You are on page 1of 157

LUCIAN BOIA s-a născut la 1 februarie 1944 în Bucureşti.

Carieră universitară începînd din 1967 la Facultatea
de Istorie a Universităţii din Bucureşti; profesor titular în 1990. Secretar general (1980-1983) şi vicepreşedinte
(1983-1990) al Comisiei Internationale de Istorie a Istoriografiei. Director fondator (1993-) al Centrului de
Istorie a Imaginarului. Bibliografie selectivă: Eugen Brote (1850-1912), Litera, Bucureşti, 1974; Relationships
between Romanians, Czechs and Slovaks (1848-1914), Editura Academiei, Bucureşti, 1977; Das Jahrhundert aer
Marsianer (în colaborare cu Helga Abret), Heyne, Miinchen, 1984; L'Exploration imaginaire de l'espace, La
Decouverte, Paris, 1987; La fin du monde: Une histoire sans fin, La Decouverte, Paris, 1989 (ediţie japoneză,
1992; Sfîrşitul lumii: O istorie fără sfîrşit, Humanitas, Bucureşti, 1999); La Mythologie scientifique du
communisme, Paradigme, Caen-Orleans, 1993; ediţia a II-a, Les Belles Lettres, Paris, 2000 (Mitologia ştiinţifică
a comunismului, Humanitas, Bucureşti, 1999); Entre l'Ange et la Bete: Le mythe de l'Homme different de
l'Antiquite a nos jours, Plon, Paris, 1995 (ediţie spaniolă, 1997); Istorie şi mit în conştiinţa românească,
Humanitas, Bucureşti, 1997 (ediţie maghiară, 1999; ediţie engleză, 2001); Jocul cu trecutul: Istoria între adevăr
şi ficţiune, Humanitas, Bucureşti, 1998; Pour une histoire de l'imaginaire, Les Belles Lettres, Paris, 1998 (ediţie
coreană, 2000; Pentru o istorie a imaginarului, Humanitas. Bucureşti, 2000); Pour vivre deux cents ans: Essai sur
le mythe de la longevite, In Press, Paris, 1998 (Mitul longevităţii. Cum să trăim 200 de ani, Humanitas,
Bucureşti, 1999); Două secole de mitologie naţională, Humanitas, Bucureşti, 1999; România. Bor-derland of
Europe, Reaktion Books, Londra, 2001 (România, ţară de frontieră a Europei, Humanitas, Bucureşti, 2002); Le
Mythe de la democraţie, Les Belles Lettres, Paris, 2002. Volume apărute sub direcţia sa: Great Historiansfrom
Antiquity to 1800. An International Dic-tionary şi Great Historians ofthe Modern Age. An International
Dictionary, Greenwood Press, New York-West-port-Londra, 1989 şi 1991; Miturile comunismului românesc,
Nemira, Bucureşti, 1998.

<autor> LUCIAN BOIA
<titlu> Mitul democraţiei

Traducere din franceză realizată de autor

HUMANITAS
BUCUREŞTI

Coperta seriei
IOANA DRAGOMIRESCU MARDARE
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BOIA, LUCIAN
Mitul democraţiei / Lucian Boia. - Bucureşti:
Humanitas, 2003 (Polis)
ISBN: 973-50-0343-0321.7

LUCIAN BOIA
LE MYTHE DE LA DEMOCRAŢIE

© Editions Leş Belles Lettres, 2002
© HUMANITAS, 2002, pentru prezenta versiune românească ISBN 973-50-0343-0

<titlu> PREFAŢĂ LA EDIŢIA ROMÂNEASCĂ Versiunea originală a acestui eseu a apărut în Franţa. în ce mă priveşte. Am încercat. acela al lumii apusene. Dar asta nu înseamnă că există alternativă. în discuţie nu este şovăielnica democraţie românească. Traducerea românească îmi aparţine. ci modelul împlinit de democraţie. şi în cazul democraţiei. Doar acesta este modelul de democraţie spre care ne îndreptăm. nu înseamnă că trebuie să mergem cu ochii închişi. unica noastră salvare! Să aibă chiar atîtea imperfecţiuni? Cred într-adevăr că le are. Pot fi considerate ca formînd laolaltă o trilogie consacrată miturilor politice moderne. să le disociez (constatînd în acelaşi timp şi interdependenţa lor). aşa cum am procedat şi în celelalte cărţi ale mele. Mitul democraţiei se află în strînsă legătură cu Doua secole de mitologie naţională (din care a împrumutat cîteva pasaje privitoare la relaţia democraţie-naţiune) şi. Cu toate defectele ei — defectele oricărei realităţi în raport cu condiţia ideală a lucrurilor — democraţia occidentală este nu numai cea mai bună dintre soluţii. pe de altă parte. însă o dată ce alegem un drum. cu Mitologia ştiinţifică a comunismului. Judecata mea ar putea să pară unora excesiv de aspră. LUCIAN BOIA . ci singura soluţie raţională. nu sînt dispus să confund realitatea cu mitologia.

.

In accepţiile sale restrînse. Omul a devenit Demiurg. o ruptură radicală cu o anume manieră de a gîndi. şi chiar o bună parte din cei care continuă să creadă s-au îndepărtat de El. Democraţia şi Naţiunea. cu mituri şi simboluri. Cetatea perfectă se va construi pe acest pămînt prin propriile sale forţe. se hrăneşte. Desigur. Şi astfel religia nu e anulată: ea trece numai printr-un proces de secularizare.<titlu> INTRODUCERE Omul nu trăieşte doar cu pîine şi apă. Este o fiinţă fundamental religioasă care aspiră la Absolut. îşi duc viaţa fără să mizeze pe o intervenţie de „dincolo" şi nu par deloc tentaţi să-şi subordoneze parcursul terestru unui ipotetic parcurs după moarte. Aparent. cele trei compartimente ale aceleiaşi religii: „religia umanităţii". nu mai puţin. mai curînd un transfer. s-a putut constata. Cetatea oamenilor şi cetatea lui Dumnezeu s-au separat. iată cele trei mari mituri ale erei moderne. Cetatea oamenilor şi-a asumat ceea ce revenea mai înainte cetăţii lui Dumnezeu. un reflux treptat al credinţelor şi practicilor religioase. în fapt însă. „Desacralizare" şi „dezvrăjire": iată formule adevărate şi înşelătoare totodată. de două sau trei secole încoace (şi cu deosebire în spaţiul occidental al lumii). cuvîntul „mit" înseamnă fie „povestire . Progresul. Sînt mulţi cei care nu mai cred în Dumnezeu.

funcţia mitului este aceea de a pătrunde esenţa fenomenelor cosmice şi sociale şi de a exprima valorile şi proiectele unei comunităţi. fiecare cu sufletul şi destinul ei.8 fabuloasă". Iată noua religie. „neadevăr". Comunitatea credincioşilor nu e decît o palidă reflectare a regatului ceresc. Să nu judecăm miturile în litera lor strictă. pur şi simplu. cam naivă în puritatea ei originară. între timp. Ştiinţa şi tehnologia vor ameliora fără încetare condiţia umană. a generat la rîndu-i atei şi sceptici. o credinţă şi un obiectiv de atins. creaţii divine sau naturale. Vom avea pe pămînt paradisul pe care ni-1 dorim. . atraşi irezistibil de un vis îndepărtat. Da. aşa cum proclamă Democraţia. Democraţia reală nu e decît o palidă reflectare a democraţiei imaginate. Vor trăi în fraternitate. Progresul justifică toate speranţele. împărţind aceleaşi valori şi idealuri. ratîndu-şi unele obiective sau concretizîndu-le nu tocmai strălucit. nici neadevărat. viitorul va fi construit de om. Dar. stăpîni pe destinul lor. Fiecare mit are o puternică încărcătură utopică: materializările sale vor fi mereu departe de condiţia lui ideală. Şi pune în felul acesta societăţile în mişcare. într-o manieră concentrată şi simbolică. Mitul nu e nici adevărat. într-o interpretare mai cuprinzătoare. Trebuie totuşi să constatăm că a transformat lumea. fie. locuit de oameni egali şi liberi. El defineşte. în sînul Naţiunilor. Cum să atingi orizontul? Nu ne rămîne decît să mergem spre el.

<titlu> MARILE PRINCIPII .

.

nu încă democraţia. Impactul lor asupra realităţii e incontestabil. suveranitatea poporului (cuvîntul „democraţie" fiind de altfel puţin utilizat în accepţia sa modernă în vremea Revoluţiei franceze. nu există nici absolutism nici democraţie. Potrivit sensului literal al cuvintelor. Cei doi termeni ai opoziţiei sînt absolutismul şi democraţia: de o parte. puterea concentrată în mîinile unui singur om. se vorbea mai curînd de „guvernare reprezentativă" — pentru a se distinge de democraţia directă cunoscută în Antichitate — şi. începînd din 1792.<titlu> Procesul absolutismului Nicăieri contrastul nu e atît de izbitor ca în Franţa între Vechiul Regim şi societatea nouă făurită de Revoluţie. de cealaltă parte. Oamenii Revoluţiei aveau nevoie de un cuvînt. Cel puţin la nivelul simbolurilor (mai uşor de reînnoit decît structurile profunde ale societăţii). sau de mai multe. pentru a exprima democraţia şi de un alt cuvînt pentru a exprima principiul opus „ . A existat absolutismul cu adevărat? Dar există oare cu adevărat suveranitatea poporului? Să nu confundăm miturile şi simbolurile cu lumea reală. dar aparţin cu toate acestea unui registru diferit. concept exprimat mai tîrziu prin cuvîntul „democraţie"). Şi în America era tot republica. însă în ambele cazuri sensul era acela al suveranităţii poporului sau a naţiunii. de „republică".

Regele încarna suveranitatea. atribuită lui Ludovic al XIV-lea. care mi se pare că propune o soluţie . Au ajuns să creadă că regele era cu adevărat absolut. socotindu-i pe regi ca miniştri ai lui Dumnezeu pe pămînt. interpretare. englezii l-au utilizat mai tîrziu. democratică. servind ca intermediar între poporul său şi divinitate. In fapt. faimoasa formulă. în lucrarea sa Leş six limes de la Republique. evident. un fel de „federaţie" (pentru a relua caracterizarea lui Pierre Goubert. dincolo de referinţele sau aparenţele simbolice. fără a o împărţi cu nimeni. de prin 1830 — pentru ei nu mai era nici o grabă).12 (ab solutismul" şi-a făcut intrarea în limba franceză în 1797. Franţa era o societate fragmentată. „Statul sînt eu". nostalgicii monarhiei (precum Frantz Funck-Brentano. Dimpotrivă. probabil apocrifă. în plus. Absolutism şi democraţie: nici mai mult nici mai puţin decât două figuri ale imaginarului. Bossuet îşi imagina de altfel un fel de guvernare cosmică. Mulţi istorici moderni s-au lăsat prinşi în cursă. istoric apropiat de „Action francaise". amestecînd naiv simbolurile cu realitatea. orice evaluare a prerogativelor regale trebuie să ţină seama de starea Franţei în epocă şi nu mai puţin — pe un plan mai general — de realitatea pură a puterii. exprimă corect esenţa doctrinei. în L'Ancien Regime. 1926) oferă imaginea unui rege aproape complet lipsit de puteri şi oarecum rătăcit printre atîtea interese contradictorii pe care ar fi fost chemat să le arbitreze. regele era un personaj sacru. teoreticianul unei monarhii numite de el „legitimă". Puterea sa (cum explica deja Jean Bodin. 1576) nu avea alte limite decît legea divină şi legea naturală.

„Atotputerniciei" regelui în sistemul absolutist îi corespunde „atotputer- . Dar. trebuia să aibă sancţiunea parlamentelor. Nici Consiliul nu era singur. în care cel mai neînsemnat element trebuia luat în considerare ca o entitate distinctă. regele dicta legea. Mai presus de orice. mai ales. avea foarte adesea mîinile legate. Era „ajutat" de Consiliul său. în fapt. simplificăm lucrurile la extrem. Şi. vegheau cu străşnicie la independenta lor. Franţa era pur şi simplu dirijată de o clasă conducătoare. criză care l-a determinat pe Jean Bodin să pună bazele teoretice ale monarhiei „absolute"). Sigur. De altfel. societatea franceză era un vast şi destul de anarhic eşafodaj de cutume şi privilegii pe care regele nu avea cum să le ignore sau să le dispreţuiască. putea hotărî orice sau aproape orice. Parlamentele provinciale. Inclusiv societăţile democratice. la nevoie ştiau să spună şi „nu". în principiu. Regele nu era singur. Orice societate e condusă de o clasă conducătoare. pentru ca legea să devină efectivă. Acesta era sensul monarhiei absolute: fără un simbol puternic de unitate. comunităţile locale şi chiar fiecare familie în parte alcătuiau o vastă reţea. Membrii guvernului erau recrutaţi din elita ţării. Franţa risca să se rupă în bucăţi (ceea ce se şi petrecuse în vremea războaielor religioase din secolul al XVI-lea. Regele avea misiunea de a armoniza şi de a face să funcţioneze acest conglomerat. destul de des. La societe ei l'Etat). Dar acţiunea regală nu se desfăşura nestingherită. el era un „liant". acestea tergiversau sau aplicau deciziile regale după cum le convenea.13 echili brată dezbaterii despre absolutism în Les Frangais ei l'Ancien Regime. spunînd „regele". Provinciile.

Abuzuri erau cu siguranţă. solicitau izolarea vreunuia din membrii lor. Dar a venit o epocă în care acest regim nu mai corespundea evoluţiilor şi exigenţelor ţării. Fapt este că. ele exprimau rolul patern al regelui. simbolul e mai puternic decît realitatea.14 nicia" poporului în democraţie. dar nu se poate vorbi de un sistem bazat pe abuz. Bastilia reală. Esenţialul istoriei s-a jucat multă vreme la . Sînt „atotputernicii" simbolice. deschizînd astfel uneori poarta arbitrariului. aşa cum se prezenta la 1789. încă o dată. Bastilia este unul dintre simbolurile cele mai cunoscute ale arbitrariului regal şi al nedreptăţii funciare a unei societăţi „nedemocratice". Societăţile tradiţionale sînt fragmentate. acestea erau utilizate mai ales la cererea familiilor care. încerca pur şi simplu să menţină pe cît posibil echilibrul într-un corp social disparat. Bastilia simbolică se înfăţişează ca martoră a represiunii politice. în mai mare măsură decît represiunea politică. depune mărturie pentru un regim care se îmblînzise considerabil în deceniile premergătoare Revoluţiei. Funcţia propriu-zis politică a faimoaselor „lettres de cachet" rămînea marginală. „părinte" al marii familii franceze. istoricii preferă să nu zăbovească asupra subiectului. pentru motivele cele mai diverse. la 14 iulie 1789. şi funcţionarea mai mult sau mai puţin coerentă a părţilor sale constitutive. asediatorii au avut surpriza să pătrundă într-o închisoare aproape goală. A fost o epocă în care Franţa avea nevoie de un regim „absolutist" pentru a-si asigura unitatea şi echilibrul. Regimul acesta nu era represiv de felul lui. In neputinţa de a zugrăvi un tablou dantesc al măruntaielor acestei fortăreţe devoratoare.

Pu- .15 scară locală: familia. putem deplora execuţia lui Ludovic al XVI-lea. Dar omul conta prea puţin în situaţia dată. Categoriile sociale şi profesionale erau strict delimitate. nici măcar o idee. Nu este un „lucru". pe cale de desacralizare. satul. Este o figură mobilă. şi alcătuită (măcar teoretic) din indivizi egali şi liberi. istoria îşi schimbă direcţia şi ritmul. Omeneşte. Barierele şi despărţiturile sînt erodate fără încetare. cu faţete multiple şi contradictorii. francezi şi americani Dar ce e democraţia? întrebarea se impune de la sine. <titlu> Atenieni. O dată cu modernitatea. iar mobilitatea spaţială şi socială redusă la minimum. de omogenizare chiar.. Biblioteci întregi s-au scris despre acest subiect. A fost atunci decapitat un simbol. condamnarea sa e contestabilă. răspunsul însă mai puţin. Mitologiile nu au nimic cartezian. ţinutul. Rolul său fusese acela de a da coerenţă unei societăţi alcătuite din elemente disparate şi avînd asupra puterii politice o concepţie magico-religioasă. mobilă. Se pune în mişcare un proces irezistibil de integrare. Iar poporul devenea Naţiune. atributele lui reveneau pe deplin poporului. O societate deschisă. trebuia să se reunească în jurul altor simboluri.. este o mitologie. Conglomeratul social şi spaţial devine puţin cîte puţin spaţiul unificat al naţiunii. Funcţia regală se justifică tot mai putin. Fapt este că democraţia refuză să fie închisă într-o formulă simplă şi univocă. Juridic. O dată regele ucis. Evoluţiilor concrete li se adaugă refluxul sacralităţii. nici dreptul divin nu mai joacă în favoarea regelui.

prinşi în . Suveranitatea poporului avea un precedent: democraţia grecească. Pe de altă parte. şi chiar trebuie să o facem. Este formula ideală a democraţiei. într-o societate inegalitară. ar fi pur şi simplu confiscată de privilegiaţi. Se explică astfel ezitarea iniţială de a numi „democraţie" regimul reprezentativ instaurat de revoluţiile americană şi franceză. La drept vorbind. egalitatea şi libertatea. şi. Pe deasupra. Dar încă două semnificaţii se adaugă acesteia. democraţia directă: poporul participa direct la decizia politică. de asemenea. femeile. suveranitatea poporului riscă să devină vorbă goală.16 tem încerca să le „raţionalizăm". n-ar mai rămîne decît o egalitate în sclavie. cel puţin potrivit normelor de astăzi. cam prea ideală. Ea nu privea decît o parte restrînsă a populaţiei: poporul care îşi exercita suveranitatea nu era decît o mică minoritate! Sclavii — mai numeroşi la Atena decît cetăţenii — erau fireşte excluşi. dat fiind că singurul model democratic oferit de istorie era acela al democraţiei directe. dacă libertăţile ar fi prejudiciate. Aceasta era „adevărata democraţie". dacă vrem să procedăm la analize şi să propunem interpretări. sensul său dintîi. democraţia înseamnă „suveranitatea poporului". „metecii" (adică „străinii"). Democraţia ateniană — dacă trecem de la mit la realitate — era totuşi departe de a fi impecabil de democratică. Să examinăm însă termenii unul după altul. În primul rînd. Sînt polivalente şi susceptibile de lecturi divergente. Cele trei principii merg aşadar împreună: suveranitatea poporului. un mare număr de cetăţeni. E sensul său literal. evident. Ele nu ascultă însă de logica obişnuită. Atena în primul rînd.

adevărurile revelate. o mulţime e mai uşor de manipulat decît o adunare restrînsă (constatare valabilă şi pentru democraţiile moderne). al . din pură neîncredere şi atît. în tot cazul. Se află aici germenele modernităţii. acolo unde mulţimile nu reprezentau de fapt decît o masă de manevră. o tiranie a mulţimilor. Discuţia publică. dar şi cu multe neajunsuri. lăsau astfel loc liber adevărurilor — contestabile la rîndul lor — reieşite din discuţie şi argumentare. cu o perioadă fastă în epoca lui Pericle. Să adăugăm. De altfel. au deschis perspective politice şi intelectuale absolut noi. confruntarea ideilor. Instituţia „ostracismului" lămureşte perfect această lipsă de sensibilitate. Vedeau în el un fel de tiranie democratică. cîteva mii de bărbaţi se întruneau pentru a hotărî cu privire la treburile cetăţii. obişnuinţa de a cîntări argumentele pro şi contra. nu participau la dezbaterile publice. chiar fără să fi comis vreo greşeală.17 propriile activităţi sau din lipsă de interes. şi slaba conştiinţă a democraţiei antice cu privire la drepturile individului: o altă diferenţă faţă de mentalitatea noastră individualistă şi de modul cum vedem noi „drepturile omului". alt motiv pentru care teoreticienii de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea au privit cu suspiciune modelul antic de democraţie. oricare atenian risca să fie exclus din cetate. în cele din urmă. şi. Dar hotărau ei cu adevărat? întotdeauna se găsesc indivizi şi grupuri care-i manipulează pe ceilalţi. acest sistem nu a funcţionat decît puţin timp. date o dată pentru totdeauna. Se explică astfel subitele schimbări de stare de spirit şi orientare politică din istoria ateniană. pentru a completa tabloul. Ar fi totuşi nedrept să privim doar aspectul dezamăgitor al lucrurilor.

„Nu mai există corporaţii în stat. ci doar unităţi administrative. La ce bun să te mai asociezi cînd Statul democratic era însuşi poporul şi reprezenta toate interesele laolaltă? O asemenea logică ducea direct la ghilotină (drum pe care nu l-a ratat nici Le Chapelier). Nimic mai greu decît să te debarasezi de o schemă de gîndire. Suveranitatea nu se împarte. Astfel." Aceste cuvinte ale lui Le Chapelier exprimă cît se poate de clar filozofia Revoluţiei franceze. Le Chapelier şi-a legat numele de decretele din iunie şi noiembrie 1791 care suprimau sau interziceau asociaţiile profesionale şi politice. este aici chiar un „surplus" de absolutism în raport cu absolutismul regal. ele nu mai sînt entităţi istorice şi culturale. republica este proclamată „una şi indivizibilă". Departamentele iau locul provinciilor. Teoretic. S-a terminat cu particularis-mele regionale şi locale care reprezentaseră structuri de rezistenţă în faţa puterii centrale. Suveranitatea poporului se aseamănă cu cvadratura cercului: o problemă pe care nici Modernii n-au reuşit s-o rezolve! Revoluţia franceză a tratat problema suveranităţii în termeni absolutişti.18 libertăţii de gîndire şi anchetei ştiinţifice. nu mai există decît interesul particular al fiecărui individ şi interesul general. atribuţiile regelui au fost transferate poporului. difuzînd în teritoriu o voinţă politică unică. Unele limite şi insuficienţe ale democraţiei ateniene sînt de altfel limite şi insuficienţe ale democraţiei în genere. După cum Bastilia simboliza atotputernicia regală. Pur şi simplu. Orice interes particular trebuie să dispară în faţa voinţei naţionale. Membru al Adunării constituante. ghilotina a fost unul dintre simbolurile demo- .

ceva ce nu există în sine. Dacă interesul suprem al naţiunii o cere. ar fi dorit vreodată asemenea masacre. deşi ne-am putea îndoi că popoarele. în bine sau în rău. între timp. pedeapsa capitală era la fel de diversificată precum corpul social. Fascismul şi nazismul au invocat la rîndul lor poporul. lăsînd celelalte puteri ale statului în umbra acesteia. cînd a omorît cu siguranţă mai mult decît Bastilia în cursul întregii sale existenţe. Iar războaiele „democratice". supuşii regelui rămîneau inegali şi în moarte. a curs ceva apă pe sub podurile Senei şi sistemele de guvernămînt . Insă Republica nu cunoştea decît o singură categorie de cetăţeni: egali în viaţă. avînd grijă să respecte proporţiile sociale. sau măcar o majoritate de bărbaţi şi femei.19 craţiei abia născute. egali în faţa morţii. care timp de două secole au însîngerat lumea (incomparabil mai ucigaşe decît războaiele „aristocratice" de altădată). dar mai cu seamă bărbaţi şi femei din popor. Logica ghilotinei merită totuşi reflecţie. Poate fi invocată în toate sensurile. majoritatea ţărilor democratice au abolit pedeapsa cu moartea şi se remarcă tocmai prin respectarea drepturilor omului. Şi fără discriminare: aristocraţi. şi-au aflat justificarea în acelaşi principiu înalt. între timp. nu există sacrificiu prea mare. Comportamentul democratic al ghilotinei s-a verificat din plin în timpul Terorii. Concepţia „monistă" a puterii explică de ce Revoluţia franceză a concentrat aproape toate prerogativele politice în Adunare. înainte de democraţie. preoţi. Nu ar fi corect să asimilăm democraţia ghilotinei. Inegali în viată. Teroarea bolşevică s-a exercitat în numele poporului. Suveranitatea poporului e un principiu abstract.

Din acest punct de vedere. America oferă incontestabil cel mai avansat dintre modele. America era o ţară dispersată. abordarea americană. pragmatică. se manifesta în Franţa un deficit de democraţie şi o insuficientă. Această bifurcare iniţială a proiectului democratic punea de la bun început în lumină echivocul conceptului şi logica plurivalentă a materializărilor sale. Dar ceva încă supravieţuieşte din filozofia originară. inclusiv în sistemul judiciar şi în poliţie.20 s-au succedat în Franţa pentru a ajunge la o sinteză mult mai complexă şi nuanţată decît mecanica simplă imaginată de teoreticienii de la 1789. grupurile restrînse şi formele locale de solidaritate şi acţiune politică. singurul criteriu este numirea. Ea exprimă unitatea în diversitate. erodată apoi prin consolidarea progresivă a instanţelor federale. Aplicînd aceleaşi principii — „suveranitatea poporului" —. . Organismul politic francez rămîne integrator şi suspicios faţă de interesele specifice ale minorităţilor şi grupurilor de presiune. francezii au inventat statul maximal şi americanii statul minimal (după o formulă aproape anarhistă. unitatea pur şi simplu. după modelul francez. americanii au construit un sistem foarte diferit. Abordarea franceză e filozofică. dacă nu inexistentă. Şi astfel. pentru un american. ci de la o istorie care privi-legiase individualismul. Ei nu porneau de la absolutism pentru a-1 reînvesti în republică. dar păstrînd şi astăzi ceva din spiritul său originar). acolo unde. Franţa. Dacă apreciem alegerea ca piatră de încercare a democraţiei. separare a puterilor. Urmare a colonizării şi înaintării spre vest. O întreagă varietate de funcţii sînt eligibile.

în voia interpretărilor. dar cel putin le ţin în echilibru. Puterea ca obstacol la putere. în plus. <titlu> Iluzia plebiscitară Piatra de încercare a democraţiei este problema reprezentării. Franţa a cunoscut cinci republici (iar a şasea se întrevede la orizont). dacă vrem să-1 privim doar ca accident al istoriei). Acest sistem de suveranitate „împărţită" permite evident mai multă supleţe decît principiul abstract al unei suveranităţi indivizibile. dimpotrivă.21 Părinţii fondatori ai Statelor Unite au conceput o „balanţă a puterilor" al cărui scop era tocmai ca o putere să se opună celeilalte. Interesul poporului este ca aceştia să nu se înţeleagă chiar de minune! Relaţiile complexe şi uneori delicate dintre Casa Albă şi Congres sînt o constantă a istoriei politice americane. Idealul ar fi ca această problemă să nu existe. de cele mai contradictorii materializări ale „voinţei poporului". Ceva de negîndit dinspre partea franceză: cum să se opună poporul sie însuşi? Pare-se că americanii ştiau că nu poporul ci conducătorii sînt cei care conduc. două regate şi două imperii (fără să mai socotim şi statul de la Vichy. ele complică lucrurile. grupurile de presiune sînt omniprezente. Cine ar putea să decidă şi să acţioneze mai . în acelaşi interval. conceptul de „lobby" face parte din sistem. adesea. susceptibilă. Constituţia din 1787 a rămas la locul ei. în Franţa. în America. pare aproape ruşinos să faci presiune asupra reprezentanţilor poporului. Ceea ce explică remarcabila continuitate politică americană. Cu adaptările de rigoare.

se gîndea la o metodă care să-i oblige pe reprezentanţi să se exprime aidoma cu poporul. Unii reprezentanţi ai stîngii republicane (Considerant. conducerea politicii curente revenea totuşi guvernului). înclinîndu-se în faţa evidenţei. Ar fi fost votul imperativ: aleşii nu trebuiau să se bucure de nici un fel de libertate. Dar. N-ar mai fi rămas decît să se adune la scară naţională voturile exprimate de acestea. Franţa s-ar fi înfăţişat astfel ca suma mai multor mii de Atene! Strategia referendumului se înscrie în aceeaşi logică. A-i reuni pe toţi francezii într-un singur loc era evident imposibil. astfel poporul rămînea unicul legislator (Rousseau distingea totuşi între legiferare şi execuţie. în acest ultim caz. nu putea să-şi exprime decît voinţa generală. de la popor în ansamblul său. Dar nimic nu împiedica fragmentarea acestei „mari adunări" prin instituirea de adunări locale. referendumul ia locul . Ledru-Rollin. sau socialistul german Rittinghausen) au reluat şi adîncit problema guvernării directe prin popor. singura lor misiune fiind de a aplica punct cu punct mandatul primit de la alegători.22 bine în numele poporului decît poporul însuşi? Dar democraţia directă a anticilor nu mai era aplicabilă în marile organisme statale moderne. în principiu. Era mai uşor să aduni cîteva mii de atenieni decît milioane de francezi! Nu-i rămînea poporului decît să-şi delege puterile: să acţioneze prin reprezentanţi aleşi. a unei suveranităţi efective şi direct exprimată de popor. Este ceea ce deplîngea Rousseau. utilizarea sa poate fi limitată — în jurul unor întrebări esenţiale dar punctuale — sau generalizată. Pe la 1850 s-a mai imaginat o soluţie. Poporul nu avea cum să guverneze direct.

ea pierde însă în substanţă. Aparent democraţia e în cîştig. Fiindcă. opţiunile decisive şi schimbările de direcţie au fost tranşate prin plebiscite. „niciodată Camerele n-au reprezentat fidel opinia publică". Cu puţin timp înainte de prăbuşirea sa — sub impulsul lui Emile Ollivier —. şi să-1 cităm pe împărat. şi nu doar în sensul instituţional sau prozaic al cuvîntului. în fapt. acesteia i s-ar fi adăugat corectivul sancţiunii populare. în vremea lui. Masele sînt mai uşor de manipulat de-cît adunările restrînse. O sută de ani mai tîrziu. chiar dacă nu era vorba să se abandoneze reprezentarea parlamentară. Dar unele regimuri s-au sprijinit pe această metodă de „apel la popor". diminuînd astfel rolul puterilor intermediare.23 într-un fel adunărilor reprezentative. o întrebare neformulată dar nu mai puţin im- . deşi într-un context mai democratic). El şi numai el personifica Franţa. regimul imperial părea să se angajeze încă mai sistematic pe această cale. ca simbol viu al Franţei eterne. un asemenea sistem exclusiv n-a existat nicicînd. după el nu au mai fost decît trei consultări de acest gen. în filigran. „Cezarismul" lui Napoleon al III-lea oferă un exemplu concludent pentru această practică democratică şi autoritară totodată. întrebările punctuale puse francezilor ascundeau de fiecare dată. Este evident că referendumul i-a permis generalului un contact direct cu poporul francez (la fel ca în cazul lui Napoleon al III-lea. o personificare în sens mitologic. Constituţia celei de-a V-a Republici — confecţionată pe măsura generalului de Gaulle — acorda referendumului o pondere semnificativă. Soluţie democratică sau nu chiar democratică? De Gaulle a folosit-o de cinci ori (în interval de zece ani).

şi se pierde totul cu 49 procente! Este în . Cu 51 procente din voturi se poate cîstiga torul. dezbatere. democraţia nu înseamnă exclusiv „vot" ci şi.24 perativă: „aveţi încredere în mine?" Cînd rezultatul ultimului referendum s-a întors împotriva lui. că nu avea stofă de dictator (aşa cum pe nedrept fusese acuzat). în faţa propriului terminal. Să mai spunem că o asemenea metodologie nu se potriveşte deloc cu complexitatea actului legislativ şi de guvernare? Apoi. Marea problemă este de a apropia punctele de vedere şi nu de a le bloca definitiv la polii opuşi ai lui „da" şi „nu". Fiecare cetăţean. s-a retras de pe scenă fără a rosti un singur cuvînt. un pachet restrîns de legi elementare — ieşite din „bunul-simţ" al poporului — ar fi arhisuficient pentru a asigura funcţionarea convenabilă a societăţii. filozofia referendumului dispreţuieşte minoritatea. Dar nu avea nici stofă de democrat. Vraja se rupsese: dispăruse acordul mitologic dintre el şi Franţa. n-ar avea decît să apese pe „da" sau pe „nu" pentru a răspunde întrebărilor afişate. s-ar putea organiza acum fără nici o dificultate un sistem de consultări permanente. cu alte cuvinte. De altfel. problema guvernării directe prin popor pare tehnic rezolvată (multă vreme i s-a opus tocmai imposibilitatea tehnică: cum să consulţi milioane de persoane în fiecare moment?). A dovedit. retrăgîndu-se în felul acesta. Politica e mai presus de orice arta negocierii şi a compromisului. Era pur şi simplu de Gaulle! Astăzi. democraţia directă suferă de cîteva neajunsuri. şi chiar mai ales. Din nefericire. în primul rînd ea exprimă iluzia unui sistem legislativ de o simplitate extremă. Graţie computerului şi internetului.

<titlu> Guvernaţi şi guvernanţi Nu rămîne aşadar ca opţiune rezonabilă decît democraţia reprezentativă. începînd din 1815. Apoi. Uşor de zis că fiecare decizie trebuie să aparţină poporului. Dar este ea chiar atît de reprezentativă această democraţie zisă reprezentativă? Condiţiile ei necesare — dar nu suficiente — ţin de complexul „libertate- egalitate": acces la informaţie. Dintotdeauna guvernanţii au guvernat şi nu poporul. nici Constituţia franceză din 1791. Statele Unite sînt cele care iau un avans considerabil în această privinţă. Ele marcau astfel. stat după stat acordă acest drept.25 joc şi problema competenţei. discutăm de dragul discuţiei. indienilor şi femeilor). Franţa face o primă încercare în timpul Revoluţiei. tinzînd spre generalizarea dreptului de vot. timp de un secol. Nu îl prevedeau nici Constituţia americană din 1787. alegere liberă de orice ingerinţă. dar fără urmări imediate. şi doar bărbaţilor albi (cu excluderea aşadar a negrilor. vot universal. un secol şi jumătate. distincţia netă între elite şi mase. întrebarea e dacă poporul are suficientă competenţă pentru a se pronunţa asupra celui mai mic detaliu? De fapt însă. în 1840.14 procente dintre americani au participat la scru- . Votul universal e o întreagă istorie. tehnologia electronică va întoarce lucrurile în favoarea unei largi democraţii participative.. Şi ar fi naiv să credem că exact în momentul cînd actul de guvernare a devenit extrem de tehnic şi specializat. însoţit de unele restricţii. de la bun început. uneori sinuoasă. asistăm la o evoluţie..

Germania în 1919 şi Statele Unite în 1920. Englezii au inventat două mari principii politice moderne: regimul parlamentar şi liberalismul. permiţînd ţinerea sub control a presiunii democratice. în ce le priveşte pe femei. în Statele Unite. în timp ce în Franţa proporţia era de 29. deşi aceştia. primiseră drept de vot în urma războiului de secesiune). dar cu restricţii deloc neglijabile.26 tinul prezidenţial. financiar sau educaţional. premiera mondială aparţine Noii Zeelande care le-a permis în 1893 să se apropie de urne. aşa-numita poli tax limita accesul la urne al persoanelor foarte sărace. dar în nici un caz democraţia! Clasa dominantă britanică n-a renunţat decît pas cu pas la privilegiile sale politice. care a dublat corpul electoral. Oricum. astfel. care nu a restabilit votul universal decît în 1848 (cu o limitare de scurtă durată în 1850).75 procente. votanţii reprezentau 17. teoretic. într-un sens. votul universal era recunoscut cam peste tot în Europa şi în America. urmată de Australia în 1902. parlamentarismul şi liberalismul au funcţionat ca supape. semn al unei democraţii deja împlinite! şi chiar era aşa în raport de pildă cu Franţa.06 procente din populaţia britanică.24 procente. excluderea afecta. apoi de Finlanda în 1906 şi de Norvegia în 1913. în primii ani ai secolului al XX-lea. se înţelege în primul rînd al negrilor. pentru ca acest procent să atingă 15. în preajma primului război mondial. şi nu mai puţin cu Anglia. în urma reformei electorale din 1832. . numărul celor cu drept de vot s-a ridicat la 3.3 procente din populaţie! Două alte reforme au fost necesare. tot felul de categorii defavorizate (sub cele mai diverse motive de ordin social. în 1867 şi 1884. un record în epocă. Anglia a urmat exemplul în 1918. în afara femeilor.

reprezentanţii au devenit mai sensibili la exigenţele sociale. în acest caz. Ieşiţi dintr-un vot popular şi obligaţi să solicite periodic reînnoirea încrederii. muncitorii vor fi mai mulţi decît patronii. în epoca votului cenzitar. votul universal şi-a avut credincioşii săi care şi-au imaginat că totul va fi cum nu se poate mai bine cînd toată lumea va merge la urne. Ar fi totuşi nedrept să considerăm votul universal ca un eşec. Sensibilitatea lor are totuşi limite. Ca şi democraţia directă. efectele sale reale au fost de mai mică anvergură decît efectele scontate. şi poporul se va impune cu uşurinţă clasei dominante. Franţa a fost printre ultimele care au conferit acelaşi drept şi femeilor. s-a impus pretutindeni în lume. ea rămîne suprare-prezentată şi majoritară în toate instanţele esenţiale. Ajunge să privim în lume: reprezentanţii poporului aparţin în majoritate categoriilor favorizate. Dacă tot trebuia să fie reprezentare. Dar problema e mai puţin votul în sine (în fond şi suveranitatea poporului e un principiu necontestat). dar. săracii vor fi mai bine reprezentaţi decît bogaţii. Mai promptă ca majoritatea celorlalte ţări în privinţa votului „universal" masculin. Şi aşa votul universal a cîstigat partida. cît finalitatea şi consecinţele sale. chiar dacă elita a pierdut monopolul. Corpul aleşilor nu se prezintă cîtuşi de puţin ca o oglindă fidelă a corpului alegătorilor. Este soluţia cea mai conformă cu ideologia democratică şi cea mai echitabilă. Cu votul universal. . guvernanţii aparţineau în mod firesc elitei care-i alegea. Şi. pur şi simplu.27 Franţuzoaicele au trebuit să mai aştepte un sfert de secol pentru a deveni alegătoare (în 1945). N-a fost decît încă o utopie. cel puţin aceasta să corespundă întocmai ansamblului reprezentat.

Hitler a ajuns la putere graţie votului universal. însă mergînd direct la ţintă. Dahl numeşte o „poliarhie". Democraţia invită la manipulare. Există o clasă dominantă (în sens social) sau o clasă conducătoare (în sens politic). Nu prea îl vedem instalîndu-se la vîrf în vremea lui Bismarck sau a lui Frederic cel Mare! Nu le rămîne cetăţenilor decît să-i supravegheze pe aleşi şi să-i ajute în misiunea lor. dar conducînd spre consecinţe aleatorii. mass media etc. O consultare electorală asigură concomitent două obiective: cel mai evident.28 Promisiunile electorale sînt promisiuni. adică o reţea complexă de centre de presiune şi de control. acoperit de acesta. asociaţiilor civice. sau. democraţia nu se rezumă la mecanismul reprezentativ. Dar această necesară supraveghere este ea însăşi semnul unei rupturi. Dar devine uşor şi profitabil să manipulezi o masă de alegători. rareori ele văd lumina zilei sub o înfăţişare la fel de seducătoare ca cea exprimată în ajunul alegerilor. alcătuite din persoane bogate şi cultivate şi puţin sensibile la utopii şi soluţii extreme. o clasă în egală măsură . Cîstigurile sînt datorate în mare măsură presiunilor sociale. acţiunii sindicatelor. în ciuda unei oarecari separări a rolurilor). Era aproape în afară de orice discuţie să manipulezi corpuri electorale restrînse. Este încurajant să constatăm că reprezentanţii şi conducătorii nu se pot sustrage vigilenţei alegătorilor. sau în cel mai bun caz al unei deosebiri între guvernanţi şi guvernaţi. Din fericire. este acela de a concretiza opţiunea alegătorilor. combinîndu-le (aşa cum se prezintă lucrurile de fapt. exploatîndu- i frustrările şi speranţele. Ea înfăţişează ceea ce politologul american Robert A. este obiectivul legitimării aleşilor.

traducere franceză. Reprezentările sînt mult mai coerente decît lucrurile repre- . Punctul slab al acestei teze este remarcat de Giovanni Sartori (în cartea sa A Theory ofDemocracy Revisited. o asemenea afirmaţie e de natură să-i împartă pe specialiştii ştiinţelor politice: evidentă pentru unii şi respinsă categoric de alţii. „Coerenta": iată un cuvînt care pretinde un scurt comentariu. invocata clasă dominantă şi conducătoare e prea lipsită de coerenţă pentru a putea fi definită cu adevărat ca o clasă. uneori chiar opuse. concluzia sa înmormînta orice iluzie democratică. Calitatea aceasta e cu siguranţă mai prezentă în mintea noastră decît în viaţa reală.29 dominantă şi conducătoare? Răspunsul mi se pare afirmativ. 1987): chiar dacă fiecare partid sau fiecare grup s-ar afla sub dominaţia unei oligarhii. Şi totuşi. aplicabil în egală măsură societăţilor democratice actuale ca oricărui alt tip de societate. deoarece ea rezultă din interacţiunea aces- tora. lansată în lucrarea sa despre Partidele politice (prima versiune în germană în 1911. Orice organizaţie politică — susţinea Michels — conduce inexorabil la instaurarea unei oligarhii. Şi totuşi. 1914). membrii săi urmăresc ţeluri distincte. Profilul democratic al partidului analizat de Michels părea mai presus de orice bănuială: era partidul social-democrat german. şi cu atît mai mult „poliarhia" caracteristică sistemelor democratice complexe. Printre cei dintîi. Un singur partid înseamnă dictatură. Potrivit lui Robert A. de amintit un clasic: Roberto Michels. Două partide. Democraţia ar fi deci imposibilă. deja asta începe să semene cu democraţia. democraţia încă n-ar fi anulată. Dahl. autorul faimoasei formule a „legii de fier a oligarhiei".

nu putem reduce Evul Mediu la o simplă construcţie a spiritului. orientate fie spre imposibila democraţie directă a anticilor.30 zentate. Componentele sale reale invitau la o elaborare mai coerentă. In acest punct. şi totuşi. Nimic mai uşor de dovedit. Dahl (în lucrarea sa Democracy and its Critics. A devenit mai coerent în mintea noastră ca în realitate. dacă vrem. S-ar da astfel apă la moară utopiilor. prin domeniul lor de activitate. Dacă n-o acceptăm nu mai rămîne nimic de discutat: conceptele şi structurile sar în aer. gradul de competenţă. vreme de o mie de ani. angajarea ideologică şi politică. Aceasta e regula jocului în materie intelectuală. precum şi impactul în opinia publică. fie spre o răsturnare revoluţionară (aşa cum a fost experienţa comunistă). Există intelectuali? Iată o categorie cu siguranţă şi mai diversificată decît „clasa dominantă". E un „model ideal". intelectualii prezintă toate varietăţile imaginabile. şi de altfel epoca e departe de a prezenta un tablou unic. uniform şi imobil. istoricii şi sociologii fabrică „modele ideale". Există un Ev Mediu? Nu e mai curînd o invenţie a istoricilor? Oamenii Evului Mediu nu ştiau că trăiesc în Evul Mediu. secolul al XIV-lea nu seamănă cu secolul al VII-lea. Filozofii. logica politologului american mi se . lăsînd în urma lor o mişcare haotică de atomi sau de indivizi izolaţi. Spiritul uman funcţionează ca un producător neobosit de coerenţă. poziţia socială. că o asemenea categorie nici nu există! Un ultim argument al lui Robert A. 1989) atrage atenţia asupra pericolului potenţial al teoriilor care depreciază democraţia reprezentativă prin supraestimarea puterii unei minorităţi conducătoare. care nu sînt false dar nici întru totul adevărate.

care era analfabet. dacă nu place cuvîntul. Dintr-o asemenea perspectivă. în timp ce alţii. Această manieră de a vedea lucrurile corespunde unei bine cunoscute specii mitologice: miturile conspirative. însă cazul lui Carol cel Mare. n- ar mai supravieţui nici o structură socială. şi e pînă la urmă singurul lucru care contează. Ar fi evident caricatural să o considerăm ca pe un fel de organizaţie. dar totuşi reuneşte „elita politică". Clasa dominantă reuneşte. Dar rezultanta aceasta există. îi dau o conotaţie strict calitativă: un scriitor sau un savant pot să aparţină foarte bine elitei fără ca prin aceasta să fie membri ai clasei dominante. Dacă ne încăpăţînăm să conferim clasei dominante un înalt grad de coerenţă. produsă de tendinţe diverse şi de interese uneori divergente. nu într-o manieră formală şi constrîngătoare. am avea de a face cu o imensă caracatiţă invizibilă care ar conduce discret dar efectiv popoarele şi întreaga planetă. Magistrul Alcuin aparţinea elitei. Poţi să nu aderi cîtuşi de puţin la utopie (efectiv periculoasă dacă e luată prea în serios) fără să-ţi interzici însă dreptul de a constata slăbiciunile sau aparenţele înşelătoare ale democraţiei. „elita economică" şi . mai preocupaţi de sensul etimologic al cuvîntului „elită". Dar să revenim la clasa dominantă sau. la „elită" ori la „elite".31 pare oarecum defectuoasă. pentru unii autori cei doi termeni sînt echivalenţi. ea riscă să dispară de pe scenă. rămîne discutabil. nimeni nu-i va contesta totuşi apartenenţa la clasa dominantă. cu aderenţi fideli şi disciplinaţi. Ceea ce se constată este o rezultantă. dar potrivit acestei logici. Să stăm liniştiţi: nu e nici o conspiraţie la mijloc. şi cu obiective clar formulate.

. Cu ani buni înainte de Revoluţie. aveau tot timpul să cultive celelalte libertăţi! Pentru Guizot. Unii teoreticieni au spus de la început cum stau lucrurile. astăzi abia că mai contează. Sieyes explica deja cum inevitabila diviziune a muncii va duce în domeniul politic la constituirea unei clase de politicieni. ci de merit). Fericiţi cetăţenii care rămîneau în afara activităţilor politice: eliberaţi de această grijă. reprezentarea era o formulă lipsită de sens. fie pentru că se declară ei înşişi drept cei mai competenţi şi au mijloacele de a se face auziţi). Studiile sociologice o dovedesc cu prisosinţă: guvernanţii aparţin de regulă categoriilor sociale favorizate şi sînt foarte legaţi de mediile de afaceri. Fapt este că în regula generală privilegiaţii sînt mai „merituoşi" decît ceilalţi (fie fiindcă dispun de posibilităţi superioare pentru a dobîndi competenţe. e un mod de a descoperi şi de a constitui adevărata şi legitima aristocraţie.". aşadar. nu o aristocraţie prin naştere. profesorii universitari se aflau în prima linie. Revolta — chiar justificată — împotriva unei asemenea stări de lucruri deschide porţile utopiei revo- . dar este cu siguranţă o strînsă împletire de interese.32 acea parte a elitei intelectuale care exercită o influenţă sensibilă asupra opiniei publice şi a orientărilor politice şi culturale (în secolul al XIX-lea.. nu exista altă soluţie valabilă decît guvernarea luminată a unei elite („Scopul alegerilor e de a trimite în inima statului bărbaţii cei mai capabili şi mai credibili ai ţării. Cele mai influente sînt vedetele din mass media care fac şi desfac celebrităţile şi pun în scenă spectacolul vieţii politice). la rîndul lor foarte apropiate de mass media. Nu se poate vorbi de o organizaţie.

fiindcă nimic nu-i gratuit în această lume). dar nu mai departe). întrebarea este dacă lucrurile au evoluat în mod semnificativ între timp? Formal. piaţa publică sînt mediile de informare. Candidaţii sînt aleşi de alegători (în timp ce în Europa sînt desemnaţi de partide). şi chiar în afara oricărei organizaţii de partid.33 luţionare. cu atît se concentrează mai mult puterea la vîrf. Rămîne doar o mică problemă de natură să deranjeze puţin acest model ideal. el care predica insurecţia permanentă. dar în fapt puşi în faţă în urma jocurilor politice şi financiare. E banul. în piaţa publică (poate într-un sat. Dar să nu ne lăsăm înşelaţi: nimic nu e mai „încadrat" decît o revoluţie! Ştia bine Blanqui cum stau lucrurile. Astăzi. alegătorii ajung să aleagă. O democraţie electorală absolută. . sau să fie susţinut de cercurile interesate (urmînd să-şi plătească apoi datoria. Candidatul nu are decît două soluţii: sau să fie bogat. dar sub conducerea unei elite revoluţionare care trebuia să asigure tutela poporului. între candidaţi aparent propulsaţi de naţiunea americană. Cu cît se diluează suveranitatea în popor. Nu se mai poate astăzi să te faci cunoscut şi să obţii voturile ca la Atena. nu există democraţie mai avansată decît democraţia americană. O democraţie „burgheză" moderată este cu siguranţă mai flexibilă decît democraţia revoluţionară „a poporului". Partidele comuniste şi nomenklatura ţărilor comuniste au ilustrat în chip convingător această derivă a principiului revoluţionar. Aceasta este funcţia „primarelor". Fiecare american poate fi ales. La cel mai înalt nivel. şi asta costă enorm. la orice nivel. adesea fără convingere (cum a dovedit-o ridicolul duel Bush-Gore în anul 2000).

Unii burghezi (precum Colbert. E puţin devreme pentru a . incontestabile. Nimic nu o separă formal de restul naţiunii. Dar sînt mai curînd deosebiri de statut formal şi de grad decît de esenţă.8 procente dintre fiii de cadre (persoane cu funcţii de conducere) aparţineau la rîndul lor acestei categorii. clasa dominantă a democraţiilor prezintă trăsături particulare.3 procente (uşor în scădere pentru privilegiaţi şi în creştere pentru categoriile mai puţin favorizate. cifrele erau respectiv de 52 procente. în timp ce numai 7. ascendentă şi descendentă. dar tot cu o discrepantă considerabilă. Mai limitată ca în zilele noastre. dar trecerea dintr-o categorie în alta rămîne mai curînd excepţia decît regula. 59. Potrivit unei anchete efectuate în Franţa în 1985 (cu privire la profesiunea bărbaţilor cu vîrste între 40 şi 59 de ani). şi ea s-a îmbogăţit constant asimilînd persoane din afara nobilimii.34 în comparaţie cu clasa dominantă a Vechiului Regim. Privilegiile ei. Nici aristocraţia Vechiului Regim nu era complet închisă. configuraţia sa este mai schimbătoare şi efectivele ei se reînnoiesc continuu (deşi nu într-o manieră radicală). Continuă să fie mai avantajos să te naşti într-un loc „bun" decît într-unul „rău". nu sînt înscrise nicăieri.7 procente dintre fiii de muncitori şi 5 procente dintre fiii de agricultori beneficiaseră de o asemenea promovare. pentru a menţiona un exemplu ilustru) se întîmpla să fie chemaţi în fruntea treburilor.8 procente şi 10. 9. Categoriile sociale şi profesionale prezintă contururi mai puţin constrîngă toare. şi invers. în 1993. ar fi tare naiv să supraestimăm mobilitatea societăţilor democratice de astăzi. exista totuşi o oarecare circulaţie între categoriile sociale. Evoluează într-o lume unde există o mai mare mobilitate socială. ca urmare.

Clasa dominantă „democratică" este în mod cert mai receptivă decît vechile clase dominante la aspiraţiile sociale ale „dominaţilor". Dar şi în această privinţă nu e cazul să supraestimăm evoluţiile. în felul lui. avantajele privilegiaţilor). şi mai ales a categoriei micilor agricultori. Ar fi simplist să spunem că aristocraţia Vechiului Regim guverna împotriva poporului. ale unei restructurări mai generale ale societăţilor de astăzi: scăderea populaţiei muncitoreşti şi ţărăneşti. Fiecare regim e construit pe un contract social. Ne putem întreba cîte persoane care trăiesc cu adevărat în sărăcie îşi văd descendenţii atingînd statutul de „cadre". în democraţii. muncitorii şi ţăranii nu mai sînt. Orice clasă dominantă. poate. Dar nici o clasă dominantă nu poate guverna împotriva „poporului" (cu excepţia. categoriile cele mai defavorizate. Vechiul Regim a încercat. De altfel. cu creşterea corespunzătoare a numărului de cadre). să dea satisfacţie supuşilor săi (fără a sacrifica. a tiraniilor trecătoare). şi fiecare din membrii săi în parte. Controlul „poliarhic" asupra acţiunii puterii nu e nici el propriu societăţilor democratice. în timp ce actuala clasă dominantă nu face decît să-i reprezinte interesele. şi avîntul serviciilor. acesta funcţionează într-o manieră explicită şi cu reglementări mai sigure. în ansamblu. sînt urmările. probabil. Tocqueville deplora erodarea (din pricina absolutismului) şi apoi dispariţia lor (ca urmare .35 vorbi de o mobilitate socială sporită. structurile intermediare ale Vechiului Regim jucau exact acest rol. Faptul că legitimitatea conducătorilor îşi are sursa în „suveranitatea poporului" nu poate rămîne fără consecinţe. bineînţeles. îşi urmează în primul rînd propriile interese.

36

a Revoluţiei), temîndu-se de exclusiva confruntare, mult prea inegală, dintre stat şi individ. După ce s-au
complăcut în iluzia că puterea democratică ar fi altruistă prin însăşi natura ei, fiindcă nu făcea altceva decît să-i
reprezinte, cetăţenii au învăţat încetul cu încetul cum să construiască şi să multiplice tot felul de stavile destinate
să frîneze şi să influenţeze deciziile puterii. Ei au revenit astfel la filozofia spaţiului fragmentat şi apărării
intereselor locale sau de grup pe care Revoluţia franceză încercase să le anuleze.

<titlu> Libertatea şi egalitatea: un tandem dificil

Alăturate suveranităţii poporului, libertatea şi egalitatea sînt cele două mari axe ale construcţiei democratice.
Suveranitatea pune deja probleme aproape insolubile, dar dificultăţile ei pălesc în comparaţie cu cele ale
„însoţitorilor" săi. Este aproape inutil să definim libertatea şi egalitatea: sînt concepte extensibile la infinit. Luate
în sens absolut, ele ating utopia. O stare desăvîrşită de libertate sau de egalitate nu va exista niciodată, şi încă şi
mai puţin o sinteză completă a celor două.
Un lucru e sigur: sîntem considerabil mai liberi decît înaintaşii noştri. Aşa cum observa deja Kant, istoria se
prezintă ca o progresivă cucerire a libertăţii. Beneficiem în zilele noastre de facilităţi de mişcare, spaţială şi
socială totodată, şi de o gamă de opţiuni care pun într-o lumină nu prea strălucitoare libertăţile de altădată. Dar
cum orice acţiune presupune o „reactiune", libertatea este însoţită de constrîngere. Trăim într-o lume mai liberă
şi mai constrîngătoare.

37

Nici o structură socială n-ar putea fi construită exclusiv pe libertate. Cu cît e libertatea mai mare, cu atît mai
importante sînt şi mijloacele puse la lucru pentru a o îndigui. Epoca modernă a avut vocaţia de a disciplina
individul şi organismul social. Ţăranul Evului Mediu era mai puţin liber şi mai liber totodată. Ajunge să luăm în
considerare relaţia noastră cu timpul. In societăţile tradiţionale nu contau decît marile ritmuri cosmice şi
biologice, pe cînd noi am devenit prizonierii orei şi privim fascinaţi acele ceasornicului. Nici nu mai putem
număra legile şi reglementările de tot soiul. Al căror rol e în egală măsură de a asigura libertăţile (prin limitarea
abuzurilor) şi de a le canaliza între limite trasate cu străşnicie. Condiţionarea individului a căpătat forme mai
puţin imperative dar, cîştigînd în subtilitate, a cîştigat şi în eficacitate. Statul modern, liberal şi democratic, este
mai puternic decît statul absolutist; el dispune de o capacitate mult superioară aceluia de a organiza, de a
conduce, de a manipula, de a supraveghea, de a reacţiona...
Iată aşadar prima contradicţie a libertăţii. Există şi o a doua. Omul aspiră la libertate, dar în egală măsură se şi
teme de ea. Căutarea aceasta se adresează mai mult individului decît omului social. Şi se poate dovedi cumplit să
rămîi singur, cu libertatea ta. Omul are nevoie de „legături", are nevoie să se simtă protejat, ca membru al unei
comunităţi. Şi are nu mai puţin nevoie de a crede în ceva cu semnificaţie mai înaltă decît existenţa lui efemeră.
Toţi muritorii visează la libertate, dar puţini sînt cei dispuşi să evadeze cu adevărat din îngusta lor închisoare.
Condiţia de prizonier (al unui mediu social, al unei ideologii,

38

al unei credinţe) e cel mai adesea preferată riscurilor libertăţii. Nimic nu apasă mai mult asupra individului decît
condiţionarea socială. Cea mai rară formă de curaj nu e curajul fizic, ci curajul intelectual şi moral: capacitatea
cuiva de a spune „nu" mediului său. Cît despre egalitate, în vremea cînd acest cuvînt şi-a început ascensiunea,
spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea, cei de-atunci erau foarte departe de a înţelege complexitatea şi dificultăţile
procesului pe care-1 puneau în mişcare. Se urmărea de fapt, pur şi simplu, răsturnarea valorilor Vechiului
Regim, bazat pe inegalitate, ierarhie şi privilegiu. Principiul opus nu putea fi decît egalitatea. Dar instituirea unei
societăţi inegalitare nu se loveşte de nici o dificultate; inegalitatea se impune de la sine. Este însă nespus de
dificil să inventezi o societate egalitară. Simbolurile sînt mai uşor de înlocuit: poporul devine suveran iar
oamenii egali prin natura lor. Apoi încep dificultăţile. Cea mai puţin gravă este egalitatea de statut juridic:
cetăţenii sînt proclamaţi toţi egali în faţa legii (cel puţin în principiu). Egalitatea politică se anunţă deja mai greu
de stăpînit; lupta pentru votul universal a durat mai mult de un secol, urmînd a se constata că acesta n-a rezolvat
nici pe departe toate problemele. Dar cum să aplici egalitatea socială? De altfel ea se împarte în mai multe
varietăţi, dintre care, cea mai ambiţioasă, egalitatea economică, pare destinată să rămînă o utopie. Educaţia şi
informaţia sînt ceva mai bine împărţite decît proprietatea şi banii, departe totuşi de uniformitatea democratică
visată, între timp, s-a mai coborît ceva ştacheta; în locul egalităţii efective, se vorbeşte, mai modest, de
„egalitatea şanselor". Să spunem, în acord cu adevărul, că există astăzi mai

cu alte cuvinte o egalitate efectivă. imaginează un viitor în care va domni o egalitate socială. Simbolurile au fost luate drept realităţi: un gen de neînţelegere deseori întîlnit în istoria ideilor. Tocqueville depune mărturie asupra împlinirii acestor predicţii pe pămîntul Americii. Tandemul „libertate-egalitate" funcţionează într-un fel cu totul special. Totul duce la egalitate! Qteva zeci de ani mai tîrziu. Este o iluzie optică. ea ar presupune aceeaşi linie de start pentru toată lumea. în absenţa oricărei libertăţi. Dar egalitatea şanselor nu există. scrisă în 1793 şi publicată în 1795. în sensul absolut al termenului. Intr-un sistem de liberă concurenţă. în orice caz foarte avansată. Condorcet. ne asigură Condorcet. în a sa Esquisse d'un tableau historique des progres de l'esprit humain. cele două principii se susţin reciproc. în doză restrînsă. . „Progresele egalităţii în interiorul fiecărui popor" vor merge împreună cu „distrugerea inegalităţii dintre naţiuni". „averile tind firesc spre egalizare"! Egalitatea învăţămîntului va contribui şi ea la „o mai mare egalitate în industrie". Am devenit mai sensibili la discriminările de ordin social într-un context unde acestea sînt totuşi mai puţin strigătoare la cer decît în Franţa sau America de la 1800. o societate liberă şi egalitară totodată atinge imposibilitatea absolută. Cu atît mai impresionant se prezintă optimismul unor teoreticieni de atunci. Dacă libertatea şi egalitatea prezintă fiecare dintre ele dificultăţi uneori de nerezolvat.39 puţină inegalitate de şanse decît în secolele precedente. dacă nu perfectă. Sfîrşitul sistemului de privilegii al Vechiului Regim şi intrarea poporului pe scena istoriei făceau deja să se creadă într-o lume egalitară.

de altfel destul de relativă. aşa cum greşit credea Marx. Dacă utopia ne permite să dorim totul de-a valma.40 egalitatea nu ar fi decît o formă de sclavie: sclavii sînt egali între ei. unul dintre cele două principii ar sfîrşi prin a-1 înghiţi complet pe celălalt. intervine un fel de respingere. Liberalismul „sălbatic" al primei revoluţii industriale este tipic pentru prima tendinţă. O dată dictatura răsturnată. viaţa şi-a reluat drepturile. o societate absolut egală sau liberă nu are cum să existe. Rămînea doar să nu mori de inaniţie înainte de a deveni bogat. Dacă ar fi posibil să se construiască o societate pe deplin egalitară. Cazurile extreme menţionate sînt evident modele abstracte. în ce priveşte a doua tendinţă. O potenţială . pe care a instaurat-o prin abolirea proprietăţii private n-a putut fi menţinută decît cu preţul omniprezenţei partidului unic şi statului totalitar. în absenţa oricărei expresii de egalitate. orice urmă de egalitate ar dispărea. Acumularea bogăţiilor trecea cu mult înaintea justiţiei sociale. Dar. Iar în doză maximă. cu reîntoarcerea la proprietatea privată şi la inegalităţile corespunzătoare. ci impusă. O lume liberă n-are nici cea mai mică şansă de a deveni egalitară. Se poate totuşi merge mai mult sau mai puţin departe într-una din cele două direcţii. pe măsură ce cresc dozele. în condiţiile unei libertăţi fără limite. libertatea i-ar zdrobi pe cei mai puţin puternici. materializarea cea mai avansată aparţine comunismului: egalitatea. raţiunea ne obligă să exprimăm o ordine a preferinţelor. „îmbogăţiţi-vă". acest îndemn cam cinic al lui Guizot exprima o întreagă filozofie. aceasta ar elimina complet libertatea. Egalitatea nu e dată. Nu poţi să le ai pe toate în viaţă.

Guizot şi Marx aveau să dea un puternic relief acestor două tendinţe divergente. model aristocratic. ilustra în ochii lor o anume doză de frivolitate şi de nestatornicie şi.41 bifurcare a filozofiei democratice s-a întrevăzut încă din primul moment. îşi exprimau preferinţa pentru Sparta şi Roma republicană. Scopurile sale: abolirea proprietăţii individuale asupra pământului. Astăzi. americani sau francezi. peste toate. Secolul al XVIII-lea avea pasiunea Antichităţii (continuînd în această privinţă o tradiţie care venea din Evul Mediu şi din Renaştere). O jumătate de secol mai tîrziu. Nu era chiar asta interpretarea secolului al XVIII-lea. Trei cetăţi îşi disputau favoarea filozofilor şi revoluţionarilor: Atena. demarcaţia ni se pare clară: Atena. militar şi autoritar. Asemenea repere istorice . Atena. dimpotrivă. cerînd însă de fiecare dată avizul grecilor şi romanilor (îndeobşte. Referinţele istorice ale democraţiei timpurii sînt simptomatice pentru lipsa de precizie a proiectului şi divergenta interpretărilor. unde să le găsim altminteri?). model democratic. îndîrjiţi elitişti. Cei mai mulţi dintre democraţii epocii. Chiar atunci cînd Convenţia termidoriană. scormonim trecutul în căutare de modele. Se pregătea să construiască ceva cu totul nou. pentru acest model). repartizarea egală a produselor şi o dictatură necesară pentru a instaura şi menţine o asemenea stare de lucruri. la care apreciau mai presus de orice spiritul civic şi dragostea de patrie. puterea nemăsurată acordată poporului (de unde şi aversiunea părinţilor fondatori americani. Babeuf pregătea „conjuraţia Egalilor". apoi Directoratul restabileau în Franţa libertăţile burgheze batjocorite de Teroarea iacobină. Sparta. Sparta şi Roma.

coruptă din păcate prin inventarea proprietăţii. ea oferă oricui tot ce i se cere. exista un precedent îndepărtat: comunismul primitiv. dar a trebuit să-şi aştepte revanşa pînă la mijlocul secolului al XIX-lea. Babeuf. <titlu> Profeţiile lui Tocqueville Iudaismul începe cu Biblia. „Lupta finală" promisă de comunişti îşi găsea însă precedentele în marile lupte de clasă. prin absenţa proprietăţii private. şi. atunci cînd au trecut în prim-plan libertăţile individuale şi liberalismul economic. Un secol înainte de Marx. Atena îşi avea şi ea partizanii. Atena merita totuşi o menţiune în măsura în care democraţia burgheză — corespondentul său modern — crea un cadru mai favorabil acţiunii proletariatului decît un regim aristocratic şi autoritar. Pentru comu- . Aşa e pusă istoria la treabă.42 corespundeau unor ideologii democratice mai preocupate de binele general. proprietatea comună şi egalitatea. Comunismul primitiv dovedea că starea naturală a omului nu era proprietatea privată şi inegalitatea. Rousseau deja idealizase starea aceasta de excelenţă socială. ci. caracterizat. acel prim stadiu al istoriei omenirii. în ce priveşte tipul însuşi de societate. de „interesul comun" decît de libertăţile individuale şi de o participare populară efectivă. generoasă. Spartacus era preferat lui Pericle. Pentru egalitarismul comunist nici unul dintre aceste modele nu era potrivit. iar creştinismul cu cuvîntul lui Cristos şi cu Evangheliile. printre moderni. dimpotrivă. potrivit teoriei marxiste.

un gînditor. fiecare priveşte cu propriii ochi. Tocqueville a petrecut nouă luni în Statele Unite (în 1831-1832). America lui. apărut în 1840. Problema este însă că orice călător vede în primul rînd ceea ce vrea să vadă sau ceea ce este capabil să vadă. America rămînînd un . cam repede poate. un filozof. prima. Tocqueville este un teoretician şi chiar mai mult. Dar n-avem cum identifica o sursă exclusivă a democraţiei (cel puţin dacă mergem ceva mai departe de principiile enunţate în Declaraţia americană de independenţă şi în Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului). ea nu se limitează la o teorie anume sau la o practică exclusivă. se remarcă. dar totuşi cu atenţie. publicat în 1835. dimpotrivă. care reprezintă America într-o anumită măsură. Democraţia este prin excelenţă diversificată şi fluidă. e în bună parte descriptiv. Pe deasupra. care vine în minte atunci cînd se pronunţă cuvîntul „democraţie". al doilea. societatea şi instituţiile americane. Dar există o întreagă bibliotecă de cărţi importante. Şi printre acestea. prin dimensiunea sa teoretică. o carte-vedetă. Din călătoria lui a extras o carte cu totul deosebită. tabloul experimentelor democratice — reuşite (mai mult sau mai puţin) sau eşuate — este uimitor de variat. Primul volum al Democraţiei în America. America lui e mai specială decît America altora. ceea ce i-a permis să observe. De la iacobinismul revoluţionar la federalismul elveţian şi de la Statele Unite la Rusia Sovietică. dar reprezintă cu siguranţă în şi mai mare măsură propria lui viziune a lumii. este De la democraţie en Amerique (Despre democraţia în America) de Alexis de Tocqueviile. poate. Nu există o Biblie pentru democraţie. Marx e referinţa obligatorie.43 nism. Fiecăruia.

In ciuda optimismului nostru profetic. în 1973. o utopie. Ceea ce mă frapează totuşi la Democraţia în America este latura sa utopică. La nivelul superior. aproape nimeni nu se aştepta. fi mîine. şi cum utopia lui nu e gratuită. Ea este cea care face gloria lui Tocqueville şi îi păstrează cartea în actualitate. avem în faţă şi o carte de profeţii. Profeţiile (inclusiv profeţiile „ştiinţifice". este un joc al inteligenţei nu lipsit de farmec şi eventual util zilei de astăzi (ca şi referinţa la trecut. sîn-tem cel mai adesea incapabili să prezicem cum va. în sensul că lumea de mîine va fi după chipul şi asemănarea Americii de astăzi. Fără a fi conştient. Nu mai puţin neprevăzut—exceptînd literatura şi filmul de science-fiction — a fost formidabilul atac terorist din 11 septembrie 2001 împotriva .44 simplu pretext. şocul petrolier a luat lumea pe neaşteptate. Tocqueville e încă viu. fără nici o îndoială. Dar în fond ce este această carte? O descriere şi o analiză a instituţiilor şi societăţii americane. o lucrare de teorie politică. dar care ar fi trebuit să existe tocmai pentru a-i confirma teoria despre democraţie. nu se adeveresc niciodată! Putem construi scenarii de viitor. Latura aceasta profetică e de altfel cea mai impresionantă. A imaginat o societate americană care nu exista. în timp ce atîtea celebrităţi nu mai supravieţuiesc decît în articolele reci ale enciclopediilor. invocarea viitorului serveşte interese şi proiecte prezente). fără a le uita nici pe acelea ale „ştiinţei" zisă „futurologie") au o trăsătură în comun: în regulă generală. Să fim totuşi siguri că istoria reală va avea grijă să ne evite scenariile. Căderea comunismului în 1989 a fost resimţită ca un eveniment extraordinar. Tocqueviile a scris.

sau toţi aceşti factori combinaţi — fapt este că unele dintre avertismentele sale par să se potrivească — fireşte nu literă cu literă — unor evoluţii prezente şi anumitor nelinişti care se manifestă astăzi..]. se mulţumeşte cu simpla egalitate a şanselor.]. Dar atunci cînd cedează Utopiei. Se observă totuşi la Tocqueville o anume ezitare în privinţa egalităţii. oamenii vor prefera întotdeauna egalitatea.]. nestinsă. America utopică. O tendinţă irezistibilă conduce omenirea spre un viitor egalitar. întreţinută de balansul său de la un tip de societate la altul: America reală. dacă nu pot s-o obţină. Dar au pentru egalitate o pasiune arzătoare. vor egalitatea în libertate. Cîteodată. Teoria economică şi istorică a lui Marx poate fi considerată ca cel mai solid dintre toate sistemele de predicţie ştiinţifică.. ea a eşuat însă complet la capitolul despre viitor. de neînvins.. libertăţii: „Cred că popoarele democratice au un gust natural pentru libertate [. motorul democraţiei este egalitatea.. dar.. Pentru Tocqueville. Dar — inteligenţă.. o vor la fel de bine şi în sclavie. mai rezonabil. în tot cazul foarte departe pe drumul ducînd spre o societate de „egali". Puşi în situaţia de a alege.. Tocqueville este un caz oarecum aparte. intuiţie sau întîmplare. egalitatea efectivă face progrese fulgerătoare: „Aproape toţi americanii trăiesc în bunăstare [. Multe dintre scenariile sale de viitor sînt cu totul greşite (cu atît mai mult cu cît decurgeau dintr-un prezent el însuşi puternic deformat).45 Statelor Unite. veşnică. în America sînt puţini bogaţi [. America idealizată. Nu doar averile sînt egale . în această impresionantă serie de păcăleli.." Statele Unite îi par o democraţie aproape desăvîrşită.

din fericire. aproape toate proeminentele dispar. Fiinţe — destul de curios — oarecum la fel. menite să dispară o dată cu lumea care a fost." Un furnicar. acelaşi model tras în milioane de exemplare. şi unde mişcările repetitive nu duc pînă la urmă nicăieri.46 în America.. Omul democratic n-are timp de fleacuri." Consecinţele politice sînt pe măsură: „poporul domină fără nici o împotrivire". s-a terminat chiar cu umorul. Capitaliştii americani par a fi un fel de „marginali". „Popoarele democratice sînt serioase. Aproape toate extremele se netezesc. Singurul pericol susceptibil de a afecta egalitatea socială ar putea fi dezvoltarea industriei şi ascensiunea aristocraţiei manufacturiere. chiar cu ei. Se naşte o nouă societate şi o dată cu ea un nou tip uman. el unul munceşte şi înţelege să profite de fiecare secundă. responsabilii de rang înalt au retribuţii modeste. ne asigură Tocqueville. „Aspectul so- . Se aplică o metodă ingenioasă pentru egalizarea salariilor: în timp ce micii funcţionari sînt bine plătiţi. s-ar zice. fiindcă starea lor socială şi politică îi obligă fără încetare să se ocupe de lucruri serioase. mai puţin înalt şi mai putin jos totodată.. mai puţin strălucitor şi mai puţin obscur decît ce se vedea cîndva în lume. în fierbere permanentă. tabloul rămîne idilic. apucături aristocratice." E domnia mediocrităţii generalizate. această clasă. este „una dintre cele mai restrînse şi mai puţin periculoase". egalitatea se extinde pînă la un anume punct şi asupra inteligenţei oamenilor. lăsînd loc la ceva de mijloc. Şi toate acestea fiindcă „democraţia oferă puţin guvernanţilor şi mult celor guvernaţi". s-ar zice.]. „în societăţile democratice oamenii sînt mărunţi şi foarte asemănători [. E şi o lume foarte serioasă. S-a terminat cu frivolitatea.

Acestea sînt ţinute strict sub control. nici pe indieni. dar fiecare la locul lui. le lipseşte şi timpul şi energia pentru a mai alerga după aventuri. Aşa stau lucrurile! Nu chiar exaltant. fiindcă toate schimbările sînt aidoma. întâlnim şi consideraţii interesante privitoare la înclinaţiile sexuale ale erei democratice. sînt nevoite să se ocupe personal de treburile gospodăriei. O asemenea modificare remarcabilă a naturii umane capătă la Tocqueville o interpretare socio- economică. iar în familie funcţia respectivă revine în mod natural bărbatului. De acord cu egalitatea. lăsate acasă. ca şi umorul. avînd de gestionat un buget familial mediocru. Chiar în armată. Nici pe femei. desfrîul rămînînd. Soţiile lor. dar ele se aplică în general unor obiective mediocre. Bun venit în Democraţie! Democraţia tocquevilliană nu-i priveşte nici pe negri. fiindcă sînt la fel de ocupate. tonul de comandă e depăşit.47 cietăţii americane e agitat. de altfel. dar rămîn fără discuţie subordonate bărbaţilor. femeile sînt fireşte egale între ele. în familie. Totul se petrece. militarii nu mai cunosc decît disciplina liber consimţită şi forţa exemplului. fără cea mai mică constrângere. Nemaiexistînd nici săraci. Trăind într-o societate democratică. Femeile americane acceptă fără . nici bogaţi. fiindcă oamenii şi lucrurile se schimbă fără încetare. cuminte. dar liniştitor. Iată o trăsătură a societăţii americane pe care Tocqueville o remarcă cu satisfacţie. dar e totodată monoton." Ambiţiile nu lipsesc. Orice asociaţie trebuie să aibă un şef. n-au nici ele cum să profite de situaţie. Mecanismul social funcţionează automat. Este o democraţie pentru bărbaţii albi. bărbaţii se află tot timpul la muncă. o amintire a timpurilor aristocratice.

„Cred că e mai uşor de stabilit o guvernare absolută şi despotică la un popor care trăieşte în condiţii de egalitate decît la altul." Deodată. este străin de destinul celorlalţi [. Deasupra lor se ridică o putere imensă şi protectoare...." şi aici izbucneşte teribila profeţie: „încerc să-mi imaginez sub ce trăsături noi s-ar putea manifesta despotismul în această lume: văd o mulţime nenumărată de oameni asemănători şi egali învîrtindu-se fără odihnă pentru a-şi satisface plăceri mărunte şi vulgare cu care îşi umplu sufletul." şi cum viitorul aparţine democraţiei. prevăzătoare şi blîndă [. călcîndu-si în picioare cele mai sfinte îndatoriri. Fiecare dintre ei. casele individuale. îi place ca cetăţenii să se simtă bine. cărora guvernul le este păstor.. minuţioasă. utopia se întunecă şi devine anti-utopie. potrivit lui Tocqueviile. Altfel zis. monumentele publice. Este absolută. cauza drepturilor femeii pare deja judecată. gigan- . „Nu se aude în Statele Unite vreo soţie adulteră care să invoce zgomotos drepturile femeii. egalitatea pare pe punctul de a înghiţi libertăţile. de cealaltă parte. să le asigure plăcerile şi să vegheze asupra soartei lor. însă această democraţie socială riscă.].]. Şi sfîrşeste prin a coborî fiecare naţiune la condiţia unei turme de animale timide şi harnice. Nu vede în America decît două tipuri de clădiri: de o parte. care se obligă.].. constantă. să afecteze bazele democraţiei politice. numai ea. Pînă şi arhitectura este chemată de Tocqueville să depună mărturie. cu condiţia de a nu se gîndi decît la asta [.48 să crîcnească această regulă şi dau astfel un bun exemplu surorilor lor europene tentate uneori de demonul independentei. toate mici. retras în sine..

" Indivizii de o parte. O epocă în care s-a inventat ştiinţa societăţii („fizica socială". trebuie înlăturată o iluzie: democraţia nu face cadouri. Societatea americană egalitară a fabricat-o în întregime. Din fericire. multiplicînd asociaţiile de tot felul. tot americanii sînt cei care dau exemplu. Cu spiritul lor civic. şi cu atît mai utopice cu cît se pretindeau extrem de riguroase. lasă un vid periculos. pur şi simplu. e nevoie de vigilenţă. Condiţiile susceptibile de a face să apară un nou despotism sînt deja la locul lor. Tocqueville şi Marx se înfăţişează ca o interesantă dublă figură a convingerilor şi iluziilor ştiinţifice şi politice ale epocii lor. ei ştiu. iar antidotul există. Altminteri. el constă în reinventarea structurilor menite să stea între cetăţeni şi stat.49 tice. pentru a păstra ce s-a dobîndit. naţiunea. Tocqueville şi Marx nu formulează ipoteze. Vechiul Regim şi Revoluţia). iar de cealaltă. în orice caz. şi-au împărţit strict rolurile. statul. incapabili de a rezista unei puteri masive şi eliberată de orice oprelişte (teză care va fi dezvoltată de Tocqueville în L'Ancien Regime et la Revolution. cum îi plăcea să spună lui Auguste Comte) şi ştiinţa viitorului. comunitatea. Ca şi Europa. nici o evoluţie nu e fatală. Orbit de teorie. Două ştiinţe foarte sensibile la utopie. America îşi avea . Tocqueville lasă impresia de a nu fi înţeles mare lucru din prezent. Dezagregarea structurilor intermediare. Studiile recente asupra Americii „reale" a epocii pun în evidenţă disparităţi sociale considerabile. indivizi singuri. oarecum ştearsă în raport cu inegalitatea aristocratică bătătoare la ochi. nu schiţează scenarii. s-a lăsat poate înşelat şi de latura mai discretă a inegalităţii burgheze. caracteristice Vechiului Regim. „între aceste două extreme nu mai e nimic.

Astăzi. foarte curios. de altfel nu era chiar atît de greu de văzut. Pentru Tocqueville. polarizare de alta: sîntem departe de mozaicul social complex caracteristic oricărei societăţi. exact opusul celei imaginate de Tocqueville. ele ating cota maximă. La Tocqueville. după cum am văzut. lumea de mîine se anunţă sub culori mai puţin strălucitoare. Un principiu care pare înscris în cer. Iar pe termen lung.50 bogaţii şi săracii ei. el minimalizează capitalismul şi industria. El vorbeşte despre egalitate ca despre o mişcare transcendentă. pe o egalitate încă şi „mai egală" decît cea a lui Tocqueville. Mai bun observator decît Tocqueville în privirea sa asupra prezentului. a elaborat la rîndul lui o schemă imaginară. Tocqueville n-a înţeles propriile legi cu care venea capitalismul —foarte diferite de filozofia egalitaristă — şi care aveau să impregneze societatea americană. . şi atunci cine i s-ar mai putea opune? Evident. Ajunge la rîndul lui să mizeze pe egalitate. dezvoltarea economică americană nu a încurajat cîtuşi de puţin egalitarismul. A văzut clar inegalitatea socială structurală. Dar plecînd de la nişte structuri incontestabile. instaurată de revoluţia proletară şi însoţită de o libertate nu mai puţin completă: este „viitorul radios". ţesutul social tinde spre uniformitate. în orice teoretician zace un utopist. Marx devine cu totul prizonier al utopiei atunci cînd se îndreaptă spre viitor. societatea e scindată în două clase inconciliabile. la Marx. la Marx. contradicţiile se sting. diferentele sociale rămîn mai importante în America decît în Europa occidentală. Marx şi-a înţeles mai bine epoca. La Tocqueville. cei doi factori-cheie ai secolului al XIX-lea. detaşată de orice context. Uniformizare de o parte.

Ca profet. s-a putut observa cum comunismul real contrasta flagrant cu comunismul teoretic: era pur şi simplu altceva! Eşecul comunismului a făcut să pălească steaua lui Marx. pentru rasa albă. în acelaşi timp. Ca orice profet. nu au fost în mai mare măsură confirmate de istorie. Calea se deschide astfel spre cel de-al treilea scenariu: războiul raselor. sau să rămînă ruptă de ei şi să-i ţină cît mai mult timp posibil în sclavie. cota lui este astăzi sensibil mai ridicată decît a lui Marx. Sfatul său democratic de a le închide pe femei în casă nu pare a fi urmat. Apoi. într-o primă etapă. Şi. urmînd avîntul democraţiilor dar nu mai puţin şi incertitudinile lor crescînde. care l-au crezut pe cuvînt. Şi totuşi a fost un al patrulea scenariu — neprevăzut de Tocqueville—care a avut cîştig de cauză: . el a eşuat într-un fel cu totul special. şi poate la prăbuşirea uneia dintre cele două rase.51 Marx şi-a avut credincioşii săi. „Nu găsesc. decît două feluri de a acţiona: să-i elibereze pe negri şi să-i contopească în sînul ei. populaţia neagră. Nici proiecţiile sale privitoare la ceilalţi excluşi ai democraţiei. steaua lui Tocqueville tot urcă. şi constată pe de altă parte că fuziunea raselor nu e deloc agreată de albi (nici de negri de altfel). Tocqueville adună din belşug argumente false. instaurarea comunismului într-o bună parte a lumii părea că-i confirmă teoria. Văzut ca profet. Mi se pare instructiv să selectez o mică listă. însă el găseşte puţin credibilă perpetuarea sclaviei. Să nu ne pripim însă supraevaluîndu-i capacităţile de a citi în viitor." Trei scenarii sînt astfel degajate de Tocqueville. Soluţiile de mijloc mi se par a duce în viitorul apropiat la cel mai îngrozitor dintre toate războaiele civile.

. Dar ce să spunem de o Americă destinată religiei catolice? Uniformizarea socială şi culturală produsă de democraţie ar rămîne neterminată fără o evoluţie religioasă similară. ci pur şi simplu de imigraţia irlandeză! Şi ritmul acesta s-a menţinut. irlandezilor alăturîndu-se italieni. identificat de Tocqueville. La 1800. polonezi. fals: Washingtonul şi preşedintele şi-au consolidat fără încetare poziţiile de două secole încoace.94 procente din ansamblul populaţiei. dar în fapt s-a petrecut tocmai contrariul. dar într-o societate oarecum „compartimentată". Tocqueville credea că statele sclavagiste din Sud nu aveau nici cea mai mică intenţie să rupă cu Nordul (tocmai temîndu-se să nu rămînă singure faţă cu negrii). dar ceilalţi vor abandona mult prea fragmentatele confesiuni protestante pentru a se regăsi cu toţii „în sînul bisericii romane". Statisticile dovedeau că procesul era în curs. 3. Chiar în cazul secesiunii. Sudul a proclamat secesiunea.. încă o dată. fără vreo contopire a raselor (şi pînă acum lipsită de conflicte rasiale majore). Tocqueville nu observa explicaţia mult mai prozaică a fenomenului: nici vorbă de un efect „catolici-zant" al democraţiei. ei deveniseră deja 2. Astăzi biserica catolică reuneşte aproape 40 procente din nu- . egalitate civică. în 1861. catolicii abia de reprezentau 0. Virtutea Utopiei este tocmai de a fi completă! Unii americani vor deveni atei. ar fi fost erodarea treptată a puterii centrale şi a atribuţiilor preşedintelui. Sedus de propria-i teză. Şi totuşi a intervenit! Un alt pericol pentru federaţie.52 eliberarea negrilor. Argumentaţie poate logică. Nordul nu ar fi intervenit cu armele.90 procente în 1840 şi 6.40 procente în 1830. după Tocqueville. ibero-americani.90 procente în 1850.

combinînd alte elemente. mai mult chiar. dar pentru motive care nu au nimic de a face cu teoria sa. Prezicerea lui Tocqueville se împlineşte încetul cu încetul. Să fim oare. Mult mai complexe. Evident. grupuri de presiune. relaţia lor conflictuală. Meseria de profet e riscantă. şi potrivit unei logici care e a timpului nostru. Structurile intermediare s-au multiplicat: asociaţii civice. Şi totuşi. Şi mai putin egalitare. El este cel care a identificat dilema fundamentală a democraţiei. el a atras atenţia asupra unei derive mereu posibile a democraţiei spre un fel de tiranie „blîndă": formă edulcorată de sclavie. fără a ne da seama. Şi mai puţin uniforme: unei tendinţe efective de uniformizare i se opune o tendinţă nu mai puţin puternică de fragmentare culturală. neliniştile lui Tocqueville par să prindă corp încetul cu încetul. Şi totuşi. pe căi ocolite. fără îndoială. ceva mai esenţial şi mai semnificativ decît mulţimea de erori punctuale. în orice caz. acceptată de bună voie de un corp social anesteziat. dificilul dozaj al celor două principii fundamentale care sînt egalitatea şi libertatea. Pornind de la această disfunctionalitate. ceva rămîne din Tocqueville. societăţile democratice de astăzi sînt foarte diferite de a sa „utopie americană".53 mărul credincioşilor din Statele Unite. martori ai instaurării unei tiranii blînde? . S-a evitat astfel atomizarea societăţii. pericolul cel mai mare de care se temea: indivizi singuri în faţa statului atotputernic. dincolo de o anume limită. într-un spirit absolut tocquevillian. Unele evoluţii din zilele noastre dau tezei lui Tocqueville un aer de actualitate.

II 1900 .

Unele s- au avîntat de la început. N-au fost două ţări care să urmeze acelaşi drum. o Anglie liberală dar nu şi democratică şi o Rusie absolutistă? Dar mişcarea aceasta aparent haotică se angajează în cele din urmă într-o direcţie precisă. în ajunul primului război mondial. pe la 1850. Anglia lentă. iar Franţa instabilă: dă îndărăt după Revoluţie. repede confiscat de altfel de cel de-al doilea Imperiu. o Franţă democratică dar autoritară. După un start şi un parcurs cit se poate de individualizate. cele mai multe dintre naţiunile europene. Uneori paşii înainte au alternat cu paşi înapoi. recuperînd eventual mai tîrziu. altele au stat în aşteptare. Pe deasupra. Nu exista nici o reţetă care să garanteze concretizarea unor principii abstracte. de altfel.<titlu> Excluşii Spre 1800. ca şi statele Americii de Nord (fără a uita îndepărtatele Australia şi Noua Zeelandă) . o Americă în acelaşi timp democratică şi sclavagistă. semnalul era dat: cursa democraţiei se pune în mişcare. clasele dominante nu au cedat decît pas cu pas. abia cu timpul s-a putut constata că egalitatea formală contează prea puţin în faţa inegalităţii efective. sosirea este „grupată". în cea mai deplină confuzie. temîndu-se de egalitarismul democratic. America e promptă. dar recuperează întârzierea la 1848 prin generalizarea dreptului de vot. Cum să compari.

58

par a fi optat pentru modele politice, desigur nu identice, însă convergente. Se schiţează deja un proces de
globalizare, atît în sfera economică cît şi la nivelul principiilor şi practicilor politice.
Cel mai bun indicator de tendinţă este votul universal, în jurul lui 1900, se află cam peste tot la ordinea zilei: fie
deja instituit, fie ca obiectiv iminent. Un cîştig cu dublă semnificaţie: mai întîi, fiindcă există (sau cel puţin
fiindcă e cerut insistent); în al doilea rînd fiindcă, în ciuda numelui său, este încă foarte departe de a fi universal!
Ca la Atena în vremurile de demult, democraţia de la 1900 îşi avea legiunile ei de „invizibili", în cetatea
grecească, poporul „politic" era o minoritate. Potrivit unei logici similare, votul universal conceput spre 1900
privea de asemenea o minoritate. Minoritatea aceasta se confunda cu naţiunea: pur şi simplu fiindcă ceilalţi,
politic vorbind, nu existau.
Femeile, mai întîi. O absenţă mai mult decît suficientă pentru a coborî „universalul" sub limita de 50 procente.
Era rezultatul unei vechi istorii, a unei diviziuni a muncii care îi rezerva bărbatului spaţiul exterior (vînătoarea,
războiul, politica) şi femeii spaţiul interior (căminul, familia). Secolul al XIX-lea n-a inovat nimic în materie,
însă, fiind un secol scientist, a marcat şi mai precis deosebirea dintre sexe prin argumente extrase din arsenalul
său ştiinţific (cum s-ar spune, incontestabile şi definitive), în sfîrşit, inferioritatea femeii era dovedită ştiinţific!
Pe la 1870, „Marele Dicţionar universal al secolului al XIX-lea" (Grand Dictionnaire universel du XIXe siecle),
editat de Pierre Larousse, făcea un bilanţ, în cel de-al şaselea volum, în articolul Femme (Femeia). Să reţinem
cîteva fraze

59

edificatoare: „Constituţia ei corporală se apropie de a copilului; de aceea prezintă, ca şi acesta, o sensibilitate
foarte vie, lăsîndu-se uşor impresionată de cele mai diverse sentimente de bucurie, de durere, de teamă etc.; şi
dat fiind că aceste impresii acţionează asupra imaginaţiei fără a fi însoţite de obicei de raţiune, ele sînt în
consecinţă mai puţin durabile, şi astfel femeia e mai supusă nestatorniciei." Depăşeşte bărbatul doar într-o
privinţă: sexul. Cît se poate de serios, Larousse-ul ne informează că „femeia, prin constituţia ei, poate susţine
mai multe partide decît bărbatul". Subiectul e dezvoltat pe larg: „[...] de obicei, chiar cei mai vigurosi bărbaţi nu
depăşesc şapte sau opt acte într-o noapte cu emisiune de spermă [...]. Femeia, dimpotrivă, rezistă mai mult [...].
O femeie valorează în medie, în acest gen de exerciţiu, cît doi bărbaţi şi jumătate." Pentru ea, sexul este mai
important decît pentru un bărbat, iar lipsa acestuia, mai penibilă. Nu mai puţin caracteristică e şi înclinarea ei
spre lux; Larousse-ul zăboveşte asupra acestui subiect, considerînd că în acest domeniu influenţa (evident, rea) a
femeii ar fi de netăgăduit.
Covîrşitor rechizitoriu! Nu prea inteligentă, aproape infantilă, prizonieră a unor impresii schimbătoare, dominată
de sex şi fundamental instabilă (la donna e mobile), femeia n-ar fi cazul să iasă, liberă şi nestingherită, în afara
spaţiului domestic. Cu o asemenea sumă de „calităţi", participarea ei la viaţa publică ar fi de-a dreptul un risc
pentru comunitate. Prudenţa îndeamnă să fie supravegheată îndeaproape, pentru a limita cel puţin pagubele. Şi
astfel, misiunea de a reprezenta familia revenea exclusiv bărbatului. De-

60

mocratia de la 1900 este o democraţie masculină, o societate politică a şefilor de familie.
Dar nici bărbaţii nu sînt toţi egali. Principiul egalitar al democraţiei se împiedică nu numai de o împărţire socială
foarte inegalitară, dar totodată şi mai cu seamă de concepţia inegalitară asupra condiţiei umane: concepţie
afirmată deschis, fără falsă pudoare, în principiu, inegalitatea biologică, intelectuală sau culturală a indivizilor,
reală sau presupusă, nu ar fi incompatibilă cu respectul egal datorat fiecăruia şi nici cu egalitatea civică şi
politică. Dar numai în principiu. Discursul elitist nu e cel mai bun tovarăş de drum al practicii democratice. Din
clipa cînd celălalt ni se înfăţişează ca o fiinţă de calitate inferioară, tratamentul discriminatoriu apare drept
legitim şi chiar recomandabil.
Spre sfîrşitul secolului al XIX-lea, biologia devine o ştiinţă la modă. Ereditatea, evoluţia, degenerarea sînt teme
la ordinea zilei; calitatea biologică a indivizilor trece în prim-planul preocupărilor. Cu tendinţa nefericită de a
amesteca ierarhia biologică şi cea socială, într-adevăr, clasele inferioare sînt cele care — minate de sărăcie, boli,
alcoolism — prezintă cazurile de degenerare cele mai pronunţate. Ameliorarea speciei umane părea o necesitate
urgentă, şi aşa se naşte eugenia (o dată cu lucrările lui Francis Galton, dintre care Natural Inheritance, 1889). Dar
cum să încerci o asemenea ameliorare, dacă nu separînd într-un mod încă şi mai radical exemplarele umane cele
mai reuşite (şi cele mai favorizate social) de cei consideraţi ca mai puţin reuşiţi (şi foarte adesea de condiţie
socială inferioară). Charles Richet, preşedinte al Societăţii franceze de eugenie, viitor laureat al premiu-

unul dintre cei mai influenţi şefi de şcoală de la sfîrşitul secolului al XIX-lea." Cuvintele acestea teribile aparţin lui Cesare Lombroso. Pentru antropologul italian. perfecţionarea fiinţei „sănătoase" mergea împreună cu neutralizarea „celuilalt". autorul Omului criminal (1876). uneori inexistentă. între criminal. o parte considerabilă a speciei umane prezintă anomalii morale. Germania nazistă şi Suedia figurează în capul listei. Nici Lombroso. Nici nu mai trebuie ca criminalul să treacă la fapte: comportamentul criminal i se citeşte în trăsături. din categoriile sociale inferioare. uşor de identificat după anomaliile fizice. Romanele lui Zola oferă o bună ilustrare a acestei scheme de gîndire. dar şi aplicate în mai multe ţări. propunea (în cartea sa Eu-genique. Castrarea şi sterilizarea criminalilor.61 lui Nobel pentru medicină. „Diferenţa e foarte mică. şi apoi — cît se poate de generos — tuturor celor declaraţi inapţi pentru procreare de o comisie de control. dependente de o sălbăticie ancestrală neîmblînzită prin educaţie şi supuse unor fenomene de degenerare provocate de condiţiile lor cumplite de viaţă. aceste categorii par. 1913) interzicerea căsătoriei următoarelor categorii: tuberculoşi şi afectaţi de boli venerice. rahitici. fără legătură directă cu vreo ideologie sau un anume regim politic. omul din popor fără educaţie şi omul sălbatic. Statele Unite. a nebunilor. din punctul de vedere al scriitorului francez. Iar legiunile cele mai numeroase de suspecţi se recrutează. mai mult decît altele. scutiţi de serviciul militar. Pentru eugenie. d eparte de aşa ceva! Ei aveau probabil în vedere pe . în mod obiectiv. a persoanelor degenerate au fost nu doar plănuite. nici Zola nu erau „de dreapta".

legat de maşină. aproape o invitaţie la vînătoare de oameni. Muncitorul se ridică încetul cu încetul. Dar. gîndind de pildă la exterminarea în totalitate a „criminalilor înnăscuţi".. invadează braţul întreg. avînd mîna gangrenată. Sentimentalilor le este uşor să constate că execuţiile actuale nu fac să scadă media crimelor.] Execuţiile capitale sînt mult prea puţin numeroase pentru a produce efectul eliminatoriu util pe care-1 aşteaptă Şcoala pozitivă. . Precum Raphael Simons. un medic francez care. Dar erau şi discipoli care-şi depăşeau în fermitate magistrul. deocamdată. deplora moderaţia justiţiei şi cerea o strategie radicală: „[. şi-ar amputa falanga unui deget şi s-ar mira apoi că răul. susţinut de o mişcare sindicală şi socialistă tot mai puternică şi.62 termen lung sau mediu o evoluţie socială susceptibilă de a îmbunătăţi condiţiile de viaţă şi de a produce un efect de omogenizare. Unii teoreticieni recomandau un plus de represiune. este grotesc să gîndeşti a face curăţenie prin suprimarea anuală a unei duzini de indivizi. este şi el un agent al modernităţii. Ei uită că ceea ce urmărim noi prin moartea criminalului e mult mai puţin efectul de intimidare cît efectul eliminatoriu. cu atît eşti mai puţin egal cu ceilalţi. şi că. situaţia era aşa cum era: persoane nu tocmai recomandabile se găseau din belşug la nivelul cel mai de jos al societăţii. Să se păzească cei care nu arată cum se cuvine! Modelul noii umanităţi este burghezul: bine educat. îmbrăcat convenabil.. în loc de a se atenua.. Lombroso însuşi nu vedea cu ochi răi pedeapsa cu moartea. Societatea de astăzi seamănă cu un bolnav care." S-ar zice. într-un text scris în 1913. Cu cît semeni mai puţin acestui tip ideal.. la o populaţie de patruzeci de milioane de oameni.

acel paradis promis proletarilor. apoi trei. după apartenenţa lor socială (proprietari funciari. nici o piedică. categorie numeroasă. Cu condiţia. la rîndul lor. S-a pus în lucru o întreagă varietate de soluţii. Votul e direct şi nici o categorie defavorizată. iar alegătorii sînt împărţiţi în patru colegii. în rest. Apoi mai sînt şi servitorii. ţăranii. ţărani. unde. Dimpotrivă. în 1907. fac figură de înapoiaţi în această lume burgheză şi urbanizată. se vota de asemenea pe colegii. adevărată instituţie a epocii. Dar votul era universal! Belgia îl acordase în 1893. Cu condiţia să aibă cel puţin 25 de ani. un elector de gradul doi reprezenta 230 proprietari funciari. Toţi bărbaţii obţin drept de vot. doar că votul este indirect. numărul alegătorilor crescuse de la 137 000 la 1370 000. patru iniţial. în 1905 — ca urmare a mişcării revoluţionare —. Rusia intră în era votului universal. Dar mai ales mediile cele mai de jos ale oraşelor viermuiesc — cel puţin în imaginar — de viaţă degenerată. Pînă una-al-ta. în plus. un muncitor este mai puţin decît un burghez. </nota> . de a fi proprietari sau contribuabili. muncitori). revizuită în 1884. transfigurat de mitologia „viitorului radios". sînt categorii <nota> * O situaţie similară era în România.63 mai mult chiar. totuşi. Cum să practici democraţia — egalitatea. 60 000 de ţărani şi 125 000 de muncitori*. adică — cu indivizi şi categorii de calitate atît de diferită? Măsura minimă era de a aranja puţin sufragiul zis universal cu scopul de a limita posibilele derapaje. Pe de altă parte. al căror statut este inegal prin definiţie. iar dependenţa faţă de stăpîn înscrisă în natura meseriei. potrivit Constituţiei din 1866. burghezi. brusc.

dar numai începînd de la 30 de ani pentru analfabeţi. proprietarii. în Statele Unite. funcţionarii şi intelectualii beneficiază de voturi suplimentare: pînă la trei voturi de persoană. se poate vorbi de sufragiu universal o dată cu ultima mare reformă electorală a secolului al XIX-lea. alcătuită mai cu seamă din negri şi indieni. Votul universal este susceptibil de a provoca o iluzie. Dar categoriile dominate — evident. majoritare. inclusiv printre alegători — nu se regăsesc în primele . asta nu înseamnă că printre ceilalţi ar domni egalitatea. începînd de la 1848 şi mai ales o dată cu instaurarea celei de-a treia Republici. persoanele locuind la părinţii sau patronii lor. ca şi beneficiarii asistenţei publice. în Italia. impusă de Gladstone în 1884. iar aleşii par de mai mică importanţă: ceea ce contează e voinţa poporului! Dar cele două „corpuri" abia de se aseamănă.64 favorizate! Taţii de familie. Dacă unii sînt excluşi din primul moment. Nu mai există nici o discriminare electorală pentru adulţii de sex masculin. printre excluşi figurau servitorii. aflat în vigoare pînă în 1964. în Franţa. Această „universalizare" nu împiedică însă ca o treime din populaţia masculină adultă să nu aibă în continuare acces la urne. prevedea suprimarea censului şi drept de vot pentru toţi bărbaţii de la 21 de ani în sus. în Marea Britanie. Totul se învîrte în jurul alegătorilor. care a ţinut departe de urne o parte a populaţiei sărace. O masă de oameni merge la urne iar de acolo iese o elită. analfabeţii au fost excluşi multă vreme (iar numărul lor era important). sistemul e mai democratic ca oriunde. lucrurile sînt aranjate prin sistemul de poli tax. în 1912 e acordat dreptul de vot tuturor bărbaţilor în vîrstă de 21 de ani ştiind să scrie şi să citească.

Filtrajul e şi mai sever la nivelul guvernului. epoca e şi rasistă. Şi asta. jurnalişti). Dimpotrivă. negrul s-ar fi găsit exact la mijloc de drum între rasa albă şi familia maimuţelor (dacă nu cumva mai aproape de cele din urmă. cu consecinţe grave. Pe scara umană. profesori. Numărul lor creste puţin cîte puţin. iată un scurt pasaj datorat unui scriitor a cărui operă a fost pentru adolescenţii epocii o adevărată . împingîndu-1 pe negru pe treapta de jos (cu poziţii intermediare pentru celelalte grupuri rasiale). pentru a atinge 15. Atitudine în acelaşi timp exacerbată într-un Occident propulsat de revoluţia tehnologică şi industrială în poziţia de stăpîn incontestabil al planetei. fără probleme de conştiinţă. şi sistematizată de spiritul ştiinţific al epocii. acolo unde sînt luate deciziile efective.5 procente în ultimele patru legislaturi (din 1924 pînă în 1936): proporţie încă destul de modestă şi care ar fi fost sensibil mai redusă fără efectul totuşi excepţional al Frontului Popular în 1936. omul alb urcă în vîrf.65 patru legislaturi ale celei de-a treia Republici (din 1876 pînă în 1885) decît printre 2 procente dintre deputaţi (muncitori. învăţători). şi ele oarecum „umanizate" pentru a da mai uşor mîna cu negrii!). clasa superioară şi cea mijlocie sînt suprareprezentate. potrivit unora dintre interpretări. angajaţi şi funcţionari mărunţi. Rasismul este o veche figură a imaginarului. ieşită firesc din distincţia dintre „noi şi ceilalţi". Dacă omul din popor avea toate perspectivele să fie considerat ca „mai puţin egal". şi cu deosebire intelectualii şi profesiunile liberale (avocaţi. exemplarele exotice şi cît de cît „colorate" ale speciei umane n-aveau nici cea mai mică şansă să fie tratate-pe picior de egalitate. Asupra acestui amalgam biologic. Elitistă.

„— Aşadar. Dar să nu fii gelos!" După ce definise fără complexe condiţia feminină. pot să servească la masă.. zise Nab. funcţia de servitor. îi revine urangutanului. evident. Aparţinea acelei specii de antropoide al căror unghi facial nu e cu mult inferior celui al australienilor şi hotentotilor. A practicat onest vulgarizarea ştiinţifică. introducînd în ficţiunea romanescă locurile comune ale vremii sale. să aibă grijă de haine. Familia aceasta de antropoide prezintă trăsături care indică la animalele respective o inteligentă aproape omenească. Sîntem informaţi că negrii au creierul mai puţin dezvoltat ca albii. unii erau încă „mai inferiori" decît ceilalţi. Nab.. roman publicat de Jules Verne în 1874. stăprne? îl luăm ca servitor? — Da. răspunse inginerul zîmbind.66 imagine a lumii: „Coloniştii se apropiară de maimuţă şi o priviră atent. Ierarhia obligă: nici negrii nu erau egali între ei. să facă pantofii." Citat extras din Insula misterioasă.. potrivit clasificărilor în vigoare. să folosească îndemânatic cuţitul. Era un urangutan [. cu alte cuvinte sînt mai aproape . personajul negru al Insulei misterioase. cei mai puţin evoluaţi dintre negri. Să reţinem aşadar poziţia urangutanului pe scara biologică: foarte aproape de australieni şi hotentoţi. I se poate face încredere scriitorului.. Nab. Folosite în casă. iar simţurile mai ascuţite. într-o poziţie doar cu puţin inferioară. să deretice prin camere. vorbiţi serios. în raport cu normele epocii. şi chiar să bea vin [.] la fel de bine ca cel mai bun servitor pe două picioare. lingura şi furculiţa. nu vom întîlni la el nimic excesiv. însă aceeaşi misiune. îndeplineşte. adoptat de mica comunitate.]. Marele Larousse adoptă un ton similar în articolul Negre (Negru) din volumul al XI-lea.

mai mult chiar. prin instinctele lor grosolane. în Belgia. diferă totuşi de acestea şi se apropie de oamenii albi sub alte aspecte de care trebuie neapărat să ţinem seama. Dar îşi trăia o a doua viaţă. şi cu siguranţă că vom reuşi între anume limite." Binevoitor în aparenţă. Nu recunoaşte negrilor decît trăsăturile umane elementare: vorbirea şi capacitatea de a se încrucişa cu celelalte rase. putem încerca să-i ridicăm pînă la noi. Măcar. Metropolele şi coloniile rămîneau lumi aparte. Inferioritatea lor intelectuală. Leopold al II-lea domnea în chip democratic peste o ţară reputată pentru instituţiile ei democratice. ca . în mod echivoc. Spre 1900. europenii erau încă departe de a gîndi că democraţia ar fi şi pentru „ceilalţi". ne impune datoria de a-i ajuta şi a-i proteja. Şi astfel. rămînîndu-se totuşi departe de logica democratică. departe de a ne conferi dreptul de a abuza de slăbiciunea lor. între „umanitate" şi „animalitate".67 de natură sau de animalitate (acuitatea simţurilor şi deficitul de inteligenţă le caracteriza şi pe femei. semn vizibil şi frapant al naturii noastre comune. acela că rasa lor e susceptibilă de a se amesteca cu a noastră. ca suveran absolut. Poziţia intermediară a negrului este puternic pusă în evidenţă: „Dacă negrii se apropie de anumite specii animale prin formele lor anatomice. şi prin cuvinte putem să legăm cu ei relaţii intelectuale şi morale. în plus. mai este un fapt fiziologic pe care nu trebuie să-1 uităm nicicînd. acest text oscilează continuu. Au darul vorbirii. şi ele fiinţe oarecum „sălbatice"). pentru autorul articolului. se iese din logica sclaviei. condiţia lor nu pe de-a-ntregul umană nu justifică în vreun fel sclavia: n-avem deloc „dreptul de a înrobi rasa inferioară".

Invazia neagră se petrecea cel mult în domeniul exclusiv al imaginarului. Fapt este că şi după elibe- . şi negrii cu deosebire. şi aceasta deoarece jocurile ideologice şi ştiinţifice sînt făcute altfel. Cu discrepanţe record în ţările anglo-saxone. dimpotrivă. Acestea asigurau albilor o democraţie mai avansată decît ţările vechiului continent („democraţia în America"). în Statele Unite..68 proprietar al statului independent Congo (începînd din 1884). rasele „colorate" rămîneau departe de Europa. Astăzi. Un roman profetic a fost publicat sub acest titlu (Uinvasion noire) în 1894— a doua ediţie în 1913 — de „căpitanul Danrit". Deocamdată. abia în 1889). pentru o „fiinţă inferioară". erau supuşi unui regim cu totul discriminatoriu. ultima pagină a sclaviei a fost întoarsă în 1865 (în Brazilia.. vecinătatea oamenilor albi. în aceste societăţi. dimpotrivă. coexistenţa raselor şi culturilor punea într-o lumină puternică intoleranţa rasială a democraţiei albe. condiţia de sclav părea chiar o „promovare". cititorul e invitat la îngrozitorul spectacol al unei Africi sălbatice revărsîndu-se asupra Europei. „ceilalţi". Ea a părut însă mult timp ca fiind în natura lucrurilor. pseudonimul literar al ofiţerului francez Emile Driant. Abuzurile comise — depăşind chiar „normele" admise în epocă — aveau să provoace un scandal internaţional. Situaţia era însă diferită în ţările extraeuropene de sorginte albă. într-o vreme cînd inferioritatea negrilor nu era pusă la îndoială. percepem sclavia ca un scandal. Producţia de cauciuc—principala bogăţie a ţării — nu servea cu nimic „statului independent". oferind o anume formă de aculturaţie (cuvântul Bibliei.). se baza pe exploatarea sălbatică a locuitorilor săi.

le-au fost restituite şi unele pămînturi. un negru a rămas tot un negru. în locurile publice. o parte doar din vechiul lor pămînt. tolera manifestări de acest gen. Mişcarea îndreptată spre ridicarea aborigenilor la rangul de australieni cu drepturi depline s-a precizat abia după 1970. după formula memorabilă a lui Renan.. înscrisă în legi (segregarea în şcoli. însă nu de argumente se duce lipsă). La celălalt cap al lumii. a suveranităţii acestuia. <titlu> Sfîntă dragoste de ţară în secolul al XIX-lea. Paradoxal. de fapt. Aborigenii săi. n-au cunoscut nici măcar efectul „integrator" al sclavajului. democraţia şi naţiunea înaintează umăr la umăr. expresia voinţei generale a poporului. cea mai mare democraţie a lumii era o ţară rasistă sau care. Lăsînd la o parte discriminarea difuză înscrisă în mentalităţi şi comportamente. Naţiunea este o creaţie democratică. Dreptul de vot nu le-a fost acordat decît în 1967 (în timp ce femeile albe — altă categorie „mai puţin egală" a democraţiei — îl dobîndiseră din 1902. Au fost ţinuţi. o întreagă discriminare oficială. Nimic mai natural. ..) s-a menţinut: în sudul Statelor Unite pînă în anii 1960 (avînd ca alibi autonomia legislativă a statelor uniunii. cei mai mulţi.. „Un plebiscit de fiecare zi".69 rare. . Australia a prelungit discriminarea încă şi mai mult timp. situaţi în imaginarul raselor pe treapta cea mai joasă a umanităţii. cel puţin. la marginea societăţii albe şi deplasaţi arbitrar din-tr-un loc în altul pe măsură ce frontiera civilizaţiei înainta. cu mult înaintea surorilor lor europene şi americane).

nu mai eşti european. Europa. acolo. Kremlinul este rusesc şi Potsdamul este prusian. african sau european.70 încă o dată. Tagul este fundamental portughez. Nimic nu se află deasupra naţiunii. trăsături care o individualizează în raport cu celelalte comunităţi similare. italian.. Europa şi-a pierdut individualitatea. helen. Asia. deja veche. totul îi este subordonat. generalul se impune în faţa particularului: acesta din urmă este aproape complet absorbit. dar simplificată şi omogenizată în imaginar. Prusia. eşti francez. Nu la fel stau lucrurile în America. Sub Napoleon I. Anglia. Trăiască naţiunile europene! Dar ce e naţiunea? Putem să o definim drept o comunitate evident complexă. pe atunci erai asiatic. Vezuviul este italian. Africa. Oceania. Europa nu e decît o denumire geografică care cere să fie tratată în linii mari. Marele Larousse depune mărturie pentru o epocă şi o mentalitate. Rusia. avea încă o istorie. Alpii sînt munţi italieni. învestită cu un grad înalt de coerenţă şi marcată de un destin specific. dimpotrivă. Austria." Europa a murit. şi chiar sub Carol cel Mare. Ea presupune decuparea omenirii în entităţi distincte şi omogene. Naţiunea este — sau a fost — o religie. Aici particularul trece înaintea generalului. englez. Sena este un fluviu al Franţei. Sub Cezar. Articolul Europa (apărut în al şaptelea volum) nu e mai puţin remarcabil decît textele pe care deja le-am citat: „Europa nu înseamnă ceva decît în măsura în care se numeşte Franţa. Spania etc. Sfînta Gudula este belgiană. Tamisa este engleză. una din marile religii secularizate ale timpurilor moderne. rus etc. Presupune de ase- . Rinul este un fluviu german.

trebuie să-l respecţi. Structurile şi activităţile economice s-au concentrat la rîndul lor în principal în interiorul frontierelor naţionale. reţelele feroviare îmbrăţişează. Naţiunea. s-ar putea spune. într-o structură aparent de nedespărţit. dar corespunde sen- . dimpotrivă. conferind proiectului ideal o unitate cît se poate de concretă. cu vocaţia ei transcendentă. mai diversificată şi mai conflictuală. Naţiunea s-a consolidat prin stat. Ajunge să privim harta căilor ferate. fireşte. instrument mai curînd prozaic de putere. ci o restructurare efectivă şi globală. şi ele eterogene. cel puţin ca proiect ideal. o iubeşti. naţiunea. în consecinţă. pe de altă parte a fost ea însăşi puternic structurată de naţiune. Pe de o parte. din era Imperiilor. De fapt. Iar statul-na-ţiune. Lumea trece astfel. dar aspirînd la omogenizare. organisme. îl iubeşti şi îl asculţi în egală măsură. „leagă". dominaţie şi represiune. în era statelor-naţiuni. ansamblul teritoriului naţional. conglomerate etnice şi culturale. Cum să iubeşti statul? Statul. Fapt este că un liant cît se poate de puternic era necesar pentru a ţine în frîu o societate din ce în ce mai deschisă. Fuziunea cu statul a fost momentul decisiv în cariera naţiunii. conducînd la o constelaţie de state naţionale. două ansambluri de natură diferită: de o parte.71 menea. constituirea. mai întîi în imaginar. de partea cealaltă statul. dezvoltarea pieţii a contribuit la constituirea naţiunii. dar treptat şi în realitate. o piedică la democraţie? Conceptul în sine e fără îndoială democratic. acesta era obiectivul: nu un simplu repertoriu de culturi diferite. iar statul s-a spiritualizat gratie naţiunii. S-au combinat astfel. să-l asculţi. Să fie o creaţie democratică statul-naţiune sau. de state naţionale. peste tot în lume.

în raport cu naţiunea.. Se pătrunde de istoria ei (o istorie adaptată şi orientată. cele mai vizibile şi mai compacte. Pentru a se despărţi de lumea veche — o lume fragmentată şi ierarhizată — democraţia trebuia neapărat să egalizeze şi să uniformizeze. individuale sau de grup. marcînd unitatea ireductibilă a spaţiului naţional. Primul proiect democratic a fost puternic uniformizator. Fiecare individ e condiţionat — s-ar zice chiar de la naştere — să devină un cetăţean credincios naţiunii sale. . cum zice La Marseillaise („amour sacre de la patrie"). în puritatea sa ideală.72 sului globalizant al democraţiei. înainte de naţiune. E doar unanimitatea. un „plebiscit de fiecare zi" presupus. naţiunea a împins minorităţile într-o zonă marginală. Confruntată cu ei. Cei „prea diferiţi" se aflau defacto într-o poziţie ingrată. nu exprimat cu adevărat) îi conferă o dimensiune totalitară. filozofia plebiscitară se prezintă în primul rînd ca o strategie de mobilizare şi de manipulare. nu mai e loc pentru proiecte alternative. într-o lume în care diferenţele sociale şi culturale rămîneau extrem de sensibile. învaţă „sfînta dragoste de ţară". Esenţa plebiscitară remarcată de Renan (de fapt. unei viziuni monolitice asupra comunităţii. Au fost afectate în primul rînd minorităţile naţionale. urmărind să şteargă particularismele. modelul naţional presupunea spaţii omogenizate şi indivizi vorbind aceeaşi limbă. Cu toate aparenţele ei democratice.. ca orice istorie) şi de o întreagă varietate de simboluri. consimţită sau impusă. şi implicit opoziţia dintre acesta şi alte spaţii similare. la propriu ca şi la figurat. naţiunea a oscilat între asimilare (unde era posibil) şi excludere (acolo unde se părea că nu mai e nimic de făcut). Unificatoare şi omogenizatoare.

73

acestea abia de se observau, îşi găseau firesc locul în mozaicul de tip „imperial". Imperiile ignorau strategiile
etnice, tocmai fiindcă nu erau state naţionale, în secolul al XIX-lea, Imperiul Otoman, cel mai puţin evoluat
dintre statele europene, era în felul său un exemplu de „democraţie etnică", pur şi simplu fiindcă nu avea nimic
democratic nici naţional. Pe lîngă turci şi alţi islamici, personalul său politic şi administrativ cuprindea un număr
apreciabil de armeni, greci şi evrei. Era înaintea ideologiei naţionale şi a statu-lui-naţiune.
Statul-naţiune a erodat constant minorităţile (cu unele excepţii punctuale — precum cazul foarte particular al
Elveţiei — care nu fac decît să confirme regula). Cam peste tot, acestea au regresat în ultimele două secole sau,
în cazul cel mai bun, au fost. uitate, evacuate din discursul naţional. Prin metode de o incontestabilă diversitate:
moralmente, nu putem pune de-a valma asimilarea treptată prin mijloace strict culturale şi administrative, şi
metodele radicale de purificare etnică: expulzarea şi genocidul. Dar rezultatele sînt cele care sînt: n-avem decît
să comparăm cifrele din 2000 cu cele de la 1900 pentru a constata că aproape toate ţările europene — inclusiv
cele mai democratice — au avansat considerabil în omogenizarea etnică şi lingvistică a teritoriului lor.
La capitolul respectului acordat minorităţilor (ca şi al democraţiei în general), Finlanda este o ţară model.
Suedeza, vorbită doar de 6 procente din populaţie, se bucură de statutul de limbă oficială, pe picior de egalitate
cu finlandeza net majoritară. Dar pe la 1900, suedezii reprezentau 14 procente din populaţia ţării. Pe deasupra,
suedeza era limba vorbită în oraşe, limba

74
elitelor. Se constată aşadar, la capătul unui secol, o cădere de peste 50 procente, şi nu doar în sens cantitativ, ci şi
calitativ. Suedeza este vorbită astăzi strict de minoritatea suedeză, concentrată lîngă frontiera cu Suedia.
Sînt şi cazuri spectaculoase, în Cehia („ţările cehe"), cehii reprezentau în 1910 63,4 procente din populaţie, iar
germanii 35 procente (concentraţi în regiunea sudetă, dar prezenţi şi în restul teritoriului, mai ales în oraşe), în
1930, cehii erau 68,4 procente, germanii 29,5 procente. Apoi, schimbare dramatică de situaţie, rezultat al
expulzării germanilor la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial: în 1950, cehii sînt 93,8 procente iar germanii
1,8 procente. Astăzi, populaţia de etnie germană se ridică abia la 0,5 procente: de 70 de ori mai puţin ca la
începutul secolului. A dispărut un popor!
Polonia creată prin tratatul de la Versailles era o ţară plurietnică. Numai evreii reprezentau 10 procente din
populaţie. Astăzi, noua Polonie, reconstituită şi „deplasată" pe harta Europei în urma celui de-al doilea război
mondial, este aproape „monocromă" din punct de vedere etnic (opt milioane de germani au fost expulzaţi din
teritoriile occidentale anexate).
Românii formau, în 1930,71,9 procente din populaţia ţării lor (77,9 procente dacă luăm în consideraţie teritoriul
actual al României), în 1992, proporţia lor s-a ridicat la 89,5 procente (acelaşi procent şi la recensămîntul din
2002); evreii, germanii şi alte grupuri etnice au părăsit între timp ţara.
Turcia imperială era un amestec etnic şi cultural. Dar Turcia naţională este rezervată turcilor, într-o primă etapă
„au dispărut" armenii. Apoi grecii (foarte numeroşi pe litoralul egeean al Asiei Mici) au fost alungaţi în anii de
după primul război mondial sau

75

schimbaţi cu turcii care locuiau în Grecia. Au rămas kurzii, dar specificitatea lor este ignorată. Grecia, la rîndu-i,
i-a expulzat pe turci şi pe bulgari, şi astăzi se prezintă, oficial cel puţin, ca o ţară fără minorităţi.
În Europa centrală şi de sud-est, purificarea şi omogenizarea au fost mai radicale, nu numai din cauza unui
deficit de democraţie, dar şi fiindcă exista de la început un mare amestec etnic şi religios (şi astfel, naţiunea a
fost percepută ca o invitaţie adresată majoritarilor de a se debarasa de „ceilalţi"), în Occident, zonele lingvistice,
culturale şi religioase erau mai bine delimitate. Dar şi Vestul îşi avea propriile minorităţi şi enclave culturale
(fără a mai vorbi de regiuni mai întinse) care în vremurile glorioase ale naţiunii au fost estompate, sau pur şi
simplu ignorate, devenind „invizibile". La 1789, mai puţin de jumătate dintre „francezi" se exprimau în franceză;
cei mai mulţi vorbeau fie dialecte mai mult sau mai puţin îndepărtate de franceza „standard", fie limbi (sau
dialecte ale altor limbi) cu totul diferite: bretonă, alsaciană, provensală, bască, catalană, corsicană... Şi asta într-o
epocă în care elitele europene vorbeau franţuzeşte, şi mult mai bine, cu siguranţă, decît majoritatea francezilor.
Lumea dinaintea naţiunilor: o Franţă încă nu pe deplin unificată, şi o Europă încă nu pe deplin divizată, în mai
puţin de două secole, tabloul s-a schimbat complet. Toţi francezii au învăţat franceza, iar limbile regionale sînt
aproape uitate. Fără violenţă, pur şi simplu printr-o presiune constantă, servită de administraţie, învăţămînt şi
armată, statul francez a reuşit o unificare culturală aproape perfectă.
Naţiunea înseamnă şi război, război înscris în logica sistemului: o lume fragmentată şi conflictuală.

Este făcut în numele poporului şi prin popor.. cum mugesc aceşti sălbatici soldaţi? Ei vin pînă în braţele noastre. Dar cum să menţii echilibrul într-o lume de state naţionale. Să mărşăluim. Fiecare „copil" al patriei trebuie — dacă patria îi cere — să se sacrifice pe altarul mitologiei naţionale.76 Imperiile practicau un gen de război limitat. sau falselor state naţionale. Atît de bine exprimată de La Marseillaise: „Entendez-vous dans Ies campagnes Mugir ces feroces soldats? Ils viennent jusque dans nos bras Egorger nos fils. Ce poate fi mai nobil decît să mori pentru . Dar. în care Germania se învecinează cu Belgia şi Rusia cu ţările baltice? Cum să acoperi un gol precum cel lăsat de Austro-Ungaria în beneficiul statelor naţionale. Principalii actori erau de talie comparabilă.. nos compagnes! Marchons! Marchons! Qu'un sang impur Abreuve nos sillons!" („Auziţi. avînd grijă să nu afecteze prea mult echilibrul de putere. în epoca naţiunilor. să mărşăluim. dragostea de patrie a avut ca termen opus — aproape natural — ura faţă de celălalt. să ne ucidă fiii şi soţiile!. cum au fost Cehoslovacia şi Iugoslavia? Imperiile făceau război fără ură. Opţiunile individuale n-au nici cea mai mică şansă de a fi luate în considerare. în sensul globalizator şi unanimist al democraţiei. în cîmpii. pentru ca un sînge necurat să ne adape brazdele!") Războiul se democratizează. Evident.

făcea război aristocraţia feudală. în Evul Mediu.77 patrie. îi rămîn astfel armatei naţionale două secole de istorie. armata naţională este democratică prin filozofia sa. Armata nu făcea corp cu naţiunea.. primul război de tehnicieni: epoca în care naţiunile s-au înfruntat nu prin reprezentanţi. perfecţionarea armelor de foc a privilegiat instituţia mercenarilor. sîntem pe cale să revenim la o concepţie similară: spre o armată de meserie. primele războaie „populare". Cînd statele s-au consolidat şi armatele au devenit permanente. aceasta era de altfel raţiunea ei socială. Războaiele între naţiuni sînt războaie totale. la războiul din Golf. în acest caz. de la războaiele Revoluţiei franceze. Dacă democraţia înseamnă alegere. străinii (inamici potenţiali potrivit logicii naţionale) erau numeroşi. Mai tîrziu. în curînd. profesionişti plătiţi. nimic mai natural decît să-i dăruieşti întreaga ta fiinţă. în armata franceză a Vechiului Regim serveau elveţieni. dar mai puţin democratică în fapte. Era o mare inovaţie. să cazi la datorie? Dacă naţiunea este o religie. chemarea contingentului sub arme va fi o amintire a trecutului. La începutul mileniului III. în materie de naţiune şi de război între naţiuni alegerea nu mai e permisă. Printre angajaţi. ci prin întreaga lor masă. războiul se ducea prin „reprezentanţi". fiecare îşi aduce contribuţia la victorie (sau la înfrîngere). s-a recurs la angajaţi voluntari. alegerea poartă un nume simplu: . Ca şi naţiunea. germani. înainte de era naţiunilor. Nimeni nu are dreptul să stea deoparte. Pe front sau în spatele frontului. irlandezi. Ansamblul corpului social rămînea departe de tumultul armelor..

efectiv şi simbolic totodată. şi cu cultura sa de disciplină civică. Recalcitranţii au terminat nu în puţine rînduri în faţa plutonului de execuţie. el însuşi de altfel de cultură franceză şi care îi iubea pe francezi. detaşată de mitologia naţională şi războinică. militarii şi-au avut momentul lor cîţiva ani mai tîrziu. victorios asupra francezilor la Rossbach. îşi va exprima poate regretul în faţa acestor morminte acoperite de ruşine: acei tineri executaţi deoarece au refuzat (sau doar au ezitat) să practice cel mai nobil dintre jocuri potrivit normelor epocii. desigur nu în beneficiul democraţiei. chiar dacă le mai făcea război din cînd în cînd. statul-naţiune se pregăteşte de război.78 trădare. între două războaie. în 1914. Era epoca dinainte de naţiune. o nouă democraţie. dimpotrivă. în Franţa. Această permanentă „stare de veghe" conferă instituţiilor şi valorilor militare un loc excepţional. dinaintea războaielor naţionale. Cu armata sa atît de sus situată. Un rege al Prusiei. Intr-o bună zi. . a recurs la voluntariat pînă la primul război mondial. Ţinuţi în frî de puterea politică. dar un joc care devine absurd şi macabru dacă ne străduim să gîn•dim altfel. Sîntem departe de vremea cînd Voltaire îi adresa felicitări lui Frederic cel Mare. milioanele de civili obligaţi să îmbrace uniforma au simţit pe pielea lor că la război s-a terminat cu democraţia. fidelă individualismului ei tradiţional. Germania prezenta modelul aproape desăvîrşit al unei naţiuni impregnate cu calităţi „militare". Anglia. afacerea Dreyfus a fost ocazia unei încercări de forţă între componentele „civilă" şi „militară" ale statului.

în numele patriei se exprimă elita conducătoare. dar sînt convinşi că trăsătura specifică a unui adevăr — a adevărului lor — este aceea de a fi absolut. Adevărul. nu cere niciodată nimănui nimic. Binele şi Frumosul sînt uşor de recunoscut.79 Şi mai ideologizat. sau va da mîine. în cele din urmă. . <titlu> Valori şi contravalori Primul model democratic este aşezat pe valori sigure. la o stare de oboseală în corpul social. inclusiv asupra subiectelor celor mai complicate. mii şi mii de persoane au plătit un greu tribut fiindcă au gîndit sau au acţionat contrar ideologiei afirmate a ţării lor. un guvern sau altul. Cîţi tineri francezi au murit „pentru patrie" în Indochina şi în Algeria. şi au fost mai ales de natură să ridice — în sfîrşit! — chestiunea stânjenitoare a responsabilităţilor. al doilea război mondial s-a remarcat prin multiplicarea divergenţelor dintre „imperativele" naţionale şi opţiunile individuale şi de grup. şi încă pe mai multe planuri. Oamenii de la sfîrşitul secolului al XIX-lea au idei simple şi clare. Ştiinţa e absolută: ea dă. O întreagă serie de „mici" războaie a urmat celor două mondiale. războiul nu poate fi imputat popoarelor. Nu proclamă toţi aceleaşi adevăruri. Ele au condus totuşi. Purtat în numele naţiunii. Dar apetitul războinic al statelor încă nu secase. cîţi tineri americani în Vietnam! „Patria" însă nu vorbeşte. Nicăieri mai mult ca la război divorţul nu-i atît de evident între discursul democratic şi realitatea „goală". Cei care hotărăsc şi cei care îşi varsă sîngele sînt rareori aceiaşi.

fenomene „minoritare". în sfîrşit. şi orientate în principal spre procreare. cuvinte-cheie în epocă. Afirmarea autoritară a unui principiu stimulează automat contrariul acestuia. Fiecare proiect se adresează tuturor. susceptibil de a complica tabloul şi a-1 fragmenta. şi ea devenită clasică. slujesc în egală măsură capitalismul şi comunismul. răspunsuri la orice. Morala sexuală se aşează şi ea între limite strict definite (chiar dacă nu tot atît de strict respectate). s-ar spune. cu nimic. Absolute. Canoanele literare şi artistice sînt la fel de bine fixate. Religia e absolută. ea preconizează. nuanţe.. cel puţin potrivit ideologiei şi moralei dominante. „progresul" şi „viitorul". a unei ţări tăiate în două. Proiectul burghez de societate este negat de proiectul socialist (sau comunist). „tehnologia". Chiar opuse.80 răspunsuri la toate. se înscriu într-o schemă similară de gîndire.. raporturi exclusiv hetero-sexuale. alcătuind sisteme sumare axate pe „lupta contrariilor". Franţa oferă imaginea. sînt statul. evident. şi ea dă. Şi aşa mai departe. îi priveşte pe toţi. de preferinţă în cadrul căsătoriei. O tendinţă comună este aceea de a trata societatea în bloc. . cea mai mică manifestare de libertate poate isca o furtună. într-o manieră. fără a mai încurca treburile cu excepţii. „Ştiinţa". naţiunea şi familia. „oficial". ca un mecanism elementar. Disputa ştiinţă-religie e clasică în epocă. proiectele acestea au un aer de familie. se înfruntă două Franţe: Franţa catolică şi conservatoare şi Franţa laică şi progresistă. Este vorba însă de opoziţii simple (incomparabil mai simple în imaginar decît în viaţa socială efectivă) şi care se îmbină uşor. mai cu-rînd totalitară decît democratică.

trecut şi viitor totodată. dar — pentru spiritele neliniştite — şi tot ce-i mai rău (mergînd pînă la prăbuşirea civilizaţiei tehnologice sau. la nevoie. Evoluţia şi progresul — descoperiri noi — aveau darul să-i farmece pe oameni. cu toate concluziile (evident. cum spune Internaţionala („să facem «tabula rasa» din trecut"). Perfect explicabil de altfel: trebuia reconstruită lumea. prefigurat chiar din preistorie). justificare a configuraţiilor prezente: societate burgheză şi stat-naţiune (acesta din urmă proiectat fără complexe în Evul Mediu şi. şi lumea o dată cu el. Celor mai ambiţioşi. Din momentul cînd filozofii s-au lansat în critica Vechiului Regim şi au început să imagineze soluţii alternative. . Occidentul. viitorul justifica absolut tot: tot ce-i mai bun în primul rînd. în toate variantele (de la un capitalism ultraperfectionat pînă la un comunism perfect de felul său). şi pînă la prăbuşirea comunismului — două secole şi jumătate de istorie —. din perspectiva revoluţionară. spaţiul său încă gol permitea o largă varietate de scenarii. mizînd pe o ştiinţă şi o tehnologie omniprezente şi atotputernice. a trăit la ora ideologiilor şi utopiilor. Ea arată drumul deja parcurs.81 Este un exces de ideologie. iar pe de altă parte. condamnare a unui trecut nedrept. istoria le propunea chiar un sistem de legi în măsură de a conduce omenirea sau cel puţin de a o ajuta să aleagă. tocmai pentru a deschide calea unui viitor diferit: „Du passe faisons table rase". dar potrivit cărui plan şi mergînd încotro? Se explică astfel şi valorizarea extraordinară—în toate variantele ideologice — a timpului. Pe de o parte. Istoria este una dintre ştiinţele majore ale epocii. contradictorii) care se impun. Cît despre viitor.

reguli şi tabuuri nu respiră un aer foarte democratic. Pe de altă parte însă. mai întîi încă timid prin impresionism. De fapt. Dominaţia masculină. ce povară pentru prezent! Acest ansamblu impresionant de credinţe. Dominaţia burgheziei este contestată de proiectul socialist. cu atît mai fermă este şi voinţa de a scăpa de ele. definită în primul rînd ca un ideal. apoi. acţionează în dublu sens. imediat după 1900. pînă la sfîrşitul lumii pur şi simplu). prin mişcarea feministă. în acest sens se poate spune că secolul al XIX- lea şi mai ales anii din jurul lui 1900 respiră un aer cu adevărat democratic. democraţia. ar trebui să încurajeze opţiunile mai fine şi mai individualizate). Mai mult decît o stare de fapt. pentru a termina o dată cu toate. prin religie. întreţine dinamica democratică. Fiecărei valori îi corespunde o contravaloare. Pe de o parte. Proiectele alternative sînt nenumărate: fiecare e liber să se servească. în principiu. prin ştiinţă. se opune democraţiei (care. Cu cît regulile sînt mai constrîngătoare. Cu cît credinţa e mai puternică cu atît e mai puternică şi negarea ei. Multiplicarea proiectelor şi înfruntarea lor reprezintă un semn bun de sănătate democratică. ea este speranţă. printr-o mulţime de experimente iconoclaste . şi ştiinţa. Secolul al XIX-lea şi o bună parte a secolului al XX-lea merg înainte prin acţiunea jocului conflictual al valorilor opuse. pare mai bine reprezentată prin ceea ce se petrece în imaginar. Mai mult decît ceva dobînddit. Pictura realistă. Trecutul şi viitorul: totuşi. Poate că cel mai sigur barometru al democraţiei nu îl oferă societatea efectivă (în care puterea şi banul vor triumfa mereu asupra celor mai frumoase principii). Religia. ea este tensiune şi mişcare.82 mai radical încă.

arta abstractă. O lume bazată în primul rînd pe politică şi ideologii. şi răspunzînd neabătut comenzilor. necesare. Ideologie şi angajare: sînt două ingrediente ale democraţiei. conflictuală dar coerentă. mergînd. într-o tranşee sau pe o baricadă. ce mai rămîne din democraţie? . desigur nu suficiente. totuşi. pînă la sacrificiul vieţii.). pentru o credinţă. coerentă dar conflictuală.. Imaginarul politic de la 1900 este acela al unei lumi ordonate.83 urmărind deconstrucţia artei şi reconstruirea ei pe baze noi (cubism.. Şi animată de o mentalitate voluntaristă şi de spirit de angajare. A fost era marilor proiecte. Fără ideologie şi fără angajare. A fost o epocă pasionată. dar poate. Oamenilor le plăcea să se consacre unor cauze.

<titlu> III <titlu> STÎNGA şi DREAPTA .

.

De o parte. rolul principal revine motorului. Iar partidul mişcării şi progresului. Revine stîngii. Tandemul acesta mitologic se potriveşte cu o viziune la fel de mitologică a progresului: progresul văzut ca o mişcare uşor de recunoscut. simplă. apărătorii prerogativelor regale. Ea presupune o mişcare progresivă dinspre un model social şi politic bazat pe inegalitate şi autoritate spre un model construit pe egalitate şi libertate. este stînga. coerentă şi rectilinie. ceea ce n-a împiedicat totuşi stînga şi dreapta să continue o strălucită carieră. împărţirea simbolică dreapta-stînga corespundea unei situaţii de fapt. Dar apoi jocul politic s-a complicat. Dar cine- ar putea spune cu siguranţă ce înseamnă „înainte" sau „înapoi"? Cum poţi recunoaşte la prima vedere ocolişurile şi fundăturile? Istoria nu . prin definiţie. în primele zile ale Revoluţiei franceze. tot mai puţin conformă realităţii lucrurilor.<titlu> Virtuţile stîngii şi păcatele dreptei Democraţia este de stînga. Cine s-ar urca într-o maşină fără frîne? Totuşi. Nimic de altfel de imputat frînelor: sînt o componentă necesară a oricărui sistem. însă tot mai mult valorizată în imaginar. Iniţial. de partea cealaltă adversarii Vechiului Regim. Dinamizat de stînga şi împiedicat de dreapta. pe băncile Adunării naţionale. Misiunea dreptei este să se ocupe de frîne.

perfecţionarea raporturilor interumane)? Sub acelaşi cuvînt se includ. pînă la urmă nota va fi plătită tocmai de presupuşii beneficiari ai acestei orientări. La început eşti pe un culoar. Dimpotrivă. trecîndu-se peste „detalii". productivitate. . poate folosi întregii societăţi (faimoasa „mînă invizibilă" invocată de Adam Smith). ce progres e în discuţie? Progresul economic (tehnologie. lucrurile nu merg chiar atît de simplu. şi se angajează uneori pe poteci înşelătoare. şi invers. cu riscul de a cădea în capcane. participarea). Din păcate. toate aceste forme de progres laolaltă. fie el de dreapta sau de stînga. în măsura în care reuşeşte să sporească bogăţia. Ea înaintează pe dibuite şi în zigzag. succesul economic sau social nu e asigurat dinainte de nici un scenariu. progresul etic (respectul celuilalt. O politică socială împinsă prea departe riscă să împiedice capitalul şi să blocheze maşina economică. Consecinţele nu decurg automat din premise. într-un alt proiect încă neformulat)? Şi apoi. iar la sfîrşit te regăseşti pe altul. ar trebui inversate semnele. In principiu. Libertatea poate jena egalitatea. Cu atît mai problematică este identificarea dreptei sau a stîngii în situaţiile cînd istoria face cale-în-toarsă (logică „pe dos" neprevăzută de teoria progresului). profit). înscriem Teroarea iacobină la rubrica „progres"? Sau comunismul? şi unde e progresul astăzi: în globalizare sau în antiglobalizare (sau poate în cu totul altă parte. Mecanica progresului e destul de contradictorie. un liberalism economic lipsit de orice preocupare de ordin social. progresul politic (libertăţile. progresul social (atenuarea inegalităţilor).88 este un marş triumfal. Nu există reţetă garantată. producţie. de obicei.

şi se remarcă prin deschidere în materie de familie şi sex. Iată aşadar societăţi care revin dinspre o stîngă extremă la capitalism şi liberalism. punînd statul şi puterile publice în slujba scopurilor sale. cine ştie. cînd. Ea se pronunţă pentru o politică intervenţionistă. dar nu mai puţin inevitabil. Ceea ce dă dreptei un aspect extrem de compozit. şi pentru a complica tabloul. Astfel. Mai sînt ei de stînga. denunţă autoritarismul şi naţionalismul. sînt chiar comuniştii (sau ex-comuniştii). au devenit între timp de dreapta. Una peste alta. stînga alege soluţia mişcării. iar la nevoie chiar a revoluţiei. neavînd decît două mîini. s-a petrecut o asemenea minune?).89 Ieşirea din comunism pune exact acest tip de problemă. Tot ce nu e de stînga . pusă în situaţia de a alege sau de a defini priorităţi. nimic de spus. cu alte cuvinte apărătorii „Vechiului Regim". poate chiar de extremă dreaptă (şi atunci. este mai atrasă de egalitate de-cît de libertate. sau. Pentru a îndeplini acest proiect. îi iubeşte pe oameni! Frumos tablou. evident. stînga înţelege să stimuleze libertatea de spirit. la dreapta. stînga ar putea fi recunoscută după sensibilitatea sa socială. înseamnă egalitate. conservatorii. stînga e generoasă. în primul rînd. a schimbării structurilor. şi cum. fără nici o posibilitate suplimentară. ostilitatea sa faţă de liberalismul economic pare compensată într-un fel prin ataşamentul pe care-1 arată libertăţilor de ordin intelectual şi moral. nu există decît o stînga şi o dreaptă. Teoretic. Dar în acest caz. care fac tot ce pot pentru a opri sau încetini mişcarea. ea exprimă cel mai bine concepţia tocquevilliană: democraţia. şi cît se poate de mitologic! „Ceilalţi" sînt instalaţi. fiindcă omul. Paradoxal.

încurajează concurenţa şi profitul. crestin-democraţi. liberalismul era de stînga. deşi aparţin unor familii destul de îndepărtate. mai tîrziu. Dreapta mai poate fi recunoscută prin reflexele ei naţionaliste (în contrast cu universalismul stîngii).. pentru motivul elementar că nu sînt decît două. iar casa din stînga e ocupată.90 sau. A urmat democraţia creştină. manifestă tendinţe autoritare. de-a dreptul — o aşa-zisă rudă nu tocmai recomandabilă. dar mai puţin liberală în materie intelectuală şi etică. liberali. La început. în aceeaşi măsură în care stînga e generoasă. şi conservatoare în plan social. este mai prompt în a reprima. mai trebuie să găzduiască — ruşinos. Un stat condus la dreapta. nici ea n-a avut altă alegere decît să se situeze la dreapta. se regăseşte automat aşezat la dreapta. şi rămîne ataşată valorilor tradiţionale precum naţiunea. dreapta grupa forţele conservatoare. mai bine zis. Dreapta mizează pe individ. ajungem la rezultatul că dreapta e egoistă. Pe atunci. Şi asta nu e tot. e greu să stabilim o listă. din pricina compoziţiei ei eterogene. Conservatori. defectele dreptei. pentru un motiv sau altul.. depăşit pare-se de progres. religia. este mai brutal atunci cînd consideră că trebuie să apere ordinea existentă. Uneori. Adunînd şi scăzînd. mai puţin angajat economic şi social decît un regim de stînga. problema ei este că nu se înfăţişează prea simpatic! . familia. Ar fi aşadar mai liberală decît stînga în materie economică. care este extrema dreaptă! Cît despre calităţile sau. Şi chiar dacă uneori se poate dovedi mai eficientă. nu este recunoscut ca fiind de stînga. a devenit de dreapta. se văd obligaţi să împartă aceeaşi casă.

stînga este dominantă în societăţile democratice (rolul intelectualilor fiind acela de a critica insuficienţele prezentului şi de a imagina soluţii alternative. pentru bunul motiv că. dacă vrem să inversăm rolurile—putin nedrept pentru stînga (dar nici stînga nu e întotdeauna echitabilă cu dreapta) — ar fi să punem faţă în faţă defuncta Uniune Sovietică şi Statele Unite (încă în plină sănătate). naţionalism. cu greu i s-ar putea contesta apartenenţa. produsă incontestabil de o . Americanii aproape au ignorat nu numai comunismul. Din nefericire. un asemenea model ideal nu se împacă întotdeauna cu realitatea. sensibil orientate spre dreapta: individualism. mai mult chiar.91 Frumoasă colecţie de clişee. mesianism şi imperialism. Cel mai uşor experiment. implicare foarte limitată a statului în economie. ieşite în cea mai mare măsură din laboratoarele stîngii. dar se comportă ca şi cum ar fi. puternice disparităţi sociale (să nu se supere Tocqueville!). sub aspect intelectual. manifestarea. dar şi social-democraţia de tip european. şi chiar a încurajat. Nicăieri în lume spiritul de întrajutorare nu e atît de prezent ca în societatea americană. inclusiv utopii — funcţie socială şi culturală care se potriveşte mai bine cu stînga decît cu dreapta). dar. Inegalităţile sociale sînt oarecum atenuate graţie unei mentalităţi şi unui comportament marcate de egalitarism. Comunismul sovietic a fost de stînga. Bogăţia naţiunii. judecind după distincţiile stînga-dreapta în vigoare. vitalitate a valorilor tradiţionale (ţara cea mai religioasă a Occidentului). Acest context de dreapta a permis totuşi. Americanii nu sînt egali. înflorirea unor valori de stînga. Statele Unite sînt evident o societate complexă.

Pe deasupra. Remarcabil sfîrşit de cursă pentru o stîngă îmbătată de progres! Există cu siguranţă stîngi mai bune decît cea din Uniunea Sovietică şi drepte mai rele decît cea din Statele Unite. dreaptă pragmatică-dreaptă cinică. în primul rînd în raport chiar cu obiectivele stîngii. nivelul ei se afla şi mai jos decît salariile. permite majorităţii americanilor un nivel mediu de viaţă ridicat. Statul înghiţise totul.. Nimeni nu deţine monopolul progresului. deşi distribuită inegal. toată lumea avea de lucru. Există stîngi mai bune decît unele drepte şi invers.. America este un extraordinar laborator ideologic şi cultural. în acest domeniu. interpretabil în funcţie de ideologii şi reunind o multitudine de scenarii. Dar tocmai această fluiditate contrazice simplitatea simbolurilor: stîngă generoasă-stîngă utopică. Rezultatul s-a dovedit dezastruos. aproape toate ideile şi modelele de astăzi s-au născut pe pămînt american. A fost sărăcia generalizată. încă un cuvînt simbolic. Cît despre libertatea intelectuală — atît de dragă stîngii —. La antipodul modelului american. . Uniunea Sovietică a mizat pe egalitarism şi pe controlul absolut al statului. rezultatele bune valorează infinit mai mult decît bunele intenţii. Era cu siguranţă mai profitabil să fii şomer în Statele Unite decît să lucrezi (inclusiv ore suplimentare) într-o întreprindere sovietică. era domnia imobilismului: o societate încremenită într-un proiect iluzoriu. Clasa muncitoare — „clasă conducătoare" în principiu —a fost sacrificată. principii de stînga împinse la extrem. Doar salariile nu se prezentau prea bine. în plus. Pentru prima dată în istorie.92 filozofie liberală.

Cît timp le vom invoca. să-i refuzăm comunismului cea mai mică pretenţie de acest gen. poate chiar mai real atunci cînd în discuţie se află alegeri umane. <titlu> Cealaltă democraţie: comunismul A aşeza comunismul în raport cu democraţia este o operaţie extrem de elastică. Nu exista altă democraţie autentică decît democraţia socială. acum cînd democraţia de tip occidental este în plin avînt. mergînd de la extrema stîngă la extrema dreaptă. îl prezentau ca materializare însăşi a idealului democratic (poate. cu alte cuvinte. în primul rînd munca şi pîinea. democraţia „burgheză" era denunţată ca o simplă faţadă. menită să ascundă dominaţia efectivă a marii burghezii şi exploatarea proletariatului. cu unele mici imperfecţiuni). pentru simplul fapt că imaginarul e la fel de real ca şi realitatea. Astăzi sîntem cît se poate de tentaţi. nu există decît în imaginar. stînga şi dreapta vor răspunde mereu cu promptitudine. nu numai propria propagandă.93 Este simptomatic faptul că dreapta şi stîngă sînt puţin prezente în manualele de ştiinţe politice. Specialiştii preferă să grupeze ideologiile şi partidele în „familii politice". eventual. peste tot în lume. Şi invers. Un profit se putea . Linia orizontală. dar şi nenumăraţi „directori de conştiinţă". Să nu uităm totuşi că în epoca sa de glorie (nu e prea mult de atunci). unele nici măcar nu le pomenesc. cei care piereau de foame (presupusa situaţie a muncitorilor în-tr-o societate capitalistă) nu cîştigau mare lucru printr-un simulacru de libertăţi politice. Dar asta nu o face să fie mai puţin reală.

dat fiind că Partidul (unic) reprezenta întregul popor (minus exploatatorii. doar cu 99 procente. în lipsa oricărei opoziţii sau alternative! O democraţie supravegheată cu poliţia politică. pentru a părea mai credibil). trebuia doar să se intre. Cum să apreciezi un asemenea comunism ca fiind democratic? Şi totuşi. Democraţii „burghezi" răspundeau comuniştilor cu aceeaşi monedă. nu se mai punea problema ieşirii din comunism. a căror misiune era tocmai aceea de a-l îngropa. e drept. chiar şi simpatizanţii proiectului comunist ideal au început să exprime rezerve — uneori chiar critici virulente — la adresa comunismului real. Regimul comunist nu înţelegea să tolereze un astfel de pluralism.94 totuşi trage în măsura în care sistemul democratic burghez permitea libertatea de exprimare şi activitatea partidelor. o democraţie totalitară. şi atunci ce rost ar mai fi avut alte partide? De altfel. aşa cum se ieşise sau trebuia să se iasă din capitalism. cu 99. Comunismul are dreptul să figureze printre experimentele democratice în aceeaşi măsură ca democraţiile occidentale.99 procente din voturile exprimate (uneori. expresie postumă a unui sistem în egală măsură ineficient şi abuziv. pentru a se rămîne acolo etern. Şi cum eşecul nu este cea mai bună dintre recomandări. a fost. unde delictul de opinie te ducea direct la închisoare! Occidentul a cîstigat partida. înregistrată de istorie). de altfel. minoritate infimă pe cale de dispariţie). lăsînd în urmă un peisaj deloc încîntător. inclusiv a partidelor revoluţionare. Insolită idee. Comunismul s-a prăbuşit. cu alte cuvinte a variantei sovietice (singura. O asemenea afir- . unde votul universal dădea invariabil aceiaşi cîstigători.

Democraţia este bună. uitînd astfel polivalenţa cuvîntului „democraţie". Rău face doar deficitul de democraţie. o încurcătură suplimentară este creată de conotaţiile exclusiv pozitive acumulate de democraţie. Celelalte două conotaţii originare: puterea poporului şi egalitatea socială. democraţia a devenit treptat aproape un sinonim al libertăţii. ci în sens absolut. Dar pentru Occident. Puţine concepte definind credinţe sau opţiuni politice (toate discutabile în principiu. de o democraţie înăbuşitoare. fără să fie şterse din proiectul democratic. aşa cum a fost şi democraţia la început) au reuşit în asemenea măsură să se rupă de orice interpretare mai puţin convenabilă. a trăi în democraţie înseamnă în primul rînd a trăi în libertate. comunismul a fost departe de a excela la capitolul libertăţilor. A zdrobit milioane de destine şi a zdrobit mai ales structuri sociale imperfecte dar funcţionale pentru a pune în locul lor un angrenaj suprarealist.95 maţie poate să pară curioasă dacă nu vrem să privim lucrurile decît din perspectiva valorilor democratice ale Occidentului. tot aşa cum şi Occidentul este democratic în felul său. sînt imputate insuficienţelor mecanismului democratic. Nu e de gîndit să vorbim de o democraţie opresivă. Este responsabil de crime cumplite şi nenumărate. nu e decît modelul abstract de democraţie. de o democraţie criminală. Democratic nu „în felul său". au devenit totuşi dependente de axa principală a valorilor care este aceea a libertăţilor. într-adevăr. Toate aceste păcate nu l-au împiedicat însă să fie democratic în felul său. . supradoza ar fi mai curînd benefică. în plus. Chiar dis-funcţionalităţile societăţilor occidentale sînt rareori puse în seama democraţiei. realizabil doar în Utopie. dimpotrivă.

Nimic de reproşat din punct de vedere democratic. Mobilitate ascendentă şi descendentă deopotrivă. Numeroşi teoreticieni — şi printre ei. „Masele". Pentru stinga. alegerea va fi egalitatea. într-o manieră oarecum complementară. Democraţia în America era o democraţie imaginată.96 Să revenim la funcţionarea perversă a tandemului libertate-egalitate. politică şi intelectuală restrînsă şi categoriile . Mai conformă cu modelul egalitar ar fi fost Democraţia în Rusia sovietică. înclinarea egalitară a stîngii moderate este frînată tot timpul de respectul acordat libertăţilor. în schimb. Tocqueville — au văzut în egalitate semnul prim al democraţiei. regimul comunist nu şi-a ţinut toate promisiunile în materie de egalitate. comunismul s-a instaurat — din motive evidente — în acele societăţi unde domneau mari discrepanţe între o elită economică. mai bine zis. Desigur. De altfel. A fost mai întii de toate o extraordinară mobilitate socială sau. în zona de mijloc — puţin la stînga sau puţin la dreapta — cele două principii contradictorii acceptă să funcţioneze împreună. însă ascensiunea socială a fost un fenomen mai masiv decît prăbuşirea privilegiaţilor. Dincolo de un anume prag egalitatea ajunge însă să domine. o răsturnare. Cei care se aflau sus au coborît pînă jos pe scara socială. trebuie făcută deja o alegere. mijloacele sînt insuficiente pentru a reduce varietatea umană la un tip unic. Sub acest aspect. neanticipată însă de Tocqueville. Dar cîţiva paşi mai departe. Trebuie totuşi recunoscut că sistemul comunist a mers mai departe în această direcţie decît oricare alt sistem politic şi social. Cum să şi le ţină? în viaţa reală. au urcat. inclusiv într-o realitate mitologică precum cea a societăţilor comuniste.

într-un fel sau altul.. dar a rămas relativ importantă. Pentru un „burghez" care cobora. dat fiind că pînă la sfîrşit comunismul n-a încetat să-şi umfle artificial aparatul administrativ şi industrial. într-o perioadă scurtă. . Acest proces a fost resimţit ca o promovare: promovare efectivă. Şi. a unei părţi semnificative a ţărănimii sărace şi a marginalilor citadini în „clasă muncitoare". dar mai ales promovare simbolică. militari. într-o anumită măsură. toţi cetăţenii au ajuns. cu un evantai al salariilor destul de restrîns. începînd cu accesul la învăţămînt. această mobilitate s-a atenuat. A fost o societate de salariaţi. evident din aceleaşi categorii ale populaţiei. O dată cu abolirea proprietăţii private. dar puţin semnificative).97 sociale inferioare (cu o clasă mijlocie puţin dezvoltată). clasa muncitoare fiind „clasa conducătoare" a societăţii. Destul de des. poliţişti. în plus. dependenţi de stat. asemenea promovări sociale şi intelectuale s-au făcut în dispreţul absolut al competenţelor: printre noii deţinători ai puterii. Cu timpul. Condiţiile de viaţă au devenit destul de asemănătoare. inclusiv şi mai ales în universităţi. urcau o duzină de foşti „exploataţi". O politică de industrializare forţată a avut ca efect transformarea. activişti de partid. Şomaj nu exista: era un imperativ al doctrinei (natural. nu puţini erau semianalfabeţi! Dar procesul în sine a fost democratic. Sistem birocratic şi autoritar.. comunismul a recrutat un număr impresionant de funcţionari. Şi nu mai puţin ingineri care trebuiau să conducă marile şantiere ale viitorului radios. cu unele excepţii. supraevaluînd munca fizică şi subevaluînd munca de concepţie. S-a instituit un întreg ansamblu de privilegii în favoarea păturilor care se ridicau.

Nici o societate nu are însă cum să funcţioneze fără o clasă conducătoare. Modelul de habitat care se instala treptat peste tot era cartierul de blocuri. Astfel. Era însă o revelaţie cu totul banală. şi încă mai putin o societate birocratică de felul ei cum a fost comunismul. Noua clasă conducătoare rămînea totuşi destul de aproape de originile ei muncitoreşti şi ţărăneşti (i-a lipsit timpul pentru a se detaşa complet). care a putut stirni o oarecare vîlvă tocmai fiindcă comunismul se prezenta ca o societate fără despărţituri şi bariere. ci o aristocraţie de putere. în măsura posibilităţilor. Şi o dată ce clasa conducătoare există — şi trebuie să existe — e în logica lucrurilor ca membrii săi să încerce să profite de privilegiile pe care le au. să le păstreze cît mai mult şi. nu mai existau decît şcolile de stat. Aceeaşi uniformitate în viaţa cotidiană. Beneficia de tot. toate la fel. fără . Nu era o clasă de proprietari (proprietatea privată nemaiexistînd). puţin încurcat în faţa propagandei egalitare a comunismului — care nu era complet mincinoasă (abolirea şomajului şi cel puţin a aspectelor frapante de discriminare socială) — a primit cu uşurare teoria noii clase (formulată de Milovan Djilas) şi a nomenklaturii (nucleul conducător al acestei clase). cu o singură programă şi manuale unice.98 Educaţia a ajuns să fie identică pentru toată lumea. La un moment dat. Occidentul. unde trăiau înghesuiţi în apartamente strîmte oameni apartinînd tuturor categoriilor: muncitori. egalitatea socială mergea mînă-n mînă cu un mod de viaţă comunitar: casa individuală era destinată să dispară sau să rămînă strict rezervată privilegiaţilor. să le transmită ereditar. funcţionari sau intelectuali.

în deplină proprietate. fiecare trebuia să fie atent. şi asta crea o iluzie optică. în mod paradoxal. Exista totuşi o specie curioasă de „capitalişti" chiar în ţările comuniste. cavaleri ai economiei subterane. S-au . însă falimentul economiei de stat încuraja în mod obiectiv acest gen de activităţi puţin ortodoxe. Oficial. Reporteri occidentali au reuşit să viziteze la ei acasă pe unii dintre aceşti milionari. Abaterile de la „morala proletară" deveneau adesea argumente forte în lupta pentru putere. Una peste alta. Ideologia egalitară a comunismului îi interzicea să-şi afişeze prea mult condiţia deosebită. aceşti întreprinzători îndrăzneţi. mulţi dintre ei au reuşit—gratie poziţiei pe care o aveau în aparatul economic sau în serviciile secrete — să devină în sfîrşit oameni cu adevărat bogaţi. trecerea lor prin nomenklatură (cu privilegii schimbătoare în funcţie de barometrul politic) nu pare a fi fost decît o etapă în ascensiunea lor de la starea originară de proletar sau de ţăran sărac la statutul actual de capitalist. determinate de disfuncţionalităţile sistemului. Sub acest aspect. Istoriceşte. Ele au căpătat o amploare extraordinară în Uniunea Sovietică. tăindu-şi partea cea mai mare din tortul unei economii pe cale de privatizare.99 a poseda propriu-zis mare lucru. Dosarul lor este reprezentativ atit pentru egalitarismul proclamat cît şi pentru inevitabilele abateri de la normă. de imensitatea dezastrului şi de imensitatea posibilităţilor. erau tocmai buni pentru stîlpul de execuţie (unde de altfel mulţi şi-au şi încheiat cariera). bogăţiile acumulate de nomenklatură erau cu totul modeste în raport cu marile patrimonii burgheze. stimulate de imensitatea ţării. căderea comunismului a fost profitabilă pentru aceşti privilegiaţi.

Un eşec fără drept de apel. Problema comunismului a fost eşecul său. astăzi. dimpotrivă. şi cu siguranţă cel mai complet şi mai rigid sistem totalitar care a existat vreodată. Fără acest eşec. Iată de pildă o familie ultrabogată locuind într-un mic apartament dintr- un bloc părăginit. prînzul e aruncat la coş. Ea a existat totuşi pînă la un anume punct. Se aştepta o orientare masivă spre dreapta. în bucătăria comună. nu aparţinea „poporului". nici vorbă de aşa ceva!).100 trezit în mijlocul unor scene aiuritoare. nici măcar o dictatură indiferentă la soarta lui. Dar. ceea ce nu e chiar acelaşi lucru. cot la cot cu vecinele. Majoritatea locuitorilor lumii comuniste nu au avut impresia de a fi fost persecutaţi. Apoi. ca orice lucru în această lume. clasa muncitoare (şi includ sub acest termen ansamblul categoriilor sociale „inferioare") a fost puternic valorizată (în aceeaşi măsură în care burghezia era depreciată). Puterea. Eşecul material a fost . şi răsar dintr-un ascunziş icrele negre şi şampania! Să conchidem. în orice caz. soţia pregăteşte o masă modestă. avea toate şansele să fie susţinut de o majoritate (probă. putin importă) al unei promovări. Simbolic cel putin. la nivel pur simbolic. familia închide bine uşa. A fost o dictatură. Porţile i-au fost mai larg deschise decît celorlalte categorii sociale. Majoritatea oamenilor au trăit într-un fel de egalitate. au avut sentimentul (justificat sau nu. „Dictatură a proletariatului". nu a fost în nici un fel o dictatură ostilă proletariatului. şi nostalgiile care se manifestă cu o intensitate neaşteptată în ţările ex-comuniste. în fapt dictatura unei „nomenklaturi" ieşite din proletariat. Egalitatea promisă de comunism a fost imperfectă. evident. Iar privilegiaţii s-au ferit să se prezinte drept ceea ce erau.

. pînă la urmă. ţine de pura aberaţie intelectuală. Eşecul comunismului nu a fost eşecul unei derive antidemocratice. de la care se aşteptau minuni — a refuzat pur şi simplu să-şi joace rolul. a fost eşecul unei maniere de a înţelege democraţia pe care istoria a refuzat să o ratifice. cu totul logic s-ar spune.101 acela care a deranjat punerea în operă a proiectului. A pretinde că experienţa nu a fost bine condusă şi că ar merita să o refacem cu mai multă chibzuinţă. aceasta a fost pentru bunul motiv că nu era deloc egalitară. Extrema dreaptă se găseşte. doar pentru promovarea unei noi clase)! Cel puţin. un singur pas ar fi de ajuns pentru un liberal. Pentru a ajunge la ea. O fi sau nu logic. Cîte crime pentru nimic (sau. eliberată de capital şi de capitalişti. şi la o distanţă apreciabilă de stînga. dar o societate egalitară (chiar imperfect egalitară precum comunismul) pare incapabilă să funcţioneze. Economia — acea economie redată poporului. <titlu> în căutarea extremei drepte Sintagma „extrema dreaptă" figurează printre cele mai ingenioase descoperiri ale stîngii. Dacă America „egalitară" a lui Tocqueville a funcţionat atît de bine. Revoluţia franceză ucisese în numele unui proiect care s-a dovedit viabil! Această eroare istorică a avut totuşi meritul de a demonstra că drumul glorios pe care aparent se pornise nu era decît o biată fundătură. la dreapta dreptei. Să ne reîntoarcem pentru o clipă la acea faimoasă linie orizontală pe care ideologiile se aşează în şir indian.

prima referinţă a devenit individul. şi. oricum mai puţin democratică decît stînga. chiar denumirea sa. concepţia inegalitară asupra condiţiei umane şi cultul şefului ridicat la rangul de principiu suprem sînt departe de a defini înclinări democratice. Cît despre extrema dreaptă. Să reexaminăm totuşi două judecăţi considerate îndeobşte drept evidente: pe de o parte. în vreme ce comunismul se află împărţit între aceste două repere. Dreapta avea deja proasta reputaţie de a fi democratică mai mult de nevoie. cu un accent egal pe individ şi comunitate (împlinirea personalităţii umane nefiind realizabilă decît în mediul social. de nucleul principiilor democratice în genere acceptate. această echidistanţă mitică n-a avut însă nici cea mai mică şansă de a deveni . mi se pare o constatare greu de respins. Ştergerea individului pus exclusiv în serviciul comunităţii. pentru extrema dreaptă este însă corpul social şi politic. pe de altă parte. Sînt „evidenţe" care ţin mai puţin de ordinea absolută a lucrurilor cît de vocabularul şi de imaginarul politic al unei epoci. printre ideologiile ultimului secol. caracterul nedemocratic al extremei drepte. Faptul că ceea ce numim „extrema dreaptă" se află cel mai departe. cu alte cuvinte aşezarea ei în zona extremă a dreptei. ea se află cu totul dincolo de linie.102 în timp ce intervalul pare de nestrăbătut pentru un socialist sau un comunist. Ar fi totuşi puţin superficial să tragem de aici concluzia de neclintit că n-ar avea nimic de-a face cu democraţia. în tabăra opusă democraţiei. Extrema dreaptă este deficitară atît la capitolul libertăţii cît şi la cel al egalităţii. Pentru democraţia de tip occidental.

tot aşa nu există o ex- . Nu vorbesc însă decît prin pură convenţie de o „extremă dreapta". Este una dintre componentele acesteia. comunismul alunecând spre un colectivism opresiv mai apropiat în cele din urmă — şi chiar mai radical — de anumite experimente de extremă dreapta decît de normele democratice occidentale). democraţia a navigat. stat. comuniune „mistică" între popor şi şeful mesianic). mai mult chiar. destul de contradictoriu. o anumită realitate a fost construită printr-un cuvînt). într-adevăr. Mai întîi. între drepturile individuale sau de grup şi „interesul general". Găsim în germene unele dintre structurile sale în cultul naţiunii (subordonarea individului faţă de un organism colectiv. a doua chestiune fiind tocmai aceea de a şti dacă extrema dreaptă înseamnă pur şi simplu o dreaptă extremă (altfel zis. totalitarismul înseamnă în substanţă exacerbarea principiului solidarităţii în jurul valorilor comunitare (naţiune. un principiu transcendent) şi în practica plebiscitară (expresie directă a suveranităţii poporului. Nu trebuie totuşi considerată filozofia „comunitară" ca străină democraţiei. ci mai multe drepte. încă de la naşterea sa. Ajunge ca primul registru să se estompeze şi ca interesul general să fie pus în prim-plan. singularul este înşelător: aşa cum nu există o dreaptă. invers. nu mai puţin decît individualismul.103 realitate. dacă cuvîntul exprimă o realitate sau dacă nu cumva. rasă) şi delegarea puterilor unui grup conducător—chiar unui singur individ — considerat a exprima o voinţă unanimă şi indivizibilă. şi drumul totalitarismului e deschis. Şi acesta este un fruct al democraţiei (de neconceput în societatea fragmentată a Vechiului Regim).

La Droite revolutionnaire.104 tremă dreapta. Extrema dreaptă conservatoare este cu siguranţă cea mai apropiată. dacă nu de ansamblul — prea compozit—al dreptei. devenind un soi de etichetă şi o manieră de a apostrofa adversarii politici. altele revoluţionare. Conştienţi de dificultăţile problemei. dar în rest de o mare diversitate. sînt numite fără discriminare de „extremă dreapta" sau mai explicit „fasciste". cuvîntul şi semnificaţiile aferente sînt atribuite fără distincţie ansamblului „extremei drepte". Apoi. 1978). cel puţin de o anumită dreaptă ataşată valorilor tradiţionale şi refractară schimbărilor sociale. şi. altele pronunţat totalitare. ci extreme drepte. unele doar autoritare. precum rasismul şi antisemitismul). unele conservatoare. în cele din urmă. ea se prezintă ca cea mai „moderată" printre extreme. revoluţionarismul fiind ultimul păcat care i s-ar fi putut reproşa dreptei! Dar aşezarea . nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de un amalgam: mişcări şi regimuri politice avînd poate cîteva trăsături comune. s-a îmbogăţit în imaginar prin trăsături împrumutate nazismului german (dar necaracteristice fascismului originar. Acest ultim cuvînt a încetat de mult să fie utilizabil intelectual. adică celei mai extreme dintre extremele drepte. aplicat la origine unui fenomen specific italian dintre cele două războaie mondiale. care prin excesele sale se constituie mai curînd în caz particular decît în model. Neavînd însă nimic de transformat. unii teoreticieni vorbesc de o „dreaptă revoluţionară" (termen propus de Zeev Sternhell. generînd de regulă regimuri autoritare mai curînd decît totalitare. Fascismul pro-priu-zis şi nazismul sînt de altă specie. ci numai de conservat. Soluţie destul de curioasă.

. Mişcările fascistă şi nazistă şi ideologiile lor originare erau net anti- capitaliste. în beneficiul unui compromis cu structurile existente. Dar politica socială nu a fost complet uitată. elitismul şi spiritul războinic fac să încline balanţa în partea dreaptă (chiar dacă în istoria reală aceste defecte rezervate în imaginar dreptei nu au ocolit complet nici stînga. Elitismul şi egalitarismul pot uneori să se combine. revoluţionar şi. rasismul. un om nou etc. acest anticapitalism s-a atenuat în mare măsură. putem la fel de bine detecta şi o sensibilitate de stînga în cocteilul ideologic al „fascismului". cu accent particular pus pe tineret.. sensibilitate relativ apropiată de anticapi-talismul socialist sau comunist. Simbolic. Eradicarea şomajului în Germania hitleristă nu e o minciună: acesta s-a prăbuşit de la cinci milioane şi jumătate de şomeri în 1933 la o cotă aproape de zero în 1938. chiar mai mult. în exerciţiul efectiv al puterii. Dar. elitismul fascist a fost însoţit de o tendinţă egalitară: solidaritate naţională şi participare a „maselor" la acţiunea politică. deriva naţionalistă şi agresivitatea regimurilor comuniste). ascensiunea unei noi elite. în general. dacă vrem cu orice preţ să împărţim calităţile şi defectele în funcţie de o axă ideologică.105 exclusiv la dreapta a fascismului şi nazismului merita poate această mică abatere de la logică. probă. Proiectul global. şi-ar găsi cu greu raţiunea de a fi la dreapta. naţionalismul. depăşirea barierelor de clasă. După cum egalitarismul comunist nu a împiedicat ridicarea unei elite.. utopismul se acordă mai bine cu o sensibilitate de stînga. pe de altă parte. şi cu deosebire în versiunea milenaristă a „luptei finale" conducînd spre un viitor transfigurat („Reichul . utopic: o lume nouă. dacă e nevoie.

fascismul a cultivat totuşi un colectivism de valori şi de comportamente. în fapt. Doriot comunist. ele mizează. şi să nu se spună că aceşti transfugi n-ar fi fost socialişti sau comunişti pur sînge. şi printre cei mai eminenţi. ca şi „viitorul radios" al comunismului). ca şi fascismul de altfel. Mussolini şi Deat au fost socialişti.106 de o mie de ani" se înscria perfect în schema milenaristă. mulţi „fascişti". nu erau nici liberali sau conservatori deghizaţi! Nici cuvîntul „socialism" în sintagma „naţional-socialism" nu poate fi eludat. Departe de fervoarea mistică şi transformatoare a fascismului originar. Dacă ideologia lor e mai mult decît sumară. altfel spus. Mai puţin uşor s- ar găsi liberali care să fi efectuat acelaşi traseu (deşi liberalii sînt mai apropiaţi de fascism pe axa imaginară a ideologiilor!). a fost mai curînd o a treia cale. pe frustrările şi tentaţiile compensatorii ale oamenilor mărunţi mai curînd decît pe dorinţa sadică . sînt situate la extrema dreaptă şi tot felul de mişcări populiste. cu nimic mai apropiată de valorile burgheze decît de proiectul comunist. Cu siguranţă. Sîntem foarte departe de caracterizarea făcută de Dimitrov (totuşi atît de bine fixată în conştiinţe) la congresul Kominternului din 1935. bagajul lor cultural nu era cîtusi de puţin de dreapta. care denunţa fascismul ca expresie a cercurilor celor mai reacţionare şi agresive ale capitalismului. De altfel. şi lista e lungă. Fără a practica colectivismul economic aplicat de comunism. se adresa unui electorat şi răspundea unui orizont de aşteptare. dar departe şi de extrema dreaptă conservatoare. şi-au început cariera la stînga. demagogic sau nu. invocîndu-se pura demagogie. exact inversul ideologiei comuniste.

desigur nu identic dar totuşi relativ apropiat de cel al Partidului comunist (inclusiv printr-un număr ridicat de muncitori). De aici. n-ar mai fi decît un pas pînă la a considera comunismul în ansamblul său ca fiind de extremă dreapta. Potrivit principiului că tot ce nu e bun se află obligatoriu la dreapta! Nu este însă mai puţin adevărat că „fascismele" şi toate celelalte „extreme drepte" se situează. Miloşevici. El trage după sine un electorat popular. separîndu-se astfel proiectul ideal (pozitiv). sim- . ţara sa de origine).107 a marii burghezii de a pune clasa muncitoare în genunchi. orice filozofie comunitară e prinsă în capcana izolaţionismului şi a neîncrederii faţă de „celălalt". comunismul a alunecat spre un naţionalism uneori la fel de excesiv ca cel manifestat de anumite „extreme drepte" (pînă la urmă. căruia îi seamănă structural mai mult decît corpului electoral tradiţional al dreptei. din nefericire de dreapta. evident de stînga. de extremă dreapta? De ce nu i se pune lui întrebarea? Nu a făcut decît să încerce să adapteze la noile condiţii istoria comunistă a fostei Iugoslavii. Orice comportament naţionalist pare să impună de la sine o asemenea etichetă. Treapta cea mai înaltă a rafinamentului este atinsă atunci cînd sînt proclamate de extremă dreapta mişcări ieşite din comunism şi chiar partide ex-comuniste abia detaşate de condiţia lor originară. mai peste tot (începînd chiar cu Rusia. paradoxală evoluţie — logică totuşi — pentru un comunism de esenţă „internaţionalistă"). înseamnă să uităm cam repede faptul că. Frontul Naţional din Franţa oferă în această privinţă un exemplu instructiv. şi materializarea sa (deformată şi ratată).

mai ambiţios. lăsînd nazismul la o parte. sau condamnat cu circumstanţe atenuante. incomparabil mai ideologizat. Dar. fapt este că proiectul comunist. egalitarismul comunist a fost incontestabil mai autentic. dar uneori şi la dreapta (molipsirea ideologică adăugîndu-se deosebirii efective dintre dreapta şi „extrema dreaptă"). un fascism „contaminat" cu trăsăturile nazismului — este considerat mai dăunător decît comunismul.108 bolic cel puţin. agresate şi grav afectate şi în regimurile fasciste. încă o dată. Desigur. şi niciodată în istorie. au fost aproape complet anihilate de comunism. în timp ce „fascismul" este condamnat global. „fascismul" — si. In ciuda unui anume discurs fascist egalitar. Structurile intermediare. Nicăieri. şi nu numai la stînga. mai departe de mitologia democratică decît comunismul. Comunismul continuă să beneficieze de alibiul bunelor sale intenţii. am mai spus-o. s-a tradus printr-o erodare încă şi mai accentuată a libertăţilor. peste toate. Pe deasupra. chiar printre „fascisme". individul nu . fără prea multă analiză critică. Dinspre partea libertăţilor. şi chiar în acele sectoare unde comunismul s-a remarcat printr- un inegalabil exces de zel. nazismul prezintă o faţă sinistră care. în consecinţă. mai sistematic şi. inclusiv şi mai ales „ecranul" economic al proprietăţii private (menţinut în sistemele fasciste). Asta joacă în favoarea celui din urmă. Comunismul este mai curînd criticat decît condamnat. în ambele tabere libertăţile fundamentale au fost dispreţuite. îl situează într-o poziţie specială. al discursului său umanist şi al preocupării. urmărind realcătuirea completă a lumii. cel puţin proclamate. pentru individ. este însă o altă poveste.

de ambele părţi. după modelul nazist. mai apropiat de caracteristicile unui simplu regim autoritar. I s-a imputat lui Mussolini asasinarea socialistului Matteotti. un totalitarism moderat (cuvîntul „totalitarism" fiind de altfel invenţia sa). cum sînt cercurile infernului în Divina Comedie). Caz incontestabil de represiune politică. înainte de a se alinia. dacă se poate spune. orice comparaţie între Rusia stalinistă şi Italia mussoli-niană. prima abia ideologizată.109 s-a găsit în asemenea măsură lipsit de orice mijloace în faţa atotputerniciei statului. şi nu numai în timpul lui Stalin. la capitolul exclusiv al „libertăţilor". făcută fără prejudecăţi. cea mai mare parte a operei sale a fost redactată în închisoare. Ar fi indecent să procedăm la o contabilitate macabră pentru a stabili o „ierarhie" între represiunea nazistă şi cea stalinistă. într-o închisoare comunistă. Intelectualilor sceptici. dar cîti Matteotti ruşi figurează pe lista lui Stalin! Gramsci. Dar. pînă cu puţin înainte de moarte. regimul fascist a practicat. unul dintre cei mai respectaţi conducători şi teoreticieni comunişti. în ultimii săi ani. indiferent care. le propun să răsfoiască în paralel două dintre lucrările cele mai ambiţioase şi mai simbolice produse de cele două regimuri: Enciclopedia italiană şi Marea Enciclopedie sovietică. a fost aruncat în închisoare pentru a rămîne acolo ani îndelungaţi. amploarea crimelor şi dispreţul absolut al demnităţii umane. s-ar întoarce în favoarea celei din urmă (chiar şi în rău există gradaţii. să gîndească şi să lucreze. date fiind. Nu este totuşi mai puţin adevărat că în celula sa a putut să citească. o asemenea „carieră" intelectuală ar fi fost zdrobită de la primul cuvînt scris în mod clandestin pe un capăt de săpun sau pe o aşchie de lemn. .

acolo unde regina Angliei se aşeza fără nici o ezitare la aceeaşi masă cu Fidel Castro. Premiu . în deceniile '60 şi '70. în ciuda reminiscenţelor totalitare şi a febrei represiunilor punctuale. chiar dacă evoluase după Stalin. Spania se afla atunci incomparabil mai aproape de o veritabilă democraţie de tip occidental decît o Rusie care. Dictatura cubaneză este percepută ca fiind mai legitimă. într-o logică similară se înscrie solidaritatea democratică cu guvernarea lui Salvador Allende. mai trebuie oare să spun cum e? Ceea ce nu vrea să spună că fascismul n-a fost opresiv. se ajungea automat la concluzia că. Abuzurile — altminteri foarte diferite prin natură şi grad — ale regimurilor de „extremă dreapta" acopereau abuzurile în general mai rele petrecute în lagărul comunist. Mai tîrziu. această ierarhie pe dos le-a făcut mare bine regimurilor comuniste şi propagandei lor. în momentul cînd se pregătea să instaureze în Chile o democraţie mai curînd de tip cubanez decît occidental. avea să fie arestat mai tîrziu în capitala britanică. a fost însă mai puţin opresiv decît comunismul sovietic şi nazismul. Pinochet. răsturnată în 1973 prin lovitura de stat a generalului Pinochet. Cum Franco era un fascist. într-adevăr. societatea spaniolă ar fi fost mai puţin liberă decît Uniunea Sovietică a lui Brejnev. dictator de extremă dreapta. îşi păstra încă intacte structurile totalitare. în Spania abuzurile erau mai numeroase şi mai evidente. Uniunea Sovietică putîndu-se lipsi de abuzuri. însă pentru orice observator onest. fiindcă sistemul era abuziv în însăşi esenţa lui. şi chiar mai puţin dictatorială decît regimul autoritar al lui Pinochet.110 cea de-a doua. pe la 1970. Este premiul acordat stîngii.

Dimpotrivă. pe care şi dreapta se vede obligată să o ţină la distanţă. libertate de mişcare interzisă extremei drepte). Stînga denunţă fără menajamente extrema dreaptă. ar face mai bine să se orienteze spre stînga decît spre dreapta. dar. fiindcă nu mai sînt adevăraţi comunişti. în schimb aceeaşi dreaptă nu îndrăzneşte să pună în discuţie legitimitatea extremei stîngi. nu numai că apăruse un guvern orientat categoric spre dreapta (nici asta nu era bine). care şi-a sfîrşit zilele nu într-o închisoare germană (pentru cei împuşcaţi la zidul Berlinului au fost judecaţi şi condamnaţi soldaţii care au tras). se aliase cu naţionaliştii şi cu „ex-fasciştii".111 primit — ca să mai rămînem un moment în decor chilian — şi de dictatorul est-german Erich Honecker. într-o vilă pe ţărmul Pacificului. stînga a arborat doliul.. încă şi mai rău. Pînă şi unele cazuri benigne pot provoca valuri de proteste.. Cînd Berlusconi a ajuns pentru prima dată la putere (în 1994). Nu mai rămîn la extrema stînga decît grupurile anarhiste. în mai multe rînduri asociat la guvernare. ci. Cine vrea să încerce o carieră de dictator. ceea ce tot n-o spală de bănuiala unor simpatii secrete. e mai liniştitor aşa (pare-se că din extrema stînga iese fiecare cînd vrea. Acestui joc simbolic îi cam lipseşte simetria. dar atunci de ce ex-fasciştii ar fi în continuare fascişti adevăraţi? Cît despre partidul comunist francez. a devenit pur şi simplu de stînga. nu şi-a dat nici măcar osteneala să-şi modifice numele şi simbolurile. De altfel. troţkiste . Fireşte. instalarea la putere nu peste mult timp a foştilor comunişti n-a fost de natură să suscite nici cea mai mică emoţie. simţitor mai exotic. comunismul nici nu mai e de extrema stînga.

112 etc. şi astfel stînga a cîstigat bătălia imaginarului.. mai mult pitoreşti decît periculoase. . pur şi simplu cîştigi. cum s-ar zice. Şi cînd cîştigi pe terenul imaginarului. zănatici simpatici.

<titlu> IV 2000 .

.

Democraţia de la 1900 încerca să se adapteze unei lumi recunoscute ca fiind în substanţa ei inegalitară. în aceeaşi măsură. toată lumea beneficiază. de o egalitate formală. n-avem decît să inversăm semnele. speciei umane. Toate fiinţele umane au devenit egale prin natura lor. Trebuiau puse de acord pe cît posibil egalitatea civică cu inegalităţile „naturale". Diferente considerate cîndva drept ireductibile par a defini cel mult caracteristici secundare. pentru ca deosebirile să fie şi mai clare. Dar este şi o doză de ipocrizie.<titlu> Strategia egalitară Pentru a trece de la modelul 1900 la modelul 2000. fiindcă viaţa reală este totuşi mai complexă şi mai puţin dispusă să se deplaseze prompt de la o extremă la alta. Pe vremuri. Cel puţin în imaginar. se procedase la colorarea raselor. cu generozitate maximă. de o egalitate simbolică. şi apăruseră chiar oameni . prin scoaterea din joc a formelor deschise şi brutale de discriminare. Negrii deveniseră încă mai negri. O asemenea dilemă democratică nu mai există astăzi. deloc în măsură să afecteze identitatea fundamentală a unor indivizi aparţinînd toţi. în lipsa egalităţii efective. o strategie care funcţionează ca un alibi sau o supapă. menită să modifice comportamentele. Se observă aici o intenţie pedagogică.

Micul Larousse îşi face implicit „mea culpa". marcaţi simbolic prin culori pe care nu le arboraseră niciodată. Nu mai este aşa. Contrazicînd Larousse-ul. Primul act fondator aparţine aborigenilor. simbolul viu al jocurilor olimpice. Proclamarea egalităţii raselor reprezintă doar primul pas. şi a cărei utilizare se află la originea diferitelor rasisme şi practicilor respective. aşezaţi simbolic sensibil mai sus decît condiţia lor socială efectivă. Această evoluţie nu schimbă însă nimic din faptul că în Statele Unite—marele laborator al celui de-al treilea mileniu — comunităţile albă şi neagră trăiesc aproape complet separate. următoarea definiţie: „Categorie de clasificare biologică şi de ierarhizare a diverselor grupuri umane. Aborigenă este şi Cathy Frazer. cu ocazia Olimpiadei de la Sydney. publicînd. se desfăşoară operaţia inversă. Parcă pentru a se scuza de rasismul excesiv al „strămoşului" său. prezentată într-o suită de „tablouri vii". iar aceştia au devenit parte constitutivă a naţiunii. Umanitatea se decolorează. De cîtva timp încoace." Orice referire la rasă constituie aşadar nu numai o eroare ştiinţifică. dar şi — ceea ce e încă mai grav — o încălcare a conceptului de „corectitudine politică". în anul 2000. Această istorie era pînă mai ieri o istorie exclusiv albă. Mişcarea s-a accelerat în ultimii ani. sportiva australiană pusă în vedetă. . Urmează pur şi simplu anularea lor. ele nu depăşesc limitele unui semn superficial de identitate. în ultimele sale ediţii. aberantă din punct de vedere ştiinţific. Lumea întreagă a putut să admire istoria Australiei. rasele se încăpăţînează totuşi să existe. sub cuvîntul rasă.116 galbeni şi roşii. iar acolo unde culorile rămîn totuşi vizibile.

că trebuie să devină femeie. alături de rasele „ne-albe". Este adevărat că unii psihologi atrag atenţia asupra dispoziţiilor înnăscute a celor două „genuri". mai aproape de condiţia umană ideală.117 Dar femeile mai există încă? Ele alcătuiau. Pînă şi sexul. Nu este însă mai puţin adevărat că pînă şi feministele au idei diferite în această chestiune. cu un secol în urmă. aşa cum s-a procedat cu rasele. O educaţie diferită ar da cu siguranţă rezultate diferite. permiţîndu-se astfel afirmarea vocaţiilor independent de orice determinare de „gen". am spune. de o precizie care uluieşte. Nu este totuşi prea simplu să concepi o egalitate perfectă între lucruri sau fiinţe diferite. „feminitatea" femeii nu ar fi biologică. acolo unde. Cea mai bună strategie este anularea diferenţelor. Unele par tentate să-si considere „genul" mai reuşit decît celălalt. Potrivit acestui proiect. ştergîndu-se astfel orice conotaţie explicit sexuală. a doua mare categorie a „diferiţilor". Dar se poate merge şi mai departe. o anchetă daneză. femeii nu i se acorda prea mult credit. fetiţele s-ar îndrepta tot spre păpuşi. Cuvîntul politic corect este cel de „gen". şi în acest caz o „feminizare" a globului ar fi tocmai bună pentru viitorul omenirii. chiar fără nici un fel de presiune din . în timp ce băieţii au dreptul la soldaţi de plumb şi la jocuri mecanice? Trebuie să i se lase fiecăruia şi fiecăreia libertatea de a alege. îi conferă un plus de inteligenţă de 3 procente faţă de bărbat. cu alte cuvinte. de cînd se naşte. De ce fetiţele ar fi condamnate să se joace doar cu păpuşi. Femeia e învăţată. ci strict culturală. distincţiile de sex practicate în spaţiul public sînt teoretic abolite. Chiar în privinţa inteligenţei. Astăzi. cercetări recente au răsturnat ierarhia.

E marea defilare a minorităţilor. după cum s-a erodat. Nu mai există bărbaţi şi femei. dacă deja cedează deosebirile cele mai profund înrădăcinate. Luăm act de varietatea comportamentelor şi implicit a „identităţilor". Egalizarea esenţială permite afirmarea distincţiilor individualizante. Ar fi de prost gust să mai exprimi astăzi în mod deschis dispreţul sau condescendenta faţă de „omul din popor" obişnuite pe la 1900. conceptul însuşi de „om din popor" a dispărut practic. ci doar fiinţe umane libere să-şi aleagă cum vor destinul. a atitudinilor politic incorecte. Minorităţile sexuale — considerate pînă de curînd cazuri aberante — solicită (şi obţin treptat) drepturi depline. sau cel putin marginalizati. celelalte opun şi mai puţină rezistenţă. mai lungă pe zi ce trece. De altfel.118 partea unui anturaj retrograd şi misogin. Sîntem pe cale să trecem de la un model polarizat în jurul celor două sexe la un model complex unde toate gradele şi combinaţiile sînt prezente şi în egală măsură legitime. Multă vreme excluşi din comunitate. eliberate de tirania unui model dominant. încă un punct de vedere conservator care riscă să fie înscris (dacă nu este deja) pe lista. se petrece o punere în cauză mai generală a structurii biologice „bărbat-femeie". Nici nu se ştia cît de numeroase şi de diferite sînt: etnice. handicapaţii de tot felul sînt recunoscuţi ca fiinţe umane depline. Foarte la modă pe la 1900. acelea de rasă şi de sex. „primitivul" şi „degeneratul" dispar din rîndul categoriilor sociale. şi imaginea prestigioasă a elitei prin naştere. în chip simetric. re- . Şi atunci. masculinitatea şi feminitatea „absolute" vor sfîrşi poate prin a reprezenta cazuri extreme.

am arătat deja. dar ele erau erezii tocmai în raport cu o credinţă dominantă.119 ligioase. obiceiurile. Potrivit evoluţiilor actuale. abia exagerînd. Artistul poate fabrica indiferent ce. Nici arta modernă nu se mai supune canoanelor. credincioşii cred tot mai puţin. După modelul clasic (puţin simplificat. sexuale. Fiecare s-a obişnuit să creadă în felul său. Adevărul a căpătat o multitudine de faţete.. într-o relaţie extrem de elastică cu dogma. am fi tentaţi să spunem că toată lumea e eretică. fiecare e liber să-şi construiască propriul templu. Adevărurile au încetat de a mai fi unice şi indivizibile.. şi chiar multe. Fiecăruia. Spre 1900. nu mai există decît minorităţi: întreaga societate se descompune şi se realcătuieşte într-un mozaic de minorităţi. Pînă la urmă. în raport cu o anume diversitate) erai credincios sau ateu. stilul său de viaţă. propriile sale credinţe. Din fragmentele lor. singura limită . Astăzi. şi în consecinţă şi „contravalori". Pînă şi valorile cele mai înrădăcinate trec printr-un proces de destructurare. tocmai aici e problema: valorile s-au multiplicat şi s-au fragmentat. desigur. şi în aceste condiţii conceptul însuşi de „deviere sexuală" nu mai are sens. De fapt. este acelaşi lucru. Cît despre sex. O dată cu religia şi cu sexul se prăbuşesc cei doi mari stîlpi ai moralei de la 1900. Ar fi poate nedrept să spunem că noul model ignoră valorile. iar ateii şi-au pierdut şi ei fermitatea de odinioară. existau valori. există. Ajunge să privim religia. fiecare îl practică cu conştiinţa împăcată în felul său. Fiecare epocă şi-a avut ereziile. dar chiar în sînul lor atitudinile nu mai sînt uniforme. Nici nu se mai numără bisericile şi sectele.

Şi aici. Binele şi Frumosul nu au dispărut din această lume. toate valorile sînt echivalente. Zola. el e primul responsabil de viitorul planetei. iar problema esenţială este de a le armoniza. Prima strategie democratică a fost aceea de a unifica valorile şi comportamentele. e chiar exacerbat. Nu e cazul să simplificăm lucrurile. se impune o cultură a diferenţelor. iată că a venit vremea „minusurilor". semnele trebuie întoarse. Adevărul. Balzac. S-a petrecut o lungă acumulare de „plusuri" de la o generaţie la alta. Nimic nu mai e evident astăzi: fiindcă nu mai sînt norme evidente. au o justificare practic egală. se străduieşte acum să inventeze opusul acestuia. acelaşi Occident care a inventat naţionalismul. uneori.. Unde sînt „marii scriitori" de astăzi? Spre 1900. fiindcă în mod evident trăim o istorie cu mai multe viteze.. sau fiind prea multe. lista lor era evidentă: Hugo. Totul tinde să devină egal. Astăzi. inclusiv în jumătatea estică a Europei (unde ultimii ani au fost martorii multiplicării statelor naţionale). Lipsind criteriile. chiar opuse. într-o mare parte a lumii. Dacă înţelegem prin .120 fiind propria sa capacitate de a inventa noi reguli de joc. modelul naţional rămîne în vigoare. Iar Occidentul. <titlu> Sfîrşitul naţiunii? Timp de două secole. judecăţile cele mai diferite. democraţia a avansat în compania de nedespărţit a naţiunii şi a versiunii sale instituţionalizate care este statul-naţiune. dar feţele lor s-au multiplicat. Tonul îl dă totuşi Occidentul.

fără rival. Este un tăvălug universal. în sensul absolut al termenului. Tot mai numeroşi sînt cei care-şi definesc identitatea mai curînd prin referire la un spaţiu globalizat decît la o anume naţiune. Astăzi. visat şi parţial instaurat în secolele al XIX-lea şi al XX-lea. lumea globalizată. Religia naţională e asediată din toate părţile. ei se înfăţişează deja ca cetăţeni ai lumii. Aceasta acţionează fără nici un fel de discriminare. căilor ferate. Astăzi. devorată de statele naţionale. înconjurul globului dura doi ani în secolul al XVIII-lea şi. depăşirea sa e cît se poate de clar înscrisă pe ordinea de zi. Spaţiul îşi pierde treptat din semnificaţie. Cît se poate de evident. unificarea politică şi economică a continentului presupune ştergerea frontierelor şi un transfer important de suveranitate. fără vreo preocupare de ordin ideologic. La scară planetară. este pe cale de a se instaura: o economie care nu cunoaşte conceptul de naţiune şi care ignoră graniţele statelor naţionale. optzeci de zile în vremea lui Jules Verne. O economie mondială. încă un argument . statele naţionale sînt cele care se pierd puţin cîte puţin în sînul său. „autostrăzilor" informatizate. orice contact şi orice tranzacţie devin posibile fără cea mai mică deplasare în spaţiul unei secunde. iar faza postnaţională. Am văzut o Europă aproape dispărută spre 1900. fenomenul irezistibil este globalizarea. Spaţiul fărîmiţat anterior naţiunii corespunde căruţei. Legături strînse se stabilesc între persoane aflate la distanţe de mii de kilometri. Fapt este că gratie comunicaţiilor moderne lumea a devenit mică. ea îşi ia revanşa. faza naţională a istoriei. cel puţin pe hîrtie. inclusiv asupra ţărilor sau regimurilor celor mai violent naţionaliste.121 naţiune acel principiu suprem.

Ideea lui nu a funcţionat însă prea bine. bine înrădăcinată şi delimitată teritorial. şi anume engleza. putere militară. tehnologie de vîrf. latina medievală sau franceza epocii Luminilor. o civilizaţie planetară. vom fi cu toţii o naţiune. o singură limbă. cine ar putea să o spună? Mondializarea poartă indubitabil amprenta Americii. Utopie sau realitate a zilei de mîine. Limba Europei. a Statelor Unite ale Europei (limbă oficială şi de comunicare) tinde să devină tot engleza. S-au multiplicat reperele tehnologice şi culturale comune.122 pierdut pentru identitatea naţională. el a creat în 1887 o limbă internaţională: esperanto. Acelea erau limbi care acopereau spaţii de civilizaţie limitate şi se adresau segmentului limitat al unei elite. şi astăzi a pierdut orice şansă de succes. Sînt primii paşi spre ceea ce va deveni. fiindcă „esperanto" vorbit deja în lumea întreagă este engleza. Zamenhof prevăzuse această necesitate. în ciuda strălucitei lor cariere . şi aceasta evident nu graţie Marii Britanii. Un succes strălucit care lasă mult în urmă greaca veche. este vorbită pe întreaga planetă şi pătrunde sensibil sub nivelul elitelor (sub o formă adesea simplificată şi deformată. înrădăcinarea sa e cu atît mai sigură cu cît face corp comun cu tehnologiile moderne de investigare şi de comunicare: este limbajul informaticii şi al internetului. dar este preţul succesului!). coşmar sau încheiere fericită a istoriei. O limbă comună devenise de altfel indispensabilă într-o lume în care interconexiunile se multiplică. Pentru prima dată în istoria omenirii. poate. Cu mai bine de un secol în urmă. şi nu în ultimul rînd folosirea unei limbi universale: engleza. cînd (şi dacă) se vor generaliza. E un sistem de dominaţie aproape complet: economie.

Nimic nu ilustrează mai bine această deplasare dinspre corpul social spre corpul individual decît adevăratul cult al sănătăţii care s-a instaurat în jumătatea occidentală a lumii: pare a fi singura „religie" împărtăşită mai de toată lumea în ziua de astăzi. inclusiv în zona culturii populare. Dar naţiunea e minată şi din interior. se înţelege prea bine că „a muri pentru patrie" încetează de a mai fi un sfîrşit de carieră căutat cu tot dinadinsul. în acest context. semn sigur al unei pătrunderi masive şi durabile. dar şi în unele comportamente şi evoluţii efective. O dată cu limba. Individul nu e mai puţin important decît comunitatea. Cel puţin în discurs. între drepturile omului şi îndatoririle civice. accentul se pune tot mai energic pe cele dintîi. cînd l-au . La toate nivelurile. restaurantele McDonald's sînt manifestări şi simboluri ale unui tip de civilizaţie pe cale de a cuceri lumea. franceza şi germana sînt nevoite să se resemneze cu o poziţie secundară. muzica americană. de moarte. Filmele americane (toată lumea priveşte astăzi aceleaşi producţii cinematografice). în 1992. Incepînd cu individul.123 istorice. se explică în primul rînd prin teama de boală. coca-cola. care înţelege să se elibereze de coerciţia comunitară. Boala şi moartea sînt privite cu indignare. sau pur şi simplu prin neacceptarea celui mai mic disconfort. lumea este pe cale să asimileze o mare varietate de valori culturale americane. viaţa îi aparţine pe deplin: iată o descoperire — incontestabil democratică! — susceptibilă de a bulversa raporturile sociale. li se opune tinereţea prelungită şi longevitatea. Noile panici: de la vaca nebună la efectul de seră.

La un nivel mai sus. regiunile şi minorităţile se află din ce în ce mai mult în prim-planul actualităţii. preşedintele în exerciţiu George Bush. abolite prin Revoluţie. . valorizînd entităţile de mici dimensiuni. Şi prinde contur — ca reacţie la procesul de globalizare şi exprimînd refuzul unei civilizaţii tehnologice rupte de natură şi sursă de poluare (în acord cu actuala sensibilitate ecologică) — o nouă mitologie. comunităţile locale. se sustrăsese de la serviciul militar chiar în momentul cînd compatrioţii săi îşi vărsau sîngele în Vietnam. armata inventată de naţiune este pe punctul de a-şi încheia cariera istorică. La fel ca în cazul speciilor pe cale de dispariţie. a sfîrşit prin a-şi reinventa regiunile. se încearcă salvarea a ceea ce mai rămîne încă specificitate locală. susceptibile să armonizeze tradiţia cu modernitatea. Este o schimbare de mentalitate incontestabilă: presiunii asimilatoare îi succedă tentaţia autenticităţii culturilor regionale.124 instalat pe Bill Clinton la Casa Albă. dar tot mai aproape de oameni decît naţiunea abstractă. Dar cui i-a mai păsat! A fost semnul unei întorsături sugestive pentru noile mentalităţi. Adversarul său. era un erou al celui de-al doilea război mondial. mobilizarea tuturor „copiilor patriei" lasă loc unei armate de meserie. Chiar şi Franţa. „la scară umană". campioana absolută a principiului centralizator. americanii s-au arătat prea puţin preocupaţi de deficitul său în materie de virtuţi războinice. Este una dintre pierderile cele mai simbolice suferite de conceptul tradiţional de naţiune. De altfel. Europa se regionalizează şi se federalizează. dublînd astfel sistemul departamentelor. în ritmuri şi cu intensităţi diferite.

un nou tip de minorităţi. cu cît e vorba. e nevoită să facă faţă impetuoasei expansiuni a spaniolei în propria sa casă). mai ales în cazul asiaticilor şi africanilor. cel mai mare amestec etnic şi cultural care se petrece în Occident după prăbuşirea Imperiului Roman! Această evoluţie pune într-o lumină ironică proiectul de omogenizare naţională care a concentrat efortul mai multor generaţii. Cînd se petrec schimbări. Nimic nu va mai rămîne din tot ce s-a înfăptuit cu atita osteneală în termeni de omogenitate etnică şi culturală. Copiii vor veni mai tîrziu. Această clasă vede lucrurile altfel decît bogaţii sau săracii de altădată. Peste tot amestecul se accentuează (pînă şi în Statele Unite unde engleza. Asimilarea lor în sensul strict al termenului pare cu atît mai problematică. apar şi efecte neaşteptate.125 Minorităţilor autohtone li s-au adăugat. nu mai sînt simple „producătoare" ale unei noi generaţii. Are . uneori perverse. să-şi ducă la capăt studiile şi să întreprindă o carieră. de diferenţe culturale şi religioase extrem de sensibile. Dezvoltarea unei clase de mijloc — majoritară în populaţia Occidentului — merge în aceeaşi direcţie. absolut legitim. Cine s-ar fi gîndit la efectele demografice ale democraţiei? Fără a determina ea singură scăderea natalităţii. mai ales în cursul ultimelor decenii. Ele preferă. Femeile. E cea mai mare infuzie. democraţia este cu siguranţă una dintre cauzele acestui fenomen. oricum mai puţin numeroşi decît în familiile tradiţionale. multiculturalismul devenind un concept-cheie. Sînt valurile de imigranţi. pornită să cucerească lumea. Dreptul la diferenţă cîstigă teren. Naţiunile „democratice" au mai puţini copii. devenite egale cu bărbaţii.

în plus.4. însă nu de natură să inverseze tendinţa). investind în formarea şi cariera lor: o descendenţă numeroasă i-ar deregla modul de trai şi proiectele. cu 1. Nici o ţară europeană nu mai pare capabilă de o asemenea performanţă (chiar şi Irlanda. Pentru Franţa.4. Atît de catolica Italie. a căzut pe ultimul loc printre naţiunile europene. Mexicul la 3 etc. Performanţă modestă. cîndva renumită prin impresionanta progenitură a familiilor sale.7. India la 3. Un raport recent al Organizaţiei Naţiunilor Unite estimează că Europa va trebui să primească — cel putin dacă vrea să păstreze un oarecare echilibru între categoriile de vîrstă şi să asigure creşterea economică — un număr de 32 de milioane de imigranţi între 2000 şi 2025 şi de 61 de milioane între 2025 şi 2050. (e drept. cu un indice de mortalitate infantilă mult mai important. Pakistanul la 5. argumentul religios a încetat să mai joace vreun rol în această privinţă. nu atinge decît 1. de la Revoluţie la al doilea război mondial. cu un indice de fecunditate de 1. după ce un secol şi jumătate. o proiecţie alarmistă ia ca bază de calcul dublarea populaţiei musulmane la fiecare douăzeci de ani. dăduse tonul declinului demografic.2. în . cu un pas în urma noilor comportamente.6.9).126 simţul economiei ca şi cel al datoriei faţă de viitorul copiilor. indicele ar trebui să depăşească 2 (adică cel puţin doi copii pentru o femeie sau un cuplu). se poate mîndri cu un comportament destul de bun. Franţa. Şi în timpul acesta Africa se situează la 5. totuşi: pentru a reînnoi complet o generaţie. în aceste condiţii este realist să gîndim că imigraţia va oferi un rezervor uman de care bătrînul continent nu mai are cum să se lipsească.

pe de altă parte. Nici adversarii globalizării nu sînt de fapt apărători ai statului-naţiune. cu limbi. pe regiuni sau microregiuni. ajunşi la 50 de milioane. legate adesea de alte grupuri şi reţele aflate dincolo de spaţiul naţional). care îi lasă tot mai puţină substanţă: pe de o parte. politică de proximitate şi astfel o nouă şansă pentru democraţie. Nu pot fi aplicate viitorului regulile prezentului (pre-supunînd. Europa va deveni patria minorităţilor. vor reprezenta două treimi din populaţia franceză! Nimic nu e însă mai puţin sigur decît o statistică prospectivă. Şi întrebarea se impune de la sine: o naţiune compozită mai este o naţiune? în plus. oarecum complementare. însă tendinţa aceasta este: naţiunile europene vor deveni tot mai compozite. Naţiunea este prinsă astfel între două axe de evoluţie. culturale sau religioase. islamicii. După triumful principiului naţional în secolul al XIX-lea. extinderea structurilor supranationale. sau pur şi simplu prin conturarea unei mari diversităţi de grupuri şi reţele. că populaţia islamică va avea aceeaşi fecunditate peste cincizeci de ani ca astăzi). . Proiectul lor antimondia-lizare privilegiază un fel de reîntoarcere la surse: viaţă socială şi economică la scară restrînsă. istorii şi tradiţii distincte. pune următorul diagnostic: „Statele seamănă din ce în ce mai mult cu un amestec de comunităţi naţionale. Un specialist britanic. Nu vor mai exista decît minorităţi. cultural.127 2060. nici o naţiune nu va mai fi majoritară. continentale şi planetare. poate. reconcilierea oamenilor cu natura — accentul se pune pe comunităţile locale. Roland Axtmann. de pildă. într-o Europă unită. triumful principiului minorităţilor. etnice. secolul al XXI-lea va însemna. fărîmiţarea interioară (în sens spaţial.

" Se petrece astfel un dublu transfer. este pe cale . dar totuşi unificat în jurul unor principii politice şi spirituale comune: Imperiul (jumătate realitate. nu mai există decît cetăţeni cu drepturi depline. democraţia a înscris puncte decisive. sex. privilegiile bazate pe naştere. Era un spaţiu în egală măsură divizat prin mii de frontiere şi fără frontiere. Şi totuşi. Prejudecăţile de tot felul sînt obligate să lase loc unei culturi a diferentelor. <titlu> O democraţie fără obiect? Ce lung a fost drumul de la 1900 la 2000! în partea occidentală a lumii. cel puţin formal. Europa dinainte de naţiuni era un spaţiu puternic fragmentat. creştinătatea sau latina ca instrument de comunicare a elitelor. Au dispărut. efectiv şi simbolic în egală măsură. Apoi a venit naţiunea şi a simplificat lucrurile. exact în momentul cînd democraţia pare să fi cîştigat complet şi definitiv partida. jumătate ficţiune).128 posedînd mai mult sau mai puţin structuri instituţionale complete. Se pare că sîntem pe cale de a reinventa un sistem complex. Votul universal a devenit cu adevărat universal. în ciuda diferenţelor enorme dintre lumea preindustrială şi lumea post-modernă. sau pe culoarea pielii. îndreptîndu-ne spre o lume unificată şi fragmentată totodată. pe de altă parte spre comunităţile locale. pe de o parte spre nivelul supranaţional. Şi e ca un fel de reîntoarcere. fiecare deţinînd părticica sa de suveranitate. ştergînd frontierele interioare şi adîncindu-le pe cele exterioare.

să ofere celor mai mulţi dintre membrii lor posibilitatea de a profita de bogăţia acumulată. s-ar zice! Cu un secol în urmă. în Franţa. cea mai ideologizată dintre ţările occidentale — prin îndelungata tradiţie a celor două Franţe opuse — ultima aventură ideologică s-a jucat în 1981. Avem toate atuurile în mînă. ideologi împietriţi în radicalismul adevărurilor lor ameninţau să întoarcă roata energic. cînd stînga a ajuns la putere. Aceleaşi societăţi au învăţat să întreţină mecanismul libertate-egalitate în registrul îngust unde funcţionează fără dezacorduri păgubitoare. îndeplinind ceea ce era cu adevărat realizabil în programul său. ea poate acum. graţie unui progres economic durabil. Este un amestec de liberalism şi social-democraţie. fraţi siamezi. pînă la 180°. se dovedesc cît se poate de capabile. cel puţin să stea mai la o parte. dar programul socialist radical aplicat atunci—cu deosebire. cu alte cuvinte prin proiecte de societate diferite şi chiar divergente. naţionalizările masive . Nu mai este astăzi cazul în ţările cele mai avansate. dar miza riscă să dispară. Guizot şi Marx s-au apropiat pînă au devenit inseparabili. la stînga sau la dreapta. Toate partidele susceptibile să se afle la guvernare — şi ce importanţă mai au numele şi simbolurile afişate (inclusiv comuniştii!) — sînt astăzi liberale şi social-democrate în acelaşi timp. succesului său relativ. roata abia mai mişcă. Iar vina îi revine în primul rînd democraţiei înseşi.129 să o piardă. dacă nu să părăsească scena. cu cîteva grade. un fel de revanşă după o lungă „traversare a deşertului". Societăţile devenite bogate. chiar în condiţiile unor inegalităţi materiale flagrante. Astăzi. Miza era exprimată în primul rînd prin ideologii.

important era să convingi prin cuvinte. în rîndul din fată apar specialiştii în economie: cifrele au devenit mai convingătoare. Trăim la timpul prezent. cel puţin în cele care au un anume impact asupra opiniei publice). social. unde dogmatismul a fost înmormîntat în beneficiul pragmatismului. S-a terminat supralicitarea ideologică. ideologic. Acum se practică mai peste tot. modelul „Tony Blair". s-a sfîrşit cu utopiile atît de tipice anilor 1900 (lăsînd la o parte încălzirea climei. singurul lucru care pare să mai intereseze cu adevărat o societate atît de preocupată de bunăstare. Singura problemă fiind aceea de a face lucrurile să meargă. Acum. Ideologia vremurilor de azi a devenit pur şi simplu economia. cu variaţii minime. Guvernanţii nu mai fac decît să administreze treburile. avocaţii erau în largul lor. pe atunci. Cîndva. Ca şi viitorul. A fost ultima manifestare „tradiţională" a socialismului occidental. nu mai există nici un mare proiect în perspectivă. Ei sînt în primul rînd gestionari ai economiei. viitorul e aproape inexistent în dezbaterile de astăzi. Ceea ce se simte şi printr-o anume evoluţie în clasa politică. iar capcanele utopiei şi-au pierdut din forţa de atracţie. însă această alunecare limitează considerabil spaţiul acţiunii democratice. s-au terminat inepuizabilele scenarii de viitor. Democraţia este un principiu politic. regulile economiei sînt altele (mai curînd legile pieţei decît votul universal!). menită să ne întreţină puţin emoţiile. istoria e la rîndu-i .30 şi spectaculoase — s-a împotmolit repede. practicînd cel mult intervenţii uşoare pentru a regla la nevoie mecanismul. E şi o parte bună în această evoluţie: spiritele s-au calmat oarecum.

dar care se articulează mai mult în jurul refuzului decît al unor politici constructive. într-un procent crescînd de neparticipare la consultările electorale. Secolul al XIX-lea avea pasiunea Evului Mediu. Activiştii antiglobalizare denunţă acest proces considerat responsabil . la justificarea şi întreţinerea opţiunilor concurente. racordată direct la prezent. o căutare. ştiinţelor sociale ale prezentului: antropologie. puţin cîte puţin. astăzi aproape totul începe de la al doilea război mondial (eveniment fondator — supramediatizat — al lumii actuale). Nu mai există alternativă. în măsura în care democraţia e un proiect. chiar foarte recentă. Astfel. ştiinţe politice. Votul universal. Cele două capete ale evoluţiei — trecutul şi viitorul — serveau. sociologie. Astăzi n-a mai rămas mare lucru de justificat şi de întreţinut. puţin cam sumar ca program. Proiectele lor familiale sau de grup apar cu siguranţă mai interesante decît proiectele de societate. fiecare în felul său. cucerit cu atîtea dificultăţi. şi mai ales în dezacord flagrant cu noile realităţi ale lumii. Exceptind desigur soluţiile extreme. pare tot mai puţin convingător. Dezinteresul pentru lucrul public este deja evident. Singura tranşă de trecut care se bucură de favoarea publicului — şi chiar de un anume entuziasm — este istoria recentă.. printre altele. un „orizont". extrema dreaptă naţionalistă îi are drept ţintă pe străini. istoria cedează pasul. Problema alegătorilor stă în faptul că sînt în situaţia de a alege fără a avea cu adevărat de ales. Oamenii sînt tentaţi să se închidă în cercul lor. ea riscă în prezent să rămînă fără direcţie. traducîndu-se. Pe vremuri regină a ştiinţelor umane.131 victimă a acestei penurii ideologice..

se manifestă. globalizarea aceasta — bună sau rea — poate fi oprită la comandă? Deocamdată. experienţa arată că acestea se vor estompa în bună măsură în exercitarea efectivă a puterii. Puterea şi banul au întreţinut dintotdeauna raporturi . E în toate o „cădere de tensiune" care lasă democraţia dezorientată. în stradă. sociale şi ecologice. Cel mult. a intrat cu drepturi depline în peisajul cultural şi politic contemporan. toată lumea a devenit mai mult sau mai puţin ecologistă sau se preface că este. „antiglobalizarea" rămîne un curent totuşi marginal şi care. Iar în acest timp clasa conducătoare îşi consolidează poziţiile. Sensibilitatea ecologică. partidele şi proiectele sînt cam la fel? Şi chiar dacă în programe subzistă unele deosebiri. Care om politic ar îndrăzni să spună că puţin îi pasă de degradarea mediului natural? Dar nici aceasta nu e de natură să schimbe sistemul. Toate evoluţiile recente joacă în favoarea ei. Si atunci. adesea violent.132 de dezechilibrele crescînde ale planetei: economice. Dar nici la ei nu se vede prea bine proiectul alternativ. Spiritul de castă este pe cale de a şterge vechile divizări de clasă sau de ideologie. de altfel. să votezi pentru cine şi pentru ce. dimpotrivă. se va adăuga o nuanţă ecologică singurului spectru politic care contează. care este rezultatul sintezei dintre liberalism şi social-demo-craţie. Şcolile specializate sînt pepiniere ale unei noi aristocraţii. o dată ce ideologiile. bine instalat la putere. Politica se învaţă acum ca orice altă meserie. Complexitatea crescîndă a actului politic cere din ce în ce mai mult profesionalism şi o gamă de specializări strict definite. respins de sistem.

la 3.3 procente. de bani şi de informaţie? Poate.3 procente. grupurile dominate au înregistrat un recul sensibil (parţial atenuat de guvernările de stînga de după 1981): între 1945 şi 1958. nici nu merită să mai numărăm: „dominaţii" strălucesc mai ales prin absenţă (cu o modestă revenire în guvernele de stînga). ocupînd poziţiile dominante (simetric cu mediile de afaceri în Partidul con- . 3. Dar. din cînd în cînd.2 procente şi 3. pe deasupra. respectiv. micii salariaţi 6. inclusiv la cel mai înalt nivel politic. Politica pretinde din ce în ce mai mulţi bani şi aduce din ce în ce mai mulţi. Partidul laburist din Marea Britanie avea o puternică amprentă muncitorească. sub a V-a Republică. Chiar şi profesorii universitari (cîndva o categorie stimată) sînt tot mai puţin numeroşi. între 1958 şi 1973.6 procente. dar totuşi destul de reprezentativă). în Franţa. Iar la nivelul guvernului.133 privilegiate. formînd astfel o legătură suplimentară între clasa politică şi mediile de afaceri. acolo unde puterea e concentrată la maximum. în plus cu o circulaţie permanentă a persoanelor de la un mediu la altul. poziţia categoriilor sociale favorizate se tot consolidează la vîrful structurilor politice. Astăzi ele însă alcătuiesc deja reţele de nedespărţit. Ce-ar mai putea cere cineva care dispune de putere. Fenomenul e general. cîte-o consultare electorală favorabilă! Fapt este că. dintr-un anume moment. absolvenţii de învăţămînt superior au trecut înaintea clasei muncitoare. iar institutorii. desigur. La fel şi mass media. aceste proporţii au căzut.9 procente (o minoritate. 5. de cîteva zeci de ani încoace. mijloacele de informaţie sînt indispensabile acţiunii politice. muncitorii ajunşi deputaţi reprezentau 11.9 procente din Adunarea naţională.

şi.134 serva tor). Fragmentarea societăţii accentuează la rîndu-i această evoluţie. Este un fenomen cu dublu tăiş. în cifre absolute şi mai ales ca tendinţă. în raport cu prima jumătate a secolului al XX-lea. cel puţin) să-şi amenajeze viaţa în funcţie de propriile sale alegeri şi valori. are tot mai puţină priză asupra .44 procente din membrii guvernului laburist erau încă de origine muncitorească." Pentru categoriile „inferioare". însă. ar trebui să dispui de aceleaşi atuuri: putere. de lupte muncitoreşti şi de afirmare progresivă a celor dominaţi. pe de altă parte. Pentru a o contracara. în toate regimurile politice contemporane. bani şi informaţie. ea poate să definească ceea ce merită cu adevărat atenţie şi ceea ce nu e decît revendicare a unei categorii limitate sau cerere iresponsabilă. după o carieră anterioară în sindicate. în măsura în care permite fiecăruia (teoretic. ating cu greu poziţiile cele mai înalte ale clasei politice. nu mai rămăseseră decît 14 procente în 1970. refluxul este evident. străbătut de cele mai diferite tendinţe şi revendicări. în 1964. specialist în sociologia politică — aleşii de origine socială modestă. clasa dominantă îşi poate impune legea. epocă de efervescenţă socială. Pe de o parte. Dispunînd de mai toate atuurile. „în sens general — conchide Jacques Lagroye. să-şi atribuie cel puţin monopolul interpretării lor «corecte». Ea poate (îl citez în continuare pe Jacques Lagroye) „să elimine problemele pe care nu e în măsură să le conceapă sau să le rezolve. ea poate să impună drept legitime caracteristicile pe care ea însăşi şi le atribuie". funcţionează ca amplificator al democraţiei. dacă nu. lăsînd totodată impresia că cei care decid sînt alegătorii. un corp social fragmentat.

umflate în mare măsură prin speculaţii financiare. decolonizarea a sfîrşit prin a favoriza fostele puteri coloniale mai curînd decît pe cei „decolonizaţi" (eliberîndu-i pe cei dintîi de o povară. Cei foarte bogaţi au devenit încă mai bogaţi. între spaţiul occidental şi lumea subdezvoltată (e greu să mai spui „pe cale de dezvoltare"). spaţiul sărăciei s-a redus şi clasa de mijloc a devenit majoritară. Ajunge să comparăm muncitorul de astăzi cu proletarul lui Marx. tendinţa s-a inversat. Dar. Puţin cîte puţin. fără a le diminua avantajele economice).135 unei clase conducătoare solid instalată în rolul de arbitru: tocmai rolul care. stimulat în acelaşi timp de bogăţia şi de declinul demografic al Occidentului şi de sărăcia şi suprapopularea restului planetei). prăpastia creşte fără încetare. de cîtva timp. . nu mai e vorba de „alţii" aflaţi undeva. locul lui este luat treptat de un conglomerat de grupuri şi de interese specifice. într-o lume globalizată. spaţiul occidental se afla prins într-o evoluţie — etalată de-a lungul unei părţi a secolului al XIX-lea şi al XX-lea — care a condus la o atenuare (limitată dar efectivă) a disparităţilor sociale şi economice. Paradoxal. progresul e incontestabil. potrivit regulilor democraţiei. Pe la 1900. devenind un abis. ar fi trebuit să revină poporului. Globalizarea şi mijloacele electronice de comunicare au stimulat profiturile. departe (cu atît mai mult cu cît migraţia internaţională a devenit un fenomen structural. dublă consecinţă a creşterii bogăţiei şi a presiunii sociale. dar poporul nu mai există. Relativa atenuare a in- egalităţilor la scară naţională va conta tot mai puţin faţă de disparităţile dramatice la scară planetară. Nici democraţia economică nu se descurcă prea bine.

şi atîta tot. pe bani. are nevoie de o justificare şi de un grad de consens. Astăzi comandă banul. efectiv în stradă. El rămîne singurul principiu major de inegalitate. Banul nu are ne- voie de nimic. puterea era mai puternică decît banul. nimic mai evident.136 Dar chiar în interiorul frontierelor occidentale. apreciată după normele unei lumi bogate. însă inexpugnabil. e şi o ţintă cît se poate de vizibilă. este aproape nesemnificativ din punct de vedere statistic. îşi extrage forţa . Apoi. Numărul celor care trăiesc într-o sărăcie extremă. lucrurile nu merg bine pentru „egalitatea economică". sărăcia rămîne un fenomen cronic. Sub Vechiul Regim. desigur mai limitat şi mai puţin cumplit ca la începutul revoluţiei industriale (atunci cînd săracii erau mai numeroşi. Global. dacă nu chiar exclusiv. şi unde egalitatea fundamentală a indivizilor a devenit o dogmă. mai lipsiţi de resurse şi mai puţin asistaţi ca astăzi). O inegalitate bazată în principal. dar ceea ce contează pînă la urmă nu e „absolutul" unei condiţii. inundată de bani. evident. în primul rînd. dar nu mai puţin scandalos sub aspect moral. ci percepţia acesteia). am putea considera comunismul ca o încercare pînă la urmă eşuată de a repune puterea în poziţie de comandă). 17 procente din populaţia Europei occidentale este situată potrivit statisticilor sub pragul sărăciei (o sărăcie. a triumfat inegalitatea. El există. însă resimţit ca o nedreptate încă şi mai mare într-o societate prosperă. pe deasupra. atunci cînd oricine vede surplusul de bani care se acumulează la celălalt pol al societăţii. banul n-a încetat să cîştige tot mai multă importanţă (din această perspectivă. Contrar tuturor aşteptărilor democratice. Puterea are mereu nevoie să se sprijine pe ceva.

Imperiul său. In afara propriilor ei insuficienţe.137 din el însuşi. în societăţile unde supravieţuiau încă structuri tradiţionale. o clasă de mijloc net majoritară asigură în acelaşi timp mersul maşinii economice şi stabilitatea socială. prin forţa lucrurilor. „mai egali". în zilele noastre. mai putin vizibil decît puterea politică. ca şi bogaţii. fără bani nimic nu mişcă. Bogaţii au devenit într-adevăr şi mai bogaţi. deciziile esenţiale sînt luate în altă parte. în cazul Europei sau Alianţei nord-atlantice. Tot mai mult. mai existau parcele de libertate în raport cu banul. Avea dreptate pe jumătate. Săracii. e mai greu de clintit. Nemulţumirile majore rămîn astfel periferice. Partea cea mai amplă a spaţiului social este ocupată de clasa de mijloc. aceste contraste şi nedreptăţi sînt sensibil atenuate graţie celei mai mari reuşite sociale a democraţiilor: dezvoltarea considerabilă a unei clase de mijloc. Clasa de jos a pierdut mult din importanţa ei. sînt astăzi minoritari. economi şi prudentă. în afara spaţiului democratic. Şi totuşi. Marx credea că bogaţii aveau să devină şi mai bogaţi iar săracii şi mai săraci. Iar cei care îl mînuiesc sînt. atunci cînd „armata săracilor" era teribil de numeroasă. democraţia suferă de un fel de „lipsă de ocupaţie". s-au „îmbogăţit". acolo unde instituţiile naţionale permit încă în principiu acest control. Sfîrşite sînt vremurile „luptei finale". Şi poziţia îi devine cu atît mai puternică într-o lume unde valorile s-au dizolvat. dar şi săracii. şi unde el rămîne singura valoare împărtăşită. dar. Astăzi. Nu numai că puterea politică e din ce în ce mai putin controlabilă. cei mai mulţi dintre ei. O clasă relativ mulţumită de soarta ei. ea tinde . liantul absolut. mult „mai egali" decît ceilalţi.

Democraţiile au sfîrşit prin a învăţa ceea ce dictaturile n-au priceput niciodată. La democraţie. Legenda unui desen umoristic (aparţinînd lui Loup.138 să se instaleze deasupra statelor naţionale. aşadar chiar în momentul presupusului său triumf. Prioritatea acordată economiei nu face decît să întărească această tendinţă. 1989) prinde această dialectică într-o formulă memorabilă: „La dictature. Ca principiu politic. c'est ferme ta gueule. menit să acţioneze în „piaţa publică". Şi astfel. şi anume că libertatea de exprimare a „dominaţilor" nu deranjează neapărat libertatea de acţiune a „dominanţilor". istoria se dovedeşte ironică. c'est căuşe toujours" („Dictatura înseamnă să-ti ţii gura. şi după ce şi-a impus principiile într-o bună parte a lumii. fiindcă jocurile nu se mai fac pe terenul său. Democraţia înseamnă . şi devine cu totul neputincioasă din momentul cînd acesta ignoră cu desăvîrşire statul-naţiune. dar sensibil mai puţin în eficienţă. democraţia riscă să se învîrte în gol. După ce si-a perfecţionat în mod remarcabil instrumentele. Forţele cele mai dinamice şi mai influente ale timpului nostru acţionează în afara naţiunii şi a democraţiei. Cum să controlezi democratic întreprinderile multinaţionale? Globalizarea este antidemocratică prin însăşi esenţa ei. <titlu> O libertate bine temperată Se întîmplă cu libertatea de opinie ceea ce s-a în-tîmplat cu votul universal: a cîstigat mult în amploare. democraţia are puţină influenţă asupra angrenajului economic şi financiar. ajungînd să depindă doar de ea însăşi.

Comunismul s-a folosit de toate mijloacele (şi nu s-ar spune că nu avea) pentru a-şi discredita cei doi principali adversari. în plus.139 că n-ai decît să vorbeşti"). nu libertatea a permis răspîndirea şi triumful creştinismului. Libertatea gîndirii şi a cuvântului nu împiedică multiplicarea tabuurilor (şi puţini sînt cei care îndrăznesc să încalce un tabu). dar cultivată în mod expres. De altfel. Adesea. nici al democraţiei burgheze. Aceasta aşează clasa conducătoare într-o poziţie inexpugnabilă de arbitraj şi de decizie. şi după aceea? Multiplicarea mesajelor — exprimînd o multitudine de proiecte diferite şi uneori contradictorii — produce un efect de neutralizare reciprocă. totul devine oarecum egal. în orice caz. oprimarea a servit în mai mare măsură credibilitatea şi răspîndirea acelor idei puternice. Şi astfel. o societate atît de fragmentată ca a noastră este un mediu „rău conducător" pentru mesajele transmise. şi mai ales ea trebuie privită în contextul unui sistem foarte perfecţionat de spălare a creierelor. fără să ne dăm seama (ceea ce este deja îngrijorător!). Fiecare individ e supus zilnic unui bombardament ideologic fără precedent în istorie. Fiecare poate să spună ce vrea. O dată ce diversitatea e nu numai admisă. libertatea este în- . cu rezultatul de a fi încurajat sentimentul religios şi de a fi creat un adevărat mit al Occidentului! Libertatea dă naştere unui mediu intelectual nediferenţiat unde forţa ideilor exprimate este atenuată chiar prin faptul atenuării obstacolelor. trăim într-un sistem de libertate supravegheată. dar cu siguranţă mai eficient. Occidentul şi religia. susceptibile să determine un nou curs al istoriei. nici al atîtor idei ştiinţifice şi filozofice moderne. mai puţin brutal decît cel al cenzurii directe.

Şi apoi. în fapt o nouă formă de cenzură. Mai uşor se plasează o carte la un editor decît se obţine o coloană într-un ziar. problema reală fiind difuzarea cărţii şi impactul ei. Să te exprimi în piaţa publică. multiplicate în cîteva zeci de exemplare. dar pînă la urmă se va găsi un editor. Trebuie pusă în evidenţă. o operă sau alta au înrîurit efectiv mersul istoriei. lăsată în voia ei. Altminteri. e şi problema emiterii şi receptării mesajului. dar avînd cu adevărat o influentă asupra mediilor intelectuale şi politice. Timp de secole. precum odinioară la Atena. Sistemul tabuurilor funcţionează şi în mediul editorial. Se operează astfel o primă triere. Din cînd în cînd. Cartea. cu un impact mai mare decît cartea. care rămîne totuşi publicitate). Astăzi. Pentru a atrage cît de cît atenţia. Presa scrisă. şi astfel cartea circula firesc în acest mediu. printr-un sistem discriminatoriu de difuzare şi de publicitate. nu are nici un rezultat. se poate exprima aproape orice într-o carte. trebuie un amplificator. Elita cultivată era relativ restrînsă. este deja mai puţin accesibilă. nu se mai descurcă pe o piaţă supraabundentă. industria contemporană a cărţii are mai puţin impact decît copierea manuscriselor în Evul Mediu. fiecare ziar are propriul său profil politic . în timp ce majoritatea sînt literalmente îngropate. Unele cărţi sînt promovate. Însă a publica nu mai înseamnă mare lucru.140 diguită încă de la sursă. amplificatorul ideal a fost cartea. Una peste alta însă. Ajunge ca mediile de informare să nu spună nici o vorbă pentru ca o carte să nu existe (tăcerea fiind mai eficientă decît publicitatea negativă. Cenzura şi „vînarea" autorilor periculoşi se explică astfel cît se poate de bine: jocul merita osteneala.

sub alibiul libertăţii de exprimare. este chiar inversul acesteia. încă mai sus. mesajele . şi mai greu de atins. Dar nu e deloc sigur că televiziunea i-ar permite „fanteziile" pe care monarhia absolută — de voie. altminteri n-ar mai fi Voltaire. hărţuit de un tir de întrebări. La o mie de persoane care citesc o carte. Nimeni nu va reuşi să determine marele public să vadă lucrurile în sens opus ziarului sau postului de televiziune care i-a acordat generos un spaţiu de cîteva rînduri sau de cîteva minute.. zece pînă la o sută de mii vor citi un ziar.. Pierre Bourdieu vorbeşte de o „cenzură formidabilă": „Subiectul e impus [. adică manipularea opiniei publice. opiniile divergente. interpretărilor „dominante". nu fac în cele din urmă decît să confere mai multă credibilitate ansamblului." Fiecare trebuie să se exprime în cadrul unei teme deja stabilite. Ceea ce a progresat enorm prin mass media. Dar oricum ar fi. Chiar cînd se prezintă o varietate de opinii. Un Voltaire al anului 2000 ar trebui să apară la televiziune. introduse pe ici pe colo. de nevoie —a trebuit să i le tolereze. televiziunea îndeosebi. sînt mediile audiovizuale. şi expunîndu-se la concluzii prea puţin convenabile pentru propria-i teză. punerea în scenă e pregătită cu grijă.. totul se pierde într-un ocean de informaţii şi de comentarii. Aici se transmit mesaje strict orientate şi controlate. iar unul pînă la zece milioane vor privi la televizor.] limitarea timpului impune discursului asemenea constrîngeri încît e puţin probabil că se poate spune cu adevărat ceva. Contrar mesajelor „individuale". contracarat de opiniile adverse. fragmentate şi risipite.] condiţiile comunicării sînt impuse [..141 şi cultural.

cu „realitatea". evident. Dacă ar exista mai multe surse efectiv independente. Dar cine ar putea spune despre un eveniment petrecut acum două ore că e mai important decît altul? Ajunge totuşi să privim prima pagină a ziarelor şi sumarul informaţiilor televizate: peste tot sînt aceleaşi evenimente. Dar tot aşa cum pluralitatea partidelor nu împiedică existenta unei clase conducătoare. dar cu siguranţă un „mediu". Ne place să credem că pericolul spălării creierelor este înlăturat prin pluralitatea mediilor de informare. de o ţesătură uniformă. un anume aer de familie. la fel. simetrică oarecum cu pluralitatea partidelor în viaţa politică. a structurilor economico-financiare. dispuse după aceeaşi ierarhie. al unui contact „direct". politice şi informaţionale: nu un „centru de comandă". Ficţiunea „faptului dat" şi a „obiectivitătii" este o momeală atrăgătoare. cu comentarii care rareori merg mai departe de cîteva nuanţe. Peste tot sînt reluate ştirile difuzate de marile agenţii. diversitatea ziarelor şi posturilor de radio şi televiziune nu poate ascunde. atît la scară naţională cît şi planetară. ştirile şi scenariile ar fi (măcar parţial) . aproape fizic. cel puţin unui observator dotat cu o perspicacitate mijlocie. şi încă. în jurnalistică precum şi în istorie. Imaginile televizate le conferă în plus prestigiul „adevărului". Se va spune că e cît se poate de firesc: acestea sînt evenimentele importante pe care jurnalistul nu face decît să le prezinte cît mai obiectiv. Scenariile puse în evidenţă sînt mereu aceleaşi. ci pur şi simplu de rezultatul unei interpătrunderi crescînde. istoria dispune de perspectivă şi poate aprecia consecinţele faptelor trecute. Nu este vorba.142 dominante au devenit extrem de penetrante.

Aş vrea să văd ziarul care nu s-a aliniat modei punînd în prim-plan melodrama prinţesei Diana. S-a forţat mîna mai multor guverne (Grecia fiind ostilă operaţiei. pentru a fi mai convingător. Pentagonul şi Casa Albă) au antrenat lumea occidentală în-tr-un război (în care obiectivele strategice americane erau nu mai puţin prezente decît scopurile umanitare) fără cea mai mică formalitate democratică. Italia reticentă. presa a jucat cuminte rolul. poartă numele de „corectitudine politică" (evident. O afecţiune a democraţiei actuale. Un grup re-strîns de politicieni şi militari (în principal. întreţinînd iluzia unui consens. de la americanul political-ly correct). vaca nebună sau efectul de seră (şi trecînd în acelaşi timp sub tăcere subiecte nu mai puţin semnificative). Ceea ce rămîne însă neliniştitor pentru democraţie este mecanismul deciziei. de la extrema stingă la extrema dreaptă!) sărea pur şi simplu în ochi (deşi nici adversarii săi balcanici nu erau chiar îngeri. Nu îmi propun să neg (şi nici să afirm) oportunitatea intervenţiei.143 diferite. care riscă să devină boală în toată regula. Intenţia iniţială a fost cu totul respectabilă: respingerea oricărui comportament discriminatoriu . în plus. a fost ocolită Organizaţia Naţiunilor Unite. Caracterul detestabil şi comportamentul în afara legii ale regimului lui Miloşevici (deplasat. şi n-a fost consultat nici un parlament. Ce să mai spunem de cvasiunanimitatea antisîrbă care a pregătit opinia publică pentru loviturile aeriene ale NATO în 1999? Dosarul „Kosovo" ar merita studiat ca un „caz de şcoală" pentru slăbiciunile actuale ale democraţiei. s-a simplificat cam repede un dosar complex). acolo unde opinia era de fapt împărţită. şi nici Franţa întru totul convinsă).

în care „om" şi „bărbat" se spune la fel: „mân".. desigur. „toate femeile sînt muritoare şi toti bărbaţii sînt muritori"). de teamă să nu cadă în vreo capcană „politic incorectă" (cu consecinţe neplăcute pentru carieră. această strategie pare să invadeze întreaga viaţă socială. femei.). Mi se pare (poate exagerez puţin) politic incorect să afirmi că „toti oamenii sînt muritori". îndeosebi la Universitate). şi în plus. în principiu.). a naţionalismului. o nouă morală. Fenomenul este în primul rînd american. iar banul are nevoie de un mediu cît mai liniştit. în primul rînd financiare. a antisemitismului. .. „homme". o modalitate de a promova interese economice. mai politicos. ar trebui spus că „toţi bărbaţii sînt muritori şi toate femeile sînt muritoare" (sau. Treptat însă. dar şi o tactică de coeziune socială (cu uitarea altor discriminări. Iată un exemplu.. se află deja în circulaţie. dar în acele limbi. Corect. femeile fiind şi ele muritoare. precum engleza sau franceza. fiindcă. politice şi strategice cît se poate de precise (globalizarea pretinde o lume fără despărţituri.. dar atinge şi Europa.. apropiată de „dubla gîndire" atribuită de Orwell psihologiei totalitare. fraza riscă să fie interpretată ca discriminatorie (nu neapărat în româneşte.). Tipul intelectualului care-şi cîntăreşte cu grijă cuvintele. cel puţin) în raport cu categoriile cîndva discriminate (persoane „de culoare". unde nimic să nu-i tulbure dominaţia). care se află dincolo de „corectitudine politică"). se urmăreşte fixarea în conştiinţe a coordonatelor unei lumi deschise şi fără discriminare (condamnarea rasismului..144 (formal. Faptul este însă că regulile bunei gîndiri au devenit atît de numeroase şi de stricte în-cît sînt pe cale să provoace o stare de ipocrizie socială. a sexismului.

şi mai ales. complet falsă. în timp ce. Şi. că ar fi fost o acţiune antisemită. Chiar dacă mai prezintă şi dezavantaje. Ultima descoperire în materie de „corectitudine politică" se anunţă campania declanşată în Statele Unite împotriva fumatului. evadarea a devenit uşoară. Rezultatul este însă impresia. să-şi materializeze fantasmele şi să trăiască vieţi paralele.145 extras dintr-o mulţime. Cîţiva tineri franco-islamici devastează o sinagogă. cu o adevărată marginalizare socială a fumătorilor. pe deasupra. ca antidot la stresul vieţii moderne. care nu e bun pentru sănătate (astăzi. în mod cert. denotă un reflex totalitar. <titlu> Pîine şi circ însă fenomenul cel mai frapant al epocii noastre este ilustrat de strategiile de evadare. sinceritatea e mai bună decît ipocrizia. şi asta fiindcă nu mai e politic corect să discriminezi în funcţie de asemenea criterii. Juvenal reproşa romanilor că nu-i interesa decît pîinea şi circul. presa relatează faptele fără să spună un cuvînt cu privire la apartenenţa etnică şi religioasă a celor în cauză. De la începuturile istoriei. a parcurs în mii de feluri diferite tot felul de spatii fictive. Dar viaţa în genere nu e prea bună pentru sănătate. cea mai preţioasă bogăţie). sub aspect material şi tehnologic. Ce poate fi mai omenesc? Visul omului a fost dintotdeauna să evadeze din realitate. în mod evident. Proliferarea drogurilor . Este vorba evident de extirparea unui viciu. Nevoia aceasta se face încă mai simţită astăzi. pedagogia excesivă nu e bună pentru democraţie. întîmplarea se conecta strict la conflictul is-raelo-arab.

războiul împotriva terorismului). Tot strategie de evadare. înfruntarea între Bine şi Rău (războiul din Golf. precum violenţa şi sexul. fără a uita raţia cotidiană de catastrofe. . în zilele noastre. el oferă celor mai mulţi o doză de satisfacţie facilă. administrarea unei doze substanţiale de îndoctrinare. Şi chiar faptele „adevărate" sînt tot mai mult „fictionate". Pentru Marx. atenuează neplăcerile vieţii şi îndepărtează pasiunile din arena politică. turismul de masă (fenomen recent). fără a mai vorbi de bogăţie şi putere. permite totodată. asupra jocurilor de circ. Omul actual se scaldă în imaginar şi trăieşte în mare măsură prin intermediul altora. mult mai uşor de atins virtual decît real. şi mai ales. Pîinea (şi chiar untul) fiind deja asigurată. Realitatea virtuală e în plină expansiune şi ameninţă să acopere realitatea efectivă. îşi satisface astfel nevoile esenţiale. pe nesimţite. Consumul de poveşti pe cap de locuitor a devenit impresionant. sex (aventurile preşedintelui Clinton). povestiri „horror" sau poliţiste. în ceea ce se poate deja numi o „societate a spectacolului". ne putem concentra. Nici un tip de civilizaţie n-a fost capabil să ofere atita ficţiune. Cu ochii aţintiţi la micul ecran.146 este simptomatică: cea mai simplă şi mai radicală dintre strategiile de evadare. Kosovo. orientat în măsură crescîndă spre ţărmurile îndepărtate şi exotice. Trăim în situaţia unui spectacol permanent. decupate şi aranjate după cele mai bune reţete narative: melodrame (Diana). Şi apoi. este un miracol produs prin fuziunea banului şi a tehnologiei. multe dintre ele. science-fiction (efectul de seră). religia era opiumul popoarelor. fără grijă. opium e spectacolul. în mod obiectiv. spectacolul.

Iar banul nu lasă nimic neatins. Cetăţenii. Paradele de modă se ţin lanţ. „Lumea e un teatru" (şi lumea politică în şi mai mare măsură). sînt producători de bani şi fabricanţi de imagini.147 Producător de „pace socială". între fiecare dintre noi şi lumea reală se interpune ecranul imaginilor şi reprezentă- rilor. spectacolul e de asemenea. actori. se înscrie în era spectacolului. şi mai ales. într-o lume bazată înainte de toate pe bani şi pe imagini. nu văd pe ecrane decît un joc secund.. Marii preoţi ai acestor domenii — sportivi. Este locul privilegiat de întîlnire între cercurile de afaceri. interpretînd roluri stabilite de regizori specializaţi în fabricarea de imagini. fără a-i uita pe jurnaliştii specializaţi—s-au instalat la vîrf. este de constatat că politica însăşi. banul conduce jocul.. Devenit spectacol. Pe lîngă faptul că strategiile de evadare diminuează în mod fatal interesul pentru treburile publice. Un manechin sau un fotbalist vedete cîştigă cu siguranţă mai mult decît suma unui premiu Nobel! Ne putem întreba ce mai rămîne din politica „clasică" şi din democraţie într-o societate de spectacol. chemaţi să arbitreze duelul. înghite sume enorme de bani şi produce şi mai mult. într-un anume fel. Dar este pentru prima dată cînd viaţa . politica „vizibilă" cel putin. oferind privitorilor secvenţe seducătoare. clasa politică şi responsabilii din mass media. o gigantică piaţă financiară. Omul politic face deja figură de actor. al cărui raport cu politica reală e cît se poate de aproximativ. acolo unde nimeni nu i-ar fi bănuit acum un secol.. sportul se îndepărtează de etica lui originară. top-modele. însoţit de o corupţie crescîndă. aşa a fost întotdeauna. ne putem doar îndoi că ar avea vreo legătură cu moda efectivă.

într-un efect amplificator: declinul ideologiilor. şi „tradusă" la fiecare pas. în lipsa acestei credinţe. şi un dezinteres crescînd pentru viaţa cetăţii. Nu e cazul să disperăm. Mitologia a trecut de la artizanat la industrie. am fi avut astăzi cu siguranţă mai puţină libertate şi mai puţină egalitate decît avem. şi la strategii de manipulare extrem de elaborate şi de eficiente. consolidarea clasei dominante. între toate aceste principii există o interacţiune. Fapt este însă că. dezmembrarea sistemului de valori. Nu va reuşi niciodată. printr-un simulacru de asemănare înşelătoare. Democraţia nu poate să existe ca atare: e un model ideal. şi încă mai puţin să anuleze.148 reală este literalmente dublată. celelalte dorinţe înscrise în sufletul omenesc şi în dinamica societăţilor. asociat cu evantaiul tot mai larg al strategiilor de evadare. nimeni nu va trăi niciodată într-o democraţie autentică. Rezultatul e foarte departe de perfecţiune. să supună. puterea absolută a banului. Dar în lipsa modelului democratic. <titlu> Bilanţ şi perspective Totul se leagă. şi tot ce poate spera democraţia este să atenueze intensitatea principiilor adverse şi să impună (mai ales banului şi puterii) limite şi reguli. Democraţiile actuale sînt departe de a fi democraţii efective. în loc de a se . alimentat de evoluţiile menţionate şi susţinut de un grad sporit de confort individual. cu aspiraţia sa spre egalitate şi libertate. în primul rînd bogăţia şi puterea. Ar fi mai corect caracterizate drept pluto-craţii liberale cu tentă socială. fărîmiţarea corpului social.

cetăţenii trebuie să-şi sporească vigilenţa pentru a ţine statul sub observare.149 încrede pe deplin într-un stat democratizat în cele mai mici resorturi ale sale. atît expresia democraţiei cît şi mijloacele pentru a o limita. ci o confruntare nu lipsită de neîncredere. democraţia se anunţă ca o luptă nesfîrşită. Departe de a se cristaliza într-o stare definitivă. sporesc în acelaşi timp libertatea şi bunăstarea „supuşilor" şi bogăţia şi puterea „dominanţilor": cu alte cuvinte. viitorul pare a promite din ce în ce mai multă democraţie şi din ce în ce mai puţină. o luptă de zi cu zi. Pe acest drum. . Şi iată paradoxul esenţial: într-o lume tot mai complexă. unde totul cîştigă în diversitate şi în amploare. Nu este armonioasa sinteză visată.

.

în întregul ei. . Potenţialul său e infinit. cu toată forţa (nimic nu egalează puterea imaginarului). Orice interpretare de detaliu a democraţiei ar putea fi contestată. „visul" unui viitor unde vor domni libertatea. s-a făcut în numele democraţiei. democraţia e nici mai mult. exorbitante şi contradictorii. exprimînd laolaltă o largă varietate de proiecte concrete de organizare politică şi socială şi o aspiraţie mai generală. un simbol. i-ar fi şi imposibil să-şi ţină toate promisiunile. dar şi cu toată gama de iluzii (nimic nu e imposibil în imaginar) decurgînd din această condiţie. Concretizată parţial. democraţia este un cuvînt. Din timp în timp izbucnesc cuvinte capabile să-i mobilizeze pe oameni şi să recreeze lumea. dar cuvîntul reprezintă de două secole încoace o ţintă incontestabilă. şi nu mai puţin contradictoriu. egalitatea şi dreptatea. democraţia. în cele mai divergente manifestări ale ei. înţeleasă în sensul ei complet. cu un anume tip de societate deja în funcţiune. La început a fost cuvîntul. fie şi de puterea pe care o are democraţia. Ar fi intelectual defectuos să identificăm un cuvînt.<titlu> CONCLUZII înainte de orice. Aproape întreaga istorie a ultimelor două secole. nici mai puţin decît o utopie. aparţine imaginarului. Nu o depreciem cîtuşi de puţin rezumînd-o astfel. o construcţie imaginară. cu realitatea însăşi.

tentaţii şi simboluri nu mai puţin semnificative. Este momentul să aruncăm o privire mai detaşată asupra posibilităţilor şi limitelor. pe deasupra. Nici un motiv aşadar să-i acordăm.152 Chiar specialiştii dovedesc un soi de neînţelegere: democraţia pe care o invocă şi o explică este model ideal mai curînd decît sistem efectiv. Democraţia atît de imperfectă de la 1900 era în plină ofensivă. Ea trebuie şi va trebui întotdeauna să „negocieze" cu structuri. pare a se afla în defensivă. proiectului democratic. s-a încheiat în beneficiul celui dintîi. mai mult decît merită (oferind astfel. sensibil mai avansată în mai multe privinţe. în mod evident. în faţa unor forţe adverse care au progresat la rîndul lor şi au învăţat să se adapteze discursului democratic. faza eroică aparţine trecutului. Democraţia actuală. cum sînt puterea şi banul. din motive strict tactice. fără să-i respecte chiar întru totul normele). Avîntul lipseşte. Democraţia de tip occidental şi-a dovedit superioritatea. şi nu se mai vede la orizont vreun model alternativ care să-i ameninţe poziţiile oferind mai multă dreptate şi eficienţă. Lumea de astăzi nu mai este lumea care a inventat . Occidentul şi lumea comunistă. ca şi asupra imposibilităţilor. Cu atît mai mult cu cît disputa dintre cele două mari laboratoare ale democraţiei. democraţia nu e singura forţă care acţionează în lume. Se pune şi o problemă de dinamică. un cec în alb celor care mimează democraţia. şi nu poate fi. decît parţial democratică: un amestec de democraţie şi de nonde-mocraţie. Se simte nevoia imperioasă de a aduce ceva nou. ne mulţumim să păstrăm ce am cîştigat. Rezultatul este o sinteză care nu este.

există aici o perplexitate democratică: încă nu s-a inventat democraţia planetară. în orice caz. utopia e un stimulent absolut necesar. . şi mai rău. de materializările monstruoase). nu şi-a epuizat deja o bună parte din posibilităţi. fără o doză de gîndire utopică. ea ar trebui să-şi revizuiască unele dintre obiective şi regulile jocului. presupunîndu-le mai performante. lumea n-ar rămîne decît materie. Dar abuzul de utopie e periculos: experimentul comunist trebuie privit sub acest aspect ca un avertisment. din nefericire invizibilă. Cît despre globalizare. la scară naţională. teren de joc pentru instinctele primare. la nivelul „microcolectivităţilor" care vor fi poate mîine adevăratele celule ale unei lumi globalizate. Ne putem întreba dacă democraţia „masivă". par să se deschidă perspective noi pentru o democraţie de „bază". Dar să nu-i cerem prea mult. care separă realizabilul de irealizabil (sau. într-o lume devenită alta. şi cu speranţa că acelea vor institui în sfîrşit dreptatea perfectă şi fericirea generală.153 democraţia. Este legitim să cerem mult democraţiei. Capcana cea mai perfidă a istoriei este linia. dezamăgiţii democraţiei ar proceda cu totul greşit dacă ar porni în căutarea altor utopii. Consumată cu moderaţie. Dimpotrivă.

.

dispunem de o bibliotecă imensă. 4 vol. O sinteză extrem de utilă pentru ansamblul domeniului este manualul lui Jacques Lagroye. 1991. 1995.O informaţie generală se poate afla în The Enciclopedia of Democracy. New Haven şi Londra. Democracy and its Critics. Cartea lui Giovanni Sartori. ed.. Seymour Martin Lipset. Questions de democraţie. Sociologie politique. Iaşi. în consecinţă. Londra. 2000. Mai critic faţă de insuficienţele democraţiei se arată Philippe Braud. Lucrarea lui Robert A. ediţia a treia. Chatam. Nu voi menţiona. 1987 (traducere românească: Teoria democraţiei reinterpretată. Probleme atît istorice cît şi de actualitate sînt tratate în culegerea de studii editată de Patrick Cabanei şi Jean-Marc Fevrier. . în Le Jardin des delices democratiques.<titlu> BIBLIOGRAFIE Cu privire la democraţie. Paris.. Toulouse. 1989. Dahl. este o pledoarie pentru tipul actual de democraţie occidentală şi pentru conceptul de „poliarhie" susţinut de autor. este strict un eseu străbătut de idei personale. N. 1997. decît studiile care mi-au orientat efectiv demersul. Dar această carte nu este o lucrare de erudiţie. A Theory ofDemocracy Revisited. 1999) oferă în egală măsură o trecere în revistă detaliată şi puncte de vedere cît se poate de originale. Paris.J.

156

Pentru democraţia franceză, printre referinţele cele mai recente, se află La Democraţie en France, în două
volume, sub direcţia lui Marc Sadoun, Paris, 1999, şi La Democratie inachevee. Histoire de la souverainete du
peuple en France, Paris, 2000, de Pierre Rosanvallon.
Cu privire la „monarhia absolută", a se vedea Pierre Goubert, Les Francais et l'Ancien Regime. La societe et
l'Etat, Paris, 1984 şi 1991, şi, în colecţia „Que sais-je?", Richard Bonney, L'Absolutisme, Paris, 1989 şi 1994.
Limitele prerogativelor regale sînt puse în evidenţă de Francois Bluche în articolul „Monarchie absolue" al
lucrării sale Dictionnaire du grand siecle, Paris, 1990, pp. 1046-1048, şi într-o manieră încă mai accentuată în
lucrarea „clasică" aproape uitată a lui Frantz Funck-Brentano, L'Ancien Regime, Paris, 1926.
Democraţia grecească este explicată de Claude Mosse: Politique et societe en Grece ancienne. Le „modele
athenien", Paris, 1995; vezi şi Pascal Payen, „La democraţie dans la Grece antique", în Questions de democraţie,
pp. 37-69. în ce priveşte privirea modernilor asupra democraţiei antice, se poate citi cartea lui Jenni-fer Tolbert
Roberts, Athens on Trial. The Antidemocratic Tradition in Western Thought, Princeton, 1994.
Privitor la ideologia Revoluţiei franceze (cu referiri şi la revoluţia americană), trebuie consultat Dictionnaire
critique de la Revolution francaise, editat de Frangois Furet şi Mona Ozouf, volumul Idees, Paris, 1992.
Pentru Tocqueville, am folosit ediţia colecţiei „Bou-quins" editată de Robert Laffont: Alexis de Tocqueville, De
la democraţie en Amerique. Souvenirs. L'Ancien Regime et la Revolution, ediţie îngrijită de James T. Schlei-fer,
Jean-Claude Lamberti şi Francoise Melonio, Paris,

157
1986; traducerea în româneşte a unor pasaje îmi aparţine. Asupra raportului dintre America lui Tocqueville şi
America reală, vezi, în acelaşi volum, James T. Schleifer, „De la democraţie en Amerique aux Etats-Unis", pp.
667-699, şi mai ales Edward Pessen, „The Egalitarian Myth and the American Social Reality: Wealth, Mobility,
and Equality in the «Era of the Com-mon Man»", în American Historical Review, 4/1971, pp. 989-1034.0
analiză a gîndirii tocquevilliene, inclusiv o paralelă cu Marx, la Francois Furet, „Le sys-teme conceptuel de De la
Democraţie en Amerique", în culegerea sa L’ Atelier de l'historien, Paris, 1982, pp. 217-254.
Mersul sinuos al votului universal este rezumat de Patrick Lagoueyte: „Suffrage universel et democratic au XIX-
e siecle a travers quelques experiences etran-geres: des relations compliquees", în Questions de democraţie, pp.
105-135.
Cele cincisprezece volume din Grand Dictionnaire universel du XIXe siecle editat de Pierre Larousse, Paris,
1866-1876, sînt o mină inepuizabilă de informaţii asupra „imaginii lumii" la sfîrşitul secolului al XIX-lea.
Cu privire la imaginea defavorabilă a categoriilor sociale inferioare sau marginale, am luat cîteva informaţii de la
Pierre Darmon, Medecins et assassins ă la Belle Epoque, Paris, 1989.
Raporturile între naţiune şi democraţie sînt subliniate de Dominique Schnapper, în La Communaute des citoyens.
Sur l'idee moderne de nation, Paris, 1994.
Pentru dihotomia „dreapta-stînga", cartea deja menţionată a lui Philippe Braud, Le Jardin des delices
democraticjues, avansează cîteva idei interesante.

158

Cu privire la comunism, nimic mai natural decît să reiau în primul rînd propriile mele concluzii: Lucian Boia, La
Mythologie scientifique du communisme, Paris, 2000 (traducere românească: Mitologia ştiinţifică a
comunismului, Bucureşti, 1999). Două lucrări colective recente sînt simptomatice pentru perplexităţile stîngii în
faţa fenomenului comunist: Le Livre noir du communisme, Paris, 1997 (traducere românească: Cartea neagră a
comunismului, Bucureşti, 2000) stabileşte un bilanţ copleşitor al crimelor şi abuzurilor petrecute în ţările
comuniste, în timp ce Le Siecle des com-munismes, Paris, 2000, este axată pe ideea pluralităţii experimentelor
comuniste, care nu se reduc doar la represiune, şi îşi propune reabilitarea dimensiunii democratice a proiectului.
Conexiunile democratice ale fascismului sînt puse în evidentă cu moderaţie de Juan J. Linz în articolul
„Fascism", The Encyclopedia of Democracy, vol. II, pp. 471-474. Jean-Christian Petitfils, în UExtreme Droite
en France, Paris, 1995, arată diversitatea „extremei drepte" chiar în interiorul unei singure ţări. în aceeaşi colecţie
„Que sais-je?" ca şi cartea precedentă, vezi şi Alexandre Dorna, Le Populisme, Paris, 1999.
Curioasa atracţie a democraţiilor occidentale pentru utopia socialistă şi implicit indulgenţa lor pentru
totalitarismele de stînga formează laitmotivul majorităţii cărţilor lui Jean-Franc.ois Revel; mă mărginesc să citez
La Tentation totalitaire, Paris, 1976; Comment Ies democratiesfinissent, Paris, 1983; şi, mai recent, La Grande
Parade. Essai sur la survie de l'utopie socialiste, Paris, 2000 (traducere românească, Marea Paradă, Bucureşti,
2002).

în articolul lui Dominique Merllie. Sul ruolo dell'economia nella cultura moderna. pune foarte serios problema deosebirilor înnăscute dintre sexe. Paris. la Ray-mond Boudon. într-o minuţioasă analiză sociologică: L'Inegalite des chances. Declinul ideologiilor tradiţionale şi instalarea economiei în locul lor este un fenomen descris de Carlo Mongardini: Economia come ideologia. 1999.159 Asupra stării actuale a democraţiei. 2000. 1989. Paris. „Les nouvelles tendances de la mobilite sociale". New York şi Londra. Paris. Pourquoi Ies hommes n'ecoutent jamais rien et lesfemmes ne savent pas lire Ies car ţes routieres. cartea psihologilor britanici Allan şi Barbara Pease. 1979. titlu original: The Existenţial Runner: liber die Demokratie in America. 1996. Debats et perspectives. vezi Pierre Bourdieu. „Egalitatea şanselor".133-137. Cu privire la consolidarea clasei dominante/conducătoare. Grandes ecoles et esprit de corps. pp. 1999-2000. în ciuda stilului decontractat şi al unui titlu pe măsură. Paris. Cifre recente ilustrînd mobilitatea socială. Condiţia feminină în contextul democratic actual formează obiectul culegerii Genre et politique. A European View of Life in America. La mobilite sociale dans Ies societes industrielles. texte reunite şi prezentate de Thanh-Huyen Ballmer Cao. 1992. 1999. 1997. Milano. Paris. L'Etat de la France. cam prea repede sacrificate de dragul „corectitudinii politice". este cu deosebire instructiv periplul american propus de Werner Peters: Society on the Run. Impactul globalizării şi al fragmentării spaţiilor naţionale asupra democraţiei este studiat de Roland . dar mai ales contrariul acesteia. La Noblesse d'Etat. Veronique Mottier şi Lea Sgier.

2000). . Cu privire la opinia publică. O privire critică asupra dereglărilor imputate globalizării. Bucureşti. Paris. reluat în culegerea sa Questions de sociologie. Paris. integration and the nation-state. 1998 (traducere românească: Pentru o istorie a imaginarului.160 Axtmann: Liberal democracy into the twenty-first cen-tury. pentru ansamblul acestui demers. Paris. 1996. în volumul Le Proces de la mondialisation. Paris. Globalization. 2001. 1996. Manchester şi New York. Paris. 1980 şi 1992. Şi cum democraţia e mai întîi de toate o construcţie imaginară. Tot lui Pierre Bourdieu îi aparţine o interpretare a restricţiilor impuse libertăţii de exprimare de massmedia: Sur la television şi L'em-prise du journalisme. Politica văzută ca spectacol este un subiect tratat de Georges Balandier: Le Pouvoir sur scenes. 222-235. 1984. pp. articolul clasic al lui Pierre Bourdieu. „L'opinion publique n'existe pas" (1973). trimit la cartea mea Pour une histoire de l'imaginaire. sub direcţia lui Edward Gold-smith şi Jerry Mander.

................ 9 II.................................. Stînga şi dreapta........ Marile principii........... 113 Concluzii........... 2000............ 5 Introducere..................................155 ...................... 85 IV........... 7 I........<titlu> CUPRINS Prefaţă la ediţia românească.......... 1900.................... 55 III...................151 Bibliografie....