CAPITOLUL V FAMILIA CA GRUP SOCIAL PRIMAR

V.1. Interpretarea sociologică a familiei În sens restrâns, familia este un grup social format dintr-un cuplu căsătorit şi copiii acestuia, iar în sociologie familia este considerată grup social primar prin excelenţă. Este greu de acceptat o anume definiţie a familiei1, având în vedere componenţa sa şi trăsăturile sale în diferite societăţi. S-ar putea vorbi despre conturarea acestui concept complex prin intermediul funcţiilor pe care le exercită. Studierea familiei este una dintre cele mai importante arii sociologice: în mod virtual, majoritatea persoanelor au fost crescute într-un mediu familial. Relaţiile de rudenie sunt conexiuni între indivizi stabilite atât prin căsătorie cât şi prin adopţie, descendenţă sanguină (părinţi, copii, bunici, nepoţi, fraţi, verişori, unchi, mătuşi etc.). Căsătoria este o uniune sexuală între doi indivizi adulţi, recunoscută şi aprobată social. Fiecare societate are un anumit sistem familial. Sistemele familiale se diferenţiază între ele după gradul de cuprindere a grupului, forma de transmitere a moştenirii, modul de stabilire a rezidenţei noilor cupluri, modul de exercitare a autorităţii.

_____________________
1. Petru Iluţ – Sociologia familiei, pag.94

Tipologia familiei
57

a) În funcţie de gradul de cuprindere familia poate fi nucleară, limitată la doi adulţi trăind împreună şi copiii lor naturali sau adoptaţi. Familia poate fi extinsă, cuprinzând un număr mare de rude de sânge. Această familie, de tip tradiţional, organizată după un sistem intern strict de divizarea a muncii şi având un şef autoritar în bărbatul activ cel mai în vârstă, s-a fragmentat în prezent. În societăţile industriale familia nucleară s-a generalizat. Fiecare individ care îşi întemeiază o familie face parte din 2 familii nucleare: familia de origine, în care el este copil şi familia constituită de el, în care are rol de soţ sau soţie. După acelaşi criteriu al gradului de cuprindere, menţionăm: Clanurile, ca grupuri de persoane ale căror membri se consideră descendenţii aceluiaşi strămoş comun. Ele sunt percepute de alţii drept colectivităţi cu identitate distinctă. Membrii aceluiaşi clan împărtăşesc aceleaşi credinţe religioase, au obligaţii economice unii faţă de alţii şi trăiesc în aceeaşi arie. Fiecare clan are un consiliu al bătrânilor înţelepţi pentru soluţionarea problemelor care înteresează întregul grup. Ca exemplu: clanurile chinezeşti, numite tsu, clanurile mafiote. b) După forma de transmitere a moştenirii (proprietate, nume, status) sistemele familiale sunt de 3 feluri: - patrilineare - pe linia tatălui; - matrilineare - pe linia mamei; - bilineare - în majoritatea societăţilor de cultură europeană transmiterea se face bilinear (deşi numele de familie se transmite în majoritatea cazurilor pe linie paternă). c) După modul de stabilire a rezidenţei Există sistemul patrilocal — noul cuplu îşi stabileşte reşedinţa în familia sau comunitatea din care a venit soţul. Sistemul matrilocal — noul cuplu îşi stabileşte resedinţa în familia sau comunitatea din care a venit soţia. Sistemul neolocal — fixarea reşedinţei se face în afara familiilor sau comunităţilor din care provin soţii. În prezent, majoritatea cuplurilor încearcă să-şi stabilească reşedinta în funcţie de locul de muncă.
58

d) După exercitarea autorităţii, sistemele familiale pot fi patriarhale, matriarhale sau egalitare. Tipuri de mariaj În societăţile de tip european familia este asociată cu o căsătorie monogamă sau o succesiune de căsătorii monogame. Dar monogamia nu era cel mai răspândit tip de căsătorie în lume la jumătatea secolului trecut. (Într-o comparaţie realizată între 565 de societăţi, George Murdock a relevat că poligamia era permisă în 80% din cazuri — într-un studiu din 1949.) Poligamia este un tip de căsătorie care permite bărbatului sau femeii să aibă mai multe partenere ca soţii, respectiv mai mulţi parteneri ca soţi. Poligamia cunoaşte două variante : - poliandria — când o femeie are mai mulţi soţi. Poliandria există doar în societăţi foarte sărace, care permit uciderea pruncilor de sex feminin, sau unde bărbaţii sunt absenţi în caz de transhumanţă sau grupuri militare izolate. Exemplu: în Sudul Indiei comunităţile Toda şi Nayar, iar înNepal poliandria se practică între fraţi. Tatăl biologic al copiilor nu este cunoscut. Stabilirea rolului de tată se face în cadrul unei ceremonii, în care cel care răvneşte acest rol prezintă soţia însărcinată. - poliginia — când un bărbat poate avea mai multe soţii în aceelaşi timp. Adeseori, dreptul de a avea mai multe soţii şi-l permit doar bărbaţii cu status înalt sau depinde de starea economică a bărbatului. Altfel, în nici o societate femeile nu sunt mult mai numeroase ca bărbaţii, încât să se poată realiza astfel de căsătorii pentru toţi bărbaţii, decât în urma unor războaie (în care pier bărbaţi) sau a infaticidului selectiv (în defavoarea fetelor). În ţările de religie creştină această căsătorie este blamată. În ţările islamice sau în comunităţi africane ori australiene este considerată o formă de prestigiu şi bogăţie, dacă este o poliginie elitistă, dar dacă este una populară, se face din motive de necesitate economică. Numai bărbaţii care îşi pot permite plata logodnei şi întreţinerea mai multor femei au astfel de căsătorii, în clasele înstărite, dar mariajul poligamic popular aduce bunăstare economică.
59

Co-nevestele pot fi prietene, dar în general între ele există rivalitate din doriţa de a deveni favorite (în Africa de Est şi Ruanda termenul de co-soţie şi gelozie se suprapun). Poliginia poate fi sororală, când sunt luate de neveste mai multe surori, sau non-sororală. La fel, poliandria poate fi fraternală sau nu. V.2. Funcţiile familiei Indiferent de perspectiva din care am considera-o, familia îndeplineşte un rol complex în toate societăţile, exprimat prin mai multe funcţii, dar un important aspect este constituirea personalităţii copilului. Se admite tot mai mult că pentru copil familia nu este un simplu cuib în care el se adăposteşte aşteptând să-i crească aripile pentru zborul în lume, ci este o indispensabilă ucenicie a relaţiilor sociale. Deşi literatura contemporană de specialitate manifestă tendinţa de a evita expresia "funcţiile familiei", referitor la acestă problemă Petru Iluţ afirmă: "Nu cred că e recomandabil a renunţa la sintagma (şi tema) «funcţiile familiei». Faţă de funcţionalism, dar şi în spiritul lui se poate aduce argumentul că indiferent de cauzele genezei familiei, o dată apărută şi legitimată, ea îndeplineşte importante funcţii în societate."1 I. - Prima funcţie a familiei este una biologică, de reglementare a modelelor reproducerii. ______________________________
1. Petru Iluţ - Sociologia familiei, p. 95.

Unii sociologi separă funcţia sexuală de cea reproductivă, dar în esenţă perpetuarea speciei umane nu ar fi posibilă altfel; noi includem în cadrul acestei funcţii şi regularizarea comportamentului sexual, în sensul că permite anumite relaţii sexuale, dar interzice alte relaţii sexuale, mai precis relaţiile între rudele apropiate: în special între părinţi-copii, dar şi între fraţi buni (cu rare excepţii, ca în Egiptul antic). II. - A doua este funcţia economică fără de care nu e posibilă existenţa socială. În societăţile preindustriale accentul cădea pe
60

aspectul economic al producţiei, iar în cele industriale şi postindustriale, pe consum. Astfel, menajele sunt apreciate în prezent ca principali agenţi economici în domeniul cererii pe piaţă (în general, gospodăriile, având ca principal scop satisfacerea nevoilor de consum, se structurează în jurul grupului menajer). III. - Funcţia juridică vizează raporturile juridice de rudenie şi patrimoniale. În afara averii şi numelui, familia acordă statusul social, chiar dacă în prezent o face prin medierea educaţiei. IV. Funcţia de sprijin emoţional, de fundal socio-afectiv. Familia asigură sprijin la nevoie, protecţie materială şi spirituală, asigură îngrijirea, dragoste, sentimentul de securitate. V. - Prin funcţia cultural-educativă ieşim din sfera trebuinţelor materiale directe. A vorbi de modelarea personalităţii prin cultură înseamnă a vorbi de educarea personalităţii în vederea integrării ei sociale — deci familia asigură socializarea copiilor. Karl Mannheim arată că familia constituie un rezervor de modele pe care le oferă copiilor. Grupul familial şi grupul de covârstnici oferă prima experienţă de omogenizare socială şi comportament social. Unii sociologi susţin că funcţia culturală şi educativă a familiei nu sunt totuna. Funcţia culturală nu apelează la tehnici specifice şi nu îşi propune o finalitate, nu tinde să formeze ori să perfecţioneze trăsăturile personalităţii ci se limitează la însuşirea pasivă a unor modele. Ea uşurează adaptarea individului, dar nu îi potenţează facultăţile. Funcţia educativă presupune o acţiune dirijată şi are vădit caracter intenţional. Ea urmăreşte integrarea eficientă a individului în societate, dar nu prin însuşirea cvasi-mecanică a unor modele, ci prin formarea unui ideal de personalitate. Distincţia dintre aspectul cultural şi educativ nu este totdeauna clară pentru toţi: trebuie să reţinem principiul că nu orice model cultural poate deveni obiectiv pentru educaţie, ba chiar există modele culturale pe care intenţia educativă le exclude deliberat. Obiectivul indirect al acţiunii educative este formarea personalităţii. Acest obiectiv familia îl împărtăşeşte cu şcoala. Şcoala foloseşte din plin luminile pedagogiei şi psihologiei, dar şi părinţii ar trebui să cunoască elemenete de psihologia copilului. Aceasta deoarece familia, spre deosebire de celelalte grupuri sociale, păstrează caracterul absolut original de a fi cimentată pe afecţiune în primul
61

rând, care este un dar pur psihologic. Solidaritatea care leagă membrii familiei, devotamentul reciproc, actele de abnegaţie, de sacrificiu în cadrul ei rămân inexplicabile dacă omitem premisa esenţială a iubirii dezinteresate. Iubirea este măreţia, dar adesea şi păcatul constelaţiei familiale, căci nu puţine sunt deformările introduse în personalitatea membrilor ei tocmai prin această poartă aurită.. Trăsăturile care caracterizează funcţia educativă a familiei: 1. Are caracter intenţional; 2. Îşi propune să dezvolte personalitatea copilului în vederea optimei integrări sociale; 3. Tinde să dezvolte la copil atitudini şi comportamente adecvate normelor sociale; 4. Implică folosirea unor tehnici şi metode adecvate de către părinţi. Realitatea arată că există un nivel mediu de înţelegere a ideii de educaţie împărtăşită de majoritatea părinţilor. Nu păstrarea nivelului mediu reprezintă un pericol pentru societate, ci alunecarea sub acest nivel. Dar nivelul mediu nu satisface idealul de personalitate.

V.3. Familia — un tezaur de relaţii afective Familia se distinge de alte grupuri umane prin trăsături care îi sunt absolut proprii. Se admite în general că ea: - este unicul grup social caracterizat de determinări naturale şi biologice; - este singurul grup întemeiat esenţial pe afecţiune, singurul în care legăturile de dragoste şi consangvinitate capătă importanţă primordială; - constituie cea mai mică societate umană, unitatea elementară cea mai naturală şi necesară, anterioară oricărui alt grup — este grupul primar;
62

- se întemeiază în mod esenţial pe valori de intimitate, armonie şi bunăvoinţă pure şi imediate. - împacă respectul faţă de tradiţie cu deschiderea spre viitor: transmite experienţele moştenite şi face planuri pentru viitor. Sociologia familiei se focaliza în urmă cu două - trei decenii pe comparaţia între familia normală şi familia carenţată, respectiv pe funcţionalitatea uneia şi disfuncţionalitatea celeilalte. André Berge afirma în lucrarea "Education familiale": "O familie model este un fel de cooperativă de sentimente care îndulceşte pentru fiecare loviturile mai grele, repartizând efectele pentru toţi"1. Climatul familiei se edifică încă de la alegerea partenerului de viaţă şi este determinat de calitatea, tonalitatea, stilul relaţiilor dintre soţi. Adesea se foloseşte o formulă care exprimă esenţa relaţiilor unui cuplu, a "celor 4 C": consideraţie, comunicare, compromis, şi cooperare. Schema fundamentală a perechii heterosexuale, a creşterii copiilor se formează pe modelul relaţiilor dintre părinţi, dintre aceştia şi copil. S-a subliniat că cea mai mare parte din părinţi educă aşa cum au fost educaţi. ________________________
1. André Berge - Education familiale, p.58.

"Mediul familial — spunea A.Berge,1 — îl satisface pe copil în măsura în care răspunde trebuinţelor sale elementare, adică în măsura în care este un mediu afectiv şi protector, dublă condiţie indispensabilă pentru ca fiinţa tânără să înveţe să se construiască pe sine, să se situeze în raport cu ceilalţi, să se polarizeze din punct de vedere sexual, efectuând fără pericol primele sale experienţe sociale şi sentimentale". Climatul de fond conduce la echilibrarea sau dezechilibrarea capacităţilor afective şi intelectuale ale copiilor. O familie veşnic frământată de tensiuni, deformată fie de lipsa de afecţiune fie de o afecţiune greşit înţeleasă şi exploatată, deformată de defectele şi viciile părinţilor, de certuri şi violenţă constituie un mediu
63

traumatizant pentru copii. O anchetă întreprinsă de M.J.Chombart de Lauwe2 arată că frecvenţa tulburărilor psihomotorii (instabilitate, nervozitate) creşte cu 16% la copiii proveniţi din familii care trăiesc în regim de neînţelegeri; tulburările de comportament (furie, violenţă) cresc cu 15%, iar opoziţia şi minciuna cu 8%; comportamentele predelincvenţiale (fuga de acasă, furtul) cresc cu 11%. Copiii — la o vârstă fragedă — sunt complet dependenţi de părinţi. Lipsa de prestigiu şi de încredere în aceştia lipsa unui sprijin produc o gravă dezorientare în conştiinţa copiilor. Trebuie evitate mai ales trebuiesc evitate discuţiile contradictorii cu ocazia cărora fiecare părinte caută să atragă de partea sa pe copil, manifestările jignitoare şi violente cu efecte dezastruoase pentru copii. Ei sunt prea neexprimentaţi pentru a-şi forma o opinie proprie sau pentru a se putea proteja de şocul psihic. Prin contrast, putem înţelege mai bine valenţele educative ale atmosferei destinse şi senine. "Educaţia — precizează Ph.Malrieu3 — trebuie să se desfăşoare într-o atmosferă de bucurie. Bucuria ... reprezintă condiţia unei dezvoltări echilibrate". _______________________________
1. André Berge - Education familiale, p.281. 2. M.J.Chombard de Lauwe - Compoziţia familiei şi tulburările de comportament la copil, p.684 - 693. 3. Ph.Malrieu - Viaţa afectivă a copilului, p.116.

Altă coordonată a atmosferei familiale este ordinea, deprinderea orariilor şi regulilor precise de comportare. Nu e vorba de disciplină întemeiată pe autoritarism rigid. P.Zarifopol1 afirma: "Statornicia şi periodicitatea unor fapte din viaţa comunităţii familiale sunt puterile care formează educaţia copilului, care îl scot din incoerenţa animalică şi-l îndreaptă către perseverenţa omenească. Din simetriile şi ritmurile vieţii familiale.... se pregăteşte ceea ce numim seriozitate, acel ton general al sufletului pe care metafora inevitabilă ne dictează să-l numim prin excelenţă adânc — tonul care desparte, în tristeţe ca şi în veselie, fiinţa propriu-zis umană de inconsistenţa divers ridicolă a feluritelor grade de umanitate neisprăvită sau neautentică, ca şi de bufoneria stranie a curatelor dobitoace.

64

Indivizii care, în primii ani de viaţă, n-au cunoscut impresia, fără pereche, de tihnă şi durată pe care o dau acele simetrii şi ritmuri ale vieţii de familie nu mai pot fi suflete întregi; vieţii lor interioare îi lipseşte un adevărat prim capitol.... Lumea copilăriei ....este începutul absolut al sufletului....." V.4. Conştiinţa educativă Nimeni nu poate face vină unui părinte pentru lipsa de aptitudini pedagogice, dar cu greu poate fi absolvit un părinte atunci când dovedeşte lipsă de conştiinţă educativă. Problema nu se pune în sensul de "a dori" ca urmaşul să devină o personalitate completă, ci de "a căuta" cele mai bune căi pentru formarea lui. Educarea copiilor nu este în primul rând o chestiune de disponibilităţi financiare. Adesea, tocmai starea economică bună constituie un factor de degradare a prestaţiei educative. Prezenţa, implicarea fizică şi morală a părintelui este prima condiţie. El trebuie să se preocupe de copil, să-şi facă timp pentru el.

_________________________
1. Paul Zarifopol - Localismul esenţial, p.391.

Copilul "lăsat de capul lui", sau căruia i se asigură numai obiecte şi bunuri din belşug, dar nu şi mijloace educative, este frustrat de fermentul socializării. Părinţii comozi, plictisiţi, prea ocupaţi, instabili, sceptici, nesiguri, neglijenţi nu pot asigura o prestaţie educativă eficientă. Apoi, implicarea ambilor părinţi este la fel de necesară: copilul crescut numai de mamă se dezvoltă în forme la fel de asimetrice ca şi copilul crescut numai de tată. Paul Osterrieth1 aşează la baza raportului părinte - copil două atitudini esenţialmente diferite: neacceptarea realităţii infantile şi acceptarea ei. A. Neacceptarea poate îmbrăca două forme: respingerea sau supraprotecţia. I. În primul caz avem de-a face cu o protecţie nesatisfăcătoare: copilul e abandonat, sau lăsat pradă dificultăţilor, părăsit în faţa încercărilor, şocurilor. Părinţii nu ţin seamă de vulnerabilitatea lui reală şi îl protejează la limita minimă. Copilul e
65

supus unor cerinţe incompatibile cu vârsta, nu este ajutat în încercările sale. Experienţele neplăcute făcute de copil îl conving de incapacitatea sa, de lipsa de valoare şi el pierde încrederea în puterile lui. Astfel de cazuri există când părinţii nu doresc copilul, sau preferă alţi copii din familie, ori nu acordă îngrijirea necesară vârstei; sunt exigenţi, criticând copilul, pedepsindu-l cu asprime, ridiculizându-l. Prezenţa lui este socotită ca incomodă, plictisitoare, frustrantă. Ce cauze conduc la astfel de atitudini la părinţi? - astfel de părinţi pot fi dintre foştii copii răsfăţaţi, cu imaturitate afectivă târzie; - sunt invocate şi conflictele conjugale: copilul nu e dorit, ori seamănă cu soţul detestat; - motive cel mai frecvent invocate: prezenţa copilului afectează starea economică, îngrădeşte libertatea părinţilor, ori este o piedică în realizarea profesională, ori trezeşte amintiri dureroase (ca moartea unui copil anterior etc.). _________________________________
1. Paul Osterrieth - L'enfant et la famille,p. 58.

Efectele nefaste ale atitudinii de respingere constau în lipsa de autovalorizare şi de încredere în sine, pasivitatea şi chiar apatia. P.Symonds descoperă la aceşti copii devieri de comportament precum: agresivitatea, vagabondajul, furtul, deşi majoritatea se limitează la ostilitate. S-au constatat la copiii respinşi următoarele particularităţi : - sunt brutali şi puşi pe ceartă, - se joacă singuri, - sunt respinşi de colegi, - nu sunt tovarăşi buni de joc, pierderea îi irită, - sunt închişi, necomunicativi, - sunt slab înzestraţi pentru compunere, - sunt murdari şi neglijenţi. Examenul psihologic asupra lor constantă că: - ei se cramponează de adult, îi caută simpatia, - fac pe bufonii, - sunt şovăitori, - adeseori au defecte de pronunţie,
66

- văd viitorul nedefinit, în forme vagi, - manifestă sentimente de frustrare, - autoritatea părintească li se pare dură. Astfel de copii nu au un model şi un ideal, au spirit de opoziţie faţă de părinţi, se simt inferiori celorlalţi şi de aceea au vise compensatorii. Nu aparţin nimănui. Viitorul nu este viitorul lor. Ajung la dezacord cu ei înşişi, aşa cum sunt în dezacord cu părinţii şi cu străinii. II. Supraprotecţia poate lua forma supraordonării sau subordonării totale faţă de copil. Se exprimă prin dominarea lui excesivă sau prin răsfăţ. În cazul supraprotecţiei, presiunile externe sunt exagerat atenuate, sau chiar suprimate. Copilul e ţinut ca în incubator, apărat pe toate căile, se adaptează unui univers îndulcit, falsificat, univers care nu-i pretinde nimic. Îndată ce este lăsat să se descurce singur, copilul se pierde, dependenţa lui este totală. Dacă e dominat, părinţii îl privesc în funcţie de aspiraţiile şi interesele lor, orice mişcare fiindu-i controlată. Dacă este răsfăţat, el devine un tiran ale cărui pretenţii — de fiecare dată satisfăcute — nu vor cunoaşte măsura. Este aşezat mereu pe prim plan, i se acordă privilegii, i se dă totdeauna dreptate, iar toată viaţa familială gravitează în jurul copilului. Cauze care generează o atare situaţie: - dragostea excesivă a părinţilor, - părinţii au fost crescuţi la fel şi aplică aceleaşi scheme educative, - uneori, părinţii îşi compensează consecinţele unei copilării proprii nefericite sau neîndestulate. A iubi şi a supraproteja nu e totuna! Supraprotecţia traduce de fapt tendinţa de a nu accepta copilul drept ceea ce este. Astfel de copii au înclinări frecvente spre încăpăţânare, acte de furie şi capricii, lipsă de voinţă la efort. Între particularităţi ale acestor copii enumerăm: - egoismul, egocentrismul, - evitarea contactului cu realitatea, refugierea în lumea visării şi imaginaţiei, - relaţii - sociale dificile cu copii de aceeaşi vârstă,
67

- lipsă de iniţiativă, incapacitate de apărare, - dependenţă, - lipsa de preocupare pentru viitor. Toate categoriile menţionate de copii prezintă alterări în adaptarea psihică. B. Situaţia de acceptare a copilului aşa cum este el se traduce prin următoarele caracteristici: l. Existenţa copilului e privită ca izvor de bucurie şi satisfacţii. Părintele e fericit că are copilul. 2. Părintele priveşte lumea din prisma punctelor de vedere ale copilului. El nu are idei preconcepute asupra copilului şi îl priveşte cu obiectivitate binevoitoare. 3. În comportamentul educativ, părintele e orientat pozitiv, nu cu interdicţii: îl ajută când are greutăţi, îi dăruieşte prezenţa şi îşi face timp pentru el. - astfel de copii au dobândit sentimentul de securitate şi de autonomie, - sunt originali şi spontani, - preferă jocuri de construcţie, de invenţie, - au tendinţa de a se impune, de a fi conducători, - au dorinţa de a creşte mari, - au capacitate de a se apăra, - au un nivel înalt de aspiraţii, dorinţa de a înfrunta dificultăţile, - sunt dezinteresaţi de sarcini automate, sunt perseverenţi şi au posibilitate de concentrare, - au individualitate puternică. Aceşti copii, cu alte cuvinte, sunt denumiţi "liberi".

* În prezent, literatura sociologică asupra familiei ca grup primar s-a decentrat de pe fixaţia paralelismului între familia normală - familia carenţată. Se pare că "familie" devine un termen cu
68

multiple accepţiuni vizavi de noile realităţi în care se desfăşoară viaţa intimă a unui număr crescând de indivizi umani. V.4. Familia în societatea contemporană În societăţile premergătoare epocii industriale, multe familii erau întemeiate ca unităţi de producţie. Partenerii se alegeau în majoritatea cazurilor pe criterii economice, nu sentimentale. Predomina familia extinsă. Persoanele dependente (iniţial sclavii, ulterior ţăranii iobagi) trebuiau să primească acordul stăpânilor pentru a se căsători. Relaţiile sexuale înafara căsătoriei nu erau neobişnuite în Europa Medievală, Occidentală. Adeseori, bărbaţii testau înainte de căsătorie capacitatea femeilor de a avea copii. Copiii erau foarte numeroşi şi de la 7-8 ani îşi ajutau părinţii în gospodărie. Unii copii erau trimişi ca ucenici sau pentru treburi gospodăreşti în alte case înstărite. În Europa medievală, mai mult de un sfert din copii mureau până la vârsta de 1 an, faţă de 1‰ în zilele noastre. Familiile sufereau mai ales din cauze de boală, sau datorită mortalităţii sporite a femeilor la naşterea copiilor şi a bărbaţilor în războaie. În secolul al XIX-lea şi prima jumătatea secolului XX, în societăţile de cultură europeană, s-a generalizat sistemul familiei nucleare în care, în cadrul cuplului, soţul era principala sursă de venituri şi exercita cea mai mare parte a autorităţii; soţia era ocupată în principal în gospodărie şi depindea din punct de vedere economic de soţ; copiii minori erau îngrijiţi în interiorul familiei. Numărul lor era relativ mare, asigurând înlocuirea generaţiilor şi creşterea demografică. Partenerii se căsătoreau la o vârstă relativ scăzută, iar divorţurile erau rare. Acest tip de familie s-a impus ca model. Din anii 1970 familia aceasta a înregistrat un regres rapid, în unele societăţi ea reprezentând doar 10%. Căsătoria a rămas încă o instituţie respectată mai mult în Europa Centrală şi de Est; contrar restricţiilor foarte dure ale religiei catolice, chiar în Spania, Italia şi Polonia, numărul divorţurilor este în creştere. Interesant este şi specificul naşterilor în cadrul ţărilor Europene în funcţie de vârsta mamei la prima naştere. Dacă în Cehia, Slovacia şi ţările balcanice maternitatea survine în jurul grupei de vârstă 20 - 24 de ani, în Europa
69

occidentală prima naştere se produce în jurul vârstei de 27 de ani. În ţările scandinave 3% din naşteri sunt în afara căsătoriei iar în Anglia, Franţa, Austria, Spania şi Germania acestea se situează 10 - 25%. Principalul factor care influenţează viaţa de familie în aceşti ani este creşterea ponderii femeilor angajate în afara gospodăriei. Acest fenomen este controversat, având împlicaţii pozitive şi negative. Implicaţiile pozitive : - creşterea independenţei economice a femeilor; - egalizarea poziţiilor de putere şi autoritate în familie; - posibilitatea de a avea o proprie carieră profesională şi un prestigiu sporit; - creşterea gradului de confort psihic şi nevoia de satisfacţii reciproce – inclusiv sexuale; - creşterea avuţiei sociale în general şi a bunăstării familiilor în special; - sporirea ofertei de muncă pe piaţa muncii. Implicaţiile negative : - sărăcirea vieţii de familie şi diminuarea funcţiilor familiei (mai ales în ce priveşte supravegherea copiiilor); - supraîncărcarea femeilor cu muncă atât în gospodărie cât şi extrafamilială; - conflicte de roluri în cadrul familiei, care trebuie renegociate; - fiecare partener îşi urmăreşte propria carieră profesională. Adeseori în urma acestui proces apare familia migrantă: soţii locuiesc în localităţile unde lucrează şi se întâlnesc periodic (în SUA, existau peste 700.000 de familii de acest tip în 1989). De asemenea, are loc o redistribuire de roluri în cadrul familiei, între soţi. Satisfacţia măritală depinde de capacitatea soţilor de a-şi ajusta rolurile şi de a comunica. Alt fenomen major apărut în familiile contemporane este divorţialitatea. Familia reprezintă şi un grup în care pot avea loc tensiuni şi conflicte, sau violenţe. Violenţa se manifestă ca un abuz fizic între soţi sau asupra copiilor. În cazul în care problemele nu pot fi soluţionate, cuplurile — în prezent — dizolvă familia prin divorţ. Multe secole la rând creştinismul socotise familia ca indisolubilă. Au apărut însă schimbări în această privinţă:
70

1) Modificarea acestei optici şi 2) faptul că în prezent familia nu mai transmite direct satusul ei, poziţia ei urmaşilor, ci prin intermediul educaţiei 3) dobândirea independenţei economice a femeilor, care se pot descurca singure, 4) evaluarea căsătoriei în termenii unor satisfacţii personale de ambele părţi, 5) distanţa între locuinţă şi locul de muncă (revenirea acasă la anumite intervale, posibilitatea de a întâlni indivizi atractivi pe traseu) sunt aspecte care au contribuit la creşterea ratei divorţului. Divorţialitatea e alt element care afectează familia Rata divorţului nu cuprinde însă persoanele neseparate legal, dar separate în fapt sau persoanele nefericite care cred în sanctitatea instituţiei familiale. Cu toate acestea, divorţalitatea a crescut foarte mult. Paul Bohannan a delimitat şase stadii ale divorţului: 1. Divorţul emoţional exprimând creşterea tensiunilor între soţi; 2. Divorţul legal, terminarea căsătoriei; 3. Divorţul economic, soldat cu împărţirea bunurilor; 4. Divorţul co-parental, privind custodia copiilor, vizitarea lor; 5. Divorţul comunitar, vizând alterarea relaţiilor sociale, de prietenie; 6. Divorţul psihic, când individul trebuie să facă faţă traiului de unul singur. Oricât de aşteptat ar fi un divorţ, ca soluţie salvatoare de ieşire din criză, toate aceste aspecte implică tensiuni şi dificultăţi cunoscute sub denumnirea de "stress al separării". Absenţa bruscă a soţului (sau a soţiei), respectiv a unui părinte creează sentimente de anxietate, panică. Majoritatea indivizilor trec prin faze de depresiune psihică, dar atât cei stresaţi cât şi cei puţini, care au sentimentul de eliberare, ajung la senzaţia de singurătate, de pierdere a securităţii vieţii în sânul familiei. Efectele divorţului asupra copiilor depind de: a) Starea relaţiilor dinainte de divorţ (dacă au existat conflicte foate grave, divorţul este preferabil). Oricum, din 131 de copii studiaţi în 1980 de Wallerstein şi Kelly, aproape toţi au suferit conturbări emoţionale pe perioada divorţului. b) Efectele depind şi de vârsta copiilor. Copiii preşcolari ca vârstă au ajuns în situaţii de confuzie şi teamă, ajungând să se învinovăţească pe ei înşişi de despărţirea părinţilor. Copiii mai mari
71

înţeleg motivele de divorţ ale părinţilor, dar se îngrijorează în legătură cu urmările asupra viitorului lor, manifestându-se cu supărare şi mânie, ei speră că părinţii se vor împăca. c) Totodată, efectele divorţului depind de relaţiile ulterioare cu ambii părinţi, cu bunicii sau cu fraţii, dacă au fost separaţi. Copiii o duc mult mai bine dacă se continuă relaţiile cu ambii părinţi decât cu unul singur. Cea mai interesantă concluzie este că deşi căsătoria s-a terminat în urma unui divorţ, familia ca întreg nu s-a sfărâmat complet, în special dacă există copii: legăturile cu celălalt părinte, cu foştii socri — care oricum rămân bunici, se păstrează chiar dacă părinţii se recăsătoresc! Dinamica familiei contemporane prezintă aspecte similare în diferite societăţi: • Scăderea ponderii căsătoriilor sancţionate legal în special în ţări scandinavice şi Danemarca. (România are una din cele mai înalte rate ale căsătoriilor legale din Europa, cu rata de 6,2‰, faţă de cea situată între 4 şi 5‰ în Franţa, spre exemplu). • Creşterea vârstei medii la căsătorie; - în Occident, în SUA – ajuns la 30 de ani; vârsta medie a româncelor la prima căsătorie era de 23,3 ani în 1999, faţă de 22 ani la începutul deceniului respectiv. • Creşterea ratei divorţurilor şi recăsătoriilor (în Romînia anului 1999 rata era de 1,53‰, foarte mică în context european); • Creşterea numărului de femei căsătorite cu activitate extrafamilială permanentă; a aportului femeilor la sporirea bunăstării medii a familiilor; • Creşterea aportului serviciilor sociale la îngrijirea copiilor; • Redistribuirea mai egalitară rolurilor şi sarcinilor în familie, implicit a puterii şi autorităţii între soţi; • Creşterea ponderii cuplurilor în care unul sau ambii parteneri au relaţii extramaritale; • Creşterea ponderii naşterilor în afara căsătoriilor legale; (24% în România anului 1999); • Amânarea fertilităţii cuplurilor până la demararea carierei profesionale • Scăderea numărului de copii (10,6 născuţi la mia de locuitori, în România anului 2000, faţă de 16, câţi erau în 1989).
72

V.5. Modele alternative vieţii de familie Din anii 1970 au început să se extindă puternic şi să fie acceptate alternative de viaţă faţă de modelul familial clasic. Caracterizând societăţile celui de Al Treilea Val ca fiind "demasificate", A.Toffer afirmă: "Şi sistemul familial se demasifică: familia de tip nucleic, cândva standardul modern, devine o instituţie minoritară, în vreme ce proliferează formulele cu un singur părinte, cuplurile necăsătorite, familiile fără copii şi celibatarii".1 Celibatul sau viaţa de unul singur. • Este întâlnit în istoria tuturor societăţilor, dar în societăţile tradiţionale era un mod de viaţă marginal. În ultimii zeci de ani al s-a extins rapid în vestul Europei şi în SUA, ca rezultat, al unei opţiuni individuale şi nu al unei constrângeri (de ex. religioase, sau datorită incapacităţii biologice ...), sau ca rezultat al unei dezamăgiri. • El include atât persoane care nu întreţin relaţii sexuale permanente cât şi persoane care au relaţii sexuale regulate. Toleranţa socială faţă de acest stil de viaţă a crescut. • Factorii care conduc la alegerea modului de viaţă de unul singur: - dorinţa unei cariere profesionale; - tendinţa indivizilor de a se căsători la o vârstă mai târzie - creşterea ratei divorţurilor, - creşterea numărului văduvelor şi văduvilor. • Celibatul conduce la scăderea natalităţii, fapt pentru care este descurajat prin politici precum: impozite mai mari, taxe pentru lipsa de copii, restricţii la credite pentru locuinţe etc. • Persoanele celibatare intervievate au prezentat atât avantajele cât şi dezavantajele situaţiei lor: posibilitatea mai mare de a se realiza profesional, varietatea experienţelor sexuale, autonomia şi libertatea mai mare, pe de o parte; iar pe de altă parte însingurarea şi izolarea, lipsa unui cămin cald etc. Coabitarea consensuală • Este o formă de cuplu a unor persoane de sexe diferite care convieţuiesc fără a fi căsătorite. Până nu demult un asemenea mod de viaţă părea scandalos.
73

După 1980 a devenit foarte răspândit, în unele ţări ca Marea Britanie procentul crescând cu 300% (!) Acest model de viaţă aduce avantajele căsătoriei fără sentimentul unei legături totale sau costurile unui eventual divorţ. ______________________________________________
1 A.Toffer - A crea o nouă civilizaţie, p.27.

• În unele cazuri, coabitarea este temporară, premaritală. În general, studenţii practică astfel de relaţii. Este o posibilitate de creştere a şanselor pentru alegerea partenerului potrivit (în ţările nordice, în mediul rural, era o practică obişnuită). • În general, când intervine o sarcină, sau la încheierea studiilor, coabitarea se încheie printr-o căsătorie; • În alte cazuri, este o opţiune definitivă. • La nivel statistic, se constată o corelaţie puternică între cuplurile consensuale şi creşterea numărului cuplurilor fără copii. Căsătoriile fără copii • În mod tradiţional, familiile aveau copii, principiul întemeierii lor fiind procrearea. Cei fără copii erau obiect al compătimirii dacă nu-i puteau avea, ori al dezaprobării când nu-i doreau. • Din a II-a jumătate a secolului XX, numărul acestor cupluri a început să crească. Uneori, fertilitatea era amânată, alteori opţiunea era definitivă, fiind invocate următoarele motive: - motive economice; - principala motivaţie este cariera profesională - dorinţa unui stil de viaţă liber, lipsa de perspectivă a copiilor - nepriceperea de a fi părinţi şi neasumarea responsabilităţii - lipsa de perspectivă a copiilor. • Ponderea cea mai ridicată a cuplurilor fără copii este în mediul urban. • La începutul anilor 1990 cercetările au pus în evidenţă revalorizarea socială a copiilor, revenirea la tradiţionalism în Vestul Europei, în schimb, a scăzut natalitatea în SE continentului (în România indicele de fertilitate era în 1999 de numai 1,3, faţă de cel mondial de 1,9 copii pe femeie, chiar cel general european fiind uşor mai mare, adică 1,4 copii. În ţări occidentale se prezintă astfel: Islanda, Malta-2; Irlanda – 1,9; Norvegia 1,8; Danemarca, Anglia, Franţa, Finlanda, Polonia – 1,7).
74

Menajele monoparentale • Sunt în cea mai mare parte rezultat al divorţurilor; apoi al deceselor unuia din parteneri sau naşterilor dinafara căsătoriei. • Durata medie a menajelor monoparentale este mai scăzută decât a familiilor complete, iar gradul de satisfacţie al părinţilor singuri mai redus decât al cuplurilor pentru că efortul este mai mare. • Majoritatea acestor menaje sunt formate din mamă şi copiii ei minori; doar 10% grupează tatăl şi copiii acestuia. Formele comunitare ale vieţii de familie • Prin secolul al XIX-lea unele culte religioase (mormonii) au realizat căsătoria tuturor bărbaţilor şi femeilor din comunitatea respectivă. Ulterior, în anii 1960-1970 s-a produs o revigorare a comunelor în ţările dezvoltate economic, unele permiţând relaţii sexuale libere, altele nu. • Un exemplu de viaţă comunitară îl constituie kibutzurile din Izrael: ele sunt comunităţi de familii constituite iniţial pentru deţinerea în obşte a proprietăţii. Copiii sunt crescuţi în comun din dorinţa de a elimina diferenţierile şi competiţiile dintre ei. În prezent, viaţa kibutzurilor a evoluat spre forme convenţionale de viaţă. Cuplurile de unisexuali • În prezent, mulţi bărbaţi şi femei trăiesc cu parteneri de acelaşi sex, unele ţări permiţând căsătoria lor (Olanda). • Homosexualitatea e practicată uneori în alternanţă cu heterosexualitatea. Această practică este cunoscută din timpuri vechi. Biblia o pomeneşte ca "sodomie", vechii greci şi romanii au preluat-o ca ceva normal de la asiatici. Populaţiile din Sumatra şi Malaesia cultivă homosexualitatea înaintea căsătoriei, mulţi indivizi practicând-o şi ulterior. Religia creştină, în special catolică, o blamează, iar în Evul Mediu se ajungea până la pedeapsa cu moartea pentru practicarea ei. • Termenul "homosexualitate" s-a impus în anul 1800. De atunci, atitudinea de reprobare a evoluat spre considerarea acestor relaţii ca fiind o "boală" sau ca o "perturbare psihică", pentru ca acum să devină mai tolerantă. Efectele negative ale homosexualităţii se
75

constată doar la persoanele care au un sentiment de culpabilitate, plus facilitarea răspândirii virusului HIV. Ceilalţi adulţi homosexuali nu se deosebesc de cei heterosexuali privind starea de sănătate, de fericire, de implicare în viaţa socială. • După anii 1970-1980 a avut loc o modificare a atitudinii publice faţă de acest fenomen. Chiar se acordă cuplurilor de homosexuali dreptul de a creşte copii înfiaţi ori născuţi în urma însămânţării artificiale. Văduvia. • Este rezultatul decesului unuia dintre partenerii de viaţă în cadrul căsătoriei monogame. Efectul cumulativ al dezorganizării familiei şi al pierderii soţului, respectiv soţiei fac ca văduvia să fie un stagiu dramatic, uneori devastant al schimbării rolului şi statutului supravieţuitorului. Discomfortul, suprasolicitarea ,oboseala, singurătatea, lipsa suportului economic-social sunt cauze ale disperării, izolării, degradând starea fizică şi chiar cea mentală a persoanei. • Variabilele care afectează gradul de stress al văduviei sunt resursele culturale, sociale, financiare, psihologice, vârsta, sănătatea, religiozitatea, adaptabilitatea etc. • În societatea modernă, văduvia este fenomenul predominant pentru femeile vârstnice. • În cazul văduvilor tineri, deşi moartea neaşteptată a partenerului e socotită un eveniment mai tragic decât pierderea vârstnicilor, de regulă, suferinţa mai intensă iniţială, e urmată treptat de disiparea durerii şi refacerea vieţii. • În familia tradiţională, rudele, vecinii, prietenii reprezentau suportul social de reducere a stresului şi prevenire a demoralizării prin interdependenţa emoţională dintre membrii grupului, suport destul de şubred în cazul familiei moderne. • O serie de bariere stau în calea recăsătoririi, în ciuda unei situaţii economice dezirabile, pe măsura înaintării în vârstă, datorită: - existenţei unor tabieturi, a unei identităţi independente şi scăderea puterii de adaptare la un alt stil de viaţă; - a copiiilor care descurajează o eventuală recăsătorire; - lipsei surplusului de persoane necăsătorite — în special bărbaţi; - experienţelor negative ale căsătoriei anterioare;
76

- lipsei resurselor psihice şi incapacităţii de risc pentru o relaţie intimă; - sanctificării soţului (soţiei) dispărut. • Văduvia induce o serie de conotaţii negative, greu de ajustat prin lipsa de omogenitate a persoanelor care constituie categoria văduvilor, iar recăsătorirea este un fenomen cu frecvenţe foarte scăzute.

77