Capitolul 12

INTEGRAREA ECONOMICĂ PE GLOB FORMULE AVANSATE DE INTEGRARE, FORMULE ÎN DEVENIRE
12.1 Integrarea economică interstatală – aspecte generale 12.2 Uniunea Europeană 12.2.1 Lungul drum al ideii unităţii europene 12.2.2 Evoluţia integrării interstatale în Europa occidentală 12.2.3 Transformări instituţionale 12.2.4 De la politicile economice comune la marea piaţă unică europeană 12.2.5 De la UE-15 la UE-25 12.2.6 Perspectivele integrării politice a UE 12.3 Organizaţii de integrare economică din alte zone ale lumii decât Europa

12.1 Integrarea economică interstatală – aspecte generale
Apariţia şi dezvoltarea aranjamentelor economice regionale, concomitent cu adâncirea procesului de globalizare sunt două forţe dinamice şi uneori contradictorii care definesc economia mondială contemporană. Desfăşurarea concomitentă a globalizării şi regionalizării a generat o economie mondială din ce în ce mai interdependentă. Procesul de regionalizare se desfăşoară concomitent cu procesul de globalizare a economiei. Ambele tendinţe, globalizarea şi regionalizarea, determină diversificarea relaţiilor dintre entităţi economice (în special state şi corporaţii), făcând să se atenueze, cel puţin din punct de vedere economic, rolul graniţelor naţionale. Procesul de regionalizare presupune ca tot mai mult statele naţionale să îşi bazeze relaţiile reciproce pe relaţii integrative tot mai strânse, cu grade diferite de complexitate. Adâncirea tendinţei de integrare s-a bazat tot mai mult pe apariţia unui număr din ce în ce mai mare de grupări regionale integraţioniste, pe proliferarea relaţiilor regionale dintre state. Regionalismul actual poate fi văzut şi ca expresia ordinii economice mondiale aflată la ora redefinirilor, contrabalansarea unor puteri economice făcându-se de către unele state prin reunirea eforturilor lor de dezvoltare economică. Intensificarea procesului de integrare la scară regională constituie o necesitate obiectivă, luând în considerare următoarele elemente definitorii: - potenţialul material, financiar şi uman care poate fi antrenat prin cooperare în circuitul naţional, regional şi mondial de valori; - proximitatea geografică, cu efecte favorabile asupra raporturilor de complementaritate între dimensiunile economice, politicodiplomatice şi cultural-umane, amplificate de afinităţile spirituale; - grupările regionale cresc acumularea de avuţie naţională şi regională, având efecte pozitive asupra schimburilor comerciale în cadrul grupărilor, precum şi asupra locului ţărilor membre în comerţul internaţional. Tendinţa de formare a unor blocuri regionale comerciale este determinată de acţiunea mai multor factori, atât de natură endogenă, cât şi exogenă. 1
1

Dan Negescu – „Spre o tripolarizare a comerţului mondial” , Tribuna Economică nr. 15/1995, p. 28.

Factorii endogeni sunt rezultatul evoluţiilor care s-au petrecut în interiorul unor ţări sau grupări de ţări deja constituite: - opţiunile fundamentale de politică economică similare, concepţia comună despre dezvoltare; - politicile de liberalizare a comerţului întreprinse de multe ţări în dezvoltare, proces care va facilita liberalizarea accentuată în vederea unei viitoare integrări cu statele industrializate; - dificultăţile economice cu care s-au confruntat ţările ca urmare a crizei energetice, şi care a avut ca efect conştientizarea faptului că există potenţial de creştere insuficient valorificat. Ca factori exogeni menţionăm: - modalitatea de acoperire a riscurilor potenţiale determinate de evenimente care se petrec fie în zona respectivă, fie în alte zone; - încercări de a compensa, printr-o intensificare a schimburilor intragrup, eventualele pierderi datorate din îngustarea unor pieţe extraregionale, ca urmare tot a unor procese integraţioniste; - dorinţa de stabilitate politică şi de întărire a sistemelor democratice. Formele pe care le îmbracă integrarea economică regională sunt determinate de multitudinea de relaţii care se stabilesc între două sau mai multe state care-şi conjugă eforturile spre atingerea unui obiectiv comun. Dimensiunile unui proces integrativ sunt date, în principal, de axa verticală, cea a adâncimii gradului de integrare şi cea orizontală, respectiv numărul de state membre. Grupările integraţioniste existente astăzi, chiar dacă au obiective diferite sau grad de instituţionalizare inegal (elemente ce caracterizează intensitatea procesului de integrare), sunt grupări deschise, ce permit aderarea de noi state, în condiţiile stabilite de fiecare acord în parte. Analiza diverselor forme de integrare are în vedere în principal axa verticală, respectiv intensitatea procesului integrativ. Principalele forme de integrare, în funcţie de intensitatea procesului integrativ sunt: zone de liber schimb, uniunea vamală, piaţa comună, uniunea economică, uniunea monetară şi uniunea politică. (vezi definiţiile de la subcapitolul 2.2) Până astăzi, cel mai înalt grad de integrare este atins de Uniunea Europeană, care este în faza de uniune economică şi monetară, dar care şi-a propus şi realizarea uniunii politice. Toate formele de integrare implică un permanent dialog între statele participante cu privire la procedurile de armonizare a intereselor, obţinerea consensului, elaborarea şi aplicarea noilor forme de conduită economică. Prin urmare, cu cât este mai înalt stadiul de integrare, cu atât

devine insuficientă armonizarea instituţională şi se dovedeşte necesară transferarea unor abilităţi decizionale de la nivel naţional la nivel unional. În economia mondială există zeci de asocieri regionale, diferind între ele prin diversitatea obiectivelor sau gradul de instituţionalizare. Conform datelor OMC, au fost notificate peste 200 de acorduri comerciale regionale, de tipul uniunilor vamale, zonelor de comerţ liber sau alte tipuri de aranjamente preferenţiale; mai mult de 150 fiind astăzi în funcţiune. Structura acestor acorduri este deosebit de complexă şi multe ţări fac astăzi parte din mai multe acorduri. Cele mai multe înţelegeri de acest tip sunt între ţările dezvoltate, în special cele europene (60%), ţărilor în dezvoltare revenindu-le o parte mai mică (15%). Restul sunt înţelegeri ce implică ambele categorii de ţări. Procesul de regionalizare, de extindere a numărului şi ariei grupărilor de integrare economică regională, cunoaşte un avânt deosebit după cel de-al doilea război mondial din varii motive.Prin constituirea acestora, ţările lumii şi, în special, ţările în dezvoltare au urmărit să-şi potenţeze eforturile în vederea creşterii economice susţinute, să contracareze efectele relaţiilor externe inechitabile şi să lichideze subdezvoltarea. El a evoluat pe parcursul mai multor etape. Primul val de regionalizare a comerţului internaţional a debutat la începutul anilor ’50 în Europa, prin crearea Comunităţii Europene, a continuat în Africa, din considerente de realizare a unor deziderate economice stringente sau, pur şi simplu, din raţiuni de imitare a marilor metropole, şi s-a extins în America Centrală şi de Sud, Asia de Sud-Est şi Orientul Mijlociu. Specifică acestei perioade a fost dorinţa de a dinamiza schimburile intraregionale. Acest val de regionalism reprezintă începutul unui proces de mare complexitate. Al doilea val de regionalizare a comerţului internaţional a debutat la mijlocul anilor ’80, perioadă în care SUA a devenit principalul actor. În această perioadă CEE a pus bazele pieţei interne unice. În acelaşi timp, după semnarea şi încheierea unor acorduri de liber schimb bilaterale cu Israel şi Canada, SUA a lansat propunerea de creare a unei zone de liber schimb la nivel nord-american, concretizată în crearea NAFTA, în 1994. Vechile uniuni vamale sau zonele de liber schimb din Africa, Asia şi America Latină au fost revizuite sau au fost completate cu altele noi. Noi dimensiuni ale colaborării se înregistrează în Piaţa Comună a Americii Centrale şi în ASEAN. În partea de sud a Americii Latine a fost creată Piaţa Comună a Sudului (MERCOSUR), într-o regiune în care existau şi alte grupări integraţioniste regionale. Ultimele evenimente arată că procesele integraţioniste au căpătat un nou impuls şi noi dimensiuni. Lărgirea fără precedent a Uniunii

Europene, eforturile susţinute ale SUA de a pune bazele unei zone de liber schimb la nivelul celor două Americi constituie dovezi ale dinamismului regionalismului. Privit din perspectivă economică, procesul de integrare regională a înregistrat o dinamică ascendentă datorită, în special, a următoarelor evenimente 2 : - creşterea posibilităţii obţinerii de efecte de creare de comerţ, creşterea forţei în negocierile internaţionale şi scăderea costurilor de distribuţie comercială; - incapacitatea organizaţiilor internaţionale, în special a Organizaţiei Mondiale a Comerţului, de a soluţiona cu succes unele probleme legate de liberalizarea schimburilor comerciale la nivel multilateral, ducând la reanalizarea rolului grupărilor integrative regionale în construirea unui sistem de comerţ liber global. Susţinătorii procesului de regionalizare explică acest dinamism, de asemenea, şi prin efectele sale pozitive, considerate preponderente atât pentru ţările participante, cât şi pentru ansamblul mondial. Pe de o parte, se susţine ideea că aranjamentele comerciale regionale promovează ideea de comerţ liber şi consolidează prin aceasta conduita comercială multilaterală, cel puţin, prin două căi: pe de o parte, crearea de comerţ, şi pe de altă parte, adâncirea integrării contribuie atât la dinamica internă, cât şi la dinamica externă a liberalizării globale. Apoi, partizanii ideii de regionalizare subliniază faptul că, de cele mai multe ori, aceasta determină numeroase efecte de antrenare. Chiar şi în cazul ţărilor cu o economie similară, există premise pentru dezvoltarea de noi industrii şi de întărire a celor existente, ca urmare a accesului la o piaţă de desfacere sau de aprovizionare mai mare. În fine, adepţii regionalismului apreciază că acesta are, mai degrabă, efecte pozitive pe termen mediu şi lung, chiar dacă, pe termen scurt, apar şi unele efecte negative pentru anumiţi participanţi. Astfel, schimburile comerciale statuate pe noi coordonate, adâncirea procesului de integrare până la stadiul de uniune economică şi monetară, au făcut practic imposibile conflictele între ţările participante astăzi la UE. De asemenea, Argentina şi Brazilia folosesc MERCOSUR pentru a pune capăt rivalităţilor istorice dintre ele. Unul dintre dezideratele centrale ale APEC vizează transformarea acestei zone de liber schimb într-o ancoră

2

M. Dent Cristhopher – „The European Economy”, The Global Context, Roudledge, London, 1997, p. 34.

. dintre ţările membre OMC. totodată. care să impună sancţiuni acelor blocuri regionale care nu respectă prevederile organizaţiei în materie de impunere tarifară şi netarifară.măsura în care reglementările OMC cu privire la crearea şi funcţionarea acestor acorduri sunt adecvate situaţiei internaţionale actuale. Principalele aspecte aduse în discuţie se concentrează pe: . Unii specialişti consideră că riscul de a ajunge la un comerţ între blocurile comerciale regionale nu este deloc atât de îndepărtat pe cât pare. Dat fiind numărul lor foarte mare. volumul semnificativ al fluxurilor comerciale care intră sub incidenţa lor. NAFTA şi APEC) deţin 70% din comerţul mondial. De altfel. Se poate pune problema care mai este rostul demersurilor organizaţiei. doar Mongolia nu face parte din nici un acord regional. în dorinţa acestora de a deveni membre UE. şi a dominat toate obiectivele politice din ultimul deceniu şi jumătate ale ţărilor foste comuniste. . din moment ce excepţia devine mai puternică decât regula.beneficiile şi costurile pentru statele membre.efectele asupra statelor nemembre ale unor astfel de grupări. încercarea de realizare a unei vaste zone de liber schimb la nivelul celor două Americi a trezit numeroase sentimente anti-americane. Totuşi. pe de o parte şi ţările membre OMC.diferenţele în capacitatea de negociere în cadrul OMC dintre diferitele grupări cu caracter integraţionist. . nu există prevederi OMC. . care au condus la un blocaj în . cât şi negativ. În plus. de exemplu.de stabilitate economică şi geopolitică şi ca liant instituţional între posibilele diferende între China. Proliferarea blocurilor comerciale regionale poate conduce la scăderea credibilităţii OMC. comparativ cu promovarea globalizării şi neimplicarea în acorduri regionale. 97% din comerţul mondial este derulat de state ce sunt membre în cel puţin o grupare integraţionistă (faţă de 70% în 1990). pe de altă parte. sursă pentru numeroase controverse. iar cele trei mari grupări (UE. acordurile comerciale regional constituie. grupările cu caracter integraţionist suscită dezbateri din ce în ce mai aprinse. Forţa unora dintre grupările integraţioniste depăşeşte cu mult aspectele economice. Atracţia determinată de Uniunea Europeană a avut puternice implicaţii în procesul electoral din Ucraina. dat fiind faptul că acestea constituie derogări de la principiile liberalizării comerţului pe baze nediscriminatorii. atât în sens pozitiv.măsura în care astfel de acorduri subminează sistemul comercial multilateral creat sub egida OMC. Japonia şi alte ţări din regiune.

laureat al Premiului Nobel pentru Pace (1926). artizan al Societăţii Naţiunilor. în 1923. Fără îndoială. CARICOM. are loc în 1929 şi aparţine lui Aristide Briand. în direcţia uniunii europene.).n. cuprinzând ţări din toate colţurile lumii. se spune: „Salvarea rezidă în unirea tuturor statelor democratice ale continentului într-o grupare politică şi economică internaţională. bazate pe apropierea franco-germană. cu profunde implicaţii la nivel economic. ritmul evoluţiei sale. ALADI – America Latină. De la o zonă la alta a economiei mondiale există deosebiri în ceea ce priveşte momentul declanşării procesului de integrare. Într-un apel lansat la Viena.. CEDEAO – Africa de Vest.2 Uniunea Europeană Integrarea economică interstatală * a debutat în perioada postbelică.1 Lungul drum al ideii unităţii europene Ideea unităţii europene îşi are începuturile în perioada interbelică. demersul lui Briand s-a lovit de vitregia vremurilor. ASEAN – Asia de Sud-Est. performanţele realizate. Europa de Est – CAER. Din păcate. Criza economică mondială din 1929-1933 şi evenimentele politice care iau urmat: victoria nazismului în Germania (1933). . 12. formele concrete de manifestare şi. la agresiune. ALES.negocierile dintre state şi la tensionarea relaţiilor dintre unele ţări latinoamericane. în partea privind organizaţiile economice internaţionale. În concluzie. cunoscut om politic francez. ia naştere „Mişcarea paneuropeană”. Prima iniţiativă oficială. războiul civil din * Definirea şi formele integrării economice interstatale sunt incluse în Capitolul 2 – „Sistemul Economiei Mondiale”. adept al unei „legături federale”. Nu trebuie să se lase să se repete acest adevăr simplu: o Europă divizată conduce la război. „vitrina publicitară” a integrării interstatale o constituie Uniunea Europeană. un fenomen dinamic. cât şi în dezvoltare ** . ** NAFTA – America de Nord. la mizerie. 12.. Europa de Vest – CEE (UE). din iniţiativa lui CoudenhoveKalergi. manifestată prin crearea şi perfecţionarea de grupări cu caracter integraţionist este dincolo de o realitate. un aristocrat de origine cehă. Sub impulsul consecinţelor catastrofale ale primului război mondial. MERCOSUR. în 1924. politic şi social. mai ales. atât dezvoltate. tendinţa de regionalizare.” (s. Pactul Andin.2. UDEAC – Africa de Est.

n. Temerile partizanilor „Mişcării paneuropene” s-au adeverit pe deplin. timp de zece ani (1945-1955) a fost organizată rezistenţa armată în munţi. ora Moscovei. URSS.. el spunea: „. ele şi-au manifestat opoziţia faţă de regimul de dictatură comunistă. acelaşi Charles de Gaulle. Noi trebuie să construim un fel de State Unite ale Europei” (s. În mai 1962.” (s. să se evacueze teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de către trupele româneşti. în 1956 a avut loc insurecţia de la Budapesta. Basarabia şi Bucovina de Nord.. dacă ar fi acceptat peste tot şi spontan. În România.. popoarele captive din Centrul şi Estul continentului nostru au demonstrat că au rămas fidele legăturilor lor tradiţionale cu ţările occidentale.”. 2) Trupele sovietice în acelaşi timp să ocupe teritoriul Basarabiei şi partea de nord a Bucovinei. invadarea Poloniei de către trupele naziste aliate cu cele ale comuniştilor ruşi etc.există un remediu care. sfâşiată de ambiţii naţionaliste. întrevedea o Europă „de la Atlantic la Ural”. În ultima notă sovietică adresată guvernului român se spunea: „1) În decurs de 4 zile începând de la orele 14. vorbea despre „o lume în care totul conduce spre ameninţarea unui conflict general. imediat după sfârşitul ultimei conflagraţii mondiale... cu numai câţiva ani mai târziu. Europa. când marile pretenţii teritoriale ale lui Stalin au fost satisfăcute pe seama Europei Centrale şi de Est? Să fi fost atât de mare încrederea sa în loialitatea URSS? Cert este că un alt mare om politic occidental – generalul Charles de Gaulle. a intrat în cel de-al doilea război mondial. 3) În decursul zilei de 28 iunie. mult mai realist. Într-un discurs ţinut la Zürich. anexează ţările baltice..Spania (1926-1939). trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuţi.n. Să nu fi prevăzut. În 1940.). un pământ tot aşa de liber şi fericit ca acela al Elveţiei de astăzi. oare. în câţiva ani. „apărătoarea păcii în întreaga lume”. în 1968 „revoluţia de catifea” . destule mijloace şi destulă coeziune pentru a exista prin ea însăşi. în 1946..” şi (doar) despre o „Europă occidentală unită şi care să aibă destulă forţă. În ciuda acestor evoluţii potrivnice ideii de unitate la nivel european.. ar transforma ca prin minune toată scena şi ar face din Europa. la 28 iunie. Cetatea Albă.. „Războiul rece” care a urmat acestor momente de euforie a trezit la realitate lumea occidentală.. marele om politic britanic consecinţele înţelegerii de la Yalta (1945). Europa occidentală alesese calea unităţii prin integrarea economică şi politică interstatală.. Anschluss-ul (1939)..). Ideea unităţii europene este reluată de Winston Churchill. Care este acest remediu suveran? Este formarea familiei europene. Scindarea Europei în două blocuri devenise un fapt real. Chişinău. Sub diferite forme. cotropirea Boemiei şi Moraviei de către Germania (1939). ideilor democraţiei.

sublinia cât de mare a fost „rezistenţa tradiţiilor de autonomie” pe care bolşevismul a întâlnit-o în ţările satelit. în 1980 revolta muncitorilor polonezi de la şantierele navale de la Gdansk.E. Numai că ea nu este suficientă. În aceste condiţii. de drepturi deja obţinute la nivel comunitar. Este vorba despre un „bun câştigat” concretizat în standarde juridice. Ţările candidate la integrare trebuie să facă dovada capacităţii implementării acestui „acquis”. se va menţine riscul * În ordine alfabetică: Bulgaria. Eforturile U. Lituania. este sigur că de la Europa economică şi politică până la Europa geografică mai este cale lungă. apărută la Londra. Dar. Letonia. UE a preferat soluţia „acordului de parteneriat”. Polonia şi Ungaria apoi cu România (februarie 1994) şi Bulgaria (martie. * Toate au înaintat ulterior cereri de aderare. În fine. reputatul politolog şi profesor de origine română – Ghiţă Ionescu. Ungaria. În dezvoltarea cooperării cu o asemenea ţară. În total. o integrare rapidă a lor în U. acelaşi an). ceea ce nu este deloc uşor. Estonia. aşadar. politice şi sociale. Slovacia. nu ar fi reciproc avantajoasă. Tot la Dublin s-a hotărât şi înfiinţarea BERD (Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare) menită să acorde asistenţă financiară ţărilor asociate. din Est. O condiţie sine qua non este alinierea acestor ţări la ceea ce se înţelege prin „acquis communautaire”. .de la Praga. adică la acel ansamblu de legi. atâta timp cât nu va exista o Europă unită în întregul ei. Deocamdată nu se poate spune precis ce viitor va avea acest tip de acord. Într-un timp record (aprilie 1990) se convoacă reuniunea la vârf de la Dublin a Comunităţii Europene care dă semnal verde iniţierii acordurilor de asociere cu ţările din Europa Centrală şi de Est. Primele acorduri de asociere sunt semnate cu fosta Cehoslovacie. superioare.E. În urma Summit-ului de la Helsinki (decembrie 1999) au fost iniţiate negocierile de aderare cu toate statele candidate care îndeplinesc criteriul politic. În schimb. Prăbuşirea comunismului în Europa (1989-1991) a înlăturat principalul obstacol din calea materializării ideii de unitate europeană. mai este şi problema Rusiei cu specificul ei de fostă superputere care are aspiraţia de a redeveni ce a fost. De asemenea. se decide ca Banca Europeană de Investiţii să finanţeze proiecte de modernizare economică în aceste ţări. voinţă politică de ambele părţi. în cartea sa „Viitorul politic al Europei Orientale”. Există. România. ar trebui să-şi găsească un corespondent în ţările candidate la integrare. zece ţări foste comuniste din Europa devin asociate la U. Cele mai multe ţări candidate sunt mult rămase în urmă din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare. Cehia.E. Slovenia. Pe drept cuvânt. Polonia.

libera circulaţie a capitalurilor şi a bunurilor. Ele n-au aderat cu forţa la ideea de uniune europeană.. Cum se explică succesul ei într-o întreprindere atât de complexă. apropierea francogermană a avut un rol decisiv. . care riscă să mărească şi mai mult decalajele dintre Vestul şi Estul Europei. unde nu există nici un precedent. decât în egalitatea dintre state. ► Dar integrarea economică interstatală. mai ales atunci când s-a pus în discuţie caracterul relaţiilor reciproce. În acest sens. „Europa nu poate fi concepută. ceea ce va reprezenta o ameninţare şi la adresa securităţii Uniunii Europene * . în pace. ea oferă întregii lumi un adevărat model – cel al „Comunităţii Europene”.acumulării tensiunilor în partea răsăriteană. O astfel de stare de lucruri constituie o oportunitate pentru integrarea interstatală. O mare piaţă unică. Potenţialul lor politic s-a dovedit mare. atunci când ajung la un acord între ele. Europa occidentală a făcut şcoală în domeniul integrării interstatale. „ceea ce ar fi periculos şi total inacceptabil este ca anumite mari state să-şi imagineze că. În mod incontestabil. presupune şi asumarea unor responsabilităţi. pentru a avea succes. nici o experienţă anterioară? Cauze ► Europa de Vest reprezintă un ansamblu omogen de ţări. Acest efect devine posibil numai atunci când între state nu există decalaje semnificative de dezvoltare. ► Integrarea vest-europeană a fost posibilă datorită existenţei unei voinţe politice puternice.. Statele Europei occidentale îndeplinesc şi această condiţie. Aici se cuvine amintit rolul deosebit jucat de cele două mari personalităţi politice care au fost preşedintele Franţei – Charles de Gaulle şi primul cancelar al noii Germanii (de vest) – Konrad Adenauer. o zonă în care statele au un mod de viaţă asemănător (dar nu identic) şi se caracterizează prin acelaşi tip de civilizaţie. Este tocmai ceea ce caracterizează ţările Europei occidentale. Din acest punct de vedere. cei doi „eterni duşmani” şi-au dat mâna pentru ca împreună să construiască o nouă Europă. Graţie lor. ► Nu trebuie subestimat însă rolul ţărilor mici. ► Forţa de atracţie a ideii de integrare este dată de efectul de antrenare pe care îl generează. în cadrul ei. fac ca economiile integrate să obţină rezultate superioare sumei performanţelor individuale realizate anterior. Ţările candidate la integrare trebuie să posede un anumit potenţial economic şi politic fără de care îndeplinirea obligaţiilor devine imposibilă. * Vezi consecinţele conflictului din Balcani. De unde şi importanţa „capabilităţii” ţărilor în cauză.

Germania. vizibil slăbite de război. deja instalate în Europa. Din fericire. Pe de altă parte. numai o „uniune europeană” putea să-i facă faţă. fostul ministru belgian al afacerilor extderne ** . .. declara. mult mai importante s-au dovedit performanţele realizate.problemele sunt în mod automat rezolvate. Europa occidentală se afla într-o situaţie deloc favorabilă. ► Integrarea economică interstatală a Europei occidentale s-a bazat pe un „nucleu dur” format din şase naţiuni: trei mari (Franţa. CECO a fost înfiinţată prin Tratatul de la Paris (18 aprilie 1951). Pe tot acest lung parcurs au fost. dacă ţinem seama că statele din vestul continentului îşi asumă responsabilităţi fără precedent. Pe de o parte. Transnaţionalele americane. era vorba despre impactul economic cu cealaltă superputere – Statele Unite. Unui concurent atât de redutabil.2 Evoluţia integrării interstatale în Europa occidentală De la primii paşi pe calea integrării economice vest-europene şi până în prezent a trecut jumătate de secol. în afara celor interne. Italia) şi trei mici (Belgia. în aprilie 1962. Ele erau primele care avuseseră curajul să pornească pe o asemenea cale. 12. s-au găsit întotdeauna soluţii reciproc convenabile. Era firesc să se întâmple aşa. iar ţările occidentale se simţeau ameninţate de colosul sovietic. Olanda. Ele n-au fost numai primele care s-au înscris pe traiectoria integrării. dări înapoi. Important este însă că. Uniunea Europeană de astăzi ar fi fost de neconceput fără aportul acestor ţări. şi eşecuri. desigur. Relaţiile dintre ţările participante la procesul de integrare vest-europeană n-au fost idilice. procesul integrării interstatale s-a dezvoltat considerabil. Soluţia nu putea fi alta decât solidaritatea ţărilor din vestul continentului. Sediul său a ** Fost. preşedinte al Consiliului Europei (19491951) şi secretar general al NATO (1957-1961). După încheierea ultimului război mondial. prin negocieri. ► Vorbind despre cauzele integrării vest-europene.2. Paul-Henri Spaak. prim-ministru. de asemenea. începuse „războiul rece”. ci şi cele mai consecvente. trebuie amintite şi cele internaţionale.”. Luxemburg – Benelux). Pe baza lor.. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) Considerată „întreprinderea pilot” a construcţiei europene. reprezentau cel mai teribil concurent pentru economiile vesteuropene.

R. ea se va lărgi în mod inevitabil”. Ideea de bază este stimularea concurenţei între agenţii economici din ţările membre şi realizarea economiei de scară. Breşa a fost făcută. Consecinţele pe termen lung au fost creşterea constantă a ritmului comerţului între statele membre. Scopul CECO era crearea unei pieţe comune a cărbunelui şi oţelului între cele şase state care furnizau. „Iată prima realizare efectivă pe planul unificării Europei. Membrii fondatori au fost Franţa. Comunitatea Economică Europeană a luat fiinţă pe baza Tratatului de la Roma (martie 1957). a serviciilor. La loc de frunte se plasează desfiinţarea drepturilor vamale între „cei şase” (iulie 1968). Printre realizările importante din această perioadă mai pot fi distinse lansarea politicii agricole comune. În acelaşi timp se parafează şi Tratatul privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). cât şi faţă de uniunea vamală. cea mai mare producţie din Europa de Vest.fost instalat la Luxemburg. în cele două domenii. cu 18 luni înainte de termenul prevăzut şi instituirea unui tarif vamal extern comun. prin desfiinţarea taxelor vamale. Italia şi ţările Benelux. din acel moment va exista o . a capitalurilor şi a persoanelor. Robert Schuman. primul preşedinte fiind francezul Jean Monnet. împreună. unul dintre artizanii acestei prime comunităţi europene. Principalul obiectiv al CEE a fost crearea unei Pieţe Comune în cadrul căreia să se realizeze libera circulaţie a bunurilor. mai repede decât cel cu statele nemembre. Totodată.F. integrarea totală. declara un alt francez. Termenul limită prevăzut era 31 decembrie 1992. Piaţa Comună este o formă de integrare superioară. Primii zece ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma au fost caracterizaţi prin înfăptuiri semnificative. CECO avea în frunte o instituţie cu caracter supranaţional – „Înalta Autoritate”. fuziunea instituţiilor celor trei comunităţi (CECO. Totuşi. Tratatul a intrat în vigoare pentru o perioadă de 50 de ani. CEE şi Euratom). Din acel moment s-a putut vorbi despre existenţa a trei „comunităţi”. De asemenea. limitată doar la două domenii de activitate. a avut un rol important în reconversia minerilor disponibilizaţi. Comunitatea Economică Europeană (CEE) În comparaţie cu CECO. Germania. ea reprezintă doar o etapă intermediară în calea către uniunea economică şi. semnat de către reprezentanţii celor şase state membre ale CECO. CECO şia propus libera circulaţie a acestor produse. fapt realizat în 1954. mai ales. atât faţă de zona de liber schimb. CEE înseamnă o considerabilă extindere a procesului de integrare economică interstatală.

Consiliul European. Deschiderea marii pieţe europene prevăzută în „Actul Unic”. Finlanda şi Suedia. La 1 ianuarie 1995. Ia naştere Europa „celor 15”.singură Comisie a Comunităţilor Europene şi un singur Consiliu de Miniştri European.n. lansat în 1979. O serie de amendamente şi de completări la Tratatul de la Roma au fost regrupate într-un singur document. Raportul Delors va fi prezentat Consiliului European din aprilie 1989 şi se va afla la baza acordurilor de la Maastricht. Marea Britanie şi Irlanda. înainte de 31 decembrie 1992. „să studieze şi să propună etapele concrete care să conducă la uniunea economică şi monetară” (s. În 1973 se dă startul „Europei celor nouă” prin includerea efectivă a trei ţări – Danemarca. de către cele douăsprezece state membre şi intrat în vigoare după ratificare. de unde şi denumirea de Act Unic. Spania şi Portugalia devenind. Actul Unic European a fost semnat la Luxemburg. Acest proces vorbeşte de la sine despre marea forţă de atracţie a ideii de uniune europeană. în care este asigurată libera circulaţie a mărfurilor. Comunitatea Europeană capătă denumirea oficială de Uniune Europeană. În ianuarie 1986 se formează „Europa celor doisprezece”. Tratatul de la Maastricht marchează consolidarea procesului de integrare europeană. Jacques Delors. aduc la ordinea zilei necesitatea unor măsuri instituţionale şi pe plan monetar. el relansează procesul de integrare vest-europeană.). devin membre ale UE – Austria. Se prevedea crearea. În ianuarie 1981 ia naştere „Europa celor zece” prin intrarea efectivă a Greciei. Actul Unic marchează decizia de a crea „marea piaţă unică europeană”. intensificarea circulaţiei mărfurilor şi capitalurilor între ţările membre. cere unui comitet condus de preşedintele. . al Comisiei Europene. efectiv. la 1 noiembrie 1993. întrunit la Hanovra. în februarie 1986. a unui „spaţiu fără frontiere interne. de către „cei 12”. Sistemul Monetar. Uniunea Europeană Semnat în februarie 1992. Aderarea de noi state Printre performanţele Comunităţii Europene se înscrie şi lărgirea sa. membre ale Comunităţii. şi a intrat în vigoare un an mai târziu. a capitalurilor şi a persoanelor”. În iunie 1988. dădea semne de „criză de creştere”. de atunci.

despre convergenţa structurală.deficitul bugetar să reprezinte cel mult 3 % din PIB.. Rata nominală a dobânzii pe termen lung nu va trebui să depăşească cu mai mult de 2 % media ratelor dobânzii celor trei ţări care au cele mai bune performanţe pe planul ratei inflaţiei. . în Tratatul de la Maastricht nu se spune nimic despre necesitatea unei convergenţe a produsului intern brut pe locuitor al ţărilor membre.. Aşadar.. prin adoptarea unei monede unice şi a unor parităţi fixe şi irevocabile. un an mai târziu. În acelaşi an. Două dintre criterii au în vedere „caracterul suportabil al situaţiei finanţelor publice.5 % în raport cu rata medie a celor trei ţări.datoria publică să nu depăşească 60 % din PIB. La rândul ei. Această condiţionare are la bază logica economică. la reuniunea de la Madrid din 1995. Consiliul European. VeziPh. ** Marea Britanie. édition Cujas. Tratatul mai prevede „realizarea unui grad ridicat de stabilitate a preţurilor. Într-adevăr. pe acest plan. În opinia lui Philippe Rollet * . 1995.. deşi dorea aderarea. În scopul realizării acestui deziderat se prevede ca: . acest lucru va rezulta dintr-o rată a inflaţiei apropiată de aceea a trei state membre. * Profesor la Universitatea din Lille. îşi amână aderarea la moneda unică. în 1998 s-a efectuat nominalizarea a unsprezece ţări care să participe la Uniunea Economică şi Monetară ** . accentul cade pe convergenţa nominală şi nu pe cea reală. Rollet şi Florence Huart: „Du Grand Marché à l’Union Economique et Monétaire . stabileşte programul pentru introducerea monedei unice. Criteriile de convergenţă Uniunea Monetară cuprinde ţările care au îndeplinit criteriile de convergenţă stabilite. Rata inflaţiei în ţările membre nu va trebui să reprezinte mai mult de 1. Banca Centrală Europeană îşi intră în atribuţii. Conform acestui program. Ea a reuşit. nu îndeplinea condiţiile.Noul tratat stabileşte drept principal obiectiv economic trecerea la Uniunea Monetară. tratatul mai subliniază „caracterul durabil al convergenţei atinse de un stat membru. care prezintă cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a preţurilor”. Paris. însă. care se reflectă în nivelul ratei dobânzii pe termen lung”. Grecia. În colaborare cu firma „Coopers and Lybrand”. în acel moment. deşi au îndeplinit criteriile de convergenţă. . În fine.. prin adoptarea acestor criterii.. Danemarca şi Suedia. influenţele monetariste asupra autorilor tratatului au fost puternice.”. au fost puse la punct scenariile privind introducerea euro.

Deci şase state mici alături de o mare putere economică. menit să stea la baza coordonării măsurilor destinate pregătirii ultimei faze a UEM şi. Portugalia (1 ianuarie 1986). Elveţia.La 31 decembrie 1998 s-a produs lansarea oficială a monedei unice – euro. nu însă şi un tarif vamal extern comun. AELS a început să dea semne de slăbiciune. Pe de altă parte. Pe plan instituţional. Consiliul European. Viabilitatea modelului comunitar Drumul parcurs de la Tratatul de la Roma până la cele de la Maastricht şi Amsterdam. trecând în tabăra adversă: Marea Britanie şi Danemarca (1 ianuarie 1973). în octombrie 1997. În acelaşi an (decembrie 1997). Spre deosebire de Comunitatea Europeană. în cadrul AELS a fost lăsat liber jocul forţelor pieţei. Accentul a fost pus pe utilizarea mijloacelor „funcţionale” şi nu a celor „instituţionale”. ceea ce avea să conducă la un echilibru precar. Danemarca. La sfârşitul secolului XX. AELS nu mai cuprinde decât Elveţia. în special. Inevitabilul se produce: cinci ţări părăsesc AELS. Austria şi Suedia (1 ianuarie 1995). este presărat cu importante împliniri. Forţa acestui model de integrare a fost dovedită şi de succesul său în confruntarea cu un alt model occidental. Portugalia şi ţara iniţiatoare. Norvegia. Din iniţiativa Marii Britanii a luat fiinţă. a integrării interstatale. consecvenţa şi creativitatea celor care l-au pus în aplicare. cu un accent sporit pe problema locurilor de muncă. AELS a inclus şapte state: Austria. Suedia. să asigure respectarea criteriului din Tratatul de la Maastricht referitor la deficitul bugetar al statelor membre (maximum 3% din PIB). prin acordul de la Stockholm. Noul Tratat îşi propune adâncirea şi lărgirea. pe problemele sociale. de la Europa „celor şase” la Europa „celor cincisprezece”. Ele demonstrează viabilitatea modelului de integrare ales iniţial. forţa de atracţie a Comunităţii Europene s-a dovedit din ce în ce mai mare. eveniment de importanţă istorică. adoptă „Pactul de stabilitate şi de creştere”. AELS s-a situat pe prima treaptă – cea a zonei de comerţ liber: asociaţia şi-a propus doar suprimarea taxelor vamale reciproce (la produsele industriale). Islanda şi Liechtenstein (ultimele două. Asociaţia Europeană a Liberului Schimb. de sorginte britanică. în reuniunea sa de la Luxemburg. trebuie menţionat că. aderate ulterior). în continuare. în general. La un moment dat. Din punctul de vedere al nivelului de integrare. a fost semnat Tratatul de la Amsterdam. Norvegia. . în 1959.

a Uniunii Economice şi Monetare. Consiliul are un preşedinte ales la fiecare şase luni. instituţionalizarea procesului de integrare vest-europeană a evoluat. Consiliul European se întruneşte de cel puţin două ori pe an în diferite ţări ale UE * (de unde se poate vedea cât de strânsă este cooperarea între statele membre). atât Consiliul European. dintr-o altă ţară decât cel precedent. Majoritatea simplă este foarte puţin utilizată. fixează cele mai importante obiective (crearea SME. Reuniunile acestui consiliu sunt pregătite de Comitetul Reprezentanţilor permanenţi (COREPER) format din tehnocraţi. Fiecărui stat i se acordă un vot ponderat în funcţie de potenţialul economic şi demografic. joacă un rol esenţial în orientarea politicii externe şi de securitate a UE. Numărul de voturi alocate statelor membre nu este egal. primirea de noi membri etc. Mai este reprezentată şi Comisia Europeană prin preşedintele său şi un vicepreşedinte. ► Consiliul European constituie instituţia la vârf. în armonizarea poziţiilor diplomatice ale statelor membre în scopul definirii unor opţiuni comune. Aşadar. .3 Transformări instituţionale Pe parcursul anilor. asistaţi de miniştrii de externe. în acelaşi timp. Adoptarea deciziilor necesită unanimitatea. în care reprezentarea ţărilor membre este la cel mai înalt nivel: şefi de state şi de guverne.12. Strasbourg (decembrie 1989) – conferinţa asupra Uniunii Economice şi Monetare. De asemenea. cât şi Consiliul de Miniştri European. agricultură. Dublin (iunie 1990) – acorduri cu ţările din Est etc. Componenţa Consiliului se modifică de la o reuniune la alta. participanţii fiind titularii portofoliilor ministeriale respective din statele membre. În principiu. Sediul său se află la Bruxelles. sau majoritatea calificată. Nu există drept de veto pentru nici o ţară membră. ► Consiliul de Miniştri European este principala instituţie cu putere de decizie din cadrul Uniunii. afaceri externe etc. cât şi în adâncime (prin perfecţionarea fiecărei instituţii în parte). * Summit-uri europene: Bruxelles (decembrie 1978) – crearea SME.. atât în lărgime (prin apariţia unor instituţii noi). după caz. în funcţie de problemele discutate – economie şi finanţe.). Preşedinţia acestui Consiliu se asigură pe baza principiului rotaţiei (la fiecare şase luni). fiecare Consiliu de Miniştri are specificul său. nu ia decizii obligatorii din punct de vedere juridic. Înfiinţat relativ târziu (la 10 decembrie 1974). Aceeaşi ţară prezidează.2. Consiliul European defineşte liniile politice generale ale UE.

pornind de la strategia. . informează Parlamentul. .controlează bugetul comunitar (împreună cu Consiliul de Miniştri). Comisia are putere de control în legătură cu respectarea legislaţiei comunitare şi chiar forţă de decizie în domeniul administrării programelor şi fondurilor UE. Comisia poate face recomandări şi emite avize către statele membre. ia iniţiativa avansării de propuneri Consiliului de Miniştri şi Parlamentului. de la marile obiective. Fiecare stat este reprezentat în funcţie de mărimea populaţiei sale. după fiecare „summit”. Sediul său se află la Bruxelles. Fiecare membru al Comisiei. Ea realizează studii şi evaluări în beneficiul instituţiilor comunitare ** .poate interpela Consiliul de Miniştri. . ► Parlamentul European are sediul la Strasbourg.monitorizează aplicarea politicilor comunitare pe baza informaţiilor Curţii de Conturi. .aprobă acordurile internaţionale ale UE. stabilite de Consiliul European.controlează activitatea Comisiei Europene (care nu se poate constitui decât după votul de învestitură din Parlament).► Comisia Europeană constituie instituţia executivă. De asemenea. Cele mai numeroase grupuri parlamentare sunt cel „popular european” (care reprezintă partidele democrat-creştine şi conservatoare) şi cel socialist. deci. Membrii Parlamentului European sunt grupaţi nu după apartenenţa naţională. . Membrii săi sunt aleşi prin vot direct. ** „Agenda 2000” este un exemplu în acest sens. Ea este aceea care pune în aplicare deciziile luate. . devine „comisar”. de către cetăţenii statelor membre. un rol executiv. Este forumul de dezbateri al UE. Comisia Europeană face propuneri Consiliului de Miniştri privind îmbunătăţirea politicilor comunitare. la fiecare cinci ani. .participă la procesul legislativ (împreună cu Consiliul de Miniştri). numit de un guvern naţional. ci după cea de partid. adică titularul unui anumit portofoliu. Procedura de codecizie Între instituţiile Uniunii Europene există o strânsă conlucrare. Parlamentul European are competenţe mult sporite faţă de trecut: .preşedintele Consiliului European. Ea creează un flux decizional care parcurge următorul traseu: ►Comisia Europeană. având.

prin subvenţii. lăsând rezolvarea lor pe seama guvernelor naţionale sau a organelor locale ale puterii.). Uniunea Europeană mai dispune şi de alte tipuri de instituţii * .). ia deciziile. aşadar. sănătatea publică. În caz de divergenţă se recurge la Comitetul de Conciliere. În schimb. decizia aparţine Consiliului de Miniştri. Acelaşi tratat introduce în actul decizional şi principiul subsidiarităţii. creat prin Tratatul de la Roma (1957) şi dezvoltat prin cel de la Maastricht. Există. protejarea agricultorilor comunitari. printre care aşa-numitele Fonduri structurale: ►Fondul Social European (FSE). stabilind o „poziţie comună”. protecţia mediului ambiant etc. Din cele menţionate se poate deduce că. Dar ea nu poate fi luată fără conlucrarea cu celelalte instituţii. pe baza unui aviz prealabil al Parlamentului. amenajarea teritoriului etc. fiecare jucându-şi rolul în virtutea unor prerogative determinate de statele membre. Uniunea Europeană nu intervine în probleme care nu sunt considerate de competenţa sa (învăţământul. politică externă. din punct de vedere strict formal. ►Fondul European de Orientare şi de Garantare Agricolă (FEOGA) a fost creat în 1962 pentru regularizarea preţurilor agricole. care a fost oficializată prin Tratatul de la Maastricht. de concurenţă externă. instituţiile comunitare intervin în problemele de interes general (politici economice comunitare.►Consiliul de Miniştri. ►va conduce la o mai bună conjugare între interesul naţional şi cel comunitar. Curtea de Conturi Europeană. ►Comisia Europeană execută şi controlează aplicarea deciziilor finale. ►Parlamentul ratifică (sau nu) deciziile Consiliului de Miniştri. . are drept scop reinserţia celor disponibilizaţi prin restructurarea industrială şi lupta împotriva şomajului. Aplicarea consecventă a acestui principiu va avea consecinţe benefice pentru procesul de integrare: ►va creşte eficienţa actului decizional prin plasarea lui la nivelul adecvat. În conformitate cu acest principiu. ►va împiedica centralizarea excesivă a puterii de decizie. * Curtea Europeană de Justiţie (legea Uniunii Europene prevalează în faţa legii naţionale). prin voinţa lor liber exprimată. Comitetul Economic şi Social (organ consultativ). o procedură de codecizie.

pentru a se intensifica din nou ulterior. El a înregistrat un ritm mai rapid în perioada de început a integrării. BCE ocupă un loc aparte. de pildă. menită să permită Uniunii să funcţioneze eficient. în scopul susţinerii reformelor economice. semnat în octombrie 1997. el vizează regiunile rămase în urmă din cadrul UE. În sistemul instituţional al Uniunii Europene. la Amsterdam prevede. creată în 1991. . ►Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER) a început să funcţioneze din anul 1975. cele de infrastructură). între altele. ►Banca Centrală Europeană (BCE) intrată în funcţiune în 1998 şi destinată elaborării politicii monetare unice a UE. în intervalul 1970-1985. Sediul său se află la Londra. În sistemul instituţional al UE se mai află şi băncile „comunitare”: ►Banca Europeană de Investiţii (BEI) cu sediul la Luxemburg. unul mai lent. atât pe orizontală. Altfel. ►Progresul pe plan instituţional n-a fost. sporirea eficienţei structurii instituţionale a UE în perspectiva lărgirii sale în continuare. ►Instituţiile europene sunt intercorelate şi complementare. ►Revizuirea tratatelor şi actelor comunitare reprezintă un proces care are drept scop reforma instituţională. constant.restructurarea producţiei agricole comunitgare în scopul creşterii randamentului. cât şi pe verticală. ►Evoluţia lor demonstrează că statele membre consimt în mod liber să transfere o parte din prerogativele suveranităţii lor naţionale /în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură) către instituţiile comunitare. unde venitul pe locuitor reprezintă cel mult 75 % din media comunitară. creată în 1958. pentru a acorda asistenţă financiară ţărilor asociate din Europa. precum şi zonele aflate în declin industrial. administrării EURO şi coordonării Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC). Noul Tratat privind Uniunea Europeană. În concluzie ►De la declanşarea procesului de integrare vest-europeană are loc o dezvoltare a unui sistem instituţional. Sediul său se află la Frankfurt. dat fiind independenţa sa în raporturile cu celelalte organisme. ►Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD). Ea este destinată a finanţa investiţiile de importanţă comunitară (ca. Ea este singura responsabilă de politica monetară comunitară. prin Tratatul de la Roma. totuşi. procesul de integrare interstatală nici n-ar fi posibil.

Dar. este greu de crezut că nu vor ţine seama de interesul naţional. democrat-creştine. Pe parcurs însă. au avut totuşi dreptul să nu adere în primul val la moneda unică – euro. Mai ales în prima perioadă a existenţei CEE. Parlamentul European poate fi plasat „în aceeaşi barcă”.4 De la politicile economice comune la marea piaţă unică europeană * Uniunea Europeană ar fi de neconceput fără existenţa politicilor economice comune. ci pe partide. la momentul votului. Aceste divergenţe sunt o dovadă că nu se practică consensul impus de cei puternici. ecologiste etc. fără ca acest lucru să însemne „tăierea punţii”. Ea este rezultatul creşterii influenţei unui stat sau a unui grup de state. relaţiile dintre ţările membre s-au ameliorat vizibil. adică liniile directoare ale politicii pe termen lung. politica agricolă comună etc. Mai întâi se cuvine precizat un lucru: tendinţele supranaţionale nu apar din neant. Cine face politica UE? În primul rând. Supranaţionalitatea nu are un caracter de sine stătător. în Consiliul de Miniştri sau în Parlament apar divergenţe puternice în probleme legate de bugetul comunitar. Consiliul European care este reprezentantul la vârf al statelor membre. În istoria Comunităţii vest-europene există cazuri în care reprezentanţii statelor membre au avut libertatea de a nu subscrie la hotărârile majorităţii. Danemarca şi Suedia.2. Marea Britanie.Există tendinţe supranaţionale în UE? În decursul procesului de integrare vest-europeană au existat voci care protestau împotriva unor tendinţe supranaţionale. Deciziile sunt rezultatul compromisului politic între reprezentanţii unor ţări care au subscris la ideile comunitare. Alături de această instituţie se cuvine menţionat şi Consiliul de Miniştri – care ia decizii şi care este compus din titularii cabinetelor ministeriale din statele lor de origine. Ar fi absurd să se creadă că vreun şef de stat sau de guvern ar acţiona împotriva intereselor propriei ţări. Să ne gândim şi la principiul subsidiarităţii. deşi toate trei membre ale UE. Adeseori. El este acela care stabileşte strategia. analiza de fond fiind oferită în cursul de „Uniune Europeană”. Mai apoi ţinta criticilor a fost Comisia executivă europeană – „gardianul” tratatelor comunitare. Iniţial. criticile s-au îndreptat împotriva „Înaltei Autorităţi” din timpul CECO. s-au făcut auzite proteste ale ţărilor mici împotriva „condominului” ţărilor mari. . oare ar mai fi fost el adoptat dacă în cadrul UE ar prevala tendinţele supranaţionale? 12. alcătuind un fel de „internaţionale” – socialiste. Cum au apărut ele? * Referitor la aceste probleme nu ne propunem decât o privire generală. În fine. Este adevărat că membrii săi nu se grupează pe ţări.

Integrarea economică interstatală a făcut posibil saltul de la intervenţionismul statal la cel suprastatal. Politica monetară comună. la 31 decembrie 1998. prin crearea Băncii Centrale . de către statele membre ale comunităţii europene. PAC avea să intre într-o fază de criză de supra-producţie.). cea a aşa-numitului şarpe monetar (1972-1978) şi cea a sistemului monetar european (1979-1998) intră într-o etapă calitativ superioară. ►Politica agricolă comună a fost marea beneficiară a existenţei şi funcţionării celorlalte politici economice comunitare. pe vremea Europei „celor şase” – Franţa. ceea ce a facilitat şi comerţul reciproc cu produse agricole. Politica comercială comună a însemnat eliminarea progresivă a taxelor vamale şi a restricţiilor netarifare. prima lansată a fost politica agricolă comună (1962). deşi el a scăzut continuu. Succesul PAC a fost deplin. datorită negocierilor din cadrul GATT/OMC. prin lansarea oficială a monedei unice euro. Politica bugetară a Uniunii a satisfăcut preferenţial cerinţele PAC. o protecţie şi a producţiei agricole comunitare. ►Politicile economice comune sunt rodul cooperării între cele două niveluri de decizie. a unor prerogative ale suveranităţii lor naţionale în favoarea instituţiilor comunitare (dreptul de a fixa taxe vamale. a asigurat. imediat după sfârşitul celui de-al doilea război mondial. s-au manifestat puternice disensiuni între reprezentanţii ţărilor membre. Această nouă posibilitate a apărut datorită cedării liber consimţite. de câte ori au fost luate în discuţie proiectele de buget comunitare. Prin această politică se urmărea ieşirea din situaţia de criză de subproducţie existentă pe piaţa produselor agricole. Italia. Ulterior. Olanda şi Luxemburg – considerate „state fondatoare”. între instituţiile respective. de a „bate” monedă naţională etc. după parcurgerea a două etape preliminare. în cadrul schimburilor intracomunitare. Belgia. ea a deschis calea cooperării între factorii de decizie aflaţi la cele două niveluri. În ordine cronologică. când accentul a fost pus pe reducerea ofertei în raport cu cererea. intrat în vigoare la 1 iulie 1968. Oferta a crescut considerabil. Piaţa comună s-a realizat. Siguranţa alimentară şi calitatea produselor au fost asigurate. Germania. în primul rând din acest motiv. Tariful vamal comun extern. în sectorul agricol. etapa Uniunii Economice şi Monetare. Totodată. Evoluţiile ulterioare au demonstrat că această renunţare a fost larg compensată prin avantajele ce decurg din noua suveranitate – aceea a Uniunii Europene ca entitate. în primul rând. după caz.

a persoanei. de astă dată către Est. creşterea economică la nivelul UE. Un rol important au jucat şi diverse reglementări. cea mai amplă din câte au avut loc până în prezent. Tratatul de la Amsterdam a avut un rol considerabil pe planul respectării drepturilor omului. ceea ce a consolidat marea piaţă internă europeană. 12. să fie realizată definitiv marea piaţă unică.între segmentele care le compun. în consecinţă. prin alinierea în jos a ratelor inflaţiei şi ale dobânzii.2. un spaţiu economic fără frontiere. semnat la 26 februarie 2001. a persoanelor. ► Libera circulaţie a persoanelor a debutat prin libertatea trecerii frontierelor (un rol important revenind acordului de la Schengen) şi apoi prin abolirea discriminării de naţionalitate. salarizării. prima liberalizare s-a înfăptuit în domeniul circulaţiei capitalului. la 1 martie 2002. Euro a mărit efectul de antrenare generat de procesul de integrare economică interstatală. . a deschis calea către o nouă extindere a Uniunii Europene. urmate de cele din domeniul valorilor mobiliare şi din cel al asigurărilor. până la data de 31 decembrie 1992. Astfel. tendinţă care a stimulat investiţiile şi. a serviciilor şi a capitalurilor. Deosebiri de ritm s-au înregistrat nu numai între diferitele fluxuri. în privinţa angajării. ► Liberalizarea serviciilor a evidenţiat un ritm mai rapid în cazul serviciilor bancare.Europene. Marea piaţă unică reprezintă principala pârghie a performanţelor Uniunii Europene. ci şi în interiorul lor . devenită operaţională la 1 ianuarie 1999 şi prin încheierea procesului de retragere din circulaţie a monedelor naţionale ale statelor care aderaseră la euro. moment în care euro devine efectiv monedă unică. El a prevăzut ca. Marea piaţă unică este chemată să asigure cele patru libertăţi de circulaţie: a mărfurilor. condiţiilor de muncă. cum sunt cele privind fiscalitatea sau recunoaşterea reciprocă a calităţii produselor. Euro a facilitat considerabil stabilirea unor preţuri unice. ci în ritmuri diferite. Semnificaţia formării Marii Pieţe Unice Europene Actul Unic European (1 iulie 1987) a dinamizat procesul de integrare vest-europeană. ► Libera circulaţie a mărfurilor a devenit posibilă graţie politicii comerciale comune. Aceste liberalizări nu s-au produs simultan.5 De la UE – 15 la UE – 25 Tratatul de la Nisa.

Extinderea a devenit efectivă de la 1 mai 2004. Acest efort va continua şi după aderare. noii veniţi provin. că toţi factorii responsabili sunt pregătiţi să facă faţă situaţiei. cea a fostului „lagăr socialist”. dintro „altă lume”. ea s-a bazat pe un parteneriat în adevăratul sens al cuvântului şi a fost sprijinită de un ajutor financiar substanţial. după ratificarea acestor Tratate de către parlamentele celor 25 de state membre. Este de remarcat. este aşteptată aderarea României şi Bulgariei. actuala hartă a Uniunii Europene să fie modificată? . În acest fel. ► Care sunt posibilităţile ca. în pofida unor uriaşe cheltuieli şi a unei asistenţe tehnice de înaltă calitate. cu politicile UE. în marea lor majoritate. Pentru prima dată. pe de o parte. ale integrării propriu-zise. statele central-europene – Polonia. Lituania. se va ajunge la UE – 27. El nu s-a desfăşurat de pe o zi pe alta. anunţând să fie chiar mai mare. Ungaria. ** Fondurile PHARE.La 1 ianuarie 2007. propriu-zis. într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat. Comisia Europeană a elaborat o strategie de pre-aderare destinată familiarizării ţărilor candidate ex-comuniste cu acquis-ul comunitar. nu numai din partea „candidaţilor”. Semnarea Tratatelor de Aderare s-a desfăşurat cu ocazia Consiliului European de la Atena (2003). statele mediteraneene – Cipru şi Malta) a fost hotărâtă de Consiliul European de la Copenhaga (decembrie 2002). ex-comunistă. Cooperarea UE cu fiecare candidat în parte a pornit de la necesitatea rezolvării unor probleme specifice. Revenirea la sistemul capitalist. la economia de piaţă. iar. având un nivel de dezvoltare (exceptând Slovenia) evident inferior în raport cu media vest-europeană. nerambursabil. Premisele succesului au fost asigurate. dat fiind complexitatea sporită a procesului de integrare. în bună parte. ► Acest eveniment reprezintă cea mai mare provocare de până acum la adresa integrării inter-statale europene. * Experienţa unificării celor două Germanii a demonstrat că. sechelele trecutului încă n-au dispărut în partea estică. pe de altă parte. Procesul lor de asociere a fost unul cu totul specific. a necesitat un efort uriaş. însă. Cehia. Slovenia. Letonia. cu democraţia. Slovacia. ISPA şi SAPARD . Prin aderarea celor două ţări. oferit prin Fondurile europene de pre-aderare ** .Lărgirea UE cu cele 10 state candidate (statele baltice – Estonia. au fost nu numai asumate. în perioada de asociere a statelor candidate la aderarea la UE. riscurile perioadei „post-aderare”. dar şi calculate. faptul că Tratatul de aderare a fost deja semnat de toate statele membre (la 25 aprilie 2005). îndeplinirea principalelor cerinţe ale UE. ci şi a Uniunii Europene * . Şansa lor este.

ar putea fi împiedicată însăşi înfăptuirea dezideratului Europei Unite. Dorinţa exprimată de Belarus.Un caz special reprezintă grupul format din Marea Britanie. Democraţia UE permite acest lucru. prin faptul că joacă rol de pivoţi geo-politici. . Pentru Marea Britanie.Un grup aparte formează acele ţări din Occident care. Republica Moldova. de pildă. deşi îndeplinesc toate condiţiile de aderare la UE. Fiind însă departe de îndeplinirea cerinţelor Uniunii Europene. ea nu se află printre cei dornici să adere la UE. Totuşi. nu sunt membre pentru că nu doresc acest lucru. . . deocamdată nimic nu este de semnalat pe linia aderării. Toate trei sunt membre ale UE. În ce priveşte Republica Belarus. renunţarea la această monedă şi adoptarea euro. de către UE. Se estimează o lungă durată a negocierilor. ea este un adevărat simbol al tradiţiilor şi măreţiei britanice. Cererea sa de aderare a fost depusă de mulţi ani de zile. ele interesează şi Uniunea Europeană.Dacă ne raportăm la fostele state sovietice din Europa. ele însele doresc să adere la UE. cum sunt Ucraina. Desigur. fostelor ţări iugoslave şi Albaniei. doreşte să revină la statutul pierdut. Rusia. Recent.. Macedonia şi Croaţia au cele mai mari şanse de a candida la aderare. UE a decis demararea negocierilor. Liderii europeni vor să limiteze riscurile pe care le prezintă statele respective. economice şi politice. Ele vor continua să rămână în poziţie de aşteptare. acordându-le ajutor financiar. . . deşi nu există un calendar oficial de aderare a lor. Armenia şi Georgia. în prezent. care continuă să reprezinte „butoiul cu pulbere al Balcanilor”.Fostă superputere. Norvegia şi Islanda.Pe lista de aşteptare rămâne Turcia. lira sterlină reprezintă mai mult decât moneda cea mai bine cotată din lume. Dintre ţările din zonă. Cea mai mare opoziţie vine din partea Greciei. ar întări considerabil poziţia internaţională a monedei unice europene. Este vorba despre Elveţia. dar nu şi ale Uniunii Monetare. este o uniune statală cu Rusia. Pentru moment. dacă expectativa lor se va prelungi. Ele n-au adoptat moneda unică – euro. ea este ţinută în loc de întârzierea reformei economice şi de dimensiunile impresionante ale marii corupţii.O atenţie sporită este acordată. cu tot scepticismul manifestat de cetăţenii statelor membre. Suedia şi Danemarca. La rândul lor. . preferând propriile monede naţionale. Este semnificativ că Rusia a ales calea capitalistă de dezvoltare pe care o consideră cea mai potrivită pentru valorificarea superioară a propriilor bogăţii şi sporirea puterii economice.

Înfăptuirile la nivel comunitar n-ar fi avut efect dacă n-ar fi influenţat pozitiv viaţa cetăţenilor. ► „Acquis”-ul comunitar.Analiştii politici apreciază că singura posibilitate de orientare a relaţiei UE – Rusia. reprezintă o afirmare a spiritului integraţionist în competiţia cu cel naţionalist. ►protecţia cetăţeanului european în calitate de consumator prin impunerea unor standarde superioare de calitate. constituie un fundament pentru o integrare politică în cadrul Uniunii Europene. Maastricht – 1992 şi Amsterdam – 1997) nu prevăd explicit obiective referitoare la integrarea politică.6 Perspectivele integrării politice a UE Tratatele privind integrarea economică interstatală (Roma – 1957. ca şi pentru exportatorii străini. Pe fondul general al creşterii nivelului de trai în ansamblul Uniunii Europene. a dreptului rezidenţilor de a participa la alegeri locale. fără câteva cuvinte despre rolul euro ca instrument de coagulare politică. 12. . dorit de ambele părţi şi totodată realizabil. oare. Să fi fost. expresie a unei voinţe politice de integrare interstatală. menajarea unor susceptibilităţi naţionaliste? Fapt este că aproape fiecare dintre deciziile majore pe planul integrării economice şi monetare a reprezentat. ►construirea progresivă a unei zone de libertate. mai degrabă. care s-a făcut cu preţul renunţării la unele dintre prerogativele suveranităţii naţionale a statelor. securitate şi justiţie.2. obligatorii pentru toate statele UE. rezidă într-un parteneriat special. abandonate pe parcurs principiile formulate de pionierii integrării europene sau s-a dorit. în felul ei. cu tot ceea ce reprezintă el. cum sunt: ►acordarea unor drepturi politice suplimentare privind garantarea liberei circulaţii a persoanelor în cadrul UE. ► Implementarea politicilor comunitare. a fost întărită protecţia drepturilor şi intereselor cetăţeneşti în toate statele membre prin adoptarea unor decizii. ► Depăşirea marilor dificultăţi apărute pe parcurs este o dovadă a unui angajament politic crescut al tuturor statelor participante la procesul de integrare. o cărămidă pusă la temelia construcţiei politice europene: ► Crearea instituţiilor comunitare. chiar dacă sunt cetăţeni ai altui stat comunitar. ►Nu putem încheia această enumerare.

Euro-ul va genera astfel efecte centripete. superior faţă de trecut. euro-ul va răspunde acestei cerinţe. Consimţind acest lucru. al independenţei şi suveranităţii unui stat. în schimbul cu alte state şi să asigure un standard de viaţă corespunzător propriilor cetăţeni. mai ales dacă reprezintă o forţă economică şi politică pe plan internaţional. reforma va avea două ţinte fundamentale: ► apropierea instituţiilor UE de cetăţean. pe de altă parte. la cel mai înalt nivel. Aşa stând lucrurile. Până în prezent nu s-a menţionat nimic oficial despre felul cum va arăta uniunea politică europeană. se formează un adevărat ataşament al populaţiei faţă de moneda naţională. Fără doar şi poate.n. cu ceea ce au ele specific. * Şi prin Declaraţia privind viitorul UE. fiecare persoană ar urma să aibă dreptul la dublă cetăţenie: una naţională şi alta europeană. devenind un instrument de coagulare politică la scara Uniunii Economice şi Monetare. membre ale UE. Consiliul European de la Nisa (februarie 2001). în partea privind instituirea cetăţeniei europene: „Cetăţenia Uniunii completează cetăţenia naţională şi nu o înlocuieşte” (art. prin cursul ei de schimb. care să însemne „mai multă transparenţă şi eficienţă şi mai puţină rigiditate”.O monedă nu este numai un simbol al valorii. statele-naţiune. totuşi. permite statului care a emis-o să-şi valorifice avantajul comparativ.). un factor de stabilitate. precum şi cel de la Laeken (decembrie 2001) au stabilit obiectivele şi direcţiile de acţiune. moneda unică europeană va câştiga suportul public absolut necesar. în primul rând în zona monetară în care are putere de circulaţie. Numai aşa moneda unică se va putea bucura de recunoaştere. În măsura în care avantajele pe care le oferă în prezent se vor concretiza. 8. înainte de toate pe plan cultural. cetăţenii săi. Acest fapt prefigurează coexistenţa a două tipuri de entităţi politice: pe de o parte. drepturile economice care i se cuvin. încă de la începutul noului secol. în acelaşi timp. în Tratatul de la Amsterdam. un stat. anexată Tratatului încheiat. au dreptul la o compensaţie care să le asigure un nou avantaj comparativ. Mai concret. Noile provocări cu care se va confrunta Uniunea Europeană au fost luate în discuţie. înseamnă asumarea unui risc considerabil. Uniunea. . cu monedă forte. Încrederea cetăţenilor unei ţări în moneda proprie este. legislaţia şi politicile sale comunitare. Aşadar. s. De aceea. A rezultat că în centrul atenţiei se va afla reforma instituţională. ea însăşi. O indicaţie indirectă se găseşte. cu instituţiile. renunţarea la moneda naţională de către o ţară bogată. ci şi unul politic. în ţările dezvoltate. iar. de încrederea necesară. prin Tratatul încheiat * . Moneda naţională.

Amsterdam – 1997 şi Nisa – 2001. Lucrările „Convenţiei” s-au aflat la baza Conferinţei interguvernamentale care a luat decizii definitive. ca regulă generală. Franţa a jucat un rol important.instituirea unui „spaţiu public european” deschis dezbaterilor între membrii societăţii civile. ► Din luările de poziţie oficiale se conturează măsuri cum sunt: . pline de semnificaţii. Maastricht – 1992. în funcţia de preşedinte fiind numit Valery Giscard d’Estaing.introducerea unei legislaţii-cadru care să lase statelor membre mai multă libertate de alegere. ci vor fi asociate la luarea celor mai importante decizii ale acestora. Semnificativ este faptul că la lucrările ei nu au participat numai statele membre şi instituţiile europene. Câştigul de timp ar fi important. . înaintea alegerilor europene din 2003-2004. . . s-ar crea posibilitatea abandonării procedurilor de ratificare a Tratatelor europene şi a intrării lor imediate în vigoare. Obiectivele. A fost creat un cadru oficial de dezbatere a problematicii extinderii – „Convenţia europeană” ** . Se are în vedere chiar şi transferul unor atribuţii „de sus în jos”. . în această instituţie. printr-o mai bună definire şi repartiţie a competenţelor între instituţiile europene şi între acestea şi cele naţionale. Roma – 1957. ci şi reprezentanţii statelor candidate la integrare. .extinderea prerogativelor parlamentelor naţionale pe plan european. .► creşterea eficienţei deciziei la nivel european.simplificarea şi accelerarea procedurii de „codecizie” între Consiliul de Miniştri European şi Parlamentul European.trecerea la votul majoritar. Uniunea Europeană există şi funcţionează în virtutea a cinci tratate: Paris – 1951. atunci când se desfăşoară activităţi legislative. *** Fără a împiedica. În asemenea condiţii. ci de una cu toate drepturile *** . s-au produs transformări importante.asigurarea transparenţei instituţiilor europene. ele nu se vor mai limita doar la ratificarea sau respingerea hotărârilor instanţelor UE. Nu este vorba despre o participare formală. .eficientizarea aplicării principiului subsidiarităţii.desfiinţarea dreptului „de veto”. competenţele şi instrumentele de acţiune se găsesc dispersate în ansamblul acestor tratate. consensul între statele membre. De aceea se resimte necesitatea unui Tratat de bază care ** Şi-a început activitatea la 1 martie 2002. însă. Reuniunile Consiliului de Miniştri european vor trebui să fie deschise pentru publicul larg. . Fapt este că. cu excepţia unor cazuri particulare. după ratificarea lor.

Marea provocare a secolului XXI. un fel de „time-out”. uniunea politică va face posibilă transformarea Uniunii Europene într-o super-putere capabilă să joace un rol considerabil în configurarea ordinii mondiale. Votul francezilor şi olandezilor. recurgându-se la izolare sau printr-o politică de întărire a unităţii din interiorul UE? Votul negativ franco-olandez a aruncat Uniunea Europeană într-o evidentă criză care ridică un mare semn de întrebare în ceea ce priveşte succesul celei mai mari extinderi. În aceste condiţii.1. concurenţa tot mai mare din partea Statelor Unite şi chiar a Chinei. însoţite de performanţe notabile. oficialii europeni au preferat o perioadă de reflecţie. pentru UE. în termeni sportivi. Indiferent de forma pe care o va îmbrăca. două ţări fondatoare. amână pentru o perioadă nedeterminată rezolvarea problemelor amintite. Din păcate însă.să reflecte nu numai trăsăturile definitorii ale stadiului actual de integrare inter-statală.1 Integrarea economică pe continentul american 12. dar care să deschidă noi căi de acţiune. atât de statele mari.1 Integrarea în America de Nord – Zona de Liber Schimb din America de Nord (North America Free Trade Agreement – NAFTA) Lansând la 1 ianuarie 1994 Acordul de Liber Schimb Nord American. apare lipsit de logică.3. după atâţia ani de eforturi majore. rămâne integrarea sa politică – mult în urmă faţă de cea economică. anumite domenii – . proces în care investiţiile UE au fost foarte mari.3 Organizaţii de integrare economică din alte zone ale lumii decât Europa 12.3. Se vor căuta noi soluţii care să fie general acceptate. Oare s-ar putea face faţă marilor provocări ale secolului acesta. Deşi nu s-au propus obiective la fel de ambiţioase precum sunt cele ale Uniunii Europene. cum sunt globalizarea. cât şi de cele mici. Să sperăm că aşteptarea nu va dura prea mult. America de Nord este promotoarea unei grupări regionale care a implicat încă de la început limitarea la doar două aspecte economice – comerţ şi investiţii. Un Tratat Constituţional al Uniunii Europene apare ca fiind un răspuns valabil la toate aceste aşteptări. 12. pe planul integrării inter-statale. respingerea recentă a proiectului Constituţiei europene în urma referendumului organizat de Franţa şi Olanda (mai 2005).

Există voci care afirmă că NAFTA a constituit un sprijin pentru guvernul mexican în traversarea unei crize determinate de factori externi.Exporturile Mexicului către SUA au crescut în intervalul de timp analizat cu aproximativ 234 % (de la 58. cu o piaţă de 426 mil.4 mild. în decurs de un deceniu de la lansare. exporturile Statelor Unite către ceilalţi doi parteneri au crescut de la 134. “NAFTA – a decade of strengthening and a dynamic relationship. .probleme de mediu şi condiţiile de muncă – sunt deja acoperite prin prevederile acordului. USD (adică: de la 46. .9% în cazul Canadei şi de 30% în cazul Mexicului. Office of the US Trade Representative: http://www. NAFTA nu a debutat sub bune auspicii.3 mild.gov/Document_Library/Fact_Sheets/2004/NAFTA_A_Decade_ of_Success. Department of Foreign Affairs and International Trade of Canada : http://www. politice şi comerciale diferite . USD (1/3 din produsul global mondial).ca/eet/research/nafta/nafta-en.6 mild. de la lansare până în prezent ? * .9 mild. USD).gc.asp. . USD la 105. de tipologia economiilor care compun respectiva zonă de liber schimb (două economii dezvoltate şi o ţară în dezvoltare. mai mult : superputerea mondială.ustr.NAFTA este o grupare integraţionistă care a făcut posibilă. o creştere economică a partenerilor de : 38% în cazul SUA.dfait-maeci. care ţin de atitudinea statelor membre faţă de fenomenul de regionalizare (în special SUA). Office of the US Trade Representative: http://www.NAFTA reprezintă cea mai mare zonă de liber schimb. 30. USD la 250. “NAFTA at 10 – Preliminary report”.8 mild.gov/assets/Trade_Agreements/Regional/NAFTA/asset_upload _file606_3595.3 mild.USD în cazul relaţiilor cu Mexicul şi de la 87.html . Dar prin ce s-ar putea defini în formula cea mai simplă NAFTA.Canada şi Mexicul). Mexicul s-a confruntat la finele anului 1994 cu o criză financiară de proporţii.pdf 3. “NAFTA – a Decade of Success”.În intervalul de timp 1994-2003. Evoluţia procesului integraţionist în această regiune conferă o serie de particularităţi.5 mild. USD la 145. consumatori şi cu o valoare totală a producţiei de bunuri şi servicii de 12000 mild. Mulţi critici ai Acordului NAFTA consideră criza peso-ului mexican tocmai rezultat al constituirii acestei zone de liber schimb.ustr. 2. USD în relaţiile cu Canada).SUA şi două state cu potenţiale economice. atingând valoarea * Datele statistice sunt preluate din sursele: 1. .

7 mild.În decursul primului deceniu de funcţionare a NAFTA. USD. NAFTA recepţionează în prezent peste 24% din investiţiile străine directe înregistrate la nivel mondial. şi 25% din importurile globale. NAFTA.1. . .Exporturile Canadei către partenerii NAFTA au crescut cu aproximativ 104%. ca şi grupare. nu însă cu acelaşi ritm cu care au crescut importurile Mexicului şi Canadei din SUA. USD.6 mild.2 Integrarea în America Latină şi Caraibe Fenomenul integraţionist de pe continentul latino-american şi din regiunea Caraibelor are deja o tradiţie. USD în relaţia cu SUA(în perioada 1993-2002) şi de la 0.6 mild. iar exporturile către Canada au crescut de la 2. USD (în anul 2003). In anii ’50 deja se derulau serioase discuţii care vizau intensificarea eforturilor de regionalizare în vederea creării mult-speratei Pieţe Comune a Americii Latine. şi furnizează 25% din fluxurile de investiţii străine directe. nivelul productivităţii activităţii economice a crescut cu 28% în SUA.NAFTA şi-a câştigat un plus de competitivitate prin includerea dimensiunilor de mediu şi a celor de muncă în cadrul colaborării trilaterale. cu 55% în Mexic şi cu 23% în Canada.de 138 mild. . .NAFTA reprezintă un mediu investiţional atractiv: în decurs de un deceniu investiţiile între parteneri s-au dublat. în timp ce cota importurilor americane din Mexic a crescut de la 6. USD (la sfârşitul anului 1993) la 1.83 mild. la 8. respectiv 1993).Eficienţa economiilor s-a reflectat printr-o poziţionare favorabilă pe piaţa internaţională.6 mild.3. .6% în anul 2002. cuantifică aproximativ 19% din exporturile globale mondiale. CEPAL (Comisia Economică ONU . şi a crescut în acelaşi timp prezenţa investitorilor străini din afara NAFTA.8% în 1993 la 11. la cuprinderea unui număr tot mai mare de state de pe continentul american în planul de integrare regională. însă ultima decadă şi jumătate a cunoscut o amploare remarcabilă în ceea ce priveşte încheierea acordurilor de asociere din regiune. Canada s-a situat în mod constant la nivelul de 18% din totalul importurilor americane. adică a înregistrat o creştere cu 227% în decurs de un deceniu de liberalizări comerciale. depăşind nivelul de 300 mld. USD la 231.NAFTA a permis majorarea importurilor mexicane şi canadiene pe piaţa americană. . USD (nivel care a carecterizat anul precedent integrării. 12.9 mild.NAFTA aspiră la extinderea către sud. . de la 113. USD în anul 2003 în relaţia cu Mexicul.

America Latină a practicat până în anii `80 politica de industrializare prin substituţia importurilor (ISI). prin care se urmărea crearea condiţiilor de creştere economică şi de menţinere a ritmurilor de creştere în concordanţă cu ritmurile de creştere a populaţiei. toate dornice să sporească interacţiunea umană.pentru America Latină) şi Raul Prebisch şi-au adus aportul hotărâtor în cadrul iniţiativei. Documents: http://www.htm . În 1990 s-a declanşat un nou val integraţionist (noul regionalism: ex. 397 şi 398) 4 Institute for the Integration of Latin America and the Carribean (INTAL). bazat pe afinitatea statelor care împărţeau aceeaşi regiune şi aveau puternice legături istorice. Aceasta politică de substituţie a importurilor a condus. care în anii ’70 a evoluat în Caribbean Community (CARICOM – Piaţa Comună din Zona Caraibilor) 3 . devenit Comunitatea Andina (CAN) -1969. în practică. culturale şi lingvistice. comercială şi politică. The Central American Common Market (CACM – Piaţa Comună Central-Americană / PCCA). schimbări economice şi politice conjuncturale creatoare de tensiuni. crearea MERCOSUR în anul 1991 .Piaţa Comună a Sudului)*.care în anii ’80 a evoluat în ALADI (Asociaţia de Integrare Latino-Americană sau LAIA: Latin American Integration Association) . la izolare şi o dezvoltare autarhica. Acest avânt s-a lovit însă de o serie de aspecte sensibile ale relaţiilor internaţionale .iadb. Intre timp.org/INT/Trade/1_english/2_WhatWeDo/index2. cunoscut mai bine ca Andean Group (AG-Grupul Andin).păstrarea suveranităţii. ele “şi-au pierdut din suflu” în anii ’70 şi au intrat în criză în anii ’80. cu efecte negative. Aceste deliberări aveau să se concretizeze în proiecte de integrare ambiţioase: The Latin American Free Trade Association (LAFTA – Asociaţia Latino-Americană a Comerţului Liber). 4 3 * Pentru componenţa pe state a grupărilor integraţioniste a se consulta Anexele 1. acţiuni individuale. etc. îndeosebi la nivel tehnic. Niciuna din grupările timpurii nu şi-au atins decât într-o proporţie minoră scopurile. 2 (vezi p. de privatizare a structurilor de stat. Acest model a fost inversat ulterior printr-un program de deschidere către exterior.Mercado Común del Sur. şi Acordul de la Cartagena. care au culminat cu declanşarea crizei datoriei externe care a debutat în anul 1982 în Mexic. statele vorbitoare de limbă engleză au creat Caribbean Free Trade Association (CARIFTA – Asociaţia de Liber Schimb din Zona Caraibilor).

integrarea regională devenea un punct de sprijin al procesului de liberalizare. reglementarea investiţiilor străine. astfel de tendinţe. care au influenţat procesele de integrare de pe continent ţin de liberalizarea schimburilor comerciale. Implicaţiile fiscale ale acordurilor preferenţiale de liberalizare practicate între statele latino-americane au fost nesemnificative.. date fiind nivelurile iniţiale scăzute ale schimburilor reciproce şi influenţele protecţionismului practicat până atunci. programe de industrializare (ISI) . identificându-le ca semnale ale angajamentelor de liberalizare. subvenţii. este clar că noul regionalism diferă radical de vechiul regionalism şi din alte puncte de vedere: • atragerea de investiţii străine directe (ISD): Vechea temere faţă de dependenţa de ISD a fost înlocuită de aprecierea contribuţiei acestora la sporirea competitivităţii internaţionale şi a accesului la pieţe. au limitat. recrearea stării de competiţie între parteneri. Este adevărat că unele ţări. explicaţia constând în receptivitatea pe plan intern a ideii de “getting together”. În acest context. promovarea sectorului privat şi diminuarea rolului statului în economie. In perioada de tranziţie instituţiile politice. Deschiderea regională s-a bucurat de popularitate la nivel politic. Integrarea regională a fost utilizată ca instrument eficient de politică comercială pentru adâncirea liberalizării. toate au fost abandonate. deschiderea economiilor către exterior. mai mult. Aparatul de protecţie la frontieră. reducerea protecţionismului. economice şi sociale care caracterizau perioada ISI au dispărut şi au fost înlocuite cu substituenţi care să asigure flexibilizarea şi modernizarea acestora. In era globalizării se manifestă o concurenţă acerbă pentru atragerea . Autorităţile guvernamentale au acordat o mare atenţie proceselor de regionalizare. chiar şi atunci când iniţiativele multilaterale reciproce se aflau în faze tranzitorii. au recurs la accentuarea protecţionismului în anii `90. menţinerea sub tutela statului a producţiei anumitor bunuri şi controlul preţurilor la aceste bunuri. Reformele structurale cele mai vizibile . ca răspuns la presiunile şocurilor fiscale şi ale dezechilibrelor balanţelor de plăţi. şi chiar au exclus. Uniunile vamale. Din punct de vedere instrumental. mai ales după finalizarea rundei Uruguay.Noul regionalism latino-american demarat la începutul anilor `90 s-a bazat pe largi reforme structurale. politica de achiziţii guvernamentale destinată susţinerii anumitor industrii etc. ca de exemplu MERCOSUR. chiar şi atunci când condiţiile politice şi economice ale liberalizării unilaterale erau dificile şi. facilităţi de creditare pentru anumite activităţi.

• În plan geopolitic: orientarea politicilor Americii Latine spre exterior a solicitat o mai activă şi strategică participare la nivelul emisferei şi pe plan mondial. Experienţa MERCOSUR este grăitoare: înaintea integrării regiunea a fost sub influenţa nefastă a stării conflictuale din zonele de graniţă . iar MERCOSUR şi NAFTA sunt zone de real interes pentru ISD.aspx? docnum=417848 .CAN). (Free Trade Area of the Americas – Zona de Liber Schimb a Americilor).iadb. Antoni Estevadeordal. a fost avantajat. Firmele şi-au reorientat politicile de marketing . INTAL-ITD-STA. Vechiul regionalism nu a fost capabil să genereze şi garanteze acest lucru datorită naţionalismului autoritar al diferitelor regimuri militare. statele au descoperit interese comune care prevalează asupra orgoliilor naţionaliste. de investiţii şi de alianţe strategice spre exploatarea pieţelor regionale.A. precum textilele şi produsele lactate. 5 Robert Devlin.A. • comerţul intraregional: crearea pieţelor regionale a stimulat activitatea de comerţ şi investiţii. Mai mult.T.acestui tip de capital.org/idbdocswebservices/idbdocsInternet/IADBPublicDoc. cu un interes crescut în dispute teritoriale şi practici non-democratice 5 . Integrarea regională a permis statelor din America Latina să intensifice cooperarea şi să devină jucători mai eficienţi la nivel global. crearea de bunuri manufacturate care să încorporeze mai multe cunoştinţe. Prin apariţia şi dezvoltarea grupărilor regionale pe continentul Latino-American (dintre care cele mai puternice sunt Piaţa Comună a Conului de Sud – MERCOSUR şi Comunitatea Andină . Pe calea integrării şi a comerţului s-a reuşit consolidarea democraţiilor la nivelul unor state care s-au confruntat îndelung cu regimuri militare şi s-au consolidat graniţele între state. generând transformări dinamice în sectoarele productive. Statele Unite şi-au văzut afectată hegemonia pe marele continent şi a considerat oportună redefinirea relaţiilor cu statele din regiune sub forma unui proiect amplu de integrare: F. Working Paper 6: http://enet. dat fiind protecţionismul exacerbat pe pieţele internaţionale. comerţul în anumite sectoare. Creşterea exporturilor intraregionale s-a reflectat în plan productiv printr-o diferenţiere a producţiei. “What’s New in the New Regionalism in the Americas”. accentuarea specializării în producţie şi economiile de scară în domeniul industrial. acum este o zona pacifista pentru că disputele au încetat. care să reunească 34 de state (mai puţin Cuba) de pe continentul american. prin eforturile acestora de a se unifica într-un bloc unitar sudic şi într-o voce unică pe plan mondial.

formarea. este nevoie de un tratat bine pus la punct. care să răspundă deopotrivă intereselor tuturor celor 34 de state membre chemate să ia parte la proces. Ceea ce există în prezent ca bază a viitorului acord.americasnet.net/trade/ftaa. 7 Dar pentru a deveni o zonă de liber schimb funcţională. aşa cum şi-au propus artizanii integrării emisferei vestice.3 Zona de Liber Schimb a Americilor (Free Trade Area of the Americas) Zona de Liber Schimb a Americilor va reprezenta. Aşa cum au reflectat demersurile integraţioniste pe toate nivelurile sale funcţionale. Dacă zona nu funcţionează satisfăcător în formulă simplă. o extindere a NAFTA în toate ţările continentului american (în număr de 34 de state) . cum poate funcţiona într-un cadru mult mai extins şi mai eterogen? 12.summitamericas. iar Mexicul trebuie să se transforme într-o dovada vie a beneficiilor acestei conlucrări. SUA trebuie să convingă vecinii din sud că este în interesul lor să se alăture unei zone de liber schimb. este un proiect de text.3. In cadrul acesteia participanţii au stabilit ca obiectiv prioritar al cooperării emisferice în domeniul economico-comercial. elaborarea documentului de bază (tratatul) se prezintă ca o procedură greoaie care naşte permanent vii dispute.1.Această zonă de comerţ liber va pune pe noi baze pan-americanismul lansat în secolul XIX (conceput la acea vreme după modelul Zollvereinului German). mai puţin Cuba (exclusă din Organizaţia Statelor Americane în anul 1962). Realizarea unei zone de liber schimb de la Alaska la Ţara de Foc a realizat paşi timizi. lansat cu ocazia Summitului Americilor de la Miami. 6 FTAA/ “Summit of the Americas Plan of Action”: http://www.htm .htm#9 7 Summit of the Americas Center. Negocierile FTAA au fost lansate oficial în aprilie 1998 cu ocazia Summitului de la Santiago de Chile şi au avut drept rezultat definirea din punct de vedere instituţional a mecanismului de negociere. din decembrie 1994. FTAA este un plan destul de ambiţios. la orizontul anului 2005. Prima Întâlnire la nivel înalt a Americilor a avut loc în perioada 911 decembrie 1994 la Miami (First Summit of the Americas). “FTAA background”: http://www. însă punctul de plecare este dat tocmai de NAFTA. a unei Zone de Liber Schimb a Americilor (Free Trade Area of The Americas / FTAA – Area de Libre Comercio de las Americas / ALCA) 6 .org/miamiplan.

Prin urmare. ci sunt lăsate a fi guvernate de regulile OMC. 7) infrastructură şi mediu.elaborat de cele 9 grupe de negociere.16) populaţia indigenă. SUA solicită statelor din America Latină o amplă deschidere a pieţelor pentru produsele sale manufacturate (unde aceste naţiuni au şi o forţă de competitivitate mai redusă). La masa negocierilor asimetrice. 3) justiţie. acest „comerţ liber” este asimetric. 17) diversitatea culturală. Spre exemplu. ci doar stabilirea de reguli pentru un comerţ asimetric.org/Documents%20for%20Quebec%20City%20Summit/Quebec/PoA %20FINAL%20public%20April%2021%20(eng). o serie de aspecte nici nu sunt negociate în cadrul acordurilor de liber schimb. pentru că în realitate nu presupune liberalizarea tuturor fluxurilor comerciale şi de servicii. dar menţine puternic protejat sectorul agricol (exact acolo unde statele din America Latină au cele mai mari şanse competitive). 6) comerţ. Cu alte cuvinte asimetria este cuvântul cheie al FTAA şi al acordurilor bilaterale ale SUA cu statele din regiune. 14) sănătate.summitamericas. 2)drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. 4) securitatea în emisferă. 5) societatea civilă. 18) tinerii. investiţii şi stabilitatea financiară. 15) egalitatea între sexe. Un exemplu în acest sens constă în insistenţa SUA de a negocia comerţul cu manufacturate în cadrul acordurilor de liber schimb. care decurg din participarea lor predilectă în 8 FTAA/ Summits of the Americas/ Quebec Plan of Action : http://www.13) educaţie. 8 Asimetrii în cadrul Acordului de Liber Schimb al Americilor În ciuda etichetei/titlului de „comerţ liber” atribuit procesului integraţionist de pe continentul american. unde se menţin niveluri semnificative de protecţie şi salvgardare pentru domeniile sensibile proprii membrilor puternici şi unde se doreşte ca partenerii (mai slabi) să îşi deschidă cât mai mult pieţele. statele din America Latină au de contracarat riscuri majore. aprobat cu ocazia celui de al treilea Summit al Americilor de la Quebec (Canada).12) echitate. 8) managementul dezastrelor.doc . iar aspecte precum subvenţiile agricole să facă obiectul regulilor OMC. 9) dezvoltarea sustenabilă. statul de drept şi securitatea persoanelor.10) management agricol şi dezvoltare rurală. Planul de acţiune adoptat la Quebec s-a axat pe 18 domenii cheie: 1) democraţia. din anul 2001.11) forţa de muncă şi şomajul. acesta poartă o notă de convenţionalism. In plus.

cadrul schimburilor comerciale cu produse primare. Asimetriile „acordurilor de liber schimb convenţionale” decurg şi din diferenţele de forţe implicate în cadrul negocierilor şi se pot exemplifica foarte clar prin următorul aspect: în cadrul negocierilor din cadrul CAFTA dintre SUA şi statele central-americane diferenţele între performanţele macroeconomice sunt izbitoare. „Dinamica” extinderii NAFTA poate fi interpretată . In unele cazuri prevederile speciale în favoarea partenerilor comerciali nu au fost respectate de SUA: este cazul mecanismelor de protecţie şi al perioadelor de tranziţie stabilite a fi adoptate pentru protejarea porumbului mexican de concurenţa celui subvenţionat american. liberalizarea s-a bazat mai mult pe concesii ale Mexicului şi ale Canadei. respectiv 17% în America Centrală ( în condiţiile în care agricultura concentrează 1/3 din forţa de muncă a Americii Centrale).5% din cel al Statelor Unite. decât pe concesii ale SUA. Dinamica integrării Integrarea trebuie înţeleasă ca proces dinamic. Zonele de liber schimb caracterizate prin asimetrii sunt structuri mai mult „statice”. aşa cum s-a întâmplat în Europa Occidentală. Asimetriile tind să se permanentizeze şi să se „legitimizeze”: în cadrul NAFTA. In cadrul CAFTA statele central-americane au obţinut drept compensaţii accesul privilegiat pe piaţa americană pentru produse care erau puternic concurate de cele subvenţionate. care în realitate nu au funcţionat. venitul pe cap de locuitor este de 19 ori mai redus. care sunt supuse unui înalt grad de protecţie pe piaţa americană. agricultura participă cu 2% la formarea PIB în SUA. deschis extinderii permanente către noi şi noi domenii de interes. care sunt concurate puternic de produse similare subvenţionate şi care înregistrează fluctuaţii semnificative de preţuri pe piaţa internaţională. Acordul de constituire se transformă în cadrul de guvernare pe termen lung: NAFTA nu a fost concepută ca o etapă iniţială a unui proces de adâncire a integrării. PIB-ul total al Americii Centrale reprezintă 0. rezultatele au fost marginale în cazul exporturilor de zahăr şi inexistente în cazul exporturilor de porumb şi orez. orientat către corijarea diferenţelor. NAFTA a fost creată pentru extinderea şi nu pentru adâncirea integrării.

doar din perspectiva extrapolării asimetriilor către sud. lipsa securităţii şi a rigorilor sanitare în cadrul „maquiladoras” din Mexic.S. In cadrul NAFTA s-au creat comisiile pentru cooperarea în domeniul muncii şi în domeniul mediului înconjurător. cum sunt cele cuprinse în cazul Zonei de Liber Schimb SUA. Intr-o astfel de situaţie. De exemplu.. In UE există preocupări în ceea ce priveşte politicile de muncă. în cazul unei zone de liber schimb între statele andine şi SUA. In cadrul unui astfel de „acord de liber schimb convenţional” nu ar exista măsuri de asistenţă pentru dezvoltare destinate statelor mai puţin dezvoltate. Integrarea în stadiile sale avansate permit stabilirea de politici sectoriale performante între diferite economii.America Centrală – CAFTA/U. Dimensiunea productivă: „Acordurile de liber schimb convenţionale” nu oferă posibilitatea de coordonare în domeniul producţiei. educaţia. care exportă în Statele Unite şi nici problema poluării apei. solului şi aerului din ariile în care maquiladoras (in-bound plants) funcţionează. inclusiv acordarea de regimuri comune de protecţie. orice măsură de coordonare a producţiei regionale ar fi atacată drept contrară liberului schimb. . ca o dinamică pe orizontală şi nu vertical-ascendentă. şi se identifică la nivelul UE intensificarea eforturilor de soluţionare comună a problemelor care apar în cadrul acestor domenii pe măsura adâncirea integrării. Exemplul cel mai elocvent este Politica Agricolă Comună a Uniunii Europene. Pe această cale se poate susţine complementaritatea şi coordonarea producţiei prin intermediul politicilor comune.Central American Free Trade Agreement (în realitate componentele de asistenţă cuprinse în acord nu s-au regăsit în practică). protecţia consumatorului etc. ţările latino-americane posedă structuri productive şi de export similare şi s-ar concura puternic pe piaţa SUA. sărăcia şi analfabetismul sunt probleme lăsate în afara sferei de interes comun. Funcţionarea lor a demonstrat o slabă capacitate de a soluţiona problema condiţiilor inadecvate de lucru. Dimensiunea socială „Zonele de liber schimb asimetrice” sunt indiferente la strategiile sociale regionale: spre exemplu. protecţia socială.

Sub umbrela „drepturilor investitorilor” de transfer al capitalurilor şi al „tratamentului naţional”. dar nu şi a forţei de muncă (este cazul cetăţeanului mexican care nu poate munci sub protecţia acordului NAFTA în SUA. sociale şi ambientale. „Acordurile de liber schimb convenţionale” au dovedit a avea o capacitate limitată de a susţine creşterea exporturilor şi a caracterului antrenant al acestora în generarea bunăstării.Coordonarea politicilor solicită la rândul său o serie de angajamente macroeconomice regionale. Dificultatea încorporării dimensiunilor politice în cadrul negocierilor au fost destul de clare în cadrul Summitului FTAA de la Monterrey (Mexic. Dimensiunea politică In cadrul „acordurilor de liber schimb convenţionale” dimensiunea politică este absentă. care a reuşit introducerea monedei unice şi crearea Băncii Centrale Europene. servicii (nu numai cele tradiţionale. „Acordurile de liber schimb convenţionale” nu se cantonează numai la nivelul liberalizării fluxurilor comerciale. când s-a dorit atingerea unui compromis în domeniul politicilor de dezvoltare. drepturile de proprietate intelectuală. Aceste teme ajung să încorporeze o serie de aspecte legate de dezvoltarea naţională şi limitează acţiunile guvernamentale. reducerea sărăciei şi restabilirea echităţii sociale nu s-au înfăptuit. dar şi cele educaţionale şi sănătate etc. prevederi similare sunt cuprinse în cadrul acordului Chile –SUA). Deşi s-au înregistrat în unele cazuri (Mexicul în cadrul NAFTA) creşterea exporturilor şi a PIBului. Întâlnirile şi dialogul se poartă la nivelul de reuniuni ministeriale şi de şefi de state. ambientală sau de pe piaţa muncii poate fi acuzată că limitează libera .). de telecomunicaţii. orice măsură socială. 2004). Mobilitatea factorilor de producţie In cadrul zonelor de liber schimb cu probleme de asimetrie. ele nu au dus la nici un rezultat. Pentru aceasta este nevoie de mecanisme active de redistribuire a veniturilor. se promovează ideea liberei circulaţii a mărfurilor şi capitalurilor. emigrarea. achiziţii guvernamentale. dar şi la aspecte conexe acestora: reglementarea liberei circulaţii a capitalurilor. etc. cum este cazul UE.

interzicerea participării unor reprezentanţi din America Latină ca observatori în cadrul rundelor de negocieri. 9 9 Eduardo Gudynas: “Dos caminos distintos: tratados de libre comercio y procesos de integracion” http://www. controlul asupra economiilor din jur. Aceste măsuri fac parte dintr-un plan mai amplu al Statelor Unite ale Americii.) şi externi (prezenţa Uniunii Europene în America Latină şi existenţa unor grupări integraţioniste autonome în regiune). etc. relansarea negocierilor cu Chile pentru zona de liber schimb. În acest context de factori. în calitate de instrumente de promovare a procesului de expansiune teritorială şi a influenţei marii puteri.integracionsur. Politica externă şi de securitate şi comerţul Acţiunea SUA de a exercita presiuni asupra Americii Latine în scopul încheierii de acorduri de liber schimb este influenţată de factori interni (interesele transnaţionalelor de a-şi extinde pieţele. Analiza recentă a negocierilor dintre SUA şi naţiunile andine a demonstrat. după ce acesta a anunţat intenţia de a deveni membru cu drepturi depline în cadrul MERCOSUR. SUA a utilizat o serie de instrumente de control: presiunile asupra Mexicului pe parcursul negocierilor NAFTA.pdf . spre exemplu. cel al „Strategiei de Securitate Naţională”.circulaţie a capitalurilor sau că ar genera tratament diferenţiat investitorilor. ci către mecanismele private. care încorporează ca piloni principali FTAA şi acordurile de liber schimb.com/americalatina/GudynasDesafiosTLCsQuito200 4. dar nu ca o cedare a atributelor suveranităţii către structuri supranaţionale (cum se întâmplă în cazul Uniunii Europene). limitarea emigraţiei. că acest tip de acorduri de liber schimb erodează puternic rolul statului naţiune.

ideologice şi de siguranţă într-un pachet mult mai larg de acţiuni. Relaţiile mutuale implică şi unele particularităţi care decurg din creşterea interdependenţelor dintre SUA şi vecinii mai apropiaţi ca urmare a dinamizării fluxurilor de emigranţi. Diferenţele şi conflictul dintre partea dominantă şi statele care luptă . dincolo de ambiţii. trafic de droguri. pe ţări sau regiuni. la care s-au alăturat alte state sud-americane. ii) scepticismul decurge şi din asimetria concesiilor cedate – obţinute în cadrul negocierilor FTAA de către statele în dezvoltare de pe continent. iar termenul propus pentru finalizarea acestora nu s-a respectat (1 ianuarie 2005). aşa cum se prezintă astăzi agenda sa de lucru. SUA trebuie să integreze aspectele geopolitice. ci a accentuat scepticismul şi temerile de asociere. ca urmare a accentuării problemelor de mediu. iii) procesul de negociere FTAA a fost extrem de îndelungat – un deceniu . acela de a realiza o Americă de Sud unită: Comunitatea Naţiunilor Sud-Americane. v) toate statele de pe continentul american au compensat acordul FTAA cu diverse formule şi reţele de alternative integraţioniste în vederea asigurării de avantaje comparative. ix) SUA este extrem de insistentă şi perseverentă în încheierea de acorduri de liber schimb bilaterale şi în demararea FTAA. vi) America de Sud este pe calea atingerii şi amplificării (prin cuprinderea Braziliei) unui obiectiv istoric care datează din timpul marelui Simon Bolivar.primul Summit a avut loc în anul 1994. aspecte politice şi cele legate de controlul frontierelor. ca purtător de interese ale Uniunii Europene. sănătate publică. In prezent negocierile sunt suspendate ca urmare a opoziţiei în principal a Brazilie. viii) America de Sud. în căutare de pieţe şi zone de influenţă. iv) tensiunile la nivelul emisferei sunt foarte mari între partenerul dominant (SUA) şi America Latină şi Caraibe. vii) Integrarea Americii de Sud într-o singură comunitate este puternic susţinută de Spania.Perspectivele realizării Zonei Largi de Liber Schimb dintre America de Nord şi America de Sud (FTAA) Este greu de întrevăzut viitorul integrării pe continentul american dintr-o serie de considerente: i) NAFTA nu a reuşit să convingă statele din America Latină şi Caraibe că o zonă de liber schimb alături de SUA este funcţională în avantajul tuturor partenerilor. care să cuprindă America Latină ca un tot-unitar şi nu diferenţiat. este extrem de scindată şi controversată. convergenţa de interese se realizează extrem de greoi şi se frânează pe această cale capacitatea de a participa ca o voce unică în contracararea presiunilor Washingtonului.

Dacă Chile s-a bucurat de suficientă atenţie din partea SUA mult mai timpuriu decât oricare stat sudamerican începând cu anii `60.. Vicente Fox se declară preşedintele a 125 milioane de mexicani. Europa şi restul Americii. sucuri de portocale. însă legăturile comerciale şi demografice între cele două nu sunt prea consistente. CHILE.) pentru a asigura un acces mult mai larg al exporturilor braziliene pe piaţa sa şi de a primi în contrapondere o mai largă deschidere pe cea mai mare piaţă emergentă din America Latină. a accentuat dialogul cu Asia. BRAZILIA. în prezent se vede intrată într-un con de umbră şi uitare. 88% din comerţul Mexicului se derulează cu partenerul din nord. în mod deosebit U. cu atât mai mult cu cât unele chiar au făcut paşi semnificativi pe calea eficientizării economiilor lor şi conştientizează din ce în ce mai mult potenţialul de care dispun: MEXICUL a renunţat la sentimentul anti-yankey provocat de câştigarea a ½ din teritoriul său de către SUA în 1848 şi a devenit jucătorul din prima linie a integrării.pentru păstrarea independenţei politice şi economice sunt mult mai accentuate. şi-a dolarizat economia şi a purtat consultări bilaterale pentru o serie de probleme economice şi politice. Dar. cu o piaţă imensă (de 1/3 din populaţia Americii Latine şi locul 5 pe glob în plan demografic. după lovitura primită prin omiterea sa din proiectul NAFTA. Mai mult. Acestea o recomandă drept punct de atracţie pentru exportatorii şi investitorii nord-americani. . Argentina continuă să întreţină relaţii cordiale cu SUA (chiar şi după criza financiară din anul 2001).E. după care a făcut o mişcare bruscă de aliniere. ARGENTINA – a fost printre statele cele mai distante şi mai indiferente faţă de Statele Unite. dar în acelaşi timp îşi consolidează poziţia alături de alte puteri mondiale . adică al celor 100 de milioane din Mexic şi 25 milioane din SUA. cum nu manifestase până la acel moment nici una din ţările Americii Latine: a votat alături de SUA în cadrul ONU. cu 40% din producţia Americii Latine şi a opta economie de pe glob) face progrese deosebite în dialogul cu SUA. textile. tutun. zahăr. alcool. carne etc. SUA trebuie să-şi revizuiască practicile protecţioniste care afectează un număr semnificativ de produse (oţel. până în anii `90. dar şi Japonia. Statutul său de partener „privilegiat” este erodat de alţi concurenţi de pe continent. In prezent.

Ecuador. 9-no. forţează integrarea Americilor. mişcări de stradă şi incapacitatea administraţiilor naţionale în combaterea traficului de droguri. exporturile şi investiţiile în Conul Sudic (MERCOSUR). controlul narco-traficului şi instalarea democraţiei în regiunea andină. dar atât de departe economic de SUA. conştiente fiind că sunt percepute drept „statesatelit”. AMERICA CENTRALA şi CARAIBE : statele din această arie geografică se tem de o posibilă indiferenţă a Statelor Unite în ceea ce priveşte atragerea lor în planurile Washingtonului. Peru şi Bolivia – ridică mai multe provocări pentru politicienii nord-americani : lipsa unor democraţii robuste. 10 Observăm o mare varietate a intereselor Statelor Unite în America Latină: schimbul demografic şi economic cu Mexicul şi America Centrală şi Caraibe. CUBA: atât de aproape geografic. violenţa politică .3-dez/jan/fev-2000. prezenţi ca urmare a păstrării legăturilor coloniale post-columbiene). SUA a adoptat un program comun de combatere a traficului cu droguri „Planul Columbia”. Intr-o zonă de liber schimb puterea sa s-ar exercita mult mai uşor. De ce? Pentru că la Summitul Ibero-american 10 Abraham Lowenthal. vol. Primul obiectiv al FTAA constă în a înlocui prin Summitul Americilor Summitul Ibero-american. Crearea FTAA este privită de unii autori drept o dezvoltare a „neo-imperialismului”. gândeşte şi speră într-o apropiere de SUA. Ed. SUA . în ciuda oricărei opoziţii la propunerile sale venite din partea vreunui membru. Paz e Terra. “Os Estados Unidos e a America Latina na virada do seculo”. a puterii STN-urilor de a se stabili şi controla teritoriile de interes prin eliminarea competitorilor (în cazul de faţă în mod deosebit cei europeni. . Dolarizându-şi economia. Cuba rămâne să-şi poarte singură de grijă în regiune. Ele încearcă să câştige la aceeaşi paritate cu Mexicul o poziţie similară lui în cadrul NAFTA şi să schimbe modul în care SUA interpretează rolul lor regional. Cunoscându-şi interesele şi conştientă fiind de asimetria puterii şi prin urmare a avantajelor. Columbia. In relaţia cu Columbia . probabil că în viitor va exista o integrare a acesteia în sfera de influenţă americană.REGIUNEA ANDINA – Venezuela. care tensionează relaţiile Washington – Caracas. Rio de Janeiro. ar gravita totul mult mai bine în jurul său. Politica Externa. apreciind relaţiile economice bune cu toţi vecinii latino-americani.

dar nu vor anula tenacitatea Europei în promovarea propriilor interese expansioniste în regiune.Japonia din ce în ce mai instabil şi ameninţat de jucători din afară. politica privind concurenţa. măsuri anti-dumping şi compensatorii. . servicii. într-un joc al raporturilor de forţe SUA –UE . Structurarea pe două niveluri a acordului va da câmp liber Statelor Unite ale Americii în obţinerea de avantaje în cadrul negocierilor bilaterale. Totul rămâne la nivel de competiţie între puteri . ii) al doilea nivel rezultă din aprofundarea pe baze opţionale a normelor minime în cadru bilateral sau plurilateral. CNS poate aduce avantaje naţiunilor sud-americane doar pe măsura adâncirii actului integraţionist atât în plan economic cât şi politic şi nu prin simplul stadiu de integrare sub forma unei zone de liber schimb. FTAA se întrevede ca o zonă de comerţ liber structurată pe două niveluri.participă Spania şi Portugalia (reprezentantele UE) şi nu participă SUA şi Canada. teoretic a fost amânată pentru anul 2006 (în versiunea cea mai optimistă). proprietatea intelectuală. Perspectivele Zonei de Liber Schimb a Americilor vor depinde foarte mult de atitudinea Europei în redefinirea relaţiilor sale economice şi politice cu America Latină. soluţionarea diferendelor). conform principiilor Conferinţei Ministeriale de la Miami (SUA) din noiembrie 2003: i) primul nivel este cel al minimului de angajamente în toate ariile de negociere (accesul la pieţe. agricultură. aşa cum experienţa deja o demonstrează. FTAA este departe de atins doar în ceea ce priveşte formula propusă de Statele Unite ale Americii la Summitul de la Miami (1994). investiţii. Ideea de „regionalism deschis” se dovedeşte greu de transpus în practică. Problemele de extindere şi de adâncire a integrării de pe continentul european vor diminua. achiziţii guvernamentale. Noul termen de finalizare a negocierilor (1 ianuarie 2006) şi de demarare operativă a FTAA pare greu de atins. Apariţia unei posibile Comunităţi a Naţiunilor Sud-Americane (CNS) nu va substitui ci va dubla procesul de integrare emisferică. în cel mai probabil caz vom avea de a face cu un nou orizont de timp: 1 ianuarie 2007. în care SUA va constitui nucleul în jurul căruia vor gravita celelalte 33 de economii satelit ale continentului. Extinderea grupării NAFTA prin asimilarea unor noi state sau grupuri de state care să conducă la o structură „ hub and spokes” (butuc şi spiţe) . subvenţii.

zona. potenţial. la o normalizare a relaţiilor cu acest stat. toate ţările din grupare au reuşit să ajungă. devine. a făcut ca statele ASEAN să încerce să menţină un oarecare echilibru politic în regiune. grupare pe care o considera un bastion anticomunist. Malaezia. deşi suspiciunile le erau alimentate de elemente cât se poate de reale. ca un for de cooperare economică şi politică între statele Asiei de Sud-Est. Printre membrii fondatori s-au numărat: Indonezia.3. care ar fi gata să respecte principiile care stau la baza existenţei sale. în urma summit-ului ASEAN din Vietnam. Ameninţarea pe care o reprezenta Vietnamul. ASEAN s-a declarat a fi o grupare căreia i se poate alătura orice ţară doritoare din sud-estul asiatic. 12. ţara care cu 22 de ani în urmă (în 1973) se opusese ferm lărgirii ASEAN. Compromisul de la Miami din 2003 pare să împace toţi participanţii. Populaţia celor 10 ţări care intră în prezent în componenţa ASEAN este de circa 500 milioane de persoane. Acum. în iulie 1995. în 1994. Filipine. Laos şi Vietnam. ceea ce transformă. din ASEAN mai fac parte. Asociaţia a fost înfiinţată pe 8 august 1967. Rămâne ca realitatea să confirme veridicitatea evaluărilor şi previziunilor emise de actualul studiu. Singapore şi Thailanda. . Singapore şi Thailanda) şi Brunei. Încă de la crearea sa. Myanmar.1 Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est (ASEAN) Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est – ASEAN (Association of South-East Asian Nations) – este una dintre cele mai vechi şi mai importante formule de integrare economică din Asia şi chiar din lume. puternic susţinut de colosul sovietic. Tensiunile politice din zonă au blocat acest deziderat. într-una din cele mai mari pieţe ale lumii.2 Integrarea economică în Asia şi în Africa 12. Filipine. după 20 de ani. Malaezia.2. Răbdarea de care statele membre ASEAN au dat dovadă în încercarea lor de a neutraliza influenţa negativă potenţială a Vietnamului în regiune a dat roade şi. precum conflictul dintre Vietnam si Cambogia. Cambogia.3. Alte atuuri ale ţărilor din regiune se referă la faptul că posedă resurse naturale bogate.dar nu şi ca obiectiv în sine. cel de-al 7 membru al acestei grupări. alături de cele cinci state fondatoare (Indonezia. Astfel încât.

dacă se poate vorbi de aşa ceva. în ciuda succesului individual al majorităţii membrilor săi. care însă au avut un impact minor. o serie de mini-grupări. Au apărut astfel. . ASEAN nu a reuşit să aibă rezultate convingătoare. au urmat concedieri. S-a spus că miracolul asiatic a fost suprasolicitat. Ţările membre au stabilit un calendar de reducere a protecţiei tarifare în interiorul zonei. Pornită la drum cu ambiţii mari. Criza financiară din anii 1997-1998 a încetinit dezvoltarea impetuoasă a ţărilor din Asia de sud-est. ”triunghiuri ale creşterii”. după opinia autorităţilor de atunci din statele ASEAN. fără a necesita modificarea radicală a politicilor comerciale naţionale. capabile să contribuie la dezvoltarea economică şi socială a regiunii. a crizei asiatice a fost. partea bună. puteri economice de prim rang. o posibilă soluţie fiind sporirea importanţei altei grupări – APEC – care include. pe lângă majoritatea ţărilor ASEAN. În ultimii ani ai deceniului al 9-lea al secolului trecut. din punctul de vedere al statelor ASEAN. Oricum. Constatând lipsa de consistenţă a tuturor încercărilor de până atunci. Statutul de cea mai dinamică regiune a lumii a fost pus sub semnul întrebării. a necesitaţii unui efort stăruitor pentru consolidarea pieţei comune alcătuite din pieţele economiilor respective. care ar fi putut. începând cu 1 ianuarie 1993. Lipsa unui „motor” al grupării a atârnat greu în balanţă. a început să se dezvolte ideea unor “zone economice subregionale”. că rapida creştere economică a “ipotecat” viitorul acestor economii. au recurs la măsuri de restructurare pentru a deveni viabile din punct de vedere financiar. Africa şi Europa. Multe ţări s-au încărcat de datorii. conştientizarea vulnerabilităţilor comune. ţările membre ASEAN şi-au legat speranţele de crearea unei zone de liber schimb (AFTA).se întind pe o suprafaţă considerabilă şi se afla în apropierea rutelor strategice care leagă Oceanul Pacific de Orientul Mijlociu. să contribuie la adâncirea integrării economice în zonă. până la nivelul de 0-5% la produsele manufacturate în următorii 15 ani. perioade de instabilitate politică si socială.

a fost înfiinţată. Un al doilea val de dragoni. din zona Atlanticului în cea a Pacificului. în urmă cu aproape un deceniu şi jumătate. menite să transforme semnificativ raportul de forţe în plan regional şi chiar mondial. Dinamismul excepţional al acestei zone nu putea rămâne fără efect în planul cooperării regionale pentru susţinerea mutuală a dezvoltării. Filipine. Au urmat „dragonii” asiatici – Hong Kong. în mare măsură. ce au condus la creşteri economice spectaculoase. practic. La început a fost Japonia. urmat – în mai mică măsură – de celelalte ţări ale Peninsulei Indochina. În perioada imediat postbelică. ţările din Asia de Est s-au caracterizat printr-o creştere economică puternică şi constantă. au făcut ca polul de dezvoltare economică să se mute. schimbările ideologice intervenite în cercurile ce conduc cel mai populat stat al lumii – Republica Populară Chineză – au descătuşat energii nebănuite. niponii s-au lansat. spre o reconstrucţie economică în măsură să uimească întreaga lume şi să îi propulseze între primele puteri economice ale planetei. Membrii APEC au un PIB reunit de aproape 16 trilioane de dolari şi întrunesc aproximativ 42% din comerţul mondial. pare a se fi trezit la viaţă şi este în măsură să recupereze decalajele în viitorul apropiat. coroborate cu interesul pe care Statele Unite ale Americii l-au acordat acestui fenomen. Organizaţia APEC (Asian Pacific Economic Cooperation). O evoluţie similară înregistrează în ultimul deceniu şi Vietnam-ul. Ca răspuns la creşterea interdependenţei dintre economiile din zona Asia-Pacific şi ca urmare a nevoii acestor economii de a fi dinamizate şi de a-şi dezvolta spiritul comunitar. Toate aceste evoluţii.2. În ultimul .2 Cooperarea Economică Asia-Pacific (APEC) În deceniile ce au trecut de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Taiwan şi Singapore – care. cu determinarea specifică. În fine. alcătuit din Indonezia. după o perioadă caracterizată de o evoluţie economică ezitantă şi mai puţin spectaculoasă. au reuşit să recupereze.3.12. Malaezia şi Thailanda. rămânerile în urmă şi să intre în categoria „noilor ţări industrializate”. chiar dacă nu pot aspira la statutul de superputere economică. Coreea de Sud.

APEC nu s-a considerat o grupare de ţări. Organizaţia pentru Cooperare Economică în zona Asia-Pacific operează prin consens. Coreea de Sud. SUA au găzduit prima întrunire anuală a liderilor ţărilor membre APEC. În noiembrie 1993. Indonezia. educaţie. ci mai degrabă o grupare de economii. decizând că Chile va deveni membru cu drepturi depline în 1994. APEC a acceptat şase noi membri. acest termen subliniind faptul că obiectul de activitate al organizaţiei este preponderent economic. Încă de la înfiinţarea organizaţiei. a promova spiritul de comunitate. facilitarea afacerilor. la Blake Island. Japonia. când a avut loc în Australia întrunirea miniştrilor comerţului şi afacerilor externe din 12 ţări de pe ambele maluri ale Pacificului. Rolul APEC a crescut în ultimii ani şi acum aceasta se implică atât în chestiuni economice (liberalizarea comerţului. Brunei. Singapore. Peru. cât şi în rezolvarea unor probleme sociale (protecţia mediului înconjurător. Thailanda şi SUA. În noiembrie 1991. Malaezia. Canada. În 1993.deceniu. organizaţia a acceptat ca noi membri Mexicul şi Papua Noua Guinee. Apariţia organizaţiei este consemnată în 1989. în noiembrie 1998. Atunci s-a decis înfiinţarea organizaţiei APEC. Hong Kong şi Taiwan. Noua Zeelandă. creşterea economică şi dezvoltarea echitabilă. cu scopul declarat de a da un nou imbold liberalizării comerţului. APEC a fost principala organizaţie economică din zonă care a promovat comerţul deschis şi cooperarea economică. Rusia şi Vietnam au fost ultimele ţări incluse în organizaţie. Între 1989 şi întrunirea din SUA din 1993. lângă Seattle. Filipine. Astfel. fără o structură organizaţională complicată sau o birocraţie dezvoltată care să îl susţină. pentru a stabili diverse mijloace de înlesnire a cooperării internaţionale în această regiune ce se dezvolta atât de rapid. APEC cuprinde în prezent 21 de membri. statele membre s-au angajat în . colaborare economică şi tehnică). drepturile femeilor în societate). trei noi membri au fost primiţi în organizaţie: Republica Populară Chineză. ai cărei 12 membri fondatori au fost Australia. Organizaţia îşi propune ca să se constituie într-o zonă de liber – schimb într-un orizont de timp de mai îndelungat. În anul 1991. Această grupare constituie un forum de consultări libere. nu politic.

12. Comunităţile economice regionale africane au mulţi membri. finanţele. Consiliul Consultativ şi Secretariatul. datorată în special îngrijorărilor cu privire la calitatea guvernării unor ţări. transporturi. de la cucerirea independenţei cvasitotalităţii ţărilor de pe acest continent. sprijinirea întreprinderilor mici şi mijlocii. mediul.3 Integrarea economică în Africa Ideea unei Africi integrate a apărut încă din anii ’50-’60. de un reprezentant al statelor membre. astfel încât să se valorifice toate oportunităţile oferite de o regiune cu nebănuite bogăţii. prin rotaţie. În cadrul Consiliului de Miniştri. Organele de conducere ale organizaţiei sunt Consiliul de Miniştri. cooperarea tehnologică. în care se pune accent pe respectul reciproc în ceea ce priveşte punctele de vedere ale tuturor participanţilor. Ţările membre ale APEC-ului au găzduit o serie de întruniri la nivel înalt pe teme privind educaţia. dacă se iau în considerare evenimentele din ultimul deceniu. capabile să depăşească riscuri imprevizibile este necesară mai multă deschidere.conducerea activităţilor lor şi a programelor lor de muncă pe baza unui dialog deschis. această idee a rămas la acelaşi stadiu şi foarte puţine lucruri au fost făcute în acest sens. libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de muncă. funcţia de conducere este asigurată anual. infrastructura.3. Singurul obstacol major – criza financiară asiatică – a provocat o panică financiară. Statul care deţine preşedinţia este şi responsabil cu găzduirea întrunirilor anuale ministeriale (între miniştrii afacerilor externe ai celor 21 de state). 18 din 3 grupări. Integrarea ar fi trebuit să cuprindă atât aspectele comerciale. integrare. Economiile APEC au ales calea deschiderii. care a condus la o scădere a investiţiilor în zonă. 27 de ţări fac parte din două grupări. Din păcate. care fac parte din mai multe organizaţii în acelaşi timp (din cele 53 de ţări. Pentru a face faţă provocărilor ce vor urma şi pentru a construi economii robuste. Se pare că aceasta a reprezentat alegerea potrivită.2. integrării. energia. cât şi cele ale politicilor economice. Procesul de integrare în Africa înregistrează cele mai scăzute performanţe. . reformei instituţionale şi a unei mai bune guvernări şi cooperări. resursele umane. telecomunicaţii. colaborare regională şi o mai bună guvernare.

EAC – Comunitatea Est-Africană. Continentul african este „gazdă” a nu mai puţin de 14 grupări economice intraregionale. toţi aparţinând ECOWAS. ECOWAS – Comunitatea Economică a Statelor din Vestul Africii. cu 3 membri. Creşterea producţiei la nivelul ţărilor membre. în ciuda unor succese izolate.D. cu 3 membri. cu 15 membri. . MRU – Mano River Union. 4 aparţinând COMESA şi unul SADC. iar cele mai multe din două organizaţii). cu 5 membri. Alături de acestea. cu 20 de membri. cu 14 membri. IOC – Comisia Oceanului Indian. SADC – Comunitatea de Dezvoltare a Africii de Sud. cu 15 membri. din care jumătate au o importanţă relativă mai mare: AMU – Uniunea Arabă Magrebiană. 2 aparţinând COMESA şi unul SADC. ECCAS – Comunitatea Economică a Statelor Central – africane. în Africa mai funcţionează încă alte 7 grupări economice intraregionale: UEMOA – Uniunea Economică şi Monetară Vest Africană. aparţinând ECOWAS. CEMAC – Comunitatea Economică şi Monetară Central-Africană. cu 5 membri. cu 6 membri. nu şi-au atins obiectivele. cu 3 membri.R. aparţinând ECCAS. cu 8 membri. ca şi intensificarea schimburilor comerciale au rămas doar la stadiul de deziderate. cu 18 membri. Congo chiar din patru. CEN-SAD – Comunitatea Statelor Africane din Sahel. sunt subapreciate de guverne. IGAD – Autoritatea Interguvernamentală de Dezvoltare. insuficient finanţate şi. aparţinând ECCAS. ca un întreg continent în comerţul internaţional fiind sub nivelul unor ţări ca Marea Britanie sau Olanda. CEPGL – comunitatea Economică a Ţărilor din Zona Marilor Lacuri. ponderea Africii. COMESA – Piaţa Comună a Africii de Vest şi de Sud. cu 7 membri.

integrarea pe continentul african este singura soluţie de a ieşi din conul de marginalizare în care se află acum. din punct de vedere financiar. la 50% în 1998. Analiza grupărilor economice africane arată că. întâlniri la nivel ministerial şi al grupurilor de lucru. Au secretariate operaţionale. contribuţiile actuale ale statelor abia acoperă costurile de operare ale grupărilor regionale. Pentru atingerea stadiului unei uniuni economice sunt necesare eforturi considerabile. Nerealizările statelor membre ale diverselor grupări sunt reflectate chiar de incapacitatea de a colecta fondurile necesare pentru transpunerea în practică a obiectivelor propuse. ca UE sau NAFTA. Lipsa resurselor financiare. Acest lucru explică eşecurile înregistrate până acum în ceea ce priveşte respectarea angajamentelor luate. ceea ce face ca atingerea scopurilor propuse. monitorizarea rezultatelor obţinute atât în plan comercial. dar le lipsesc rezultatele. ele nu sunt cu nimic mai prejos decât „colegele” lor mult mai performante. din punct de vedere organizatoric. a infrastructurii. Cele mai multe dintre măsurile de integrare cuprinse în protocoale. Cu toate aceste dificultăţi. lipsa de voinţă a guvernelor de a subordona interesul politic naţional scopurilor pe termen lung ale grupărilor economice regionale. aranjamente instituţionale complexe. Poate că mai mult decât în oricare altă regiune a lumii. integrare pe continentul african nu este o bătălie pierdută. decizii şi acorduri nu sunt transpuse în practică la nivel naţional. coordonare şi urmărire a deciziilor luate. Succesul va depinde într-o măsură covârşitoare de cooperarea şi angajamentul grupărilor regionale în redefinirea rolului lor. De exemplu. să depindă într-o foarte mare măsură de asistenţa străină. Mai mult decât atât. aparţinând atât SADC cât şi COMESA (2 ţări). problemele sociale cu care se confruntă sunt doar câteva dintre coordonatele ce definesc situaţia grea a acestui continent. cu 5 membri. Cu multă energie şi mult sprijin se pot obţine rezultatele aşteptate. declaraţii politice. organizare.SACU – Uniunea Vamală a Africii de Sud. cât şi al stabilizării macroeconomice. ca urmare a lipsei unor mecanisme de planificare. . Rezultate mai vizibile au fost obţinute în domeniul integrării comerciale. COMESA şi CEMAC au înregistrat o scădere a ratei de colectare a contribuţiilor de la 100% în 1993.

Lucia St. Vincent & the Grenadines Surinam Costa Rica El Salvador Guatemala Honduras Nicaragua ASEAN BANGKOK CAN CARICOM CACM CEFTA Bulgaria Croaţia România CEMAC Camerun Republica Central.1 Principalele acorduri de integrare regională de pe glob AFTA ASEAN Free Trade Area Zona de Liber Schimb a Asociaţiei Naţiunilor din Sudul şi Estul Asiei Association of South East Asian Nations Asociaţia Naţiunilor din Sudul şi Estul Asiei Bangkok Agreement Acordul de la Bangkok Andean Community Comunitatea Andină Caribbean Community and Common Market Comunitatea şi Piaţa Comună a Caraibilor Central American Common Market Piaţa Comună CentralAmericană Central European Free Trade Agreement Acordul de Liber Schimb Central European Economic and Monetary Community of Central Africa Comunitatea Economică şi Monetară a Africii Centrale Closer Economic Relations Agreement Commonwealth of Independent States Comunitatea Statelor Independente Common Market for Eastern and Southern Africa Piaţa Comună a Africii de Est şi Sud East African Cooperation Cooperarea Africii de Est Eurasian Economic Community Comunitatea Economică Eurasiatică Economic Cooperation Organization Organizaţia pentru Cooperare Economică Brunei Darussalam Cambogia Indonezia Laos Malaezia Myanmar Filipine Singapore Thailanda Vietnam Brunei Darussalam Cambogia Indonezia Laos Malaezia Myanmar Filipine Singapore Thailanda Vietnam Bangladesh China India Republica Korea Laos Sri Lanka Bolivia Columbia Ecuador Peru Venezuela Antigua & Barbuda Bahamas Barbados Belize Dominica Grenada Guyana Haiti Jamaica Monserrat Trinidad & Tobago St.Anexa nr.Africană Chad Congo Guineea Ecuatorială Gabon CER CIS Australia Noua Zealandă Azerbaijan Armenia Belarus Georgia Moldova Kazakhstan Federaţia Rusă Ucraina Uzbekistan Tajikistan Republica Kârgâză Angola Burundi Comoros Republica Democratică Congo Djibouti Egipt Eritrea Etiopia Kenia Madagascar Malawi Mauritius Namibia Rwanda Seychelles Sudan Swaziland Uganda Zambia Zimbabwe Kenya Tanzania Uganda Belarus Kazakhstan Republica Kârgâză Federaţia Rusă Tajikistan COMESA EAC EAEC ECO Afghanistan Azerbaijan Iran Kazakhstan Republica Kârgâză Pakistan Tajikistan Turcia Turkmenistan Uzbekistan . Kitts & Nevis St.

EEA European Economic Area Spaţiul Economic European European Free Trade Association Acordul European de Liber Schimb Gulf Cooperation Council Consiliul de Cooperare din Zona Golfului Latin American Integration Association Asociaţia de Integrare din America Latină Southern Common Market Piaţa Comună a Sudului North American Free Trade Agreement Acordul de Liber Schimb din America de Nord Southern African Development Community Comunitatea pentru Dezvoltarea Africii de Sud West African Economic and Monetary Union Uniunea Economică şi Monetară a Africii de Vest European Union Uniunea Europeană Islanda Liechtenstein Norvegia EFTA Islanda Liechtenstein Norvegia Elveţia GCC Bahrain Kuweit Oman Qatar Arabia Saudita Emiratele Arabe Unite Argentina Bolivia Brazilia Chile Columbia Cuba Ecuador Mexic Paraguay Peru Uruguay Venezuela Argentina Brazilia Paraguay Uruguay Canada Mexic Statele Unite ale Americii LAIA MERCOSUR NAFTA SADC Angola Botswana Lesotho Malawi Mauritius Mozambic Namibia Africa de Sud Swaziland Tanzania Zambia Zimbabwe UEMOA WAEMU Benin Burkina Faso Côte d'Ivoire Guinea Bissau Mali Niger Senegal Togo Austria Belgia Cipru Cehia Danemarca Estonia Finlanda Franţa Germania Grecia Ungaria Irlanda Italia Letonia Lituania Luxembourg Malta Olanda Polonia Portugalia Slovacia Slovenia Spania Suedia Marea Britanie Sursa: World Trade Organization: http://www.htm E. U.wto.org/english/tratop_e/region_e/region_e. .

Japonia) acest obiectiv este propus pentru anul 2010. Canada.APEC Forum constituit în noiembrie (Forumul de Cooperare Economică Asia-Pacific): 1993 la Seattle(SUA). Prevederile din domeniul agriculturii vor face obiectul unor negocieri viitoare. Chile Singapore Iniţiativă lansată în octombrie 2002. urmăreşte Australia. Japonia. Hong Kong. zonă (SUA. Free Trade Agreement (CUSTA) – Intrat în vigoare în anul 1989. China.S. Taiwan.Anexa 2 Angajamentele SUA în cadrul acordurilor de integrare regională Acordurile şi/sau partenerii SUA din cadrul acordurilor Israel Situaţia actuală a acordului Intrat în vigoare în anul 1985. Mexic. Singapore. Papua-Noua Guinee. Thailanda şi Vietnam. Filipine.Canada NAFTA în anul 1994. Coreea de Sud. Chile.* North American Free Trade Agreement (NAFTA) – Intrat în vigoare în anul 1994 Implementare completă . Myanmar. intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004. Thailanda. Zona de Liber Schimb a Americii de Nord Canada. Zeelandă. Mexic Iordania Intrat în vigoare în anul 2001. Singapore. Malaezia. Indonezia. Canada. Incorporat în cadrul acordului Zona de Liber Schimb SUA. . Brunei. la nivelul statelor dezvoltate din SUA.•• Semnat în anul 2003.° Negocieri finalizate pe 6 mai 2003. Asia-Pacific Economic Cooperation.2008. Laos. realizarea unei zone de liber Indonezia. are drept scop semnarea unor acorduri bilaterale de creare a unor zone de comerţ liber de către SUA cu statele membre ASEAN. Canada Implementat complet în 1998. ASEAN Initiative: Brunei Darussalam. Canada-U. Philipine. Malaezia. Noua schimb la orizontul anului 2020. Cambogia.

Panama. şi Swaziland Orientul Mijlociu: Middle East Free Trade Negocieri în derulare. Columbia. şi Nicaragua Maroc Negocieri finalizate pe 15 ianuarie 2004. Columbia. Suriname.usda. Saint Kitts & Nevis.ºº Surse: http://www. Guatemala. Grenada.ustr.*** Mijlociu) Ţări încă nespecificate Bahrain ( FTA) Semnat la Washington pe 14 septembrie 2004. **http://www. Costa Rica. Guatemala. Nicaragua. Africa de Sud. Namibia. a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005. Trinidad & Tobago. Chile. Editura Eficient. şi Venezuela Negocieri în derulare. “Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane”. Ecuador. Saint Lucia. Brazilia.gov/Trade_Agreements/Bilateral/Australia_FTA/Implementatio n/Section_Index. Area(MEFTA) Zona de Liber Schimb SUA – Orientul Termenul propus pentru intrarea în vigoare: 2013.Panama FTA – Zona de Liber Negocierile au fost iniţiate pe data schimb SUA-Panama de 26 aprilie 2004. .ht ml .ustr. Peru. Uruguay. Ecuador. Belize. in decurs de ratificare.ustr. Bolivia. Lesotho. Paraguay. Dominican Republic. Peru şi Ecuador. Guyana.* * South Africa Free Trade Agreement (SACU) Negocieri în derulare Zona de Liber Schimb a Africii de Sud Botswana. Bolivia. In decurs de ratificare.Free Trade Area of the Americas (FTAA) Antigua and Barbuda. Argentina.*** SUA-Andean FTA (Zona de Liber Schimb SUA – Negocierile au fost iniţiate pe 18 Statele Andine): mai numai cu statele Columbia. Dominica.gov/Trade_Agreements/Bilateral/Morocco_FTA/Section_Index. Saint Vincent & the Grenadines. El Salvador. Peru. Jamaica. Mexic. • Australia Negocieri finalizate pe 17 noiembrie 2004.html ***http://www. Volumul 1. Honduras.S. Costa Rica. Canada.gov/Document_Library/Press_Releases/2004/September/Unit ed_States_Bahrain_Sign_Free_Trade_Agreement.ººº Panama / U. Honduras. Central American Free Trade Agreement (CAFTA) Negocieri în derulare. Barbados. Negocierile se aşteaptă să fie finalizate în anul 2005.ers. Bucureşti. 2000.gov/AmberWaves/September03/Features/Multilateralism.html • http://www. El Salvador. Haiti. Bahamas.ht m * Nicolae Sută. –Zona de liber Schimb a Americii Centrale.

gov/Trade_Agreements/Regional/Enterprise_for_ASEAN_Initiati ve/Section_Index. Italia. . Principalele etape ale integrării au fost următoarele: . artizan al Societăţii Naţiunilor.gov/Document_Library/Press_Releases/2004/March/U.I-a revenit Europei occidentale misiunea de a prelua ideea şi de a încerca materializarea ei. Rezumatul capitolului 12 . Luxemburg.Ideea europeană a apărut în perioada interbelică. au împiedicat transpunerea în practică a acestei idei. . uniunea monetară şi uniunea politică.ustr.ustr.•• http://www.Până astăzi.S. uniunea vamală. Olanda. cel mai înalt grad de integrare este atins de Uniunea Europeană. . Prima iniţiativă oficială în direcţia unităţii europene a avut loc în 1929 şi aparţine lui Aristide Briand.gov/assets/Trade_Agreements/Bilateral/Andean_FTA/asset_upl oad_file27_7305. .pdf Ghidul studentului A.Crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). uniunea economică. Principalul obiectiv al CEE a fost crearea Pieţei Comune.html ººhttp://www. .Principalele forme de integrare. . dar care şi-a propus şi realizarea uniunii politice. 1968) care marchează decizia de a crea „marea piaţă unică europeană” şi relansează integrarea vest-europeană. în funcţie de intensitatea procesului integrativ sunt: zone de liber schimb. Germania.Desfăşurarea concomitentă a globalizării şi regionalizării a generat o economie mondială din ce în ce mai interdependentă._Pan ama_to_Begin_FTA_Negotiations_on_April_26. cunoscut om politic francez. piaţa comună. .Semnarea Tratatului de la Roma (1957) şi înfiinţarea Comunităţii Economice Europene (CEE) de către Franţa. Cel de-al doilea război mondial şi „războiul rece” care au urmat. una dintre formele de interdependenţă reprezentând-o grupările de integrare economică. Belgia.html ººº http://www.ustr. Integrarea economică vest-europeană a reprezentat calea aleasă în acest scop.Semnarea Actului Unic European (Luxemburg. în 1951. care este în faza de uniune economică şi monetară.

T. APEC (Cooperarea economică Asia – Pacific) nu s-a considerat o grupare de ţări. . 2004. . . . 1997). ca un for de cooperare economică şi politică între statele Asiei de Sud-Est. prin referendum..Pe continentul nord-american SUA.Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est – ASEAN (Association of South-East Asian Nations) – a fost înfiinţată pe 8 august 1967. .A. .A.Semnarea. Consiliul de Miniştri European. de la l martie 2002 devine efectiv monedă unică.Prin apariţia şi dezvoltarea grupărilor regionale pe continentul Latino-American. Parlamentul European. (Free Trade Area of the Americas – Zona de Liber Schimb a Americilor). se semnează Tratatul de la Nisa care deschide calea către cea mai mare extindere a UE. acest termen subliniind faptul că obiectul de activitate al organizaţiei este preponderent economic.Instituţiile cele mai importante ale UE sunt: Consiliul European. . care să reunească 34 de state (mai puţin Cuba) de pe continentul american. care pune pe prim plan problemele de ordin social. La 31 decembrie 1998 Uniunea Europeană cuprindea 15 state membre. a Tratatului de la Maastricht. prin eforturile acestora de a se unifica într-un bloc unitar sudic şi într-o voce unică pe plan mondial. . care. Franţa şi Olanda resping.La 26 februarie 2001. dată fiind prezenţa în structura sa a singurei superputeri mondiale. Comunitatea Europeană capătă denumirea oficială de Uniune Europeană.Trecerea de la UE – 15 la UE – 25 devine efectivă la 1 mai. proiectul Constituţiei europene (mai 2005) . . deşi este o grupare controversată prin componenţa sa. nu politic.Noul tratat privind UE (Amsterdam. ci mai degrabă o grupare de economii.La 31 decembrie 1998 a avut loc lansarea oficială a monedei euro. în 1992. NAFTA. Comisia Europeană. Canada şi Mexicul au lansat în anul 1994 Acordul de Liber Schimb din America de Nord – NAFTA.Încă de la înfiinţarea organizaţiei.SUA. este cea mai dinamică de pe întregul continent american. Statele Unite şi-au văzut afectată hegemonia pe marele continent şi a considerat oportună redefinirea relaţiilor cu statele din regiune sub forma unui proiect amplu de integrare: F. care înseamnă consolidarea procesului de integrare europeană.

Perspectivele organizaţiilor integraţioniste interstatale externe europene.. European Economic Integration. A. Probleme de discutat 1. DENT. Working Paper 6. L’économie de la Communauté européenne. Termeni-cheie: aranjamentelor economice regionale zonă de liber schimb uniune vamală piaţă comună uniune economică şi monetară uniune politică Ideea europeană Instituţii comunitare europene Politici comunitare Criterii de convergenţă Integrarea politică europeană C. 1992. 5. GUDYNAS. C. 6. 34. 3. DEVLIN. 7. London. 3. M. BALASSA. Amsterdam. p. ESTEVADEORDAL.. B. Şansele uniunii politice europene. Armand Colin. Bibliografie selectivă 1. Dos caminos distintos: tratados de libre comercio y procesos de integración 5. M. Care sunt factorii apariţiei şi dezvoltării grupărilor regionale? 2. decât Europa? 4. Cauzele succesului integrării interstatale în Europa occidentală. What’s New in the New Regionalism in the Americas. 4.. .. Roudledge. HERSCHEL. Paris. 1975. Care sunt caracteristicile integrării economice din alte zone ale lumii. D.. E. 2.. INTAL-ITD-STA. The European Economy.B. The Global Context. Semnificaţia extinderii către Est a UE. R. Comentaţi procesul de integrare vest-europeană. 1997. North Holland.

L’Europe des quinze.6. 1987. Tribuna Economică nr.html 15. ROLLET. 9.doc 14. . Du Grand Marché à l’Union Economique et Monétaire. Fl. A. Paris. p.. D.ustr. Paris. Spre o tripolarizare a comerţului mondial. ROBSON.. vol. 11. 1995.gov/Document_Library/Fact_Sheets/2004/NAFTA_A_ Decade_of_Success. 10.ustr.org/Documents%20for%20Quebec%20City%20Summit/Qu ebec/PoA%20FINAL%20public%20April%2021%20(eng). Office of the US Trade Representative: http://www. 9-no. Summit of the Americas Center.pdf 12.com/americalatina/GudynasDesafiosTLCs Quito2004. LOWENTHAL. The Economics of International Integration.htm 17. Cujas. 8.. 28. London. NAFTA – a decade of strengthening and a dynamic relationship. JVDS.. http://www.integracionsur. FTAA background” http://www.summitamericas.pdf 16.net/trade/ftaa. Office of the US Trade Representative: http://www. “NAFTA – a Decade of Success”. Ph. 1995. NEGESCU. x x x Documente ale Delegaţiei Comisiei Europene în România. http://enet. FTAA/ Summits of the Americas/ Quebec Plan of Action: http://www. 7. Allen-Unwin. Politica Externa.3-dez/jan/fev-2000. Os Estados Unidos e a America Latina na virada do seculo. 15/1995.gov/assets/Trade_Agreements/Regional/NAFTA/asse t_upload_file606_3595.org/idbdocswebservices/idbdocsInternet/IADBPublicD oc. HUART.americasnet. Rio de Janeiro Paz e Terra.. RIMBAULD..aspx?docnum=417848 13. P. G..iadb.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful