Procese afective – caracterizare generală Afectivitatea este o componentă esenţială şi indispensabilă a sistemului psihic uman, la fel de necesară şi legic

determinată ca şi oricare altă componentă – cognitivă, motivaţională, volitivă etc. În această calitate, afectivitatea dobândeşte atributele generale ale psihicului – de a fi o modalitate specifică de relaţionare cu lumea şi cu propriul Eu, de a avea o valoare informaţional-reflectorie, respectiv, de a semnaliza şi semnifica ceva, de a îndeplini un rol reglator specific. Afectivitatea este acea componentă a vieţii psihice care reflectă, în forma unei trăiri subiective de un anumit semn, de o anumită intensitate şi de o anumită durată, raportul dintre dinamica evenimentelor motivaţionale sau a stărilor proprii de necesitate şi dinamica evenimentelor din plan obiectiv extern. Raportul respectiv poate fi nesemnificativ sau neutru (situaţia de zero emoţional, prin analogie cu zeroul fiziologic în cazul sensibilităţii termice) şi semnificativ, generând activare şi trăire emoţională: pozitivă, în cazul când este „consonant“, şi negativă, în cazul când el este ‚,disonant“. Chiar atunci când emoţia este autoprovocată de subiect, prin amintire şi reprezentare anticipată, trăirea rezultă tot din raportarea evenimentelor din câmpul intern al personalităţii la evenimentele din planul extern. Procesele afective sunt acelea care reflectă relaţiile între subiect şi obiect sub formă de trăiri atitudinale. (T. Creţu, 2003, p.227) Între stimulii interni (trebuinţe, interese, motive) şi realitatea înconjurătoare există concordanţă şi atunci trăim stări de bucurie, plăcere, dar şi stări de neconcordanţă (supărare, neplăcere, indignare). Ceea ce contează este nu atât obiectul în sine, cât valoarea, sensul pe care îl are pentru noi. Afectivitatea este în raport cu întregul organism, fiind o reacţie concomitent organică, psihică şi comportamentală a fiinţei umane, în relaţiile sale cu ambianţa. (T. Creţu, 2003, p. 234) Procesele afective au o serie de proprietăţi. Polaritatea proceselor afective constă în tendinţa acestora de a gravita fie în jurul polului pozitiv, fie în jurul polului negativ, şi apara ca urmare a satisfacerii sau nesatisfacerii diferenţate a trebuinţlor, aspiraţiilor. De obicei, procesele afective sunt cuplate două câte două, în perechi cu elemente contrare: bucurie – tristeţe, simpatie – antipatie, entuziasm – deprimare, iubire – ură etc. Polaritatea se exprimă în caracterul placut si neplacut al starilor afective (M. Zlate, 2006, p.269). Intensitatea proceselor afective indică forţa, tăria, profunzimea de care dispune la momentul dat trăirea afectivă, putând fi: foarte intense (pasiunile), intense (afectele, emoţiile), abia observabile (dispoziţii afective). Durata se referă la prezenţa în timp a proceselor afective, chiar dacă obiectul lor nu mai este prezent. Mobilitatea se manifestă fie prin tansformări rapide în interiorul aceleiaşi trăiri, fie prin trecerea de la o stare afectivă la alta. Mobilitatea afectivă e diferită de ceea ce psihologii numesc labilitate (fluctuaţie) afectivă, semn al unei imaturităţi afective. Labilitatea afectivă presupune trecerea de la o stare la alta fără un motiv real. Expresivitatea constă în capacitatea acestora de a se exterioriza, de a putea fi ‘’văzute’’, ‘’citite’’, ‘’simţite’’. Exteriorizarea se realizează prin intermediul expresiilor emoţionale, precum: mimica, pantomimica, modificările de natură vegetativă, schimbarea vocii etc., contribuind astfel la structurarea unei conduite emoţional-expresive. Mai mult, 1

în timp ce procesele cognitive superioare ne oferă posibilitatea de a depăşi experienţa senzorială şi de a stabili legături între cunoştinţele acumulate. raţionamente. mirosul. concrete şi separate ale obiectelor şi fenomenelor sau ale stimulilor care acţionează direct asupra organismului (M. pp. Altfel spus. Forma primară a legăturii informaţionale a omului cu realitatea se concretizează prin intermediul registrului senzorial (prelucrarea initiala . extragerea semnificaţiilor (procesarea informaţiilor). energizante şi integrative. 274-278) în funcţie de o serie de criterii (proprietăţile acestora. Percepţiile nu sunt o simplă sumă de senzaţii. intuitive. implicarea mecanismelor reglatorii.expresiile emoţionale îndeplinesc roluri foarte importante în comportamentul uman. auditive. olfactive. iar celelalte implică folosirea experienţei cognitive şi a limbajului. discriminarea. nu rezultă că sunt lipsite de însemnatate în sistemul psihic uman. Dacă senzaţiile sunt procese pishice elementare. Pentru a se ajunge la interacţiuni adaptative cu mediul. identificarea şi interpretarea. Senzaţia. reproduce în creierul uman însuşirile simple. deoarece reflectă o imagine unitara a stimulului. Imbogatirea experienţei perceptive depinde de folosirea unui bogat material intuitiv şi de realizarea de activităţi practice. pp. şi astfel să înţelegem esenţa lucrurilor şi a fenomenelor. 2006. Zlate consideră că nu există fenomen psihic cu care afectivitatea să nu interacţioneze. 266-267). emoţiile superioare şi dispoziţiile afective) şi procese afective superioare (sentimentele şi pasiunile). care implică întreaga viaţă psihică: sesizarea particularităţilor fizice ale stimulilor. Percepţiile sunt procese psihice senzoriale care conţin totalitatea informaţiilor despre însusirile concrete ale obiectelor şi fenomenelor. Tocmai de aceea ea este considerată ca fiind componenta bazală. 2006. trăirile afective de provenienţă organică. în conditiile acţiunii directe a acestora asupra analizatorilor. pp. Trăirile afective sunt clasificate (M. Zlate. afectele). fiind surprinse interrelaţiile complexe dintre însuşirile principale şi detaliile obiectului. dar şi nota lui definitorie. gustul sunt fundamentale. cel de influenţare a conduitei celorlalţi. văzul. deoarece prin intermediul lor sunt cunoscute însuşirile concrete ale obiectelor şi fenomenelor. auzul. transformarea acestora în experienţa subiectivă.senzatiile. Zlate.270-271). fiind „prezentă începând cu pulsaţiile inconştientului şi terminând cu realizările ultimative ale conştiinţei. 2006). gradul lor de conştientizare. „ca prima formă de psihic. infrastructurală a psihicului. procese afective complexe (emoţiile curente.percepţiile). Zlate. surprinderea relaţiilor. se parcurge un traseu sinuos. prin observaţie şi prelucrare “pe loc”. trebuie sa fie urmărită şi reflectarea fazelor percepţiei: detecţia. realizarea de judecăţi. M. tactile. de autoreglare în vederea adaptării optime la situaţiile reale. Informaţiile separate despre proprietatile fizice ale stimulilor (senzaţiile vizuale. Procesele cognitive – caracterizare generală Procesele cognitive de tip senzorial ne oferă informaţii despre aspectele concrete. Zlate. deoarece prin afecivitate omul se diferenţiază de maşini şi calculatoare” (M. prelucrarea aprofundată . cele mai relvante fiind: rolul de comunicare. nivelul calitativ al formelor motivaţionale din care izvorăsc) în trei mari categorii: procese afective primare (tonul afectiv al proceselor cognitive. 2006. In analiza acestora. Primele două faze au un caracter senzorial. în timp real. In 2 . kinestezice) sunt inegrate şi codificate în imagini perceptive. accesibile direct simţurilor. de contagiune şi cel de accentuare sau diminuare a însăşi trăirii afective (M.

confuze. accentuarea însuşirilor relevante (realizate cu ajutorul operaţiilor gândirii). pentru că numai astfel acestea dobândesc pregnanţă în structura imaginii care se formează.depozitare) şi reactualizare a informaţiilor şi trăirilor noastre. Daca explorarea perceptivă este insuficientă. Memoria este procesul psihic cognitiv de memorizare (encodare). înţelegerii semificaţiei cuvintelor noi. dar şi fără viitor. condensare. fără trecut. nu este un simplu mecanism psihic structurat. putem deduce caracteristicile principale ale reprezentării: imagine secundară. mobilitate. schematică. Este o imagine secundară. Caracterul panoramic al reprezentării este explicat prin faptul că aceasta reflectă simultan şi integral insusirile obiectului respectiv (spre deosebire de perceptie. bogate. De aceea se consideră că reprezentarea facilitează formarea noţiunilor. iar prin mecanismul operaţional se apropie de gândire (implică un anumit grad de generalitate) (. numai sub influenţa datelor nemijlocite de reflectare. din punct de vedere al conţinutului. Putem deduce de aici că „acţiunea este nu numai un mijloc de realizare a percepţiei. poartă denumirea de reprezentare” (M. simbol figurativ. Sensibilul se regăseşte în cadrul acesteia prin însuşirile intuitiv-figurative caracteristice obiectului respectiv (legatura cu percepţia) şi rationalul . Memoria este o capacitate psihică absolut necesară. unitară.. constructiv. selectare. se diferenţiază de cele mai puţin relevante. care se bazează pe experienţa perceptivă (la nivelul căreia s-au realizat prelucrări primare de informaţii). contextuale. implicarea mecanismelor verbale. eronate. Lărgirea câmpului de acţiune a gândirii este facilitată de capacitatea de a semnaliza şi ceea ce este absent. Elaborarea imaginii mentale a obiectelor presupune: participarea latentă a analizatorilor.(M. dar cu condiţia ca acesta să fi acţionat cândva asupra organelor de simţ. fapt ce evidenţiază un aspect foarte important. panoramică. atunci şi produsele acesteia vor fi sumare. ci elementul ei constitutiv fundamental”. fără de care viaţa ar fi practic imposibilă. să ne imaginăm pentru o clipă ce s-ar întâmpla fără memorie: omul ar trăi într-un continuu prezent. intuitive. In concluzie.)”.timpul explorării perceptive trebuie verbalizate însuşirile constatate. reprezentările sunt simboluri figurative . ci un mecanism psihic prin care se obţin imagini complexe.. ci poate fi chiar creativ. influenţată de operativitatea gândirii şi de codificări verbale. stocare (reţinere. Zlate. Zlate. Schematismul constă în estomparea sau omisiunea detaliilor nesemnificative. Pentru a înţelege această caracteristică esenţială a ei. care redă numai acele insuşiri care pot fi vizualizate din poziţia faţă de obiect). se fixează mai bine în memorie. Experienta perceptiva permite crearea unui repertoriu bogat de reprezentări mentale .prin condensarea. 2006). nediferenţiate. 2006). Implicarea limbajului stimulează organizarea reprezentărilor. „reprezentarea se apropie de percepţie (redă însuşirile concrete ale obiectelor şi fenomenelor). Din cele mentionate. comportamentul său fiind 3 .fundamentul pe baza caruia se vor dezvolta noţiunile (ca produse ale gândirii).redau la nivel mental insuşirile configurative ale obiectelor. restructurare a informaţiei perceptive iniţiale. Bogăţia şi varietatea repertoriului de reprezentări mentale îşi pun amprenta asupra formării conceptelor. Tinca Creţu subliniază că. iar memoria contribuie la întipărirea şi actualizarea selectivă. semnificative. Este vorba despre o schematizare intuitivă. percepţia nu este o simplă contemplare a realităţii concrete. Mai mult. Reflectarea şi cunoaşterea obiectului în absenţa lui. schematizarea. oferind în acelaşi timp un suport intuitiv pentru formarea şi dezvoltarea raţionamentelor şi rezolvarea de probleme. accentuare. Ea nu se reduce însă numai la atât. procedee specifice de comparare. sub forma unor reprezentări. şi anume că reprezentarea face trecerea de la sensibil la abstract.

în felul acesta. care se stochează şi se păstrează în memorie provine din experienţa perceptivă anterioară. Astfel. inteligenţă şi creativitate. un declanşator al unor noi procese intelectuale. comunicarea informaţiilor dobândeşte înţeles. ca urmare a intervenţiei ei. prin intermediul abstractizării şi generalizării coordonate în acţiuni mintale. ceea ce corespunde unor dorinţe. fără durabilitate în timp. conduce. numit imaginaţie. folosindu-se de judecăţi şi raţionamente. rămânând aceeaşi.haotic. fapt care ne evidenţiază legătura memoriei cu procesele psihice senzoriale. percepţia devine observaţie. Pentru a fi eficientă şi adaptată. să prefigureze viitorul obiectului. spontan. prin aceasta ea raportându-se la gândire. 4 . totul ar părea absolut nou şi necunoscut. definitorie pentru om ca subiect al cunoaşterii logice. înregistrarea şi prelucrarea informaţiilor actuale. realizându-se astfel legătura ei cu voinţa. trăsăturile personalităţii îşi vor spune cuvântul în ceea ce memorăm sau actualizăm: de ex. memoria asigură continuitatea vieţii psihice a individului. natura informaţiei. Memoria se află în strânsă interacţiune şi interdependenţă cu toate celelalte procese. înţelegere şi rezolvare de probleme. Memoria implică şi prezenţa unui efort voluntar. îndeplinind un rol central în sistemul psihic uman. concepţii. doar ceea ce ne place. de la particular la general. deci o percepţie cu scop. Dacă celelalte mecanisme psihice produc modificări superficiale. de la concret la abstract. fapt care relevă legătura memoriei cu procesele afectiv-motivaţionale. Caracterul necesar al memoriei decurge din faptul că ea este implicată în marile comportamente ale vieţii omului: cunoaştere şi învăţare. fiind influenţată de ele şi influenţându-le totodată. valorifică maxim toate celelalte procese şi funcţii psihice. fără stabilitate şi finalitate. Gândirea orientează.. ce o completează şi o depăşeşte pe cea mecanică. teorii) în circuitul informaţional. ea face saltul de la neesenţial la esenţial. De asemenea. Activitatea umană nu se limitează la captarea. un optimist va reţine anumite aspecte ale realităţii din lectura unui roman. devenind. fiind subordonată prin gândire normelor logicii. gândirea modifică natura informaţiei. Centralitatea gândirii în procesul cunoaşterii se explică şi prin capacitatea ei de a-şi reintroduce propriile produse (idei. activitatea trebuie să anticipeze. modificate. Acest lucru este posibil datorită intrării în funcţie a unui nou mecanism psihic. raţionale. Memoria este. ci şi pe cele afectivmotivaţionale şi volitiv-reglatorii. al evenimentului. voinţa îşi precizează mult mai bine scopurile pe baza predicţiei. cu ajutorul căruia informaţiile actuale şi cele trecute sunt transformate. Gândirea se defineşte ca procesul cognitiv de însemnătate centrală în reflectarea realului care. de fapt. ordonată şi planificată. transfigurate. Memoria nu înseamnă numai acumularea de informaţii. al situaţiei. materialul provenit din contactul organelor de simţ cu realitatea înconjurătoare. În sfârşit. aspiraţii. ci şi organizarea şi chiar structurarea lor. chiar dacă o face în funcţie de condiţiile schimbate ale prezentului. judecăţilor şi raţionamentelor. memoria intră în posesia unei forme superioare de memorare. Gândirea este trăsătura distinctivă cea mai importantă a psihicului uman. gândirea antrenează toate celelalte disponibilităţi şi mecanisme psihice în realizarea procesului cunoaşterii nu doar pe cele de ordin cognitiv. însuşiri şi capacităţi psihice. extrage şi prelucrează informaţii despre relaţiile categoriale şi determinative în forma conceptelor. şi anume memorarea logică. Este aşa deoarece gândirea produce modificări de substanţă ale informaţiei cu care operează. spre deosebire de un pesimist. îşi fixează mult mai uşor planuri. Memoria este ca o coloană vertebrală a personalităţii fiind implicată în conturarea identităţii. O mare parte a materialului. mai mult. de la exterior – accidental la interior – invariabil. nu este eficientă prin simpla readucere a trecutului în prezent. Nu reţinem şi nu reactualizăm orice. prezente. sunt create altele noi.

experienţa proprie de viaţă. senzaţiile au o tonalitate afectivă (pozitivă sau negativă). cum ar fi: dorinţele. Mai mult. Astfel. Creţu (2003. deşi sunt strâns legate. prin disponibilizarea imediată a energiei necesare.(T. Însă. Astfel produsul exprimă personalitatea. J.Imaginaţia se defineşte ca proces psihic cognitiv complex de elaborare a unor imagini şi proiecte noi. Procesul de obţinere prin imaginaţie a noului implică interacţiuni cu toate componentele sistemului psihic uman. 468). mai ales. al cărui rezultat îl constituie obţinerea unor reacţii. 2003. de acel „aici şi acum. p. starea afectivă pozitivă favorizează evoluţia intelectuală. trăirile profunde ale evenimentelor.” omul îşi organizează şi îşi proiectează acţiunile anticipând atât drumul ce va fi parcurs. dar şi faptul că ea reprezintă una dintre cele mai înalte cuceriri ale psihicului uman.În procesul adaptare activă. care constă în crearea imaginilor. p. consideră că în procesele afective pe prim plan se află nu atât obiectul (ca în cazul proceselor cognitive). procesele afective contribuie. Zlate. într-un cuvânt. în timp ce procesele cognitive şi inteligenţa ar reprezenta componenta instrumentală. pe baza combinării şi transformării experienţei. originalitatea acesteia şi el este însuşi original. dinamica temperamentală. transformativă şi creatoare. nu pot apărea forme complexe ale emoţiilor sau sentimentele fără dezvoltarea proceselor cognitive complexe. Creţu. obiectelor şi fenomenelor anterior nepercepute. Creţu. 5 . asigurând energizarea şi orientarea acestuia (T. imaginaţia joacă un rol deosebit de important. aspiraţiile. prezent şi viitor. Detaşându-se de prezentul imediat. Imaginaţia este un proces psihic cognitiv. Piaget consideră că evoluţia proceselor afective este legată de evoluţia cognitivă a unui subiect. Prin intermediul ei. 2003. procesele cognitive sunt orientate spre cunoaşterea cât mai profundă a realităţii. cât şi rezultatele. contemplarea naturii. Imaginaţia este acel proces psihic. Astfel. iar pe baza acestora să o desfăşoare orientat şi permanent reglat cu minimum de erori şi cu mare eficienţă. Piaget consideră că afectivitatea este o componentă energetică a comportamentului uman. întreaga personalitate. ci au legi şi mecanisme diferite de producere. cât şi prin tipul de răspuns oferit în urma relaţiei cu mediul. T. 2003. care vor fi obţinute. De asemenea. 226). în timp ce procesele afective sunt orientate pe evaluarea realităţii în funcţie de nevoile subiectului. fie cu cea socială. p. pp. Creţu. Mai mult. Interacţiuni între procesele afective şi procesele cognitive Procesele afective şi cele cognitive se influenţează reciproc în cadrul sistemului psihic uman. Multitudinea şi varietatea funcţiilor imaginaţiei consacră nu doar locul şi rolul ei de excepţie în viaţa personală şi socială a omului. Astfel. p. Dispunând de imaginaţie. p. 81) consideră că sub influenţa gândirii se vor dezvolta emoţiile şi sentimentele complexe. Astfel. 263). precum cele legate de activităţi intelectuale: dragostea de adevăr. afectiv sau motor. 231-232). în timpul confruntărilor dintre om şi lume. procesele cognitive şi cele afective se diferenţiază atât prin orientarea lor. deşi nu se suprapun. a operelor de artă prin percepţie ar fi practic imposibilă fără implicarea trăirilor afective etc. orientările dominante. câmpul cunoaşterii umane se lărgeşte foarte mult. omul poate să-şi elaboreze mental scopul acţiunii şi planul desfăşurării ei. referindu-se comparativ la specificul psihologic al celor două categorii de procese. Paul Popescu-Neveanu (1977. (T. 2006. omul fiind capabil de performanţă unică de a realiza unitatea între trecut. fie în raport cu experienţa individuală. 231). cât valoarea şi semnificaţia acestuia pentru subiect (citat de M. profunzimea înţelegerii. fenomene psihice noi pe plan cognitiv. la energizarea proceselor cognitive.

şi emoţiile astenice. Sartre. dezorganizator (P. influenţat de modul în care înţelegem evenimentele şi de sentimentele noastre subiective. ci. El este pregătit. Munn. Peters. 1975. admiraţia faţă de forţa minţii umane etc. pp. reliefarea lor după alte criterii decât cele ale gândirii. Zlate. imaginaţia declanşează şi întreţine emoţia în artă. empatia nu este altceva decât transpunerea în plan imaginativ (M. acesta consideră că memoria este un proces activ.P. În cazul reglării activităţii umane. N. Mai mult. Imaginaţia interacţionează cu toate procesele şi funcţiile psihice şi îndeosebi cu memoria. p. interacţiunea dintre memorie şi procesele afective este relevată. 1973). b) de selectare şi clasificare adaptativ-pragmatică a influenţelor externe.. ci şi între curente şi şcoli (opoziţia raţionalism-sentimentalism). Denzin. F. Astfel. pasiunile) declanşează. 2003. generează legături şi restructurări noi. sentimentele. la transformarea lor. care sunt premisele informaţionale ale declanşării ei? După cum se ştie. Chiar in prezent. altul care o consideră o variabilă pasivă. Biervliet menţionează că „cel mai mare beneficiu al imaginaţiei îl reprezintă multiplicarea formelor sensibile. 235) Bower (1981) a demonstrat experimental efectele emoţiei asupra memoriei. Mai întâi. într-o mare măsură. a căror structură şi semnificaţie depind de natura substanţial-calitativă şi complexitatea sistemului. (N. 1946. Von Haller Gilmer. De ex.K. c) de informaţie inversă suplimentară în stabilirea sau restabilirea echilibrului optim al individului. M. cei de al treilea încearcă să realizeze un compromis. 501-504). actualizat şi mediat de semnalele informaţionale.. Sunt surprinse în aceste cuvinte funcţia multiplicatoare a imaginaţiei şi rolul ei major în planul vieţii sociale. 78). Problema trebuie abordată prin raportarea la structura şi exigenţele procesului specific de reglare. 1993). facilitează sau inhibă imaginaţia. 1969). şi pentru diferenţierea emoţiilor (Atkinson& Atkinson. limbajul. Asemănător. de ex. şi de faptul că evenimentele cu caracter personal. Se ştie. gândirea. Golu. În fond. dar slabe. delimitând emoţiile stenice. apoi. 2006. că momentele de intensă trăire afectivă sunt urmate de un maximum al productivităţii imaginative. dezorganizator (N. în componenţa acestora intră în mod obligatoriu mesajele emoţional-afective. 1984). organizator. permit aducerea acestora în prim plan. Rolul afectivităţii în cadrul activităţii a constituit obiect de controversă nu numai între autori individuali. în primul rând. se confruntă trei puncte de vedere: unul care atribuie afectivităţii un rol exclusiv perturbator. 2002. S-a constatat că nivelul crescut al afectivităţii. apare întrebarea: când apare necesitatea reglării? şi. trăirile afective întreţin o receptivitate crescută pentru anumite elemente ale realului. Zlate consideră că stările afective (emoţiile. Orrell. 146). exterioară activităţii (R. care nasc emoţii estetice. 2003. este mai favorabil combinărilor imaginative decât trăirile afective pozitive. 1963. Unii psihologi consideră că evaluarea cognitivă a unei situaţii poate contribui la intensitatea unei experienţe emoţionale şi poate fi responsabilă. Hayes & S. Criteriul după care se poate delimita în mod întemeiat funcţia 6 . Ruch. Efectul reglator nu va depinde de semnul trăirii. se reţin mult mai bine decât cele neutre (T. Creţu. cu mediul şi cu sine însuşi (M. Fraisse. B. printre altele.S.234. J. ce generează anumite trăiri. nici unul din cele trei puncte de vedere nu exprimă un adevăr care să fie acceptat fără rezerve. pp.curiozitatea. Ele îndeplinesc un rol triplu: a) de alarmare fiziologică. de intensitatea şi durata ei. p. 1965. 1941. în timp ce imaginaţia participă la apariţia trăirilor afective.L. cu rol adaptativ. procesul de reglare este răspunsul pe care sistemul îl dă la oscilaţiile cu caracter entropic provocate de acţiunea factorilor externi sau interni. admirarea frumuseţii sub diversele ei aspecte contribuie la creşterea nivelului moral al umanităţii”. chiar când are o tonalitate negativă. cu rol perturbator.

efecte dezorganizatoare: fie blocarea acţiunii. printr-un mecanism de reglaj voluntar. afectivitatea joacă un rol esenţial în relaţionarea omului cu lumea. De aici. în realitate. Bazal. anticipare. Funcţia reglatoare a sistemului afectiv. atracţie-respingere. b) în momentul desfăşurării şi al execuţiei prin: evaluarea efectului adaptativ al operaţiilor şi al rezultatelor secvenţiale şi prin susţinerea energetică a „mişcării“ spre atingerea obiectivului final. atunci când ea se constituie şi se consolidează în mod optim. se încheagă sinergia reglatoare optimă dintre sistemul afectiv şi cel cognitiv. prin: interacţiunea cu mecanismele de decizie în elaborarea scopurilor şi în alegerea mijloacelor. anti-reglatoare. integrat sau respins. se manifestă în trei momente principale ale dinamicii activităţii: a) în momentul iniţial. cât şi gândirea sunt supuse destul de frecvent erorilor. izolat. în procesul relaţionării afective devine posibilă şi simularea: afişarea în comportament (motor sau verbal) a unor stări afective opuse celor interne reale . se răsfrâng negativ asupra eficienţei activităţii. Relaţionarea afectivă iese permanent în evidenţă şi îşi pune amprenta pe relaţionarea la celelalte niveluri – cognitiv. persecutat. nu se poate trage concluzia că cele două tipuri de procese au o funcţie specială de dezorganizare. o antipatizez. însă. respectiv. apreciat. semnul şi intensitatea trăirilor şi stărilor emoţional-afective individul îşi determină poziţia sa în situaţia dată sau în lume în general. coeziune-tensiune.fac gesturi sau adresez o expresie de simpatie unei persoane pe care. coordonare etc. Dar aceste trăiri secvenţiale se vor corela şi integra într-un pattern unitar. în funcţie de conţinutul şi modul concret de derulare a lor. De altfel. Situaţia este similară. agresivitate-toleranţă.reglatoare a emoţiei de influenţa ei perturbatoare este de ordin energetic. predicţie. funcţia lor este reglatoare şi dezvoltarea pe care au cunoscut-o în plan istoric şi pe care o cunosc în ontogeneză este stimulată şi susţinută tocmai de valoarea lor antientropică. a capacităţii de planificare. Acelaşi lucru este valabil şi pentru afectivitate: aceasta încă prin geneza sa este integrată în procesul de reglare. Fiecare din aceste momente se asociază şi este condiţionat de trăiri diferite. trecerea intensităţii trăirii dincolo şi. autoimpus. într-un fel. pregătire şi declanşare. evident. iar evoluţia ei în filogeneză nu poate fi explicată decât ca un răspuns la creşterea importanţei ei în acest proces. atitudinal. cu cea a percepţiei şi gândirii: atât percepţia. Nu există situaţie socială sau influenţă comunicaţională care să nu fie filtrată şi evaluată afectiv şi care să nu genereze răspunsuri şi stări afective. în emoţie. de orientare. trăirile. Prin aceasta. c) în momentul final prin: acceptarea şi integrarea rezultatului obţinut sau prin respingerea lui şi reorientarea subiectului spre o altă acţiune. ce se va impune ca atare în planul conştiinţei. care anterior erau înregistrate numai pe parcursul sau la sfârşitul acţiunii. 7 . se poate constata că. fie alterarea desfăşurării ei – viteză. Astfel că. acţional. Pe coordonata inversă – afişarea unor stări negative care să mascheze stările reale pozitive – simularea se manifestă mult mai rar. el simţindu-se (şi considerându-se) agreat. sub limitele optime de siguranţă a dinamicii sistemului personalităţii atrage după sine. în funcţie de natura. Ea este profund implicată în structurarea relaţiilor interpersonale – simpatie-antipatie. In virtutea prevalenţei legii autoconservării şi a celei a adaptării. armonie-conflict. care. „experimentate“ încă înainte de declanşarea ei. informaţional. precizie. privit cu prietenie sau cu ură. în determinarea direcţiei şi a indicatorilor energetici ai acţiunii. prietenie-ură. Ca formă particulară a vieţii psihice. pe măsura dezvoltării şi consolidării schemelor operatorii ale conştiinţei. coparticipaţie-invidie – şi în determinarea climatului psihosocial în grupuri şi comunităţi – încredere-suspiciune. altruism-egoism. Ca şi în cazul altor procese psihice. sunt „refăcute“. ordine. de cele multe ori. cu ceilalţi semeni.

Semnul şi intensitatea trăirilor se modifică în funcţie de percepţia situaţiei sau de reprezentarea ei mentală anticipată. care se însoţeşte de incertitudine în ceea ce priveşte identitatea şi semnificaţia obiectului. Arnold (1960). cât şi sub cel al conţinutului. este obiectiv posibil ca legătura emoţională a unor persoane diferite cu una şi aceeaşi situaţie să dobândească semnificaţii nu numai deosebite. 8 . de frică. dimpotrivă. Pe de altă parte. în organizarea sistemului psihic. altele. să spunem. de spaimă. precedată de experimentarea unei situaţii de un anumit fel. încearcă o emoţie de aversiune. Ar fi absurd. frică. fobiile. fără ca ea să aibă tendinţa de a evita o situaţie codificată ca nefavorabilă în experienţă. Cogniţia bine determinată. de condiţionare reciprocă. cogniţia confuză. dar referentul trăirii emoţionale este oferit întotdeauna de experienţa cognitivă în raport cu situaţiile şi obiectele din jur. dar chiar opuse. Dar nu întotdeauna percepţia. Toate aceste informaţii ne fac să concluzionăm că. că în situaţii de deficit informaţional reflectarea afectivă devansează. de pildă. că o persoană este subiectul unei emoţii. cu care. condiţionându-se şi sprijinindu-se reciproc. între emoţie şi cogniţie relaţia este bilaterală. fiind influenţată de aceasta. Cauza rezidă în natura raportului dintre cele două planuri de referinţă ale personalităţii umane – intern şi extern. Şi cum experienţa are un caracter strict individual. care au o distribuţie selectivă între indivizi. Experimentele asupra percepţiei rapide au stabilit că pragul activării şi răspunsului emoţional este mai scăzut decât cel al răspunsului perceptiv (identificarea obiectului). tensiune difuză). Rezultă. care poate fi favorabilă sau nefavorabilă (dăunătoare) pentru subiect. fără ţintă obiectuală precisă (nelinişte. în cadrul complex al sistemului psihic uman. care înseamnă o corectă identificare şi evaluare a obiectului. aşadar.Mai mult. fără o altă explicaţie. dar ea nu este o cauză a acesteia. precede cogniţia. reprezentarea sau judecata – ca procese cognitive – preced şi condiţionează producerea emoţiei. se consideră că. După M. de altfel. să admitem. procesele afective şi procesele cognitive sunt interrelaţionate. ci doar o condiţie necesară. influenţându-se. Apoi. acompaniată de tendinţa de a fugi cât mai repede şi cât mai departe. Mai mult. Cogniţia mediază şi oferă semnalele de activare şi declanşare a emoţiei. favorizează producerea unei emoţii specifice – cu tendinţa trăită de apropiere (în cazul semnificaţiei favorabile) sau de îndepărtare (în cazul semnificaţiei nefavorabile). euforie). agitaţie. se împleteşte cel mai strâns. atât sub aspectul dinamicii. veselie. însoţită de tendinţa de apropiere. La vederea unui şarpe unele persoane manifestă o trăire emoţională pozitivă. cogniţia se poate desfăşura pe fondul unei stări emoţionale active (teamă. afectivitatea ocupă o poziţie de interfaţă între cogniţie şi motivaţie. emoţia este tendinţa trăită a apropierii sau îndepărtării de obiect. favorizează producerea unei emoţii nespecifice. întăresc şi mai mult justeţea relaţiei de mai sus. depresie sau bucurie.

R. 2003. T. Smith. vol. N. Bucureşti... Bucureşti. Editura Credis.L. Introducere în psihologie. P. Orrell. I.. 1965... E. Popescu-Neveanu. Editura Ştiinţifică. Editura ALL. 2003. D. Bucureşti. 1977. Atkinson. Univ. Bem. Hayes.BIBLIOGRAFIE CONSULTATĂ: Atkinson. Editura Universitară.. Bucureşti. 2002 Creţu. II.. Tip. 9 ... vol. S. Psihologie generală.C. ediţia a III-a. M. Psihologia inteligenţei. Bucureşti. 2006. Zlate. J. Editura Tehnică.J. Piaget. Introducere în psihologie.E. 1976. R. Bucureşti. Curs de psihologie generală. Introducere în psihologie..

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful