Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iasi

Facultatea de Teologie Ortodoxa „Dumitru Staniloae”

Marturisirea pseudo-lukariana
~o incercare de evaluare a dezbaterilor in legatura cu aceasta~

Coordonator : Sustinator:

Lect. Dr. Pr.  Daniel Nita-Danielescu Padurariu Mircea

Iasi 2010

1
 Marturisirea pseudo-lukariana
~o incercare de evaluare a dezbaterilor in legatura cu aceasta~

Secolul al XVII-lea a adus in viata Bisericii Ortodoxe dispute teologice aprinse

generate de manevrele politico-religioase ale catolicilor si protestantilor in spatiul rasaritean,
mai ales in Constantinopol, carora le-a cazut victima patriarhul Chiril Lukaris, dar a dus si la
intarirea Ortodoxiei prin deciziile unor sinoade locale si panortodoxe.

Figura neobisnuita, in acelasi timp spectaculoasa si tragica, a lui Chiril Lukaris (1570–
1638) — poliglotul cretan ajuns patriarh al Alexandriei (1601–1620) si apoi in cinci randuri al
Constantinopolului (intre 1620–1638) — a generat inca din timpul vietii o cantitate
apreciabila de marturii, precum si o vasta literatura polemica, dar si o cantitate importanta de
studii istorice si teologice cu un varf de productivitate in deceniile 4 – 7 ale secolului XX.
Judecatile continua sa ramana pana astazi polarizate: „martir al Ortodoxiei” si „erou al
Greciei” cazut in lupta acerba dintre puterile europene catolice si protestante pentru castigarea
Rasaritului sau, dimpotriva, „patriarhul calvinist”, „ortodoxul protestant”, „eretic” si „tradator
al Ortodoxiei”?1. Interpretii sai mai noi il judeca ori ca lipsit de caracter si ipocrit, ori ca un
fenomen psihologic cu personalitate dubla, ori ca un sincer adept al unirii practice a
Bisericilor ori ca un om de cultura teologica redusa si deci neputand usor vedea ratacirile
cuprinse de Marturisirea de credinta ce i s-a intins spre semnare, ori ca erou cazut jertfa atat
ca opera cat si persoana intrigilor catolico-iezuite sau calvine sau chiar faradelegilor vizirului
turcesc.2

Nascut pe 13 noiembrie 1570 (sau 1572) in Candia, capitala Cretei aflata sub
dominatie venetiana, dintr-o familie de preoti de vaza, tanarul Constantin Lukaris a facut
temeinice studii in Italia, la colegiul grec din Venetia, ca elev al eruditului Maxim Margunios
(1584–1602) si apoi la Universitatea din Padova (1589–1592). Intors in Creta, a devenit
protejatul unchiului sau, faimosul invatat cretan cu studii italiene Meletie Pigas (1549–1601)
devenit patriarh al Alexandriei (1590–1601). Acesta l-a tuns in monahism dandu-i numele
Chiril, l-a hirotonit ieromonah si l-a trimis in 1594 ca protosinghel impreuna cu exarhul

1
Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan I. Ica jr., Un tomos antilatin Si un tratat euharistic scrise de patriarhul Alexandriei
Chiril Lukaris in Targovistea anului 1615, anuarul Univ. „Lucian Blaga”Sibiu, Fac. De Teologie”Andrei
Saguna”, VIII (XXXIII), 2007-2008, Ed. Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu, p. 47;
2
Teodor Bodogae, Din istoria Bisericii Ortodoxe de acum 300 de ani, Sibiu, 1943, p. 29-30;
2
Nichifor prin Tarile Romane in Polonia pentru a contracara propaganda iezuita2 3. In 1595,
Chiril devine rector al Academiei ortodoxe din Ostrog si arhimandrit. In octombrie 1596, se
afla la Brest, unde o parte din ierarhia ortodoxa ucraineana a acceptat in sinod „unirea” cu
Roma, participand la contra-sinodul rezistentei ortodoxe. Exarhul Nichifor e arestat si
intemnitat a spion (va muri in inchisoare), iar Chiril a ramas un timp ca profesor la scoala
Fratiei Ortodoxe din Lvov. In 1598, a revenit in Creta, dar la inceputul lui 1600 era din nou in
Polonia ca exarh pentru a organiza rezistenta ortodoxa. Nefiind primit, in primavara lui 1601
se retrage in Moldova si se intoarce la Alexandria, unde soseste pe 11 octombrie, cu doar
doua zile inainte de moartea patriarhului Meletie Pigas, al carui succesor ajunge. La doar 29
de ani deci, Chiril Lukaris devenea pentru douazeci de ani patriarh al Alexandriei. La
inceputul lui 1612, Chiril Lukaris era in Constantinopol, unde constata cu ingrijorare
intensificarea propagandei catolice prin iezuitii stabiliti aici, impotriva carora chiar scrie in
1616 un dialog polemic.

Ca si patriarh al Alexandriei, Chiril a desfasurat o intensa activitate de afirmare a

Ortodoxiei. A sprijinit miscarea culturala numita „neoelenism”, a initiat corespondenta
diplomatica cu anglicanii si calvinii in care vedea unica salvare a ortodocsilor de uniatism si
de ofensiva propagandei catolice si a continuat bunele relatii cu tarii rusi si domnitorii romani.

Considerat garant al Ortodoxiei, Chiril Lukaris a fost chemat pe 4 noiembrie 1620 sa

ocupe scaunul patriarhal din Constantinopol, pe care il girase si in 1613.

Contextul politico-religios al vremii era unul deosebit de incordat. Marile puteri ale
vremii, impartite in doua tabere, catolice si protestante, se confruntau prin ambasadorii lor pe
scena constantinopolitana pentru acapararea ortodocsilor, acestia din urma fiind considerati o
prada usoara. Trebuie adaugat faptul ca interesele politice, comerciale si de expansiune
coloniala ale puterilor calvine( Anglia, Olanda, si pentru un timp Venetia si Geneva Elvetiei)
erau sabotate in Orient pe orice cale de puterile rivale catolice ( Austria, Franta si Polonia). de
aceea , atat de o parte cat si de alta, mijloacele de a castiga de a castiga de partea lor pe cel
mai puternic reprezentant al Bisericii Ortodoxe – intr-o anumita privinta destul de puternic si
el pe langa Sultan - n-au fost totdeauna din cele mai evanghelice. Avantajele materiale si
culturale, pe care unii si altii i le promiteau daca ar fi primit prietenia lor, erau numai primele
si cele mai nevinovate mijloace si scopuri. Coruptia, banul, compromiterea in public, exilarile

3
N. SERBANESCU , „Patriarhul Meletie Pigas Si legaturile lui cu Tarile Romane”, in Biserica Ortodoxa
Romana 63 (1945), p. 703;
3
si inscenarile de procese, care trebuiau in mod sigur sa duca la moartea celui condamnat, erau
metodele de lucru ale diplomatilor si cercurilor de interese apusene in Rasarit.4

In acest sens, chiar de la inceput, pentru a preveni alegerea lui, iezuitii au publicat o
scrisoare adresata papei Paul al V-lea, plasmuita de ei in anul 1619 prin care patriarhul ar fi
recunoscut primatul papal.5

Folosind acest context religios, catolicii si-au intensificat activitatea prozelitista prin
Congregatia „De propaganda fide”, urmarind consecvent compromiterea si inlaturarea
patriarhului antiunionist. Ei il acuzau ca l-ar fi omorat pe Timotei al II-lea(1612-1621), ca ar
fi atatat pe cazaci in diferite randuri asupra turcilor, ca ar fi vrut sa predea insulele grecesti
marelui duce de Toscana, etc.6

Relatiile diplomatice de care avea nevoie Chiril Lukaris, ca si etnarh al ortodocsilor,

trezea suspiciunea turcilor curtati pentru interese politice atat de Franta si Austria catolice, cat
si de Anglia si Olanda protestante. Rusia, singura tara care ar fi putut sprijini pe ortodocsi, nu
avea inca diplomati acreditati permanent la Constantinopol.7

Prin urmare, patriarhul trebuia sa faca fata manevrelor ambasadorului german Rudolf
Schimdt, sau politicii machiavelice a cardinalului Richelieu care urmarea prin ambasadorul
francez Philippe de Harlay, conte de Cesy, chiar suprimarea lui. In plus el se confrunta si cu
fanatismul sultanului Murad al IV-lea, supranumit „Nero al turcilor”, care, dand crezare
intrigilor, l-a exilat in insula Rhodos pentru ca ar fi jignit legea mahomedana intr-o scrisoare
trimisa in Anglia ( Contra Iudeilor ). Reabilitarea lui s-a facut la scurt timp, muftiul
descoperind calomnia iezuitilor, acestia fiind alungati din oras, spre dezamagirea lui De Cesy,
iar bunavointa marelui vizir cumparata cu 50.000 de scuzi.

Chiril a fost sustinut si s-a sprijinit in actiunile sale de ambasadorii protestanti ai

Olandei (Cornelius Haga, intre 1612–1639) si Angliei (Sir Thomas Roe) si de pastorul
reformat Antoine Léger (aflat in Constantinopol intre 1627–1636), dar si de bailul venetian.

Cu sprijinul ambasadorilor protestanti si al Venetiei, Chiril Lukaris a reusit sa se

mentina pe scaunul patriarhal — cu exceptia intervalului aprilie–septembrie 1623 — din
noiembrie 1620 pana in octombrie 1633.

4
Teodor Bodogae, op. cit., p. 35-36;
5
Pr. Nicolae Chifar, Istoria Crestinismului, vol. IV, Ed. Trinitas, Iasi, 2005, p.161
6
Teodor Bodogae, op. cit., p. 46;
7
Pr. Nicolae Chifar, op cit, p.161;
4
 Protestantii, intrigati de faptul ca patriarhul , urmarind sa pastreze Ortodoxia
nealterata, nu a permis infiintarea de colegii calvine pentru greci, au publicat prin intermediul
pastorului Antonius Leger o serie de plastografii compromitatoare pe seama lui, dar mai ales o
marturisire de credinta cu continut calvinizant, purtand semnatura lui, prevazuta la sfarsit cu
parafa ambasadorului, insotita de formula „semnat pentru conformitate, corneliu von Haga”.
Lucrarea a fost publica in limba latina la Geneva in anul 1629. In Constantinopol stiau despre

lucrare doar putinii cunoscatori ai limbii latine, dar publicarea ei era suficienta pentru a-l
suspecta pe autor de erezie.

„Marturisirea”, tradusa in 1629 in franceza, engleza si germana, a generat, cum era de

asteptat, un imens scandal european, dar si interortodox, nascand polemici aprinse. Adversarii
personali ortodocsi ai lui Lukaris si catolicii au considerat-o autentica si si-au intensificat
eforturile de a scoate din scaun un patriarh calvin ajuns eretic protestant. Majoritatea
ortodocsilor a vazut in ea produsul pastorului Antoine Léger si al ambasadorului Cornelius
Haga, recunoscut de Lukaris pentru a-si asigura sprijinul protestant in lupta acerba cu iezuitii
si ambasadorii catolici.8 Mai nou s-a dovedit de catre un teolog grec – dealfel acest fapt fiind
semnalat si de multi altii inainte – ca prea mare este similitudinea intre Marturisirea zisa a lui
Lukaris pe de o parte si intre „Institutiile Religiei Crestine” ale lui I. Calvin, Confesio
Belgica si Confesio Gallicana pe de alta parte, pentru a nu se trage concluzia ca acea
Marturisire de credinta in forma ei de catehism perfect inchegat si documentat nu poate fi
decat opera cercurilor geneveze9.

In 1630, patriarhul s-a retras din scaun, fiind reabilitat cu ajutorul regelui Gustav
Adolf al Suediei, care era luteran.

In 1633, calvinii ataca din nou, fiind publicata la Geneva varianta greceasca a
marturiisirii calvinizante, extinsa cu trimiteri din Sf. Scriptura si Sfintii Parinti, la care se
adaugau patru intrebari si raspunsuri privind inspiratia Sf. Scripturi si cinstirea icoanelor.
Scrierea avea semnatura de autentificare a patriarhului Chiril obtinuta in imprejurari
necunoscute de pastorul Antonius Léger la sfarsitul anului 1631, daca nu cumva avem de-a
face cu o alta plastografie.10 O apologie trimisa la Geneva a fost ascunsa, descoperirea ei
facandu-se in 1904 de istoricul Hrysostomos Papadopulos.

8
Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan I. Ica jr., op. cit., p.51;
9
Teodor Bodogae, op. cit., p. 38;
10
Pr. Nicolae Chifar, op. cit., p. 163-164;
5
 Rivalul sau Chiril Kontaris face apel la sprijin financiar pentru rasturnarea acestuia
atat la ambasadorul Schmid, cat si la papa Urban VIII (1623–1644), caruia ii scrie
recunoscandu-l cap al intregii Biserici si vicar al lui Hristos pe pamant. In schimbul unei
marturisiri de credinta catolice, in octombrie 1637, Kontaris primeste 4000 de taleri de la
vicarul latin din Constantinopol. In 1638, Schmid si Kontaris castiga sprijinul marelui vizir
Bairam Pasa, care obtine de la sultan condamnarea la moarte a patriarhului, cu aportul
calugarilor franciscani, sub pretextul ca l-ar fi informat pe tar despre campania otomana in
Persia indemnandu-l sa profite de ea si sa ocupe Azovul. Arestat pe 19/29 iunie si inchis in
fortareata Rumeli-hisar, Lukaris e strangulat de ieniceri langa San Stefano pe 27 iunie/7 iulie
1638. Din porunca patriarhului Chiril Kontaris, pe 30 iunie/10 iulie trupul sau a fost dezgropat
si aruncat in mare, dar a fost recuperat si ingropat in secret intr-o manastire dintr-o insula, de
unde patriarhul Partenie I (1639–1644) l-a adus in manastirea Panaghia Kamariotissa din
insula Chalki11

Ca Lukaris n-a fost un „patriarh calvinist”, ci un pastor autentic ortodox o dovedeste

scrisoarea sa din 2 septembrie 1629 catre principele calvin al Transilvaniei, Gabriel Bethlen
(1613–1629)7. Bazandu-se pe „Marturisirea” calvinizanta publicata in 1629, Bethlen ceruse
patriarhului aprobarea sa treaca pe romanii din Transilvania la calvinism, dar s-a lovit de
refuzul ferm al lui Chiril Lukaris care i-a invocat atat incompatibilitatea unui asemenea gest
din partea sa cu responsabilitatea sa de arhipastor ortodox, cat si imposibilitatea unei
calvinizari a romanilor ortodocsi ardeleni date fiind legaturile lor sufletesti cu romanii
ortodocsi din Muntenia si Moldova12

Pe 24 septembrie 1638, un sinod convocat si prezidat de Kontaris l-a anatemizat pe

Lukaris si marturisirea lui. Conform listei de semnaturi , la sinod ar fi participat si patriarhii
Mitrofan Kritopulos al Alexandriei si Teofan al II-lea al Ierusalimului, impreuna cu 20 de
mitropoliti si alti 21 de arhimandriti si egumeni. Din actele sinodului pastrate in intregime,
rezulta ca patriarhul Chiril Kontaris a urmarit condamnarea predecesorului sau ca eretic
calvinizant, atribuindu-i fara rezerve paternitatea marturisirii de credinta din anul 1629. Au
fost rostite 13 anatematisme asupra patriarhului, ultima vizand pe toti cei care ar respinge
hotararile acestui sinod. Era prima si singura condamnare sinodala a persoanei si operei in
discutie a patriarhului Lukaris la care s-au asociat prin constrangere si intimidare patriarhii

11
Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan I. Ica jr., op. cit., p.52;
12
Ibidem, p. 53;
6
Mitrofan si Teofan, in sinea lor convinsi ca prietenul si sprijinitorul lor de altadata nu este
eretic calvinizant.13

Satisfactia lui Chiril Kontaris a fost de scurta durata, pentru ca a avut acelasi sfarsit
tragic ca si adversarul sau, impotriva caruia a luptat atat de mult.

Condamnarea patriarhului Chiril Lukaris a tulburat si mai mult Ortodoxia, intrucat

multi ierarhi rasariteni erau convinsi de nevinovatia lui. In agitatia din jurul marturisirii, se
desemnasera deja doua curente extremiste. Unul prietenos catolicilor, reprezentat prin Chiril
Kontaris – dusmanul lui Lukaris si condamnat pentru ideile sale catolicizante – si prin elevii
colegiului Sf. Atanasie din Roma : Leon Allatius, Petru Arcudius, Dimitrie Pepanos, Atanasie
Cipreanul, Paisie Ligaridis, Nicolae Comnen Papadopulos, Ilarie Tzigala s.a.. Acestia, ajutati
de catolici, cautau prin predici si prin scrieri sa duca Biserica spre catolicism, avand ca prilej
reactia nascuta impotriva Marturisirii lui Chiril Lukaris. Matei Cariofil, unul dintre ei, a scris
in acest sens cartea intitulata „Impotriva Marturisirii lui Lukaris”. Leon Allatius, exact
contrar cu ce invata Marturisirea, afirma ca numai doi trei ignoranti au scris si au crezut in
Biserica Rasariteana altfel decat crede Biserca Apuseana.14

Opus cu acest curent se desemna un altul, si acesta alimentat din exterior : cel
prietenos protestantilor. Reprezentantii sai mai de seama sunt Teofil Coridaleu si Ioan
Cariofil.

Astfel , cu ocazia intronizarii patriarhului Partenie I, Teofil Coridaleu a tinut o predica

in care afirma ca Marturisirea lui Chiril Lukaris este „coloana credintei noastre” si ca pe ea se
sprijina Biserica Ortodoxa, iar cine nu o marturiseste este eretic.

Impotriva acestor doua curente luptau ortodocsii rigurosi, care voiau sa puna capat
oscilatiilor intre catolicism si protestantism. In fruntea acestora erau Meletie Syrigul si
Nectarie. Se pare ca nici acestia nu erau cu totul liberi de influenta latina, dar acesta se
reducea mai mult la forma de expunere, si la terminologie.15

Dat fiind faptul ca aceasta marturisire calvinizanta a ajuns sa fie foarte bine cunoscuta
atat in Ucraina cat si in Bielorusia, patriarhul Lukaris fiind sase ani profesor la Academia din
Ostrog, mitropolitul Petru Movila a luat atitudine, convocand un sinod care sa analizeze o

13
Pr. Nicolae Chifar, op. cit., p. 168;
14
Dumitru Staniloae, Viata si activitatea patriarhului Dosofteiu al Ierusalimului si legaturile lui cu Tarile
Romanesti, teza de doctorat in teologie, ed. Autorului, Cernauti, 1929, p. 9-10;
15
Ibidem, p. 11;
7
noua marturisire de credinta, care sa clarifice pozitia Bisericii Ortodoxe si pentru a combate
uniatismul si calvinismul. Marturisirea ortodoxa aparea intr-un context istorico-religios
deosebit de framantat (Biserica Ortodoxa din Polonia se unise cu Roma si se infiintasera scoli
iezuite in scopul atragerii tinerilor ruteni si moldoveni spre catolicism) si trebuia sa reprezinte
pozitia Bisericii Ortodoxe fata de acuzatiile de erezie.16

Intrucat nu s-a ajuns la un consens in privinta anumitor puncte, s-a hotarat sa se

adreseze patriarhului ecumenic pentru aprobarea definitiva a operei sale, propunand intrunirea
unui alt sinod, care sa se desfasoare la Iasi, cu participarea mai multor teologi.

Patriarhul Partenie a fost de acord cu aceasta propunere, desemnand membrii

delegatiei grecesti la sinod. Inainte de desfasurarea acestuia, pariarhul a convocat in luna mai
1642 un Sinod la Constantinopol. Sinodalii au analizat din nou Marturisirea de credinta din
anul 1629 , pe care au condamnat-o pentru continutul ei calvinizant. Ei si-au manifestat
incertitudinea privind paternitatea patriarhului Chiril Lukaris asupra acestei lucrari,
condamnand la modul general pe autorul sau autorii sai.

Epistola sinodala care comunica concluziile acestui sinod era semnata de patruzeci si
cinci de participanti, printre care se numarau si mitropolitii Petru Movila al Kievului si
Varlaam al Moldovei , impreuna cu sufraganii lui, episcopul Evloghie al Romanului,
Anastasie de Radauti si Gheorghe de Husi, desi se stie ca acestia nu au fost prezenti la sinod.

Acest lucru se explica prin faptul ca teologul Meletie Syrigos, infocat acuzator al
patriarhului Chiril Lukaris, venind la Iasi, a tiparit actele sinodului constantinopolitan si a
cerut ierarhilor sa semneze acest document, care, in opinia lui, l-ar condamna indirect pe
Lukaris. Refuzul acestora datorat convingerii ca aveau de-a face cu o inscenare a iezuitilor si
a calvinilor , l-a determinat pe Syrigos sa anexeze epistolei sinodale scrisoarea de multumire
a sinodalilor de la Iasi catre domnitorul Vasile Lupu , semnata de toti ierarhii de mai sus,
dand astfel impresia ca ei au parafat intreaga serie de documnte.

Prin acest sinod, patriarhul ecumenic Partenie I a aplanat tulburarile produse de cazul
Lukaris intre teologii greci si slavi si a creat atmosfera favorabila desfasurarii Sinodului de la
Iasi , pentru care se obtinuse acordul oficial.17

16
I. C. Chitimia, Stela Toma, Crestomatie de literatura romana veche, vol. II, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989,
p.100;
17
Ibidem, p. 170;
8
 Lucrarile Sinodului de la Iasi au inceput la 15 septembrie 1642, in trapeza manastirii
„Sf. Trei Ierarhi”din Iasi, sub patronajul direct al domnitorului Vasile Lupu. Patriahia
Ecumenica era reprezentata de Porfirie, fost mitropolit de Niceea, si ieromonahul Meletie
Syrigos. Mitropolitul Petru Movila a trimis trei delegati din Kiev: Isaia Trofimovici Kozloski,
egumenul Manastirii Sfantul Nicolae, Iosif Cononovici Gorbatki, rectorul Academiei din Kiev
si pe Ignatie Oxenovici Starusici, predicator al Catedralei Sfanta Sofia din Kiev. Din partea
Bisericii din Moldova au participat, probabil, desi nu avem documente precise in acest sens,
Mitropolitul Varlaam si episcopii sai sufragani: Evloghie al Romanului, Anastasie al
Radautilor si Gheorghe al Husilor, precum si Sofronie Pociatki, egumenul Manastirii Sfintii
Trei Ierarhi din Iasi si rectorul Academiei infiintate aici de Vasile Lupu .

Dupa deschiderea oficiala facuta de domnitorul Vasile Lupu, imitand modelul

basileilor bizantini, au urmat dezbaterile de fond. Ieromonahul Meletie Syrigos, care urmarea
condamnarea patriarhului Lukaris ca si eretic calvin, s-a izbit de opozitia sinodalilor
ucrainieni si romani, si chiar a domnitorului care, cunoscand prestatia patriarhului in apararea
Ortodoxiei din perioada cand a activat in Polonia si a vizitat Tarile Romane, il considera
nevinovat, sau cel putin nu-i putea atribui paternitatea Marturisirii calvinizante din 1629.
Ucrainienii care dupa publicarea marturisirii au trimis o delegatie la Constantinopol pentru a
verifiva veridicitatea acuzatiilor, erau convinsi ca patriarhul cazuse victima menevrelor
iezuite si calvine, iar autorul lucrarii era pastorul ambasadei olandeze, Antonius Leger.

Astfel, dupa terminarea discutiilor preliminare si dupa inlaturarea operei lui Syrigos ca
baza a discutiilor, s-a trecut la analizarea expunerii de credinta trimisa de Petru Movila.
Aceasta aducea prin felul ei demn si stiintific nu numai o reafirmare a ortodoxiei in fata
presiunilor si compromisurilor incercate de catolici si protestanti, ci si un potrivit raspuns la
ceea ce a insemnat cazul atat de diferit si atat de personal judecat al lui Chiril Lukaris.

Dezbaterile sinodului s-au incheiat pe 27 octombrie 1642, gasind aceasta marturisire,

cu corecturile de rigoare, in conformitate cu invataturile Sf. Scripturi, a Sfintilor Parinti si a
Sinoadelor Ecumenice. Deciziile lui urmau doar sa fie ratificate de catre catre patriarhul
ecumenic Partenie I, lucru de altfel implinit, in cadrul unui sinod care s-a tinut in biserica Sf.
Gheorghe din Fanar, la 11 martie 1643. In plus, sinodul a condamnat inca odata Maturisirea
calvinizanta, dar nu si persoana patriarhului Chiril Lukaris, actiune repetata si de catre un alt
sinod tinut la Constantinopol, cu participarea patriarhilor rasariteni si a altor 40 de ierarhi.18

18
Pr. Nicolae Chifar, op. cit., p. 174;
9
 Cu toate ca Maturisirea calvinizanta din 1629 fusese condamnata oficial in mai multe
randuri,totusi calvinii continuau sa considere aceasta marturisire ca marturisire ortodoxa si sa
o intrebuinteze ca atare. In Franta era atunci in toi o polemica intre jansenisti si calvini. Cei
din urma, desi in atatea randuri li se devedise contrariul, faceau uz de Marturisirea preudo-
lucariana ca sa arate ca Biserica Ortodoxa crede ca ei.

Din partea calvinilor, polemica era purtata de predicatorul F. Claude din Charenton,
aproape de Paris, iar din partea jansenista de P. Nicole si A. Arnauld. Discutia culmina in
jurul termenului „metusiosis” pe care, spuneau calvinii l-a respins si Biserica Ortodoxa prin
Chiril Lukaris. Catolicii aveau deci tot interesul sa provoace din partea Bisericii Ortodoxe o
declaratie oficiala, care sa dezminta afirmatiile calvine. Era acum o ocazie buna si pentru
Biserica Ortodoxa sa-si formuleze punctul de vedere pentru evitarea echivocurilor atat din
mediul intern, cat si din cel extern.19

Prin intermediul contelui Olivier de Nointel, ambasadorul Frantei la Constantinopol,

un calduros sprijinitor al catolicismului, ierarhii ortodocsi erau intrebati de janseniti in
legatura cu Taina Sfintei Euharistii si despre numarul Sf. Taine, despre episcopate, Biserica,
cultul sfintilor si al icoanelor, etc.

Sinodul de la Constantinopol raspunde in 1672, in timpul patriarhului Dionisie al IV-

lea, bazandu-se pe Marturisirea lui Petru Movila. Cu toate acestea, patriarhul Dositei al
Ierusalimului considera ca era necesara alcatuirea unei noi Marturisiri de credinta, care sa
condamne expres toate erorile calvine din Marturisirea din 1629, si astfel sa dispara definitiv
orice neintelegere privind invatatura de credinta ortodoxa.

Trebuiau lamurite definitiv doua lucruri:

a) In Biserica Ortodoxa, infaibilitatea Bisericii nu se comunica patriarhului din

Constantinopol asa cum considera Biserica Romano-Catolica. Patriarhul poate gresi. De aceea
marturisirile lui personale nu agajeaza Biserica. In cazul de fata, indifferent daca Chiril
Lukaris este sau nu autorul marturisirii in chestiune, ea nu este marturisirea Bisericii
Ortodoxe.
b) Trebuiau formulate deplin anumite invataturi ale Bisericii pentru linistea Ei
interna si pentru a lua catolicilor si protestantilor orice prilej de exploatare.20

19
Dumitru Staniloae, op. cit., p. 12;
20
Ibidem, p. 13;
10
 Sinodul , deschis la 26 martie 1672, adresandu-se ortodocsilor de pretutindeni, arata
cauzele convocarii si trece imediat la respingerea calvinilor, care „spre amagirea celor simpli
imprastie faima ca Biserica rasariteana s-a calvinizat si crede ca si ei” 21. Sinodul declara ca
„Biserica rasariteana se deosebeste de ei in cele mai principale chestiuni”si le enumera. Ea si-
a format invatatura prin Ieremia II si Petru Movila. Insa fiinca aceia continua sa se sprijine
pe Marturisirea lui Lukaris, Sinodul tine sa declare: „intai : ca nici odata nu l-a cunoscut pe
Chiril asa cum zic adversarii lui ca este si nici nu-l stie pe acela scriitor al capitolelor. Al
doilea: chiar daca presupunan ca acele capitople ar fi ale lui, le-a dat cu totul in ascuns,
nestiind nimeni dintre Rasariteni, deci nici Biserica Ortodoxa. Al treilea: marturisirea lui
Chiril Lukaris nu este marturisirea Bisericii Ortodoxe Rasaritene”. Si chiar daca ar fi scrisa de
el, a scris-o nu in calitatea sa oficiala de patriarh, pentru ca in acel caz ar fi trebuit sa o
subscrie si arhiereii si sa fie inregistrata in codicii oficiali ai patriarhatelor. 22
Se mai arata ca Marturisirea calvinizanta este in contradictie cu intreaga sa activitate si
opera pur ortodoxa, si ca el nu ar fi confirmat niciodata ca este autorul ei. S-a explicat ca
sinodul de la Constantinopol din 1638 l-a condamnat pe patriarh pentru ca a fost condus de
rivalul sau Chiril Kontaris, iar cel din anul 1642 l-a condamnat nu ca fiind autor, ci pentru ca
nu a luat atitudine impotriva ei, necunoscandu-se in acel moment scrisorile sale catre
pricipele Gabriel Bethel(1629) si Fratia din Lvov(1634) in care se apara impotriva
calomniatorilor si expunea exemplar credinta ortodoxa.
In a treia parte a dezbaterilor, sinodalii au examinat marturisirea lui Dositei,
supranumita Pavaza Ortodoxiei. Aceasta expunea in mod sistematic invatatura de credinta, cu
precizarea finala: „ Sa fie de ajuns aceste putine cuvinte din multe ce am putea aduce pentru
nimicirea minciunilor adversarilor, pe care ei le-au nascocit impotriva Bisericii Rasaritene,
punand in central ofensivei minciunoasele si nelegiuitele capitole ale asa numitului Chiril.
Dorim ca aceste cuvinte sa fie un semnal pentru ereticii ce pe nedrept ne ataca, de a se
intoarce la Biserica cea apostolica in care au trait odinioara stramosii lor, luand parte la
sinoade si la lupta impotriva ereticilor, pe care acum ei le resping batjocorindu-le.23
Marturisirea de credinta cu caracter antiprotestant a primit girul celor 71 de ierarhi
prezenti la sinod si a devenit, astfel un monument dogmatic in patrimonial spiritual al
Bisericii Ortodoxe, condamnand insinuarile protestante si demonstrand catolicilor ca
Ortodoxia este pastratoarea credintei adevarate, primita de la Mantuitorul Hristos.
21
Ibidem;
22
Ibidem;
23
Pr. Nicolae Chifar, op. cit., p. 176;
11
 Catolicii au privit cu bunavointa marturisirea lui Dositei, grabindu-se sa o tipareasca si
sa o publice, pe cand protestantii au considerat-o influentata de catolicism.
Patriarhul Chiril Lukaris a ramas in constiinta credinciosilor rasariteni ce i-au ascultat
predicile, i-au urmat indemnurile s i-au apreciat eforturile pentru apararea credintei un mare
parinte si ierarh al Bisericii Ortodoxe, a carui memorie s-a pastrat vie peste veacuri. Trebuie
sa mai spunem ca nu toate textele si scrisorile pe care istoriografii catolici si protestanti,
foatre adesea atat de patimasi, le pun ca iesite din condeiul sau din conceptia sa , sunt a se
considera de fapt si in intregime ale lui. Marele istoric grec Hrysostomos Papadopulos a
dovedit de pilda, ca o parte din scrisorile sale publicate de marele elinolog Em. Legrand sunt
apocrife. De cele publicate de literatura timpului, atat catolici, cat si protestanti, fiind foarte
tendentios editate, nici nu mai vorbim.24
Istoria a aratat ca „oricine ar fi fost geniul care sa fi carmuit destinele Ortodoxiei
veacului al XVII-lea, ar fi fost parca imposibil sa poata iesi cu fata curata din toata acea
revarsare de patima si vrajmasie reciproca. Este drept ca aceasta nu il scuteste pe Chiril de
judecata aspra a istoriei, de a fi cedat prea mult calvinilor, fie si numai din punct de vedere
personal, iar nu a-l Bisericii pe care o conducea”.25

Bibliografie :

1. Bodogae, Teodor, Din istoria Bisericii Ortodoxe de acum 300 de ani,

Sibiu, 1943;

24
Teodor Bodogae, op cit, p. 38;
25
Ibidem., p. 29.
12
2. Chifar, Pr. Nicolae, Istoria Crestinismului, vol. IV, Ed. Trinitas, Iasi,
2005;
3. Chitimia, I. C., Toma, Stela, Crestomatie de literatura romana veche,
vol. II, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989;
4. Ica jr., Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan I., Un tomos antilatin si un tratat
euharistic scrise de patriarhul Alexandriei Chiril Lukaris in
Targovistea anului 1615, anuarul Univ. „Lucian Blaga”Sibiu,
Facultatea De Teologie „Andrei Saguna”, VIII (XXXIII), 2007-2008,
Ed. Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu;
5. . SERBANESCU, Nicolae, „Patriarhul Meletie Pigas si legaturile lui cu Tarile
Romane”, in Biserica Ortodoxa Romana 63 (1945);
6. Staniloae, Dumitru, Viata si activitatea patriarhului Dosofteiu al
Ierusalimului si legaturile lui cu Tarile Romanesti, teza de doctorat in
teologie, ed. Autorului, Cernauti, 1929

13