Între ideologie dominantă şi contra-ideologie- ruptura de tipar în media românească 1989.

Un moment de cotitură în evoluţia României ca stat . Un moment în care un sistem şi valorile pe care s-a fundamentat acesta au fost date la o parte şi înlocuite, cel puţin, în aparenţă, cu un nou set de reguli, doctrinare în esenţă, dar ambalate într-o formă diferită, cea a liberalismului. Fie că este vorba despre un liberalism în ceea ce priveşte ideologia politică, fie că este vorba despre o liberalizare, dacă se poate numi aşa, a presei şi a mijloacelor de informare sau chiar o liberate a cuvântului, prin simplu fapt că momentul 1989 a adus o schimbare în ceea ce priveşte tiparul instalat de un regim totalitarist, toate aceste elemente se circumscriu, ca şi puncte de referinţă, unui sisteme antagonic celui anterior momentului 1989. De la bun început, diferenţa este făcută de momentul în care în celebrul Studio 4 al Televiziunii române, s-a făcut transferul de putere şi de imagine: de la un imaginea unui dictator ce a dominat doctrinat, mediatic conştiinţa mentalului colectiv, la un grup diametral opus, cu care o mare parte a românilor ajungeau să se identifice, pentru că cei care le apăreau în faţa ochilor, pe sticlă, erau repreyentanţii sociali ai unui sistem cu ale cărui coordonate se identificau(se poate aduce în discutţie, din acest punct de vedere, ideea de metonimie, pentru că de fapt acesta este fenomenul care a condus, în ultimă instanţă la potenţarea impactului social pe care l-a avut modificarea de tipar). Încă de la o proimă analiză, se poate observa un mic detaliu: deşi conceptul de schimbare este asociat, ca şi semnificaţie unui proces laborios, îndelungat, pe care conştiinţa unui popor o asimilează mai greu, cazul României post decembriste vine să combată această idee, tocmai prin natura evenimentelor ce au avut loc în 1989: schimbarea de tipar nu numai că a fost acceptată cu foarte multă uşurinţă, chiar dacă s-a produs într-un interval scurt de timp, dar a fost asimilată , implementată la nivel colectiv, ca şi concept sau stare de fapt într-un interval foarte la fel de scurt ca şi producerea lui. Explicaţiile care stau la baza acestei concluzionări trebuie însă căutate însă cu decenii înaintea producerii fenomenului în sine. Putem vorbi de un substrat ideologic, cultural, alimentat ani de-a rândul şi manifestat la un nivel colectiv, ce s-a dezvoltat prectic în paralel şi în totală opoziţie cu o cultură dominantă. Rolul pe care media propagandistă l-a avut în acest sens este absolut vital: deşi

încercarea era mai mult decât evidentă de a contura şi consolida imaginea unui dictator, cât şi cultul personalităţii acestuia, care devenise pregnant în anii 1970, se poate spune că intenţia de îndoctrinare, ce a funcţionat ani la rând, a avut în ultima perioada efectul exact invers. Mai exact, o suprainformare propagandistă, o suprasaturare informaţională venită din intenţia de a izola şi de a nu lăsa locul unei alternative a dus la prăbuşirea unui întreg sistem, atât politic, social, cât şi în ceea ce priveşte valorile. Controlul pe care Partidul Comunist l-a avut asupra unui întreg popor, prin mijloacele de informare în masă, în mare parte, a devenit pregnant undeva la jumătatea anilor 1970, apogeul fiind înregistrat în decada următoare, în anii 1980. Modul în care s-a conturat şi s+a consolidat o ideologie ridicată la rang de cult a fost realizată prin mijloacele media existente la acea perioadă, şi aici facem referire la Televiziunea Română(Programul 1, apărută în 1959, care emitea 81 de ore săptâmânal, pentru ca în perioada anilor 1980 să emită între 14 şi 30 ore săptâmânal, mesaje doctrinare, menite să accentueze cultul personalităţii, imaginea dictatorului şi a doctrinei comuniste. ) Procesul de liberalizare al presei, ce începuse timid în anii 1960, şi care cuprinsese o parte dintre formele mediatice ideologice, a luat sfârşit în anii 1970, exact momentul în care Nicolae Ceauşescu şi-a consolidat puterea. Din acest moment s-a realizat un transfer de funcţii, ce a fost readus la forma iniţială abia după momentul 1989. Mai exact, tendinţa era una singură: de modificare şi manipulare a procesului informativ, a mecanismului prin care populaţia recepta o informaţie venită de la un for superior de decizie; coordonatele de definire s-au modificat, din acel moment, intenţia doctrinară a devenit mai mult decât o simplă iluzie odată cu introducerea glasnost-utului, văzut cxa o măsurp defensivă şi mult mai doctrinară, specifică teoriei marxiste. În anii 1970, televiziunea devenise deja cel mai convingător mod de manipulare a membrilor constituenţi ai societăţii, odată cu manipularea opiniei publice pentru românii din mediul urban. Cei din mediul rural se axau în principal pe informaţiile obţinute din ziare şi reviste, mijloacele tehnologice existente la acel moment în zona rurală neputând satisface nevoia de informare prin TV. Un aspect foarte important devine relevant abia acum: în aceste condiţii de intensă manipulare ideologică prin imagine şi structuri doctrinare, are loc o mutaţie: românii devin conştienţi, în starea de transă ideologică în care se complăceau că nevoile care erau inoculate pe diferite suporturi media sau în comunicări cvasi-

mediate nu coincid cu cele enunţate, conturate la un nivel colectiv de definire. Studiile realizate ulterior pe acest aspect au relevat faptul că: „preferinţele cetăţenilor pentru mijloacele audiovizuale au plasat emisiunile economice, patriotice şi politice pe un jenant loc inferior, ami puţin importante decât orice alte programe de divertisment, teatrale, culturale”, privită ca o nevoie de evadare ideologică de sub tutela doctrinară de până atunci. Fenomenul ce lua amploare în România din acest punct de vedere se încadra însă într-un curent ce depăşea graniţele, încadrându-se într-o secvenţă multiculutară a ţărilor comuiste din Europa de Est. Chiar în acest sens, Volgyes confirma într-unul din studiile sale: „cei mai mulţi oameni din Europa de Est comunistă preferă să se uite la televizor de dragul divertismentului; puţini recunosc în mesajele transmise altceva decât propagandă, iar cei mai mulţi dintre ei, propagandă studipă”. Contracultura, ca metodă de reacţie la un regim fără alternative Din acest moment, a fost creată o alternativă la ideologia dominantă, prin care fuseseră suprasaturaţi românii: presa clandestină, presa minorităţilor, precum şi alternative la mecanismele de control ideologic oferite de către autorităţi: antene parabolice, casete importate din Germania sau alte ţări, maşini de scris, pentru care un individ trebuia să abţină autorizaţie de la autorităţi. Schimbarea mentalităţilor, direct condiţionată şi interdependentă de evoluţia tehnologică, graficul dezvoltării sociale, economice, chiar şi culturale au condus la impunerea unui nou tip de fenomen pe piaţa socială: cel al apariţiei subculturilor, definite în opoziţie faţa de cultura dominantă. Factorii enunţati anterior sunt doar câţiva dintre factorii declanşatori ai unor mutaţii manifestate la nivelul practicilor şi credinţelor personale a individului, a „omului nou” propus de schimbările tehnologice multifaţetate, precum şi a reprezentărilor sociale ale acestuia (fie ca individde „sine - stătotor”, fie ca reprezentant sau , mai bine - zis, parte integrantă a unui grup social, chiar dacă dominant sau al unei subculturi instigatoare la ieşirea din anonimat ) sustrase de sub logica unei permanente manifestări la un nivel de ideologie dominantă. Consecinţele fenomenului de revoltă împotriva canoanelor deja prăfuite, instaurate de un anumit tip de idelogie(şi în acest caz ne

referim la ideologia dominantă) sunt uşor vizibile; Fie la nivel individual, fie din prisma apartenenţei la un grup definit de un contrasistem de valori, tocmai în ideea „detronării” unui set de reguli şi mecanisme ce facilitează evoluţia unei anumite categorii sociale, şi anume a aceleia care le împărtăşeşte şi se raportează permanent la ele. Lupta pentru ieşirea din anonimat devine în acest context expus anterior esenţială: o luptă vitală, în urma căreia câştigătorii sunt cei care reuşesc să impună un sistem de valori propriu, un nou tip de fenomene de ritualizare, pe care să le transforme într-o religie de cult, la care să adere umilii indivizi ale căror reprezentări individuale se circumscriu aproape în totalitate ideii centrale a „religiei” sociale. Chiar şi din perspectiva acestei competiţii ideologice acerbe, pluritatea nu dispare ca şi concept, un loc pe piaţa competiţională fiind asigurat pentru majoritatea contra-culturilor ce se construiesc în laboratoare „subterane”, disimultate, ascunse privirilor. Transparenţa muncii de laborator, deşi există, nu este dezvăluită în totalitate unor reprezentanţi „culturali” sau „contraculturali” din exterior. Pluritatea se manifestă şi în acest caz, adaptată contextual la regulile impuse de însăşi spaţiul de definire al pieţei: o piaţa amplaă, în care scopul suprem este acela de a acapara nu segmentul total al participanţilor la revolta culturală, îndreptată împotriva culturii, ci de a se impune pe segmentul specific lor, de a transmite mesajul cât mai bine şi de a încerca (şi eventual, reuşi, căci este dezirabil) de a exprima, ideea centrală, plafonul ideologic pe care îşi construiesc contracultura sau subcultura. Refuzul de a accepta un set de reguli deja instaurat se poate observa cel mai bine la nivelul tinerei generaţii, a cărei capacitate de adaptabilitate se manifestă la un nivel mult mai ridicat decât în cazul altor categorii sociale. Exceptând acest factor, tendinţa de a refuza regulile sistemului în sine, a unui sistem nu nuapărat rigid, dar bazat pe sisteme de valori şi credinţe care nu se pliază pe sistemul personal de existenţă al tânărului contestatar, determină adeptul alternativei contracultură să afilieze, dar în fază iniţială , să aleagă din paleta ofertaţională a pieţei de profil : fie la un sistem alternativ de muzică, fie la o mişcare artistică în sine, devenind astfel un minoritar în adevăratul sens al cuvântului, pe acest plan contextual, cel al ieşirii de sub tutela sistemului refractar.

În cazul contraculturii manifestate pe plan muzical, variantele extreme ale manifestării contraculturii pot fi reprezentate ca fiind curentele hip hop, rock, punk. Acestea au ca trăsătură comună tocmai acest spirit contestatar, izbucnit deseori, dintr-o imposibilitatede a se alinia normelor sistemului, de a se integra şi a afilia la un set de valori în care nu cred şi în care nu se regăsesc ca şi indivizi constituenţi ai aceleaşi societăţi, părţi distincte ale unui sistem, în teorie, similar. La polul opus, această cultură de macadam, cum o numeşte Hurstel nu este împărtăşită numai de elemente sociale marginalizate social. O parte din ei sunt indivizi integraţi social, cum ar fi studenţi, cadre de conducere, dara care la un nivel semiconştient contestă poziţia lor actuală, preferând să se dedice alteia, ce se pliază pe miza satisfacerii unui set de nevoi mult mai larg. Căutarea identitară, pierdută în sistemele canonizate de reprezentare ideologică, încearcă să fie regăsită, în cazurile mai sus enunţate, prin mijloace alternative, specifice subculturilor. Deşi acestea ocupă un loc marginal în spaţiul de manifestare cultural, în directă comparaţie cu o cultură dominantă, metoda prin care s-a impus a fos una destul de agresivă. Apariţia fenomenului underground vine să demonstreze existenţa, dacă nu utilitatea şi motivaţia apariţiei unei altfel de culturi decât cea dominantă. Perioada care a facilitat, a amplificat evoluţia unui fenomen, în fază iniţială, zonal, regional (deoarece s-a manifestat cu precădere în metropolele şi polisurile urbanizate din SUA), iar apoi devenit global, prin importarea sau conştientizarea existenţei unor factori, aspecte similare şi în ţări europene, poate fi identificată ca fiind perioada anilor 1960, în care mişcările sociale de emancipare, de minimalizare a monopolului instaurat de ideologia dominantă au creat cadrul favorabil unor mişcări ample de manifestare contraculturală: este şi cazul fenomenului underground, ale cărui orogini pot fi identificate în aceeaşi perioadă. Complexitatea fenomenului numai contracultură, ce încerca să îşi facă loc pe o piaţa deja monopolizată ideologic de cultura dominantă, este indicată prin amalgamul situaţional de manifestare al acestuia. Mijloacele media nu au reprezentat, în fază iniţială, principalul mecanism ideologic de manipulare şi persuasiune a acelor paria sociali, a căror integrare într-un sistem canonizat era un serios impediment în ceea ce priveşte regăsirea identitară. Mijloacele de

mediatizare au fost marginale mijloacelor de ditribuţie şi promovare, deoarece cultura dominantă inocula ideologic concepte de referinţa în consţiinta mentalului colectiv. Treptat, odată cu amploarea fenomenului, media a început să promoveze, într-un contrast permanent cu elementele culturii dominante, şi acele aspecte marginale, care porneau din dorinţa de contestare a sistemului. Controlat nu numai la nivel ideologic, ci chiar şi la nivel lingvistic, al structurilor de semnificaţii inserate în mesajele contestatare, de manifestare a acestui tip de contracultură, fenomenul underground a fost deseori legat de consumul de drogur(a cărui cauzalitate poate fi cu uşurinţă regăsită în mesajele propriu-zise ale curentelor artistice minoritare). Premisa care stă la baza manifestării unui asemenea fenomen cultural sau mai bine zis, contracultural este obţinerea unei satisfacţii supreme, aceea a inserării unui nou tip de spiritualitate, strict legate de satisfacţia instaurării unui nou regim ideologic, al excluşilor social, al alienaţilor social, al acelui tip de indivizi care se sutrag monopolului unei ordini şi al unor valori care nu le permite evoluţia în ierarhia socială, tocmai pentru că nu sunt caracterizaţi de acelaşi tip de valori ca cele ale masei sociale. Satisfacţia de a dovedi superioritate în faţa sistemului, prin însăşi acţiunea de contestare, de renegare a lui, se manifestă prin mijloace specifice, prin mecanisme ce lucrează la nivelul instaurării de noi reguli în cea ce priveşte mentalul unui colectiv minoritar. De altfel, această mulţime anomică, după cum afirmă şi Moscovici, este definită prin „norme, coduri, şi reguli de compromis precare între părţi de conflict. Ceea ce înseamnă că nu este sudată decât prin emoţii ori extaze comune”, nicidecum prin reguli comune, de natură insitutţională, interioară. În toate cazurile, acţiunile acestor consumatori nemultumiţi, grupaţi în subculturi specifice au ca premisă fundamentală fugasde fuga de sistem, de cotidian, într-o încercare specifică fiecărei genraţii de a marca acuta stare acidă, revolata, prin instaurarea unor stări de maximă reactivitate. Totul realizat prin răsturnarea unui sistem de valori şi practici sociale şi instaurarea altuia, personalizat. Starea de maximă reactivitate, impusă de practica noului grup subcultural, este completată, în unele cazuri, de uzul de substanţe halucinogene, droguri, menite să potenţeze euforia unei experineţe moderne a

transei şi să anihileze, simultan, incertitudinea şi analiza permanentă a sinelui. Pierderea unei identităţi puternic conturate, încearcă să fie regăsită, tot prin mijloace specifice, de data aceasta, prin consumul de narcotice, de droguri, în euforia efectelor, individul minoritar social nutrind speranţa de a-şi atinge scopul, de a se regăsi pe sine. Impulsionat de cele mai multe ori de mesajele non conformiste şi extreme ale grupului minoritar cultural căruia se subscrie, individul ajunge să considere că scopul menţinat la începutul călătoriei sale iniţiatice, de regăsire a sinelui, poate fi atins prin potenţarea simţurilor. Numai că efectele proceseului amplu de regăsire identitară au ca prim efect, din păcate, dependenţa. Iar dependenţa ucide. În aceeaşi ordine de idei, Gilbert menţiona referitor tot la acest aspect,într-unul din studiile sale, faptul că menirea presei era în mod exclusiv una doctrinară, menită să mobilizeze populaţia înspre sprijinirea cultului personalităţii. Astfel, s-au transformat în canale de comunicare, narcotiyante şi puţine la număr, limitate ca timp de emisie. În final, ele au eşuat în a îndeplini rolurile constrângătoarecare le erau atribuite în societatea marxist-leninistă şi nu au mai putut umple golul ridicat între ele şi public. Momentul prăbuşirii regimului de dictatură a fost marcat de aportul televiziunii române, moment care practic a anunţat şi schimbarea de pattern cultural, mediatic, prin prăbuşirea unui simbol, prin prăbuşirea unui icon mediatic şi social: în data de 21 decembrie, Televiziunea Română transmitea ultimul discurs al lui Nicolae Ceauşescu, în timpul căruia a fost huiduit şi a fost nevoit să fugă. The break in the pattern apare abia acum, în momentul de după data de 22 decembrie, când mass media române încearcă să îşi caute şi să îşi găsească identitatea şi să transmită materiale necenzurate şi neconformiste, axându-se pe reminescenţele unei revoluţii şi pe măsurile Frontului Salvării Naţionale. Schimbarea de tipare nu a fost însă totală: în mod paradoxal, deşi aflaţi într-o societate lipsită de cenzura comunistă, totul se raporta, indiferent la context, tot la acea perioadă nu demult apusă. Termenul de comparaţie de care fuseseră privaţi românii până în acel moment era folosit din abundenţă. În aceste momente, rolul televiziunii a devenit vital: din armă a unei doctrine comuniste, a devenit principala redută cucerită de liberalizarea pieţei mediatice, inoculând la nivelul mentalului colectiv ideea unei siguranţe pe care românii nu o mai obţinuseră până atunci. Această siguranţă a fost obţinută printr-un

mecanism abil: şi anume acela al prezentării în mod abuziv a imaginilor de la execuţia soţilor Ceauşescu. În acest fel, conceptul de schimbare a fost implementat la nivel colectiv, iar ideea sfârşitului unei dictaturi denevea pregnantă: massmedia tipărite şi audio-vizuale au început să intervieveze indivizi care până atunci aparţineau unei majorităţi tăcute.

BIBLIOGRAFIE:

• • • •

GILLES FERREOL, GUY JUCQUOIS - DICŢIONARUL ALTERITĂŢII GILLES FERREOLIDENTITATEA, CETĂŢENIA ŞI LEGĂTURILE SOCIALE I. VOLGYES, 1975, POLITICAL SOCIALISATION IN EASTERN EUROPE, NEW YORK: PRAEGER PETER GROSS, COLOSUL CU PICIOARE DE LUT, 1999, EDITURA POLIROM IAŞI

Ramona CRÂNGAŞU

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful