Mihaela Minulescu

**

Tehnici Proiective

ψ Editura Titu Maiorescu 2000

Teste derivate din Rorschach TESTUL Z Zulliger în 1948 a construit Testul Z. Iniţial pentru a realiza un instrument de grup pentru selectarea personalului în armata elveţiană. A folosit diapozitive şi ulterior s-au folosit şi planşe. Testul constă din 3 planşe: una negru şi gri, una multicoloră şi alta negru şi roşu. Diapozitivele permit proiectarea pe un ecran şi administrarea colectivă. Studiile au demonstrat diferenţe semnificative între frecvenţa unor răspunsuri când testul se realiza prin proiecţia de diapozitive şi când era administrat individual sub forma planşelor. Din anumite puncte de vedere ele se aseamănă planşelor Rorschach I, IX şi III (Lis, Magro, Rossi, 1990, Mahamood, 1990). Autorul consideră de exemplu că planşa I a testului Z permite concepţii şi interpretări numeroase şi foarte diferite. Ele conţin toate posibilităţile planşelor în alb şi negru ale testului Rorschach sau Be-Ro, în principal ea poate provoca cel puţin o interpretare globală. Interpretarea planşei II constituie o performanţă de înţelegere şi inteligenţă, prin faptul că suscită interpretări ale culorilor. Culoarea este una dintre componentele interpretărilor pentru planşa II. Planşa III poate suscita cel puţin o interpretare de tip mişcare. Conţinuturile posibile sunt estimate de autor ca nelimitate. Consemnele spun subiectului că este vorba de trei imagini imprimate pe planşe, imagini realizate la întâmplare iar subiectului i se cere să spună ce semnifică, ce îi amintesc, cu ce se aseamănă. Poţi interpreta imaginea în întregime, şi părţi ale imaginii. Eşti total liber. Poţi să răsuceşti planşa. Tot ceea ce spune subiectul, eventual şi examinatorul, se înscrie în ordinea succesiunii evenimentelor. Se realizează o anchetă, examinatorul cerând informaţii pentru diferitele interpretări de tipul: "cum ai văzut ...?", "Ce te-a făcut să te gândeşti la ...?", Timpul este limitat, subiecţii scriind răspunsurile. Testul are valoare mai ales pentru a depista patologia, dar este mai puţin fin în surprinderea caracteristicilor individuale. Cotarea şi interpretarea se aseamănă cu metoda Rorschach. TEHNICA PETELOR DE CERNEALĂ HOLTZMAN W. H. Holtzman împreună cu un grup de coautori publică în 1961 Tehnica Petelor de cerneală Holtzman. Autorul o consideră paralelă testului Rorschach şi descrie în detaliu felul în care a construit, dezvoltat şi standardizat planşele. Membrii echipei de cercetare au construit şi selectat planşele iar alegerea finală s-a făcut prin selecţii de grup. S-au obţinut în forma finală două seturi, A şi B, de câte 47 de desene de pete pentru care subiectul trebuie să dea un singur răspuns la fiecare. După fiecare răspuns, se face o mică anchetă pentru a verifica anumite aspecte ale răspunsului pentru cotare. Trei tipuri de întrebări sunt posibile: clarificarea localizării ("Unde în pată aţi văzut ..."), caracteristicile perceptului ("ce anume din pată a făcut posibil să arate ca ..."), încurajarea elaborării ("mai este ceva ce-mi poţi spune despre ea"). Intenţia autorului a fost parţial diferită de cea a lui Rorschach, căruia îi reproşa limitări psihometrice. În primul rând, a intenţionat să dezvolte un instrument psihometric care să permită o cotare şi scorare standardizată strict. Petele produse trebuiau să răspundă necesităţii de a fi evaluate logic. De asemenea, voiau să ofere planşe care pot produce o varietate bogată de material capabil de a accesa o informaţie mult mai bogată decât cea obţinută prin Rorschach-ul original. După aproape 10 ani de utilizare, deja se considera că acest din urmă deziderat al obţinerii unor date psihologice mai bogate şi mai multe nu a fost recunoscut; de asemenea, tehnica H are o capacitate redusă de a potenţa experienţa de profunzime. Autorul a realizat Studii de fidelitate, validitate, compatibilitate a formelor, stabilitate în timp şi a pus la punct norme pentru 22 variabile care sunt scorate.

TEHNICA REPRODUCERII GESTALTULUI TESTUL DE GESTALT BENDER Istoric: Testul de gestalt este proiectat şi experimentat de Lauretta Bender în 1938. Interesul pentru coordonarea vizual-motorie o conduce pe autoare la cercetări experimentale în care utilizează metodele experimentale ale lui Wertheimer şi Lewin, ajungând la crearea a ceea ce s-a numit "Testul vizual-motor de gestalt Bender". Utilitate: Testul are mai multe domenii de aplicare. Majoritatea autorilor îl consideră ca cel mai bun instrument psiho-educaţional şi de dezvoltare, utilizându-l în diferite testări educaţionale şi de evaluare. Astfel, este utilizat ca probă de inteligenţă, ca screening test pentru delimitarea capacităţii de a urma şcoala primară, ca predictor al reuşitei şcolare, ca test care surprinde şi evaluează probleme de învăţare şi capacitate aritmetică. Dintre dimensiunile de evaluare ale testului de gestalt Bender cele mai descrise şi experimentate sunt legate de determinarea: vârstei mintale (utilizat pe copii de la 2 până la 12 ani), retardului mintal, diferenţiind între retard legitim şi pseudo-retard datorat altor cauze sau diferenţelor culturale; tulburărilor şi deteriorărilor la nivelul creierului mai ales în aria vizual motorie; diferenţierea de dificultăţi vizual - motorii care nu ţin de probleme de deteriorarea creierului; maturarea psihică pentru trecerea în învăţământul primar; probleme comportamentale legate de agresivitate şi control, de tendinţa de a acţiona direct, de tendinţa de a abandona, de tulburările de tip anxios şi depresiv, de tulburări psihice care indică psihoza. Există norme cantitative şi calitative, bazate pe studii extensive de frecvenţe şi nivelele de expresie grafică specifice diferitelor vârste de dezvoltare - modele de desene. În acelaşi timp recunoscut ca instrument clinic, testul de gestalt Bender este şi una dintre probele proiective deosebit de apreciate pentru copii. Instrument proiectiv, informează despre problemele şi tulburările emoţionale ale copilului. Din această perspectivă, datorită naturii particulare a desenelor stimul, subiectul proiectează aspecte ale propriei personalităţi şi modurile particulare de a le rezolva asupra felului cum rezolvă sarcina de a reproduce aceste forme. Descriere şi administrare: Este o probă de desen tip creion - hârtie, formată din 9 planşe care prezintă fiecare un anumit model ce trebuie reprodus cât mai exact de subiect. Planşele sunt de 3 pe 5 cm, numerotate începând cu A, apoi de la 1 la 8. Desenele au o logică secvenţială fiind progresiv mai dificil de reprodus. Testul implică aproximativ 5 minute de administrare şi este recomandat de mulţi autori ca testul cu care se poate începe o testare psihologică. Pentru a încuraja proiecţia, procedura de administrare şi consemnele nu trebuie detaliate. Subiectului i se oferă un set de hârtii A 4, un creion ascuţit de tip HB sau B1 cu gumă, cu instrucţiunea următoare: "Îţi voi arăta desene. Vreau să le copiezi aşa cum le vezi". Orice întrebare a subiectului, trebuie reîntoarsă către acesta, spunând în esenţă: "Să faci cât mai bine poţi". Ca restricţii asupra cărora i se atrage atenţia: nu poate mişca planşele din poziţia iniţială în care sunt aşezate de examinator; reproducerile trebuie făcute doar cu mâna, fără ajutorul unor instrumente. Notele asupra comportamentului subiectului se vor înscrie pe un protocol separat. În prezentarea acestui instrument ne vom mărgini la dimensiunile sale proiective dar, în măsura în care indicii de evaluare implică şi alte dimensiuni, ele vor fi implicit introduse. Autoarea şi cercetările ulterioare alte altor autori, confirmă faptul că:

se pot structura un grup de ipoteze de interpretare privind unii dintre indici şi semnificaţia acestora; • se pot face interpretări în direcţia simbolismului unor modele şi conţinuturi latente ale desenelor. Dintre autorii care au marcat utilizarea testului Bender, Elisabeth Koppitz este figura cea mai importantă, pentru normele contemporane şi o serie de abordări privind maniera cantitativă de interpretare a vârstei perceptive şi al nivelului de vârstă a subiecţilor. Sistemul de scorare pus la punct de Koppitzi permite înregistrarea pe foaia de protocol, - pentru fiecare dintre cele 9 planşe, atribuind un punctaj pentru fiecare distorsiune în reproducerea desenului. Sunt în prezent în uz curent date normative pentru sistemul de scorare a nivelului de dezvoltare diferenţiate pe sexe şi pe vârste. De asemenea există date care permit utilizarea testului Bender pentru copii deprivaţi vs. ne-deprivaţi, pentru caracteristici care ţin de grupul etnic şi de gradul de maturizare. De asemenea, există studii şi posibilităţi de aplicare a tehnicii de reproducere a desenului în testarea de grup. Ipoteze de interpretare proiectivă: 1. Secvenţa şi ordinea în care subiectul reproduce desenele sunt legate de capacitatea eului de a controla, planifica, şi anticipa. Cu cât ordinea apare mai logică, metodică, cu atât ne putem aştepta ca eul să fie mai capabil de a se confrunta cu realitatea. Când ordinea, secvenţa apare neregulată, confuză sau haotică, eul este nesigur, subiectul este confuz, fără capacitatea de control a realităţii şi comportamentului, slab integrat. 2. Locul din foaia de hârtie unde desenează primul desen relaţionează cu forţa sau slăbiciunea eului. Poziţia normală este la aproximativ 15% de la marginea de sus şi 20% de la marginea din stânga spre mijloc. În acest sens, cel care desenează în colţul stânga extrem este anxios, nesigur, timid. Subiectul care desenează în partea de jos, este depresiv. Desenarea în mijlocul paginii şi utilizarea paginii în întregime este legată de reacţia egocentrică, cu dominanţa unor tendinţe de a acţiona direct şi de tip compensativ. 3. Modul în care spaţiază desenele indică forţa şi controlul eului, mai ales în relaţie cu continuumul dimensiunii abandon - punere directă în act. În mod specific, cu cât toate desenele apar mai comprimate şi într-un spaţiu foarte redus (10%) din pagină, cu atât putem spune că subiectul este mai rigid, mai anxios, deprimat, constrâns, adesea cu un grad de mânie acumulată. Subiectul care utilizează un spaţiu foarte mare, de exemplu desenează fiecare desen pe o coală separată şi foloseşte în desene întreaga pagină, este, de obicei egocentric., expansiv, cu tendinţa de a se manifesta direct şi, legat direct şi de gradul de control şi de agresivitate, prezent în indicii specifici ai desenelor, tendinţa spre delincvenţă. Spaţierea normală implică ordine în plasarea în pagină, utilizând cel puţin încă odată sau de două ori spaţiul liber între secvenţa de desene. 4. "Coliziunea" indică desenarea astfel că desenele intră, se ciocnesc unul de altul. În formele extreme indică puternice nevoi de dependenţă, o slabă capacitate a eului de a planifica, respingerea timpurie din partea figurilor care deţin autoritatea. În formele extreme, când fiecare dintre desene parcă sunt puse unul peste celălalt, coliziunea sugerează o stare psihotică. 5. Când desenul parcă atârnă de una dintre margini, de obicei de cea stângă, indicele relevă insecuritatea şi anxietatea subiectului. Marginea apare asemeni unui ajutor exterior care să compenseze anxietatea şi incapacitatea de control de care îi este teamă. 6. Când subiectul roteşte, schimbă pagina, nu numai în sus şi-n jos, dar şi rotind-o cu 90 până la 360 de grade, proiectează prin comportament anxietate, o manieră de a se opune şi încăpăţâna. 7. O reducere marcată în mărime a unor desene sau a tuturor, indică energie exterioară redusă datorită controlului puternic. În măsura în care doar o parte sunt mai mici, interpretarea trebuie modulată în relaţie cu simbolismul acelor desene unde a operat reducerea în mărime.

O creştere marcată în mărime indică tendinţa de a izbucni, acţionând direct, tendinţe compensatorii şi o dispoziţie expansivă. Asociate indicatorilor de agresivitate şi lipsă de control, aceste elemente sugerează delincvenţă şi impulsivitate. 8. Tratamentul diferenţial al unor părţi ale desenului exprimă o atenţie neobişnuită acordată acelor părţi, sugerând un conflict simbolic legat de semnificaţia acelei părţi pentru subiect. Moduri de manifestare a tratamentului diferenţial: ştergere puternică şi insistentă, reluarea desenării acelei părţi de multiple ori, desenarea cu o linie mult mai puternic sau cu o linie deosebit de fin trasată comparativ cu restul desenului, omisiunea unei părţi din desen (care se dovedeşte a nu fi accidentală pentru că subiectul poate fi întrebat "Ai terminat de desenat modelul?"), omisiunea unui desen în totalitate (de asemenea, nu accidental), rotirea desenului, care nu are semnificaţia unei deteriorări la nivelul creierului, reducerea şi mărirea marcată a părţii în raport cu restul desenului. Direcţia unei exagerări este interpretabilă, în termenii planului vertical - ceea ce indică dificultăţi legate de figurile autoritare, şi a celui orizontal - dificultăţi legate de relaţii interpersonale şi sociale. 9. Dificultatea de a închide semnifică incapacitatea de a desena închizând întregul unei figuri care trebuie reprodusă ca atare. Semnifică dificultăţi în relaţia interpersonală, fie prin teama de a apropiere, fie nevoia exagerată de apropiere. De exemplu, incapacitatea de a închide cercul din desenul planşei A, sau de a uni cercul şi pătratul din acest desen, sau linia verticală şi orizontală a planşei 6, sau de a intersecta cele două figuri din desenul 7. 10. Schimbări în curbură prin reducerea sau creşterea curbei sau curbelor desenului. Tendinţa de a le reduce, în formă extremă de a le transforma într-o linie dreaptă, apare relativ frecvent pentru desenul 6, şi indică aplatizarea sau reducerea responsivităţii emoţionale (particulară în abandon şi psihoze). Tendinţa opusă, de a creşte curbura desenului, care apare mai frecvent tot în planşa 6 legat de curbele şerpuitoare care se adâncesc şi se lăţesc pe întreaga pagină, poate sugera o responsivitate emoţională crescută. Acelaşi lucru pentru tendinţa de a creşte unghiul desenului, mai des în desenele 6 şi 7. Gradul în care creşterea curburii apare însoţită de indici de lipsă de control indică faptul că subiectul nu poate controla această creştere a responsivităţii emoţionale, cu tendinţe spre ieşiri necontrolate, directe. 11. Rotarea, reproducerea desenului într-un plan rotat cu cel puţin 45 grade. O rotare care nu este legată de deteriorări ale creierului, implică rotarea perceptivă datorată conflictelor emoţionale. Adesea, rotarea se manifestă doar pentru anume desene şi trebuie interpretată în raport de simbolismul acelor părţi sau desene. Subiectul care rotează datorită conflictului emoţional, fie că nu este în stare să perceapă diferenţa sau când o percepe o poate corecta. Acest lucru nu este posibil pentru cei unde rotarea apare datorită deteriorărilor creierului, însoţită de distorsiuni ale gestaltului şi de incapacitatea de a repara chiar dacă recunoaşte diferenţa. 12. Retrogresia, respectiv conversia desenului originar într-o formă mai simplă (transformarea seriei de puncte într-o linie, o linie dreaptă într-una schiţată, punctele în cercuri neînchise etc., indică imaturitate, incapacitatea eului de a se confrunta cu realitatea faptelor, formei şi simplificarea în forme mai puţin mature. 13. Fragmentarea este considerat cel mai patognomic dintre indicii Bender. Spargerea desenului în părţi, desenarea acestora separat, uneori cu o semnificativă distanţă ilogică între acestea. Reala fragmentare apare ca indicator pentru deteriorarea creierului sau pentru psihoză, respectiv a incapacităţii eului de a integra sau a testa realitatea. 14. Mâzgălitura, în măsura în care apare bizară, indică un proces psihotic. Dacă nu este însoţit de bizarerie, indică lipsa de concentrare şi atenţie a eului, lipsa de interes şi raport cu realitatea ca atare. Important în interpretare este şi înţelegerea simbolismului mâzgăliturii. 15. Mişcare centrifugă, spre exterior, sugerează tendinţe active, cea centripetă, spre interior, tendinţe pasive. Aceste direcţii se manifestă în desenarea curbelor, cercurilor şi liniilor.

16. Schiţarea indică anxietate şi insecuritate la nivelul eului. Indicele nu este interpretabil la subiecţii formaţi în desenul artistic. 17. Perseverarea indică o repetare inadecvată sau o continuare în răspunsul la stimul. Apare în general fie ca perseverare în planul ideilor (reluarea fără sfârşit a aceluiaşi gând), în plan motor sau vizual-motor (reluarea continuă a aceleiaşi mişcări), în planul verbal (repetarea mereu a aceluiaşi sunet sau cuvânt). În testul Bender, se manifestă mai ales în plan vizual-motor, de obicei în desenul planşelor 1, 2 şi 5 printr-o inadecvată continuare a punctelor. Subiectul repetă mereu desenarea punctelor până ajunge la marginea paginii şi nu mai poate continua. Are o bază emoţională şi / sau organică. Indică o rigiditate şi o incapacitate de a părăsi stimulul. Întreruperea răspunsului tip perseverare, mai ales când nu are bază organică, se poate face de către psiholog. 18. Desenele reproduse impulsiv, sugerează un individ impulsiv. 19. Subiecţii care închid desenele încadrându-le într-un cadru îşi exprimă propria insecuritate, rigiditate, tendinţa de a fi permanent în gardă, temători. Majoritatea sunt schizoizi, paranoizi sau rigizi şi compulsivi. Simbolismul acestor cadre reflectă nevoia de autoprotecţie. 20. Nivelul de agresivitate este pus în evidenţă în funcţie de gradul de ordine şi structurare a desenului relativ la realizarea desenului prin linii negre, groase, forţate. Dacă sunt însă bine legate, structurate, subiectul îşi poate controla agresivitatea. Supralicitarea controlului, observabilă în desen prin coincidenţa dintre gradul ridicat de control, ordine, structurare în contrast cu gradul de agresivitate, situaţie care poate conduce spre somatizări sau la sublimarea agresivităţii. Simbolismul sau conţinutul latent asociat desenelor Bender 1. Unghiurile reprezintă un simbol masculin, curbele şi cercurile, feminin. O distorsiune a părţii unghiulare a desenului A în care cercul este bine reprodus, indică dificultăţi în trăirea masculinităţii şi a relaţiei cu persoane masculine. 2. Felul în care reproduce desenul A depinde şi de natura relaţiei masculinitate - feminitate pentru subiect; devine semnificativă diferenţa de mărime, forţă a liniei etc. a uneia dintre părţile desenului în raport de cealaltă. 3. Felul de a desena desenele de la planşele 1 şi 2 este legat simbolic de sistemul de control al subiectului. Dacă punctele sau / şi cercurile sunt reproduse în alinierea cerută, mărimea şi linia respectivă vs. reproducerea lor impulsivă sau cu eroare de un fel sau altul, indică probleme legate de controlul impulsivităţii. 4. Reproducerea desenului planşei 3 relaţionează cu identificarea subiectului cu rolul sexual. Băieţii (sau bărbaţii) care prezintă o identitate confuză reproduc adesea desenul cu o comprimare orizontală şi o alungire pe verticală. Fetele sau femeile care prezintă o identitate confuză, alungesc orizontala şi comprimă dimensiunea verticală a desenului. Analizând şi indicii de control - punctele sunt înnegrite sau foarte slab desenate, reproducerea este impulsivă, se poate determina modul cum este controlată şi integrată identitatea de rol. 5. Desenul planşei 4, asemenea desenului A, relaţionează în plan simbolic cu natura gratificării dependenţei afective. Subiecţii frustraţi în plan afectiv reproduc desenul ca un arc aplatizat, cu un picior considerabil sub celălalt, iar braţul superior adesea intră în interiorul arcului. Luarea în considerare a factorilor de control permite înţelegerea modului cum frustrarea afectivă este controlată şi integrată de eul subiectului. 6. Reproducerea desenului 6, asemenea desenelor 1 şi 2, simbolizează natura controlului. Dacă curbele cresc marcat în frecvenţă, dacă sunt aplatizate până la o linie dreaptă, dacă desenul este reprodus impulsiv, dacă unghiul de intersecţie a liniilor creşte sau este aplatizat. O reducere marcată a frecvenţei curburilor şi a gradului unghiului de intersecţie indică o reducere a energiei datorată unui control mai puternic şi, la extrem, a abandonului. Situaţia inversă este la fel de adevărată. Este important să se observe şi direcţia mişcării liniei, dacă este verticală linia reflectă simbolic relaţia cu figurile autoritare, linia orizontală fiind legată mai ales de relaţia socială şi interpersonală. Orice deviere de reproducere legată de linia verticală sau orizontală - creşterea

curburii, înnegrire, indici de control sau impulsivitate, poate fi simbolic interpretată în termenii capacităţii eului de a controla emoţia în faţa figurilor autoritare sau a egalilor. 7. Desenul 7 este considerat a simboliza natura relaţiei subiectului cu autoritatea masculină. Partea dreaptă a desenului relaţionează cu perceperea de către subiect a figurii paterne autoritare tatăl, iar partea stângă indică simbolic modul de a relaţiona al subiectului cu această figură paternală. Dacă cele două părţi sunt unite strâns, sau sunt separate de un spaţiu mai mare sau mai mic, dacă partea stângă este în interiorul figurii din dreapta, dacă punctele vreunei figuri sunt înnegrite sau întărite, dacă una este mai mare decât cealaltă etc. Se va acorda atenţie şi felului cum apar indicii de control, pentru a vedea modul de integrare a figurii autoritare. 8. Desenul 9 este considerat a simboliza modul de relaţionare cu figura feminină autoritară. Figura tip diamant simbolic este legată de satisfacerea dependenţei şi nevoii de securitate. Apare semnificativ dacă diamantul este mai mare decât cealaltă figură, dacă punctele diamantului au fost omise sau dacă punctele celeilalte figuri au fost alungite şi ascuţite, dacă una din figuri este umbrită şi alta luminoasă, clară. Considerarea factorilor de control indică modul de integrare a relaţiei feminine autoritare.

Cercetări privind valoarea testului Bender ca probă relevantă pentru tulburarea emoţională la copii Bender şi majoritatea cercetătorilor - Byrd, 1956, Clawson, 1959, Hutt şi Briskin, 1960, Murray şi Roberts, 1956, Tucker şi Spielberg, 1958, E. Koppitz, 1963, au delimitat 11 indici care par să aibă o incidenţă crescută pentru delimitarea copiilor cu probleme emoţionale, indiferent de existenţa sau nu a altor factori în tabloul caracteristicilor psihofiziologice: ordonarea confuză, linia ondulată în executarea desenului, înlocuirea cercurilor sau punctelor rotunde cu linii, o progresivă creştere în mărime, mărimea mare a desenului, mărimea redusă a desenului, linia subţire, linii reîntărite - reluate, reluarea încercării de a reproduce desenul, expansiunea şi constricţia. În manualul dedicat copiilor, Koppitz analizează în detaliu aceste situaţii dând datele experimentale pe loturi large de subiecţi. Confuzia în ordonarea desenelor apare legată de lipsa capacităţii de a planifica, incapacitatea eului de a organiza materialul şi unei confuzii la nivelul conştiinţei. Planificarea ca abilitate de a face faţă realităţii se dezvoltă treptat la copii, astfel că un anume grad de confuzie poate fi obişnuită pentru copiii între 5 - 7 ani. Din perspectiva dezvoltării indicatorul devine foarte semnificativ după vârsta de 8 ani. Ondularea nivelului liniei executării desenului poate fi asociat lipsei de stabilitate. Copiii mai tineri prezintă nu numai instabilitate emoţională ci şi în coordonare şi controlul muscular de fineţe. Înlocuirea cercurilor cu linii este asociat la adulţi cu tulburări emoţionale severe, semnificativ mai ales pentru impulsivitate şi lipsa de atenţie la copii. Creşterea progresivă a mărimii este legată de un nivel scăzut al toleranţei la frustrare şi tendinţa spre explozii afective. Mărimea mare a desenelor este semnificativă pentru comportamentele în care apare tendinţa spre acţiune, în timp ce mărimea scăzută este semnificativă pentru anxietate, timiditate, constrângere şi comportament de retragere şi abandon la copii. Ultimul indicator este mai sigur odată cu creşterea capacităţii de coordonare şi control de fineţe a musculaturii, astfel că devine diagnostic important după 8 ani. Linia fină a creionului este asociată timidităţii şi abandonului, indicatorul fiind semnificativ şi pentru copiii mai mici. Reluarea şi întărirea liniilor este semnificativă pentru agresivitate şi impulsivitate atât pentru copii, inclusiv pentru cei până la 7 ani, cât şi pentru copiii mai mari şi adulţi. Reluarea încercării de reproducere, indice pentru impulsivitate sau anxietate, la copiii mai mari de 8 ani conştienţi că desenul este incorect, dar fără să aibă răbdarea şi controlul de a corecta prin ştergere şi apoi redesenare. Astfel de subiecţi renunţă şi încep din nou desenul. Există însă şi situaţia în care unii copii asociază un anume desen Bender cu o idee sau impuls ameninţător. De exemplu, pentru planşa 8, figura este resimţită ca un simbol falic şi astfel eşecul realizării acestei figuri, în ciuda mai multor încercări, poate fi privit ca anxietate faţă de controlul impulsului sau teama de castrare care se manifestă mai ales la subiecţi mai mari. Expansiunea sau utilizarea a două sau mai multe coli de hârtie este asociată de tendinţa spre acţiuni imediate şi impulsivitate. La adulţi are implicaţii patologice, care sunt mai puţin semnificative la copii în măsura în care, de exemplu, expansivitatea este o tendinţă comportamentală obişnuită pentru preşcolari. Constricţia, utilizarea a mai puţin de jumătate de coală pentru toate desenele, apare de asemenea a avea semnificaţii patologice la adulţi în legătură cu abandonul, timiditatea, depresia. Pare să fie mai semnificativ corelat cu un grad moderat de anxietate, care poate servi ca factor motivator pentru învăţare şi control comportamental, astfel că mulţi autori nu includ acest indicator decât dacă este susţinut şi de apariţia altor tulburări în maniera de a desena. Koppits consideră că, dintre toţi indicatorii prezentaţi, cei mai revelatori pentru problemele emoţionale ale copiilor sunt ordinea confuză, ondularea liniei, mărimea mică a desenului, reluarea liniilor, reluarea reproducerii şi expansivitatea. Datele de cercetare ale autoarei indică faptul că situaţia în care toţi aceştia se regăsesc în protocolul unui subiect poate fi văzută ca certitudine privind gravitatea tulburării emoţionale. De asemenea, mai mult de jumătate dintre copiii cu cel puţin trei indicatori în protocolul la testul Bender prezentau o tulburare emoţională severă, 4 din 5 dintre copii cu 4 indicatori şi quasitotalitatea copiilor cu 5 sau mai mulţi indicatori prezenţi în acelaşi protocol.

TEHNICA APERCEPŢIEI TEMATICE (T.A.T. ) TESTUL TEMATIC DE APERCEPŢIE Istoric Din punct de vedere istoric există o serie de precedente ale acestei probe proiective. Încă din 1907, Brittain publică o probă pentru studiul imaginaţiei care anticipă ceva din T.A.T., respectiv este alcătuită din 9 planşe care sunt prezentate adolescenţilor pentru ca aceştia să spună ce poveste le sugerează fiecare dintre imagini. Interpretările lui Brittain privesC imaginaţia şi nu personalitatea, mai precis conţinuturile personalităţii. După 25 de ani, tehnica lui Brittain este reluată de Schwartz, din Detroit, cu 8 imagini de situaţii sociale cu copii, pentru expertiza delincvenţilor minori (1932, Testul de situaţii sociale în imagini). Autor Autorul este medic şi biochimist. Prima conexiune cu psihanaliza o face prin Jung influenţat de cartea acestuia "Tipuri psihologice" şi petrece 3 săptămâni în casa acestuia în Elveţia în analize personale. Apoi lucrează cu Freud şi Anna Freud la Viena şi petrece şi aproximativ un an de studiu la Institutul Rorschach. Îşi încheie analiza personală cu Alexander în SUA. Testul lui poartă amprenta acestei duble formări. Experimentele sale asupra personalităţii favorizează o abordare de tip idiografic (opus celei nomotetice), prin studiul intensiv al personalităţii unui individ în relaţia sa cu alte persoane, printr-o varietate impresionantă de tehnici. Obţine o colecţie uriaşă de date despre 51 de studenţi bărbaţi, prin teste proiective, teste obiective, interviuri individuale repetate, chestionare ale căror subiecte acoperă perioada copilăriei, a relaţiilor de familie, date despre dezvoltarea sexuală, învăţarea senzorio - motorie, standarde etice, scopuri, interacţiuni sociale, abilităţi, timp de 6 luni într-un program de cercetare intensiv utilizând 28 de cercetători. Putem aprecia că este unul din cei mai extensivi cercetători în ceea ce priveşte cantitatea de teste, probe, metode psihologice folosite în evaluarea subiecţilor (foloseşte metoda discuţiilor libere, autobiografia, asociaţiile libere, chestionare de personalitate, testul Rorschach, testul Rosenzweig, teste privind nivelul de aspiraţii, teste de valori, făcând apoi sinteze interpretative pentru fiecare subiect). Ajunge la concluzia că structura şi dinamica motivaţiei pare să fie elementul cheie pentru personalitatea umană. Teoria Principiile explicative ale variantei clasice elaborată de Murray Studiul experimental al personalităţii începe odată cu anii 30, împreună cu Christian Morgan, influenţat de Jung. T.A.T. apare în 1935 într-o primă formă semnată de ambii autori, dar abia după trei ani, în 1938, rezultatele preliminare sunt integrate teoriei generale a personalităţii, dezvoltată de Murray în cadrul clinicii psihologice Harvard, în cartea "Explorări ale personalităţii". Forma definitivă este publicată de Murray în 1943, a III-a, odată cu manualul testului. Proba este construită pe ipoteza de bază privind funcţionarea mecanismelor de apărare descrise de Freud, conform ecuaţiei proiecţiei, respectiv a atribuirii impulsurilor care tulbură eul, altuia. În TAT proiecţia se face asupra unui dintre personajele imaginii din planşă: "pacientul revelă o parte din el însuşi pentru a explica imaginea, apoi psihologul poate revela parte din sine când compune o formulare pentru a explica povestea pacientului".ii Conform teoriei asupra personalităţii a lui Murray, există trei variabile fundamentale ale personalităţii: motivaţiile, factorii interni şi anumite trăsături generale.

Motivaţiile (sunt 20 de trebuinţe grupate în 9 tipuri): • trebuinţa de dominare, în care sunt incluse trebuinţa de a domina mediul, trebuinţa de agresiune, trebuinţa de umilire, trebuinţa de supunere, de autonomie; • trebuinţa de realizare / reuşită • trebuinţa sexuală împreună cu trebuinţa de exhibare, trebuinţa de senzaţii, trebuinţa de joc; • trebuinţa de afiliere şi trebuinţa de respingere; • trebuinţa de a fi în siguranţă, de a se proteja, trebuinţa de a evita blamul; • trebuinţa de a evita inferioritatea, de a se apăra şi de a reacţiona; • trebuinţa de a evita suferinţa; • trebuinţa de ordine; • trebuinţa de intelect / de înţelegere intelectuală. Aceste trebuinţe sunt prezente la toţi oamenii dar nu sunt puse în valoare în egală măsură. Unii le-au trăit în diferite perioade de viaţă pe toate, alţii nu le-au trăit pe unele niciodată. Unele trebuinţe sunt congruente între ele, altele complementare sau chiar opuse, de aici rezultând dinamica lor. Factorii interni sunt instanţe psihice descrise de psihanaliză care intervin, alături de trebuinţe, în declanşarea comportamentului. Ei sunt: • idealul de eu, de împlinire proprie; • narcisismul (dragostea de propria fiinţă); • integrarea Supraeului (o relaţie echilibrată între Eu şi Supraeu în care eul se poate conforma acestuia); • Supraeul în conflict (crize de conştiinţă, sentimente de culpabilitate, stări depresive). Trăsăturile generale reprezintă stările interioare şi emoţiile trăite de subiect: • angoasa (considerată ca stare fundamentală); • creativitatea; • coordonarea sau necoordonarea dintre acţiune şi gândire; • emotivitatea; • capacitatea de a persista în efort / persistenţa efortului; • investirea libidoului fie în viaţa practică (exocatexia), fie în viaţa internă (endocatexia); • dominarea sentimentelor şi imaginilor (intracepţie) sau a faptelor (extracepţie); • capacitatea de a acţiona din impuls sau în urma deliberării; • intensitatea efortului; • tendinţa spre proiecţie vs. obiectivitate în percepţia altora; • radicalism vs. conservatism; • uniformitate vs. schimbare. În urma datelor recoltate reuşeşte să-şi elaboreze această teorie destul de "neortodoxă", fără repere în psihologia momentului istoric respectiv. Construieşte deci testul pentru a evalua temerile, gândurile şi sentimentele subiectului. Se urmăreşte ca pe baza planşelor persoana să construiască istorioare care să prezinte situaţia existentă şi deznodământul. Simpla descriere a planşelor este considerată o fugă de sarcină. În astfel de situaţii, examinatorul trebuie să insiste ca subiectul să creeze o povestire fără însă să dea exemplu de povestiri şi fără să sugereze anumite elemente.

Analiza conţinuturilor se face după 5 aspecte: - Motivaţia, factorii interni şi trăsăturile generale ale eroului. Există şi situaţia eroilor multipli. Acest lucru se întâmplă mai ales atunci când există un conflict interior. Prima sarcină a examinatorului este să găsească printre personaje eroul cu care se identifică subiectul. Criteriile de identificare a eroului sunt: persoana de care subiectul e cel mai interesat (în descrierea fizică şi psihică), personajul cel mai nuanţat din punct de vedere psihologic; eroul poate fi personajul care seamănă cel mai mult ca vârstă, sex, caracter cu subiectul; personajul care joacă rolul central în desfăşurarea acţiunii dramatice. De obicei, eroul e unul din personajele prezente în imagine. Sunt mai rare situaţiile în care planşa să fie corelată cu un personaj care nu e prezent. Uneori e posibilă „spargerea” eroului în mai mulţi eroi. Fiecare din aceşti eroi paraleli reprezintă tendinţele neacceptate, conflictuale, slab integrate în psihologia eroului. Următoarea sarcină a examinatorului este detalierea acţiunilor. Acţiunile exprimă motivaţiile eroului. E vorba de trebuinţe profunde, latente, care sunt sursa comportamentului manifest. De fiecare dată când apare o astfel de variabilă, Murray o cotează pe o scală de la 1 la 5 din punct de vedere al: intensităţii, duratei, repetitivităţii şi al importanţei sale în mersul povestirii. Se identifică persoana care este obiectul acţiunii după sex, figură (paternală / pe poziţie de egalitate). Interpretarea se face în termenii stării interioare a eroului şi a relaţiilor pe care le stabileşte acesta cu celelalte personaje. Se face o ierarhizare a motivaţiilor în funcţie de cotările făcute. - Forţele anturajului care exercită influenţe asupra eroului – "presiunile externe" Se pot determina plecându-se de la acţiunile şi emoţiile altor personaje din povestire. Odată determinate, ele se cotează pe o scală de la 1 la 5 în funcţie de următoarele tipuri de motivaţii: afiliaţie, agresivitate, pericol fizic, dominanţă, protecţie, respingerea eroului, lipsa sau pierderea a ceva care face bine eroului sau de care are nevoie. Se notează care tipuri de 2presiuni" sunt favorabile / defavorabile eroului şi dacă provin de la persoane de acelaşi sex sau de sex diferit, de la figuri paternale sau nu. - Derularea povestirii şi deznodământul Se notează pentru fiecare planşă: • cum reacţionează eroul la anturaj (cum se comportă în situaţie), urmărindu-se verbele care exprimă conduita: agitaţia, disimularea, triumful, abandonul. Se analizează felul în care eroul face să progreseze acţiunea, precum şi stilul acestei continuări: coordonat / necoordonat, stabil / instabil, energic / moale, impulsiv / controlat, cu iniţiativă / inert, suplu / rigid; • cum se produce sfârşitul (prin acţiunea voluntară a eroului, prin acţiunea anturajului, lucrurile se aranjează de la sine); • care este natura acestui sfârşit (favorabilă pentru erou, conformă cu expectaţiile, reprezintă un compromis parţial / total sau este vorba de o absenţă a finalului, ceea ce înseamnă că subiectul nu reuşeşte să găsească un sens posibil, nici măcar printr-un miracol). - Analiza temei Tema e constituită de o anumită unitate dramatică a povestirii respective. Fiecare povestire ar trebui să aibă o temă, dar sunt povestiri care au mai multe teme. Se face o analiză a temelor mai frecvente, a celor excepţionale (prin intensitate, prin unicitate, prin bogăţia psihologică). Aceste teme informează despre problemele subiectului. - Interesele şi sentimentele Se analizează interrelaţiile eroului cu celelalte personaje (izolat, în cadrul unei relaţii pozitive / negative cu figurile paternale, în cadrul unei relaţii pozitive / negative cu personaje de aceeaşi vârstă, de acelaşi sex şi de sexe diferite. Se realizează şi o analiză de tip formal unde accentul se pune pe aspecte precum integritatea povestirii (dacă are început, derulare şi sfârşit).

În final se realizează o interpretare ca sinteză, iar indicatorii lui Murray sunt: povestirile trebuie privite şi decodificate ca reprezentând un aspect al situaţiei de viaţă prezente, trecute sau viitoare a subiectului; povestirile pot fi raportate la amintiri, sentimente şi dorinţe actuale, elemente inhibate despre care subiectul îşi imaginează că le-ar fi putut face, tendinţe elementare inconştiente sau fantasme infantile; nu e de aşteptat ca proiecţia să fie directă şi veritabilă în toate povestirile. În 30% din povestiri ne putem aştepta să găsim elemente impersonale. Descrierea testului şi a modului de administrare Este compus din 30 imagini (incluzând o planşă albă) dintre care 10 sunt valabile pentru toate categoriile de vârstă, iar celelalte au un caracter specific. Astfel se alcătuiesc 2 seturi a câte 19 ilustraţii, plus planşa albă, care se utilizează în examinarea fetelor, băieţilor, a subiecţilor de sex feminin / masculin care au mai mult de 14 ani. Fiecare set este divizat în serii a câte 10 planşe; imaginile seriei a doua (9 + planşa albă) sunt mai ambigue, confuze, dramatice. Imaginile sunt notate cu : 1, 2, 3 BM, 3 GF, 4, 5, 6 BM, 6 GF, 7 BM, 7 GF, 8 BM, 8 GF, 10, 11, 12 M, 12 F, 12 GB, 13 B, 13 G, 13 MF, 14, 15, 16 (albă), 17 BM, 17 GF, 18 BM, 18 GF, 19, 20. Notaţie: B (boy) – băieţi sub 14 ani; G (girl) – fete sub 14 ani; M (male) – subiecţi de sex masculin peste 14 ani; F (female) – subiecţi de sex feminin peste 14 ani. Imaginile fără litere sunt destinate ambelor sexe şi tuturor vârstelor (de la 4 ani după Murray, după alţi autori de la 7,8 sau 10 ani în sus). Obs. Deşi aplicarea clasică include toate cele 20 de planşe, în practica curentă sunt utilizate 20, de obicei asamblate în funcţie de imaginea pe care psihologul şi-o face despre problematica subiectului. Astfel, de exemplu diferiţi autori consideră semnificativă utilizarea doar a unora dintre planşe. Administrare standard, pentru femei: 1, 2, 3BM, 4, 6GF, 7GF, 9, 11, 13MF - Bellak, 1971 Administrare standard, bărbaţi: 1, 2, 3MB, 4, 6BM, 7BM, 11, 12M, 13MF - Bellak, 1971 Administrare standard, general: 1, 3BM, 3GF, 4, 6, 7, 10, 11, 12M, 13MB, 14, 16, 20 Karon, 1981 Administrare standard, adolescenţi: 1, 2, 5, 7GF, 12F, 12M, 15, 17BM, 18BM, 18GF - Rabin şi Haw, 1960 Administrare pentru vârste între 7 şi 11 ani, pentru relevarea trebuinţei de performanţă, realizare şi a nivelului de aspiraţie: 1, 8BM, 12M, 14, 17BM - Obrzut şi Bol, 1986 Administrare între 7 şi 11 ani, pentru relevarea gradului de agresivitate: 3BM, 8BM, 12M, 14, 17BM - Obrzut şi Bol, 1986 Administrare pentru vârste între 7 şi 11 ani pentru preocuparea faţă de îngrijirea parentală şi problema respingerii: 3, 7GF, 13B, 14 - Obrzut şi Bol, 1986 Administrare pentru vârste între 7 şi 11 ani, pentru atitudinea faţă de pedeapsa parentală şi faţă de părinţi: 1, 3BM, 7GF, 14 - Obrzut şi Bol, 1986 Administrare pentru vârste între 5 şi 10 ani: 7GF, 18GF, 3GF, 8GF - Gerver, 1946 Administrare pentru ideaţia suicidară: 1, 3, , 6, 7, 12M, 14, 16 - Karon, 1981 Administrare pentru reacţia la terapie sau la terapeut: 12M, 12F - Karon, 1981 Aplicare Două şedinţe a câte 10 planşe (ultima cu imaginile seriei a doua, cu caracter dramatic). Planşele se prezintă succesiv, în ordine determinată, după vârstă şi sex. Intervalul dintre şedinţe: una sau mai multe zile. Fiecare şedinţă (serie de 10 planşe) durează circa 1 oră. Cadrul este fie faţă în faţă, fie tip psihanalitic (divan – exceptând copiii sau psihoticii).

Prima şedinţă: Instructaj – se va citi rar una dintre cele două forme: Forma A (aplicabilă adolescenţilor şi adulţilor cu inteligenţă şi cultură peste medie): "Aceasta este o probă de imaginaţie, una dintre formele inteligenţei. Vă voi arăta câteva imagini, una după alta; sarcina dvs. este de a inventa pentru fiecare câte o povestire cât se poate de vie. Veţi spune ce a provocat evenimentul reprezentat în imagine, veţi povesti ce se petrece în acel moment, ce simt şi ce gândesc personajele; apoi veţi spune deznodământul. Exprimaţi-vă gândurile aşa cum vă vin în minte. Aţi înţeles ? Deoarece dispuneţi de 50 de minute pentru 10 planşe, veţi putea consacra aproximativ 5 minute pentru fiecare istorioară. Iată prima imagine.” Forma B (aplicabilă copiilor, adulţilor cu nivel de inteligenţă şi instruire scăzut şi psihoticilor): "Această probă constă în povestirea unei istorioare; eu am aici imagini pe care vi le voi arăta şi pentru fiecare imagine doresc ca dumneavoastră să inventaţi o povestire. Spuneţi ce sa petrecut înainte, ce se întâmplă acum, ce simt şi ce gândesc personajele şi cum se va termina. Veţi putea inventa, după cum doriţi, orice gen de istorioară. Aţi înţeles? Iată prima imagine. Aveţi 5 minute pentru a inventa o povestire. Încercaţi să o faceţi cât mai bine." Instructajul poate fi adaptat vârstei, nivelului de inteligenţă, personalităţii şi contextului subiectului. A nu se spune că este vorba de imaginaţie liberă pentru a nu bloca subiectul prin suspiciunea interpretării. După compunerea primei istorii examinatorul va lăuda subiectul, iar dacă instructajul nu a fost respectat în întregime, subiectul este invitat să completeze lacuna. Se mai intervine pe parcurs în privinţa timpului (dacă nu se încadrează – "Cum se termină?"), pentru încurajarea creativităţii, în cazul omisiunilor sau incoerenţelor (subiectul este rugat să se concentreze pe intrigă nu pe detalii, să existe deznodământ), dacă face mai multe istorioare. Examinatorul nu se va lăsa antrenat în discuţii cu subiectul. Întocmirea protocolului: Se înregistrează cuvintele exacte ale subiectului (fie steno, audio) cu redarea expresivităţii, timpul de latenţă şi timpul acordat. 300 cuvinte pe imagine, este media pentru adulţi, 150 cuvinte pentru copii de 10 ani. Nu se va spune în ce va consta şedinţa a doua. Şedinţa a doua: Subiectul nu trebuie să cunoască conţinutul şedinţei. Forma A: “Procedeul de azi este la fel ca cel precedent, dar de data aceasta veţi putea da frâu liber imaginaţiei. Cele 10 istorioare făcute au fost excelente, însă au fost îndreptate spre cotidian. Astăzi doresc să vă abateţi de la realităţile banale şi să lăsaţi frâu liber imaginaţiei, ca într-un mit, basm, alegorie. Iată prima imagine.” Forma B: “Vă voi arăta astăzi alte imagini, de data acesta va fi mult mai uşor deoarece imaginile sunt mult mai interesante. Data trecută mi-aţi povestit istorioare frumoase. Acum încercaţi ca acestea să fie mult mai pasionante – ca un vis sau basm Iată prima planşă.” În final se prezintă planşa albă (16) cu instructajul : “Încercaţi să “vedeţi” ceva pe această planşă albă. Imaginaţi-vă că există o imagine şi descrieţi-o detaliat”. Dacă subiectul nu reuşeşte: “Închideţi ochii şi imaginaţi-vă ceva”. După ce subiectul a descris imaginea: “Acum spuneţi-mi o poveste despre aceasta”. Interviul Trebuie cunoscută sursa diferitelor istorioare. Aceasta se poate realiza fie imediat, fie după câteva zile. Subiectului se va spune că se studiază factorii care operează în construcţia literară sau se poate inventa altceva pentru a invita subiectul la cooperare. Trebuie precizate sursele ideilor, dacă provin din experienţa personală, a prietenilor, rudelor, din cărţi sau din filme.

Interpretarea şi cerinţele legate de realizarea interpretării Aspecte cerute pentru pregătirea psihologului pentru interpretarea TAT-ului Intuiţia empatică şi depărtarea de propria problematică sunt dezirabile deşi dificil de realizat. De aceea trebuie formată o intuiţie critică. Experienţa clinică şi psihanalitică, posibilitatea traducerii imageriei visului şi a discursului uzual în componente psihologice, sunt absolut necesare. Este necesară practica cu testul – analiza de istorioare pe personalităţi deja studiate. Interpretarea in vacuo poate cauza mult rău, interpretările plauzibile tind să se auto-confirme, iar posibilităţile de auto-proiecţie sunt nelimitate. Necesitatea datelor factuale Pentru a interpreta istorioarele sunt necesare: sexul şi vârsta subiectului, părinţii (dacă trăiesc, dacă sunt separaţi), vârsta şi sexul fraţilor, surorilor vitrege, vocaţia şi statutul lor marital. Analiza de conţinut Fiecare eveniment se va analiza în ordinea: • forţelor care emană din erou; • presiunilor care emană din mediu (numite press). Eroul Reperarea personajului – erou – cu care subiectul se identifică: cel ale cărui puncte de vedere, sentimente, motive au fost cel mai bine portretizate; cel care seamănă cu subiectul, ca sex, vârstă, status, rol; cel care joacă rolul principal. În general eroul este unic, dar apar complicaţiile: • secvenţă de eroi: schimbarea caracterului în funcţie de poveste; • temă endopsihică cu doi eroi componenţi: două forţe ale personalităţii subiectului (de ex. un criminal şi un poliţist); • erou primar (din poveste), erou secundar (eroul din povestea din poveste); subiectul se poate identifica cu un personaj de sex opus (componentă feminină puternică la un bărbat, sau masculină la o femeie); • erou parţial – divizat între personaje egal semnificate; personajul principal ca element al mediului: subiectul nu se identifică cu el, ci îl priveşte ca pe un străin cu care trebuie negociat; Criterii de caracterizare ale eroului: superioritate (putere, abilitate), inferioritate, criminalitate, anormalitate psihică, singurătate, comportament asertiv, spirit conducător, implicarea în conflict. Motive, sentimente ale eroilor Observarea în detaliu a sentimentelor, gândurilor, faptelor care descriu personalitatea sau problemele psihice ale celor 20 sau mai mulţi eroi. Se observă tot ce poate fi neobişnuit, unic în context. Există o listă de 28 de nevoi clasificate după scop. O nevoie poate exprima un impuls, o dorinţă sau intenţie. Nevoile pot fi legate – o acţiune satisfăcând două nevoi; sau o nevoie poate fi instrumentul alteia. Puterea nevoilor va fi indicată printr-o scală în 5 trepte (5 indicând forţa maximă). Criteriile de apreciere a puterii nevoilor: intensitate, durată, frecvenţă, importanţă în poveste. După scalarea nevoilor existente în toate cele 20 de povestiri, se face totalul punctelor pe fiecare variabilă şi se compară cu scorul standard.

Redăm o listă scurtă de variabile, cu scoruri obţinute pe studenţi de sex masculin, la o povestire medie de 300 cuvinteiii. Psihologul poate lucra cu aceste variabile, fără a se întemeia pe o teorie a nevoilor, ci considerându-le atitudini: • Submisie (medie 16, valori 6-27). A se supune coerciţiei pentru a evita blamul, pedeapsa, durerea, moartea. A suferi presiuni neplăcute (insultă, rănire, înfrângere) fără opoziţie. A mărturisi, a se scuza, a promite reparaţia, progresul. A se resemna pasiv la condiţii nefavorabile. Masochism. • Realizare (medie 26, valori 11-51). A munci la un obiectiv important cu energie şi persistenţă. A se strădui pentru îndeplinirea unui obiectiv care conferă credit. A progresa în afaceri, a convinge sau conduce un grup, a crea. Ambiţie în acţiune. • Agresivitate (medie totală 36, valori 8-52): - afectivă şi verbală (medie 14, valori 2-29). A urî (chiar dacă nu este exprimat explicit). A se înfuria. A se angaja într-o ceartă. A critica, blama, ridiculiza, reproba. A exercita agresivitate asupra altei persoane supusă criticilor publice; - fizică, socială (medie 8, valori 0-16). A se lupta sau a omorî în auto-apărare sau în apărarea obiectului iubirii. A răzbuna o insultă neprovocată. A lupta pentru ţară sau pentru o cauză nobilă. A pedepsi o ofensă. A urmări, prinde sau întemniţa un criminal sau inamic; - fizică, antisocială (medie 9, valori 0-17). A răpi, a ataca, insulta sau omorî un om nerespectând legea. A iniţia o bătaie fără motiv. A răzbuna o insultă cu o brutalitate excesivă. A lupta împotriva autorităţii legal constituite. A lupta împotriva propriei patrii. Sadism; - distructivitate (medie 4, valori 0-15). A ataca sau omorî un animal. A sparge, arde sau distruge un obiect fizic. • Dominanţă (medie 17, valori 2-36). A încerca influenţarea comportamentului, sentimentelor sau ideilor altora. A lucra într-o poziţie executivă. A conduce, manevra, guverna. A fi coercitiv, constrângător. • Intra-agresiune (medie 10, valori 2-25). A se blama, critica, reproba pentru stupiditate, eşec. A avea sentimente de inferioritate, vină. A se pedepsi fizic. Suicid. • Suportivitate (medie 14, valori 4-34). A exprima simpatie în acţiune. A fi bun şi a lua în consideraţie sentimentele altora, a încuraja, consola. A ajuta, proteja, apăra sau salva un obiect. • Pasivitate (medie 18, valori 3-52). A se bucura de linişte, relaxare, somn. A se simţi obosit după un mic efort. A se bucura de contemplarea pasivă sau de impresii senzuale. A imprima celorlalţi apatie şi inerţie. • Sex (medie 10, valori 0-24). A căuta şi prefera compania sexului opus. A avea relaţii sexuale. A se îndrăgosti, a se căsători. • Neajutorare (medie 10, valori 2-20). A căuta ajutor şi consolare. A întreba sau depinde de altcineva pentru încurajare, iertare, suport, protecţie, îngrijire. A se bucura de simpatia celorlalţi, hrană sau daruri utile. A se simţi singur, fără cămin în locuri străine, neajutorat în criză. • Intra-neajutorare. A se auto-compătimi. A căuta consolare în adicţie. Alte nevoi: dobândire, autonomie, evitarea blamului, raţionalizare, creaţie, deferenţă, excitaţie, expunere, evitarea răului. Dintre stările interioare şi afective detaliem: • Conflict (medie 14, valori 4-29). Stare de indecizie, nesiguranţă, perplexitate. Stare de moment sau de durată de opoziţie între impulsuri, nevoi, dorinţe, scopuri. Conflict moral, inhibiţie paralizantă. • Schimbare afectivă (medie 18, valori 0-31). A experimenta o schimbare afectivă faţă de cineva. A fi inconsistent, instabil afectiv. A manifesta schimbări de stare afectivă; apariţia exaltării şi depresiei în povestire. Intoleranţă la constanţă. A căuta noi cunoştinţe, interese, vocaţii. • Descurajare (medie 24, valori 0-42). A avea sentimente de dezamăgire, deziluzie, depresie, părere de rău, nefericire, melancolie, disperare.

Alte stări interioare: anxietate, exaltare, neîncredere, gelozie. În afara acestor nevoi şi stări afective se cotează şi următoarele variabile, între –3 şi +3: Supraeu, narcisism, tăria eului. Forţe din mediul eroului Se observă detalii ale naturii generale a situaţiei cu care se confruntă eroul. Se vor remarca elementele unice, intense, frecvente şi lipsa celor comune. Se vor nota obiectele fizice inventate care lipsesc din imagine. Relaţiile dintre oamenii cu care are de-a face eroul. Caracteristicile figurilor parentale din povestire. Din listă, jumătate din forţele îndreptate spre erou îşi au originea în celelalte personaje; sunt nevoi ale celorlalţi. Presiunile pot fi şi lipsa unor forţe benefice şi disfuncţiile fizice. Se vor scala în aceleaşi 5 trepte după criteriile de: intensitate, durată, frecvenţă, semnificaţie în povestire. După cotarea celor 20 de povestiri, scorul total se compară cu cel standard iar valorile extreme se compară în relaţie reciprocă: • Afiliere (medie totală 29, valori 17-35) - asociativă (medie 14, valori 4-24). Eroul are unul sau mai mulţi prieteni sau companie. Este membru al unui grup; - afectivă (medie 15, valori 9-22). O persoană (părinte, rudă, iubit) este devotat eroului. Eroul are aventură amoroasă sau se căsătoreşte. • Agresivitate (medie totală 35, valori 6-62): - afectivă şi verbală (medie 10, valori 0-21). Cineva urăşte eroul sau se supără pe el. Este criticat, reprimat, ridiculizat, ameninţat. O persoană îl vorbeşte pe la spate. Ceartă; - fizică, socială (medie 11, valori 0-21). Eroul este în afara legii (este agresor sau criminal) cineva se apără, îl contraatacă, învinge, îl întemniţează sau omoară pe erou. O autoritate legitimă (părinte, poliţie) pedepseşte eroul; - fizică, antisocială (medie 12, valori 5-23). Un criminal sau o bandă atacă, răneşte sau omoară eroul. Cineva porneşte lupta iar eroul se apără; - distrugerea proprietăţii (medie 2, valori 0-8). O persoană afectează sau distruge proprietatea eroului. • Dominanţă (medie totală 37, valori 16-60): - coerciţie (medie 10, valori 0-22). Cineva forţează eroul într-o direcţie. Este expus comenzilor, ordinelor sau argumentelor puternice; - reţinere (medie 18, valori 7-34). Cineva încearcă să oprească eroul de la o acţiune. Este reţinut sau întemniţat; - ademenire, seducţie (medie 9, valori 4-20). Cineva încearcă să influenţeze eroul prin persuasiune blândă, încurajare, şiretenie sau seducţie. • Suportivitate (medie 15, valori 6-23). Cineva hrăneşte, protejează, ajută, încurajează, consolează sau iartă eroul. • Respingere (medie 14, valori 1-28). Cineva respinge, repudiază, refuză să ajute, părăseşte sau este indiferent faţă de erou. • Lipsă (medie totală 25, valori 9-48) - lipsă (medie 11, valori 2-27). Eroului îi lipsesc cele de trebuinţă traiului, succesului sau fericirii. Este sărac, fără statut, influenţă, prieteni. Nu există posibilităţi de distracţie sau avansare. - pierdere (medie 14, valori 4-24). Idem “lipsă” cu diferenţa că aici eroul pierde ceva sau pe cineva (moartea obiectului iubirii) pe parcursul povestirii. • Pericol fizic (medie totală 16, valori 4-34): - activ (medie 10, valori 4-20). Eroul este expus unui pericol fizic activ din partea unui agent non-uman: animal sălbatic, accident feroviar, fulger, furtună pe mare, bombardament;

- neprotejat (medie 6, valori 0-16). Eroul este expus pericolului de cădere sau înec. Se răstoarnă cu maşina; vaporul se scufundă; avionul se defectează; se află pe fundul unei prăpastii. • Rănire fizică (medie 5, valori 0-12). Eroul este rănit de o persoană de un animal sau accident. Corpul său este mutilat sau desfigurat. Trebuie notat faptul că o singură forţă de mediu constă deseori din fuziunea mai multor presiuni. Consecinţe Se compară puterea forţelor care emană din erou cu cele care emană din mediu. Se observă dinamica celor două grupuri de forţe. Cum negociază eroul cu forţele adverse (activ, pasiv). În ce condiţii învinge sau pierde. Este pedepsit după o crimă, se simte vinovat sau mărturiseşte. Câtă energie are eroul împotriva sa. Se estimează cantitatea de suferinţă sau frustrare resimţită, succesul sau eşecul relativ. Raportul fericire, nefericire. Teme Temaiv simplă este alcătuită din interacţiunea dintre nevoile eroului, forţele mediului şi consecinţe. Combinaţii de teme simple formează o temă complexă. Se va observa combinaţia dintre nevoile neobişnuite acute şi forţele de mediu cu care se combină predilect. Astfel se obţin temele prevalente la care se pot adăuga şi altele după criteriul unicităţii, intensităţii, valorii explanatorii. Întrebarea este: ce probleme, conflicte sau dileme confruntă autorul ? Interese şi sentimente Se tratează separat. Sunt importante valorile figurilor parentale, celor de acelaşi sex şi de sex opus (figuri fraterne). Interpretarea scorurilor În urma cotărilor rezultă o listă de variabile cu valori extreme mari şi mici (nevoi, emoţii, presiuni) şi o listă de teme şi consecinţe şi observaţii dificil de prins în scheme conceptuale. Atributele eroului (nevoi, stări afective, sentimente) reprezintă tendinţe ale personalităţii subiectului – actuale, potenţiale, trecute, viitoare. Presiunile mediului (press-urile) reprezintă forţe din mediul subiectului (trecute, prezente, viitoare). Presiunile sunt modul în care subiectul percepe lumea. Toate concluziile analistului T.A.T.-ului vor fi doar ipoteze de lucru pentru alte instrumente. Conţinutul povestirilor poate fi psihologic irelevant dacă testul nu s-a administrat adecvat, dacă subiectul nu s-a implicat, dacă poveştile au fost scurte, rezultând elemente impersonale (în medie 30% din povestiri): - elemente din imagine; - evenimente la care subiectul a fost martor; - fragmente din lecturi, filme; - invenţii de moment - nesemnificative în ordinea tendinţelor personalităţii.

Indicaţii diagnosticev Modul de gândire şi verbalizare al pacienţilor este modulat sub aspect formal de caracteristicile patologiei specifice: • Labilitatee afectivă. Subiectul are reacţii afective disproporţionate în raport cu stimulul, sub forma explicaţiilor, criticilor, descrierilor încărcate afectiv etc. • Depresie. Restricţionarea activităţii ideatice, conţinut eliptic, răspunsuri monosilabice. La intensitate psihotică – perseverare şi stereotipii pe tema păcatului şi moralităţii. • Obsesii compulsive. În ordine compulsivă – descrieri circumstanţiale ale imaginii, fracţionarea imaginii în sectoare care par a nu se potrivi reciproc; obsesiv – intelectualizare excesivă, nenumărate interpretări posibile, îndoială. • Agresivitate puternic reprimată. În parcursul povestirii, brusc şi puţin elaborat apar momente de agresivitate nesolicitate de imagine. • Indicaţii paranoide. Teme de suspiciune, spionaj, atac pe la spate, moralizarea excesivă a personajelor, distorsiuni perceptive flagrante. • Procese schizofrenice. Introducerea unui conţinut inacceptabil – homosexualitate, perversiuni, paricid, matricid. Simbolism supra-elaborat. Povestiri cu conţinut impresionant. Fantezii bizare. Schimbări bruşte de conţinut. Generalităţi vagi. Conţinut incoerent. Amestec între povestiri. Continuarea povestirii. Perturbări ale câmpului de referinţă (de ce este trist; pentru că arată trist). Şoc şi jenă – în special la imaginea 8. Alte viziuni teoretice asupra TAT În afara interpretării clasice conform lui Murray, diferiţi autori au studiat şi dezvoltat modalităţi de analiză a povestirilor sau chiar de administrare şi interpretare a planşelor şi a producţiilor subiectului. Dintre aceştia subliniem cadrele interpretative oferite de S.Tomkins, B. Aron, Z. Piotrowschi, L. Bellak, D. Rapaport şi R. Schafer, R. Holt, A. Ombredane, J. Csirswka. Una dintre cele mai elaborate variante este cea propusă de Vica Shentoub. Varianta psihanalitică Varianta administrării şi interpretării T.A.T.-ului a fost elaborată de V. Shentoub.vi Viziunea lui Shentoub asupra interpretării T.A.T.-ului apare exprimată în detaliu în Manualul de utilizare a TAT, abordare psihanalitică, semnat de V. Shentoub şi colaboratorii în 1990. Cercetările lui Shentoub datând din 1953 au influenţat considerabil perspectiva contemporană asupra probei. Ipoteza esenţială este aceea că modalitatea de elaborare şi construire a povestirilor trimite la mecanismele de apărare ale subiectului. Shentoub vorbeşte de diferenţierea între fantezia impusă şi conştientă şi fantezia inconştientă spontană (acele fantasme caracteristice pentru subiect care transpar şi în vise şi în simptomatologia psihopatologică). Fantezia impusă şi conştientă permite să se ajungă la fantezia inconştientă, cu condiţia introducerii diferenţierii dintre conţinutul manifest al imaginilor planşelor, respectiv tema banală şi conţinutul latent care provoacă în inconştientul subiectului activarea unei problematici pulsionale. Momentul în care fantezia inconştientă izbucneşte în fantezia conştientă indusă de percepţia planşei poate fi observat în funcţie de depărtarea dintre tema banală a planşei date şi povestirea ataşată (perturbările în structura povestirii). "Construirea unei povestiri la TAT este un act de organizare mai degrabă decât de imaginare", iar analiza acestuia se poate face în funcţie de cadre conceptuale precum: autonomia relativă a eului, funcţia de integrare şi de sinteză a eului. Analiza interpretărilor se va axa deci pe conflicte defensive, identificări şi relaţiile cu obiectul. Shentoub porneşte de la definirea procesului care

are loc în T.A.T. ca fiind un ansamblu de mecanisme care se angajează în această situaţie singulară în care subiectului i se cere să perceapă o imagine şi pe baza ei să construiască o istorioară. Sunt trei parametri implicaţi în acest proces: materialul testului, instrucţiunile care îl împing la fantezia impusă şi examinatorul. Aceşti parametri pot fi asimilaţi unei situaţii de conflict între imperativele conştiente şi imperativele inconştiente. Analiza povestirilor implică confruntarea problematicii conţinutului latent. În majoritatea cazurilor se observă o corespondenţă între conţinutul latent al materialului şi cel al povestirii subiectului. Atunci când există o depărtare între aceste două conţinuturi, ea poate fi interpretată în termenii dificultăţii sau chiar ai imposibilităţii subiectului de a se situa la nivelul conflictual cel mai evoluat şi ne indică un nivel de fixaţie inferior acestui registru evoluat. Evaluarea trebuie să ţină cont de această variaţie dintre ceea ce exprimă planşa şi nivelul la care se află subiectul. Relaţia dintre subiect şi obiect (v. psihanaliza relaţiilor de obiect) trebuie să fie bine stabilită pentru ca subiectul să poată proiecta asupra imaginii. Când imaginea de sine este perturbată, vor apărea în povestiri instrumente sparte, bizarerii în perceperea personajelor, false perceperi. Din 1970, Shentoub şi Debray au elaborat teoria procesului TAT propunând analiza materialului în funcţie de conţinutul manifest şi cel latent. Conţinuturile manifeste şi latente ale planşelor T.A.Tvii Planş Conţinut manifest Conţinut latent ă Copil morocănos în faţa 1 Copil faţă-n faţă cu obiectul (tatăl) unei viori Bărbat, femeie, tânără fată 2 Triunghi oedipian pe câmp Individ prăbuşit + obiect Abandon…vs. culpabilitate / 3 BM pe pământ autodistrugere Expresia agresivităţii în cuplu (scenă 4 Cuplu în dezordine primitivă) 5 Femeie intrând în cameră Relaţia cu mama Tânăr şi vârstnică Relaţia băiat-mamă 6 BM întorcându-i spatele 6GF Tânăr şi vârstnic 7 BM Relaţia homosexuală conversând 7GF Agresivitatea asupra tatălui 8 BM “Operaţia” (vs. castrare / distrugere) 10 Cuplu îmbrăţişat Expresia libidinală în cuplu Peisaj ameninţător, Reactivarea problematicii pre11 stâncos, prăpăstios, genitale, “dragon” vs. simbolism falic Băiat singur, în faţa unei 13 B Abandon, vs. simbolism matern case. Femeie culcată cu pieptul 13 Expresia sexualităţii în cuplu gol, bărbat acoperindu-şi MF (vs. agresivitate-scenă primitivă) faţa Imagine “suprarealistă”, Reactivarea unei fantasme pre19 casă pe zăpadă – genitale, “fantome” vs. simbolism matern

16

Planşă albă

Modul în care subiectul structurează obiectele interne şi relaţiile dintre ele

Descriere în detaliu a conţinutului manifest şi a conţinutului latent Planşa 1 Manifest: Băiat cu capul între mâini priveşte o vioară pusă în faţa sa. Latent: Trimitere la imaginea unui copil; accentul cade pe imaturitatea funcţională în faţa obiectului adult (nu a unei jucării), obiectul falic. Conflictul se referă la dificultatea, imposibilitatea folosinţei imediate a obiectului, cu cele două extreme – poziţia depresivă (incapacitate, neputinţă) şi poziţia megalomanică (atotputernicie). Planşa 2 Manifest: “Scenă câmpenească”. Un bărbat cu un cal, femeie sprijinită de un copac, tânără cu cărţi în prim plan. Latent: Trimitere la constelaţia oedipiană : tată – mamă – fiică, dar fără implicarea imaturităţii funcţionale. Conflictul poartă spre statutul tinerei adulte în raport cu cuplul – diferenţa dintre cele două planuri. Fiecare personaj poate fi perceput ca fiind în siguranţă. Planşa 3 BM Manifest: Individ prăbuşit la picioarele unei bănci (sex şi vârstă indeterminate, obiect indefinit). Latent: Poziţia depresivă esenţială în traducere corporală (fără conflict, numai pierderea obiectului). Planşa 4 Manifest: O femeie lângă un bărbat care se întoarce (diferenţă de sex nu de generaţie). Latent: Relaţie de cuplu manifest conflictuală, cu cei doi poli: agresivitate – tandreţe. Planşa 5 Manifest: Femeie între două vârste cu mâna pe clanţa unei uşi, privind în interiorul camerei. Latent: Trimitere la imaginea feminină (maternă) care pătrunde şi priveşte. Conflictul se referă, în raport cu acest tip de imagine feminină, la situarea faţă de supraeu. Planşa 6 BM Manifest: bărbat şi vârstnică privind nedefinit (diferenţă de sex şi generaţie). Latent: Relaţia mamă-fiu într-un context de disconfort. Conflictul se desfăşoară în jurul interdicţiei de apropiere oedipiană ilustrată prin spaţiul care separă protagoniştii şi poziţia reciprocă. Planşa 6 GF Manifest: Tânără în prim plan întorcându-se spre un bărbat aplecat spre ea (diferenţă de sex, nu de generaţie). Latent: Relaţie heterosexuală în contextul unei dorinţe libidinale şi a defensei în faţa acesteia (inclusiv culpabilitate). Dorinţa este obiectivă prin mişcarea reciprocă iar defensa prin separarea planurilor. Relaţia oedipiană se oferă şi interzice simultan. Planşa 7 BM Manifest: Bustul a doi bărbaţi: vârstnicul întors către tânăr, care se arată nemulţumit (diferenţă de generaţii, nu de sex sau imaturitate funcţională). Latent: Relaţie tată-fiu în context de reticenţă a fiului la nivel ideatic (corpul este exclus). Conflictul se desfăşoară în jurul relaţiei dintre cele două personaje, cu polii: tandreţe-opoziţie.

Planşa 7 BF Manifest: Femeie ţinând o carte, înclinată spre o fetiţă cu expresie visătoare care ţine în braţe un bebeluş (diferenţă de generaţie, imaturitate funcţională a fetiţei). Latent: Situaţia de rivalitate feminină, într-o situaţie dramatizată. Rivalitate feminină accentuată la nivel material prin asemănarea între femei şi faptul că una supraveghează îndepărtarea celeilalte. Planşa 8 BM Manifest: Bărbat culcat, alţi doi aplecaţi asupra lui, unul cu un instrument. În prim plan, un băiat singur care întoarce spatele scenei şi o armă (diferenţă de generaţii, nu de sex sau imaturitate funcţională). Latent: Scenă agresivă deschisă alăturând bărbaţi adulţi unui adolescent, într-un context de poziţii contrastate activ-pasiv. Conflictul se joacă în jurul scenei de agresivitate deschisă, din planul secund, legându-l de băiat şi de arma din prim plan. Trimitere la problematica agresivităţii corporale care poate fi trăită la nivel de castrare sau distrugere. Planşa 10 Manifest: Cuplu îmbrăţişat (sunt reprezentate doar feţele, contrast alb-negru accentuat). Latent: Expresie libidinală la nivelul cuplului. Imagine indefinită din punct de vedere al sexului şi vârstei personajelor. Halo dramatic oferit de contrastul accentuat. Planşa 11 Manifest: Peisaj haotic, viu contrast clar-obscur, la stânga detaliu stil dragon sau şarpe. Latent: Reactivarea unei problematici pre-genitale. Elementele mai structurate permit ascensiunea la un nivel mai puţin arhaic. Planşa 13 MF Manifest: Femeie culcată cu pieptul gol şi bărbat în prim plan acoperindu-şi faţa. Latent: Agresivitate şi sexualitate în cuplu. Planşa 13 B Manifest: Băieţel aşezat pe pragul unei cabane din scânduri despărţite (contrastul dintre exteriorul luminos şi interiorul întunecat). Latent: Capacitatea de a fi singur, cu accent pe imaturitatea funcţională (imaginea unui copil) şi pe precaritatea refugiului maternal simbolizat prin cabană (capacitatea de a fantasma obiectul absent). Planşa 19 Manifest: Imaginea “suprarealistă” a unei case înzăpezite sau a unui vapor în furtună, cu fantome … Latent: Reactivarea unei probleme pre-genitale. Conţinutul şi mediul permit proiecţia obiectului bun sau rău. Planşa împinge spre evocarea de fantasme cu conţinut fobic. Planşa 16 Manifest: Planşă albă.

Latent: Maniera în care subiectul îşi structurează obiectele privilegiate şi relaţiile dintre ele (nivelul atins, greutatea şi impactul proceselor defensive). În absenţa suportului imagistic, elementele transferenţiale pot deveni pregnante. Planşele se comportă ca şi resturi diurne care sunt anexate, "fagocitate" de mişcările pulsionale inconştiente, oedipiene cu care intră în rezonanţă. Expresia dată mişcării inconştiente traversează conţinutul planşei. Planşele sunt ecran al proiecţiei pe care se derulează mişcările pulsionale, altfel tăcute. Repere în interpretarea analitică a T.A.TVIII. Murray în urma cercetărilor T.A.T. afirmă: “suntem în cele din urmă conduşi spre concepţiile jungiene privind determinarea rasială a unor secvenţe ale fanteziei (progresând odată cu maturizarea) care ocupă cu succes mintea copilului şi care sunt alimentate de lumea exterioară. Aceasta se poate numi determinare arhetipală. În această ordine, un complex infantil este rezultatul asamblării unei fantezii elementare cu un eveniment presant extern care apare ca o confirmare a acesteia.” - planşa 1, 20: informaţii despre atitudinea subiectului faţă de introversie; - planşa 2: informaţii despre principiul matern în forma sa “pământească”; - planşa 8 GF: informaţii despre introversie la femei şi imagini despre anima la bărbaţi; - planşa 9 BM: aderenţa la atitudini colective, prejudecăţi, elemente ale umbrei şi atitudinea despre inconştient; - planşa 10: relaţia cu principiul eroului; - planşa 11: bătălia cu dragonul; - planşa 12 M: material arhetipal legat de sine, în special în schizofrenia paranoidă; - planşa 12 F: vrăjitoarea şi aspectele sale, imaginea maternă; - planşa 13 G: simbolistica escaladării, a podului; - planşa 15: aspecte arhetipale ale morţii, renaşterii şi alte teme religioase; - planşa 16: material fantasmatic în analiza cotidiană; - planşele 17 BM, 17 GF, 18 BM şi 18 GF: material de profunzime; - planşa 19: material tangent celui mitologic. Teste derivate din testul de apercepţie tematică TAT pentru adolescenţi, Symonds, 20 de planşe cu personaje cu trăsături adolescentine, teste care se administrează şi interpretează în maniera clasică a TAT. SAP, testul de apercepţie pentru vârstnici, L. Bellak, 1973, 1985. Test tematic prin film, T.F.T., Cohen-Seat, Bremont Richard, 1955. ORT, Tehnica relaţiei cu obiectul, H. Philippson, 1955, imaginile sunt simple jocuri de umbre şi lumină evocând vag siluete umane. Diagnosticul caracterului, E. Boesch, 1949, testul este inspirat din imaginile lui Epinal, foaia este împărţită în 6 căsuţe. Prima de exemplu reprezintă un băiat plimbându-se, în dreapta este o pădure, în stânga o casă, în fundal un lac. Subiectului i se cere să conceapă desenul ca un început de povestire şi să deseneze urmarea în celelalte spaţii. Se pot crea variante, în funcţie de problemele particulare ale fiecărui copil. V.A.T., Test de apercepţie vocaţională, R. Ammons şi colaboratorii, 18 planşe care prezintă o autoritate profesională definită, dar atitudinea şi faţa personajului rămân ambigui. Testul comportă ca indici (5): atitudinea generală faşă de profesie, motivaţii, conflicte, rezolvarea acestora, deznodământul povestirii. McLelland şi Atkinson studiază reuşita profesională, iar V. Kragh, studiază adaptarea la aviatori: planşele T.A.T. sunt prezentate la tahistoscop; subiectului i se cere să deseneze iar diferenţele dintre imagini se consideră a releva organizarea defenselor precognitive ale subiectului. Dintre testele tematice construite special pentru problematica copilului cele mai puternice şi utilizate sunt:

• C.A.T., Testul tematic pentru copii, pentru copii de la 4 la 10 ani. Pentru cei mai mici fiind considerat ca mai puţin stabil în rezultate. • P.N., Lăbuţă neagră • O.R.T.
Tehnica relaţiei obiectuale (Object relation tehnique) ca instrument proiectiv pentru studierea tipologiei şi nivelului de relaţie obiectuală, conform teoriei psihanalitice asupra dezvoltării a lui Fairbairn, 1953, Klein,1948, 1960. Materialul testului este compus din 13 planşe, divizate în 3 serii de 4 planşe (A, B, C.) şi una albă prezentată în final. În fiecare serie se prezintă unul dintre cele 4 tipuri fundamentale de relaţie obiectuală: la persoană, la celălalt, la o situaţie de 3 persoane şi la o situaţie de grup. Seria A, prezintă siluete vagi umane în contralumină. Reprezentarea ambientului nu furnizează o imagine clară de situaţie relaţională. În seria B, clarobscurul este mai net, lina de contrast alb - negru este delimitată. Ambientul are o structură bine definită. Seria C include culoarea. Dispunerea ambientală este mai bogată în detalii decât seria B, permiţând şi posibilitatea de a interpreta detaliile. Se cere o povestire care să cuprindă introducerea, partea centrală şi deznodământul. Tehnica poate fi aplicată de la 14 ani în sus. Se procedează la o anchetă ulterioară administrării prime, pentru a verifica felul cum subiectul a utilizat situaţia stimul şi în ce măsură subiectul poate varia propria percepere şi structura povestirii. Verifică modul cum persoana stabileşte relaţia cu alteritatea. Phillipson presupune că modul în care subiectul stabileşte o relaţie reprezintă tentativa sa de a reconcilia două sisteme de relaţionare parentală care se întrepătrund continuu: cea a fanteziei inconştiente şi cea a experienţei de relaţionare. Cele două sisteme se reflectă şi în perceperea subiectului. De exemplu, în partea centrală a planşei A1 se întrevede o siluetă a unei figuri umane în picioare. Spre stânga, linia sugerează o formă care pare să sugereze portalul unei intrări într-o biserică, sau ca o fântână. Figura pare intensă faţă de rest, dar ambiguă, în general fiind percepută ca figură masculină. Dinspre faţă, la stânga se observă o altă figură, un ins mai mic, posibil o femeie. Clarobscurul difuz evocă sentimente de dependenţă, şi difuziunea culorilor sentimente de incertitudine.

C.A.Tix. TESTUL DE APERCEPŢIE PENTRU COPII Istoric Testul este conceput de L. Bellak pentru copiii între 3 şi 10 ani, pentru care materialul T.A.T. clasic le pune probleme legate de confruntarea cu situaţii interrelaţionale de tip adult. Teorie Înlocuirea personajelor umane cu animale este considerată de autor ca facilitatoare pentru proiecţie. Personajele animale sunt puse în situaţii mai mult sau mai puţin umane, sugerând dinamica relaţiilor intrafamiliale şi unele teme pe care psihanaliza ortodoxă le consideră importante: mâncarea, conflictele interparentale, formarea deprinderilor legate de curăţire, rivalitatea fraternă etc. Materialul testului constă în 10 planşe cu imagini cu personaje animale. G. Boullanger-Balleyguier, 1957, prezintă determinantele raţionale legate de conţinutul manifest al planşelor. Astfel, planşele 2 - 5 trimit la relaţiile cu părinţii; planşele 1 şi 4-5, trimit la relaţiile între fraţi; planşele 5 şi 6 privesc relaţiile sexuale între părinţi; planşa 7 priveşte agresiunea şi planşa 10 trimite la formarea deprinderii de curăţire. Perceperea stimulului depinde de compoziţia sa dar şi de maturizarea perceptivă a copilului care evoluează cu vârsta. Stereotipurile sociale reprezentate de personajele alese pot orienta istorioarele spre anumite teme care nu sunt sugerate direct de stimul. Cele trei tipuri de influenţe ale stimulului legate de tema sa manifestă, perceperea sa şi stereotipuri sociale permit să considerăm anumite răspunsuri ca fiind convenţionale, reflectând mai ales maturizarea perceptivă a subiectului şi conformarea modului său de a gândi la cel al mediului său. De exemplu, povestirea unui băiat de 6 ani şi 4 luni la planşa 7: "Văd un leu care sare după o maimuţică şi apoi mai este iarbă şi frunze. Leul va mânca maimuţica". Proiecţia se poate produce la nivelul vieţii reale sau la nivelul vieţii imaginare. În multe protocoale găsim un număr de activităţi ce fac parte din rutina cotidiană a copilului: a mânca, a dormi, a se juca, a se plimba. Există o atmosferă de familie foarte reală. Iată un aspect al proiecţiei vieţii reale asupra imaginii planşei 8 la o fetiţă de 7 ani şi 8 luni care este abandonată adesea datorită deselor absenţe ale tatălui, militar: "Iepuraşul s-a trezit. Va spune bună ziua tatălui. Dar aceasta nu s-a întors. Îl întreabă de ce. Tata nu vrea să-i povestească. Atunci mititelul se culcă la loc. Tatăl se culcă. Mâine, soarele se va ridica. Deodată, mama iepure revine din drumul ei; n-a putut dormi la mama ei. Dar tata spune: "Nu te preocupa de asta.". Reprezintă modul cum copilul îşi înţelege viaţa de familie şi evaluează conduita părinţilor lor într-un mod adesea mai realist decât ne-am aştepta. Amestecate în descrieri, se întâlnesc proiecţiile vieţii imaginare a copilului: reverii, anxietăţi, temeri faţă de personaje sau situaţii ireale. De exemplu, un băiat de 7 ani şi 6 luni are o situaţie de familie normală, care pare a se preocupa de problema căsătoriei între părinţi şi legitimitatea proprie, pentru planşa 2 dă următoarea povestire: ..."vor să se căsătorească, tata şi mama. Vor fi fericiţi iar cel mic va fi şi el fericit pentru că va avea un tată. Mai înainte nu avea, pentru că ei nu erau căsătoriţi". Uneori copiii îşi plasează povestirile pe un plan mai fantastic, exprimând astfel fantasme care par identice conţinuturilor coşmarelor sau viselor. Anzieu remarcă corespondenţa directă între realitatea obiectivă a imaginii planşei şi temele degajate, 1992. În acelaşi timp, analiza se va purta asupra deformărilor şi îndepărtării de la percepţie şi utilizarea lor defensivă în raport cu conflictele, fantasmele şi afectele reactive. Chambert, 1980, pornind de la acest nivel de profunzime al analizei răspunsurilor, degajă

solicitările implicite ale materialului vizual al planşelor, propunând o interpretare a conţinutului latent al fiecărei planşe.

Prezentarea descriptivă a planşelor (conţinut manifest şi conţinut latent): 1. Trei puişori sunt aşezaţi în jurul mesei pe care se află un castron plin. Lateral şi estompat, o găină. Relaţia cu imaginea maternală la nivelul oralităţii. Evocarea hrănirii - banalitate, din perspectiva Boulanger-Balleyguier, serveşte ca suport simbolic reprezentării relaţiei de dependenţă de imaginea maternală cuprinsă în sensul dimensiunii de obiect bun / rău. Imaginea maternală este recunoscută în funcţia sa de hrănire (în sensul larg al termenului), iar asociaţiile sunt legate de calităţile particulare ale relaţiei cu aceasta (Anzieu). 2. Un urs mare trage o frânghie care este trasă de cealaltă parte de alt urs mare ce are în spatele său un altul mic. Conţinutul latent trimite la relaţia triunghiulară părinţi - copil, într-un context de agresivitate şi / sau libidinal. Diferenţa dintre generaţii este clar reprezentată. Nu şi diferenţa dintre sexe. Accentul este pus pe ideea de putere / lipsa puterii (diferenţa mare / mic). De asemenea pe opoziţia şi apropierea în relaţia părinţi - copii. Conflictul se poate susţine la mai multe nivele: • Caracterul competitiv al relaţiei, situat în contextul problematicii castrării, a recunoaşterii diferenţei dintre sexe şi alegerea de identificare. Recunoaşterea precisă a protagoniştilor la ambele nivele (diferenţă de vârstă şi sex) constituie o bază a stabilirii unei relaţii privilegiate cu unul dintre părinţi şi a rivalităţii faţă de celălalt. Capacitatea de manipulare a agresivităţii se recunoaşte în măsura în care conflictul poate fi abordat ca rivalitate dar fără o încărcătură agresivă deosebită. • Dacă relaţia triunghiulară este prost determinată, dacă protagoniştii sunt prea puţin diferenţiaţi, reprezentările apar extrem de puternice şi periculoase, conducând uneori şi spre teme de distrugere şi moarte. • Există o recunoaştere şi identificare a protagoniştilor ca diferenţe şi similitudini? Conflictul se situează într-un context libidinal şi / sau agresiv fără a mobiliza prea multă energie? Copilul se situează într-o problematică de tip oedipian sau este dependent de fantasmele pregenitale traduse prin reprezentări periculoase care-l invadează? 3. Un leu cu pipă şi baston este aşezat într-un fotoliu. Jos, la dreapta, un mic şoarece într-o gaură. Conţinutul latent trimite la relaţia cu o imagine a puterii falice. Leul, pipa, bastonul ca atribute ale puterii virile. Problema este modul cum se situează copilul faţă de această imagine a puterii. Ideea de cantitate de energie este determinantă pentru că, dacă tema leului care mănâncă şoricelul este cea mai frecventă, este susţinută de afecte şi fantasme care pot fi diferite în funcţie de nivelul de elaborare a conflictelor. 4. Un cangur mare, cu pălărie, poşetă şi coş în care se află o sticlă cu lapte; în marsupiu se află un bebe-cangur care ţine un balon. În spate un copil cangur pe o bicicletă. Brazi şi o casă mică. Conţinutul latent trimite la imaginea maternală, posibil în contextul rivalităţii fraternale. Planşa permite evocarea imaginii maternale în contexte conflictuale care pot aparţine unor registre diferite după vârste şi caracteristicile copilului. De exemplu, conflictul în contextul luptei între cele două poziţii faţă de mamă, una regresivă, ce menţine relaţia de dependenţă, alta mai autonomă, cu condiţia ca aceasta să fie susţinută de o capacitate reală de a se separa.

Indiferent de poziţia adoptată, dinamica conflictului se înscrie pe continuumul inseparare şi dependenţă versus individuare şi independenţă. Pot apare elemente depresive mai ales datorită deplasării accentului pe mediu (teme legate de zăpadă şi frig) care iau un sens afectiv asociat reprezentărilor ce ţin de pierderea obiectului. Rivalitatea fraternală trimite atât la nostalgia şi invidia de a regăsi beneficiile posturii regresive, cât şi la trăirea agresivităţii faţă de bebe şi dorinţei de a-i lua locul. La un alt nivel psihic, poate apare dominantă rivalitatea cu mama, în special pentru fetiţe în perioada oedipiană, iar agresivitatea se exprimă mai ales în dorinţa de a lua locul mamei şi a se identifica cu ea. 5. Într-o cameră întunecoasă, un pat mic cu două capete de urs deasupra. În spate, un pat mare cu aşternuturile ridicate de ceva. O lampă lângă patul mare. Conţinutul latent este reactiv la un conflict dureros, punând în joc atât recunoaşterea diferenţei dintre sexe şi generaţii, culpabilitatea legată de curiozitatea sexuală, masturbare, şi sentimentul de singurătate sau de abandon în contextul cuplului parental. Poate activa fantasmele infantile privind sexualitatea încărcată de violenţă şi agresivitate într-un climat de angoasă puternică şi pericol. 6. O grotă cu doi urşi mari. În faţă, un ursuleţ cu ochii deschişi; frunze. Există doar o diferenţă de nivel între imaginea planşei 6 şi a celei anterioare. Apropierea cuplului este mai bine reprezentată, la fel ochii deschişi ai ursuleţului. Recunoaşterea situaţiei triunghiulare este determinantă: se întâmplă ca cuplul să nu fie diferenţiat şi răspunsul să evoce o relaţie duală într-un context mai regresiv şi de abandon. 7. În junglă un tigru sărind pe o maimuţică care pare a se agăţa de liane. Imaginea nu conţine explicit un conflict specific. Relaţia agresivă reprezentată poate fi trăită şi exprimată în cadrul unei relaţii duale periculoase şi mortifiantă, în particular prin tema devorării care se manifestă în asociaţii de tip sado-masochist, prin teme de dominare-supunere, sau să apară într-un context de culpabilitate şi teamă de castrare. 8. Două maimuţe mari aşezate pe canapea bând din ceşti. La dreapta o maimuţă mare pe un taburet arată cu degetul spre o maimuţă mică. Un tablou cu un cap de maimuţă. Conţinutul latent trimite la culpabilitatea legată de curiozitate. Este singura care reprezintă mai multe personaje bine reprezentate (diferenţă de sexe, de generaţii). Planşa este construită pe două planuri: un cuplu în fundal, cu caracter heterosexual şi, aflat într-o relaţie de schimb. În prim plan, o imagine feminină a cărei atitudine evocă aducerea la ordine a celui mic. Legătura se stabileşte între cele două planuri: interdicţia sau puniţia reprezentată în planul anterior sunt în raport cu schimbul dintre cuplul planului secundar. Conţinutul latent trimite la curiozitate şi interdicţie faţă de schimbul la care copilul nu are acces. Diferenţierea personajelor - sex şi vârstă - poate servi la construirea unei istorii coerente. Planşa permite degajarea unei instanţe supraeu - cel puţin la copilul de aproximativ 7 ani - când conflictul apare în lupta dintre dorinţa de intruziune şi sentimentele de culpabilitate. În situaţiile când diferenţierea nu este clară, planşa poate degaja o eventuală confuzie a imagourilor şi o structurare fragilă a identităţii care se individualizează prost în instabilitatea reperelor şi în discontinuitate. 9. Cameră întunecată cu uşa deschisă; un pat cu bare cu un iepure aşezat. Problematica singurătăţii şi / sau abandonului. Planşa în care este reprezentat doar un singur personaj. Tematica solitudinii reactive la o problematică poate apare în două registre. În context oedipian, planşa induce sentimentul de singurătate al copilului alungat de cuplul parental. Aspectul întunecos al planşei şi poarta deschisă pot reactiva problematica de acelaşi ordin ca planşele 5 sau 6 (curiozitatea sexuală, fantasme ale scenei primitive, singurătatea). Planşa poate de asemenea antrena trăirea de singurătate în contextul poziţiei depresive şi a pierderii obiectului, punând în joc afecte depresive, un sentiment de abandon şi de suferinţă legată de separarea de mamă.

Problema este de a analiza în ce măsură copilul recunoaşte şi acceptă singurătatea. Asociaţiile pot indica fie recunoaşterea afectelor depresive, fie negarea lor. 10. Un căţel aşezat cu faţa în jos pe genunchii unui câine. La dreapta o toaletă cu prosoape. Conţinutul latent trimite la relaţia agresivă şi /sau libidinală părinte - copil într-un context de analitate. Este important să se analizeze identificarea imaginii parentale şi modalitatea relaţională dominantă, mai mult sau mai puţin agresivă, mai mult sau mai puţin erotizată care poate informa despre accesul la ambivalenţă. Administrarea probei Consemn: Iată imagini cu animale. Îmi vei spune povestea lor, ce fac, ce au făcut, ce se va întâmpla şi cum se va termina povestea. Reprezentarea planşelor se face exact în ordinea comentată, pentru că testul a fost construit după o logică temporală: planşa 1 pune accent pe relaţia primitivă cu imaginea maternală puţin figurată a cărei conotaţie orală susţine solicitările fantasmatice fundamentale. Fratria, reprezentată de 3 personaje identice, subliniază dimensiunea narcisică inerentă relaţiilor precoce. Planşa 2 pune în joc relaţia în 3. Planşele 3 şi 4 au indici care permit diferenţierea şi identificarea. Aceste 4 planşe sunt, într-un fel, o reprezentare a imaginilor parentale care vor servi drept cadru pentru dramatizarea conflictelor din planşele următoare. Planşele 5 şi 6 susţin conflictul oedipian. Planşa 7 induce angoasa de castrare, deschizând calea sublimării şi interiorizării interdicţiilor oedipiene din planşa 8. Planşa 9 implică capacitatea de a suporta singurătatea, putând în acelaşi timp constitui articulaţia esenţială între poziţia depresivă şi incidentele ei în renunţarea la obiectul iubirii oedipiene. Testul se termină prin legătura corporală a cărei conotaţie anală antrenează distincţia dintre interior şi exterior, conflictul în acceptarea ambivalenţei şi capacitatea de a se separa de obiect. Ancheta Copilului i se pun întrebări, pentru a obţine o istorioară când dă doar descrieri, sau pentru a preciza unele detalii ale istorioarelor. Când numeşte animalele şi nu spune ce fac acestea, se pune întrebarea "Ce fac ele?". De exemplu, pentru planşa 2 când nu spune decât că animalele trag de sfoară, copilul este întrebat "De ce?". Valoarea testului C.A.T. În mod obişnuit, interpretările povestirilor permit în multe cazuri o analiză discriminativă a tendinţelor şi cenzurilor care le modifică, pentru că aceste povestiri nu ne prezintă niciodată tendinţa în forma sau stadiul ei pur. Se apreciază că în faţa C.A.T. copiii exprimă un grad de libertate mai mare decât faţă de planşele T.A.T. de exemplu, libertate facilitată de travestirea simbolică în personaje animale. Intră în funcţiune un al doilea mecanism de apărare, respectiv simbolizarea, mecanism care este responsabil, spune psihanaliza, de structurarea viselor. Aici, o tendinţă agresivă cenzurată de Eu care încearcă să se manifeste printr-un vis nu va reuşi dacă nu se va proiecta pe un personaj cu care individul nu se identifică în plan conştient. Ca urmare a tendinţelor regresive ale visului, care fac să se repună în scenă gândirea simbolică a copilăriei, alunecarea se va produce foarte lin de la un individ agresiv spre simbolul său în regnul animal: câinele, lupul, leul, cu avantajul că, sub această mască, conştiinţa celui care visează riscă şi mai puţin să se recunoască (L. Corman, 1961). Un alt autor, G.S. Blum, în testul Blacky Picture Test, B.P.T., utilizează un personaj principal, câinele Blacky şi familia sa în locul multitudinii de animale şi situaţii din C.A.T., pentru a facilita proiecţia focalizată pe eroul principal sau pe protagonişti şi o mai bogată expresivitate. Fiecare planşă corespunde succesiv unui stadiu de dezvoltare psihosexuală (psihanaliza clasică): erotism oral, sadism oral, dorinţe oedipiene, culpabilitate legată de masturbare, angoasă de castrare.

TESTUL P.N. - AVENTURILE LUI LĂBUŢĂ NEAGRĂ Istoric Aventurile lui Patte Noire, sau Testul P.N., este construit, pornind de la experienţa lui Blum, de Louis Corman, 1961, în intenţia de a obţine, în sensul teoriei psihanalitice, "o dinamică nouă a proiecţiei". Teorie Autorul foloseşte o metodă nou creată, denumită metoda preferinţă - identificare, prin care încearcă să acorde o importanţă atât apărării eului cât şi tendinţelor instinctive. Intenţia autorului este de a reuşi astfel să aprecieze conflictele care se opun acestor instanţe, conflicte a căror cunoaştere ne va revela motivaţiile profunde ale tulburărilor de comportament. Corman consideră că, prin metoda sa, analiza discriminativă va fi mult mai sigură şi mai simplă, pentru că se poate ajunge să se disocieze forţele prezente - pe de o parte tendinţele, pe de alta Eul. Testul îl conduce pe subiect, după expunerea tendinţelor sale, la situaţia de a pune în joc mecanismele de apărare într-o manieră mai decisă, făcută în favoarea unei prize de conştiinţă mai mult sau mai puţin completă. În loc să i se lase psihologului sarcina de a ghici personajul cu care se identifică subiectul, şi motivele pentru care o face, este întrebat chiar subiectul care trăieşte problema şi conflictele. Identificările subiectului sunt în genere multiple. Corman consideră că există o identificare de tendinţă, care rezultă din centrarea povestirii pe un personaj anume, eroul. Pe de altă parte, există o identificare de apărare, pe care doar subiectul este capabil să o releve, şi care arată dacă îşi asumă bine tendinţa exprimată (situaţie în care cele două planuri de identificare nu sunt decât unul şi acelaşi) sau dacă, dimpotrivă, subiectul scapă de ea prin mecanisme de apărare. Metoda preferinţă - identificare permite autorului să determine în ce măsură subiectul îşi asumă această identificare, sau, dimpotrivă, intervin apărările, şi se poate pune întrebarea contra cui şi de ce se apără. Proiecţia este permisă datorită transpoziţiei simbolice a tuturor acţiunilor asupra personajelor animale. În unele planşe, chipul lui P.N. este desenat neutru şi subiectul este liber să interpreteze sentimentele eroului în sensul care îi face plăcere. În mai multe planşe, P.N. este plasat astfel că laba sa neagră nu este vizibilă, fie că este prezentat pe partea lui dreaptă, fie că se mânjeşte şi pata nu mai este vizibilă. Copilul este astfel liber să vadă sau nu eroul. Sau în planşa 9, porcul mare este lăsat cumva neclar, ceea ce permite subiectului să-şi descarce agresivitatea cum vrea, fie pe P(tată), fie pe M(mamă). Statistic, frecvenţa este, de exemplu, în Franţa: P = 114, M = 86. Descrierea planşelor Planşele au nume care nu este dat copilului pentru că ar putea influenţa răspunsurile. Au şi un număr şi se expun 16 imagini - iniţial erau 30 -, adăugând în final planşa Zâna. Planşa 1, Grajdul. Tema sadismului uretral. Manifest: Scena se petrece în interior iar în primplan P.N. face pipi în troaca mare. În plan secund, cei doi porci mari şi cei doi mici de o parte şi alta a barierei. Latent: planşa poate trimite la expresia agresivităţii faţă de imaginile parentale. 2. Sărutul, tema oedipiană. Manifest: În prim plan, apropierea celor doi porci mari. În plan secund, un purcel mic în spatele unui gard de cărămidă.

Latent: Problematica de tip oedipian. 3. Bătălia. Tema sadismului oral de rivalitate fraternală. Manifest: P.N. şi unul dintre purceluşii albi se muşcă. Al treilea se îndepărtează. În plan secund, cuplul din cei doi porci mari. 4. Căruţa. Tema sadică adesea cu reîntoarcerea punitivă contra propriei persoane. P.N. întins pe paie. Deasupra, în interiorul încercuit, un bărbat împinge un purceluş în căruţă. Doi porci mari şi doi mici privesc scena. Latent: Poate trimite la angoasa separării şi / sau la agresivitatea în relaţiile de familie. 5. Capra. Tema mamei adoptive sau a reînlocuirii. Manifest: P.N. suge de la o capră. Latent: Poate trimite la relaţia cu un substitut maternal. 6. Plecarea. Tema plecării. Manifest: un purceluş pe un drum, la ţară. Latent: Poate trimite la relaţia de dependenţă şi la angoasa de separare. 7. Ezitarea. Tema ambivalenţei sau rivalităţii fraternale sau a excluderii. Manifest: la stânga, porcul mare cu pată neagră alăptează unul dintre purceluşii albi. La dreapta, porcul alb şi un purceluş mic beau din troacă. P.N. este la mijloc. Latent: Poate trimite la conflictul dintre regresie şi maturizare în contextul alegerii obiectului privilegiat. 8. Gâscanul. Tema sadică cu reîntoarcerea punitivă contra propriei persoane - sau a castrării. Manifest: La stânga un gâscan apucă de coadă un purceluş. La dreapta, un alt purceluş, pe jumătate în spatele unui gard de cărămidă. 9. Jocuri murdare. Tema sadică anală. Manifest: în apropierea unei pubele de gunoi, doi purceluşi se bagă într-o apă murdară. Unul din ei azvârle din picioare pe faţa unui porc mare apă murdară. Al treilea purceluş este deoparte. Latent: Poate trimite la agresivitatea faţă de o imagine parentală într-un context încărcat de analitate. 10. Noapte. Temă oedipiană, cu voiarism al camerei părinţilor. Manifest: Scenă de interior. Un grajd luminat de lună, împărţit în două de un perete de scânduri. De-o parte doi porci unul lângă celălalt. De cealaltă, doi purceluşi culcaţi şi un al treilea în picioare sprijinit de peretele despărţitor. Latent: poate trimite la curiozitatea sexuală şi la fantasmele scenei primitive. 11. Tema naşterii şi a rivalităţii fraternale. Trei nou-născuţi sug de la purcică; iar ea mănâncă din troaca care este umplută de fermier. În spate, un alt fermier întinde paiele. În prim plan, în spatele unui gard de scânduri, trei purceluşi privesc scena, ridicaţi în picioare. Latent: poate trimite la naştere şi la relaţiile precoce cu imaginea maternă, eventual într-un context de rivalitate între fraţi. 12. Visul M (visul mamă). Manifest: P.N. culcat. În bulă, un porc mare cu o pată neagră. Latent: trimite la relaţia cu imaginea maternă. 13 - Visul P (visul tată) Tema idealului de eu sau a dragostei obiectuale (în funcţie de unul sau de celălalt dintre sexe). Manifest: La fel, P.N. culcat, dar cu un porc mare alb desenat în bulă. Latent. Trimite la relaţia cu imaginea paternă. 14. Suptul 1. Temă orală. Manifest: P.N. suge de la purcica mare cu pată neagră. Latent: trimite la apropierea de mamă într-un context de relaţie privilegiată. 15. Suptul 2. Tema orală cu rivalitate fraternală. Manifest: Acelaşi din imaginea precedentă, dar, în plus, doi purceluşi în planul secund. Latent: Trimite la apropierea de imaginea maternală într-un context de rivalitate fraternală. 16. Gaura. Tema singurătăţii, excluderii, puniţiei. Manifest: în noapte, P.N. se află într-o gaură cu apă. Latent: poate trimite la teama de separare într-un context de primejdie. 17. Zâna. Această imagine este prezentată chiar la sfârşitul testului şi subiectul este invitat să ghicească cele trei dorinţe pe care P.N. le va face zânei. Recapitulând, marile teme cuprind: tema orală, tema anală, tema oedipiană; tema agresivităţii: sadic-orală, sadic-anală, rivalitate fraternă, rivalitate oedipiană; tema conflictului dependenţă independenţă; tema culpabilităţii şi tema depresivă. În afara acestora, mai puţin cunoscute apar: tema sexelor inversate: tema tatălui care hrăneşte: tema mamei ideale.

Administrare Originalitatea probei constă în metoda în patru etape de aplicare a testului. Etapa I: Se prezintă imaginea totalităţii familiei şi se cere copilului să identifice toţi membrii acesteia. Etapa II: Se propune copilului să privească toate planşele şi să aleagă pe cele a căror poveste ar dori să o spună. Etapa a III-a: Metoda alegerii şi identificărilor oferă copilului posibilitatea să facă o diferenţă între planşele plăcute şi planşele care nu îi plac şi să verbalizeze dorinţele de identificare. Etapa a IV-a: Se prezintă planşa Zâna şi se povesteşte copilului că Lăbuţă Neagră a întâlnit zâna care i-a propus să-i îndeplinească 3 dorinţe. Copilul trebuie să le ghicească. În final, întrebările de sinteză: "Cine este cel mai fericit?", "Cine este cel mai blând şi cel mai puţin blând?", "Ce se va întâmpla cu Lăbuţă Neagră?", "Ce gândeşte Lăbuţă Neagră despre pata sa neagră?", etc. Este utilă confruntarea alegerii planşelor reţinute iniţial şi proba alegerilor şi identificărilor pentru că se aseamănă cu o anchetă implicită, punând în evidenţă mişcările defensive, în special exprimarea conflictului care, deşi existent la început, este pus în scenă prin invitarea de a alege şi respinge. Valoarea probei P.N. Permite studiul capacităţilor de diferenţiere, de individuare şi de identificare ale copilului. Permite observarea capacităţii copilului de distingere sau confuzie între imagourile parentale, a capacităţii de a observa clar sau nesigur diferenţa între generaţii sau diferenţa între sexe. Oferă posibilitatea de a aprecia specificitatea relaţiilor cu obiectul din perspectivă dinamică şi economică. Anzieu notează însă deschiderea mai redusă spre registrul relaţiei materne în aspectele sale pregenitale sau în ceea ce priveşte problematica oedipiană şi relaţiile în cuplul familial.

TEHNICA FRUSTRĂRII TESTUL DE FRUSTRARE ROSENZWEIG Istoric În 1935, Rosenzweig prezintă acest Studiu al frustrării prin imagine. Este cunoscut sub denumirea de PF (”picture frustration” – frustrarea prin imagine). Teorie Baza teoretică a testului îi aparţine lui Saul Rosenzweig, în sensul că defineşte o teorie generală a frustrării, 1934, pe care o constituie şi întemeiază pe psihanaliza experimentală. Este, în viziunea autoruluix, o reformulare a concepţiei psihanalitice ţinând cont de posibilităţile de experimentare. Iniţial, îşi defineşte metoda ca un procedeu restrâns destinat relevării tipurilor de reacţie la stresul vieţii cotidiene. Mulţi teoreticieni consideră P.F.-ul la jumătatea drumului între Testul asociativ-verbal şi T.A.T. (se aseamănă cu T.A.T.-ul pentru că utilizează desenele ca stimul şi se deosebeşte de T.A.T. pentru că desenele au o tematică uniformă şi se cer răspunsuri simple ca dimensiune şi conţinut; asemănarea cu testul asociativ-verbal constă în faptul că are loc o completare de dialog, operând o restricţie asupra stimulului care constă în contextul desenului, ceea ce permite un grad mai ridicat de obiectivitate în aprecierea răspunsului). În anii ’44 -’45, Rosenzweig revine asupra teoriei sale, dar nu renunţă la punctul de vedere organicist. "Teoria frustrării e o încercare de a da o expresie concretă punctului de vedere organicist în psihologie". Organismul are trei nivele de apărare: • nivelul celular imunologic, care se sprijină pe acţiunea fagocitară, pe anticorpi etc. care în esenţă apără organismul faţă de agenţii infecţioşi; • nivelul autonom de urgenţă, experimentat de Cannon, care priveşte capacitatea de apărare contra agresiunii fizice generale. La nivel psihologic nivelul autonom este trăit prin reacţiile de teamă, durere, mânie, iar fiziologic include modificările biologice în faţa stresului descrise de Selye; • nivelul cortical de apărare – ţine de implicarea Eului faţă de agresiunea psihologică şi, în sens restrâns, reprezintă teoria frustrării. Rosenzweig consideră că cele trei nivele sunt limitative, ele se întrepătrund în funcţionare şi indică o serie de stări care corespund celor trei nivele: durerea (care corespunde nivelelor 1, 2 şi 3), teama ( corespunde nivelelor 2 şi 3) şi anxietatea (specifică pentru nivelul 3). Frustrarea Frustrarea apare când organismul întâmpină un obstacol (chiar abstract) în calea satisfacerii unei trebuinţe vitale. Stresul este situaţia care constituie acest obstacol. Frustrarea primară sau privaţiunea – este tensiunea, insatisfacţia determinată de absenţa situaţiei finale necesare satisfacerii trebuinţei active (de ex., foamea, din cauza uşii de la cămară care este închisă); Frustrarea secundară - se instalează când intervine un obstacol în calea satisfacerii; este cercetată de P.F. Test (de ex., nu poate mânca din cauza unui vizitator nedorit). Toleranţa la frustrare este definită prin aptitudinea unei persoane de a suporta o frustrare fără să-şi piardă adaptarea psihobiologică, deci fără a face apel la moduri de reacţie inadecvate. Se apropie de conceptul lui Selye de "energie adaptativă". Conceptul propus de Rosenzweig se apropie de două dintre principiile psihanalitice: principiul plăcerii şi principiul realităţii. Astfel, în conceptul de toleranţă la frustrare este

implicată aptitudinea de a întârzia satisfacerea dorinţei, deci capacitatea eului de a media între principiul plăcerii şi principiul realităţii ţinând cont de consecinţele posibile. De asemenea, în situaţia în care subiectul adoptă reacţii inadecvate de apărare a eului, acestea nu sunt decât un răspuns la principiul plăcerii ca mijloc de a se proteja de neplăcerea asociată frustrării. În măsura în care doar un eu slab are nevoie de a se apăra prin mijloace inadecvate, conceptul de slăbiciune a eului este direct implicat în toleranţa la frustrare. Avantajele acestuia din urmă constau, după Rosenzweig, în faptul că: 1. Implică existenţa unor diferenţe interindividuale privind nivelele de toleranţă la frustrare. În funcţie de gradul de gravitate al stresului, fiecare individ are o zonă între două intensităţi ale stimulului, în limitele cărora răspunsul său la frustrare este adecvat. Dar, pe de altă parte, se pot introduce diferenţe în ceea ce priveşte gradul de toleranţă la frustrare a diferitelor aspecte ale personalităţii. În psihanaliză, aceste zone de toleranţă de care vorbeşte Rosenzweig corespund complexelor, ca "zone" de scăzută toleranţă. 2. Implică operarea unui proces de inhibiţie în ecuaţia dacă frustrarea este urmată de creşterea tensiunii, satisfacerea este urmată de descărcarea acesteia. Aptitudinea de a inhiba descărcarea imediată, înseamnă, în context, susţinerea acestei tensiuni şi evitarea descărcării ei. Această aptitudine de a nu da un răspuns imediat are implicaţii în sfera intelectuală deoarece se dezvoltă cu maturizarea. În context, regresia înseamnă apariţia unei reacţii catastrofice prin lipsa acestei aptitudini. Rosenzweig consideră că în toleranţa la frustrare participă două tipuri de factori: somatici care ţin de diferenţele individuale înnăscute sau dobândite (oboseala, o boală etc.) şi factori psihogenetici printre care, de exemplu, absenţa oricărei frustrări în copilărie mică face subiectul incapabil să răspundă în mod adecvat unei frustrări. De asemenea, frustrarea în exces în această perioadă a primei copilării poate crea zone de slabă toleranţă în măsura în care copilul, datorită imaturităţii, este constrâns să reacţioneze inadecvat prin reacţii de apărare ale eului care îi inhibă dezvoltarea ulterioară. Stresul e situaţia-stimul ce constituie obstacolul. Starea organismului ce răspunde acestui stres poate fi concepută ca o creştere a tensiunii. Tipuri de stres: • stres pasiv – constituit de un obstacol interpus, chiar dacă în sine nu e ameninţător; • stres activ – stresorul este periculos prin el însuşi; el produce în acelaşi timp şi insatisfacţie şi trăirea de pericol; • stres intern – obstacolul este situat în interiorul subiectului (obstacol inconştient, un anumit precept moral la nivelul Supraeului, o prejudecată); • stres extern – un obstacol situat în afara subiectului. Combinarea acestor 4 tipuri de stres duce la următoarele forme: • stres pasiv – extern; • stres activ – extern; • stres pasiv – intern (ţine de o anumită incapacitate a subiectului de a rezolva ceva, teoria psihanalitică a lui Adler); • stres activ – intern (stă la originea conflictelor studiate de psihanaliza clasică).

Tipuri de reacţii la frustrare şi de manifestare a agresivităţii Conform teoriei lui Rosenzweig, orice frustrare determină o creştere a tensiunii şi a agresivităţii. Astfel, din perspectiva direcţiei agresiunii avem clasificarea în răspunsuri: - extrapunitive, în care agresivitatea este dirijată spre exterior, mai ales spre individul care este în cauză; - intrapunitive, în care subiectul se autoacuză; - nonpunitive, când situaţia frustrantă este minimalizată şi responsabilitatea oricui este negată. Din perspectiva combinată a direcţiei agresivităţii şi a tipului de reacţie putem deosebi: Reacţii de dominare a obstacolului, OD, subiectul insistă pe situaţia frustrantă. - Reacţii extrapunitive, E' - reacţii intrapunitive, I' - reacţii nonpunitive, M' Reacţii de apărare ale eului (articulate întregii personalităţi), ED, subiectul insistă pe ceea ce simte el: - răspunsuri extrapunitive, E, – atribuirea agresivă a frustraţiei unui obiect exterior; emoţii asociate: furia, iritaţia; mecanism (la nivel patologic se manifestă în proiecţia din în paranoia); - răspunsuri intrapunitive, I, – auto-atribuirea agresivă a frustraţiei; emoţii asociate: culpabilitate, remuşcare; mecanisme: deplasarea şi izolarea (la nivel patologic se manifestă în psihastenie şi comportamentul obsesional); - răspunsuri impunitive, M, agresiunea nu apare ca forţă generatoare; se încearcă concilierea şi evitarea reproşurilor; mecanismul de apărare este reprimarea ( la nivel patologic se manifestă în isteria de conversie). Reacţii de persistenţă a trebuinţei, PT, –accentul se pune pe încercarea de soluţionare pe orice căi. Pot să se manifeste: - extrapunitiv, e, celuilalt i se cere rezolvarea trebuinţei; - intrapunitiv, i, subiectul îşi atribuie rezolvarea problemei; - nonpunitiv, m, trebuinţa se va rezolva de la sine, poate pronia divină, poate întâmplarea. După sinceritatea reacţiilor putem deosebi între: - directe – răspuns bine adaptat situaţiei frustrante, continuând pe linia trebuinţei iniţiale; - indirecte – răspuns substitutiv în diferite grade (in extremis simbolic). După adecvarea reacţiei – răspunsurile care leagă subiectul de trecut sunt inadecvate, faţă de cele care îl lasă liber să rezolve noua situaţie. Raportat la persistenţă: • persistenţă adaptativă – comportament rectiliniu spre ţel; • persistenţă neadaptativă – comportament repetitiv, stupid.

Descrierea testului Proba face parte din cele de completare de dialog dar completarea se face într-o situaţie de frustrare. Sunt 24 de desene în care dialogul între persoane se desfăşoară într-o situaţie de frustrare, descrisă într-o manieră relativ fragmentară. Fizionomia şi expresiile faciale nu sunt clare pentru a facilita prin ambiguitate proiecţia de identificare. În fiecare desen sunt prezentate două personaje principale, deasupra unuia din personaje este trasat un pătrat în care este scris ceea ce spune, descriindu-şi fie propria frustrare, fie pe cea a interlocutorului. Subiectului i se cere să scrie, în protocolul de răspuns, ceea ce s-ar putea afla în spaţiul gol ce se află deasupra personajului al doilea, respectiv modul cum acesta răspunde. I se atrage atenţia că trebuie să noteze primul răspuns care-i vine în minte şi că trebuie să lucreze cât mai repede posibil. După completarea întregii serii, aceasta este reluată şi subiectul este invitat să citească ceea ce a scris. Se obţin astfel informaţii suplimentare din inflexiunile vocii, din mimică. Se discută apoi asupra completărilor foarte scurte, asupra situaţiilor greşit înţelese. Sunt două forme: pentru adulţi şi pentru copii, care diferă prin situaţiile prezentate şi prin faptul că în forma pentru copii personajele sunt şi copii şi adulţi, în timp ce în forma pentru adulţi toate personajele sunt adulte. Administrarea se face fie individual, fie colectiv. Ipoteza testului este că frustrarea înseamnă agresiune, că situaţiile desenate reprezintă pentru erou - subiectul care se identifică cu eroul - un obstacol în satisfacerea unei trebuinţe vitale şi că dintre cele două persoane, unul provoacă frustrarea iar al doilea este tentat să răspundă agresiv. Modul de agresivitate utilizat reprezintă exact informaţia pe care o furnizează testul. Planşele se adresează nivelului Eului (16) sau Supraeului (8). Această distincţie între cele două tipuri de situaţii nu este absolută, pentru că depinde de felul cum subiectul interpretează realitatea, de exemplu poate interpreta o situaţie de "obstacol pentru eu" ca situaţie de "obstacol pentru supraeu". Cotarea ţine cont de punctul de vedere al subiectului. Testul P- F se situează între testul asociativ verbal şi T. A. T. (stimulul este limitat, desenul punctiform); Situaţii: - de obstacol pentru Eu: obstacolul întrerupe, deposedează, decepţionează; 16 situaţii: 1, 3, 4, 6, 8, 9, 11, 12, 13, 14, 15, 18, 20, 22, 23, 24. - de obstacol pentru supraeu: – subiectul este acuzat, implicat de către altcineva: 2, 5, 7, 10, 16, 17, 19, 21. Administrare Individuală sau colectivă; scopul este de a obţine prima asociaţie a subiectului (care se identifică cu personajul). Se citeşte cu subiectul prima pagină cu instructajul; se priveşte desenul, psihologul citind cuvintele personajului din stânga; se cere subiectului să reţină prima replică pe care ar da-o şi s-o înscrie în locul liber; să continue în acelaşi mod; se notează timpul total. Ancheta (în administrarea individuală) – subiectul citeşte răspunsul cu voce tare, se notează inflexiunile pentru lămurirea intenţiei; se pot pune scurte întrebări (neimperative) pentru clarificare.

Cotarea răspunsurilor După: - direcţia agresiunii: extrapunitive, intrapunitive, impunitive; - tipul de reacţie: • predominanţa obstacolului (obstacolul este comentat); • apărare a eului (proiectarea vinei sau auto-culpabilizarea); • persistenţa trebuinţei (spre soluţionarea problemei). Notare: Direcţia agresiunii Extrapunitivă Intrapunitivă Impunitivă Tip de reacţie Dominanţa obstacolului: E’ I’ M’ O. D. Apărarea eului: E.D. E sau E I sau I M Persistenţa trebuinţei: N.P. e i m Sublinierea lui E sau I apare când subiectul nu este întru totul convins de atribuirea vinovăţiei, iar răspunsurile poartă această dublă referinţă. Semnificaţia celor 9 factori: E’ – prezenţa obstacolului frustrant este subliniată; I’ – obstacolul frustrant este indicat ca non-frustrant, favorabil; subiectul este necăjit că a frustrat altă persoană. M’ – obstacol minimalizat, chiar negat; E – ostilitate împotriva persoanei sau obiectului extern; E – subiectul neagă agresiv răspunderea; I – auto-culpabilizare; I – subiectul îşi admite culpa, dar nu în întregime; M – situaţia este considerată ca inevitabilă, fără culpabilitate, indiciul frustrant nu are nici o vină; e – soluţia este aşteptată din partea altcuiva; i – soluţia este prezentată culpabil de subiect; m – timpul va soluţiona. Factori de cotat În general se cotează sensul propoziţiei, afirmaţiei, negaţiei subiectului.. De aceea, în situaţia când avem o singură propoziţie sau, deşi avem o frază, ambele propoziţii semnifică aceeaşi poziţie a subiectului, se cotează cu un singur factor. În fraze complexe, în care subiectul poate exprima două sau mai multe afirmaţii şi poziţii, toate acestea sunt cotate. ca factori de sine stătători (o tendinţă subiacentă compensatorie influenţează atitudinea subiectului); se înscriu între bare de demarcaţie pentru a le indica unitatea: / E ; I / - agresiune externă datorată propriei incapacităţi (Item 20: "Nu este destul de bun pentru ea"); M’ / E / - reducerea frustraţiei prin deprecierea scopului originar.

Alegerea cotărilor În cazul răspunsurilor ambigui, se favorizează factorul care apare ultimul în desfăşurare; dacă răspunsul este din propoziţii distincte se folosesc ambii factori. Înjurăturile pe: - obiecte neînsufleţite sau pe soartă – E’; - persoane – E. Ajutorul solicitat – e; la situaţie 3: E’ – "Aş dori ca ea să-şi scoată pălăria"; e – "Îi voi cere săşi scoată pălăria"; M’ - "Pe ploaia asta voi întârzia la lucru"; e – "Dar plouă şi am nevoie de ea" (cerere clară). Răspunsurile umoristice: E – în care subiectul încearcă să-şi facă interlocutorul de râs; I – subiectul se ridiculizează pe sine; M – răspunsuri non-agresive ("Perfect; în orice caz a trebuit să mă scol, aşa că şi răspund la telefon"). Exemple de răspunsuri Situaţia 1 Un automobilist se scuză faţă de un pieton pentru faptul că l-a stropit cu noroi. E’/ / - totuşi este foarte neplăcut; este regretabil; costumul meu este pătat. /E/ - ai fi putut să fi mai atent; eşti neîndemânatic; prea târziu pentru scuze. / / e – îmi vei plăti curăţatul. I’/ / - nu m-aţi murdărit de loc. /I/ - nu-i nimic, trebuia să rămân pe trotuar. / / i – nu face nimic, le voi curăţa. M’/ / - nu-i nimic, este haina de lucru. / M/ - nu face nimic; eşte scuzat; i se poate întâmpla oricui; e fără importanţă. / / m – nu face nimic, se usucă. U (nu poate fi scorat) – mulţumesc (nu se cunoaşte intonaţia). Situaţia 2 Gazda îşi exprimă consternarea faţă de o persoană invitată care i-a spart vasul cu flori preferat al mamei. E’/ / /E/ - ce vrei, era într-un loc de unde putea oricând să cadă: Să ai mai multă grijă de ceea ce te interesează; bine că ai scăpat de el, era oribil, ce vrei să faci ? / / e – Îl vei înlocui cu cel pe care-l preferi. I’/ / - e un dezastru, ce să mă fac ?; ce va gândi ea despre mine ? /I/ - sunt dezolată pentru lipsa mea de îndemânare. / / i – voi face totul pentru a vă aduce unul la fel; îl voi înlocui. M’/ / / M/ - nu vă faceţi necazuri. //m–

Situaţia 3 O fată tânără observă că vecina sa, care stă, la teatru, în spatele unei doamne care poartă o pălărie mare, nu poate vedea nimic. E’/ / - nu, pălăria acestei doamne mă deranjează mult; sper că doamna îşi va scoate această pălărie imediat. /E/ - este într-adevăr stupid să vii la teatru cu astfel de pălărie; persoana asta e lipsită de bun simţ. / / e – vreţi să aveţi amabilitatea să vă scoateţi pălăria ?; îi voi cere să-şi scoată pălăria. I’/ / - şi nu îndrăznesc să-i spun să-şi scoată pălăria; ar trebui să cred că sunt foarte mică; ar fi trebuit să vin mai devreme ca să găsesc un loc mai bun. /I/ / / i – voi schimba locul; data viitoare vom merge în altă parte; inventez… M’/ / - nu mă deranjează; pot să văd foarte bine. / M/ - nu-şi dă seama că pălăria ei este atât de mare. / / m – poate că va pleca curând. Situaţia 4 Un bărbat care şi-a condus prietenul la gară cu maşina, se scuză că din cauza unei pane l-a făcut să-şi piardă trenul. E’/ / - ai spus-o, e o situaţie idioată, foarte neplăcută; într-adevăr, cu atât mai mult cu cât sunt aşteptat pentru o lucrare urgentă. /E/ - trebuia să fie prevăzător şi să umpli rezervorul; la ce bun să te mai scuzi acum, când am pierdut trenul. / / e – poţi să mă conduci cu maşina ?; ai putea să mă conduci la hotelul meu. I’/ / - n-are nici o importanţă, îmi prilejuieşte plăcerea de a rămâne mai mult cu dumneavoastră. /I/ - ar fi trebuit să te fac să plecăm mai devreme; e vina mea, n-aveam decât să merg pe jos. / / i – voi încerca să găsesc un alt mijloc de locomoţie; mă voi interesa la ce oră este trenul următor. M’/ / - asta nu aduce o mare schimbare, fiindcă nu sunt grăbit. / M/ - aşa ceva se poate întâmpla oricui; nu e din vina dumneavoastră, vă rog să nu vă faceţi supărări. / / m – voi lua trenul următor; când trece trenul următor ? Situaţia 5 Un client se plânge vânzătorului că a trebuit să aducă a treia oară ceasul cel nou, înapoi, deoarece nu merge. E’/ / /E/ - desigur, doamnă, îl învârtiţi prea tare şi rupeţi arcul; aţi încercat să-l remontaţi; doamnă nu sunt eu vinovat că dvs. nu sunteţi atentă. /E/ - scuzaţi-mă doamnă, dar ceasurile noastre sunt garantate şi lucrările noastre nu pot fi puse în discuţie. / / e – readuceţi-l mâine când voi dispune de mai mult timp.

I’/ / - nu înţeleg cum de se întâmplă; e un caz cu totul neobişnuit. /I/ - vă cerem scuze; sunt dezolat. /I/ - sunt lucruri care se întâmplă; e desigur o greşeală de fabricaţie; trebuie avută o încredere limitată în maşinării. / / i – scuzaţi-mă doamnă, îl voi examina foarte serios; să vedem, luaţi loc, să ne uităm despre ce este vorba; îl vom schimba cu altul. M’/ / / M/ - aţi făcut bine că l-aţi readus. / / m – se va regla probabil de la sine, peste câtva timp. Situaţia 6 O bibliotecară explică unei tinere care şi-a luat 4 cărţi că regulamentul permite a lua numai 2 cărţi dintr-odată. E’/ / - dar am nevoie de 4 cărţi; păcat, aş avea nevoie de mai multe; păcat, îmi place să citesc şi nu am des ocazia de a veni la bibliotecă. /E/ - la naiba cu regulamentul ăsta; ei bine, nu mai iau deloc; bine doamnă, dar aţi putea aplica regulamentul dvs. cu oarecare supleţe. / / e – n-aş putea obţine pe acestea 3 care tratează acelaşi subiect; deoarece nu pot veni deseori, credeam că aş putea lua mai multe. I’/ / - cât am luat ultima oară. /I/ - da bine, scuzaţi-mă. /I/ - scuzaţi-mă doamnă, n-am ştiut; scuzaţi-mă, nu cunoşteam regulamentul. / / i – foarte bine, voi pune la loc ce am luat în plus; voi reveni să le iau pe celelalte 2 data viitoare. M’/ / - nu mă deranjează, serviciul nu-mi permite mult timp de odihnă agreabilă. / M/ - ah, bine, fie şi aşa; bine, mulţumesc pentru informaţie. / / m – dacă aşa stau lucrurile, mă supun cu docilitate; bine, iau aceste 2 cărţi. Situaţia 7 Un ospătar acuză un client spunându-i că este prea pretenţios. E’/ / /E/ - mă lipsesc de reflecţiile dvs.; ospătar, dacă continui pe acest ton voi reclama la direcţie; bucătarul dvs. nu se pricepe la bucătărie. / E/ - nu o cred; nu sunt decât un fin degustător de mâncăruri, iar ale dvs. sunt oribile. / / e – duceţi-vă şi căutaţi-l pe patron; atunci dă-mi altceva. I’/ / /I/ - poate puţin prea mult, fără îndoială; am fost mereu foarte pretenţios la mâncare. /I/ - mă doare stomacul nu pot mânca orice. / / i – aş fi fericit să plătesc un alt fel de mâncare. M’/ / / M/ - bănuiesc că aţi avut destule reclamaţii zilele acestea. //m–

Situaţia 8 Un tânăr îi explică unui coleg că prietena acestuia l-a invitat la un bal. E’/ / - adevărat ? Ţi-a spus ea asta; şi tu ai răspuns. /E/ - mică bestie, n-are decât să se ducă !; îţi voi rupe dinţii din gură. / / e – vom discuta aceasta cu ea. I’/ / - dacă ea te-a invitat, eu n-am ce să spun. /I/ - nu, că nu ştiu să dansez. / / i – îmi voi găsi o alta. M’/ / - mi-este absolut egal; da, ştiu, totul s-a sfârşit. / M/ - fă tot posibilul pentru a o distra. //m– Situaţia 9 Pe timp de ploaie un vânzător refuză a-i elibera unui client propria umbrelă până la sosirea directorului, abia după-amiază. E’/ / - pe vremea asta e o curată nenorocire. /E/ - asta e culmea, de ce mai eşti atunci aici. / / e – de ce ?; dar plouă, nu pot ieşi fără umbrelă. I’/ / /I/ - trebuia să o fi luat săptămâna trecută; mi-am pierdut bonul. / / i – bine, voi reveni azi după-amiază; îmi voi pune impermeabilul. M’/ / - în orice caz, aici sunt la loc uscat. / M/ - bine, aşa este, nu sunteţi vinovat cu nimic / / m – în acest caz voi aştepta; bine, plec fără. Situaţia 10 Un bărbat acuză pe un altul că este mincinos. E’/ / /E/ - dovedeşte-o; e o insultă pe care nu o voi suporta; mincinos eşti tu! / E/ - eu nu mint niciodată, domnule; nu, nu sunt mincinos şi protestez. / / e – e greu să înghiţi aşa ceva; de ce spui asta ? I’/ / /I/ - da ştiu; este adevărat. /I/ - o ştiu bine, dar aşa sunt eu din firea mea; realitatea este că n-am fost atent la cea ce făceam. / / i – vă voi explica dacă am minţit sau nu. M’/ / - părerea dumitale nu mă interesează. / M/ - să uităm acestea; / / m – faptele vor dovedi care din noi doi merită această insultă.

Situaţia 11 E ora 2 noaptea. Într-o cabină telefonică un bărbat se scuză de a fi format un număr greşit, interlocutorul dând impresia că a fost trezit din somn de soneria telefonului: E’/ / - e a doua oară când sunt deranjat în acest mod. /E/ - e posibil, dar nu este o oră potrivită pentru a deranja oameni; du-te de te spânzură; e comic nu este aşa ? / / e – dacă telefonaţi la o oră ca asta, asiguraţi-vă că numărul este cel bun. I’/ / - nu vă mai scuzaţi, este ora la care trebuie să mă trezesc, pentru a-mi lua medicamentul. /I/ - de loc, am răspuns desigur, la o sonerie greşită. / / i – pe cine căutaţi, aş putea oare să vă fiu de folos ? M’/ / - nu face nimic, nu dormeam. / M/ - sunteţi scuzat, se întâmplă. / / m – vom avea mai mult noroc data viitoare. Situaţia 12 Un bărbat semnalează altuia că pălăria acestuia din urmă a fost schimbată de către cineva care i-a lăsat în loc pălăria sa. E’/ / - este deci o eroare; sunt dezolat, căci a mea era nou-nouţă; ce voi face, a lui nu mi se potriveşte, e o nenorocire. /E/ - ar fi putut să fie mai atent când a luat-o; are gust bun în distracţia sa. / / e – vreţi să i-o cereţi înapoi data viitoare când va reveni aici ? I’/ / - nu-i nimic, mi se pare că eu sunt în câştig. /I/ - ar fi trebuit să-i pun iniţialele mele. / / i – îi voi telefona să i-o cer. M’/ / - n-are nici o importanţă, avem aceeaşi dimensiune la cap. / M/ - Ludovic acesta este un zăpăcit. / / m – o voi lua pe a lui între timp; atunci voi ieşi fără pălărie. Situaţia 13 Un om stând la biroul său declară că nu poate primi un vizitator care a sosit chiar acum şi căruia îi fixase o întâlnire. E’/ / - e foarte supărător; dar m-am deranjat anume pentru aceasta. /E/ - aţi fi putut să mă preveniţi din timp. / / e – de ce nu, din moment ce sunteţi aici; chiar nu puteţi să-mi acordaţi o scurtă convorbire I’/ / - voi profita de ocazie pentru a-mi face nişte cumpărături. /I/ - ar fi trebuit să telefonez pentru a confirma întâlnirea. / / i – în acest caz voi reveni. M’/ / - în orice caz aş fi trecut pe aici. / M/ - Bine !; există într-adevăr neprevăzutul. / / m – când veţi putea să mă primiţi ?; atunci o lăsăm pe altă zi.

Situaţia 14 O femeia staţionând pe stradă expusă la vânt face cunoscut însoţitoarei ei că persoana pe care o aşteaptă ar fi trebuit să fi sosit acum 10 minute. E’/ / - nu-mi place să aştept; mă întreb ce a putut s-o facă să întârzie. /E/ - să plecăm; este veşnic în întârziere. / / e – s-o aşteptăm încă 5 minute, dar nu mai mult. I’/ / /I/ - în orice caz, noi suntem cele în întârziere. / / i – să mergem la cafeneaua din faţă să luăm un aperitiv; putem să-i telefonăm acasă. M’/ / - încă n-am pierdut chiar atât de mult timp; vântul nu e prea puternic. / M/ - vremea proastă a făcut-o să întârzie; o putem scuza, nu întârzie de multe ori; / / m – să aşteptăm încă puţin. Situaţia 15 O doamnă cere scuze partenerului de joc pentru faptul că ar fi jucat prost (joc de cărţi). E’/ / - da, am fi câştigat. /E/ - încercaţi să fiţi mai deşteaptă data viitoare; dacă cineva nu ştie să joace, nu se amuză făcând pe ceilalţi să piardă. //e– I’/ / - greşeala aceasta mi-a fost de folos. /I/ - ba de loc, eu sunt acela care am greşit; ar fi trebuit să vă explic mai bine jocul. / / i – să încercăm o revanşă. M’/ / - jocul e o distracţie şi nu trebuie să ne facem sânge rău, câştigi sau pierzi, dar totul e să joci. / M/ - nu vă scuzaţi, la joc oricine greşeşte; dar nu, nu este greşeala dvs. / / m – vom proceda mai bine data viitoare. Situaţia 16 După un accident de automobil, unul dintre şoferi acuză pe celălalt de a fi încercat să-l depăşească fără a avea dreptul. E’/ / /E/ - dacă aţi fi mers mai repede aceasta nu s-ar fi întâmplat. /E/ - domnule, aveam dreptul să o fac; domnule, şoseaua aparţine tuturor. / / e – chemaţi un agent de circulaţie să facă constatările. I’/ / - ce încurcătură. /I/ - adevărat, am comis o imprudenţă. /I/ - ce vreţi, credeam că pot trece; vă cer iertare, dar am o întâlnire urgentă. / / i – sunt asigurat; dacă eu nu am dreptate, voi plăti pagubele. M’/ / - dacă nu e accident de persoane, nenorocirea nu e mare. / M/ -

/ / m – să aranjăm lucrurile între noi. Situaţia 17 O femeie reproşează unui bărbat care stă în picioare alături de ea, lângă o maşină, că a pierdut cheile maşinii. E’/ / - ce ne facem acum fără chei ? /E/ - ţie nu ţi se întâmplă oare niciodată ?; trebuie să-mi repari buzunarul. /E/ - nu sunt pierdute, sunt în buzunarul meu. / / e – caută să mă ajuţi să le găsim. I’/ / - le-am pus totuşi în buzunarul meu; unde le-am putut pune oare ? /I/ - sunt de neiertat ! /I/ - probabil că le-am lăsat în celălalt pantalon; sunt lucruri care se întâmplă oricui. / / i – vom merge pe jos, e mai igienic; să mergem la hotel; vom fi nevoiţi să spargem un geam pentru a deschide maşina. M’/ / / M/ / / m – aşteaptă, le voi găsi. Situaţia 18 Un vânzător se scuză faţă de un client căruia nu-i poate satisface cererea: “Ultimul s-a vândut chiar acum”. E’/ / - ce păcat !; n-am noroc. /E/ - veşnic acelaşi cântec ! / / e – aţi putea oare să-mi comandaţi unul la fel ? I’/ / - scuzaţi-mă pentru deranj. /I/ - ar fi trebuit să trec pe aici mai demult. / / i – voi reveni când veţi avea modele noi; voi încerca să găsesc în altă parte. M’/ / - da, de sigur, nu puteţi avea de toate. / M/ - n-am încotro, vă mulţumesc. / / m – când credeţi că veţi primi altele ?; aveţi ceva asemănător ? Situaţia 19 Un agent de circulaţie, pe motocicletă, îl opreşte pe un automobilist care trece cu 90 de km pe oră prin faţa unei şcoli. E’/ / /E/ - mai curând eşti dumneata un nebun alergând cu aşa o viteză pe motocicletă; crezi dumneata că eu ştiam că este acolo o şcoală ? /E/ - suntem în cursul vacanţei, copiii nu merg la şcoală; nu mergeam cu 90 de km pe oră, domnule. //e– I’/ / - mergeam, într-adevăr cu aşa o viteză. /I/ - eu am greşit, într-adevăr. /I/ - am avut un moment de neatenţie; mă duc să caut un medic; scuzaţi-mă sunt foarte grăbit.

/ / i – voi plăti amendă; voi fi atent la kilometraj. M’/ / / M/ //m Situaţia 20 O tânără fată se întreabă de ce atât ea cât şi prietena ei nu au fost invitate la o primire care are loc în camera alăturată. E’/ / - şi mie mi se pare curios lucrul acesta /E/ - ce vrei draga mea, are un caracter urât / / e – s-o întrebăm dacă putem merge şi noi I’/ / /I/ - pentru că nu ne iubeşte, iată motivul. //i M’/ / - mi se pare absolut egal. / M/ - a făcut-o fără a cugeta; ce vrei, nu le poate invita pe toate prietenele, are atât de puţin loc la ea. / / m – ei şi, o va face data viitoare. Situaţia 21 O femeia acuză pe alte două doamne pentru că au vorbit de rău o persoană care în prezent se află în spital în urma unui accident. E’/ / /E/ - a meritat-o. /E/ - asta nu schimbă cu nimic părerea mea; nu-i doream nimic rău; nu vorbim de acea persoană, noi nu o cunoaştem. //eI’/ / - care spital, ce i s-a întâmplat? /I/ /I/ - vai scuzaţi-ne nu ştiam. / / i – mă voi duce s-o vizitez azi după-amiază. M’/ / / M/ - sunt mulţumită c-am vorbit de acest lucru. //mSituaţia 22 Un bărbat a căzut, cineva îl întreabă dacă s-a lovit. E’/ / - da; cred că mi s-a rupt un braţ. /E/ - nu, mi-am făcut un bine; ce întrebare idioată. / / e – mai bine ajută-mă să mă ridic. I’/ / - ah, nu. /I/ - ce înseamnă să fii distrat.

//iM’/ / - nu, nu s-a întâmplat nimic; puţin. / M/ - sunt accidente care se întâmplă oricui. / / m – puţin, dar trece. Situaţia 23 Un om este înconjurat de bagaje. O doamnă în costum de călătorie telefonează. Ea îşi întrerupe călătoria pentru a explica domnului că mătuşa le cere să o aştepte pentru a le da din nou binecuvântarea. E’/ / - sper că nu se va lăsa prea mult timp aşteptată; dar vom pierde trenul. /E/ - m-aş lipsi cu plăcere; veşnic mătuşa ta, termină odată cu ea. / / e – spune-i să ne-o dea prin telefon, spune-i să se grăbească. I’/ / - e într-adevăr drăguţă. /I/ - ar fi trebuit să ne aranjăm aşa încât să ne fi revăzut. / / i – vom trece s-o vedem la înapoiere şi-i vom trimite flori între timp. M’/ / - de acord, avem încă 20 de minute până la plecarea trenului. / M/ - nu-i absolut necesar, dar dacă-i face plăcere… / / m – ei bine, s-o aşteptăm; o vom aştepta o clipă, nu prea mult. Situaţia 24 Un bărbat restituie un ziar rupt scuzându-se că ar fi fost adus în această stare de către copilul cel mic. E’/ / - e regretabil. /E/ - n-ar fi trebuit să-l laşi la îndemâna unui copil mic; nu vi-l voi mai împrumuta. / / e – puteaţi să cumpăraţi un altul. I’/ / /I/ / / i – vă voi cumpăra un altul; îl voi lipi. M’/ / - nu-i nimic, îl citisem; are puţină importanţă, se poate încă citi. / M/ - unui copilaş totul i se iartă; cred cel puţin că nu l-aţi certat. //mTipuri de interpretare Indicele de conformitate cu grupul - GCR Reprezintă conformitatea răspunsurilor subiectului cu răspunsurile cele mai frecvente ale populaţiei (cu diferenţe semnificative). GCR este trecut în căsuţele foii de despuiereE şi I se asimilează cu E şi I: - 1 pct. Dacă răspunsul corespunde total cu cel GCR; - ½ pct. Dacã răspunsul este combinat, dar conţine şi răspunsul GCR (la situaţia 4, dacă răspunsul subiectului este /M/m iar GCR este /M/ sau / /m se trece 1 pct.; dacă subiectul răspunde cu /M/ sau / /m combinate cu alte răspunsuri se trece ½ pct.); - 1/3 dacă coincidenţa este valabilă doar pentru o treime din cele trei cotări ale replicii complexe; - 0 pct. dacă nu corespunde.

Se face totalul punctelor GCR. Se exprimă în procente – totalul maxim GCR este 16. Se trece în note T (după tabelul “Note T standard”). Item O – D E – D N–P GCR M I M E E E E E E, I E I I’ M’ E M GCR GCR%= Profile O–D E I M Total % Nota T E–D N–P Total % Nota T Total = Nota T = m i

24

Se trece (în tabelul de profil) frecvenţa apariţiei fiecăruia din cei 9 factori (cu asimilarea E şi I la E şi I) înmulţită cu cota GCR corespunzătoare, urmărind coloanele de despuiere. De ex. E’ a ieşit de 4 ori dar mereu însoţit de alt factor, fiind punctat cu ½ pct.; în tabelul profil se trece 4 x 0,5, adicã 2, în dreptul lui E’ (E intersectat cu O – D). Se fac sumele (Total), se transformă în procente - celulele % (în raport cu maximumul de 24) şi în note Txi.

Paternuri Se notează cele 4 sub-profile (1, 2, 3 şi unul suplimentar referitor la valorile E şi I). Paternul 1 exprimă frecvenţa relativă a diferitelor direcţii de răspuns indiferent de tipul de reacţie – se notează răspunsul extrapunitiv, intrapunitiv şi impunitiv cel mai frecvent. De ex. E cel mai frecvent este în coloana E – D (=9), I (=3,5) şi M (=2,5) tot în această coloană. Se ordonează după frecvenţe şi obţinem paternul 1: E I M (9; 3,5; 2,5). Paternul 2 exprimă frecvenţa relativă a diferitelor direcţii de răspuns indiferent de direcţia agresiunii. Se notează răspunsul cel mai frecvent din coloana O – D, E – D şi N – P şi se dispun în ordinea frecvenţei, ca în cazul anterior. De ex. în coloana O – D avem E’ = M = 2, în E – D avem E = 9 în N – P avem m = 2. Paternul 2 : E = M’= m. Paternul 3 exprimă frecvenţa relativă a celor 3 factori cei mai frecvenţi indiferent de direcţia agresiunii şi tipul de reacţie. Vom avea E (9), I (3,5) şi M (2,5). Paternul 3 : E I M. Paternul suplimentar este o comparaţie a variantelor E şi I cu ceilalţi factori de cotare pentru evidenţierea rolului răspunsurilor în situaţiile de blocaj al supraeului. Se adună punctele CGR corespunzătoare lui E şi I şi apoi suma lor. De ex. E apare o dată singur şi odată cu alt factor, deci 1 + 0,5 = 1,5. La fel cu I care va fi spre exemplu 2. Se obţine deci E = 1,5 apoi I = 2 şi E + I = 3,5. Se transformă în procente, raportat la 24. E = 6%, I = 8 % iar E + I = 15%. Se transformă în note T prin tabel. Analiza tendinţelor Are ca scop evidenţierea unor modificări în direcţia agresiunii. Tendinţele pozitive, de creştere se notează cu +, cele negative cu -. Formula de calcul a valorii numerice a unei tendinţe este a-b/ a+b; a este valoarea cantitativă a factorilor din prima jumătate a protocolului, iar b valoarea cantitativă din a doua jumătate. Tendinţele : către O – D (valoare negativă); îndepărtându-se de E – D (valoare pozitivă); îndepărtându-se de N – P (valoare pozitivă). Există 5 tipuri de tendinţe: Tipul 1 – coloana O – D – vedem, spre exemplu că factorul E’ apare de 2 ori în a doua jumătate a protocolului şi o dată în prima parte. Apare, după formulă (cu note ponderate) cifra de –1. Tipul 2 – coloana E – D; Tipul 3 - coloana N – P; Tipul 4 – distribuţia factorilor extrapunitivi, indiferent de coloană. Tipul 5 – combinat din primele 4. Interpretare calitativă - GCR indiciu de adaptare a individului la grupul social. Valori T scăzute indică deviaţii patologice (extremele în psihoze). - Cei 6 factori ai direcţiei agresiunii şi tipului de răspuns (în note T). În patologie: E crescut în paranoia, I crescut în melancolie. E – D crescut semnifică slăbiciunea eului. N – P scăzut indică lipsa aptitudinii de a soluţiona problemele ridicate de situaţiile frustrante. O – D crescut arată tendinţa de a se lăsa dominat de obstacole. - examinarea paternurilor permite aprofundarea semnificaţiei profilelor. - examinarea tendinţelor – cu cât numărul este mai mic, cu atât adaptarea este mai bună.

Note standard T Lot masculin

Lot feminin

Lot combinat

7 0 6 5 6 0 5 5 5 0 4 5 4 0 3 5 3 0

Varianta pentru copii a testului lui Rosenzweig Descriere Cuprinde 24 de desene care au ca personaje adulţi şi copii aflaţi în diferite relaţii cotidiene de natură frustrantă. Planşele care se referă la blocaje la nivelul supraeului sunt. 6, 7,8 , 12, 13, 14, 19, 20. Celelalte planşe privesc situaţiile de blocaj ale Eului (1, 2, 3, 4, 5, 9, 10, 11, 15, 16, 17, 18, 20, 21, 23, 24). Răspunsurile au o altă grilă de corecţie. De asemenea, o particularitate a formei pentru copii se referă la folosirea cotării "m" pentru situaţia de supunere. Copilul se află într-o relaţie de subordonare cu adultul în ceea ce priveşte autoritatea. Când supunerea este directă şi fără restricţii, răspunsul este cotat "m" şi atât. dacă acesta conţine în plus o cerere privind o permisiune sau satisfacerea actuală dar cu promisiunea de a se supune ulterior, în cotare avem o combinare între "e" şi "m". De exemplu, răspunsul pentru desenul: "Pot să o am mâine?" în care supunerea actuală se bazează pe o satisfacere ulterioară. Dacă supunerea este însoţită mai mult sau mai puţin amabil de indicarea neplăcerii pe care o provoacă aceasta, cotarea devine "E'//m". De exemplu, pentru planşa 17: "O să încerc, deşi nu era încă timpul". Cotarea Cotarea se face în funcţie de grila de corecţie, stabilită în funcţie de tendinţa medie de răspuns la situaţie a grupului social. În calcularea GCR se ţine cont de frecvenţele şi grila de decodificare caracteristică pentru copii. În reprezentarea paternurilor există de asemenea diferenţe. răspunsuri duble: de exemplu, subiectul persistă în situaţie şi în acelaşi timp îl acuză pe celălalt sau se acuză pe sine; în acest caz se acordă fiecărui fragment de răspuns 0,5 pct; răspunsuri complexe, cu trei posibilităţi; se acordă fiecărui fragment de răspuns 0,3 pct;

TNote E I M OD ED NP GCR E I M OD ED NP GCR E I M OD ED NP GCR 7 3 6 6 5 9 5 2 4 5 3 8 3 1 2 5 1 8 4 2 3 8 3 4 3 0 2 6 2 2 1 8 1 4 1 0 4 6 4 2 3 7 3 3 2 8 2 4 1 9 1 5 1 0 3 4 3 1 2 7 2 3 1 9 1 5 1 1 7 8 2 7 7 7 1 6 6 6 0 5 5 4 9 4 4 3 3 8 4 1 3 6 3 1 2 6 2 1 1 6 1 1 6 8 2 7 7 7 1 6 5 5 9 5 3 4 7 4 1 1 3 5 7 9 7 2 6 5 5 7 5 0 4 3 3 5 2 8 2 1 4 3 3 8 3 4 2 9 2 4 2 0 1 5 1 1 6 4 6 4 1 3 6 3 1 2 6 2 1 1 6 1 1 6 3 7 3 3 2 8 2 4 2 0 1 5 1 1 6 8 0 7 4 6 9 6 4 5 9 5 3 4 8 4 3 2 3 8 4 2 3 7 3 2 2 7 2 2 1 7 1 2 6 8 6 7 9 7 2 6 5 5 8 5 1 4 4 3 7 1 3 0 7 6 6 9 6 2 5 5 4 7 4 0 3 3 2 6 1 9 4 3 3 9 3 4 3 0 2 5 2 1 1 6 1 2 7 4 6 4 1 3 7 3 0 2 7 2 2 1 7 1 2 8 3 4 3 1 2 7 2 3 1 9 1 5 1 1 7 8 1 7 6 7 0 6 5 5 9 5 4 4 9 4 3 3 3 8 4 0 3 5 3 1 2 6 2 1 1 6 1 1 6 8 4 7 8 7 1 6 5 5 2 5 9 4 6 3 9 1 3 3

În cotarea răspunsurilor subiectului trebuie să se ţină seama de două aspecte: direcţia agresiunii şi tipul de reacţie. Perspective de analiză: 1. Decelarea lor în funcţie de economia trebuinţelor frustrate – reacţiile sunt de persistenţă a trebuinţei (stres pasiv) şi de tip apărare (când intervine personalitatea ca întreg şi care apar atunci când există condiţii de ameninţare a Eului – stres activ). În cazul reacţiilor de tip extrapunitiv, emoţiile sunt mânie şi iritare. Există şi situaţia în care agresivitatea este inhibată, mecanismul de apărare fiind proiecţia. În cazul reacţiilor de tip intrapunitiv, emoţiile sunt culpabilitatea şi / sau remuşcarea, mecanismele de apărare fiind deplasarea reacţiei sau izolarea, iar tipul patologic este tipul psihastenic. În cazul reacţiilor de tip nonpunitiv, agresivitatea nu apare ca o forţă generatoare ci ca o formă de a evita formularea unui reproş şi de a concepe situaţia frustrantă conciliant; mecanismul de apărare este reprimarea, iar tipul psihopatologic conduce către isterie. 2. După aspectul direct sau indirect al reacţiei faţa de situaţie: - reacţii directe (cele în care răspunsul e direct adaptat situaţiei frustrante şi vine în prelungirea trebuinţei iniţiale) şi reacţii indirecte (răspunsul e mai mult sau mai puţin substitutiv – gradul maxim de substituire e satisfacerea simbolică). 3. După caracterul mai mult sau mai puţin adecvat al reacţiei – Orice reacţie la frustrare din perspectivă biologică este adaptativă. Din punct de vedere psihologic însă, adecvarea înseamnă măsura în care reacţia reprezintă trebuinţele progresive sau regresive ale personalităţii. Trebuinţele regresive sunt reacţii care tind să lege subiectul de trecutul său şi sunt capabile să interfereze cu adaptarea unor reacţii în viitor. Pentru reacţiile de persistenţă a trebuinţei avem: persistenţa adaptativă (comportamentul persistă spre scopul său în ciuda obstacolelor) şi persistenţa neadaptativă (o simplă repetare a aceluiaşi comportament, dar fără sens). Pentru reacţiile de apărare a Eului avem: reacţii adaptative (răspunsul e justificat de situaţiile existente) şi reacţii neadaptative (răspunsul nu e justificat de condiţiile existente, subiectul se acuză de un eşec care în realitate ţine de greşelile altora). Se cotează răspunsul dat de subiect pentru fiecare din cele 9 categorii şi se va compara cu frecvenţa medie a populaţiei normale. În măsura în care există o coincidenţă între răspunsul subiectului şi media populaţiei generale, subiectul primeşte 1 punct. Atunci când există două tipuri de răspunsuri la situaţie, se acordă ½ de punct pentru cel care corespunde. Când răspunsul subiectului nu coincide cu cel din grilă nu se acordă nimic, respectiv 0 puncte. Însumând se ajunge la un anumit punctaj brut. Se transformă valoarea brută în procent prin raportarea la totalul de punctări din 16 posibile. Se transformă GCR procentual în valori T, indiferent de vârsta sau sexul persoanei, obţinându-se astfel gradul de conformism, respectiv indicele GCR. Sunt situaţii în care nu există o tendinţa centrală datorită împrăştierii prea mari a răspunsurilor (exemplu, situaţia 3, 6, 8, 12, 14, 15, 18, 20). Există şi o grilă pe tipuri de răspuns. Se calculează numărul brut al răspunsurilor de fiecare fel (de ex: nr. total al răspunsurilor E, I, M, E’, I’, M’, e, i, m) şi apoi procentul reprezentat de fiecare categorie de răspuns din totalul de 24 pct posibile. Un al treilea tip de cotare urmăreşte dinamica răspunsurilor subiectului. Se porneşte de la ideea că în viaţa cotidiană subiectul nu întâlneşte într-un timp foarte scurt 24 de situaţii frustrante aşa cum se întâmplă în test. Prin această modalitate de cotare se evaluează dacă subiectul are capacitate de adaptare, dacă este flexibil, dacă agresivitatea lui creşte sau descreşte. Se împart cele 24 de răspunsuri în două jumătăţi şi se compară una cu cealaltă atât pe tipuri de răspunsuri, cât şi pe tipuri de reacţii. O personalitate nevrotică are ca element caracteristic incapacitatea de a fi flexibil faţă de o situaţie.

Calcularea profilelor Se înscriu în cele 9 căsuţe ale profilului valorile corespunzătoare. Dacă răspunsurile cotate sunt sub 24 se pot aduce valorile brute la valorile pe care le-ar fi putut avea teoretic dacă ar fi existat toate cele 24 răspunsuri posibile. Se transformă valorile brute în valori T. Se calculează valorile marginale brute ale profilului prin însumare şi se transformă în procentaj. Se transformă valorile marginale din procente în note T. Reprezentare grafică Utilizarea acesteia are două scopuri: permite să se obţină o imagine de ansamblu asupra datelor şi să se obţină direct valorile T corespunzătoare cifrei brute. Situaţiile nu sunt similare celor din forma pentru adulţi, dar ele încearcă să acopere situaţiile în care un copil se poate afla în impas. De aceea GCR va fi diferit faţă de varianta adultă. Toleranţa la frustrare este un element care se formează; cu cât individul trece prin mai multe situaţii frustrante, cu atât rezistenţa lui la frustrare creşte. Extremele situaţiei sunt: un copil supus tot timpul situaţiilor de frustrare şi un copil care nu suportă nici un fel de frustrare. Aceste două situaţii duc la pierderea normalităţii reacţiei, pentru că nici unul nu mai este capabil să întârzie satisfacerea unei nevoi. Valoarea testului Proba are o rigoare a obiectivităţii în modul de scorare: etalonarea sa este destul de facilă, se va raporta atât la reacţiile din interiorul unei culturi anume dar şi la normalitatea acestora. Dar, observă Anzieuxii, ea se referă doar la un segment al personalităţii, nu la personalitatea ca întreg. Avantajul constă în posibilitatea de a construi imagini adecvate segmentului de personalitate sau populaţiei pe care vrem să o studiem. Inconvenientul constă în faptul că testul prezintă o anumită dificultate în ceea ce priveşte capacitatea de a diferenţia în acest segment al personalităţii care este dispoziţia fundamentală şi ce variază odată cu situaţia sau dispoziţia subiectului.

TEHNICA ANALIZEI DESTINULUI TESTUL PULSIUNILOR SZONDI Istoric "Diagnosticul experimental al pulsiunilor" a fost pus la punct în 1937, dar apare în 1939 ca o comunicare publicată în al III-lea volum al Tratatului de psihologie. Leopold Szondi nu s-a gândit să-şi denumească tehnica sa "test", astfel că, în situaţia în care Rapaport, în 1941, se referă la "testul Szondi ", protestele sale vor fi vehemente. Utilizarea denumirii de test pune în joc multe erori şi neînţelegeri, pentru că orice test trebuie să satisfacă cerinţe psihometrice, având în vedere scopul de a caracteriza o aptitudine psihică într-o manieră cantitativă. Dar, în cadrul psihologiei profunzimilor, este necesar să se recurgă la alte metode de cercetare psihologică, al căror scop nu va mai fi caracterizarea cantitativă ci "investigarea psihicului inconştient al persoanei, a părţii inconştiente a personalităţii, propunându-şi cunoaşterea individului în ansamblul său". În context, singura denumire corectă nu este nici cea de test, nici cea de tehnică proiectivă. Analiza destinului este o metodă, asemeni psihanalizei freudiene şi analizei jungiene, care priveşte o direcţie particulară a psihologiei profunde. Rezultatul nu poate fi prezentat pur şi simplu persoanei, asemănător modului cum după aplicarea unui test de 1 - 2 ore prezentăm concluziile subiectului în examenul de selecţie, consiliere sau consultare psihologică. Avem dreptul să confruntăm subiectul cu conţinuturile inconştientului numai în contextul situaţiei analitice . Primul volum, "Diagnosticul experimental al pulsiunilor " apare în 1947xiii. Teorie Analiza destinului eului, este o metodă a psihologiei profunde cu ajutorul căreia se pun în lumină: aspiraţiile pulsionale inconştiente ale subiectului, poziţia inconştientă a Eului în privinţa pericolului pulsional şi dialectica dintre pulsiuni şi Eu. Autorul îşi subliniază apartenenţa la viziunile teoretice asupra inconştientului. Astfel, dacă domeniul psihanalizei freudiene se circumscrie inconştientului individual care cuprinde ceea ce a fost refulat în copilărie, iar domeniul psihologiei analitice introduce în special inconştientul colectiv al arhetipurilor, domeniul caracteristic pentru ceea ce studiază psihologia pulsiunilor este inconştientul familial în care aspiraţiile pulsionale familiale, latente şi oprimate îşi continuă acţiunea lor dinamică, generatoare a unui anumit pericol pulsional. Diferenţa este între "ontogenia psihologiei profunzimilor", pentru care analiza destinului se constituie ca genealogie, iar psihologia lui Jung ca arheologie. Toate aceste trei domenii sunt fundamentale pentru existenţa fenomenelor de refulare şi transfer; fiecare dintre discipline explorează un nivel specific al inconştientului utilizând o metodă de cercetare care îi este particulară. Din perspectiva definirii sistemului pulsional, criteriile pentru un sistem pulsional ideal sunt: globalitatea, posibilitatea de a analiza ierarhia factorilor pulsionali, excluderea influenţei structurii proprii a cercetătorului, excluderea influenţei spiritului epocii precum şi fuziunea celor trei sisteme pulsionale distincte din punct de vedere cronologic. Ipoteza fundamentală a lui Szondi este că genele constituie sursa pulsiunilor iar acţiunile pulsionale sunt determinate de gene specifice, "genele pulsionale". La om, acestea sunt particule arhaice, materiale şi indestructibile, transmise de-a lungul generaţiilor, astfel că fiecare genă tinde să reproducă în noua generaţie stadiul anterior. Complementar acestei ipoteze, Szondi consideră că numărul de gene pulsionale este acelaşi cu numărul de aspiraţii pulsionale şi că dualismul psihanalitic între pulsiunea sexuală şi pulsiunea Eului, pulsiunea vieţii şi amorţii, trebuie extins şi înţeles prin perechile pulsionale antagoniste condiţionate biologic. Sursele pulsiunilor sunt genele pulsionale. Se disting aspiraţii sau tendinţe pulsionale, trebuinţe sau factori pulsionali şi pulsiuni sau vectori pulsionali.

O singură aspiraţie pulsională este determinată de o singură genă pulsională, având în structură, din perechea de dispoziţii, fie pe cea paternă, fie pe cea maternă. Aspiraţiile constituie numai una singură din cele două componente ale unei trebuinţe, formula genetică fiind A/a, B/b,C/c etc. Dar, din motive biogenetice, nu este posibil ca la heterozigoţi o tendinţă pulsională să se manifeste izolat în fenotip, fără partenerul ei antagonist ce provine de la celălalt partener. În acelaşi timp, în dinamica transformărilor, o tendinţă îşi poate refula partenerul, iar acest partener refulat se va manifesta într-o manieră deturnată. Aspiraţia este indisolubil legată de partenerul ei antagonist cu care formează, biogenetic, o pereche de dispoziţii pulsionale. Cele două gene pulsionale omoloage, maternă şi paternă, reunite, formează o trebuinţă pulsională. Trebuinţa, sau factorul pulsional are la heterozigoţi formula Aa, Bb, Cc etc. O pulsiune sau vector pulsional este alianţa a două trebuinţe definite care au o direcţie fiziologică comună şi urmăresc acelaşi scop. Formula este AaBb / CcDd etc. În concluzie, pulsiunea nu este un proces unitar în care energia provine dintr-o singură sursă, ci apare ca un aliaj a cel puţin patru forţe pulsionale polare: polaritatea factorială, a aspiraţiilor, care are ca origine antagonismul tendinţelor pulsionale maternă şi paternă şi polaritatea pulsiunea vectorială datorată antagonismului celor două trebuinţe ale unei pulsiuni. Tensiunea pulsională rezultă astfel din polaritatea aspiraţiilor şi trebuinţelor şi apare ca un elan pulsional a cărui mărime depinde de forţa diferenţei dintre genele care condiţionează ansamblul ereditar. Această tensiune este cea care asigură dinamismul tuturor acţiunilor pulsionale. Szondi consideră că "doar un proces psihologic ca poate fi decelat la toţi indivizii fără excepţie poate fi considerat ca pulsional", aceasta este componenta fiziologică. La o mică parte din aceşti indivizi, acest proces poate atinge un asemenea grad încât devine necesar să fie considerat maladie pulsională, o "maladie mentală autonomă", care poate fi considerată componenta psihopatologică. Din această perspectivă, pentru autor, maladiile mentale nu sunt o diferenţă de ordin calitativ faţă de omul "sănătos", ci de ordin cantitativ. Genele care determină o maladie mentală idiopată sunt genele pulsionale întâlnite la orice om. Însă cuantumul şi dozajul genelor pulsionale este mai mic la individul normal. Maladiile mentale sunt considerate, în esenţă, boli pulsionale iar dezintegrarea şi transformările eului şi a ansamblului personalităţii, precum şi perturbările intelectului legate de acestea, sunt forme particulare ale mecanismelor de apărare ce intervin pentru protejarea de trebuinţele pulsionale periculoase. Maladia mentală este o perturbare funcţională, asemeni nevrozei. În ambele situaţii, o predispoziţie ereditară face ca persoana să fie antrenată într-un vârtej al unei trebuinţe pulsionale specifice. Pentru a se apăra de acest pericol pulsional, poate utiliza doar anumite "ieşiri de siguranţă", absolut particulare, o supapă pulsională absolut specifică şi nu o alta. Indivizi sănătoşi sunt purtătorii, în doză simplă, a aceloraşi gene care, în doză dublă, joacă un rol important în maladiile pulsionale. Pentru Szondi, în afara grupelor ereditare recunoscute anterior de psihiatrie, respectiv grupa schizoformă, grupa maniaco-depresivă şi grupa paroxismală, există şi o a IV-a, grupa maladiilor sexuale. Delimitarea grupelor patologice de normal nu este netă în sensul că manifestările grupei genetice care determină reacţiile schizofrene, de exemplu, acoperă o zonă de variaţie foarte largă: unul dintre poli, cel care se situează în zona normală, este format din constituţia pulsională schizotimică, iar celălalt pol, din zona psihopatologicului, este schizofrenic. Între cei doi poli apar o serie de manifestări nevrotice. Acelaşi lucru se petrece şi pentru celelalte grupe ereditare. De asemenea, aceleaşi trebuinţe, ale căror reprezentanţi extremi sunt bolile mentale, se întâlnesc la orice individ, dar la unii pot rămâne la un nivel infantil de dezvoltare, la alţii se înscriu în caracter, luând o formă socializată sau sublimată. Astfel că, parţial, ele se manifestă în alegerile pe care persoana le realizează, atât faţă de partener cât şi faţă de profesie, manifestându-se ca nişte "centre de interes" specifice. Dintre acestea, ca alegeri în destinul pulsional menţionăm: • alegerea în iubire – libido-tropism; • alegerea în profesie – opero-tropism;

• alegerea în prietenie – ideal-tropism; • alegerea în boală – morbo-tropism; • alegerea în moarte – thanato-tropism. Fiecare trebuinţă pulsională poate apare sub trei forme de manifestare: cea mai negativă, maladia pulsională, sub forma fiziologică, manifestare primitivă dar normală şi sub forma socializată sau sublimată, purtătoare de civilizaţie. În manual, Szondi furnizează tabele care prezintă variaţii ale formelor de manifestare ale factorilor pulsionali. Pornind de la cele 4 grupe pulsionale patologice ereditare, Szondi consideră că există 4 pulsiuni corespunzătoare, denumite "vectori pulsionali": vectorul S, pulsiunea sexuală, vectorul P, pulsiunea paroxismală, de surpriză sau de protecţie, vectorul Sch, pulsiunea Eului, vectorul C, pulsiunea de contact, în fiecare manifestându-se 2 trebuinţe pulsionale specifice denumite factori pulsionali. Astfel, cele 8 maladii psihice care formează cele 4 grupe ereditare, constituindu-se două câte două într-un cuplu, sunt: maladiile domeniului sexual: homosexualitatea, h şi sadismul s; maladiile paroxismale, epilepsia, e şi isteria, hy; maladiile schizofrene, respectiv schizofrenia catatonică, k, şi schizofrenia paranoică, p; maladiile circulare, respectiv poziţia depresivă, d şi poziţia maniacală, m. Rezumând semnificaţia vectorilor şi factorilor pulsionali Celor 4 grupe de maladii le corespund 4 vectori pulsionali, fiecare fiind alcătuit din 2 trebuinţe pulsionale specifice, numite şi factori pulsionali: • vectorul S (pulsiunea sexuală), este alcătuit din 2 trebuinţe specifice: h (homosexualitatea; trebuinţa de tandreţe, pasivitate, feminitate) şi s (sadismul; trebuinţa de agresivitate, masculinitate, activism, virilitate); • vectorul P (pulsiunea paroxismalităţii) care cuprinde trebuinţele: e (vâscozitatea, aderenţa, epileptoidia, trebuinţa de acumulare de afecte brutale) şi hy (exhibiţionismul, isteria; trebuinţa de a se da în spectacol); • vectorul Sch (pulsiunea Eului), care cuprinde trebuinţele: k (egocentrismul, introiecţia, narcisismul, negaţia, catatonia; tendinţa de coartare a Eului (egosistola)) şi p (investiţia în obiect, idealul, inflaţia, proiecţia, dilatarea eului (egodiastola), paranoidia); • vectorul C (pulsiunea contactului), având în componenţă trebuinţele: d (achiziţia, conservarea, depresia; trebuinţa de achiziţionare de obiecte, de a porni în căutarea acestor obiecte, trebuinţa de câştig – stadiu al analităţii) şi m (consumul, fixaţia, mania; trebuinţa de a se agăţa de obiectele câştigate, de securitate, de oralitate). Pentru Szondi, cei patru vectori au o anumită semnificaţie în dinamica personalităţii umane. Nu întâmplător, plasarea lor este S P Sch C. Vectorul de contact, C, ocupă, în sistemul pulsional, asemeni vectorului S, al sexualităţii, acelaşi plan, constituind pulsiunile primare sau marginale. Vectorul S reprezintă zona genitalităţii pulsionale şi funcţionează după principiul energetic. Energiei vitale, sau libido-ului, exprimată prin factorul h, i se opune cealaltă forţă, la fel de puternică, energia tanatică sau a morţii, exprimată prin factorul s. Aceste două forţe contrarii care sunt generatoare de energii, nu pot exista fără o altă dimensiune motivaţională, tot genetică. Este vorba de dimensiunea contactului sau cea relaţională, exprimată prin vectorul C. Polare, S şi C apar ca un fel de piaţă, în care se valorifică forţele esenţiale, vitale, care coexistă. Ele se diferenţiază după un principiu polar: energeticul şi consumatorul, care se desfăşoară între factorii h şi m. Acest conflict sau joc permanent între vectorii S şi C nu se poate regla decât prin intervenţia unei instanţe de autocontrol. Această instanţă de autocontrol la animale este reprezentată prin pulsiunea paroxismală sau de surpriză, P, care poate fi recunoscută în manifestările comportamentelor de adaptare la pericol în lumea animală. În acest domeniu, totul decurge sub formă de criză, panică sau agitaţie psihomotorie etc.

La om se petrece un salt fundamental în Eul pulsional, care este o dimensiune de natură inconştientă, apărând tot ca o pulsiune, având toate caracteristicile acesteia, şi anume: are doi factori pulsionali, k şi p; are patru tendinţe pulsionale, k+ ,k–, p+ , p–. K este factorul sistolic sau de confruntare cu realitatea şi exprimă trebuinţa de a avea, a asimila, a transforma în substanţă proprie valorile eterne. P este factorul diastolic, de autoconstrucţie şi expansiune, exprimă trebuinţa de a fi, a te dezvolta în plan interior, a elabora planuri şi strategii de existenţă. Eul pulsional, Sch, în asociere cu vectorul P, care exprimă viaţa afectelor şi sentimentelor, formează un centru de autoreglare pulsională, în contradicţie cu "periferia". În acest sistem relaţional, vectorul C răspunde de relaţionare, comunicare, asigurând relaţia cu lumea, cu ambianţa. Acest "contact" implică, din punct de vedere neuropsihologic, centrii oralităţii şi ai analităţii situaţi în diencefal. Din punct de vedere psihofiziologic, vectorul implică dialectica fidelitate - infidelitate, ataşare - detaşare. Din perspectivă psihologică, la nivelul normalităţii, pulsiunea contactuală se referă la conduitele de apetit, achiziţie, acroşaj, comunicativitate, cât şi la dialectica liberalism - conservatorism. În plan psihopatologic, aici se vor întâlni diferite maladii, precum depresia, melancolia, mania, hipomaniile şi diverse pseudomanii de tip oral precum: toxicomania, oniomania (mania de a cumpăra), curiozitatea patologică şi reversul acestei orientări, precum barajul contactual, izolarea, abandonul. În cadrul vectorului C, regăsim, ca şi în cazul celorlalte pulsiuni, o dialectică care se manifestă între două nevoi: nevoia de a căuta noul, a fi independent, curios sau, dimpotrivă, a fi conservator, nostalgic - aspect care corespunde factorului d; nevoia de a fi adeziv, a te lipi, a te agăţa, a te ataşa, care corespunde factorului m. Astfel, d exprimă trebuinţa de autoconservare, achiziţionare, în timp ce m reprezintă trebuinţa de consum. Consumul este ilustrat prin oralitate, care exprimă orice lucru care este de înghiţit. A fi curios semnifică implicit a păstra distanţa dar şi a-l înghiţi, îmbuca pe celălalt. Odată ce este apucat şi ingurgitat, intră în funcţiune alte forţe. Trebuinţa m, în afara semnificaţiei sale de legare, ataşare, aderenţă sa un obiect concret, răspunde cel mai direct la nevoia fundamentală de uniune cu altul, de comunicare efectivă, nemijlocită. Un profil pulsional complet poate rezulta în urma a zece aplicări succesive. Metoda cantitativă pusă la punct de autor permite decelarea unor elemente esenţiale pentru diagnosticul destinului individual. Reperele fundamentale pentru interpretare sunt: • analiza profilelor pulsionale, separat şi comparativ; • analiza reacţiilor radicale, a reacţiilor premanifeste şi a celor manifeste; • analiza profilului de culisă experimentală; • analiza comparativă a profilului de prim plan şi a profilului culisei experimentale; • analiza intrafactorială: tendinţele negative şi cele pozitive în interiorul fiecărui factor pulsional; • analiza intravectorială: trebuinţele pulsionale din interiorul unei pulsiuni; • calculul şi interpretarea coeficientului tensiunii tendinţelor (QTdt, respectiv raportul dintre numărul total de reacţii 0 şi numărul total de reacţii ambivalente). QTdt oferă date asupra comportamentului, sub aspectul inhibiţiilor comportamentale sau al manifestărilor necenzurate; • stabilirea formulei pulsionale constituită pe baza raportului dintre factorii simptomatici şi cei rădăcină şi analiza profilelor subiectului în funcţie de clasa şi formula pulsională; • gradul de latenţă, ca indice care se calculează separat pentru fiecare dintre cei 4 vectori ca diferenţă a indexului reacţiilor simptomatice a celor doi factori din fiecare vector. Acest indice prezintă factorul cu cea mai mare semnificaţie dinamică din interiorul vectorului. În acest fel, importanţa psihodinamică a unui vector este determinată de factorul cel mai latent, cel care îşi exercită influenţa prin intermediul mecanismelor inconştiente, şi nu de factorul care serveşte drept canal pentru o formare de simptom sau care este resimţit la nivel conştient ca fiind conflictual;

• stabilirea clasei pulsionale, pe baza gradului de latenţă. Clasa pulsională este acel vector care, prin intermediul unuia dintre factorii săi, constituie forţa pulsională cea mai dinamică, o veritabilă cheie pentru înţelegerea personalităţii subiectului. Există 16 clase pulsionale (4 x 2 x 2) şi toţi subiecţii care aparţin unei clase au o structură profundă similară. Diferenţierile individuale ţin de formula pulsională prin intermediul căreia se pot decela acele zone ale personalităţii care servesc drept canale de descărcare a energiei corespunzătoare factorului pulsional profund. În acest fel, putem întâlni în cadrul aceleiaşi clase pulsionale indivizi normali sau patologici. Şcoala szondiană contemporană a produs noi abordări. Dintre cele mai semnificative, şcoala belgiană reprezentată prin J. Melon şi J. Schotte, a dezvoltat, pornind de la proba iniţială, teoria circuitelor pulsionale, prin care propun o viziune dialectică în interiorul structurii pulsionale descrise de Szondi. Autorii consideră că există o omologie între vectorii pulsionali şi fantasmele originare descrise de Freud: vectorul C, reîntoarcerea la sânul matern; vectorul S, fantasma seducţiei; vectorul P, scena originară; vectorul Sch, fantasma castrării. Autorii descriu o dinamică specifică pentru dezvoltările pulsionale. Pornind din poziţia h+, dorinţa de a fi obiectul iubirii exclusive şi necondiţionate, subiectul ajunge în poziţia h–, iubire pentru celălalt, pentru umanitate doar prin intermediul factorului s, deci prin integrarea pulsiunii sadic - agresive, thanatice. Această logică internă poate fi generalizată la nivelul tuturor vectorilor, rezultând "seriile pulsionale". În cadrul celor patru serii pulsionale, fiecare vector corespunde unuia dintre cei patru determinanţi pulsionali după Freud: C - sursa, S - obiectul, P - presiunea, Sch - scopul. În interiorul pulsiunii "sursa" este mereu vie, aşteptând declanşarea prin prezenţa "obiectului"; în acest moment intervine "presiunea", moment subiectiv care corespunde izbucnirii afectului şi care solicită un nivel de descărcare, o satisfacere, deci "scopul" pulsiunii, Lekeuche şi Melon, 1990. Cele patru serii pulsionale sunt: Nivel 1 2 3 4 Seria 1, C m+ dd+ mSeria 2, S h+ ss+ hSeria 3, P ehy+ hye+ Seria 4, Sch pk+ kp+ În cadrul dezvoltării pulsionale, subiectul trece consecutiv prin poziţiile corespunzătoare fiecărei serii, trecând în acelaşi timp prin patru nivele de dezvoltare (pe verticală). Sensul dezvoltării corespunde unei autonomii crescânde a fiinţei umane. În teoria lui Schotte, intervine acum punctul de joncţiune între schema pulsională şi cele patru fantasme originare propuse de Freud. Există o omologie între vectorii lui Szondi şi fantasmele originare în maniera de mai jos: determinant fantasma trauma vector dorinţa angoasa pulsional originară originară regresie în C sursă sevraj plăcere abandon uter pierderea S obiect seducţie intruziune juisare obiectului pedeapsa diferenţa scena P presiune dintre beatitudine culpa primitivă generaţii diferenţa Sch scop castrare fericire depersonali-zare, separare dintre sexe

Trecerea de la un nivel la altul are loc în momentul în care, odată cu încheierea circuitului pulsional, fantasma corespunzătoare nivelului actual este depăşită iar trauma este integrată şi devine posibilă trăirea conform fantasmei nivelului următor. Din perspectiva freudiană, fantasma nu corespunde obiectului ci dorinţei, care apare astfel articulată în interiorul fantasmei. Dorinţa inclusă în fantasmă impune un clivaj în interiorul obiectului, pentru că în esenţă este dorinţa de celălalt. Subiectul se are pe sine drept partener, fiind în acelaşi timp şi regizorul fantasmei. Participarea lui la fantasmă nu se face strict de pe o anumită poziţie, pentru că există posibilitatea schimbării de roluri. Melon consideră că în cadrul fiecărei fantasme sunt posibile patru poziţii diferite ale subiectului ce corespund celor patru poziţii pulsionale ale unui vector. Fiecare nouă fantasmă originară vine să "rezolve" insurmontabila problemă ridicată de fantasma precedentă. Înţelegând trauma ca pe ceva care depăşeşte posibilităţile aparatului psihic la un moment dat, ca pe o invazie a realului în realitatea subiectului ce provoacă o mişcare de agitaţie a energiei psihice tradusă prin angoasă, putem considera rolul fantasmei originare ca fiind acela de a conţine şi orienta energia psihică pentru a reduce riscurile unui dezechilibru. Jean Melon argumentează că această trecere de la un nivel la altul porneşte de la nivelul 3, vectorul paroxismal P, în măsura în care fantasma scenei primitive corespunde nucleului central al vieţii psihice. Dinamica urmează cursul de mai jos. Fantasma scenei primitive, P, respectiv excluderea din coitul părinţilor, suscită un maxim de afect (furie) e-. Ulterior furia poate fi înlocuită de: - erotizarea spectacolului: hy+ (voyeurism); - identificare cu agresorii şi saltul în scenă; întreruperea coitului pentru ca părinţii să-l privească pe subiect: hy-; - părăsirea scenei, astfel încât părinţii să se simtă bine iar copilul să redevină inocent: e+. Depăşirea acestei fantasme presupune recunoaşterea semnificantului patern, a tatălui care se interpune între mamă şi copil, deci a diferenţei dintre sexe prin semnul specific al falusului. Apare în scenă fantasma castrării, Sch.: - falusul apare iniţial ca exterior, o proprietate a părinţilor (mama falică, tatăl idealizat): p(proiecţie); - subiectul devine posesorul falusului sub protecţia mamei falice; falusul este încă un obiect parţial care poate fi dat sau primit, etc.: k+ (introiecţie); - recunoaşterea realităţii: tatăl este purtătorul de falus, cuplul incestuos este destituit: k(negaţie); - subiectul recuperează metaforic puterea falică, definindu-se pe sine ca diferit de ceilalţi prin propria sa istorie ce combină imago-urile parentale apărute în timp : p+ (inflaţie). Din punctul P este posibilă şi regresia către nivele anterioare. În cazul refulării fantasmei, dorinţa cuprinsă în ea devine însă autonomă şi subiectul este "prins", blocat, de fantasmă. Regresia semnifică aici revenirea la fantasma seducţiei; tatăl şi legea nu au semnificaţie iar subiectul poate avea una din următoarele poziţii: - el redevine falusul mamei, revendicând iubirea exclusivă a acesteia: h+; - se identifică cu tatăl în calitatea acestuia de proprietar al mamei; s+; - refuză să se identifice cu proprietarul şi, ca urmare, componenta agresivă a sexualităţii nu mai este orientată spre exterior, ci spre interior: s-; - prin contra-investire, obiectul iubirii este plasat în exterior iar celălalt devine astfel obiectul iubirii subiectului: h-. În fine, fantasma reîntoarcerii la sânul matern semnifică eşecul copilului în a-şi considera propriul corp ca sediu al dorinţei şi juisării şi stagnarea sa într-o poziţie în care plăcerea derivă dintr-o funcţionare parţială a diferitelor zone ale corpului. Această fantasmă corespunde dorinţei de adecvare perfectă între subiect şi mediul său. La acest nivel, nu se poate vorbi propriu-zis de existenţa unui obiect pentru că individul nu a ajuns să se diferenţieze încă pe sine, să se delimiteze de exterior. Aici sunt posibile următoarele poziţii:

- dorinţa de adecvare perfectă, nostalgia Edenului: m+; - instalarea în nostalgia unei lumi pierdute, poziţia pasiv - depresivă: d-; - această dorinţă utopică este distrusă şi reluată iar şi iar de către subiect, respectiv poziţia depresiv - activă: d+; - contra-investirea utopiei paradisiace, dorinţa de a crea o lume nouă pe ruinele celei vechi, poziţie faustiană: m-. Această modalitate de a înţelege schema pulsională descrisă de Szondi a făcut posibilă o nouă metodă de interpretare: teoria periodică a clivajelor pulsionale, realizată de J.-M. Poellaer în 1983. Dat fiind faptul că în fiecare vector există un factor dominant şi unul mediator, se poate identifica nivelul de dezvoltare pulsională, cu eventualele zone de stază a libidoului, în funcţie de factorul cel mai încărcat şi stabil. Descrierea metodei Metoda analizei destinului pulsional explorează constituţiile şi mecanismele pulsionale individuale. Materialul este reprezentat de 6 serii de fotografii a câte 8 ale unor persoane care suferă de boli pulsionale manifeste şi a căror anamneză şi diagnostic clinic au fost certe. La majoritatea celor fotografiaţi li s-a studiat şi genealogia pentru stabilirea certă a naturii genotipice a bolii. În total sunt 48 de fotografii. Pe spatele fotografiilor sunt trecute două numere şi o literă. Cifrele romane (de la I la VI) indică seria căreia îi aparţine fotografia. Cifrele arabe (de la 1 la 8) indică numărul de ordine al expunerii fotografiei în seria sa. Literele mici (h, s, e, I, k, p, d, m) indică factorul pulsional reprezentat de imaginea respectivă. Tipic, metoda comportă un număr de zece şedinţe în cursul a 2 zile sau a 1 - 2 săptămâni, fiecare şedinţă desfăşurându-se în două etape. În prima parte a şedinţei subiectul este invitat să privească o primă serie de 8 fotografii şi săşi exprime alegerea: două fotografii care îi sunt cele mai simpatice şi două care îi sunt cele mai antipatice. Astfel se stabileşte, în urma alegerilor operate asupra tuturor celor 6 serii, un prim profil pulsional, profilul pulsional de faţadă, în care, în partea de sus apare încărcătura pulsională pentru trebuinţele acceptate, iar în partea de jos încărcătura pulsională pentru cele respinse. În situaţia în care subiectul nu alege nimic de-a lungul unei anumite trebuinţe, sau alege doar o singură fotografie într-un sens sau altul, se consideră că există o reacţie de tip 0. Dacă alegerile sunt semnificative, peste două fotografii de fiecare parte a demarcaţiei simpatic - antipatic, alegerea este considerată ambivalenţă. Operaţia de alegere se va continua şi asupra celor 4 fotografii rămase în urma primei selecţii, forţând subiectul să departajeze între două fotografii simpatice şi două antipatice. Astfel se constituie, în urma celor 6 serii de alegeri secundare, profilul de culise, sau de fundal. Semnificaţia încărcăturilor va fi de asemenea departajată în alegeri +, cele în care încărcătura este predominant spre polul preferinţelor subiectului, alegeri – în care încărcătura este predominant de respingere, 0, alegeri semnificativ reduse sau 0, şi +, situaţia de ambivalenţă. În a doua parte a şedinţei, pornind de la caracterul evocator al fotografiilor, fotografiile cele mai simpatice şi cele mai antipatice ale alegerilor prime sunt puse în ordinea factorilor pulsionali şi sunt prezentate subiectului, lăsate la dispoziţia sa aproximativ 30 de secunde pentru a le privi. Consemnul cere subiectului să privească fotografia şi să spună ce resimte şi ce gândeşte. Care ar putea fi destinul acestei persoane. După cele 30 de secunde subiectului i se ia poza, şi este lăsat să se exprime. Dacă doreşte o poate revedea, dar când vorbeşte despre persoana din fotografie, o va face fără să o mai privească. Subiectul este încurajat să nu dea simple descrieri, ci să-şi imagineze destinul, de la naşterea până la moartea persoanei. Se consideră că fotografiile care reprezintă trebuinţa pulsională actualmente şi genetic cea mai dinamică, vor fi cele care posedă caracterul evocator cel mai marcat, cu cea mai mare valenţă psihodiagnostică, prin procesele de identificare şi proiecţie puse în joc.

De exemplu, fotografiile tip h corespund trebuinţei bisexuale sau homosexuale, cele tip s provoacă asociaţii din domeniul agresivităţii, cele tip e decelează tendinţa de a acumula afecte (furie, ură, dorinţă de răzbunare, mânie). Cele de tip hy vor dirija asociaţiile spre domeniul trebuinţei de a se da în spectacol. Fotografiile tip k dirijează spre narcisism, egoism, autism, repliere pe sine, cele de tip p spre dorinţa de putere sau persecuţie, cele de tip d vor mobiliza asociaţii de achiziţie, mania colecţionării, tristeţea pierderii obiectului, iar cele de tip m, asociaţii din domeniul hedonismului, căutarea plăcerii sau solitudinii. Identificarea, sau contraidentificarea (reacţia de respingere) va fi determinată de raporturile trăite "cât se poate de personal" care există între subiect şi părintele consangvin sau filiaţia genetică a cărei amintire a fost trezită de fotografie. Deci fotografia evocă imaginea mamei, tatălui, surorii, fratelui, educatorului, partenerului, prietenului, patronului, sau unei persoane cunoscute în sensul că asemănarea genetică care a existat sau încă există în viaţa reală între subiect şi persoana evocată este cea care determină alegerea în test. Szondi denumeşte acest proces, alegere anaclitică. Există şi un tip de "alegere narcisică", în care subiectul se alege pe sine, personajul ales este identic cu sine iar direcţia alegerii depinde de starea de satisfacţie sau insatisfacţie a subiectului faţă de sine. Se indică cercetarea prin stabilirea profilului membrilor familiei precum şi a celor pe care îi iubeşte sau urăşte, a celor pe care îi idealizează sau îi dispreţuieşte. Semnificaţia încărcăturii pulsionale. În vederea diagnosticului, alegerile subiectului vor fi interpretate atât din punct de vedere cantitativ, cât şi al direcţiei tendinţei. În selecţie se exprimă atitudinea Eului care, prin poziţia pe care o ia relativ la o trebuinţă sau alta, poate favoriza sau inhiba manifestarea acesteia. Practic, o genă pulsională specifică se poate manifesta, cum am văzut, sub diverse forme, de la actele inferioare la cele mai elevate, de la formele native, neumanizate, la formele socializate în caracter sau profesie, la formele sublimate şi înalt umanizate, în fine, la formele patologice. Reacţia medie pozitivă (+), respectiv 2 - 3 fotografii selectate din cele 6 posibile, în varianta identificării, fără ca alegerea în sensul opus să fie mai mare de o fotografie. Ea exprimă faptul că trebuinţa se acumulează şi este gata să se manifeste într-o situaţie favorabilă, nefiind cenzurată de către Eu. Când încărcătura este mai mare şi subiectul alege 5 sau 6 fotografii în registrul simpatiei, reacţia este plină, şi se poate interpreta că, în prezent, trebuinţa respectivă este cea mai încărcată şi exercită în subiect acţiunea cea mai dinamică. Reacţia medie negativă (–), determinată prin alegerea fotografiilor cele mai antipatice, de contraidentificare, exprimă, ca şi reacţia pozitivă, tendinţa de acumulare a trebuinţei respective, dar satisfacerea ei nu este acceptată de către Eu, trebuinţa fiind supusă refulării. Asemeni, reacţia plină negativă. Reacţia vidă (0), determinată de absenţa alegerilor sau respingerilor, sau de numărul minim al acestora, 0 sau 1, în funcţie de un anumit factor pulsional, arată că trebuinţa pulsională respectivă este descărcată, fără a mai exista nici o tensiune sau vreo disponibilitate de manifestare în viitorul apropiat. Tendinţa pulsională este descărcată de subiect sub o anumită formă de manifestare, genotipică sau genotropică. Reacţia ambivalentă sau bitendentă (+), este tot o reacţie plină dar alegerile sunt atât pozitive cât şi negative pentru acelaşi factor pulsional, cel puţin 2 şi 2 alegeri. Această reacţie indică ambivalenţa Eului faţă de exigenţa pulsională, o aprobă şi refuză în acelaşi timp ceea ce exprimă o descărcare iminentă în viitor, urmată apoi de o reacţie 0 sau vidă (golire de tensiune). Reacţiile pozitive şi negative sunt considerate reacţii radicale. Reacţiile ambivalente sunt reacţii premanifeste, care preced descărcarea. Se pot obţine 4 profiluri: profilul de prim plan sau de faţadă (P) şi alte trei profile: cel al culisei experimentale (E), profilul teoretic (T) şi profilul de concordanţă (K). Profilul de prim plan se obţine din alegerea a 4 fotografii pentru fiecare serie, 2 simpatice şi 2 antipatice, şi exprimă dispoziţia pulsională actuală a persoanei. Se mai numeşte şi profil de

faţadă pentru că exprimă tendinţele pulsionale cela mai puternice ale persoanei, unele încă nesatisfăcute, în inconştient, altele deja manifeste, deci în proces de satisfacere acceptată de eu. Parţial satisfăcute, deci trăite conştient, dar parţial ele stăruie la graniţa dintre conştient şi inconştient, uzând de metodele de defensă ale Eului pentru a pune în mişcare diverse mecanisme patologice sau nu. Profilul de culisă experimentală se obţine prin alegerile realizate asupra celor 4 fotografii rămase după prima selecţie. Semnificaţia acestui profil constă în faptul că prezintă ceea ce se ascunde în spatele profilului de prim plan. Profilul teoretic se obţine din profilul de prim plan reprezentând imaginea în oglindă a acestuia, profilul P inversat. Acest profil face vizibile adevăratele tendinţe ale culisei, din domeniul inconştientului familial, fiind purtător al tuturor tendinţelor disociate ale culisei. Practic, acest profil corespunde inconştientului profund pentru că doar el, în combinaţie cu profilul faţadei, poate da seama de totalitatea vieţii instinctive. Mai mult, acest profil oferă indicaţii cu privire la acele tendinţe care apar pe căi ocolite în formarea simbolisticii onirice, a trăsăturilor caracteriale şi a simptoamelor de boli mentale, care exprimă, în aceste fenomene, tropic, inconştientul familial. Profilul de concordanţă care se obţine din toate cele trei profile la un loc, exprimând viitorul probabil al dispoziţiei pulsionale actuale. Acest profil are în principal o valoare prognostică, gradul de concordanţă relevă raportul de formă dintre tendinţele manifeste şi cele latente şi oferă astfel date despre destinul persoanei. Valoarea metodei Metoda lui Szondi este din ce în ce mai recunoscută, atât în clinică, cât şi în psihologia judiciară sau pentru consilierea psihologică. Teoria sa este, asemeni psihanalizei şi psihologiei analitice, vie, incitând la cercetări pasionate, la dezvoltarea metodei şi sensurilor. Sunt unii practicieni, mai ales francezi, care consideră fotografiile prea înspăimântătoare, prost alese, şi reprezentative doar pentru populaţia germanică şi nordică. Chiar unele formulări sunt criticate ca obscure sau discutabile. În S.U.A, Susane Deri a elaborat un nou sistem de interpretare a testului.

TEHNICA ANALIZEI CULORILOR TESTUL LÜSCHER - TESTUL CULORILOR Istoric Numeroşi autori s-au ocupat de semnificaţia culorii în raport de personalitatea umană, de înţelesurile asociate culorilor. Încă din 1810 Goethe vorbea despre funcţia de apel de tip biologic, de existenţa unor culori pozitive precum roşu, oranj, galben cu proprietăţi de excitare şi negative precum albastrul sau purpuriul care induc anxietate, tandreţe. Guilford, 1934, dintr-o altă perspectivă vorbeşte despre faptul că preferinţa pentru culoare este determinată ereditar la om, fiind influenţată prea puţin de mediu sau de învăţare. De asemenea, indică corelaţia pozitivă a valorii afective cu strălucirea, saturaţia culorii. Granger, 1955, aprecia dependenţa culorii de un factor estetic de natură biologică, existând "o ordine de preferinţă" generală pentru fiecare atribut fizic al culorii la toate nivelele de soliditate a culorii. Această ordine de preferinţă pentru oricare atribut al culorii rămâne invariant în situaţia unor schimbări în nivelul celorlalte două atribute. Goldstein, 1939, 1942 studiind experimental pe pacienţi cu patologie organică descoperă că diferite fundaluri colorate produc efecte comportamentale diferenţiate. De exemplu, fundalul roşu este trăit ca dezagreabil, neliniştitor, excitant, chiar provocând ameţeală. El tinde să exacerbeze simptome cu refracţie miopatică ducând la creşterea tendinţei de pierdere a echilibrului, la erori în localizarea cutanată. Verdele ca fundal reduce aceste simptome. Mişcările sunt realizate cu mai mare precizie în lumina verde comparativ cu cea roşie. De asemenea, determină faptul că culorile au efecte asupra organismului ca întreg, astfel, roşu şi galben cresc efectul lumii externe, iar verde şi albastru prezintă un efect invers. De asemenea, sunt interesante studiile privind simbolistica culorilor pentru mitologia şi folclorul diverselor culturi ale omenirii. Autor Max Lüscher (n. 1923 la Basel) creează un sistem interpretativ original al personalităţii. Forma standard permite evaluarea normalităţii sau a dezechilibrului între diferite funcţii ale personalităţii. Este unul dintre personajele care a manifestat o precocitate deosebită: captivat de psihologie de la 13 ani citeşte Freud, Jung, Klages, iar de la 16 ani frecventează cu aprobare specială cursuri universitare. Interesul lui dominant se centrează pe cunoaşterea semnificaţiei culorii pentru om. Ca student elaborează ceea ce va constitui testul culorilor. La 24 de ani prezintă la Conferinţa Internaţională de Psihologie de la Lausanne testul culorilor apreciat ca un "act genial", ce va intra în istoria psihologiei. Experimentează mult culorile pe condiţii umane de echilibru şi dezechilibru. Teoria Un principiu esenţial în teoria personalităţii elaborată de Lüscherxiv este culturalizarea. Cărţile sale, "Psihologia şi psihoterapia ca şi cultură", 1955 şi "Psihologia antropologică a funcţiilor", 1962, oferă imaginea comportamentului uman sănătos, culturalizat. Sarcina pedagogică şi psihoigienică a ei este de a-l forma pe om pentru cultură, iar pe omul sănătos, care prin sub- sau supraaprecierea funcţiilor s-a blocat pe acest drum, să-l readucă pe calea desfăşurării armonioase a funcţiilor şi prin aceasta să-l îndrume în sensul împlinirii sale raţionale. Principiul de la care porneşte este că atracţia sau repulsia pentru o culoare provine din structura personalităţii, şi anume din straturile inconştiente ale psihismului. Alegerea culorilor prezintă o constantă temporală, în măsura în care personalitatea este o constantă şi nu se schimbă asemeni dispoziţiilor. Atâta vreme cât personalitatea s-a constituit într-o ecuaţie, aceasta va fi întâlnită în fiecare din alegerile subiectului.

Lüscher aduce prin cercetările fiziologice ideea că nu numai personalitatea ca sistem psihologic prezintă armonizări sau dizarmonizări cu culorile, ci şi fiziologia organismului. Modul cum subiectul alege culorile exprimă un mod de trăire a vieţii şi starea sa fiziologică, respectiv tonusul neurovegetativ şi nivelul reglării hormonale. În sistemul teoretic al psihologiei funcţionale, pentru care culoarea este direct legată de psihologia personalităţii, Lüscher consideră culoarea ca având o structură constantă, un "sens obiectiv", acelaşi pentru toţixv; iar funcţia reprezintă atitudinea subiectivă a subiectului faţă de culoare, funcţie care variază de la persoană la persoană. Personalitatea este în relaţie cu o serie de obiecte, relaţie nu întâmplătoare, ci determinantă reciproc şi dinamic. Această relaţie este definită de autor ca "ordonată", în sensul în care, a fi subiect, existând în cadrul unor condiţii determinante, înseamnă a fi purtător al unor funcţii determinate. Autorul consideră patru tipuri de relaţii cu obiectul care determină structurarea şi funcţionarea personalităţii. Structura comportamentului uman se poate diferenţia astfel în funcţie de două axe de semnificaţii: Direcţia dominantă în relaţia personalitate - mediu şi determinismul acestei relaţii. 1. Situaţia când subiectul este în relaţie cu un obiect exterior lui este denumită de Lüscher relaţie de tip eterocentric. Reversul acesteia, situaţia când subiectul este în relaţie cu un obiect interior, a cărui funcţie este sinele, este denumită relaţie de tip autocentric. În limbaj curent, primul tip defineşte activismul subiectului în raport cu mediul, iar al doilea pasivitatea. Pentru autor, pasivitatea nu înseamnă că individul nu poate fi într-o acţiune spontană, activă. Înseamnă mai degrabă situaţia în care subiectul se identifică cu obiectul şi suportă propria sa obiectivizare. 2. Dacă subiectul este cel care determină forma relaţiei cu obiectul, Lüscher vorbeşte de relaţie de tip autonom. Dacă subiectul se integrează într-o relaţie şi se lasă determinat de obiect, relaţia este definită de tip eteronom. Cele patru categorii de relaţii sunt opuse, polare şi sunt denumite categorii psihologice fundamentale. În psihologia experimentală, putem identifica ca echivalenţe: - autocentricul se manifestă prin introversie, centrarea pe universul interior, pe profunzimile propriei fiinţe; - eterocentric înseamnă focalizarea pe viaţa exterioară, extraversia ca atitudine dominantă, deschiderea faţă de mediu; - autonomia se manifestă prin tensiune, voinţă, masculinitate; eteronomia prin sentiment, dizolvare şi feminitate. În psihic, cele patru funcţii se organizează în structuri în funcţie de direcţionare şi determinism. Cele patru categorii ale psihologiei structurale a funcţiilor sunt (Lüscher, 1962): autocentric - eteronomă, prin trăirea propriei persoane; autocentric - autonomă, prin autodefinire; eterocentric - autonomă când actul este definitor pentru alteritate; eterocentric eteronomă, când implicarea este prin empatizare. Autorul, referindu-se la conceptele polare autonomie - eteronomie, activ - pasiv, le consideră în cadrul concepţiei privind unitatea eului şi capacitatea de auto-cunoaştere. Cultura semnifică, în context, acceptarea ideii că desfăşurarea acestei unităţi pune în joc realizarea plenară a totalităţii posibilităţilor viului. Esenţa sarcinii culturii constă în a depăşi unilateralitatea, pentru a cuprinde într-o unitate multilateralitatea diversificată. Concept care ne trimite la consideraţiile asupra totalităţii pe care Jung le aduce pentru prima oară în psihologia eului odată cu introducerea conceptului de individuaţie (individuare). Reversul, incultura, este situaţia în care nu se acordă atenţie acestei unităţi, unde posibilităţi de desfăşurare rămân neexplorate. Toate cele patru funcţii sunt astfel înţelese ca funcţii de şi întru cultură, orientări complementare ce servesc la auto-realizarea culturalizată, armonioasă a fiinţei umane.

Descrierea pe larg a funcţiilor complementare ale psihicului 1. Funcţia eteronom pasivă Este o funcţie pe care Lüscher o numeşte orientarea estetică, fiind reprezentată de culoarea albastru (închis, al cerului înainte de a se întuneca definitiv). În contextul psihologiei jungiene de exemplu, această funcţie indică afectivitatea. Nu este o judecată de valoare, ci o "auto-dăruire eteronomă" dublată de o maximă receptivitate a personalităţii, care îi permite subiectului să aibă o bogăţie de trăiri, ceea ce duce la îmbogăţirea personalităţii, fiind astfel una din căile de culturalizare. Dacă subiectul este într-o stare de deschidere, el trăieşte ataşamentul afectiv pentru natură, adevăr, familie, prieteni, profesie. Ataşamentul afectiv trezeşte încrederea, individul având şansa de a "se înrădăcina" prin aceste lucruri în realitate. Dacă această funcţie este mult prea puternică sau este în deficit, dacă această înrădăcinare prin încredere nu se produce, devine descurajat, indispus, aplatizat afectiv. 2. Funcţia autonom pasivă Lüscher o defineşte ca orientare logică şi teoretică şi este reprezentată de culoarea verde (cu încărcătură de albastru). În psihologia analitică corespunzător este funcţia de raţionalitate logică. Impresiile apărute din prima funcţie sunt decodificate de această funcţie; cu cât aceste conţinuturi devin mai bogate, se pot înţelege mai uşor relaţiile reciproce dintre obiectele lumii şi sesizarea specificului lor individual. Această funcţie dă sens trăirilor şi percepţiilor, obiectele devin comprehensibile, inteligibile. Cultivarea acestei funcţii îţi dă acces la un grad de comprehensibilitate a lumii inclusiv capacitatea de a depăşi prejudecăţile ce apar datorită unei greşite aprecieri a mediului şi personale. Culturalizarea prin prisma acestei funcţii înseamnă cunoaştere obiectivă. Funcţia estetică şi funcţia logică formează cele două funcţii teoretice ale personalităţii. 3. Funcţia eterocentric autonomă, activă Este reprezentată de culoarea roşu, Lüscher definind-o ca orientarea responsabilă. Este capacitatea ca odată ce înţelegi realist lumea să iei o atitudine, o poziţie care să corespundă la cerinţele lumii, să te facă responsabil pentru actele tale. Autorul diferenţiază între atitudini faţă de persoane şi atitudini faţă de obiecte. Îndeplinirea obligaţiilor faţă de obiecte este definită ca acţiune morală. Responsabilitatea se exercită prin acţiuni etice. Culturalizarea pe baza acestei funcţii duce la recunoaşterea afirmativă a celuilalt, atât a imperativelor adresate subiectului de către celălalt cât şi a modului în care acestea ne obligă la anumite tipuri de acţiune. 4. Funcţia eteronom activă Este reprezentată de culoarea galben, şi este definită de Lüscher ca orientarea virtuoz-tehnică (grecescul techne cu sensul de a fi capabil în mod virtual de ceva). Lüscher consideră că o culturalizare definitivă a fiinţei umane nu este posibilă fără această funcţie, care acomodează prin perseverenţă şi acţiune creativă fiinţa umană în mediu. Poate fi tradusă printr-o lipsă de rigiditate, plasticitate în exprimare, uşurinţă în a face faţă, fără de care individul nu ar mai putea funcţiona adaptativ. Funcţia responsabilă şi cea virtuoz-tehnică duc la acţiuni transformative; ele sunt funcţii active şi practice ale personalităţii. Relaţiile între funcţii Lüscher integrează relaţiile dintre cele patru funcţii într-o dinamică a personalităţii umane, definind personalitatea ca sistem cu autoreglare în care structurile acestor orientări fundamentale se organizează într-o unitate funcţională. Autoreglarea personalităţii se explică prin trei tipuri de relaţii funcţionale reciproce: relaţii armonioase, cele patru funcţii intră în relaţii armonioase; dacă una dintre funcţii rămâne sub-dezvoltată, sau dacă mai multe funcţii sunt în această situaţie; dacă o funcţie este exacerbată (exacerbarea se face pe seama alteia), aceste ultime tipuri de relaţii

conduc la apariţia unor tulburări inhibitorii în funcţionarea armonioasă a personalităţii şi devine necesară sarcina psihoterapeutică de a elibera funcţia deformată din fixaţia rigidă în care se află şi aducerea ei la nivelul corespunzător. Eliberarea înseamnă fie reducerea funcţiei exacerbate, fie amplificarea funcţiei neglijate, subdezvoltate spre nivelul corespunzător, celelalte funcţii complementare dezvoltându-se conform acestor modificări. Iată, de exemplu, funcţiile culturale împreună cu culorile lor reprezentative şi formele de amplificare - exacerbare. Determinar Funcţie Forma Direcţie Culoare e culturală amplificată sentimentalis autocentrism eteronomie estetică albastru m, auto(introversie) (obiectul) compătimire autonomie autoimpunere autocentrism logică verde (subiectul) infatuată ambiţia eterocentrism autonomie etică roşu exaltată de a (extraversie) domina dorinţă avidă virtuoz de noutate, eterocentrism eteronomie galben tehnică mai bine Principii de funcţionare a testului Principiul de bază al testului constă în faptul că subiectul alege acea culoare al cărei efect psihic şi fiziologic este trăit ca plăcere. Prin această selecţie, subiectul îşi dezvăluie o trebuinţă psihică. Lüscher în 1965 insistă în legătură cu acest principiu, pe necesitatea de a separa clar între două perspective: semnificaţia obiectivă a diferitelor culori şi atitudinea, orientarea sau setul subiectiv faţă de acea culoare în registrul simpatie, antipatie, indiferenţă. Structura obiectivă a culorii, din perspectiva formei de apariţie, este aproape identică la toţi oamenii în sensul că denumirea unei culori, albastru, semnifică pentru toţi linişte, indiferent de reacţia persoanei. Funcţia "culorii", orientarea, este foarte variabilă în funcţie de fiecare individ în parte. Ca principii de interpretare, Furrer, 1953, propune: 1. Factorii testului, respectiv semnificaţia generală a culorilor, sunt, în general, neutri. 2. Semnificaţia pozitivă (+) sau negativă (-) se poate decide doar în cazuri individuale, definite ca atare. 3. Caracteristicile valorii de simptom real se pot determina doar pe baza relaţiilor reciproce dintre factorii testului. 4. Valoarea de simptom a unui factor e determinată de rezultatul tuturor alegerilor, luate împreună. 5. Semnificaţia definitivă a unui simptom se conturează abia în urma analizei tuturor interrelaţiilor dintre simptoame. În seria de 8 culori standard, funcţia + reprezintă orientarea spre, întoarcerea spre, comportament dublat de conştiinţa scopului. Funcţia x, modus vivendi, reprezintă apropierea de, respectiv participarea nemijlocită. Funcţia cotată = , semnifică întoarcerea de la ... prin acceptarea stării date. Funcţia –, reprezintă împotrivirea, stăruinţa în apărarea de dezavantajele trăite sau de care îi este teamă. Funcţia + reprezintă o convertire, implicând un comportament pentru evitarea unor eşecuri, frustrări, a unei situaţii defavorabile.

Pentru o personalitate echilibrată, culorile vitale trebuie să stea în primele 5 poziţii. Dacă una dintre culorile fundamentale stă în ultimele 3 (respectiv poziţiile 6, 7, 8) poziţii aceasta înseamnă că, inconştient sau conştient, subiectul respinge o funcţie vitală care determină un anumit grad de anxietate. Această anxietate trebuie compensată într-un grad sau altul prin culoarea ce se găseşte pe primul loc. Atunci când o funcţie vitală este diminuată, cel puţin una din celelalte funcţii, cea aflată pe locul I, este exacerbată, amplificată. Compensarea înseamnă exaltarea funcţiei şi ea va funcţiona la fel de dereglat ca şi cea respinsă. Exacerbarea înseamnă amplificarea ei nevrotică. Prezentarea culorilor Culorile funcţiilor vitale: Albastrul – este culoarea integrării pasive, a identificării. Albastrul reprezintă funcţia estetică (funcţie eteronom autocentrică); funcţie teoretică. Subiectul nu emite judecăţi de valoare ci este într-o stare de dăruire eteronomă dublată de o receptivitate maximă a personalităţii. Această funcţie permite o îmbogăţire a personalităţii. Preferarea ei normală înseamnă o stare de satisfacţie, mulţumire, ataşament, sensibilitate la nivelul sentimentelor, o anumită profunzime în simţiri, predispoziţia de a stabili relaţii. Indică nevoia de tandreţe, un anumit grad de tradiţionalism, auto-dăruire. Poate indica feminitate, autodăruire, respect pentru tradiţii. În plan fiziologic indică un temperament de tip sangvin. Exacerbarea ei - este pe locul I dar este compensativă pentru ceva respins, conduce la stări de sentimentalism, auto-compătimire, dependenţă afectivă de celălalt. Respingerea ei - locul VI, VII şi mai ales VIII indică dorinţa de a se elibera din legături şi dependenţe afective. Când respingerea apare la copil, poate fi un indicator al incapacităţii de concentrare, manifestată în dificultăţi şcolare. La adult, respingerea înseamnă un anumit grad de extenuare, tulburări cardiace, de circulaţie. Compensarea ei : (albastrul respins este compensat cu o altă culoare) - de 2 (verde) → infatuare şi egocentrism puternic; - de 3 (roşu) → egocentrism foarte puternic; - de 4 (galben) → nevoie de schimbare, de fugă continuă. Funcţia estetică reprezintă nevoia de afectivitate, de ataşament afectiv pentru natură, pentru adevăr, pentru familie, pentru profesie, pentru prieteni. Verde – Verde reprezintă funcţia logică (funcţie autonom autocentrică), funcţie teoretică. Reprezintă nevoia de a da sens lumii, de a se organiza. Funcţia, datorită caracterului său autocentric, conduce la educarea gândirii şi la depăşirea prejudecăţilor. Este funcţia cunoaşterii obiectuale. Este o culoare care defineşte poziţia eului. Preferarea ei normală înseamnă - în plan psihologic - un anumit grad de statornicie, de întemeiere şi echilibru a eului, forţa lui. Indică perseverare, determinism, hotărâre, auto-centrism şi autonomie. Exacerbarea ei indică infatuare, dorinţa de a triumfa cu orice preţ, un fel de autoimpunere infatuată în care individul nu mai ţine cont de celălalt. Respingerea ei indică o stare definită prin nevoia de a fugi de decizii, de hotărâri proprii, de implicarea personală de a lua hotărâri. Compensarea ei: - de albastru (1) → subiectul caută linişte, relaxare, într-un mod exagerat, compensând lipsa proprie de stabilitate; - de roşu (3) → predispoziţie spre izbucnire, impulsivitate, nerăbdare; - de galben (4) → subiectul fuge într-o fictivă „libertate” care să-l smulgă din situaţia în care se determină pe sine.

Roşu – Roşul reprezintă funcţia etică (funcţie autonom eterocentrică); funcţie practică. Lüscher vorbea despre asumarea responsabilităţii în acţiune. Subiectul ia poziţie în legătură cu lumea şi îşi recunoaşte obligaţiile în legătură cu lumea exterioară sau interioară. Lüscher vorbeşte despre acţiuni morale. Culturalizarea etică (formarea şi dezvoltarea acestei funcţii) implică o recunoaştere afirmativă a celorlalţi, o recunoaştere a imperativelor adresate de ceilalţi individului şi a obligaţiilor individului de a răspunde la aceste imperative. Preferarea ei normală indică un nivel emoţional ridicat, forţă vitală, dorinţă de succes, orientare spre acţiuni prezente, subiectul se implică în acţiune. Înseamnă voinţă, spor, cucerire. Exacerbarea ei indică o stare de ambiţie exaltată, dorinţa de a domina cu orice preţ (ceea ce dovedeşte nesiguranţa acţiunilor). Respingerea ei indică o lipsă de forţă vitală care se poate datora şi extenuării, uneori indică o insuficienţă cardiacă. În plan psihologic persoana se fereşte de emoţii pe care nu le mai poate suporta, care îl consumă masiv. Compensarea ei: - de albastru (1) → dorinţă de linişte şi ataşament de tip masochist (ex. dragostea este respinsă); - de verde (2) → tendinţa subiectului de a rezista într-o situaţie de incapacitate printr-un efort de voinţă (ex. situaţia în care subiectul vrea să-şi domine incapacitatea, tulburările vegetative prin auto-disciplină); - de galben (4) → subiect care caută un compromis provizoriu, ce va deveni o stare de disperare, nu reuşeşte să se stabilizeze. Galben – este culoarea izolării, a dezintegrării active. Galbenul reprezintă funcţia virtuoz– tehnică (funcţie eteronom eterocentrică); funcţie practică. Arată capacitatea de a fi capabil, în mod virtual, de ceva. Arată capacitatea de a acţiona în mod creativ şi o anumită nevoie de anticipare şi ieşire din cadrul imediat. În plan fiziologic indică funcţii vegetative intensificate şi mai labile decât roşu. Indică o lipsă de inhibiţii, relaxare, eliberare de ce e greu, apăsător. În plan psihologic, semnifică schimbarea, speranţa, noutatea. Preferarea ei normală indică o persoană optimistă, care aşteaptă mereu norocul, şansa, care se orientează spre experienţe noi, o persoană modernă. Exacerbarea ei indică nevrotism, dorinţă avidă de nou, tendinţă de auto-iluzionare, înlocuirea realităţii cu iluzia. Este ”nevroticul nestatornic” care doreşte schimbarea de dragul schimbării. Respingerea ei indică o stare de decepţie în speranţa, sentimente de izolare, de dezrădăcinare, dublate de o dorinţă permanentă de fericire pe care nu o poate împlini. Compensarea ei: - de albastru (1) → dorinţă de linişte, de stabilire de contacte pentru a ieşi din izolare; - de verde (2) → nevoia exacerbată de stabilitate, orgolios şi ambiţios; - de roşu (3) → dorinţa de a uita; se refugia în trăiri palpitante, activităţi, aventuri. Culorile auxiliare sunt violet, maro, negru, gri. Violet (mov)– este o culoare de integrare (roşu combinat cu albastru) care înseamnă nevoia de înţelegere sensibilă, intuiţie, capacitate empatetică. Nu aduce nici o schimbare în cotare, indiferent de poziţia ei. Preferarea ei normală indică o receptivitate crescută la celălalt, dar într-un sens al misterului, al secretului şi nu al logicului "participare mistică cu mediul"; pretenţia subiectului de a fi fermecător şi de a fi fermecat. Violetul are drept corespondent în desen linia fără determinare clară. Starea implicată de această culoare se întâlneşte la adolescenţi în identificarea cu obiecte externe, la mamele în graviditate, şi în cazul homosexualilor. Înseamnă o capacitate crescută de a stabili relaţii, dar care nu sunt diferenţiate.

Respingerea ei indică o atitudine deosebit de critică, rigiditate de diferenţiere, stăruinţa persoanei de a stabili raporturi, relaţii foarte clarificate. Raţionalitate crâncenă. Maro - loc optim numai pentru poziţiile de final - este legată de funcţionarea concretă a organismului, iar în plan psihologic reflectă orientarea spre concret, materie, realismul material. Preferarea ei (poziţia I) indică anxietatea, nevoia foarte puternică de satisfacere senzorială, comoditate senzorială, nevoia de a se retrage din mulţime, nevoia de a avea o existenţă scutită de probleme. Zona neutră pentru această culoare se încadrează în poziţiile V, VI, VII şi indică stare de sănătate, echilibru organic. Respingerea ei (locul VIII) indică o atitudine de condamnare a monotoniei, tendinţe individualiste, un grad de inhibare a satisfacerilor senzoriale. Negru – este o culoare exclusivă, a absolutului, definitivului, negării rigide. Negrul exprimă enunţarea încăpăţânată şi negativistă (mai ales dacă este pe primul loc). Este culoarea absolutismului, negativismului. Cu semn de anxietate indică renunţarea incapabilă la tot. Preferarea ei (poziţia I) indică renunţarea subiectului la orice de dragul negativismului. Pe poziţia a II-a, negrul indică faptul că subiectul renunţă la absolut orice dacă poate obţine ceea ce este plasat pe poziţia I. De exemplu, dacă pe prima poziţie se află roşul (urmat de negru), aceasta înseamnă exclusivitatea în viaţă pentru cuceriri, aventură. Dacă pe prima poziţie de află griul (urmat de negru), subiectul e negativist în stare de totală izolare şi abandon. Dacă pe prima poziţie se află albastru (urmat de negru), subiectul doreşte dragostea exclusivă, liniştea perfectă. Zona neutră pentru această culoare se încadrează în poziţiile V, VI, VII. Respingerea ei (poziţia VIII) indică gradul de persistenţă chiar cu preţul pericolelor, incapacitatea rigidă de a renunţa. Gri – indică o lipsă de tendinţe; marchează o zonă de limită între ceea ce provoacă tensiune şi relaxare („cortină de gri”). "Cortina de gri” = cheie a problemei conflictuale a personalităţii subiectului - dacă observăm o schimbare între cele două selecţii. Intensifică semnificaţia culorilor de dinaintea sa. Preferarea ei (poziţia I) indică evitarea emoţiilor, influenţelor externe, precauţie, indiferenţă pentru orice şi oricine. Plasarea ei pe poziţia a II-a → culoarea de dinaintea ei va avea un caracter compensator, iar cea de după ea indică tendinţele inhibate în mod anxios. Plasarea ei pe poziţia a III-a indică funcţia compensatoare a culorilor de pe poziţiile I şi II, culoarea de pe poziţia a IV-a indicând tendinţele inhibate. Zona neutră pentru această culoare se încadrează în poziţiile V, VI, VII. Respingerea ei = indică dorinţa subiectului de a participa la tot şi la toate, de teama de a nu scăpa ceva, ceea ce indica un grad de anxietate. Formele de aplicare ale testului culorilor Ca regulă generală, planşele trebuie, pe cât posibil, aplicate la lumina zilei, dar cu evitarea luminii puternice a soarelui. Aplicarea seriei de 8 culori, respectiv a culorilor standard şi acelor auxiliare. Pentru aplicarea seriei standard se cere subiectului o prima alegere etalându-se cele 8 cartoane colorate şi, după o scurtă pauză, o a doua selecţie. Trebuie să aleagă şi a doua oară ca şi când nu ar mai fi parcurs culorile anterior. Se explică că nu este vorba despre rememorare. A doua alegere se face de obicei mai liber, mai spontan. De aceea, mai ales în cazuri incerte, această a doua alegere rămâne decisivă. Prima selecţie e considerată ca o confruntare cu ceva necunoscut, deci semnifică reacţia subiectului în faţa unei situaţii noi, nedeterminate, stresante etc.

Selecţia a doua va exprima ceea ce este stabil pentru că, odată situaţia necunoscută depăşită, reacţia va indica condiţia psihică obişnuită a subiectului. Se interpretează a doua selecţie, dar şi diferenţele dintre prima şi a doua selecţie. Dacă diferenţele sunt foarte mari, subiectul este labil, orice noutate îi provoacă o stare de anxietate, care îi pune în joc defensele eului. Dacă nu există diferenţe, subiectul prezintă o mai mică plasticitate adaptativă, este mai amorf, el nu a reacţionat la prima situaţie de noutate (cu condiţia ca subiectul să nu cunoască proba). Normal este să existe o relativă diferenţă între cele două selecţii. Prognoza este bună când a doua alegere este mai favorabilă şi este proastă în situaţia inversă. Aplicarea completă a testului înseamnă de fapt un material format din 7 planşe iar paşii de administrare şi instrucţiunile sunt după cum urmează: Faza I Planşa I, prezintă 5 culori acromatice, respectiv gri închis, negru, gri deschis, alb şi un gri intermediar. Instrucţiuni: "Care vă place cel mai mult dintre cele 5 culori?". După două alegeri, se întreabă: "Care dintre culorile rămase vă place cel mai puţin - nu vă place de loc?". Se notează pe ultimul loc. Se continuă pentru următoarea culoare neplăcută, respectiv locul IV. Faza II Urmează aplicarea serie de 8 culori. "Care culoare vă place cel mai mult dintre cele 8 culori?". După a V-a culoare aleasă preferenţial, se recomandă instrucţiunea: "Care culoare nu vă place de loc?" şi se notează numărul ei în poziţia a VIII-a. "Care este următoarea culoare cea mai antipatică?" - şi se notează numărul ei pentru poziţia a VII-a. Planşa II, cu Albastru închis, verde - albastru, purpuriu, galben, violet, maro, negru, gri intermediar. Faza III Alegerile pe perechi, tip grilă. Pe planşele care urmează există câte 2 culori perechi. Grila testului are o fereastră care trebuie potrivită pe perechile care urmează a fi expuse pentru a rămâne vizibilă de exemplu, la început, doar prima pereche, a culorilor fundamentale albastru şi galben, cu instrucţiunea: "Care dintre cele 2 vă place mai mult?" La fel se va proceda cu toate cele 6 perechi posibile de combinat între cele 4 culori fundamentale. Culorile, conform funcţiei for au şi un registru de acţiune, respectiv: investire, defensă, ofensivitate, proiecţie. Ordinea de administrare este: I (albastru) - P (galben), D (verde) - O (roşu), I - D, O - P, I - O, D - P. În mod similar se vor face alegerile şi înregistrarea rezultatelor la planşele care urmează, respectiv planşele variaţiei albastrului, roşului, verdelui şi galbenului. Ca materiale se folosesc: Planşa III, cu cele 4 culori fundamentale în cele 6 combinaţii. Planşa IV, prezintă albastru standard cu cele 3 variante tonale cu semnificaţia defensă, ofensivitate, proiecţie, în 6 combinaţii posibile. Planşa V, acelaşi lucru pentru verde. Planşa VI, acelaşi lucru pentru roşu. Planşa VII, acelaşi lucru pentru galben. Indiferent de planşă, semnificaţia culorilor este, psihanalitic de: investire (1, funcţia eteronom - pasivă), defensă (2, funcţia autonom - pasivă), ofensivitate (3, autonom - activă) şi proiecţie (4, funcţia eteronom - activă) şi este atribuită şi nuanţelor culorii standard, Aceste culori standard, prin amestecul cu celelalte 3 culori, primesc, odată cu celelalte trei nuanţe posibile, atributul funcţiilor acestora. Nu numai galbenul standard indică orientarea eteronom - activă ci şi albul şi de asemenea, acele nuanţe ale culorilor din planşele IV, V şi VI încărcate cu galben, şi care au de asemenea semnul 4.

Caracterul conştient al actului de alegere este determinat de faptul că trebuie să aleagă între diferite calităţi cromatice sau între diferite tonuri ale aceleiaşi calităţi. De asemenea, numărul de posibilităţi date sunt explorate concomitent. Reacţiile de alegere ale subiectului faţă de diferite planşe dau posibilitatea unor delimitări foarte nuanţate. Se obţine un patrulater de inter-influenţe, denumit pătratul de funcţie care ne dă baza structurii caracterului. Evaluarea seriei gri indică felul cum se simte subiectul în situaţia actuală, cum îşi evaluează dispoziţia de moment şi cum se simte sub influenţa unor stimuli relativ neutri - gradaţiile griului, proveniţi din propria sa stare de excitare psihică şi tensiune neuropsihică. Seriile celor 4 culori fundamentale indică tendinţele de bază ale impulsurilor. Seria variaţiei cromatice a albastrului indică comportamentul afectiv. Seria variaţiilor cromatice ale verdelui indică comportamentul volitiv. Seria pentru roşu, comportamentul instinctiv. Seria cromatică pentru galben, comportamentul determinat de dorinţe şi formele relaţiilor inter-umane. În cazul unor evaluări speciale pentru diferenţierea interpretării se reia administrarea seriei de 8 culori. Trebuie să aleagă ca şi când nu ar mai fi parcurs planşa anterior. Se explică că nu este vorba despre rememorare. Administrarea şi interpretarea specifice pentru varianta standard, seria de 8 culori. Administrare, instructaj Subiectului i se prezintă etalate cela 8 culori standard şi i se cere să indice care dintre ele este cea mai plăcută pentru el. Subiectul se referă strict la culoarea pe care o vede etalată, nu are voie să-şi imagineze în locul celor etalate, altele mai închise, mai frumoase etc. Culorile nu se raportează la alte obiecte, lucruri etc. Nu le alege pentru combinaţii cromatice. Fiecare culoare trebuie aleasă în sine. Subiectul lucrează complet independent: nu i se sugerează, nu se răspunde la întrebări suplimentare şi nici nu este grăbit să ia o decizie. Se observă comportamentul mimico - gestic şi verbal al subiectului, autorul indicând pentru remarci precum cele de mai jos o situaţie de inhibiţie ce reflectă tendinţa spre performanţe, dar fără încredere în sine: subiectul se îndoieşte de posibilităţile de a obţine aceste performanţe prin forţe proprii şi recurge la obţinerea unor repere obiective, a unui etalon obiectiv, sau îşi maschează nesiguranţa prin evitare. Astfel, replici de tipul: "Îmi plac toate culorile", "Nu îmi place nici o culoare în mod deosebit", "Trebuie să ştiu în ce scop aleg", "Depinde doar de dispoziţia celui care alege", "Unele culori sunt preferate sau respinse pentru că amintesc de ceva. De exemplu negrul însemnă doliul". În astfel de situaţii , instructajul devine: "Precis puteţi să-mi spuneţi care culoare nu vă place de loc, sau cel mai puţin!" Cotare Se cotează ambele selecţii iniţial în mod independent. Semnificaţia celor 8 poziţii: I - VIII Locuri Semnificaţie propensiunea subiectului către acea funcţie, arată o investiţie puternică la nivelul 1 şi 2 ataşamentului 3 şi 4 participare obişnuită, culorile cele mai echilibrate ca încărcătură libidinală 5 şi 6 îndepărtare, latenţă 7 şi 8 respingere sau reprimare 1 mijlocul ales de subiect pentru alegerea scopului 2 scopul 3 şi 4 situaţiile în care subiectul se simte bine 5, 6, 7 posibilităţile latente 8 trebuinţă refulată, iraţională, a cărei satisfacţie ar atrage prejudicii pentru subiect

Culoarea de pe poziţia I indică, simbolizează mijlocul necesar pentru a atinge un anumit scop; uneori reprezintă mijlocul prin care se compensează anxietatea dată de culoarea plasată pe poziţia VIII. Culoarea de pe poziţia a II-a indică scopul pentru care se străduieşte subiectul. Culorile de pe poziţiile III şi IV indică modul de a trăi, situaţia în care subiectul simte că se află. Culorile de pe poziţiile V, VI, VII indică tendinţele care sunt inhibate, suspendate, latente şi care pot izbucni oricând. Culoarea de pe poziţia V indică o stare latentă. Culoarea de pe poziţia VI indică o tendinţă refulată inconştientă. Culoarea de pe poziţia VII indică o trebuinţă nesatisfăcută, inconştientă. Culoarea de pe poziţia VIII indică o trebuinţă refulată conştient. Grupările Singura situaţie în care grupările împart culorile două câte două este situaţia de normalitate, respectiv când culorile vitale sunt plasate la început iar cele secundare spre final: • prima grupă de două culori, sau doar una, cea de la început, primeşte semnul + • a doua grupă sau numai una, primeşte semnul x • toate culorile rămase în mijloc primesc semnul = • ultima grupă, sau ultima culoare primeşte semnul – Oricare altă situaţie înseamnă ieşirea din echilibru. Astfel, de exemplu, adesea avem situaţia în care o culoare vie se află plasată pe ultimele trei locuri ale selecţiei, VI, VII, VIII. Atunci putem considera că această culoare, sau acele culori vii plasate la final, reprezintă o subdezvoltare a funcţiei respective în structura personalităţii, respectiv este generatoare de anxietate. Compensativ, culoarea plasată pe primul loc este cea care este exacerbată, este amplificată. Dacă o culoare vitală este pe poziţiile VI, VII, VIII, atunci aceasta şi toate culorile de după ea se notează cu - fiind considerate ca încărcate de tensiuni. Dacă una dintre culorile gri, maro sau negru este pe poziţiile I, II, III, aceasta înseamnă exacerbarea sensului acelei culori; apare astfel o tensiune cotată cu +. Dacă această culoare este pe locul II sau III, toate culorile dinaintea ei primesc cotarea +. Culorile de după +, următoarele două culori, primesc întotdeauna x. De exemplu: 1 2 6 5 4 7 0 3 +++xx==În selecţie, culoarea 3, roşul, este sub-dezvoltată şi acţionează ca o sursă de anxietate şi tensiuni interioare. În mod normal, doar culoarea de pe locul I, 1, respectiv albastrul, este compensatorie, deci exacerbată ca atitudine. Dar, maroul fiind pe o poziţie vitală, III, reflectă de asemenea tensiuni şi o stare de anormalitate, ceea ce face ca şi funcţiile reprezentate de culorile verde, 2, şi albastru 1, să fie exacerbate. De exemplu: 4 6 5 1 2 0 3 7 ++ x x= = - • 3 este culoare respinsă se notează cu –; • 4 compensează 3 şi se notează cu + cu sensul de exacerbare a acestei funcţii; • 7 este culoare auxiliară dar este precedată de o culoare vie respinsă şi se notează cu –; • 6 este culoare auxiliară, dar este în primele 3 poziţii şi se notează cu +; • violetul ca poziţie nu intervine direct în jocul de tensiuni şi compensări, 5 şi 1 se notează cu x pentru că urmează după +; • pentru 2 şi 0 sensul este de latenţă, = . Se caută în tabel grupările: +4+6 , x5 x1, =2=0, -3-7, +4-7 45712306 + ++ x x - - • 3 este culoare respinsă şi se notează cu –;

• 4 este culoare compensatorie şi se notează cu +; • 7 este culori auxiliară care nu are o poziţie normală şi se notează cu +; • 7 face ca şi culoarea din faţă să primească semn +; • după ultimul + se pun x x; • 0 şi 6 sunt culori auxiliare şi se află pe poziţiile VII şi VIII, dar întrucât urmează după o culoare vitală respinsă se notează – . Se caută în tabel grupările: +4+5, +5+7, -3-0, -0-6, x1x2, +4-6, +4-0, +4-3 Când sunt necesare evaluări speciale autorul recomandă examinarea celor 8 culori pentru a analiza dacă şi ce schimbări apar de la prima la a doua alegere. Astfel, perechile care se păstrează se încercuiesc. Dacă, în urma grupării, semnele algebrice ale selecţiei I se deosebesc de selecţia a II-a, ambele serii trebuie citite separat în tabel. Dacă o culoare participă la 2 grupe, una în prima selecţie şi alta în a doua, atunci va purta semnele algebrice corespunzătoare grupului unde s-a produs schimbarea. De exemplu: x x = ++x===-53416027 43516720 + +x = = = = x Se pot marca cu încercuiri perechile acolo unde ele rămân laolaltă în ambele selecţii: selecţia I: selecţia II: + x x = = = - Adoptând regulile de grupare şi notare, putem ajunge la cazuri în care culorile selecţiei I şi II sunt notate cu simboluri diferite: + + x = = = = selecţia I: selecţia II: + x x = = = - Un număr poate fi comun la două grupuri funcţionale diferite, în care caz ambele trebuie să fie interpretate şi protocolul notat ca mai jos: + + x x = = = = selecţia I: selecţia II: + + = = = = x x - În acest caz grupele în funcţie de care vom consulta tabelele de interpretare vor fi: +3 +1 ; x1 x5 ; =4 =0 ; =7 =2; -2 –6. Există de asemenea în plus grupele +3 –6 şi +3 –2. După grupare, se va descoperi uneori că două culori ale unui grup dintr-o selecţie s-au separat, s-au împrăştiat în altă selecţie, apărând singure şi nepereche. Când se întâmplă astfel, culorile singulare vor fi introduse într-un pătrat: + x x = = = = selecţia I: selecţia II: + + x x = = - Tabelele de interpretare trebuie să fie consultate, în acest caz, pentru semnificaţiile aferente atât grupului cât şi celor două culori singulare. Interpretările vor fi pentru: + 3 +2 şi pentru +3 –2.

Diagnoza gradului de anxietate / anormalitate Se acordă puncte în funcţie de dramatismul situaţiei: Dacă o culoare vitală este pe poziţia VI se acordă 1 punct (notat în manualul testului !) Dacă o culoare vitală este pe poziţia VII se acordă 2 puncte (notate în manualul testului !!) Dacă o culoare vitală este pe poziţia VIII se acordă 3 puncte (notate în manualul testului !!!) Dacă o culoare secundară este pe poziţia III se acordă 1 punct (notat în manualul testului !) Dacă o culoare secundară este pe poziţia II se acordă 2 puncte (notate în manualul testului !!) Dacă o culoare secundară este pe poziţia I se acordă 3 puncte (notate în manualul testului !!!) Subliniem că în toate aceste grupări şi ponderări conform gradului de dezechilibru, culoarea mov rămâne neutră, ea neproducând nici o schimbare. Extremele: 3 puncte Poziţiile 2 - 7: 2 puncte Poziţiile 3 - 6: 1 punct Anxietatea Cele patru culori fundamentale reprezintă trebuinţe psihologice de bază, de aceea, într-un protocol de test normal, ele trebuie să apară la începutul şirului sau, cel puţin în primele 5 locuri. Când nu apar astfel, acesta este un indiciu al prezenţei unor anumite deficienţe care pot fi considerate cu atât mai serioase cu cât poziţia culorii fundamentale este către sfârşitul şirului. Dacă o culoare de bază este respinsă (adică este plasată dincolo de poziţia 5= aceasta înseamnă că acea culoare a rămas nesatisfăcută, ceea ce se constituie într-o “sursă de stres” care conduce la anxietate. Datorită acestui fapt, când una dintre culorile de bază (albastru, verde, roşu sau galben) se găseşte în ultimele 3 poziţii ale şirului (poziţia 6, 7, 8), acest lucru poate fi considerat ca o respingere şi se notează cu “–“. Orice culoare care apare după ea în şir, trebuie de asemenea notată cu “–“. Astfel, dacă o culoare de bază apare în poziţia 6, culorile din poziţiile 7 şi 8 vor fi notate tot cu “–“ şi vor fi privite ca respingeri care produc un anume grad de anxietate. Toate respingerile care reprezintă surse de anxietate sunt în plus notate prin plasarea literei A sub “–“. Exemplu: - - - - - 3 6 7 - - AAA Compensarea Dacă o sursă de stres nu este conştientizată, ea va duce la apariţia unui comportament compensator care este indicat în test prin culoarea aleasă în prima poziţie. Pentru a atrage atenţia asupra acestui fapt, litera C trebuie să fie scrisă sub cifra din prima poziţie de ori de câte ori A apare la sfârşitul şirului. Când se remarcă alegeri “anxioase”, poziţia I poate să fie ocupată de una din cele 4 culori fundamentale. În acest caz, deşi compensaţia a fost cerută de sursa de stres şi este reprezentată printr-o culoare fundamentală, este considerată a fi mai mult sau mai puţin “normală”. Totuşi, orice substituire compensatorie implică o îndepărtare de comportamentul optim datorită caracterului său obsesiv care împiedică libertatea de a evalua condiţiile existente şi de a acţiona în mod corespunzător. Compensarea exagerată Preferinţele pentru aşa-numitele culori acromatice (maro, gri, negru) implică o atitudine negativă în faţa vieţii. Dacă oricare dintre ele apare în primele trei poziţii ale secvenţei de opt alegeri, atunci nu numai că este prezentă o compensaţie, dar este şi implicat un grad specific de comportament exagerat. Aceste culori şi oricare altele care le-ar precede în şir trebuie notate cu “+2” sub care se notează litera C. Exemplu: 3 4 0 - - - - + + + CCC

Uneori se va întâmpla ca griul, maroul sau negrul să apară pe una dintre primele poziţii fără ca o culoare fundamentală să apară în poziţiile 6, 7 sau 8. Atunci, culoarea aflată în poziţia 8 trebuie privită ca alegere “anxioasă”, chiar dacă acesta ar fi locul obişnuit de apariţie al culorii respective. Intensitatea anxietăţii este considerată a fi relativ mare atunci când culoarea fundamentală se află în poziţia 8 şi relativ mică atunci când aceasta se află în poziţia 6. Aceasta permite adoptarea unei metode simple de măsurare a acestei intensităţi, prin notarea cu ! a sursei de stres, după următoarele reguli: Când o culoare de bază (albastru, verde, roşu, galben) apare în poziţia 6 - ! Când o culoare de bază apare în poziţia 7 - !! Când o culoare de bază apare în poziţia 8 - !!! Pentru măsurarea intensităţii compulsiei asociate de compensaţii se adoptă o metodă similară: Când o culoare secundară (gri, maro, negru) apare în poziţia 3 - ! Când o culoare secundară apare în poziţia 2 - !! Când o culoare secundară apare în poziţia 1 - !!! Exemplu: !!! !! ! !! C C A A A + + x x = - - 0 6 5 1 3 4 2 7 7 0 6 1 5 2 4 3 + + + x x - - C C C A A A !!! !! ! ! !! !!! Dintre informaţiile psihologice pe care le oferă testul conform datelor de cercetare sunt importante în diagnoză cele legate de condiţia fiziologică a organismului. În afara semnificaţiilor pe care le poate determina poziţia culorii maro, testul oferă şi date despre instabilitatea sistemului nervos autonom şi a posibilelor tulburări cardiologice. Astfel, pornind de la cercetări asupra efectelor anabolice şi catabolice ale luminii şi întunericului care evidenţiază relaţia dintre trebuinţele somatice şi alegerea culorilor întunecoase sau luminoase, autorul recomandă observarea asocierii dintre cele mai strălucitoare culori, galbenul şi roşul şi cele mai întunecate, negrul şi albastrul închis. Dacă un protocol prezintă grupul 3 şi 4 (sau 4 şi 3) la sau spre unul dintre capetele selecţiei, concomitent cu grupul 7 şi 1 (sau 1 şi 7) aflat la sau spre celălalt capăt, putem presupune prezenţa instabilităţii autoreglării. Când 3 şi 4 se află la început iar 7 şi 1 la final, această instabilitate este actuală dar putem presupune că nu a atins stadiul de unde am putea-o defini ca gravă. În situaţia în care grupul întunecos este la început iar în final cel al culorilor luminoase, instabilitatea nu numai că este o condiţie actuală dar se poate considera că a atins deja un grad de acumulare şi, consecutiv, a condus spre deteriorări patologice ale condiţiei cardiovasculare. De asemenea, trei dintre culorile de bază, roşu, galben şi verde intervin, prin funcţiile pe care le reprezintă, în abilitatea organismului în general şi psihismului în particular de a menţine optimul de eficienţă în timp. Rolurile pe care le joacă acestea pentru a menţine această disponibilitate spre activitate eficientă sunt astfel definite de autor: "verdele" permite elasticitatea voinţei, ceea ce înseamnă că individul este capabil să persevereze în ciuda opoziţiei sau dificultăţilor, pentru că persistenţa îl ajută la îndeplinirea sarcinii şi, implicit, la îmbunătăţirea aprecierii de sine; "roşul" permite forţa voinţei, care cere acţiune şi elasticitate, satisfacţia care apare din adaptarea pe situaţie; "galben" permite satisfacţia spontană în acţiune, capacitatea de a proiecta şi a privi înainte spre rezultatul viitor al activităţii, spre noile, interesantele posibilităţi care pot completa munca prezentă. Din acest motiv sunt denumite "grupul muncă" şi, într-un protocol, ideal aceste culori ar trebui să stea alături, fie că apar la începutul selecţiei sau spre sfârşitul ei.

În prima situaţie, când stau la început, indiferent de ordinea lor, putem interpreta că scopul va fi bine integrat şi realizat, demonstrând că acesta este tipul de activitate pe care persoana vrea să o facă. Perioadele lungi de muncă, sau apariţia dificultăţilor şi problemelor au un efect minor într-o astfel de condiţie psihologică, vor fi depăşite până când sarcina va fi realizată. Culoarea din grupul celor trei care este prima aleasă, indică priorităţile personale prin prisma cărora individul preferă să abordeze sarcina. De exemplu, dacă este verde, scopul este ridicarea aprecierii personale şi a statutului său în ochii altora; dacă este roşu, scopul este să simtă că a câştigat luptând pentru un lucru pentru care este decis să lupte; galbenul, indică faptul că în place să se proiecteze în ceva pentru care interesul lui va creşte. Când aceste trei culori nu stau împreună, sau doar două sunt alături iar a treia este distală, prognoza în legătură cu eficienţa în tipul de muncă sau activitate în care este angajat subiectul nu poate fi favorabilă şi este necesară examinarea ambelor selecţii pentru a înţelege în ce fel s-a schimbat "grupul muncă" în perioada scurtă cât a trecut între ele. ! C AA Total: 2! + x x = = - - 3 1 6 5 4 2 7 0 1 6 5 2 4 0 7 3 + + x x = = = - - C C AAA ! ! !! Total: 5! Din exemplul de mai sus, se observă că nici în prima, nici în a doua selecţie grupul nu este intact. Dacă în prima selecţie roşul este plasat la început şi are semnificaţia unei compensări faţă de respingerea galbenului, în a II-a respingerea se referă la roşu, compensativ fiind pusă în joc funcţia afectivă, simbolizată de albastru. În situaţii de criză subiectul abordează tensionându-se spre activism, spre implicare. Acest gest este însă lipsit de durată şi de eficienţă reală pentru muncă, în măsura în care subiectul trăieşte de fapt un tip de epuizare, fugă de agitaţiile şi stimulările cotidiene. Grupul 42 este alături şi în prima şi în a doua situaţie, indicând prin poziţionări mai degrabă o nesiguranţă a subiectului în legătură cu aceste funcţii, care sunt o sursă de tensiuni inconştiente legate de neîncrederea în viitor şi în sine. Este însă important, din perspectivă prognostică, să subliniem că starea nevrotică a subiectului poate răspunde la terapie, în măsura în care există o tendinţă spre mobilizare interioară spre a face faţă provocărilor, spre activism. Existenţa unei trebuinţe fundamentale nesatisfăcute, împreună cu acea compensaţie prin care persoana încearcă rezolvarea ei, indică tipul de conflict implicat. Deci prin marcarea A şi C, pe pune în evidenţă "problema actuală" sau conflictul şi, implicit, elementul de sprijin pentru construirea unui demers terapeutic. Culoarea respinsă şi anxietăţile relevate de test indică sursa de stres pe care persoana nu vrea să fie nevoită să-i facă faţă. Indiferent dacă este reprimată conştient sau nu, reprimarea conduce la o nelinişte, anxietate care determină o încercare de a opera cu ea într-o manieră compensativă. Această combinare între sursa de stres şi modul a lucra cu starea de tensiune căreia îi dă naştere constituie, în termenii testului, chiar problema. Vorbim desigur de o "încercare de rezolva" şi nu de "rezolvarea" problemei. Interpretările care alătură culoarea cu sens compensativ (+) şi culoarea cu sens anxiogen (–) se referă deci la componentele "problemei actuale". Cea mai semnificativă problemă actuală va fi cea care, acolo unde este vorba despre A şi C, pune alături culoarea de pe prima poziţie cu culoarea de pe ultima - dacă acestea constituie astfel de evenimente. De fapt, într-un protocol putem detecta mai multe culori marcate cu C şi mai multe culori marcate cu A. Cuplul extremelor este indicaţia pentru cea mai puternic resimţită problemă, iar cuplul celor de pe poziţiile mai apropiate de centru, cea mai slab resimţită problemă actuală.

Ambivalenţa constituie o categorie specială, în care se exprimă situaţia în care o culoare vitală marcată cu C în prima selecţie se găseşte marcată cu A în a doua selecţie, de tipul +3-3, +2-2, +4-4, +1-1. Deşi semnificaţia nu este atât de importantă ca pentru problema actuală, sensul este această instabilitate a atitudinii subiectului legată de semnificaţia culorii. De exemplu, vitalitatea roşului este repede epuizată chiar dacă se resimte o presiune uşoară chiar concentrarea pentru a realiza selecţia este suficientă pentru a produce această cedare. Domeniile de aplicare Testul are valoare diagnostică şi prognostică ridicată, dovedită în numeroase cercetări experimentale. Varianta completă a testului este utilă pentru demersurile terapeutice pentru că, în măsura în care aduce informaţii fundamentale dar şi de detaliu privind structura şi funcţionarea personalităţii nevrotice, poate orienta psihoterapeutul spre direcţii specifice pentru reechilibrarea funcţională, prin aducerea funcţiilor deficitare sau exacerbate spre normal. Dintre domeniile de aplicare, iniţial testul a fost utilizat pentru orientarea şcolară şi vocaţională, dar şi în psihologia clinică: psihiatrie, sanatorii, închisori. În urma numeroaselor aplicaţii şi experimentări, testul şi-a extins aplicabilitatea aproape pentru fiecare domeniu al psihologiei. De exemplu, pentru psihologia generală, pentru studiul factorilor afectivi ai inteligenţei. Combinaţii cromatice preferate şi sau respinse caracteristice în performanţele intelectuale: +3 +4 -5 denotă gândire clară stimulată de varietate +2 +6 -1 indică o tulburare a intelectului datorate factorilor de natură afectivă (Preiswerk, 1956, 1960). De asemenea, studiul efectelor culorii asupra emoţiilor. Pentru psihologia genetică, sunt autori care decelează particularităţi legate de vârstă, mai ales în fenomenul îmbătrânirii. În psihologia educaţională, testul este util pentru determinarea bazelor afective ale educabilităţii dificile. În psihologia muncii, s-a evidenţiat sindromul trebuinţei succesului profesional: +3+ 2 -5 Sunt numeroase studii clinice şi psihiatrice care evidenţiază tendinţa unor culori de a se grupa într-un mod ce apare caracteristic pentru anumite diagnostice. De asemenea, testul a fost utilizat şi în consilierea de familie şi de cuplu, în studierea conflictelor conjugale. Alte teste care utilizează semnificaţia culorilor Simbolismul culorilor a atras şi pe alţi creatori de probe proiective. Dintre numeroasele studiixvi, Testul de pictură cu degetele, Testul de simbolism al culorilor şi Testul piramidei culorilor ne apar semnificative prin modalităţile distincte de interpretare. Shaw, 1930, pune la punct Testul de pictură cu degetele, subiecţii având la dispoziţie culorile albastru, verde, roşu, galben, maro şi negru. Se realizează 3 - 8 desene pe şedinţă. Interpretările se fac în raport de atitudinea subiectului faţă de culoare (alege, respinge, amestecă, localizarea), maniera (cu un deget, cu ambele mâini etc.), limitele spaţiale, comportamentul în sarcină şi verbalizările subiectului. Cercetările lui Shaw indică anumite organizări ale conţinuturilor desenelor în funcţie de principalele sindroame psihopatologice. Testul de Simbolism al culorilor, Osonai şi Matsuoka, 1956. Prezintă 41 cuvinte stimul ce evocă impresii afective precum încrederea în sine, regretul, destinul, viitorul, prima întâlnire, ruşinea, oboseala etc. Prezintă o planşă cu culori, 16 pătrate colorate, 2 pe 3 cm în 4 rânduri de 4 pătrate. În timp ce experimentatorul citeşte lista de cuvinte la 15 secunde fiecare, subiectul alege culoarea care exprimă impresia afectivă evocată de cuvânt. Răspunsurile sunt clasate în 9 categorii. Experimental se remarcă o echivalenţă a următoarelor culori: roz cu oranj, galben,

verde deschis; albastru şi verde; roşu; alb; violet şi purpuriu; brun; purpuriu închis; gri; negru; Etalonarea testului a indicat că există o tendinţă a răspunsurilor de a se concentra în 70% dintre situaţii pe o categorie de culori. Pfister, 1946, inventează Testul piramidei culorilor, care va fi pus la punct în 1951 de Heiss şi Hiltman. Piramida culorilor are 5 etaje şi cuprinde 15 spaţii pătrate. Subiectul primeşte pătrate de hârtie cu 24 de nuanţe diferite care ţin de 10 culori fundamentale. Sunt considerate astfel culori ale extraversiei roşu, portocaliu şi galben; culorile introversiei, albastru şi violet; culorile reglării, verde; culorile psihismului de profunzime, alb, maro, gri, negru. Se cere subiectului să compună 3 piramide succesive, aranjând piramidele astfel pentru a le face cât mai frumoase posibil; timpul de execuţie este liber. Interpretarea are ca ipoteză că organizarea structurii piramidei are sens pentru organizarea personalităţii, iar afectivitatea subiectului este echivalentă culorilor organizate. Culorile sunt clasate în 4 categorii în funcţie de numărul de alegeri în cele trei piramide; culoarea aleasă în toate cele trei este un indice de constanţă; culoarea aleasă în două, este un indice de constanţă relativă; culoarea aleasă într-o singură piramidă este un indice de agitaţie iar culoarea sau culorile ne-alese, sunt indice de evitare. Suma primelor trei situaţii indică gradul de sensibilitate, de deschidere al subiectului. Suma situaţiilor II şi III indică labilitatea afectivă; situaţia a III-a supra situaţia a IV-a gradul de excitabilitate, iar situaţia I supra situaţia a IV-a atitudinea faţă de lumea exterioară. Semnificaţia simbolică a culorilor este determinată de autor bazându-se pe mai multe aspecte: porneşte de la tradiţia populară, apoi o supune cercetării statistice şi celei experimentale. Interpretarea culorilor trebuie să fie configuraţională şi nu prin adiţionarea de semne separate. Heiss şi Hilman, perfecţionând testul, cer subiectului să construiască şi 3 piramide urâte care exprimă tendinţele inconştiente refulate de subiect. De asemenea, diminuează diversitatea nuanţelor de la 24 la 14, păstrând culorile fundamentale dar reţin doar 2 nuanţe pentru roşu, verde, albastru, violet.

i

Dintre cărţile cele mai importante cităm: Koppitz E.M, 1963, "The Bender gestalt test for young children", Grune and Stratton, New York; Koppitz E.M., 1975 "The Bender gestalt test for young children. Research and application", Grune and Straton, New York; Pascal G.R., Suttell B.J., 1951, "The Bender gestalt test. Quantification and validity for adults", Grune and Stratton, New York; Stellern J. Vasa S.F., 1973, "A primer of diagnostic prescriptive teaching and programming", CRSPCE Wyoming.
ii

Explică Murray, în 1968 într-un articol, A Conversation with Henry Murray în Psychology Today, sept., Hall, M.H. Dacă lungimea povestirii variază, trebuie corectată relativ la scorurile obţinute pe media povestirii de 300 cuvinte. După estimarea lungimii medii a povestirilor dintr-un set, se multiplică cu factorul de corecţie: Scor sub 140 cuvinte – indică lipsa de cooperare, de relaţie şi implicare şi nu se cotează (eventual cu factor de 1,9). Scor mediu Factor Scor mediu Factor 140-146…………….1,8 216-242…………….1,2 147-155…………….1,7 243-276…………….1,1 156-166…………….1,6 277-329…………….1,0 167-179…………….1,5 330-400…………….0,9 180-195…………….1,4 peste 400…………...0,8 196-215…………….1,3 iv Structura dinamică a povestirii. Tema constă dintr-o situaţie la care eroul este expus şi nevoile sale, ca tensiuni care-i direcţionează comportamentul. v Cf. David Rapaport, Ph.D., "Diagnostic Psyghological Testing", The Zear Book Publishers, 1945. pp. 439-498. vi Shentoub V. şi col., "Manuel d'utilisation du T.A.T. Approche psychanalitique@, Dunod, Paris, 1998 vii Extras din Bulletin de Psychologie, V. Shentoub, R. Debray, 1970-1971, Conţinut manifest şi latent în planşele T.A.T. – pentru uz intern, Institutul de psihologie, Universitatea Paris V. viii Cf. Marvin Spiegelman, Jungian Theory and the Analysys of Thematic Tests. ix Cf. P. Oléron coord., C.A.T., Monographies Françaises de Psychologie. x Manuel de frustration de Rosenzweig, C.P.A, Paris, 1964, de P.Pichot şi S.Danjon. xi Cf. tabelului final “Note T standard”. xii Methodes projectives, P.U.F., Paris, 1992. xiii Se pot consulta lucrările lui Szondi, "Triebdiagnostik", Hans Huber, Bern, 1947 şi "Schicksanalyse", Schwabe, Basel, 1948. De asemenea, în limba română, lucrarea Susanei Deri, "Introducere în testul Szondi", Paideia, 22 (lucrare apărută în 1949). xiv datele de interpretare se regăsesc în Lüscher M., 1971, "The Luscher color test", Rondom house, New York, Lüscher M., 1973, "Le color test, Votre personalié révélée par les coloeurs", Aubanel, Paris. xv Chevalier J.J., Geerbrant A., 1994, "Dicţionar de simboluri", Ed. Artemis, Bucureşti, Evseev I., 1999, "Enciclopedia semnelor şi simbolurilor culturale", Amarcord, Timişoara. xvi Dintre care exemplificăm prin Warner.- Schaie R,.Heiss R, 1964, Color and Personality, Hans Huber Publ., Berne, Stuttgart şi Valdez P., Mehrabian A., 1994, "Effects of Color on emotions", în Journal of Experimental Psychology, General.
iii

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful