1

De la rock la spovedanie1
Rockul este deja un fenomen planetar, o lege universala a tinerilor, exprimată prin norme şi
ticuri comportamentale, printr-o sensibilitate anume, printr-o ţinută vestimentară, printr-o atitudine
socială şi - poate acesta este cel mai serios lucru! - printr-un nou concept de moralitate. Această
viitură a tuturor libertăţilor (alimentată de un evident duh iconoclast, năzuros şi rebel), a cuprins toate
zările lumii. Apariţia sus-numitului gen de exprimare muzicală a născut, la rându-i, o adevărată
revoluţie, ducând ia apariţia conflictelor explozive între generaţii, între părinţi şi copii, în fapt,între
tradiţii şi lipsa oricăror bariere. „Revoluţia sexuală” din anii '60-'70, „eliberarea prin droguri”, „hair
revolution”, descoperirea ezoterismelor orientale, idolatrizarea unor vedete pop - toate acestea au dus
la ieşirea la rampă a generaţiilor denumite „flower-power”, „hippie”, „beat-generation”, „punk”,
„heavy”, etc, în fapt forme de aliniere mentală şi afectivă a tinerilor, întotdeauna asezonată cu idei de
stânga (extremă sau moderată). Astfel, lupta împotriva bunelor tradiţii creştine, a sănătoaselor
concepte de esenţă conservatoare şi naţională, a fost subtil câştigată în sălile de concert şi pe
stadioane, la Woodstock2 ori la Madison Square Garden. Generaţiile de tineri „pacifişti”, apelând
frenetic la sexul în grup, trecuţi la budhism ori la practicile zen, au
însămânţat spiritul de frondă, fiind expresia vie a intelectualităţii de
stânga din anii '60, frustrată politic de nereuşita instalării utopiei
marxiste în Europa Occidentală, şi în Statele Unite.
În România, situaţia a fost puţin alta. Rockul devenise pentru mulţi dintre noi - o formă de protest la adresa orânduirii
comuniste şi a „valorilor” acesteia, un strigăt după libertatea
pierdută. Evident, majoritatea tinerilor confundau libertatea civică şi
politică - confuzie, de altfel, perfect explicabilă la nivelul acelor ani
- cu libertatea spirituală pe care, în realitate, nu ţi-o poate lua şi nu
ţi-o poate da nimeni (vezi N. Steinhardt - Jurnalul Fericirii, 1992,
pp. 6-9). Dar aşa era atunci, şi trebuie să ţinem cont de realităţile
acelor vremuri crâncene, în care până şi barba de pe obrazul
bărbatului putea fi interpretată ca un gest de frondă sau ca un semn
minor de dizidenţă...
Adevărul stă undeva ta mijloc şi cine nu înţelege faptul că,
bunăoară, până şi o biată galerie de fotbal refăcea, pe undeva,
spiritul comunitar atât de prigonit de comunişti, nu-şi poate explica nici vigoarea acelui memorabil
„Ole, ole, ole,/Ceauşescu nu mai e!”.
Ce-a fost, a fost... Important este acum modul în care se
poate transfigura un discurs, o realitate, o convingere. În cele ce
urmează, vă invităm să parcurgeţi mărturisirea unei persoane a
cărei onestitate nu poate fi pusă la îndoială, căci a trecut garantând cu propria existenţă - prin experimentul numit în lumea
credinţei metanoia, adică schimbarea firii, a gândirii, a simţirii.
Trecând de la rock la slujirea lui Dumnezeu şi aproapelui, viaţa
părintelui Dan Bădulescu vorbeşte lămurit despre puterea
transformatoare a credinţei, despre capacităţile sufleteşti pe care le
conţine acel etern:
„Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”.
Răzvan Bucuroiu
1
2

Apărut în Azi, vineri-sâmbătă, 3-4 martie 2000. Interviu luat de Răzvan Bucuroiu.
https://www.youtube.com/watch?v=PQMIIdiStpc

2

Biografia Părintelui Dan Bădulescu

Născut în Bucureşti, în luna iulie a anului 1952, a urmat
cursurile Liceului Iulia Haşdeu, cu profil umanist, pe care îl absolvă
în 1971.

Intră la Conservator,
secţia Pedagogie, pe care îl
absolvă în 1975.
Instrumentul îndrăgit: chitara. A urmat o carieră de
instrumentist timp de 15 ani; asupra acestei activităţi vom
reveni în interviul ce urmează.

Din 1986 se stabileşte în Suedia cu familia (soţia şi o
fetiţă).

A fost profesor de muzică şi de instrument (chitară) la
diverse şcoli, inclusiv una cu predare Waldorf.

3

În 1992 a devenit cântăreţ la parohia românească din Stockholm;
În 1993, la sugestia pr. Vicar Constantin Pârvu, aflat în
timpul unei vizite prilejuite de sfinţirea bisericii din Göteborg, se
înscrie la facultatea de Teologie ortodoxă din Bucureşti. Vreme
de 4 ani a făcut o costisitoare şi epuizantă „navetă” între
Bucureşti şi Stockholm, pentru ca, în 1997 să termine Facultatea
- secţia Pastorală.
La începutul anului 1998 a fost
angajat ca Inspector la Sectorul de
Comunităţi Externe din Patriarhia
Română, unde lucrează şi în prezent
(2000).

În iunie 1999 a fost hirotonit preot pe seama
Paraclisului Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, Sf.
Ecaterina...

4

Părinte Dan Bădulescu, aţi fost, vreme de câ
ţiva ani, membru al cunoscutei trupe rock „Roşu si
Negru”. Privind retrospectiv lucrurile, putem spune
că de la „roşu”aţi virat către „negru”, îmbrăcând
în cele din urmă haina preoţească. Tocmai de aceea
vă întreb direct: ce credinţă aveaţi acum 20 de ani,
când eraţi în plină glorie pop?
La „Roşu şi Negru” am fost din 1979
până în 1982, iar din punctul de vedere al credinţei
trăiam o perioadă spiritualistă. Depăşisem, e
adevărat, momentele materialiste ale anilor '60,
trăind în plină spiritualitate de gen sincretist.
Astăzi, ce-i drept, avem termenul foarte clar definit, şi chiar diagnosticul: new age. Pe atunci însă nu
ştiam acest termen, dar chiar nenumindu-l acesta era „duhul” în care încăpeau laolaltă şi Ortodoxia
(doar sunt botezat) şi spiritualităţile asiatice, astrologia, numerologia, yoga; ce mai, era un întreg
ghiveci...
La ce instrument cântaţi în „Roşu şi Negru”?
Chitară solo, double-six.
Aţi fost un idol pe vremea aceea pentru tinerii rockeri?
Idol cu „i” mic... Poate numai pentru cei dintr-o zonă foarte specializată, pentru cei
care practicau chitara. Pentru marele public însă, nu eram foarte comercial.
Aveaţi fani?
Da, cred că am avut, însă nu de calibrul unei vedete. Era o zonă mult mai restrânsă...
Care este principala trăsătură psihologică a unui idol rock ?
Noţiunea de idol şi fan sunt cel mai bine reprezentate în Occident. La noi se copiază pur şi
simplu aceste modele. În perioada socialistă însă, prin '70-'80 erau cu lotul alte dimensiuni, alte
conotaţii ale noţiunii de idol şi de fan raportat la ceea ce este, de exemplu, un Paul McCartney sau un
Mick Jagger. Noi nu ne apropiam de proporţiile acelea... Eram un om normal: mâncam în turnee la
Lacto-bar, mă mişcăm nestingherit în autobuze, trăiam într-un bloc... Ca mod de viaţă, eram foarte
apropiat de fanii mei. Este, oricum, o mare diferenţă faţă de idolul de astăzi.
Credeţi că astăzi sunt modificate raporturile idol-fan?
Faţă de perioada de dinainte de '90, categoric. S-a creat şi în România o distanţă - pe model
occidental - între vedetă şi public. A apărut noţiunea de VIP. Noi nu ştiam că suntem VIP!
Părinte, care a fost pentru Cucernicia Voastră „drumul Damascului”?
Forţând comparaţia, vă răspund cum se cântă la vecernie: „Bogaţii au sărăcit iar cei ce-L
caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele!” „Cei ce-L caută pe Domnul” este expresia-cheie al
acestui drum al Damascului, aşa cum aţi spus. Chiar în momentele mele de rătăcire religioasă, chiar

5

când cântam pe scenă (şi nu urmăream, culmea!, succes la femei, bani, slavă deşartă etc.), eu cântam
- cât ar părea de caraghios acum - „muzica sacră”, neştiind că aceasta există deja! Năzuinţele mele
curate cred că au fost ascultate până la urmă, după atâtea rătăciri şi poticniri. Acum pot şi eu spune:
„Am văzut lumina cea adevărată!”. A fost, însă, un drum lung.
Ce se întâmplă cu foştii colegi de trupă?
Ei au rămas pe poziţii. Este foarte greu să te schimbi din aceste poziţii... Oricum, n-au fost
ironii la adresa mea.
Credeţi că rockul este un fenomen dirijat sau el se mişcă pur şi simplu spontan?
A fost dirijat din pornire; e drept, foarte ocult, foarte din umbră. La nivelul nostru, sigur, n-am
perceput aceste lucruri. Nouă ni se părea spontan, tineresc. Însă informaţiile de astăzi arată că sunt
adevărate centre care-l dirijează, care îl planifică cu o strategie minuţioasă. Sigur, în Occident el s-a
dezvoltat într-o adevărată industrie.
Partea comercială ulterioară are, desigur, regulile ei clare de profil. Dar fenomenul în
sine,de cine credeţi că este dirijat?
Există la această oră materiale care indică inclusiv nume de persoane care se ocupă cu treaba
asta. Bunăoară, conspiraţia numită „aquariană” a „illuminati”-lor, care o parte din ei se ocupă
punctual de fenomenul rock, ocupându-se, în plan mai larg, de tineret. Vedeţi, aceste preocupări
educaţionale, în care se atribuie muzicii un rol cheie, le-am întâlnit încă din antichitate, la Platon şi la
Aristotel. Platon, în „Statul”, descrie rolul formativ al muzicii. Spunea el, încă de pe atunci, că
anumite melodii sunt ziditoare pentru tânăr, anumite melodii, dimpotrivă, sunt lascive şi trebuie
înlăturate. Şi discuţiile au continuat la nivel teoretic. Asta arată importanţa formativă a muzicii şi a
dansului asupra adolescentului. Vedem acum şi la noi aceste interminabile seri televizate tip
„karaoke” de pe la discoteci, care demonstrează o amploare fără precedent a fenomenului. Văd
emisiuni (aşa-numite de divertisment!), în care, pe lângă invitaţi vedem pe fundal tineri - mai ales
fete - care tot timpul se bălăngăne. Nu numai cei din Generaţia Pro, ci pe mai toate micile ecrane,
chiar şi în pauză, ei se bălăngăne! Nu mai au nici stare, intră într-un automatism de mişcare. Toate
acestea sunt studiate de către psihologi, care merg direct la ţintă, făcând prăpăd în jurul lor şi aducând
mare sminteală. Iată cum aceste centre vin într-un mod perfid în întâmpinarea unor porniri naturale
ale celor de 14, 15, 16 ani (doar toţi le-am avut şi le ştim!). A stimula însă aceste porniri, legându-le
de practici şi libertăţi sexuale şi de droguri - realizând triada malefică -, ei bine, acesta e un lucru
foarte grav.
În afară de aspectul strict pecuniar, care să fie scopul acestei sminteli organizate la nivel
planetar, aşa după cum spuneţi?
Sminteala are în vedere formarea „omului nou”. Şi la noi a existat pe vremea lui Ceauşescu
sintagma asta, dar era de esenţă marxistă. Însă acest „om nou” (care trăieşte în „era nouă” - new age)
este visat şi „produs” în centre globaliste. Ele au în vedere ceea ce noi, creştinii, numim metanoia,
adică transformarea omului cel vechi în omul cel nou. În cazul lor însă, această „metanoia” este o
parodie fiind - am curajul s-o afirm - de esenţă satanică. Avem de-a face, de fapt, cu un procedeu de
alterare a omului care, aşa păcătos cum este, în loc să fie îndreptat în sensul bun este îndreptat spre un
tip uman şi mai decăzut decât cel vechi, pe care „ei” vor să-l „repare”. Şi rockul este vehiculul ideal
pentru a realiza această globalizare, a noului tip uman.

6

În contextul discuţiei noastre, mi se pare justă afirmaţia, deoarece rock-ul a devenit un limbaj
universal; mai mult, a devenit numitorul comun al tineretului, din Kamceatka în Alaska, de la
Capul Horn la Gibraltar şi până hăt, departe... Da, rock-ul a devenit un soi de „lege”, unanim
acceptată de către tineri.
Corect, normele comportamentale ale rockului sunt primite cu bucurie, nu întâmpină nici un
fel de rezistenţă, de suspiciune, nici din partea părinţilor, nici din partea autorităţilor. La ora asta,toată
lumea a „capitulat”.
Părinte, rock-ul este, prin definiţie, apanajul adolescenţei. Odată trecută intensitatea maximă
a trăirilor, să zicem, după 20 de ani, credeţi că tânărul respectiv nu se mai poate integra printre
semenii săi fără abateri comportamentale grave?
Influenţa rock-ului asupra tinerilor trebuie, cred eu, analizată de la caz la caz. N-aş şti să spun
eu în ce măsură influenţa rockului este decisivă asupra tânărului pornit în viaţă. Sunt multe nuanţe, de
la aspectul decisiv până la cel neglijabil…
O mare parte din textele rock exaltă dragostea, pacea, non-violenţa, înţelegerea universală...
O clipă, faceţi precizarea că unele texte ale anilor '60, '70, pe vremea mişcării „hippie” sau
„flower-power”. Din anii '80 încoace textele s-au schimbat, sunt mult mai agresive, începând cu
genul „punk”. Fără să mai vorbesc de muzica satanistă, care este promovată pe unele canale de
televiziune, în miez de noapte, cu o adevărată inconştienţă. Dar mergem prea departe şi, în
consecinţă, m-aş întoarce chiar la textele „pozitive”: „Give Peace a Chance” sau „Imagine”. „Imagine
is no heaven/And no religion too...”
Mie-mi sună ca un manifest...
Este chiar un manifest, tipic de stânga, nu neapărat marxist, dar în orice caz puternic
secularizat, fiindcă îşi imaginează o stare de pace planetară
fără credinţă. Este o viziune tipică a francmasonilor de stânga,
care s-au şi ocupat de mişcarea „flower-power”. Ideea era - şi
mulţi chiar au crezut-o - că se poate ajunge la starea universală
de fericire, la pace pe pământ, dar fără Biserică şi fără Hristos.
O înfrăţire prin rock, prin droguri şi sex. Aşa putea ajunge
omul, în viziunea lor, la extazul pământesc. LSD-ul din
facultăţile occidentale ale anilor '60 nu asta urmărea? Acum nu
există drogul Ecstasy folosit la „Techno” ori la „Rave party”?
Părinte, cum vi se pare, după 2000 de ani de
restaurare a demnităţii persoanei umane prin creştinism, ideea
de „Fan-club”?
Nu mi se pare deloc fericită... Fan, etimologic vorbind,
înseamnă fanatic. Este drept, nu se compară „Fan-clubul
Michael Jackson” cu „Fan-clubul Angela Similea”. Într-un
foarte interesant video-clip, Michael Jackson apare ca o statuie
uriaşă, căpătând proporţiile unui adevărat cult. În acest caz de
idolatrie ne confruntăm cu porunca a 2-a din Decalog. Noi, creştinii, nu putem idolatriza pe nimeni.
Credeţi că fenomenul rock este pe cale de a se stinge sau este pe cale de a se extinde?

7

Ca sevă artistică, rockul este practic epuizat. În plan cultural, el va căuta să-si prelungească
existenţa, recurgând la forme hibride ca etno-pop sau latin-rock. În acest ultim caz se arată o mare
vitalitate. Dar rockul de tip clasic și-a spus cuvântul.
Părinte, te poţi vindeca de rock?
Te poţi vindeca, dar cu cât eşti mai bolnav, cu atât vindecarea este mai grea. Eu, ca proaspăt
preot, cu greu pot accepta ceva ca fiind incurabil. Mai ales în plan duhovnicesc...

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful