obiect în felul în care o face ochiul. clasau societăţile pe un traseu evolutiv. Albrecht Dürer. cât şi de organizarea particulară a unei culturi. Stilurile nu mărturiseau neapărat un stadiu de evoluţie culturală: ele realizau doar o sinteză perfectă între stadiile atinse în evoluţia tehnică şi formele mentale de organizare a spaţiului. imperfecte. că ornamentul este un posibili început istoric al artei şi. Lévi-Strauss considera că aceste reprezentări dedublate erau strâns legate de organizarea socială şi că exprimau. criteriile fanteziste după care erau aranjate aceste eclectice colecţii încercau să ofere o imagine a întregului cosmos.cărora Boas le-a consacrat o atenţie deosebită . Dacă prima variază istoric şi geografic. va depinde atât de constrângerile inerente oricărei reprezentări a spaţiului. Primele cercetări sistematice cu privire la originea artei. nici rudimentară: ea alege o variantă specifică de organizare a spaţiului şi construieşte complexitatea acolo unde privirea noastră obişnuieşte să simplifice. aşadar. Riegl urmăreşte evoluţia acestui tip de decor la civilizaţiile egipteană. aşadar. bizantină şi arabo-musulmană. În 1851. expansiunea colonizării europene sporeşte proporţional valul de obiecte exotice care se revarsă în Europa.

unor facultăţi estetice universale. Forge şi E. Această direcţie pur antropologică s-a îndepărtat tot mai mult de noţiunile negociabile de “valoare estetică” şi de teoria frumosului. care duce la perceperea şi producerea reflectată a formelor şi codurilor sociale. dar nu poate considera frumosul drept scopul fundamental al procesului artistic. rituale sau ai sistemelor de gândire ale societăţilor extraeuropene. există o relaţie specifică: tehnicile. pentru Gourhan. expresia unei estetici prime. M Cordwell. De altfel. Forge (în Noua Guinee). Fagg. statutul de obiect artistic. Olbrechts şi J. produc sens şi transmit un mesaj. ca şi pe cunoaşterea stilurilor şi tehnicilor care îi sunt specifice. în care cuplurile sexual complementare de animale şi semne geometrice (tectiforme) ocupă locuri recurente şi bine delimitate. Prin urmare. ale cărei rigori sunt respectate şi de către umilele unelte de piatră paleolitice. În Franţa. J. alături de Cl. Boas postulează că. aceştia din urmă. cum sunt cele rituale. în privinţa apariţiei omului. el stabileşte o ierarhie a temelor şi o cartografie a repartiţiei lor. funcţiile şi stilurile variază în timp şi spaţiu. Omul devine prin definiţie un creator de imagine. asupra amerindienilor de pe coasta de nord-vest. dar şi în funcţie de fluctuaţiile pieţei. el subliniază pe bună dreptate că relaţiile dintre forme şi semnificaţii cunosc o mare diversitate şi evoluează independent. Boas. prin structura şi logica lor combinatorie. Estetica este abordată de specialistul francez mai atât din punct de vedere paleontologic şi biologic. Boas nu a acordat prea multă atenţie semnificaţiei pe care diversele obiecte le preiau în diverse contexte. Carpenter au studiat stilul artistic ca un sistem de comunicare şi de semnificaţie independent de limbajul verbal. pe care antropologul o refuză. Analize stilistice realizează şi amintitul A. ale cărui idei le-am amintit. vrând-nevrând. H. El postulează existenţa unor adevărate sanctuare paleolitice. din pricina orientării sever intelectualiste a etnologilor francezi. dar şi J. În această privinţă. Astfel. Vandenhoute. în arta primitivă. organizate spaţial şi iconografic conform unei ordini structural precise. tentaţi să privească artefactele “primitive” mai degrabă ca martori ai tehnologiei. stabilesc o scară absolută de valori şi. sunt elaborate mai multe studii cu privire la arta populaţiilor arhaice. preocupat de criteriile abstracte şi universale ale organizării spaţiului. care s-au interesat de statutul producătorilor de artă şi au afectuat analize stilistice în acelaşi areal. ca G. în funcţie de gustul şi cunoştinţele lor. vieţii sociale. H. Dacă Boas a arăta că funcţia reprezentativă este cea care conferă unui obiect. Cu toate acestea. Însă.Cei doi autori amintiţi au arătat cum studierea artei primitive poate fi întemeiată în acelaşi timp înţelegerea categoriilor mentale care o organizează. Între anii ’30 şi 1950. Lévi-Strauss. alţi antropologi. Herskovits. Himmelheber studiază manifestările artistice ale populaţiilor atutu şi gouro din Coasta şi Fildeş. studiaţi înainte de F. într-o perspectivă comparativă. contribuţii importante va aduce. Opera lui Leroi-Gourhan este consacrată cu deosebire artei mobiliere şi parietale paleolitice. Horn. Fischer (populaţia dan din Coasta de Fildeş) sau B. iar opera de artă este considerată a fi un martor în măsură să clarifice parametrii comportamentului mental al oamenilor preistorici. M. Leroi-Gourhan. Este exact problematica de care s-a ocupat. Leroi-Gourhan avansează ideea că formele. Leroi-Gourhan propune o analiză structurală a artei paleolitice: analizând asocierile între animalele reprezentarea în arta rupestră. antropologia artei s-a dezvoltat mai puţin. A. Deşi nu invocă acea “gramatică a formelor”. Kupka. În concepţia sa. Dreval sau K. sporind contrastul între cercetarea antropologului şi cea a muzeografului sau criticului de artă. etnologul şi arheologului A. în particular inspirate de observaţiile antropologilor africanişti. Bateson. stabilesc şi o distincţie între artă şi non-artă. W. ca şi F. între cei doi poli ai lui ars mai-sus amintiţi. un rol la fel de important ca fabricarea primei unelte şi apariţia tehnicii şi limbajului. Adecvarea formei la funcţionalitate este. Fără a căuta să 137 . Aceeaşi problematică va fi reluată de M. aşa numita estetică-funcţională. arta şi estetica au jucat. cât şi din cel social: percepţiile asigură individului baza integrării sale în social. dar şi variaţia lor morfologică. în funcţie de contextul în care este folosit. Într-adevăr. însă forma abstractă care rezultă răspunde. El poate studia variaţia culturală a acestor criterii. cercetarea contemporană a antropologiei artei. constatând permanenţa anumitor teme iconografice. realizată prin intelectualizarea senzaţiilor.

exaltă unitatea şi coeziunea grupului social. Pentru el arta este un “sistem de acţiune”. de asemenea. iar autorii lor nu propune nici o exegeză pentru a el explica iconografia. atunci când finisarea unui obiect are în vedere succesul său comercial. cât şi colectiv. Gell. dintre îmbinarea lor şi organizarea socială. intelectuale şi sociale a individului. dorinţă. atunci când ornamentaţia (cum este cea a scuturilor populaţiilor din Oceania) are menirea de a îngrozi duşmanii. imaginile. cât asupra oamenilor. Chiar şi puterea fizică poate fi exprimată artistic: în arta statuată a anumitor populaţii africane. prin tehnici vocale speciale. şi doar în măsura în care joacă un rol în procesele de interacţiune socială. arta este în măsură să declanşeze – într-un dans ritual cu măşti. ea modelează cuvintele. Este limpede că toate aceste abordări îşi au meritele lor şi luminează anumite faţete care caracterizează arta oricărei societăţi. care consideră că arta nu este subordonată unei interpretări exterioare a sensului. muzica ar constitui tot atâtea transcodaje formale ale unor convenţii şi principii culturale. ca arhitectura sau dansul. Acest nucleu ireductibil este deseori ignorat. Experienţa reală a frumuseţii nu este decât un mijloc utilizat variabil de fiecare cultură pentru realizarea acelei sinteze originale care defineşte o ars. Arta este condiţionată de tehnologie şi. Funcţia simbolică a artei s-a bucurat. populaţia abelam se dovedeşte incapabilă să le definească cu claritate. Căci. cum sunt cele propuse de LéviStrauss sau Leroi-Gourhan. pentru populaţia respectivă. arta nu trebui să fie înţeleasă ca o goană după un ideal de Frumuseţe. Vom conchide prin a afirma că estetica pătrunde în întreaga cultură a unui grup. etnologul francez încearcă mai degrabă să surprindă modul în care imaginile reuşesc să surprindă noţiuni abstracte. folosind combinarea şi transformarea proprietăţilor materiei. politice. şi anume chestiunea formei şi structurii (dar şi culoarea sau materia). Forge. ca şi alte expresii artistice. deşi aceste imagini exprimă anumite idei despre natura omului şi asigură permanenţa structurii sociale. Altfel spus. teamă sau fascinaţie.descifreze cu adevărat universul gândirii mitice paleolitice. corpurile şi imaginile oamenilor. un ansamblu care relaţionează artistul sau meşteşugarul. Alteori. considerate deseori ca variabile demne de izolat. religioase sau identitare pe care le capătă reprezentările artistice. precum timpul şi spaţiul. care pot fi apreciate estetic în sistemul de valori al culturii respective. ele ignoră ceea ce se află în centrul oricărei reprezentări artistice. provocând efecte de ordin emoţional şi afectiv. culorilor sau zgomotelor şi modul în care sunt acestea percepute şi tratate în universurile culturale autohtone. În sisteme interpretative “structuraliste”. Arta nu 138 . Însă ele ignoră proprietăţile concrete şi sensibile ale materiilor. destinatarul şi entitatea reprezentată şi nu un suport al unor propoziţii simbolice. Modelarea artistică a concretului exprimă de fiecare dată anumite valori: ele sunt de ordin economic. războinice. dintre structurile mitice şi diverse procese simbolice. ci că reprezintă ea însăşi un mijloc de a acţiona asupra lumii. dar şi relaţiile pe care le întreţin unii cu alţii. reprezintă forme de comunicarea vizuală specifice şi autonome. cât ca un modelator al vieţii afective. este în măsură să acţioneze eficient nu asupra materiei. formelor. în cazul în care anumite calităţi vizuale doresc să dezvăluie esenţa zeilor sau strămoşilor etc. În aceste accepţiuni. în măsură să provoace frică. Studiul acestor categorii perceptive devine astăzi unul din domeniile cele mai promiţătoare ale antropologiei artei. însă. de exemplu – puternice stări emoţionale. Evaluările de ordin estetic nu joacă pentru Gell vreun rol important. spirituală. O perspectivă de altă natură propune A. producătoare de semnificaţii: relaţiile dintre forme şi culori. Stau mărturie motivele ornamentale cum sunt cele de pe canoele trobriandeze. arta caută să exprime valori sociale. stilul este conceput în măsura în care reflectă o logică organizatorică formală. Antropologia contemporană a artei se consacră cu devotament analizei funcţiilor sociale. obiectele. pictura abelam. într-adevăr. Dacă sunt numeroase studiile care evidenţiază rolul imaginilor şi al obiectelor în contextele rituale. Nu rareori. picturile respective nu povestesc mituri. cum este cazul anumitor cântece intonate de cântăreţii peul din Burkina Faso. economice. laolaltă cu concepţiile estetice autohtone. ca şi aceasta. din acest motiv. care consideră că sensul imaginilor nu reprezintă obiectul analize antropologice a artei. Astfel. care. şefii şi eroii mitici sunt reprezentaţi ca posedând o musculatură puternică. de o atenţie deosebită. atât la nivel individual. nu lipsesc nici antropologii ca A. Forge aduce ca argumente picturile care ornează faţadele caselor ceremoniale ale populaţiei abelam din Noua Guinee.

2001 Les bases de l’anthropologie culturelle. Timişoara.. M. Enumeraţi câteva funcţii sociale cărora le răspunde comportamentul artistic. Leroi-Gourhan. O. 1970 Antropologia structurală. J. A. ci prin sistematica studiere a contextului din care provin. M. Meridiane. Politică. 2000. Lévi-Strauss.. R. Aşa cum observa E. P. Mihu. M. Polirom. 1999.-O. o sculptură. Moro-Abadía. Ed. M. în L’Anthropologie.). I-II. Institutul European. 1967. Ed. Lévi-Strauss. ci este deopotrivă legată de organizarea spaţiului... Analize şi texte. Paris. Ed.reprezintă doar satisfacerea unui ideal sau a unei nevoi estetice... Iaşi. Antropologia culturală. O. Laplantine. Ed.. Noţiunile-cheie ale etnologiei. Dicţionar de etnologie şi antropologie. Producerea de sens printr-un număr de practici tradiţionale care nu se identifică cu limbajul şi studierea comparativă a formelor pe care fiecare cultură le impune exprimării unei gândiri a spaţiului reprezintă misiunea de cercetare pe care şi-o asumă antropologia actuală a artei. Geraud. Payot. 455-470. Concepte şi arii culturale. Carpenter. Radcliffe-Brown. R. pe care le reflectă şi a căror comunicare nu este posibilă prin simpla analiză a formelor. Cl. Segalen. Stabiliţi o corelaţie generală între valorile societăţilor moderne şi modalităţile de exprimare artistică. Descrierea etnografică. Herskovits.. 1978. Ed.. O istorie a ideilor occidentale. 2002. 2002. Cl. 2003. Iaşi. este un “act. Bucureşti.. Iaşi. Amarcord. Bucureşti. Gîndirea sălbatică. înainte de a fi un obiect. p. Russ. Exemplificaţi. 2000. Ed. A. Polirom. Care sunt principalele teorii cu privire la originea şi semnificaţia fenomenului artistic? 2. Polirom. (dir. Există baze antropologice ale simţului estetic? 2. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Bonte. Pottier. Izard. Cluj-Napoca. TEST DE AUTOEVALUARE: 1.. de modalităţile de transmitere a cunoaşterii şi de semnificaţiile activate în simbolismul ritual. A. Dacia.. Ştiinţifică. R. 3.” Arta primitivă nu este decât rezultatul unei serii de vaste interdependenţe. 1983. Ed. Iaşi. TEME DE REFLECŢIE: 1. Gestul şi cuvântul. 2002. Ed. Care sunt principalele calităţi care pot fi conferite unui comportament artistic? 3.. González-Morales. Leservoisier. Structură şi funcţie în societatea primitivă. Polirom. p. F. Comentaţi noţiunea de „gramatică a formelor”. Aventura gândirii europene.. Iaşi. . 13-24 139 . L’art bourgeois de la fin du XIXe siècle face à l’art mobilier Paléolithique. Ed. Bucureşti. 107. vol. Ed. M. Ed. Etnologie.

Este evidenţiată apropierea treptată şi tot mai vizibilă între obiectivele de cunoaştere ale celor trei discipline. istorie antropologică. Într-adevăr. Ea va căpăta consistenţă pe parcursul secolului al XIX-lea. ci unei alte forme de cunoaştere. ca şi inconsistenţa distincţie epistemologice care le-a ţinut despărţite timp de decenii. în timp antropologia. ştiinţa istorică şi arheologie. accesibil prin intermediul surselor scrise. Cuvinte-cheie: antropologie istorică. ulterior “primitive” nu putea reveni acestei discipline. ISTORIE ŞI ARHEOLOGIE Introducere Capitolul final al cursului îşi propunere o trecere în revistă a relaţiilor dintre antropologie. în mod necesar. Este analizat dialogul teoretic dintre cele trei discipline. ANTROPOLOGIA ŞI ISTORIA Conform unei diviziuni devenite tradiţie. Altfel spus. delimitarea celor două domenii de studiu al societăţii se realizează cu cea mai mare claritate: istoria. Cel mai bine se reflectă noua autoritate a diviziunii moştenite în distincţia pe care pozitivismul o face între cauzalitatea istorică şi cea funcţională. importul de concepte realizat între cele trei domenii de studiu şi contribuţia particulară a fiecăreia la conturarea unei ştiinţe sociale integrative. Obiective operaţionale Însuşirea de către studenţi a principalelor contribuţii pe care le-a oferit antropologia gândirii istorice. În consecinţă. conceptualizată cu claritate în veacul iluminist. educarea capacităţii de a aplica perspective antropologice asupra unor secvenţe istorice delimitate. adică cea care tinde să evidenţieze relaţiilor stabile şi regulate (legile) care unesc fenomene de acelaşi ordin şi. care poate fi trasată fără riscul de a greşi în Epoca Luminilor. cunoaşterea de către studenţi a elementelor aduse de către antropologia anglo-saxonă în cercetarea arheologică. cât şi prin ansamblul de metode pe care îl utilizează fiecare. era disciplina care se ocupa cu studiul trecutului lumii civilizate. Disjuncţia dintre cele două discipline are. studiul popoarelor “sălbatice”. transferă problema diferenţei între civilizaţi şi primitivi în câmpul epistemologiei. considerau că adevărata explicaţie a faptelor sociale era cea “ştiinţifică”. istoria: ea făcea legătura dintre voinţe individuale şi acţiuni singulare şi presupunea o logică a succesiune şi o inteligibilitate din perspectiva genezei şi filiaţiei. şcoală cultural-istorică. bazele epistemologice pentru ceea ce avea să devină antropologia funcţionalistă şi erau 140 .1. ANTROPOLOGIE. ansamblul de stări anterioare unui fenomen şi circumfusa. dar şi a elementelor de istoricitate proprii comunităţilor tradiţionale. După Durkheim. care avea să devină. în viziune pozitivistă. în realitate o origine venerabilă. Această diviziune filozofică nu era. istoria şi antropologie se disting între ele. etnoistorie. gen literat recunoscut ca atare în Europa. cărora trebuia. să le corespundă două tipuri diferite de cunoaştere. Ştiinţele sociale. Erau puse. educarea interesului pentru rigoare teoretică şi pentru abordările pluridisciplinară în practica cercetării sociale. atât prin obiectul de cercetare care le caracterizează. însă. printre ele la loc de cinste se afla sociologia în ascensiune. Durkheim între praeterita. pe care fiecare tendinţă alege să-l urmărească separat. New Archaeology. gândirea europeană postula existenţa a două tipuri de umanitate. post-procesualism. pe măsură ce idealul pozitivist.CAP. Prima formă de explicaţie cauzală caracteriza. mai ales contemporane. IX. astfel. elementele pentru explicarea sa ştiinţifică. IX. orice proces social realizat conţinea. în veacul al XVIII-lea. în sine. ansamblul elementelor ce constituie ambientul său social. cu standarde de informare şi metodologice bine stabilite. Această dihotomie este integral exprimată de distincţia pe care o făcea È.

Progresele şcolii de la Annalles exprimă pe deplin rigorile noii istoriografii. Antropologia. metodele vin să amplifice diferenţele. pierdută în noianul de fapte diverse al experienţelor unice. Astfel. fără a renunţa la studiul structurilor şi logicilor sociale. mai ales în societăţile fără stat. iar omenirea exotică se deschide cercetărilor cu caracter istoric. unele monografii istorice sunt utilizate după modelul celor antropologice. care considera că singurii agenţi reali ai devenirii sunt indivizii. care nu era. Se întăresc astfel. În primul rând se află renovările profunde pe care le-a suferit gândirea istorică. care recurge la ancheta orală şi observaţia directă. să studieze societăţi considerate cândva ca fiind obiectul istoriei. Este o misiune dificilă. Mai multe raţiuni stau la baza acestui fenomen. unde absenţa unui principiu 141 . odată cu proliferarea minuţioaselor anchete etnografice de teren. Aceştia se preocupă tot mai mult de conceptualizarea mai riguroasă a obiectelor lor de analiză. pe această cale. cum era. spre deosebire de istorie. Mai mult. Într-adevăr. mai ales din pricina frecventei absenţe a unui cod cronologic utilizabil. era tentată să evidenţieze tot ce ţinea de arbitrarul acestora şi să se consacre evenimentelor în unicitatea lor. Vremea istoriografiei “regi/tratate/bătălii” a apus de mult: obiectul istoriei se lărgeşte prin înglobarea structurilor economice şi sociale.accentuate diferenţele între istorie şi ştiinţele sociale. de exemplu. încerca să scoată în evidenţă mai degrabă formele importante şi constrângătoare ale vieţii colective: munca. antropologia a cunoscut prefaceri succesive.) au intrat de câteva decenii printre temele de cercetare acceptate ca fireşti de către istorici. Curând. Istoricii se preocupă cu mai multă îngrijire de sincronie şi de structuri. demografia etc. respectiv între cele care cunosc sau nu statul. a ajuns astăzi să capete conotaţii cu totul noi. cum sunt mentalităţilor. începe treptat să descopere istoricitatea. iniţial. istoria. desigur. postulând să socialul nu poate fi redus la individual. credinţele religioase promiteau degajarea unor legi de structură şi evoluţie ale întregii umanităţi. Etnoistoria. La rândul său. fără a nega. tendinţele spre individualizarea unei discipline ca etnoistoria. sau. individualitatea şi politicul. În primul rând. Renunţând la vechea clasificare a societăţilor. antropologia putea aspira la statutul unei discipline comparative şi generalizate. o adevărată antropologie istorică ia naştere acum. opoziţiile care încă se mai realizează între societăţile literate şi cele care nu cunosc scrisul. ca şi diferenţele statuate între modul de raportare a individului la complexul social din care face parte nu mai au valoare tipologică tradiţională. prin urmare. prin urmare. la cei trei idoli ai vechii istoriografii: cronologia. ai cărei principali promotori sunt în majoritate istorici. ci joacă un rol pur euristic. Această disciplină. Devine evident că accesul la experienţele umane trăite se realizează pe căi foarte diferite: istoria. ea a ajuns să nege disjuncţia tradiţională dintre societăţile primitive şi cele civilizate şi a ajuns. de natură să estompeze ele însele diferenţele dintre cele două discipline. antropologie era avantajată şi de obiectul său. “fără scris”. individul şi evenimentul. Această tendinţă este întărită de tenacitatea cu care se manifestă anumite supoziţii evoluţioniste. după modelul ştiinţelor naturii. Antropologia. între care avea să se numere curând şi antropologia.se bazează în primul rând pe valorificarea “arhivelor” orale. care denunţă acum cadrele strâmte ale istoriei pozitiviste şi renunţă. tradiţiile orale se exprimă rar în limbajul cronologic utilizabil de oamenii occidentali. permiţând extrapolarea către un nivel superior de generalitate a unor trăsături particulare evidenţiate prin analiză riguroasă. ideea că societăţile simple reflectă cu mai mare fidelitate legile vieţii sociale. Domenii altădată proprii antropologiei sau sociologiei (structurile de rudenie. Europa statelor-naţiuni se vede deschisă cercetărilor de natură antropologică. însă. după modelul propus de antropologi. decât istoria societăţilor “fără istorie”. după 1930. interesul lor pentru istoricitatea şi dinamica diacronică a acestora. Aşadar. mai precis. familia şi rudenia. se distinge de antropologie. care încearcă să acopere golul lăsat de absenţa izvoarelor scrise . În momentul de faţă. Opoziţia epistemologică dintre cauzalitatea funcţională şi cea istorică avea să genereze şi orientări diferite în programele ştiinţifice. dar şi marilor structuri de gândire. marea împărţire care a divizat câmpul ştiinţelor sociale tinde să se estompeze.dar şi golul în care anumite societăţi au fost abandonate istoriografiei tradiţională a statelor civilizate . în schimb. pe seama izvoarelor scrise. În deceniile care a urmat.

Audouze. fiind lipsită de profunzime istorică. scrierile şi observaţiile misionarilor şi călătorilor) care pot suplini relatările orale. Această coincidenţă reflectă. ARHEOLOGIA ŞI ANTROPOLOGIA Relaţia permanentă dintre arheologie şi antropologie este structurală. O importantă mutaţie are loc în privinţa materialului documentar utilizat de cele două discipline. Deloc surprinzător. Derrida conform căruia nu există nici o discontinuitate radicală între societăţile care cunosc scrierea şi cele aliterate -. anumite tradiţii academice. în fapt. după cum observa Cl. adresat umanităţii în ansamblul ei. care a investit constant arheologia cu o misiune de cunoaştere diferită de cea asumată de antropologie sau etnologie.2. Însă. aspectele metodologice păreau înainte vreme mai importate decât orientarea generală a perspectivelor celor două discipline. Geertz. consideră arheologia ca o parte a antropologiei. alături de arhivele coloniale şi descoperirile arheologice. în ciuda mijloacelor de abordare diferite: una se ocupă de trecut. una dintre cele mai importante subramuri arheologice. această subordonare este departe de a fi generală. caz în care s-au putut folosi şi texte indigene din perioada precolonială. iar dialogul dintre cele două discipline a cunoscut serioase fluctuaţii. Chiar dacă antropologia a renunţat la a mai clama virtuţile sale de ştiinţă bazată pe modelul naturalist şi a îmbrăţişat o perspectivă mai coerent istorică. burghezia Europei moderne inventează un discurs istoric unitar. în manifestările conştiente şi explicite ale vieţii sociale. ea îşi păstrează respectul profund pentru teorie şi interesul său pentru perspectivele comparative şi generalizante. antropologia începe să sesizeze dificultăţile pe care le ridică redactarea textului etnografic şi care îl apropie pe acesta de relatarea istorică. Prin urmare complementaritatea dintre cele două discipline poate apărea ca un fapt natural. dar care sunt încă vii în societăţile prezentului. antropologia continuă să aspire la o cunoaştere unică şi integrală a umanităţii ca întreg. pe când cealaltă studiază prezentul viu şi discursul. în particular din pricina tradiţiei academice europene. se cantona. De un deosebit succes s-a bucurat această activitate în cazul populaţiilor precolumbiene. amputat de aleatoriul conservării vestigiilor. Dacă sunt cu deosebire arheologii cei care folosesc observaţii etnografice generale pentru interpretarea complexelor 142 . cercetarea arheologică şi cea antropologică întreţin o legătură dintre cele mai strânse. s-a cristalizat ca disciplină în deceniile în care a luat naştere şi antropologia. Istoria. Aşadar. în timp ce antropologia.dinastic aproape că exclude orice jalon cronologic precis. Fosilele culturale vii care populau Americile. Ele rămân active şi în cazul aşa-numitei antropologii “interpretative” promovate de C. care se rezumă la naraţiune. Lévi-Strauss. Spre deosebire de istorie. Acest discurs. însă. Mai mult. Bloch o definea drept istorie regresivă: ea pleacă de la fapte trecute.” (F. Australia şi Oceania. cum este cea americană. în a doua jumătate de secolului al XIX-lea. fiindcă cele două discipline au câmpuri de cercetare înrudite. lingvistică. Într-adevăr. camufla marile diferenţe care le despart în continuare. pe care amatorii entuziaşti începuseră să le dezgroape în peşterile Franţei şi Angliei. 1999). IX. existenţa unui creuzet intelectual comun şi a unei tendinţe generale a spiritului european. privilegiind materialele orale şi vizuale îşi focaliza cercetările către bazele inconştiente ale acestor manifestări. arheologia preistorică. Cu toate acestea. se poate afirma că etnoistoria a devenit disciplina pe care M. cele evoluţioniste. “Dialogul preistorieetnologie s-a impus întotdeauna. iar arheologul un antropolog care se ocupă cu studiul culturii materiale a civilizaţiilor dispărute. în paralel cu provocatoarele îndoieli ale unor filozofi ca J. căci primitivii preistoriei şi cei din afara lumii civilizate devin obiect de cercetare în acelaşi timp şi din aceleaşi motive: în încercarea de a identifica originile civilizaţiei. Africa nu făceau decât să amintească de neguroasele timpuri paleolitice. singura soluţie care le rămâne etnoistoricilor este adunarea tuturor formelor de informaţie (arheologie. Astfel. pentru a se adânci în trecut şi a reconstitui traseul devenirii lor. cel evoluţionist. chiar dacă aceasta sa face sub stindardul istoriei-problemă. care privilegia documentul scris. încerca să schiţeze etapele traseului unic pe care l-a parcurs civilizaţia. În aceste condiţii. Această constantă apropiere dintre cele două discipline nu poate.

începând cu perioada interbelică. înţelegerea civilizaţiilor proto. sau. G. dar şi că stabilitatea pan-istorică a anumitor trăsături culturale stă mărturie pentru continuitatea etnică şi culturală. însoţită de stabilirea unei arhive complete de cercetare a sitului şi de analiza structurală a asocierilor dintre vestigiile arheologice. Tendinţa către monografism şi descriptivism este evidenţiată de arheologi ca V. În plan practic. Childe este cel care sistematizează conceptul de “cultură arheologică” şi organizează sistematic metodele proprii cercetării arheologice (tipologia şi stratigrafia). Aşadar. unui paralelism de traseu între cele două discipline. În alţi termeni. avea să L. LeroiGourhan. Acest tip de analiză spaţială. recunoscut pentru caracterul său integrat şi riguros. Dialogul acestor 143 . combinată cu studii despre paleomediu. analogiile etnografice nu părăsesc arheologia. privită ca un sistem adaptativ. cu analize tehnologice şi funcţionale. Sahlins. începând cu anii ’60. Prin activitatea unor specialişti ca H. sub forma unor interpretări punctuale (de obicei a funcţionalităţii uneltelor sau armelor). viziunea lui Gourhan consta în tratarea culturile preistorice după rigorile etnografiei. de către unii autori. student.şi preistorice era posibilă prin analogii cu populaţiile amintite de sursele scrise ale antichităţii: analogiile cu populaţiile primitive nu mai ofereau nici un orizont comparativ credibil. Boas va evidenţia diferenţele notabile între culturile extraeuropene şi cele descoperite de arheologie: devenea. El este promotorul aşa-numitei etnologii preistorice. Această afinitate va lăsa loc. White. de Mortillet sau J. “noua arheologie” se hrănea din tendinţa neo-evoluţionistă vizibilă în antropologia americană prin operele lui J. fără însă a putea fi invocată o viziune integrată asupra culturii preistorice ca unitate paleoetnografică. A doua orientare. D. Childe. nu mai face apel la sursele etnografice. imprudentă schiţarea unor analogii între situaţii aflate din punct de vedere istoric şi cultural la o distanţă atât de impresionantă. pentru care nu existau astfel de echivalenţi etnografici istorici. care a reîntărit în plan teoretic şi practic legăturile dintre antropologie şi arheologie. R. arheologia. în două focare de inovaţie teoretică. are loc un proces sistematizare naturalistă a industriilor litice. nu este adeptul analogiilor etnografice şi. s-a răspândit curând în arheologia europeană. Breuil. Childe va prefera el însuşi o perspectivă istorică marxistă. inclusiv cea preistorică. Childe. White. deşi era el însuşi australian. cel puţin pri agresivitatea cruciadei sale publicistice. va întări prin autoritatea sa tendinţa generală a arheologiei europene de a se încadra în trena istoriei. dar şi prin cele ale lui E. Cum individualizarea academică a ambelor discipline era încă timidă. În esenţă. printre alţii. foarte interesat de originea civilizaţiei europene. Ceea ce aduce revoluţionar.arheologice pe care le definesc. Principalul promotor al noii direcţii de studiu. ceea ce implica cercetarea habitatelor preistorice după modelul analizelor etnografice. Primul este european şi are în centru activitatea etnologului şi arheologului francez A. Teoria avansată de noua generaţie de cercetători americani postula interdependenţa subsistemelor culturale (tehnologic/economic. Binford. direcţia monografistă de cercetare deschisă de F. colectivul lui Gourhan trece la o riguroasă cercetare planimetrică (dezvelirea succesivă a solurilor de locuire). îmbrăţişează în Europa o misiune de cercetare istorică. În fapt. pe parcursul întregii sale cariere. Steward şi L. O astfel de viziune integrativă va fi propusă. arheologii trec la o cunoaştere mai aprofundată a conţinutului particular al culturilor materiale. ca un sistem termodinamic elaborat. Curent teoretic născut în anii ’60. social şi ideologic). deseori dimensiunea comportamentală fiind neglijată sau ignorată cu bună ştiinţă. Lubbock încadraţi ca antropologi şi invers. în care nu lipsesc cu totul analogiile etnografice. La rândul lor. al lui L. la începutul secolului XX. a fost reprezentată de aşa-numita New Archaeology americană. Sub influenţa difuzionismului. În deceniile de avânt al difuzionismului şi particularismului cultural. Service şi M. “noua arheologie” era interesul pentru dimensiunea organizaţională a culturii. antropologii folosesc şi ei observaţiile arheologice pentru trasarea etapelor de evoluţie culturală. cum a rămas. atât în cercetarea paleoliticului. astfel. în plan teoretic.G. Peyrony sau F. nu este de mirare că vom vedea arheologi ca G. se credea că majoritatea mutaţiilor culturale au fost provocate de capriciile difuziunii. Nici măcar arheologia paleoliticului. Bordes. cât şi în cea a altor epoci preistorice.

subdiviziuni ale culturii asigura funcţionarea şi perpetuarea sistemului ca întreg. această direcţie de cercetare este cunoscută şi sub nomeclatura de funcţionalism. se poate afirma că arheologia contemporană este mai apropiată ca niciodată de câmpul de studiu al antropologiei. principala tendinţă teoretică în arheologia europeană contemporană. cealaltă. De la studiile privind paleomediul. studiul ideologiei. Un ilustru reprezentant al acestei tendinţe este britanicul D. mai moderată. interesată de procesele de formare şi degradare a contextelor arheologice. emiterea de ipoteze şi verificarea lor prin raportare la documentaţia arheologică conservată. căreia îi adaugă. Schiffer. New Archaeology a căpătat şi alt nume. interesată îndeosebi de formalizarea matematică a cercetării arheologice. neglijând aspectele idiosincratice ale culturilor arheologice. nu putea fi considerată validă decât în măsura în care utiliza riguros un sistem ipotetico-deductiv. interesată de semnificaţiile subiective înglobate în cultura materială. ia naştere în Marea Britanie. “noua arheologie” tinde să renunţe la pretenţiile sale cu caracter filozofic şi se concentrează către aprofundarea acelui nivel mediu de teorie arheologică pe care ei înşişi îl numiseră Middle Range Research. Din aceste motive. demersul de pionierat al lui A. Studiind procesele de dinamică a culturii în perspectivă diacronică. idei preluate din tradiţia marxistă şi din gândirea antropologiei structurale. LeroiGourhan. în fapt. Conex interesului său pentru legile de dezvoltare materială ale culturii. prefera studiile de caz şi o favoriza o perspectivă mai aplicată. tendinţelor post-moderne vizibile şi în antropologie. Ca o concluzie generală. postprocesualismul se îndepărtează net de pretenţiile de cunoaştere ştiinţifică. care se îndepărtează tot mai mult de interpretările materialist-funcţionaliste. lider al şcolii structuralist-simbolice de la Cambridge. pe care le acuză de subiectivitate şi inductivism: în opinia “noilor arheologi”. O nouă direcţie de cercetare. acest demers ar fi presupus utilizarea controlată a analogiilor etnografice. El mărturiseşte atât mutaţiile de ordin teoretic care au avut loc. cunoaşterea ştiinţifică. nomotetică (adică bazată pe legi) ale direcţiei americane şi îmbrăţişează o direcţie de cercetare hermeneutică. în ultimele decenii. din care nu ezită să importe modele teoretice generale. ca şi progresele realizate de arheologie după 1960 şi care au permis. cât şi inovaţiile teoretice ale “noii arheologii”. În linii generale. Această direcţie etnoarheologică. care asigurau folosirea în siguranţă a analogiilor etnografice. Noua arheologie se divizează ea însăşi în două direcţii: una radicală. în urma numeroaselor reacţii de contestare pe care le stârnise. Un reprezentant de seamă al acestei tendinţe de cercetare este arheologul britanic I. Post-procesualismul din arheologie corespunde. Clarke. la rândul său puternic susţinută de observaţii etnografice: dimensiunea simbolică a culturii. După 1980. de altfel. pe motiv că acestea. dar şi interpretări ale unor fapte şi contexte individuale. a cărei existenţă a fost facilitată de ideile (ca şi de excesele) “noii arheologii”. caracterizat de verificarea analogiile etnografice şi comportamentale cu situaţiile oferite de documentaţia materială proprie arheologiei. cataliza problematicii şi unificarea tot mai bine sesizabilă între obiectele de studiu ale celor două discipline. gratulează. Hodder. fiind arbitrare. printre altele. încercând să exploateze atât progresele metodologice. Principalele provocări cărora trebuia să le răspundă eşafodajul adaptativ erau cele ecologice. în favoarea unei atenţii crescute pentru înţelegerea societăţii ca reţea de sensuri simbolice. Acestei tendinţe îi corespunde şi o nouă tematică de cercetare. Provocările teoretice lansate de noua arheologie au fertilizat şi tradiţia europeană de cercetare. cel de procesualism. B. în câmpul antropologiei. Un caracter mai aplicat va avea şi direcţia arheologiei “behaviorale” deschisă de americanul M. Procesualismul se concentrează deliberat către dialogul dintre cultură şi mediu. nu au nici o semnificaţie adaptativă. New Archaeology dezavuează şi metodologiile tradiţionale ale arheologiei. convinsă de existenţa unor legi de comportament transculturale. care iniţiau procesele de adaptare. Post-procesualismul se inspira din tradiţie de cercetare istorică europeană. Cu toate acestea. în măsuri variabile. post-procesualismul. al negocierii statutelor sociale. statutul femeii etc. ambele. Post-procesualismul reprezintă. inclusiv cea din câmpul ştiinţelor sociale. apariţia 144 .

Bucureşti.. Fiecare dintre observaţiile realizate în cele două domenii trebuie cântărite cu atenţie.G. F. Niculescu. M. 203-262. convergenţele morfologice pot deseori induce în eroare arheologul.Current Approaches to Interpretation in Archaeology. diferite între ele. G. L. no. A History of Archaeological Tought. Iaşi.. 1962. Ricoeur. Ed. 2001. Furet. Cl. Trigger. Etnoarheologia a atins deja dimensiunile şi prezintă toate simptomele unei mode. vol. Reading the Past . Press. I. în ciuda analogiilor (sau omologiilor) de comportament. Press. Etnologia. Polirom. Prezentaţi programul de cercetare al New Archaeology. Politică. uitarea. Este justificată distincţia dintre istorie şi antropologie pe baze epistemologice? 2. 2000. 2. Corint. Gh. 5. Oxford. 2.. Antropologia structurală.. ca şi cele analizate de antropolog. Weber.. Hodder. arheologia actuală este datoare să consacre o atenţie crescută limitelor pe care uzul analogiilor etnografice le impune. 1978. prin urmare. Care sunt limitele viziunii antropologice în arheologie? TEST DE AUTOEVALUARE: 1. 2002. Timişoara. The Material Dimension of Ethnicity. Amarcord. în mod fatal unice şi. Polirom. Al. 145 . Teorie şi metodă în ştiinţele culturii. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ: Binford. dar nu al tuturor posibilităţilor pe care arbitrarul cultural le poate materializa. Memoria. Archaeological Theory Today. Verba. 2001. Iaşi. Ed. Lévi-Strauss. p. din anumite contexte culturale. oferă un catalog al posibilităţilor. arheologia a învăţat să exploateze şi să operaţionalizeze observaţiile colectate scrupulos de etnografia populaţiilor arhaice.). S. Ed. Fundamentele cercetării sociale. p. (ed. P. TEME DE REFLECŢIE: 1. Care este contribuţia şcolii de la Annalles la estomparea diferenţei dintre istorie şi antropologie? 3. pentru a nu conduce la generalizări abuzive. Blackwell. Hodder. Cu toate acestea.. 1989. R. istoria. 217-225. Archaeology as Anthropology.. Ed... Atelierul istoriei. Cambridge Univ. Cambridge. Bucureşti. Ce este etnoistoria? 4. B. 2001. Cambridge Univ. Caracterizaţi orientarea post-procesualistă. elementele de cultură materială pe care le studiază el provin. 2001. Keohane.. Ed. în American Antiquity. trebuie remarcat. Ed.agriculturii sau modelele de expansiune demografică şi până la studiile tehnologice experimentale şi asupra funcţionalităţii artefactelor arheologice. Argumentaţi criteriile tradiţionale care au opus antropologie culturală istoriei. Cambridge.. mai mult. Este de dorit ca arheologul să nu uite că. I. Care sunt argumentele pentru care istoria ar putea îngloba antropologia? Dar invers? 3. în New Europe College Yearbook 1997-1998. 28. 1986. King.