You are on page 1of 69

Asistenţa socială a şomerilor

Suport de curs

Lect.univ.dr. MIHAELA RUS


Asistenţa socială a şomerilor

Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite:


Nu sunt impuse condiţionări pentru participarea la acest curs. Formarea generală în
domeniul ştiinţelor socio-umane de la nivelul primilor doi ani de studiu, cu precădere
disciplinele de metode de asistenţă socială cu individul, familia şi grupul, oferă cunoştinţe
ce sunt utile în parcurgerea cu succes a stagiului de pregătire, respectiv pentru promovarea
examenului de evaluare finală.

Descrierea cursului:
Formarea bazei teoretice si practice in domeniul somajului. Familiarizarea studentilor cu
aceasta categorie de clienti, cea a persoanelor fara un loc de munca. Intelegerea contextului
legislativ referitor la aceasta problema precum si a dimensiunilor reale ale acesteia in
Romania. Raportarea corecta, nondiscriminativa la aceasta categorie de clienti, capacitatea
de a intelegere si evalua corect nevoile precum si resursele persoanelor si a retelei lor de
suport. Studentii au posibilitatea de a intelege care sunt rolurile asistentului social in acest
contex.

Organizarea temelor în cadrul cursului:


Temele sunt organizate pe 7 module, cu teme aferente acestora: modulul 1 Somajul.
Definitie si tipologie, modulul 2 Nivelul somajului. Categotii de populatie afectate,
modulul 3 Politici sociale din domeniul somajului, modulul 4 Consideratii generale privind
problematica stresului, modulul 5 Resurse individuale de confruntare cu stresul, modulul 6
modele are raspunsului la stresului pierderii locului de munca, modulul 7 Roluri
profesionale ale asistentului social in munca cu somerii.

Prezentarea continuturilor tematice

• Prezentarea conţinuturilor tematice ale cursului precum şi a ramurii disciplinare


căreia îi aparţine. Clarificarea principalelor cerinţe legate sarcinile de lucru ce revin
studenţilor în timpul semestrului şi a criteriilor după care se va face evaluarea,
precum şi prezentarea principalelor surse bibliografice. Clarificarea noţiunilor de
şomer, perioadă de şomaj acoperită de indemnizaţie, şomaj de lungă durată, rată a
şomajului. Prezentarea contextului general al problematicii şomajului în România,
precum şi a celor mai semnificative repere statistice care pot descrie amploarea
actuală a fenomenului, precum şi evoluţia acestuia din 1989 până în prezent.

Neubeck, K., J., Neubeck, M., A. (1997) Social Problems. A Critical Approach, McGraw-
Hill Publ., p.171-184
Prunea, P. (1998) Fluctuaţia forţei de muncă. Factori, implicaţii, strategii de control,
Editura Dacia, Cluj-Napoca
Stanciu, Mariana (1999) Probleme actuale ale ocupării forţei de muncă, Revista Calitatea
vieţii, anul 10 nr. 1-2, p.55-67
Stegăroiu,C., Dan (1993) Şomajul. Prezent şi perspective, UBB, curs litografiat
Vântu, I. (1994), The Labour Force Survey: a means of statistical investigation of the
Romanian labour market, în vol. Labour Statistics for a Market Economy. Challanges and

2
Solutions in the Transition Countries of Central and Eastern Europe and the Former Soviet
Union, cap. 14, p.135-142
coord. Zamfir, C., (1995) Dimensiuni ale sărăciei, Bucureşti, Ed. Expert
Zamfir, C., Pop M., A., Zamfir, E., (1994) România `89-`93. Dinamica bunăstării şi
protecţia socială, Bucureşti
xxx, (2002) Legea nr.76 din 16 ianuarie 2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj
şi stimularea ocupării forţei de muncă, în Monitorul Oficial nr. 103 din 6 februarie 2002
xxx, (2004) Legea nr. 107 din 7 aprilie 2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă,
în Monitorul Oficial nr. 338 din 19 aprilie 2004
xxx, (2005) Ordonanţa de urgenţă nr.144 pentru modificarea şi completarea legii nr. 76
din 2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de
muncă, în Monitorul Oficial nr. 969 din 1 noiembrie 2005
xxx, (2005) Bilanţ de ocupare pentru anul 2005, Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei
de Muncă, în Monitorul Oficial nr. 554 din 30 iunie 2005

• Discutarea aspectelor teoretice ale politicilor sociale pasive şi active din domeniul
şomajului, precum şi a celor mai semnificative politici puse în aplicare de România
pentru atenuarea efectelor fenomenului şi prevenirea acestuia.

Cace, Sorin, (1997) Politici sociale în domeniul şomajului în ţările Europei Centrale şi de
Est, Revista Calitatea vieţii, anul 8, nr.3-4, p.225-254
Mărgineanu, I. (1999) Intenţii de viitor în domeniul asigurărilor sociale. Proiectul legii
pensiilor şi a altor drepturi sociale, în coord. Zamfir, C., Politici sociale în România, Ed.
Expert, Bucureşti, p.192-198
Mihăilescu, A., (1998) Costurile sociale în evoluţia României spre economia de piaţă, în
Calitatea vieţii, vol.9, nr.1-2, p.19-29
coord. Zamfir, C. (1999) Politici sociale în România, Ed. Expert, Bucureşti, p.417-446

• Stresul datorat pierderii locului de muncă. Definirea stresului, forme


de manifestarea ale acestuia, cauze de natură psihosocială.

Alexandrescu, L., C. (1997) Stresul psihic, în Revista Română de Sănătate Mintală, Liga
Română de Sănătate Mintală, Rd. Tipored SRL, Bucureşti, vol.1, nr.6, p.6-11
Alexandrescu, L., C. (1997) Stresul şi bolile psihosomatice, în Revista Română de Sănătate
Mintală, Liga Română de Sănătate Mintală, Rd. Tipored SRL, Bucureşti, vol.1, nr.6, p.16-
26
Baciu Cristina (2003), Şomajul ca sursă de stres în viaţa cotidiană, Studia Universitatis
Sociologia, Anul XLVIII, vol. 1-2, pp. 133-149
Băban, A. (1998) Stres şi personalitate, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj
coord. Radu, I., Iluţ, P., Matei, L. (1994) Psihologie socială, Ed. Exe, Cluj-Napoca
Iamandescu, I., B. (1993) Stresul psihic la interfaţa psihologiei medicale cu psihosomatica,
Jurnalul medical, vol.2, p.17-19
Iamandescu, I., B. (1993) Stresul psihic şi bolile interne, Ed. ALL, Bucureşti

• Modele curente în abordarea stresului datorat pierderii locului de muncă.

Baciu Cristina (2000), Modele ale răspunsului la stresul pierderii locului de muncă, în
Starea societăţii româneşti/ Starea sociologiei după 10 ani de tranziţie, în Bădescu, I.;
Zamfir, C; Zamfir, E. (Eds.), Bucureşti: Ed. Expert, pp. 474-481

3
Băban, A., Derevenco, P., Anghel, I. (1992) Stresul între sănătate şi boală. De la practică
la teorie, Ed. Dacia, Cluj, p.93-111, p.148-161, p.187-205
Bartley, M., Ferrie, J. (2001) Glossary: unemployment, job insecurity, and health, în
Journal of Epidemiology and Community Health, no.55, p.776-781
Gowan, M., A., Gatewoood, R., D. (1997) A model of respons to the stress of involuntary
job loss, Human Resources Management Review, vol. 7, p.277-298

• Resurse individuale de confruntare cu situaţia de şomer.

Aranda, M., P., Castaneda, I., Lee, P., J., şi Sobel, E. (2001) Stress, social support and
coping as predictors of depressive symptoms: Gender differences among Mexican
Americans, în Social Work Research, vol.25, nr. 1, p. 37-49
Miclea, M (1997) Stres şi apărare psihică, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,
p.258-274
Seracin, M. (2002) Acţiuni de formare a strategiilor de adaptare la stres,
http://stres.protectiamuncii.ro
coord. Radu I. (1991) Introducere în psihologia contemporană, Ed. Sincron, Cluj-Napoca.
P.19-46, p.49-62

• Strategii de management a stresului

Miclea, M (1991) Mecanisme cognitive de adaptare la stres, Studia Universitatis Babeş-


Bolyai Seria Psychologia-Pedagogia, nr.2 p.23-28
Miclea, M. (1991) Stres şi relaxare, în Introducere în psihologia contemporană, coord.
Radu, I., ed. Sincron, Cluj-Napoca, p.258-274
Miclea, M (1991) Mecanisme de combatere a stresului, Studia Universitatis Babeş-Bolyai
Seria Psychologia-Pedagogia, nr.2 p.49-60
Smith, E., E., Nolen-Hoeksema, S., Fredrickson, B., L., Loftus, G., R. (2005) Introducere
în psihologie, ed. a XIV-a, Ed. Tehnică, Bucureşti, cap.10

• Rolurile asistentului social în situaţia persoanelor sau a familiilor care se confruntă


cu probleme financiare:

Kruzich, J., M. (1988), Helping Families with income Problems, în coord. Chilman, C., S.,
Cox, F., M., Nunnaly, E., W. Employment and Economic Problems. Families in Trouble
Series, vol. 1, Sage Publ., California, p.126-136

• Consilierea familiilor din perspectiva managementului financiar. Principii generale


ale consilierii. Indicatori ai unor probleme financiare severe. Abordarea
comprehensivă a muncii cu familiile: planificare, clarificarea priorităţilor,
reducerea cheltuielilor, creşteri ale veniturilor, managementul şi ajustarea datoriilor
etc.

Hogan, M., J., Bauer, J., W. (1998) Problems in Family Financial Management, în coord.
Chilman, C., S., Cox, F., M., Nunnaly, E., W., Employment and Economic Problems.
Families in Trouble Series, vol. 1, Sage Publ., California, p.137-172

4
• Servicii sociale care se adresează familiilor care întâmpină probleme financiare
şi/sau au un membru al familiei care a pierdut locul de muncă

Chilman, C., S. (1998) Public policies and Families, în coord. Chilman, C., S., Cox, F., M.,
Nunnaly, E., W., Employment and Economic Problems. Families in Trouble Series, vol. 1,
Sage Publ., California, p.173-236
coord. Zamfir, C. (1999) Politici sociale în România, Ed. Expert, Bucureşti, p.233-341,
p.417-446

Bibliografie indicată pentru referate şi lucrări


Albrecht, K., (1986) Stress and the manager. Making it work for you, Ed. Touchstone,
New York
Bolger, N., (1990), Coping as a Personality Process: A Prospective Study, Journal of
Personality and Social Psychology, vol.59, no.3, p.525-537
Chirmiciu, A. (2003) Sectoral Employment Patterns and Migration in the Enlarged EU ,
www.europeananalysis.com/research/chirmiciu1.pdf
Cohen, S., Clark, M., S., Sherrod, D., R., (1986) Social Skills and the Stress-Protective
Role of Social Support, Journal of Personality and Social Psychology, vol.50, p.963-973
Constantinescu, N., N. (1992) Dileme ale tranziţiei la economia de piaţă, în Economistul,
Ed. Ager, Bucureşti, p.23-37
Dollard, M., F.; Winefield, A., H., (2002), Mental health: overemployment,
underemployment, unemployment and healthy jobs, Australian e-Journal for the
Advancement of Mental Health, vol. I, nr.3, www.auseinet.com/journal
Endler, N., S., Parker, G., D., A, (1990) Multidimensional Assesment of Coping: A Critical
Evaluation, Journal of Personality and Social Psychology, vol.58, p.844-855
Esping-Andersen, G. (1990) The Three Worlds of Welfare Capitalism, Cambridge, Ed.
Polity Press
Eyer, J. (1977) Prosperity as a cause of death, International Journal of Health Services,
vol. 7, p. 125-150
Fineman, S. (1983) White Collar Unemployment. Impact and Stress, Pitman Press Ltd,
U.K.
Floru, R., (1974) Stresul psihic, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti
Hayes, N., Orrell, S. (2003) Introducere în psihologie, ed. a III-a, Ed. BIC ALL, Bucureşti
Hepworth, S., J. (1980) Moderating factors in the psychological impact of unemployment,
Journal of Occupational Psychology, no. 53, p. 139-145
Hoffman, O. (1996), Sociologia muncii, Editura Hyperion, Bucureşti
Jahoda, M. (1979) The impact of unemployment in the 1930s and the 1970s, Bulletin of
The British Psychological Society, vol. 32, p. 309-314
Jahoda, M. (1981) Work, Employment and Unemployment. Values, Theories and
Approaches in Social Research, American Psychologist, American Psychological
Association Inc., vol. 36, no.2, p.184-191
John, D., MacArthur, C., T. (1999) Coping Strategies, în Research Network on
Socioeconomic Status and Health, 5 pg., ultima revizuire 25 iulie 1999,
http://www.macses.ucsf.edu/Research/Psychosocial/notebook/coping.html
Leana, C., R., Feldman, D., C. (1994) The Psychology of Job Loss, Research in the
Personnel and Human Resources Management, vol. 12, p. 271-302
Liem, R., Rayman, P. (1982) Health and Social Costs of Unemployment. Research and
Policy Considerations, American Psychologist, American Psychological Association Inc.,
vol.32, no. 10, p. 1116-1123

5
Lu, L, Chen, C., S., (1996) Correlates of coping behaviours: Internal and external
resources, Counselling Psychology Quarterly, vol.9, p.297-308
Murphy, G.,C., Athanasou, J., A. (1999) The effect of unemployment on mental health,
Journal of Occupational şi Organizational Psychology, vol. 72, p. 83-100
Popescu, L., (1998) Protecţia socială în Uniunea Europeană, Ed. Presa Universitară
Clujeană, p.57-58, p.72-74, p.86-89, p.98-99
coord. Postolache, T. (1990) Schiţă privind strategia înfăptuirii economiei de piaţă în
România, Bucureşti
Reigle, D., W. (1982) The Psychological and Social Effects of Unemployment, American
Psychologist, American Psychological Association Inc., vol. 32, no. 10, p. 1113-1115
Riga, S., Riga , D. (1997) Cercetarea internaţională în domeniul stressului în condiţiile
globalizării fenomenului, Revista română de sănătate mintală – Liga română pentru
sănătate mintală -, Tipored SRL, Bucureşti, nr. 6, p. 31-33
Ross, R., R., Altmaier, M., E. (1994) Intervention in Occupational Stress. A Handbook of
Counselling for Stres at Work, SAGE Publ., New York
Scheier, M., F., Wentraub, J., K., Carver, Ch., S., (1986), Coping with Stress: Divergent
Strategies of Optimists and Pesimists, Journal of Personality and Social Psychology, Ed.
American Psychological Assoc. Inc., vol. 51, nr. 6, p. 1257-1264
coord. Selye, H. (1983) Selye`s Guide to Stress Research, vol. 3, Scientific and Academic
Editions, New York
Sillamy, N., (2000), Dicţionar de psihologie Larousse, traducere şi completări dr.
Gavriliu, L., Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti
Smith, E., E., Nolen-Hoeksema, S., Fredrickson, B., L., Loftus, G., R. (2005) Introducere
în psihologie, ed. a XIV-a, Ed. Tehnică, Bucureşti
xxx, (2002) Evaluarea comună a priorităţilor de ocupare a forţei de muncă în România
xxx, (2003) Strategia pentru România, document al Băncii Europene pentru reconstrucţie
şi dezvoltare
xxx, (2004) Raportul periodic asupra progreselor înregistrate de România în vederea
aderării la UE

Materiale şi instrumente necesare cursului:


Pentru parcurgerea în bune condiţii a pregătirii necesare promovării cursului studentul ar
avea nevoie de următoarele resurse:
• calculator conectat la internet (pentru a accesa baze de date resurse electronice
suplimentare dar şi pentru a participa la secvenţele de formare interactivă on-line)
• acces la resursele bibliografice (prin legitimaţie la biblioteca Centrală a
Universităţii)
• acces la imprimantă, pentru realizarea temelor, acces la echipamente de fotocopiere

6
Notarea studenţilor

Modalitatea de evaluare: pentru a promova, studentul trebuie


să obţină, în total, minim 4,5 de puncte iar la testul grilă minim Ponderea în notare, exprimată în
2,5 puncte %
Examen: test grilă, din toata materia discutata la cursuri. 5 puncte (50%)
- elaborarea unui referat despre unul din subiectele abordate 7 puncte (20%)
în cadrul cursului, cu folosirea a cel putin 3 surse româneşti, - definirea şi folosirea corectă a
dar si surse de pe internet şi materiale în limbi de circulaţie conceptelor, construirea
internatională , din reviste ştiinţifice (în total minim 5 surse logică a argumentării 2 p
bibliografice); 5 pagini, format electronic, litere de 12, - bogăţia, relevanţa şi
spaţiu 1,5. Nu sunt admise lucrările în care referinţele corectitudinea referinţelor
bibliografice nu sunt menţionate conform rigorilor bibliografice 2 p
ştiinţifice. Depăşirea dimensiunilor sau dimensiunile - prezentarea referatului 3 p
insuficiente vor atrage depunctarea lucrării.
Termen de predare: 15 decembrie 2007

Notă privind plagiatul


Plagiatul sau frauda se pedepseşte în conformitate cu reglementările în vigoare (poate
implica exmatricularea studentului). Plagiatul este prezentarea unor idei, argumente, date,
figuri, tabele etc. scrise sau elaborate de către o altă persoană ca aparţinând propriei
persoane, fără o corectă menţionare a sursei (prin citare, referire sau notă bibliografică).

Elemente de deontologie academică:


Plagiatul sau frauda se pedepseşte în conformitate cu reglementările în vigoare (poate
implica exmatricularea studentului). Plagiatul este prezentarea unor ideilor, argumente,
forme de exprimare, date, figuri, tabele etc. scrise sau elaborate de către o alta persoană ca
aparţinând propriei persoane, fără o corectă menţionare a sursei (prin citare, referire sau
notă bibliografică). Prin urmare, este vorba de plagiat în situaţia în care cuvintele unei alte
persoane sunt reproduse fără menţionarea sursei, cât şi atunci când ideile sau argumentele
altei persoane sunt parafrazate astfel încât cititorul ar putea crede că ele aparţin autorului
textului. Pentru standardele de redactare a bibliografiilor puteţi consulta: Standardele APA
pentru redactarea bibliografiilor (salvat în data de 29 august 2005, de pe adresa
http://psihologie.esential.ro/APA%20bibl.html.)

Studenţi cu dizabilităţi:
Titularul cursului îşi exprimă disponibilitatea, în limita constrângerilor tehnice şi de timp,
de a adapta conţinutul şi metodele de transmitere a informaţiilor, precum şi a modalităţilor
de evaluare (ex.: examen oral pentru studenţii cu probleme de vedere) în funcţie de tipul
dizabilităţii cursantului.

7
Modulul 1. Şomajul. Definiţie şi tipologie

Societatea românească se confruntă cu schimbări, lente sau rapide, într-o mare


varietate de compartimente, cum ar fi: proprietatea, mijloacele de muncă, modul şi stilul de
viaţă etc. Deoarece, în trecut, aceste schimbări se produceau relativ lent, ele nu erau
puternic resimţite de-a lungul unei generaţii. Secolul XX, respectiv ce-a de-a doua jumătate
a acestuia, a fost caracterizat de o accelerare a acestor schimbări, în parte datorate
dezvoltării industriei, astfel încât efectele pozitive dar şi cele negative ale acestora au fost
resimţite mult mai puternic. Aceste efecte negative ale trecerii de la o economie
centralizată la una de piaţă sunt definite în literatura de specialitate ca fiind costuri sociale.
Costurile sociale ale tranziţiei la economia de piaţă sunt amplificate de schimbările impuse
de integrarea în Uniunea Europeană. Din perspectiva integrării şi pregătirea forţei de
muncă trebuie să se alinieze cerinţelor impuse de modificările tehnologice rapide precum şi
de calificările cerute de economiile statelor membre, pentru o bună mobilitate a forţei de
muncă în interiorul Uniunii (Popescu, 1998) A. Mihăilescu, 1998, considera că studiul
„naturii, structurii şi repartiţiei costurilor sociale în interiorul societăţii româneşti se află
încă la început”, fiind necesară adâncirea problematicii (Mihăiescu, 1988, p.19).
Aşa cum aminteam anterior consecinţele defavorabile ale acestor schimbări
precum şi măsurile pe care le ia, la un moment dat, societatea pentru atenuarea lor, au fost
sintetizate în sintagma „costuri sociale”. Conceptul a primit, de-a lungul timpului, din
partea diferitor autori, diverse definiţii mai mult sau mai puţin complete. Astfel,
academicianul N. N. Constantinescu (1992) considera următoarele: „costurile sociale se
referă la ceea ce populaţia trebuie să suporte pentru ca ţara să treacă la economia de piaţă”
(Constantinescu, 1992, p.25). Această definiţie scoate în evidenţă cu precădere deteriorarea
veniturilor şi scăderea puterii de cumpărare ale unei importante părţi a populaţiei. În
volumul Economie politică, coord. prof. dr. N. Dobrotă, 1993, considera costurile sociale
ca fiind „costuri ale reformei, ce pot fi sintetizate în contribuţia populaţiei, în renunţările pe
care aceasta trebuie să le accepte în vederea clădirii unei economii de piaţă eficiente”
(Dobrotă, 1993, p.610). Definiţiile mai sus citate converg spre ideea că aceste costuri
sociale afectează negativ condiţiile materiale de trai. O definire cuprinzătoare apare în
Dicţionarul de sociologie, sub coordonarea prof. dr. Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu în
1993, care au surprins, în definirea conceptului de cost social, pe de-o parte resursele
economice şi non-economice cheltuite pentru realizarea unei activităţi sociale precum şi
efectele negative rezultate din activitatea socială (Zamfir, Vlăsceanu, 1993). Aceasta
înseamnă că o definire completă trebuie să cuprindă atât deteriorările care au loc la nivelul
condiţiilor materiale şi spirituale ale unei părţi din populaţie precum şi efortul, cu
precădere financiar, făcut de către stat pentru a limita, pe cât posibil, aceste deteriorări.
Poenaru şi Molnar (1992) definesc dimensiunile costurilor sociale cu ajutorul a două mari
categorii de analize, şi anume: cele referitoare la „modificările negative sau nedorite ce se
înregistrează în condiţiile de existenţă ale oamenilor în raport cu evoluţiile fireşti sau cu un
standard de referinţă” şi cele care „privesc costurile necesare combaterii efectelor negative
ale dezvoltării în plan social sau asociate promovării unor politici (programe) ce urmăresc
realizarea unor obiective sociale precise” (Poenaru, Molnar, 1992, p.3)
Mihăilescu, 1998, considera că aceste costuri sociale pot fi structurate pe trei
categorii, şi anume:

8
1. costuri obiective, care decurg din desfăşurarea propriu-zisă a fenomenelor şi
proceselor şi care sunt inevitabile,
2. costuri produse de erori în cadrul politicii economice şi financiare, precum şi de
slăbiciunile legislative, şi
3. costuri rezultate din repartiţia veniturilor între diferitele categorii de populaţie din
cadrul societăţii.
Aceste costuri sociale sunt foarte uşor de observat într-o economie de tranziţie precum
cea a ţării noastre, în care fenomene precum inflaţia şi şomajul s-au manifestat şi se
manifestă cu intensitate, afectând o mare parte din populaţie.
Sociologul Elena Zamfir definea rolul sistemului de protecţie socială ca fiind acela
de a susţine persoanele, grupurile sau comunităţile „aflate în situaţie de dificultate şi care
nu pot să desfăşoare prin resurse proprii o viaţă la standarde minime considerate a fi
normale” (coord. Zamfir, 1999, p.233). Există două tipuri de mijloace prin care se
realizează protecţia socială şi anume:
• Beneficiile sociale financiare şi
• Serviciile sociale
Serviciile sociale sunt împărţite în trei mari categorii: învăţământ, sănătate şi
asistenţă socială. Beneficiile sociale sunt clasificate în beneficii sociale contributorii şi
beneficii sociale non-contributorii iar cele non-contributorii sunt acordate persoanelor
aflate în nevoie fără ca acestea să aibă obligaţia vreunei contribuţii anterioare. Beneficiile
sociale contributorii vin să înlocuiască veniturile proprii obţinute în urma desfăşurării unei
activităţi, în condiţiile în care acest lucru nu mai este posibil din diferite motive precum:
vârsta, îmbolnăvirea, pierderea locului de muncă. Beneficiile sociale contributorii sau
beneficiile de asigurări sociale iau forma pensiilor, ajutorului de boală şi a ajutorului de
şomaj. Ele poartă denumirea de beneficii sociale contributorii deoarece sunt acordate cu
stricta condiţie a unei cotizări anterioare la un cont al asigurărilor sociale în perioada activă
a vieţii.
M. Bartley, J Ferrie (2001) în lucrarea Glossary: unemployment, job insecurity, and
health, au prezentat o definiţie care să reflecte realitatea din majoritatea ţărilor Europei,
referitoare la beneficiile de şomaj de tip contributoriu, şi anume: acestea reprezintă tipul de
beneficii din asigurarea socială care depind de contribuţiile făcute pe parcursul perioadei
active. Ele sunt accesibile doar persoanelor care au contribuit cu o anumită sumă de bani în
perioada cât au fost angajaţi şi se acordă pentru o perioadă limitată de timp. Se observă că
definiţia dată corespunde celei adoptate de ţara noastră.
Şomajul, ca şi cost social al trecerii la o economie de piaţă, are profunde efecte în ceea
ce priveşte nivelul de trai al celor care şi-au pierdut locul de muncă, datorită scăderii
dramatice a veniturilor, în timp ce societatea face efortul de a plăti ajutorul de şomaj, timp
de 9 luni, şi alocaţia de sprijin, timp de 18 luni. Potrivit legii 1/1991, respectiv legea
76/2002 şi 107/2004 care aduce unele modificări şi completări, ajutorul de şomaj
reprezintă drepturile băneşti cuvenite persoanei ce îndeplineşte condiţiile pentru a avea
calitatea de şomer. Legea 1/1991 acorda aceste drepturi pe o perioadă de 270 de zile de la
intrarea în şomaj în timp ce legea 76/2002 aduce ca noutate o durată de plată diferenţiată,
de 6 luni, 9 luni sau 12 luni în funcţie de stagiul de cotizare (de până la 5 ani, cuprins între
5 şi 10 ani şi mai mare decât 10 ani). Modificarea suferită de L 74/2002, apărută în OU
144/2005 este aceea că indemnizaţia de şomaj nu mai este o sumă fixă reprezentând 75%
din salariul de bază minim brut pe ţară ci o sumă acordată în mod diferenţiat în funcţie de
stagiul de cotizare. Legea 107/2004 introduce o nouă măsură de stimulare a reîncadrării în
muncă adică aceea a plăţii a 30% din alocaţia de şomaj cuvenită chiar dacă persoana s-a
reangajat, dacă aceasta se face în perioada legală în care persoana ar beneficia de ajutor de
şomaj.

9
Conform datelor prezentate de Mihăilescu (1998), la nivelul ţării noastre în perioada
1991-1997, raportul dintre ajutorul mediu de şomaj şi venitul salarial mediu net a variat
între 42,9% şi 19, 6%. Cea mai gravă situaţie s-a înregistrat în anul 1993, când puterea de
cumpărare a ajutorului de şomaj a fost de doar 47% faţă de anul 1991 – aceasta a fost
calculată raportând indicele ajutorului de şomaj la indicele de creştere a preţurilor conform
tabelului nr.1:

Tabel nr. 1. Evoluţia puterii de cumpărare a ajutorului de şomaj în perioada 1991-


1997:
1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997

Indicele 100,0 186,3 522,8 1588,6 1992,2 2968,8 7771,4


ajutorului de
şomaj
Indicele 100,0 310,4 1105,3 2616,2 3461,2 4804,1 12240,8
preţurilor
½ 100,0 60,0 47,3 60,7 57,6 61,8 63,5

După Mihăilescu, 1998

Până în anul 1989 se vorbea de o politică de folosire integrală a forţei de muncă,


şomajul fiind considerat ca un efect al sistemului capitalist (Zamfir, 1999). Din această
cauză se considera că toţi membrii societăţii trebuie să fie încadraţi în muncă, deoarece
sistemul socialist poate oferi locuri de muncă tuturor. Se admiteau unele excepţii
referitoare la femeile care îşi îngrijeau copiii. Treptat, însă, ritmul extinderii industriale a
scăzut, nevoia de forţă de muncă de asemenea, motiv pentru care în ultimii ani a apărut
şomajul mascat sub forma unor scheme de personal supradimensionate sau chiar şomajul
efectiv, nerecunoscut însă şi deci lipsit de măsurile de protecţie socială necesare într-o
atare situaţie, asigurările de şomaj.
În 1990, Postolache făcea referiri la costurile tranziţiei la economia de piaţă
amintind următoarele: “…abandonarea unor capacităţi productive, sistarea unor lucrări de
investiţii, şomaj, creşteri de preţuri” (Postolache, 1990, p.12). Apariţia şomajului era costul
cel mai vizibil deşi concedierile în această perioadă n-au fost masive şi s-a produs într-o
oarecare măsură o compensare prin crearea unor noi locuri de muncă şi prin scăderea
vârstei de pensionare, care după 1989, a reprezentat un “substitut pentru ajutorul de şomaj”
(Zamfir, 1990). Cu toate acestea, problemele de protecţie socială nu făceau obiectul unor
discuţii consistente deşi dezvoltarea unor elemente ale sistemului de protecţie socială, în
condiţiile economiei de piaţă, era considerată o prioritate de către Guvern.
Referitor la elaborarea unei noi legislaţii şi la dezvoltarea de noi instituţii în
domeniul social, putem remarca faptul că sistemul de protecţie al şomerilor a început să se
contureze încă din 1990, odată cu înfiinţarea Fondului de ajutor de şomaj, ulterior, în
ianuarie 1991, adoptându-se în Parlament Legea ajutorului de şomaj. Conform Legii
1/1991, republicată în urma adăugirilor aduse prin Legea 86/1992, erau consideraţi şomeri
persoanele apte de muncă, ce nu pot fi încadrate în muncă din cauza lipsei unui loc de
muncă ce să corespundă pregătirii acestora. Ulterior, a fost publicată Legea 76/2002, care
stipulează că şomer este persoana care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
1. este în căutarea unui loc de muncă de la vârsta de minimum 16 ani şi până la
îndeplinirea condiţiilor de pensionare;
2. starea de sănătate şi capacităţile fizice şi psihice o fac aptă pentru prestarea unei
munci;

10
3. nu are loc de muncă, nu realizează venituri sau realizează din activităţi autorizate
potrivit legii, venituri mai mici decât indemnizaţia de şomaj care i s-ar cuveni
potrivit legii
4. este disponibilă să înceapă lucrul în perioada imediat următoare dacă i s-ar găsit un
loc de muncă;
5. este înregistrată la Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de muncă sau la alt
furnizor de servicii de ocupare, care funcţionează în condiţiile prevăzute de lege.
Ordonanţa de urgenţă 144/2005 aduce o modificare acestui articol de lege considerând
că şomer este persoana care îndeplineşte cumulativ primele patru condiţii prevăzute în L
76/2002, următoarea condiţie, ca persoana să fie “înregistrată la Agenţia Naţională pentru
Ocuparea Forţei de muncă sau la alt furnizor de servicii de ocupare, care funcţionează în
condiţiile prevăzute de lege” fiind înlăturată. L 76/2002 considera că persoana în căutarea
unui loc de muncă este aceea care este “înregistrată la Agenţia Naţională pentru Ocuparea
Forţei de muncă sau la alt furnizor de servicii de ocupare, care funcţionează în condiţiile
prevăzute de lege, pentru a fi sprijinită în căutarea unui loc de muncă”. OU 144/2005
redefineşte astfel persoana în căutarea unui loc de muncă: “ persoana care face demersuri
pentru a-şi găsi un loc de muncă, prin mijloace proprii sau prin înregistrare la agenţia
pentru ocuparea forţei de muncă în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau, după caz,
reşedinţa ori la alt furnizor de servicii de ocupare, acreditat în condiţiile legii”. Astfel, OU
144/2005 face diferenţa între noţiunea de şomer şi cea de şomer înregistrat. Şomerul
înregistrat este persoana care îndeplineşte cumulativ condiţiile pentru a fi şomer şi se
înregistrează la agenţia pentru ocuparea forţei de muncă în a cărei rază teritorială îşi are
domiciliul sau, după caz, reşedinţa ori la alt furnizor de servicii de ocupare, acreditat în
condiţiile legii, pentru obţinerea unui loc de muncă.
În accepţiunea modernă <ocuparea deplină a forţei de muncă> nu se mai referă la
dispariţia totală a şomajului, ea fiind compatibilă cu şomajul voluntar şi tranzitoriu ce
cuprinde persoanele care din diferite motive nu doresc să se angajeze ex: aşteaptă un loc de
muncă mai potrivit cu pregătirea şi aspiraţiile personale. Din această perspectivă statul
bunăstării este acela care asigură ocuparea deplină a forţei de muncă adică „reglementarea
economiei de piaţă într-un mod care să menţină un grad înalt şi stabil de ocupare a forţei de
muncă” (Popescu, 1998, p.33). Din moment ce ocuparea deplină a forţei de muncă ar
corespunde unui nivel minim (natural) de şomaj putem considera, pe de-o parte, că
scăderea lui sub acest nivel ar însemna o supraocupare a forţei de muncă, iar pe de altă
parte, că nivelul actual al şomajului corespunde unuia superior ratei sale naturale. Fretwell
şi Jackman afirmau, în 1994, că un anumit grad de şomaj reprezintă o caracteristică
inevitabilă a unei economii de piaţă liberă şi că, în consecinţă, obiectivul politicii din
Europa Centrală şi de Est nu mai poate fi prevenirea, aşa cum fusese în perioada
comunistă, a oricărei forme de şomaj (Fretwell şi Jackman, 1994). Aşadar, pentru o
economie în tranziţie scopul ar trebui să-l constituie creşterea moderată a şomajului şi
ulterior, menţinerea acestuia la un nivel rezonabil de scăzut.
Prin fluctuaţia forţei de muncă, considera Prunea în 1988, se înţelege “o relaţie între
individ şi unitatea în care lucrează, relaţie caracterizată prin părăsirea locului de muncă în
vederea încadrării într-o altă unitate”. (Prunea, 1988, p.11) Autorul afirma că aceste
fluctuaţii s-ar fi datorat “interacţiunii dialectice, contradictorii dintre organizaţie şi indivizii
cuprinşi în ea, şi nicidecum unei relaţii care se desfăşoară după principiile asimetriei: un
element deţine permanent o poziţie dominantă, iar celălalt una dominată”. (Prunea, 1988,
p.11) Disonanţele care pot să apară între cele două elemente ale relaţiei s-ar datora, în
opinia autorului, unor factori precum “poziţia specifică a forţei de muncă faţă de o unitate
productivă, ritmul de dezvoltare a capacităţilor de producţie într-o perioadă dată şi modul
de echilibrare a solicitărilor producţiei cu exigenţele şi răspunsurile individului” (Prunea,

11
1988, p.14). În continuare, se face referire la o oarecare autonomie a individului faţă de
unitatea economică, caracterul relativ al acesteia fiind dat de obligativitatea individului de
a fi cuprins în procesul de producţie, respectiv într-o “activitate socială utilă”.
Sunt consideraţi doi factori ca fiind cei mai adesea incriminaţi în situaţiile de
părăsire a locului de muncă, şi anume faptul că unii angajaţi nu reuşesc să-şi echilibreze
acţiunile, trebuinţele şi nivelul de aspiraţii cu cerinţele organizaţiei şi, cel de-al doilea
factor, constituit din faptul că organizaţia nu este un sistem omogen sub aspect psiho-
social, motiv pentru care pot apărea tensiuni, animozităţi între colegi, între subordonaţi şi
conducătorii colectivelor de muncă. În demersul său teoretic, Prunea consideră posibile
doar două situaţii concrete în care se poate realiza “părăsirea întreprinderii” şi anume
“forma reglementată a transferului” sau cea “spontană a demisiei”. Citându-i pe Bogdan şi
Constantinescu, 1970, Prunea consideră ca fiind o poziţie realistă în aprecierea
fenomenului aceea conform căreia “fluctuaţia, în anumite limite, este inevitabilă” sau chiar
că ar răspunde, conform Enache, 1975, “unor nevoi de cadre ale economiei”. (cit. în
Prunea, 1988, p. 23).
Dintre cauzele şomajului, Stegăroiu, (1993), amintea:
• Schimbările majore (tranziţia)
• Strategii şi tactici aberante în dezvoltarea socio-economică
• Specificul conjunctural
Primele două categorii de cauze provoacă şomaj structural, care se întâlneşte cu
diferite frecvenţe în dezvoltarea socio-economică a fiecărei ţări. Ultima categorie
determină apariţia şomajului situaţional care are o natură dominant discriminatorie şi va fi
cu atât mai frecvent cu cât societatea existentă se va distanţa mai pregnant de o societate
deschisă.
Evoluţia pieţei forţei de muncă în ţara noastră reprezintă un proces complex,
desfăşurat pe termen lung, pe tot parcursul trecerii acesteia spre o economie de piaţă.
Reconstruirea sistemului economic al României depinde, consideră Vântu (1994), „într-o
mare măsură de reacţia populaţiei”. Argumentul oferit este acela că, populaţia afectată,
poate reacţiona la trecerea de la o economie de comandă, unde riscurile pentru angajat
erau minore iar veniturile mici, la o economie de piaţă care presupune competiţie, riscuri
dar şi posibilitatea obţinerii unor venituri ridicate.
Pentru combaterea efectelor negative ale trecerii la o economie de piaţă, şi aici ne
referim la creşterea şomajului, Vântu (1994) vorbeşte despre necesitatea unui număr
impresionant de schimbări nu doar la nivel politic, economic, legislativ, organizaţional şi
educaţional dar şi la nivel informaţional şi al statisticilor relevante în domeniu, ceea ce
presupune o cât mai bună monitorizare a fenomenului.

Modulul 2. Nivelul şomajului. Categoriile de populaţie afectate

După 1989 evenimentele politice, economice şi sociale specifice tranziţiei au


generat diferite schimbări la nivelul politicilor sociale, printre care şi apariţia asigurărilor
împotriva şomajului. Pentru ţara noastră aceasta a constituit un eveniment în premieră,
asigurarea împotriva şomajului lipsind din sistemul de asigurare chiar şi înainte de
perioada comunistă, în ciuda unui sistem de securitate socială bine conturat (Zamfir, 1999).
Evoluţia ratei şomajului reflectă, într-o anumită măsură, ritmul proceselor de restructurare
şi privatizare pentru care s-a optat.
Evoluţia ratei şomajului în România, în perioada 1991-2005 a înregistrat
următoarele valori (tabel nr. 2):

12
Tabel nr.2 Evoluţia ratei şomajului de la apariţia legii 1/1991
media
an/luna ian. feb. martie Aprilie Mai iunie iulie august sept. oct. nov. dec. anuala
1991 - 0.6 0.8 1.1 1.4 1.8 1.9 2.1 2.3 2.3 2.4 3.0 1.6
1992 3.5 3.9 4.4 3.9 4.1 4.5 4.8 5.9 6.7 7.4 7.9 8.2 5.4
1993 8.3 9.0 9.3 9.2 9.1 9.1 9.1 8.9 9.1 9.3 9.6 10.4 9.2
1994 11.0 11.4 11.5 11.3 11.2 10.8 10.7 10.5 10.6 10.8 10.8 10.9 11.0
Rata
şomaj 1995 11.0 11.1 10.9 10.5 10.3 9.9 9.7 9.5 9.2 9.0 8.8 9.5 10.0
% 1996 9.9 10.1 9.8 8.8 8.2 7.6 7.0 6.6 6.3 6.3 6.1 6.6 7.8
1997 7.0 7.5 7.5 7.3 7.1 7.3 7.2 7.1 7.2 7.6 8.1 8.9 7.5
1998 9.3 9.7 9.6 9.4 9.2 8.9 8.8 8.7 8.7 9.0 9.5 10.4 9.3
1999 11.2 12.0 12.0 11.7 11.5 11.4 11.3 10.9 10.9 10.8 11.1 11.8 11.4
2000 12.3 12.5 12.2 11.9 11.5 11.2 10.8 10.5 10.2 10.2 10.3 10.5 11.2
2001 10.7 10.7 10.3 9.8 9.2 8.7 8.3 8.0 7.8 7.7 8.0 8.8 9.0
2002 12.7 13.5 13.4 11.4 10.5 9.9 9.2 8.7 8.4 8.2 8.1 8.4 10.2
2003 8.6 8.8 8.6 8.0 7.6 7.3 7.2 6.8 6.7 7.0 7.2 7.4 7.6
2004 7.7 7.8 7.8 7.4 6.9 6.6 6.3 6.2 6.1 6.1 6.2 6.2 6.8
2005 6.3 6.2 6.0 5.7 5.5 5.5 5.5 5.6
media
an/luna ian. Feb. martie Aprilie Mai iunie iulie august sept. oct. nov. dec. anuala
1991 - 65319 92359 122321 161150 195573 217055 237777 260489 259426 271717 337440 185052
1992 386033 435310 488246 428363 456221 500797 537854 654390 740727 826483 880762 929019 605350
Tot al
şomeri 1993 949843 1025717 1062293 1051070 1036719 1036117 1040830 1009072 1039845 1055396 1095511 1164705 1047260
1994 1230433 1275244 1291304 1263814 1254362 1212745 1205550 1182044 1191829 1213874 1211851 1223925 1229748
1995 1234853 1245397 1229024 1183729 1151841 1114748 1085474 1061839 1037991 1007119 985472 998432 1111327
1996 1042165 1055290 1031436 926698 862736 798000 736351 692561 664634 659446 644620 657564 814292
1997 702537 748115 757723 730991 709486 727882 720254 708541 721077 763381 816363 881435 748982
1998 920121 961657 953419 933880 907197 883919 871028 856755 857196 894573 940032 1025056 917069
1999 1103451 1183947 1182701 1153535 1132960 1121807 1114242 1074962 1073586 1064463 1090578 1130296 1118877
2000 1174993 1196630 1166669 1139185 1097412 1066965 1028090 997744 977708 969288 984652 1007131 1067206
2001 1032902 1032303 992846 948395 890750 840325 798319 771782 747098 742366 773962 826932 866498
2002 1193721 1267450 1257367 1069742 983326 929695 867398 815505 786184 767655 755889 760623 954546
2003 781388 798444 779154 731360 693068 663606 650386 619162 608820 634740 655353 658891 689531
2004 693435 702431 697370 661895 617807 590267 562645 552596 547811 550725 551425 557892 607192
2005 562748 558553 537807 511274 495934 488797 489308 498988
Sursa: Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă

14
Se observă că anii 1994-1995 au înregistrat cel mai ridicat nivel al şomajului de după
1989, o rată ceva mai ridicată de şomaj caracterizând şi anul 2000, din acest an rata şomajului
fiind în continuă scădere.
De-a lungul anilor `90 cel mai mare număr al salariaţilor se menţine în industrie, deşi a
existat o tendinţă continuă de diminuare a acestuia. O tendinţă de scădere a existat în
agricultură, transporturi şi unele servicii, iar o oarecare creştere s-a înregistrat în domeniul
sănătăţii şi a asistenţei sociale.
Anul 1995 a reprezentat momentul în care ponderea populaţiei ocupate în sectorul
privat a depăşit-o pe cea din sectorul public, rata şomajului având, în perioada 1991-1997, un
maxim în anul 1994, respectiv 10,9%, iar în 1996 a înregistrat minimul de 6,6% .
Evoluţia şomajului la nivelul judeţului Cluj în contextul fenomenului la nivel
naţional
La nivelul judeţului Cluj, în perioada 1995-1999, rata şomajului a a avut un punct
minim înregistrat pentru anul 1996, după cum se observă şi din tabelul nr.3.

Tabel nr.3. Situaţia şomajului în perioada 1995-1999 în judeţul Cluj


1995 1996 1997 1998 1999
I. Total persoane în căutarea unui 34706 29149 31544 36438 41276
loc de muncă din care:
1. muncitori 28289 24695 27207 25743 25679
2. studii medii 5855 4100 4025 9467 130750
3. studii superioare 562 354 312 1228 1867
II. Total persoane în căutarea unui 34706 29149 31544 36438 41276
loc de muncă din care:
1. beneficiază de ajutor de şomaj 12091 8836 10580 14057 20424
2. beneficiază de alocaţie de sprijin 10445 8434 5276 9025 11347
3. nu beneficiază de prevederile 12170 11879 15688 13356 9505
L1/1991
III. Repartizaţi în muncă din care: 22422 28989 22622 139902 144236
Şomeri 8492 8556 6244 5179 6408
IV. Persoane pentru care s-au 14722 25035 26165 26211 26297
eliberat adeverinţe cf. L67/1995
privind ajutorul social
VI. Rata şomajului 8,6% 8,0% 8,7% 10,4% 11,8%
Sursa: Biroul de statistica al Agenţiei de Şomaj Cluj

Se observă că rata medie a şomajului la nivel de ţară (11,1%) are pentru anul 1999 o
valoare comparabilă cu cea de la nivelul judeţului Cluj (11,8%).
În ceea ce priveşte participarea femeii pe piaţa muncii, aceasta este explicată prin mai
multe motive dintre care:
1. necesitatea celui de al doilea salariu în familie, datorat scăderii valorii salariului real şi
degradării sistemului de suport pentru familiile cu copii;
2. cele mai multe beneficii sociale pentru mamele cu copii sunt de tip contributoriu şi
sunt, deci, condiţionate de participarea femeii pe piaţa de muncă; dintre acestea
amintim: concediu de naştere plătit, concediu plătit pentru îngrijirea copilului,
concediu plătit pentru îngrijirea copilului bolnav;
3. nevoia de asigurări sociale este un alt motiv al participării femeilor pe piaţa de muncă
(coord. Zamfir, p.276).
Rata de activitate a femeilor, respectiv proporţia femeilor ocupate şi a femeilor şomere din
întreaga populaţie economic activă pentru perioada 1994-1996 a înregistrat următoarele
valori:

Tabel nr. 4. Rata de activitate: pe total populaţie şi la femei


1994 1995 1996
Rata de activitate populaţie 69,7 71,1 70,1
în vârsta de muncă (15-64
ani)
Femei 63,1 64,7 62,7
Rata de activitate populaţie 48,7 49,3 49,4
tânără (15-24 ani)

Femei 41,7 42,8 42,6


Rata de activitate în 47,1 50,5 46,1
populaţia vârstnică (peste
50 de ani)

Femei 40,9 44,7 38,9


Sursa: Comisia Naţională pentru Statistică

Se poate observa, din tabelul nr.4., că rata de activitate a femeii este puţin mai scăzută
decât cea a bărbaţilor, pentru această perioadă menţinându-se această caracteristică semnalată
şi pentru anii anteriori.

Tabel nr.5. Dinamica angajării în muncă şi a şomajului în populaţia feminină


Femei 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997
Ca % din totalul 41,7 42,8 42,3 42,0 42,8 43,6 44,1 -
salariaţilor
Ca % din 1990 100 96,9 85,0 81,2 80,4 79,9 78,7 -
Femei şomer ca - 61,8 60,6 58,9 56,6 55,2 54,1 48,6
% din total
şomeri
Ca % din 1990 - 100 270,1 328,8 332,6 264,6 170,5 205,6
Sursa: Comisia Naţională pentru Statistică

Din tabelul nr.5 reiese faptul că procentul femeilor salariate a crescut de la 41,7%, în
anul 1990, la 44,1% în anul 1996. Scăderea numărului de salariaţi în populaţia masculină a
fost, însă, şi mai mare astfel încât, în 1996, proporţia femeilor angajate a crescut în 1996 faţă
de 1990 de la 41,7% la 44,1%.

16
Tabel nr. 6. Evoluţia şomajului în Judeţul Cluj la 10.08.2000
STUDII
MUNCITORI MEDII SUPERIOARE
TOTAL FEMEI TOTAL FEMEI TOTAL FEMEI TOTAL FEMEI
TOTAL 36677 19940 23305 11982 11834 7148 1538 810
1.Şomeri 8326 6544 4146 3352 3856 3008 327 184
plată
ajut. şomaj
2.Şomeri 17367 8832 8373 4167 7825 4063 1169 602
plată
alocaţie de
sprijin
3.Şomeri 10981 4564 10786 4463 153 77 42 24
în evidenţă
pt. locuri
de muncă
fără
prevederile
L1/1991
republicată
4.Rata 10,4%
şomajului

Sursa: Biroul de statistică al Agenţiei de Şomaj Cluj

Procentele de bărbaţi, respectiv de femei, din totalul şomerilor sunt, pentru anul 2000,
apropiate de procentele reale ale compoziţiei pe sexe a populaţiei, respectiv 45,63% bărbaţi
şomeri şi 54,36% femei, în situaţia în care la 1 ianuarie 1997 populaţia de sex feminin
reprezenta aproximativ 51% din totalul populaţiei ţării (Mureşan, 1999).

Tabel nr. 7. Situaţia persoanelor aflate în evidenţa AJOFM Cluj în perioada 2002-2005:
Persoane în 31.12.2002 31.12.2003 31.12.2004 31.12.2005
evidenţă
Total din care: 33157 28822 16305 14373
- indemnizaţie de 5465 7184 5635 5481
şomaj
- alocaţie sprijin 3256 10 - -
- ajutor integrare 891 - - -
- şomeri 23545 17628 10670 8892
neindemnizaţi

Datele prezentate în tabelul nr.7. scot în relief tendinţa în evidentă scădere a numărului
de şomeri, de la 33.157 în 2002 la 14.373 în 2005.
Strategia pentru România, document al Băncii Europene pentru reconstrucţie şi
dezvoltare, din noiembrie 2003, arată faptul că ţara noastră e considerată ca fiind o economie
în tranziţie, în care sectorul privat cuprinde aproximativ 75% din forţa de muncă angajată în
agricultură, industrie, comerţ şi servicii. Acest document arată că rata de participare a forţei de
muncă a scăzut de la 80% la începutul anilor 90 la 63,2% în 2000. Cele mai multe locuri de
muncă s-au pierdut în industrie, în special în cadrul intreprinderilor mari (Strategia pentru
România, 2003).

17
În Evaluarea comună a priorităţilor de ocupare a forţei de muncă în România,
document semnat în octombrie 2002 de către Ministrul Muncii şi Solidarităţii Sociale
împreună cu comisarul European pentru Ocupare şi Afaceri Sociale, a fost descrisă şi
tendinţa generală a ratei şomajului în România (Evaluarea comună a priorităţilor de ocupare a
forţei de muncă în România, 2002)
Astfel, a fost evidenţiat faptul că rata şomajului a scăzut şi s-a stabilizat la
aproximativ 5,5% la mijlocul anilor ’90. Creşterea observată de atunci înainte, pare a se
stabiliza în 2001, când rata şomajului s-a menţinut la 6,5%, 6,9% pentru bărbaţi şi 6% pentru
femei. Şomajul este concentrat în zonele urbane, în 1996, rata şomajului fiind de două ori mai
mare în mediul urban (8,4%) comparativ cu mediul rural (3,6%). Diferenţa s-a mărit de atunci
şi în 2000, rata şomajului în mediul urban era de 11,7% comparativ cu 2,4% în mediul rural.
Ca şi în alte ţări, şomajul în rândul tinerilor este mai ridicat decât cel în rândul
adulţilor. În 2000, şomajul în rândul celor de 15-24 ani ajungea la 16,5% comparativ cu 6,9%
printre cei de 25-54 ani.
Şomajul pe termen lung rămâne ridicat în ciuda descreşterii nivelului general al
şomajului. În 2001, 48,6% (adică 3,2% din forţa de muncă de 15 ani şi peste) a fost în afara
muncii pentru un an sau mai mult, din care aproape 50% pentru 2 ani şi mai mult. Şomajul pe
termen lung tinde să fie mai ridicat la femei decât la bărbaţi. În 2001, procentul de şomeri pe
termen lung în rândul femeilor era de 50,3% (adică 3% din forţa de muncă feminină)
comparativ cu 47,4% (adică 3,3% din forţa de muncă masculină) pentru şomerii din rândul
bărbaţilor (Evaluarea comună a priorităţilor de ocupare a forţei de muncă în România, 2002).
Variaţia şomajului la nivel regional arată că în 2000, toate regiunile, cu două excepţii,
aveau o rată a şomajului foarte aproape de media naţională. Doar regiunea de Sud-Est
înregistra o rată a şomajului destul de mult deasupra mediei naţionale (8,6% comparativ cu
7,1%), în timp ce se menţinea destul de scăzuta în Sud- Vest (5,6%). Însă datele înregistrate
sugerează că variaţia şomajului este mult mai mare între judeţe din cadrul fiecărei regiuni
vizate.
În ianuarie 2002, ratele şomajului înregistrat variau între 5,7% în Satu Mare şi 24,7%
în Ialomiţa; aproximativ jumătate din cele 42 de judeţe înregistrau o rată a şomajului destul de
mult deasupra mediei naţionale de 12,4% (Evaluarea comună a priorităţilor de ocupare a forţei
de muncă în România, 2002).
Rata oficială a şomajului era de 8,1% în decembrie 2002, una din cele mai scăzute din
sud-estul Europei. Estimările cu privire la dimensiunea economiei la negru indicau, în 2000,
faptul că aceasta reprezenta 35% din Produsul Naţional Brut al ţării (Strategia pentru
România, 2003). De altfel, şi în Raportul periodic asupra progreselor înregistrate de România
în vederea aderării la UE, din octombrie 2004, s-a arătat că, atunci când luăm în considerare
rata scăzută a şomajului în România în comparaţie cu alte ţări din regiune, trebuie să ţinem
seama de faptul că există o rată mare a angajării forţei de muncă în economia subterană,
precum şi o emigrare a unei părţi a forţei de muncă (Raportul periodic asupra progreselor
înregistrate de România în vederea aderării la UE, 2004).
În conformitate cu prevederile Parteneriatului pentru Aderare, Guvernul României a
elaborat, împreună cu Comisia Europeană - Direcţia Generală de Ocupare şi Afaceri Sociale,
Documentul Comun în domeniul Incluziunii Sociale, respectiv Memorandumul Comun în
Domeniul Incluziunii Sociale din 2005 (MCDIS, 2005).
În acest document se arată că valoarea ridicată a ratei de inactivitate pentru persoanele
în vârstă de muncă, numărul mare de persoane ocupate în agricultura de subzistenţă (estimat
la 4 milioane de oameni) şi migraţia forţei de muncă sunt fenomene care pot explica scăderea
numărului de salariaţi fără o creştere corespunzătoare a ratei şomajului.
Un factor care a diminuat parţial efectul concedierilor colective din cadrul
întreprinderilor de stat a fost creşterea ocupării în sectorul privat. Rata şomajului BIM a

18
scăzut în 2003 la 7,0%, faţă de 8,4% în anul precedent. În 2003 rata şomajului BIM pentru
bărbaţi era de 7,5 % şi pentru femei de 6,4% (faţă de valorile medii UE-15 de 7,3% şi
respectiv de 8,9% în 2003).
Rata şomajului BIM în rândul tinerilor era de 18,5% în 2003. Tinerii reprezintă unul
din cele mai mari grupuri afectate de şomaj (peste 30%), valoare rămasă relativ constantă în
ultimii ani. Şomajul a afectat în special muncitorii, disponibilizaţi în urma restructurării
sectorului industrial şi care în 2003 reprezentau 75,1%, din numărul total al şomerilor
înregistraţi.
Şomajul afectează în special persoanele cu un nivel de instruire primar şi gimnazial
(6,2%), liceal, profesional şi postliceal (6,5%) şi mai puţin cele care au absolvit o formă de
învăţământ universitar (2,9%).
Şomajul BIM de lungă durată (1 an şi peste) a înregistrat o creştere de la 3,2% în 2001
la 4,3% în 2003, în acelaşi an 62% din totalul şomerilor făcând parte din această categorie.
Creşterea ponderii şomerilor pe termen lung, chiar şi pe fondul scăderii în ultimul timp a ratei
şomajului, indică existenţa unei grupe a şomerilor pe termen lung către care va trebui să se
îndrepte în următorii ani politicile active pentru ocuparea forţei de muncă.
Creşterea riscului dependenţei de asistenţa socială şi necorelarea cu piaţa muncii sunt,
de asemenea, ilustrate de procentul mare al copiilor (sub 18 ani) şi adulţilor (18-59 ani) care
trăiesc în gospodării în care nici unul dintre membri nu au un loc de muncă. Acest risc a
crescut în perioada 2000 – 2003 de la 7,2% la 10,2% pentru copii şi de la 8,4% la 11,1%
pentru generaţia adultă (MCDIS, 2005).

Tabel nr.8. Numărul total de şomeri şi rata şomajului pe ţară şi pe judeţe în 2005
JUDEŢUL Nr total din care Nr. total şom. Nr. total şom. Total şom. dinRata Rata şomaj.
şomeri femei indemnizaţi neindemnizaţi sector privat şomaj(%) feminin(%)
1 2 3 4 5 6 7 8
ALBA 12936 5840 8140 4796 11125 6.9 6.5
ARAD 6360 2791 2296 4064 6015 3.1 2.9
ARGES 14561 6901 7762 6799 5809 5.3 5.4
BACĂU 13465 4900 4228 9237 2118 5.3 4.1
BIHOR 6014 2520 1794 4220 3671 2.1 1.9
BISTRIŢA 6079 2531 3415 2664 5012 4.8 4.3
BOTOŞANI 11261 4066 2486 8775 5401 6.6 4.7
BRAŞOV 21361 9772 8171 13190 11706 8.3 8.0
BRĂILA 8592 3233 1938 6654 3765 6.3 4.8
BUCUREŞTI 23598 12909 8084 15514 9143 2.7 3.4
BUZĂU 14587 5782 5035 9552 5236 7.3 6.1
CARAŞ SEV. 9817 4233 3701 6116 9415 7.1 6.6
CĂLĂRAŞI 9092 3858 1327 7765 1053 8.3 7.0
CLUJ 12676 5956 4409 8267 12314 3.9 3.9
CONSTANTA 12425 5736 3429 8996 10016 4.2 4.4
COVASNA 7163 2931 2994 4169 5249 7.4 6.2
DÂMBOVIŢA 14802 6205 3722 11080 10187 6.9 6.3
DOLJ 17143 7034 5248 11895 9417 5.8 5.1
GALAŢI 19465 7741 2904 16561 2617 8.5 7.7
GIURGIU 5571 2452 1447 4124 3148 5.7 5.1
GORJ 12545 5195 5192 7353 2515 7.9 7.0
HARGHITA 10593 4535 6313 4280 9735 7.6 6.8
HUNEDOARA 22454 10083 10253 12201 13921 10.5 10.4
IALOMIŢA 10748 4724 2202 8546 9857 9.7 8.8
IAŞI 19992 6923 3982 16010 11009 6.1 4.4
ILFOV 3142 1484 1285 1857 2096 2.8 2.7

19
MARAMUREŞ 10129 4213 4108 6021 3474 4.9 4.2
MEHEDINŢI 12950 4871 2173 10777 7125 10.2 8.2
MUREŞ 9882 4445 4498 5384 8946 3.8 3.7
NEAMŢ 12396 4827 3564 8832 2516 5.6 4.5
OLT 12886 4862 2434 10452 11081 6.6 5.3
PRAHOVA 18666 8024 8794 9872 4513 5.7 5.4
SATU-MARE 4179 2013 1899 2280 1140 2.8 2.7
SĂLAJ 6590 2798 3307 3283 5132 6.3 5.7
SIBIU 9489 3995 3402 6087 7622 5.4 4.9
SUCEAVA 16808 6944 5080 11728 15235 6.2 5.3
TELEORMAN 14286 5534 2680 11606 4172 7.6 6.2
TIMIŞ 7167 3692 3385 3782 5318 2.3 2.4
TULCEA 4374 1944 1530 2844 4155 4.5 4.2
VASLUI 14490 5626 5072 9418 13266 8.5 6.6
VÂLCEA 12359 5462 3271 9088 8863 6.7 6.4
VRANCEA 5895 2267 1615 4280 1915 3.9 3.0
TOTAL 498988 211852 168569 330419 286023 5.6 5.0
Sursa: Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă

La sfârşitul lunii august 2005, rata şomajului înregistrat la nivel naţional a fost de
5,6%, cu 0,7 procente mai mică faţă de cea din luna august a anului 2004 (când aceasta a fost
de 6,3%), şi cu 0,1 procente mai mare faţă de cea din luna iulie 2005. Numărul total de şomeri
corespunzător lunii august, de 498.988 persoane, a crescut semnificativ, cu 9.680 persoane,
faţă de cel din luna anterioară.
Din totalul şomerilor înregistraţi, 168.569 au fost şomeri indemnizaţi şi 330.419
neindemnizaţi. Numărul şomerilor indemnizaţi continuă să scadă faţă de luna anterioară (cu
2.033 persoane), în timp ce numărul şomerilor neindemnizaţi creşte cu 11.713 persoane.
Ponderea şomerilor neindemnizaţi în numărul total al şomerilor păstrează o tendinţă
crescătoare ajungând la 66,2%.
Referitor la şomajul înregistrat pe sexe, în luna august se constată o creştere a ratei
şomajului feminin de 0,1 puncte, în timp ce rata şomajului masculin a rămas constantă faţă de
luna iulie 2005.
La sfârşitul lunii august 2005, structura pe sexe a numărului de şomeri este caracterizată
de creşterea atât a numărului de şomeri femei, cu 6.962 persoane, cât şi a numărului de şomeri
bărbaţi, cu 2.718 persoane.
Analizând datele prezentate mai sus se poate spune că rata şomajului a crescut, de fapt, pe
seama şomerilor fără drepturi băneşti şi a şomerilor femei. Acest aspect implică o abordare
specifică a programelor pentru prevenirea şi combaterea şomajului în rândul celor două
categorii de şomeri.
La nivel teritorial, 25 de judeţe şi municipiul Bucureşti au înregistrat creşteri ale
numărului şomerilor înregistraţi, dintre care în judeţele: Gorj, Dâmboviţa, Galaţi şi Bacău
aceste creşteri au fost de peste 1.000 de persoane. În restul judeţelor numărul total de şomeri
a scăzut comparativ cu luna iulie 2005, dar scăderile au fost neînsemnate, cea mai importantă
scădere numerică înregistrându-se în judeţul Covasna (876 persoane).
Creşterea de 0,1 puncte procentuale a ratei şomajului la nivel naţional se reflectă în
modificări nesemnificative ale ratelor în majoritatea judeţelor ţării. Rata şomajului
înregistrează cea mai mare creştere, de 1,0 puncte procentuale în judeţul Gorj şi cea mai mare
scădere în judeţul Covasna, de 0,9 puncte procentuale.
Hunedoara (10,5%) şi Mehedinţi (10,2%), îşi menţin rata şomajului peste pragul de
10,0%, nivelul maxim al ratei şomajului rămânând în continuare în judeţul Hunedoara, iar cel

20
minim (2,1%) în judeţul Bihor, amplitudinea de 8,4 puncte procentuale rămânând, de
asemenea, constantă.
Deşi, faţă de luna august a anului precedent, în luna august 2005 numărul şomerilor
înregistraţi a scăzut cu 11,3% (63.657 persoane), este de remarcat faptul că pentru această
lună nivelul şomajului a crescut faţă de luna anterioară.
Deşi şomajul înregistrat a scăzut în anul 2005, comparativ cu cel precedent, în toată ţara,
judeţele situate la cei doi poli ai ratei şomajului, de maxim sau de minim, rămân în continuare
aceleaşi. Aceasta demonstrează, încă o dată, directa legătură dintre caracteristicile socio-
economice ale fiecărei zone şi evoluţia şomajului, că disparităţile regionale se pot rezolva
doar în timp şi cu asigurarea resurselor necesare.

Tabel nr. 9. Numărul total de şomeri înregistraţi în evidenţele AJOFM Cluj- anul
2006:
Indicatori 01.2006 02.2006 03.2006 04.2006 05.2006 06.2006 07.2006
Nr. Total 14891 15534 15889 15562 14636 14220 11682
şomeri
înregistraţi
Din care 7034 7239 7345 7234 5664 6595 5644
femei
Şomeri 5759 5919 5606 5093 4717 4367 4490
indemnizaţi
Şomeri 9132 9615 10283 10469 9919 9853 7192
neindemniz.
Total şomeri 534 15108 15422 14942 14112 13708 11267
din sectorul
privat
Sursa: Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Cluj

Pentru anul în curs se observă faptul că numărul şomerilor a înregistrat o creştere


treptată de la începutul anului, punctul maxim fiind atins în luna martie după care a
înregistrat o continuă scădere, în luna iulie fiind înregistraţi la Agenţia judeţeană cu peste 4
mii de şomeri mai puţin decât în luna de vârf, martie. Luna iulie a anului curent a înregistrat,
de altfel, cea mai mică rată a şomajului din ultimii ani, păstrând tendinţa de scădere. Astfel,
în decembrie 2002 se înregistrau 33157 şomeri, în decembrie 2003, 24822 şomeri, în
decembrie 2004, 16305 şomeri, iar în decembrie 2005, 14373 şomeri. Deşi în primele luni
ale anului 2006 numărul şomerilor înregistraţi a crescut puţin peste cel din decembrie 2005,
în luna iunie 2006 se înregistra deja o valoare sub cea atinsă în ultima lună a anului
precedent.

Modulul 3. Politicile sociale din domeniul şomajului


Societăţile contemporane trebuie să facă faţă efectelor negative determinate de o rată
ridicată a şomajului. Şomajul nu trebuie analizat doar ca fiind un fenomen economic ce indică
un dezechilibru persistent pe piaţa muncii, el este un „punct de criză” ce trebuie depăşit,
aspectele sociale negative ale acestuia fiind tot mai vizibile şi deci, necesar de contracarat.
Modalităţile de abordare ale şomajului sunt diferite de la o ţară la alta, în funcţie de
condiţiile concrete existente la un moment dat. Nivelul acceptabil al şomajului, care să
corespundă unei ocupări depline a forţei de muncă, a variat în timp. Astfel, în Anglia anilor
1920-1930, nivelul şomajului pentru situaţia de ocupare deplină a forţei de muncă se ridica la
aproximativ 3% din populaţia activă. În cazul altor ţări precum Franţa şi Germania se
apreciază că imediat după cel de-al doilea război mondial, această rată a şomajului se situa în
jurul valorii de 1-2%. Pentru SUA, nivelul era de circa 5%, la începutul anilor 80 scăzând sub
4% (Cace, 1997).

21
În prezent, ţinând seama de gama variată de situaţii concrete cu care se poate confrunta
o ţară, ocuparea deplină a forţei de muncă presupune o rată de 1,5 până la 4% (Cace, 1997).
Protecţia persoanelor care au rămas fără loc de muncă s-a dezvoltat ulterior constituirii
sistemelor de asigurare pentru bătrâneţe, boală sau accidente de muncă.
Primele măsuri de protecţie a şomerilor au fost consemnate în Marea Britanie în 1911, în
National Insurance Act, urmate de cele din Germania, din 1929, şi cele din Statele Unite, în
1935, în Social Security Act (Cace, 1997).
Pentru România de după 1989, reglementarea problemei persoanelor rămase fără un loc de
muncă a fost o premieră, deoarece şi în perioada comunistă, şi înaintea acesteia, asigurarea
împotriva şomajului a lipsit.
În timp, diferitele state, în funcţie de situaţia economică pe care o traversau, au
dezvoltat măsuri pasive şi active de combatere a şomajului. Măsurile active se referă la
administraţia şi serviciile de ocupare a forţei de muncă, formarea profesională, măsuri în
favoarea tinerilor, măsuri de promovare a ocupării şi măsuri în favoarea persoanelor cu
handicap. Măsurile pasive au inclus, pe lângă plata ajutorului de şomaj, şi cheltuielile pentru
pensionarea anticipată.

Caracteristici ale şomajului în Europa Centrală şi de Est


În timp, ţările din fostul bloc socialist au introdus reforme concrete pe piaţa muncii,
trecând de la cea tradiţională care avea drept caracteristică garantarea locului de muncă, la o
piaţă concurenţială. Până în anii `90 statul era cel care crea locuri de muncă şi garantând
existenţa lor nu oferea ajutor de şomaj celor care rămâneau în afara pieţei muncii.
Repartizarea obligatorie a absolvenţilor oricărei forme de învăţământ era o manieră
prin care statul îşi exercita controlul asupra pieţei muncii, alături de acest aspect apărând şi un
strict control al migrării din mediul rural în cel urban.
Ceea ce ofereau sistemele centralizate erau, aşa cum arăta şi Cace (1997) locurile de
muncă garantate tuturor care puteau fi schimbate dacă persoanele considerau acest aspect
avantajos. Cu toate acestea mobilitatea forţei de muncă era mult mai redusă decât în ţările din
vest.
Un alt aspect caracteristic acestei perioade este o rată a ocupării destul de mare, atât la
bărbaţi cât şi la femei, la acestea din urmă un rol important jucând egalitatea de şanse datorată
accesului lor la învăţământul şi pregătirea profesională.
Aspectele slabe majore au fost, printre altele, productivitatea scăzută a muncii,
abordarea deficitară a şomajului, concentrarea excesivă spre dezvoltarea industriei şi
agriculturii, limitarea migraţiei pe plan internaţional (Cace, 1997). Productivitatea scăzută a
muncii s-a datorat în mare măsură tendinţei de ocupare totală a forţei de muncă. Referitor la
şomaj, aspectul negativ este că acesta nefiind recunoscut, şomajul ascuns nu şi-a găsit nici o
rezolvare prin măsura de sprijin a ajutorului de şomaj. Accentul pus pe industria grea şi
agricultură a dus la neglijarea sectorului terţiar, al serviciilor, care ar fi putut constitui o sursă
viabilă de locuri de muncă. De asemenea, locurile de muncă în alte ţări erau greu accesibile,
astfel încât surplusul de forţă de muncă nu se putea orienta în această direcţie. Anterior anului
1990 restricţia venea dinspre statele Europei Centrale şi de Est, ulterior, aceasta a fost impusă
de statele potenţial gazde (Cace, 1997).
După 1989 s-a încercat o combinaţie între stat şi piaţă în ceea ce priveşte piaţa muncii.
În acest context întreprinderile nu erau obligate să concedieze excedentul de forţă de muncă
sau să declare faliment şi a fost introdusă măsura şomajului tehnic. De asemenea, s-au dat
întreprinderilor ineficiente numeroase subvenţii de la stat. În anul 1991, 33% din fondurile
publice de şomaj erau utilizate pentru susţinerea şomajului tehnic, evoluţia până în 1996
înscriindu-se în aceeaşi linie strategică. Un alt aspect negativ este faptul că nu a fost încurajat
excedentul de populaţie activă să devină şomeri, în sensul că, spre exemplu, pentru rezolvarea

22
acestui excedent de forţe de muncă au fost introduse programe de pensionare anticipată
(Mărgineanu, 1999). Acestea au făcut să scadă puternic raportul dintre populaţia activă şi cea
inactivă, înregistrându-se, spre exemplu, în noiembrie 1995, un raport de dependenţă între
pensionari şi populaţia activă de 1 la 1,7 (Cace,1997).
După 1990, dintre organismele şi instituţiile internaţionale cu influenţă în domeniul
politicilor sociale putem aminti Uniunea Europeană, Banca Mondială, Fondul Monetar
Internaţional şi Organizaţia Internaţională a Muncii.
Aceste organisme internaţionale au solicitat statelor cu economii în tranziţie, inclusiv
României, realizarea unei serii de măsuri ce să vizeze atât populaţia activă cât şi şomerii.
Politicile antişomaj îmbracă trei forme principale:
• măsuri care privesc populaţia activă
• măsuri care îi privesc direct pe şomeri
• alte măsuri (contracte de scurtă durată, program redus de lucru)
Măsurile care se referă la populaţia activă vizează pregătirea şi calificarea forţei de
muncă şi flexibilizarea pieţei muncii, pe de-o parte şi reducerea programului de muncă şi a
duratei vieţii active, pe de altă parte. Pe termen mediu şi lung, însă, soluţia optimă rămâne
creşterea investiţiilor şi implicit crearea de locuri de muncă.
În privinţa măsurilor care îi privesc direct pe şomeri, politicile sociale au cunoscut
evoluţii diferite în ţările din zonă. Astfel, nivelul cheltuielilor publice sociale ca procent din
PIB, se aflau în România la 16% (în 1995), în Cehia de 25,5% (în 1994), Bulgaria 21%
(1994), Slovacia 40,7% (1994) etc. Cifrele dau o imagine referitor la nivelul intervenţiei
statului în problemele cu caracter social (Cace, 1997).
În privinţa măsurilor active şi pasive, specialiştii Fondului Monetar Internaţional
recomandă păstrarea unei balanţe echilibrate.
Referitor la sprijinul acordat şomerilor, România a introdus încă din 1991 o serie de
măsuri active şi pasive. Dintre măsurile active utilizate amintim calificarea şi recalificarea
forţei de muncă, plata absolvenţilor şi ajutorul de integrare profesională. Ele nu au avut un
impact major, astfel încât şomajul a continuat să rămână la un nivel ridicat.
În privinţa măsurilor pasive, ca urmare a apariţiei şomajului cronic, perioada de
primire a ajutorului de şomaj a crescut în 1991 de la 6 la 9 luni şi a fost introdusă alocaţia de
sprijin pentru o perioadă de 18 luni de la data expirării celor 9 luni. Conform Legii 1/1991
absolvenţii învăţământului superior care nu reuşeau să găsească un loc de muncă primeau
70% din salariul de bază minim pe ţară, iar absolvenţii de învăţământ preuniversitar,
profesional sau de ucenici primeau 60% din salariul de bază minim pe ţară.
Politicile din domeniul şomajului ar trebui, aşa cum arăta şi Cace (1997) să aibă
strategii coerente pe termen scurt, mediu şi lung. Dintre măsurile pe termen scurt ar fi:
• monitorizarea şomajului pentru evidenţierea zonelor critice, generatoare de
şomaj
• crearea de instituţii pe piaţa muncii care să faciliteze mobilitatea forţei de
muncă
• corelarea politicilor active şi pasive de combatere a şomajului de lungă durată
• descentralizarea sistemelor de gestionare a datelor referitoare la şomaj,
orientarea spre servicii locale
• încurajarea angajării forţei de muncă în lucrări şi servicii publice.
Politicile pe termen mediu au ca obiective principale următoarele:
• crearea unor instituţii care să contribuie la o mai bună adaptare a populaţiei
active la cerinţele pieţei muncii (de ex.: burse de muncă, centre de
recalificare etc.)
• atenuarea efectelor concedierilor masive prin:

23
o atragerea tuturor partenerilor sociali spre rezolvarea problemei, adică
patronat, sindicate, guvern
o corelarea tuturor măsurilor cu programele de privatizare din diferitele
sectoare economice şi zone geografice
o alocarea resurselor la nivel local.
Cel de-al treilea tip de măsuri, cele pe termen lung, urmăreşte flexibilizarea forţei de
muncă pentru a corespunde unor schimbări majore şi repetate.

Modele ale statelor bunăstării şi şomajului


Autorul de referinţă pentru tipologia stratelor bunăstării este considerat Gosta Espin
Andersen (1990), care consideră că există trei mari categorii: statul liberal, cel conservator şi
cel social-democrat.
Modelul liberal este reprezentat de către Statele Unite ale Americii. Acest model
presupune că statul nu intervine în crearea de locuri de muncă, mecanismul cererii şi al ofertei
fiind cel care reglează piaţa muncii. Aici se pune accent pe măsurile pasive în domeniul
şomajului, în mod special pe plata ajutorului de şomaj. Măsurile active sunt fragmentate şi
nesemnificative. Cu toate acestea în SUA s-au creat, în anii `90, multe locuri de muncă. Acest
model presupune o flexibilitate ridicată a pieţei muncii. S-au creat locuri de muncă mai prost
plătite dar care, în raport cu ajutorul de şomaj, sunt mai avantajoase.
Modelul social-democrat este caracteristic Suediei, unde sunt cel mai dezvoltate din
ţările OECD, măsurile active de combatere a şomajului. Suedia este recunoscută pentru
nivelul scăzut al ratei şomajului. Acest fapt se datorează cheltuielilor bugetare mari pe care le
face acest stat pentru recalificarea forţei de muncă şi crearea de locuri de muncă. Statul este
cel care intervine masiv pe piaţa muncii pentru realizarea echilibrului dintre cerere şi ofertă.
Modelul conservator este specific mai degrabă Germaniei, unde se combină măsurile
pasive cu cele active de combatere a şomajului. Maniera în care se păstrează echilibrul dintre
cele două componente reprezintă politica concretă a fiecărui land în parte. Un loc deosebit îl
are aici pregătirea vocaţională prin care se încearcă pregătirea de forţă de muncă în
conformitate cu cerinţele pieţei (Cace, 1997, p.227-288).

Tabel nr.10. Principalele caracteristici ale statelor bunăstării cu implicaţii asupra


şomajului
Statul Liberal rezidual Conservat Social-
or Democrat
SUA Germania Suedia
Administrar Mixtă între Corporati De stat
ea piaţă şi stat dar vă
cu accent pe
piaţă
Rolul pieţei Major Limitat Minor
Rolul testării Major Limitat Minor
mijloacelor
Asigurarea Limitată Limitată Majoră
de servicii
de către stat
Măsuri Minore Limitate Minore
pentru
ocuparea
deplină
Adaptare după Cace, 1997, p.228

Politici pasive şi active în România

24
Echilibrul între măsurile active şi cele pasive, în situaţia în care un stat s-a angajat să
acorde un anumit sprijin şomerilor, va depinde parţial de costurile bugetare relative şi parţial
de efectele lor economice, pozitive şi negative, asupra funcţionării pieţei forţei de muncă
(Fretwell şi Jackman, 1994).
Politici pasive în domeniul şomajului
Elementele de politică pasivă se referă în principal la asigurarea financiară a persoanei
care rămâne fără loc de muncă. Acordarea ajutorului de şomaj s-a făcut în conformitate cu
Legea 1/1991 modificată şi completată ulterior prin Legea 86/1992, Legea 57/1994, Legea
65/1995 şi Legea 76/2002. Plata ajutoarelor de şomaj se face din fondul de şomaj, purtător de
dobândă, administrat de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, constituit prin lege din
contribuţia salariaţilor, a întreprinderilor şi prin subvenţii de la Bugetul de Stat.
Din anul 1992 pot primi ajutor de şomaj şi femeile care au întrerupt activitatea pentru
creşterea copiilor, precum şi persoanele cărora le-a încetat calitatea de pensionar dacă sunt
înscrise la oficiul forţei de muncă. Durata acordării ajutorului de şomaj a fost stabilită iniţial la
180 de zile calendaristice şi prelungită ulterior la 270 de zile, iar prin legea 76/2002,
modificată în funcţie de durata contribuţiei la fondul asigurărilor de şomaj. Plata ajutoarelor
de şomaj încetează în cazul refuzului nejustificat de a urma cursuri de recalificare, a încadrării
în muncă sau a obţinerii autorizaţiei de desfăşurare a unei activităţi pe cont propriu. Legea
76/2002 utilizează în locul expresiei “ajutor de şomaj” expresia, de altfel corectă,
“indemnizaţie de şomaj”, atâta vreme cât persoana, pentru a beneficia de aceste sume, a
încheiat un contract de asigurare şi a cotizat lunar pentru constituirea fondului de şomaj.
Din 1992, persoanele cărora le-a expirat perioada de plată a ajutorului de şomaj, nu au
reuşit să se încadreze în muncă şi nu au „mijloace de întreţinere” primesc în continuare, timp
de 18 luni, alocaţie de sprijin. Aceasta reprezintă 60%, iniţial a fost 40%, din salariul minim
brut pe ţară, indexat, din care s-a scăzut impozitul. Legiuitorul înţelege prin „lipsa mijloacelor
de întreţinere”, ca şi condiţie pentru acordarea alocaţiei de sprijin, situaţia în care familia
şomerului nu realizează împreună un venit de minim 60% - iniţial a fost 40% - din salariul
minim brut pe economie, indexat şi impozitat. Dacă persoana fără loc de muncă deţinea,
împreună cu familia sa, teren în proprietate mai mare decât 10.000 mp în zonă colinară sau
20.000 mp în zonă de munte nu mai putea beneficia de plata drepturilor de şomaj. În 1992 s-a
mărit suprafaţa minimă la 20.000 respectiv 40.000 mp (coord. Zamfir, 1999).
Alături de plata ajutorului de şomaj, în cadrul măsurilor de tip pasiv, România a
utilizat şi strategia pensionărilor anticipate, respectiv înainte de împlinirea vârstei de
pensionare. Această măsură a fost reglementată prin Legea 2/1995 care prevedea că
persoanele care au „vechime integrală în muncă pot solicita înscrierea la pensie cu până la 5
ani înainte de împlinirea vârstei prevăzute de lege pentru pensionarea la cerere” după ce au
beneficiat de ajutor de şomaj şi alocaţie de sprijin, conform cu prevederile legale. Această
măsură a urmărit să evite intrarea în şomaj a populaţiei vârstnice, în marea lor majoritate
susţinători de familie. Mai mult, acest segment de populaţie activă este mai rigid la schimbare,
posibile recalificări şi deci, mai susceptibilă, odată intrată în şomaj, pentru şomajul pe termen
lung.
Această măsură a pensionării anticipate nu a avut, însă, parametrii de eficienţă scontaţi
deoarece a avut ca efect şi o încărcare a cheltuielilor sociale ale statului şi, mai mult decât atât,
datorită creşterii continue a inflaţiei şi descreşterii veniturilor reale ale populaţiei, parte din
persoanele pensionate anticipat au revenit pe piaţa de muncă.
Referitor la percepţia în populaţie a eficienţei acestei măsuri, un sondaj efectuat de
către Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii şi Catedra de Sociologie a Universităţii Bucureşti
în 1997, a arătat că 54,9% din respondenţi au declarat că sunt de acord ca, atunci când există
puţine slujbe oamenii să fie obligaţi să se pensioneze mai devreme. 21,7% s-au declarat

25
împotriva unei astfel de măsuri, restul până la 100% reprezentând categoria celor indecişi
(coord Zamfir,1999).

Politici active în domeniul şomajului


În mod specific, măsurile de protecţie de tip activ din ţările cu economie de piaţă, pot
îmbrăca trei forme ce pot fi întâlnite, adesea, în practică în manieră combinată:
1. programe pentru crearea de locuri de muncă prin încurajarea dezvoltării activităţii
antreprenoriale, creditarea sau facilităţi financiare acordate firmelor la angajarea
şomerilor;
2. programe de consultanţă şi calificare, extinse şi asupra persoanelor care au loc de
muncă;
România, în privinţa politicilor de suport a şomerilor de tip activ, a dezvoltat programe
focalizate pe segmente de populaţie cum sunt: tineri şomeri sau care încă urmează o formă de
învăţământ, şomeri pe termen lung sau persoanele cu handicap. Dintre măsurile de protecţie
de tip activ programele de calificare/recalificare desfăşurate în vederea îmbunătăţirii şanselor
de angajare a celor rămaşi fără un loc de muncă, reprezintă un element de bază, dezvoltat şi la
noi în ţară. Pentru toţi şomerii, participarea la aceste cursuri este gratuită şi obligatorie.
În tabelul nr.11 sunt surprinse, de-a lungul a 6 ani, variaţiile în motivaţia pentru care s-
au organizat şi desfăşurat, mai degrabă, aceste cursuri de calificare şi recalificare:

Tabel nr.11 Motivaţia desfăşurării cursurilor de recalificare în perioada 1991-1996


1991 1992 1993 1994 1995 1996
Total, din care 12.758 45.640 65.458 45.858 45.298 49.074
1. Şomeri % din total 81,99 82,02 75,58 55,56 50,32 41,59
2. Au încheiat 28,71 69,38 74,98 68,32 71,53 70,33
pregătirea % din total
a. la cererea agenţilor 26,73 7,89 4,04 22,89 24,92 29,26
economici
b. pe baza studiilor de 46,33 89,46 92,57 22,48 16,09 15,25
perspectivă
c. la cererea 26,95 2,65 3,39 54,63 58,99 55,49
persoanelor interesate
d. s-au încadrat 34,53 22,01 16,44 20,60 18,61 20,21
Sursa: Anuarul Statistic al României, 1997, CNS

Tabelul nr.11. surprinde o scădere continuă a numărului de cursuri organizate datorită


studiilor de perspectivă începând cu anul 1993, perioada 1992-1993 fiind cea în care s-a dat
cea mai mare importanţă, în organizarea cursurilor, aspectului mai sus amintit. Din anul 1994
s-a înregistrat o creştere a importanţei, în organizarea cursurilor de calificare/recalificare,
cererii agenţilor economici precum şi a persoanelor interesate. Acest fapt este dovedit şi de
către situaţia organizării cursurilor de calificare, recalificare şi perfecţionare în 2003 şi 2004
(vezi tabelele 12 şi 13).

26
Tabel nr. 12. Numărul persoanelor cuprinse la cursuri de iniţiere, calificare, recalificare şi
perfecţionare, la 30 sept. 2003 şi 31 dec. 2003
TOTAL Număr şomeri
Număr
încadraţi în
absolvenţi
muncă
30 31 dec. 30 31 30 31 dec.
sept. 2003 sept. dec. sept. 2003
2003 2003 2003 2003
Persoane
cuprinse în 11859
75434 42190 64482 7571 10585
pregătire1, din 6
care:
- şomeri
8669 11635 5899 7767 4457 5713
indemnizaţi
- şomeri
7492 9673 4989 6580 3114 4872
neindemnizaţi
- la cererea
16494 29713 13668 16409 - -
angajatorilor
- la cererea
persoanelor fizice 42779 64922 17634 31666 - -
interesate
1. La cursuri începute în anul 2003
Sursa: Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă

27
Tabel nr. 13 Numărul persoanelor cuprinse la cursuri de iniţiere, calificare,
recalificare şi perfecţionare în 2004
TOTAL din care: 2004 Număr absolvenţi Număr şomeri încadraţi în muncă
31.03 30.06 30.09 31.03 30.06 30.09 31.03 30.06 30.09 31.03 30.06 30.09
2004 2004 2004 2004 2004 2004 2004 2004 2004 2004 2004 2004
Pers în 49842 54107 62200 2927 8860 16953 26555 40229 44983 2415 5135 7441
pregătire1,
din care:
Total şomeri, 13420 17259 24603 2730 8294 15638 6433 9107 13442 2415 5135 7441
din care:
-la cursuri 12942 16819 24020 2730 8294 15495 6138 8780 13115 2369 5083 7384
din bugetul
asig. şomaj
- şomeri 6212 9320 12856 1833 4918 8454 2984 4646 6964 1135 2742 3990
indemni
zaţi
- şomeri 6730 7499 11164 897 3376 7041 3154 4134 6151 1234 2341 3399
neindemniz.
- cuprinşi la 460 440 583 - - 143 295 327 327 46 52 52
cursuri
finanţate din
alte fonduri
La cerere 11130 11226 11657 35 88 519 5570 9344 9588 - - -
angajator
La cererea 25310 25622 25821 162 478 677 14552 21778 21953 - - -
pers. fizice
interesate
Sursa: Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă
Din tabelul 12 şi tabelul 13 reiese faptul că, în organizarea cursurilor de recalificare
de-a lungul anului 2003 şi 2004, s-a ţinut mai degrabă seama de cererea venită din partea
persoanelor în căutarea unui loc de muncă.
În Raportul asupra implementării Proiectului privind Forţa de muncă şi protecţia
socială, finanţat din împrumutul acordat de Banca Mondială României se arată că paleta
măsurilor active furnizate în cadrul programului a cuprins în mod concret:
1. servicii de ocupare - mutare – o varietate de servicii de ocupare şi mutare a fost oferită
clienţilor eligibili pentru acest tip de serviciu, incluzând consilierea privind cariera,
informarea privind piaţa muncii, asistenţa privind căutarea unui loc de muncă, servicii de
plasare şi asistenţă privind mutarea,
2. servicii de calificare şi recalificare,
3. ocuparea în servicii publice,
4. programe de asistenţă şi consultanţă pentru dezvoltarea de mici afaceri - servicii juridice, de
marketing, comerciale, financiare şi servicii de consultanţă,
5. programe de asistenţă privind dezvoltarea de incubatoare de mici afaceri,
6. servicii de planificare a dezvoltării economice locale – acest program a avut ca scop
finanţarea costului evaluărilor economice locale, seminariilor, studiilor şi materialelor
(Raportul asupra implementării Proiectului privind Forţa de muncă şi protecţia socială, 2004).
Referitor la măsurile active implementate, în conformitate cu Bilanţul de ocupare
pentru anul 2005, acestea au constat mai ales în:
1. Informare şi consiliere profesională
2. Medierea muncii
3. Formare profesională
4. Consultanţă şi asistenţă pentru începerea unei activităţi independente sau pentru
iniţierea unei afaceri
5. Completarea veniturilor salariale ale angajaţilor
6. Stimularea mobilităţii forţei de muncă
7. Subvenţionarea locurilor de muncă
8. Acordarea de credite în condiţii avantajoase
9. Facilităţi acordate angajatorilor (Bilanţ de ocupare pe 2005, Monitorul Oficial nr.554,
2005)
În tabelul 14 sunt surprinse cheltuielile efectuate pentru măsuri active, respectiv formarea
profesională, consultanţă şi asistenţă în scopul începerii unei noi activităţi, stimularea
mobilităţii forţei de muncă prin schimbarea locului de muncă, subvenţionarea locurilor de
muncă, completarea veniturilor salariale ale angajaţilor, credite acordate acestora şi alte
facilităţi pentru angajaţi, în scopul prevenirii situaţiei de şomer, cheltuieli efectuate la nivelul
judeţului Cluj, în cursul anului 2005.
Tabel nr. 14. Sume alocate şi cheltuieli pentru stimularea ocupării forţei de muncă în
judeţul Cluj mii lei
Nr. Măsuri active Prevăzut Cheltuieli Procent
Crt. buget efectuate realizat
(%)
1 Formarea 830,00 822,10 99,05
profesională
2 Consultanţă şi 60,00 0,71 1,18
asistenţă pt.
începerea unei act.
indep. sau pt.
iniţierea unei afaceri
3 Completarea 1.195,81 577,58 48,30
veniturilor salariale
ale angajaţilor
4 Stimularea 178,00 36,16 20,31
mobilităţii forţei de
muncă
5 Subvenţionarea 11.005,40 9135,73 83,01
locurilor de muncă
6 Acordarea de 855,00 130,00 15,20
credite în condiţii
avantajoase
7 Facilităţi acordate - - -
angajaţilor
TOTAL MĂSURI 14.124,21 10.702,2 75,77
ACTIVE 7
Cheltuieli totale la 49.608,31 38.538,1 77,68
31.12.2005 6
Ponderea măsurilor 28,47 27,77
active în totalul
cheltuielilor:
Sursa: Agenţia Judeţeană de Ocupare a Forţei de Muncă

Tabel nr. 15 Cheltuieli pentru formare profesională comparativ pe judeţe


Judeţ Prevăzut Cheltuieli Procent
buget efectuate realizat
(%)
Alba 319,00 317,28 99,46
Arad 304,00 303,30 99,77
Argeş 243,00 240,69 99,05
Bacău 348,00 344,91 99,11
Bihor 250,00 240,02 96,01
Bistriţa 120,00 107,41 89,51
Botoşani 224,00 203,72 90,94
Braşov 573,00 203,72 35,55
Brăila 380,00 357,48 94,07
Buzău 362,00 313,87 86,71
Caraş-Severin 353,00 328,64 93,10
Călăraşi 152,00 149,17 98,14
Cluj 830,00 822,10 99,05
Constanţa 535,00 459,98 85,98
Covasna 119,00 118,04 99,20
Dâmboviţa 274,00 265,55 96,91
Dolj 261,00 259,12 99,28

30
Galaţi 303,00 301,58 95,53
Giurgiu 171,00 158,59 92,74
Gorj 125,00 123,67 98,93
Harghita 190,00 174,99 92,10
Hunedoara 401,00 389,79 97,20
Ialomiţa 251,00 250,57 99,83
Iaşi 335,00 327,98 97,91
Maramureş 343,44 343,44 100,00
Mehedinţi 50,08 50,08 100,00
Mureş 486,00 485,49 99,90
Neamţ 495,00 491,73 99,34
Olt 155,00 147,02 94,85
Prahova 513,00 510,61 99,53
Satu Mare 607,29 607,29 100,00
Sălaj 140,21 140,21 100,00
Sibiu 752,91 581,75 77,27
Suceava 332,00 325,62 98,08
Teleorman 60,00 50,18 83,63
Timiş 449,00 448,63 99,92
Tulcea 308,00 301,84 98,00
Vaslui 520,01 520,01 100,00
Vâlcea 647,00 642,08 99,24
Vrancea 192,00 187,04 97,42
Bucureşti 334,00 193,72 58,00
Ilfov 112,00 110,83 98,96
Sursa: Monitorul oficial al României nr. 554 din 30 iunie 2005

Tabelul 15 scoate în evidenţă faptul că, la nivelul judeţului Cluj, s-au efectuat, în anul
2005, cele mai ridicate cheltuieli cu formarea profesională a şomerilor, în condiţiile în care
aceste cursuri răspund tot mai mult, conform statisticilor naţionale, cerinţelor cursanţilor.

Concluzii
Putem afirma că protecţia socială şomerilor a înregistrat, din 1990 şi până în 2006,
progrese din mai multe puncte de vedere:
• Legislaţia actuală prevede o indemnizaţie de şomaj care variază în funcţie de
nivelul cotizaţie la asigurările de şomaj
• Şomerii care, în timpul perioadei legale de şomaj cu indemnizaţie, reuşesc să
se angajeze, primesc în continuare 30% din indemnizaţie şi după angajare până
la expirarea celor maxim 12 luni legale de şomaj
• Cursurile de recalificare răspund mult mai bine, cantitativ şi calitativ, nevoii de
calificare a forţei de muncă.
Pe lângă aceste măsuri de protecţie putem constata, ca şi schimbare pozitivă, o mai
mare mobilitate a forţei de muncă înafara graniţelor ţării, precum şi scăderea progresivă a ratei
anuale a şomajului. La aceasta putem adăuga, fără a avea statistici relevante pentru ilustrare,
faptul că o parte din forţa de muncă este angajată în activităţi în economia subterană, munca la
negru fiind o realitate contemporană. Toate aspectele mai sus amintite ne îndreptăţesc să
concluzionăm că situaţia de şomer poate fi considerată, în context actual, mai puţin dramatică
decât la începutul anilor`90.

31
Modulul 4. Consideraţii generale privind problematica stresului
Problematica stresului, deşi este una de interes, care a început a fi studiată sistematic
de cel puţin 2 secole, rămâne încă, incomplet abordată, aprofundată, atrăgând în continuare
atenţia specialiştilor din variate domenii precum: medicina, psihologia, psihiatria,
farmacologia, sociologia etc.
Karl Albrecht, profesor la Universitatea din California, a numit stresul ca fiind “o nouă
şi ciudată boală”…ale cărei simptome se înscriu pe o plajă largă de la “discomfort minor la
moarte, de la dureri de cap la atac de cord, de la indigestie la atac cerebral, de la oboseală la
hipertensiune arterială…, de la dermatite la ulcer” (Albrecht, 1986, p.1). Acelaşi autor revine
şi spune că, deşi nu este o boală propriu-zisă, stresul cronic poate cauza diferite probleme de
sănătate sau le poate complica pe cele deja existente. Kaplan şi Saccuzzo (2001) apreciază că
stresul este printre cauzele a 50 până la 80% dintre boli.
Secolul XX, recunoscut drept o perioadă din istoria omenirii marcată de incredibile
schimbări, a fost denumită de către Alvin Toffler (1970, 1975, 1983) ca fiind era şocului
viitorului.
Pentru persoana de rând, secolul XX a presupus existenţa mai multor arii de
schimbare, printre care:
• de la viaţa rurală la cea de la oraş
• de la static la dinamic
• de la autosuficienţă (producţia în propria gospodărie) la societatea de consum
• de la izolare la interconectare
• de la persoane active din punct de vedere fizic la sedentarism
Toate aceste schimbări au dus la apariţia unor presiuni şi cerinţe spre adaptare.
Forma primară de anxietate ce apare ca urmare a vieţii trepidante şi pline de schimbare se
referă la pierderea sentimentului de permanenţă. În cartea sa, Şocul Viitorului, sociologul
Alvin Toffler, demonstrează că o rată prea mare a schimbării, pentru o persoană, poate
produce reacţii fizice la stres care vor duce la scăderea bunăstării emoţionale a persoanei, o
degradare severă a sănătăţii fizice şi un declin general al calităţii vieţii. Fără un oarecare
nivel de stabilitate al vieţii, persoana îşi poate pierde sentimentul continuităţii şi al
predictibilităţii care fac viaţa mai sigură şi mai relaxată. Prea multă schimbare poate cauza,
aşadar, anxietate cronică. De asemenea, Toffler, a trasat termenul de “şoc al viitorului”
pentru a descrie sentimentul unei anxietăţi vagi, continue, care apare la persoanele supuse
unui ritm rapid al schimbărilor şi care sunt obligate, astfel, să treacă printr-un proces
continuu de adaptare la schimbare. El vorbeşte despre şocul viitorului nu ca de un pericol
potenţial ci ca despre „o condiţie psihobiologică” ce poate fi „descrisă în termeni medicali şi
psihiatrici”. „Este boala datorată schimbării”, spunea Toffler (Toffler, 1983).

Stresul. Abordări în definirea acestuia


Stresul este, poate, cea mai comună problemă care apare în viaţa de zi cu zi. Cu toate
acestea termenul nu este nici acum suficient clarificat, astfel încât, se utilizează în expresii în
care acesta reprezintă fie modul de acţiune al unor factori nocivi din mediu, fie rezultatul
acestei acţiuni etc. Diverşi autori au remarcat lipsa consensului în definirea stresului
(Motowidlo, Packard şi Manning, 1986). Această idee a fost subliniată şi de către psihiatrul
L. Alexandrescu, ce remarcă faptul că, în ciuda unui număr mare de publicaţii referitoare la
stres, nu există o definiţie clară, cuprinzătoare şi general acceptată a stresului psihic sau de
orice natură (Alexandrescu, 1997) O lucrare mai recentă a A. Băban (1998) evidenţiază, de
asemenea, contradicţiile şi inconsistenţele legate de stres. Autoarea face o analiză a celor mai

32
importante teorii în studiul stresului şi propune o definire a acestuia “ca proces
multidimensional ce include un agent extern sau intern numit stresor sau factor de stres, ca
evaluare a lui, ca eforturi de a-l domina, reduce sau ignora, ca efecte complexe asupra stării
fizice şi psihice” (Băban, 1998, p.6).
De-a lungul timpului, s-au elaborat diferite teorii referitoare la problematica stresului.
În jurul anului 1860, Claude Bernard vorbeşte despre importanţa menţinerii constante a
parametrilor sistemului intern individual, concept care va fi dezvoltat sub termenul de
homeostazie de către dr. Walter B. Cannon de la Harvard Medical School, prin acesta
înţelegându-se capacitatea organismului de a-şi menţine constanţi parametri interni în ciuda
modificărilor din mediul extern. Cannon (1932) a făcut constatarea că organismul răspunde
oricăror modificări precum foamea, temperaturi foarte ridicate sau foarte scăzute, emoţii
puternice etc., printr-un mecanism numit de acesta sindromul de luptă sau fugă (Cannon,
1932). Aşadar, Cannon utilizează termenul de stres în contextul reacţiei autonome a
organismului denumită "reacţie de urgenţă", cunoscută azi în literatura de specialitate sub
denumirea de reacţie de "luptă sau fugă" (fight or flight) (Cannon, 1932). Reacţia de urgenţă
sau reacţia de panică, cum a mai fost numită de către Cannon, are ca efect imediat producerea
unei mari cantităţi de energie care să-i permită individului fie să fugă de stimul, fie să-l atace
(Hayes, Orrell, 2003).
Stresul ca şi concept a fost studiat timp de decenii, fapt care a dus la dezvoltarea unor
abordări diverse ale acestuia. Dintre cele mai vehiculate teorii sunt: abordarea stresului ca
răspuns intern (Selye, 1936), stresul ca răspuns la factorii perturbatori externi (Meyer, Holmes
şi Rahe, 1967) şi stresul ca interacţiune, respectiv modelul tranzacţional (Lazarus şi Folkman,
1984).

Modelul lui Selye în abordarea stresului


Activitatea lui Hans Selye, în cadrul Universităţii din Montreal, este considerată ca
fiind prima abordare de importanţă semnificativă a problematicii stresului. Dintre cercetătorii
români cu o contribuţie remarcabilă în studiul stresului putem aminti pe R. Floru (1974), P.
Derevenco, I. Anghel, A., Băban (1992), I. Iamandescu (1993), I. Holdevici (1995), M.
Miclea (1997).
Marea contribuţie a lui Selye la studierea fiziologiei umane a fost conceptul de stres
văzut ca sindrom nonspecific, stereotip al organismului. Conform Dicţionarului de psihologie
(2000), termenul de stres este utilizat pentru prima dată de Selye (1936) pentru a desemna
starea în care se găseşte un organism ameninţat de dezechilibru sub acţiunea unor agenţi sau
condiţii care pun în pericol mecanismele sale homeostatice.
Selye, când publică descoperirile sale legate de stres în volumul The Stress of Life,
arată că răspunsul la stres reprezintă mecanismul de bază în menţinerea homeostaziei (Selye,
1957). Selye defineşte stresul ca fiind „răspunsul nespecific al organismului la solicitările
externe” (Selye, 1978, p.25).
Una dintre definiţiile alternative, formulate în 1956 de către Selye, referitoare la stres
este: „procentul de uzură al organismului determinat de viaţă, de traiul de zi cu zi” (Selye,
1956). Selye considera că fiecare organism are un nivel general oarecare al capacităţii de
adaptare, care este cu timpul epuizat prin cerinţele de adaptare şi readaptare la mediu, moment
în care poate surveni moartea.
Organismul uman ajunge să se distrugă pe sine atunci când este forţat să facă faţă unui
stres ridicat, într-un stadiu de alarmă prelungit fără a fi alternat de pauze.
Selye a fost interesat de răspunsurile organismului la factorii stresanţi din mediu,
considerând că reacţiile la aceştia sunt nespecifice. Prin aceasta a dorit să exprime faptul că
indiferent de tipul de stimul (intern sau extern) organismul răspunde la stres urmând un model
universal. Termenul pentru acest model al răspunsului la stres, stabilit de către Selye, este cel

33
de Sindrom General de Adaptare (SGA). Toate răspunsurile nespecifice ale organismului faţă
de solicitările interne sau externe străbat cele trei faze ale SGA: alarmă, rezistenţă şi epuizare.
Selye atrage atenţia asupra faptului că în fiecare dintre aceste faze există stres deşi acesta
variază ca manifestare în timp. Aşadar, Selye, în 1936, postulează procesul de adaptare la
stres cu cele trei stadii: alarmă, rezistenţă şi epuizare (Selye, 1936).
Faza de alarmă reprezintă răspunsul iniţial al organismului la stresor şi are două
etape: de şoc şi contraşoc. Prima se caracterizează printr-o rezistenţă scăzută a organismului la
factorii de stres, respectiv prin scăderea tensiunii arteriale, inhibarea SNC, scăderi în greutate,
hipoglicemie, atrofii ale timusului, hemoragii gastrointestinale etc., iar a doua printr-o creştere
a rezistenţei organismului la stresori. În această etapă organismul mobilizează resursele
existente pentru o acţiune rapidă de autoprotejare, prin răspunsuri rapide, cum ar fi: creşterea
ratei respiratorii şi a ritmului cardiac, creşterea tensiunii arteriale, hipertrofierea suprarenalelor
cu eliberări crescute de hormoni corticosuprarenalieni, eliberări masive de glucoză
(glucogenoliză) în sânge pentru a furniza energia necesară organismului pentru acţiune
(coord. Selye,1983).
În situaţia în care acţiunea stresorului continuă, organismul răspunde prin ceea ce
Selye a numit faza de rezistenţă. În această fază răspunsurile organismului se orientează
înspre o adaptare pe termen lung, spre realizarea şi menţinerea homeostaziei interne. Aici
predomină reacţiile anabolice de sinteză proteică şi continuă eliberările crescute de hormoni
corticosuprarenalieni.
Cea de-a treia fază, cea de epuizare sau colaps, a cărei denumire doreşte să sublinieze
faptul că organismul nu poate să realizeze ajustarea corespunzătoare la stres pe o perioadă
nelimitată de timp, se caracterizează printr-o epuizare generală, un grad ridicat de uzură fizică
şi psihică a organismului. Apar fenomene de uzură, distrofie asemănătoare cu îmbătrânirea iar
dacă stresorul persistă, poate duce până la moartea individului. Albrecht considera că una
dintre cele mai elementare consecinţe ale stresului îl reprezintă procesul de îmbătrânire al
organismului (Albrecht 1986, p.69).

Tabelul nr.16. Sindromul general de adaptare


Reacţia de alarmă
• Faza de şoc: se caracterizează printr-o rezistenţă scăzută a organismului la factorii de stres,
respectiv prin scăderea tensiunii arteriale, inhibarea SNC, scăderi în greutate, hipoglicemie, atrofii
ale timusului, hemoragii gastrointestinale etc.,
• Faza de contraşoc: se caracterizează printr-o creştere a rezistenţei organismului la stresori;
organismul mobilizează resursele existente pentru o acţiune rapidă de autoprotejare, prin
răspunsuri rapide, cum ar fi: creşterea ratei respiratorii şi a ritmului cardiac, creşterea tensiunii
arteriale, hipertrofierea suprarenalelor cu eliberări crescute de hormoni corticosuprarenalieni,
eliberări masive de glucoză (glucogenoliză) în sânge pentru a furniza energia necesară
organismului pentru acţiune
Faza de rezistenţă
• răspunsurile organismului se orientează înspre o adaptare pe termen lung, spre realizarea şi
menţinerea homeostaziei interne; predomină reacţiile anabolice de sinteză proteică şi continuă
eliberările crescute de hormoni corticosuprarenalieni.
Faza de epuizare
• epuizare generală, un grad ridicat de uzură fizică şi psihică a organismului; fenomenele de uzură,
distrofie sunt asemănătoare cu îmbătrânirea iar dacă stresorul persistă, poate duce până la moartea
individului.

În conformitate cu teoria lui Selye, orice situaţie de viaţă care solicită mecanisme
adaptative implică un anumit grad de stres. Tot acesta precizează că prin stres înţelege reacţia
organismului şi nu situaţia stresantă (Goupil, 1991). Selye (1974, 1978) foloseşte doi termeni
diferiţi pentru denumirea stresului care poate fi pozitiv sau negativ, respectiv eustres sau
distres. Acesta din urmă s-ar face mai degrabă responsabil de declanşarea mecanismului

34
adaptativ, după modelul celor trei faze mai sus amintite. Cercetările au relevat însă că ambele
tipuri de stres pot fi dăunătoare organismului, cu atât mai mult cu cât interpretarea unui
eveniment ca fiind stresant sau nu implică modalitatea subiectivă de percepere a acestuia de
către subiect.
Acest model a fost mult dezbătut în timp, conturându-se atât elementele de importanţă
în studiul stresului aduse de teorie, dat fiind faptul că Selye a deschis drumul cercetării
sistematice a problematicii stresului, cât şi unele critici la adresa lui, provenite în principal din
limitarea explicării fenomenului prin SGA.

Modelul cauzal al lui Holmes şi Rahe în definirea stresului


Abordarea stresului ca răspuns la factorii perturbatori externi a fost dezvoltată de către
Holmes şi Rahe, (1967) cei doi elaborând "Scala de evaluare a evenimentelor sociale". Ei
pornesc de la modelul cauzal, numit şi modelul ingineresc ce consideră persoana, prin
analogie cu modelele tehnice, ca având un anumit grad de toleranţă faţă de potenţiali factori
dăunători din mediu, iar când aceştia depăşesc nivelul optim apare reacţia de stres a
organismului (Băban, 1998).
Holmes şi Rahe (1967) au definit evenimentele critice de viaţă ca fiind acelea care fie
semnalizează, fie iniţiază schimbări semnificate la nivel individual. Cei doi autori au elaborat,
aşa cum am arătat deja, o scală a evenimentelor de viaţă stresante, “The Social Readjustment
Rating Scale”, care cuprinde 38 de asemenea elemente care, în funcţie de impactul pe care-l
au asupra individului, au fost cotate cu puncte de la 100 la 11, prin simplă însumare
obţinându-se scorul total al acestora numit de către autori "life change units" (LCU) (Holmes,
Rahe, 1967).

35
Tabelul nr.17. Scala evenimentelor de viaţă
Eveniment de viaţă Valoare
Moartea soţului sau a soţiei 100
Divorţ 73
Separare maritală 65
Închisoare 63
Moartea unei rude apropiate 63
Accidente sau boli personale 53
Căsătorie 50
Concediere 47
Reconciliere maritală 45
Pensionare 45
Schimbare în sănătatea unui membru de familie 44
Sarcină 40
Dificultăţi sexuale 39
Apariţia unui nou membru în familie 39
Schimbări legate de locul de muncă 39
Schimbări ale situaţiei financiare 38
Moartea unui prieten apropiat 37
Schimbarea orientării profesionale 36
Prescrierea unei ipoteci 30
Modificarea responsabilităţilor de serviciu 29
Fiul sau fiica părăseşte casa 29
Probleme cu rudele din familia soţului/soţiei 29
O realizare personală remarcabilă 28
Soţia începe sau încetează să mai lucreze 26
Începerea sau terminarea şcolii 26
Schimbarea condiţiilor de trai 25
Revizuirea obiceiurilor personale 24
Necazuri cu şeful 23
Schimbarea locuinţei 20
Schimbarea şcolii 20
Schimbări în modul de relaxare 19
Schimbări de natură religioasă 19
Schimbări în activităţile sociale 18
Schimbări în obiceiurile legate de somn 16
Schimbări în obiceiurile alimentare 15
Vacanţă 13
Crăciun 12
Încălcări minore ale legii 11
După Holmes, T., H. şi Rahe, R., H (1967) The Social Readjustment Rating Scale, în Journal of
Psychosomatic Research, vol. 11, nr.2, p.213-218

Observăm că autorii acordă o importanţă ridicată modificărilor datorate pierderii


locului de muncă precum şi necesităţii schimbării orientării profesionale.
Dintre criticile aduse acestui model ar fi aceea că se neglijează, în evaluare, factorii
individuali cognitivi şi afectivi care pot schimba perspectiva asupra unui eveniment din viaţă
(Băban, Derevenco, Anghel, 1992). De asemenea, scala amestecă evenimente considerate în
general negative cu cele considerate mai degrabă pozitive şi ia în discuţie doar un interval de
şase luni pentru apreciere. Deşi evenimentele pozitive pot şi ele determina schimbare şi deci,
şi stres, cele mai multe cercetări indică faptul că evenimentele negative sunt cele cu un impact
mai mare asupra sănătăţii fizice şi psihice a persoanei. Mai mult, scala porneşte de la premisa
că toţi oamenii răspund identic unor evenimente de viaţă date, însă, în realitate indivizii se pot

36
comporta foarte diferit în faţa aceluiaşi tip de eveniment (Smith şi colab., 2005). Acest
instrument măsoară factorii de stres, realizând deci o analiză cauzală, şi mai puţin efectul lor
asupra persoanelor şi are valoare în studii statistice mai mult decât în investigaţii individuale.

Modelul tranzacţional al stresului


Dacă modelul lui Selye (1957) considera stresul ca fiind o reacţie internă, în general
nespecifică, la factorii perturbatori din mediu iar cel al lui Holmes şi Rahe (1965) punea
accentul pe acumularea de evenimente stresante din mediu, modelul tranzacţional se referă la
lipsa unei balanţe echilibrate între cerinţe şi resursele individuale. Acest model, al lui Lazarus
are o accepţiune destul de largă în momentul de faţă. Lazarus accentuează nu numai
importanţa menţinerii echilibrului între capacităţi şi cerinţe ci aduce şi un alt element de
noutate şi anume faptul că individul şi mediul se influenţează reciproc (Folkman, Lazarus,
1980).
Elementele inovatoare sunt conturate chiar în definiţia dată de către Lazarus şi
Folkman stresului, şi anume: "stresul reprezintă o reacţie particulară între persoană şi mediu,
în care persoana evaluează mediul ca impunând solicitări ce exced resursele proprii şi
ameninţă starea sa de bine, evaluare care determină declanşarea unor procese de ajustare,
respectiv răspunsuri cognitive, afective şi comportamentale la feed-backurile
primite"(Lazarus, Folkman, 1984, p.19). Lazarus şi colab. introduc, de asemenea, termenul de
ajustare la stres (coping), dorind astfel să explice diferenţele în reacţia la stres prin maniera
particulară prin care un individ încearcă să facă faţă problemelor existenţei.
Morse şi Furst (1982) consideră că există trei aspecte implicate în definirea
conceptului de stres. Primul se referă la factorii cauzatori, cunoscuţi sub numele de stresori,
al doilea aspect se referă la modul particular în care sunt percepuţi aceşti factori, aspect
cunoscut sub numele de evaluare individuală (individual make-up). Cel de-a treilea aspect
surprinde modificările de natură fiziologică şi psihologică, cunoscute sub numele de răspuns
la stres. În aceeaşi direcţie se înscrie definiţia stresului ca „trăire a unor evenimente care sunt
percepute ca periculoase pentru bunăstarea fizică şi psihică a unei persoane”, evenimentele
declanşatoare purtând denumirea de agenţi stresanţi iar reacţiile la acestea fiind numite
răspunsuri la stres (Smith şi colab., 2005, p.713).
Conform teoriei tranzacţionale individul consideră stimulii stresanţi ca pe o
ameninţare imediată sau de viitor pentru organism, aceasta datorându-se faptului că percepe
subiectiv un dezechilibru între cerinţele de mediu şi capacităţile sale de a face faţă situaţiilor.
Definiţia dată, în volumul Stresul în sănătate şi boală, de către Băban, Derevenco şi
Anghel (1992), reprezintă, aşa cum înşişi autorii apreciază, o abordare integrativă cognitivă a
acestuia, respectiv autorii consideră că stresul rezidă în “interacţiunea dintre persoana umană
şi situaţia stresantă, potrivit schemei: R = f(S = P)”. Cu alte cuvinte, aşa cum sublinia M.
Miclea, “stresul apare ca o discrepanţă percepută subiectiv între solicitări şi autoevaluarea
capacităţilor proprii” (coord. Radu, 1991, p.262).
În evaluarea cognitivă pe care o face, individul poate să aprecieze just elementul de
stres, poate să-l subaprecieze sau supraaprecieze. Această evaluare are, după Folkman,
Lazarus, Dunkel-Schetter, DeLongis şi Gruen (1986) două etape şi anume una în care se face
o apreciere rapidă, primară a stresorului în care acesta este perceput ca o ameninţare, ca o
pierdere sau ca o provocare şi o alta, secundară în care sunt trecute în revistă alternativele de
ajustare la stres. Cu alte cuvinte, aşa cum arăta Miclea, evaluarea primară a stimulului aversiv
cuprinde următoarele elemente: severitatea stresorului, natura acestuia, momentul impactului
cu stresorul şi probabilitatea confruntării cu acesta, respectiv gradul de certitudine subiectivă
al impactului cu agentul stresant, după care se trece la evaluarea secundară, adică la evaluarea
mijloacelor de management al stresului necesare şi posibile ale subiectului (Miclea, 1997).

37
Ameninţarea poate fi la adresa nevoilor instinctuale, a integrităţii persoanei sau la
adresa sentimentului de încredere în sine etc. O pierdere poate fi una reală, legată de o
persoană apropiată, sau poate fi un sentiment acut de singurătate, izolare. O provocare,
reprezintă nu numai o primejdie dar şi o posibilitate de autodezvoltare. Sentimentul
autodezvoltării însoţit de mulţumire apare mai ales când sunt descoperite noi metode de
rezolvare a problemelor sau când individul realizează că poate face faţă situaţiei chiar şi fără
reajustări cognitive şi comportamentale însemnate.
Un factor de stres, arătam mai sus, poate fi evaluat ca fiind o ameninţare, o pierdere
sau o provocare. În funcţie de rezultatul evaluării apar reacţii specifice la stres. De exemplu,
dacă stresorul este perceput ca o ameninţare, acest sentiment va fi acompaniat de o puternică
anxietate. Dacă situaţia este trăită mai degrabă ca o pierdere va fi acompaniată de depresie,
tristeţe profundă. Când e trăită ca o încercare, provocare, ar putea fi însoţită de anxietate, dar
aceasta va fi amestecată cu speranţă şi cu o motivaţie crescută înspre rezolvarea problemei.
În cadrul acestui model resursele de care dispune individul pentru ajustarea la situaţia
stresantă au un rol important în evaluare. De exemplu, în situaţia în care o persoană care şi-a
pierdut locul de muncă are resursele materiale suficiente pentru a trece peste această perioadă
şi are, de asemenea, şanse mari de a obţine o slujbă cel puţin la fel de bună în viitor, situaţia
este evaluată ca fiind mai puţin ameninţătoare faţă de cea a unei persoane care nu mai are
slujbă, nici resurse şi nici perspective profesionale de viitor apropiat.
Lazarus şi Folkman (1984) arătau că există patru caracteristici ale evenimentelor
obişnuite care pot duce la perceperea acestora ca generatoare de stres, şi anume:
controlabilitatea, predictibilitatea, schimbările majore în condiţiile de trai şi conflictele
interne. Este important aici felul în care persoana în cauză percepe evenimentul, gradul în care
acesta i se pare controlabil sau predictibil, dacă el reprezintă o provocare pentru capacităţile
sale etc.
Gradul în care putem controla un eveniment influenţează maniera de percepere a
acestuia ca fiind sau nu stresant. Cu cât evenimentul pare mai puţin controlabil cu atât este
mai probabil ca acesta să fie perceput ca fiind generator de stres (de ex. îmbolnăvirile grave,
concedierea etc.).
Gradul în care putem cunoaşte dacă şi când va avea loc un eveniment influenţează, de
asemenea, felul în care percepem evenimentul. Chiar dacă nu putem controla un eveniment
dar cunoaştem dinainte că acesta urmează să apară reduce, în general, nivelul de stres. O
explicaţie ar fi aceea că individul care cunoaşte iminenţa apariţiei unui eveniment neplăcut se
poate pregăti pentru acesta sau se poate relaxa până la apariţia lui. Smith şi colab., pentru
ilustrarea acestui aspect, au utilizat exemplul subalternului mereu criticat de şef în faţa
colegilor. Într-unul din cazuri angajatul cunoaşte că şeful e plecat pentru o perioadă din
localitate iar în celălalt caz şeful nu pleacă niciodată de la locul de muncă şi critică mereu şi în
momente imprevizibile angajatul. În cea de-a doua situaţie angajatul poate experimenta un
stres cronic (Smith şi colab., 2005).
Schimbările majore în condiţiile de trai au fost studiate sistematic de către Holmes şi
Rahe care au concluzionat că orice modificare a circumstanţelor de trai care aduce după sine
numeroase schimbări poate fi generatoare de stres.
O altă cauză a stresului poate fi aceea a existenţei unor conflicte interne generate de
faptul că persoana este pusă în situaţia de a alege între atingerea a două obiective care se
anulează reciproc, sunt incompatibile unul cu celălalt.
Lazarus şi Folkman (1984) subliniază ideea conform căreia persoanele percep în
manieră diferită cele patru aspecte, mai sus menţionate, referitoare la evenimentele din viaţa
lor, motiv pentru care le evaluează pe acestea din urmă diferit în legătură cu potenţialul lor
stresogen.

38
Tipuri de reacţii la stres
Sunt considerate trei categorii de simptome ale stresului: fizice, comportamentale şi
emoţionale. Dintre simptomele fizice putem aminti: cefalee, ticurile nervoase, dificultăţi în
înghiţire, senzaţia de uscăciune a gurii, greaţă, vomă, dureri de stomac, diaree, constipaţie,
dureri de piept, dureri musculare, dificultăţi respiratorii, hipertensiune arterială, tahicardie,
aritmie cardiacă, somnolenţa sau insomnia, transpiraţia excesivă, oboseala cronică, dereglări
ale apetitului (pierderea poftei de mâncare sau un apetit exagerat), modificări ponderale prin
pierdere sau câştig în greutate, diferite alergii, imunitate scăzută manifestată prin răceli sau
stări gripale frecvente etc. În categoria simptomelor comportamentale intră: hiperactivitate,
fumatul excesiv, consumul excesiv de alcool, schimbarea obiceiurilor sociale, încruntarea
frunţii, râsul nervos, roaderea unghiilor, lipsa grijii adecvate pentru propria persoană,
absenteism, scăderea performanţei profesionale etc., iar ca şi simptome emoţionale putem
aminti: frustrare, anxietate ridicată, ostilitate, stări depresive, iritabilitate crescută, nivel
ridicat de agresivitate, impulsivitate, labilitate emoţională, culpabilizare excesivă, probleme
de memorare şi de concentrare a atenţiei, coşmaruri etc.

Tabel nr. 18. Simptome ale stresului


Simptome fizice
• cefalee, ticurile nervoase, dificultăţi în înghiţire, senzaţia de uscăciune a gurii,
greaţă, vomă, dureri de stomac, diaree, constipaţie, dureri de piept, dureri
musculare, dificultăţi respiratorii, hipertensiune arterială, tahicardie, aritmie
cardiacă, somnolenţa sau insomnia, transpiraţia excesivă, oboseala cronică,
dereglări ale apetitului (pierderea poftei de mâncare sau un apetit exagerat),
modificări ponderale prin pierdere sau câştig în greutate, respiraţie accelerată,
dilatarea pupilelor, încordare musculară, diferite alergii, imunitate scăzută
manifestată prin răceli sau stări gripale frecvente
Simptome comportamentale
• fumatul excesiv, consumul excesiv de alcool, schimbarea obiceiurilor sociale,
încruntarea frunţii, râsul nervos, roaderea unghiilor, lipsa grijii adecvate pentru
propria persoană, absenteism, scăderea performanţei profesionale
Simptome emoţionale
• frustrare, anxietate ridicată, ostilitate, apatie şi stări depresive, iritabilitate
crescută, nivel ridicat de agresivitate, impulsivitate, labilitate emoţională,
culpabilizare excesivă, probleme de memorare şi de concentrare a atenţiei,
coşmaruri

Tabelul nr. 18, fără a fi unul exhaustiv, ne oferă o imagine asupra posibilelor
simptome pe care ajunge să le încerce o persoană în situaţii de stres, cu precizarea că acestea
pot îmbrăca forme de manifestare diferită, în funcţie de personalitatea fiecărui individ.
Deşi cercetarea simptomatologiei fiziologice a stresului conferă un plus de acurateţe şi
rigoare studiului, în timp, s-a dovedit necesară studierea cât mai multor aspecte ale problemei,
respectiv o gamă cât mai largă de simptome şi maniera de intercorelare a acestora.
Iată câteva aspecte referitoare la maniera în care persoanele reacţionează în cazul unei
pierderi semnificative. Menţionă că pornim de la premisa că, cel puţin pentru o parte dintre
indivizi, confruntarea cu şomajul presupune o pierdere însemnată.
Averill (1968) sumariza caracteristicile pierderii la următoarele:

39
a. durerea pierderii are o manieră de răspuns complex dar stereotipal care include
răspunsuri în plan psihologic şi fiziologic de tipul: retragere în sine, oboseală, tulburări
de somn, pierderea poftei de mâncare;
b. este provocată de un stimul bine definit, respectiv, de o situaţie de pierdere reală sau
imaginară a unei relaţii, a unui obiect şi încetează odată cu apariţia unei noi relaţii, a
unui nou obiect, care să înlocuiască pierderea;
c. reprezintă un fenomen omniprezent în rândul speciei umane şi pare a se manifesta şi la
specii sociale, mai ales la cele mai evoluate dintre primate;
d. reprezintă o emoţie extrem de încărcată de stres, deopotrivă psihologic cât şi
fiziologic, şi în continuare de-a lungul manifestării durerii pierderii comportamentul
este antitetic stabilirii de noi relaţii, şi deci reducerii stresului (1968, p. 748)
Sunt păreri conform cărora putem vorbi despre stadii ale durerii pierderii (separării) (ex.
Bowlby, 1969) şi, de asemenea autori care consideră că e vorba mai degrabă de componente
ale acesteia. Ramsay şi Hapee (1974) consideră că termenul de componente ale durerii
pierderii este mai degrabă nimerit, deşi susţin că am putea vorbi de unele componente care se
manifestă mai frecvent în prima parte a procesului iar altele mai ales în cea de-a doua. Spre
exemplu, susţin autorii, negarea şi disperarea sunt întâlnite în prima parte, în timp ce
agresiunea este arareori întâlnită acum, ea apărând frecvent mai târziu, adesea întreruptă de
perioade de negare şi depresie. Iată care sunt cele mai comune componente ale pierderii:
1. şoc - acesta este de obicei primul răspuns şi poate lua forma durerii fizice, apatiei şi
retragerii în sine sau un calm nenatural; forma şi durata acestui stadiu sunt, de obicei, buni
predictori despre evoluţia ulterioară a procesului de separare;
2. negare – aceasta este predominantă în etapa iniţială dar apare şi ulterior de-a lungul
procesului având diferite intensităţi; persoana se comportă ca şi când pierderea nu ar fi
avut loc; pot apare aici chiar şi tulburări de tipul halucinaţiilor;
3. depresie – în momentul în care negarea slăbeşte şi dispare, persoana experimentează golul
lăsat de pierdere, durerea despărţirii; aceasta poate fi sau nu însoţită şi de descărcări
emoţionale prin plâns, care, în mod obişnuit ajută la eliberarea stresului; ca şi în cazul
negării, reacţiile depresive pot apărea pe tot parcursul procesului, dar cu o intensitate din
ce în ce mai scăzută pe măsură ce persoana reuşeşte să facă faţă durerii;
4. vinovăţie – persoana poate să resimtă un sentiment de vinovăţie, având baze reale sau nu,
faţă de persoana sau în relaţie cu obiectul pierdut; acest aspect necesită a fi explorat şi
rezolvat;
5. anxietate – anxietatea, care poate duce uneori la manifestarea unor atacuri de panică, apare
atunci când persoana începe să fie conştientă de dimensiunile pierderii şi de schimbările
ulterioare acesteia; pot apare acum tendinţe suicidare şi o gamă largă de sentimente de o
intensitate crescută, unele persoane având în astfel de momente îndoieli vis-a-vis de
sănătatea lor mentală;
6. agresivitate – apar manifestări agresive faţă de cei care ar fi putut împiedica pierderea, faţă
de cei care au cauzat-o, faţă de membri ai familiei care nu au acţionat suficient în direcţia
bună sau faţă de cei care au întreprins ceva greşit, şi, în cele din urmă agresivitate faţă de
obiectul pierderii care i-a provocat acea durere;
7. reintegrare – când obiectul pierderii a fost lăsat în urmă, când reacţiile emoţionale s-au
diminuat simţitor, persoana este capabilă să o ia de la început acceptând noua situaţie,
noua realitate; în timpul acestei faze pot apare unele căderi, spre exemplu în momentele
speciale, care amintesc în mod expres de acea pierdere, dar acestea sunt de scurtă durată
(Ramsay, Hapee, 1974).

Reacţii patologice la pierdere

40
Reacţiile obişnuite de şoc, disperare (deznădejde) şi revenire (recuperare), la durerea
unei pierderi importante nu sunt întotdeauna prezente sau sunt distorsionate, exagerate,
prelungite, inhibate ori amânate. Nu se poate trasa o linie fermă între ceea ce reprezintă o
manifestare normală, obişnuită a unei pierderi suferite şi ceea ce iese din această normalitate,
respectiv comportamentele patologice. Ceea ce este însă general acceptat în literatura de
specialitate e faptul că acea durere trebuie eliberată aşa fel încât persoana să ajungă să o
depăşească. Linderman, în 1944, sublinia faptul că o mare problemă în rezolvarea unor astfel
de situaţii este aceea că persoana încearcă să evite confruntarea cu realitatea, tocmai de teama
unor sentimente puternice şi de necontrolat, însă aceasta nu face decât să amâne rezolvarea ei
iar Hodge, în 1972, sublinia că problemele trebuie aduse la suprafaţă şi persoana trebuie să se
confrunte cu ele indiferent cât de neplăcut este acest aspect pentru ea (cit. în Ramsay, Hapee,
1974). Procesul trebuie să se desfăşoare deoarece nu există cale de scăpare prin evitarea
confruntării cu realitatea. Hodge mai adaugă faptul că mai devreme sau mai târziu, mai
eficient sau mai puţin eficient, complet sau nu, persoana se confruntă cu problema şi procesul
de eliberare a durerii datorate pierderii are loc. Oamenii au în general tendinţa de a evita
confruntarea cu realităţi neplăcute dar, cu cât o fac mai devreme, cu atât mai repede ajung să
depăşească situaţia.

Clasificarea agenţilor stresori


Stresul poate fi clasificat, după sursa stresorilor, în stres psihosocial, rezultat din
interacţiunea mediului psihologic şi social cu individul, sau neurobiologic, somatic, generat
de interacţiunea mediului înconjurător fizic, chimic şi biologic cu omul. După forma de
manifestare, ţinând cont de intensitate şi durată, poate fi acut sau cronic (Riga, Riga, 1997).
Cu alte cuvinte, există trei tipuri de stresori: de natură fizică (radiaţii, zgomote, noxe
etc.), psihologică (anxietate, teamă, frustrare, vinovăţie, sentimente de inferioritate etc.) şi
socială (moartea unei persoane apropiate, divorţul, pierderea locului de muncă etc.).

Stresori de natură psihosocială


De-a lungul timpului s-a încercat, prin diverse experimente, la nivel de laborator sau
prin observarea directă a situaţiilor reale din teren, să se identifice tipurile de factori
responsabili pentru apariţia stresului. În această direcţie, tot mai mulţi cercetători au scos în
evidenţă efectele negative ale stresorilor psihici şi sociali asupra sănătăţii psihice şi fizice a
persoanelor, de exemplu Dohrenwend şi Dohrenwend (1974), Caplan şi colab. (1975), Cooper
şi Marshal (1976), Băban, Derevenco, Anghel şi Ilea (1985). Schuler, într-o cercetare din
1980, a demonstrat că stresul are efecte negative nu numai asupra muncitorilor individual, dar
are, de asemenea, influenţe negative asupra costurilor economice ale instituţiei cu privire la
selectarea personalului (Schuler, 1980). Considerând clarificarea elementelor cauzale ale
stresului ca fiind un aspect important pentru demersurile noastre viitoare de cercetare, ne vom
referi în continuare la principalele cauze ce pot determina, în general, stresul precum şi stresul
ocupaţional şi cel datorat pierderii locului de muncă.

Cauze legate de variabilele individuale


Dintre elementele caracteristice de la nivel individual, care pot concura la apariţia
stresului, cele mai importante sunt considerate trăsăturile de personalitate, resursele
individuale şi tipurile de management al stresului.
Trăsături de personalitate şi tipul A de comportament
În cadrul acestei categorii de factori de stres sunt cuprinse, după Ross şi Altmaier
(1994), elemente ca: percepţia controlului situaţional şi tipul A de comportament.

41
Genul, este luat de asemenea în discuţie, alături de trăsăturile de personalitate,
deoarece, aşa cum spun şi cei doi autori, este una din variabilele individuale cu o influenţă
importantă în ceea ce priveşte comportamentul, inclusiv cel de la locul de muncă.

Tipul A de comportament
Tipul de comportament ce predispune la boli cardio-vasculare şi tipul A de
comportament, corespunzător celui amintit anterior au fost definite în diverse moduri şi
evaluate total nesistematic astfel încât mulţi autori au ajuns la concluzia că e inutilă încercarea
de sistematizare şi definire a conceptelor. Schmied şi Lawler considerau că tipul A de
comportament reprezintă un model caracterizat printr-un grad ridicat de nerăbdare,
competitivitate şi ostilitate (Schmied, Lawler, 1986).
În baza experienţei clinice, Friedman şi Rosenman (1959) au introdus termenul de
comportament de tip A pentru a descrie o grupă de comportamente pe care le-au considerat ca
fiind caracteristice pentru pacienţii cu boli cardio-vasculare. Acest tip de comportament este
caracterizat, după cei doi autori, prin competitivitate, grabă şi un nivel crescut al ostilităţii
exprimate. Rezultatele cercetărilor lui Friedman şi Booth-Kewley au indicat faptul că tipul A
de comportament are o predispoziţie cel puţin dublă de a dezvolta boli cardio-vasculare faţă
de tipul B de comportament. (Booth-Kewley şi Friedman, 1987; Friedman şi Booth-Kewley,
1988).
Un studiu realizat la noi în ţară de către Băban, Derevenco, Anghel şi Ilea (1985) a
încercat să surprindă, la rândul său, influenţele factorilor comportamentali de risc coronarian
şi conturarea unui anume profil psihofiziopatologic al acestor pacienţi, respectiv tipul A de
comportament. Rezultatele au relevat corelaţia pozitivă între tipul de comportament A
(caracterizat prin înaltă competitivitate, extroversie, excitabilitate, neuroticism, tendinţa de
dominare, înaltă responsabilitate, instabilitate emoţională, putere de muncă, etc.) şi afecţiunile
cardio-vasculare în general şi cele coronariene în special (Băban, Derevenco, Anghel, Ilea
1985).

Tabel nr. 19. Tipul A şi nonA (tipul B) de comportament


Tipul A Tipul nonA (tipul B)
Grăbit, nerăbdător, sub presiunea timpului Lipsit de grabă, răbdător, nu se simte presat de timp
Cu toleranţă scăzută la frustrare Cu toleranţă ridicată la frustrare
Cu grad ridicat de competitivitate Cu grad scăzut de competitivitate
Cu grad înalt de responsabilitate, ambiţios, dornic Nu se angajează la fel de intens în muncă, mulţumit
de realizare în muncă
Agresiv Non-agresiv
Nivel ridicat de excitabilitate, neurotiucism Nivel scăzut de excitabilitate, neurotiucism

Cercetări ale anilor `80 au sugerat faptul că tipul A de comportament nu este atât de
puternic legat de bolile cardio-vasculare precum se credea anterior şi s-a pus în evidenţă faptul
că nu există diferenţe semnificative între subiecţii cu tipul A de comportament şi cei cu tipul
B de comportament. Mai mult, nu s-a demonstrat că tipul A de comportament facilitează
repetarea unor accidente cardio-vasculare, adică nu este direct răspunzător pentru recurenţa
bolii. Chiar şi studiile mai extinse au scos în evidenţă faptul că riscul apariţiei unor boli
cardio-vasculare este mai mare în cazul fumătorilor sau datorită obezităţii decât cel datorat
tipului A de comportament (Williams, 1987) sau datorită unor condiţii de viaţă inadecvate, de
ex. femeile afro-americane cu venituri mici, educaţie redusă, cu probleme în găsirea unui loc
de muncă (Williams, 1995). Alte cercetări au încercat să găsească modalitatea de modificare a
tipului A de comportament astfel încât să scadă riscul apariţiei bolilor cardiace (Smith,
Brehm,1981).

42
Rezultatele amintite duc la concluzia că această constelaţie de comportamente care
alcătuiesc tipul generic A nu este tocmai reprezentativă pentru a descrie tipul de
comportament cu risc crescut pentru boli cardio-vasculare. Astfel, un grup tot mai mare de
argumente se ridică în susţinerea ideii că nu toate aspectele caracteristice tipului A de
comportament sunt în mod egal relaţionate cu apariţia bolilor cardio-vasculare. Noile cercetări
scot în evidenţă faptul că numai acele aspecte ale tipului A de comportament în legătură cu
ostilitatea, supărarea, exprimarea ostilităţii sunt de fapt patogene, respectiv persoanele
caracterizate ca având tipul A de comportament şi un grad crescut de ostilitate şi mânie sunt
predispuse la boli cardio-vasculare. Mai concret, se poate afirma că, de fapt, gradul crescut de
ostilitate şi iritare sunt cele care au caracter patogen şi nu tipul A de comportament în
ansamblu.
Percepţia controlului situaţional
Percepţia controlului situaţional, alt element ce trebuie luat în considerare atunci când
punem în discuţie caracteristicile individuale cu influenţă în apariţia stresului, se referă la
posibilitatea persoanei de a prevedea şi controla rezultatele acţiunilor sale. Este vorba, de
asemenea, despre perceperea existenţei alternativelor şi a posibilităţii de a face alegeri.
Controlul situaţional s-a dovedit a avea o influenţă importantă în modul în care persoanele
reacţionează la stres, respectiv la stresul datorat pierderii locului de muncă.
Rotter (1966) este cel care a definit conceptul de control intern sau extern al succesului
(I-E) ca fiind gradul în care un individ consideră că succesele sale depind de propriul
comportament (intern) sau este controlat de către forţe înafara posibilităţii lui de control,
precum şansa, norocul (extern). Cercetări ulterioare au încercat să pună în legătură conceptul
de loc al controlului cu diferite variabile de personalitate. Astfel, s-a pus în evidenţă faptul că
indivizii cu un loc al controlului extern au un grad mai scăzut al autoacceptării decât cei cu un
loc al controlului intern, iar cei cu un loc al controlului extern, faţă de cei cu locul controlului
situat mai degrabă intern dau dovadă de o mai slabă dezvoltare a capacităţilor psihosociale
(Martin, 1978).
Cercetătorii au fost, de asemenea, interesaţi de efectele lipsei totale a controlului
asupra situaţiilor de viaţă. Glass şi Singer (1972) sugerează că problemele datorate efectelor
ulterioare ale stresului ar trebui atribuite neajutorării învăţate.
Ei au discutat asupra ideii că subiecţii care nu sunt apţi să prevadă şi să controleze un
stresor, învaţă că ajutorul, sprijinul pe care îl primesc este independent de reacţiile, de
răspunsurile lor, lucru care are ca rezultat descreşterea motivaţională care se manifestă în
realizarea mai slabă a sarcinilor poststimulatoare (Glass, Singer, 1972).
Seligman (1975), referindu-se la neajutorarea învăţată, afirma că atunci când
persoanele au eşuat în mod repetat în încercarea de a controla rezultatele muncii lor, renunţă
să mai încerce deoarece consideră efortul inutil. El considera că o consecinţă majoră a unei
experienţe cu evenimente incontrolabile este cea de natură motivaţională - slăbirea motivaţiei
de a iniţia răspunsuri voluntare ca să controleze evenimentul. O manifestare a deficitului
motivaţional este că cel neajutorat întârzie să iniţieze atât răspunsuri atât agresive cât şi
răspunsuri defensive (Selingman,1975).
Interpretarea din perspectiva teoriei neajutorării învăţate se referă, în primul rând, la
faptul că persoanele care experimentează trăiri de tipul neajutorării, datorate impactului unor
stresori imprevizibili şi incontrolabili, sunt mai puţin persistenţi, ulterior, în a urmări şi duce
la bun sfârşit o sarcină de lucru. Deşi aceste teorii oferă o explicaţie pentru efectele pozitive
ale controlului asupra efectelor ulterioare expunerii la un stresor, ele nu pot explica suficient
de ce apar aceste efecte în cazul în care stresorul este imprevizibil şi incontrolabil
(Cohen,1980).
Diferenţele de gen

43
În timp, diferite studii s-au ocupat în mod explicit de relaţia stresor-stres şi influenţele
genului asupra acesteia, de ex. Baruch, Biener şi Barnett (1987), Jick şi Mitz (1985), Nelson şi
Quick (1985). Deşi toate aceste studiile au examinat relaţia dintre diferenţele de gen şi stres au
reieşit rezultate divergente. În primul rând, Baruch şi colab., (1987) a sugerat că femeile care
nu sunt cuprinse în câmpul muncii sunt supuse unui stres mai profund decât cele care au o
slujbă. Mai specific, autorii au ajuns la concluzia că rolul de casnică este mai stresant şi că
implică un nivel al controlului mai scăzut decât cel al femeii angajate. Cercetarea efectuată de
către Nelson şi Quick (1985) a indicat o concluzie opusă. Aceşti autori au ajuns la constatarea
că femeile angajate sunt mai stresate decât cele casnice sau bărbaţii, deoarece ele trebuie să
facă faţă unor stresori specifici. Aceştia rezultă din cerinţa de succes atât în căsnicie cât şi la
locul de muncă, din izolare socială, discriminare şi stereotipiile la care sunt supuse (Nelson,
Quick, 1985).
Un alt conflict la nivelul studiilor mai sus amintite se referă la asemănarea/deosebirea
dintre stresul resimţit de către femei şi bărbaţi. Jick şi Mitz (1985) au sugerat că femeile sunt
mai frecvent supuse stresului (ex: depresie, tulburări emoţionale) decât bărbaţii, iar aceştia
sunt mai frecvent expuşi riscului CHD şi a cirozei ficatului. Pe de-altă parte Nelson şi Quick
(1985) consideră că datorită stresorilor particulari mai sus amintiţi, cărora trebuie să le facă
faţă femeile, acestea sunt mai expuse stresului psihologic şi psihosocial.
Concluzia care se desprinde în urma analizei acestor studii este faptul că există o
relaţie dovedită între stres şi diferenţele de gen însă nu s-a ajuns la un acord cu privire la
natura acestei relaţii.
Există, de asemenea, studii care arată că între cei doi termeni ai discuţiei (stres-
diferenţe de gen) nu există nici o legătură clară (Martocchino, O` Leary, 1989). Martocchino
şi O` Leary (1989), realizând un studiu metaanalitic asupra literaturii de specialitate care se
referă la diferenţele de gen şi stresul ocupaţional, au ajuns la concluzia că această ipoteză nu
are nici un suport ştiinţific demonstrat, că bărbaţii şi femeile nu experimentează în mod diferit
stresul, indiferent de natura lui. Deaux (1984) a arătat că diferenţele de gen nu determină decât
mici variaţii în diferite aspecte de la nivel psihologic. Deşi există oarecari diferenţe în profilul
psihologic al bărbaţilor şi femeilor, importanţă are, de asemenea, modul diferit de socializare
în atitudinea şi comportamentul dezvoltat de aceştia. Deci, simpla diferenţă biologică şi
psihologică de sex nu explică în totalitate diferenţele dintre bărbaţi şi femei. Deaux (1984) a
sugerat faptul că cercetările ar trebui să ia în seamă nu numai diferenţele psihologice dintre
genuri ci şi diferenţele dintre factorii situaţionali care se presupune că ar covaria cu specificul
gender.
Dintre stresorii psihologici, anxietatea, susţin Morse şi Furst (1982), reprezintă unul la
care femeile sunt, mai degrabă, susceptibile (Morse, Furst, 1982). Pentru a sublinia cele
afirmate, autorii tratează explicit cele două tipuri de anxietate: cea constituţională şi cea
situaţională, aducând argumente pentru fiecare în parte. Dacă luăm în discuţie mai întâi
primul aspect, cel al anxietăţii constituţionale, autorii sunt de părere că femeile
desconsiderate atât în carieră, pe piaţa muncii, cât şi în propria familie tind să dezvolte o
astfel de trăsătură. De asemenea, aceştia susţin că femeile, care dezvoltă mai degrabă
anxietate, răspund la aceasta printr-un comportament de evitare pasivă (passive-avoidance) în
timp ce bărbaţii ar răspunde într-o manieră mai agresivă (Morse, Furst, 1982).

Modulul 5. Resursele individuale de confruntare cu stresul pierderii locului de


muncă
Vom lua în discuţie, ca şi resurse de adaptare la stres suportul social suportul social,
autoeficacitatea, sentimentul de coerenţă, optimismul, autoaprecierea pozitivă, robusteţea şi
un loc al controlului intern.
Suportul social

44
Suportul social este considerat ca fiind una din cele mai importante resurse ale
individului atunci când este vorba de adaptarea lui la stres.
Încă din anii `70 a fost înregistrată o creştere spectaculoasă a interesului pentru
studierea conceptului de suport social în legătură cu nivelul de sănătate şi bunăstare generală.
Acest interes s-a materializat într-o explozie de cercetări referitoare la acest aspect precum şi
numeroase intervenţii terapeutice care au pus accent, printre altele, şi pe reţeaua de suport
social a persoanei. Acest interes ridicat pentru subiect a fost înregistrat din partea unei largi
varietăţi de discipline precum: antropologie, gerontologie, epidemiologie, psihologie, asistenţă
socială, sociologie etc.
Ca o definiţie cuprinzătoare am putea considera suportul social ca fiind totalitatea
resurselor pe care ni le pun la dispoziţie, ni le oferă celelalte persoane (Cohen, Syme, 1985).
Există numeroşi factori psihosociali care pot să ne afecteze bunăstarea fizică şi psihică,
printre care schimbarea sau pierderea locului de muncă, schimbarea domiciliului, migraţia,
decesul unei persoane apropiate etc. Toate aceste aspecte implică şi o modificare în reţeaua de
suport social. Aceste modificări la nivelul reţelei de suport social pot fi incriminate ca factori
de influenţă negativă pentru sănătate şi în cazul persoanelor singure, văduve sau divorţate,
comparativ cu cele care sunt căsătorite şi cu o rată mai scăzută de morbiditate. La celălalt pol,
în ceea ce priveşte starea de sănătate generală, par a se situa cei care sunt foarte bine integraţi
în comunităţile de apartenenţă, spre exemplu cei aparţinând unor grupuri religioase. În mod
specific, Cohen, Clark şi Sherrod (1986), consideră că nivelul de stres corelează negativ cu un
nivelul suportului social.
Suportul induce o creştere a stimei de sine, a abilităţii de a face faţă situaţiei precum şi
a motivaţiei pentru depăşirea problemei.
Cercetători din domeniul ştiinţelor sociale, Ganster, Mayes, Sime şi Tharp (1982)
studiind posibilii factori care ar reduce efectele negative ale stresului, au emis ipoteza că
există o intercondiţionare mai puternică între stres şi răspunsurile la stres în cazul persoanelor
care au un suport social sărac faţă de cele care se bucură de un suport social mai consistent.
Această ipoteză, a rolului moderator al suportului social asupra stresului, a fost verificată în
cadrul multor experimente ce au avut rezultate uneori foarte diferite. Cercetări ale anilor `80
nu evidenţiază în mod clar în ce fel suportul social influenţează efectele stresului, această lipsă
de claritate având implicaţii negative în încercările făcute în sensul elaborării de noi teorii cu
privire la stres şi la modalităţile de realizare a managementului stresului (Ganster, Mayes,
Fusilier, 1986).
Ipoteza dominantă referitoare la rolul suportului social este aceea că ar modera
acţiunile factorilor stresanţi. Cohen şi colab. (1986) într-un studiu referitor la rolul protector al
suportului social în condiţii de stres, subliniază ideea că stresul corelează pozitiv cu nivele
scăzute ale suportului social, corelaţia pozitivă dintre un nivel ridicat al suportului social şi
stres redus ca intensitate nefiind una semnificativă. Autorii, pornind de la premisa că nu există
o legătură liniară între mărimea reţelei de suport social şi nivele mai scăzute de stres deoarece
aici intervine capacitatea persoanei de a utiliza eficient reţeaua de suport, au măsurat impactul
abilităţilor sociale asupra eficienţei folosirii reţelei de suport. Nu a fost pus în evidenţă acest
tip de influenţă, au relevat, în schimb, faptul că aceste abilităţi influenţează mărimea reţelei de
suport social (Cohen, Sherrod, Clark, 1986).
În sensul legăturii dintre stresori, sursele de suport şi caracteristicile individuale ale
subiecţilor, a fost evidenţiat faptul că suportul social are efect moderator în cazul în care
stresul are ca rezultat apariţia depresiei sau a unor boli psihosomatice, dar nu s-au găsit
legături clare între cele două (stres şi suport social) în situaţii de stres ocupaţional De
asemenea, a fost subliniat faptul că suportul social este important în situaţii de depresie doar
în cazul persoanelor cu un loc al controlului intern, nu şi pentru cele la care locul controlului
este extern. (Ganster, Mayes, Fusilier, 1986).

45
Carlson şi Perewe (1999) au pus în evidenţă rolul moderator al suportului social în
situaţii de stres datorate conflictelor interroluri ca urmare a rol-statusurilor de angajat şi
soţ/soţie sau părinte, punând în evidenţă potenţialul stresogen al existenţei rolurilor multiple.
Suportul social a fost, în contextul conflictului dintre cerinţele de la locul de muncă şi cele
relative la familie, considerat, de asemenea, ca fiind o importantă resursă sau mecanism de
ajustare la stres ce reduce efectele negative ale stresorilor şi de către Thomas şi colab.
(Thomas, Ganster, 1995). A fost pus în evidenţă şi faptul că suportul acordat din partea şefului
direct este important în cazul unor evenimente critice din viaţă sau în cazul în care persoana
prezintă simptome ale unei boli somatice (Ganster, Mayes, M. Fusilier, 1986).
Datorită relevanţei suportului social, atunci când discutăm despre stres, considerăm
important să oferim şi o modalitate consacrată de definire a acestuia. Astfel, Ganster, Mayes şi
Fusilier (1986) care s-au preocupat de modul de operaţionalizare al conceptului de suport
social îl consideră ca fiind "totalitatea relaţiilor de întrajutorare aflate la dispoziţia persoanei,
precum şi calitatea acestora". Definiţia cuprinde toate legăturile sociale, cu conotaţie pozitivă,
ale unei persoane. Au existat multe alte încercări de definire a acestui concept, important de
reţinut fiind similarităţile existente între acestea, şi anume: prin relaţiile sociale se oferă suport
emoţional, suport informaţional (date concrete, sfaturi etc.), suport material concret (ex: bani)
şi se asigură un grad ridicat de integrare socială.
Modelul interacţional de interpretare al rolului suportului social este cel care îl
consideră ca funcţionând asemeni unui sistem tampon între persoană şi evenimentul stresant
(Ross, Altmaier, 1994). Este vorba de faptul că o persoană, care are suficiente resurse
provenite din sistemul de relaţii sociale, atunci când face evaluarea primară, poate să nu
considere situaţia ca fiind stresantă. În cazul evaluării secundare, ea poate să ajungă la
concluzia că are suficiente resurse de coping aşa încât să reducă efectele negative ale acţiunii
agentului de stres (Miclea, 1997).
Aceste observaţii referitoare la rolul suportului social în situaţii de stres se aplică şi în
cazul stresului profesional, cu atât mai mult cu cât relaţia suportivă se stabileşte între angajat
şi supervizor.
Autoeficacitatea
Autoeficacitatea (self-efficacity) a fost definită, de către Bandura, ca fiind totalitatea
convingerilor oamenilor despre capacităţile lor de a se mobiliza pentru a face faţă solicitărilor,
şi care au un efect profund asupra acestor capacităţi. Această convingere asupra eficacităţii
personale acţionează în sensul că persoanele cu o astfel de convingere abordează lucrurile
astfel încât să le poată stăpâni şi fără să se îngrijoreze în privinţa diverselor dezastre posibile.
Altfel spus, persoanele cu o gândire pozitivă au o atitudine pozitivă şi o mai mare capacitate
de a trece cu succes peste obstacole, au o rezistenţă mai ridicată la frustrare, eşecuri, în
general în situaţii de stres, sunt capabili să discearnă părţile pozitive ale situaţiei (Bandura,
1982).
Sentimentul de coerenţă
Sentimentul de coerenţă poate fi definit ca o orientare cognitivă globală a persoanei
referitor la faptul că stimulii (interni sau externi) întâlniţi de-a lungul vieţii, sunt explicabili şi
predictibili, că persoana consideră că solicitările au un sens şi un scop, deci efortul pentru a le
depăşi este justificat iar individul are suficiente resurse adecvate pentru a le face faţă.
Sentimentul de coerenţă a fost definit de către Antonovsky în urma cercetărilor întreprinse de
acesta asupra supravieţuitorilor lagărelor de concentrare şi consideră că principalele elemente
ale sentimentului de coerenţă ar fi: comprehensiunea, respectiv gradul în care persoana poate
atribui un sens situaţiei prin care trece, poate considera experienţa ca pe o situaţie de învăţare,
benefică, controlul, care se referă la faptul că persoana percepe existenţa unor surse de
confruntare cu situaţia, respectiv că aceasta din urmă este controlabilă, scopul, adică
perceperea unei finalităţi necesare şi/sau dorite (Antonovsky, 1987, 1991).

46
Robusteţea
Robusteţea este văzută ca o importantă variabilă individuală în rezistenţa la stres,
având drept caracteristici: controlul, care se referă la sentimentul persoanei că situaţia poate fi
controlată şi influenţată folosindu-se de resursele proprii, angajarea respectiv capacitatea de a
considera acţiunile intreprinse ca fiind importante, cu sens pentru sine şi provocarea,
caracteristică ce constă într-o atitudine pozitivă faţă de schimbare, situaţia fiind considerată ca
fiind una ce oferă şanse de dezvoltare personală (Kobasa, 1982).
Autoaprecierea
Autoaprecierea se referă la modul în care este evaluată, în manieră globală, persoana
de către ea însăşi, Rosenberg o considera ca pe o evaluare globală a propriei persoane
(Rosenberg, 1965). În cadrul conceptului de autoevaluare sunt incluse, aşa cum aprecia şi
Băban (1998) tendinţa persoanei de autoevaluare pozitivă şi de respingere a atributelor
negative.
După Matei (1994) imaginea de sine este o componentă a percepţiei sociale ce include
autopercepţia şi percepţia celuilalt. Acesta evidenţiază ca primă sursă de autocunoaştere
dinamica succeselor şi eşecurilor personale. În timp ce succesele potenţează autoaprecierea
pozitivă, eşecurile o fac să scadă (coord. Radu, Iluţ, Matei, 1994). În timp, această acumulare
de succese şi eşecuri ne dau o imagine globală despre noi înşine la care se adaugă felul în care
suntem percepuţi de persoane sau grupuri relevante pentru noi şi rezultatul, satisfăcător sau nu
al unei continue comparaţii a individului cu alţii. Având în vedere aceste elemente definitorii
ale autopercepţiei, este evident de ce, evenimentul pierderii locului de muncă, dacă e trăit ca
un insucces personal major, determină o degradare a imaginii de sine, o scădere a nivelului de
autoapreciere pozitivă.
Locul controlului
Rotter (1966) a introdus conceptul de loc al controlului (locus of control) (LC)
considerând că putem vorbi despre un loc al controlului intern şi unul extern. Potrivit
conceptul multidimensional de loc al controlului, subiecţii atribuie controlul asupra lumii în
general şi asupra propriei vieţi unor cauze interne sau externe. Persoanele care atribuie
succesul sau eşecul unor cauze interne, care ţin de propria persoană, sunt cele cu un loc al
controlului intern iar cele care explică succesul sau eşecul prin cauze externe sunt cele cu un
loc al controlului extern.
Având ca punct de pornire teoria învăţării sociale a lui Bandura, Rotter (1966) a
elaborat o scală de atitudine prin care distinge între indivizii care explică, atribuie cauzele
succesului şi ale eşecului propriului comportament (control intern) sau factorilor, forţelor
externe, situate dincolo de propriul comportament (control extern) (Matei, 1994). Au fost
dezvoltate trei dimensiuni ale studiului problematicii atribuirii şi anume: stabilitatea (stabil-
instabil), LOC (intern-extern) şi posibilitatea de control (controlabil-necontrolabil). Din
această perspectivă putem explica într-o oarecare măsură situaţiile, care pot deveni patologice,
de abandonare a sentimentului posibilităţii controlului. Şomajul, resimţit ca şi eşec, poate
duce la dezvoltarea credinţei în incapacitatea de control a situaţiei, putând apărea fenomenul
neajutorării dobândite, acompaniat de nivele diferite de depresie.
Martin, J. C. a studiat, în cercetarea efectuată pe un lot de studenţi indieni şi albi,
printre alte aspecte, ipoteza de lucru conform căreia locul controlului intern se asociază cu o
stimă de sine ridicată şi la copiii albi şi la indieni. A fost analizată legătura cu coeficienţii de
corelaţie Pearson Product-Moment (r) şi s-a obţinut o corelaţie semnificativă între
internalitate şi stima de sine. Un alt rezultat a fost acela că odată cu vârsta atât copiii albi cât şi
cei indieni devin mai puternic interni (Martin, 1978). Matei sublinia ideea că, deşi există o
tendinţă sistematică de a valoriza superior explicaţia de tip intern (respectiv obţinerea de
succese prin efort propriu) internalitatea nu este o expresie a unor capacităţi intelectuale
superioare însă, are un rol motivaţional pozitiv (Matei, 1994).

47
Nu toate cercetările vin să susţină ideea că un loc al controlului intern corelează cu
cele mai eficiente modalităţi de management al stresului. Hurrell şi Murphy (cit. în Băban,
1998) au evidenţiat faptul că un LOC intern nu reprezintă, neapărat, un aspect pozitiv în
ajustarea la stres, mai mult chiar, un nivel ridicat de internalitate poate deveni
contraproductiv. În legătură cu acest aspect, Antonovsky (1991) considera că explicarea
nuanţată a internalităţii, respectiv externalităţii poate contribui la o mai bună înţelegere a
fenomenului. Astfel, internalitatea poate fi una responsabilă (asumarea responsabilităţii pentru
propriile acţiuni generatoare de succes sau insucces) sau una culpabilizantă (persoana fiind
predispusă la a se autoblama pentru toate eşecurile, fără a se aprecia suficient pentru succese).
Externalitatea, la rândul ei, poate fi una de tip defensiv (atunci când persoana atribuie unor
cauze externe eşecurile pentru a se disculpa) sau una de tip pasiv (care apare atunci când
persoana percepe puternic lipsa controlului), cea de-a doua având evidente efecte negative.
Optimismul
Optimismul, după Scheier, Wentraub şi Carver (1986) poate fi definit ca fiind
aşteptările generale pentru rezultate pozitive. Scheier şi Carver (1992), consideră că
optimismul se referă la tendinţa generală şi relativ stabilă a persoanei de a avea o concepţie
pozitivă asupra viitorului, asupra experienţelor vieţii în general. Optimismul este un predictor
pentru un stil de coping activ în situaţii de stres şi pentru utilizarea redusă a stilurilor de
ajustare la stres prin evitare, negare şi retragere (Băban, 1998).
Managementul stresului
Capacitatea persoanei de a se mobiliza pentru a face faţă, cu succes sau nu, factorilor
de stres, a fost denumită (din engl. coping) în studii publicate în limba română, sub termenul
de coping, ajustare la stres, automobilizare sau management al stresului. Vom utiliza, în
continuare, termenul de management al stresului sau ajustare la stres.
Sub presiunea factorilor de stres unii indivizi manifestă distres alţii dau dovadă de
rezilienţă. Cercetătorii din domeniul managementului stresului consideră că aceste diferenţe
apar ca urmare a efortului de ajustare (coping) la situaţia stresantă, depus de către fiecare
individ în parte (Lazarus, Folkman, 1984; Folkman, Lazarus, Gruen, DeLongis, 1986;
Folkman, Lazarus, Dunkel-Schetter, DeLongis şi Gruen, 1986; Endler, Parker, 1990). Cu alte
cuvinte, managementul stresului este procesul care explică diferenţele înregistrate referitor la
efectele stresului asupra indivizilor. În aceeaşi direcţie, Lu şi Chen (1996), consideră că putem
vedea ajustarea (copingul) ca fiind un set complex de procese care moderează influenţele
evenimentelor stresante asupra bunăstării fizice şi psihice ale individului.
Interesul pentru modul în care indivizii reuşesc să facă faţă stresului a crescut foarte
mult în anii `80 (Carver, Weintraub, Scheier, 1989). Punctul de plecare al acestor cercetări a
fost studiul desfăşurat de către Lazarus (1966) şi mai apoi de Lazarus şi Folkman (1984) în
analiza conceptelor de stres şi ajustare la stres (coping). Managementul stresului a fost definit
de Lazarus, Dunkel-Schetter, DeLongis şi Gruen (1986) ca fiind totalitatea eforturilor
cognitive şi comportamentale ale unei persoane de a face faţă unor cerinţe externe sau interne
care au fost evaluate ca excedând resursele persoanei.
Managementul stresului se referă, cu alte cuvinte, la toate mijloacele utilizate pentru
contracararea unei situaţii stresante obiective sau subiectiv percepute de către individ. Pearlin
şi Schooler (1978), definesc ajustarea la stres ca fiind "orice răspuns la constrângerile externe
de mediu, utilizat pentru a preveni, evita sau controla distresul" (Pearlin, Schooler, 1978, p.3).
Aceştia consideră că managementul stresului poate să îmbrace trei forme: răspunsuri care
încearcă să schimbe situaţia stresantă, răspunsuri care încearcă schimbarea modalităţii de
percepere a situaţiei şi răspunsuri orientate înspre controlul consecinţelor acestor stresori.
Prima formă este considerată ca fiind mai rar întâlnită datorită lipsei abilităţilor sau
cunoştinţelor necesare pentru a schimba situaţia, a temerilor pentru apariţia de consecinţe
negative ca urmare a acţiunilor intreprinse sau datorită convingerii, probabil justificate, că

48
situaţia prezintă rezistenţă crescută la schimbare. Cea de-a doua categorie de mecanisme ale
managementului stresului se referă la eforturile cognitive ale individului de a "neutraliza
stresorul" prin încercarea de schimbare a opticii asupra evenimentului. Ultima categorie
cuprinde totalitatea răspunsurilor ce au ca scop diminuarea stresului prin modificarea modului
de percepere al efectelor acestuia (ex. negarea, minimalizarea etc.). (Pearlin, Schooler, 1978).
Lazarus (1966) vorbeşte de trei etape ale procesului managementului stresului, şi
anume: evaluarea primară, în care individul percepe existenţa unei ameninţări la adresa
propriei persoane, evaluarea secundară, care ar fi procesul prin care se conturează un potenţial
răspuns la situaţie şi copingul, care este procesul de executare, de punere în aplicare a
răspunsului formulat mental în etapa anterioară. Chiar dacă descrierea etapelor procesului
managementului stresului apare a fi una liniară, Lazarus a subliniat faptul că, acestea, nu este
necesar să decurgă liniar. Mai mult decât atât, rezultatele uneia dintre etapele procesului pot
influenţa o alta anterioară. De exemplu, conştientizarea faptului că individul are la îndemână
strategii eficiente de management al stresului pot să-l facă pe acesta să reevalueze situaţia ca
fiind mai puţin ameninţătoare, sau, dimpotrivă, dacă o metodă de ajustare la stres este mai
puţin eficientă decât s-a apreciat, individul poate reevalua gradul de ameninţare al situaţiei ori
se poate orienta spre o altă formă de ajustare.
În scopul studierii procesului de management al stresului, Folkman şi Lazarus (1980)
au pornit de la distincţia dintre ajustarea orientată spre problemă şi cea orientată spre emoţie.
Primul termen, ajustare orientată spre problemă, este cel cu ajutorul căruia individul se
focalizează pe rezolvarea de probleme, pe întreprinderea unei acţiuni care să afecteze sursa
situaţiei stresante. Cel de-al doilea, numit ajustarea orientată spre emoţie, are rolul de a ajuta
individul să facă faţă, să diminueze distresul cauzat de respectiva situaţie. Oricum, autorii
consideră că diferitele situaţii de viaţă necesită activarea ambelor tipuri de mecanisme de
management al stresului. Atunci, însă, când individul consideră că poate acţiona în vreun fel
constructiv se activează, mai degrabă, mecanismele de ajustare orientată spre problemă,
ajustarea orientată spre emoţie predominând în situaţii în care persoana consideră că stresorul
este ceva ce, mai degrabă, trebuie suportat (Folkman şi Lazarus, 1980).
Lazarus şi Folkman (1984), în descrierea celor două tipuri de management al stresului:
cel orientat pe problemă şi cel orientat pe emoţii, arată , de asemenea, faptul că primul se
focalizează pe remedierea sau înlăturarea situaţiei generatoare de stres, iar cel de al doilea tip
se referă la reducerea sau eliminarea emoţiilor negative asociate situaţiei stresante. Deşi cele
două modalităţi de management al stresului pot apare împreună, autorii au evidenţiat faptul că,
mai degrabă în contextul în care situaţia s-a evaluat ca având posibilitatea întreprinderii unor
acţiuni constructive (evaluare optimistă) apare managementul stresului focalizat pe problemă.
Ce de tip emoţional este responsabil, mai degrabă, pentru situaţii în care, aşa cum am amintit
deja, persoana consideră că nu e posibil să mai schimbe situaţia de fapt, deci trebuie suportată
ca atare. Studii care să aducă argumente în acest sens sunt şi cele ale lui Folkman şi Lazarus
(1980), sau McCrae (1984).
Billings şi Moos au examinat şase tipuri de evenimente de viaţă care declanşează
mecanisme de ajustare şi anume: boala, decesul, problemele economice, copiii, alte probleme
interpersonale şi alte probleme personale (Billings, Moos, 1981). Aceştia au arătat că
persoanele utilizează managementul stresului centrat pe problemă mai frecvent când au de-a
face cu probleme de sănătate şi mai puţin cu decesul unei persoane apropiate. Managementul
stresului centrat pe emoţie a fost pus în evidenţă în situaţia categoriei alte probleme
personale.
Problema studierii managementului stresului în termeni de coping orientat spre
problemă sau spre emoţie este una importantă dar mult prea simplist enunţată, consideră
Carver, Weintraub şi Scheier (1989) în studiul intitulat Assesing Coping Strategies: a
Theoretically based Approache. Autorii susţin ideea exemplificând numeroase cercetări care,

49
la rândul lor au considerat procesul de management al stresului ca fiind mult mai amplu
diversificat decât în cele două categorii amintite de Folkman şi Lazarus (1980). Astfel,
managementul stresului orientat spre emoţie poate implica negarea sau reinterpretarea
pozitivă, precum şi căutarea suportului social, iar managementul stresului orientat spre
problemă poate presupune, de exemplu, planificarea unei activităţi, desfăşurarea propriu-zisă
a acesteia, căutarea ajutorului, evaluarea altor posibilităţi de acţiune, uneori chiar
autoimpunerea neînceperii vreunei acţiuni pentru moment. Toate aceste aspecte, consideră
Carver, Weintraub şi Scheier (1989), necesită a fi studiate în mod individual şi măsurate ca
atare.
Aceeaşi idee este subliniată de Bolger (1990) care arăta faptul că majoritatea
cercetărilor referitoare la managementul stresului evidenţiază existenţa a cel puţin două
categorii şi anume: un management al stresului focalizat spre problemă şi unul focalizat spre
emoţie, însă, în timp au fost dezvoltate taxonomii mai detaliate. Spre exemplu, Marshall şi
Dunkel-Schetter,1987, aplecându-se asupra studiului modalităţilor de ajustare la stres, au găsit
că există şase tipuri principale de ajustare la stres şi anume: managementul stresului orientat
spre problemă, căutarea suportului, focalizarea pe elementele pozitive, detaşarea, visarea şi
autoînvinovăţirea (cit. în Bolger, 1990).
Scheier, Weintraub şi Carver (1986) susţineau ipoteza conform căreia (după modelul
teoretic al autocontrolului comportamental) persoanele ajung să facă anumite presupuneri
referitoare la cursul viitor al evenimentelor în momentul în care întâmpină greutăţi în
realizarea unei sarcini propuse. Cu alte cuvinte, dacă ne aşteptăm să obţinem succes aceasta
ne va motiva spre noi eforturi în atingerea scopului chiar dacă, pe parcurs, apar variate situaţii
disruptive, evenimente frenatoare. Dacă anticiparea rezultatelor are o conotaţie negativă,
motivaţia pentru atingerea scopului, în situaţii dificile apărute pe parcurs, scade în bună
măsură (Scheier, Wentraub şi Carver, 1986).

Tabel nr.20. Modalităţi de clasificare a stilurilor de management al stresului


Autori, anul Stilurile de management al stresului
Pearling, Schooler, 1978 1. orientat spre problemă
2. orientat spre emoţie
3. reevaluare
Folkman, Lazarus, 1980 1. orientat spre problemă
2. orientat spre emoţie
Billings, Moos, 1981 1. comportamental-activ
2. cognitiv-activ
3. de evitare
Billings, Moos, 1984 1. orientat spre problemă
2. orientat spre emoţie
3. orientat spre evaluare
Cohen, 1987 1. acţiune directă
2. inhibarea acţiunii
3. căutare de informaţii
4. apelare la suportul social
5. procese intrapsihice
1. orientat spre problemă
Marshall, Dunkel- 2. căutarea suportului
Schetter,1987 3. focalizarea pe elementele
pozitive
4. detaşarea
5. visarea
6. autoînvinovăţirea
Carver, Scheier, Weintraub, 1. reinterpretare pozitivă
1989 2. dezangajare mentală
3. eliberare emoţională
4. folosirea suportului social

50
instrumental
5. folosirea suportului social
emoţional
6. coping activ
7. negare
8. orientarea spre religie
9. dezangajare comportamentală
10. reţinerea de la acţiune
11. acceptare
12. eliminarea activităţilor
concurente
13. planificare
Amirkhan,1990 1. rezolvare de probleme
2. căutare a suportului social
3. evitare
Miclea, 1997 1. comportamental
2. cognitiv
3. biochimice
Tillman, Beard, 2001 1. strategii pozitive (ex.: de tip
activ)
2. strategii negative (ex. :
evitarea)

Scheier şi Carver (1985) au explorat impactul optimismului asupra procesului de


ajustare la stres. Studiul a urmărit corelaţia dintre optimismul dispoziţional şi o serie de
simptome fiziologice în două momente diferite presupuse a fi încărcate de stres în viaţa
studenţilor. S-a evidenţiat o corelaţie semnificativă negativă între nivelul de optimism şi cel al
simptomelor de ordin fiziologic. Autorii au conchis că optimismul dispoziţional este un
mediator al reacţiei la stres. La întrebarea: dacă perspectiva optimistă este răspunzătoare de
rezultatele mai bune obţinute în condiţii de stres, ce anume determină, în mod concret
atingerea acestor performanţe?, autorii au considerat că răspunsul constă în strategiile diferite
ale managementului stresului.
Amirkhan (1990) afirma că au fost dezvoltate, în timp, două posibile abordări în
studiul managementului stresului. Prima dintre acestea se bazează pe un set ipotetic de
categorii bipolare de reacţii de ajustare la stres, astfel alcătuite încât să se excludă reciproc şi
care au menirea să surprindă care sunt modalităţile efective de ajustare în situaţii de stres ale
indivizilor. Acest gen de abordare a fost unul larg îmbrăţişat datorită simplităţii, simetriei de
care a dat dovadă. De asemenea, aceasta a fost suficient de variată pentru a surprinde o
multitudine de posibile modalităţi de ajustare la o largă categorie de stresori. Problema care s-
a ridicat în acest caz a fost în principal aceea că aceste categorii de strategii adesea s-au
dovedit a fi puternic intercorelate, ceea ce a sugerat ideea că strategiile efectiv utilizate nu
corespund celor descrise de teoreticieni.
Cea de-a doua abordare porneşte de la studierea categoriilor de strategii de ajustare la
stres îmbrăţişate de un anumit grup sau care apar în anumite situaţii de viaţă şi apoi cu
ajutorul analizei de clusteri să se încerce surprinderea unor categorii generale, cu alte cuvinte,
taxonomiile nu sunt impuse teoretic ci au un substrat empiric. Taxonomiile inductive s-au
dovedit a avea un grad mai sporit de generalitate decât cele deductive, având o mult mai mare
varietate de categorii. Şi această abordare, însă, a avut un grad scăzut de generalitate, în sensul
că variate cercetări au definit diferite categorii de stratategii de ajustare la stres. S-a dovedit
faptul că lipsa unui consens în ceea ce priveşte rezultatele cercetărilor s-a datorat, în principal,
faptului că acestea se refereau la grupuri foarte clar delimitate de indivizi care dezvoltau
strategii specifice de management al stresului în situaţii, de asemenea, foarte clar conturate.
Această lipsă de consens în definirea managementului stresului şi în realizarea de taxonomii a

51
dus la dezvoltarea unei palete destul de largi de instrumente care să măsoare diferite aspecte
ale procesului de ajustare la stres (Cook, Heppner, 1997).
Cercetările recente, conchide Amirkhan (1990), încearcă să se situeze undeva la
mijloc, între opţiunea deductivă şi cea inductivă, încercând să identifice care sunt cele mai
frecvente modalităţi de ajustare utilizate de către indivizi şi, totodată, dacă şi în ce fel variază
acestea în funcţie de situaţie sau de anumite grupuri specifice de indivizi. Studiul lui Lu şi
Chen (1996) se înscrie pe această direcţie. Acesta verifică câţiva posibili factori care ar putea
influenţa strategia de ajustare aleasă de către o persoană. Sunt luaţi în considerare factori
precum variabilele demografice (vârstă, gen, statut marital, educaţie, venitul familiei),
trăsături de personalitate (extraversiunea, locul controlului şi gradul de neuroticism), nivelul
de stres perceput şi suportul social primit.
Rezultatele cercetării au relevat că:
1. un nivel ridicat al veniturilor şi educaţia corelează cu tipul de management al
stresului din categoria „căutarea resurselor sociale” şi „planificare şi expectanţe”
2. un grad ridicat de extraversiune corelează cu tipul de management al stresului din
categoria „căutarea resurselor sociale”, „planificare şi expectanţe” şi „suprimarea emoţiilor”,
aceasta din urmă corelând şi cu un grad ridicat de neuroticism
3. persoanele cu un loc al controlului intern au apelat mai ales la un management al
stresului axat pe „planificare şi expectanţe” şi nu pe cel de tipul „suprimarea emoţiilor” 4.
nivelul de stres perceput nu a corelat în vreun fel cu tipurile de strategii de ajustare utilizate de
indivizi
5. un nivel ridicat al suportului social a corelat cu un grad mai ridicat de utilizare a
tuturor tipurilor de management al stresului.
Făcând o tipologie a mecanismelor de ajustare la stres ale organismului, M. Miclea
(1997) consideră că acestea pot fi grupate în trei categorii, şi anume: comportamentale,
cognitive şi biochimice.
Studiul lui Tillmann şi Beard (2001) asupra unui eşantion de manageri, a surprins
relaţia dintre stresori, strategiile de management al stresului şi nivelul performanţelor.
Rezultatele au demonstrate că stilurile de management al stresului sunt moderatori ai
influenţei factorilor de stres şi că au impact asupra performanţelor profesionale. Aceştia au
considerat managementul de tip activ drept strategie pozitivă iar ca strategie negativă,
conform autorilor studiului, a fost considerată evitarea.
Indiferent de modalitatea de management al stresului utilizată, ea presupune
ameliorarea situaţiei însă nu întotdeauna ajustarea la stres se realizează cu succes. Scheier,
Wentraub şi Carver (1986) consideră că, în acel moment, individul va adopta pentru o altă
strategie, pe care Lazarus, consideră autorii, nu a pus suficient accent, şi anume dezangajarea
comportamentală. În acest context, Scheier, Wentraub şi Carver (1986) au definit optimismul
ca fiind aşteptările generale pentru rezultate pozitive.
Este incontestabil, în concluzie, rolul managementului stresului pentru bunăstarea
fizică şi psihică a individului când acesta se confruntă cu situaţii de viaţă stresante.
Studiul realizat de către Koeske şi Kirk (1993) a reliefat nivelul de stres înregistrat în
relaţie cu stilurile de management al stresului la un lot de manageri de caz care lucrau cu
persoane cu boli psihice. Cercetătorii au aplicat chestionarele la angajare şi după trei,
doisprezece respectiv optsprezece luni. Rezultatele au arătat că indivizii care au utilizat mai
degrabă un management orientat spre controlul situaţiei au înregistrat un nivel mai scăzut de
stres faţă de cei care au preferat strategii de evitare.
Importanţa studierii acestor mecanisme relative la stres derivă din necesitatea
înţelegerii diferenţelor individuale în ajustarea la o situaţie de stres datorat pierderii locului de
muncă.

52
Modulul 6. Modele ale răspunsului la stresul pierderii locului de muncă
Pierderile semnificative, precum cea a unei rude apropiate, divorţul, pierderea
sănătăţii, a averii, poziţiei sociale, pierderea sau schimbarea locului de muncă etc., reprezintă
experienţe stresante de viaţă. Schimbările care au fost planificate din timp, de obicei, produc
mai puţin stres decât cele care sunt neprevăzute, deşi sunt experienţe pentru care nu suntem
niciodată suficient pregătiţi (ex.: decesul unei persoane apropiate).
Freud, în 1917, caracteriza durerea pierderii ca fiind „o extrem de dureroasă tristeţe,
pierderea capacităţii de a iubi, inhibarea tuturor activităţilor şi pierderea interesului pentru
lumea exterioară” (cit. în Ramsay şi Hapee, 1975).
Şomajul, una dintre posibilele pierderi semnificative, reprezintă o problemă ce stă în
atenţia economiei politice, a politicilor sociale cât şi a altor ştiinţe sociale şi socio-umane.
Numeroase studii de psihologie, în special cele de psihologia muncii, şi-au îndreptat atenţia
asupra stresului resimţit de către şomeri. În această parte a lucrării ne propunem să facem o
trecere în revistă a unor studii reprezentative în acest domeniu, aplecându-ne asupra modelelor
abordate de către diferiţi cercetători din domeniul ştiinţelor sociale în problematica şomajului.
S-a vehiculat ideea că, în general, şomerii actuali au apărut datorită unui şomaj
fricţional, mai degrabă, ce reprezintă rezultatul inevitabil al unei economii deschise în care vor
exista mereu persoane aflate în tranziţie, între două slujbe, cel mai adesea la alegerea lor
(Liem, Rayman, 1982). Acest punct de vedere este unul benign asupra şomajului. Un astfel de
concept se bazează pe ideea de ocupare totală a forţei de muncă în condiţiile unui nivel de
bază, normal, al şomajului. Autorii anterior citaţi consideră că această perspectivă asupra
şomajului este una simplistă.
Şomajul constituie un eveniment stresant, pentru majoritatea indivizilor, ce ocupă un
loc important în scara evenimentelor de viaţă a lui Holmes şi Rahe (Băban, Derevenco,
Anghel, 1992). O literatură variată dinspre ştiinţele medicale, comportamentale şi sociale
subliniază o gamă largă de consecinţe sociale şi de sănătate datorate şomajului. Aceste studii
sunt mai degrabă înclinate să nu privească şomajul ca pe o experienţă dramatică, ce depăşeşte
întru totul capacitatea de ajustare a individului. Însă, toate indică faptul că şomajul implică
riscul unor probleme de sănătate, accentuarea bolilor cronice sau latente, alterează patternurile
uzuale ale comportamentului prosanogen.
Feather, 1990, subliniază la rândul său, că există o literatură de specialitate foarte
bogată referitoare la sechelele afective şi comportamentale apărute din cauza situaţiei
particulare de şomer. Lucrări din perioada anilor `80, precum cele ale autorilor Fryer şi Payne,
1986, Hartley şi Fryer, 1984, O`Brien, 1986 şi Wart, 1987, referitoare la acest subiect,
subliniază că numeroase studii efectuate până atunci indică existenţa unui "distres psihologic"
ridicat în rândul şomerilor (cit. în Murphy, Athanasou, 1999). Un astfel de studiu este cel
realizat de către J. Lavis. Cercetarea longitudinală a acestuia cuprinde perioada 1968-1992, şi
evidenţiază legătura dintre şomaj şi un nivel crescut al morbidităţii şi mortalităţii în rândul
celor care au înregistrat una sau mai multe perioade de şomaj, subliniind efectul nociv al
şomajului de lungă durată (Lavis, 1998).
Una dintre primele cercetări sistematice referitoare la un posibil model al răspunsului
la stres este cea a lui Jahoda în anii `30 (cit. în Gowan, Gatewood, 1997). Jahoda a postulat un
model al deprivării datorate pierderii locului de muncă, aceasta susţinând că “munca dă sens

53
vieţii unui individ prin consecinţele latente” (Jahoda, 1979) pe care le implică. Autoarea
subliniază faptul că aceste consecinţe latente, pe care le conferă locul de muncă, se referă la
structurarea timpului, contactul cu ceilalţi şi un sentiment al apartentenţei. În lipsa acestora,
Jahoda consideră că apar reacţii depresive. În opinia lui Fryer şi Payne, 1986, modelul
priveşte şomerul ca pe un tip pasiv, nestructurat, inactiv (cit. în Gowan, Gatewood, 1997).
Jahoda sublinia, într-o lucrare apărută în 1979, efectele psihologice negative ale şomajului. O
trecere în revistă a literaturii de specialitate din anii`30, realizată de către Eisenberg şi
Lazarsfeld în 1938, (cit. în Jahoda, 1979) a scos în evidenţă existenţa a 112 lucrări din Europa
Centrală, U.K. şi S.U.A. Toate făceau referiri la efectele negative asupra stării de sănătate
fizică şi problemele materiale ale majorităţii şomerilor. La acel moment se vehiculau două
posibile variante de reacţie la pierderea locului de muncă: revoluţii organizate sau apatie şi
dezinteres. După cum am subliniat anterior, studiile realizate de Jahoda au condus la ideea că
resemnarea era răspunsul cel mai frecvent. Acesteia i se adăuga cel mai adesea o puternică
scădere a stimei de sine, după cum arăta Komarowsky în 1940 (cit. în Jahoda, 1979), ca
urmare a pierderii poziţiei anterior avute în cadrul familiei şi datorită unor frecvente reproşuri,
mai mult sau mai puţin explicite, din partea partenerului, deoarece la acel moment se
considera mai degrabă şomerul vinovat de pierderea slujbei şi nu contextul economic ce a
generat fenomenul.
Spre deosebire de anii depresiei economice din SUA (`30), în anii `70, şomajul nu a
determinat o scădere atât de dramatică a standardului economic al şomerului, deprivarea
materială nefiind atât de acută cel puţin din două motive: sistemele de protecţie socială erau
mai bine puse la punct iar situaţiile în care ambii soţi aveau un loc de muncă erau tot mai
frecvente. Aceasta înseamnă că deteriorarea fizică datorată malnutriţiei nu a fost la fel de
acută. Presupunând că slaba rezistenţă fizică a avut efecte şi asupra rezistenţei psihice, Jahoda
şi-a pus următoarea întrebare: nu cumva diminuarea efectelor negative de la nivel fiziologic ar
fi întărit latura psihică? a atenuat aceasta efectele psihologice ale stresului sau doar le-a
schimbat natura? Considerăm faptul că aceste întrebări sunt pertinente şi ar putea constitui
baza unor cercetări consistente în domeniu.
Din cele anterior prezentate reiese cu claritate funcţia explicită a muncii, şi anume
aceea de a asigura stabilitatea economică a individului. Aceasta însă nu dă un răspuns complet
la întrebarea: “de ce muncesc totuşi indivizii şi în situaţia în care munca prestată nu le place?”
Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să studiem nu numai aspectele explicite ale
muncii ci şi pe cele implicite. Dintre funcţiile latente, Merton, (cit. în Jahoda, 1979), sublinia
următoarele:
• munca impune o structurare a timpului
• facilitează împărtăşirea în mod regulat a experienţelor cu ceilalţi, contacte cu ceilalţi
• leagă indivizii de scopuri, ţeluri care le transced pe cele personale
• ajută la definirea statutului şi a identităţii personale
Sublinierea acestor funcţii latente ne ajută să înţelegem mai bine motivaţia pentru
muncă, ce nu se opreşte la satisfacerea unor nevoi materiale, să înţelegem de ce munca este un
suport psihologic şi în cazul unor condiţii de lucru mai grele şi de ce şomajul este destructiv.
Freud, în 1930, a atins problema printr-un aforism când afirma că “munca este cea mai
puternică legătură a omului cu realitatea”.
O altă diferenţă, între anii `30 şi `70, ar fi cea a creşterii nivelului de şcolarizare a
şomerilor. Jahoda arată, având ca sursă U.S. Bureau of Labour Statistics (1974), că nivelul
mediu al educaţiei şomerilor era în anii `30 de 9,9 ani faţă de 12 ani al celor ce deţineau o
slujbă. Diferenţele s-au atenuat ulterior astfel încât cifra medie la şomeri era de 12,2 ani de
studiu faţă de 12,4 ani la cei angajaţi. Putem presupune că o ridicare a nivelului de şcolarizare
are efecte pozitive relativ la creşterea stimei de sine. Se pune însă problema dacă nu cumva şi

54
aspiraţiile sunt mai înalte în acest caz, respectiv nivelul de frustrare, datorat şomajului, mai
ridicat.
Unele dintre primele studii, aşa cum arată şi Jahoda în 1979, s-au focalizat pe procesul
de deteriorare psihologică, caracterizat prin scăderea stimei de sine şi a încrederii în sine.
Această deteriorare nu se produce după modelul unei curbe line. Cel mai adesea situaţia de
şomer produce un şoc de moment, urmat de o fază în care încearcă să se adapteze, perioadă în
care unii indivizi se bucură de timpul liber câştigat şi mulţi se preocupă de căutarea unui loc
de muncă. Se instalează însă repede plictiseala, dacă acţiunea anterioară nu a avut succes, şi
apare un declin al stimei de sine care duce la disperare sau apatie (Jahoda, 1979). Aşa cum
este el descris, apreciem că modelul oferit de către Jahoda urmează modelul reacţiei la stres
elaborat de către Selye, sub denumirea de Sindrom General de Adaptare (SGA) (Băban,
Derevenco, Anghel, 1992)
Alt cercetător de marcă, Brenner (1979), a canalizat atenţia prin studiile sale asupra
presiunilor produse de şomaj, subliniind modul în care indicatori ai performanţei economice
corelează pentru a măsura dimensiunile acestui fenomen (ex: internarea în spitale psihiatrice,
decese datorate bolilor cardio-vasculare). Brenner a subliniat că indicatori ai presiunilor
induse de şomaj, ca: internarea pentru prima dată într-un spital psihiatric, rata de mortalitate
infantilă, decesul datorat problemelor cardio-vasculare, problemele de sănătate datorate
consumului de alcool şi rata sinuciderii au crescut simţitor în perioadele de declin economic,
cel mai ilustrativ indicator, în acest sens, fiind rata şomajului.
Pentru prima dată Brenner (1979) şi Eyer (1977) au evidenţiat faptul că situaţiile de
criză economică duc la o creştere a ratei mortalităţii din diverse cauze precum şi la o creştere a
incidenţei problemelor psihiatrice. Datele obţinute de către aceştia vin să sublinieze ipoteze
anterior formulate, conform cărora cerinţele de schimbare, nevoia de ajustare
comportamental-cognitivă per se sunt stresante. Aceste ipoteze susţin, cu alte cuvinte, că mai
degrabă schimbările de natură economică şi ale statutului social, asociate şomajului, sunt
stresante.
Şomajul are efecte asupra tuturor aspectelor legate de viaţa de familie şi viaţa
comunitară, cum ar fi o rată în creştere a divorţialităţii, o incidenţă crescută a consumului
excesiv de alcool şi a consumului de droguri, abuzuri asupra copiilor şi femeilor, delincvenţă
juvenilă. De asemenea, numeroase statistici arată că şomajul de lungă durată aduce persoanele
la limită, stresul determinând abuz de alcool, droguri, tensiuni familiale, depresie şi o
cronicizare a unor probleme de sănătate.
Sociologul Brenner (1979), studiind efectele şomajului asupra sănătăţii populaţiei,
arată faptul că o creştere cu un procent a şomajului dă o creştere cu 4,1% a sinuciderilor, a
omuciderilor cu 5,7%, moartea datorată afecţiunilor cardiace, cirozei ficatului şi a altor
probleme legate de stres cu 1,9% iar cu 4,3% mai mulţi bărbaţi şi cu 2,3 % femei au fost
internaţi în spitale psihiatrice. Aceste cifre alarmante au rezultat din analiza datelor efectuată
de Brenner pe o perioadă de 30 de ani şi sugerează efectele pe care le poate genera criza
economică.
Un alt model al răspunsului la stres este cel oferit de către Leana şi Feldman în 1992
(cit. în Gowan, Gatewood, 1997). Aceşti autori consideră că şomerii pot fi pasivi sau
proactivi, în această din urmă situaţie ei implicându-se în căutarea unui loc de muncă, în
diferite activităţi comunitare, sunt activi din punct de vedere fizic, participă la programe de
reconversie profesională etc. Cu alte cuvinte, autorii subliniază existenţa diferenţelor
individuale în reacţia la stresul datorat şomajului. Studii recente, efectuate la noi în ţară,
vizează rolul diferenţelor individuale în stres, de ex. tipul A de comportament (Pitariu, 1990,
Pitariu, Albu, 1996). Leana şi Feldman consideră că putem vorbi de consecinţe pe termen
scurt şi pe termen lung datorate pierderii locului de muncă. Din cadrul consecinţelor imediate
ar face parte cele din plan cognitiv (ex.: autoînvinovăţirea), emoţional (ex.: depresia) şi

55
fiziologic (ex.: ulcerul), iar ca şi consecinţe pe termen lung sunt modificările în statutul
financiar, în relaţiile sociale şi familiale precum şi cele referitoare la statutul de angajat/şomer.
Modul de reacţie la stresul datorat şomajului, după cei doi autori, mai corelează şi cu
condiţiile pierderii locului de muncă, numărul de şomeri în profesia celui în cauză,
caracteristicile demografice şi de personalitate ale individului, cu resursele interne şi externe
şi cu strategiile de coping individuale.
În lucrarea lor, Gowan, şi Gatewood, (1997) au prezentat şi modelul complex al
reacţiei la stres a lui DeFrank şi Ivancevich, 1986, model ce cuprinde mai mult de 70 de
variabile. În cadrul acestui model autorii subliniază că pierderea locului de muncă este
comparabilă cu alte pierderi traumatice şi corelează cu riscuri crescute de îmbolnăvire, însă nu
întotdeauna stresul pierderii locului de muncă este unul negativ şi că există variabile
moderatoare ale reacţiei individuale. Aceşti autori arată, ca şi Leana şi Feldman (1994), că
variabilele individuale se referă la resursele de coping individuale şi situaţionale şi la
evaluarea cognitivă şi strategiile de coping ale persoanei. DeFranc şi Ivancevich (1986)
consideră că efectele imediate ale şomajului apar pe plan emoţional iar cele pe termen lung
acţionează pe plan psihologic dar şi asupra stării de sănătate fizică şi asupra bunăstării sociale
a individului.
Schneer (1993) prezintă, la rândul său, un model al răspunsului la pierderea
involuntară a locului de muncă. Acesta consideră, spre deosebire de cercetătorii DeFrank şi
Ivancevich, că şomajul are inevitabil efecte negative pe termen scurt, ca de ex: insecuritate
financiară, greutăţi în a găsi un nou loc de muncă, probleme legate de modificările statutului
social. Schneer a ajuns la concluzia că aceste efecte negative apar în cazul tuturor şomerilor,
însă nu este necesar să dureze la fel de mult pentru toţi. În cele din urmă pierderea slujbei
afectează bunăstarea generală a persoanei, nivelul de stres, aşteptările şi stima de sine a
individului, nivelul de manifestare al depresiei etc. (Prussia, Kinicki, Bracker, 1993). Aceste
aspecte pot suferi modificări pozitive sau negative în urma pierderii locului de muncă. Autorul
vorbeşte de cinci tipuri de factori moderatori ce influenţează reacţia imediată la stres, care
într-o oarecare măsură au influenţe şi pe termen lung:
1. rata şomajului în domeniul de muncă al individului
2. măsura în care bunăstarea individului este direct legată de slujba avută
3. mărimea suportului social de care poate beneficia
4. mărimea investiţiei psihologice, a implicării, în munca depusă
5. nivelul autoînvinovăţirii pentru pierderea locului de muncă (Schneer, 1993)
Modelul propus de către Gowan şi Gatewood (1997) se bazează pe studierea a patru
categorii de variabile, şi anume:
1. Resursele individuale şi situaţionale de coping, pe care Lazarus şi Folkman le consideră
răspunzătoare de tipul de coping la stres
2. Factorii moderatori care includ evaluarea cognitivă şi strategiile de coping
3. Efectele imediate care, în cazul pierderii locului de muncă, includ starea afectivă şi şansele
de reangajare
4. Efectele pe termen lung care se referă la bunăstarea psihologică, fiziologică şi socială
a individului.
Acesta reprezintă unul dintre cele mai complexe modele în studiului stresului la
şomeri, alături de cel al autorilor Wanberg, Griffiths şi Gavin (1997).
Prin cercetările lor, Wanberg, Griffiths şi Gavin (1997), au ajuns să facă anumite
consideraţii asupra unor variabile importante în studiul stresului, şi anume: suportul social,
situaţia financiară, dorinţa de reangajare şi încercarea de a găsi o nouă slujbă. În studiul
“Time structure and unemployment. A longitudinal investigation”, autorii încearcă să
surprindă “structurarea timpului, respectiv gradul în care indivizii îşi percep timpul ca fiind
structurat, util petrecut în perioada şomajului” (Wanberg, Griffiths şi Gavin, 1997).

56
Cele mai multe persoane care muncesc se adaptează unei rutine zilnice: mersul la
serviciu, pauza de masă, mersul acasă, petrecerea timpului rămas liber, vizite în familie sau la
prieteni, somn etc. Pierderea slujbei bulversează acest model al structurării timpului. Unii
şomeri vor reuşi să-şi creeze noi modele temporale, alţii însă, vor întâmpina dificultăţi în
structurarea timpului (vezi Jahoda, Lazarsfeld şi Zeisel, 1971). Am putea fi tentaţi să
considerăm că faţă de anii `30 –`70, în era tehnologiilor moderne, structurarea timpului nu
mai constituie o problemă pentru şomeri. Totuşi, cercetările au continuat să demonstreze că,
în perioada şomajului, indivizii au probleme de structurare a timpului (ex: Warr, 1987). În
1983, Feather şi Bond, au dezvoltat o scală de măsurare a nivelurilor de structurare a timpului,
cu ajutorul căreia au demonstrat că şomerii percep un grad ridicat de lipsă de structurare a
timpului faţă de cei angajaţi în muncă (cit. în Wanberg, Griffiths, Gavin, 1997).
Un ultim studiu pe care dorim să-l amintim pentru a sublinia ideea lipsei de structurare
a timpului la şomeri este cel realizat de către Fineman (1983). În cadrul interviurilor luate, a
întâlnit frecvent afirmaţia, din partea şomerilor, că erau atât de obişnuiţi cu munca încât nu
ştiau ce să facă pentru a-şi umple ziua. Studiile arată că incapacitatea de a-şi umple timpul şi
de a-şi structura ziua, pentru şomeri, se asociază cu o slabă sănătate mentală, simptome ale
unor probleme fiziologice, depresie etc. (ex: Hepworth, 1980). Varietatea de studii empirice şi
de încercări de teoretizare a aspectelor legate de stresul la şomeri ne conduce la concluzia
necesităţii unei sistematizări a acestora precum şi a elaborării unor teorii consistente în
domeniu.
Dezvoltarea teoriilor recente şi a studiilor empirice referitoare la şomaj subliniază tot
mai mult importanţa analizării stresului în înţelegerea reacţiilor individuale în astfel de
situaţii. Aceasta deoarece este recunoscut că stresul, în diversele sale forme de manifestare, a
devenit o “permanenţă negativă a vieţii contemporane” (Riga, 1997) fiind considerat drept
<boala secolului 20> prin impactul pe care îl are asupra variatelor laturi are vieţii sociale, de
la nivelul economic la cel social, financiar, medical, organizaţional etc.

57
Modulul 7. Roluri profesionale ale asistentului social care lucrează cu persoanele
cu venituri mici

Rolurile ce urmează a fi prezentate vizează fie o familie aflată în dificultate din cauza
problemelor financiare, în principal, fie o întreagă comunitate care se confruntă cu sărăcia.
Spre exemplu, prin advocacy la nivelul unei agenţii asistentul social poate obţine o mai mare
accesibilitate la servicii pentru o familie aflată în nevoie ori pentru o întreagă comunitate care
se confruntă cu probleme legate de veniturile insuficiente. Ambele tipuri de acţiuni reprezintă
maniere legitime de a desfăşura rolul asistentului social pentru advocacy în favoarea unui
client.

În prima parte a prezentării ne vom referi la rolurile asistentului social care lucrează
cu precădere cu familiiile aflate în dificultate, în cea de-a doua parte accentul deplasându-
se pe strategii utilizate pentru intervenţia la nivelul grupurilor şi a comunităţilor.

Rolul de a împuternici clienţii (Enabler)


Ca şi împuternicitor, asistentul social oferă informaţii sau consiliere pentru ca familia
aflată în nevoie să devină capabilă să-şi utilizeze cu mai multă eficienţă resursele existente.
Informaţiile de care are nevoie o astfel de familie sunt numeroase şi variate, pornind de la
facilităţi în domeniul sănătăţii, burse şcolare, cantine de ajutor social etc. Uneori o astfel de
informare este suficientă, spre exemplu o mamă singură care tocmai s-a mutat în oraş, fără
posibilităţi materiale, fără suport instrumental sau emoţional din partea cuiva, poate fi ajutată
prin referirea spre un grup de suport pentru părinţi singuri. Desigur, celelalte informaţi, de
tipul burselor şcolare, cantinei de ajutor social pot fi utile în acest caz.
Un alt tip de informaţii ar putea consta în consiliere din perspectiva drepturilor lor de
chiriaşi. Cu alte cuvinte, să le fie explicate cu claritate drepturile şi obligaţiile lor de chiriaşi,
spre exemplu când este scadentă plata chiriei, dacă şi în ce condiţii pot fi evacuaţi etc.
Oferirea de informaţii are rolul nu doar de a creşte competenţele clienţilor în a-şi
rezolva cu succes propriile probleme dar le oferă, în plus, şi un nivel mai ridicat al stimei de
sine care vine pe parcursul procesului de câştigare, din ce în ce mai mult, a controlului asupra
propriei vieţi.
Adesea familiile sărace sunt văzute drept o povară pentru întrega societate şi etichetate
ca atare nu e surprinzător faptul că, la un moment dat ajung să-şi însuşească eticheta. Din
această perspectivă asistentul social trebuie să fie atent să nu întărească ideea de neajutorare a
clientului şi de autoînvinuire pentru situaţii pentru care, în realitate, nu are nici un control. Pe
de altă parte, nu trebuie nici să subliniem ideea că doar societatea are o contribuţie la situaţia
în care se regăseşte persoana sau familia respectivă. Cu alte cuvinte dorim să încurajăm
clienţii să fie activi şi responsabili pentru schimbările pe care şi le doreşte în propria viaţă
(Brown, 1981).
Pe lângă oferirea de informaţii asistentul social trebuie să fie capabil să decidă dacă şi
când este necesar ca persoana sau familia poate beneficia şi de pe urma organizării unor
întâlniri cu ale persoane sau familii aflate în aceeaşi situaţie, cu alte cuvinte, asistentul social
decide, consulţând clientul, ce fel de intervenţie este necesară la un moment dat: consiliere

58
individuală su a familiei sau consiliere de grup sau grupuri de suport pentru individ şi/sau
familia acestuia.
Grupurile de întrajutorare la care pot participa persoanele pot fi, de exemplu, de tipul
grupuri pentru mame singure cu venituri scăzute sau grupuri pentru şomeri care dezbat
problema protecţiei oferite de către stat acestea au rolul de a atinge scopurile personale ale
membrilor grupului şi, bineînţeles scopurile grupului, aşa cum au fost ele formulate împreună
cu memrii acestora. Indiferent dacă discută probleme personale sau dezbat modul în care la
nivel instituţional sunt reglementate serviciile care li se adresează, există un elemet comun al
acestora, extrem de important şi anume reflectarea asupra problemei, conştientizarea situaţiei
a nevoilor personale şi a resurselor de care dispune persoana, fie că e vorba de resurse
individuale de confruntare cu problema fie că acestea vin dinspre reţeaua de suport social sau
instituţiile statului abilitate în acest sens.

Rolul de agent de legătură (broker)


Acest rol presupune realizarea legăturii dintre persoanele aflate în nevoie cu serviciile
specializate. Acest rol presupune mai mult decât simpla informare şi împuternicire a clientului
deoarece practicianul devine mult mai activ angajat în relaţia de asistare cu clientul.
Acest tip de rol al asistentului social este necesar în situaţia în care negocierea oferirii
unui anumit tip de serviciu are un caracter mai complex şi implică abilităţi şi cunoştinţe ce
exced posibilităţile clienţilor. Se referă la asistarea acestora pentru a le asigura accesul la
servicii.
Spre exemplu, o femeie singură cu un copil în îngrijire, care doreşte să-şi găsească un
loc de muncă, are nevoie de următoarele resurse: o modalitate de îngrijire a copilului pe care
să o considere sigură şi satisfăcătoare; posibilităţi de transport a copilului la creşă/grădiniţă,
posibilitatea de a ajunge la locul de muncă; pregătire într-o profesie solicitată pe piaţa de
muncă; informare cu privire la locurile de muncă vacante etc. (Feldman, 1985).
Pentru ca un asistent social să realizeze cu succes acest rol de broker este necesar să
aibă un anumit număr de abilităţi printre care să fie capabil să ajute clienţii să solicite într-o
manieră asertivă ajutorul profesioniştilor pentru rezolvarea problemelor, acoperirea nevoilor
lor. Asistentul social trebuie să fie capabil să identifice corect şi complet nevoile clientului,
respectiv să facă o evaluare eficientă a acestora, să poată trasa obiectivele pe termen scurt şi
lung ale intervenţiei împreună cu clientul şi să facă o monitorizare pe parcurs şi o evaluare
finală a intervenţiei care să asigure o intervenţie de calitate.
În situaţia în care serviciile de care are nevoie clientul nu sunt disponibile, rolul de
broker nu este unul util şi un alt rol al asistentului social trebuie pus în valoare.

Rolul de negociator, facilitator


Atunci când un serviciu social nu există iar nevoile clienţilor rămân, din această cauză,
neacoperite, asistentul social este cel care trebuie să negocieze înfiinţarea unui astfel de
serviciu, să faciliteze, în acest fel, accesul clienţilor spre servicii care să vină în întâmpinarea
problemelor lor. Cel mai adesea astfel de programe de asistare care să acopere nevoi neluate
în considerare până în acel moment, vin din iniţiativa statului. Lipsa unor servicii poate fi,
însă, la fel de bine sesizată şi de către lucrătorii direcţi atunci când întâlnesc situaţii care ridică
o astfel de problemă. Asistenţii sociali pot, în acest caz, să ofere programe de asistare de
scurtă durată, care să vină în întâmpinarea nevoilor clienţilor. Este evident că astfel de servicii
pot fi oferite cu condiţia ca ele să nu necesite alocări, realocări considerabile de resurse
umane, de timp şi financiare. Altfel, devine sarcina statului de a înfiinţa noi servicii cu o
infrastructură complexă alocată lor.
Un exemplu de facilitare de astfel de servicii noi ar fi, de ex., pentru mamele singure
care caută un loc de muncă, servicii de îngrijire gratuită pentru copiii lor pe timpul petrecut la

59
muncă sau campanii de strângere de fonduri pentru oferirea unui capital de început
persoanelor fără loc de muncă ce doresc să deschidă o mică afacere pe cont propriu ori
oferirea din partea unor fundaţii, a unor sume de bani cu împrumut şi dobândă zero, în acelaşi
scop etc.
Sunt situaţii, însă, care necesită mai mult decât abilităţi de împuternicire a clientului,
broker sau facilitator, ele necesitând o intervenţie care să modifice, să îmbunătăţească
serviciile existente pentru a răspunde mai bine nevoilor clientului. Aici intervine asistentul
social ca şi avocat al intereselor clientului. Activitatea de advocacy presupune apărarea,
promovarea, pledarea cauzei prin acţiuni în favoarea clientului individual, a unui grup sau a
unei comunităţi. Grinell, Kyle şi Bostwich (1981) consideră că prima funcţie ca şi avocat al
clientului este aceea de a înlătura toate barierele, obstacolele aflate în calea exercitării
drepturilor clientului de a beneficia de serviciile necesare în cazul său. Acest rol poate fi unul
moderat sau extrem, în sensul că uneori, exercitând rolul de broker, e necesar să însoţim
clientul pentru a ne asigura că este tratat corespunzător şi că beneficiază la maxim de
serviciile de care are nevoile şi la care este îndreptăţit, exercitând astfel şi un rol de avocat al
clientului. Această variantă moderată a rolului de avocat nu e întotdeauna suficientă, fiind
situaţii în care asistentul social este nevoit, pentru a obţine beneficii pentru client, să facă
presiuni prin apeluri telefonice, proteste, intervenţii directe în instituţii sau chiar să întreprindă
acţiuni în justiţie în beneficiul, pentru apărarea intereselor clientului. Acest rol îl determină pe
asistentul social să ia poziţie într-o situaţie conflictuală, apărând interesele clientului său.
Acest rol îl poate pune pe asistentul social în conflict cu alţi profesionişti, şi cu alţi membri ai
comunităţii în apărarea clientului. De ex. asistentul social poate cere o reeşalonare a datoriilor
unor chiriaşi pe când proprietarul să nu fie de acord cu aceasta sau poate solicita unor
specialişti să reevalueze un anumit elev, în numele părinţilor acestuia, pentru orientarea,
încadrarea lui şcolară.
Programe concrete care s-ar putea adresa persoanelor cu venituri mici şi familiilor
acestora ar fi cele de tipul Head Start (programe de educaţie preşcolară pentru copiii din
familii sărace), programe de recalificare profesională pentru şomeri şi pentru angajaţi în
scopul prevenirii situaţiei de şomer etc.

Element de management financiar


Aproape toate familiile trec prin perioade caracterizate de probleme financiare, când
dorinţele şi nevoile depăşesc resursele. Şomajul aduce, inevitabil, astfel de probleme la nivelul
indivizilor şi familiilor constituindu-se într-un factor extern ce generează situaţii problemă. În
contextul problemelor legate de managementul financiar putem discuta despre factori interni
şi externi dintre cei externi amintind deja şomajul. Ca şi factori interni se pote constitui
capacitatea redusă, eficienţa scăzută de în a acoperi nevoile familiei cu resursele existente,
dorinţe nerealiste, în discordanţă cu resursele, erori în planificarea cheltuielilor etc. Multe
familii caracterizate printr-un management financiar ineficient nu se confruntă cu probleme
serioase decât atunci când apare adăugat un factor extern ce determină cheltuieli neprevăzute
mari sau diminuarea drastică a veniturilor.
Managementul resurselor familiei se axează, deci, pe evaluarea, monitorizarea şi
rezolvarea problemelor financiare. Cea mai frecventă abordare, din perspectiva
managementului financiar, o reprezintă perspectiva ecologică (Paolucci, Hall şi Axinn, 1977).
Aceasta consideră familia un sistem ecologic complex care trebuie să realizeze un managemet
eficient al resurselor de care dispune pentru a coperi nevoile membrilor ei şi pentru a le
îmbunătăţi calitatea vieţii.
Cele mai eficiente metode pentru a reduce problemele financiare ale unei familii sunt:
1. programarea mai eficientă (regândirea) nivelului consumului (a cheltuielilor)

60
2. modificarea (îmbunătăţirea) veniturilor
3. modificarea (schimbarea) perspectivei gender asupra rolurilor şi
responsabilităţilor financiare
4. îmbunătăţirea procesului de management financiar

Concluzii ale unui studiu comparativ referitor la stresul resimţit de angajaţi şi şomeri

Obiective şi ipoteze ale cercetării:


Obiectivul general al cercetării a fost acela de a surprinde existenţa unor particularităţi
ale stresului la şomeri comparativ cu populaţia de angajaţi.
Ca şi obiective specifice ne-am propus să analizăm în ce măsură nivelul stresului
perceput la şomeri este mai intens decât cel al persoanelor cu loc de muncă, care sunt reacţiile
emoţionale la pierderea locului de muncă şi care sunt elementele ce influenţează nivelul
stresului în cazul persoanelor care au suferit o pierdere considerabilă, respectiv locul de
muncă.
Ipoteza generală de lucru este aceea că tipul şi nivelul reacţiilor la stresul pierderii
locului de muncă variază în funcţie de caracteristici individuale precum: vârsta, nivelul de
şcolarizare, durata şomajului şi resursele individuale de confruntare cu situaţia stresantă,
şomerii înregistrând un nivel mai ridicat al stresului decât persoanele angajate.
Ipoteze de lucru:
• Şomajul reprezintă un eveniment de viaţă cu un considerabil potenţial stresogen, nivelul
de stres raportat de şomeri fiind mai ridicat decât cel al persoanelor care au loc de muncă,
şomerii cu o durată a şomajului mai mare înregistrând un nivel al stresului mai ridicat şi
un loc al controlului mai degrabă extern
• Vârsta şomerilor influenţează nivelul stresului perceput, precum şi al reacţiilor
emoţionale la stresul pierderii locului de muncă, respectiv cu cât vârsta este mai înaintată,
cu atât nivelul stresului şi al reacţiilor emoţionale este mai ridicat; nivelul de şcolarizare
variază invers proporţional cu nivelul de stres şi cu cel al reacţiilor emoţionale
• Intensitatea reacţiilor emoţionale este influenţată de resursele individuale, locul
controlului orientat spre interior un nivel ridicat al suportului social, un nivel ridicat de
optimism şi al autoaprecierii determinând o scădere a intensităţii reacţiilor emoţionale la
pierdere;
• Pierderile semnificative de tipul şomajului determină un nivel ridicat al stresului perceput
ce determină utilizarea unui management al stresului preponderent pasiv; un nivel ridicat
al optimismului influenţează managementul stresului spre unul mai degrabă activ.

Metodologia cercetării
Subiecţii cercetării:
În scopul realizării investigaţiilor propuse în cadrul ipotezelor de lucru au fost utilizate
două loturi de subiecţi: un lot de 269 de şomeri care sunt în evidenţa Agenţiei Judeţene pentru
Ocuparea Forţei de Muncă Cluj şi un lot de control format din 191 de angajaţi.
În cadrul lotului de şomeri subiecţii de gen masculin au reprezentat 26,8% din eşantion
(N = 72), iar subiecţii de gen feminin au reprezentat 73,2% din eşantion (N = 197).

Tabel nr. 21. Compoziţia lotului de şomeri pe sexe

Frevenţe Procente Procente


cumulate

61
1.00 72 26.8 26.8
2.00 197 73.2 100.0
Total 269 100.0

Lotul de şomeri a cuprins persoane în căutarea unui loc de muncă cu vârste variate
având ca minim 18 ani şi maxim 59 de ani, valoarea medie fiind 37,8. Durata şomajului
înregistrat de indivizii din lotul studiat a variat între o lună şi şomaj de lungă durată,
corespunzător valorii 24 (vezi tabelul nr. 22)

Tabel nr. 22. Caracteristici ale lotului de şomeri.


DURATAS VÂRSTA STUDII
N Valid 269 269 269
Missing 0 0 0
Minimum 1.00 18.00 8.00
Maximum 24.00 59.00 16.00

Este recunoscut de către cercetători faptul că există un număr de cauze sociale


importante în dezvoltarea şi menţinerea sănătăţii mentale. O lucrare publicată de către OMS,
intitulată „Cauzele sociale ale sănătăţii”, avându-i ca autori pe Wilkinson şi Marmot, 1998,
prezintă o serie de dovezi ale existenţei legăturii cauzale între determinanţi precum: statutul
social, stresul, excluderea socială, munca, şomajul, ajutorul social, dependenţa etc. şi noţiunea
de sănătate (cit. Dollard şi Winefield, 2002).
Termenul de sănătate mentală este folosit adesea pentru starea de bine socială,
emoţională şi spirituală, consideră, Lehtinen, Riikonen şi Lahtinen (1997), îngrijorător fiind
faptul că există mărturii ale unei creşteri semnificative, în ultimii ani, a stresului la locul de
muncă, aceasta fiind în legătură directă cu creşterea problemelor de sănătate mentală şi a
costurilor sănătăţii mentale. În aceeaşi direcţie, European Council of Ministers (15 nov. 2001)
a concluzionat următoarele: ”problemele determinate de stres şi depresie... au o importanţă
majoră...şi o contribuţie semnificativă la apariţia bolilor şi pierderea calităţii vieţii în Uniunea
Europeană” (ECM, 2001). La aceasta contribuie ceea ce Catalano (1998) sublinia ca fiind
nesiguranţa economică. El a scos în evidenţă un fenomen îngrijorător, general valabil, că
numărul persoanelor care se declară a fi în nesiguranţă economică în general, sau cărora le e
teamă de faptul că unul dintre membrii familiei şi-ar putea pierde locul de muncă în viitorul
apropiat, a crescut foarte mult, fenomen constatat de autor pentru SUA (Catalano, 1998).
Munca a fost mult timp considerată ca fiind o faţetă importantă a sănătăţii mentale şi a
dezvoltării identităţii, Jahoda (1979) considera că munca este cea care dă sens vieţii prin
consecinţele ei latente. Dollard şi Winefield (2002), argumentând cu studii în domeniul
muncii, consideră că pierderea locului de muncă duce la o importantă deteriorare a
sentimentului de bine afectiv, reintegrarea ducând la o semnificativă îmbunătăţire a nivelului
sănătăţii mentale. Considerând că pledoaria pentru importanţa studierii fenomenului şomajului
şi a impactului său asupra bunăstării indivizilor a fost suficientă vom prezenta, în continuare
principalele concluzii care s-au desprins în urma interpretării rezultatelor studiului de faţă.
Analizând diferenţele înregistrate, în cadrul studiului nostru, la cele două populaţii, de
şomeri şi de angajaţi, prima observaţie care se impune este aceea că nivelul mediu de stres
este semnificativ mai ridicat în populaţia de şomeri, ceea ce ne îndreptăţeşte să considerăm
pierderea locului de muncă drept un factor important de stres, aşa cum am anticipat deja.
Observăm, în acest context, că vârsta este singura caracteristică demografică ce a avut un
impact semnificativ în asupra nivelului stresului perceput.
Nu s-au înregistrat, din perspectiva anxietăţii constituţionale, diferenţe semnificative
între şomeri şi angajaţi, respectiv stresul resimţit nu poate fi pus pe seama acestui tip posibil

62
de diferenţe individuale. Corelaţia pozitivă semnificativă dintre stres şi anxietatea
constituţională şi situaţională pledează în favoarea considerării acestora ca fiind elemente
importante de luat în considerare în studiul stresului, deoarece acestea determină, în parte,
tendinţa indivizilor de a percepe situaţiile de viaţă ca fiind ameninţătoare, cu atât mai mult
când sunt noi şi ambigue.
În ceea ce priveşte optimismul şi nivelul de autoapreciere pozitivă, considerate de noi
ca fiind variabile individuale ce se constituie în resurse cu influenţă asupra eficienţei ajustării
la stres, nu s-au înregistrat diferenţe semnificative decât în cazul autoaprecierii, între cele
două loturi. Aceasta a constat în faptul că şomerii au raportat, în medie, un nivel mai scăzut al
autoaprecierii pozitive în comparaţie cu angajaţii. Considerăm că această diferenţă poate fi
explicată prin alterarea imaginii de sine din cauza pierderii locului de muncă. Cum nivelul
stresului perceput s-a dovedit a fi sensibil la gradul de autoapreciere pozitivă înregistrat de
indivizii ambelor populaţii, putem să ne explicăm, şi prin aceasta, nivelul de stres mai ridicat
al şomerilor.
Pentru ambele loturi studiate optimismul reprezintă o caracteristică individuală ce
variază semnificativ cu nivelul de stres perceput.
Şomajul are impact, aşa cum am anticipat, asupra autoaprecierii pozitive iar studiul de
faţă a pus în evidenţă existenţa unor diferenţe semnificative ale nivelului autoaprecierii în
cadrul populaţiilor studiate. În direcţia sublinierii relaţiei dintre autoapreciere şi starea de
confort psihic, Dollard şi Winefield (2002) precizează că diferenţa semnificativă dintre
indivizii cu loc de muncă faţă de cei fără o aduce, în fapt, satisfacţia la locul de muncă. A fi
satisfăcut de locul de muncă pe care îl ai presupune creşterea respectului de sine pe când
insatisfacţia la locul de muncă este în detrimentul sănătăţii psihice şi corespunde, într-o
oarecare măsură, cu situaţia de a nu avea un loc de muncă, ce acţionează negativ asupra
autoaprecierii.
Hartley (1980) a emis ipoteza că persoanelor cu studii superioare ce au avut funcţii de
conducere, nu le este afectată la fel de mult stima de sine în timpul şomajului şi că
înregistrează un nivel de stres şi anxietate comparabile cu cele ale managerilor angajaţi.
Respectiv, autorul conchide că aceştia au ajuns în timp să experimenteze, la locul de muncă,
diferite situaţii încărcate de stres, de presiune şi deci, de aceea fac mai bine faţă stresului
datorat şomajului. Adică, aceştia au dezvoltat cu succes, în timp, răspunsuri asertive la stres.
Hartley a mai arătat şi faptul că managerii pot avea, faţă de pierderea locului de muncă, o
reacţie pozitivă, în sensul că o percep mai frecvent ca pe o încercare, peste care, dacă trec cu
bine, aceasta se transformă în progres, în timp ce ceilalţi şomeri tind să aibă o atitudine mai
degrabă pasivă. Autorul concluzionează însă, că nu există multe dovezi care să susţină ideea
că managerii au mai degrabă o atitudine constructivă faţă de situaţia de şomer.
Din această perspectivă, rezultatele noastre arată că nivelul de stres nu corelează
semnificativ cu gradul de şcolarizare, în cazul lotului de şomeri, există însă o corelaţie
pozitivă între nivelul de pregătire şi cel al autoaprecierii pozitive. Precizăm că în studiu nu am
luat în calcul funcţia avută anterior de şomeri ci doar nivelul de şcolarizare şi profesia. Pentru
ambele populaţii un nivel ridicat de stres perceput alterează autoaprecierea pozitivă.
Nu s-au înregistrat diferenţe în cazul afectelor negative raportate de către subiecţii
studiului în funcţie de apartenenţa la una sau alta din populaţii. Au fost, în schimb, evidenţiate
diferenţe semnificative din perspectiva afectelor pozitive, în sensul că angajaţii au raportat un
nivel mai ridicat al acestora decât şomerii. De asemenea, angajaţii au raportat mai frecvent un
grad mai ridicat de alertă (vigilenţă), tensiune şi oboseală, fapt ce poate fi pus pe seama
rolului suplimentar de angajat şi a tracasărilor datorate locului de muncă. Au raportat, în
schimb, şi un nivel mai ridicat al încrederii în sine care, coroborat cu cel al autoaprecierii
pozitive, pledează în favoarea rolului sanogen al muncii. De remarcat faptul că afectele
pozitive au corelat pozitiv, statistic semnificativ, cu un nivel scăzut al stresului perceput.

63
Locul controlului a reprezentat un alt element luat în studiu, la nivelul căruia putem
surprinde unele diferenţe semnificative. A reieşit faptul că persoanele care şi-au pierdut locul
de muncă au, faţă de angajaţi, un loc al controlului mai degrabă extern, respectiv tind să-şi
explice evenimentele de viaţă atribuind cauze mai degrabă externe. Acest aspect se constituie
într-un alt element de influenţă a şomajului asupra indivizilor, ştiut fiind faptul că trăirea unor
experienţe traumatice, cu atât mai mult cu cât acestea sunt imprevizibile şi/sau incontrolabile
afectează modul în care se desfăşoară atribuirea cauzelor, în sensul că astfel de experienţe
deplasează spre exterior locul controlului. Pentru ambele populaţii studiate s-au pus în
evidenţă corelaţii semnificative între un nivel ridicat de stres şi externalitatea locului
controlului.
Nivelul suportului social, factor important în încercarea persoanei de ajustare la stres,
pare să fie afectat de pierderea locului de muncă, şomerii raportând o reţea de suport social
semnificativ mai mică decât a angajaţilor. Deşi nu s-au înregistrat diferenţe semnificative, din
punct de vedere statistic, în cadrul stilului de ajustare bazat pe utilizarea suportului social,
descărcarea emoţională, numită de noi ventilarea emoţiilor, diferă semnificativ în favoarea
angajaţilor. Putem pune aceasta pe seama existenţei unei reţele de suport social mai extinse, la
angajaţi, care să le ofere oportunitatea utilizării acestei maniere de management al stresului.
Angajaţii apelează, de asemenea, mai frecvent, în situaţii de stres la umor dar şi la
autoînvinovăţire. Autoînvinovăţirea o putem pune, într-o anumită măsură, pe seama locului
controlului situat mai intern la aceştia, care poate presupune şi atribuirea cauzelor eşecurilor
propriei persoane, situaţiile cu potenţial stresogen ridicat şi cu grad scăzut de controlabilitate,
precum şomajul, ducând, după cum aminteam deja în acest capitol, la o deplasare spre exterior
a locului controlului şi posibil şi la un nivel de autoînvinovăţire mai scăzut. Nu s-au înregistrat
diferenţe în cazul managementului stresului bazat pe planificare. Stilurile de management al
stresului ce variază pozitiv cu un nivel ridicat de stres, atât la şomeri cât şi la angajaţi, s-au
dovedit a fi: dezangajarea mentală, negarea, folosirea de substanţe, ventilarea emoţiilor şi
autoînvinovăţirea. Spre deosebire de angajaţi, şomerii utilizează semnificativ mai frecvent
dezangajarea comportamentală, iar primii apelează mai frecvent la suportul social
instrumental. Aceasta ne poate conduce la concluzia că diferenţele de ajustare apar în cazul
acelora care pot fi considerate mai mult orientate spre acţiune (căutarea suportului social
instrumental) sau mai degrabă pasive (dezangajare comportamentală), trăirea unor experienţe
traumatizante incontrolabile putând determina apariţia mai frecventă a pasivităţii faţă de
stresori.
Evaluarea preponderent negativă a situaţiei de şomer a corelat pozitiv semnificativ, în
lotul de şomeri, cu dezangajarea mentală, comportamentală dar şi cu copigul activ ceea ce
demonstrează, încă o dată, că nu putem discuta despre managementul stresului în termeni de
management activ sau pasiv din partea unei persoane ci, mai degrabă, de tendinţe, unii şomeri
preferând mai frecvent confruntarea cu situaţia stresantă, alţii fiind mai mult orientaţi spre
reţinerea de la acţiune.
Pornind de la considerentul că printre funcţiile generale ale muncii, aşa cum sublinia şi
Oscar Hoffman (1996), putem aminti satisfacerea necesităţilor umane şi realizarea
solidarităţii umane, iar în cadrul funcţiilor în raport cu individul faptul că munca se constituie
într-o sursă de venit, mijloc de realizare şi de satisfacţie umană, precum şi un mijloc de
valorificare a pregătirii şi capacităţilor personale, putem avea o perspectivă globală asupra
impactului pierderii locului de muncă asupra indivizilor.
Având în vedere ideile mai sus menţionate, pe de-o parte, şi rezultatele studiului
nostru, pe de altă parte, considerăm următoarele:
1. La nivelul politicilor de protecţie a şomerilor este necesar a se acorda o atenţie
sporită măsurilor active, de tipul organizării cursurilor de recalificare, care vin să
îmbunătăţească şansele persoanelor de a se angaja. Odată cu modificarea perspectivelor de

64
viitor presupunem că optica şomerilor se poate schimba, balanţa afectelor putând înclina mai
mult spre cele pozitive. Odată cu primirea unei recalificări revalidăm potenţialul individului
de a-şi utiliza cunoştinţele şi aptitudinile spre o muncă valorizată şi deci, creştem nivelul
autoaprecierii pozitive, care, după cum am observat, reprezintă un element afectat de
contextul şomajului. Posibilitatea de a decide ce fel de cursuri să urmeze, dialogul,
consultarea persoanelor, presupune un nivel de implicare mai ridicat al acestora şi implicit
sentimentul că fac parte din procesul decizional. Altfel, considerăm că poate apărea sau
persista neimplicarea, pasivitatea, dat fiind faptul că nu ei au decis ce cursuri se organizează,
nici dacă să le urmeze sau nu – menţionăm că şomerii nu au dreptul să refuze propunerea
agenţiei de şomaj cu privire la participarea la cursurile de recalificare, în caz contrat ei
pierzând dreptul la indemnizaţia de şomaj.
2. O altă direcţie de lucru ar fi aceea a organizării unor studii de piaţă, de către şi în
beneficiul Agenţiei Naţionale de Şomaj, în care obiectivul principal să fie cel al identificării
celor mai solicitate profesii din perspectiva angajatorilor, studii utile nu doar agenţiilor de
şomaj care, în felul acesta, ar răspunde mai bine, prin cursurile organizate, nevoilor reale de
forţă de muncă dar şi învăţământului prin adecvarea acestuia, în limite generale, tendinţelor
majore ale pieţei muncii.
3. Printre politicile active pe care le derulează ţările cu economie de piaţă se află şi
programele de consultanţă şi calificare, extinse şi asupra persoanelor care au loc de muncă.
Din această perspectivă, România, în cadrul Programului Naţional pentru Ocuparea Forţei de
Muncă (2005), considera, printre altele, că măsurile active oferite de către stat sunt:
informarea şi consilierea profesională, medierea muncii, formarea profesională, consultanţă şi
asistenţă pentru începerea unie activităţi independente sau pentru iniţierea unei afaceri. De
asemenea, România a dezvoltat programe pentru tinerii şomeri sau pentru persoanele cu
handicap, pentru şomerii pe termen lung dar şi preventiv pentru tineri care încă urmează o
formă de învăţământ. Considerăm că la nivelul măsurilor preventive există o deficienţă a
sistemului, nefiind raportate măsuri active pentru persoanele aflate în pericol de a-şi pierde
locul de muncă. Acestea ar putea viza servicii de consultanţă, medierea muncii şi chiar de
recalificare, anterioare situaţiei de şomer, de ce nu pentru prevenirea acesteia. În acest fel ar
scădea costurile sociale datorate şomajului, iar măsurile ar avea o eficienţă sporită şi din alte
perspective, persoana neajungând în situaţia acumulării unui stres ridicat ce aduce cu sine
efectele negative, de tipul scăderii nivelului de autoapreciere, detaşare, neimplicare, apatie cu
o deplasare semnificativă a locului controlului spre exterior, stres cronic ce poate fi precursor
sau factor agravant al unor boli psihosomatice, alcoolism, delincvenţă etc. De asemenea, ar
atenua eventualele conflicte dintre angajatori şi angajaţi, din perspectiva unor viitoare
concedieri, în măsura în care aceste servicii de consiliere profesională, medierea muncii şi
recalificare ar fi suficiente şi eficiente şi anterior pierderii locului de muncă.

BIBLIOGRAFIE:

• Albrecht, K., (1986) Stress and the manager. Making it work for you, Ed.
Touchstone, New York
• Alexandrescu, L., C. (1997) Stresul psihic, în Revista Română de Sănătate
Mintală, Liga Română de Sănătate Mintală, Rd. Tipored SRL, Bucureşti, vol.1, nr.6,
p.6-11
• Alexandrescu, L., C. (1997) Stresul şi bolile psihosomatice, în Revista Română
de Sănătate Mintală, Liga Română de Sănătate Mintală, Rd. Tipored SRL, Bucureşti,
vol.1, nr.6, p.16-26

65
• Bartley, M., Ferrie, J. (2001) Glossary: unemployment, job insecurity, and
health, în Journal of Epidemiology and Community Health, no.55, p.776-781
• Băban, A. (1998) Stres şi personalitate, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj
• Băban, A., Derevenco, P., Anghel, I. (1992) Stresul între sănătate şi boală. De
la practică la teorie, Ed. Dacia, Cluj
• Baffoe-Bonnie, J. (2003) Incidence and duration of unemployment spells
implications on the wage differentials of part-time and full-time workers, în
Contemporary Economic Policy, Huntington Beach, vol. 21, nr.2, p.227-243
• Billings, A., Moos, R. (1981) The role of coping responses and social
resources in attenuating the stress of life events, în Journal of Behavioral Medicine,
vol.4, p.139-157
• Cace, Sorin, (1997) Politici sociale în domeniul şomajului în ţările Europei
Centrale şi de Est, Revista Calitatea vieţii, anul 8, nr.3-4, p.225-254
• Chirmiciu, A. (2003) Sectoral Employment Patterns and Migration in the
Enlarged EU , www.europeananalysis.com/research/chirmiciu1.pdf
• coord. Chilman, Ch., S., Cox, F., M., Nunnally, E., W. (1988) Employment and
Economic Problems, Sage Publ., Londra
• Constantinescu, N., N. (1992) Dileme ale tranziţiei la economia de piaţă, în
Economistul, Ed. Ager, Bucureşti, p.23-37
• DeFranc, R., S., Ivancevich, J., M. (1986) Job Loss. An Individual Level
Review and Model, Journal of Vocational Behaviour, vol. 28, p. 1-20
• Dollard, M., F.; Winefield, A., H., (2002), Mental health: overemployment,
underemployment, unemployment and healthy jobs, Australian e-Journal for the
Advancement of Mental Health, vol. I, nr.3, www.auseinet.com/journal
• Fielden, S., L., Davidson, M., J. (2001), Stress and Gender in Unemployed
Female and Male Managers, în Applied Psychology. An International Review, vol.50,
no.2, pp.305-334
• Fielden, S., L., Davidson, M., J.(1996) Sources of stress in unemployed female
managers - An exploratory study, în International Review of Women and Leadership,
vol.2, nr.2, pp.73-97
• Fineman, S. (1983) White Collar Unemployment. Impact and Stress, Pitman
Press Ltd, U.K.
• Floru, R., (1974) Stresul psihic, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti
• Folkman, S.; Lazarus, R. S. (1985) If it changes, it must be a process: study of
emotion and coping during three stages of college examination, Journal of Personality
and Social Psychology, no.48, p.150-170
• Fretwell, D; Jackman, R (1994) cap.8 Pieţele forţei de muncă: şomajul, în vol.
Pieţele forţei de muncă şi politica socială în Europa Centrală şi de Est. Tranziţia şi
dincolo de aceasta, ed. Barr, N, Londra, p. 185-224
• Gowan, M., A., Gatewoood, R., D. (1997) A model of respons to the stress of
involuntary job loss, Human Resources Management Review, vol. 7, p.277-298
• Hartley, J., F. (1980) The impact of unemployment upon the self-esteem of
managers, Journal of Occupational Psychology, vol.53, pp.147-155
• Hepworth, S., J. (1980) Moderating factors in the psychological impact of
unemployment, Journal of Occupational Psychology, no. 53, p. 139-145
• Hoffman, O. (1996), Sociologia muncii, Editura Hyperion, Bucureşti
• Jahoda, M. (1979) The impact of unemployment in the 1930s and the 1970s,
Bulletin of The British Psychological Society, vol. 32, p. 309-314

66
• Jahoda, M. (1981) Work, Employment and Unemployment. Values, Theories
and Approaches in Social Research, American Psychologist, American Psychological
Association Inc., vol. 36, no.2, p.184-191
• Koeske, G., F., Kirk, S., A. (1993) Coping with job stress: Wich strategies
work best?, în Journal of Ocupational şi Organisational Psychology, vol.66, p.319-336
• Lavis, J., N., (1998) Unemployment and Mortality: A Longitudinal Study in the
United States, 1968-1992, CHEPA Working Paper, Series 98-5
• Lazarus, R., S., Folkman, S. (1984) Stress, appraisal, and coping, Ed.
Springer, New York
• Leana, C., R., Feldman, D., C. (1994) The Psychology of Job Loss, Research
in the Personnel and Human Resources Management, vol. 12, p. 271-302
• Liem, R., Rayman, P. (1982) Health and Social Costs of Unemployment.
Research and Policy Considerations, American Psychologist, American Psychological
Association Inc., vol.32, no. 10, p. 1116-1123
• Mărgineanu, I. (1999) Intenţii de viitor în domeniul asigurărilor sociale.
Proiectul legii pensiilor şi a altor drepturi sociale, în coord. Zamfir, C., Politici sociale
în România, Ed. Expert, Bucureşti, p.192-198
• Miclea, M. (1991) Stres şi relaxare, în Introducere în psihologia
contemporană, coord. Radu, I., ed. Sincron, Cluj-Napoca
• Miclea, M (1997) Stres şi apărare psihică, Ed. Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca
• Mihăilescu, A., (1998) Costurile sociale în evoluţia României spre economia
de piaţă, în Calitatea vieţii, vol.9, nr.1-2, p.19-29
• Murphy, G.,C., Athanasou, J., A. (1999) The effect of unemployment on mental
health, Journal of Occupational şi Organizational Psychology, vol. 72, p. 83-100
• Poenaru, M., Molnar, M. (1992) Costul Social al Reformei în România, în
Probleme Economice 1-2-3, Academia Română, Centrul de Informare şi Documentare
Economică, Bucureşti, p.2-28
• Popescu, L., (1998) Protecţia socială în Uniunea Europeană, Ed. Presa
Universitară Clujeană
• coord. Postolache, T. (1990) Schiţă privind strategia înfăptuirii economiei de
piaţă în România, Bucureşti
• Prunea, P. (1998) Fluctuaţia forţei de muncă. Factori, implicaţii, strategii de
control, Editura Dacia, Cluj-Napoca
• Prussia, G., E., Kinicki A., J., Bracker, J., S. (1993) Psychological and
Behavioral Consequences of Job Loss: A Covariance Structure Analysis Using
Weiner`s (1985) Attribution Model, Journal of Applied Psychology, vol. 78, no.3, p.
382-394
Reigle, D., W. (1982) The Psychological and Social Effects of Unemployment,
American Psychologist, American Psychological Association Inc., vol. 32, no. 10, p.
1113-1115
• Riga, S., Riga , D. (1997) Cercetarea internaţională în domeniul stressului în
condiţiile globalizării fenomenului, Revista română de sănătate mintală – Liga română
pentru sănătate mintală -, Tipored SRL, Bucureşti, nr. 6, p. 31-33
• Scheier, M., F., Carver, Ch., S., (1992) Effects of optimism on psychological
and physical well-being, în Cognitive therapy and Research, vol.3, pp.1-18

67
• Scheier, M., F., Wentraub, J., K., Carver, Ch., S., (1986), Coping with Stress:
Divergent Strategies of Optimists and Pesimists, Journal of Personality and Social
Psychology, Ed. American Psychological Assoc. Inc., vol. 51, nr. 6, p. 1257-1264
• Selye H., (1975) Le stress de la vie: le probleme de l`adaptation, Gallimard
Publ., Paris
• coord. Selye, H. (1983) Selye`s Guide to Stress Research, vol. 3, Scientific and
Academic Editions, New York
• Seracin, M. (2002) Acţiuni de formare a strategiilor de adaptare la stres,
http://stres.protectiamuncii.ro
• Stanciu, Mariana (1999) Probleme actuale ale ocupării forţei de muncă,
Revista Calitatea vieţii, anul 10 nr. 1-2, p.55-67
• Stegăroiu,C., Dan (1993) Şomajul. Prezent şi perspective, UBB, curs
litografiat
• Toffler, A. (1983) Şocul viitorului, Ed. Politică, Bucureşti
• Vântu, I. (1994), The Labour Force Survey: a means of statistical investigation
of the Romanian labour market, în vol. Labour Statistics for a Market Economy.
Challanges and Solutions in the Transition Countries of Central and Eastern Europe and
the Former Soviet Union, cap. 14, pag.135-142
• Wanberg C., R., Griffiths, R., F., Gavin, M., B., (1997) Time Structure and
Unemployment: A longitudinal Investigation, în Journal of Occupational and
Organisational Psychology, The British Psychological Society, ed. Igor Chernyshev,
Central European University Press, Budapest, London, New York vol. 70, part I, p. 75-
95
• Warr, P. (1987) Work, Unemployment and Mental Health, Oxford: Clarendon
Press
• coord. Zamfir, C. (1999) Politici sociale în România, Ed. Expert, Bucureşti
• coord. Zamfir, C., (1995) Dimensiuni ale sărăciei, Bucureşti, Ed. Expert
• Zamfir, C., Pop M., A., Zamfir, E., (1994) România `89-`93. Dinamica
bunăstării şi protecţia socială, Bucureşti
• xxx, (2002) Evaluarea comună a priorităţilor de ocupare a forţei de muncă în
România
• xxx, (2002) Legea nr.76 din 16 ianuarie 2002 privind sistemul asigurărilor
pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, în Monitorul Oficial nr. 103 din 6
februarie 2002
• xxx, (2003) Strategia pentru România, document al Băncii Europene pentru
reconstrucţie şi dezvoltare
• xxx, (2004) Raport asupra implementării Proiectului privind Forţa de Muncă
şi Protecţia socială, în Raportul periodic asupra progreselor înregistrate de România în
vederea aderării la UE, Guvernul României
• xxx, (2004) Legea nr. 107 din 7 aprilie 2004 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea
ocupării forţei de muncă, în Monitorul Oficial nr. 338 din 19 aprilie 2004
• xxx, (2005) Ordonanţa de urgenţă nr.144 pentru modificarea şi completarea
legii nr. 76 din 2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării
forţei de muncă, în Monitorul Oficial nr. 969 din 1 noiembrie 2005
• xxx, (2005) Bilanţ de ocupare pentru anul 2005, Agenţia Naţională pentru
Ocuparea Forţei de Muncă, în Monitorul Oficial nr. 554 din 30 iunie 2005
• xxx (2005) Memorandumul comun în domeniul incluziunii sociale, Guvernul
României şi Comisia Europeană

68
• xxx (2006) Planul naţional de Acţiune pentru Ocuparea Forţei de Muncă
2004-2005, Agenţia Naţională de ocupare a Forţei de Muncă

69