Filosofie - comunicare SUPORT CURS

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV FACULTATEA DE DREPT ŞI SOCIOLOGIE CATEDRA DE SOCIOLOGIE ŞI FILOSOFIE

Romulus CHIRIŢĂ

FILOSOFIE
EXEGEZĂ ŞI ARGUMENTARE
suport de curs pentru specializarea COMUNICARE ŞI RELAŢII PUBLICE

2008

2

BRAŞOV INTRODUCERE
OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA FILOSOFIEI Etimologic termenul filosofie provine din greaca veche din cuvintele philos – iubitor şi sophia – înţelepciune1. Conform acestei etimologii, prin filosofie ar trebui să înţelegem deci o dragoste, o iubire de înţelepciune. Deşi sugestivă, această etimologie este vagă şi insuficientă pentru înţelegerea specificului filosofiei. Se impune de aceea o abordare ceva mai analitică a obiectului şi problematicii filosofiei. Studiul istoriei filosofiei nu poate începe fără reamintirea şi clarificarea prealabilă a unor probleme privind trăsăturile definitorii ale acestei forme a culturii. La modul cel mai general, filosofia poate fi definită ca o concepţie generală despre lume şi viaţă, despre locul şi rolul omului în Univers. Ea răspunde nevoii omului de înţelegere raţională a lumii şi a propriei sale condiţii, de descifrare a sensului şi a perspectivelor existenţei sale. Filosofia este una dintre cele mai vechi forme ale culturii, fiind anterioară constituirii ştiinţelor şi devansată în ordine istorică doar de religie. Din această caracterizare decurge că filosofia nu este o ştiinţă, aşa cum se afirmă sau se consideră de multe ori în mod eronat, ci o formă distinctă şi autonomă a culturii, alături de ştiinţă, artă, religie, politică, drept etc. Conform dicţionarului de filosofie Oxford, cultura reprezintă modul de viaţă al unui popor, care include atitudinile, valorile, credinţele, artele ştiinţele, modurile de percepere a realităţii, obiceiurile de gândire şi de acţiune ale acestuia. Trăsăturile culturale sau formele de viaţă sunt învăţate, însă cel mai adesea suntem marcaţi de ele atât de profund, încât ne este dificil să le sesizăm din interior. Cele mai vechi creaţii filosofice care ne-au parvenit integral sau parţial datează din mileniile III – II î.Hr. şi sunt localizate în Orientul antic: Egipt, India, China, Mesopotamia etc. Aşa sunt, de exemplu, Poemul lui Ghilgameş, Vedele, Upanişadele etc. În ele ideile filosofice – unele dintre ele de mare profunzime – sunt intim corelate cu străvechi credinţe şi reprezentări mitico-religioase, ceea ce înseamnă că gândul filosofic nu este încă epurat de elementele mitice, din care s-a desprins şi s-a constituit la un moment dat filosofia. Datorită acestui fapt, numeroşi istorici ai filosofiei apreciază că, în accepţia sa consacrată în cultura occidentală, filosofia a apărut în Grecia antică în secolul al VI-lea î. Hr., cel dintâi filosof fiind considerat Thales din Milet. Termenul filosofie a început să fie întrebuinţat începând din secolul al VI-lea î.Hr., fiind introdus fie de Pythagoras fie de Heraclit din Efes. Potrivit unei relatări a filosofului roman Cicero (106-43 î.Hr.) făcută în lucrarea sa Tusculane, aflându-se în vizită la Phliunte (cetate grecească din nord-vestul peninsulei Peloponez), Pythagoras l-ar fi impresionat pe Leon, conducătorul cetăţii, cu înţelepciunea sa. La întrebarea lui Leon care este îndeletnicirea sa, Pythagoras i-ar fi răspuns că el nu posedă nicio ştiinţă anume, dar că este filosof. Surprins de noutatea termenului, Leon i-ar fi cerut
1

Conform ediţiei 2005 a Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (DOOM) în limba română sunt acceptate ca fiind corecte două forme de scriere a acestui termen: filosofie şi filozofie. Toate dicţionarele anterioare de limbă română admiteau drept corectă doar forma filozofie (deşi se utilizau ambele forme!), motivată lingvistic prin faptul că acest termen a pătruns în limba română prin filieră franceză unde, deşi se scrie philosophie, se citeşte filozofí şi aplicându-se norma etimologică (cum scriem aşa citim) proprie limbii române. Filosofii şi unii filologi au obiectat că această grafie trădează etimologia termenului, adică nu mai trimite la sophia, ci la zophon, care în greaca veche înseamnă întuneric, obscuritate. Filosofia s-ar transforma astfel din dragoste de înţelepciune, care a fost asociată întotdeauna cu lumina şi claritatea, în opusul său, dragoste de întuneric, de obscuritate! Unele persoane chiar şi pronunţă filosofie şi filosof, ceea ce este, desigur, corect, dar mie mi se pare pedant.

3

detalii. Pythagoras i-a spus că filosofii pun contemplarea dezinteresată a lumii şi cercetarea naturii mai presus de orice activitate. Ei nu se consideră înţelepţi, căci înţelept nu poate fi decât Zeul; omul nu poate fi decât, cel mult, iubitor de înţelepciune, adică filosof. Din relatarea lui Cicero despre concepţia lui Pythagoras asupra filosofiei decurg două trăsături ale acesteia, ce vor caracteriza îndeosebi modul în care au conceput-o grecii: a. filosofia este o activitate dezinteresată, gratuită, adică ea nu are nicio utilitate practică; b. filosofia se ocupă cu cercetarea naturii, trăsătură caracteristică îndeosebi etapei presocratice a filosofiei antice greceşti, căreia i-a aparţinut Pythagoras. La rândul său, Heraclit din Efes vorbeşte în fragmentele care ne-au parvenit din lucrarea sa Despre natură despre bărbaţii iubitori de înţelepciune – filósofoi andres – care trebuie să se informeze asupra unei sumedenii de lucruri, adăugând însă că mulţimea cunoştinţelor – polymatia – nu te învaţă să ai minte. Filosofia nu se identifică deci cu erudiţia, căci înţelepciunea autentică înseamnă ca în vorbă şi în faptă să te conformezi adevărului, dând ascultare naturii lucrurilor. Deşi termenul filosofie a fost creat, cum am arătat mai sus, încă din secolul al VI-lea î.Hr., el a intrat în uzul curent abia în secolul al IV-lea î.Hr., fiind consacrat de Platon şi Aristotel. Filosofia mai este numită uneori şi metafizică, după titlul lucrării fundamentale de filosofie a lui Aristotel, deşi, în mod riguros, metafizica este numai teoria principiilor generale ale existenţei şi ale cunoaşterii. La începuturi filosofia includea totalitatea cunoştinţelor omului despre lume, atât pe cele cu caracter general (care vor rămâne apanajul ei), cât şi pe cele cu caracter particular (care vor trece în competenţa ştiinţelor). Procesul de desprindere a ştiinţelor din filosofie şi de constituire a lor ca discipline teoretice autonome a început în secolul al IV-lea î.Hr. şi este legat îndeosebi de numele lui Aristotel. Acesta a fost, cum vom vedea când îi vom examina concepţia, nu numai unul dintre cei mai importanţi filosofi ai tuturor timpurilor, ci şi un mare savant, fiind considerat fondatorul majorităţii ştiinţelor fundamentale. Este semnificativ, în acest context, şi faptul că el distingea o filosofie primă, care ar studia fiinţa ca fiinţă şi trăsăturile sale generale, şi o filosofie secundă, care ar studia aspectele particulare ale existenţei. Este evident faptul că filosofia primă corespunde filosofiei propriu-zise, în timp ce filosofia secundă, ştiinţelor. Obiectul filosofiei este deci lumea ca totalitate, existenţa în ansamblul său, dar nu abordată din perspectiva aspectelor sale particulare, ci a celor generale. În centrul interesului său se află, explicit sau implicit, problematica omului, căci studiul tuturor celorlalte probleme nu are relevanţă decât din perspectiva intereselor, aspiraţiilor şi idealurilor sale. Se spune de aceea că filosofia propune o viziune antropocentică asupra existenţei, adică plasează omul şi problemele sale în centrul interesului său. Dacă până în epoca modernă filosofia a existat şi a evoluat ca o disciplină unitară, în ultimele secole a început un proces de specializare în cadrul său, care a condus la constituirea unui mare număr de discipline filosofice relativ autonome. Cele mai importante dintre ele sunt: • Ontologia (din gr. on, ontos – existenţă şi logos – cuvânt, teorie) sau teoria existenţei este disciplina filosofică ce studiază problematica generală a existenţei: natura şi esenţa existenţei, domeniile şi formele sale, atributele fundamentale ale existenţei (spaţiul, timpul, mişcarea etc.), sensul devenirii existenţei etc. • Gnoseologia (din gr. gnosis – cunoaştere şi logos – cuvânt, teorie) sau teoria cunoaşterii este disciplina filosofică ce studiază problematica generală a cunoaşterii: natura şi structura procesului cunoaşterii, dinamica sa, problematica adevărului, criteriile adevărului etc. • Epistemologia (din gr. episteme – cunoaştere riguroasă, precisă şi logos – cuvânt, teorie) sau teoria cunoaşterii ştiinţifice este disciplina filosofică ce studiază problematica filosofică a cunoaşterii ştiinţifice: natura, structura şi dinamica cunoaşterii ştiinţifice, teoria ştiinţifică şi problematica sa etc. În ultimul secol în cadrul

4

epistemologiei s-au constituit o serie de discipline înalt specializate care studiază particularităţile procesului cognitiv în diferite domenii ale cunoaşterii ştiinţifice: epistemologia matematicii, a fizicii, a biologiei, a ştiinţelor umane etc. • Antropologia filosofică (din antropos – om şi logos – cuvânt, teorie) este disciplina ce studiază problematica generală a omului: natura şi esenţa existenţei umane, sensul existenţei umane, libertatea, fericirea, realizarea umană etc. În afara antropologiei filosofice, există şi o antropologie fizică ce studiază problemele omului cu ajutorul unor metode şi concepte proprii ştiinţelor. • Axiologia (gr. axia – valoare şi logos – cuvânt, teorie) – disciplină filosofică ce studiază geneza, structura, interacţiunea, cunoaşterea, realizarea, ierarhizarea şi funcţiile valorilor în viaţa socială, corelaţiile dintre ele, dinamica sistemelor de valori etc. • Filosofia politică – studiază problemele şi implicaţiile filosofice ale vieţii politice; • Filosofia moralei – studiază problemele şi implicaţiile filosofice ale moralităţii; • Filosofia dreptului – studiază problemele şi implicaţiile filosofice ale domeniului juridic; • Filosofia istoriei – studiază problemele şi implicaţiile filosofice ale devenii istorice; • Filosofia religiei – studiază problemele şi implicaţiile filosofice ale fenomenului religios etc. De-a lungul evoluţiei sale istorice, tot din filosofie s-au desprins şi s-au constituit ca discipline relativ autonome şi etica, estetica logica, psihologia, sociologia, politologia etc. Deşi unele dintre ele nu-şi mai recunosc (sau poate că nu-şi cunosc!) ori îşi ignoră originea filosofică, nimeni nu poate contesta faptul că multe dintre problemele pe care ele le studiază au fost puse şi abordate pentru prima dată în cadrul unor viziuni filosofice. Cu certitudine că revenirea lor periodică la originile filosofice s-a dovedi benefică pentru evoluţiile lor. Pentru mai buna înţelegere a specificului filosofiei este instructivă şi analiza succintă a raporturilor sale cu celelalte forme ale culturii, îndeosebi cu cele apropiate de ea ca obiect, problematică ori metode. Mă voi limita, în acest context, la analiza raporturilor dintre filosofie şi ştiinţă şi dintre filosofie şi religie. Raporturile dintre filosofie şi ştiinţă Aşa cum am arătat mai sus, filosofia nu este o ştiinţă, ci o formă distinctă şi autonomă a culturii, care la originile sale includea totalitatea cunoştinţelor omului despre lume, inclusiv pe cele care au intrat ulterior în competenţa ştiinţelor. În mod firesc, între filosofie şi ştiinţă există o serie de asemănări, deosebiri şi influenţe reciproce. Asemănările dintre ele de referă îndeosebi la metodele şi procedeele pe care le utilizează, în sensul că atât filosofia cât şi ştiinţele folosesc metode şi procedee raţionale cu ajutorul cărora urmăresc soluţionarea cât mai riguroasă a problemelor pe care le abordează. Evident, filosofia nu poate atinge gradul de rigoare al demersurilor ştiinţelor, în primul rând datorită faptului că, vizând cel puţin implicit totalitatea, problemele pe care ea le abordează nu se pretează la proceduri de testare şi de verificare la fel de puternice ca cele utilizate de ştiinţe. În timp ce demersurile ştiinţifice pot fi probate, de cele mai multe ori, enunţ cu enunţ, doctrinele filosofice sunt probate numai global, relativ şi în termeni de plauzibilitate. Ca şi teoriile ştiinţifice, concepţiile filosofice trebuie să satisfacă, în primul rând, exigenţe de coerenţă logică, adică să nu includă propoziţii care se exclud reciproc. Ca şi ştiinţele, filosofia tinde deci spre rigoare, spre clarificarea raţională, spre demonstrarea ori argumentarea cât mai consistentă a problemelor pe care le studiază. Deosebirile dintre filosofie şi ştiinţe sunt importante şi se referă, în primul rând, la obiectele lor de studiu. În timp ce filosofia, vizează, cum arătam mai sus, lumea ca totalitate, existenţa în ansamblul său, ştiinţele cercetează domenii sau categorii de fenomene mai mult sau mai puţin ample – dar întotdeauna finite – ale existenţei. O altă deosebire dintre ştiinţe şi filosofie, care este adesea reproşată celei din urmă, constă în faptul că în timp ce cu privire la •

ci trebuie să le integreze într-o viziune unitară. Evident. aspiraţiile şi idealurile sale. Dacă ştiinţele se limitează la ceea ce este. în filosofie ea este destul de frecventă şi se explică prin faptul că. fără a se identifica. Ea nu se limitează însă la simpla juxtapunere a datelor ştiinţelor. desubiectivizată (adică le ia în consideraţie aşa cum sunt ele în realitate. adică să propună. despre locul şi rolul omului în univers. cercetătorului ori a altor persoane sau grupuri sociale). în timp ce apa (soluţiile) trece. filosofia lui Platon din perspectiva soluţiilor corecte pe care el le-a propus problemelor pe care le-a introdus în filosofie. De asemenea. Prin problemele pe care le-a pus. cum spun filosofii germani. În fine.5 un anumit fenomen sau proces există o singură teorie ştiinţifică adevărată. să fixeze norme etice şi axiologice ale cercetării ştiinţifice etc. mai ales în epoca contemporană. fel de a privi lumea. concepţia generală despre lume pe care o propune făcând abstracţie de achiziţiile ştiinţelor. evoluţionismul biologic etc. cel puţin implicit. aspiraţiilor etc. cu certitudine. unul dintre cei mai mari filosofi ai tuturor timpurilor. să nu denatureze fenomenul sau procesul respectiv. dorinţelor. despre locul şi rolul omului în univers este filosofie. evident. în filosofie contează mai mult problemele pertinente puse de un filosof sau altul. filosofia vizează întotdeauna. coerentă şi consecventă. reciproca nu este adevărată: nu orice concepţie generală despre lume şi viaţă. evident cu condiţia ca ele să satisfacă exigenţele demersului teoretic (adică să nu fie autocontradictorii. care rămân. filosofia nu-şi poate elabora. mai devreme sau mai târziu unul sau mai mulţi filosofi îi vor găsi soluţia corectă. Influenţele reciproce dintre filosofie şi ştiinţă sunt şi ele importante. totalitatea. Platon a fost. multe descoperiri ştiinţifice dintre cele mai importante (atomismul. pe care încearcă să le legitimeze şi să le impună existenţei. în timp ce ştiinţele abordează problemele pe care le studiază într-o manieră obiectivă. să realizeze controlul epistemologic al demersurilor sale. vom constata. întotdeauna. ci propune şi ierarhii de valori. cel puţin unele dintre metodele şi procedeele pe care le utilizează ştiinţele au fost fundamentate în cadrul unor viziuni filosofice. Şi ştiinţele au de câştigat din conlucrarea cu filosofia. În filosofie problemele sunt asemenea pietrelor din proverbul românesc. fiecare cu partea sa de adevăr. filosofia explorează şi încearcă să impună şi ceea ce consideră că trebuie să fie sau ar fi de dorit să fie. Ea nu doar operează cu valori. care. un weltanschauung (germ. Raporturile dintre filosofie şi religie Dacă este adevărat că filosofia este o concepţie generală despre lume şi viaţă. Dacă această situaţie este inacceptabilă din perspectiva ştiinţei. De asemenea. În timp ce ştiinţa operează aproape în exclusivitate cu fapte.) au fost au fost anticipate în cadrul unor concepţii filosofice. nu poate face obiectul unor proceduri de verificare foarte riguroase. În fine. aspiraţiilor sau idealurilor unor indivizi sau grupuri sociale determinate. fiecare cu îndreptăţirea sa. în timp ce în ştiinţe sunt importante soluţiile corecte ale problemelor abordate (un savant este considerat cu atât mai important cu cât a rezolvat probleme mai dificile. eliminând din activitatea de cercetare orice imixtiune a intereselor. să nu comită erori logice. Este mai puţin important faptul că filosoful respectiv nu a reuşit să ofere şi soluţia corectă problemei veritabile pe care a pus-o. Astfel. • . care sunt expresii ale intereselor. va fi. că niciuna dintre ele nu a rezistat probei timpului. teoretice ori metodologice etc. concepţie despre lume). mai importante sau mai numeroase). tot filosofia este cea în măsură să evalueze semnificaţiile şi implicaţiile umane şi sociale ale descoperirilor sau evoluţiilor ştiinţei. acelaşi fenomen sau proces poate face obiectul mai multor concepţii filosofice plauzibile.). cum spuneam. chiar şi atunci când abordează probleme particulare. filosofia raportează întotdeauna problemele pe care le abordează la om şi la interesele. lumea în ansamblul său. întrucât problemele pe care el le-a introdus în filosofie stimulează şi astăzi reflecţia filosofică. A pune o problemă veritabilă în filosofie (ca şi în orice alt domeniu) înseamnă a deschide un nou orizont teoretic. Dacă vom examina. cu filosofia. probabil. este şi. de exemplu. filosofia ia în considerare întotdeauna (chiar şi atunci când nu conştientizează sau nu recunoaşte acest lucru) şi valori. Şi religia oferă o astfel concepţie.

dar în Biblie există şi numeroase alte pilde. iar ultima carte. Decurge că filosofia. Apocalipsa. lumea ca totalitate. de exemplu. datorită forţei tradiţiei în religie şi unei anumite rezistenţe a sa la înnoire). religia propune omului o cale de salvare. dat tot atât de adevărat este şi faptul că ateismul a fost legitimat. în timp ce religia este interesată mai mult de destinul postum al omului. în cea mai mare parte. deşi sunt forme distincte ale culturii. de multe ori. adică adevăruri obţinute pe o altă cale. Filosofia este preocupată mai mult de existenţa terestră a omului şi de sensul existenţei sale în această lume. Asemenea filosofiei. Dacă opţiunea pentru filosofie este cu precădere raţională. decât raţiunea. În timp ce filosofia. cea pentru religie este pronunţat afectivă. putând fi adoptate de una şi aceeaşi persoană. Deşi în multe privinţe sunt opuse. Nu trebuie ignorat nici faptul că filosofia s-a născut pe fondul unor viziuni mitico-religioase şi că de-a lungul istoriei sale ea a interferat în diferite grade şi modalităţi cu religia. filosofia a apărut pe un fond mitico-religios preexistent. să se acomodeze cu condiţia sa finită şi să şi-o asume. Îndeosebi în Evul Mediu occidental filosofia a avut o pronunţată coloratură religioasă. Asemănările dintre filosofie şi religie se referă îndeosebi la obiectul lor de studiu: atât filosofia. religia a beneficiat de multe ori de achiziţiile filosofiei. au multiple 1 Escatologie (gr. un veritabil cod etic. ea a coexistat cu diferite religii şi chiar a încercat să le legitimeze raţional. cu argumente filosofice. Dacă filosofia este elaborată. Cum spuneam şi mai sus. Este semnificativ. o viziune creaţionistă asupra originii şi structurii lumii. Dacă filosofia încearcă să-l ajute pe om să înţeleagă raţional lumea în care trăieşte şi propria sa natură. asupra modului în care omul trebuie să se comporte în cele mai diferite situaţii de viaţă pentru a putea spera la mântuire etc. la „judecata de apoi”. fiind accesibilă doar persoanelor cu un grad înalt de instrucţie. orice religie conţine consideraţii. adică enunţuri nedemonstrate şi adesea nedemonstrabile. . „Oferta” filosofiei este însă categoric inferioară celei a religiei. aşa cum sugerează şi denumirea sa. asupra genezei. religia se adresează cu precădere – deşi nu exclusiv! – credinţei şi utilizează. de cele mai multe ori. dogme. teorie) – totalitatea concepţiilor religioase care se referă la „sfârşitul lumii”. Ele sunt declarate adesea adevăruri revelate. în termenii limbajului comun (adesea arhaic. structurii şi viitorului lumii. presupusă ca fiind infailibilă. dar dacă există şi credem în el. Facerea (Geneza). eschatos – ultim şi logos – cuvânt. şi religia plasează în centrul interesului său omul şi problematica sa. La rândul său. Decalogul biblic constituie. De exemplu. de evadare din finitudine şi de atingere a absolutului. încercând să dezlege câte ceva din misterul trecerii sale prin această lume. Ele se referă. este un „scenariu” escatologic1. cele două modalităţi de raportare la existenţă sunt considerate de multe persoane ca fiind complementare.6 Ca şi în cazul raporturilor dintre filosofie şi ştiinţă. „rai” şi „iad”. şi în cel al raporturilor dintre filosofie şi religie există asemănări. cât şi religia cercetează existenţa în ansamblul său. conceptual şi într-o formă teoretică riguroasă. De exemplu. mai mult sau mai puţin consistente. religia este elaborată. ştiinţa şi religia. recomandări etc. se adresează cu precădere – deşi nu exclusiv! – raţiunii şi utilizează metode şi procedee raţionale. în multe dintre formele sale. la metodele şi procedeele utilizate de ele pentru explorarea obiectului lor comun. proverbe. teologia creştină elaborată pe parcursul Evului Mediu este de neconceput fără împrumuturile conceptuale şi teoretice din filosofia antică greco-romană. deosebiri şi influenţe reciproce. câştigăm totul! Influenţele reciproce dintre filosofie şi religie sunt şi ele importante. formulat în termenii unui raţionament pragmatic: dacă Dumnezeu nu există şi credem în el nu pierdem nimic. Ca şi filosofia. fiind accesibilă şi persoanelor mai puţin instruite. în măsură călăuzească conduita umană. de regulă. prezintă. De asemenea. în creştinism prima carte a Bibliei. În toate epocile au existat orientări filosofice care au încercat să concilieze filosofia cu religia. conform faimoasei formule a lui Toma d’Aquino. îndeosebi. asemenea ştiinţei. faimosul „pariu” al filosofului francez Blaise Pascal (1623-1662). de căile mântuirii sale. adică se servitoare a teologiei. în acest context. fiind redusă la condiţia de ancilla theologiae. solicitând acceptarea lor necondiţionată de către credincioşi. Deosebirile dintre filosofie şi religie sunt însă numeroase şi importante.

cele mai timpurii creaţii literare greceşti care ne-au parvenit.. toate. a cărei expresie şi simbol au devenit. începând din anul 776 î. nu numai izvoarele. pe malul african şi până la Marsilia şi sudul Spaniei. cum va fi. au fixat pentru milenii canoanele artei occidentale. creştinătatea pentru Evul Mediu ori lumea arabă pentru epoca noastră. ci şi conştiinţa faptei tot la ei a prins. Căci nu numai rigoarea gândului. că grecii nu s-au numit niciodată pe ei înşişi greci (vor fi „botezaţi“ graeci mult mai târziu de către romani). au făurit tiparele logice definitive în care va gândi umanitatea. fie mai puţin evoluate.. Au creat alfabetul. a fărâmiţării politice şi a numeroaselor războaie pe care le-au purtat între ei. ca egiptenii ori perşii. a colonizărilor timpurii masive. cu sanctuare ale zeilor şi ritualuri comune. au „cântărit“ binefacerile şi exigenţele traiului oamenilor în comun. La sfârşitul epocii obscure (secolul VIII î. au preţuit frumuseţea corpului şi virtuţile spiritului uman. pe cel european. în epoca miceniană ei erau cunoscuţi. au gândit primii în termeni teoretici raporturile dintre individ şi colectivitate. ci şi matricea configuratoare fundamentală în Grecia antică. pentru prima oară. consistenţă. de forma unei elipse aplatizate (căci în afara Greciei propriu-zise civilizaţia greacă n-a depăşit decât în puţine cazuri zonele litorale). În întreaga antichitate Hellas n-a denumit însă o ţară. cât şi pe cel practic. Datorăm grecilor atât spiritul teoretic. ci şi pe al întregii umanităţi? Să precizăm. ci a cuprins o arie teritorială imensă. inferiori de la natură. coastele vestice ale Asiei Mici. putând fi considerate modalităţi complementare de raportare a omului la existenţă. Ar exista deci o consonanţă spirituală ancestrală care-i face pe occidentali „să se simtă la ei acasă“ ori de câte ori aud vorbindu-se despre Grecia. ca sciţii sau tracii. părând a repeta la nesfârşit o singură silabă „bar-bar-bar. fie că era vorba de indivizi aparţinând unor civilizaţii evoluate. se considerau „de-un neam şi de-o limbă. că toţi grecii. mai degrabă. ci.. o abstracţie. sudul Italiei şi cea mai mare parte a Siciliei. Hellas nu s-a limitat în antichitate la Grecia continentală şi la insulele din Marea Egee.Hr.. de exemplu. fapt atestat şi de poemele homerice. grecii s-au caracterizat în întreaga antichitate printr-o remarcabilă unitate lingvistică şi culturală şi au avut conştiinţa unităţii lor etnice fundamentale. Jocurile olimpice. incluzând şi litoralul Mării Negre. iar Hellas devenise denominativul care desemna arealul pe care-l ocupau. indiferent unde locuiau.) şi îi socoteau a fi nu numai diferiţi de ei. răspunzând unor necesităţi. .) toţi termenii anteriori care-i denumeau fuseseră deja înlocuiţi de hellen. ci şi. aspiraţii şi idealuri umane relativ distincte. Datorită răspândirii grecilor în întregul bazin mediteranean şi al Mării Negre. FILOSOFIA ÎN GRECIA ANTICĂ GENEZA CIVILIZAŢIEI GRECEŞTI Hegel începe secţiunea consacrată filosofiei antice greceşti din Prelegerile de istoria filosofiei cu observaţia că toţi oamenii cultivaţi din Europa „se simt în largul lor“ când este vorba despre Grecia. Tot grecii au descoperit demnitatea individului şi valoarea libertăţii. acest admirabil popor. care a marcat atât de profund nu doar destinul Occidentului.7 elemente comune şi interferenţe. de fapt. mai ales sub numele de aheeni. pe care-l va prelua aproape întregul Occident. arta şi filosofia occidentală îşi au. grecii. căci grecii nu vor fi niciodată uniţi din punct de vedere teritorial sau politic. mai întâi. au stimulat competiţia liberă a valorilor şi au cinstit spiritul sportiv.. punând bazele ştiinţei politice şi pe ale moralei şi „inventând“ cea mai rezonabilă formă de organizare politică a societăţii din câte a cunoscut istoria – democraţia. În pofida acestei ample dispersii. au întemeiat un număr impresionant de ştiinţe. cel mai adesea. în acest sens.Hr. cu obiceiuri asemănătoare”. Cine sunt. Herodot scria. În favoarea acestei teze pledează convingător faptul că ştiinţa. ca urmare. continuând spre vest pe ambele maluri ale Mediteranei. Gândul filosofului german sugerează că matca spiritului occidental este vechea Eladă. Ei îi numeau pe toţi cei care nu aveau ca limbă maternă greaca barbari (deoarece considerau că vorbirea lor era aspră şi de neînţeles. până la Cirene şi Libia. mai ales.

cel puţin în parte. o mare diversitate de tradiţii. credinţe. preferându-i câmpiile mănoase din centrul Europei. indistincte. atâta câtă a existat în antichitate. În jurul anului 1400 î. rămânând divizaţi într-o puzderie de oraşe-stat. Primul val a fost cel al ionienilor – care au introdus în peninsulă calul şi roata olarului şi au construit primele sanctuare şi aşezări fortificate începând din jurul anului 2000 î. sterp. Primele populaţii umane primitive au creat pe teritoriul Greciei continentale civilizaţia paleolitică şi pe cea a bronzului. Argos. dar vor suferi în secolele următoare influenţa culturală şi civilizatorie a acesteia. nu a fost un dar al naturii. În jurul anului 2000 î. Prosperitatea grecilor. Cele două grupuri de populaţii elenice.Hr. sărac. locale. ci a fost cucerită pas cu pas. lutul.. Această ariditate a mediului natural a făcut ca populaţiile migratoare. puţin accesibili. şi faptul că.. Acest relief este alcătuit. În urmă cu aproximativ 80. care furniza o mare parte a articolelor lor de export). care se va manifesta în special în artă şi religie. să ocolească Grecia continentală. sărăcia (cele mai importante „bogăţii“ naturale ale Greciei antice erau: măslinul. Paradoxal. 2. Zgârcenia naturii i-a făcut pe greci inventivi şi cumpătaţi. viţa de vie şi. au ocupat întreaga peninsulă şi au creat o civilizaţie înfloritoare denumită civilizaţia miceniană. Ei vor fonda şi oraşele Atena. Posibilităţile de comunicaţie terestră limitate au izolat comunităţile umane şi le-au obligat să dezvolte navigaţia. cu calităţi într-adevăr excepţionale. din care a rămas la suprafaţă puzderia de insule din Marea Egee. De la cretani aheii au deprins şi arta navigaţiei. ci sărăcia. legată în acele vremuri străvechi de Europa printr-o punte terestră. pe fondul unităţii etnice fundamentale. venind dinspre nord. peste Balcani. au început să pătrundă în peninsula grecească..Hr. ca pentru alte popoare (Herodot spunea inspirat că Egiptul este un dar al Nilului). a reprezentat pentru greci o binefacere! Relieful accidentat al Greciei explică. după model oriental.. separaţi de văi înguste. sub numele de ahei sau aheeni. În 1600 î. Acest izolaţionism a determinat. dar care transcria texte din limba protogreacă. iar diversitatea culturală constituie. Acestea aparţineau grupului de populaţii indoeuropene şi au venit din stepele Rusiei meridionale. Teba etc. Acest al doilea val migrator era alcătuit din ahei si eoli. Ele s-au succedat în trei mari valuri: 1. Pylos. în cea mai mare parte. din munţi înalţi. Acesta era o scriere silabică. caprele. al căror debut istoric promiţător a fost curmat de invazii străine devastatoare. civilizaţia ioniană va fi subjugată şi silită să se refugieze în insulele din Marea Egee şi pe coastele occidentale ale Asiei Mici de către al doilea val elenic venit tot din nord. cunoscut sub denumirea de „liniarul B”..Hr. din care au dezvoltat o veritabilă industrie ceramică. devenind cea mai importantă forţă maritimă a spaţiului mediteranean. se ştie. în pofida conştiinţei timpurii a unităţii etnice.000 ani s-au stabilit aici primele grupuri de neanderthalieni veniţi din Asia Mică. locuitorii ei n-au reuşit în întreaga antichitate să formeze un stat unitar.8 Grecia a fost dintotdeauna un ţinut muntos. la care se poate adăuga. Grecii au avut astfel răgazul să-şi împlinească destinul. Ei vor crea primul sistem de scriere european.Hr. neprielnic atât pentru agricultură. i-a determinat să facă comerţ şi să întemeieze colonii. cel mai puternic ferment al creativităţii. triburile elenice. cât şi pentru păstorit. spre deosebire de alte popoare ale antichităţii. care s-au revărsat în întreaga antichitate dinspre Asia. derivată din alfabetul cretan (numit de filologi „liniarul A”). obiceiuri etc. Vechii locuitori ai acestei zone aride vor fi numiţi de grecii de mai târziu pelasgi. în care s-au concentrat aşezările umane. Căci nu spiritul de aventură i-a împins să-şi părăsească meleagurile natale şi să cutreiere lumea. oraşul Micene. devenind. ulterior scufundată. printr-o permanentă încleştare cu natura şi cu propriile lor limite. Tirint. care s-au contopit. PREISTORIA GRECIEI Actualul teritoriu al Greciei a fost locuit neîntrerupt de la sfârşitul paleoliticului. aheii au cucerit şi jefuit insula Creta. după numele celui mai important centru politic şi administrativ pe care l-au întemeiat. „Liniarul B” avea un .

Agamemnon.Hr. considerată milenii de-a rândul un tărâm legendar. Cea mai importantă şi ultima campanie militară desfăşurată de ahei a fost războiul troian. ce lega Marea Egee de Marea Neagră. ale cărui mobiluri. care nu se abţinea de la astfel de îndeletniciri). va conserva şi transmite spre epoca istorică spiritul civilizaţiei miceniene. comunicative. unele împotriva altora (cum se va întâmpla. erau receptivi la nou şi dotaţi cu un remarcabil simţ artistic. Dorienii se aflau pe o treaptă de civilizaţie inferioară celei atinse de ahei şi se deosebeau radical de aceştia ca factură psihică. Astfel încât. comerţului maritim pe care îl practicau pe scară largă în întregul bazin mediteranean. probabil. să le-o asigure. cu excepţia Atenei. care au asediat Troia vreme de 10 ani. meşteşugurile s-au restrâns ca urmare a diminuării drastice a comerţului. Opulenţa Troiei a stârnit invidia aheilor. cum fusese cea a apogeului civilizaţiei miceniene. Aheii au organizat sub comanda regelui Micenei. au distrus-o şi s-au retras. civilizaţia miceniană. cetăţile aheene se vor fi întors. cu certitudine exagerate. în atâtea rânduri. au fost descoperite în 1871 de arheologul german Heinich Schlieman pe malul asiatic al strâmtorii Dardanele. iar resursele interne ale Greciei nefiind în măsură. taciturni şi manifestau dispreţ pentru cultură. Ruinele Troiei. s-ar putea ca dorienii să fi găsit la venirea lor în Grecia nu o lume înfloritoare. în întreaga lor istorie. o cetate înfloritoare care controla strâmtoarea Helespontului (actuala strâmtoare Dardanele). conform unor estimări din ultimele decenii. Supremaţia lor maritimă a fost pare-se întreruptă de ascensiunea misterioaselor „popoare ale mării” (populaţii eterogene de piraţi şi mercenari din zona euro-asiatică mediteraneană.200 corăbii. au perturbat grav echilibrul politic din Orientul apropiat şi au pus capăt comerţului maritim intens din Marea Mediterană. Războiul troian a avut loc după datarea lui Eratostene în anul 1183 î.. au jefuit-o. al cărei sfârşit doar l-au grăbit. ceea ce a permis reconstituirea multor detalii ale civilizaţiei miceniene. după aprecieri ulterioare. ci şi în serviciul altor state din zonă. prin acţiuni piratereşti şi de jaf al regiunilor de coastă. 100. treptat. şi în viitor). Palatele au fost distruse. Prosperitatea aheilor se datorase. Ei începuseră să pătrundă în peninsulă tot prin nord. proporţii şi semnificaţii au fost mult exagerate şi transfigurate mitico-poetic de poemele homerice. în istoria Greciei urmează o . Troia era în a doua jumătate a mileniului al II-lea î. Fiind obişnuite cu bunăstarea. un război tipic de jaf. printre care nu este exclus să se fi aflat şi mulţi ahei. cât şi bogatei zone agricole limitrofe. Aveau plăcerea dialogului.Hr. ci una muribundă. unde vor fonda oraşul Sparta. Aheii erau firi deschise. în mare parte. dar unii istorici împing data sa cu până la două secole înapoi. Efectele invaziei doriene asupra civilizaţiei miceniene au fost dezastruoase. formaţiunile politice s-au destrămat. În circa un secol ei au cucerit şi distrus toate cetăţile aheene. sărăcia s-a generalizat şi a determinat reducerea populaţiei prin migraţia masivă spre insulele egeene sau coastele Asiei Mici. În întreaga peninsulă grecească au fost descoperite mii de tăbliţe ceramice gravate cu acest alfabet. curioase. orgolioşi. Nu este însă exclus ca dorienii să fi curmat la venirea lor în peninsulă doar agonia unei lumi intrată de mai multă vreme în declin. La scurt timp după victoria împotriva Troiei civilizaţia miceniană se va prăbuşi sub loviturile ultimului val elenic – dorienii. Erau viteji.9 uz exclusiv administrativ şi a fost descifrat abia în anul 1953. care. au cucerit-o (recurgând pentru a sfărâma dârza rezistenţă troiană la ingenioasa stratagemă imaginată de Ulise a calului troian). Ei se vor stabili în cele din urmă în peninsula Peloponez. care va rezista. iar aportul lor cultural şi civilizator aproape nul. în pofida idealizării sale de către poemele homerice. 3. numărând.Hr. nu numai cu produse proprii. purtând războaie fratricide interminabile. începând din jurul anului 1200 î. o coaliţie militară formată din 28 de cetăţi greceşti. Troia îşi datora prosperitatea atât poziţiei geografice (aflânduse intersecţia drumurilor comerciale terestre şi maritime care legau Europa de Asia şi bazinul Mării Negre de cel al Mării Mediterane percepea taxele vamale aferente). Indiferent de cauzele prăbuşirii civilizaţiei miceniene.000 de oameni îmbarcaţi pe 1. care a exprimat în întreaga antichitate grecească spiritul dorian. războiul troian fiind. care au ruinat.

a fost creată o ceramică stilizată foarte fină etc. nu fără momente de acalmie şi în forme ce diferă de la caz la caz.). atâta vreme cât şi-au decis singuri destinul. Drumul spre regimul democratic era astfel deschis. vor deveni din ce în ce mai frecvente şi mai acute.10 perioadă de decădere (cca 1100-800 î. Restrâns la oraşul fortificat propriu-zis. cât prin ascendenţa nobilă. delimitat şi el de două epoci înfloritoare: antichitatea greco-romană şi Renaşterea. dar introducând semne şi pentru vocale. administrativ. în cea mai mare parte a lumii greceşti va căpăta o largă adeziune dictonul „legea e rege“. Pentru a le putea garanta. dacă nu chiar până la un zeu. deoarece lipsesc informaţiile scrise despre ea. epoca obscură n-a fost lipsită de progrese lente. cunoscută sub denumirea de epoca obscură. şi la satele şi zona agricolă limitrofă. conflictele dintre această aristocraţie dominantă şi masa oamenilor liberi. cât şi al civilizaţiei. după aprecierea lui Pericle din faimosul discurs . se legitima nu atât prin avere. ei n-au reuşit şi nici măcar n-au aspirat să-şi creeze un stat unitar ori un imperiu după model asiatic ori egiptean. la rândul ei. Tot acum grecii reinventează scrierea inspirându-se. care este cetatea-stat – polisul (cuvânt ce însemna iniţial „fortăreaţă“. Autoritatea lor. Ele vor conduce. fără a lăsa în memoria colectivă amintiri durabile despre împrejurările înlăturării lor. mai ales. Ca urmare a posibilităţilor limitate ale unei economii preponderent agrare şi cu productivitate scăzută de a satisface necesităţile unei populaţii în continuă creştere. el a fost tot mai puţin folosit. Astfel. au fost compuse poemele homerice. care urca până la un erou legendar. Alfabetul grecesc este un sistem de scriere fonetică (nu silabică. în primul rând. Alfabetul grecesc va fi preluat de limba latină şi apoi. în funcţie de o multitudine de împrejurări. se numea akropolis – „fortăreaţa de sus“). care îndeplinea rolul de centru politic. Şi. de mentalitatea pe care locuitorii ei şi-o formaseră în îndelungata lor experienţă de viaţă comunitară despre relaţiile dintre individ şi colectivitatea căreia-i aparţinea. alcătuit din 27 de semne cu mare capacitate de redare a limbii vorbite. Anticipând evoluţii care se vor derula. De şi a fost analfabetă. atât în planul culturii. de această dată. în această epocă a apărut metalurgiei fierului (aheii n-au cunoscut prelucrarea fierului. care. Treptat. pe care modelul semit inspirator nu le conţinea. polisul va fi patria căreia grecii îi vor închina întreaga lor energie şi inteligenţă. dar. ca o încununare a întregii preistorii greceşti. prin intermediul acesteia. dacă se afla pe o înălţime. Alături de condiţiile geografice şi de patriotismul local. care exercitau puterea prin intermediul unor instituţii cum ar fi sfaturile sau magistraturile. iar atunci când vor supravieţui. Cea mai mare parte a pământului arabil va fi acaparată de mici grupuri de familii aristocratice. această convingere cvasiunanimă a grecilor asupra caracteristicilor organizării politice ideale.Hr. sursa libertăţii şi a demnităţii sale. spre finalul „epocii obscure“ se conturează în întregul spaţiu elenic acea admirabilă formă de organizare socialpolitică. explică de ce. în cea mai mare parte. Ea a fost comparată adesea în posteritate cu Evul Mediu european. armele şi uneltele lor fiind făurite din bronz). religios şi cultural. dar care îşi au originile la sfârşitul „epocii obscure“. chiar când le-a fost ameninţată independenţa. Polisul reprezenta. de puţine ori contestată. din alfabetul fenician. „obscuritatea” acestei epoci constă în faptul că ea a reprezentat un regres considerabil sub raportul culturii şi civilizaţiei. la adoptarea unor sisteme de legi. dar el va fi urmat sau nu. „Liniarul B” avusese un uz exclusiv administrativ şi întrucât în urma invaziei doriene activităţile economico-sociale s-au restrâns drastic. în perioada istorică. comercial. dar lipsiţi de mijloace de subzistenţă. era condiţionată de autarhie. din aceste încleştări. de majoritatea alfabetelor occidentale. Este numită aşa. cum fusese cea miceniană). întrucât grecii uită să scrie. tradiţii şi condiţii locale. oraşul-stat constituia cadrul ideal de afirmare şi de manifestare a individului. vom constata că regii locali ai comunităţilor tradiţionale vor dispărea discret. care diminua abuzurile aristocraţiei şi consfinţea egalitatea de drept a tuturor cetăţenilor în faţa legii. cum este cazul dublei monarhii a Spartei. creaţie originală a grecilor. dispărând treptat. În al doilea rând. care. Impus de particularităţile geografice ale Greciei. care vor limita puterea aristocraţiei şi vor preciza drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. el trebuia să dispună de autonomie. prerogativele li se vor restrânge drastic. devenind generali sau/şi preoţi ereditari. în raport cu epocile anterioară şi ulterioară.

care vor stimula la cote fără precedent inteligenţa şi creativitatea cetăţenilor şi care explică. numai la cetăţenii polisului respectiv. exercitarea puterii n-a fost decât în cazuri rarisime şi pentru perioade scurte arbitrară. numindu-i „unelte vorbitoare“!) neavând nici un drept politic.Hr. 750 î. de multe ori. dar fiecare cetate le consacra un cult diferit. De aceea supralicitarea virtuţilor democraţiei antice greceşti este tot atât de păguboasă ca şi minimalizarea lor. iar cetăţenii lor oameni tot atât de liberi ca şi cei ai „metropolelor“.Hr. este relativ impropriu.500 de astfel de state liliputane. fără a avea însă nici un fel de obligaţii. în datele sale fundamentale. „un mod de viaţă“. care. au întreţinut relaţii comerciale cu ei şi i-au antrenat în activităţile . în primul rând. limitări sau interdicţii în raporturile cu acestea sau cu vreun alt polis. prin polis ei vor intra în istorie. sau. Platon fixa numărul optim al cetăţenilor (nu al locuitorilor!) statului ideal pe care-l va imagina în dialogul Republica la numai 5. „Coloniile“ întemeiate de polisurile greceşti. Etapa arhaică este cuprinsă aproximativ între anii 800 î. Chiar şi în timpul regimurilor tiranice. Polisul îşi va da măsura sa deplină când va adopta forme politice democratice. proprii săi zei minori (zeii olimpieni erau veneraţi în întreaga lume grecească. de incapacitatea resurselor economice ale Greciei continentale şi microasiatice de a întreţine o populaţie în continuă creştere. administrative şi social-economice ale polisurilor şi „colonizarea“ masivă a întregului bazin mediteranean. în absenţa căruia exercitarea puterii n-ar fi fost posibilă. în funcţie de atitudinea faţă de ei a băştinaşilor. nu vor depăşi câteva zeci de mii de locuitori. El era deci. noile polisuri puteau fonda propriile lor „colonii“ etc. erau oraşe-state deplin independente. până în momentul în care au început războaiele cu perşii..040! Fiecare polis avea propria sa formă de guvernământ cu organismele aferente ale puterii. cu atât mai puţin. cu drept de decizie şi de control asupra tuturor problemelor şi instituţiilor puterii care priveau traiul lor în comun. Cele mai importante procese social-istorice care s-au desfăşurat în această etapă au fost consolidarea structurilor politice. de ce Grecia reprezintă apogeul culturii şi civilizaţiei antice. utilizat pentru denumirea acestui proces. după o politică articulată în cele mai mici detalii. pe care i-au influenţat în plan cultural şi civilizatoriu datorită nivelului lor superior de dezvoltare. cât una umană. Termenul „colonizare“. le adăuga divinităţi locale etc. adică din perioada în care configuraţia politică a Greciei peninsulare şi a coastei greceşti a Asiei Mici a devenit suficient de stabilă. deplin format şi-şi începea marea aventură. rezidenţii străini (regimul de acordare a cetăţeniei celor care nu aveau unul sau chiar ambii părinţi originari din cetatea în cauză fiind excesiv de restrictiv) şi. Spiritul grec era. cu rare excepţii. după celebra formulă a lui Aristotel. cel puţin în parte. chiar propriul calendar şi sistem de măsuri şi greutăţi! Spre deosebire de locuitorii cetăţilor miceniene. cu care întreţineau.11 în care a făcut elogiul Atenei. Se spunea de aceea „mă duc la Atena“. chiar şi în cele mai avansate democraţii antice greceşti. În întreaga lume grecească vor fiinţa peste 1. în primul rând. femeile. politice şi interumane preferenţiale. Dacă prin scriere grecii au depăşit „epoca obscură“. în mod firesc. relaţii economice. La rândul lor. şi 500 î. Grecul a fost. erau supuşii unui monarh absolutist. dar comerţ se făcea „cu atenienii“. cel dintâi zoon politicon („fiinţă politică“) din istorie. armată şi.). care. sclavii (cărora cele mai strălucite spirite ale antichităţii – Platon şi Aristotel – nu le recunoşteau nici măcar condiţia umană. Grecii s-au impus în zonele pe care le-au colonizat prin forţă sau pe cale paşnică. asemenea membrilor tuturor statelor şi imperiilor întregii antichităţi asiatice. Aceasta din urmă a fost determinată. Trebuie să adăugăm însă că drepturile politice se limitau.Hr. nu atât o realitate geografică. care au inspirat mai totdeauna oroare grecilor. EPOCA ISTORICĂ A ANTICHITĂŢII GRECEŞTI Istoria antică grecească este în mod convenţional împărţită în următoarele mari etape: 1. după alţi istorici. le atribuia importanţă şi chiar prerogative diferite. Este însă indubitabil că civilizaţia antică grecească a marcat un progres remarcabil în teoria şi practica politică. propria monedă. cei ai polisului devin cetăţeni. urmărindu-se realizarea unui consens social minimal. întrucât sugerează similitudini cu cel iniţiat în Europa epocii moderne.

12 economice pe care le-au iniţiat. prin urmare. 323.. care.. . Marea Mediterană a devenit în această perioadă. perioada de criză profundă şi ireversibilă a lumii greceşti tradiţionale.Hr. adică de difuzare largă a valorilor culturii şi civilizaţiei greceşti în întreaga lume antică. Timp de aproape două secole ei vor fi stăpânii necontestaţi şi incontestabili ai spaţiului mediteranean. şi epoca de elenizare. „un lac grecesc“! 2. politic şi spiritual. ştiinţei şi filosofiei greceşti. a triumfului regimului politic democratic în multe dintre ele.Hr. pierzându-şi independenţa. Este epoca apogeului polisurilor greceşti. Egiptul. totodată. Războaiele cu perşii i-au coalizat pe greci împotriva duşmanului comun. Este. Este perioada de declin al cetăţilor greceşti clasice. Etapa elenistică. iar victoriile repurtate le-au amplificat sentimentul forţei şi valorii civilizaţiei lor.Hr. Etapa clasică. după alţi istorici. anul cuceririi cetăţilor greceşti de Alexandru Macedon (sau. după o apreciere sugestivă. 3. care se manifestă. când. ultimul stat al imensului imperiu macedonean. cădea sub stăpânire romană. deopotrivă. „Colonizarea“ a lărgit imens orizontul de cultură al grecilor şi a fost un important factor de difuzare timpurie a valorilor culturii şi civilizaţiei lor în întreaga antichitate. şi-au pierdut cel mai adânc resort al forţei şi creativităţii. cuprinsă între 331 î. a dat măsura deplină a spiritului grec. social. Ea este. a înfloririi artei. anul în care Marele Rege murea) şi anul 31 î. în plan economic. întinsă pe durata secolelor V şi IV î.

reprezintă un pas decisiv spre ea. este reprezentată de faptul că spre sfârşitul epocii obscure se înregistrează o îndepărtare semnificativă de modalitatea mitică de reprezentare a lumii. chiar dacă o face într-o modalitate transfigurată poetic. ci s-a constituit treptat. dar.Hr. La începuturi filosofia nu-şi punea probleme noi. ni se povesteşte cum ceva a fost produs. El semnalează dificultatea definirii mitului datorită complexităţii şi bogăţiei încărcăturii sale spirituale: „mitul povesteşte o istorie sacră. Ele sunt cunoscute mai ales pentru ce au făcut în timpul prestigios al începuturilor…” Mitul are o anumită raţionalitate. victorie prin care a fost instaurată actuala ordine a lumii. fie de o insulă. care.Hr. a avut o serie de premise care au făcut-o posibilă. evident încă rudimentară şi confuză. „cel dintâi”) termenului prefilosofie (format cu ajutorul latinescului pre – „anterior”. din capul lui Zeus. „înainte de”).13 PROTOFILOSOFIA GRECEASCĂ CARACTERIZARE GENERALĂ Filosofia grecească n-a apărut dintr-o dată deplin formată. datorită isprăvilor fiinţelor supranaturale. fie lui Heraclit din Efes. Filosofia grecească îşi are rădăcinile în străvechile legende care relatau miturile fondatoare ale civilizaţiei greceşti. În lucrarea Aspecte ale mitului Mircea Eliade propune o definiţie a mitului. mitul povesteşte cum. a început sa fie. Tocmai această raţionalitate a mitului era avută în vedere de Aristotel în Metafizica. Platon şi Aristotel îl vor consacra definitiv. despre ce s-a întâmplat deplin. Mitul nu vorbeşte decât despre ce s-a întâmplat realmente. întrucât este cea mai lungă”. în pofida faptului că evenimentele pe care le narează sunt plasate într-un context fantastic. despre care afirmă că i se pare „cea mai puţin imperfectă. asemenea lor. pentru a sugera faptul că această etapă nu este doar anterioară naşterii filosofiei. o instituţie. proces încheiat prin victoria lui Zeus asupra forţelor divine mai vechi. ce se confundă practic cu etnogeneza grecească. dar le oferea răspunsuri ce se îndepărtau tot mai mult de reprezentarea mitică a lumii. Majoritatea istoricilor filosofiei preferă pentru denumirea acestei etape prealabile naşterii filosofiei termenul protofilosofie (termen format cu ajutorul prefixului de origine grecească protos – „primul”. El răspunde nevoii omului de înţelegere a lumii. Şi ea. Nucleul mitologiei greceşti este reprezentat de miturile teogonice. relatează un eveniment ce a avut loc în timpul primordial. precum Atena. altfel spus. a acesteia. fiind atribuit fie lui Pythagoras. O particularitate a culturii greceşti. adică de miturile ce relatează naşterea generaţilor succesive de zei şi conflictele dintre ei. abia în a doua jumătate a secolului al IV-lea î. complet echipată de război. ci le găsea în cultura timpului său. a fost adesea considerată în posteritate o enigmă sau un miracol. pe măsura emancipării spiritului grecesc de formele de gândire tradiţionale. fără a fi încă filosofie. o realitate s-a născut. Ceea ce se va numi mai târziu filosofie nu a fost la origini o formă de gândire distinctă şi bine articulată. Protofilosofia reprezintă deci termenul mediu ce leagă mitologia propriu-zisă (pentru . o comportare umană. Deşi termenul filosofie a apărut din secolul al VI-lea î. cosmosul. timpul fabulos al începutului. esenţială pentru naşterea filosofiei. Personajele mitului sunt fiinţe supranaturale.. atunci când afirma că: „şi iubitorul de mituri este într-un fel un iubitor de înţelepciune („filosofus”) căci mitul a fost creat pe baza unor întâmplări minunate pentru explicarea lor”. e aşadar întotdeauna povestea unei faceri. fie că e vorba de realitatea totală. ci întruchipează şi o primă întruchipare. asemenea întregii culturi şi civilizaţii a căror expresie emblematică este. ci a fost precedată şi pregătită de o experienţă de gândire imemorială.

în timpul tiraniei lui Pisistrate.Hr. nu numai că s-au îndoit de această autoritate. Este însă cert că el a utilizat pentru elaborarea poemelor sale o serie de mituri si legende ce circulau oral cu multă vreme înainte. cum ar fi descrierea interioarelor palatelor miceniene şi a vestimentaţiei celor care le locuiau. invocarea unor reguli de „protocol” şi a moravurilor aristocratice etc. Majoritatea cercetărilor contemporani fixează ca data cea mai probabilă a vieţuirii ipoteticului Homer secolul al VIII-lea î. Astfel. moralei şi înţelepciunii greceşti şi s-au bucurat în întreaga lume grecească antică de o autoritate comparabilă cu cea a Bibliei din era creştină (comparabilă. unul dintre . cele mai plauzibile fiind Smirna şi Chios. Cele mai semnificative forme ale protofilosofiei greceşti sunt : poemele homerice. Poemele homerice au fost consemnate în scris după tradiţia orală în secolul al VI-lea î. Xenoafan din Colofon şi Platon. religiei. îşi disputau onoarea de a-i fi patrie. în timp ce majoritatea creaţiilor folclorice sunt alcătuite din versuri scurte.Hr. Tradiţia antică a atribuit cele două epopei poetului orb Homer. Ele cuprind un corpus de legende reunite în doua epopei de excepţională valoare artistică: Iliada şi Odiseea. ipoteza caracterului folcloric al poemelor homerice. • În cazul în care Homer a existat cu adevărat. (caz în care el ar fi fost contemporan cu evenimentele narate în cele două epopei care-i sunt atribuite sau ar fi trăit la scurt timp de la consumarea lor) şi secolul al VII-lea î. atitudine care nu este caracteristică oamenilor simpli. ci se manifestă de-a dreptul ireverenţios faţă de diferite divinităţi. în favoarea ambelor răspunsuri.Hr. ce reuneşte o suită de întrebări ale căror răspunsuri mai vechi sau mai noi sunt numai ipotetice. dar nu identică din moment ce filosofi ca Heraclit din Efes. dar ea este în prezent complet abandonată. POEMELE HOMERICE Poemele homerice sunt cea mai veche mărturie a culturii culte greceşti şi occidentale care ne-a parvenit.. Majoritatea cercetătorilor contemporani susţin caracterul lor cult şi invocă numeroase argumente. • Dacă poemele homerice sunt creaţii folclorice sau culte? În epoca modernă romanticii au propus şi argumentat. incerte si contradictorii. particularităţi stilistice. care nu puteau fi accesibile oamenilor din popor. ci au fost de-a dreptul ireverenţioşi faţă de ea). dar au circulat oral din timpuri străvechi. cu antecedente încă în antichitatea grecească. mai mult pasional decât teoretic. Iată câteva dintre ele: • Dacă Homer a existat într-adevăr sau este numai un personaj legendar? Au fost formulate răspunsuri şi teorii. Problema homerică Ca expresie a incertitudinilor legate de personalitatea şi opera lui Homer. când a trăit? Au fost propuse date cuprinse între secolul al XII-lea î. dar informaţiile despre personalitatea şi creaţia sa sunt vagi.Hr. • Relatarea unor detalii de la curţile basileilor (regii micenieni). • Concepţia despre zei implicată în cele două poeme: unele personaje nu numai că nu sunt obediente. Diomede. În antichitatea grecească nu mai puţin de şapte cetăţi. printre care şi Atena. vocabular elevat etc. mai mult sau mai puţin convingătoare. • Elemente de prozodie: cele două poeme sunt compuse din versuri lungi. care cu greu pot fi contestate. creaţia lui Hesiod şi orfismul. Ele au fost considerate din vremuri străvechi a întruchipa suma artei.14 denumirea căreia este potrivit şi termenul de prefilosofie) de filosofia propriu-zisă şi evidenţiază complexitatea şi caracterul procesual al genezei filosofiei. în epoca modernă s-a constituit aşa-numita „problemă homerică”. (caz în care el ar fi trăit cu puţin înaintea consemnării în scris a faimoaselor epopei).

mâna morţii” (Odiseea). ci si zei. Ithaka – al cărei basileu era. Ideea destinului implacabil (Moira sau Aisa). decât o luptă între două armate. oamenii şi chiar zeii ca simple mijloace pentru atingerea propriilor sale scopuri. Grecii erau încredinţaţi că destinul poate fi cunoscut înaintea împlinirii sale (prin consultarea oracolelor. în cele din urmă. pe drumul de întoarcere de la războiul troian spre patria sa. care. acesta i se impune exact în forma în care-i fusese prezis. dacă-l doboară / Neîndurata soartă. niveluri şi stiluri ale scriiturii. Sunt evocate personaje puternice. au sesizat interpolări operate în momente despărţite de câteva secole (de exemplu referiri la arme de fier. dar Ulise pune în joc. care nu existau în epoca miceniană. şi inteligenţa pragmatică. cercetarea stării organelor interne ale animalelor sacrificate cu prilejul diferitelor manifestări religioase.! Cei mai mulţi cercetători sunt de părere că cele două poeme au un singur autor. atâta câtă îi este dată. dar. al zecelea. şi al Iocastei.. tu fiic-a lui Zeus şi du-te”. centrată în jurul valorii supreme a virtuţii. interpretarea anumitor semne ale naturii ori a viselor etc. Viziunea despre lume conturată în „Odiseea” este mai puţin amplă (ceea ce i-a determinată pe unii cercetători să o considere o operă de maturitate sau chiar de bătrâneţe a prezumtivului său autor). grandioasă. Ştiind că îi sunt date zile puţine. căruia îi este supusă întreaga creaţie. dintre care n-ar fi exclus ca unul (cel care a scris Odiseea) să fi fost o femeie (s-a susţinut în acest sens că un bărbat n-ar fi niciodată capabil să pătrundă atât de intim sufletul femeii. dar săşi trăiască viaţa. Iliada relatează mai multe episoade dramatice din ultimul an. este conceput fie ca fiind impus de Zeus. căci după moarte nu mai este nimic de sperat sau de aşteptat. regele Tebei. În primplanul ambelor poeme se află eroul aristocrat. La revenirea eroului aheean în Ithaka Atena i se adresează admirativ: „Nu este zeu care să te întreacă în viclenie”! Etica homerică este o etică eroică. Omul trebuie deci să se supună destinului. în nici un caz. a doi sau mai multora? Filologii au identificat mai multe straturi. fie ca o forţă telurică mai presus chiar şi decât „părintele zeilor şi-al omenirii”: „Ce-i drept că nici chiar zeii / Nu pot scuti de moartea cea firească / Pe cine lor li-i drag. Iliada fiind o operă de tinereţe. anulat şi nici măcar schimbat. mistuite de patimi arzătoare. ba chiar să şi-l asume. cu curaj şi demnitate. conturată deosebit de expresiv. Este semnificativ în acest sens cazul lui Oedip. când s-a desfăşurat războiul troian) etc. etc. Destinul eroului homeric este închis între limitele vieţii sale.15 • personajele Iliadei. fie de cealaltă a beligeranţilor. o înfruntă pe zeiţa Afrodita: „… Ci strigă vârtos Diomede: / Lasă războiul. apare cu deosebită pregnanţă în poemele homerice. Destinul. dar. unde îl aştepta răbdătoare şi iubitoare soţia sa Penelopa. cum o face ipotetica autoare a Odiseei) etc. astfel încât faima să-i supravieţuiască. Oamenii din popor implicaţi în evenimentele povestite au doar rol decorativ. care este una dintre notele definitorii ale întregii spiritualităţi antice greceşti. face tot ceea ce este omeneşte posibil pentru a-l evita. al războiului troian. care ar pleda pentru ipoteza a doi sau mai mulţi autori diferiţi. care foloseşte orice prilej pentru a-şi pune în valoare curajul şi a-şi apăra demnitatea. Dacă Iliada şi Odiseea sunt creaţii ale unui singur autor. aflându-şi destinul tragic prin consultarea Oracolului din Delphi. Viziunea despre lume. este amplă. iar Odiseea una de maturitate sau chiar de bătrâneţe. Valoarea morală supremă care animă cele mai importante personaje este virtutea („areté”): aien aristeuein cai hypeirochon emmenai allon – „să fii întotdeauna cel mai bun şi mereu deasupra celorlalţi”. povestind peripeţiile eroului aheean Ulise (Odysseus). o artă machiavelică avant la lettre de a utiliza împrejurările. iar la evenimentele povestite participă nu numai oameni. Odiseea continuă într-un fel acţiunea „Iliadei”. Ahile nu precupeţeşte nici un efort pentru a . alături de virtuţile personajelor „Iliadei”. fie de o parte. fiul lui Laios.). războiul însuşi fiind mai mult o suită de confruntări individuale între aristocraţii celor două tabere.

CREAŢIA LUI HESIOD Hesiod a fost un poet ţăran ce a trăit în secolul al VII-lea î. ca în filosofia grecească de mai târziu. la sfârşit. le-a fixat ierarhia şi i-a conturat fiecăruia personalitatea. Personajele homerice colaborează sau se înfruntă cu zeii. De asemenea. psyché etc. Astfel. ba şi Ursa. cu care comunică mai ales în timpul somnului prin vise. pe Hiperion „zeul luminii”. La început ar fi apărut haosul. pe „Cronos cel cu gânduri ascunse”. pentru constituirea filosofiei: Theogonia (Naşterea zeilor) şi Erga (Munci şi zile). Teogonia este un fel de catalog al zeilor olimpieni ce a avut o deosebită importanţă pentru constituirea spiritualităţii greceşti istorice întrucât ea a realizat o primă sistematizare a legendelor. o umbră palidă lipsită de eficacitate. Ca şi Homer.Hr. pe „Febe cu-aleasă cunună”. contradictorii. din care s-au desprins pe rând „Pământul cu largile-i coapse”. ele au reprezentat un adevărat rezervor pentru terminologia filosofică. cea mai bogată regiune a Greciei continentale. „pe-nspumatul Okeanos”. Numeroşi termeni filosofici ulteriori sunt resemnificări ale unor cuvinte care apar în Iliada şi Odiseea (de exemplu: aperion. gravat de Hefaistos însuşi pe scutul lui Achille. Dacă informaţiile despre Homer sunt incerte şi contradictorii. Hiadele şi Orionul / Cel luminos. „Tartarul întunecat”. Hesiod a delimitat atribuţiile zeilor olimpieni. stăpânită doar de iniţiaţi. Tocmai aceste elemente vor fi reţinute. haos. El nu s-a limitat la simpla juxtapunere a legendelor despre zei. În poemele homerice nu este încă prezentă ideea de „suflet”. i s-au arătat muzele care l-au înzestrat cu darul de a tălmăci oamenilor adevărul. alături de creaţia homerică. arché. el conţine şi o serie de elemente raţionale ca: forma sferică a universului. ci a procedat călăuzit de un veritabil simţ teologic. Munci şi zile este un poem agrotehnic şi didactic ce înfăţişează amănunţit modul de . pretându-se la o adevărată hermeneutică mitică. pe loc în văzduh se roteşte. Cloşca cu puii. demitizate şi dezvoltate de primii filosofi. Zeul focului şi al meşteşugurilor „făureşte pământul şi cerul şi marea. „Noaptea cea neagră şi Erebos apoi se iscară”. în special. dar mai aplicat decât acesta. El a compus două poeme care.). să integreze legendele despre zei într-o viziune unitară. ce i-a inspirat. încercând să raţionalizeze religia grecească timpurie. În primul rând. în primul rând. au avut o importanţă deosebită pentru configurarea culturii şi civilizaţiei antice greceşti şi. în Iliada este schiţat un model cosmologic. despre Hesiod ele sunt ceva mai sigure. / Singurul care nu scapătă-n apele lui Okeanos”. Deşi este saturat de elemente fantastice. „Munţii înalţi a născut” şi „marea cea stearpă”. pe când se afla cu turma de oi pe muntele Helicona. ce-i zice şi Carul cel mare. „Eros… ce supune pe oameni şi zei deopotrivă”. care circulau oral din vremuri străvechi şi erau. ochind Orionul. Din împreunarea nopţii cu „întunecatul Ereb” s-ar fi născut ziua şi Eterul. ca parte a omului pregnant conturată. coerentă şi consecventă. distingerea a mai multor niveluri ale existentei. deoarece se prezintă el însuşi în poemele sale. Visele sunt întotdeauna premonitorii. considerându-se că după moarte din om nu mai rămâne decât un suflet fantomatic. / Cinste măcar trebuia să-mi dea mie-împăratul olimpic”. în multe privinţe. pe primii filosofi. ale cerului zodii şi mândra cunună. Soarele-n veci călător şi Luna rotată şi plină / Stelele toate. cosmos. de vreme ce-mi deteşi din naştere zile puţine. la Ascra în Beoţia.16 le da cât mai multă strălucire: „Mamă. Hesiod a schiţat în Teogonia şi un model cosmogonic mitic. / Care. Importanţa poemelor homerice pentru filosofia grecească de mai târziu a fost considerabilă. poziţia „fixă” pe cer a unor constelaţii (Orionul) etc. în Teogonia el se descrie ca un tânăr păstor beoţian căruia. pe „Tethys cea iubitoare” şi. Acest model cosmologic va influenţa primele cosmologii filosofice. şi el. iar Geea (pământul) „născu asemenea şieşi / Cerul cu stele-mpânzit”.

Lumea ar fi într-o continuă decădere. practici rituale şi creaţii mitico-poetice atribuite sau care se revendică din spiritul poetului legendar prehomeric Orfeu (Orpheus). prin care omul şi-ar putea câştiga demnitatea. este iubirea sa absolută pentru soţia sa Euridice (Eurydike). ORFISMUL Orfismul reprezintă un ansamblu eterogen de străvechi credinţe religioase. iar Apollo (zeul luminii şi al artelor. şi nici nu îi înfruntă când destinul se arată nedrept. cu al cărei cântec Orfeu ar fi reuşit să mişte pietrele şi să îmblânzească fiarele. Perses. cum făceau eroii homerici. întrucât şi-au depăşit. căruia nu-i prea plăcea munca. Munci şi zile este un adevărat tratat agrotehnic. iar oamenii devin tot mai răi. pe care el o opune celui negustoreşti. cu ajutorul unor judecători corupţi („mâncători de daruri”). Lumea ar fi fost distrusă şi reconstruită de mai multe ori de zei. care a inspirat în arta antică. de exemplu. aşa cum sugerează şi degradarea succesivă a nobleţei metalelor care le denumesc. Mulţi filologi şi istorici ai filosofiei îl consideră pe Orfeu un personaj legendar. el ar fi fost fiul muzei poeziei epice (rapsodia. prin cosmogonia pe care a schiţat-o şi prin elogierea muncii. o nimfă întâlnită de poet în Tracia natală după întoarcerea din expediţia argonautică. în cazul în care au existat într-adevăr. Potrivit tradiţiei mitice. dacă o încalcă. Poemele ţăranului beoţian au influenţat filosofia grecească de mai târziu prin sistematizarea şi raţionalizarea mitologiei greceşti. patronul oracolelor şi ocrotitorul oraşelor) i-ar fi dăruit propria sa liră. Tăbliţele sacre – un tratat de medicină şi psihologie. Atmosfera generală ce se degajă din poem este pronunţat pesimistă. dar. Datorită morţii premature a lui Euridice (muşcată. deci să munceşti e mai bine”. limitele omeneşti încercând să-şi afle temeiul în ei înşişi. De asemenea. epopeea) şi a elocvenţei (puterea de convingere prin cuvânt) Calliope şi al zeului-fluviu trac Oiagros. modernă şi contemporană numeroase capodopere. ultima fiind cea în care trăia el. omul se poate ridica deci prin propriile-i forţe. Munca elogiată de Hesiod este cea agricolă. El îşi îndeplineşte cu sfinţenie îndatoririle faţă de zei. . iar acest motiv prezintă similitudini formale cu mitul biblic al căderii omului în păcat. reuşise să-l deposedeze de o parte din moştenirea ce-i revenea de drept.17 viaţă al ţăranului grec din epoca arhaică. Hesiod îşi îndeamnă fratele şi pe cei asemenea lui să respecte dreptatea lui Zeus. aşa cum experienţa milenară a ţăranilor greci le fixase. fapt ilustrat. Numai munca l-ar putea ajuta pe om să-şi recapete măreţia pierdută din vina sa. nu se întovărăşeşte cu zeii pentru a-şi atinge scopurile.. poemul lui Hesiod este şi didactic. Ar fi fost unul dintre cei 50 (sau 53) de participanţi la expediţia argonauţilor şi ar fi jucat un rol important în succesul expediţiei. potolind cu cântecul lirei sale furia valurilor şi acoperind chemarea irezistibilă a sirenelor. a eroilor şi de fier. de fiecare dată. căci „Fi-vei asemeni cu zeii. considerat de tradiţia mitologică profet al cultului zeului Dionysos. Argonautica – un poem ce povesteşte peripeţiile argonauţilor în căutarea lânii de aur etc. întrucât conţine numeroase sfaturi moralizatoare adresate de poet fratelui său. Căzut prin voinţa divină. căci ţăranul este copleşit de griji şi necazuri. Lui Orfeu îi sunt atribuite mai multe lucrări: Legendele sacre – teogonie diferită de cea homerico-hesiodică oficială. Cel mai cunoscut episod biografic al lui Orfeu. vor fi aprig pedepsiţi. nici una dintre ele nu ne-a parvenit. Viziunea despre lume este umilă. în mod evident. dar. ar fi fost iniţiat de muze. rânduielilor economice arhaice şi denunţă drept decădere amplificarea schimbului de mărfuri. oamenii fiecărei vârste fiind pedepsiţi. Nici viitorul nu-i apare lui Hesiod mai promiţător deoarece moravurile se pervertesc încontinuu. deoarece prezintă calendarul muncilor agricole şi oferă numeroase detalii asupra diferitelor tehnologii agricole. El este ataşat. Gigantomahia – o epopee despre războiul dintre zeii olimpieni şi giganţi. divinitate profetică şi tămăduitoare. de motivul celor cinci vârste ale umanităţii: de aur. dar preferă să n-aibă dea face cu ei. aşa cum au fost fixate de tradiţie. căci. suspectată de înşelăciune. pe care progresele tehnologice îl impuneau. argint de bronz.

de femeile trace. ca răsplată pentru cei buni. Orfeu întoarce capul cu numai câţiva paşi înainte de ieşirea din Infern şi o vede în urma sa pe Euridice alunecând înapoi în Infern şi destrămându-se ca o nălucă. Capul retezat şi lira i-au fost aruncate în râul Herbus şi au plutit pe ape până în insula Lesbos. potrivit altei variante a legendei. Impresionaţi de suferinţa şi de harul său. misterion – „ceremonie misterioasă”. dar atingerea acestui ţel presupunea o instrucţie amănunţită (învăţarea unor formule obscure. Prin ele se urmărea eliberarea sufletului de blestemul reîncarnărilor succesive. că sufletul este nemuritor şi supus unui ciclu de reîncarnări succesive). Bănuind că a fost înşelat de zei sau poate mistuit de dor. Hades si Persefone. dar îi interzic să o privească pană la ieşirea din tărâmul morţii. pe care marinarii nefericiţi în dragoste îl mai aud şi azi. de un şarpe în chiar ziua nunţii). căci Euridice îl va urma. reuşind. motiv valorificat ulterior din perspectivă filosofică de o serie de filosofi ca Pythagoras.). în faptul că i se atribuie introducerea în spiritualitatea grecească a motivului metempsihozei (credinţa. Lira lui Orfeu a fost recuperată de muze şi proiectată pe cer. ceea ce se traducea în alimentaţia riguros vegetariană şi în evitarea a tot ceea ce poate consolida „închisoarea corporală” a sufletului. trebuind să fie strunit şi chiar mortificat printr-un mod de viaţă ascetic. prin cântul tânguitor al lirei sale. Îndurerat de această a doua pierdere a iubitei sale. întrucât le-a respins ofertele de iubire. Protofilosofia grecească a însemnat deci o îndepărtare semnificativă de modalitatea mitică de reprezentare a lumii şi a acumulat premisele spirituale necesare apariţiei filosofiei. Tot de numele lui Orfeu este legată şi credinţa în destinaţia postumă duală a sufletului: Câmpiile Elisee. care ar fi trebuit să fie rostite de orficii decedaţi pentru obţinerea mântuirii etc. Pentru a-şi câştiga mântuirea sufletului orficii refuzau întreţinerea vieţii lor prin curmarea altor vieţi. Orfeu va reveni pe Pământ şi va avea un sfârşit la fel de tragic ca şi iubirea sa. Socrate şi Platon. transformându-se în constelaţia omonimă. pierzând-o astfel pentru totdeauna. La sfârşitul iniţierii de purificare sufletul ar fi fost primit în lumea divină a veşnicei fericiri. fiind sfâşiat de menade (nimfe bântuite de furii mistice ce însoţeau în transă cortegiul lui Dionysos) sau. . iar capul a continuat să plutească pe mări cântând un cântec de jale. care a devenit astfel patria poeziei lirice. „iniţiere secretă”) orfice. în primul rând. aceştia îl îndeamnă să pornească spre Pământ. de sorginte probabil orientală. Orfeu va coborî în Infern. să i-o restituie. devenind un cap oracular autonom. să-i înduplece pe zeii infernali. un ansamblu de ritualuri de iniţiere secretă practicate în lumea grecească. ca pedeapsă pentru cei răi. Importanţa lui Orfeu pentru filosofia grecească de mai târziu constă.18 potrivit unei variante a legendei. Legenda lui Orfeu este totodată şi o pledoarie pentru împlinirea omului prin artă. De numele lui Orfeu sunt legate şi aşa-numitele mistere (gr. trupul fiind considerat principala impuritate a omului. şi Tartaros.

social-politică şi spirituală. cu atât mai mult. această situaţie are o motivaţie complexă. în acest sens. Zenon din Elea). grecii din colonii vor avea incomparabil mai multe prilejuri de mirare decât cei rămaşi acasă. în special. călătorind mult. spre deosebire de locuitorii cetăţilor din Grecia continentală. în care fuzionează factori de natură economică. Călătorind mult ei vor cunoaşte oameni şi civilizaţii cu mentalităţi diferite de a lor.. Coloniştii erau oameni activi. Anaximandros din Milet şi Anaximenes din Milet). Filosofia antică grecească a parcurs în evoluţia sa istorică următoarele patru mari etape: 1. în primul rând. faptul că primele procese intentate unor filosofi vor avea loc în Atena secolului al V-lea î. Cei mai importanţi filosofi ai acestei perioade au fost: milesienii (Thales din Milet. zone colonizate de timpuriu de greci. întreprinzători. al cărei relief accidentat îngreuna nu numai schimburile de mărfuri ci şi pe cele de idei. multe colonii greceşti vor ajunge relativ rapid prospere. În coloniile pe care le vor fonda ei vor dezvolta. Spre sfârşitul epocii arhaice (sec. ale naturii (pyisis – natură). De asemenea. aventurieri chiar. meşteşugurile şi comerţul maritim. Această tendinţă generală este valabilă.) într-o serie de cetăţi greceşti de pe coastele egeene ale Asiei Mici. cunoscând civilizaţii şi oameni cu mentalităţi diferite de a lor. că „filosofia s-a născut din mirare”. regiunile continentale situate în afara marilor fluxuri comerciale terestre au ritmuri evolutive lente şi sunt prin excelenţă conservatoare. Heraclit din Efes. adică în matca în care s-a plămădit spiritul grecesc. Aceste regiuni se caracterizau printr-un dinamism social-economic şi spiritual pronunţat. de curajul lor de a-şi părăsi locurile de baştină şi a se stabili în zone atât de îndepărtate. filosofii pluralişti (Anaxagoras din Clazomene. Chiar şi în zonele litorale ale peninsulei greceşti situaţia nu era mult diferită datorită presiunii tradiţionaliste a continentului. Ea a avut un caracter pronunţat cosmologic. adică în centrul interesului filosofilor s-au aflat problemele cosmosului. Datorită rentabilităţii sporite a meşteşugurilor şi a comerţului în raport cu agricultura. şi au avut ca obiect punerea sub semnul întrebării de către acuzaţi a reprezentării mitice a lumii.Hr. reprezentanţii Şcolii din Elea (Xenofan din Colofon. vor deveni mult mai toleranţi faţă de alte moduri de reprezentare a lumii şi a vieţii. Parmenides din Elea. pe care Aristotel îl considera una din condiţiile prealabile necesare naşterii filosofiei. Pythagoras. Empedocles din .Hr.19 PERIODIZAREA GENERALĂ A FILOSOFIEI ANTICE GRECEŞTI La prima vedere pare surprinzător faptul că filosofia n-a apărut şi nici n-a făcut primii paşi în Grecia continentală. al VI-lea î. Departe de a fi o simplă expresie a hazardului. fizicalist.Hr. în cazul Greciei continentale. fapt demonstrat. Este semnificativ. ci spre zonele periferice ale elipsei aplatizate pe care forma arealului în care s-au răspândit grecii o sugerează. Aristotel afirma. grecii din colonii scăpând de sărăcia tradiţională a celor rămaşi acasă. din sudul Italiei şi din Sicilia se creează astfel condiţiile obiective şi subiective necesare naşterii filosofiei. a căror principală îndeletnicire va rămâne agricultura. în plină epocă clasică. Cu totul diferită era însă situaţia cetăţilor greceşti de pe coastele occidentale ale Asiei Mici. problemele omului şi ale vieţii sociale au fost subordonate aceleiaşi perspective fizicaliste. Ca urmare a prosperităţii pentru unii dintre grecii din colonii va apărea acel „răgaz pentru meditaţie”. Etapa presocratică sau preclasică – desfăşurată pe parcursul secolului al VI-lea î. Melissos din Samos. În general. în acest sens. În măsura în care au fost abordate. geografică. din sudul actualei Italii şi din sud-estul Siciliei.

Hr.) şi cei mai valoroşi filosofi greci: Socrate. Filosofia acestei epoci a avut un caracter pronunţat eticist şi pesimist. Cei mai importanţi filosofi ai epocii clasice au fost: sofiştii (Protagoras din Abdeba. dar şi de elenizare. adică în prim-planul interesului filosofilor au trecut problemele omului. Hippias din Iulis. V-IV î. filosofia romană este considerată adesea ca ultima etapă a filosofiei greceşti. De asemenea. Etapa elenistică (sec.Hr. următorului mileniu si jumătate. stoicismul şi scepticismul. 4. Reprezentanţi: Epicur. Seneca.) – este etapa declinului culturii şi civilizaţiei antice greceşti. Critias. Marc Aureliu. Etapa romană (sec. în această epocă a avut loc fuziunea dintre spiritul grecesc şi cel roman.) – este etapa apogeului filosofiei antice greceşti şi a avut un caracter pronunţat antropologic. 2.) – întrucât romanii n-au dat dovadă de prea mare originalitate în filosofie. inclusiv a filosofiei. . care s-a realizat pe fondul constituirii şi răspândirii rapide a religiei creştine. Etapa clasică (sec. 3. Platon şi Aristotel.20 Agrigent). etc. Gorgias din Leontinoi. adică de difuziune amplă a valorilor greceşti în întreaga lume antică. I-IV d. reprezentanţii atomismului ( Leucipp şi Democrit). Cei mai importanţi filosofi romani: Cicero. Lucretius – au împrumutat majoritatea temelor şi motivelor pe care le-au abordat din filosofia grecească. Şi în această etapă filosofia a avut un caracter eticist şi pesimist întrucât epoca respectivă era epoca de declin a imperiului roman. care va influenţa decisiv evoluţia culturii şi civilizaţiei occidentale.Hr. Callicles. III-I î.

Regimul democratic instaurat de Pericle reclama participarea cetăţenilor în cunoştinţă de cauză la viaţa publică. În noul context social-politic şi spiritual filosofia era solicitată de problemele stringente pe care le ridica viaţa publică a cetăţii şi ea trebuia să permită înţelegerea de către cetăţeni a problematicii raporturilor dintre individ şi colectivitate. a aristocraţiei răsturnate de la putere. Procesul de instaurare şi de consolidare a regimului democratic a întâmpinat mari dificultăţi datorită rezistenţei dârze. Sub raport istoric deplasarea centrului de interes al filosofiei dinspre natură spre om se explică prin mutaţiile care au loc în viaţa social-politică şi în planul conştiinţei. precum şi cel mai valoros comedian grec. Astfel. exponenţii intereselor aristocraţiei şi-au pus ofensiva ideologică sub semnul legitimismului denunţând demosul (poporul) pentru uzurparea puterii. Aristofan. Socotindu-se destinaţi prin chiar ordinea lumii să deţină hegemonia. trebuia să fie explicită. care fusese numai implicită în filosofia presocratică. Atena devine adevărata capitală a lumii greceşti şi impune un sistem de valori care va influenţa evoluţia culturii occidentale a următoarelor milenii. pentru a fi funcţional. În general. Artele plastice făuresc tiparele fundamentale care vor configura arta occidentului. Această mutaţie de accent al interesului filosofic are atât cauze logice cât şi cauze istorice. Lysip etc. La mijlocul secolului al V-lea. adică problematica umană. În această perioadă trăiesc şi creează marii tragici: Eschil. Dacă filosofia presocratică avusese un pregnant timbru cosmologic. Sofocle şi Euripide. Susţinătorii physis-ului (ordinea naturală) considerau că ordinea din cetate trebuie . În filosofia grecească se înregistrează în etapa clasică o deplasare semnificativă a centrului de interes al filosofilor dinspre problemele naturii spre problemele omului. precum şi cel mai important pictor grec Polygnot. în timp ce demosul îşi întemeiază dreptul la hegemonie pe convenţie. Trăiesc şi creează opere nemuritoare cei mai valoroşi sculptori greci: Phidias. Platon şi Aristotel. fizicalist. în anul 445. este iniţiat procesul de sistematizare urbanistică a Atenei şi de construire edificiilor publice şi religioase care vor împodobi Acropola. Praxiteles. un nivel rezonabil de instrucţie şi de responsabilitate a indivizilor. adică va pune în centrul interesului problematica socioumană. politice şi ideologice. Regimul democratic a stimulat la cote fără precedent creativitatea indivizilor astfel încât se înregistrează progrese semnificative în toate domeniile de activitate. Ca urmare a victoriilor strălucite obţinute de războaiele cu perşii. este ales strateg al Atenei Pericle care va impune regimul politic democratic.) CARACTERIZARE GENERALĂ Începutul secolului al V-lea marchează intrarea culturii şi civilizaţiei antice greceşti în etapa apogeului său. Myron. Hr. Ei trebuiau să fie competenţi pentru a se putea pronunţa în diferite probleme care vizau traiul lor în comun. Scopas. Tot în epoca clasică trăiesc şi îşi elaborează concepţiile cei mai importanţi filosofi greci: Socrate. pe legea omenească (nomos). problematica legalităţii şi moralităţii. Sub raport logic problematica omului. Modelul democraţiei ateniene va fi preluat de numeroase alte cetăţi din întreaga lume grecească. Atena va deveni cea mai importantă forţă maritimă a Mediteranei şi multe alte cetăţi vor ajunge prospere. Militând pentru restauraţia dominaţiei aristocraţiei exponenţii intereselor acesteia invocă argumentul naturii (physis). în etapa clasică ea va deveni preponderent antropologică. orice regim democratic presupune.21 ETAPA CLASICĂ A FILOSOFIEI ANTICE GRECEŞTI (sec. V – lV î. grecii au dobândit conştiinţa valorii şi superiorităţii civilizaţiei lor.

deci implacabilă. a dreptului tuturor cetăţenilor de a se manifesta ca „zoon politicon”. . stabilită în mod natural. ar avea ca virtute dominantă raţiunea.22 înţeleasă conform ordinii naturale. în cele din urmă. ar suferi întregul organism. în timp ce oamenii de rând ar fi dominaţi de necesităţile primare. asemenea acesteia. ca fiinţe politice (Aristotel). ordine omenească). Nesocotirea ei ar atinge ordinea lumii şi s-ar întoarce. Cetatea ar fi asemenea unui organism uman în care dacă mâinile ar refuza să mai asculte de cap. de neschimbat. în consecinţă. Se dobândeşte astfel conştiinţa istoricităţii ca ordine a lumii umane. aceeaşi pentru toţi oamenii şi. prin tradiţie aristocraţi. distinctă de cea naturală. Instituindu-se ca subiect al tuturor acţiunilor sale. invocau ideea de mare valoare filosofică. împotriva omului însuşi. politică şi morală a unei naturi umane. omul devenea în măsură să se identifice cu creatorul vieţii sale politice şi morale. Nerespectarea ierarhiei în cetate. Conducătorii. ar afecta armonia întregului organism social. Susţinătorii nomos-ului (cu accepţia de legământ. al omului ca umanitate. Prin nomos devine posibil conceptul omului ca om. inclusiv ele.

Socrate s-a delimitat.). care era însă interzisă bărbaţilor la Atena.) şi Amphipolis (422 î. era moaşă. „frumos ca un zeu”. El şi-a îndeplinit cu conştiinciozitate şi responsabilitate toate însărcinările cu care a fost învestit de cetatea sa. adică discipolii săi. el şi-a propus să ajute să vină pe lume sufletele. dar într-o formă transfigurată: dacă mama sa ajuta să se nască trupurile. Indiferent care au fost motivele care l-au determinat să renunţe la artă. Sophroniscos. iar mama sa. După alte surse. Au avut trei copii. dar pare-se fără succes. Atât în epocă cât şi în posteritate el a fost adesea confundat cu sofiştii. el s-a SOCRATE . invocând în acest sens două motive: a) pretindea că nu ştie nimic („ştiu că nu ştiu nimic”) şi deci nu are despre ce scrie. conform unor mărturii. de asemenea. sub acuzaţia impietate. ca şi de toţi ceilalţi filosofi presocratici. De aceea Socrate declara metaforic mai târziu că la akmé a decis să practice meseria mamei sale. care face viaţa bărbatului un calvar. discipolul lui Anaxagoras din Clazomene. remarcându-se prin abnegaţie şi vitejie. bogat.Hr. care contrastează flagrant cu cel făcut celui mai strălucit discipol al său. Socrate s-a născut la Atena în anul 469 î. El susţinea că fiecare cetăţean îşi datorează poziţia socială şi prestigiul. fiind. dar l-a nemulţumit importanţa prea mare acordată de acesta. cert este faptul că până la sfârşitul vieţii Socrate se va consacra exclusiv filosofiei. unii dintre contemporanii săi (îndeosebi comedianul Aristofan) i-au zugrăvit un portret caricatural. într-o familie modestă. b) considera că adevărul este indisolubil legat de persoana care-l deţine. Phainarete. ca cea asupra căreia s-a pronunţat Anaxagoras.Hr. el s-a comportat ca un adevărat erou în luptele de la: Potideea (430 î. Delion (424 î.23 (469 – 399 î. distins. afirmând că „legile sunt părinţii mei”. Pentru a nu se rupe complet de tradiţie. Socrate a fost întreaga viaţă un cetăţean exemplar al Atenei. teză pentru care Anaxagoras a fost. iar trecerea sa prin lume a fost comparată cu cea a lui Iisus. în special. Socrate a participat la mai multe bătălii purtate de cetatea sa în timpul războiului peloponeziac. Astfel. a respectat cu sfinţenie legile cetăţii. Altfel. Pe de altă parte. el ar fi fost foarte talentat.Hr. epocă în care la Atena a fost instaurat regimul democratic. Socrate considera că o serie de probleme.Hr. sărac. Tatăl său. una dintre sculpturile sale (grupul statuar Graţiile drapate) ar fi fost amplasată pe Acropola ateniană. lui Socrate nu-i mai rămânea decât meseria mamei sale. potrivit tradiţiei. care a rămas în istorie prototipul soţiei cicălitoare. ar depăşi puterea de înţelegere a omului şi că cercetarea lor „i-ar putea mânia pe zei”. astfel încât adevăraţii copii ai lui Socrate au fost cei spirituali. care n-au fost atraşi de filosofie. meseria tatălui său. condamnat la moarte. El fusese interesat. Socrate a trăit în epoca lui Pericles.). grosolan. problemelor naturii în raport cu problemele omului. reproşându-le. Socrate plebeu. „urât ca un satir”. dar numai în măsura în care ele nu contraveneau legilor ori opţiunilor sale morale.Hr. Platon: Platon: aristocrat. motiv pentru care a abandonat-o la această vârstă. pare-se. de altfel. S-a spus despre el că ar fi filosoful care a exercitat cea mai profundă influenţă asupra spiritului occidental. Socrate nu a scris în mod deliberat nimic. şi de teza lui Anaxagoras potrivit căreia „soarele este o piatră incandescentă de mărimea Peloponezului”.) Personalitatea si procesul Socrate – filosoful care nu a scris nimic – s-a bucurat în posteritate de o celebritate pe care n-au atins-o alţi gânditori care au umplut cu operele lor rafturi întregi de biblioteci. astfel încât detaşarea sa de aceasta l-ar denatura. era pietrar. Până în jurul vârstei de 40 de ani (vârstă numită de greci akmé – vârsta deplinei împliniri a individului) el a practicat. concepţia relativistă asupra cunoaşterii. legilor. Socrate a fost căsătorit cu Xantipa. de care s-a delimitat categoric întreaga viaţă şi pe care i-a combătut fără încetare. de filosofie încă din tinereţe.

fapt ce rezultă din examinarea nuanţată a celor două acuzaţii: a) Acuzaţia de impietate Aparent. adulterini şi orice faptă ticăloasă a unui muritor se putea revendica dintr-o faptă similară a unui zeu. din ignoranţă.Hr. Vreme de milenii s-a pus întrebarea dacă fapta celor trei acuzatori a fost doar un act de delaţiune. În fond. Socrate a fost învinuit şi de faptul că încearcă să introducă în cetate divinităţi noi. să respecte legile. Răspunsul la aceste întrebări este problematic. În pofida acestei conduite exemplare. instaurânduse cel aristocratic al celor 30 de tirani. ori de câte ori a fost înclinat. Liderii demosului făcuseră din . unul dintre liderii demosului. Procesul său a fost. în una singură – antidemocratismul lui Socrate. răzbunători.Hr. în cadrul acestei acuzaţii. Anytos – un politician obscur şi Lycon – un orator public fără vocaţie. care prevedea că autoritatea ateniană nu se putea exercita decât în limitele statului atenian. b) Acuzaţia de corupere a tinerilor Formal. Multe din tradiţiile greceşti erau lipsite însă de un astfel de temei. cât şi la el acasă. Lui Socrate i-au fost aduse două acuzaţii: a) acuzaţie de impietate (asebéia). deşi victorioşi. când a fost răsturnat pentru scurt timp regimul politic democratic. participând la ritualurile religioase organizate de cetate şi fiind văzut adesea aducând jertfe zeilor. Socrate considera că prin judecarea în bloc a celor zece generali se încălca legea ateniană potrivit căreia fiecare cetăţean avea dreptul la judecată individuală. încă din copilărie. atât datorită incoerenţei ei. patimă sau slăbiciune omenească. De asemenea.) împotriva flotei spartane şi care. Pe de altă parte. pătimaşi. aşa cum îi înfăţişa mitologia. Majoritatea interpreţilor apreciază că prin „daimonul socratic” ar trebui să înţelegem conştiinţa morală a omului. Socrate era foarte religios. la vârsta de 70 ani. care nu-i limitează libertatea. În ochii multora dintre concetăţenii săi tradiţionalişti şi ataşaţi valorilor demosului. să facă numai fapte bune etc. Mulţi teoreticieni apreciază că Socrate poate fi considerat unul dintre primii gânditori greci care au pregătit sub raport etico-teologic geneza religiei creştine. în primul rând. iar sentinţa tribunalului atenian o eroare judiciară. tradiţie. Socrate îşi învăţa numeroşii discipoli numai lucruri bune: să-şi asculte părinţii. Zeii. În fond. Invocându-l pe Socrate. Socrate a avut trei acuzatori: Meletos – un poet minor. care a fost acuzatorul principal. conduită etc. care i-a interzis să facă lucrul respectiv. Socrate apărea ca un personaj subversiv. el îşi îndemna însă discipolii să nu accepte nicio idee. el era însă profund nemulţumit de mitologia grecească. adică de necredinţă în zeii tradiţionali ai grecilor. de fapt.24 opus condamnării în bloc a celor zece generali care conduseseră bătălia navală de lângă insulele Arginuse (406 î. să comită o faptă rea a auzit în sine vocea unui „daimon”. Socrate nu a îndeplinit ordinul pe care-l primise de la autorităţi de a pleca împreună cu alţi atenieni în insula Salamina pentru a-l aduce la Atena pentru a fi judecat pe cetăţeanul Leon. dar îl obligă să se supună unor norme liber consimţite. deci. în anul 404 î. un proces politic. Socrate era încredinţat că una dintre cele mai importante funcţii sociale ale religiei constă în dimensiunea sa morală. dar aveau un rol important în realizarea unităţii demosului. care nu are un solid fundament raţional. refugiat datorită terorii instaurate de cei 30 de tirani. erau răi.. El afirma adesea că.. nu aduseseră trupurile atenienilor căzuţi în luptă şi nu le îndepliniseră ritualurile mortuare prevăzute de tradiţie. unii dintre discipolii săi refuzau să se mai supună normelor respective ori să mai accepte unele tradiţii etc. atât la altarele publice. b) acuzaţia de corupere a tinerilor. cât şi a faptului că nu oferea un ideal de moralitate muritorilor. fără a-i impune însă ce anume să facă. Socrate considera că prin acest ordin cei 30 de tirani încălcaseră legea. lui Socrate i se va intenta un proces în urma căruia va fi condamnat la moarte de un tribunal al demosului. Cele două acuzaţii converg. prin stilul său pedagogic.

Socrate. Deşi era un om din popor. supranumite şi dialoguri socratice. Această afirmaţie trebuie înţeleasă ca o aluzie la doctrina socratică asupra sufletului şi la concepţia sa asupra morţii ca „vindecare” de suferinţa vieţii. nicio logică a definiţiilor generale. Mai plauzibile pentru reconstituirea personalităţii şi concepţiei lui Socrate sunt dialogurile de tinereţe ale lui Platon. dar cunoştinţele respective continuă să rămână întipărite latent în el. atribuindu-i şi propria sa concepţie. Sufletul este considerat. deci. datorită prestigiului său. efort care poate fi stimulat de dialog. ce şi cât i-a aparţinut efectiv acestuia. Concepţia filosofică Socrate nu a scris în mod deliberat nimic. Reamintirea cunoştinţelor întipărite în suflet de zei s-ar putea face printrun efort introspectiv al individului. astfel încât este foarte probabil ca el să fi fost incapabil să surprindă şi să redea toate subtilităţile teoretice şi nuanţele filosofiei socratice. pentru impietate. nemuritor şi supus unui ciclu de reîncarnări succesive (metempsihoză). au fost judecaţi şi unii dintre ei chiar condamnaţi: Anaxagoras. Descoperindu-le şi utilizându-le cu deplină conştiinţă teoretică. În centrul filosofiei lui Socrate se află concepţia sa despre suflet. trăind în secolul al III-lea d. s-a considerat probabil că. În ceea ce-l priveşte pe Xenofan. Informaţii despre personalitatea şi concepţia să ne-au parvenit atât de la câţiva contemporani de-ai săi. dar observaţiile sale cu privire la filosofia socratică sunt deosebit de pertinente. În epoca clasică au avut loc în Atena democratică numeroase procese intentate unor filosofi pentru delicte de conştiinţă. înainte de a muri. Este de aceea deosebit de dificil de delimitat în imaginea pe care Platon ne-a transmis-o despre Socrate şi despre filosofia sa. Aceasta este semnificaţia majoră a tezei pe care Socrate a adoptat-o ca principiu fundamental al filosofiei . nepieritor. care l-ar fi învăţat „tot ceea ce îi este îngăduit omului să ştie”. Sufletul este deci considerat a fi nenăscut. care nu agreau regimul democratic. El înzestrează sufletul cu însuşirile cu care filosofii presocratici înzestraseră principiul. acesta a fost un filosof destul de obscur. Socrate le-a spus. simplu şi imuabil (neschimbător). care a consacrat şi el câteva lucrări imortalizării figurii şi ideilor dascălului său. şi l-a tratat pe Socrate arhivistic. Aristotel l-a tratat pe Socrate superficial.25 mitologia grecească un element esenţial de realizare a unităţii poporului şi orice atac la adresa mitologiei era perceput ca un atac la adresa unităţii poporului. După ce a băut cupa. Socrate putea periclita echilibrul politic fragil al cetăţii ateniene. Ultima zi de viată a lui Socrate este transfigurată artistico-filosofic în dialogul platonician Phaidon. În momentul întrupării sufletul uită tot ce l-au învăţat zeii.Hr. dar are meritul de a fi înregistrat şi transmis posterităţii foarte multe informaţii despre Socrate care ajunseseră până la el. de ce şi cât i-a atribuit el. Protagoras. Platon a făcut din Socrate personajul principal al majorităţii dialogurilor sale. Dintre gânditorii ulteriori sunt semnificative informaţiile despre Socrate transmise de Aristotel şi de Diogenes Laertios. Înaintea primei întrupări sufletul ar fi sălăşluit în „lumea zeilor”. cu atât mai mult cu cât printre discipolii săi cei mai apropiaţi se aflau şi mulţi tineri din familii aristocratice foarte influente. în primul rând. Socrate nu a elaborat însă nicio metodologie a inducţiei. nu ştiu care dintre noi face o alegere mai bună”. El i-a atribuit lui Socrate două descoperiri importante în filosofie: raţionamentele inductive şi definiţiile generale. care i-au fost discipoli. Astfel. Înainte de a bea cupa cu zeamă de cucută. Aristotel etc. Este evident că Platon a supralicitat valoarea şi importanţa filosofiei socratice. Întreaga cunoaştere este deci înnăscută (ineism). iar voi să trăiţi. discipolilor: „Sunteţi datori să-i jertfiţi lui Asclepios un cocoş”. Diogene Laertios este mult ulterior. Dintre contemporani cele mai numeroase şi mai valoroase informaţii ne-au fost transmise de Platon şi Xenofan. adică cele scrise în perioada în care Platon nu-şi desăvârşise încă propria concepţie filosofică. Socrate s-a adresat discipolilor săi îndureraţi cu următoarele cuvinte: „Acum eu merg să mor. cât şi de la unii autorii ulteriori.. Prodicos.

Îndoiala socratică nu urmărea. Filosofia socratică a exercitat. Adevărul. adică lipsite de temei raţional. El trebuie doar să fie adus pe lume. deci. Metoda socratică (logos socraticos). care doar asistă şi ajută la naşterea copilului. fundamentarea ei raţională riguroasă. prin intermediul normelor. Socrate urmărea prin ironie să-l determine să renunţe benevol la ele. mai ales prin intermediul lui Platon. dar comit răul din ignoranţă. deci. Ironia socratică nu era însă o expresie a vanităţii filosofului. Kierkegaard în lucrarea Asupra conceptului de ironie. dimpotrivă. . Ca metodă de consolidare a procesului cunoaşterii. asemenea copilului. ironia va fi examinată în secolul al XIX-lea de filosoful danez S. Printr-un abil sistem de întrebări şi răspunsuri. tot prin dialog. Etica socratică este întemeiată deci pe cunoaştere. Socrate era convins că toţi oamenii sunt înclinaţi în mod natural spre bine. El începea. Pentru a-l determina să renunţe de bună voie la ideile lipsite de temei raţional Socrate îşi ridiculiza interlocutorul. să-l ajute să-şi reamintească ideile întipărite în sufletul său de zei înaintea întrupării. Scopul major al filosofiei socratice este virtutea. prin a pune sub semnul întrebării toate cunoştinţele deţinute de interlocutor pentru a le supune analizei şi a le identifica pe cele lipsite de temei raţional în vederea eliminării lor. de la valori. Iată doar câteva dintre ecourile ulterioare ale doctrinei socratice în filosofia occidentală. specifică epocii clasice a filosofiei antice greceşti. Ironia socratică îndeplineşte rolul pe care îl va îndeplini în epoca modernă critica cunoştinţei realizată de Immanuel Kant. ci un instrument prin care îşi determina interlocutorul să constate caracterul absurd al susţinerilor sale. Socrate parcurge însă doar drumul de la fapte spre valori. adică este o etică intelectualistă. ignorând drumul invers.26 sale şi care reprezintă una dintre maximele gravate pe frontispiciul oracolului din Delphi: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Ar fi suficient ca oamenii să cunoască binele pentru a-l şi practica. adică reamintit şi numit. el încerca apoi. presupunea parcurgerea prin dialog cu interlocutorul a următoarelor trei etape: a) INDOIALA – Socrate începea dialogul cu interlocutorul său pornind de la premisa „ştiu că nu ştiu nimic”. spre conduite morale individuale. procedând asemenea moaşei. Socrate îşi aducea interlocutorul în situaţia de a-şi contrazice premisele. Este vorba. deci. Deşi se înşela. Peste aproape două milenii îndoiala va fi reluată şi utilizată ca instrument de fundamentare a cunoaşterii de către René Descartes. ci. c) MAIEUTICA (arta moşitului) – După ce prin ironie îşi determina interlocutorul să renunţe la ideile adoptate necritic. o influenţă imensă asupra filosofiei şi culturii occidentale. Adevărul este cel care întemeiază moralitatea. preexistă deci naşterii sale. prin care el înţelegea calea care trebuie urmată pentru atingerea binelui. renunţarea sceptică sau agnostică la cunoaştere. de o îndoială metodică şi metodologică. acest crez atestă orientarea umanistă a gândirii socratice. b) IRONIA – După ce identifica prin îndoială cunoştinţele lipsite de temei raţional deţinute de interlocutor.

decide să-şi deschidă propria şcoală filosofică. Se stabileşte mai întâi la Megara. de către tiranul cetăţii. stabilindu-se la Tarent. unde se iniţiază în eristică (teoria argumentaţiei în contradictoriu) cu Euclid. Tatăl său. anul procesului lui Socrate.Hr. descindea din Codros. cât şi în vederea formării calităţilor fizice necesare viitoarelor obligaţii militare ale tuturor cetăţenilor. La vârsta de şapte ani viitorul filosof a început şcoala. legiuitorul care a iniţiat procesul de democratizare a Atenei şi unul din „cei 7 înţelepţi” ai grecilor. A cunoscut. potrivit tradiţiei aristocratice. la Syracusa. unde se împrieteneşte cu Arkythas. Ariston. cel mai important discipol al acestuia. el însuşi fost discipol al lui Socrate. scriind numeroase poeme lirice şi tragedii. care aparţinuse unui erou legendar al Aticii numit Akademos. Astfel. La 18 ani a început să urmărească dezbaterile filosofilor şi lecţiile sofiştilor.Hr. Unul dintre unchii săi a fost Critias. Dezgustat de fapta concetăţenilor săi.27 PLATON (427 – 347 î. unul dintre cei mai valoroşi matematicieni greci ai timpului.Hr. De aici pleacă în Egipt.. Unii biografi susţin că în noaptea zilei respective tânărul Platon şi-ar fi ars toate creaţiile literare anterioare. Aici este primit şi tratat ca un oaspete de vază dar.Hr. hotărând să se consacre exclusiv filosofiei. a cunoscut filosofia lui Heraclit din Efes prin intermediul lui Cratylos. Dionysios cel Bătrân. şcoala filosofică a lui Platon va fi numită Academia. atât datorită concepţiei greceşti despre necesitatea armoniei dintre spirit şi trup. Platon a dovedit din adolescenţă un talent literar remarcabil. A fost contrariat de faptul că atenienii au fost capabili să-l execute pe „cel mai bun şi mai drept dintre grecii de atunci”. Platon se hotărăşte să revină la Atena. Pleacă apoi în Grecia Mare cum era numit în epocă sudul Italiei. a fost nedespărţit de acesta. să răstoarne regimul democratic atenian restaurând dominaţia aristocraţiei. Ea îşi . care era conducătorul cetăţii şi adept al filosofiei pitagorice. De aici pleacă în nordul Africii la Cyrene. viitorul filosof a fost botezat. Platon fiind o poreclă care îi va fi dată în gimnaziu de profesorul de gimnastică datorită staturii atletice sau probabil frunţii sale ample (gr. Aceasta a fost înfiinţată în afara cetăţii. temeinic filosofia pitagorică şi atomismul. de asemenea. S-a iniţiat în filosofia eleată prin intermediul lui Hermogenes. În următorii 8 ani. dar poate şi din prudenţă. Academia devine în scurt timp celebră atrăgând tineri din toată lumea grecească. În ciclul întâi (7 – 14 ani). Perictioné era urmaşa lui Solon. într-o veche şi ilustră familie aristocratică. ultimul rege al Atenei. adică până în 399 î. a reuşit. La 7 zile. Condamnarea la moarte a lui Socrate l-a afectat profund. citit. sofist aristofil şi conducător al regimului „celor 30 de tirani”. lat). cu numele unuia dintre bunicii săi Aristocles. iar mama sa. La intrarea în Academie se afla o inscripţie pe care scria: „Nu are voie să pătrundă nimeni aici dacă nu stăpâneşte în chip desăvârşit matematicile”. la Heliopolis.) Repere biografice Platon s-a născut la Atena în 427 î. Fiind recunoscut de către un cetăţean din Cyrene este răscumpărat şi eliberat. devenind cel mai strălucit discipol al său. unde îşi desăvârşeşte pregătirea matematică cu Theodoros. care în anul 404 î. cade în dizgraţie şi ajunge să fie vândut ca sclav la târgul de sclavi din insula Egina pentru suma de 20 de mine. Este invitat apoi în Sicilia. La 20 de ani l-a ascultat pentru prima dată pe Socrate şi a avut o revelaţie. imediat după moartea dascălului său părăseşte Atena. platon – plat. Ciclul al doilea (14 – 18 ani) era consacrat mai ales pregătirii fizice. În memoria acestuia. datorită unor intrigi. fiind interesat îndeosebi de ştiinţa. care era organizată în două cicluri. se formau deprinderile intelectuale fundamentale de scris. într-o grădină. Ca şi alţi discipoli ai lui Socrate. pentru scurtă vreme. de teamă ca procesul lui Socrate să nu se extindă şi asupra discipolilor săi. Dezgustat de aceste ultime experienţe. Datorită faimei şi competenţei lui Platon. moravurile şi religia egipteană. socotit şi se însuşeau cunoştinţele generale despre lume.

Menon. Lui Platon i-au fost atribuite cca. cum va face discipolul său Aristotel. Dialoguri de tinereţe: Hippias minor. El a aprofundat şi dezvoltat filosofia socratică. chiar dacă nu au rezistat în totalitate probei timpului. Timaios. o mişcare continuă a gândului. Charmides. Ion. iar disciplinele fundamentale care se studiau erau matematica şi filosofia. propunând soluţii care. au constituit puncte de referinţă în evoluţia ulterioară a filosofiei occidentale. celelalte 12 fiind considerate apocrife (cu paternitate îndoielnică). Entyphron.Hr. în multe privinţe. cu intenţia de a-şi pune în aplicare concepţia social – politică. ceea ce le sporeşte valoarea artistică. Hippias major. Lahes. mult mai blândă decât autocritica sa. Filosofia platoniciană Platon a creat unul dintre cele mai ample şi închegate sisteme filosofice idealistobiective din întreaga istorie a filosofiei. În evoluţia filosofiei platoniciene pot fi distinse mai multe etape între care există atât aspecte de continuitate. 40 de dialoguri. conform concepţiei social-politice platoniciene trebuiau să fie. dar creează şi mari dificultăţi în descifrarea semnificaţiei lor teoretice. Dialoguri de bătrâneţe: Parmenides. Protagoras. de ce şi cât i-a adăugat el. Ideile lui Socrate sunt însă pentru Platon mai mult un punct de plecare şi pretexte. Va mai întreprinde două călătorii la Syracusa în anii 366 şi 361 î. în primul rând. metoda socratică a dialogului. Criton. cât şi de discontinuitate. Theaitetos. . Va reveni de fiecare dată dezamăgit la Atena şi va continua să se ocupe de Academie şi de elaborarea operei. Sofistul. Dialogurile platoniciene autentice sunt grupate cronologic în trei categorii. Gorgias. corespunzător marilor etape a creaţiei filosofului: 1. Philebos. Phaidon. dialogurile fiind considerate atât lucrări de referinţă ale istoriei filosofiei occidentale cât şi capodopere ale literaturii universale. Opera platoniciană Platon şi-a scris opera sub formă de dialoguri şi nu de tratate. ci i-a atribuit-o lui Socrate. Platon a murit la Atena în anul 347 î. ci şi artistică. Menexenos. În următorii 20 de ani Platon se va consacra organizării şi conducerii Academiei şi elaborării propriei opere. este foarte dificil de disociat ce şi cât din ceea ce i-a atribuit Platon lui Socrate i-a aparţinut într-adevăr acestuia. În dialogurile sale Platon a integrat numeroase mituri. i-a adăugat noi teme şi motive şi i-a conferit mai multă consistenţă teoretică. De aceea platonismul este o filosofie dinamică. Platon preluând. Apărarea lui Socrate. dintre care numai 28 sunt acceptate de exegeţi ca autentice. în primul rând. Dialoguri de maturitate: Banchetul (Symposion). critica severă pe care i-o va aplica discipolul său Aristotel fiind. 2. Critias. filosofi. este expresia unei permanente insatisfacţii faţă de propriile realizări şi a unui efort perseverent de ameliorare a lor. Creaţia platoniciană are de aceea nu numai nu numai valoare teoretică. Euthydemos. Republica (Statul). Cratylos. întotdeauna. Majoritatea cercetătorilor sunt de acord asupra faptului că filosofia platoniciană s-a constituit în continuarea celei socratice. Platon nu şi-a prezentat concepţia ca aparţinându-i. Phaidros. Alcibiade.28 propunea să formeze elite politice care. mijloace de explicitare a unor probleme filosofice dificile. Academia era o adevărată universitate.Hr. Ele reprezintă. personajul principal al majorităţii dialogurilor sale. de data acesta la invitaţia lui Dionysos cel Tânăr. Întrucât acesta nu a scris în mod deliberat nimic. De-a lungul vieţii Platon şi-a revizuit drastic de mai multe ori concepţia.. parabole şi alegorii. cu profesori specializaţi. Politicul. 3. Lysis. fiind deci subordonate unor finalităţi teoretice. El a abordat toate marile domenii şi teme ale filosofiei. Legile.

Platon a adăugat viziunii sale ontologice o a treia lume. dacă fiinţa lui Parmenides era unică. În timp ce lumea Ideilor este o lume inteligibilă (nu poate fi cunoscută decât cu ajutorul raţiunii). figuri geometrice. numită lumea obiectelor matematice. prin care îşi dobândeşte însuşirile individuale. dar nu reuşise să legitimeze ontologic generalul (genurile şi speciile). Toţi oamenii participă. concrete. 2. existând atâtea idei câte categorii de lucruri. ci la mai multe. toate casele la Ideea de casă. componentele acestei lumi nu au deci o localizare spaţio-temporală). Întrucât toate obiectele de un anumit tip participă la aceeaşi Idee. care ar fi o lume transcendentă (plasată dincolo – dar în sens ontologic. În ultima perioadă a creaţiei sale. Orice om participă. Prin această lume Platon a încercat să atenueze distanţa ontologică dintre primele două lumi. cu referire la filosofia platoniciană. Lumea Ideilor este concepută de Platon în manieră eleată. motive şi orientări ale filosofiei greceşti anterioare. Lumea obiectelor matematice este concepută de Platon în manieră pythagorică. atât pentru a-l deosebi de termenul ce desemnează ideile oamenilor. Platon a transfigurat mitico-poetic viziunea sa ontologică în Mitul peşterii din dialogul Republica. dar participă şi la alte Idei (de bunătate. adică produsele activităţii de reflecţie teoretică. Termenul Idee (scris. imuabile ale tuturor lucrurilor. absolute. Ideile platoniciene sunt multiple. de exemplu. Lumea existenţelor sensibile ar fi lumea concretă. constituindu-se astfel însuşirile individuale ale lucrurilor. este transliteraţia în limba româna a grecescului eidos care se traduce prin formă sau esenţă. Platon afirmă că lucrurile concrete s-ar afla întrun raport de participare la Idei. care ar conţine prototipurile ideale. în timp ce lucrurile concrete n-ar fi decât nişte „cópii palide” ale Ideilor. Ea cuprinde numere. etc. individualul (lucrurile concrete). perfecte. inteligenţă etc. de exemplu.). Platon împarte existenţa în două (trei) regiuni ontice distincte numite lumi: 1. de însuşiri şi de relaţii există. prin care se deosebeşte de ceilalţi oameni. relative şi într-o continuă schimbare. adică toate componentele sale sunt cunoscute cu ajutorul simţurilor. la Ideea de om. proprietăţilor şi relaţiilor. simboluri matematice şi ar reprezenta un nivel intermediar de abstractizare între lumea Ideilor şi lumea existenţelor sensibile. Lucrurile ar fi deci. Ea ar cuprinde toate obiectele. Platon va elabora o viziune ontologică în care va reuşi să legitimeze filosofic atât individualul cât şi generalul. în care trăieşte omul. nu topologic – de lumea reală. dar mai puţin abstracte decât Ideile. imperfecte. frumuseţe. lumea existenţelor sensibile este o lume sensibilă. cât şi pentru a se sublinia demnitatea pe care Platon a conferit-o spiritualităţii). mai mult sau mai puţin satisfăcător. care apare în această sintagmă. Lucrurile care compun această lume sunt materiale. În această lume ar exista prototipurile spirituale ale tuturor lucrurilor. adică aşa cum Parmenides din Elea a conceput fiinţa. întotdeauna cu majusculă. în primul rând. prin care dobândeşte însuşirile caracteristice tuturor oamenilor. obiectele matematice sunt deci abstracte. 3. În raport cu lucrurile individuale. Fiecare lucru concret nu participă însă la o singură Idee. Întreaga filosofie grecească presocratică.29 Ontologia platoniciană Platon a elaborat o viziune ontologică în cadrul căreia se regăsesc într-o sinteză superioară toate marile teme. cu deosebirea că. Lumea Ideilor (sau a Formelor). De aceea unii istorici ai filosofiei preferă sintagma teoria Formelor sintagmei teoria Ideilor. Această lume este concepută de Platon în manieră heracliteană. un fel de umbre ale Ideilor corespunzătoare. adică aşa cum Heraclit din Efes concepuse existenţa. fenomenele şi procesele care există în realitatea fizică şi pe care omul le percepe cu ajutorul simţurilor. Ontologia platoniciană este cunoscută sub denumirea de teoria Ideilor. Platon consideră că Ideile reprezintă adevărata existenţă. . Conceptul de participare este unul dintre cele mai ambigue concepte ale filosofiei platoniciene. ele vor avea deci aceleaşi însuşiri fundamentale. de la Thales până la Democrit. fiind ideale. la Ideea de om. reuşise să explice.

aproximativă. Ea poate ajunge la adevăr. Platon considera că există două tipuri de cunoaştere. prin gradul lor de rigoare. „îmbibânduse” de ele. c. Doxa este o cunoaştere vagă. 2. prin regiunea ontică (lumea) cunoscută cu ajutorul fiecăreia dintre ele. Modelul social – politic platonician este fundamentat biologic. De exemplu. adică spre contemplarea intelectuală a Ideilor. neriguroasă. care se deosebesc între ele prin: a. Întreaga cunoaştere este pentru Platon reamintire a Ideilor (anamnesis). nu poate începe decât cu cunoaşterea opiniilor. el consideră că sufletul este nemuritor şi supus unui ciclu de reîncarnări succesive (metempsihoză). Este o cunoaştere temeinică. certă. muritor. facultatea prin intermediul căreia se realizează. Cunoaşterea este deci pentru Platon. curaj şi cumpătare. Ca şi Socrate. imperfect. Platon a preluat concepţia socratică asupra sufletului. ca şi pentru Socrate. cum susţinuse Socrate). cu sediul în piept. Platon consideră că orice proces de cunoaştere autentică. organizarea socială ar trebui să se întemeieze pe înţelepciune. 3. La nivelul indivizilor predomină una sau alta dintre aceste . În momentul întrupării sufletul uită însă Ideile. Pentru înfăptuirea dreptăţii. care se realizează cu ajutorul simţurilor şi constă în cunoaşterea perceptivă a lucrurilor din lumea existenţelor sensibile. Oamenii ar fi inegali de la natură. 1. dar numai accidental şi fără a avea conştiinţa sa sau capacitatea de a-l legitima. care ar avea ca formă superioară de realizare înţelepciunea. alţii. Opinia (doxa). Ştiinţa (epistemé) se realizează cu ajutorul raţiunii şi constă în contemplarea intelectuală a Ideilor. pe care le-a cunoscut nemijlocit şi deplin în existenţa sa anterioară întrupării.30 Gnoseologia platoniciană Teoria platoniciană a cunoaşterii este indisolubil legată de ontologia lui Platon şi de teoria sa asupra sufletului. „de natura aurului”. pe care le-ar fi cunoscut nemijlocit. b. Dorinţele senzoriale cu sediul în pântec. care ar avea ca formă superioară de realizare cumpătarea. riguroasă. 2. Teoria social – politică platoniciană Reforma statului constituie obiectivul practic fundamental al filosofiei platoniciene. care reprezintă pentru el o adevărată temniţă. prin voinţa divinităţii: unii superiori. Omului i-ar fi proprii trei facultăţi: 1. percepţia unui om din lumea fizică determină reamintirea Ideii de om. Tendinţa spre acţiune. „de natură grosolană”. Platon îşi întemeiază concepţia social–politică şi pe psihologia umană. ar fi dominaţi de pasiuni vulgare. înnăscută (ineism). Lucrurile concrete sunt pretextele care-i reamintesc sufletului Ideile pe care le-a cunoscut deplin înaintea întrupării. Platon consideră că obiectivul fundamental pe care trebuie să-l urmărească organismul social– politic al societăţii este înfăptuirea dreptăţii. ar poseda însuşiri psihice superioare. Această cunoaştere desăvârşită a Ideilor de către suflet este posibilă deoarece el este spiritual. dar a dezvoltat-o şi aprofundat-o. care are în mod necesar acces la adevăr şi are capacitatea de a-l legitima. care ar avea ca formă superioară de realizare curajul. cunoscută de suflet nemijlocit în existenţa sa în lumea Ideilor anterioară întrupării. conferindu-i mai multă consistenţă filosofică. Această uitare se datorează faptului că sufletul este constrâns să trăiască vremelnic într-un trup material. Platon susţine că înaintea întrupării sufletul ar fi sălăşluit în lumea Ideilor (nu în lumea zeilor. Inteligenţa cu sediul în creier. simplu şi nemuritor asemenea lor. dar trebuie să tindă spre ştiinţă.

care ar trebui să apere cetatea de pericolele externe şi interne.31 facultăţi. Karl Popper în primul volum (Vraja lui Platon) al lucrării sale Societatea deschisă şi duşmanii săi. Platon este considerat uneori. 2. 3. care ar trebui să conducă cetatea. pentru ca membrii lor să se poată consacra exclusiv îndeplinirii prerogativelor lor. . dominaţi de tendinţa spre acţiune. Aşa îl consideră. Platon recomandă primelor două clase comunitatea averilor şi a femeilor. Filosofii. Gardienii sau militarii. Viziunea social-politică platoniciană expusă în dialogurile Republica şi Legile are un caracter utopic. dominaţi de inteligenţă. Datorită acestor idei. fapt atestat şi de zădărnicia strădaniilor repetate ale Platon de a o transpune în realitate la Syracuza. Societatea ideală imaginată de Platon este una închisă întrucât accesul de la o clasă la alta este considerat imposibil. Meşteşugarii şi agricultorii care ar fi dominaţi de dorinţe senzoriale şi ar avea rolul de a produce bunurile materiale necesare existenţei cetăţii. de exemplu. cel puţin cel mai important precursor a doctrinei comuniste. ceea ce face ca ei să fie predestinaţi să aparţină uneia din următoarele trei clase: 1. dacă nu fondatorul.

în Antichitate şi în Evul Mediu. Platon s-a temut. Aristotel i-a format tânărului Alexandru o solidă educaţie grecească. fiind crescut de un unchi. acesta şi-ar fi impus după moartea sa în programul de învăţământ al Academiei propria sa concepţie filosofică. la vârsta de 17 ani Aristotel vine la Atena şi se înscrie în Academia platoniciană. care se vor accentua pe măsura maturizării sale. În următorii ani el va întreprinde o serie de călătorii în diferite cetăţi din nordul Greciei continentale şi din Asia Mică. care era un filosof destul de obscur. ci şi Atena. Se va stabili pentru câţiva ani în Assos (polis grecesc de pe coasta egeeană nordică a Asiei Mici. imediat după moartea lui Platon. în vecinătatea graniţei cu Macedonia grecească. viitorul rege Alexandru cel Mare. în peninsula Chalcidică.32 ARISTOTEL (384 – 322 î. Preţuirea de care s-a bucurat de-a lungul timpului Aristotel se datorează. El este considerat nu numai unul dintre cei mai valoroşi filosofi ai tuturor tipurilor. ci şi fondatorul majorităţi ştiinţelor fundamentale. Datorită morţii subite a tatălui său. deci. Aceasta este probabil şi explicaţia faptului că bătrânul Platon. Deşi a rămas de timpuriu orfan de ambii părinţi. la dezinteresul manifestat de Platon faţă de studiul fenomenelor naturii în favoarea filosofiei şi matematicii. că dacă i-ar fi încredinţat conducerea Academiei lui Aristotel. petrecută. în special al celor biologice. religiei. probabil. în vecinătatea insulei Lesbos). când a trebuit să numească un succesor la conducerea Academiei. ale căror rezultate le va valorifica în lucrările sale ştiinţifice ulterioare. dacă nu chiar cu puţin timp înainte. înnoirilor fundamentale pe care el le-a determinat atât în filosofie cât şi în alte domenii ale culturii. unde va deschide o filială a Academiei. . Tot în această perioadă. Ele se referă. medic al curţii regale macedonene. aşa cum era firesc (şi cum toată lumea – inclusiv Aristotel! – se aştepta). şi al soţiei sale Phaistis. ca fiu al lui Nicomachos. el n-a avut prea mult timp să se ocupe de organizarea şi de conducerea sa întrucât a fost solicitat de regele Filip al II-lea al Macedoniei să se ocupe de educaţia fiului său Alexandru. în primul rând. În această perioadă personalitatea proeminentă a lui Platon a influenţat şi a modelat universul său spiritual. în nordul Greciei continentale. la Stagira şi la Pella (capitala regatului macedonean. Vreme de câţiva ani. Repere biografice Aristotel s-a născut în anul 384 î. profesia tatălui său şi-a pus amprenta asupra formaţiei sale spirituale. eliminând-o pe cea platoniciană. Afectat de această decizie. educaţiei. mai întâi ca discipol şi apoi ca profesor. că el s-ar identifica cu însăşi condiţia filosofiei. Hr. probabil. Aristotel a făcut o serie de cercetări de biologie marină la Mytilene. în insula Lesbos. în special. ceea ce însemnă că el nu era încă decis să se rupă de spiritul filosofiei platoniciene. Deşi filiala Academiei deschisă de Aristotel la Assos a devenit repede celebră. După copilăria. între ei au apărut de timpuriu şi o serie de dezacorduri. ci pe propriul său nepot. Aristotel a părăsit nu numai Academia. Cu toate acestea. Speusip. considerându-se. astfel încât se poate aprecia că cel puţin o parte a geniului politic şi militar a lui Alexandru Macedon i se datorează dascălului său.Hr. Aristotel a fost supranumit pur şi simplu Filosoful. trezindu-i interesul pentru studiul fenomenelor naturii. unde profesa tatăl său).) Vreme de mai bine de un mileniu şi jumătate. nu la numit pe Aristotel. dar are şi reflecţii deosebit de pertinente asupra artei. politicii etc. Aristotel devenind în scurt timp cel mai strălucit discipol al lui Platon. la Stagira (de la denumirea localităţii sale natale el mai este numit uneori şi Stagiritul). Platon voia să asigure astfel perpetuarea filosofiei sale în posteritate. moralei. unde rămâne circa 18-20 de ani.

cel puţin până la un punct. i-au intentat lui Aristotel un proces de impietate. în plină putere creatoare. Asia şi Africa (anexând o mare parte din Tracia. începută încă din perioada în care se afla la Academie. imperiul persan. iar discipolii săi peripatetici (gr. cu atât mai mult cu cât el nu era cetăţean atenian (legislaţia ateniană în vigoare stipula că pentru a deveni cetăţean un locuitor al Atenei trebuia să aibă ambii părinţi oameni liberi născuţi în Atena. Şcoala a fost organizată într-o grădină în care se afla un templu dedicat zeului Apollo Lykios. Aristotel a murit însă în împrejurări misterioase. iar grecii nu erau dispuşi să renunţe la fărâmiţarea lor politică tradiţională. condiţie pe care. la Chalcis. evident. insulară şi microasiatică.Hr. peripatein – a se plimba). care-l considerau trădător. probabil. practic. iar suveranul macedonean se pare că chiar şi-a sprijinit fostul dascăl în realizarea unor cercetări. s-a îmbolnăvit. parcă pentru a demonstra că Platon se înşelase când nu-i încredinţase lui conducerea Academiei. Aristotel îşi va numi şcoala filosofică Liceul.. Aristotel a rămas fără protecţie. încă o dată. care constituise o permanentă ameninţare pentru greci. în insula Eubeea. Alexandru a continuat campania începută de tatăl său de cucerire a cetăţilor greceşti şi de înglobare a lor în regatul macedonean. a avut un accident? – sunt întrebări care istoricii şi filosofii n-au reuşit şi. În următorii 12 ani Aristotel s-a ocupat de organizarea şi conducerea Liceului şi şi-a elaborat o mare parte a operei. naţionaliştii atenieni. el îşi deschide propria sa şcoală filosofică. Datorită faimei şi competenţei lui Aristotel. Aristotel nu o îndeplinea). Peste numai un an la vârsta de 62 de ani. cel mai radical contestatar al autorităţii macedonene. Opera aristotelică Aristotel a fost unul dintre cel mai prolifici filosofi ai antichităţii. întreaga Grecie continentală. Cea mai mare parte a acestor lucrări sunt cursuri predate de el la Liceu. nu departe de Academia platoniciană. cucerind India şi proclamându-se faraon al Egiptului). Aristotel şi-a făcut numeroşi duşmani la Atena. L-a ajuns răzbunarea Atenei. în 323 î. datorită faptului că lecţiile se desfăşurau în timpul plimbărilor unui dascăl însoţit de un grup de discipoli pe aleile grădinii în care funcţiona şcoala. Devenit rege. Liceul devine repede celebru.Hr. Aristotel a fost. mai ales la Atena. Atâta vreme cât a trăit Alexandru. Şcoala va mai fi numită şi peripatetică. prin cucerirea unor întinse zone din Europa. nu vor reuşi niciodată să răspundă încă satisfăcător. Imediat după moartea lui Alexandru. În cinstea zeului. în 322 î.. Datorită morţii premature a lui Alexandru Macedon. Deşi mulţi greci îl admirau. el a continuat să menţină legătura cu Alexandru şi după ce acesta a devenit rege şi apoi s-a proclamat împărat. Datorită acestei legături. Aristotel n-a avut însă tăria morală a lui Socrate să-şi înfrunte destinul nedrept şi a fugit din Atena înaintea începerii procesului. nimeni n-a avut însă curajul să-i facă ceva lui Aristotel. Liceul atrăgea tineri dornici de instrucţie din întreaga lume grecească. Alexandru avea şi numeroşi duşmani. Aici. la numai 33 de ani. Aşa cum era şi firesc. unde se refugiase (se pare că moştenise de la mama sa o casă în Chalcis). fiindu-i atribuite circa 145 de lucrări în cele mai diferite domenii. un partizan al politicii de expansiune a lui Alexandru. abandonându-şi studiile. împotriva filosofiei (aluzie evidentă la condamnarea la moarte a lui Socrate). care nu suportau ca cetatea lor să fie înglobată într-un imperiu „barbar” şi militau pentru recâştigarea independenţei. devenit în scurt timp imperiu. desfiinţând. întrucât Academia intrase după moartea lui Platon într-un declin evident. . în afara cetăţii. nu tocmai onorabilă. motivându-şi fapta. întrucât era conştient de faptul că în noul context geopolitic polisurile greceşti nu aveau nicio şansă de supravieţuire. Aristotel a predat la Liceu două categorii de cursuri: cursuri exoterice. prin afirmaţia că n-a vrut să dea atenienilor ocazia să mai păcătuiască.33 Alexandru a trebuit să-i urmeze la tron la numai 20 de ani. Aristotel s-a considerat dezlegat de angajamentul pe care şi-l luase faţă de Filip al II-lea privind educaţia lui Alexandru şi a revenit la Atena în anul 335 î. în frunte cu oratorul Demostene.Hr.

I î. Şi mai impresionant. adoptând nu numai o serie de teme şi motive platoniciene. • Fizica – este lucrarea în care Aristotel a elaborat cea dintâi teorie mecanică asupra universului. a fost scrisă după lucrarea Fizica. şi cursuri ezoterice. Astfel. s-a dovedit inspirată. care a trăit în sec. adaugă Kant. Despre nobleţe etc. Analiticile prime. Topica şi Respingerile sofistice. Analiticile secunde. ci şi maniera dialogală platoniciană de concepere a discursului filosofic.Hr. care se adresau iniţiaţilor. Ordonând după criteriul cronologic opera aristotelică. adevărate tratate. şi a fost ultimul conducător al Liceului. În Organon Aristotel a expus principiile şi legităţile fundamentale ale logicii clasice. Categoriile. când astronomul polonez Nicolai Copernic (1473-1543) îi va opune modelul heliocentric asupra sistemului solar. Această denumire a lucrării nu i-a fost dată de Aristotel. filosofie (Eudem. mai este numită şi metafizică). etică (Despre iubire. întrucât ea sugerează că filosofia studiază problemele care se află după sau. această logică n-a putut să mai facă niciun pas înainte! Kant sugerează că am avea dea face cu singurul caz din istoria culturii în care o întreagă disciplină a fost creată de un singur individ. numind-o „Cea care urmează după Fizica” (Metafizica). • Etica nicomahică . • Parva naturalia – în care analizează o serie de probleme de psihologie. pe care le va repudia ulterior (teoria Ideilor.34 care se adresau celor neiniţiaţi şi erau destinate publicării. pe care o explicat-o prin impulsuri mecanice din aproape în aproape. s-au păstrat şi ne-au parvenit aproape în întregime. Ea este alcătuită din 6 cărţi: Despre interpretare. Cea mai mare parte a acestor lucrări s-a pierdut. teorie politică (Despre regalitate) etc. ci de către editorul operei sale. Cea mai mare parte a cursurilor exoterice s-a pierdut. El a fost preocupat în special de problematica mişcării corpurilor fizice. Această lucrare a stârnit admiraţia lui Kant (care era foarte rezervat în aprecierea meritelor filosofilor). • Organon (gr.). geograful şi astronomul grec Claudius Ptolemeu la crearea modelului geocentric asupra universului. datorită căreia el este considerat fondatorul logicii clasice. este însă faptul că de când a fost creată. dar cele ezoterice. Din acest motiv termenul metafizică a ajuns să devină sinonim cu termenul filosofie (filosofia. Cele mai importante lucrări ezoterice ale lui Aristotel care ne-au parvenit sunt: • Metafizica – este lucrarea în care Aristotel şi-a expus în mod sistematic concepţia filosofică. Principiile acestei teorii fizice vor fi preluate şi dezvoltate în epoca modernă de Isac Newton şi Galileo Galilei pentru fundamentarea mecanicii clasice. în această perioadă el a scris lucrări de retorică (Gryllos sau Despre retorică). Despre filosofie). pe matematicianul. – instrument) – este tratatul monumental în care Aristotel şi-a expus teoria logică. • Despre generare şi distrugere • Meteorologia • Despre suflet – considerată actul de naştere al psihologiei ştiinţifice. mai corect. Despre bogăţie. Această denumire. mai degrabă accidentală. • Despre cer – lucrare în care Aristotel a sistematizat cunoştinţele de astronomie ale grecilor şi a elaborat un model al universului care-l va inspira în secolul al II-lea d. fiind elaborate într-o formă teoretică riguroasă şi presupunând stăpânirea temeinică a cunoştinţelor elementare despre domeniile respective. care scria în prefaţa la ediţia a II-a a Criticii raţiunii pure că ceea ce i se pare impresionant la logica aristotelică este faptul că de când a fost elaborată ea n-a trebuit să facă niciun pas înapoi. în special teoria principiilor generale ale existentei şi ale cunoaşterii.). care va dăinui până în epoca modernă. Andronicos din Rodhos.Hr. el a constatat că lucrarea de filosofie a lui Aristotel. dincolo de lucrurile fizice. concepţia platoniciană asupra sufletului etc. Aristotel şi-a început opera încă de când se afla la Academie. al cărei titlu se pierduse.

deşi adusese corective esenţiale doctrinei dascălului său. identificându-se cu ansamblul trăsăturilor care determină apartenenţa lor la o anumită clasă. 2. care corespunde perioadei în care Aristotel a fost profesor la Academie şi în care a fost puternic influenţat de filosofia platoniciană. blocul inform de marmură din care va fi cioplită o . De aceea el va plasa esenţele lucrurilor în ele însele şi nu în afara lor. nucleul filosofiei platoniciene. Această concepţie este în mod programatic opusă celei platoniciene. În această etapă el a aderat la principalele motive ale filosofiei platoniciene.35 • • • • • • • Etica eudemică Marea etică Politica – lucrare care inaugurează studiul ştiinţific al regimurilor politice Poetica – lucrare prin care Aristotel a fundamentat estetica Retorica – lucrare asupra artei elaborării şi susţinerii discursurilor Istoria animalelor Părţile animalelor Filosofia aristotelică Aristotel şi-a elaborat concepţia filosofică şi ştiinţifică progresiv. Este semnificativ în acest sens faptul că în mai multe pasaje din Metafizica el utilizează sintagma „noi platonicienii”. ceea ce înseamnă că se considera platonician. La începutul secolului al XX-lea istoricul german al filosofiei Werner Jaeger a distins în lucrarea sa Aristoteles (1923) trei mari etape ale elaborării creaţiei teoretice aristotelice: 1. Ca şi lucrările lui Platon aceste opere – aproape în totalitate pierdute – erau scrise sub formă de dialoguri. – hylé). Dacă Platon considerase că esenţele lucrurilor. Materia ar fi. Procedând astfel. numite de el Idei. ci şi forma literară a operei platoniciene. care corespunde perioadei în care Aristotel a organizat şi condus Liceul şi şi-a elaborat cea mai mare parte a lucrărilor ştiinţifice. ca posibilitate. Aristotel va explica existenţa cu ajutorul a două principii şi nu a unuia singur. căci efectiv ea nu ar putea fiinţa decât în uniune cu o formă determinată. sunt transcendente acestora. Aristotel a continuat într-un fel atitudinea lui Platon care şi-a revizuit de mai multe ori drastic propria concepţie. Materia este concepută de Aristotel ca fiind pasivă. pentru Aristotel ele le sunt imanente. În concepţia sa filosofică Aristotel a supus unei critici severe filosofia platoniciană. 3. Aristotel afirmă că materia ar exista doar ca potenţă. Sunt semnificative pentru această etapă lucrările Eudem (imitaţie după Phaidon-ul platonician) şi Despre filosofie. cum am văzut. inertă şi informă. În aceste lucrări el a adoptat nu numai ideile fundamentale ale lui Platon. În pofida acestei critici severe făcute ontologiei dascălului său. etapa platonismului fervent. cum ar fi fost de aşteptat. Aristotel a criticat. adică teoria Ideilor. cum procedase Platon. El afirmă că separarea de către Platon a existenţei în două (şi apoi în trei) regiuni ontice distincte (numite de el. lumi) i se pare „o complicaţie inutilă” şi întreabă retoric: „Cum să înţelegem că Ideile pot să existe separat de sensibile. în special la teoria Ideilor şi la metempsihoză. etapa metafizicii realiste este etapa ulterioară părăsirii Academiei în care Aristotel şi-a elaborat propria concepţie filosofică expusă în lucrarea Metafizica. Critica pe care Aristotel a făcut-o platonismului nu este însă una demolatoare. dar mai prieten îmi este adevărul”. când ele alcătuiesc substanţa acestora?” Aristotel conchide că: „a spune că Ideile sunt prototipuri ale lucrurilor înseamnă a vorbi în vânt sau a face o metaforă poetică”. care reprezintă în concepţia lui Aristotel substratul tuturor lucrurilor. Cele două principii distinse de el sunt: 1. ci una care urmăreşte identificarea elementelor viabile ale filosofiei dascălului său pentru a fi integrate într-o nouă sinteză şi eliminarea celor pe care el le considera eronate. materia (gr. de exemplu. în primul rând. etapa naturalistă. El şi-a motivat această atitudine faţă de concepţia dascălului său prin dictonul: „mi-e prieten Platon. Ea ar fi un fel de material brut şi inert din care sunt constituite lucrurile.

astronomia etc. reprezentată. chipul zeului reprezentat de statuie. În Metafizica Aristotel a conferit o oarecare prioritate formei în raport cu materia. El a fost cel dintâi gânditor occidental care a operat distincţia dintre filosofie şi ştiinţă. cu ajutorul căreia a încercat să explice mişcarea lucrurilor. făcându-le să devină ceea ce sunt şi imprimându-le dinamismul. de exemplu. ci a fixat şi criteriile raţionale ale clasificării ştiinţelor. fiind considerat fondatorul majorităţii ştiinţelor fundamentale. Forma ar fi. cât şi cele specializate – erau reunite sub termenul generic de filosofie. pentru a invoca exemplul de mai sus. individuale sunt deci substanţe. • economia. Ele n-ar putea fi separate decât în plan teoretic. Conceptul aristotelic de formă prezintă similitudini cu conceptul platonician de Idee. de proiectul templului ce urmează a fi construit. • . Aristotel a fost nu numai unul dintre cei mai valoroşi filosofi ai tuturor timpurilor. de acţiunea efectivă de modelare a pietrei pentru a deveni templu. cel al ştiinţei este reprezentat de diferitele domenii şi manifestări particulare ale existenţei. Aşa cum rezultă şi din lista lucrărilor sale. care includ: • poetica. Forma este act şi ea „decupează” lucrurile din materia amorfă. de exemplu.36 statuie. Divinitatea. Deşi unele ştiinţe (matematica. mai întâi. • cauza formală. considerată formă pură şi numită forma formelor. statuia ca atare. Substanţa ar fi. criteriul general de delimitate a cunoştinţelor filosofice de cele ştiinţifice. reprezentată de scopul pentru care este construit templul. În realitate n-ar exista materie informă sau formă goală. Lucrurile concrete. Până la el totalitatea cunoştinţelor despre lume – atât cele cu caracter general. adică unităţi indisolubile ale materiei cu diferite forme determinate. care includ: • politica. 2. • cauza finală. • etica. – ousia). • cauza eficientă. • fizica (numită de el filosofie secundă). Separarea materiei de mişcare va crea mari dificultăţi aristotelismului în explicarea mişcării şi a existenţei în general. Aristotel nu s-a limitat însă la delimitarea globală a ştiinţei de filosofie. de exemplu. prin care Aristotel considera că a reuşit şi legitimeze teoretic necesitatea unei cauze prime a lumii. lipsită de conţinut material. El a propus următorul sistem al ştiinţelor: • ştiinţele teoretice. Aristotel a elaborat şi o amplă teorie a cauzalităţii. piatra din care va fi construit un templu. care ar fi. Aristotel susţine că între materie şi formă există o unitate indisolubilă. ci şi un mare savant. cu o singură excepţie. – morphé). care includ: • metafizica (numită de el filosofie primă). care ar reprezenta un principiu formativ şi dinamizator de natură spirituală al tuturor lucrurilor. reprezentată. • ştiinţele poetice (creatoare). prin analiză raţională. Cea mai gravă dintre acestea este reprezentată de teoria primului motor sau a primului impuls. • ştiinţele practice. • matematica. de exemplu.) acumulaseră un volum considerabil de cunoştinţe. forma (gr. ele nu fuseseră încă delimitate riguros şi nici legitimate teoretic. Aristotel va stabili. El distinge patru tipuri de cauze: cauza materială. El va preciza că în timp ce obiectul de studiu al filosofiei este „fiinţa ca fiinţă” şi atributele sale fundamentale (adică lumea ca totalitate). Unitatea dintre materie şi formă este exprimată de Aristotel prin conceptul de substanţă (gr.

37

• retorica. Examinând sistemul ştiinţelor elaborat de Aristotel constatăm că: - pe de o parte, criteriul clasificare propus de el este subiectiv, deoarece fiecare tip de ştiinţe îşi are temeiul într-o facultate sufletească distinctă: • contemplatoare (ştiinţele teoretice); • practică (ştiinţele practice); • creatoare (ştiinţele creatoare). - pe de altă parte, deoarece fiecare tip ştiinţă circumscrie un anumit domeniu sau o anumită dimensiune a existenţei, există şi un temei obiectiv al delimitării lor. Deşi problematica sistemului ştiinţelor a suferit de-a lungul timpului modificări fundamentale, Aristotel a fost cel care a abordat-o pentru prima dată, iar clasificarea sa nu a fost şi nu poate fi ignorată de nicio tentativă semnificativă de soluţionare a sa. Ca şi Platon, Aristotel a fost preocupat şi de organizarea politică a societăţii. El nu mai este însă interesat de regimul politic ideal, cum făcuse dascălul său, ci de cel care poate asigura o gestionare eficientă a problematicii vieţii sociale. Doctrina sa social-politică, expusă în Politica, lucrare considerată adesea actul de naştere al ştiinţei politice, conţine mult mai elemente realiste în raport cu cea platoniciană. Este semnificativ în acest sens faptul că Aristotel şi-a antrenat discipolii analiza monografică a constituţiilor a peste 150 de regimuri politice din lumea grecească. Din păcate, lucrările respective s-au pierdut, neparvenindu-ne decât modelul oferit de Aristotel discipolilor săi în lucrarea Statul atenian. El a prelucrat şi sistematizat în Politica o bază empirică impresionantă. Aristotel distinge două tipuri de constituţii, adică de regimuri politice: • bune – care urmăresc realizarea binelui general şi asigură instaurarea regimurilor politice pure; • rele – care urmăresc realizarea unor interese particulare şi conduc la instaurarea regimurilor politice corupte sau degenerate. Ar exista deci două mari tipuri de regimuri politice: regimuri politice pure – care pot adopta următoarele forme de guvernământ: • monarhia – în care puterea politică ar fi exercitată de un singur individ şi ar fi utilizată pentru promovarea binelui general; • aristocraţia – în care puterea politică ar fi exercitată de un grup de indivizi de origine nobilă şi ar fi utilizată pentru promovarea binelui general; • democraţia – în care puterea politică ar fi exercitată de întregul popor (mai precis, de toţi cetăţenii) şi ar fi utilizată pentru promovarea binelui general. Aristotel nu consideră că vreuna dintre aceste forme de guvernământ ar fi superioară celorlalte, ci că toate sunt legitime în măsura în care puterea politică este utilizată pentru promovarea binelui general. Adoptarea uneia sau alteia dintre ele ar fi condiţionată de tradiţii, mentalităţi, particularităţi locale etc. • regimuri politice corupte sau degenerate – care pot avea următoarele forme de guvernământ: • tirania – forma degenerată a monarhiei în care puterea politică ar fi exercitată de un singur individ în propriul său interes; • oligarhia – forma degenerată a aristocraţiei în care puterea politică ar fi exercitată de un grup de indivizi în interesul celor bogaţi; • demagogia – forma degenerată a democraţiei în care puterea politică ar fi exercitată de întregul popor în interesul săracilor. Aristotel a propus soluţii pertinente şi în alte domenii ale filosofiei: teoria cunoaşterii, estetică, etică, retorică, economie etc.

38

FILOSOFIA EVULUI MEDIU
(sec. V – XV) CARACTERIZARE GENERALĂ Sfârşitul oficial al filosofiei antice îl reprezintă anul 529 d.Hr., când din ordinul împăratului roman Justinian (circa 527-565) a fost închisă sub acuzaţia de păgânism ultima şcoală filosofică din Atena. Aceasta era o şcoală neoplatoniciană, continuatoare a Academiei platoniciene. Ultimul ei scolarh (conducător al şcolii), Damascius, a părăsit Atena şi a plecat în Egipt unde i s-a pierdut urma. La această dată filosofia antichităţii greco-romane era însă de mult apusă, dar spiritul său intrase deja în constituţia spiritului occidental. În primele secole ale erei creştine Imperiul Roman a intrat în faza declinului său ireversibil, care s-a manifestat în toate domeniile vieţii sociale: politic, economic, militar, administrativ, cultural etc. Armata imperială era încă puternică, dar era alcătuită până la gradele militare cele mai înalte din mercenari străini, originari din provinciile romane. Aceştia erau devotaţi Romei, dar este semnificativ pentru declinul Imperiului Roman faptul că cea mai importantă instituţie a sa ajunsese în mâinile barbarilor. Sub raport politic, declinul era, de asemenea, evident. Administraţia romană reuşea să gestioneze tot mai dificil multiplele probleme cu care se confrunta imensul imperiu. Presiunea popoarelor migratoare asupra graniţelor imperiului era din ce în ce mai puternică, astfel încât autorităţile romane au fost nevoite să restrângă de mai multe ori succesiv graniţele imperiului (retragerea aureliană din Dacia romană din anul 271 d.Hr. a fost o expresie a acestui proces). Este simptomatic, în acest sens, şi faptul că în anul 410 vizigoţii conduşi de Alaric cuceresc şi jefuiesc Roma. Şi sub raport economic se înregistrează regrese dramatice. Comerţul şi economia urbană decad progresiv. Negustorii levantini (Levantul este denumirea tradiţională generică a zonei mediteraneene euro-afro-asiatice, incluzând aproximativ teritoriilor actuale ale Greciei, Turciei, Egiptului şi Siriei) vindeau mult la Roma şi cumpărau puţin, iar aceste schimburi economice dezechilibrate au secătuit treptat rezervele de metale preţioase acumulate la Roma în perioada marilor cuceriri. La sfârşitul secolului al IV-lea aceste rezerve erau practic epuizate, ceea ce a încetinit activitatea comercială şi a accelerat declinul meşteşugurilor. Aşa cum se va întâmpla în repetate rânduri şi în posteritate, criza economică a fost dublată de una financiară. Situaţia economică a imperiului a fost agravată şi de fiscalitatea romană împovărătoare care a determinat ruinarea ţăranilor şi a micilor meşteşugari. Treptat se profilează o nouă formă de organizare social-economică întemeiată pe economia agrară şi marele domeniu rural. Se configurează astfel relaţiile economico-sociale de tip feudal. În primele secole după naşterea lui Hristos cel mai important fenomen spiritual care s-a înregistrat în Imperiul roman a fost apariţia şi răspândirea rapidă a religiei creştine. Creştinismul a apărut ca o religie a săracilor, fapt ce explică răspândirea sa rapidă la nivelul păturilor sărace ale Imperiului roman. Noua religie era superioară sub raport teologic mitologiei greco-romane, în primul rând deoarece ea era o religie monoteistă. De asemenea, spre deosebire de mitologia greco-romană, ea propunea adepţilor săi un ideal de moralitate de înalt umanism şi speranţa mântuirii tuturor oamenilor, indiferent de naţionalitatea sau de starea lor socială. În primele secole după apariţie, religia creştină a fost interzisă în Imperiul Roman, fiind percepută ca o religie subversivă, întrucât ea se opunea mitologiei romane şi atrăgea în special categoriile sociale defavorizate ale imperiului. Amintirea răscoalei sclavilor conduşi de Spartacus din anul 71 î.Hr. era încă puternică în conştiinţa autorităţilor imperiale, iar

39

nemulţumirea păturilor sărace ale imperiului era tot mai greu de stăvilit. De asemenea, unele practici de cult ale noii religii contraveneau legislaţiei romane în vigoare. Deşi creştinismul era în mod oficial interzis în imperiu, atitudinea diverşilor împăraţi romani faţă noua religie şi, mai ales, faţă de comunităţile creştine timpurii au fost variabilă, oscilând între toleranţă sau indiferenţă (Marc Aurelius Traian, Hadrian, Verus, Pius etc.) şi represiune violentă (Caligula, Nero). Pe fondul declinului generalizat al Imperiului Roman, împăratul Constantin cel Mare a întrevăzut în noua religie un posibil instrument politic de refacere a forţei, unităţii politice, administrative şi spirituale, ca şi a măreţiei de altădată a imperiului. De aceea la îndemnul mamei sale Elena, care se convertise deja la creştinism, el a adoptat în anul 313 un decret imperial, cunoscut sub denumirea de Edictul de la Milano, prin care a legalizat religia creştină în Imperiul Roman. Se pare că s-a convertit el însuşi la creştinism (convertirea sa este încă obiect de dispute între istorici şi teologi) şi a convocat şi prezidat primul consiliu ecumenic creştin, care a avut loc în anul 325 la Niceea şi a adoptat Crezul (a cărui formă va fi definitivată de conciliul de la Constantinopol din anul 381), document doctrinar esenţial pentru fundamentarea teoretică şi teologică a religiei creştine. Aşa cum era de aşteptat, după legalizare procesul de răspândire a noii religii în întregul Imperiu Roman s-a amplificat şi s-a accelerat. În numai câteva secole biserica creştină va deveni cea mai bine organizată, mai puternică şi mai eficientă instituţie medievală. Din păcate, uitându-şi parcă propria experienţă, ea va declanşa o adevărată prigoană asupra celorlalte religii practicate în Imperiul Roman, impunându-se, nu de puţine ori prin forţă, ca singura religie legală. În pofida aşteptărilor lui Constantin cel Mare, legalizarea creştinismului a agravat declinul Imperiului Roman. Religia cu vocaţie universalistă, creştinismul a început să se simtă în scurt timp încorsetat de structurile politice şi administrative imperiale şi a început lupta dintre biserică şi puterea laică pentru supremaţie. În scurt timp puterea politică a fost subordonată bisericii creştine. Este semnificativ, în acest sens, faptul că suveranii celor mai importante state occidentale nu erau consideraţi legitimi decât după ce erau recunoscuţi de biserică. Pe fondul unor dispute doctrinare (referitoare îndeosebi la dogma filioque – lat. „şi de la Fiul” – privitoare la originea Sfântului Duh), dar şi ca urmare a constituirii unor centre de autoritate şi de interese politico-economice divergente grupate în jurul Romei şi Constantinopolului, în anul 1054 s-a produs Marea Schismă în urma căreia creştinismul unitar al primului mileniu creştin s-a „spart” în confesiunile creştine catolică şi ortodoxă, care s-au excomunicat reciproc, s-au considerat fiecare purtătoarea adevăratului creştinism şi au evoluat în continuare autonom. În primele secole după naşterea lui Isus creştinismul a fost mai mult o stare de spirit generoasă decât o doctrină temeinic întemeiată teologic şi teoretic. Sarcina fundamentării teoretice şi teologice a creştinismului şi-o vor asuma în primul mileniu creştin Sfinţii Apologeţi, creatorii Apologeticii (sec. II – III) şi Sfinţii Părinţi, creatorii Patristicii (sec. IV – VIII). Acest proces va fi desăvârşit între secolele IX - XIV de reprezentanţii Scolasticii.

capitale, intitulate, în mod semnificativ, Apologii (gr. apologeia – laudă, preamărire), erau expuneri parţiale ale religiei creştine şi tentative de justificare a superiorităţii ei nu numai faţă de toate celelalte religii practicate în Imperiul Roman, ci şi faţă de filosofia greco-romană. Întrucât au fost elaborate în perioada în care creştinismul era încă interzis în Imperiul Roman, Apologiile erau şi pledoarii juridice adresate împăraţilor romani menite să-i convingă să recunoască dreptul legal la existenţă şi liberă practică religioasă al creştinilor într-un imperiu care în mod oficial era încă păgân. Este semnificativ, în acest sens, faptul că unii dintre Sfinţii Apologeţi au avut pregătire juridică şi au practicat avocatura. Cei mai importanţi dintre ei au fost: - În secolul al II-lea: Quadratus, Aristide, Hermas, Justin, Tatian, Athenagoras, Minucius Felix.

• Sfinţii Apologeţi (sec. II – III) au fost primii apărători ai creştinismului, iar lucrările lor

40

- În secolul al III-lea: Tertulian, Arnobius, Cyprianus, Origene, Clement. Cei dintâi apologeţi au considerat că religia creştină este superioară nu numai tuturor religiilor „păgâne”, ci şi filosofiei greco-romane. Ei au declarat astfel război tuturor celorlalte religii practicate în Imperiul Roman, precum şi filosofiei greco-romane, considerată, şi ea, păgână, plină de erori şi executată ca atare. Minucius Felix scria în acest sens: „Cei vechi se închinau la zei de lemn ciopliţi poate din rămăşiţele unui rug sau dintr-o bucată de blestemată spânzurătoare, la zei de bronz sau de argint făcuţi, nu-i imposibil, din vreo oală de noapte ori sculptaţi din piatră de un meseriaş murdar”. La rândul său, Tatian în lucrarea „Cuvânt către greci” declară filosofia creştină ca fiind mai veche decât filosofia lui Platon şi Aristotel, a lui Democrit şi a stoicilor. Aşa cum era de aşteptat, marii filosofi greci nu sunt menajaţi nici ei: Platon ar fi fost vândut ca sclav de Dionysios cel Bătrân datorită lăcomiei pântecului său, Aristotel ar fi pus prosteşte margini providenţei, lăudându-l totodată prea mult pe Alexandru Macedon, Empedocles era lăudăros etc. Justin, mai echilibrat şi, totodată, mai subtil, şi-a dat seama că filosofia grecească nu putea fi pur şi simplu negată, cu atât mai mult cu cât opera fundamentare teoretică a creştinismului nu putea ignora achiziţiile ei. De aceea el întreprinde o adevărată operă de „creştinizare” a filosofiei greceşti, atât pentru a o anihila, cât şi pentru a crea cadrul pentru valorificarea din perspectivă creştină a unora dintre achiziţiile ei: „Cei care au trăit potrivit Logosului sunt creştini, chiar dacă au trecut drept păgâni sau atei. Aşa au fost la greci Socrate, Heraclit şi alţii asemenea lor, iar la barbari Abraham, Ananias, Azarias, Misael şi alţii asemenea lor”. • Sfinţii Părinţi (sec. IV – VIII) sunt creatorii Patristicii. Termenul „Patristică” (de la latinescul „pater” – tată, părinte) denumeşte o mişcare teologică şi filosofică apărută în primul mileniu creştin prin care s-a urmărit fundamentarea teologică sistematică şi riguroasă a religiei creştine. Sfinţii Părinţi au continuat şi au aprofundat opera Sfinţilor Apologeţi, iar activitatea lor va fi desăvârşită de către gândirea scolastică. Medievistul francez Étienne Gilson apreciază că „se numeşte literatură patristică, în sens larg, totalitatea operelor creştine care aparţin epocii Părinţilor Bisericii; dar nu toate au ca autori Părinţi ai Bisericii, şi nici chiar această titulatură nu este riguros exactă. Într-un prim sens, ea îi denumeşte pe toţi scriitorii ecleziastici vechi, care au murit în credinţă creştină şi în comuniune bisericească” (Filosofia în Evul Mediu, Editura Humanitas, 1995, p. 13). În sens restrâns, un Părinte al Bisericii trebuia să întrunească următoarele patru trăsături: 1. ortodoxie doctrinară, adică doctrina sa să fie conformă nu numai cu spiritul, ci şi cu litera Bibliei; 2. sfinţenie de viaţă, adică să fi trăit în conformitate cu normele moralei creştine timpurii; 3. recunoaştere de către Biserică, adică opera sa să aibă aprobarea Bisericii creştine; 4. vechime – să fi trăit între sfârşitul sec. al III-lea şi sec. al VIII-lea. În cadrul Patristicii se disting două „aripi”: a. Aripa greacă care-i are ca principali reprezentanţi pe: Grigore din Nazians, Vasile cel Mare, Grigore din Nyssa, Pseudo-Dionisie Areopagitul, Ioan Damaschin; b. Aripa latină care-i are ca principali reprezentanţi pe: Aureliu Augustin, Grigore cel Mare, Isidor din Sevilla.
• Scolastica (sec. IX – XIV) a desăvârşit opera de fundamentare teologică şi filosofică a religiei creştine iniţiată de Sfinţii Apologeţi şi continuată de Sfinţii Părinţi. Sub raport filosofic, scolastica interesează, în primul rând, prin cea mai importantă dispută teoretică desfăşurată în cadrul său numită cearta universaliilor. Ea a fost prilejuită de Isagoga (gr. „introducere”) lui Porphyrios (filosof grec neoplatonic care a trăit între anii 232 şi 304 şi a fost unul dintre continuatorii lui Plotin) la Categoriile lui Aristotel, prima carte a

nume date de oameni lucrurilor individuale. Pierre Abélard. au corporalitate sau nu. TOMA D’AQUINO (1225-1274) Toma d’Aquino este considerat cel mai important filosof medieval şi unul dintre cei mai valoroşi teologi catolici. Guillaume de Champeaux şi Toma D’Aquino. – „universaliile sunt realităţi”. care a trăit între anii 1200 şi 1280 şi are meritul de a fi trezit interesul Occidentului catolic pentru filosofia lui Aristotel. nici separat de ele. – „universaliile sunt nume”. servitoare a teologiei). În 1230 a fost admis ca laic în mănăstirea din Monte Cassino. Duns Scot. . iar în anul 1879 sistemul său a fost declarat de Vatican filosofia oficială a catolicismului. unde studiază teologia şi filosofia cu Albertus Magnus (numele latinizat al teologului şi filosofului german Albert von Bollstädt. adică ele sunt doar cuvinte) – se revendica din tradiţia filosofică aristotelică şi considera că existenţă reală au numai lucrurile individuale. Prin întreaga sa creaţie şi activitate el şi-a propus să transforme filosofia într-o ancilla theologiae (lat. Cei mai importanţi reprezentanţi ai nominalismului au fost: Roscelin din Compiegne. iar generalul nu există nici în lucruri. anterioare lucrurilor individuale.41 tratatului de logică al Stagiritului. Toma fost canonizat de Biserica romano-catolică în anul 1323. Albertus Magnus a fost canonizat de biserica romano-catolică. Roma. În 1274 Toma d’Aquino a fost invitat de Papa Grigore al X-lea la conciliul ecumenic de la Lyon. 2. În următorul sfert de veac el a desfăşurat o vastă activitate didactică şi teologică la Paris. adică generalul. îl răpesc de la mănăstire şi îl aduc acasă. Cei mai importanţi reprezentanţi ai realismului au fost: Anselm de Canterbury. Repere biografice Toma D’Aquino s-a născut în anul 1225 în castelul conţilor D’Aquino din Roccasecca. – slujnică. Organon. şi lucrurile individuale. reductibile în ultimă instanţă la două: 1. Toma va apela la filosofia lui Aristotel pentru fundamentarea teoretică a creştinismului. Fraţii săi se împotrivesc călugăririi lui. Ca şi Toma d’Aquino. Începând din anul 1239 el studiază „artele liberale” (disciplinele laice predate în învăţământul medieval) la Universitatea din Napoli. Bologna. Realismul – ce avea maxima: Universalia sunt realia (lat. Porphyrios se întreba în Isagogă dacă genurile şi speciile (numite de medievali universalii) sunt realităţi substanţiale sau numai concepte şi dacă. La douăzeci de ani Toma intră în ordinul dominican al călugărilor cerşetori. independente de acestea ca şi de activitatea spiritului uman. În cele din urmă îşi înduplecă familia şi pleacă la Paris şi Colonia (Köln). Viterbo. Toma nu renunţă la opţiunea sa de a-şi consacra viaţa religiei creştine. iar în 1259 a fost abilitat ca profesor de teologie. Continuând opera dascălului său. În esenţă „Cearta universaliilor” a urmărit elucidarea raporturilor dintre „universalii”. Şi-a luat licenţa în teologie în 1256. Orvieto şi Napoli. În legătură cu această problemă au fost formulate numeroase puncte de vedere (aproximativ 13). dar pe drum s-a îmbolnăvit grav şi a murit în mănăstirea Fossanova. cum erau numite în epoca medievală genurile şi speciile. în cazul în care sunt ele reale. Nominalismul – care avea maxima: Universalia sunt nomina (lat. Noţiunile generale nu ar fi decât simple cuvinte. În pofida tuturor presiunilor exercitate de familie. adică existenţe de sine stătătoare) – se revendica din filosofia lui Platon şi considera că noţiunile generale constituie realităţi de sine stătătoare cu caracter spiritual (concepute ca un fel de Idei platoniciene). William Occam etc. receptată prin filiera gândirii arabe). în apropiere de Aquino (localitate italiană situată între Roma şi Napoli). unul dintre cei mai valoroşi teologi ai vremii.

dacă este utilizată corect. la doar trei ani de la moartea filosofului. Nici raţiunea. a condamnat numeroase teze ale filosofiei şi teologiei lui Toma D’Aquino. Părinţii Bisericii fiind interesaţi aproape exclusiv de filosofia lui Platon. în cele din urmă. Despre eternitatea lumii etc. Despre suflet. Operele sale fundamentale sunt Summa contra Gentiles (Împotriva erorilor necredincioşilor) şi Summa Theologiae. În numai două decenii de creaţie teoretică Toma d’Aquino a scris un mare număr de lucrări care descurajează cititorul modern prin proporţiile lor monumentale. Toma d’Aquino a căutat. să unească gândirea lui Aristotel cu cea creştină şi să confere astfel filosofiei catolicismului un fundament raţionalist. Aşa se explică faptul că ideile tomiste. se întemeiază pe revelaţia divină. dar pe care trebuie să le acceptăm ca atare. Pericolul contaminării creştinismului de raţionalismul aristotelic putea compromite întreaga operă teologică desfăşurată de Sfinţii Părinţi pe parcursul unui întreg mileniu. este evident că el sfârşeşte prin a subordona filosofia teologiei. Sinteza tomistă dintre creştinism şi aristotelism era primejdioasă atât pentru aristotelism. episcopul Parisului. pe autoritatea lui Dumnezeu. datorită compatibilităţii sale formale cu religia creştină. care a fost intens creştinizat. aristotelismul fiind incompatibil cu spiritualismul creştin. conform convingerii lui Toma. Operele Stagiritului fuseseră traduse însă în limba arabă. Metafizica. pe linia iniţiată de Albertus Magnus. la Despre interpretare. cât şi pentru creştinism. Aceasta înseamnă că filosofia nu trebuie să admită nimic altceva decât ceea ce este accesibil inteligenţei naturale şi este demonstrabil numai cu mijloacele ei. iar tentativa lui Toma exprimă o schimbare radicală de perspectivă în fundamentarea filosofică a realismului. în anul 1277. În „cearta universaliilor” Toma D’Aquino s-a plasat pe poziţiile unui realism moderat. îndepărtând-o de orientarea iraţionalistă tradiţională de inspiraţie augustiniano-platoniciană. Filosofia lui Toma urmăreşte două obiective esenţiale: 1. dimpotrivă. El consideră că întregul domeniu al filosofiei ţine exclusiv de raţiune. Interesul pentru filosofia lui Aristotel a fost declanşat în Evul Mediu occidental de filosofii arabi Avicena (Ibn Sina – gânditor iranian – 980 – 1037) şi Averroes (Ibn Roşd – filosof şi medic arab din Cordoba – 1126 – 1198). În timpul şederilor la Paris Toma a scris mai multe lucrări şi pamflete cu caracter polemic sau didactic (Despre fiinţă şi esenţă. Riscurile unui astfel de demers au fost sesizate şi condamnate de autorităţile ecleziastice conservatoare ale timpului. au întâmpinat o puternică rezistenţă în vremea sa. adică. Deosebit de importantă sub raport filosofic este seria de comentarii făcute de el la lucrările lui Aristotel (la Analiticele prime şi secunde. Etienne Templier. Deşi sinteza dintre creştinism şi aristotelism pe care el o urmărea era principial imposibilă. Prin tradiţie.). Stabilirea acordului dintre raţiune şi credinţă. teologia catolică va câştiga mult în consistenţă teoretică prin creaţia teologico-filosofică tomistă. nu pot să ne înşele. care a fost aristotelizat. care au exercitat o puternică influenţă asupra filosofiei medievale. Etica nicomahică. din care au fost traduse în primele secole ale cel de-al doilea mileniu creştin în limba latină. care îşi are temeiul în Dumnezeu. întrucât prima trebuie să-i cedeze . În primul mileniu creştin filosofia lui Aristotel a fost puţin cunoscută în Europa. Problemele de credinţă sunt cunoştinţe de origine supranaturală cuprinse în formule al căror sens nu-l putem pătrunde întru totul. 2. Despre principiile naturii. Fizica şi la câteva părţi din Politica). chiar şi atunci când nu le putem înţelege. Ori de câte ori o concluzie filosofică contrazice una sau mai multe dogme religioase. întrucât acordul adevărului cu adevărul este necesar. Distingerea între raţiune şi credinţă. nici revelaţia. Despre cer.42 Doctrina teologico-filosofică În condiţiile creşterii influenţei raţionalismului în gândirea medievală. un semn sigur că respectiva concluzie filosofică este falsă. realismul se revendica din filosofia platoniciană. aceasta este. departe de a fi unanim acceptate. Astfel. Despre unitatea intelectului. Teologia. Oricât de subtilă este tentativa lui Toma d’Aquino de delimitare a filosofiei de teologie.

care respinsese ideea de providenţă. orice lucru existent în realitate nu conţine în sine raţiunea necesară şi suficientă a propriei sale existenţe. Astfel. ca şi celelalte. Ultimul argument se referă le finalitate (tendinţa oricărei existenţe spre un scop prestabilit). care va dobândi în secolele următoare tot mai multă consistenţă teoretică în strădania. Urcând din cauză în cauză ajungem la o cauză primă. în toate cazurile. identificată de Toma cu Dumnezeu. cele cinci argumente propuse de el pentru demonstrarea existenţei lui Dumnezeu sunt în mod evident inspirate din filosofia lui Aristotel. tot de filosofia lui Aristotel. iar Dumnezeu vârf. Primul argument se bazează pe teoria aristotelică a primului motor. deoarece ele se nasc şi pier. Spre deosebire de tradiţia teologică anterioară. indicată dar nu şi urmată până la capăt de gânditorul medieval. cel puţin sub unul dintre aspectele sale. căreia i-ar aparţine întregul adevăr. ajungem la o cauză a cauzelor. 3. 4. aceste „cinci căi către Dumnezeu” comunică între ele printr-o legătură secretă. către adevăr sau către frumos. Pe urmele lui Aristotel. . Al doilea argument este asemănător. nu însă şi reciproc.43 întotdeauna celei de-a doua. o fiinţă „absolut superioară”. Acest argument reprezintă cea mai gravă denaturare a filosofiei lui Aristotel. de emancipare a filosofiei de spiritualismul teologic. de la ceea ce se mişcă la ceea ce determină mişcarea. identificată şi ea cu Dumnezeu. fiind inspirat tot de filosofia lui Aristotel: orice lucru există prin altceva. Toma D’Aquino a apelat la filosofia lui Aristotel pentru fortificarea chiar a nucleului teologiei creştine. Acest ceva este Dumnezeu. Acesta afirmase că genul are mai mult adevăr decât specia şi aceasta mai mult decât individul. Toma susţine că atât simţurile cât şi raţiunea ne demonstrează că orice efect are o cauză. de la efect la cauză. Toma susţine că întreaga realitate ar avea un scop prestabilit de Dumnezeu. aşa cum este dorinţa naturală a oamenilor către bine. ci şi asupra filosofiei occidentale. De aceea el aprecia că existenţa lui Dumnezeu trebuie demonstrată prin trecerea de la existenţă la esenţă. Regresia la infinit fiind imposibilă. Oricât de diverse în aparenţă. Această fiinţă este Dumnezeu. spune Toma. Toate cele cinci argumente tomiste pentru demonstrarea existenţei lui Dumnezeu pun în joc două elemente distincte: constatarea unei realităţi sensibile care solicită o explicaţie şi afirmarea unei serii cauzale căreia această realitate îi este bază. natura a tot ceea ce există. Le vom prezenta în continuare succint: 1. 2. neputându-şi fi propria cauză. Toma d’Aquino consideră că ideea de Dumnezeu nu este înnăscută. Cel de-al patrulea argument este denumit „argumentul treptelor de existenţă” şi este inspirat. Trebuie să existe însă ceva care nu se naşte şi nu piere şi care este temeiul. de Dumnezeu. 5. Cel de-al treilea argument nu diferă nici el prea mult de primele două. Ar exista. Creaţia teologico-filosofică a lui Toma d’Aquino a exercitat o influenţă enormă în posteritate nu numai asupra teologiei catolice. Fiecare dintre ele porneşte de la constatarea că. adică tot ceea ce se mişcă trebuie să fie mişcat de ceva anume. Lucrurile nu au existenţă prin sine. Această raţiune este întruchipată.

Astfel. care era solicitată nu numai să explice semnificaţiile şi implicaţiile filosofice ale noilor descoperiri ştiinţifice. de diminuare a presiunii teologiei asupra filosofiei. G. demonstrând ca întregul univers. Johanes Kepler. I. Erasmus de Rotterdam. îi este subordonat.Newton a elaborat un model unitar de natura mecanică al întregului univers. fiind prima lege a întregului univers formulată matematic pe baza modelului mecanic. Galileo Galilei. De asemenea. politice şi spirituale a statelor Europei occidentale. Pico della Mirandola etc. Datorita radicalismului poziţiei sale ştiinţifice. Isac Newton etc. Copernic a elaborat teoria heliocentrică asupra sistemului solar. filosofice şi culturale ale teoriei heliocentrice au fost imense şi au avut drept rezultat modificarea radicală a concepţiei tradiţionale despre lume. Tommaso Campanella. care contravenea reprezentării religioase tradiţionale a universului. Implicaţiile ştiinţifice.44 FILOSOFIA EPOCII MODERNE (sec. Newton a arătat că această lege acţionează şi dincolo de limitele sistemului solar. N. de înnoire a stilului de practicare a filosofiei şi de introducere a noi teme şi probleme de reflecţie filosofică. ORIENTĂRI FUNDAMENTALE ÎN FILOSOFIA EPOCII MODERNE Ca urmare a revoluţiei ştiinţifice din secolul al XVII-lea. de la atomi până la stele. determinată de criza profundă a Bisericii Catolice. Revoluţia ştiinţifică modernă a reprezentat o adevărată provocare pentru filosofie. J. Pe parcursul secolului al XVII-lea s-a desfăşurat revoluţia ştiinţifică modernă. el a fost obligat de către Inchiziţie săşi renege concepţia. XVXVI). El a demonstrat că mişcarea corpurilor cereşti şi căderea obiectelor pe Pământ sunt supuse aceleiaşi legi. Aceasta a apărut şi a evoluat pe fondul laicizării progresive a vieţii sociale.Galilei a adus contribuţii hotărâtoare la fundamentarea ştiinţifică a heliocentrismului şi la răsturnarea ştiinţei tradiţionale. Thomas Morus. Prin contribuţiile unor mari oameni de ştiinţă ca Nicolai Copernic. Ei au făcut tentativa de reînviere a spiritului filosofiei antice greco-romane. legea gravitaţiei universale. Newton a extins apoi valabilitatea legii gravitaţiei universale şi la microcosmos. XVII-XIX) CARACTERIZARE GENERALĂ Filosofia epocii moderne a fost precedată şi pregătită de cea renascentistă (sec. El a descoperit prima lege a ştiinţei moderne. care a fost explicat pe baza unui model mecanic. Cei mai importanţi filosofi renascentişti au fost: Michel de Montaigne. ci şi să evalueze perspectivele condiţiei umane în noile condiţii sociale şi spirituale. Această teorie a înlăturat vechea teorie geocentrică asupra universului creată de Claudius Ptolemeu la sfârşitul antichităţii. a fost creată o nouă imagine asupra universului. Giordano Bruno. Legile mecanicii cereşti vor deveni pe parcursul epocii moderne idealuri de rigoare şi capacitate de predicţie ale întregii cunoaşteri ştiinţifice. criză care a diminuat considerabil autoritatea sa din mileniul anterior şi a culminat cu izbucnirea Reformei protestante în urma căreia s-au constituit bisericile protestante. principiul inerţiei. care a fost un fenomen complex cu multiple semnificaţii sociale şi spirituale şi a avut numeroase implicaţii filosofice. filosofia epocii moderne a .Kepler a descoperit legile mecanicii cereşti pe baza cărora puteau fi explicate şi anticipate cu mare precizie o serie de fenomene astronomice şi fizice care i-au impresionat din cele mai vechi timpuri pe oameni şi care au fost atribuite în toate culturile arhaice unor forţe supranaturale.

W. în afară de intelectul însuşi”. care a caracterizat filosofia epocii moderne. Th. activă.Berkeley. cu cat o cunoştinţă este mai generală şi mai abstractă. de autoanaliză a conţinutului conştiinţei. O cunoştinţă oarecare ar avea şanse cu atât mai mari să fie adevărată cu cât este mai apropiată de mărturia simţurilor. special. ca şi ceilalţi raţionalişti ai epocii moderne. în timp ce empiriştii au supralicitat rolul simţurilor în procesul cunoaşterii şi l-au minimalizat pe cel al raţiunii. de către I. Cei mai importanţi teoreticieni ai empirismului au fost: F.Hobbes etc. Descoperirea acestor adevăruri fundamentale. exponenţii săi având contribuţii remarcabile în aceste domenii.Bacon. Leibniz.Spinoza şi G.Locke. care se află în intelect. Raţionalismul a stimulat şi teoretizat în. dezvoltarea matematicii şi logicii.Leibniz a opus maximei empirismului. eventual. Raţionaliştii reproşau empiriştilor faptul că simţurile nu oferă decât informaţii accidentale şi individuale despre lucruri. pe parcursul epocii moderne au fost propuse numeroase concepţii. Este evident faptul că. natura. Progresele spectaculoase ale ştiinţelor au solicitat filosofiei să soluţioneze numeroasele probleme teoretico-metodologice pe care acest proces le implica. care i-ar permite sesizarea spontană şi nemijlocită a adevărurilor necesare şi universale.Descartes. G. . Dimpotrivă. Cunoaşterea autentică presupune deci conlucrarea permanentă a simţurilor cu raţiunea. În aceasta dezbatere s-au înregistrat două orientări fundamentale. Ei susţineau că raţiunea posedă o facultate. Un loc important în dezbaterile care au avut loc l-a ocupat problematica metodei. cum susţineau empiriştii. În cadrul său interesul a fost polarizat de dezbaterea asupra surselor cunoaşterii autentice. Problema fundamentală a filosofiei epocii moderne a fost însă cea a genezei cunoaşterii certe. deci tot printr-un procedeu raţional.Locke. care au jalonat filosofia epocii moderne: 1. Majoritatea reprezentanţilor raţionalismului au considerat că cel puţin adevărurile fundamentale sunt înnăscute (ineism). creatoare şi nu doar înregistratoare a informaţiilor perceptive. întrucât ştiinţele în ascensiune aveau nevoie de metode sigure pentru descoperirea de noi adevăruri.Hume. B. G. Empirismul – a fost orientarea care susţinea ca sursa privilegiată a cunoştinţelor autentice este reprezentată de informaţiile senzoriale. Depăşirea alternativei empirism-raţionalism.Leibniz.Kant şi G. de intelect. ci şi pe simţuri şi pe raţiune. valoarea de adevăr şi limitele cunoaşterii ştiinţifice. J. Empirismul a teoretizat şi a stimulat îndeosebi evoluţia ştiinţelor empirice ale naturii. maxima: „Nu există nimic în intelect care să nu fi existat mai înainte în simţuri. adică mai îndepărtată de informaţiile senzoriale nemijlocite. 2. de a sintetiza informaţiile perceptive. ceea ce înseamnă că rolul raţiunii este doar de a înregistra şi. D.Hegel.W. s-ar face printr-un fel de introspecţie. raţionaliştii au procedat exact invers.45 avut un pregnant accent epistemologic. formulate de J. Ca urmare a acestui context spiritual. adică în prim-planul interesului filosofilor s-au aflat problemele cunoaşterii ştiinţifice. cum era numită în epocă. considerau deci că intelectul este o facultate cognitivă. puncte de vedere şi s-au înregistrat multiple dispute privind geneza. spontană. Ei vor demonstra că facultatea umană de cunoaştere se întemeiază nu pe simţuri sau pe raţiune. Principalii reprezentanţi ai raţionalismului au fost: R.Locke prin dezvoltarea unei idei aristotelice: „Nu există nimic în intelect care sa nu fi existat mai înainte în simţuri”. în primul rând. va fi realizată în cadrul filosofiei clasice germane. Teza fundamentală a empirismului modern a fost formulată de J. Derivarea celorlalte adevăruri din adevărurile fundamentale s-ar face prin deducţie. Raţionalismul – considera că sursa cunoaşterii autentice este reprezentată de raţiune sau. fără a avea un aport propriu la realizarea cunoaşterii.W. numită intuiţie intelectuală. în timp ce ştiinţa operează cu cunoştinţe necesare şi universale. cu atât ar exista o probabilitate mai mare ca ea sa fie falsă.

Astfel. care tocmai de aceea trebuie să se supună legilor. şi cu ateismul. Întreaga sa creaţie şi activitate se caracterizează printr-o profundă aversiune faţă de scolastică. el a fost atras mai mult de studiul medicinii şi al ştiinţelor naturii.Newton.Boyle şi I. Astfel. publicată anonim în 1690. Deşi s-a pregătit pentru cariera de preot. cât şi limitele acestei revoluţii. despre care susţine că pune în pericol ordinea socială întrucât face imposibilă prestarea de jurământ în faţa instanţelor juridice ale statului de drept. În domeniul teologiei. doi dintre fondatorii mecanicii clasice. cărora le-a consacrat lucrări de referinţă. Dacă această condiţie nu este respectată. În domeniul pedagogiei. unde va fi ulterior şi profesor. despre care afirmă că este incompatibil cu toleranţa. El şi-a făcut studiile la Oxford. Opera Creaţia teoretică a lui J. . În această lucrare el respinge absolutismul politic medieval şi susţine monarhia constituţională. În anul 1668 el a fost ales membru al Academiei Regale Britanice. În domeniul teoriei politice Bacon a elaborat lucrarea. Ca medic Locke a realizat cu succes o operaţie de mare dificultate pe ficat. Locke este adept al deismului şi se pronunţă pentru toleranţa religioasă. iar filosofia sa exprimă atât virtuţile. idee ce va fi dezvoltată ulterior în Franţa de către Montesquieu. În domeniul teologiei Locke a scris lucrările „Patru scrisori despre toleranţă” (1689) şi „Raţionalitatea creştinismului expus după Scriptură” (1695). Locke a elaborat lucrarea „Cugetări despre educaţie” (1693).-J. El consideră că suverană este naţiunea şi nu monarhul sau guvernul. El este cel mai important reprezentant al empirismului modern şi principalul teoretician al democraţiei liberale britanice. poporul are dreptul divin să rezilieze contractul social. Critica sistematică pe care el a făcut-o raţionalismului s-a bazat pe cunoaşterea sa temeinică de la sursă. Prin ideile sale social-politice. în domeniul teoriei cunoaşterii el este considerat cel mai important teoretician al empirismului modern. Locke a trăit şi şi-a elaborat concepţia în perioada desfăşurării revoluţiei burgheze din Anglia. iar lucrarea sa „Eseu asupra intelectului omenesc” (1690) a fost supranumită „Biblia empirismului”. Locke a acoperit mai multe domenii. El este însă intolerant cu catolicismul. Locke este şi unul dintre creatorii teoriei moderne a contractului social. Locke este unul dintre fondatorii Băncii Naţionale Engleze şi ai primelor societăţi pe acţiuni. teorie care va fi dezvoltată ulterior în mod sistematic în Franţa de către J. Între anii 1675 – 1689 a locuit în Franţa unde a studiat filosofia lui Descartes şi Gassendi.46 EMPIRISMUL JOHN LOCKE (1632-1704) Repere biografice John Locke este considerat adesea cel mai valoros şi mai influent filosof englez. Locke a fost prieten şi a colaborat cu savanţii R. De-a lungul vieţii i s-au oferit diverse funcţii publice. Locke a contribuit la fundamentarea teoretică a liberalismului modern prin ideea de mare valoare şi noutate a separaţiei puterilor în stat. Locke a fost unul dintre primii gânditori moderni care au legitimat ideea dreptului poporului la revoluţie. cea mai importantă fiind cea de Comisar al Comerţului Imperiului Britanic (1696). la colegiul Christ Church.Rousseau. „Două tratate asupra guvernării”.

derivate din idei simple. ca evidenţele logice şi matematice să nu aibă nevoie de demonstraţii. Din această perspectivă. Pentru a impune acest principiu Locke trebuia să demonstreze. care ar trebui să fie personalizat şi să se realizeze în familie. Locke îşi propune să examineze facultăţile cognitive ale omului pentru a stabili ce este şi ce nu este accesibil cunoaşterii. aflată în ascensiune. pe care el o consideră a fi experienţa. care ar trebui să se realizeze prin şcoli publice. cel puţin cunoştinţele fundamentale despre realitate sunt înnăscute (ineism). Locke abordează problema adevărului. avea nevoie de forţă de muncă instruită şi calificată). În ultima parte a „Eseului asupra intelectului omenesc”. Lucrarea este scrisă sub influenţa. J. şi altul pentru tineretul provenit din clasele bogate. un precursor al filosofiei critice. care ne informează despre propriile stări şi procese ale conştiinţei. logică. Ar trebui. care era cea mai dezvoltată din Europa şi cucerise nu numai supremaţia economică. care ne informează despre starea lucrurilor sau evenimentelor obiective. nu este înnăscută. matematică sau religioasă. Întreaga lucrare este o demonstraţie amănunţită a principiului fundamental al empirismului. o „tabula rassa” pe care se înscriu datele experienţei. Cunoaşterea este concepută de el ca un act mecanic de întipărire a experienţei în intelect şi nu ca un proces. întregul conţinut al conştiinţei provin deci. în concepţia lui Locke. care sunt adevăratele elemente primare ale cunoaşterii. b. ideile morale. oamenilor inculţi. ca şi Descartes. El observă. Locke poate fi considerat. Din acest punct de vedere. după Locke. organizate şi susţinute de stat (societatea capitalistă britanică. Prin toate aceste lucrări Locke se afirmă ca unul dintre primii teoreticieni ai intereselor burgheziei engleze. legile logice şi principiile matematice – sunt toate idei compuse. de asemenea. una dintre primele lucrări moderne de filosofie care abordează aproape exclusiv problemele de gnoseologie. din experienţă. Niciuna dintre aceste ipoteze nu este însă confirmată de realitate. Experienţa ar avea două forme: a. Experienţa interioară sau reflexia. nu a lucrurilor. comparare şi abstractizare. Raţionalismul modern susţinea că. dar şi ca reacţie critică la lucrarea lui René Descartes „Discurs asupra metodei”. Dacă ar exista idei înnăscute ele ar trebui ca ele să aparţină. cu nu există idei înnăscute. adică din percepţii individuale. copiilor şi arieraţilor mintal. Elementele primare ale cunoaşterii sunt. El susţine că actul psihic prin care se stabileşte legătura dintre realitate şi subiectul cunoscător este senzaţia. Adevărul este definit ca un acord al ideilor care corespunde legăturilor reale dintre lucruri. pe măsura dobândirii lor prin senzaţii. El se pronunţă pentru organizarea a două sisteme de învăţământ: unul pentru tineretul din clasele inferioare. Experienţa exterioară sau senzaţia. Problema majoră a gnoseologiei lui Locke este problema originii cunoştinţelor certe. ideile simple. deopotrivă. că adevărul este o însuşire a propoziţiilor. poziţia lui Locke este explicit antiraţionalistă. Ideile presupuse a fi înnăscute – ca ideea de Dumnezeu. Toate ideile. . în mod corect. nediferenţiate ale experienţei exterioare şi interioare. mai întâi. susţinând necesitatea dezvoltării armonioase a personalităţii prin studiul disciplinelor ştiinţifice şi practicarea educaţiei fizice. prin următoarele procedee: însumare.Locke consideră că intelectul sau conştiinţa este un mediu pasiv. etică.47 în care critică învăţământul scolastic. El demonstrează ca nicio idee. ci şi puterea politică. Concepţia filosofică Teoria cunoaşterii Lucrarea fundamentală de filosofie a lui Locke este „Eseu asupra intelectului omenesc” (1690). De la ideile simple cunoaşterea trece apoi la ideile complexe. Ele sunt considerate datele elementare. pe care el însuşi l-a formulat pornind de la o sugestie aristotelică: „nu există nimic în intelect care să nu fi existat mai înainte în simţuri”.

Astfel de calităţi ar fi: întinderea.Locke conţinea în sine două direcţii posibile de dezvoltare: 1. 2. gustul. temperatura. Calităţi primare. b. Calităţi secundare. care au fundament obiectiv. aceasta fiind o limită a capacităţii umane de cunoaştere. Cea materialistă. care va fi dezvoltată în secolul al XVIII-lea în Franţa şi va considera că toate calităţile sunt primare. Deşi declară că nu putem şti ce este substanţa. în sensul ca aparţin lucrurilor însele şi nu pot fi detaşate de ele. mişcarea. pe care Locke le numeşte calităţi: a. . Cea idealist-subiectivă. forma.48 Teoria existentei Locke consideră că temeiul existentei obiective este substanţa. figura. Aceste calităţi nu ar aparţine lucrurilor însele. care va fi dezvoltată în Anglia secolelor XVII-XVIII şi va susţine că toate calităţile sunt secundare. care ar depinde de condiţii şi ar fi variabile de la individ la individ. nefiind decât efecte subiective ale acţiunii calităţilor primare asupra organelor umane de simţ. Filosofia lui J. acest fapt nu ne afectează posibilitatea de înţelegere a realităţii atât cât ne este necesar pentru a o putea transforma în conformitate cu necesităţile noastre. mirosul. Astfel de calităţi ar fi culoarea. Substanţa ar avea două categorii de proprietăţi.

Datorită acestui fapt în epoca modernă mulţi savanţi şi filosofi din întreaga Europă s-au stabilit în Olanda. Şi–a desăvârşit studiile la Universităţile din Poitiers şi Paris. Construcţia sa teoretică. care conduceau în epocă cele mai bune şcoli. Descartes a avut o formaţie de autodidact deoarece programul învăţământului din colegiu l-a nemulţumit datorită modului rigid de organizare şi de predare. filosofia. şi filosofie cartesiană sau cartesianism) este considerat în mod unanim cel mai important filosof francez şi unul dintre cei mai valoroşi gânditori ai tuturor timpurilor. frumoasă prin echilibru şi claritate. Descartes şi-a propus drept ţel suprem al cercetărilor sale soluţionarea problemei: „ce este cunoaşterea umană şi până unde se întinde ea”. Descartes a avut luciditatea teoretică de a se elibera de orice autoritate. Descartes s-a născut în 1956 în mica localitate La Haye de lângă Tours şi şi-a făcut studiile liceale la Colegiul din La Fleche al iezuitilor. pe de altă parte. Scepticismul său nu are însa caracter gnoseologic. filosofia sa mai este denumită. pentru a se sustrage eventualelor sancţiuni ale Inchiziţiei. care străbătuse întreaga Renaştere şi ale cărei ecouri se resimţeau încă la începutul epocii moderne.49 RAŢIONALISMUL RENÉ DESCARTES (1596-1650) Repere biografice René Descartes (numele latinizat Renatus Cartesius. Din tinereţe Descartes s-a stabilit în Olanda. în primul rând pe cea dintre obiectivitatea ştiinţei şi tehnicii. matematica şi. lui Descartes nu-i este străină o anumită exaltare medievală. unde a trăit cea mai mare parte a vieţii. considerând că „cunoaşterea adevărului este certă prin sine”. a fost adoptată drept model de estetica clasicismului. contradicţie pe care a împins-o pana la scepticism. s-a înrolat ca voluntar în armata Ducelui de Bavaria cu care a călătorit prin întreaga Europă occidentală şi centrală. care au inclus fizica. Descartes a fost un exponent al aspiraţiilor burgheziei franceze în ascensiune. Opera carteziană . ci metodologic. pe de o parte. şi subiectivitatea individului. dar. În anul 1649 Descartes a fost invitat la Stockholm de Regina Cristina a Suediei. pe care şi le-ar fi putut atrage datorită ideilor sale ştiinţifice şi filosofice ce contraveneau dogmelor Bisericii Catolice. Pe de alta parte. datorită faptului că asigura cel mai mare grad de libertate individuală dintre ţările occidentale. în care a văzut semnul divin al predestinării sale de a fundamenta pe matematică o ştiinţă unică a naturii. întemeiată pe concept şi nu pe metaforă. El avut preocupări teoretice diverse. Datorită asprimii climei. Între 16171619. pentru a o iniţia în filosofie. mai ales. Aşa se explică interpretarea pe care el a dat-o visului pe care l-a avut în noaptea de 11 noiembrie 1619. Descartes a eliberat filosofia de preţiozităţile logicii scolastice şi a introdus exprimarea riguroasă şi clară. Olanda era supranumită în epoca ţara toleranţei. psihologia. El şi-a asumat contradicţiile vremii sale. Deşi a exprimat prin întreaga sa creaţie spiritul epocii moderne. luându-şi licenţa în drept în 1616. astronomia. datorită numelui său latinizat. s-a îmbolnăvit grav de pneumonie şi a murit la Stockholm la 11 februarie 1650. în timpul războiului de 30 de ani. evident.

Aceasta nu este concepută de Descartes ca o simplă aplicare a metodelor matematice în celelalte domenii ale cunoaşterii. „Principiile filosofiei” – 1644. De asemenea. este cea mai cunoscută lucrare a lui Descartes. în “Discurs …” Descartes face o expunere concisă a principiilor fundamentale ale concepţiei sale filosofice şi ştiinţifice. El s-a temut de eventualele represiuni ale Inchiziţiei întrucât în acelaşi an Galileo Galilei fusese obligat să se dezică de concepţia sa ştiinţifică.50 • • • • • • Cele mai importante lucrări ale lui Descartes sunt: Reguli utile şi clare pentru îndrumarea minţii în cercetarea adevărului – lucrare neîncheiată publicată postum în anul 1701. Filosofia lui Descartes marchează o schimbare radicală de perspectivă în fundamentarea procesului cunoaşterii. nu pentru descoperirea unor principii ultime ale existenţei. Este scris în limba franceză întrucât lucrarea era destinată unui public larg. ci ele se dezvăluie ca fiind proprii raţiunii în însuşi exerciţiul său. Meteorii. Discurs asupra metodei. Concepţia filosofică Metoda cartesiană Exista o legătură indisolubilă între ştiinţa şi filosofia lui Descartes. „Meditaţii metafizice” – 1641. nu de intelect. Ele sunt concepute ca un sistem unic. iar heliocentrismul fusese interzis. Discursul asupra metodei atestă preocuparea epocii moderne pentru problematica metodei. nu mai sunt împrumutate din altă parte. Este semnificativă în acest sens afirmaţia sa: „Nu este suficient să ai spiritul bun. Unitatea ştiinţei este dedusă de Descartes din unitatea inteligenţei umane. Metoda carteziană este tocmai exercitarea intelectului de îndată ce acesta s-a eliberat de tradiţii şi prejudecăţi. care este raţională. Pentru domeniul sau de aplicaţie. Descartes compară întreaga cunoaştere cu un arbore a cărui rădăcină este metafizica. iar deosebirile de performanţe intelectuale s-ar datora modului mai mult sau mai puţin corect de aplicare a raţiunii în cercetarea diferitelor probleme. dar nepublicat întrucât în el Descartes şi-a exprimat adeziunea la teoria heliocentrică asupra sistemului solar. cea care cunoaşte şi ştie cum cunoaşte. care reprezentă prefaţa filosofică a unei lucrări ştiinţifice în trei părţi: Geometria. Credinţa religioasă este considerată a fi independentă de filosofie. Descartes a creat geometria analitică (prin aplicarea calculului algebric la rezolvarea problemelor de geometrie) şi o fizică mecanicistă care a încercat explicarea unitară pe baza legilor mecanicii clasice a tuturor fenomenelor naturii. acordându-se însa prioritate metafizicii. Credinţa ţine însă de voinţă. În prefaţa la Principiile filosofiei. trunchiul fizica. filosofia este . ca o reacţie la ceea ce el considera a fi insuficienta rigoare şi capacitate inventivă a cunoaşterii ştiinţifice a epocii sale. Mintea umană nu mai este considerată subordonată lucrului pe care vrea sa-l cunoască. întrucât el este infinit şi incomprehensibil. Ca savant. iar ramurile ştiinţele reductibile la trei: medicina. Instrumentele raţiunii cunoscătoare. publicat în 1637. ci devine subiect. De aceea Dumnezeu rămâne în afara puterilor filosofiei. mecanica. scris în 1634. nu numai savanţilor. ci pentru a funda pe ea certitudinea ştiinţei. Problema fundamentală a cunoaşterii se reduce pentru Descartes la delimitarea domeniului raţiunii şi la elaborarea unei metode întemeiate pe raţiune. fapt stabilit prin dogmă. ci. Tratatul despre lume şi despre lumină. Descartes considera că toţi oamenii sunt egali din punct de vedere al capacităţilor intelectuale. principalul este să-l aplici bine”. „Pasiunile sufletului” – 1649. cu precădere. morala. Descartes elimină din cadrul cunoaşterii ştiinţifice şi filosofice revelaţiile credinţei şi istoria. Dioptrica. Aceste două realizări sunt rezultatul dezvoltării ideii matematicii universale (mathesis universalis).

confuze şi indistincte. Clare şi distincte. elemente clare şi bine circumscrise. şi presupunând ordine chiar între cele care nu premerg în mod natural unele altora. Ulterior Descartes va adăuga acestor idei o nouă garanţie de autenticitate: caracterul lor înnăscut. A doua regulă a metodei recomandă analiza. în primul rând. Prima regulă a metodei conţine într-o forma condensată întregul raţionalism cartesian. Ultima regulă a metodei se referă la ceea ce Descartes numeşte procedeul inductiv şi care se deosebeşte sensibil de ceea ce Bacon denumise metoda inductivă. ideile în care obiectul cunoaşterii şi facultatea cunoscătoare. intuiţia intelectuală. Descartes opune deducţiei silogistice aristotelice. întregul lanţ care porneşte de la noţiunile simple sesizate prin intuiţie. 4) În ultima regulă de a face pretutindeni enumerări atât de complete şi revizuiri atât de generale încât sa fiu încredinţat ca n-am omis nimic”. ci s-a limitat numai la afirmarea sa. sunt. Sunt clare acele idei care apar în intelectul atent. Deducţia nu diferă de intuiţie decât prin faptul că ea comportă mişcare şi succesiune. Caracterul cel mai pregnant al intuiţiei carteziene este indubitabilitatea absolută a ideilor clare şi distincte. simţurile şi memoria. Cele patru reguli din Discurs… sunt următoarele: 1) „Prima regulă este de a nu accepta niciodată vreun lucru ca adevărat dacă nu l-am cunoscut în mod evident ca atare. adevărurile care nu mai sunt nemijlocit evidente. Idealul metafizicii lui Descartes este rigoarea matematică. Ea îndeplineşte şi funcţia pe care o avea la Bacon „teoria idolilor”. enumerarea suficientă şi ordonată. deducţia matematică. Regulile metodei carteziene sunt expuse pe larg în Reguli… (21 de reguli) şi concentrat în Discurs… (4 reguli). Dintre cele patru facultăţi cognitive cu care Descartes consideră că este dotat omul şi anume: intelectul. Pentru a obţine o intuiţie simplă atunci când suntem în faţa unei pluralităţi de obiecte trebuie sa facem atâtea . Nu trebuie să acceptăm în cunoaştere decât ceea ce am constatat în ideea unui lucru afirmat. A treia regulă invocă din nou ordinea în cunoaştere şi reafirmă deducţia ca intuiţie succesivă. adică precise şi delimitate unele de altele. Metoda cartesiană urmăreşte sa lege de primele adevăruri certe. a gândirii. fie un aspect al ei. Intuiţia intelectuală este mecanismul prin care Descartes consideră ca este surprins nemijlocit un obiect al gândirii actuale. 3) A treia de a-mi conduce în ordine gândurile începând cu obiectele cele mai simple şi mai uşor de cunoscut pentru a urca treptat ca pe nişte trepte până la cunoaşterea celor mai compuse. sunt perfect şi reciproc adaptate fără interpunerea niciunui simbol. este deci o intuiţie care se continuă. care ne permite să identificăm în obiectele complexe. imaginaţia. 2) A doua regulă este de a împărţi fiecare dintre dificultăţile cercetate de mine în atâtea părţi câte s-ar putea şi câte s-ar cere pentru a le rezolva mai bine. adică de a evita cu grijă graba şi prejudecata. Prin deducţie sunt descoperite adevărurile care nu mai sunt evidente nemijlocit. începând cu prima verigă. adică refacerea drumului deducţiei spre o primă intuiţie evidentă în prezent. Acordul este într-atât de perfect încât se pare ca nici nu se porneşte de la lucruri exterioare conştiinţei. Prima regulă a metodei este şi criteriu al adevărului ştiinţei.51 însa suverană. şi de a nu include în judecăţile mele nimic mai mult decât ceea ce s-ar înfăţişa spiritului meu atât de clar şi de distinct încât să nu mai am niciun prilej de a mă îndoi cu privire la acel lucru. La Descartes inducţia este fie o condiţie a deducţiei. Descartes nu a analizat însă mecanismul intuiţiei. Aceasta legare se realizează prin deducţie. Toate ideile clare şi distincte sunt adevărate şi invers. Pentru aceasta deducţia trebuie sa parcurgă. Ideile prime pe care se întemeiază întreaga cunoaştere trebuie sa fie clare şi distincte. împrumutând termenilor ulteriori evidenţa care este proprie la început numai primului termen. cunoştinţele matematice. care poate fi. fie un lucru fie o relaţie. care fusese preluată şi de scolastică. intelectul are un regim aparte: „fără îndoială singur intelectul este capabil sa perceapă adevărul”. Prin ea se înţelege mişcarea continuă. nicăieri întreruptă.

după convingerea lui Descartes. susţinând că în cadrul acestui argument gândirea şi existenta sunt percepute într-o singură intuiţie: a spune ca am conştiinţa înseamnă a spune totodată că exist. Cogito este. Din acest prim adevăr „gândesc”. Îndoiala totală îl conduce pe Descartes la un prim adevăr cert: „mă îndoiesc de tot ceea ce există. El introduce chiar presupunerea existentei unui agent malefic atotputernic (malin genie). de propriul său corp. precum şi a faptului ca ele sunt autonome. ca Sf. Intuiţia actului gândirii este totodată şi intuiţia substanţei gânditoare. adică susţine existenţa a două realităţi ultime ireductibile: substanţa materială (res extensa) şi substanţa spirituală (res cogitans). şi calităţile sau atributele substanţei. Descartes reia toate argumentele scepticilor. trebuie să facă dovada existenţei sale ca ştiinţă. mă îndoiesc deci gândesc. gândesc deci exist”. Descartes întemeiază pe îndoială nu ideea trinităţii divine. dimpotrivă. Augustin. Pentru a accepta o certitudine ca adevărată ea trebuie trecută în prealabil prin examenul tuturor îndoielilor. fiind considerat rezultatul unei intuiţii şi nu al unei deducţii. Descartes consideră. în referirea la sine însuşi. întemeiază existenta celui care gândeşte. El nu este un sceptic. se îndoieşte de existenţa universului fizic. adică a eului. spre deosebire de deducţia silogistică aristotelică. 2) Caracterul universal. În explicarea lumii materiale Descartes . decurge existenţa gândirii ca substanţă spirituală. al cărei atribut este gândirea şi ideea totalei separaţii a acesteia fata de orice corp fizic. Gândirea şi existenta sunt plasate de Descartes în acelaşi plan de realitate. Filosofia din timpul lui Descartes era puternic marcată de scepticismul antic. Argumentul cogito Aplicată în filosofie. prima regulă a metodei cartesiene întemeiază îndoiala. O problemă oarecare este rezolvată prin descompunerea sa într-un număr de constituenţi simpli. ca metoda sa are meritul de a fi. El este primul gânditor modern care a considerat ca ştiinţa. Descartes operează distincţia dintre substanţă. ci foloseşte argumente sceptice ca mijloace de analiză teoretică. Această existenţă este doar o existenţă spirituală. În lucrarea „Meditaţii asupra filosofiei prime” Descartes reia argumentul cogito şi apreciază că orice gând.52 enumerări până ne convingem că n-am omis nimic. Opunându-se acestui spirit dizolvant. sa întemeieze pe el certitudinea ştiinţei. Prin scepticismul său metodologic el nu urmăreşte să demonstreze imposibilitatea cunoaşterii certe. care n-are altă destinaţie decât de a-l induce în mod sistematic în eroare pe om. ci. ci ideea substanţei spirituale. dar n-a considerat că existenţa se reduce la cunoaştere. care incontestabil există. Augustin. nu numai îndoiala. Descartes considera că dintr-un scepticism atât de radical nu decurge nicio absurditate. o intuiţie perfect clară şi distinctă. de existenţa lui Dumnezeu. ci orice tip de activitate raţională. pe care o concepe drept existenţă suficientă sieşi. El întâmpină însă dificultăţi în argumentarea distincţiei corp – suflet. Descartes a acordat prioritate gnoseologiei în raport cu ontologia. Metoda carteziana are două trăsături fundamentale: 1) Caracterul euristic sau analitic. dar de faptul ca mă îndoiesc nu mă mai pot îndoi. În ontologie Descartes este dualist. o metodă a descoperirii de noi cunoştinţe şi nu doar a expunerii a ceea ce este deja cunoscut. ca şi Bacon. Cogito este primul adevăr absolut cert pe care se poate întemeia cunoaşterea. adică proba certitudinilor sale specializate. de trecut etc. Îndoiala care se încheie cu intuiţia eului apăruse şi la Sf. El respinge interpretarea deductivistă a argumentului cogito. Descartes îşi construieşte o citadelă fermă în propriul eu. făcându-l sa creadă că ceea ce este adevărat este fals şi invers. Descartes considera că metoda sa poate călăuzi nu numai cercetarea ştiinţifică sau pe cea filosofică.

Filosofia lui René Descartes a exercitat o influenţă profundă asupra evoluţiei filosofiei occidentale. considerând că toate formele lumii vii. Din acest punct de vedere el a elaborat teoria animalului maşina. cu excepţia omului. Din acest punct de vedere el poate fi considerat dacă nu fondatorul. fiind simple automate biologice. . sunt lipsite nu numai de conştiinţă. în primul rând datorită pledoariei sale pentru rigoarea cunoaşterii. cel puţin cel mai important precursor al criticismului modern. ci de orice activitate psihică.53 consideră că nu intervine spiritul.

pe baza căreia obţine titlul de „magister” (doctor) şi la scurt timp lucrarea „Noua explicare a primelor principii ale cunoştinţei metafizice”. Prin sistemul său filosofic Kant a realizat o sinteză a principalelor direcţii ale evoluţiei filosofiei moderne anterioare. ci de către studenţi. actualul oraş Kaliningrad din Federaţia Rusă. Schelling şi Hegel – idealişti obiectivi. Reprezentanţii filosofiei clasice germane au contribuţii remarcabile la constituirea dialecticii moderne. iar multe dintre curentele filosofice contemporane îşi au temeiurile în filosofia sa.54 FILOSOFIA CLASICĂ GERMANĂ Filosofia clasică germană reprezintă o perioadă de înflorire a filosofiei germane. având dreptul să predea ore în cadrul Universităţii. El a fost cel de-al patrulea din cei nouă copii al lui Johann Georg Kant. IMMANUEL KANT (1724 – 1804) Immanuel Kant este fondatorul filosofiei clasice germane şi unul dintre cei mai importanţi filosofi ai tuturor timpurilor. Astfel. mai puţin dezvoltată sub raport economic şi politic faţă de burghezia engleză şi franceză. neavând niciun fel de venituri. în plan teoretic. la fundamentarea teoriei cunoaşterii ca disciplină filosofică autonomă. într-o familie umilă. iar Fenerbach – materialist şi ateist. Kant şi Fichte au fost idealişti subiectivi. în care îşi amenajase o sală de studii unde preda . pentru a semnala importanţa esenţială a sistemului filosofic kantian în evoluţia filosofiei moderne. cuprinsă între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi primele decenii ale secolului al XIX-lea. a fost nevoit să se angajeze pentru câţiva ani ca preceptor de familie. estetică şi antropologie filosofică. fiind bolnăvicios şi având o diformitate fizică. S-a confruntat în copilărie şi tinereţe cu mari dificultăţi materiale. A urmat colegiul şi facultatea de filosofie în Königsberg. la stimularea cercetărilor de etică. care era şelar. Repere biografice Kant s-a născut în anul 1724 la Königsberg. Principalii săi reprezentanţi sunt: • Immanuel Kant (1724 – 1804) • Johann Gottlieb Fichte (1762 – 1814) • Friedrich Wilhelm Schelling (1775 – 1854) • Georg Wilhelem Friedrich Hegel (1770 – 1831) • Ludwig Feuerbach (1804 – 1872). fosta capitală a Prusiei Orientale. În 1755 prezintă Universităţii din Königsberg lucrarea „Despre foc”. Avea o constituţie fizică firavă. Ei au exprimat. În cadrul filosofiei clasice germane se regăsesc principalele soluţii teoretice propuse problematicii filosofice fundamentale – de la idealismul obiectiv până la materialism. atât năzuinţele cât şi ezitările burgheziei germane. După absolvirea facultăţii. Kant îşi ţinea lecţiile în propria casă. Mulţi istorici ai filosofiei împart filosofia epocii moderne în etapa prekantiană şi etapa postkantiană. fără a fi însă retribuit de către Universitate. pe baza căreia este abilitat ca privat docent.

• 1756 – „Despre cauzele cutremurelor de pământ”. dar fără prea mare plăcere. întrucât şi-a propus să realizeze o critică nu a cunoştinţelor acumulate în domeniile pe care le-a abordat. şi. . A fost ales apoi. etică. Aici sunt formulate câteva dintre ideile care vor fi dezvoltate ulterior în „Critica raţiunii pure”. lucrarea sa va rămâne multă vreme necunoscută. decan al Facultăţii de Filosofie şi rector al Universităţii din Königsberg. drept. evident. 1. nefiind cunoscută nici măcar de savantul şi filosoful francez P. care sintetizează nu doar idealul său de viaţă. mineralogie. trigonometrie. Filosofia sa mai este numită şi idealism transcendental sau apriorism. • 1756 – „Noi observaţii pentru interpretarea teoriei vânturilor”. Etapa precriticistă Etapa precriticistă a creaţiei kantiene reflectă.. Şi-a raţionalizat viaţa în cele mai mici detalii. În această etapă a creaţiei kantiene. independent. Kant murit în anul 1804 la Königsberg. dar trebuie să ţinem cont şi de faptul că în epoca sa disciplinele enumerate erau incomparabil mai puţin dezvoltate decât în prezent. antropologie. • etapa criticistă – între anii 1770 – 1804. progres social şi ştiinţific. creaţia teoretică a lui Kant este împărţită în două etape: • etapa precriticistă – între anii 1746 – 1770. prin varietatea preocupărilor teoretice. • 1759 – „Câteva consideraţii asupra optimismului” . ci cele cu caracter ştiinţific. teologie etc. ci şi evoluţia creaţiei sale teoretice: „Cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine”. matematică. locul central îl ocupă nu lucrările de filosofie. S. precum şi de preocuparea de elaborare a unei metode filosofice riguroase. după 15 ani de activitate didactică în calitate de privat docent. oraş pe care nu l-a părăsit niciodată întreaga viaţă. dar în acord cu centrul de greutate a preocupărilor sale. Competenţele sale erau într-adevăr remarcabile. geometrie. • 1755 – „Noua explicare a primelor principii ale cunoştinţei metafizice” – lucrare cu care Kant a fost abilitat ca privat docent. de câteva ori. la vârsta de 46 de ani. Kant şi-a numit concepţia filosofică criticism. discipline filosofice. Datorită noutăţii ipotezei cosmogonice formulate de Kant. Kant ocupă Catedra de Logică şi Metafizică a Universităţii din Königsberg. în 1796 o ipoteză similară în lucrarea „Expunere a sistemului lumii”. • 1755 – „Istoria universală a naturii şi teoria cerului” – lucrare de cosmogonie. Laplace. Viaţa sa liniară şi plată a alimentat o bogată şi savuroasă anecdotică. cunoscut sub denumirea de „ipoteza cosmogonică Kant – Laplace”.55 solicitanţilor aproape toate disciplinele din planurile de învăţământ ale mai multor facultăţi: logică. ştiinţe naturale. metafizică. În 1770. subordonând-o idealului creaţiei teoretice. Evoluţia creaţiei kantiene În mod convenţional. Pe mormântul său a fost gravat ca epitaf o propoziţie din lucrarea sa „Critica raţiunii practice”. care se va bucura mai târziu de mare autoritate în cercurile ştiinţifice. ci a facultăţilor de cunoaştere cu ajutorul cărora au fost acumulate cunoştinţele respective. de tentativa de valorificare a rolului experienţei în cunoaştere. cu menţiunea că formaţia sa de filosof este evidentă în examinarea problemelor abordate. fiind cel dintâi model cosmogonic evoluţionist al epocii moderne. geografie fizică. Cele mai importante lucrări ale acestei etape sunt: • 1746 – „Idei despre adevărata evaluare a forţelor vii” – lucrare de fizică. Lucrările scrise în această perioadă sunt dominate de critica raţionalismului dogmatic. funcţii pe care le-a îndeplinit cu conştiinciozitate. aspiraţiile generoase spre libertate. mecanică şi fizică teoretică. care va formula. aritmetică. problematica complexă a epocii iluministe.

1764 – „Eseu asupra bolilor de cap”. în timp ce forma ei este dată de facultatea umană de cunoaştere. spre deosebire de ei. Este o lucrare de dificultate notorie. Ca şi raţionaliştii. el respinge existenţa ideilor înnăscute. Spre deosebire de empirişti. Sistemul filosofic kantian Kant a elaborat unul dintre cele mai ample şi mai închegate sisteme filosofice din întreaga istorie a filosofiei universale. • 1786 – „Ipoteze asupra originii istoriei”. • 1787 – „Critica raţiunii pure” – ediţia a II-a. • 1790 – „Critica facultăţii de judecare” – lucrare în care Kant îşi expune doctrina estetică şi teoria asupra finalităţii naturii. • 1798 – „Antropologia din punct de vedere pragmatic”. Principalele componente ale acestui sistem sunt: • gnoseologia • etica • estetica Gnoseologia kantiană Gnoseologia kantiană este expusă în „Critica raţiunii pure” (1781) şi „Prolegomene la orice metafizică viitoare care se va putea înfăţişa drept ştiinţă” (1783). el consideră că punctul de plecare al cunoaşterii este experienţa.56 • • • 1763 – „Încercare de introducere a noţiunii de mulţime negativă în filosofie”. • 1788 – „Critica raţiunii practice” – lucrarea fundamentală de etică a lui Kant. • 1783 – „Prolegomene la orice metafizică viitoare care se va putea înfăţişa ca ştiinţă” – este o versiune prescurtată şi simplificată a „Criticii raţiunii pure”. dar. 1768 – „Despre primul fundament al diferenţei dintre regiunile spaţiului”. adică informaţiile care ne parvin pe calea simţurilor de la realitate. Kant susţine că facultatea umană de cunoaştere este creatoare şi nu doar înregistratoare. Facultatea umană de cunoaştere este cea care organizează informaţia care ne parvine de la realitate pe calea simţurilor conform unor tipare proprii. care reprezintă materia . • 1794 – „Sfârşitul tuturor lucrurilor”. În gnoseologie Kant a realizat sinteza originală a empirismului şi raţionalismului. • 1785 – „Întemeierea metafizicii moravurilor” – lucrare de etică . Experienţa nu furnizează decât materia cunoaşterii. Cele mai importante lucrări ale acestei etape sunt următoarele: • 1781 – „Critica raţiunii pure” – reprezintă baza întregului sistem filosofic kantian. Kant consideră că orice cunoştinţă este alcătuită din două componente indisolubil legate: • impresiile care ne parvin de la realitate pe calea simţurilor. • 1800 – „Lecţii de logică”. care nu a fost înţeleasă de cercurile filosofice ale timpului. Este o lucrare de gnoseologie. • 1802 – „Lecţii de geografie fizică”. Etapa criticistă Etapa criticistă este etapa în care Kant şi-a elaborat sistemul filosofic. • 1803 – „Lecţii de pedagogie”. • 1793 – „Religia în limitele raţiunii” – lucrare de teologie naturală. în care Kant elaborează sistemul conceptual şi metoda pe care le va utiliza în întregul său sistem filosofic. el consideră că nu întreaga cunoaştere provine din experienţă. 2. Ca şi empiriştii. • 1797 – „Metafizica moravurilor”.

indispensabili pentru înţelegerea sistemului său filosofic: A priori – ceea ce este în cunoştinţă independent de experienţă. Agnosticismul lui Kant constă în faptul că. adaos care conferă forma cunoştinţei. fiecăruia corespunzându-i câte trei categorii sau cupluri de categorii. adaosul subiectiv pus în cunoştinţă de facultatea umană de cunoaştere. adică modul în care îi apare lui lumea în urma prelucrării impresiilor perceptive de către facultatea sa de cunoaştere. omul nu poate cunoaşte „noumenul”. Ceea ce este „a priori” Kant mai denumeşte uneori şi „transcendental”. Ele sunt reprezentate de spaţiu şi timp. adică forme ale facultăţii umane de cunoaştere care organizează spaţiotemporal experienţa sensibilă. • • Kant mai propune şi distincţia dintre „lucru în sine” (noumen) şi „lucru pentru noi” (fenomen). Termeni kantieni fundamentali. A posteriori – ceea ce provine din experienţă. Categoriile intelectului reprezintă un sistem de concepte sau cupluri de concepte „a priori” cu ajutorul cărora informaţiile senzoriale sunt organizate teoretic. Ele sunt structurate după patru criterii.esenţa sufletului 2 . Noumenul reprezintă modul în care există lumea independent de existenţa şi de activitatea de cunoaştere a omului. iar fenomenul reprezintă lumea aşa cum îi apare omului în procesul cunoaşterii. care organizează impresiile de la obiecte. Se impune observaţia că.natura materiei 3 – cauza primă a lumii • Intuiţiile a priori ale sensibilităţii sunt un fel de tipare a priori ale facultăţii umane de cunoaştere. Kant le consideră subiective. ci numai „fenomenul”. după opinia lui. după cum urmează: 1 – după cantitate: • unitate Materia Forma CUNOŞTINŢA = Impresii de la obiecte + Adaos subiectiv Componenta empiristă (a posteriori) Componenta raţionalistă (a priori) • . adică modul în care este lumea independent de activitatea sa de cunoaştere. adică ceea ce este obţinut cu ajutorul simţurilor. care au considerat spaţiul şi timpul caracteristici ale realităţii obiective. adică ţine de aportul facultăţii umane de cunoaştere. ajungând la concluzii agnostice. Kant consideră că „noumenul” este incognoscibil. spre deosebire de majoritatea filosofilor. Structura cunoştinţei la Kant: Intuiţii a priori ale sensibilităţii: 1 – spaţiu 2 – timp Categoriile intelectului grupate după: 1 – cantitate 2 – calitate 3 – relaţie 4 – modalitate Ideile raţiunii: 1 .57 • sau conţinutul cunoştinţei.

având caracter a priori. deoarece este independent de orice interese empirice . Antiteza – „Nu există o cauză primordială a lumii. care sunt atributele fundamentale ale cunoştinţei ştiinţifice (teoretice). a independenţei moralei nu numai de religie. juridicul şi esteticul. ci şi de orice circumstanţă extrasubiectivă. ajungând la „rigorismul etic” ce atestă aderarea sa la teza caracterului etern. În lucrările „Întemeierea metafizicii moravurilor” (1785) şi „Critica raţiunii practice” (1788). punând problema fundamentării eticii. ci totul este compus”. 3 – Teza – „În lume există libertate”. adică face posibilă fundamentarea la fel de riguroasă atât a tezei cât şi a antitezei. pe care le numeşte „antinomiile raţiunii pure”. Cele patru antinomii ale raţiunii pure sunt : 1 – Teza – „Lumea este finită”. şi anume: 1 – esenţa sufletului – idee psihologică 2 – natura materiei – idee cosmologică 3 – cauza primă a lumii (Dumnezeu) – idee teologică. 2 – Teza – „Fiecare substanţă complexă este constituită din părţi simple”. Orice tentativă a raţiunii de a depăşi aceste limite conduce la contradicţii. adică Dumnezeu”. 4 – Teza – „Există o cauză primordială a lumii. adică obiectivitatea cunoaşterii. Kant consideră că materia cunoaşterii nu dispune de necesitate şi universalitate.58 • pluralitate • totalitate 2 – după calitate: • realitate • negaţie • limitaţie 3 – după relaţie: • substanţă şi accident • cauză şi efect • reciprocitate 4 – după modalitate: • posibilitate şi imposibilitate • existenţă şi nonexistenţă • necesitate şi contingenţă • Ideile raţiunii – sunt în număr de trei. Principiul fundamental al eticii kantiene este formulat sub forma imperativului categoric: „acţionează numai conform acelei maxime prin care să poţi vrea totodată ca ea să devină o lege universală”. după Kant. Antiteza – „Nu există nimic simplu. adică de ceea ce am numit „adaosul subiectiv” al cunoştinţei. o lege morală inerentă raţiunii umane. îi sunt conferite de către forma subiectivă a cunoştinţei. adică Dumnezeu”. Antiteza – „În lume nu există libertate. Necesitatea şi universalitatea. Informaţiile senzoriale au caracter particular şi accidental. Kant duce însă autonomia eticului până la izolarea acestuia de cunoaştere şi de creaţia umană. absolut al normelor morale. Antiteza – „Lumea este infinită”. „Imperativul categoric” este. Kant consideră că există probleme care depăşesc capacitatea umană de cunoaştere. Kant surprinde elementul de mare valoare al specificului eticului în raport cu teoreticul. ci numai determinism”. Etica lui Kant Etica lui Kant s-a impus prin ideea de factură iluministă a autonomiei morale a omului.

ci ar trebui să şi prescrie ce trebuie să fie creaţia şi contemplarea frumosului. Estetica lui Kant Estetica lui Kant. Estetica lui Kant. a urmărit să întemeieze o logică a frumosului care dobândeşte astfel caracter normativ. care au exercitat o puternică influenţă asupra evoluţiei esteticii moderne. care au în vedere un scop practic şi îi sunt subordonate ca mijloace în vederea atingerii lui. care a definit într-o primă instanţă frumuseţea ca „finalitate fără scop” (frumuseţea artistică este o valoare autotelică. Kant a dat şi o altă formulare „imperativului categoric”. Formalismul estetic al lui Kant. idee absolutizată apoi de către autonomişti şi formalişti. El este numit „categoric” pentru a fi deosebit de alte imperative.59 ale omului. potrivit căreia: „omul trebuie considerat întotdeauna ca scop şi niciodată numai ca mijloc”. expusă în „Critica facultăţii de judecare” (1790) analizează specificul esteticului în raport cu cunoaşterea teoretico-ştiinţifică şi cu eticul. După Kant. adică îşi are scopul în ea însăşi). depăşeşte în genere limitele înţelegerii pur formale a artei. numite de Kant „ipotetice”. estetica n-ar trebui să se limiteze să descrie. . formulare ce exprimă tendinţele umaniste şi iluministe ale moralei sale. încercând să găsească temeiurile universalităţii şi necesităţii „judecăţii de gust” (cum numeşte el judecata estetică). formând principiile esteticii filosofice.

în anul 1788. ca expresie a efortului de depăşire a limitelor raţionalismului modern. după 1833. după publicarea lucrării Parerga şi Paralipomena (Omisiuni şi adăugiri). În anul 1811 se transferă la Universitatea din Berlin unde urmăreşte cursurile lui Johann Gottlieb Fichte (1762 – 1814). care dorea să-l pregătească pentru o carieră de om de afaceri. De tânăr a călătorit prin întreaga Europă. Schopenhauer fiind unul dintre primii filosofi occidentali care au atras atenţia supra valorii şi profunzimii spiritualităţii orientale. etc. în care a făcut o analiză pertinentă a filosofiei kantiene. Atacurile lor au fost orientate în special asupra raţionalismului hegelian. s-a stabilit la Weimar cu mama sa. l-a introdus în viaţa culturală a oraşului lui Goethe. care l-au dezamăgit. se stabileşte definitiv la Frankfurt. actualul oraş Gdansk din Polonia. o serie de filosofi din secolul al XIX-lea au considerat necesar să combată exclusivismul raţionalist modern. Cei mai importanţi filosofi integraţi în mişcarea iraţionalistă a secolului al XIX-lea au fost Arthur Schopenhauer. dar complet ignorată de către critica filosofică şi culturală germană a epocii. ARTHUR SCHOPENHAUER (1788-1860) Repere biografice Arthur Schopenhauer s-a născut în Prusia Orientală. în 1805. Călătoreşte apoi prin Europa şi. începând cu Descartes şi încheind cu Hegel. Lucrările fundamentale ale lui Schopenhauer sunt: . Filosofii integraţi în această orientare au încercat să recupereze şi alte facultăţi umane. neatrăgându-l viaţa mondenă. care fuseseră negate sau ignorate de raţionalismul exclusivist. publicată în 1818. În 1820 îşi susţine la Berlin docenţa în filosofie şi-şi începe activitatea de profesor universitar. În 1813 absolvă la Jena studiile filosofice cu o teză intitulată Cele patru rădăcini ale principiului raţiunii suficiente. unul dintre reprezentanţii importanţi ai filosofiei clasice germane. însoţindu-şi tatăl. Lipsa de succes la determinat să părăsească după câţiva ani învăţământul universitar. Sören Kierkegaord şi Friedrich Nietzcche. care.. Aici aprofundează studiul clasicilor greci şi latini şi începe studiul filosofiei orientale. la Danzig. care reprezintă încununarea tradiţiei raţionaliste moderne.60 FILOSOFIA IRAŢIONALISTĂ A SECOLULUI AL XIX-LEA Pe parcursul secolului al XIX-lea în cultura occidentală s-a manifestat o puternică reacţie iraţionalistă. Pentru a recupera filosofic şi a impune voinţa. Trăieşte mai mult izolat. Se stabileşte apoi pentru un timp la Dresda. afectivitatea. faţă de care va manifesta pentru tot restul vieţii un profund dispreţ. unde lucrează la opera sa capitală Lumea ca voinţă şi reprezentare. fiind o scriitoare cu oarecare notorietate în epocă. Întreaga tradiţie raţionalistă modernă. într-o serie de călătorii de afaceri şi făcându-şi studiile preuniversitare în Anglia şi Franţa. au abordat omul exclusiv ca fiinţă raţională. Schopenhauer a murit la Frankfurt în anul 1860. După moartea tatălui său. desconsiderând celelalte facultăţi ce caracterizează condiţia umană. Studiază apoi câţiva ani filosofia la Universitatea din Göttingen. Succesul îi vine pe neaşteptate în 1851. într-o familie de comercianţi bogaţi. intuiţia.

totuşi a recunoscut-o. Schopenhauer va identifica lucru în sine kantian cu Voinţa. Lumea accesibilă simţurilor umane nu este. Parerga şi paralipomena (Omisiuni şi adăugiri). în care contradicţiile care generează suferinţa se armonizează prin integrarea spiritului individual în spiritul cosmic. Kant este singurul filosof modern pe care Schopenhauer îl preţuieşte. Schopenhauer apreciază că eliberarea omului de suferinţa care-i marchează condiţia se realizează prin Nirvana. permit accesul spiritului individual la lumea platoniciană a Ideilor. 1840. • filosofia lui Kant. „reprezentare”. Schopenhauer şi-a pus întreaga creaţie sub semnul dilemei lui Hamlet: a fi sau a nu fi. • filosofia lui Platon. Nietzsche. la rangul de principiul fundamental al Universului.61 • • • • Lumea ca voinţă şi reprezentare. Principalele surse ale filosofiei lui Schopenhauer sunt: • filosofia indiană. tema suferinţei. motivul veşnicei reîntoarceri. aparenţă. Chiar dacă Schopenhauer atrage atenţia că Voinţa (ca principiu al lumii) nu trebuie confundată că voinţa umană. Eroarea de neiertat a lui Kant i se pare a fi lui Schopenhauer faptul că a identificat lucru în sine cu realitatea obiectivă pe care. deşi a considerat-o a fi în sine incognoscibilă. Pesimismul său se întemeiază pe raţionamentul: A trăi înseamnă a voi . Fr. Fundamentele moralei. chiar dacă avut mari rezerve faţă de filosofia sa. este evident faptul că cea dintâi este concepută după modelul celei de-a doua. Numeroşi gânditori şi artişti ai secolelor al XIX-lea şi al XX-lea au fost influenţaţi de filosofia. pentru Schopenhauer. decât iluzie. Din acest punct de vedere concepţia sa filosofică este. ca şi pentru Kant. Viziunea schopenhaueriană asupra Universului este una pronunţat antropomorfă. Filosofia lui Schopenhauer Arthur Schopehauer este considerat unul dintre cei mai importanţi precursori ai existenţialismului secolului al XX-lea. Schopenhauer a convertit raţionalismul kantian într-un iraţionalism voluntarist cu accente pesimiste. Această amplă influenţă pe care a exercitat-o şi preţuirea de el care s-a bucurat în posteritate se datorează. Schopenhauer îşi însuşeşte distincţia instituită de Kant între lucru în sine sau noumen şi lucru pentru noi sau fenomen şi face din ea adevăratul nucleu al concepţiei sale filosofice. După Schopenhauer contemplaţia estetică. proprietăţi exclusive ale subiectului cunoscător şi nu determinaţii ale realităţii obiective. Propoziţia cu care începe „Lumea ca voinţă şi reprezentare” este semnificativă în acest sens: „lumea este reprezentarea mea”. El afirmă că: „născându-se. în primul rând. idealist-subiectivă. Schopenhauer este unul dintre primii filosofi occidentali care au sesizat valoarea şi profunzimea filosofiei orientale. vis sau. El a împrumutat din religia şi filosofia indiană. ceea ce are drept efect atenuarea temporară a suferinţei. s-a considerat discipolul lui Schopenhauer. după cum spune el. chiar dacă are şi serioase rezerve faţă de filosofia sa. voinţa. 1851. transcendent. Unele teze fundamentale ale psihanalizei sunt prelucrări ale unor teme şi motive abordate pentru prima dată de către Schopenhauer. considerată principiul metafizic al întregului Univers de la natura anorganică până la actele omului. adică el ridică o facultate umană. în primul rând din budism. în primul rând muzica. 1819. ca şi cea a lui Kant. 1839. omul a ratat unica şansa pe care a avut-o vreodată: nefiinţa”. precum şi conceptul de Nirvana. concepută ca un tărâm suprasensibil. timpul şi cauzalitatea sunt pentru Schopenhauer. Despre libertatea voinţei. Spaţiul. faptului că el este considerat de întreaga exegeză filosofică fondatorul pesimismului filosofic modern.

evoluţionismul darwinist fiind o adevărată modă. Întrucât toţi oamenii sunt la fel de egoişti. gata oricând să o părăsească pe Ariadna. toţi sunt la fel de nefericiţi. Iubirea nu este o idealitate dezinteresată. iar orice femeie e o Dalila. În multe dintre demersurile lui Schopenhauer se resimt certe influenţe biologist-evoluţioniste. gata oricând să-l înşele pe Samson. . În lucrarea Metafizica amorului el afirmă că nici măcar iubirea nu este în măsură să-i elibereze pe oameni de suferinţă. Pesimismul îl conduce pe Schopenhauer la accente egoiste. susţinând că bogăţia nu oferă decât o fericire iluzorie: „cel ce n-ar deloc este la fel de nemulţumit şi de frustrat ca şi cel ce n-ar mai mult”. El afirmă că orice bărbat e un Tezeu. afirmând că individul vrea totul pentru sine. teama lor de moarte. aşa cum a considerat-o o îndelungată tradiţie filosofică şi literară. în fond. În concepţia lui Schopenhauer şi-au făcut loc şi pronunţate accente misogine: „femeia este un animal cu păr lung şi idei scurte”. Schopenhauer a relativizat deosebirea dintre sărăcie şi bogăţie. care erau curente în epoca sa.62 A voi înseamnă a suferi A trăi înseamnă a suferi Schopenhauer susţine că lumea este guvernată de principiul homo homini lupus (omul pentru om este ca un lup) şi că în orice individ se ascunde un Nero potenţial. Dragostea oamenilor de viaţă ascunde. ci doar expresia instinctului de perpetuare a speciei.

care a servit drept suport teoretic al ascensiunii fascismului este în realitate o mistificare. înconjurat de puţin prieteni. În ianuarie 1889. s-a născut în anul 1844 la Rochen. fiul unui pastor protestant. În primele decenii ale secolului al XX-lea o parte a culturii europene de dreapta a utilizat lucrarea lui Nietzsche Voinţa de putere pentru legitimarea ideologiei fasciste şi naziste. • • • • • • Cele mai importante lucrări ale lui Nietzsche sunt: Naşterea tragediei din spiritul muzicii(1872). lucrare considerată capodopera lui Nietzsche. în ciuda sănătăţii şubrede. după studii strălucite de filologie clasică şi de filosofie la Universităţile din Bonn şi Leipzig. Geniu precoce. a fost nevoit să-şi întrerupă cariera didactică pentru ca apoi s-o abandoneze definitiv. în mod surprinzător în raport cu rafinamentul gustului său muzical. Nietzsche a avut o criză gravă de nebunie din care nu şi-a mai revenit. Publicată în 1906. Dacă în tinereţe i-a dedicat lucrarea de debut Naşterea tragediei din spiritul muzicii. prea omenesc (1878). . După câţiva ani. cu care a stabilit legături strânse încă din tinereţe. NIETZSCHE (1844-1900) Repere biografice Friedrich Wilhelm Nietzsche. lângă Lützen în Germania Orientală. care l-a îngrijit în ultimul deceniu de viaţă şi a încercat să facă din fratele său un teoretician al naţionalismului german şi al nazismului. opunându-i. A murit la Weimar în 1900. la numai 24 de ani i s-au oferit catedra de limbă şi literatură greacă de la Universitatea din Basel (în actuala Elveţie). Unii dintre aceştia. Omenesc. Cu Wagner va ajunge însă curând la o ruptură gravă şi definitivă. Wagner şi soţia acestuia Cosima (fiica compozitorului Franz List). Afirmă că „muzica lui Wagner este primejdioasă ca o boală”. Cercetările ulterioare au demonstrat că această carte. prin care se afirmă ca fondator al amoralismului contemporan. deşi în opera filosofului se găsesc destule aprecieri care au putut fi valorificate din perspectiva ideologiei fasciste. Începând din 1879 a trăit din pensia asigurată de Universitate în diferite staţiuni din sudul Franţei. din motive de sănătate. muzica compozitorului francez Georges Biset. în ultimi ani de luciditate a scris lucrarea Cazul Wagner. Consideraţii inoportune (1873-1876). vor influenţa profund primele sale lucrări. Aşa grăit-a Zarathustra (1883-1885). lucrare în care el elaborează două concepte care vor face carieră în evoluţiile ulterioare ale esteticii şi filosofiei culturii şi anume conceptele de apolinic şi dionisiac. această lucrare este în realitate rezultatul manipulării fragmentelor manuscrise rămase de la filosof de către sora sa Elisabeth Forster Nietzsche. fiind îngrijit în ultimii ani de viaţă de sora sa. Ştiinţa veselă (1882). aflându-se la Torino. În aceşti ani a dus o viaţă solitară lucrând neobosit.63 FRIEDRICH W. în care îl acuză pe Wagner că a „falsificat muzica”. Dincolo de bine şi de rău (1886). precum compozitorul german R. nordul Italiei şi din Elveţia.

În ea şi mai ales în „Anticristul”. În Aşa grăit-a Zarathustra. Nietzsche afirmă că Dumnezeul creştin este o „divinitate bolnavă. Ridicarea păturilor de jos. artistice. simfonie. El se pronunţă pentru revalorizarea tuturor valorilor şi pentru revenirea culturii occidentale la izvoarele sale precreştine. Prin această lucrare Nietzsche s-a afirmat ca fondator al amoralismului contemporan. S-a inventat morala în care binele este tot ceea ce serveşte conservării vulgului: mila. Nietzsche anunţă devalorizarea valorilor tradiţionale ale culturii occidentale. că slăbiciunile şi nimicnicia ei au rămas fără cârja comodă de altădată. Zarathustra afirmă că sufletul. tragedie etc. întrucât el critică religia creştină de la dreapta pentru a extrage concluzii proaristocratice. deloc modest: „am dat umanităţii cea mai profundă carte pe care o are. compasiunea. poem. pervertit de interdicţiile moralei creştine. Nietzsche formulează şi mitul supraomului: „Ce este maimuţa faţă de om? O bătaie de joc şi o dureroasă ruşine. solidaritatea. care este probabil cea mai violentă critică a religiei creştine care a fost formulată vreodată. Această lucrare nu este o scriere tipică de filosofie. care era antimorală. mai întâi. Zarathustra substituie voinţei de fericire a oamenilor voinţa de putere a supraomului. Ea fost de la început o religie a turmei. El nu este însă un ateu în sensul tradiţional al termenului.. Nietzsche susţine că la începuturile umanităţii ar fi dominat o aristocraţie cutezătoare şi sălbatică. a pus însă capăt dominaţiei acestei aristocraţii. raport conform căruia trupul cu pasiunile lui este duşmanul sufletului. Nietzsche răstoarnă raportul stabilit de Platon şi de creştinism între trup şi suflet. Tot aşa va fi şi omul pentru supraom: o bătaie de joc şi o dureroasă ruşine”. carte sfântă. alături de filosofia lui Platon. ceea ce ridică serioase dificultăţi de decelare a fondului ideatic. Înştiinţând „plebea” de moartea lui Dumnezeu Zarathustra o previne ameninţător că i-a pierit reazămul. reformatorul religiei iraniene antice şi fondatorul Castei Magilor Şamani. Nu este întâmplător faptul că această religie a fost îmbrăţişată. Haosul e marea regenerare a firii. Prin dictonul „Dumnezeu a murit”. o consideră răspunzătoare de decăderea umanităţii. În locul dreptului forţei a fost instituită forţa dreptului. Acest proces a fost susţinut şi încurajat de creştinism. ale forţei fizice. Timp de 2000 de ani creştinismul a încovoiat şi ofilit cu morala sa altruistă vitalitatea incendiară a celor puternici. binele era propria sa voinţă şi putere. Supraomul se va naşte din haos. . Anticristul (1888). Prin acest mit Nietzsche încearcă să reînvie valorile vitalităţii. este vatra creaţiei. vieţii sociale şi existenţei umane. violentă şi crudă. părăsită de toţi. el a făcut o critică violentă a religiei creştine pe care. superioritatea supraomului asupra „turmei”. Filosofia lui Nietzsche Poemul filosofic Aşa grăit-a Zarathustra concentrează întreaga filosofie a lui Nietzsche. printre care valorile religiei creştine au avut un rol esenţial. de ultimul schivnic şi de ultimul papă”. care au fost desconsiderate de către creştinism. Nietzsche îi opune dictonul „nu-ţi cruţa aproapele”. Dictonului creştin „iubeşte-ţi aproapele”. ştiu că nu există nimeni care să poată crea ceva asemănător”. ci o operă în care se suprapun perspective teoretice. etc. este duşmanul trupului: „e timpul să terminăm cu sufletul şi să fortificăm trupul pentru haosul ce va urma”. Despre această carte autorul său scria. mitice etc. Ecce homo (1888). de sclavii Imperiului Roman. Cazul Wagner (1888).64 • • • • Genealogia moralei (1887). legalitatea. şi o numea „a 5-a Evanghelie”. dar ea a sfârşit prin a servi la legitimarea teoretică a fascismului. cum numeşte el oamenii de rând. a „turmei”. Nietzsche atribuie viziunea propusă în această lucrare zeului persan Zarathustra sau Zoroastru. menite să legitimeze elita. care erau impuse oamenilor de rând prin forţă. asupra realităţii. scriere filosofică.

Leul reprezintă negarea cămilei. Omul trebuie deci să devină prin propria sa voinţă şi putere supraom. în căutare de pradă şi de cuceriri. totul revine iarăşi. este invocat şi motivul veşnicei reîntoarceri împrumutat din filosofia orientală: „totul merge. Orientări filosofice importante ca existenţialismul şi şcoala de la Frankfurt l-au considerat printre cei mai importanţi precursori ai lor. Nietzsche sa delimitat însă de pesimismul lui Schopenhauer.65 În acest sens el propune motivul celor trei metamorfoze ale spiritului: cămila. hoinară. Cămila este ipostaza cea mai de jos a spiritului. Şi în creaţia sa. a tipului arian. În acest sens. totul moare. Filosofia lui Nietzsche a exercitat. . Dintre valorile civilizaţiei occidentale Nietzsche respinge regimul democratic şi chiar orice formă de organizare politică a societăţii: „mulţi. şi trebuie ca laba ta să aibă şi gheare”. Acest fond de cruzime ascunsă trebuie descărcat din când în când. De aceea existenţa umană trebuie să fie depăşită. prea mulţi oameni se ivesc pe lume. o profundă influenţă asupra filosofiei secolului al XX-lea. totul înfloreşte iar. de aceea leul se preschimbă în copil. “dacă mergi să te întâlneşti cu o femeie nu uita şi biciul” etc. Valorilor toleranţei şi milei creştine Nietzsche le opune violenţa: „unor oameni nu trebuie să le dai mâna ci numai laba. şi-au făcut loc accente misogine: „deschizi o carte scrisă de o femeie şi pe ea scrie: încă o gospodină care a deraiat”. El se răzvrăteşte împotriva marelui balaur. ca şi în cea a lui Schopenhauer. pe care la considerat „o capitulare laşă”. în pofida caracterului său nesistematic şi pe alocuri incoerent. caracterizată prin supunere absolută vecină cu autonegarea. superba bestie blondă. ciclul fiinţei se repetă în veşnicie”. Etapa leului înseamnă vitejie şi eliberare dar nu şi creaţie. Cămila este cu atât mai satisfăcută cu cât povara pe care o poartă este mai mare. Bestia trebuie să apară din nou şi să se întoarcă apoi în sălbăticie”. leul şi copilul. al cărui discipol s-a considerat. acesta poate fi întrezărit în unele dintre aprecierile sale: „la baza tuturor acestor rase aristocratice nu poţi să nu recunoşti animalul de pradă. Statul a fost inventat pentru cei care sunt de prisos”. Concluzia sa este că occidentul ar trebui să revină la valorile vitale care l-a caracterizat în epoca precreştină. Deşi nu a afirmat explicit superioritatea rasei germane. care reprezintă o generoasă promisiune făcută viitorului. Nietzsche consideră că adevăratul sens al existenţei umane este acela că ea nu are niciun sens.

Heidegger a fost suspendat datorită trecutului său politic din învăţământul universitar până în 1951. asupra responsabilităţii sale morale şi a implicaţiilor politice ale gândirii sale. care pare să-l fi pierdut definitiv. faptul că a acceptat funcţia de rector în acea perioadă. După ce şi-a luat licenţa în filosofie în 1913. ca şi structuralismul şi o mare parte a existenţialismului. an în care s-a pensionat. a demisionat însă din această funcţie după numai un an. între 1923 şi 1927. dar înscrierea sa în partidul nazist. Această lucrare. în Germania. Fiinţă şi timp. dedicată „cu admiraţie şi prietenie” lui Husserl. În 1933 Heidegger a aderat la partidul nazist şi a ocupat funcţia de rector al Universităţii din Freiburg. Heidegger i-a urmat la catedra de filosofie a Universităţii din Freiburg. fondatorul fenomenologiei. Martin Heidegger s-a născut la Masskirch. când Husserl s-a pensionat. Producţia filosofică a lui Heidegger este impresionantă şi cuprinde nu numai lucrări publicate de el. • Teoria categoriilor şi a semnificaţiei la Duns Scot (1915). Dar probabil că adevărata sa măreţie constă în faptul că a ştiut să integreze în cercetarea filosofică angoasa şi dilemele civilizaţiei secolului al XX-lea. • Fiinţă şi timp (1927). aşa-numita „gândire slabă” şi chiar anumite evoluţii ale psihanalizei. Heidegger a murit la Masskirch în anul 1976. în anul 1889. după ce a fost revăzută de Husserl. lipsa sa de reacţie faţă de persecuţiile la care au fost supuşi Husserl şi alţi intelectuali evrei şi unele pasaje din scrierile sale din acei ani au alimentat aşanumitul „caz Heidegger”.66 FILOSOFIA SECOLULUI AL XX-LEA MARTIN HEIDEGGER (1889-1976) Viaţa şi opera Martin Heidegger a marcat o etapă esenţială a filosofiei secolului al XX-lea şi a exercitat o influenţă decisivă asupra genezei unora dintre cele mai recente şi mai proeminente orientări ale filosofiei occidentale. solicitând asumarea întrebării şi căutarea răspunsului la problema sensului vieţii omului post-industrial. . la opera sa fundamentală. A studiat teologia şi filosofia sub influenţa kantianismului şi a filosofiei scolastice (Heidegger a aparţinut unei familii catolice şi cursurile urmate de el în perioada formaţiei universitare au fost mai ales de teologie catolică). După al doilea război mondial. • Ce este metafizica? (1930). pe atunci profesor la Universitatea din Freiburg. Heidegger a devenit asistentul lui Edmund Husserl. Cele mai importante lucrări ale sale sunt: • Teoria judecăţii în psihologism (1914). Obţinând apoi o catedră la Universitatea din Marburg a lucrat. marchează totodată distanţarea sa teoretică de maestrul său evreu. Fără contribuţiile lui Heidegger nu pot fi concepute hermeneutica. deconstructivismul. apărută în 1927. Relaţiile sale cu regimul nazist au devenit încordate după demisia sa. În 1928. ci şi cursurile sale universitare. A mai susţinut în continuare pentru câţiva ani cursuri şi seminarii private de filosofie. abandonând pentru tot restul vieţii orice activitate politică.

Heraclit (1970). capodopera lui Heidegger. nu doreşte să abordeze problema fiinţei pentru a adăuga încă un răspuns celor care i-au fost propuse deja înaintea lui. nu doar a modului de gândire. Publicată incomplet în 1927. Tema operei este cea de determinare a unei schimbări radicale de perspectivă în raport cu tradiţia filosofică occidentală. Motivul se poate înţelege numai în lumina evoluţiilor ulterioare ale gândirii heideggeriene: în Fiinţă şi timp Heidegger nu dispunea încă un limbaj adecvat abordării a ceea ce intenţiona să examineze în secţiunile următoare. limitându-se la acoperirea problematicii primei secţiuni a părţii întâi. ci sensul . Filosofia lui Heidegger Fiinţă şi timp este considerată. Heidegger refuză să se integreze acestei tradiţii. pe bună dreptate. cât şi pentru a oferi o mostră a ermetismului terminologiei şi a gradului înalt de abstractizare a demersurilor sale: Partea întâi Interpretarea Dasein-ului pe baza caracterului vremelnic şi explicarea Timpului ca orizont transcendental al întrebării despre Fiinţă Secţiunea întâi: Analiza fundamentală preliminară a Dasein-ului. Heidegger însuşi îi prezintă planul. În drum spre limbaj (1959). De ce nu şi-a încheiat Heidegger cea mai importantă lucrare? Şi care trebuia să fie planul său general? În paragraful 8 al Introducerii din 1949. lucrarea a fost publicată incomplet. Calea mea spre fenomenologie (1965). ci numai însoţită de un Post-scriptum în 1943 şi de o Introducere în 1949. această lucrare nu va fi de fapt terminată niciodată. Intenţia sa este radicală şi constă în anticiparea întrebării asupra fiinţei de o întrebare preliminară. Secţiunea a doua: Dasein-ul şi caracterul vremelnic Secţiunea a treia: Timp şi Fiinţă Principiile unei deconstrucţii fenomenologice a istoriei ontologiei şi firul călăuzitor al problematicii temporalităţii Secţiunea întâi: Doctrina lui Kant despre schematism şi despre timp. Care este „obiectul” pe care cercetarea lui Heidegger îl abordează? Despre ce vorbeşte Fiinţă şi timp? În Introducere Heidegger mărturiseşte că problematica abordată de Fiinţă şi timp este cea fiinţei. ca stadiu preliminar al unei problematicii a temporalităţii Secţiunea a doua: Fundamentul ontologic al lui „cogito sum” al lui Descartes şi supravieţuirea ontologiei medievale în problematica lui „res cogitans” Secţiunea a treia: Lucrarea lui Aristotel despre timp drept criteriu al bazelor fenomenale şi al limitelor ontologiei antice Partea a doua Aşa cum am arătat. Ceea ce va fi cercetat prin această întrebare preliminară nu este pur şi simplu fiinţa. ci chiar şi a limbajului în care această gândire se exprimă. Scrisoare asupra umanismului (1947). Meditaţia asupra fiinţei a fost însă dintotdeauna problema fundamentală a metafizicii occidentale. Introducere în metafizică (1953). Identitate şi diferenţă (1957). pe care-l reproduc atât pentru evidenţierea amplitudinii proiectului său. Căi care nu duc nicăieri (1950).67 • • • • • • • • • Hölderlin şi esenţa poeziei (1937). Nietzsche (1960). căreia i-au fost propuse de-a lungul timpului soluţii dintre cele mai diferite.

întrebându-ne cine suntem. Deoarece suntem şi noi parte a marelui joc al fiinţei. Ea mă priveşte şi pe mine. căreia fiecare dintre noi îi aparţine. în faţa căreia chiar şi Dumnezeu şi credinţa rămân probleme deschise. trebuie să privim în străfundurile fiinţei noastre. Heidegger scrie: „Este deci necesară repunerea problemei sensului fiinţei… Este deci necesar să începem cu retrezirea interesului pentru înţelegerea sensului acestei probleme”. totul se află sub dominaţia timpului. viziunilor religioase asupra lumii. multe dintre ele existau când noi nu eram încă pe lume şi vor continua să existe şi când noi nu vom mai fi. Raţiunea omului pune această întrebare. Noi suntem. evenimente care s-ar putea întâmpla sau nu. Ce anume a alungat-o în abisurile conştiinţei? Viaţa însăşi. Dispariţia într-o zi a tot ceea ce a fost. aici şi acum. De la ce să ne sustragem? Ce anume ascunde frica de liniştea pe care o evităm recurgând la flecăreală pentru a nu cădea în angoasă? De ce anume fugim când plasăm moartea într-un context raţionalizat tratând-o ca pe un lucru. banii. Heidegger consideră că istoria metafizicii occidentale nu este decât istoria uitării fiinţei. acest gen de probleme este specific. Credinciosul este convins că sensul vieţii sale este fixat de Dumnezeu şi că o altă viaţă. mai ales. Este oare întemeiată bănuiala că totul este absurd. Este vorba deci despre retrezirea interesului pentru o problemă autentică. că moartea nu este deci sfârşitul existenţei. îndepărtându-le de conştiinţa noastră. singura formă a existenţei care dovedeşte că deţine privilegiul de a-şi pune întrebarea asupra fiinţei: tocmai deoarece este singurul care se poate interoga asupra fiinţei. care pare a fi complet „uitat” de metafizica occidentală. mai autentică. Discuţiile noastre sunt vorbărie goală. a miturilor epocii. potrivit terminologiei sale. Dar totul dispare mai curând sau mai târziu. Ştim acum că ceea ce Heidegger cercetează în Fiinţă şi timp este fiinţa şi că acestei fiinţe el îi caută sensul. există. Răspunsul la întrebarea asupra sensului fiinţei nu va putea fi deci găsit dacă nu interogăm Existentul. dar care este ca şi adormită în conştiinţa omului. este izvorul oricărei valori? În acest spirit. la esenţa acestei probleme. lumea există. Să urmărim demersul lui Heidegger. Lucrurile din jurul nostru sunt. sunt parte a fiinţei lumii şi a fiinţei omului. fiinţa noastră. Este drept. care ne distrează. Dar problema sensului fiinţei nu poate rămâne închisă în limitele credinţei. care acoperă liniştea. stilul de viaţă al omului occidental. dar acest răspuns este bazat pe revelaţie. Religia oferă un răspuns problemei fiinţei. Dacă acceptăm demersul filosofic pe care Heidegger îl propune în Fiinţă şi timp. Este în joc raţionalitatea umană. Ea trebuie să se întrebe: ce înseamnă a fi? De ce există ceva mai degrabă decât nimic? Ce este nimicul? Ce anume reprezintă fiinţa mea? Problema sensului vieţii nu vizează însă numai o ipotetică viaţă de dincolo de moarte. de o relaţie aparte cu ea. Existentului. a noastră înşine nu mai puţin. divertismentul etc. au condus la această situaţie. dar. iar filosofia n-a încetat să o facă încă de la începuturile reflecţiei greceşti. trebuie identificat şi un interogat: cui ar trebui să-i fie adresată întrebarea asupra fiinţei şi sensului său? Heidegger susţine că această întrebare trebuie adresată Dasein-ului. randamentul. va urma celei actuale. fără îndoială. ca şi când ea n-ar fi o posibilitate reală în orice moment al vieţii. Astfel de evenimente sunt parte a ceea ce noi înşine suntem. Filosofia trebuie să revină. aici şi acum. raţional. nevorbind serios niciodată despre ele. iar ceea ce fac are sau nu are un sens pentru mine sau pentru altcineva. ca pe un eveniment asemănător altora? Procedăm ca şi când moartea n-ar fi ceva care pune în discuţie. Le vedem. iar filosofia contemporană este mai departe decât oricând de problema fiinţei. el se bucură. începând chiar cu Platon. pentru o problemă gravă. nu sunt accidente de traseu. ca în orice cercetare veritabilă. Trăim toţi expediind pur şi simplu analiza problemelor autentice ale existenţei noastre. ca succesul. omului. că viaţa n-ar fi decât o iluzie şi un joc de oglinzi? Sau presupunerea că fiinţa. este important pentru noi şi pentru fiinţa noastră ca filosofia să se întrebe care este sensul fiinţei. adică.68 fiinţei. producţia. acţionăm asupra lor. punându-ne în . dominaţia tehnicii. deoarece eu exist aici şi acum. care ne ajută să ne sustragem.

de fapt acest sens. iar sensul acestei vieţi este cel care se află sub semnul întrebării când punem problema sensului fiinţei. Drept urmare. Trăiesc uitând de problema sensului vieţii mele. Una dintre trăsăturile fiinţei mele este că ea poate îndepărta de sine problema sensului fiinţei. care este o falsificare a sensului percepţiei. Mă pierd în vorbăria lumii (pălăvrăgeala pentru acoperirea vidului liniştii care nu încetează să mă întrebe: cine eşti tu? Eşti cineva fără hainele tale? Eşti cineva fără femeia ta? Eşti cineva fără munca ta?). şi-i voi spune adevărul deoarece întreaga mea fiinţă se reduce la iubirea pentru ea. ci discursul însuşi. viaţa mea este neautentică. În măsura în care uit de mine. irepetabilitatea mea. el se află în lume împreună cu alţi oameni.69 discuţie ca persoane. mă pierd în muncă. ca şi de cea a morţii. Heidegger numeşte această modalitate de existenţă a Existentului. Trăsătura definitorie a acestei adoptări este. prin distragerea sa. prin lipsa de răbdare. înjosire. să acţioneze aşa cum se acţionează etc. Viaţa deci. acceptând să concepem orice moment al vieţii noastre ca fiind marcat de fuga de timp. trăieşte. de femeia pe care o iubesc. când. Tratând-o nu ca pe o fantasmă a minţii. care este convingerea individului de-a fi „înţeles. cel mai adesea. Preocupările mele sunt orientate continuu spre ceilalţi sau spre lucruri şi prin aceasta eu îmi realizez eul. anulând însă propriile mele trăsături. ca pe un gând plictisitor. care este un discurs în care ceea ce se urmăreşte nu este însuşirea adecvată a sensului lucrurilor. Viaţa neautentică înseamnă deci reducerea întregului meu eu la lucruri. prin flecăreală. în măsura în care. ci ca pe ceva care este parte a vieţii. adoptând modul în care. Trebuie să concepem moartea ca pe o posibilitate reală. şi nu moartea. . Nu viaţa în general. deoarece nu există viaţă decât a unui om sa a altuia. complet neînţeles. care determină deplasarea continuă a atenţiei spre alte lucruri ori evenimente şi. proiecta. ea se caracterizează. ci numai un flux de cuvinte. Ea nu este o posibilitate pe care omul o alege. la afecte. ci şi împreună cu alţi Existenţi.echivocul. după Heidegger. de posibilitatea vieţii. Viaţa neautentică Modul în care omul. adică a atitudinii naturale a omului în raport cu lucrurile. de munca mea. Raţiunea unei astfel de conduite trebuie căutată în existenţa celorlalţi: Existentul. Dar cine este cu adevărat cel care iubeşte? Cine este eul care se exprimă prin această iubire? Dacă uit de mine. originalitatea mea unică. nu conceptul de viaţă.curiozitatea. Pot face acest lucru deoarece el este una dintre posibilităţile fiinţei mele. fiind în mod constitutiv un co-Existent. ci una în care el se găseşte deja „aruncat” dintotdeauna. reţinut şi clarificat” sensul a ceea ce se vorbeşte. „mai întâi şi de obicei”. rămâne. de care trebuie să ţinem cont în orice moment. adică omul. . nu se află numai în lume. prin incapacitatea de zăbovire asupra a ceea ce se prezintă atenţiei. impersonalitatea anonimă a lui „se”. Îi voi spune: te iubesc. este cel al adoptării necritice a comportamentului şi opiniilor medii ale contextului său social-istoric. la raporturile cu alte persoane.flecăreala. caracterizată prin afundarea în impersonalitatea lui „se”. el tinde să-şi alieneze propriul mod de a se proiecta ca existenţă. mă adaptez la ceilalţi şi la contexte. este tema majoră a filosofiei: fiecare dintre noi există. Manifestările tipice ale acestui „stil” de existenţă sunt: . . curiozitate şi echivoc. de obicei. un discurs care nu este o comunicare autentică. care determină individul să gândească aşa cum se gândeşte. Voi uita astfel de eul meu profund şi voi fi fericit de hainele mele. mai ales. Orice viaţă este o singularitate irepetabilă. ci viaţa fiecăruia dintre noi este pusă în discuţie. şi ceilalţi Existenţi se proiectează şi există. în sensul că ea nu implică eul meu. dar mă afund astfel într-o existenţă anonimă. aşa cum am văzut. în grija pe care o pun în ceea ce fac. se poate realiza. întreaga mea fiinţă se reduce la a mă proiecta în afară de mine. prin urmare.

atunci când el este în lume ea nu există. care pot fi alese sau nu. nu mai are lumea sa. una dintre posibilităţile omului. ea constă în căutarea posibilităţilor mele cele mai autentice. posibilitatea cea mai caracteristică a fiinţei. Dar chiar aceasta este problema. dar. • în al doilea rând.70 Viaţa autentică Pot urma însă o cale complet diferită. încetarea existenţei. iar aceasta înseamnă: • mai întâi. mai devreme sau mai târziu. Heidegger precizează că moartea nu este. aşa cum o înţelege Heidegger. scrie Heidegger. ca ceva care. iar după moarte „nu va mai fi”. de fapt. în sensul că în orice moment al vieţii sale omul este suspendat între fiinţă şi neant: poate oricând să înceteze să fie. sunt sigur că va veni un moment în care fiinţa mea nu va mai fi fiinţă (nu am nici cea mai vagă idee despre ceea ce va fi. atât timp cât este viu „este”. spre deosebire de alte posibilităţi. Ce este deci moartea? Heidegger răspunde că ea este caracterizată prin însuşirea de a fi ceva de nedepăşit. pot trăi meditând la viaţa mea şi la ceea ce este ea în mod autentic. ultima. deoarece. o concepţie asupra omului ca simplă prezenţă. Ea este. Orice moment al vieţii mele este deci marcat de posibilitatea morţii. proiectez realizarea unei posibilităţi a fiinţei mele: va deveni realitate această posibilitate sau aceea. adică nu se poate spune că moartea duce la încetarea existenţei. Moartea ca posibilitate şi angoasa În această meditaţie asupra vieţii mele în asumarea sa autentică ajung. Pot scăpa de vorbărie şi de rutină. cea care se va realiza la sfârşitul existenţei sale. Prin termenul autenticitate Heidegger înţelege ceea ce este înrudit cu ceea ce este propriu individului: omul se proiectează deci ca existenţă autentică numai atunci când şi în măsura în care se ia în stăpânire pe sine însuşi. că fiinţa mea constă în a fi continuu în afară de mine. dar. nici despre ce înseamnă că fiinţa nu va mai fi: ce înseamnă de fapt nefiinţa?). nu este: • simplul fapt biologic de a muri. Nu cu moartea ca fapt existenţial. o astfel de interpretare a morţii presupune. cu această moarte nu mă pot confrunta niciodată. • moartea nu este nici una dintre posibilităţile omului. să mă confrunt moartea mea. la limită. deoarece ea va suprima fiinţa mea. este faptul că după ea nu mai este loc pentru nicio posibilitate de proiectare a omului: moartea este „posibilitatea imposibilităţii pur şi . Eu sunt sigur de moartea mea. în realitate. în acelaşi timp. Nu sunt o fiinţă care rămâne în sine. Tot ceea ce eu ştiu despre fiinţarea mea este faptul că sunt-în-lume. a unei vieţi care nu îndepărtează conştiinţa mea de ceea ce eu sunt cu adevărat. o simplă prezenţă. „Libertatea – scrie Heidegger – este întotdeauna posibilitatea sa”. iar atunci când ea survine. aşa cum ştim. ci îi impune faptul de a fi ca problemă a mea. este cea care mă împiedică să meditez autentic asupra vieţii mele. dar omul nu este. valorificând observaţia făcută încă de Epicur. deoarece acesteia nu i se confirmă sfârşitul. Fiinţa mea constă în această proiectare. Şi chiar moartea ca posibilitate. Sunt tot atât de sigur că nu ştiu când voi muri. pot medita asupra lucrurilor pentru a descoperi că eu sunt cel care le conferă valoare şi că ele nu o au în ele însele. şi mai profund. nu ca realitate. că ceea ce ştiu despre fiinţa mea este strâns legat de timp. Există deci în mine posibilitatea unei vieţi autentice. nimeni nu i se poate sustrage şi nu o poate evita. Aparent eu proiectez o transformare a lumii. de fapt. Astfel voi reuşi să trăiesc gândind lucid că trăirea este trecerea. ci una care devine proiectându-se în orice moment asupra lumii prin intermediul proiectelor. omul nu mai este „aici”. Se impune precizarea că moartea.

un fapt neplăcut sau o situaţie periculoasă. ceea ce nu înseamnă să fii preocupat în orice moment al vieţii de faptul că vei muri. în terminologie heideggeriană. ci să te înţelegi ca posibilitate pură. dar de ceva care există (un duşman cu care poţi lupta sau o situaţie pe care o poţi înfrunta. Viaţa autentică şi anticiparea morţii Heidegger consideră că moartea ar fi pentru Existent. Motivul pentru care simţim angoasa nu este durerea. în faţa unui obiect determinat sau a unei situaţii anume. dar nu ştiu şi nu pot şti nimic despre moartea mea). adică. să-şi accepte propria fiinţă-pentru-moarte şi să-i asume consecinţele? Vocea conştiinţei. nefiind niciodată experimentabilă direct de om (îi văd murind pe alţii. acel sentiment specific pe care îl încercăm în faţa conştiinţei neantului care priveşte propria noastră fiinţă. ceea ce este el ca totalitate. deoarece propria mea fiinţă îmi este duşman. Existentului. această stare de lucruri va genera angoasa. autentica posibilitate deoarece. împingând astfel omul să-şi afle refugiul în ceva care-i permite să evite acest gând. Dacă este abordată cu luciditate. adică pentru om. Aceasta înseamnă că ea revelează omului. dispersat în existenţa sa neautentică. Sintetizând. să te proiectezi liber rămânând mereu deschis la noi posibilităţi. încercând să clarifice: • • • faţă de ce simţim angoasa? din ce motiv simţim angoasa? ce este angoasa? Angoasa nu este resimţită. este lipsit de certitudinile sale. de un pericol real sau imaginar. Heidegger aprofundează fenomenologic acest important concept. Angoasa nu trebuie confundată însă cu frica: ţi-e frică întotdeauna de ceva anume. sentimentul de înstrăinare pe care omul îl trăieşte faţă de sine însuşi: un sentiment care îl face să nu se simtă în „propria casă” deoarece îl lipseşte de relaţia sa intimă cu lumea. angoasa se dovedeşte a fi o stare afectivă resimţită în faţa propriei fiinţe aruncate în lume deoarece se percepe ca posibilitate de fiinţare. Preluând de la filosoful danez Søren Kierkegaard (1813-1855) punerea generală a problemei angoasei. în calitate de componentă reală a existenţei mele. este pus în faţa sa însuşi ca pură posibilitate de fiinţare: este existenţa în sine însăşi a fiinţei angoasate. cu care – oricum ar sta lucrurile – poţi avea un raport). ci a unuia indeterminat. „posibilitate autentică” şi „autentica posibilitate”: posibilitate autentică deoarece. care este cea mai autentică dintre posibilităţile pe care le am. fiinţă-pentru-moarte. Am revenit astfel la problema autenticităţii existenţei. aşa cum se întâmplă în cazul fricii. Cu o condiţie însă: ca Existentul să dorească să şi-o asume ca posibilitatea sa autentică. ne indică posibilitatea care-i este cea mai caracteristică. este cel care generează angoasa mea. Dar de ce este angoasant faptul de a fi în lume? Heidegger răspunde că acest fapt este angoasant deoarece prin angoasă omul intră în relaţie îndeosebi cu ceilalţi oameni. cum anticipam mai sus. Heidegger numeşte această angajare anticiparea morţii. care nu este „nimic şi în niciun loc”. ni se dezvăluie ca posibilitate pur şi simplu. A opta pentru a o existenţă autentică înseamnă asumarea morţii ca propria posibilitate constitutivă. în esenţă.71 simplu a Existentului”. nu există nimic împotriva căruia să pot lupta: nu am un duşman. este cea în măsură să opereze această formă de . definind Existentul ca posibilitate pură. Dar cum poate omul. Angoasa se dovedeşte a fi deci. În conştiinţa neantului. după Heidegger. Neantul. ci faptul însuşi de a fi în lume.

Prin toate aceste analize nu am răspuns încă la întrebarea asupra sensului fiinţei. • în al doilea rând. această înţelegere fundamentală a Existentului ca temporalitate nu poate decât să arunce o nouă lumină şi asupra misterului fiinţei. în anticiparea morţii. trebuie să ne amintim de prezent în orice proiect pe care îl facem asupra noastră sau asupra lumii. este de natură lingvistică: Heidegger nu a putut termina Fiinţă şi timp deoarece nu a dispus de un limbaj în măsură să-i permită să atingă acest obiectiv. Moartea. Întrucât tradiţia filosofică anterioară lui concepea fiinţa diferit de modul în care Heidegger a înţeles-o. pe care l-am anticipat deja.72 conversiune. fiinţa în termeni de simplă prezenţă. dat fiind că omul anticipează în fiecare moment posibilităţi deja deschise de anticipare. în timp ce se deschide spre propriul viitor. omul se înţelege în modul său cel mai caracteristic de a fi. trebuie deci anticipată. adică. ca ceea ce prin definiţie nu este niciodată el însuşi. b. el se manifestă mereu şi ca prezent. Regândirea omului ca fiinţă-pentru-moarte şi determinarea existenţei autentice ca anticipare a morţii ne permite să pătrundem în nucleul întregului demers fondator desfăşurat în Fiinţă şi timp. astăzi. aruncat în lume fără să o dorească şi condamnat să devină mereu ceea ce nu este încă. Omul este. temporalitate. ea se înrădăcinează în conştientizarea de către om a faptului că se află dintotdeauna într-o stare de vinovăţie din care se impune să iasă. în ultimă instanţă. Această vinovăţie. Aceasta gândea. şi limbajul pe care ea îl întrebuinţa pentru exprimarea punctului său de vedere trebuia . Motivul. Decizia este cea care-i face posibilă Existentului anticiparea morţii. conceperea fiinţei ca temporalitate înseamnă răsturnarea radicală a punctului de vedere al filosofiei occidentale asupra acestei probleme. în sensul că studiul fiinţei a trebuit să fie pregătit de un studiu preliminar al omului. posibilitatea cea mai caracteristică a fiinţei noastre. Atunci când Existentul ajunge să asculte această linişte provocatoare. după Fiinţă şi timp o astfel de poziţie nu mai este acceptabilă şi ea va fi complet revizuită. mai întâi. Ea trebuie anticipată în sensul că trebuie să trăim ţinând constant prezente în conştiinţă situaţiile reale în care trăim: trebuie să ne amintim că moartea este. Ea nu îi spune nimic concret omului. Dacă omul are de-a face cu fiinţa. omul se împovărează simultan cu propriul său trecut. Este uşor de recunoscut în aceste trei momente dimensiunile clasice ale temporalităţii şi. pe care existenţa neautentică tinde să o ascundă. În el se manifestă pregnant trei aspecte de mare importanţă: • mai întâi. • în fine. adică moartea. ci întotdeauna urmează să fie. Ea deschide cel puţin două probleme de extraordinară importanţă: a. putem intui rezultatul întregii analize heideggeriene. ca posibilitate pură. Aceasta este concluzia revoluţionară care se profilează în ultimele pagini ale Fiinţei şi timpului. iar el este temporalitate. această repunere a problemei fiinţei pornind de la timp era obiectivul care se aştepta să fie asumat de ultima parte a operei lui Heidegger. pe care acesta nu a mai scris-o niciodată. deoarece anticiparea este făcută posibilă de decizie. de existenţă reală. Însuşi conceptul de anticipare este cel care face posibil acest lucru. dacă dorim să trăim autentic. Am înţeles numai că nu putem concepe această problemă în afara dimensiunii timpului: „Proiectul unui sens al fiinţei în general poate fi realizat numai în orizontul timpului”. această negativitate. de cele mai multe ori. nu mâine. adică structural proiectat în viitor. eliberând Existentul din înjosire. Dat fiind că la începutul cercetării sale Heidegger a clarificat raportul privilegiat pe care omul îl întreţine cu fiinţa. în acest sens. conchide Heidegger. poate decide să iasă din anonimatul lui „se” şi să se accepte în posibilitatea sa mai caracteristică. dar prin liniştea sa îl face conştient de faptul că se află deja dintotdeauna într-o stare de vinovăţie. să o facă uitată. probabil că temporalitatea se constituie şi ca orizont al fiinţei: fiinţa este timp. constă în faptul că Existentul este un „nimic”.

uitată şi depăşirea metafizicii prin inaugurarea unei noi perspective asupra fiinţei. după Fiinţă şi timp. Toate aceste consideraţii nu privesc însă numai filosofia. se revelează fiinţa însăşi. se lasă citite îndeosebi ca tentativă de aprofundare a acestui nou concept de fiinţă şi. limbajul culturii occidentale – unicul pe care el îl posedă – i se va revela ca înşelător. reconsiderarea posibilităţilor limbajului în lumina noii concepţii asupra fiinţei. adică împotriva direcţiei evolutive a istoriei noastre. dar dimensiunea temporalităţii ne-a dezvăluit că fiinţa ca fiinţă trece dincolo de simpla sa prezenţă în entităţile existente. împotriva căreia Heidegger a scris pagini extrem de dure. pe echivalenţa dintre fiinţă şi entităţile existente. Dominaţia tehnică a lumii a fost făcută posibilă de ştiinţă. Occidentul şi-a construit întreaga istorie pe ascunderea adevăratei şi autenticei probleme a sensului fiinţei. întreaga reflecţie heideggeriană. victimă a sistemului pe care l-a construit: dominăm natura. de identificarea valorii omului cu ceea ce el are sau cu ceea ce el ştie? Deoarece menirea filosofului este să-şi asume ca destin cercetarea sensului fiinţei. . Acest limbaj este construit în întregime cu ajutorul categoriilor metafizicii clasice. Să ne gândim la tehnică. care. ne limităm la conturarea a doar trei teme. denunţându-i contradicţiile interne. Limbajul o ascunde. adică a fost concepută ca ceva existent. Uitarea fiinţei a structurat întreaga cultură şi civilizaţie a lumii occidentale. Filosoful trebuie să-i observe şi să-i interpreteze semnele. mai mult decât altele. începând cu Platon. Un destin care ne condiţionează şi ne limitează enorm. mai ales. a sensului său a fost pusă inadecvat şi. care concepe fiinţa ca lucru. Cercetarea filosofică trebuie continuată pe alte căi. care identifică fiinţa cu entităţile existente. b. Din multitudinea de sugestii pe care ultimul Heidegger le lansează în această direcţie. ea nu este ceea ce.73 înlăturat şi substituit. chiar dacă este acoperită cu o mască. a modalităţilor manifestării sale. nu ca viaţă. într-un sens mai general. pur şi simplu. tot mai fundamentale. Soluţionării aceste probleme îi va fi consacrată. în existenţa omului şi a lucrurilor fiinţa se exprimă. Astăzi nu mai este posibilă o cercetare liberă a fiinţei: menirea filosofului este să demaşte uitarea fiinţei. ni se par demne de semnalat datorită relevanţei lor teoretice: concepţia asupra artei. A devenit el însuşi maşină. Ea trebuie să demaşte limbajul metafizicii şi al întregii culturi occidentale. fiinţa a fost concepută ca ceea ce este. Desigur. Dar în acest limbaj. Dar fiinţa nu este ceva existent. dar prin chiar această ascundere o revelează. care caracterizează cultura noastră. Este posibilă desfăşurarea discursului filosofiei până la dezvăluirea raportului originar dintre fiinţă şi timp? Pentru Heidegger limbajul filosofiei – şi. Începând cu Platon. care va oscila între două momente fundamentale: a. critica istoriei metafizicii ca domeniu în care problema fiinţei şi. Toate lucrările ultimei perioade ale creaţiei heideggeriene. dar şi tot mai obscure sub raport lingvistic. există. Limbajul şi poezia De ce discursul asupra fiinţei ca fiinţă – adică discursul pe care tradiţia grecească ni l-a transmis ca metafizică şi pe care Heidegger l-a reconsiderat în Fiinţa şi timpul – nu poate fi finalizat? Să ne întoarcem la tradiţia grecească. Omul occidental şi-a aflat propriul sens şi propria realizare în această dominaţie şi a devenit el însuşi un angrenaj al sistemului de dominaţie. dar cine se mai poate sustrage acestei dominaţii? Cine se mai poate elibera de logica banului. în fond. întregul limbaj al culturii occidentale – este întemeiat. Filosoful trebuie să meargă împotriva a ceea ce Heidegger numeşte destinul Occidentului. mai ales. ca entitate: ca pe ceva de dominat.

3. nici el. Aceasta înseamnă că nu lucrul este cel care dezvăluie şi întemeiază opera. de un instrument? În lucrarea Originea operei de artă. inclusă în culegerea Căi care nu duc nicăieri. este locul în care fiinţează adevărul.. simţul comun atribuie acestui fenomen cel puţin trei semnificaţii: • „vorbirea este o exprimare”. Desigur. Heidegger îşi desfăşoară analiza pe care o întreprinde din perspectivă fenomenologică: „Noi vorbim în stare de veghe şi în somn. Limbajul nu se sustrage. reprezintă legătura sa cu pământul. o dezvăluire a adevărului. sintagme în care poezia nu mai înseamnă compunerea de versuri. Heidegger consideră că opera de artă ni se înfăţişează. 1.74 concepţia asupra poeziei. dobândeşte deci un sens mai profund decât simplul fapt că serveşte la ceva. Deci arta. mai întâi. acestei curioase norme: cum observă inspirat Heidegger. Vorbim mereu… Omul este om în măsura în care vorbeşte… Pretutindeni întâlnim limbajul”. Vorbirea şi limbajul se întâlnesc deci cotidian şi constituie ceea ce îi este specific omului. ceea ce aproape întotdeauna pare a fi evident. la sfârşitul aventurii heideggeriene. „a inventa” ceva). ca un lucru printre alte lucruri: un tablou. Nu însă de la observarea sa nemijlocită. În concluzie. concepţia asupra limbajului. „în realitate. o manifestare. ci limbajul în sens amplu şi profund. la una dintre problemele pe care le-a analizat cu mare insistenţă în ultimele creaţii: filosoful german a abordat problematica limbajului mai ales în lucrările incluse în culegerea În drum spre limbaj (1959). care transfigurează acea încălţăminte. Astfel concepute. Din această perspectivă. dar în tabloul lui Van Gogh ea ne dezvăluie şi altceva decât caracterul său strict instrumental: pentru ţăran ea este credincioasă. lucruri asemenea altora. Heidegger pleacă de la o experienţă concretă: observarea unei perechi de bocanci de ţăran. ci invers. dar şi „a crea”. Există vreo deosebire între o operă de artă şi un lucru obişnuit? În ce sens? Dat fiind că de obicei orice lucru serveşte la ceva. este un instrument. Întrucât prezintă o lume şi înfăţişează pământul. iar poezia în calitate de spunere este limbaj. adică este expresia a ceva care se posedă „înăuntru” şi se . deschide lumea sa etc. pământul şi lumea aparţin istoriei adevărului ca dialectică a iluminării şi a ascunderii. opera de artă dezvăluie esenţa lucrurilor. 2. se dovedeşte apoi în mare măsură refractar oricărei tentative de explicaţie. protejează picioarele. care înseamnă „a compune versuri”. adică „proiectare iluminantă a adevărului” sau chiar „numirea fondatoare de fiinţă şi esenţă a tuturor lucrurilor”. ţine de cald etc. concepută drept cale privilegiată spre adevăr şi spaţiu de manifestare a fiinţei. În ea. Ce este atunci opera? Heidegger consideră că două sunt trăsăturile sale fundamentale: opera aduce pământul aici (înfăţişează natura) şi prezintă o lume (face posibilă cultura). activitatea de creaţie artistică este o „lăsare-să-vină-afară”. deschide fiinţa. şi deci acea spunere originară care numind entităţile le deschide. derivat din verbul dichten. de fapt. „a produce”. opera de artă este deci un loc al manifestării adevărului. Chiar această dificultate este cea care impune obiectivul cercetării: ce este deci limbajul? După Heidegger. a vorbi despre limbaj este poate mai greu decât a scrie despre linişte”.. prin ce se deosebeşte opera de artă de un simplu mijloc. un edificiu sunt. încălţămintea serveşte la ceva. ci de la cea mijlocită de un faimos tablou al lui Van Gogh. mai ales la o primă privire. o statuie. jucându-se cu etimologia germană a termenului poezie (Dichtung. Heidegger identifică în poezie esenţa creaţiei artistice în general: în calitate de deschidere şi de salvgardare a adevărului lucrurilor ea este în sens propriu poezie. Pe de altă parte. este în sens propriu şi profund poezie. Ajungem astfel. Această concepţie sugestivă asupra artei este reluată şi aprofundată în conferinţa lui Heidegger din 1936 intitulată Hölderlin şi esenţa poeziei.

ci vorbirea sa. tocmai deoarece cuvântul este cuvânt despre fiinţă. Aşa cum se vede. el găseşte prilejul pentru gândirea originarului. Rilke şi Trakl. toate aceste trei semnificaţii sunt subordonate perspectivei antropologice asupra limbajului şi îi denaturează adevăratul nucleu. meditaţia ultimului Heidegger devine un amplu colocviu cu originile gândirii greceşti şi cu creaţia poeţilor. Vorbirea sa solicită diferenţa. în aforismele lui Heraclit şi Nietzsche. permiţându-le să fie ele însele. ceea ce interesează cu adevărat în limbaj nu este faptul de a fi vorbit. Deci. nu omul vorbeşte limbajul. care readuce lumea şi lucrurile la simplitatea intimităţii lor. Limbajul vorbeşte. fie el real. A se supune înseamnă a asculta. adică este descrierea şi explicarea oricărui lucru. Cu cuvintele lui Heidegger: „Limbajul vorbeşte. ci el este vorbit de limbaj. Ascultarea este posibilă numai în măsura în care este legată de solicitarea liniştii printr-o relaţie de apartenenţă”. „limbajul este o activitate a omului”. . În fragmentele care ne-au parvenit de la Anaximandros şi Parmenides. iar filosofia sa „ascultă” ceea ce ei spun. „limbajul este o atribuire de prezenţă şi de figură realului şi irealului”.75 • • doreşte a fi comunicat „în afară”. adică este una dintre trăsăturile care disting omul şi umanitatea sa. Tocmai deoarece în limbaj el găseşte spaţiul privilegiat al deschiderii sensului fiinţei. Omul vorbeşte în măsura în care se supune limbajului. fie imaginar. În fond. ca şi în poezia lui Hölderlin.

Mizeria istoricismului (1957).Societatea deschisă şi duşmanii săi (1945). Viaţa cotidiană este cea care pune aceste probleme ca dificultăţi de depăşit. Deşi le-a consacrat lucrări distincte.Logica cercetării (1934). A murit la Londra în anul 1994.Cunoaştere obiectivă (1970). iar în anul următor şi-a încheiat studiile de matematică şi fizică. ca ceva de care avem nevoie etc. de impulsurile emotive reflectate şi evaluate de conştiinţă. În 1928 Popper şi-a luat licenţa în filosofie cu o teză despre metodologia psihologiei. Eccles). Operele fundamentale ale lui Popper sunt: . să emigreze în Noua Zeelandă.Eul şi creierul său (1977. în sensul că orice teorie socială şi chiar orice regim politic are la bază o viziune explicită sau implicită asupra cunoaşterii ştiinţifice. . . Concepţia filosofică Cele două domenii filosofice fundamentale în care Popper a adus contribuţii unanim recunoscute sunt epistemologia şi filosofia socială. După publicarea operei sale fundamentale Logica cercetării (1934). filosofică şi artistică. În anul 1965 ca recunoaştere a realizărilor sale teoretice remarcabile Popper a fost înnobilat de regina Marii Britanii. de deprinderile de gândire. unde a predat filosofia în învăţământul universitar. adică de idei. . atunci când ea este condusă de minte.76 KARL POPPER (1902-1994) Viaţa şi opera Karl Popper s-a născut la Viena în anul 1902 în familia unui avocat evreu. În 1946 Popper s-a stabilit la Londra. Ca urmare a aplicării sale în practică. Formaţia sa a fost deopotrivă ştiinţifică. ca obstacole pe care le întâmpină acţiunea noastră. Popper a fost constrâns de ameninţarea ocupaţiei naziste. psihologia. de credinţele pe care ni le formăm. dar părinţii săi se convertiseră la protestantism înaintea naşterii copiilor lor. şi nu pur mecanică. el a considerat că între aceste domenii există o corelaţie profundă. iar din 1949 a fost invitat să predea logica şi metodologia ştiinţei la London School of Economics. .Conjecturi şi refutaţii (1963). a studiat filosofia. A predat apoi câţiva ani matematica şi fizica în şcoli secundare din oraşul său natal. matematica. Acesta este procedeul încercării şi erorii. logica. fizica. strategia adoptată pentru soluţionarea unei probleme se poate dovedi învingătoare sau perdantă şi astfel mintea noastră va elabora noi strategii sau îşi va consolida vechile . Viziunea epistemologică a lui Popper Popper susţine despre cunoaşterea umană că ea porneşte întotdeauna de la un anumit „orizont de probleme”.C. istoria muzicii etc. În faţa unei probleme pe care i-o ridică realitatea omul elaborează în mintea sa o strategie de soluţionare a sa şi încearcă să o transpună apoi în practică. O acţiune este cu adevărat umană. . în colaborare cu J.

De exemplu. să aibă pretenţii de validitate absolută. Dacă prin inducţie se înţelege elaborarea unei teorii generale pornind de la observaţii singulare care confirmă o anumită corelaţie. este validă nu în sens absolut. Multe credinţe umane nu pot fi falsificate. convingere ce este supusă continuu la probe care o confirmă sau o pun în criză: într-un cuvânt. pe acest fundament. apoi. iar cea de-a doua este ceva diferit (ceva care pentru omul nereligios nu are nicio valoare de cunoaştere. Este necesar să învăţăm deci să demarcăm. convins de infirmările evidente pe care experienţa îi impune să le accepte. Popper susţine că o idee este o convingere care se formează în mintea noastră ca răspuns la o problemă. O dogmă a credinţei nu poate fi contrazisă de nicio experienţă umană: ea se află deci în afara domeniului ştiinţei. propunând o nouă teorie care ţine cont de experienţa acumulată. Popper consideră că omul trebuie să se lase condus de ideile în care crede până când experienţele viitoare nu vor pune în criză credinţele sale. acest criteriu permite distingerea unei teorii ştiinţifice de o credinţă de tip religios. teorie care. De pe această linie de demarcaţie omul va putea reacţiona apărând atât timp cât va putea vechile sale idei. Aceasta nu înseamnă nicidecum că în mod cert conţinutul de adevăr al unei teorii ştiinţifice ar fi superior celui al unei doctrine religioase. Popper conchide că nu este niciodată posibil ca o serie.77 convingeri. adică idei formulate provizoriu în aşteptarea confirmării sau infirmării lor de experienţa viitoare. deoarece teoriile universale nu sunt niciodată deductibile din aserţiuni singulare. chiar dacă el nu ştie niciodată câtă încredere poate să aibă în ele. cât faptul ca ea să fie falsificată. nici măcar cea mai amplu şi mai riguros verificată teorie ştiinţifică. adică o prezumţie. Popper susţine că factorul care permite progresul cunoaşterii umane nu este atât faptul ca o idee să fie verificată de experienţele viitoare. Popper susţine că nicio cunoştinţă umană nu poate fi considerată adevărată în sens absolut. cu ajutorul căruia au fost elaborate majoritatea teoriilor ştiinţifice moderne. adică formulând o nouă conjectură. nu este deci niciodată posibilă trecerea de la un anumit număr de cazuri observate la o teorie. Popper susţine că prin intermediul inducţiei nu este niciodată posibilă elaborarea de cunoştinţe certe. pe care noile experienţe pot să o falsifice în orice moment. Ele conduc acţiunea lui. Confruntat cu problemele omul formulează în permanenţă conjecturi. deoarece este falsificabilă. în principiu. selecţionându-le. care. ci doar că prima aparţine ştiinţei. cel puţin în privinţa motivului datorită căruia prima a fost falsificată. va fi mai bună decât cea veche. Popper conchide că acesta ar fi chiar criteriul de distingere a unei teorii „ştiinţifice” de una care „neştiinţifică”: posibilitatea ca ea să fie falsificată. de observaţii individuale să poată conduce la o teorie generală cu certitudine validă. ele sunt însă numai conjecturi. Popper consacră un loc important în cadrul epistemologiei sale respingerii raţionamentului inductiv. selecţie similară celei descrise de Darwin pentru explicarea evoluţiei organismelor vii. în sensul că nu este niciodată posibilă o experienţă care să le ateste falsitatea. Ideile omului evoluează astfel pe baza unei selecţii operate de raportul cu ambianţa. O teorie care va fi falsificată se dovedeşte inadecvată pentru înţelegerea realităţii şi astfel omul este constrâns să o amelioreze. Deşi în cunoaştere omul nu are nimic mai bun de făcut decât să încerce să elaboreze teorii generale. deoarece este întotdeauna posibil ca observaţiile viitoare să contrazică teoria respectivă. ci numai până când – mai curând sau mai târziu –va fi falsificată). Noua teorie. oricât de mare ar fi ea. Tot ceea ce putem face este să formulăm o conjectură. demarcându-le pe cele care vor fi infirmate de experienţă de cele care nu vor fi infirmate. Pe baza respingerii relevanţei ştiinţifice a inducţiei. o supoziţie. orice idee este o conjectură. să fixăm o linie de graniţă: să distingem cu rigoare în domeniul cunoştinţelor umane pe cele care sunt ştiinţifice de cele care nu sunt . va reacţiona construind o nouă teorie. în timp ce pentru credincios este mult mai important şi mai „adevărat” decât orice teorie ştiinţifică.

Alegerile lor politice au deci pretenţia că au valoare obiectivă. fie el un om. Întrucât raţionalitatea nu constă în ideile în care omul crede. celelalte nu. Totalitarismele moderne se bazează pe proiecte de creare a unui „om nou”. în sensul că ea este subiect al posibilităţii de falsificare. Acţiunea politică este legitimată de exponenţii săi drept consecinţă raţională a acestei cunoaşteri. orice teorie ştiinţifică este riscantă. că pot prevedea direcţia pe care în mod obiectiv o va urma cursul lumii. dar. El susţine că nu există indivizi care să aibă puteri mai mari decât cei care conduc societatea.78 ştiinţifice. a unui om care să ducă la realizarea progresului pe baza unei cunoaşteri pretins infailibile. Nu sunt astfel cunoştinţele care reclamă credinţa: ele nu prezintă niciun pericol de a fi infirmate de experienţă. Cei care se opun totalitarismului sunt acuzaţi de cei care îl impun că acţionează într-o direcţie contrară istoriei şi adevărului. Deoarece omul acţionează condus de mintea sa. ameliorând progresiv ceea ce omul ştie. Regimurile totalitare acţionează deci pe baza unei anumite viziuni asupra istoriei: ele pretind că ar cunoaşte tendinţele evoluţiei societăţii. Popper a formulat aceste idei în Societatea deschisă şi duşmanii săi. chiar şi atunci când se află la conducerea societăţii în calitate de om politic sau de şef al statului. dar la nivel principial raţionamentul său este valabil şi pentru regimurile comuniste. conştient sau inconştient. teoriile rasiale. deoarece s-ar baza pe un proces istoric real şi inevitabil. Popper susţine deci că rădăcinile intelectuale ale totalitarismului se află într-o filosofie a istoriei fondată pe o epistemologie optimistă. adică un act de credinţă. în eroare ori ar fi exponenţii unor interese opuse adevăratelor interese ale poporului. ci cu convingeri de altă natură. de exemplu. dar nu pot fi contrazise de experienţă. condamnate de istorie la eliminare sau la supunere necondiţionată. este lege şi se impune ca adevăr – nu este o societate care are caracter raţional. Teoria social-politică a lui Popper În teoria sa social-politică Popper porneşte de la premisa că societatea oamenilor este organizată şi condusă de oameni. Primele sunt falsificabile. adică pe o concepţie care are încredere excesivă în capacitatea cognitivă a conştiinţei umane. dintre cunoştinţele care pot spori. deoarece nu se pretează procedurii de testare prin încercare şi eroare. pe care fascismul le considera ca fiind întemeiate ştiinţific: această „ştiinţificitate” a legitimat exterminarea în masă a unui popor. iar orice cunoştinţă este numai conjectură. a oricărei idei care serveşte la conducere prin acţiune politică. Deoarece aceste idei . sau decretarea ca obiectivă. Evident. ca o treaptă necesară a înaintării inevitabile a umanităţii spre societatea comunistă. Ei s-ar afla. şi ideile sale se referă mai ales la nazism. În aceste cazuri nu aveam de-a face cu teorii ştiinţifice. de cunoştinţele care îi solicită un act de adeziune afectivă. ci în capacitatea de a le critica. O societate totalitară – adică o societate în care cuvântul şefului. Aşa sunt. raţionalitatea unui sistem social-politic se măsoară în raport cu capacitatea sa de supunere la critică a oricărei alegeri a puterii. lucrare scrisă în timpul celui de-al doilea război mondial. a inferiorităţii popoarelor slave etc. alte teorii nu sunt deloc riscante. Totalitarismul consideră că omul poate cunoaşte adevărul absolut asupra direcţiei obiective a cursului istoriei. tocmai din acest motiv. Ele ar realiza deci o idee ce posedă forţă de adevăr istoric. poporul evreu. Din acest punct de vedere. fie un partid politic. ceea ele ne pot spune despre realitatea lumii nu poate fi precizat progresiv şi nici sporit. Tot astfel marxismul considera dictatura proletariatului ca produsul necesar al dialecticii istoriei. ei sunt deci trataţi ca trădători sau ca duşmani ai poporului ori sunt consideraţi că aparţin unor rase inferioare. Falsificabilitatea este deci pentru Popper criteriul care permite demarcarea dintre ceea ce este ştiinţă de ceea ce nu este ştiinţă. ştiinţific probată. omul nu poate acţiona decât pe bază de conjecturi. deoarece nu admite ca ideile dominante să fi fie supuse la critică. Toate cunoştinţele care nu pot fi falsificate nu permit sporire efectivă a cunoaşterii.

Pe baza concepţiei sale asupra falsificabilităţii ca principiu de demarcaţie al cunoştinţelor ştiinţifice. în ultimă instanţă. Popper consideră că istoricismul nu poate fi. Într-o astfel de societate libertatea individuală de critică este drastic limitată sau absentă. fie el fascist. O epistemologie corectă este. Dar ca ştiinţă istoricismul nu are nici o bază. sensul este deci inevitabil subiectiv. Eroarea oricărui totalitarism constă în teza că adevărul ar fi manifest. precum şi să răspundă la întrebări de tipul: ce anume putem şti despre sensul istoriei? dar despre dreptate? dar despre bine şi rău? Filosofia popperiană conchide că nu dispunem de surse privilegiate ale cunoaşterii cu ajutorul cărora să putem dobândi o cunoaştere mai presus de orice critică. pe baza propriilor sale alegeri. Datoria filosofilor este să contribuie la clarificarea raţională a naturii omului şi a capacităţilor minţii sale. Putem doar să elaborăm teorii care să fie riscante şi pasibile deci de a fi infirmate. A elimina un om sau un grup social cu motivaţia că existenţa sa împiedică evoluţia istorică nu este altceva decât o crimă. Popper distinge două tipuri de societate. Eroarea epistemologică de fond a totalitarismului. La nivel general. este imposibil ca adevărul să nu-i apară cu claritate. adică ea pune accentul pe controlul raţional şi pe critica ideilor. deoarece omul este failibil. Omul este cel care trebuie să imprime un sens istoriei. Uitarea acestei failibilităţi înseamnă a da curs fanatismului şi. Cea de-a doua pretinde că a atins perfecţiunea. conform convingerii lui Popper. cei care nu le acceptau sau care luptau împotriva lor erau consideraţi ca obstacole ce trebuiau înlăturate din calea progresului. societatea închisă şi societatea deschisă. deoarece pentru instrumentele de cunoaştere de care omul dispune orice idee îi poate apărea ca adevărată în mod manifest. Istoria însăşi i-ar izola şi i-ar condamna. Prin societate închisă el înţelege o organizare politică şi socială bazată limitarea drastică a libertăţii de critică şi pe impunerea de sisteme coercitive de credinţe şi de alegeri politice cărora le este conferită o valoare obiectivă şi universală. Democraţiile occidentale moderne au făcut câţiva paşi în direcţia constituirii societăţii deschise. o societate închisă nu îl permite. . în nici un caz. pesimistă. Valoarea individului şi a libertăţii sale sunt limitate sau anulate şi opuse valorilor şi exigenţelor colectivităţii. individuale şi colective. oricât de imperfectă ar fi. fundamentalist etc.79 erau declarate adevărate. pentru ca apoi ea să fie respinsă de simpla realitate a faptelor care o contrazic. dar perfectibilă. odată cu naşterea democraţiei. Istoria nu are un sens. Istoricismul riscă întotdeauna să genereze o viziune totalitară asupra societăţii. Cea dintâi este imperfectă. dar care pot ameliora progresiv prin încercări şi erori ceea ce ştim. Popper reuneşte sub termenul istoricism orice concepţie asupra istoriei care consideră că poate cunoaşte obiectiv cursul lumii şi deci că poate prevedea ştiinţific tendinţele evoluţiei istorice. dacă omul observă realitatea fără prejudecăţi şi opinii false. adevărul nu este deloc manifest. O societate deschisă. dar creează iadul pe pământ. Dar toate societăţile se confruntă cu riscul de a deveni societăţi închise. considerat o teorie ştiinţifică.. Omul este creator de sens. constă chiar în concepţia sa optimistă asupra cunoaşterii umane. susţine Popper. adică în convingerea că. El identifică prima manifestare istorică a societăţii deschise în Atena antică clasică. În realitate. permite acest lucru. argumentează Popper. „istoria nu are un sens” care să poată fi definit raţional. totalitarismului. În realitate. Din perspectiva istoricismului este întotdeauna posibilă interpretarea faptelor ca şi cum ele ar verifica teoria sau reinterpretarea ori „ajustarea” teoriei pentru a o face compatibilă cu faptele. probate ştiinţific. comunist.

De la origini până în prezent (1941): „Lucian Blaga e cel dintâi (gânditor român – n. dramaturgi şi filosofi ai primei jumătăţi a secolului al XX-lea. publicându-şi primele volume de poezie şi de reflecţii filosofice. Despre intuiţie în filosofia lui H. creată special pentru el. În timpul studiilor universitare se familiarizează cu opera lui Dostoievski. Deşi nu este cel mai faimos filosof român. profunda originalitate a ideilor sale filosofice şi expresivitatea rostirii sale filosofice. filiala Cluj (1953- . Tolstoi. Oricât de nedumeriţi s-ar uita profesorii de filosofie universitară. Blaga s-a înscris în anul 1914 la Seminarul Teologic din Sibiu şi apoi la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Viena.n. Schopenhauer. în aula căreia a rostit celebrul discurs de recepţie Elogiu satului românesc. ca subsecretar de stat la Ministerul de Externe (1937) şi ca ministru plenipotenţiar la Lisabona (1938-1939). şi să dea acestei filosofii o aplicaţie la realităţile naţionale. În anii de liceu a citit din opera lui Goethe. Viena (19321937). unde şi-a început lecturile filosofice cu o lucrare a filosofului român Vasile Conta. adevărata gândire românească se inaugurează aici”. În 1926 a intrat în diplomaţie. Kant. A lucrat apoi ca diplomat la legaţiile româneşti din Praga (1927-1928). la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Cluj (pe care a onorat-o între 1939-1948). născută Moga. strămutată în timpul Dictatului la Sibiu.) care a încercat să ridice un sistem filosofic integral. S-a căsătorit apoi cu Cornelia Brediceanu şi s-a stabilit la Lugoj. În 1936 a fost ales membru al Academiei române. cel mai important. După absolvirea şcolii primare germane din Sebeş s-a înscris la liceul „Andrei Şaguna” din Braşov. Bergson). Meritul său este în afară de orice discuţie. După instaurarea regimului comunist şi reforma învăţământului din 1948 a fost destituit datorită trecutului său politic din învăţământul universitar. devenind cercetător la Institutul de Istorie şi Filosofie din Cluj (1948-1953) şi la secţia de istorie literară şi folclor a Academiei române. cu «cupolă». Asupra numărului. situat între Sebeş şi Alba-Iulia. cu certitudine. Despre judecăţile matematice. afirmându-se ca unul dintre cei mai valoroşi poeţi. ca ataşat de presă la ambasada română din Varşovia. Repere biografice Lucian Blaga s-a născut la 9 mai 1895 în satul ardelenesc Lancrăm. George Călinescu scria în acest sens în a sa Istorie a literaturii române. Bergson etc. În favoarea acestei aprecieri pledează opera sa filosofică monumentală. Blaga este. şi tot de acum datează şi primele sale încercări filosofice (Asupra visurilor. cu ziduri. A revenit definitiv în ţară în 1939 şi a intrat în învăţământul universitar. Spinoza. filosofia indiană etc.80 FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ LUCIAN BLAGA (1895-1961) Lucian Blaga este una dintre personalităţile proeminente ale culturii române. 1937-1938). Pentru a se sustrage mobilizării în armata austro-ungară. A fost cel mai mic dintre cei nouă copii ai preotului ortodox Isidor Blaga şi al soţiei sale Ana. Berna (1928-1932. ocupând prin concurs catedra de filosofia culturii. După absolvirea studiilor filosofice îşi susţine în anul 1920 la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Viena doctoratul în filosofie cu o teză intitulată Cultură şi cunoştinţă.

căruia editorii i-au atribuit titlul Luntrea lui Caron. Meşterul Manole (1927). Cunoaşterea luciferică. Opera filosofică a lui Blaga a debutat cu o serie de lucrări pregătitoare ale sistemului său filosofic: Pietre pentru templul meu (1919). Tulburarea apelor (1923). Corăbii de cenuşă. • Trilogia cosmologică. Blaga a murit la 6 mai 1961. Anton Pann (1945). alcătuită din: Introducere: Despre conştiinţa filosofică. Paşii profetului (1921). 1937. Lauda somnului (1929). Cântecul focului. Fenomenul originar (1925). Nebănuitele trepte (1943). 1947. . Cultură şi cunoştinţă (1922). publicat pentru prima oară la mai bine de o jumătate de veac de când a fost scris. Cruciada copiilor (1930). 1949-1953. 1940. Postum i-au apărut volumele: Vârsta de fier. Opera poetică a lui Blaga include următoarele volume antume: Poemele luminii (1919). Dramaturgia lui Blaga cuprinde zece piese de teatru: Zamolxe (1921). Eonul dogmatic.81 1959). alcătuită din: • Orizont şi stil. 1942. • Geneza metaforei şi sensul culturii. La curţile dorului (1933). afirmându-se ca poet. • Aspecte antropologice. Înviere (1925). Filosofia stilului (1924). Arca lui Noe (1944). Trilogia culturii. fiind înmormântat la Lancrăm la 9 mai. • Gândire magică şi religie • Despre gândirea magică. 1942. 1931. Sistemul filosofic blagian este structurat. în următoarele patru trilogii: • Trilogia cunoaşterii. • Fiinţa istorică. Poezii (1942). 1941. În anii cincizeci ai secolului al XX-lea Blaga a scris un roman memorialistic. Avram Iancu (1934). conform dorinţei testamentare a autorului său. alcătuită din: • Diferenţialele divine. Pentru evidenţierea amplitudinii creaţiei sale. • Spaţiul mioritic. Daria (1925). alcătuită din: • Ştiinţă şi creaţie. dramaturg şi filosof. • Artă şi valoare. 1939. La cumpăna apelor (1933). 1936. 1934. 1930). Censura transcendentă. • Trilogia valorilor. Supliment: Experimentul şi spiritul matematic. În marea trecere (1924). zi în care ar fi împlinit 66 de ani. Ce aude unicornul etc. Ferestre colorate (1926) şi Daimonion (1926. 1943-1959. voi prezenta în cele ce urmează principalele sale lucrări din toate aceste domenii. 1948. Opera lui Blaga Aşa cum arătam la începutul acestei prezentări a filosofiei lui Blaga. Feţele unui veac (1925). el a fost una dintre personalităţile complexe ale culturii române. • Religie şi spirit. 1933. 1936.

Noi filosofăm sub specia misterului ca atare. cititorul poate întâmpina dificultăţi serioase în descifrarea semnificaţiilor sale teoretice. cronici. după opinia mea. Patria. întrucât. Cunoaşterea paradisiacă şi cunoaşterea luciferică Conceptul fundamental al filosofiei lui Blaga este cel de mister. O particularitate a filosofiei blagiene constă în faptul că autorul Trilogiilor operează mai mult cu metafore decât cu concepte. 1943-1944). Revista Fundaţiilor Regale. Adevărul literar şi artistic. Mi-e greu să spun dacă Blaga este mai valoros ca filosof decât ca poet.82 La această operă impresionantă trebuie adăugată şi o vastă publicistică filosofică. articole. În acest context. întrucât „adevărata” filosofie ar fi cea elaborată în formă riguros conceptuală. el operează distincţia dintre două forme ale . nici numai la constatarea prezenţei sale liminare. Misterul e pentru noi suprem unghi de vedere” (Trilogia cunoaşterii). Blaga consideră că misterul trebuie să devină veritabilul obiect al cunoaşterii. A condus revista de filosofie Saeculum (Sibiu. Toţi cei care s-au plasat sau încă se mai plasează pe o astfel de poziţie nu cunosc sau ignoră faptul că în epoca în care Blaga şi-a elaborat sistemul filosofic Martin Heidegger denunţa. eseuri etc. Editura Eminescu. Sau poate că şi Heidegger nu era „suficient de filosof”? Se impune şi semnalarea faptului că poezia şi dramaturgia lui Blaga au avut parte de o difuziune mult mai amplă şi de o receptare mai pertinentă decât filosofia sa. aportul său original la amplificarea şi aprofundarea problematicii filosofice. axiologia. insuficienţa limbajului conceptual al metafizicii occidentale şi pleda pentru potenţialul metafizic al limbajului poetic. Bucureşti. Cugetul românesc. ce are drept principale componente gnoseologia. îndeosebi a celei din anii comunismului. O mare parte a exegezei filosofiei blagiene. credem. Sub raport valoric el nu este cu nimic mai prejos decât orice alt mare filosof al secolului al XX-lea. obsedată de idealul „filosofiei ştiinţifice”. calificativul „filosoful poet”. dar sunt încredinţat că el este cel mai mare spirit românesc al secolului al XX-lea. Sedus de expresivitatea limbajului său. ci voi selecta câteva teme majore. se ştie. Bazele teoriei culturii şi valorilor în sistemul lui Blaga. desigur mari gânditori. Gând românesc etc. Faptul că el n-a avut parte de notorietatea lor se datorează limbii de circulaţie restrânsă în care el şi-a elaborat opera şi politicii culturale catastrofale dintotdeauna a statului român. insinua că el n-ar fi fost „suficient de filosof”. 1980). dar. în măsură să contureze spiritul filosofiei blagiene. fie o limită a cunoaşterii: „Noutatea punctului nostru de vedere constă. antropologia. Datorită acestui fapt. metafora mai mult sugerează decât indică. În fond. acesta fiind motivul pentru care el nu a terminat niciodată capodopera sa Fiinţă şi timp. Lumea literară şi artistică. şi el. Sistemul filosofic blagian Lucian Blaga a creat „primul sistem filosofic românesc de mărime universală” (Ion Mihail Popescu. Cea mai mare dovadă în acest sens este faptul că Cioran şi Eliade. teoria metodei. Până la el în filosofia occidentală a existat o adevărată fobie faţă de mister. de la Heidegger la Wittgenstein ori de la Popper la Sartre. au avut parte de o celebritate universală în primul rând deoarece şi-au elaborat cea mai mare parte a operei lor filosofice în limbi de circulaţie universală! Nu voi trece în revistă toate componentele sistemului său filosofic. care i-a fost atribuit lui Blaga. la cele mai importante publicaţii culturale interbelice: Gândirea. a susţinut sau a sugerat că aceasta ar reprezenta o carenţă a acestei filosofii. Blaga colaborând cu studii. el fiind considerat fie ceva care trebuia înlăturat de îndată. filosofia culturii etc. O perspectivă românească asupra teoriei valorilor şi culturii. Viaţa românească. Societatea de mâine. inferiori valoric lui Blaga. literară şi critică. pe Blaga este mult mai uşor să-l citezi decât să-l interpretezi. în faptul că nu năzuim nici la înlăturarea misterului. ontologia.

Este însă posibil ca la un moment dat cripticul „xn” nu mai poată fi „despicat” şi să ajungem de la plus cunoaştere la zero cunoaştere sau chiar la minus cunoaştere. la infinit. ceea ce a determinat îngustarea orizontului său. sunt tot atâtea confirmări ale gnoseologiei sale. adică îl „despică” în „fanic” şi „criptic”. care consideră că obiectul poate fi cunoscut integral şi definitiv de către subiectul cunoaşterii. adică vom avea: b = b1 + x1 şi aşa mai departe. cărora le dă denumiri metaforice expresive. decât o punere de probleme.83 cunoaşterii. Ea provoacă astfel „criza” obiectului respectiv. Blaga este încredinţat că prin cunoaşterea luciferică s-ar realiza o transcendere a logicii. îndeosebi de la Kant încoace. îndeosebi a lui Hölderlin) a încercat să surprindă sensul autentic al fiinţei. • minus cunoaşterea – adică amplificarea misterului. Deci: a = a1 + x. • zero cunoaşterea – care înseamnă permanentizarea misterului. În timp ce centrarea pe fapt este un simplu act de cunoaştere. Punând între paranteze o tradiţie de gândire filosofică şi ştiinţifică de mai bine de un mileniu şi jumătate. considerând că ea a devenit mai mult o teorie a faptului. Decurge că în loc de a = a 1 + x. adică un nou mister. care poate integra şi misterul în obiectul cunoaşterii. Antecedentele unei asemenea potenţări a misterului prin „antinomii transfigurate” Blaga le întrezăreşte în „dogma” epocii elenistice. până la presocratici. punerea şi rezolvarea de probleme este un proces cognitiv complex. • Cunoaşterea luciferică – produsă de „intelectul ecstatic”. extinderea necontenită a ceea ce este cunoscut. Distincţia dintre cunoaşterea paradisiacă şi cea luciferică îşi pune amprenta pe întreaga problematică epistemologică de care se ocupă Blaga. Iată cum procedează efectiv cunoaşterea luciferică în cazul plus cunoaşterii: ea se fixează asupra unui obiect „a”. Cunoaşterea luciferică se fixează în continuare pe cripticul „x” al misterului „a”. Cunoaşterea luciferică realizează astfel o variere calitativă a misterului în următoarele trei sensuri: • plus cunoaşterea – ceea ce echivalează cu atenuarea misterului. Censura transcendentă şi Marele Anonim Principiul metafizic absolut al existenţei este numit de Blaga Marele Anonim şi el . să-i spunem „b”. încercând să provoace o „criză” în obiect. adică să-l „despice” într-o parte care „se arată” (fanic) prin semnele sale şi una care „se ascunde” (criptic) după semnele sale. vom avea a = a1 + b. pe vremea crizei istorice de trecere de la antichitate la „eonul creştin”. Această formă a cunoaşterii ar fi produsă de „intelectul enstatic” şi ea ar urmări reducerea cantitativă a misterelor. pe care îl recunoaşte de la început ca mister. sărăcirea conţinutului. să anuleze echilibrul său lăuntric. teoria corpuscular-ondulatorie asupra luminii. mecanica cuantică etc. acceptă însă misterul ca atare. în textele cărora (ca şi în limbajul poeziei. care. pe care le-ar reactualiza contemporaneitatea printr-o altă criză şi un nou „sentiment eonic de început de lume”. de la simpla observaţie şi experiment până la ipoteză şi teoria ştiinţifică. Blaga critică modul în care a evoluat teoria cunoaşterii. considerând că ele sunt rezultate ale unor ipostaze diferite ale intelectului: • Cunoaşterea paradisiacă – este denumirea pe care Blaga o dă cunoaşterii logicoteoretice tradiţionale. apoi ea îl „deschide ca mister”. Blaga urmăreşte să reînnoiască o tradiţie uitată a metafizicii „ecstatice”. procedând întrucâtva asemănător cu Heidegger. Şi jocul începe din nou: „b” va fi deschis ca mister. pe care-l consideră un nou obiect de cunoscut. adică va fi descompus în fanicul „b1” şi cripticul „x1”. teoria relativităţii. El consideră că unele descoperiri ştiinţifice remarcabile din ultimul secol ca geometriile neeuclidiene. suprimarea bogăţiei obiectului cunoaşterii. pentru reînnoirea limbajului filosofiei şi a stilului său de raportare la fiinţă a făcut un salt peste aproape întreaga istorie a filosofiei. un salt intelectual care poate merge până la dezacordul său cu logicul şi cu concretul. Primul rezultat al acestei cunoaşteri este constatarea că misterul „a” este compus din fanicul „a1” şi cripticul „x”.

o confruntare dramatică dintre un subiect foarte activ şi un obiect nu mai puţin activ şi plin de iniţiativă. ci ea este o prezenţă permanentă „un act atemporal şi veşnic prezent al Marelui Anonim”. a cărui semnificaţie este însă mai ales gnoseologică. nu gnoseologică. Filosofia lui Blaga se opune oricărei filosofii. de punere în lumina conştiinţei: „Numim orice eventuală izbucnire sau arătare pozitivă a unui mister existenţial în conul de lumină al cunoaşterii individuale o revelaţie”. Blaga se pronunţă atât împotriva concepţiilor despre limitarea şi neputinţa cognitivă a subiectului. după el. Blaga propune contra-mitul censurii transcendente a cărei funcţie esenţială este de a asigura echilibrul existenţial şi care poate avea o triplă motivare: • minimală – legată de menirea creatoare a spiritului individual. este raportată la o regiune centralontologică. Există. materialiste sau idealiste. ci ar avea un „tâlc metafizic”. nealterată a unei transcendenţe. Spre deosebire de Diferenţialele divine (1940) în care Marele Anonim este identificat uneori cu Dumnezeu. Este evident că gnoseologia blagiană este radical diferită de gnoseologiile de orientare scientistă. Acest prag nu înseamnă însă o limită pentru puterile cognitive ale spiritului. • maximală – care priveşte raportul dintre centrul metafizic absolut (Marele Anonim) şi existenţele individuale. Marele Anonim ne apare ca un fel de garanţie că nu ne vom pierde sau dizolva în „pâcla deasă a misterelor”. Un loc aparte ocupă în această gnoseologie termenul „revelare”. ca „revelaţie metaforică”. artistică şi chiar din teologie sau creează termeni noi. pentru a o atribui exclusiv Marelui Anonim. Blaga recurge la o întreagă reţea de factori izolatori pe care Marele Anonim o instituie între misterele existenţiale şi aspiraţiile spre absolut ale oricărei cunoaşteri individuale. care apără echilibrul existenţial. ci are un sens strict uman de „arătare”. printr-un joc al echilibrului existenţial el instalează o distanţă între noi şi misterele existenţiale şi instituie o ierarhie a valorilor pe un plan metafizic. un fel de gardian al misterelor şi totodată misterul suprem. ca o dezvăluire deplină. În acelaşi mod metaforic-revelatoriu Blaga exprimă şi ideea caracterului limitat al subiectului cunoaşterii într-o lume veşnic deschisă prin intermediul unui „contra-mit metafizic” – censura transcendentă – care ne revelează metaforic faptul că „subiectul individual nu poate cuprinde în chip absolut pozitiv şi nedisimulat tainele cosmosului”. El utilizează termeni împrumutaţi din cunoaşterea mitică. Problema limitei cunoaşterii este deci de natură ontologică. Marele Anonim este „Marele Tot al existenţei”. După Blaga. Blaga nu a negat destinul creator al omului. Censura transcendentă nu s-ar aplica actelor de cunoaştere individuale. de prezenţa elementului iraţional în însăşi structura obiectului cunoaşterii. Procedând astfel. un „prag fermecat” care-l transformă pe orice oaspete care-l calcă şi care „disimulează” misterul. În încheierea Censurii transcendente el scrie: „Dacă nu ne mint . despre care Blaga ne avertizează că nu are accepţia teologică a unei inspiraţii divine. Imposibilitatea subiectului cunoscător de a ajunge la o cunoaştere pozitiv adecvată a misterelor existenţiale nu este expresia adeziunii lui Blaga la agnosticism. neutralitatea şi indiferenţa obiectului cunoaşterii.84 reprezintă nucleul sau temeiul existenţial central. deoarece Marele Anonim nu acţionează prin acte izolate. cât şi împotriva celor despre transparenţa. fiind conceput ca „mit metafizic”. Contra-mitul blagian al censurii transcendente refuză omului „cunoaşterea absolută şi nelimitată”. care susţine posibilitatea captării sau convertirii misterelor existenţiale în stare pură. în Trilogia cunoaşterii el este un concept ontologic fundamental. Aceşti factori ce acţionează sub forma specială a unei „censuri” şi-ar avea centrul iniţiator dincolo de orizontul nostru spaţio-temporal şi de aceea sunt reuniţi de Blaga în sintagma generică „censura transcendentă”. ci ţine de natura misterului. cunoaşterea este un proces activ. • medie – legată de angrenajul existenţial în care subiectul şi obiectul sunt integraţi şi pe care cunoaşterea absolută l-ar destrăma.

Alois Riegl.). timpul-cascadă. este rezultatul acestei personanţe. inconştientul „colorează şi nuanţează conştiinţa” ori se constituie în „întruchipări de sine stătătoare”. imprimând conştiinţei relief şi profunzime. deşi influenţa celei din urmă este evidentă. Blaga se delimitează în această problemă atât de fenomenologie (în sensul de abordare pur descriptivă a fenomenelor culturale). Ceea ce Blaga considera a fi contribuţia sa originală la teoria inconştientului nu constă atât în evidenţierea existenţei unei structuri şi dinamici a inconştientului – însuşiri ale sale atestate şi de psihanaliză – cât în descoperirea unor structuri spirituale ale acestuia. organizat după legi imanente”. Inconştientul este învestit de Blaga cu „funcţii suverane”. Dacă nu ne înşală toate semnele. ca „o realitate psihică amplă. accente. Wilhelm Worringer etc). timpul-fluviu). fiind „înzestrat cu un miez substanţial. dogmei. de asemenea. ca trăsătură esenţială a culturii. nuanţe. sistemul existenţial în care ne găsim. El doreşte să depăşească astfel viziunea mecanicistă a psihanalizei asupra inconştientului („un miros de maidane de urmăreşte încă mult timp după frecventarea psihanalizei”) şi să-i atribuie o trăsătură datorită căreia el răzbate „până sub bolţile conştiinţei”. Accentele axiologice (afirmativ şi negativ). Năzuinţa formativă (individualul. la o slujbă demiurgică pe care o îndeplinim după indicaţiile înscrise în autonomia duhului nostru. planul. în unitatea şi interdependenţa lor structurală. fapt ce atestă atât consecvenţa filosofului cât şi unitatea sistemului pe care el l-a elaborat. 3. Stilul. cât şi în Trilogia valorilor. izvorul său de cunoaştere fiind diferit de cel al conştiinţei. Datorită personanţei. cu particularizări şi cu accente specifice atât în Trilogia culturii. Leo Frobenius. Ceea ce interesează. Personanţa acţionează îndeosebi asupra vieţii spirituale şi artistice prin orizonturi. cât şi de morfologia culturii (orientare din filosofia primei jumătăţi a secolului al XX-lea ce i-a avut ca principali exponenţi pe Oswald Spengler. caracter şi profil multidimensional”. ca „jug suprem în robia căruia trăim” (Trilogia culturii). . Orizontul temporal (timpul-havuz. ne constrânge autoritar şi patern. cunoaşterii paradisiace şi luciferice. prin restricţiile cu care ne supune şi prin drumurile pe care ne îndreaptă. stihialul). spaţiul mioritic. este faptul că ele configurează. cu structuri. o primă problemă pe care şi-a propus să o rezolve Blaga a fost cea a fenomenului stilului. 5. Prin inconştient conştiinţa dobândeşte „plasticitate”. spaţiul-boltă. Marelui Anonim. de o dinamică şi cu iniţiative proprii”. destinul nostru e împletit într-un sistem în care creaţia e permanent posibilă şi în care valorile spirituale au în consecinţă o irecuzabilă orientare creatoare. se regăseşte în termeni. ordine şi echilibru lăuntric. vagul. care este definit prin opoziţie explicită şi categorică modul în care acesta a fost conceput de psihanaliză. Anabasicul şi catabasicul (sau atitudinea neutră). În acest context. cu funcţie cognitivă proprie. indiferent dacă o ştim sau nu o ştim”. nelinişte. mai ales în conceperea raportului dintre cultură şi civilizaţie. ceea ce Blaga denumeşte matricea stilistică. tipicul. El ar avea un caracter „cosmotic” şi nu unul „haotic” fiindu-şi suficient. Factorii definitorii ai stilului sunt: 1. El susţine că acesta ar fi înrădăcinat în inconştient. 2. atitudini şi năzuinţe. spaţiul alveolar-succesiv etc. Orizontul spaţial (infinitul. Această trăsătură este numită de el personanţă. Inconştientul ar fi înzestrat. considerat de el ca „fenomen dominant al culturii umane”. Filosofia culturii şi a valorilor Fundamentul filosofiei culturii şi a valorilor elaborate de Lucian Blaga este reprezentat de viziunea sa metafizică generală.85 toate indiciile. El şi-a propus să fundamenteze o nouă disciplină – noologia abisală – care are drept obiect de studiu structurile şi factorii care generează stilul. Nu este locul aici să le prezentăm şi să le examinăm pe fiecare în parte. deci „perspectivă. 4. Concepţia sa asupra misterului. cenzurii transcendente etc.

cel mioritic. fără temerea de a fi dezminţiţi. aceasta în chip organic atenuat. Tot ce putem spera. care să sară. cu timbrul său specific. . şi o tendinţă de transfigurare «sofianică» a realităţii. de suişuri şi coborâşuri. printre marile culturi ale lumii: „Tot ce putem şti.) un anume orizont spaţial. determinat de matricea stilistică a cărui expresie este. ca o înaintare într-o patrie siderală. Iată cum caracterizează el matricea stilistică românească: „E înainte de toate (determinantele spiritualităţii româneşti .86 Spre deosebire de alţi gânditori din anii interbelici. unde se urmează ritmic dealurile încrederii şi văile resignării. ale lumii. este că suntem purtătorii bogaţi ai unor excepţionale posibilităţi. Adăugăm mănunchiului o invincibilă dragoste de pitoresc. Blaga şi-a exprimat încrederea nelimitată în potenţialul creator al culturii româneşti. este că ni s-a dat să luminăm cu floarea noastră de mâine un colţ de pământ. autorul Trilogiilor a insistat asupra potenţialului creator al acestuia. ca o scânteie şi asupra creştetului altor popoare. ca o alternanţă. Vine pe urmă şiragul celorlalte determinante: o preferinţă arătată categoriilor «organicului». Pentru rotunjirea complexului să mai notăm că toate determinantele se realizează oarecum în surdină. Fuzionează cu aceste orizonturi înainte de orice un sentiment al destinului. care au considerat că anumite valori sau calităţi ar caracteriza în mod esenţial profilul moral-spiritual al poporului român. fără să ne lăsăm manevraţi de iluzii. şi de asemenea un foarte vădit simţ al măsurii şi al întregului.n. Năzuinţa formativă se conturează şi e activă îndeosebi ca orientare spre forme geometrice şi stihiale. în capacitatea sa de a se impune. din când în când. şi la fel un orizont de avansare legănată în timp. Ele formează coordonatele unei spiritualităţi. parcă în izbânda lor se pune un mare frâu: totul se înfăptuieşte cu un uimitor simţ pentru nuanţă şi cu tot atâta simţ al discreţiei“. Restul – e ursita”. Tot ce putem crede. fără a săvârşi un atentat împotriva lucidităţii.n. trăit tot ca o ondulare. este mândria unor iniţiative spirituale istorice.

Despre Dumnezeu. Editura Paideea. Bucureşti. I-II. 20. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Bucureşti. Metafizica. Bucureşti. Editura Academiei. 1997 12. Bucureşti. Immanuel Kant. Bucureşti. 27. Monadologia. 1993. Etica sau cunoaşte-te pe tine însuţi. Bucureşti. Pierre Abèlard. Principiile cunoaşterii omeneşti. Bucureşti. Prelegeri de filosofia istoriei. Karl Marx. Editura Academiei. I. Filosofia greacă până la Platon. 7. Editura Academiei. Henri Bergson. 1988. Editura Humanitas. Aristotel. 1994. Bucureşti. vol. vol. 1965. 17. 6. Editura Humanitas. 14. Editura Humanitas. Lumea ca voinţă şi reprezentare. De dialectica. Georg Wilhelm Leibniz. în vol. Editura Ştiinţifică. Editura Paideia. 3. Bucureşti. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Aristotel. 1961. Toma D' Aquino. Friedrich Nietzsche. Editura Universal Dalsi. Bucureşti. Edmund Husserl. Editura Agora. 26. Bucureşti. Aşa grăit-a Zarathustra. Editura Ştiinţifică. Tractatus logico-philosophicus. Jean Jeacques Rousseau. Bucureşti. Solilocvii. I-VIII. 19741992. Francis Bacon. Editura Academiei. Editura politică. 21. 29. 1924. Iaşi. 28. Baruch Spinoza. Dialoguri. 1993. 15. Poetica. Editura Ştiinţifică. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.1978. Bucureşti. 1957. Meditaţii carteziene: o introducere în fenomenologie. 18. 1995 23. Editura Academiei. Naşterea tragediei. 1995. Sextus Empiricus. vol. Editura Meridiane. 1993. Opere filosofice. 1994. Sfântul Augustin. Aristotel. Contractul social. 1957. Bucureşti. 13. René Descartes. 1957. 22. 9. Iaşi. 1987. 24. Bucureşti. Filosofia ca ştiinţă riguroasă. Edmund Husserl. 1981. Bucureşti. Editura Cultura Naţională. 25. Bucureşti. 10. Bucureşti. Arhur Schopenhauer. Martin Heidegger. 1979. De la Apollo la Faust. Scrieri din tinereţe. 4. 1963. Ludwig Wittgenstein. 1991. Ludwig Feuerbach. Fiinţă şi timp. Henri Bergson. 1965. Bucureşti. Editura Academiei.87 BIBLIOGRAFIE GENERALĂ 1. George Berkeley. Bucureşti. 1965. Evoluţia creatoare. Noul Organon. Editura Humanitas. Editura Humanitas. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti. Politica. Etica. Editura Institutului European. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 1965. Editura Jurnalul Literar. Râsul: eseu despre semnificaţia comicului. 8. 1997. Editura Ştiinţifică. Diogene Laertiu. Prolegomene la orice metafizică viitoare care se va putea înfăţişa drept ştiinţă. . Sfântul Augustin. Summa theologiae. Editura Humanitas. Esenţa creştinismului. 1968. 16. Bucureşti.1994. Editura Moldova. Discurs asupra metodei. 1994. 30. 11. Platon. Friedrich Nietzsche. 19. Bucureşti. Bucureşti. Georg Wilhelm Friedrich Hegel. Bucureşti. 1994. 2. 5.

Mirarea filosofică. Istoria nebuniei în epoca clasică. Romulus Chiriţă. Ştii să citeşti filosofie?. Editura Humanitas. 1996. Bucureşti. Bucureşti.L. Bucureşti. Braşov. Schimbarea la faţă a României. 1995. Emil Cioran. Emil Cioran. 36. Editura Universităţii Transilvania. Bertrand Russell. Bucureşti. Termenii filosofiei greceşti. E. 16. 12. 1993. Bucureşti. Bucureşti. 2. Bucureşti.U. 37. 1990. Trilogia culturii. Bucureşti. Romulus Chiriţă. 14. 1993. 34. Editura Paralela 45. 2000. Filosofia Romei antice. 1996. Lucian Blaga. 1980. 1997. Editura Humanitas. Editura Univers Enciclopedic. 5. Bucureşti. Antony Flew. Jean-Paul Sartre.P. Gheorghe Vlăduţescu. Editura Univers Enciclopedic. 35. 1967. Editura Humanitas. Cuvintele şi lucrurile. II. Bucureşti. Bucureşti. O arheologie a ştiinţelor umane. 8. Editura Humanitas. Michel Foucault. 4. 15. Dicţionar de filosofie şi logică. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 3. 1996. P. 2004. Michel Foucault. Gheorghe Al. Negulescu. 2005. 33. Editura Humanitas. 7. 2008. Tratat de descompunere. Introducere în filosofia Orientului antic. 13. E. Editura Universităţii Transilvania. Gheorghe Vlăduţescu. 9. 11. Editura Eminescu. 1980. Editura Humanitas. Michel Foucault. Editura Academiei. 6. Bucureşti. Bucureşti. 1996. Simon Blackburn. Romulus Chiriţă. .F. Julia Didier. Piteşti.1996. I-II. Lucrări de sinteză – cursuri – dicţionare 1.1999. 1994. Istoria filosofiei occidentale. Dicţionar de filosofie Oxford. Editura Enciclopedică. Introducere în filosofie. Bucureşti. vol. Bucureşti. Jeanne Hersch. A supraveghea şi a pedepsi: naşterea închisorii. Filosofia Renaşterii. Fiinţa şi neantul: eseu de ontologie fenomenologică. Cazan. 1974. 10 filosofi ai secolului 20. Filosofia în Grecia veche. 2005. vol. 1-2. Editura Orator. Braşov. Istoria didactică a filosofiei greceşti. 32. Bucureşti. vol. Editura Humanitas. 1986. Filosofia primelor secole creştine. Peters. 1992. Editura Minerva. Bucureşti. Bucureşti. Istoria filosofiei româneşti. Dicţionar de filosofie Larousse. Gheorghe Vlăduţescu. Istoria filosofiei europene.88 31. 10. Gheorghe Vlăduţescu.. Editura Humanitas.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful