Recenzie

Emil Durkheim. Sociologia. Regulile metodei sociologice (Bucureşti, Editura CULTURA NAŢIONALĂ, 1924)
Activitatea sociologică a lui Emil Durkheim, considerat al doilea întemeietor al sociologiei după Auguste Comte, defineşte locul şi rolul sociologiei actuale. Publicată în anul 1894, această lucrare are o semnificaţie aparte, întrucât le oferă cercetătorilor de astăzi posibilitatea raportării propriilor cercetări la o metodă cu totul deosebită căci şcoala durkheimiană a fost nevoită să-şi facă o metodă mai definită adaptată la natura particulară a fenomenelor sociale ieşind din chestiuni prea generale şi discutând probleme particulare. Lucrarea este structurată în şase capitole fiecare din ele aflându-se sub semnul empiric a modalităţii de abordare a realităţii sociale. În primul capitol intitulat: „Ce este un fapt social?” este tratată problematica faptului social reprezentând orice fenomen ce se petrece înăuntrul societăţii. De asemenea autorul remarcă două caractere distincte ale faptului social: exterioritatea cu privire la conştiinţele individuale şi acţiunea coercitivă ce el exercită sau este susceptibil să exercite asupra acestor conştiinţe. Referitor la problematica faptului social, Durkheim enunţă un alt mod de a caracteriza un fapt social: starea de independenţă în care el se găseşte cu privire la manifestările sale individuale. În capitolul II intitulat „Reguli privitoare la observarea faptelor sociale” Durkheim face referire la regula fundamentală de cercetare a faptului social, şi anume: a le trata ca lucruri. Autorul ajunge în mod logic la concluzia că toate ştiinţele străbat o fază ideologică în cursul căreia ele elaborează noţiuni vulgare şi practice, în loc de a descrie şi a explica lucruri. Prin faptele împrumutate din sociologia lui Comte, din aceea a lui 1

Durkheim face câteva analogii imediate la regula precedentă: a depărta din ştiinţă toate stereotipurile şi prejudecăţile pentru a grupa faptele după caracterele lor exterioare comune. În capitolul IV al lucrării intitulat „Reguli relative la constituirea tipurilor sociale” se specifică faptul că deosebirea normalului şi anormalului implică constituirea de speţe sociale. dar nepotrivit cu noile condiţii de existenţă. Mijlocul de a ajunge la aceasta : a privi faptele sociale prin partea în care se înfăţişează izolate de manifestările lor individuale. sentimentele colective ar fi ajuns la un grad de intensitate fără de exemplu în istorie. Aceste caractere exterioare trebuie să fie cât mai obiective posibil. Cât despre crimă. autorul consideră că în perioada de tranziţie. Autorul accentuează faptul că speţele nu pot 2 . Pornind de la ideea că boala este deosebită de starea de sănătate ca anormalul de normal se ajunge la concluzia că pentru a determina dacă faptul social este normal sau nu trebuie să se ţină cont de vârsta societăţii. astfel încât nimic nu este bun la nesfârşit şi fără de măsură. Durkheim ne arată că faptele normale au un pronunţat caracter de generalitate. remarcă distinsul sociolog. Trecând la verificarea regulii precedente. fiind legată de condiţiile fundamentale ale oricărei vieţi sociale. de aceea autorul ne vorbeşte despre necesitatea de a proceda la această verificare când e vorba de fapte raportându-se la societăţile care nu şiau isprăvit istoria lor.Spencer. În acest context. speţa întreagă este pe cale de a evolua. În acest caz singurul tip normal realizat este cel al trecutului. conceptul de speţă este considerat în acest caz un mijlocitor între noţiunea de genus homo şi aceea a societăţii particulare. iar cele cu caractere particulare sunt morbide sau patologice. Capitolul III al cărţii este consacrat problematicii referitoare la „Regulile cu privire la deosebirea dintre normal şi patologic. Dacă n-ar exista crime. Pentru demonstrarea tuturor acestor aspecte. fără să se fi fixat sub o formă nouă. autorul demonstrează că acest stadiu n-a fost încă depăşit. autorul o consideră necesară.” Utilitatea teoretică şi practică a acestei deosebiri se referă la posibilitatea ştiinţei de a direcţiona conduita. din starea actuală a moralei şi a economiei politice. în continuare ne sunt prezentate motive pentru a depăşi această fază: faptele sociale trebuie să fie tratate ca lucruri fiindcă ele sunt date imediate ale ştiinţei şi au toate caracterele lucrului.

3 .fi constituite prin intermediul monografiilor iar principiul metodei de aplicat este : a distinge societăţile după gradul lor de compunere.111) Capitolul V intitulat „Reguli relative la explicarea faptelor sociale” cuprinde noţiuni referitoare la caracterul finalist al explicărilor obişnuite. metoda variaţiilor concomitente este instrumentul prin excelenţă al cercetării în sociologie pentru că ea atinge legătura cauzală prin interior şi permite întrebuinţarea de documente mai alese şi mai bine criticate.118) „E natural să căutăm cauza unui fenomen înainte de a încerca să-i determinăm efectele.”(p. Durkheim consideră că pentru noi legătura dintre psihic şi social este naturală şi sintetică. de aceea faptele sociale nu pot fi explicate decât prin fapte sociale. care este de ordine organico-psihic şi evoluţia socială nu este explicabilă prin factori pur psihici. luând ca bază societatea perfect simplă sau cu segment unic.”(p. Iar următoarea regulă enunţată de autor ia următoarea formă: „Când deci căutăm a explica un fenomen social. Pentru a cunoaşte cea mai simplă societate.118). nu trebuie decât să urmărim modul în care această societate se compune cu ea însăşi şi în care „compusele ei se compun între ele. unde rolul primordial al sociologului va trebui deci să tindă spre a descoperi proprietăţile deosebite ale acestui mediu existând două caractere care răspund la această condiţie: volumul societăţii şi densitatea dinamică. astfel încât sociologii îşi pot da seama de fenomene îndată ce au făcut să se vadă care este rolul lor.” Astfel încât se enunţă regula: „Se va începe prin a clasifica societăţile după gradul de compoziţie ce înfăţişează. autorul venind cu argumente convingătoare pentru susţinerea următoarelor principii: independenţa faptelor sociale de factorul etnic.” Dintre procedeele diverse ale metodei comparative. Ultimul capitol VI al lucrării intitulat „Reguli relative la producerea probei” abordează principiul metodei comparative: „La un acelaşi efect corespunde întotdeauna o aceeaşi cauză. trebuie să căutăm aparte cauza eficientă care-l produce şi funcţia ce îndeplineşte. Următorul principiu se referă la mediul uman propriu-zis. înlăuntrul acestor clase se vor deosebi varietăţi felurite după cum se produce sau nu o contopire completă a segmentelor iniţiale.”(p.

obiectivitatea sa: faptele sociale considerate ca lucruri. În concluzie autorul remarcă principalele caracteristici ale acestei metode: independenţa sa faţă de orice filozofie. iar cucerirea acestei autonomii este progresul cel mai însemnat ce-i rămâne de făcut. Durkheim propune să se compare ce este fenomenul social în tinereţea fiecărei speţe cu ce devine în tinereţea speţei următoare. după autor. dă înapoi sau rămâne în aceeaşi stare. şi caracterul său sociologic: faptele sociale explicate păstrează totuşi specificul lor. sociologia se va bucura de o autoritate pe deplin meritată.Astfel încât pentru a înţelege evoluţia unui fenomen social. ceea ce ne determină să o recomandăm atât cercetătorilor cât şi studenţilor care au preocupări în acest domeniu. vom spune că el progresează. Cucerind această autonomie. Lucrarea elaborată de Emil Durkheim reprezintă un punct de referinţă în sfera metodologiei sociologice. şi în funcţie de intensitatea de la o speţă la alta. Meritul incontestabil al lui Durkheim ca părinte-fondator al sociologiei este subliniat de concepţia sa că sociologia ca ştiinţă trebuie să fie autonomă. 4 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful