GLOBALIZARE ŞI INTEGRARE EUROPEANĂ

PROF. UNIV. DR. PAUL DOBRESCU

Master Managementul Proiectelor Bucureşti, 2009-2010
1

Toate drepturile asupra acestei lucrări aparţin Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice.
Str. Povernei nr. 6-8, sector 1, Bucureşti Telefon/Fax: 021.318.08.87, 0788. 255.255

2

Cuprins Cuvânt înainte Cursul 1. Un proces aflat în suferinţă: conceptualizarea globalizării Cursul 2. Marile interpretări ale globalizării Cursul 3. Globalizarea şi noua strategie de dezvoltare Cursul 4. Globalizare politică I. Statul-naţiune şi suveranitatea Cursul 5. Globalizare politică II. Dincolo şi dincoace de stat Cursul 6. Kenichi Ohmae şi statul-regiune Cursul 7. Motorul economic al globalizării.I. Elemente de bază ale globalizării economice Cursul 8. Motorul economic al globalizării .II. Probleme pentru globalizarea economică. Semnele prevestitoare ale crizei Cursul 9. Vectori geopolitici ai crizei economice Cursul 10. Reformarea instituţiilor financiare internaţionale Cursul 11. Tranziţia la economia de piaţă.O abordare după J. Stiglitz Cursul 12. Globalizare şi regionalizare:procese divergente sau complementare? Cursul 13. Europa: lecţia de geopolitică a secolului XX Cursul 14. Despre Europa, cu sinceritate Cursul 15. Globalizarea culturală

3

Cuvânt înainte Globalizarea este un termen în vogă care a început să fie asimilat unei mode trecătoare. „O marotă a devenit lozincă”, sugerează Zygmund Bauman. Noi am spune: un proces extrem de important este pe cale să fie perceput drept ceva trecător. Şi astfel o şansă de a examina acest proces, care ne modelează din ce în ce mai vizibil existenţa, este amânată, dacă nu ratată. Zăbovim prea mult asupra termenului şi parcă nu mai avem timp de procesul propriu-zis, care, indiferent de răspunsurile şi consideraţiile noastre, înaintează rapid şi produce efecte. Deja ne-am apropiat de el cu întârziere. Deja este prezent în viaţa noastră iar noi continuăm să ne păstrăm în planul disputelor şi clarificărilor terminologice. Care nu vor avea şanse să se limpezească până nu pornim de la fenomenul practic al globalizării, aşa cum se prezintă el astăzi. Având o factură în primul rând didactică, volumul de faţă se va concentra pe globalizare ca fenomen contemporan. Deliberat, vom căuta să evităm discuţiile specioase şi nuanţările puţin semnificative, păienjenişul de clarificări conceptuale care nasc alte discuţii şi reacţii. Vom încerca să privim şi să analizăm globalizarea prin consecinţele sale, pentru a căpăta o vedere mai aplicată, poate mai instructivă. Cu deosebire, vom acorda prioritate învăţămintelor pe care le putem detaşa pentru dezvoltarea noastră din desfăşurarea de până acum a globalizării. Impactul globalizării asupra dezvoltării societăţii contemporane este atât de mare, încât a indus noi disparităţi şi noi decalaje, a somat la o revizuire a priorităţilor, chiar la gândirea unor noi modele de dezvoltare. A trata procesul de care ne ocupăm cu suficienţă subinformată reprezintă un foarte mare risc, pentru că întârzie paşi, răspunsuri, strategii. Ceea ce înseamnă întârzieri în procesul dezvoltării din partea unor state, comunităţi, regiuni. Globalizarea este şi o imensă sfidare. Face faţă şi este avantajat cel care îi descifrează mai bine rigorile şi formulează răspunsurile cele mai potrivite. Cel care are o atitudine mai activă, cel care încearcă să prospecteze mai atent realităţile de mâine, să se adapteze mai repede unei lumi în plină evoluţie. Această perspectivă ni se pare esenţială şi noi am căutat să o urmăm pe cât ne-a stat în puteri.

4

Cursul 1 Un proces aflat în suferinţă: conceptualizarea globalizării
Cuprins 1. Mai multe definiri şi o notă comună 2. Clişeul, cel mai mare pericol în abordarea globalizării 3.1. Thin globalisation, thick globalisation 3.2. Suntem interconectaţi cu orice punct de pe glob 4.1. O nouă infrastructură tehnică 4.2. Un fenomen structural sau instituţional? 4.3. Conştiinţa globalizării 4.4. Globalizarea ca suprateritorialitate 5. Concluzii 5. 1. Interdependenţa, nucleul dur al globalizării 5.2. O realitate nouă configurată de confluenţa unor procese noi sau calitativ distincte Bibliografie Întrebări Temă de studiu pentru seminar: Mai este globalizarea o simplă americanizare?

Cuvinte cheie: piaţă globală, stat regional, lume fără graniţe, economie bazată pe ştiinţă, reproiectarea puterii, noul regim al suveranităţii, transformări tehnologice seismice, economie internaţională, economie globală, deteritorializare, reţea geografică a interacţiunii umane 1. Mai multe definiri şi o notă comună: „globalizarea vine ca o locomotivă” „Dacă aş primi un cent pentru fiecare carte publicată în ultimii zece ani cu termenul de globalizare în titlu aş fi un om bogat”, remarcă nu fără ironie Annabelle Sreberny. Problema se complică pentru că această maree de lucrări şi materiale nu a prilejuit o clarificare conceptuală. Dimpotrivă, am putea spune că numărul cărţilor şi studiilor mai importante publicate echivalează cu tot atâtea încercări de definire şi caracterizare a globalizării, ceea ce, evident, accentuează confuzia în jurul acestui termen. În ceea ce priveşte definirea mai exactă a termenului, nu vom pretinde că lucrarea de faţă va face neapărat lumină într-un hăţiş de definiţii, caracterizări, abordări diferite. Vom încerca o clarificare a sensului cu care vom opera, o limitare a confuziei care învăluie noţiunea şi procesul globalizării în ansamblu. Există formule de definire care pun accentul pe sfera de cuprindere a noţiunii de care ne ocupăm. „Globalizarea implică în primul rând o întindere a activităţilor sociale, politice şi economice peste graniţe, astfel încât
5

evenimentele, deciziile şi activităţile dintr-o regiune a lumii să aibă semnificaţii pentru indivizi şi comunităţi din regiuni îndepărtate ale globului” (David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt, Jonathan Perraton, 2004, p.39). Este foarte importantă o asemenea dimensiune întrucât ea ne vorbeşte despre extensia fenomenului. Nu putem vorbi despre globalizare limitându-ne la procese, tendinţe care nu depăşesc limite regionale. Globalizarea se referă la fenomene cu o rază de cuprindere cel puţin intercontinentală. Orice comentator al domeniului sesizează că la fel de importantă ca extinderea şi sfera de cuprindere este legătura propriu-zisă, ceea ce conectează evenimentele şi procesele, ceea ce face ca ele să se comporte ca şi cum ar face parte dintr-o reţea. Fundamental pentru procesul de care ne ocupăm sunt interacţiunile globale, consideră David Held şi Anthony McGrew. Transformările pe care le presupune globalizarea generează „fluxuri transcontinentale şi interregionale şi reţele pentru activităţi, interacţiuni şi pentru exercitarea puterii” (Transformări globale, p. 68). Cu precizarea că fluxurile se referă la mişcarea fizică, în timp şi spaţiu, a produselor, persoanelor, simbolurilor şi informaţiilor, în timp ce reţelele semnifică regularizarea, stabilizarea şi consolidarea interacţiunilor dintre agenţi independenţi, concentrări de activităţi sau centre de putere. Alţi autori subliniază semnificaţia apariţiei şi dezvoltării pieţei globale care are la bază procese integrative între state şi centre economice. Stiglitz, de pildă, consideră că globalizarea înseamnă „eliminarea barierelor din calea liberului schimb şi integrarea economiilor naţionale” (Stiglitz, 2003, p. 10). Uşor de observat, accentul cade în acest context pe piaţa integrată care presupune specializare puternică, concurenţă acerbă şi competitivitate ridicată. Piaţa clasică, naţională, devine neîncăpătoare pentru specializarea şi puterea de competiţie pe care o dezvoltă firmele mari. În felul acesta, ne dăm seama şi care sunt principalele motoare ale globalizării: companiile multinaţionale. De multe ori se vorbeşte despre globalizare ca despre un fenomen împlinit, fără a observa accepţiunile diferite sub care circulă termenul. Se creează, astfel, un spaţiu comun în care conceptul de globalizare circulă cu înţelesuri diferite, generând confuzie şi neînţelegere. Pe de altă parte, sunt foarte puţine analize care privesc fenomenul în ansamblu. Studiul tipic este cel focalizat pe un domeniu specializat. Ceea ce, într-un anume fel, este foarte bine, pentru că numai în felul acesta se poate aspira la cercetări de mare anvergură care să sintetizeze tendinţele de ansamblu în evoluţia fenomenului. Numai că aici intervine şi o deturnare de sens. Deşi centrate pe un domeniu, cu deosebire pe cel economic, studiile detaşează concluzii generale şi „vorbesc” în numele procesului în ansamblu. Odată instalate, asemenea abordări conduc la neglijarea altor probleme extrem de importante ridicate de evoluţia globalizării, cum ar fi impactul său politic, cultural, ecologic (Patrick O’Meara, Howard D. Mehlinger, Matthew Krain, 2000, „Introduction”, în Globalization and the Challenges of a
6

Globalizarea apare astfel în dublă ipostază. Am putea spune prea multe. Anthony Giddens în dialog cu Will Hutton. cea mai importantă este revoluţia comunicaţională mondială. Will Hutton preciza că globalizarea este „o idee atât de puternică. iar ultima sa cucerire Internetul. ceea ce a însemnat. 7-9. potrivit lui Hutton. egalitatea tot mai marcată dintre femei şi bărbaţi. înfăţişată drept fenomenul care explică evoluţia spre acest rezultat (Justin Rosenberg. Evenimentul are o dublă semnificaţie din perspectiva globalizării: în primul rând. Anthony Giddens în dialog cu Will Hutton. practic. economia fără greutate (weightless economy). („Trăind cu capitalismul global”. Globalizarea mai acoperă şi o altă transformare. el a marcat prăbuşirea unui sistem. dar când este vorba despre descifrarea şi identificarea acestor procese. 2001. Cert este că. Începutul acestei revoluţii este marcat de lansarea primului satelit. Vine ca o locomotivă spre tine”. Anthony Giddens vorbeşte de patru mari schimbări aduse de globalizare care. există foarte multe modalităţi de a defini globalizarea. extinderea sistemului capitalist. implicit. Fireşte. A doua priveşte apariţia unui nou tip de economie. Este o 7 . tocmai din cauza sentimentului că nu i te poţi sustrage. 30-31). 2004. după opinia autorului englez. anume prăbuşirea Uniunii Sovietice. nr. remarca Justin Rosenberg. 25). sistemul a dat rezultate). mobile. vârful său de lance fiind reprezentat de noile pieţe financiare. Secolul 21. A Reader). întrucât beneficiază de facilităţi tehnologice nesperate acum 50 de ani. Secolul 21.. de factor explicativ dar şi de rezultat. cea postindustrială (cât timp au funcţionat regulile industrialismului. alcătuiesc o „judecată de bun simţ” („Trăind cu capitalismul global”. de anvergură mondială. astăzi comunicarea instantanee între toate părţile globului este o realitate. p. 2001). nu există – ceea ce este oarecum surprinzător – nici o teorie solidă a globalizării şi nici o analiză sistematică a caracteristicilor ei definitorii” (David Held et al. la nivelul întregii planete. 7-9. ceea ce arată un stadiu modest de abordare teoretică a domeniului. Caracteristica principală a acestei economii: se bazează pe şi este o economie a ştiinţei. p. un stadiu care ne îndreptăţeşte să vorbim mai curând de o prototeorie a globalizării decât de o teorie propriu-zisă. în cele mai multe analize globalizarea este prezentată ca rezultat al unor procese istorice. în anii ’60.New Century. În acelaşi timp. cea intervenită imediat după 1989. 93). pe de altă parte. tendinţă ce se manifestă la nivel mondial). Giddens mai vorbeşte şi de transformări care au loc la nivelul vieţii cotidiene (de pildă. p. puternice. Autorii lucrării „Transformări globale” remarcau îndreptăţit că „în ciuda unei literaturi vaste şi în continuă creştere. În plus. nr. În sfârşit. va trebui să ne întrebăm şi să oferim o explicaţie de ce se vorbeşte aşa de mult de globalizare astăzi. graţie acestei transformări. însăşi prăbuşirea a ilustrat incapacitatea socialismului de stat de a se adapta noii vârste a societăţii umane. Prima şi. accentul cade tot pe globalizare.

25). precum: continental. De aceea. influenţă şi asupra altor regiuni ale globului. este fundamental să lămurim o serie de termeni cheie. pattern de conexiuni. eventual de valorificare a tendinţei care vine. ni se pare oportun să insistăm puţin asupra lor pentru a ne putea reprezenta mai limpede procesul ca atare. dacă nu a devenit deja. de aici şi sentimentul că nu o dominăm noi. Clişeul. ceea ce se întâmplă într-o regiune are. nu oferă o perspectivă veritabilă asupra procesului despre care vorbim şi nici despre forţele care îi alimentează evoluţia.percepţie pe care nu putem să o punem la îndoială. fără a-i mai surprinde sau reda nici complexitatea. Cu alte cuvinte într-un summum de locuri comune care se substituie realităţii. Substanţa noului clişeu se compune din percepţii comune dar care. puţin controlat. viteză de transmitere. o lucrare de referinţă în domeniul globalizării – poate cel mai reuşit demers de clarificare teoretică pe care l-am întâlnit până acum – avertizează limpede asupra pericolului „ca termenul globalizare să nu devină. Întrebarea este: de ce globalizarea este percepută astfel? Vom reveni mai târziu asupra acestei teme. Fiecare din asemenea propoziţii comportă elemente de adevăr reale. evoluţia contemporană are ceva haotic. transcontinental. alăturate. statul naţional face din ce în ce mai puţin faţă problemelor ridicate de globalizare. procesul de ofilire a respectivei noţiuni şi a interesului pe care l-a zămislit nu mai este decât o problemă de timp. poate pentru că. Acum ne mulţumim să spunem: poate pentru că discuţiile pe această temă au urmat procesului propriu-zis. ci că va trebui să ne supunem. care a consemnat o evoluţie impetuoasă. într-o formulă stereotipă. comprimare spaţio-temporală. reţea. p. nici evoluţia. de aceea. oricât de promiţătoare. el dă impresia că explică. un clişeu” (David Held et al. Din acel moment.. seamănă confuzie. surprinşi find de această evoluţie. cel mai mare pericol în abordarea globalizării Cel mai mare pericol pentru un concept nou este să se transforme în clişeu. Numai că aglomerarea lor fără discernământ facilitează un proces de amalgamare care nu ne ajută să ne 8 . în fond. Sesizând tocmai un asemenea traseu. Clişeul aglomerează aspecte distincte în aceeaşi formulă şi. Iată asemenea percepţii comune: lumea se transformă cu rapiditate sub impactul progresului tehnologic. 2. acţiune la distanţă. poate pentru că nu am elaborat răspunsuri de întâmpinare. interconexiuni. mai devreme sau mai târziu. orice perspectivă de conceptualizare a globalizării am îmbrăţişa. Orice unghi de vedere. am perceput mai ales laturile sale negative şi totul a luat forma unei locomotive care vine. evoluţia lumii de astăzi are loc pe o „direcţie americană” sau care topeşte multe interese americane. şi care nu anunţă lucruri bune.

globalizarea se instalează din ce în ce mai puternic. cel mai întins imperiu premodern a fost reprezentat de imperiul islamic. mai târziu. de fenomen nedefinit. nu vom mai sesiza decât acele probleme la care ne dau acces dioptriile propriilor lentile. Iată o situaţie care favorizează procesul de respingere a globalizării. întrucât avea contacte cu civilizaţia indiană şi se pare că avea cunoştinţă de existenţa Imperiului Roman. zone nu a existat. 55). cu necesitate am spune. în literatura de profil. La întretăierea celor două ere istorice. el operează cu alb-negru. Foarte multă vreme interacţiunea dintre diferite comunităţi. până în Persia şi nordul Indiei iar. Imperiul Roman controla un teritoriu cu o rază de peste o mie de mile (el ajunsese în est până în Mesopotamia iar în nord până în Carpaţi. până în insulele indoneziene. pentru că el se întindea din Spania şi Maroc. a unui consiliu de decizie. 3. Clişeul nu are nuanţe.apropiem cum se cuvine de procesul propriu-zis al globalizării. Potrivit lui George Modelski. dominante sunt fie viziunile hiperoptimiste. regiuni. pentru că. care induc o imagine edulcorată a procesului de care ne ocupăm. O respingere. sau a fost intermitentă şi limitată. 59). fără de care nu putem limpezi cât de cât lucrurile. Dacă acceptăm că globalizarea ne modelează din ce în ce mai mult existenţa. în virtutea cărora globalizarea este fie un proces în întregime pozitiv. iar şansele de a înţelege ce se întâmplă în jurul nostru se apropie de zero. am putea defini istoria societăţii drept drumul lung şi anevoios pentru constituirea unui „pattern al interacţiunii”. 2003. Dacă vorbim în termeni de sferă de cuprindere.1. Cairo şi Bagdad. Thin globalisation. o probă esenţială a folosirii clişeului în abordarea acestui fenomen este faptul că. imperiul chinez a reprezentat un moment de maxim înaintea erei noastre. la abordări simpliste. fie în întregime negativ. iar pe versantul vestic al continentului până în Britania). a unui pupitru de comandă. Globalizarea este un alt nume pentru <noua dezordine mondială>” (Zygmunt Bauman. p. prin Damasc. În acest caz. Statele-cetate din Mesopotamia aveau o forţă de influenţă spaţială care nu depăşea două-trei sute de mile (George Modelski. thick globalisation Într-un anume fel. se perpetuează şi se accentuează sensul globalizării pe care ni-l transmite Zygmunt Bauman. Abordarea prin intermediul clişeului conduce. atunci nimic nu este mai periculos decât să purtăm ochelarii clişeului când ne ocupăm de globalizare. dezorganizat şi autopropulsat. fie abordările care zugrăvesc în negru globalizarea. ca sursă a relelor acestui timp. De altfel. psihologică. Contactele. a unui birou managerial. În absenţa unui proces de clarificare atât de necesar. neîndoielnic. p. interconexiunile cu alte centre de civilizaţie de-abia dacă pot fi pomenite. în viaţa reală. 9 . El se caracterizează prin „absenţa centrului.

Un exemplu de thin globalisation este. 10 . Există în opinia lui Robert Keohane şi Joseph Nye Jr.Modernitatea a accentuat interdependenţa. Fluxurile comerciale sau financiare leagă practic mai toate punctele de pe glob iar impactul lor se exercită asupra unui număr mare de oameni. doi actori. p. p. încet. Când spunem: economiile SUA şi Canadei sunt interdependente. „Globalizarea poate fi concepută ca o lărgire. au prilejuit constatarea că „modernitatea este inerent globalizatoare” („modernity is inherently globalizing” – Giddens. de-a lungul acestei rute comerciale. care se intersectează şi afectează viaţa unui număr mare de oameni. două comunităţi. 60). adâncire şi accelerare a interconectării la scară mondială în toate aspectele vieţii sociale contemporane. Pe când astăzi legăturile globale implică o mulţime de relaţii. ci acoperă distanţe intercontinentale. Că trăim într-o lume „mică”. avem în vedere faptul că cele două ţări sunt vecine iar fiecare este principalul partener comercial al celeilalte. La care se adaugă elemente care ţin de amploarea legăturii. de pildă. orice proces sau eveniment important survenit în perimetrul uneia nu are cum să nu o influenţeze pe cealaltă. p. de la cultură la criminalitate. explozia mijloacelor de comunicare în masă – ziare. ca urmare a creşterii vitezelor de deplasare. masive şi continui. adesea asupra unor comunităţi întregi. aflate. 77) o diferenţă netă între formele istorice de globalizare – thin globalisation – şi globalizarea actuală – thick globalisation. televiziune – care au reuşit performanţa de a transmite tot mai rapid ceea ce se întâmplă la „celălalt capăt al pământului”. Dată fiind legătura strânsă dintre cele două ţări. 26). Nu este de mirare că legătura reală dintre globalizare şi interdependenţă s-a impus. că viaţa planetei ne apare mai curând un tot decât un amalgam de activităţi. încet. evenimente. de consistenţa şi impactul acesteia. îndeobşte. interconexiunea şi.. mişcări. micşorarea distanţelor. într-un „sat global”. le-a consacrat ca moduri de a fi ale societăţii. încât globalizarea este interpretată drept un triumf al interdependenţei. Numai că ea implica un număr relativ mic de comercianţi care transportau bunuri destinate unui număr redus de persoane. de la finanţe la sfera spirituală” (David Held et al. că tot ceea ce se întâmplă într-o zonă influenţează viaţa şi activitatea oamenilor dintr-o cu totul altă regiune. Interdependenţa implicată de globalizare se deosebeşte în primul rând prin raza ei de acţiune: ea nu se reduce la relaţii şi conexiuni dintre două state sau comunităţi. aparent fără legătură cu prima. (2002. care a reprezentat o legătură comercială între Asia şi Europa secole de-a rândul. vestitul Drum al Mătăsii. Mişcările masive de populaţie. Interdependenţa exprimă legătura reciprocă dintre două procese. radio.

sociale şi exercită un impact considerabil asupra interdependenţei ecologice. ci şi de acţiuni şi măsuri exterioare. Graniţa nu mai este şi nu mai poate fi suficient de protectoare. în cazul nostru. Dacă pe aceste reţele vor circula informaţii potrivit cărora preţul petrolului urmează să crească. atitudini din cadrul comunităţii respective. Nu este vorba numai de faptul că densitatea acestor reţele a crescut enorm. afectează în mod vizibil mediul ambiant şi interdependenţa specifică acestui domeniu. lumea de azi în ansamblul ei. Astăzi. Raportul dintre parte şi întreg se schimbă radical. O comunitate nu mai poate trăi izolată: în primul rând pentru că nu poate opri în nici un fel influenţele care se exercită asupra sa şi. interdependenţa complexă bazată pe reţele intersectate induce percepţia că un eveniment dintr-o zonă a lumii poate avea un impact cu totul semnificativ în altă parte a lumii. atunci semnalul poate pregăti un tip de răspuns mai complex. în al doilea rând. dacă am presupune că ar putea realiza acest lucru. Interdependenţa economică afectează legăturile culturale. Ceea ce favorizează un sentiment al impredictibilităţii şi al unui tip de nesiguranţă: viaţa unei comunităţi nu mai este afectată doar de fapte. o interdependenţă de o cu totul altă factură care implică nu numai o mare densitate de reţele.3. Dacă informaţia respectivă este însoţită şi de date privind o accentuare a instabilităţii în ţările care exportă petrol. culturale. poate stimula acţiunea de fixare a unor standarde de protejare a mediului dar poate induce şi atitudini ostile industrializării propriu-zise. de pildă achiziţionarea unei cantităţi suplimentare de combustibil. Dar ea nu poate fi înţeleasă separat de întreg. la rândul său. partea nu numai că nu mai poate fi analizată şi tratată în mod separat de întreg. condamnarea la rămânerea în urmă ar fi inevitabilă. nici undele radio care ne aduc informaţii de pe întreg mapamondul. mesajul va pregăti un tip de decizie în rândul ţărilor dezvoltate. pentru că ea trăieşte din ce în ce mai mult sub 11 . tendinţe care pot influenţa viaţa comunităţii mondiale prin însuşi faptul că sunt în reţea. demers care. fluxuri. pentru că. Dezvoltarea industrială. care. ci şi foarte multe puncte de intersecţie şi de contact între reţelele deja constituite sau aflate în expansiune.2. nici efectele financiare şi economice. Care. Ia naştere. ci de faptul că ele se intersectează dând naştere la ceea ce în literatura de profil poartă numele de interconexiuni complexe. În orice caz. Aşa încât ne putem reprezenta viaţa globului sub forma unei reţele complexe pe care circulă informaţii. la rândul ei. cu deosebire în ţările în curs de dezvoltare. comunicaţionale. lumea este traversată de o mulţime de reţele de interdependenţă la nivel intercontinental – reţele economice. accentuează tendinţa spre scumpire. procese. evaluări. Graniţa nu poate opri poluarea. pentru că ele vin o dată cu schimburile comerciale. Suntem interconectaţi cu orice punct de pe glob În epoca contemporană avem de-a face cu reţele de o cu totul altă densitate şi complexitate. deci. reprezintă economia mondială.

generat de fenomene tehnologice. p. fără a lua în consideraţie prefacerile tehnologice care au făcut să ne eliberăm de tirania distanţelor. dacă vreţi. Prăbuşirea importanţei distanţelor a condus la alt concept. cel de deteritorializare. întrucât ea este abordată uneori în treacăt sau tratată superficial.influenţa. Fără îndoială. a întregului. „Comprimarea timpului şi spaţiului”. a biotehnologiilor şi a noii ştiinţe a materialelor (Mandle.1. „Pe această bază. deci. ci au şi consacrat interdependenţa dintre ţări. Dacă vom înţelege astfel lucrurile.. a posibilităţilor tehnice de a transmite o sumă de bani. ceea ce semnifică nu dispariţia importanţei teritoriului. „compartimentalizarea lumii” pe care le implică globalizarea sunt rezultatul unor prefaceri generate de afirmarea complexului de tehnologii microelectronice şi informatice. dezvoltă în Prefaţa la lucrarea Dimensions of globalization. o informaţie şi chiar o marfă dintr-un colţ în altul al globului. de fapt. Ea „dispare” ca urmare a creşterii vitezei de circulaţie. Or infrastructura tehnică este fundamentală pentru existenţa şi manifestarea interdependenţei şi. să fim în măsură să comunicăm aproape instantaneu orice operaţie sau orice informaţie în orice parte a globului. & Ferleger. sub presiunea. economice. de mare efect. Cum remarca şi Zygmunt Bauman. să dispunem în momentul de faţă de o „reţea geografică a interacţiunii umane”. Diminuarea importanţei pe care a avut-o cândva distanţa geografică este rezultatul direct al acestor transformări tehnice. mediatice care afectează pe toată lumea. extinderea şi generalizarea noilor reţele informatice au creat nu numai instrumentele de comunicare rapidă. regiuni. ci. distanţa este un „produs social” (Bauman. a globalizării. J. ca rezultat. puteri ale globului. care o particularizează şi o fixează drept epoca cea mai dinamică în acest plan. 2000. nu putem vorbi de globalizare. 4. O nouă infrastructură tehnică De ce putem vorbi de o perioadă distinctă şi prin ce s-ar putea caracteriza ea? Epoca contemporană se deosebeşte în primul rând printr-o condiţie tehnologică specială. 2003. indiscutabil. ca tendinţă. în cel al infrastructurii tehnice. 15-16). un volum de sine stătător dedicat de Analele Academiei Americane de Ştiinţe Politice şi Sociale asupra temei. deopotrivă. Ea se caracterizează nu numai prin salturi spectaculoase în domeniul ştiinţei şi tehnologiei. globalizarea a devenit posibilă” (idem). Este important să subliniem o asemenea perspectivă. 12 . avem şanse să identificăm caracterul în bună măsură obiectiv al procesului de globalizare. majoritatea autorilor preferând să se concentreze asupra dimensiunilor politice ale globalizării – subiect fără îndoială mai tentant şi. ci suspendarea legăturii univoce dintre un teritoriu şi o problemă. o perspectivă tipică). Răspândirea acestor tehnologii. L.

potrivit căreia globalizarea reprezintă ultima etapă în evoluţia creşterii economiei moderne. respectiv. Poate într-un fel mai semnificativă este distincţia pe care autorii menţionaţi o fac între „viteza mesajului” şi „viteza instituţională”. de multe ori. cu instituirea cablului transatlantic la 1866 care a redus dramatic timpul de transmitere a unei informaţii. ci de intensitatea contactului. destul de scumpă. procesul de modernizare s-a asociat strâns cu diferite stadii ale evoluţiei tehnologice. Aceasta din urmă depinde nu atât de viteza mesajului. Mandle şi L. reguli – actori în procesul globalizării. Dacă avem în vedere acest parametru. pentru că nu aici a intervenit marele salt. de la mici orăşele şi chiar sate de pe toate continentele până la mari metropole. până cu două-trei decenii în urmă. că a vorbi despre tendinţe de globalizare în secolul al XIX-lea înseamnă a estompa caracterul unic generat de noua bază tehnologică. De multe ori comparaţiile sunt înşelătoare: este adevărat. între anumite oraşe ale acestor continente. autorii consideră că globalizarea este un fenomen „istoriceşte unic”. nu beneficiau de conectarea respectivă. Restul Europei şi Americii de Nord. Telefonul prezintă avantajul că informaţia nu mai trebuie codificată şi. decodificată. Astăzi ajunge la câţiva cenţi sau ceva mai mult. mai bine zis. diversificarea problemelor care se comunică şi care face din instituţii. O convorbire telefonică transatlantică era. 13 . Saltul real a avut loc în ceea ce priveşte reducerea costului comunicării. Iar pe Internet este cvasigratuită. nici nu îl aproximăm. accentul cade pe viteza cu care circulă informaţia. De la cablu la telefon s-a câştigat timp dar nu atât de mult comparativ cu trecerea de la sistemul poştal clasic la cel prin cablu. toată lumea este conectată. când se discută despre performanţele pe care le asigură noua infrastructură tehnologică. ci de reţele şi legături între reţele. Este un nou tip de relaţie care asigură o multitudine a punctelor de contact. marea schimbare a avut loc odată cu motorul cu aburi şi. Ferleger. Mai importantă decât această dispută ni se pare concluzia subliniată de J. Robert O. Declanşat în urmă cu peste 200 de ani. astăzi. Keohane şi Joseph Nye Jr. mesajul. ea depinde nu atât de legături individuale. ca să nu mai vorbim de restul lumii. mai ales. În general. relevă cu acuitate că nu viteza este principala performanţă.Pornind de la această infrastructură nouă şi cu totul diferită. Noutatea etapei pe care o parcurgem este conferită de „noua revoluţie tehnologică” şi potenţialul ei de progres pe care. cu tot ceea ce înseamnă ele – standarde. cablul transatlantic şi telegraful au sporit extrem de mult viteza de comunicare dar au făcut-o cu deosebire între cele două continente sau. La care se adaugă masa imensă de informaţii şi mesaje care se transmit de la un capăt la altul al pământului. angajarea unui număr ridicat de structuri sociale în dialog.

The Intenational Economy and the Possibilities of Governance. în preţuri curente (exporturi şi importuri combinate). Ponderea în PIB a comerţului cu produse manufacturate.1 103.3 42. Singurul stat care.1 35. Perioadele de puternică afirmare a globalizării sunt asociate cu o infrastructură instituţională puternică.4 21.9 18. Ea nu ia naştere de la sine. Japonia şi Olanda nu atinseseră deschiderea din 1913. sprijinit de anumite instituţii. Un fenomen structural sau instituţional? Dacă nu putem vorbi despre globalizare fără suportul ei tehnic. tot aşa de adevărat este că nici acest suport. nu garantează afirmarea procesului de care ne ocupăm. putem spune că pe aceeaşi infrastructură tehnică se pot afirma procese de globalizare deosebite. de valorile şi obiectivele acestei infrastructuri. 1973 şi 1995 Franţa Germania Japonia Olanda Marea Britanie SUA 1913 1950 1973 1995 35. 1913.3 14. 1950. Diferenţa este dată de infrastructura instituţională. singur. cu alte cuvinte. stimulat. deopotrivă. Mai importantă într-un fel este concluzia pe care Bai Gao o trage din analiza celor două perioade de afirmare a globalizării (1870-1913 şi cea inaugurată în 1953).2 38.0 Sursa: Paul Hirst.7 36. şi un proces construit. este. Globalization in Question.6 70.4 16. Grahame Thompson. bazat pe anumite standarde.2.2 80. era mult mai deschis decât în 1913 era SUA. Globalizarea este adesea exprimată printr-o cifră precisă: ponderea comerţului internaţional în cadrul PIB-ului mondial. că el s-a manifestat şi în secolul al XIX-lea aduc un argument care nu poate fi trecut cu vederea. un proces reglementat.2 7. Chiar şi în 1995.1 83. Globalizarea mai are nevoie de o altă infrastructură.6 11. ci unul instituţional.4. Potrivit susţinătorilor acestei teze.5 19. orientat. Cambridge UK.2 29. cea instituţională.0 36.7 31. Creşterea ponderii comerţului în cadrul PIB nu este un fenomen structural.0 10.1 20.6 35.0 39. În orice caz. acest cadru instituţional era asigurat de sistemul monetar bazat pe aur (care presupunea convertibilitatea lirei sterline şi a altor monede internaţionale 14 . Autorii care consideră că globalizarea nu este un fenomen în întregime nou. 1999. În perioada 18701913. Polity Press.4 44. ponderea comerţului în volumul PIB era mult mai mare în 1913 decât în 1973. la mijlocul deceniului trecut.

încât oferă un suport sigur şi foarte eficient procesului de care ne ocupăm. De când fiinţează noul organism al comerţului mondial – WTO – ponderea acestei activităţi în PIB-ul mondial a crescut de la 15 la 25% (Daniel Yergin. Organizaţia Mondială a Comerţului. După cel de-al Doilea Război Mondial au apărut câteva instituţii-cheie în domeniul globalizării: Fondul Monetar Internaţional. cu deosebire statul cel mai dezvoltat al lumii. Revenirea de după cel de-al Doilea Război Mondial este asociată tot cu o conjunctură instituţională: stabilirea sistemului Bretton Woods şi a GATT. 2002). Prăbuşirea nu a intervenit întâmplător. Din 1995. cvasimajoritatea autorilor spun că. de abordări şi evaluări particulare. Rezultatul? Un declin vizibil al comerţului internaţional.importante în aur) şi de diferite tratate internaţionale privitoare la tarife. unui „episod extraordinar în progresul economic al lumii”(cit. globalizarea a avantajat statele dezvoltate. În centrul sistemului Bretton Woods se situa prevederea potrivit căreia ţările membre ale Fondului Monetar Internaţional urmau să stabilească şi să menţină paritatea monedelor lor naţionale. de organizare stimulativă. în ibid. potrivit căreia fiecare negociere tarifară realizată la întâlnirile GATT se extindea automat asupra tuturor membrilor organizaţiei. În perioada interbelică s-au menţinut condiţiile tehnice dar au lipsit cele instituţionale. „globale” dar sub care 15 . Problematică rămâne infrastructura instituţională. cele de climat. dar care sunt cât de cât echitabil susţinute. Judecând din unghiul de vedere al consecinţelor sociale ale globalizării – fenomenul cel mai contestat al acestui proces – putem avansa ipoteza că tocmai această infrastructură instituţională nu a funcţionat cum se cuvine. În 1914. Marea Britanie – Banca Angliei fiind instituţia-cheie în reglementarea activităţii comerciale internaţionale. cum spunea John Keynes. a răspândirii valorilor democratice. cele două evenimente punând capăt. cât şi regimul comerţului erau sprijinite de puterea numărul unu a momentului.. p. Sau a servit valori care nu fac casă bună cu globalizarea. Infrastructura tehnologică a făcut progrese atât de spectaculoase. Banca Mondială. a izbucnit Primul Război Mondial. costuri. cel puţin până la actuala criză globală. SUA. toate având răspunderi de prim ordin în stimularea comerţului mondial. sistemul monetar bazat pe aur a intrat în colaps. 23). Deci ca un proces prin care o serie de tendinţe se extind la nivel mondial. După aceea. întreaga activitate GATT pornea de la clauza naţiunii celei mai favorizate. Transformarea a urmărit să stimuleze mai puternic schimburile comerciale. un proces care are. infrastructura instituţională capătă conotaţii speciale. Am putea spune că din perspectiva ultimelor decenii. dincolo de probleme specifice. neîndoielnic. Or dacă parcurgem literatura de profil. De aici putem trage două concluzii: fie globalizarea este o denumire care ne trimite cu gândul la probleme de ansamblu. a dezvoltării statelor. Atât sistemul monetar. de soluţii diferite. GATT s-a transformat în Organizaţia Mondială a Comerţului (WTO). cel puţin cum ne-o reprezentam până acum.

văzute şi nevăzute. Astăzi posibilităţile de informare ale săteanului. dintr-o curiozitate în sine: ne preocupă şi pentru că ştim că ceea ce se întâmplă într-o parte sau alta a lumii ne afectează într-un fel sau altul. este adevărat şi ale prim-ministrului. ele doar au luminat-o. conştiinţa faptului că trăim în „aceeaşi lume”. Săteanul care citea zilnic o publicaţie era „simultan informat asupra revoluţiei din Chile. Comunicarea instantanee nu înseamnă doar faptul că ştirile şi informaţiile sunt transmise. 16 . instituţiile sale trebuie să lucreze la acest nivel şi să promoveze orientări. ci modificarea texturii vieţii noastre. 4. şi conectarea la tot ce se întâmplă este corespunzătoare iar şansele de a construi conştiinţa de care am vorbit.3. o structură care să corecteze problemele şi disparităţile induse până în prezent de globalizare. sunt infinit mai mari. 65). valori. oamenilor. că oriunde am locui pe suprafaţa globului suntem legaţi prin fire multiple. transformarea mediului în care ne formăm. într-o „realitate secundă”. devine mult mai importantă decât realitatea pe care o reflectă sau ar trebui să o reflecte. războiului de rezistenţă din Africa de Est. Trăim într-un mediu aproape în întregime „construit”. au consacrat-o. instituţiilor. în care imaginea lucrurilor. Media au accelerat acest proces. a sistemelor referenţiale în care judecăm. Anthony Giddens citează un comentator de la 1892 care observa că un sătean obişnuit al momentului care urmărea ziarele vremii era mai informat şi avea o înţelegere mai cuprinzătoare asupra evenimentelor decât un prim-ministru din secolul al XVIII-lea. masacrului din nordul Chinei şi foametei din Rusia” (Anthony Giddens. Conştiinţa globalizării O altă noutate care marchează astăzi procesul de care ne ocupăm este conştiinţa globalizării. de cele mai multe ori. Este pe cale să se formeze un humus psihologic al globalizării – şi nu neapărat doar la elite – produs de experienţele trăite ale interdependenţelor. comunităţilor umane. acţiuni din această perspectivă. l-au înfăţişat în diferite feluri. companiilor. mult mai ridicate.funcţionează interese particulare. în primul rând pentru că au informat continuu despre ceea ce se întâmplă în diferite locuri de pe glob. prin urmare. Globalizarea fără perspectivă globală poate deveni ceva suspect. în timp real. Dacă este un proces la nivelul mapamondului. p. fie că globalizarea are nevoie de o infrastructură instituţională diferită. dar nu s-au substituit interdependenţei propriu-zise. Media au contribuit poate cel mai semnificativ la această nouă conştiinţă. Ne preocupă ceea ce se întâmplă în lume nu numai din dorinţa de a cunoaşte. au reflectat-o. să asigure o evoluţie mai echilibrată a lumii de astăzi şi să nu lase acţiunea de valorificare a potenţialului noului proces doar la latitudinea statelor.

nu mai este undeva „departe”. 4. Noul proces nu mai este asociat cu „marile sisteme”. dar intră într-un tip de tandem funcţional cu informaţia şi organismele care gestionează acest bun de nepreţuit al epocii moderne. ci ne însoţeşte propria existenţă şi ne influenţează viaţa noastră de zi cu zi. Indiferent cum ne raportăm la el. Conexiunile nu mai reprezintă doar temă de dezbatere academică. fie că suntem pe un continent sau altul. Fie că aparţinem unei ţări mai bogate sau mai sărace. Lucrurile nu stau diferit în cazul globalizării. proceselor care o însoţesc. politice şi culturale. Miliarde de dolari şi euro circulă pe cale electronică dintr-o parte în alta a globului. Această schimbare în procesul de receptare are o explicaţie precisă: riscurile care decurg din extinderea procesului de globalizare nu sunt teoretice. în desfăşurarea 17 .Braudel remarca în legătură cu capitalismul un fapt extrem de instructiv pentru ceea ce ne preocupă acum: capitalismul prinde viaţă într-un loc anume atunci când suficient de mulţi oameni sunt afectaţi de piaţa capitalismului. anume scăderea semnificaţiei pe care a avut-o până acum teritoriul în configurarea relaţiilor internaţionale. Pieţele globale de capital sunt alcătuite nu numai din imense fonduri financiare. Informaţia. informaţiilor etc. dacă îl acceptăm sau îl respingem. trăim din ce în ce mai vizibil în lumina acestei interdependenţe. ci cu viaţa de zi cu zi. Globalizarea ca suprateritorialitate Globalizarea este discutată astăzi şi în legătură cu apariţia unui fenomen cu totul particular al acestei epoci. beneficiind de democratizarea tehnologiilor în domeniul finanţelor. Dar mişcarea fluxurilor financiare este pregătită de mişcarea informaţiei care ghidează traiectoria şi intensitatea fluxurilor financiare. ci se convertesc într-un sentiment aproape dominant. se află astăzi în miezul funcţionării instituţiilor tipice ale globalizării. din ce în ce mai mulţi oameni simt presiunile. ca principală „marfă” pe care media o pun la dispoziţia noastră. toate acestea modifică substanţial percepţia în legătură cu globalizarea: ea nu mai este abordată ca un subiect academic. reprezintă un element de construcţie a fiinţei noastre sociale. constrângerile şi oportunităţile globalizării pe diferite căi: participând la creşterea în importanţă a comerţului mondial. Acestea ies în bună măsură de sub controlul guvernelor naţionale. resimţind că economia lucrează din în ce în ce mai mult sub influenţe planetare. Astăzi.4.. ci tratată prin consecinţe. În sfârşit. până la urmă informaţiile şi evaluările pe care le prefigurează pun în mişcare şi fixează „domiciliul” fluxurilor financiare. Printre cele mai importante trăsături ale globalizării se află dinamica fluxurilor financiare. ci şi dintr-o sumă de informaţii sintetice.

Globalizarea. concentrarea timpului şi spaţiului. a procesului de modernizare contemporană. sau o mie de ani. de apariţie şi dezvoltare a unor relaţii şi conexiuni care nu sunt legate neapărat de teritoriu şi caracteristicile sale. Fiecare din asemenea denumiri acoperă procese reale pe care nimeni nu le contestă. O mulţime de procese au loc în lumea contemporană fără a ţine cont de teritorii. de „creştere a relaţiilor <<suprateritoriale>> între popoare”. americanizare). europenizare. undele radio cuprind Pământul într-o clipă. pentru a nu vorbi de acum o sută. circulă cu diferite înţelesuri: liberalizare. deconturi financiare se pot face astăzi pe cale electronică. cum ar fi cea de globalizare. cu internaţionalizarea. spune Scholte. finanţări. continente. faptul că astăzi. apariţia şi ascensiunea termenului de globalizare sunt legate de fenomenul de deteritorializare sau. menţionează Scholte. Distanţele se „micşorează”. occidentalizare (respectiv. este un alt proces. Dacă globalizarea este înţeleasă ca exprimând procese care deja au corespondent conceptual. Menţionăm că globalizarea nu înseamnă. de scădere a importanţei teritoriului în dezvoltarea şi evoluţia anumitor procese. parcurgem o distanţă într-un interval de timp de câteva ori mai mic decât acum 50 de ani. Internaţionalizarea este un proces care însoţeşte evoluţia societăţii moderne. internaţionalizare şi universalizare. De pildă. după opinia lui Jan Aart Scholte. Cresc. a menţine confuzia. simplu. A echivala globalizarea cu occidentalizarea. regiuni.activităţii comerciale la nivel continental sau global. efectul de seră. Autorul cel mai pregnant în această privinţă ni s-a părut a fi Jan Aart Scholte. Plăţi. Un proces acoperit îndestulător de către termenul acesta. de pildă. a amâna efortul de clarificare a ceea ce exprimă cu adevărat termenul de globalizare. independent de state. cel de deteritorializare. se intensifică şi se diversifică relaţiile dintre naţiuni. cu liberalizarea sau universalizarea înseamnă. Ea este deja fixată într-o formulă conceptuală şi nu are nevoie de o altă noţiune. substanţa care motivează apariţia unei noţiuni noi. cum preferă Scholte să spună. Televiziunea prin satelit. Epoca în care trăim este martora apariţiei unor conexiuni care au foarte puţină legătură cu teritoriul şi spaţiul definit în termeni geografici. globalizarea ca suprateritorialitate se referă la o realitate emergentă care cuprinde „schimburile transfrontaliere fără graniţe” şi care prefigurează o „relativă deteritorializare a vieţii sociale”. Lucruri asemănătoare se pot spune în legătură cu ceilalţi termeni. Cu alte cuvinte. de graniţele care delimitează aceste teritorii. Aici găseşte autorul că este miezul globalizării. micşorarea distanţelor. de ce a fost nevoie de un nou termen? Şi atunci cum ne explicăm ascensiunea noţiunii de globalizare? Nou cu adevărat. de poziţii geografice etc. care se caracterizează printr-o cuprindere instantanee a globului. de distanţe. Liberalizarea relaţiilor dintre state a fost şi continuă să fie o cerinţă foarte importantă a vieţii internaţionale. 18 . Deci tot întro condiţie emancipată de constrângerile teritoriale. În viziunea sa. convorbirile telefonice sunt toate dovezi că apar conexiuni noi.

Logica internaţionalizării este în mod esenţial teritorială. putem discuta astăzi cu toată convingerea despre „sfârşitul geografiei” („Un monde surexposé: fin de l’histoire ou fin de la geographie”. cea a globalizării este în întregime emancipată de această dimensiune. „Prin interconectarea computerelor şi monitoarelor din toată lumea. sisteme politice etc. toate categoriile noastre de înţelegere. Demn de subliniat este că ideea de „sfârşit al geografiei” a fost avansată pentru prima dată de către Richard O’Brien în cartea Global Financial Integration: The end of Geography (London. împreună cu constrângerile lor. mai puţin dure decât cu un număr de ani sau de secole în urmă. fie că este vorba despre provincie. Dacă „harta” spaţiului social se schimbă. Internaţionalizarea înseamnă relaţii dintre entităţi teritoriale. Acest suport spaţial al existenţei noastre a influenţat cultura. stat. Micşorăm distanţele. Din acest moment. spaţiul geografic. pentru că nu mai operează cu ideea de spaţiu fizic. relaţii interteritoriale. vor suferi modificări toate componentele existenţei şi conştiinţei noastre. dar sunt înscrise în temporalitatea unică a difuzării instantanee. psihologia. Orizontul internaţionalizării este alcătuit din naţiuni care cooperează tot mai intens. pentru că aceasta pretinde o modificare substanţială a „hărţilor” noastre mentale. Chatham House/Pinter. continent. Logica globală suspendă distanţa propriu-zisă. mărimi fizice. există o rezistenţa psihologică de a modifica „harta” spaţiului social. p. tipul de guvernare. Pentru Paul Virilio elementele noului spaţiu sunt lipsite de dimensiuni geografice. transfrontaliere. Apariţia şi afirmarea suprateritorialităţii cere o reconfigurare a geografiei sociale a vieţii moderne. Internaţionalizarea implică schimburi între unităţi teritoriale. dacă pare prematur să vorbim despre „sfârşitul istoriei” anunţat de Francis Fukuyama. oamenii nu mai pot fi despărţiţi de obstacole fizice sau distanţe temporale. aug. occidentalizarea expansiunea teritorială a unor valori. de liberalizare etc. Analiza iniţiată de Scholte se încadrează într-o preocupare mai largă de reevaluare a semnificaţiei pe care a avut-o de-a lungul timpului spaţiul fizic. Semnificativă în această privinţă este distincţia dintre internaţionalizare şi globalizare. dar a relaţiilor suprateritoriale. 1997. O întreagă evoluţie istorică leagă spaţiul social de un teritoriu precis delimitat. De aceea. 1992). Paul Virilio sugera că. în Le Monde Diplomatique. Acum putem înţelege şi mai bine de ce globalizarea nu poate fi asimilată cu noţiunile de internaţionalizare. discrepanţele dintre aici şi acolo şi-au pierdut sensul”.dar în această abordare este vorba tot despre spaţiu. regiune. schimburi peste graniţe. liberalizarea 19 . mărturiseşte Scholte. dar tot despre distanţe este vorba. cel al globalizării dintr-un spaţiu unitar. regândirea categoriilor tradiţionale ale ştiinţelor sociale pentru a putea înţelege şi explica condiţia actuală a existenţei noastre.. Există o dificultate psihologică de a ne acomoda cu această perspectivă şi de a gândi în spiritul ei. Globalizarea înseamnă şi ea intensificarea relaţiilor. este adevărat. 17).

A discuta despre globalizare doar în termenii suprateritorialităţii. globală şi locală. şi este bine să avem. Ascensiunea suprateritorialităţii nu oferă nici un semn că teritorialitatea ar lua sfârşit”. care vor creşte în importanţă. ci moduri fundamentale de a fi ale noastre. De aceea. Că aceste două laturi nu sunt excrescenţe. vom pondera mai realist importanţa globalizării. Realitatea contemporană comportă un etaj de conexiuni şi relaţii suprateritoriale. poate imprima mai multă rigoare dezbaterii pe această temă. în acest context. nuanţează prudent: „A spune că geografia socială nu mai poate fi înţeleasă în termenii teritorialităţii singure nu înseamnă a spune că teritorialitatea a devenit irelevantă. dar şi unul foarte important şi. concomitent. Vom prezenta drept împlinit un fenomen care este doar pe cale de desfăşurare. suprateritoriale. reteritorializată. când vorbim despre globalizare putem avea. semnificaţia teritoriului şi a teritorialităţii? Scholte îşi dă seama că o poziţie radicală l-ar împinge într-o capcană teoretică şi i-ar smulge orice temei de credibilitate. în felul acesta discuţia capătă mai multă claritate. încă o dată. în vedere procesele suprateritoriale. Aici este dezbaterea cheie pe care o prilejuieşte globalizarea. Apare limpede că primul va cunoaşte o dezvoltare mai spectaculoasă. una teritorială. dar şi. Altminteri. cealaltă suprateritorială. Ceea ce putem noi să spunem este că suprateritorialitatea nu se substituie teritorialităţii. probabil progresiv. 20 . Vom fi mai pregătiţi să facem faţă şi să convieţuim cu o realitate paradoxală. Fireşte că unii comentatori vor fi tentaţi să confere mai multă importanţă conexiunilor suprateritoriale. Globalizarea are în vedere un spaţiu unitar şi nonteritorial. Altădată autorul vorbeşte despre o „deteritorializare relativă”. de relaţii teritoriale. De aceea. preponderent. deteritorializată. nu vom fi în concordanţă cu o realitate dată. Numai că cele două etaje sunt subdiviziuni ale aceleaşi realităţi şi ele nu pot fi situate într-un raport antitetic. Dar acest nivel de conexiuni şi corelaţii. Vom propune o imagine neadevărată şi confuză asupra lumii de astăzi. ambele aflate într-un proces de ascensiune. Dispare. alţii vor insista asupra semnificaţiei teritoriului nu numai pentru comunităţile care îl locuiesc. dar şi pentru menţinerea identităţii noastre culturale. nu se substituie „etajului” teritorial. Pornind de la această natură duală a existenţei noastre. Dacă vom opera cu aceste două dimensiuni vom înţelege şi de ce lumea de astăzi va fi. este foarte important să precizăm că existenţa noastră actuală are această natură duală. Noi locuim o lume pe cale de globalizare nu una globalizată. Cu condiţia să nu înţelegem prin globalizare întreaga noastră existenţă. aceste două dimensiuni fundamentale.intensificarea legăturilor economice dintre state teritoriale. De aceea. vom fi mai pregătiţi să facem faţă deopotrivă proceselor de globalizare dar şi celor locale. deocamdată.

ci se situează în inima globalizării. Deci este globalizarea un fenomen istoric sau unul contemporan? Nu putem răspunde fără a conveni ce sens dăm termenului de interdependenţă. în timp ce globalizarea a făcut acelaşi lucru cu două decenii mai târziu. Fără interdependenţă. când interdependenţa a devenit vizibilă şi s-a impus ca o realitate indiscutabilă? Un fenomen postbelic. Oricând vom găsi de-a lungul evoluţiei moderne fapte. Că globalizarea contemporană este mult amplificată. când a şi apărut denumirea propriu-zisă? Există o vie dezbatere în literatura de profil privind istoricitatea procesului de care ne ocupăm. Mai curând credem că trebuie să 21 . pentru că şi atunci aveam tipuri de interdependenţă. fără creşterea acesteia în complexitate. la o altă scară geografică. În orice caz. pur şi simplu nu am putea vorbi despre globalizare. nucleul dur al globalizării. avem în vedere stadiul mai complex în care apar pattern-uri de comunicare. Concluzii 5. fie pentru a acoperi anumite interese pe care. un fenomen al ultimelor decenii. cele două procese se aseamănă. de conectare regională şi globală. Chiar dacă slabă şi intermitentă. specialiştii care susţin un asemenea punct de vedere consideră de cele mai multe ori că globalizarea este mai mult un construct preponderent ideologic. sau. Sunt autori care consideră că putem vorbi despre globalizare şi în epoca premodernă. Interdependenţa. drept un fenomen istoric cu o evoluţie lentă în primele milenii ale societăţii umane? Un fenomen propriu epocii moderne. cu deosebirea că interdependenţa a ocupat prim-planul dezbaterilor de profil la începutul anilor ’70. care îi creează cadru de manifestare? În plus. Reţinem sensul de conectare slabă şi intermitentă. nucleul dur al globalizării Interdependenţa nu este strâns legată de globalizare. de conectare puternică şi constantă. cum ar fi perioada alcătuită din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea până la Primul Război Mondial. mai precis.5. de înrâurire stabilizată. structuri şi mecanisme care instituţionalizează interconectarea. considerăm că trebuie nuanţată însăşi întrebarea. Până şi ca mod de apariţie. De aceea. de fapt. procesul de care ne ocupăm le exprimă. fie pentru a arăta că este un fenomen cu totul nou. Interdependenţa formează substanţa. situaţii care să o contrazică. Atunci cum putem caracteriza globalizarea. cum spuneam slabă şi intermitentă. interdependenţa a existat şi în perioada premodernă (cum ne-am putea explica altfel răspândirea epidemiilor sau a diferitelor culturi agricole?). este extrem de important să încercăm a răspunde la câteva întrebări.1. În sensul că ele au debutat „zgomotos”. A spune că globalizarea este un fenomen în întregime contemporan este o poziţie căreia i se pot aduce multe contraargumente. că istoria a consemnat şi alte momente de puternică afirmare a globalizării. deci de un tip de conectare la distanţă.

imună sau cvasiimună la diferite împrejurări. 22 . care s-a dezvoltat mai încet în primele secole şi milenii. Dacă avem în vedere migraţia ca dimensiune a globalizării. globalizarea este produsul unor împrejurări. Anthony McGrew. este un proces care s-a dezvoltat în anumite împrejurări favorabile. apoi mai repede. Deci avem de-a face cu o realitate nouă. atunci descoperim cu uşurinţă faptul că. David Goldblatt şi Jonathan Perraton propun patru parametri „spaţio-temporali” prin intermediul cărora putem analiza diferite forme istorice de afirmare a globalizării: . din punctul nostru de vedere. dar care cunosc faze calitative. fără de care nu putem să ne reprezentăm cât de cât exact fenomenul şi evoluţia sa. dar care a avut o evoluţie de sine stătătoare. Autorii care susţin că putem găsi suficiente precedente istorice ale procesului de astăzi procedează la o reducţie care. în 1913. într-un climat prielnic.extensia reţelelor globale. Dacă avem în vedere globalizarea în dimensiunea sa comercială. O perioadă pregătită de procese şi evoluţii anterioare. 5. David Held. Imediat am descoperit un precedent. .intensitatea interconectării globale. dar o perioadă care se deosebeşte clar. produsul unei conjuncturi favorabile. Joseph Nye Jr. Dimpotrivă. de ceea ce a fost înainte. Răspândirea diferitelor epidemii este o formă de interdependenţă şi exprimă „cea mai veche formă de globalizare” (Joseph Nye. 2002.vorbim de un stadiu distinct în evoluţia procesului de globalizare. migraţia europenilor către alte continente a avut o amploare mult mai mare decât în secolul al XX-lea. Este foarte important să înţelegem caracterul complex al globalizării. egală cu cea din 1995.2. p. . perioadă în care a apărut şi termenul ca atare. consideră că întâlnim manifestări ale globalizării pe tot parcursul istoriei. în secolul al XIX-lea.viteza fluxurilor globale. vom găsi că ponderea comerţului internaţional în PIB-ul mondial era. 182). O perioadă care este rezultatul întâlnirii dintre diferiţi factori. sau fenomene clasice. Alt precedent. configurată de confluenţa unor procese. O realitate nouă configurată de confluenţa unor procese noi sau calitativ distincte Considerăm că importante cu adevărat în procesul globalizării de astăzi sunt consecinţele intersectate pe care le induce întâlnirea dintre fenomene noi. distincte de evoluţie. Referindu-se la aceeaşi problemă delicată a istoricităţii globalizării. până la urmă. deformează lucrurile: privesc globalizarea printr-o singură dimensiune. Atunci este mult mai uşor şi mult mai simplu să aflăm precedente. Globalizarea nu este asemenea unei seminţe plantate la începutul istoriei.

Fireşte. nici. nu aveam corporaţii multinaţionale răspândite pe tot globul şi care să aibă o putere economică de mărimea unui stat mediu. întrun mediu social radical diferit care a generat o structură mentală diferită. p. fie că nu este nimic nou în nivelul actual al interconectării economice şi sociale globale. 69). marcată de aceste realităţi noi. rezultă limpede că niciodată în perioadele anterioare nu am avut şi o extensie la nivelul mapamondului a reţelelor. După părerea lui Giddens. care nu înseamnă neapărat acceptarea actualului model al globalizării. O asemenea abordare complexă ne dă posibilitatea să evităm „tendinţa actuală care porneşte de la premisa că fie globalizarea este fundamental nouă.impactul interconectării globale. impactul globalizării a contribuit la ridicarea unor mari semne de întrebare cu privire la evoluţia acestui proces. Costul redus al acestei operaţii. nu aveam transmisiuni de presă în timp real. Repetăm. „diferenţa cea mai semnificativă constă în volumul fluxurilor financiare şi de capital” (Giddens. O economie mondială care gestionează electronic banii nu-şi găseşte corespondent în perioadele anterioare. 2000. Putem deci spune că avem de-a face cu o etapă distinctă în evoluţia globalizării. nu aveam Internet. cu totul nouă este rapiditatea cu care se transmit informaţiile astăzi. de caracteristici şi manifestări particulare. şi care induce o serie de fenomene fără precedent. nu atât noutatea unor fenomene care deja ocupă un loc foarte important în viaţa noastră contează. Acum cinci decenii. Acuitatea problemelor generate cu deosebire în domeniul social şi ecologic a reprezentat punctul de plecare al unor interogaţii grave despre evoluţia societăţii moderne. nici o asemenea intensitate a interconectării. cumulaţi. fundamental este să subliniem nu atât noutatea unor fenomene care deja ocupă un loc important în viaţa noastră. ceea ce reprezintă 23 . Aici. nu aveam fluxuri financiare pe cale electronică. că nu mai putem judeca şi acţiona pornind de la interesele unui continent sau ale unui grup de ţări. Astăzi avem reţele de interdependenţă complexe şi intersectate. într-o realitate configurată de infrastructura tehnologică şi instituţională modernă. Sunt multe fenomene în întregime noi. nici viteza de astăzi a fluxurilor. mai active. că globul pământesc este un tot. ci faptul foarte important că ne dăm seama cât suntem de legaţi unii de alţii. aşa încât ele par că seamănă cu perioadele anterioare” (p. În alţi termeni. ci întâlnirea lor care configurează o realitate nouă. impactul pe care această infrastructură tehnică îl exercită asupra lumii de astăzi. Astăzi. mai ales. Apoi. trăim într-o realitate compusă din aceste noutăţi istorice. diferită. astăzi putem vorbi despre o conştiinţă a globalizării. uneori mai radicale privind sănătatea Pământului şi consistenţa modelelor actuale de dezvoltare. 27).. dacă avem în vedere toţi aceşti parametri. dar şi de contradicţiile şi tensiunile pe care le-a indus globalizarea. pe care nu le găsim în perioade anterioare. marcată de fenomene noi. pentru a nu vorbi de acum un secol. substanţa unor noi poziţii.

2005. Evoluţie care nu mai poate continua astfel. atunci trebuie să avem în vedere un dinamism accentuat al acestui proces. 2000. 2007. Anthony McGrew. Îndrăznim să spunem că acest ultim factor va căpăta o importanţă din ce în ce mai mare. David Held. Bibliografie Nick Bisley. A Brief History of the Globalized World in the Twenty-first Century. este indiscutabil că anii care vin vor fi ani tumultuoşi pentru procesul de care ne ocupăm. ceea ce. David Held. Din această perspectivă. New York. pe de o parte. a urmat o traiectorie preponderent întâmplătoare. pe de alta. Dacă acestea sunt fundamentele globalizării. f. The Global Transformations Reader: An Introduction to the Globalization Debate. Palgrave Macmillan. Jonathan Perraton. Friedman. tehnologică şi culturală. Regândirea globalizării ni se pare cel mai important lucru care se poate face pentru viitorul acestui proces. în acord cu gravitatea unor consecinţe pe care le-a indus. Semn că evoluţia societăţii. ele însele în plină evoluţie. Globalizarea este politică. dezbaterea în jurul acestui fenomen. 28). David Goldblatt. Polity Press. Cambridge. la un moment dat. Globalizarea şi efectele ei sociale. p. Thomas L. Polirom. şansele de finalizare a unor strategii de dezvoltare. inclusiv.cel mai concludent semn că semenii noştri realizează că avem de-a face cu un fenomen complex şi că noi suntem obligaţi să avem o abordare tot aşa de complexă. Impactul masiv al globalizării va stimula. Rethinking Globalization. Zygmunt Bauman. Transformări globale. nu au fost aşa de mari. La care noi am adăuga doar două determinaţii: economică şi socială. la fel cum este economică” (Giddens. şi. Din punctul nostru de vedere. The World is Flat. Anthony McGrew (eds. nu este nici un fel de îndoială. 2004. Allen Lane.a. pentru a înţelege adecvat fenomenul şi pentru a evalua corect implicaţiile sale. inclusiv evoluţia procesului de care ne ocupăm. din conştientizarea inconvenienţelor sale ecologice şi sociale. Iaşi. Niciodată dezechilibrul nu a apărut atât de grav. poate pune sub semnul întrebării stabilitatea socială şi. rezultat. Niciodată societatea nu şi-a pus în pericol mediul ei natural de existenţă. Antet. London. Giddens respingea raportările stereotipe la procesul globalizării doar în termeni economici. „Aceasta este o greşeală. Bucureşti. din temeiurile sale tehnice şi instituţionale. mai gravă.). 2000/2003. va zămisli o nouă conştiinţă asupra globalizării. dar şi în interiorul multor state. Niciodată discrepanţele sociale la nivelul mapamondului. 24 .

Putem spune că actuala fază a globalizării are un caracter unic? Formulaţi argumente pro şi contra. De ce este clişeul periculos în abordarea globalizării? Enumeraţi riscurile folosirii clişeului în dezbaterea despre globalizare. Mehlinger. 2000. Putem vorbi de o etapă nouă. 25 .). sept. Precizaţi conţinutul noţiunii de „thin globalization” şi „thick globalization”. Globalizarea. 2002. Paul Hirst. Thousand Oaks. 2002. Paul Virilio. New York. Stiglitz. 17. Le Monde Diplomatique. 19.. Routledge. Grahame Thompson. Joseph E. Keohane. Jay R. 5. Bai Gao. 2000. Vol.-oct. Paul Hirst. Global Financial Integration: The End of Geography. Sage. „Power and Interdependence in the Information Age”. Mandle. „Un monde surexposé: fin de l’histoire ou fin de la geographie”. 2001. Editura Trei.. Cambridge UK. Anthony Giddens. Globalization in Question. „The World According to Daniel Yergin”. Bloomington. Dimensions of Globalization. Editura Economică. 2000. Joseph Nye Jr. Bucureşti. Japan’s Economic Dilemma – The Institutional Origin of Prosperity and Stagnation. Richard O’Brien. 1998. London. New York. 1999. aug. 2001. 2003. Daniel Yergin. 2002. 1997. Poate fi distanţa considerată un „produs social”? De ce? 3. Joseph Nye Jr. 7-9. Business Week Online.Patrick O’Meara. Foreign Affairs. Polity Press. nr. Bucureşti. The Annals of the American Political and Social Science. Howard D. London. Chatham House/Pinter. Matthew Krain. Întrebări 1. Globalization and the Challenges of a New Century. The Intenational Economy and the Possibilities of Governance. Grahame Thompson. Speranţe şi deziluzii. Globalizarea sub semnul întrebării. Runaway World: How Globalization is Reshaping Our Lives. A Reader. „Secolul 21”. Cambridge University Press. „Preface” în Alan Heston (ed. nr. 1992. calitativ distinctă în evoluţia globalizării? 4. Indiana University Press. Louis Ferleger. Consideraţi că globalizarea este un proces repetitiv sau unul nou? Aduceţi argumente în favoarea fiecărei poziţii. Oxford University Press. 2. The Paradox of American Power: Why the World’s Only Superpower Can’t Go It Alone. Robert O.

Criza nu doar a pornit din SUA.6. interese şi comportamente americane. ci despre un proces mai mult invocat spre a promova valori. pentru a sugera că nu este vorba despre o globalizare veritabilă. întrebarea din titlu pare să îşi fi pierdut actualitatea. Ceea ce ne duce la o situaţie oarecum paradoxală: ţara considerată a fi deţinut până de curând mai toate pârghiile care controlează procesul globalizării (economice. pe care îl joci atât pe verticală cât şi pe orizontală. pe care Brzezinski o folosea pentru a descrie în detaliu atât situaţia lumii în conjuctura unipolarităţii. globalizarea a fost numită şi americanizare. Ce sens daţi procesului de deteritorializare sau suprateritorializare? Ascensiunea suprateritorialităţii înseamnă că teritorialitatea ia sfârşit? Temă de studiu pentru seminar Mai este globalizarea o simplă americanizare? Până de curând. pe coordonate multidimensionale – o analiză care poate surprinde complexitatea lumii: „În era globală informatizată – propune Nye –. dar ne vom reprezenta mai clar şi raporturile dintre globalizare şi americanizare. Ne vom folosi în analiză de metafora tablei de şah. vom înţelege mai bine şi ce este globalizarea. În 26 . noi credem că merită să dăm un răspuns întrebării de mai sus. Este globalizarea un fenomen structural sau instituţional? 8. constrângerile şi libertăţile sale. 7. puterea este distribuită între ţări într-o manieră ce seamănă cu un joc de şah tridimensional complex. instituţionale) este şi cea mai afectată de criză.. În felul acesta. însuşi sistemul economic al ţării. a fost învinuit pentru declanşarea crizei. Ce semnificaţie are termenul de „reţele de interdependenţă complexe”? Precizaţi legătura dintre aceste reţele şi infrastructura tehnologică a globalizării. cu reglementările. financiare. Pe fondul adâncirii crizei economice mondiale. Care este deosebirea dintre relaţii inter-naţionale şi relaţii transnaţionale (globale)? 9. cât şi politica dezirabilă a SUA în acest context. care este natura sa adevărată. Adesea. trebuie să acceptăm că există o etapă americană a globalizării. Cea care a încurajat dezvoltarea fluxurilor globale şi intensificarea legăturilor din reţele create de acestea se vede acum învinsă de propria creaţie. Tocmai de aceea. Jr. mulţi critici ai globalizării se grăbeau să denunţe controlul pe care SUA l-ar fi avut asupra globalizării. Metafora e dezvoltată de Joseph Nye. revărsându-se apoi ca un val seismic asupra întregii lumi. Formula este folosită şi ironic. Am putea reformula întrebarea astfel: sunt SUA singura superputere a lumii de azi? Un răspuns pozitiv ne-ar duce şi la dezlegarea dilemei asupra raportului dintre globalizare şi americanizare: dacă SUA se detaşează net de celelalte puteri.

Demografic. dar această dominaţie are grade diferite. cu avantajul indiscutabil al deţinerii unei monede puternice în jurul căreia se construise un întreg sistem economic. al tablei de şah multidimensionale. Rusia. Banca Mondială. cu China în fruntea clasamentului. cu populaţia sa care depăşea de aproape trei ori populaţia Franţei. Deşi cu o evoluţie istorică scurtă. SUA au avantajul de a fi creat o reţea de instituţii care reglementează fluxurile globale: FMI. cu sistemul său de colonii. Nye. puterea este dispersată haotic” (Joseph S. cu greutatea sa geopolitică. e dominată de o singură putere. Estimări 27 . semnificativă. azi.. acuzaţia fiind că menţin ordinea economică globală care serveşte doar corporaţiilor multinaţionale puternice şi care protejează interesele americane.]. SUA. China). p. SUA se ridicau ca putere – flota lor comercială era deja constituită. economică.. Jr. La sfârşitul secolului al XIX-lea Marea Britanie. într-un material al mişcării anti-globalizare se preciza că: „FMI şi Banca Mondială sunt primele şi cele mai importante instrumente prin care corporaţiile americane caută să domine lumea şi să-şi sporească profiturile” (Hunter & Yates. Acum. Estimările pentru 2050 arată o ierarhie răsturnată faţă de situaţia actuală (SUA. iar diferenţa faţă de ceilalţi competitori e. cu Statele Unite ca singura superputere. puterea militară este în mare măsură unipolară. ceea ce a permis Germaniei să o depăşească aproape de Primul Război Mondial. economic. era şi ea un actor internaţional important. urmată de SUA şi India. Ele conduc orice clasament militar. Germania urma îndeaproape Marea Britanie. chiar OMC funcţionează pe principii stabilite în mare măsură la Washington. Mai ales în ultimii ani au apărut critici aspre la adresa acestor instituţii. Statele Unite nu sunt un hegemon sau un imperiu [.. iar Organizaţia Internaţională a Comerţului. 2005. E drept că pe dimensiunile militară. Japonia. cu instituţii financiare care reglementau economia şi cu motorul deja turat al industriei. Revenim la întrebarea de mai sus: SUA sunt o superputere? Aici intervine instrumentul dezvoltat de Nye. Banca Mondială şi FMI erau denumite „ne-sfânta treime”. Germania creştea spectaculos. era superputerea momentului. 234). Germania şi Marea Britanie vor avea un PIB mai mic decât jumătatea PIB-ului Indiei. p. Sistemul internaţional nu era caracterizat însă de supremaţia incontestabilă a unei superputeri. Iar în partea de jos a tablei de şah cu relaţii transnaţionale ce trec graniţele în afara controlului guvernelor şi includ actori diverşi precum bancherii şi teroriştii. Germania reuşea să recupereze şi distanţa culturală care o despărţea de Marea Britanie: universităţile sale erau incontestabil puternice. America e dominantă. 2002. Împreună. O comparaţie rezumativă cu starea lumii cu un secol în urmă ar încuraja concluzia că lumea. însă la mijlocul tablei cu probleme economice. lumea pare a fi dominată de o singură putere. 327). Economic. UE. ritmurile sale de dezvoltare erau superioare celor ale Marii Britaniii.partea de sus a tablei de şah cu probleme politico-militare. Franţa. cel puţin în plan militar.

dar nu poate ignora capitalul său de legitimitate. o ţară trebuie să fie un actor de necontestat în domeniul militar. Produsele sale culturale. piaţa americană trebuie menţinută puternică pentru a absorbi produsele asiatice. Coca-Cola este băută de 1 miliard de clienţi pe zi. Problemele puse de aceasta nu pot fi rezolvate doar militar. al prestigiului. Puterea militară poate fi acum apanajul exclusiv al unui stat. Întorcându-ne la metafora tablei de şah. SUA depind economic de Asia: deficitul american uriaş trebuie acoperit. în plan economic. deşi prestigioase. Iar puterea soft a Americii e o realitate. al tradiţiei. chiar însoţită de o anume sărăcie şi standardizare a lumii. În anii ’70-’80. În plan militar tabla de şah are un singur actor important. nu aveau un instrument lingvistic potrivit pentru a se putea impune. se adaugă puterii militare. Forţa lor militară. adepţii unilateralismului transferă o realitate dintr-un singur plan al ei. dar lumea funcţionează integrat. MTV are o audienţă de jumătate de miliard de oameni. cel militar. 28 .pentru 2020 plasează deja China înaintea SUA. Asiaticii urmăresc să îşi protejeze investiţiile în SUA – din punctul lor de vedere. Pentru a fi calificată drept o superputere. fără coerciţia care în viziunea lui Weber punea statul pe un fundament legitim. Aceasta e cultura unor generaţii. acum puterea soft. McDonald’s serveşte 20 de milioane de clienţi pe zi în lumea întreagă. Chiar interdependenţa crescută a lumii promovează colaborarea între puteri pentru construirea unor strategii inteligente de răspuns la provocările globalizării. În schimb SUA par bine plasate în plan cultural. susţinută de un buget echivalent cu PIB-ul Rusiei. Multilateralismul e o soluţie mai firească. Iată câteva date care vorbesc de la sine despre această putere difuză dar omniprezentă. împreună. SUA. în istoria mai apropiată sau mai îndepărtată. în domeniile care. Înţelegerea impactului culturii de masă asupra culturilor naţionale e fundamental pentru acceptarea SUA drept actor esenţial şi în plan cultural. Hollywood-ul produce 85% dintre cele mai vizionate filme din lume. Acelaşi handicap va împiedica probabil China să pretindă acest statut. în special chineze şi japoneze. investiţiile asiatice în SUA. atunci. O întrerupere a legăturilor între cele două părţi ar însemna în final o prăbuşire a amândurora. Iată aici o dovadă a interdependenţei complexe produse de globalizare. iar o analiză a stării culturale a lumii de azi trebuie să recunoască rolul central al culturii de masă în modelarea valorilor acestor generaţii. Critica împotriva culturii de masă poate aduce argumente din planul valorilor. Dacă în secolele trecute forţa militară era elementul fundamental care investea o ţară cu statutul de superputere. cultural. poate chiar datorită sincretismului său. puterea de a convinge fără violenţă. Puţine ţări pot pretinde că au avut acest statut. economic. Cultural însă. nu era o mare putere. suplinesc deocamdată această nevoie. Rusia era în poziţia de a reclama această poziţie. este de necontestat. formează realitatea complexă a lumii de azi.

de pildă. unde mereu vor exista diferenţe mari între ţări. Ne putem închipui un sfârşit de secol XXI cu o lume modelată după valorile chinezeşti sau asiatice. de pildă. Încă o dată. Este la fel de adevărat că lumea se modelează în orice perioadă istorică după puterea momentului. iar diferenţele tind să se şteargă. raportul globalizare-americanizare nu este o problemă. vom oferi câteva puncte de reper pentru dezbaterea pe care v-o propunem. acesta are „datoria” de a dezvolta o ideologie. unde competiţia se duce între egali. 29 . de pildă. După Al Doilea Război Mondial instituţiile nou fondate au sprijinit o creştere economică semnificativă (de la înfiinţarea OMC în 1995 ponderea activităţii comerciale internaţionale în PIB a crescut de la 15 la 25%). Globalizarea se construieşte pe un eşafod instituţional: în perioada 1860-1914 sistemul financiar şi bancar englez şi lira sterlină susţineau o economie globală deosebit de puternică (în unele puncte chiar mai puternică decât acum – Japonia şi Olanda. Un argument puternic e şi faptul că americanizarea primeşte un răspuns din partea altor actori de pe scena economică. Într-o analiză uşor anecdotică. rămâne deschisă întrebarea privind poziţia SUA în procesul de globalizare. reacţia la americanizare (denunţată adesea drept neocolonialism) poate ajunge chiar la forme extreme de naţionalism. nu au ajuns încă la nivelurile de export pe care le aveau în acea perioadă). Cum este la fel de important să ne dăm seama şi de influenţa reală pe care o au SUA asupra procesului de globalizare. dar în egală măsură sunt afectate de el. În plan politic. sunt chiar dominate de SUA. cât şi în acela al ideologiei – dacă lumea e modelată după modelul american. E de fapt globalizarea o americanizare? Acceptarea unui răspuns afirmativ ar avea consecinţe atât în planul legitimării proceselor de globalizare. globalizarea nu este împlinirea unui plan american. de exemplu. de cabinet. SUA sunt afectate de globalizare şi îşi construiesc strategii de răspuns. chiar dacă marile firme americane au sprijinit-o şi au profitat cel mai mult de pe urma acesteia. SUA par deplin calificate pentru a stabili „tonul” lumii de azi. cum sar putea crede. Rezumând. iar aceste instituţii sunt o creaţie americană. îi influenţează traiectoria. Hubert Vedrine. Din perspectiva politicilor publice. Pentru a echilibra însă discuţia trebuie amintit că globalizarea transcende orice putere: ţările sunt participante la proces.Deşi problema superputerilor în această epocă capătă o oarecare rezolvare prin fixarea acestor principii pentru analiză. SUA sunt ele însele produsul globalizării din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea (migraţia masivă e una din manifestările istorice ale globalizării). fostul ministru de externe al Franţei: „Statele Unite sunt ca un peşte mare care înoată cu uşurinţă în apele globalizării şi le domină. Este important să ne reprezentăm cât adevăr este în această formulă – globalizarea înseamnă americanizare – şi să ne dăm seama care sunt consecinţele acceptării sale. În continuare.

prin faptul că cea mai mare parte din revoluţia informatică vine din SUA iar o mare parte din conţinutul reţelelor globale de informaţii este creată în SUA şi răspândeşte „puterea soft” americană” (Joseph Nye Jr. Americanii obţin cele mai multe avantaje din acest proces (de globalizare. Silicon Valley şi Hollywood. 2002. 81).: „Ideea că globalizarea înseamnă americanizare este comună dar simplistă. un mare laborator pentru experimentare culturală. descoperirea Americii şi a drumului către Indiile de Est pe la capul Bunei Speranţe sunt două din cele mai mari evenimente petrecute în istoria omenirii întrucât ele unesc într-o anumită măsură cele mai depărtate părţi ale lumii. Dar este tot la fel de adevărat că SUA constituie un uriaş în actuala fază a globalizării. de asemenea. p. Cu toate acestea.. Iar răspândirea globală a Islamului. aşa cum afectează şi celelalte ţări” (A. 2000. care a fost şi politica britanică în secolul al XIX-lea. p. p..2002. 22) Probleme care se cer avute în vedere pe parcursul analizei: 30 .... răspândirea creştinismului la nivelul globului precede cu multe secole preocupările Hollywood-ului privind realizarea unor filme despre Biblie în acord cu cerinţele pieţei. Anthony Giddens: „Globalizarea nu înseamnă doar dominaţia Occidentului asupra restului lumii. p... Cultura americană este produsă şi orientată către o societate multietnică a cărei structură demografică este continuu modificată prin intermediul imigraţiei. Statele Unite alcătuiesc. ea afectează SUA. p. 2001. p..78) „Câteva dimensiuni ale globalizării sunt într-adevăr dominate astăzi de către activităţi desfăşurate în Wall Street.Este adevărat că SUA au promovat politica comercială a uşilor deschise. „Globalizarea înseamnă mai mult decât simpla americanizare” (Joseph Nye Jr. nu este „<un produs american>”( Joseph Nye Jr. Cum a scris Adam Smith în 1776.. America a avut întotdeauna o cultură sincretică împrumutând fără prejudecăţi de la o varietate de tradiţii şi fiind permanent deschisă către restul lumii. 80). n.) din mai multe motive: datorită faptului că globalizarea are loc în limba engleză. care continuă şi în zilele noastre. „O serie de trăsături distincte fac din SUA ţara cel mai bine adaptată pentru a servi drept centru al globalizării.. Joseph Nye Jr. financiară şi tehnică şi că promovează individualismul” (Vedrine. 79).n. că americanii impun abordarea lor legislativă.” ( Joseph Nye Jr. Astăzi globalizarea este America-centrică.. 2002.. 2002. Statele Unite însele sunt rezultatul procesului de globalizare din secolele XVII şi XVIII. că globalizarea este concepută în lumina principiilor economice neoliberale. Giddens. 3).

extinderea formei democratice de conducere şi a economiei de piaţă. Oricât de dur ar fi efectul actualei crize economice asupra SUA. Din faptul că globalizarea este strict o proiecţie americană. Să nu neglijăm un aspect esenţial: că globalizarea este cea mai recentă formă pe care procesul modernizării o cunoaşte în zilele noastre. uneori cu totul neinspirate ale americanilor. Să ne lipsim de avantajele unei analize nuanţate privind raportul de care vorbim. dacă ne-am imagina că India ar fi astăzi singura superputere a lumii. De pildă. globalizarea ar fi căpătat o mai pregnantă „coloratură franceză”. Dacă ar fi să ne referim doar la unul din actorii globalizării. 2. Puţine companii chineze au impact global. că nu este susţinut şi determinat de procese şi fenomene obiective. observăm că cele mai puternice dintre aceste companii sunt americane. nu trebuie să uităm că elementele de cadru ale acestei economii sunt americane. Ce ar însemna dacă am accepta ideea că globalizarea semnifică. companiile multinaţionale. atunci globalizarea ar fi împrumutat. aşa cum. Dar nu este nici o îndoială că dacă Franţa ar fi avut poziţia SUA. ca şi Anglia în secolul al XIX-lea. cum ar fi modernizarea. putem explica atât trăsăturile obiective ale globalizării. Prin poziţia sa în domeniul cercetării. un conţinut „american” mai pregnant. mass media. Înţeleasă ca ipostază a modernizării. nimeni nu pune la îndoială. Este o situaţie clară în care poziţia americană nu dă glas unei cerinţe larg acceptate privind protecţia mediului înconjurător. sau pentru că această ţară. Nu am putea discuta decât în termeni de ori-ori. A subestima sau a evita tendinţele prefigurate de procesul globalizării prezintă riscul plasării în afara direcţiei principale a progresului contemporan. un mai pregnant „specific indian”. de a interpreta globalizarea doar în termenii interesului propriu. de pildă. Că SUA au o poziţie particulară în procesul globalizării. respingerea acordului de la Kyoto în domeniul ecologiei. se află în prim-planul proceselor desemnate prin termenul de globalizare? Noi considerăm că a doua variantă e mai aproape de adevăr. SUA valorifică mai bine noua tendinţă şi îi conferă. 31 . că putem vorbi de un adevărat „tipar” american al economiei. economiei. cu siguranţă. tehnologiei. un proces de americanizare? Să admitem faptul că globalizarea este un proces pus la cale de cineva. de fapt.1. că el nu prezintă legături de substanţă cu fenomene definitorii pentru lumea de azi. dezvoltarea nu poate avea loc decât ţinând cont de tendinţele şi procesele implicate de globalizare. cât şi încercările. în acelaşi timp. Păstrând ipoteza pe care am avansat-o. Esenţial este să ne dăm seama din ce decurge această poziţie. globalizarea ne atrage atenţia asupra unui fapt precis: astăzi. afirmarea unei noi „vârste” a revoluţiei tehnologice etc.

Jr. una „asiatică”. France in an Age of Globalization. 32 . Joseph S. Routledge.3.. mai sensibilă la probleme sociale? În alţi termeni. mai bine adaptată unui context. 2005. credeţi că putem vorbi despre o globalizare „americană”. 2002. 2000. în Peter L. „In the Vanguard of Globalization”. Washington DC. Josua Yates.. Hunter. alta „europeană” sau despre globalizare cu posibile variante. Joseph Nye Jr. New York. The Paradox of American Power: Why the World’s Only Superpower Can’t Go It Alone. Brookings Institution Press. Many Globalizations. 2002. traducerea Ion Vlădoiu. Runaway World: How Globalization is Reshaping Our Lives. 2001. Oxford University Press. „asiatică”. „americană”. Berger. Editura Antet. Descifrarea conflictelor internaţionale. Oxford University Press. Consideraţi că putem vorbi de „mai multe tipuri de globalizare”? În cazul unui răspuns pozitiv. „europeană”? Bibliografie D. Un proces complet diferit de un alt tip de globalizare sau o variantă a aceluiaşi proces. Nye. mai deschisă unor probleme care apar pe parcurs. New York. Hubert Vedrine. Samuel Huntington. precizaţi ce sens daţi noţiunii de globalizare. Anthony Giddens. Teorie şi istorie. Cultural Diversity in the Contemporary World.

Cursul 2 Marile interpretări ale globalizării
Cuprins 1.Introducere 2.1. Discursul sceptic: „globalizarea este un mit” 2.2. Superoptimiştii noului proces 2.3. Moderaţii 3.Economia bazată pe ştiinţă 4.Faza „postimperialistă” a multinaţionalelor Bibliografie Întrebări Temă de studiu pentru seminar: Paradoxul abundenţei

Cuvinte cheie: prototeorie, discurs sceptic, analiză istorică, referenţial geografic, triadizare, economie globalizată şi economie inter-naţională, hiperglobalişti, prefaceri seismice, stat regional, transformativişti, reproiectarea puterii, reţele, economia bazată pe cunoaştere

1. Introducere Există, cum spuneam şi în primul curs, o adevărată dispută în literatura de specialitate în jurul întrebării: este globalizarea un fenomen nou sau, dimpotrivă, el poate fi întâlnit sub diferite forme de-a lungul timpului? Altfel formulat, în studiul şi înţelegerea globalizării sunt mai importante paralele cu trecutul sau diferenţele faţă de acesta? Pentru o serie de autori, acum un secol exista tot atât de multă globalizare ca şi astăzi. Secolul XX – cum spunea Uchitelle – se încheie într-o atmosferă de „déjà vu”. Este ceea ce se numeşte curentul pesimiştilor, cel care fie minimalizează, dacă nu chiar neagă noutatea globalizării, fie insistă asupra consecinţelor sale negative, în special de ordin social. Ca în oricare proces care generează ample dezbateri, putem deosebi şi curentul contrar. Sunt autori care vorbesc despre globalizare ca de un fenomen împlinit, analişti care manifestă un supraoptimism în legătură cu posibilităţile şi potenţialul noului proces. Ei percep mai ales deosebirea, discontinuitatea, am spune chiar ruptura, pentru că adesea vorbesc despre „o lume ce se rupe radical de trecutul ei”. Sunt superoptimiştii, numiţi şi hiperglobalişti. Potrivit lor, prefacerile din domeniul tehnologiei, comunicaţiilor, economiei, ştiinţei marchează o perioadă de tranziţie profundă în istoria omenirii.
33

Cele două perspective conturate mai sus au puţine lucruri în comun. Ele oferă două interpretări prea diferite asupra aceluiaşi fenomen ca să nu stimuleze o anumită îndoială în rândul cititorilor cu privire la temeinicia abordărilor respective; cu privire la note de partizanat, dacă nu de analiză unilaterală prezente în demersurile respective. Însăşi existenţa acestor abordări complet diferite favorizează reacţia „de bun simţ”, interpretarea moderată care să reţină de la cele două abordări elementele importante, achiziţiile raţionale pentru înţelegerea mai cuprinzătoare şi mai adâncă a globalizării. Poziţia transformativistă apare din această nevoie. Anthony Giddens îi dă glas: „Ca întotdeauna, adevărul se află undeva la mijloc. Înclin mai mult de partea entuziaştilor, deoarece cred cu convingere că epoca în care trăim este din anumite puncte de vedere profund diferită de trecut – o combinaţie de noi oportunităţi, dar şi riscuri şi dificultăţi majore”. („Trăind cu capitalismul global”, Anthony Giddens în dialog cu Will Hutton, Secolul 21, nr. 7-9, 2001, p. 33). Ca să ne reprezentăm mai limpede fenomenul globalizării contemporane, este foarte important să cunoaştem şi interpretările mari ale procesului de care ne ocupăm. Privind mai atent în oglinda analizelor consacrate fenomenului, vom înţelege mai nuanţat esenţa globalizării, trăsăturile sale distinctive, impactul exercitat asupra vieţii contemporane, evaluările privind dezvoltarea sa în anii ce vin. Este un demers care are şi o importantă conotaţie psihologică. În general, oamenii se cabrează în faţa unui fenomen nou, pentru că nu-şi reprezintă contururile sale principale, tabloul de ansamblu. Iar omul când nu înţelege, nu este de acord. 2.1. Discursul sceptic: „globalizarea este un mit” Pentru autorii care aparţin orientării sceptice, paralelele cu trecutul sunt mai importante decât diferenţele. În această poziţie descifrăm mai toate ramificaţiile construcţiei sceptice. În primul rând, orientarea demersului analitic spre evoluţia istorică, spre perioadele care premerg globalizarea de astăzi, spre acele etape care reprezintă adevărate repere în evoluţia procesului de care ne ocupăm. Concomitent, autorii de această credinţă nu neagă fenomenele noi asociate cu afirmarea globalizării, dar nu le valorifică substanţa: ele sunt amintite mai mult pentru a arăta că nu pot întemeia poziţii şi judecăţi care aparţin orientării superoptimiste. De aici decurg două caracteristici ale discursului sceptic. El excelează când este vorba de analiza istorică, furnizând, am putea spune, un aparat critic foarte important de analiză şi de evaluare a judecăţilor de bază ale globalizării. Acest demers critic, împreună cu roadele sale – un mănunchi de judecăţi care invită la o examinare mai adâncă a fenomenului, a condiţiilor sale de afirmare,
34

materialul faptic adunat pentru întemeierea propriilor poziţii – reprezintă, în opinia noastră, contribuţia de fond a orientării sceptice la studiul globalizării. Aşa cum subevaluarea proceselor noi asupra cărora insistă adversarii lor de idei – hiperglobaliştii – îi conduce la ratarea unei mari şanse teoretice, aceea de a investiga un mare număr de fenomene purtătoare de tendinţe noi. La limită, am putea spune că datorită acestei subevaluări, pesimiştii nu sunt contemporani, nu ne învaţă lucruri semnificative despre ceea ce trăim noi astăzi. Sunt instructivi, câteodată percutanţi, când este vorba despre evoluţii istorice, dar puţin interesanţi atunci când analiza se focalizează asupra actualităţii. Dacă pesimiştii ar fi alocat aceeaşi energie şi deschidere intelectuală fenomenelor contemporane asociate cu globalizarea, probabil că astăzi stadiul de prototeorie în care se află dezbaterea despre globalizare ar fi fost în bună măsură depăşit. Pentru sceptici însuşi conceptul de globalizare este suspect, generator de înţelegeri greşite. Paul Hirst chiar scrie un articol semnificativ intitulat „Ce este „global” în procesul de globalizare?” Globalul, spun ei, nu poate fi interpretat desprins de realităţi geografice, de identităţi locale, de procese regionale. Fără acest referenţial geografic noi nu putem introduce distincţii şi nu putem face cât de cât lumină într-o dezbatere confuză: pe ce bază putem distinge între procese regionale şi globale? În lipsa acestei determinări geografice, continuă reprezentanţii scepticilor, hiperglobaliştii ne propun o noţiune atât de vagă, de generală, încât nu putem opera cu ea empiric. Dacă ne propunem să lucrăm cu termenul de globalizare dăm, automat, peste realităţi geografice locale, regionale, continentale. De aceea, scepticii consideră că am realiza o conceptualizare mai adecvată folosind termeni precum „inter-naţionalizare” – ceea ce ar însemna amplificarea relaţiilor dintre economii naţionale şi comunităţi naţionale –, „regionalizare” sau „triadizare”, adică intensificarea legăturilor între state învecinate geografic sau care au legături speciale. Literatura consacrată globalizării a reuşit să impună termenul „globalizare” şi discursul pe această temă la nivel planetar, dar realităţile lumii în care trăim sunt naţionale, regionale, marcate într-un fel sau altul de contextul local. Concluzia consideraţiilor de mai sus: globalizarea este un construct ideologic, un model zămislit în diferite laboratoare, pentru a avea un criteriu de judecare a statelor: cât sunt de aproape de modelul respectiv? Nu am avea de-a face cu un concept care să ne ajute să înţelegem forţele care modelează lumea actuală, ci mai ales cu un mit, „un mit necesar” care, pe de o parte, justifică şi legitimează proiectele neoliberale globale – mai precis crearea pieţii libere globale şi consolidarea modelului de capitalism anglo-american – iar, pe de alta, oferă un instrument de convingere a cetăţenilor că cerinţele politice şi de comportament care decurg din tendinţele menţionate trebuie respectate şi promovate. Cum spuneam, orientarea empirică a scepticilor le furnizează adesea bază pentru analize şi comparaţii instructive şi mai ales temei pentru respingerea unor
35

judecăţi ale hiperglobaliştilor. „Cu cât am aprofundat problema, cu atât mai superficiale şi mai nefondate au devenit aserţiunile celor mai radicali avocaţi ai globalizării economice” (Paul Hirst, Grahame Thompson, 2002, p. 17). De aceea, şi lucrarea respectivă este traversată de un „scepticism moderat” care ia forma unei contestări, pe alocuri vehementă, a globalizării, cel puţin cum apare ea „în concepţia celor mai extremişti adepţi ai săi”. Iată principalele aserţiuni ale acestei poziţii: 1. Economia actuală atât de internaţionalizată nu este fără precedent: este una din numeroasele conjuncturi sau etape distincte ale economiei internaţionale, începând cu momentul apariţiei economiei moderne bazate pe dezvoltarea tehnologiei industriale, larg răspândite începând cu anii 1860. În unele privinţe, economia actuală este mai puţin deschisă şi integrată decât regimul care a predominat între anii 1870 şi 1970. 2. Companiile transnaţionale autentice sunt relativ rare. Cele mai multe companii sunt companii naţionale care fac comerţ internaţional, având o locaţie naţională importantă a activelor, producţiei şi vânzărilor, astfel încât nu putem sesiza o tendinţă vizibilă a dezvoltării adevăratelor companii internaţionale. 3. Mobilitatea de capital nu produce o migrare masivă de investiţii şi forţă de muncă dinspre ţările avansate spre cele în curs de dezvoltare. Mai degrabă se observă o concentrare mai mare de investiţii străine directe (ISD) în rândul economiilor industriale avansate, în timp ce Lumea a Treia rămâne marginalizată atât în privinţa investiţiilor, cât şi a comerţului, excepţie făcând o mică minoritate de state recent industrializate. 4. După cum chiar o parte a susţinătorilor extremişti ai globalizării recunosc, economia mondială este departe de a fi cu adevărat „globală”. Majoritatea comerţului, a investiţiilor şi a fluxurilor financiare se concentrează în triada Europa-Japonia-America de Nord, iar această dominaţie nu pare să înceteze prea curând. 5. Aceste puteri economice majore, G3, au, prin urmare, capacitatea, mai ales atunci când sunt coordonatoare de politici, de a exercita puternice presiuni de guvernare asupra pieţelor financiare şi a altor tendinţe economice. Pieţele globale se situează astfel, fără nici o îndoială, dincolo de orice reglementare şi control, deşi preocupările şi obiectivele guvernării economice sunt limitate de interesele divergente ale marilor puteri iar doctrinele economice sunt preponderente în sânul elitelor lor (p. 17-18).

36

Din punct de vedere analitic, Hirst şi Thompson încearcă să introducă puţină ordine într-o dezbatere accentuat haotică, propunându-ne o distincţie între două noţiuni considerate esenţiale: economie globalizată şi economie internaţională. În fapt, aceste concepte exprimă cele două sensuri ale noţiunii de globalizare: sensul tare, radical, fixat de către noţiunea de economie globalizată, şi sensul mai slab care coincide cu ceea ce autorii numesc economie internaţională. Chiar dacă noţiunile menţionate pot exista şi într-o „combinaţie dezordonată”, autorii consideră că instituirea aparatului conceptual pe care ni-l propun ar putea face lumină într-o discuţie confuză şi din ce în ce mai redundantă. Deosebirea dintre cele două concepte porneşte de la rolul diferit acordat statului în cele două viziuni. În economia inter-naţională statul îşi menţine prerogative foarte importante şi conduce procesul de deschidere a economiei naţionale către cea inter-naţională. Se poate spune că statul este el însuşi un actor al globalizării, îşi asumă acest rol căutând să-i minimizeze costurile. El va fi preocupat de stimularea comerţului şi investiţiilor străine dar ele sunt văzute drept modalităţi de intensificare a relaţiilor dintre economii naţionale distincte. Cu cât actorii internaţionali se înmulţesc, specializarea naţională şi diviziunea internaţională se impun ca forme de adaptare la o realitate extrem de dinamică. În ultimă instanţă, rolul statului este de a asimila cerinţele procesului de globalizare, dar acest lucru apare nu ca ceva impus, ci, dimpotrivă, drept ceva asumat, ca o condiţie de izbândă. Aceasta este principala caracteristică a economiei inter-naţionale: existenţa unui stat activ, activ în gestionarea problemelor naţionale dar în spiritul şi în sensul proceselor de globalizare. De aceea, autorii subliniază: „Opusul unei economii globalizate nu este o economie îndreptată spre interior, ci o piaţă mondială deschisă, bazată pe naţiuni comerciante, reglementate mai mult sau mai puţin de politicile publice şi de agenţii supranaţionale” (Hirst, Thompson, 2002, p. 36). O altă caracteristică a aceleiaşi economii: existenţa unei superputeri care să organizeze activitatea internaţională într-un anumit spirit, să creeze organismele cooperării şi deschiderii. Acest rol a fost îndeplinit de Anglia în cadrul primei perioade de afirmare a economiei internaţionale (1870-1914), de SUA în cea de-a doua perioadă, marcată de încheierea ultimei conflagraţii mondiale. Pilonii ei: Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional, Organizaţia Mondială a Comerţului, toate create la iniţiativa SUA cu scopul de a stimula cooperarea, de a preveni procesele de închidere naţională. Economia globalizată presupune, dimpotrivă, o subsumare şi o subordonare a proceselor desfăşurate la nivel naţional, chiar dereglementarea acestora în spiritul logicii pe care o implică piaţa globală. Statul are, de aceea, o importanţă din ce în ce mai mică, iar rolul său este preluat de companiile multinaţionale, care devin actori economici esenţiali. Piaţa globală şi logica ei
37

sunt cele care dictează în această economie, iar piaţa este puţin sensibilă la probleme sociale. „Pieţele globale nu pot fi controlate şi singura cale de a evita eşecul, ca naţiune, firmă sau individ, este de a fi cât mai competitiv posibil” (Hirst, Thompson, 2002, p. 22). Competitivitatea este legea supremă a noului stadiu şi ei trebuie să i se subsumeze totul. Organismele globale de care ar trebui să beneficieze noua economie nu pot avea în vedere decât criteriul economic, cel al competitivităţii şi performanţei. Orientarea sceptică este, după părerea noastră, un moment de reală luareaminte: o reacţie la entuziasmul necritic, la proclamarea prematură a unor „realităţi globale”. În acest registru trebuie citită poziţia sceptică, dacă dorim să căpătăm o abordare raţională a ei şi să-i distingem atuurile. Ea apare ca un gen de protest la adresa exagerărilor hiperglobalismului, folosind vulnerabilităţile reale ale acestuia. Nimeni nu poate nega că au existat perioade de mare dezvoltare a comerţului şi a schimburilor, cum a fost cea din 1860 până în pragul Primului Război Mondial. Greşeala mare a scepticilor este că, în tentativa de a arăta că omenirea nu cunoaşte o vârstă a globalismului, nu îşi îndreaptă atenţia şi asupra elementelor noi care apar în evoluţia societăţii. Astfel, atitudinea lor este oarecum livrescă, inspirată de o raportare critică la literatura de profil şi nu de o lectură atentă a realităţilor lumii de astăzi. Scepticilor le scapă prefacerile tehnice cu adevărat revoluţionare care stau la baza noii vârste a globalizării, nu manifestă o reală disponibilitate pentru a examina fenomenele şi procesele apărute în ultimii ani de zile. Scopul lor pare a fi să arate că afirmaţiile de bază ale hiperglobaliştilor nu au neapărat consistenţă. Ceea ce poate fi adevărat. Şi noi considerăm că multe poziţii exprimate de către hiperglobalişti sunt preponderent retorice, vorbesc despre o realitate ipostaziată şi nu reală. Scepticii excelează când este vorba să identifice fapte, situaţii care contrazic propoziţiile de bază ale hiperglobaliştilor. De pildă, existenţa Triadei alcătuite din SUA, Uniunea Europeană şi Japonia, care proiecteză o altă lumină asupra evoluţiei contemporane decât cea despre care vorbesc hiperglobaliştii. Numai că disponibilitatea scepticilor de a investiga ansamblul realităţilor actuale – inclusiv cele care confirmă liniile de forţă ale globalismului – este redusă. În felul acesta, nu vom putea dobândi nici o imagine reprezentativă asupra tendinţelor definitorii ale lumii de astăzi. Un argument în acest sens poate fi considerat şi modul cum tratează scepticii raportul dintre globalizare şi regionalizare, considerate ca procese contradictorii. Regiunile economice există şi reprezintă o realitate care impune. Chiar dacă cele două procese au şi puncte tensionate, în esenţa lor, regionalizarea şi globalizarea alcătuiesc tendinţe complementare. Noi concepem regionalizarea ca o formă de pregătire a statelor cu scopul de a face faţă exigenţelor globalizării. Tocmai pentru că o considerăm o problemă foarte actuală şi foarte importantă, îi vom consacra un curs de sine stătător.
38

realitatea propriu-zisă. Pentru că ea se focalizează pe ce este şi mai ales pe ce va fi. Ce reţinem. chiar de artificialitate. delimitată şi fixată în mod formal? Atunci opera autorilor hiperglobalişti nu prezintă mare interes. De pildă.2. care ne modelează din ce în ce mai mult existenţa şi de care va trebui să ţinem tot mai mult seama în organizarea activităţii sociale. Ne preocupă tendinţa care vine sau care poate veni. menţionăm din start meritul teoretic al orientării: analiza impactului social pe care îl exercită valul de prefaceri seismice din domeniul tehnologic. chiar dacă ele nu au îmbrăcat forma unor structuri bine conturate şi nu se bucură de vreo legitimitate politică.2. în timp ce ele sunt doar pe cale să se instaleze. O etapă impusă de procese noi. asociat cu fenomene tehnologice şi economice proprii acestor ani. este extrem de important să ne obişnuim şi să ne facem o preocupare dominantă din a privi cu 39 . o etapă cu totul distinctă. a fenomenelor proprii acestor ani. de experienţa trăită şi condensată în învăţăminte. care trebuie salutat şi reliefat cum se cuvine şi prezentarea unor procese şi realităţi ca fiind efective. Dincolo de obiecţiile care se pot face. poate. hiperglobaliştii vorbesc despre statul regional. În acelaşi timp. Ar interveni astfel un tip de clivaj care suspendă orice comunicare reală. Nimeni nu poate spune cum vor evolua lucrurile în perioada următoare. nu putem să facem abstracţie de o serie de condensări de interese economice regionale. Analiza hiperglobalistă se focalizează aproape exclusiv pe fenomenul contemporan al globalizării. întrucât consideră că numai în condiţiile de astăzi putem vorbi despre acest proces. Construcţia hiperglobalistă are nevoie de această lectură dublă: efortul de descifrare a tendinţei noi. care conturează un tip de entităţi specifice. De prisos să mai adăugăm că din punctul de vedere al susţinătorilor acestei orientări problema unor evoluţii istorice care au pregătit această etapă nu se pune. nu suntem suficient de pregătiţi să le percepem? Atunci lectura respectivă este foarte instructivă şi foarte utilă. procesele pe cale de a lua naştere şi pe care. Superoptimiştii noului proces Superoptimiştii mai sunt denumiţi şi hiperglobalişti. economic al ultimilor ani. Ceea ce caracterizează această orientare este în primul rând faptul că anii de afirmare a globalizării sunt consideraţi ca reprezentând o nouă etapă în evoluţia societăţii umane. Într-o epocă în care noul tinde să se instaleze profund şi durabil. Este el o realitate? Ar fi riscant să răspundem afirmativ. evident şi concluziile suferă de un tip de exclusivism. de exagerare. Superoptimiştii văd globalizarea ca un fenomen în întregime nou. ori sunt simple prefigurări a căror evoluţie nu este sigură. Ar fi cu totul inadecvat să întâmpinăm opera hiperglobaliştilor într-o manieră prea marcată de trecut. Luând ca bază de analiză o perioadă singulară şi în bună măsură desprinsă de o evoluţie istorică.

Astfel încât producătorii dintr-o regiune pot concura cu producătorii interni din altă regiune sau în alţi termeni „cererea şi oferta de bunuri funcţionează tot mai mult la nivel global: firmele furnizează bunuri în toată lumea şi trebuie să facă faţă concurenţei firmelor străine” (David Held et al. De pildă. Nu înseamnă că autorităţile naţionale sau regionale nu sunt importante. Pentru că nimeni nu-şi poate permite să se izoleze de fluxul de inovaţie al lumii. putem vorbi de o piaţă globală a automobilului. ceea ce modifică esenţial regulile clasice ale jocului economic şi politic internaţional. într-un mediu economic puternic concurenţial de care trebuie să ţină seama. asemenea pieţe globale apar mult mai târziu. pot deveni predominante. Piaţa globală înseamnă extinderea la nivelul mapamondului a regulilor concurenţiale. piaţa petrolului de la Rotterdam. pe baza cererii şi ofertei. cum ar fi grâul. În acest sens. prin ce se caracterizează ea comparativ cu etapele anterioare? Triumful pieţei globale. Să examinăm mai îndeaproape care ar fi trăsăturile definitorii ale noii etape despre care vorbesc hiperglobaliştii. în perioada postbelică. În cazul acestora s-au organizat burse unde se stabilesc preţurile momentului pentru toţi cumpărătorii şi unde se fac tranzacţiile importante. unde producătorii şi consumatorii. ci doar de alegerea simbolică a unui loc. Chiar dacă unul din marii producători ar putea pune probleme unei protecţii vamale. 40 . cu apariţia unor solide reţele de comerţ internaţional dar mai ales cu presiunea concurenţială pe care marii producători dintr-un domeniu sau altul o exercită asupra activităţii economice din respectivul domeniu. aurul. dar este limpede că automobilele europene intră în concurenţă cu cele americane sau japoneze atât în Europa cât şi în oricare ţară de pe glob. Noi privim creaţia hiperglobaliştilor deopotrivă ca un proces de simulare extrem de oportun. Nu este vorba despre o deplasare fizică a mărfurilor respective. Nu există o piaţa a automobilului localizată. mâine. aceasta nu poate oricum dura sau rezista mult timp. Pentru bunurile prelucrate. 180). petrolul. Exemplul clasic de piaţă globală este cea instituită în cazul unor mărfuri fundamentale. Apariţia lor este pusă în legătură cu întrepătrunderea dintre economiile naţionale.. p. ca un exerciţiu de modelare a sensibilităţii şi deschiderii noastre faţă de tendinţele care. dar ele lucrează într-un context internaţional. Sunt câţiva factori care facilitează acest proces: dispariţia sau reducerea severă a barierelor vamale şi diminuarea costurilor de transport. Numai astfel ne putem pregăti mai bine şi ne vom bucura de un răgaz suplimentar de a formula răspunsuri adecvate. Şi în primul rând consumatorii. stabilesc preţurile.toată atenţia la fenomenele şi tendinţele aflate într-un stadiu incipient.

ele sunt plasate la întretăierea dintre diferite state (parcă punând şi mai mult în evidenţă lipsa de funcţionalitate reală a statului tradiţional). nu constituie rezultatul unei activităţi deliberate). 95). p. În plus. graniţele unui asemenea stat sunt trasate de logica economică. Uneori. 93). Alteori. statele regionale nu ţin seama de graniţele şi demarcaţiile oficiale. nu mai solicită eforturi financiare pentru a le proteja. cu deosebire. Formă de organizare anacronică. În viziunea lui Ohmae. cea dintre Vancouver şi Seattle – the Pacific Northwest region state. Detroit şi Cleveland – the Great Lakes region state. de fluxul normal al activităţii comerciale. sudul sau nordul Californiei. Ar fi cu totul greşit dacă le-am considera un gen de creaţie a schimbului de graniţă. nu cu ţările gazdă” (Kenichi Ohmae. pentru că nu preced. deci nu mai solicită prezenţa unor costisitoare forţe de securitate şi de apărare. Forţa lor constă în caracterul lor natural. Zone economice care apar în mod natural. „centura puterii” de pe coasta de est etc. „triunghiul creşterii” reprezentat de Singapore şi insulele indoneziene vecine). cum este Hong Kong care formează un asemenea stat cu sudul Chinei. aceste noi entităţi economice pot exista în interiorul aceluiaşi stat naţional dar. ele pot apărea in interiorul teritoriului naţional (nordul Italiei. ele mai prezintă un avantaj foarte mare: fiind naturale. „Legăturile principale ale statelor regionale tind să fie cu economia globală. 2000. Aici putem identifica o trăsătură extrem de importantă a statelor regiune. 2000. o structură care foloseşte cu anumită ingeniozitate vecinătatea teritorială. Această nouă identitate poate fi numită stat-regional. Care ar fi caracteristicile statului regional? Mai întâi. O altă trăsătură esenţială a acestei perioade distincte de care vorbesc hiperglobaliştii este decăderea dramatică a statului din funcţiile sale: „Statul-naţiune a devenit o unitate nenaturală. coincid cu adevărate patternuri ale activităţii economice.Decăderea statului naţional şi ascensiunea celui regional. ci desenate „de mâna invizibilă a pieţii globale”. p. statul regiune ia naştere prin forţa de iradiere a unui centru de mare efervescenţă economică. neimpus de nimeni altcineva decât de activitatea economică derulată într-o regiune. în virtutea unui scop politic. cea dintre Toronto. Asemenea graniţe au o putere şi o rezistenţă de sine stătătoare. chiar disfuncţională. statele regionale sunt creaţia economiei globale şi sunt modelate de cerinţele 41 . Deci avem de-a face cu graniţe care apar în mod natural (în sensul că iau naştere în mod firesc. dar cel mai adesea apar la intersecţia mai multor state (zona Alsacia-Lorena. organic. de pildă. ci urmează şi consacră trasee şi fluxuri comerciale. ele nu sunt impuse de către o construcţie politică. statul naţional este treptat înlocuit de o nouă identitate constituită pe baza legăturilor economice intense şi naturale care se formează în diferite puncte ale globului. de organizare a activităţii umane şi de gestionare a iniţiativei economice într-o lume fără graniţe” (Kenichi Ohmae.).

de „curele de transmisie” pentru capitalul internaţional.acesteia. în orice caz. ele sunt în primul rând centre puternice de comerţ internaţional. 1995. Încoronarea acestei viziuni: o lume „fără graniţe”. problemele etnice. Limitele sunt însă clare: nu mai puţin de un milion şi nu mai mult de 50 sau 100 de milioane. dar nu s-au înregistrat tensiuni sau conflicte între această majoritate etnică şi celelalte populaţii care formează 30 de procente. iar pentru aceasta trebuie să promoveze activităţi economice cerute de piaţa globală. o piaţă globală instalată sau pe cale de a fi instalată. Această trăsătură nu este întâmplătoare. „Cu alte cuvinte. Este instructiv ceea ce ne spune în această privinţă Kenichi Ohmae. p. 95). Într-o asemenea lume. tendinţa fundamentală a epocii pe care o traversăm este denaţionalizarea. În Singapore. În acelaşi timp. ci mai curând de economii eficiente în ceea ce priveşte consumul. Ca număr de locuitori. Această destindere etnică nu mai reprezintă o sursă de preocupări pentru potenţialii investitori. Acolo unde există adevărate economii de servicii. Noua etapă despre care vorbesc hiperglobaliştii generează şi un nou pattern de învinşi şi învingători. el trebuie să dispună de o piaţă suficient de atractivă pentru firmele internaţionale care livrează produse de marcă pe piaţa consumului. Ea 42 . Diviziunea Nord-Sud nu mai este relevantă. De aceea. p. De ce asemenea mărimi? Pentru că un stat regional trebuie să fie suficient de mic pentru a asigura cetăţenilor săi un anumit standard economic şi anumite interese de consum comune. 70 de procente din populaţie sunt chinezi. 149). de „instituţii intermediare” strivite între cerinţele locale. regionale şi globale. el este obligat să aibă cel puţin un aeroport şi cel puţin un port care să ofere cele mai moderne facilităţi. guvernele naţionale au un rol limitat. pe care o consideră fundamentală în lumea de astăzi. Realitatea lumii contemporane ilustrează o arhitectură mult mai complexă. dar suficient de mare pentru a justifica eforturile de modernizare a infrastructurii atât de necesare când este vorba despre participarea economică la scară globală. De pildă. O lume fără graniţe. În virtutea acestei interpretări. se păstrează în limite acceptabile. Activitatea comercială bogată şi modernă creează suficientă afluenţă pentru toată lumea. poate fi asigurată de pe o bază de orice mărime şi livrată către restul lumii). religioase şi rasiale nu mai sunt aşa de importante. la urma urmelor. care caută consumatori cu putere de cumpărare şi o piaţă lipsită de tensiuni. sau. statele regionale nu sunt caracterizate prin economiile lor de producţie (care. statele naţiune nefiind altceva decât „un mod tranzitoriu de organizare pentru administrarea problemelor economice”(Kenichi Ohmae. de pildă. raţionează în virtutea unei logici economice. infrastructura şi calitatea serviciilor profesionale” (ibidem. să se afirme şi drept centre de inovaţie. Apare limpede că hiperglobaliştii promovează o perspectivă economică. statele regionale tind să aibă între 5 şi 20 milioane de locuitori.

1996. marxistă sau conservatoare. aparţineau lumii în curs de dezvoltare (Sudului) şi care au făcut sau sunt pe cale să facă un salt în rândul statelor dezvoltate (Nordului). în mod tradiţional. 85). The Global Age. ci se redefineşte „cadrul acţiunii umane” ca atare (Martin Albrow. Dar în multe interpretări. de ridicarea a noi state care. nu este neapărat un joc cu sumă zero. Marea dispută despre globalizare: în rezumat Scepticii Internaţionalizare nu globalizare Regionalizare Globaliştii O singură lume. în care se transformă totul. de a-şi ordona propriile strategii în funcţie de o realitate economică radical schimbată. pe disponibilitatea statelor sau a regiunilor de a pune la lucru noile forţe ale globalizării. datorită folosirii fluxurilor globalizării în interesul propriei dezvoltări. autonomiei şi legitimităţii statului Declinul statului naţiune Afirmarea multilateralismului Apariţia unei culturi populare globale Erodarea identităţilor politice fixate 43 1 Concepte 2 Puterea Statul naţiune este cel ce conduce Interguvernamentalism 3 Cultura Resurgenţa naţionalismului şi identităţii naţionale . intensive şi rapide Mişcări şi reţele care traversează regiuni şi continente Eroziunea suveranităţii. Iarăşi accentul cade pe pregătire. aceasta nu este o legitate. Este un proces care a fost posibil datorită valorificării inteligente a noului context economic. Nimeni nu neagă faptul că avem de-a face cu o polarizare accentuată între învinşi şi învingători. nu numai statul şi guvernele. modelată de fluxuri extensive.este marcată. între altele. p. Există în cadrul acestei orientări diferite abordări de orientare liberală. globalizarea este văzută ca o nouă vârstă a societăţii umane. Dincolo de particularităţile întâlnite la autori sau abordări de inspiraţie ideologică diferită.

Hibridizare 4 Economie Dezvoltarea blocurilor regionale Triadizare Un nou imperialism Creşterea inegalităţii Nord. Robert Keohane.3. încearcă o sinteză între cele două orientări. Moderaţii sau transformativiştii. Numele cele mai răsunătoare care aparţin acestei orientări sunt Anthony Giddens. virtual. Joseph Nye.Sud Conflicte de interes ireconciliabile Viaţa internaţională a statelor Capitalismul informaţional global Economie transnaţională O nouă diviziune globală a muncii Creşterea inegalităţii în cadrul statelor şi între state Erodarea ierarhiilor Guvernanţă globală multilaterală 5 Inegalitate 6 Ordine internaţională Conflictele politice dintre Societate civilă globală state persistă în mod inevitabil Politică globală Guvernanţă internaţională şi geopolitică Orientări cosmopolite Primatul comunităţii constituite pe baze etice 2. Transformativiştii sunt preponderent de formaţie sociologică şi politologică. Ei împărtăşesc vederile scepticilor cu privire la vârsta istorică a procesului de globalizare. Moderaţii O lectură diferită a aceloraşi realităţi. „Globalizarea este. tot la fel de veche ca şi istoria umană” (Joseph Nye 44 . Meritul acestei abordări constă nu atât în sesizarea punctelor slabe ale hiperglobalismului şi scepticismului. cât mai ales în faptul că încearcă să interpreteze cu moderaţie transformările rapide care reconfigurează viaţa societăţilor moderne. cum mai sunt numiţi în literatura de specialitate.

este în anumite privinţe nu numai nouă. a instituţiilor de guvernare. Ceea ce-i deosebeşte de sceptici şi îi apropie de radicali este faptul că transformativiştii se apleacă insistent asupra fenomenelor de astăzi şi deosebesc ceea ce a intervenit nou în evoluţia globalizării.. 2000. p. 78). integrate în această ordine. de priceperea de a menţine lucrurile într-un anumit echilibru. drept rezultatul unei evoluţii în timp. Sesizarea dimensiunii sociale a evoluţiei îi face pe transformativişti mai realişti în abordare şi mai adânci în analiză. p. ambele orientări fiind preocupate de surprinderea prefacerilor din viaţa societăţii moderne. ci şi revoluţionară” (Anthony Giddens. a ordinii mondiale şi insistă asupra acestor aspecte esenţiale. aşa cum am cunoscut-o până în acum. de varianta radicală. ineluctabilă în evoluţia procesului de care ne ocupăm. care a implicat un număr redus de produse de lux destinate unei elite. nu ar fi nici prudent. Vechiul „Drum al Mătăsii” care lega Europa de Asia medievale este un exemplu de thin globalization. Ceea ce le deosebeşte este lectura pe care fiecare dintre ele o face aceloraşi realităţi. globalizarea nu este ferită de contradicţii. Aprecierea lui Anthony Giddens este concludentă în această privinţă: „globalizarea. Focalizarea analizei pe aceste probleme îi apropie. 45 . transformativiştii se feresc să vorbească despre o „lume globalizată”. mai adecvate contextului sau mai depăşite. Contează mult peisajul social tensionat care rezultă în urma unei asemenea evoluţii şi care ne pune în gardă să fim mai precauţi când discutăm despre viitor.Jr. 28). Sunt ţări antrenate din ce în ce mai mult în ordinea mondială indusă de globalizare şi. dar şi state care cunosc un proces de marginalizare. marile mişcări de populaţii. prin urmare. Are mai puţină importanţă dacă această traiectorie divergentă în evoluţia statelor se datorează şi propriilor strategii. De pildă. Direcţia de evoluţie viitoare depinde şi de modul cum sunt gestionate aceste probleme. cel puţin ca domeniu de preocupări. Adepţii acestei orientări realizează că procesele de globalizare induc o „masivă restructurare” a societăţilor. În plus. De aceea. În orice caz. chiar dacă o mare parte a populaţiei Europei a suferit de pe urma epidemiilor declanşate de viruşii aduşi odată cu schimbul de produse. de capacitatea de a preveni mari discrepanţe. de tensiuni interne. Ei insistă asupra faptului că evoluţia societăţii este deschisă şi poate urma trasee diferite. Marile epidemii izbucnite de-a lungul secolelor. 2002. nici înţelept să se vorbească despre o evoluţie unică atunci când este vorba despre un proces cu multe necunoscute. despre o direcţie fixă. Mai ales că transformativiştii sesizează că globalizarea generează „noi pattern-uri de stratificare socială” în interiorul statelor dar şi între state. marile descoperiri geografice sunt considerate de către transformativişti „procese de globalizare” sau cel puţin faze premergătoare ale globalizării din vremea noastră. mai ales migraţia din secolele XVIII şi XIX. de factori de risc. globalizarea contemporană este văzută ca un summum al unor procese anterioare.

din aceste reţele. 32).Globalizarea reproiectează puterea. cât şi de indisponibilitatea scepticilor care consideră că „nu s-a întâmplat mai nimic” şi. cât şi de sceptici (statul îşi conservă puterea. în al doilea rând. din probleme care se internaţionalizează rapid. Autorii lucrării „Transformări globale” sesizează cu acuitate că „nucleul argumentului transformativist este convingerea că globalizarea contemporană reconstruieşte sau <reproiectează> puterea. Reprezentanţii orientării de care ne ocupăm îşi propun chiar să regândească „regimul suveranităţii”. 1995). 2004. Prin urmare şi analiza pe care ne-o propun cu privire la raportul dintre economia naţională şi cea transnaţională este mai realistă şi mai nuanţată. în continuare. Transformativiştii pornesc în analiză de la realitatea reţelelor transnaţionale de care nu se mai poate face abstracţie. Volume 20. pe de o parte. chiar îndrăzneaţă a acestui raport complex. totul fiind dominat de reţelele şi piaţa globală). Martin. funcţiile şi autoritatea guvernelor naţionale” (David Held et al. că el este singurul chemat să evalueze şi să judece ceea ce se întâmplă în interiorul graniţelor sale? Evident că va cunoaşte un proces de marginalizare şi că se va lipsi de noile instrumente şi noile avantaje care decurg din existenţa reţelelor transnaţionale.. susţin transformativiştii. Issue 1. Semnificativă pentru acest demers este abordarea promovată de Anne Marie Slaughter. Transformativiştii nu ipostaziază o „realitate globală” căreia trebuie să i se subsumeze totul. În felul acesta statul se întăreşte. iar. Regândirea suveranităţii ni se pare cea mai importantă contribuţie a transformativiştilor. realizează o lectură proaspătă. International Security. Statul. se delimitează limpede atât de inflexibilitatea şi maximalismul abordării radicale. p. ci somându-l să se adapteze contextului actual. pentru că. deorece ea ne scoate din paradigma săracă preconizată de radicali (statul îşi diminuează importanţa într-un ritm rapid. Ce poate face statul dacă se păstrează în perimetrul clasic al suveranităţii şi va limita domeniul său de competenţă doar la teritoriul naţional. considerând. inclusiv economiile naţionale. 46 . în primul rând. de la cele de mediu. alcătuit. Keohane şi Lisa L. cât sub forma unei resurse de negociere în contextul unei politici caracterizate de reţele transnaţionale complexe” (Robert O. să examineze acest atribut esenţial al statului „nu atât ca o barieră definită teritorial. până la cele ale terorismului sau crimei organizate. Este domeniul în care abordarea transformativistă capătă o consistenţă remarcabilă. Statul îşi desfăşoară activitatea într-un mediu. pe de alta. De altfel în modul cum este examinat acest raport putem identifica nucleul tare al orientării transformativiste. trebuie să se transforme pentru a face faţă unor realităţi complet schimbate. pentru că valorifică instrumente şi posibilităţi actuale şi se modernizează. el continuând să fie actorul politic principal chiar şi într-o epocă de accentuată globalizare). Ei salvează statul dar nu izolându-l de freamătul vieţii contemporane.

ci cunoaşte un proces de dezagregare în părţile sale distincte din punct de vedere funcţional.122). Aceste noi reţele devin preponderente şi formează substanţa noului transguvernamentalism.nu dispare. cu o mare capacitate de răspuns. crizele bancare şi fraude cu acţiuni – au creat şi susţin aceste relaţii” (Anne Marie Slaughter. 2000.Statul se redefineşte. structuri executive chiar şi organe legislative creează o reţea cu corespondentele lor din străinătate alcătuind o încrengătură densă de relaţii care constituie o nouă ordine transguvernamentală. 113). Slăbeşte acest nou proces importanţa şi semnificaţia statului? Slaughter ajunge la o concluzie opusă celei a lui Ohmae. p. „Aceste reţele la nivel global vor întări statul în calitatea lui de actor de primă mărime în sistemul internaţional” (ibidem. Justiţia dintr-o ţară cooperează cu justiţia din celelalte state. p. crima organizată. la rândul ei. în care principala realitate este constitută din internaţionalizarea problemelor cu care se ocupă. degradarea mediului. ci şi suveranitatea evoluează pe un traseu similar. Problemele internaţionale ale zilelor noastre – terorismul. Domeniile sale specializate devin mult mai mobile şi au o dublă conexiune funcţională: cu statul respectiv şi. Cu alte cuvinte. precum şi cele executive au legături din ce în ce mai strânse cu omologii lor străini. concepută. statul are posibilitatea să se afirme ca o structură modernă. flexibil şi modern. Cei care ajung la concluzia declinului statului îl definesc prin prisma suveranităţii sale. pentru că nu ar putea face faţă unei realităţi internaţionale complet schimbate. „Suveranitatea este redefinită ca apartenenţă la aceste reţele care constituie substanţa vieţii internaţionale” (ibidem). el şi-ar diminua forţa. p. pregătit. Aceste părţi. ca „putere absolută în problemele interne şi autonomie în relaţiile cu celelalte state” (ibidem). spălarea banilor. Dacă ar rămâne un sistem monolit şi organizat într-o viziune ierarhică. 47 . Nu numai statul cunoaşte un proces de dezagregare în componentele sale funcţionale. Suveranitatea semnifică astăzi capacitatea de a pătrunde în aceste reţele şi de a avea un cuvânt de spus în cadrul lor. „Statul – spune Anne Marie Slaughter . într-un mod tradiţional. organele legislative. cu corespondentele lor din străinătate cu care formează structuri specializate la nivel global.121). Cum ajunge autorul la o asemenea concluzie? Statul cunoaşte un proces de adaptare la o lume mult schimbată. Mai mult. ceea ce se schimbă radical este modul de funcţionare a statului. reţelele transguvernamentale oferă chiar „un punct de referinţă pentru arhitectura internaţională a secolului 21” (ibidem. cum ar fi tribunale. Suveranitatea însăşi se cere redefinită în contextul relaţiilor internaţionale contemporane. agenţii guvernamentale. Beneficiind de efectele de reţea. mai ales. Numai integrarea în noul sistem de reţele îi conferă şansa de a deveni informat.

Caracteristica ei principală: a fost condusă de guverne. care au şi generat un nou tip de economie. p. Ţările dezvoltate nu pot nici măcar opta. În felul acesta. Statul de unde provin şi statul în care încearcă să-şi plaseze activităţile. ele nu pot nici alege dacă vor sau nu să participe la el. ele sunt noii vectori de progres. deci. 30). ghidată de decizii politice. Al doilea val al globalizării. aducătoare de prosperitate şi îşi impun propriile condiţii. Deja procesul este scăpat de sub controlul guvernelor. ’60. Economia bazată pe ştiinţă Lester Thurrow distinge două etape. corporaţiile multinaţionale deţin un avantaj extrem de important în negocierile cu diverse state. În toată această perioadă s-au adoptat măsuri importante pentru liberalizarea comerţului. El are la bază afirmarea unor tehnologii (microelectronice. Thurrow acest proces. s-au restructurat deja pentru a se adapta acestei economiii globale şi nu se pot reîntoarce să servească doar economiile naţionale. Ţările subdezvoltate pot opta – pot refuza să furnizeze forţa de muncă şi infrastructura necesare pentru participare – dar aceasta înseamnă implicit abandonarea propriului proces de dezvoltare. raportul de forţe dintre guverne şi corporaţiile 48 . „Al doilea val al globalizării nu este un proces pe care guvernele să-l poată porni sau opri. Substanţa procesului era asigurată de aranjamente comerciale care să diminueze taxele şi. noile materiale şi biotehnologia). Ele au realizat forţa noilor tehnologii. De unde vine forţa ieşită din comun a corporaţiilor multinaţionale? Din faptul că ele deţin un gen de monopol al cercetării şi al tehnologiilor de vârf. ele le-au promovat. Actorii noului val nu mai sunt guvernele. robotică. ’70. considerată a fi un fenomen specific ultimelor decenii ale secolului al XX-lea. Iată cum descrie L. ele sunt dorite de către oricine vrea să progreseze. Prima etapă a avut loc în anii ’50. care au reprezentat tot atâţia paşi în realizarea unui „capitalism integrat”.3. Este rezultatul „unei transformări tehnologice de tip seismic”. De aceea. urmărea de fapt să asigure un regim comercial liber şi global pentru statele capitaliste. economia bazată pe cunoaştere (knowledge-based economy). inclusiv. Nu există altă cale de a atinge prosperitatea. afirmat cu putere în anii ’90. Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT). Ştiu că ele aduc tehnologia de ultimă oră. purtătoare de progres. două valuri în evoluţia globalizării. să se apropie cel puţin de un stadiu de prosperitate. Corporaţiile lor s-au angajat într-o economie globală. ci corporaţiile. „Pentru că statele au mai mare nevoie de corporaţii decât corporaţiile de state. 2000. accelera sau încetini. costurile produselor respective. marile companii care acţionează la nivel global. computere. lansat în anii ’60. telecomunicaţii. Ele au trecut deja de punctul reîntoarcerii. chiar dacă ar dori acest lucru” (Lester Thurrow. se deosebeşte prin câteva caracteristici. Ceea ce atrage atenţia în acest al doilea val este schimbarea raportului dintre corporaţii şi stat.

naţionale prin producţie şi globale prin desfacere. industria electronică americană şi japoneză. 4. Deci avem de-a face cu puternice companii. Guvernele au 49 . Statele pot refuza să facă asemenea oferte financiare avantajoase.multinaţionale s-a schimbat în favoarea corporaţiilor” (Lester Thurrow. Potrivit aceluiaşi autor american. Numai că. Au dezvoltat masiv producţia pentru a putea ocupa imensa piaţă care se crease. Faza „postimperialistă” a multinaţionalelor Tim Hindle vorbeşte de trei faze distincte în afirmarea companiilor multinaţionale la nivel global. dar pretind ele taxe de la guverne în schimbul facilităţilor asigurate. politici economice liberale. Noua tendinţă a prilejuit şi o creştere considerabilă a investiţiilor directe. reţelele de distribuţie. iar Brazilia a oferit firmei Ford 700 de milioane de dolari spre a ridica o sucursală în această ţară. în acest caz. Conştiente de atuurile de care dispun. mai competitive. Care este mobilul acestei prefaceri? Costul redus al forţei de muncă şi posibilitatea de a obţine produse mai ieftine şi. Mobilitatea accentuată a capitalului şi transferul unor importante capacităţi de producţie a generat două tipuri de răspunsuri. competiţie în care sunt antrenate şi statele dezvoltate. Erau anii în care se constituia piaţa globală iar firmele mari au căutat să valorifice această nouă şansă. o anumită stabilitate politică şi socială. Norvegia au scăzut considerabil taxele pentru companiile care căutau deja locaţii în ţări cu condiţii mai avantajoase. La începutul procesului de care ne ocupăm. populaţia din Alabama şi Carolina de Sud a trebuit să suporte sume mari de bani acordate firmelor BMW şi Mercedez pentru a dezvolta sucursale pe teritoriul lor. 22-23). Israelul a plătit firmei Intel 600 de milioane de dolari pentru a dezvolta pe teritoriul său activităţi de profil. Companiile aduc cu ele câteva atuuri cardinale: tehnologie. deci. aşa cum Marea Britanie. În cea de-a doua fază intervine ceva cu totul nou: transferul unor semnificative capacităţi de producţie în alte spaţii geografice. Un flux masiv de capital s-a îndreptat către ţări care prezentau avantaje economice comparative: o forţă de muncă bine calificată. pp. Germania. nu numai că nu plătesc taxe guvernelor. Caracteristica principală a acestei etape consta în faptul că producţia propriu-zisă şi tot ce ţinea de controlul şi modernizarea acesteia erau localizate în ţara de origine. furnizând. desfacerea. 2000. Schimbarea despre care este vorba nu se limitează doar la statele în curs de dezvoltare. corporaţiile multinaţionale îşi pot muta sucursalele în altă parte. totodată. pieţe. companiile erau globale doar printr-o activitate specifică. Există o adevărată competiţie pentru curtarea firmelor de prestigiu. Exemple tipice în această privinţă sunt companiile japoneze din domeniul automobilelor ale anilor ’70.

într-un cuvânt. Care ar fi acestea. era cu deosebire avută în vedere aroganţa marilor companii. Respectivul motor a fost proiectat şi construit la un centru tehnologic brazilian. evoluţia multinaţionalelor nu a afectat cartierele generale. un Raport al UNCTAD care a constatat că „829 de operaţiuni specifice de cartier general ale multinaţionalelor au fost realocate între ianuarie 2002 şi martie 2003. Cea de-a treia fază ar marca trecerea la perioada „postimperialistă”. În cele două faze precedente. brazilian. care implică „o nouă filozofie” şi „un nou set de modele comportamentale”. din care aproape o treime în ţările în curs de dezvoltare” (Tim Hindle. . Analiştii vorbesc însă de o extindere vizibilă în următorii ani a tendinţei şi aduc un argument convingător: la nivelurile ierarhice imediat inferioare diversitatea este deja cu mult mai mare iar selecţia managerilor generali de aici se face. Lumea. Acum se pare că asistăm la un proces de descentralizare a conducerii companiilor. sau Carlos Ghosn. omora diversitatea. suspenda posibilitatea de alegere a cumpărătorului. sub două forme: iau naştere cartiere generale regionale.un proces de dispersie a cartierelor generale. în acest context. Business.o integrare mai pregnantă a managerilor de diverse naţionalităţi. britanic. Nu acelaşi lucru s-a întîmplat din partea mişcării antiglobalizare care devine din ce în ce mai puternică. metanol sau un amestec al acestor carburanţi. cel puţin cum apar ele din sistematizarea pe care ne-o propune Tim Hindle? . În prima fază accentul principal în cadrul acestor mişcări cădea pe faptul că răspândirea unor produse standardizate pe tot globul ducea la o uniformitate supărătoare.apreciat investiţiile directe şi chiar au apelat la măsuri de încurajare a lor. A treia eră a globalizării. se comportau într-un mod „imperialist”. Tom Hindle menţionează. de creştere a atractivităţii statelor pe care le conduceau. conduce firma Nissan. .antrenarea resurselor de cercetare din afara firmelor. care exploatau forţa de muncă ieftină. Este citată frecvent în acest caz iniţiativa firmei General Motors care a echipat maşinile sale cu un motor care utilizează petrol. Deocamdată. se bucurau de privilegii nepermise producătorului autohton. De pildă. aflate în ţările de origine. IBM şi-a deschis un birou central regional cu 1000 de angajaţi în Singapore. În a două fază. de restructurare a tipului de conducere întâlnit până de curând. se află în fruntea firmei L’Oréal. 50 . care preiau multe din funcţiile cartierului general şi se realocă funcţii specifice de conducere în alte zone. Lindsay Owen-Jones. De pildă. cazurile sunt destul de rare. pentru a putea cunoaşte mai bine şi a se putea integra activităţilor informatice din ce în ce mai intense din zonă. 2004).

Polirom. 2000. cit. „The Real New World Order”. David Goldblatt. ele sunt cu deosebire semnificative. David Held. „The Rise of the Region State”.). Kenichi Ohmae. 1988. pe măsură ce decalajul de performanţă dintre multinaţionale şi locale se va accentua. 1995. New York. Tim Hindle. Sorensen (coord.Holm şi G. 2000. 2002. 2006. Polity Press. Indiana University Press. Bucureşti. pentru că arată un efort considerabil de adaptare. Paul Hirst. New York. Bibliografie David Held. în H. Din perspectiva temei de faţă. 2002/2005. 1996. A Reader. Polity Press. Cambridge. Anne Marie Slaughter. Ceea ce nu poate fi reproşat unei structuri care a fost creată şi funcţionează în acest scop. Jonathan Perraton. Editura Trei. Joseph Nye Jr. mai ales că ele vor fi mai accentuate în anii ce vin. Polity Press. New York. New York Times. fără îndoială. Anthony McGrew. Andrew Jones.. Routledge. Globalization/Anti-Globalization. Dictionary of Globalization. Martin Albrow. Critical Theories of Globalization. A Reader. Chamsy el-Ojeili. „Hobbes Dillema and Institutional Change in World Politics: Sovereignity in International Society”. Business. Louis Uchitelle. Boulder. Some Economic Interplay Comes Nearly Full Circle.H. A treia eră a globalizării. 30 apr. Grahame Thompson. Cambridge. Westview Press. op. Din perspectiva mişcărilor antiglobaliste. Mobilul acestui efort rămâne. acelaşi obiectiv poate fi privit şi interpretat în mod diferit. în Globalization and the Challenges of a New Century. 51 . Anthony McGrew. The Paradox of American Power: Why the World’s Only Superpower Can’t Go It Alone. Patrick Hayden. Whose World Order?. Anthony Giddens. 2002. Palgrave Macmillan. Oxford University Press. Este de presupus că motivele de insatisfacţie vor creşte. în Globalization and the Challenges of a New Century. Bloomington. Globalizarea sub semnul întrebării. Transformări globale. 2004. Cambridge. Runaway World: How Globalization Is Reshaping Our Lives. The Global Age. Iaşi. iar percepţia despre activitatea multinaţionalelor va rămâne în linii mari aceeaşi.Fireşte că sunt tendinţe sau prefigurări de tendinţe pe care trebuie să le luăm în calcul. profitul şi maximizarea acestuia. Lumea. 2006. 2004. Kenichi Ohmae.

sunt nemijlocit legate de afirmarea noii revoluţii. de tehnologie modernă. despre o situaţie. însăşi ideea de interdependenţă care stă la baza globalizării. Explicaţi conţinutul noţiunii de „reproiectare a suveranităţii”. Ce rol acordaţi conştiinţei globalizării în afirmarea procesului globalizării? Temă de studiu pentru seminar Paradoxul abundenţei În cadrul cursului am vorbit de mai multe ori depre impactul revoluţiei informatice actuale asupra vieţii contemporane. Martin Wolf. Pe tot parcursul istoriei informaţia a fost element şi sursă de putere. Dar a fost mai ales în ipostaza de informaţie despre un eveniment. Întrebări 1. Understanding Globalization. „How Today’s Economic Forces Will Shape Tomorrow Future”. Routledge. Will the Nation State Survive Globalization?. Thousand Oaks. 7-9. alături de sursele tradiţionale. Jen Webb. am selectat pentru dumneavoastră drept subiect de dezbatere tema pe care Joseph Nye Jr. Sunt statele regionale o creaţie a schimbului intens de graniţă.Lester Thurrow./feb. Tony Schirato. 2. 5. 2008. Sage Publications. op.). The Future of Globalization. Explorations in Light of Recent Turbulence. cum ar fi transguvernamentalism. o exprimă sub formula „paradoxul abundenţei”. 52 . 4. Ernesto Zedillo. 7. De aceea. London. 2001. Care este raportul dintre corporaţii şi stat în actuala etapă? 6. de organizare performantă. cit. 2003/2006. economie bazată pe ştiinţă. un produs al vecinătăţii geografice? 3. Astăzi informaţia este sursă de creaţie. 2001. în Alan Heston (ed. stat regional. Nou cu adevărat în zilele noastre este faptul că informaţia devine ea însăşi sursă de putere. Cum ia naştere statul regional? Precizaţi care sunt principalele legături economice ale statului regional. O serie de concepte despre care am discutat. (ed. „Secolul 21”. Reţelele transnaţionale slăbesc sau întăresc statul? Argumentaţi fiecare ipoteză. jan. New Delhi.). nr. De aceea. Precizaţi fazele globalizării în viziunea lui Lester Thurrow. Foreign Affairs. London.

această informaţie ia forma informaţiei comerciale: informaţia care este produsă şi pusă în circulaţie pentru un anumit preţ. informaţia liberă (free information): actorii sunt dispuşi să o producă şi să o distribuie în absenţa beneficiilor financiare.producerea şi/sau obţinerea ei reprezintă o miză. Beneficiul pentru cel care produce o astfel de informaţie constă în faptul că ea este crezută şi acceptată de cel care o primeşte (acest beneficiu îl şi motivează să o producă). Miza nu o mai constituie atât accesul la informaţie. care circulă pe trasee multiple şi are. datele despre evoluţia economică. Owens (1996) vorbesc despre existenţa a trei tipuri de informaţii care pot deveni surse de putere: 1. un mare impact. despre diverse sectoare ale vieţii sociale etc. întotdeauna. iar cei care au capacitatea de a distinge semnalele relevante de zgomotul de fundal. primul chemat să unifice implicaţiile într-un tablou unitar este evident chiar statul. Societatea îşi specializează instituţii şi îşi formează specialişti pentru a capta. Evident că există o informaţie de mare valoare. încât riscăm să scăpăm din vedere contururile mari ale fenomenelor. atenţia şi capacitatea de selecţie devin. prelucra. de informaţia lipsită de semnificaţie sau chiar perturbatoare îşi înmulţesc resursele de putere. de cele mai multe ori. p. în felul acesta. de a sintetiza. dar noi avem în vedere şi informaţia obişnuită. 2. Bogăţia informaţiei duce la o sărăcire a atenţiei. iar aceste abilităţi reprezintă o sursă de putere. de a edita informaţia sunt din ce în ce mai căutaţi. analizează şi pun la dispoziţie informaţie: managerii informaţiei.. potrivit unor previziuni ale American Electronics Association. sistematiza. informaţia folosită în situaţii competitive. Abundenţa de date. de a selecta. Aici se cuvine făcută o distincţie. Primul care trebuie să facă dovada acestei capacităţi de selecţie. şi William A. Producerea informaţiei 53 . Dovada acestei capacităţi este întruchipată în calitatea şi modernitatea strategiei care ghidează dezvoltarea economiei şi vieţii sociale a statului respectiv. Joseph Nye Jr. O informaţie publică de sine stătătoare poate avea o influenţă minimă. propaganda. 61) numeşte acest efect „paradoxul abundenţei” (engl. poate constitui chiar un handicap. Exemple de informaţie liberă: informaţiile care circulă prin mass media. cele mai bune salarii vor fi obţinute de către cei care descoperă. de sinteză. Creşterea volumului de informaţii reprezintă o problemă inclusiv pentru putere. de a selecta informaţia. Cei care au capacitatea de a filtra. resursa rară. Calitatea informaţiilor şi distincţiile între diversele tipuri de informaţii sunt mult mai importante. fluxul neîntrerupt de informaţii publice ia forma unui „bombardament corpuscular” al cărui impact nu poate fi neglijat. cât capacitatea de a filtra. Nye (2002. De altfel. de a face faţă avalanşei informaţionale. sintetiza informaţia. paradox of the plenty). Informaţia a ajuns extrem de abundentă şi circulă sub diferite ipostaze şi pe diferite canale. informaţii este aşa de vizibilă.

Aparent. creându-ţi avantajul „de a avea prima mutare”. ci face trimiteri la situaţii competitive care au relevanţă pentru puterea statală.comerciale înaintea competitorilor poate genera profituri imense (vezi cazul Microsoft). Se poate spune că una dintre caracteristicile puterii în ultimul deceniu este că începe să lucreze sub o presiune imensă şi zilnică exercitată de media. declanşează iniţiative. Acesta este şi specificul informaţiei – de a influenţa în timp şi în mod gradual. prin formularea unui răspuns „organizatoric” mai bine elaborat 54 . Dintr-un anumit punct de vedere. preocupările. încet-încet. scapă problemele strategice. aprinde dezbateri. La o analiză mai atentă. Poate face abstracţie puterea. încât nu sunt puţini autorii care acuză puterea că. Afirmaţia poate să trezească nedumeriri. dar acest circuit şi problemele care se dezbat în spaţiul public au devenit una dintre priorităţile sale. Pentru că ea nu se reduce doar la informaţie comercială. 3. în timp ce evenimentele de reală semnificaţie sunt tratate superficial. apare mai puţin important dacă informaţia publică apărută în media. Circulă liber şi influenţează pe nesimţite. Ea joacă mizele „la zi”. informaţia strategică: prezintă un real avantaj în momentul în care nu este deţinută şi de adversar. Atât de importante. în acelaşi timp. dimpotrivă. dar poţi compensa prin „citirea” mai adâncă a unei situaţii noi. Iar opinia publică hotărăşte soarta puterii. Important este că fluxul de informaţii mediatice „vorbeşte” despre o realitate socială şi induce anumite preocupări şi interogaţii. media – ca principal vehicul al informaţiei publice – modelează opinia publică. este adevărată. în noul context. Informaţia publică nu este asemenea unei magme care curge întâmplător. informaţia publică circulă cvasi-întâmplător. Sau. de circuitul informaţiei publice? Nu numai că nu poate. Din perspectiva puterii. De ce este interesată puterea de informaţia care circulă liber pe toate canalele publice? Am spune tocmai pentru că se întâmplă aşa ceva. Poţi să nu intri primul în posesia unei informaţii. de pildă. evoluţiile cu semnificaţii de durată. momentele de „maxim” ale acestor preocupări. Astfel. Acest motiv alarmează cu adevărat liderii politici. Toate aceste tipuri de informaţie interesează puterea. ea induce. ea face trimitere şi la rapiditatea reacţiei. prinsă peste măsură în acest plan. nu mai puţin importantă este informaţia referitoare la situaţii competitive. circulaţia sa este în mare măsură un proces orientat. la temeinicia răspunsului. semnalând anumite fenomene. de fapt ea reflectă problemele sociale. cu priorităţi şi constante. de a impune regula jocului. Intensificarea comerţului electronic şi a competiţiei globale este tot un efect al revoluţiei informaţionale. în timp chiar un mod de a înţelege şi interpreta lucrurile. Puterea este interesată de acest tip de informaţie din cel puţin două puncte de vedere. Un asemenea tip de informaţie este valoroasă pentru că arată cât de important este să fii primul care intră în posesia ei.

După opinia lui Nye. Pe de altă parte. 64). între timp. statele au dezvoltat din vreme structuri specializate de culegere şi prelucrare a informaţiilor de o asemenea factură. 55 . 2004). paradoxul care s-a creat întrucât „capacitatea de a produce informaţie a depăşit de mult capacitatea omului de a recepta şi procesa informaţia”. acestea ar fi SUA. De aceea. Rusia. Marea Britanie şi Franţa (2000. Descoperirile tehnologice şi ştiinţifice pot crea avantaje comparative imense. Investiţia pentru a obţine o informaţie de acest gen este foarte mare. Insistaţi şi asupra următoarei întrebări: de ce informaţia obişnuită este relevantă pentru putere? Ca punct de sprijin în elaborarea dumneavoastră puteţi avea şi ceea ce Van Cuilenburg numeşte „efectul de prag” (Denis Mc Quail. Sven Windahl. să-ţi creeze un avantaj de durată în valorificarea unei situaţii cu mare potenţial de evoluţie. De pildă. percepută adesea ca o „povară informaţională”. costurile enorme au impus o selecţie severă a statelor competitive în acest domeniu. Informaţia strategică este. El semnalează creşterea spectaculoasă a volumului de informaţii. Cum notează Nye. Întrebări Elaboraţi un eseu pe marginea paradoxului abundenţei. în acest domeniu nimic nu pare a fi nou. „Modele ale comunicării”. potenţial vorbind.care. p. tehnologică şi ştiinţifică. Ar fi de semnalat două dimensiuni particulare: mutarea centrului de greutate al informaţiilor de acest gen din sfera politică în cea comercială. fără preţ. ele se bucură de o atenţie prioritară. SUA cheltuiesc anual 30 de miliarde de dolari în acest domeniu. Ceea ce a dat naştere unei oferte supradimensionate de informaţie.

Joseph Nye Jr. 1996. „Modele ale comunicării”. 2002. New York.Bibliografie Joseph Nye Jr. Foreign Affairs. Bucureşti.ro. Denis McQuail. Owens.. „The Paradox of American Power: Why the World’s Only Superpower Can’t Go Alone”. Comunicare.. „America’s Information Edge”. Oxford University Press. 56 . 2004. mart-apr. William A. Sven Windahl.

un Goliat global 5. specializare tradiţională. de a investiga şansele pe care ni le pune la dispoziţie.1. laboratorul ei tehnologic Bibliografie Temă de studiu pentru seminar Cuvinte cheie: strategie de dezvoltare.3. în noul context. politică de specializare.2. India. dinspre beneficiar spre fenomenul de care ne ocupăm. Plămânii maritimi şi comerciali ai Chinei 5. că oameni.Experienţa niponă: o răsturnare copernicană în teoria dezvoltării 4.5. Îndeobşte. Specializări naturale şi specializări tradiţionale 3. specializare naturală. piaţă mondială. China este pe cale să devină uzina lumii. Un nou model de dezvoltare: economia orientată spre export 4. La mijloc poate fi şi un element de comoditate intelectuală.maritimă 5. 25 de ani de creştere neîntreruptă şi impetuoasă 5. industrii bazate pe cunoaştere Tema de faţă este puţin tratată în literatura de specialitate.3.4. Este mai uşor să discutăm efectele şi să proiectăm toată răspunderea asupra fenomenului de care ne ocupăm.6. economie orientată spre export. 57 . Întâlnim o redusă disponibilitate de a examina posibilităţile noului fenomen. este mult mai puţin frecventat. într-un cuvânt de a releva potenţialul său transformator pe care comunităţile naţionale sunt datoare să-l exploreze. De la putere continentală la putere continentalo. China.Cea mai bună experienţă în cunoaşterea instituţiilor din alte ţări 5. Dar tocmai proporţia efectelor negative corelată cu faptul indubitabil că.2. structuri statale sau internaţionale nu au imaginat măsuri şi strategii de valorificare a atuurilor globalizării. analizele pe tema globalizării sunt centrate pe efecte. Unghiul de analiză inversă. O strategie vizionară susţinută de un efort încordat 4.1. cele mai multe dintre ele focalizându-se pe ceea ce am numi „sâmburele inegalitar“ al globalizării. prefaceri economice structurale. putere continentalo-maritimă. Răspunsuri naţionale la cerinţe şi provocări globale 2. Atuul cardinal al Chinei: strategia de dezvoltare 5.Cursul 3 Globalizarea şi noua strategie de dezvoltare Cuprins 1. o serie de ţări au obţinut succese răsunătoare ar trebui să arate că însuşi fenomenul nu a fost cercetat îndeajuns.

globalizarea prezintă şi oportunităţi. Este. De aici trebuie plecat pentru a găsi o soluţie viabilă inegalităţilor pe care le induce globalizarea. marginalizează. În noile condiţii. de lansare a 58 . să imporţi dar să şi exporţi pe măsură. mai imaginativă. adesea. Răspunsuri naţionale la cerinţe şi provocări globale De aceea nu ar fi corect dacă nu am îndrepta tăişul reproşului şi spre noi înşine. să le valorifice mai inteligent. aceasta a avut loc pe fundalul unei activităţi modeste de elaborare naţională. ilustrează potenţialul de schimbare al globalizării. fără dinamismul şi ingeniozitatea de care vorbeam. globalizarea reprezintă o adevărată provocare. nu poţi vinde. Exportul de produse industriale vorbeşte cel mai bine de competitivitatea unei economii. Ca să înţelegem mai bine de ce se pune cu o asemenea acuitate problema unor noi strategii de dezvoltare trebuie să avem în vedere adevărul dur că piaţa mondială este limitată. trebuie să participi la schimbul de produse. de capacitatea de a răspunde cerinţelor pieţei. iar evoluţia unor ţări în curs de dezvoltare. Chiar dacă a debutat ca un proces care a indus o serie de tendinţe negative. reprezintă miezul acestui răspuns. pentru a face faţă şi a răspunde inteligent rigorilor şi provocărilor globalizării. care. reprezentată de state puternice. Ca orice proces nou. de forţa sa de reacţie. forţa unui stat de mărime medie. globalizarea are un potenţial de afirmare încă puţin explorat. spaţiul care revine statelor în curs de dezvoltare pe această piaţă se diminuează dramatic. Ea devine şi mai aglomerată pe măsură ce se permanentizează o criză relativă de supraproducţie. Capacitatea inegală de a produce conduce la o ocupare inegală a pieţei.1. Ca să poţi să exişti pe o piaţă din ce în ce mai concurenţială şi din ce în ce mai globalizată. Dacă nu eşti competitiv în anumite domenii. mai ales din perimetrul asiatic. Ţările în curs de dezvoltare au nevoie de o atitudine mai activă. ar putea fi ocupată. şanse pentru cei care ştiu să le identifice. sau vinzi tot mai puţin. Elaborarea unor noi strategii de dezvoltare. trecut cu vederea faptul că statele trebuie să-şi dezvolte capacitatea inovativă nu numai pentru a pătrunde pe diverse pieţe. Capacitatea productivă a statelor dezvoltate şi a firmelor multinaţionale. Eşti eliminat sau marginalizat de o concurenţă teribilă. de companii multinaţionale care au. State şi companii fac din acest dinamism un adevărat portdrapel pentru a putea ocupa poziţii precumpănitoare şi pentru a-şi surclasa competitorii. adică mai deschisă. Dacă globalizarea a indus şi accentuat o serie de inegalităţi. modernitatea şi competitivitatea produselor lor. „Sâmburele inegalitar” al globalizării aici îşi are rădăcina. dacă nu chiar pulverizează producţia statelor în curs de dezvoltare. a unor politici de specializare care să le permită prezenţa pe piaţa internaţională. Din acest punct de vedere. adesea. să le sesizeze mai din vreme. ci şi pentru a proteja piaţa internă. să cumperi dar să şi vinzi.

dar şi Rusia. Columbia. comerţul cu aceste produse se intensifică. Noi ne vom concentra pe exporturile de produse şi servicii care rezultă în urma unui proces de manufacturare sau de valorificare superioară a diferitelor resurse. cel de banane de al altora (îndeobşte ţările tropicale). Şi aici avem de-a face cu o specializare pe care ne-o propune tradiţia. care să atenueze impactul negativ al globalizării şi să menţină sub control procesele cu mare risc social. Aşa cum aceste răspunsuri nu exclud. întrucât are la dispoziţie o ofertă bogată la preţuri scăzute şi cu parametri calitativi superiori. Este necesar să recunoaştem pregnanţa şi forţa modelatoare a noului proces. forţa sa de a ocupa diferite pieţe. aduce beneficii tuturor partenerilor: producătorului. vecine cu Marea Caspică. Globalizarea nu înlătură.unor noi strategii şi soluţii. Avioanele sunt produse preponderent de americani. În amontele comerţului şi competitivităţii sale se află un proces aparent simplu: specializarea. Turcia etc. 2. Indonezia sau noile state din Asia centrală. spun specialiştii.). ţări arabe etc). automat ne vin în minte statele mari producătoare din Orientul Mijlociu. consumatorului. Când vorbim de exportul de petrol şi gaze. calculatoarele de americani şi japonezi. comerciantului. ci presupun acţiuni şi soluţii la nivel internaţional. Noile strategii de dezvoltare constituie parte componentă a acestei soluţii. cel de cafea de al marilor producători în acest domeniu (Brazilia. de climă. Cea pe care o confirmă evoluţia istorică. Cele care pun în lumină nivelul de organizare a unei naţiuni sau companii. Există o „specializare naturală” a statelor la export legată de poziţia geografică. Aşa se face că în spaţiul vieţii internaţionale au apărut cu predilecţie tendinţele caracteristice globalizării şi foarte palid contraponderea lor firească: răspunsurile naţionale şi regionale. care dobândeşte experienţă în manufacturarea aceluiaşi produs şi devine competitiv. în acelaşi timp. Specializarea. deoarece poate achiziţiona produse bune şi ieftine. automobilele de primii doi la 59 . de particularităţile solului etc. Pe măsură ce prosperitatea de ansamblu creşte. dar este. Exportul de măsline este asociat de numele unor ţări (Grecia. ci presupune răspunsuri naţionale la probleme şi provocări globale. în acord cu particularităţile contextului actual. important să semnalăm că globalizarea a apărut amplificată în efectele sale datorită absenţei unei contraponderi legitime şi necesare. Specializări naturale şi specializări tradiţionale Globalizarea implică o creştere spectaculoasă a activităţii comerciale pe plan internaţional.

Finlanda a reînnoit toate legile şi reglementările privitoare la învăţământ. schimbările de locuri în ierarhiile regionale sau mondiale mai frecvente. Pentru că sunt ţări şi firme specializate. o direcţie nouă. un domeniu extrem de specializat. Cu toate acestea. Dar oare este mai puţin dificil ca această ţară să devină o mare producătoare de avioane sau de parfumuri? Chiar dacă nu pot fi puse pe acelaşi plan. 60 . S-au lansat noi concepte. Specializarea tradiţională în domeniul economic şi tehnic este aproape la fel de dură ca şi cea naturală. Aceasta este legea dură a specializării. nu va putea aspira niciodată să devină o mare producătoare de măsline. A unor eforturi ieşite din comun. un punct de plecare. aproape la fel de greu ca şi în cazul avioanelor. aceştia din urmă deţinând o poziţie cheie în ceea ce priveşte. specializarea propusă de tradiţie are şi ea motivaţii foarte puternice. produsele chimice şi cele farmaceutice. ceea ce ar transforma scopul respectiv într-o întreprindere riscantă. foarte greu de învins. sau unde aceasta este mult mai puţin prezentă. Finlanda se află pe a doua poziţie în lume – după SUA – în ceea ce priveşte numărul de computere raportat la populaţie. Iar impactul lor mult mai semnificativ. specializarea naturală având o implacabilitate de netăgăduit. dacă nu cu totul hazardată. S-a dezvoltat o întreagă structură de cercetare a particularităţilor procesului educaţional în noua etapă. Cazul Japoniei este bine cunoscut. unde nimeni nu are tradiţie. având toate şansele să devină în curând a doua putere economică a lumii şi principalul competitor al SUA.care se adaugă europenii. Pentru a produce avioane este nevoie de o putere economică şi de cercetare la care Finlanda nu poate aspira. uneori spectaculoase. pentru a lua un exemplu. China străluceşte în ultimii ani pe cerul dezvoltării contemporane. Ocuparea ei face obiectul unei strategii de sine stătătoare. pentru că nu are nici un fel de condiţii pentru aşa ceva. în domeniul de care ne ocupăm dinamica este mai prezentă. Ea nu era cunoscută ca o mare producătoare de automobile. Ar putea deveni ţara respectivă mare producătoare de parfumuri? Extrem de greu. Cine asocia în urmă cu 10 ani Finlanda cu domeniul informaticii? Nimeni. de importanţă fundamentală pentru dezvoltarea contemporană. Identificarea nişei este o etapă. Astăzi şi-a câştigat acest nume. A reuşit să ocupe poziţii de invidiat într-un domeniu nou. În deceniul trecut. nu putem avea în vedere nici o Finlandă mare producătoare de avioane. pentru a le pune de acord cu noile posibilităţi pe care le deschide tehnologia informatică procesului de învăţare. Şansa pe care o are o ţară fără mare tradiţie sau cu o tradiţie industrială modestă este să descopere o nişă. cel al informaticii. Finlanda. Şi totuşi astăzi ţara nordică este un punct de reper esenţial în domeniul elearning. de pildă. Aşa cum nu putem imagina o Finlandă mare producătoare de măsline.

Sigur că şi în cadrul acestui super continent putem vorbi de evoluţii diferite.considerate mai adecvate noii vârste. poate fi valorificat într-o manieră inteligentă. Dacă metafora cu tăvălugul ar fi adevărată. în ultimii ani. Pe ansamblu asistăm la o ridicare masivă a continentului ca atare. Finlanda are cel mai dezvoltat sistem e-learning din Europa. cum ar fi Thailanda. pentru ca. 61 . în intervalul 1980 – 1999 PIB pe cap de locuitor a crescut cu o medie anuală de 3. Graficul de mai jos ilustrează semnificativ această evoluţie la nivelul continentului dar cu deosebire la nivelul unor state care au arătat un dinamism impresionant. Astfel. A venit rândul Chinei. A ocupat o nişă care va aduce în curând şi câştiguri financiare importante. şi indirecte. prin exportul de soft educaţional. globalizarea este prezentată ca un tăvălug pus în mişcare de către cei puternici. atunci cum se face că unele state au avut de pierdut de pe urma globalizării. Finlanda încă nu aspiră la aşa ceva. Coreea de Sud. Iată însă că întâlnim fapte care arată că acest „tăvălug” poate fi folosit şi în interes propriu. net superioară altor continente. Din 2001 a luat fiinţă o Universitate Virtuală care îşi desfăşoară activitatea în întregime online. Au urmat cei patru „dragoni”: Singapore.25 .creştere mult superioară ţărilor triadei şi a altor state în curs de dezvoltare (Bernard Guillochon. Anglia câştigă anual cca 6 miliarde de euro din exportul de soft educaţional. Alături de Anglia. 3. prin pregătirea temeinică a propriei populaţii. A fost mai întâi Japonia care s-a înscris spectaculos pe traiectoria dezvoltării. p. de tehnologii didactice etc. al altor ţări asiatice. să asistăm la o dezvoltare din ce în ce mai impresionantă a Indiei. iar altele au câştigat? Exemplul cel mai semnificativ pentru această ultimă categorie îl constituie evoluţia unor state asiatice şi am putea spune a continentului în ansamblu. 73). 2003. dar este considerată o putere în câmpul tehnologiilor didactice moderne. Directe. Taiwan şi Hong Kong. Un nou model de dezvoltare: economia orientată spre export Un fapt şi mai multe motive de meditaţie. Îndeobşte. Indonezia.

(Paul Kennedy. 62 . cele două ţări aveau un GNP pe cap de locuitor egal. de 320 de dolari. Astăzi Coreea este unul din cei mai mari producători de circuite integrate pentru calculatoare.7%. p. în timp ce valoarea importurilor s-a cifrat la 22. 129). astăzi Coreea de Sud este de 17 ori mai prosperă decât statul de pe coasta de vest a Africii. cel puţin pe termen scurt şi mediu. p. La fel de semnificativ este şi modul cum se raportează astăzi cele două state la propriile perspective de dezvoltare.8% (ibidem. Ca să avem o imagine şi mai semnificativă asupra dezvoltării net superioare a statelor asiatice. Coreea. Asia este continentul care are cel mai bun raport între exporturi şi importuri. să comparăm evoluţia Coreei de Sud şi al Ghanei. În timp ce Ghana este confruntată cu multe probleme pe care îi va fi greu să le depăşească. a fost de 26. Deşi amândouă au avut o economie preponderent agrară. pe fondul deprecierii dolarului – CIA World Factbook). de pildă. pe când deficitul comercial al SUA a atins cifra record de 847 de miliarde de dolari în 2007 (810 miliarde în 2008. ca pondere în comerţul mondial. aflată în grupul primelor 15 state cele mai dezvoltate ale globului. iar companiile Samsung. În 1960. au îndurat rigorile unui regim colonial şi ambele sunt lipsite de avantajul unor resurse naturale foarte abundente.Nu este întâmplător că în perioada 1990-2000 valoarea exporturilor Asiei. 324). îşi propune să ajungă una dintre cele mai bogate ţări ale lumii în acest secol. exportă tot atât cât importă. Europa.

capacitate de organizare (se uită. În primul rând că această ţară a sesizat. Nici populaţia. deşi toate statele asiatice au adoptat o strategie de dezvoltare orientată către export. prima. Meritul Japoniei în această privinţă este triplu. şi-au autoimpus specializarea iar astăzi sunt exportatori de temut. Să nu uităm că numărul japonezilor este de zece ori mai mic decât al chinezilor. O strategie care propune o abordare atât de diferită a dezvoltării. Ţările asiatice au izbândit pentru că au sesizat mai din vreme potenţialul acestei revoluţii şi au inaugurat un nou model de dezvoltare: economia orientată spre export. înainte de a păşi pe piaţa mondială. Succesul nipon este cu atât mai relevant cu cât el are loc într-o ţară lipsită aproape complet de resurse naturale. de peste două ori mai mic 63 .Experienţa niponă: o răsturnare copernicană în teoria dezvoltării Statul care a inaugurat noul model de dezvoltare este. ţara a fost primită în Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare (OCDE). de nouă ori mai mic decât al indienilor. adesea. care a demarat procesul de dezvoltare impunând serioase bariere în faţa importurilor şi acceptând deschiderea doar în momentul când propria dezvoltare era instalată (Bernard Guillochon. că organizarea este o ipostază esenţială a creaţiei). aceste state au promovat şi politici protecţioniste pentru a avea răgazul de a pune pe picioare domeniile în care şi-au propus să se specializeze. încât ea nici nu a fost sesizată la vreme. p. Hyundai sunt firme recunoscute peste tot în lume. de pildă. ci au conceput o strategie pornind de la atu-urile lor comparative. de a se pregăti temeinic. de 377. Japonia este o ţară cu o suprafaţă mică. O perioadă de timp. În felul acesta. chiar dacă numără peste 127 milioane de locuitori. Japonia. întâlnim particularităţi vizibile de la stat la stat. 4. Având în vedere acest lucru.1. O strategie de mare succes. prin deplasarea de accent de la resurse la creaţie în diferitele sale ipostaze: creaţie tehnologică şi ştiinţifică propriu-zisă. 65). ele au tratat noua revoluţie nu într-un mod eseistic.000 km². Revoluţia tehnologică din zilele noastre oferă noi şanse de dezvoltare. fără îndoială. Aşa a procedat. unii autori nu ezită să vorbească despre Japonia ca despre un „pitic geopolitic“. Coreea de Sud.Daewoo. Instructiv este faptul că. elaborarea de strategii adecvate. schimbarea de accent de la resurse clasice la creaţie în procesul dezvoltării şi a transpus această schimbare într-o nouă strategie de dezvoltare. cam o dată şi jumătate mai mare decât România. nu ar recomanda Japonia drept candidată la un loc fruntaş în ierarhia statelor lumii. Ca urmare a performanţelor sale. chiar voinţa de a le finaliza.

În amontele ridicării Asiei se află succesul nipon. după China. în acord cu noul context tehnologic şi economic postbelic. Pakistan şi chiar Bangladesh. iar celelalte state. pornind de la condiţiile particulare ale acestei ţări. Contribuţia durabilă a Japoniei la redefinirea contemporană a teoriei dezvoltării tinde să ocupe un loc minor sau să fie tratată într-o manieră superficială. bogăţii. dar nu se mai aminteşte nimic sau se menţionează câteva lucruri în treacăt despre Japonia. Japonia revoluţionează domeniul şi datoria noastră este să relevăm această contribuţie.decât al americanilor. aşa cum evoluţia spectaculoasă a Asiei de Est şi a unor state din Asia de Sud-Est nu ar fi fost de conceput fără experienţa atât de instructivă a Japoniei. se vorbeşte foarte mult despre China – care are într-adevăr şanse să devină un actor mondial de primă mărime –. populaţie. pentru că avea nevoie de parteneri cu un anumit grad de dezvoltare. Indonezia. De bogăţii naturale nici nu mai este cazul să amintim. Aşa cum succesul Chinei de astăzi nu umbreşte în nici un fel contribuţia durabilă a Japoniei la plămădirea unui nou model de dezvoltare. modelul japonez a fost „exportat” în celelalte state asiatice şi a jucat rolul de declanşator al trezirii întregului continent. totuşi. Japonia se află de-abia pe locul al şaselea din punctul de vedere demografic. Japonia. cu deosebire în zona informaticii. India. Deci Japonia nu deţine nici atuul populaţiei. Faptul că Japonia întâmpină dificultăţi reale în depăşirea unui anumit tip de blocaj care a făcut ca. în ultimii ani. Creşterea vizibilă a ponderii economiei asiatice în economia lumii nu ar fi fost de conceput fără această inovare a modelului dezvoltării. al treilea). este unul din cei mai mari creditori financiari al lumii şi deţine întâietatea într-o serie de ramuri ale industriei. creşterea zero să alterneze cu creşteri modeste sau chiar creşteri negative (totuşi. această ţară a înregistrat o creştere a PIB-ului cu şase procente. în ultimul timp. Japonia a inaugurat un nou model de dezvoltare. „Miracolul japonez“ de ieri a fost înlocuit cu „miracolul chinez“ de astăzi. În sfârşit. 51) nu afectează în nici un fel semnificaţia succesului economic repurtat de Japonia în perioada postbelică. pentru că vroiau să evolueze într-un mod mai rapid şi aveau un exemplu deja confirmat. A existat o întârziere considerabilă în perceperea acestei semnificaţii. unul din cele mai mari PIB-uri pe cap de locuitor de pe glob. 64 . În acest proces a fost interesată şi Japonia dar şi celelalte state asiatice. p. ceea ce „a impresionat şi agenţiile internaţionale de rating” – George Wehrfritz şi Hideko Takayama. Dacă avem în vedere chiar şi numai continentul asiatic. această ţară are al doilea produs intern brut din lume (după unele date. Şi. Adevăr ce se cere cu atât mai mult relevat cu cât. pentru că am fost tentaţi să evaluăm şi să măsurăm lucrurile din perspectiva geopoliticii tradiţionale: teritoriu. în ultima vreme.

“ (Ezra F.2. Cline (în Conway H. „când puterea nu mai aparţine în mod automat acelor state cu un teritoriu întins. Atâta timp cât nu se obţinea o cotă semnificativă de competitivitate. mai proaspete. abundenţa bogăţiilor naturale. Lumea nu a înţeles la timp extraordinara schimbare a bazelor acestei puteri. O strategie vizionară susţinută de un efort încordat Una dintre strategiile cele mai eficiente a fost concentrarea pe un anumit sector. pentru a creşte performanţele sale economice şi a-l impune pe piaţa mondială. autoare de recorduri. 4. sau în anii imediat postbelici. cu altă dispunere a elementelor. 102): Puterea = [Masa critică (Populaţie şi Teritoriu) + Putere economică + Putere militară] x[Planificare coerentă a strategiei naţionale + Voinţă] Este puţin probabil ca această formulă să fi putut apărea la începutul secolului. 1986. fiind pe pragul de a fi abandonată în favoarea alteia. În felul 65 . Vogel.Vom insista asupra câtorva elemente durabile ale acestei experienţe. scoţând analiza din domeniul cifrelor prea abundente şi obsesiv repetate. 1997. Henderson. El a forţat şi lansarea unor noi ecuaţii de determinare a puterii. capacitatea militară. înainte ca experienţa japoneză să se impună şi să forţeze cumva renunţarea la definirea puterii unui stat în termenii prefiguraţi de mărimea teritoriului. cu resurse naturale bogate şi poziţionare strategică. care au fixat o imagine de tip almanah a Japoniei. accesul produselor străine de acelaşi profil pe piaţa japoneză era blocat. ci acelor state care posedă resurse umane şi instituţii performante. Iar când aceste recorduri nu au mai apărut sau nu au mai apărut aşa de frecvent. fundamental sprijinită pe alte aserţiuni. Vogel. să culeagă şi să analizeze informaţia relevantă şi să fie la înălţimea rigorilor comerţului internaţional. Se poate afirma că miracolul japonez a contrazis multe dintre teoriile care încercau să explice într-un mod clasic puterea unui stat. experienţa japoneză parcă nu a mai interesat. După cum apreciază Ezra F. În teoria dezvoltării este o răsturnare copernicană. Cum este cea propusă de Ray S. care sunt capabile să iasă pe piaţă cu preţuri competitive.19). conceperea puterii doar în paradigma sa clasică a întârziat recunoaşterea şi reprezentarea fidelă a semnificaţiei adevărate a ridicării economiei japoneze: „un factor de adâncime a făcut ca lumea să reacţioneze cu atâta întârziere la succesul japonez […]. p. p.“ Schimbare determinată de intrarea în era comerţului global. O experienţă care ne propune un model bazat pe cu totul alte premise.

În amontele calităţii forţei de muncă se situează calitatea învăţământului. domeniul respectiv a fost protejat de concurenţa străină. au fost lansate pe această piaţă: industria siderurgică niponă. autodisciplina. am spune un gen de hotărâre dezlănţuită. firmele japoneze erau deja pregătite să-i facă faţă. după ce experienţa internaţională de profil fusese examinată cu mare atenţie. o strategie care a sesizat particularităţile noii etape istorice. şi-a fixat ca prioritate dezvoltarea învăţământului. Restul a fost efort încordat.Cea mai bună experienţă în cunoaşterea instituţiilor din alte ţări Există autori care explică performanţele economice prin trăsăturile specifice populaţiei nipone. a dezvoltat un sistem industrial care să le valorifice. Faptul că s-a început cu acest domeniu de importanţă vitală arată că în Japonia s-a realizat mai devreme decât în alte locuri rolul creaţiei în noua etapă de dezvoltare şi. Iar un timp. pentru că a îndeplinit câteva condiţii: în primul rând. spiritul de sacrificiu. ale comunităţii. Până când s-a putut pune pe picioare şi şi-a consolidat performanţele. A fost o strategie de succes. Este mai puţin important să discutăm acum dacă firmele japoneze au practicat sau nu un gen de dumping pentru a se impune pe piaţa mondială. aici s-a concentrat o mare experienţă profesională. Înainte deci de a vorbi despre performanţele forţei de muncă nipone ar trebui să vorbim despre prioritatea pe care a reprezentat-o dezvoltarea învăţământului.3. priorităţi în sensul cel mai deplin al termenului. răbdarea. conformarea la regulile grupului. Japonia fiind ţara care. Aici s-au investit fonduri. America a fost binecuvântată cu două lucruri strâns legate între ele: posedând cele mai bogate resurse naturale din lume. considerând că vrednicia. au contribuit la succesul japonez. prin urmare.acesta. O strategie elaborată cu faţa la viitor. Steven Schlosstein face o paralelă sugestivă: cu un secol în urmă. domeniile care au făcut obiectul unei atenţii speciale au reprezentat. Referindu-se la această paradigmă care pune accent pe trăsăturile de caracter ale japonezilor. de fapt. Toate acestea arată că în Japonia a existat de la început o strategie. 66 . care a descifrat cu mare acuitate marile tendinţe ale evoluţiei contemporane. De menţionat că fundalul acestui succes economic a fost reprezentat de calitatea forţei de muncă: de pregătirea ei. apoi cea constructoare de automobile. nevoia de a califica oamenii în acord cu exigenţele noului context. Rând pe rând. de disciplina şi ataşamentul la cauza asumată de companii particulare sau unităţi de stat. după dezastrul celui de-Al Doilea Război Mondial. într-o cadenţă impresionantă. ataşamentul faţă de muncă. firmele nipone aveau răgazul să-şi construiască o poziţie solidă şi să atace piaţa externă cu succes. apoi cea electronică. Când au păşit pe o piaţa internaţională. 4.

Cu alte cuvinte. din orice domeniu. afaceri. În plus. pe o perioadă de două decenii. pe probleme generale sau punctuale. armată. printre obiectivele lor se numără adunarea de exemple oferite de ţările respective. Nici o altă ţară nu are mai multă experienţă în evaluarea funcţionării instituţiilor. specialiştii în Franţa să studieze modul în care francezii au rezistat cu succes invaziei produselor britanice. Strategia degajată de experienţa Japoniei poate fi modificată. în epoca informaţională. pentru strategii pe termen scurt sau lung. dar nu poate fi negată. Ezra F. cât mai ales cu structurile organizaţionale specifice. dacă e să explicăm ascensiunea Japoniei printr-un indicator sintetic. Ele analizează informaţia şi decid în ce locuri trebuie căutată. învăţământ. Japonia (şi ţările din Asia de Est) sunt binecuvântate tot cu două daruri: posedă resursele umane cele mai performante din lume şi dispun de sistemele tehnologice în măsură să le pună în valoare (Steven Schlosstein. 28). În cadrul fiecărui minister. în acord cu cerinţele lumii de astăzi. p. Japonia a declanşat.Astăzi. ci şi o remarcabilă expertiză în cunoaşterea instituţiilor altor ţări şi în capacitatea de adaptare a lor la particularităţile Japoniei. După selectarea celor mai bune modele. Persoanele oficiale aflate la niveluri înalte ale administraţiei au o responsabilitate deosebită în ceea ce priveşte acumularea cunoştinţelor şi a informaţiilor. 1989. care poate face ca primele două să reapară oricând. consideră Ezra F. Deci Japonia nu a acumulat doar un surplus comercial. artă. Forţa Japoniei nu provine numai din valoarea PIB-ului. 1979. a doua zi după dezastru. în crearea sau restructurarea lor printr-o planificare raţională care să vină în întâmpinarea cerinţelor viitorului. revirimentul economic ar putea reîncepe. tocmai pentru că sunt întrunite toate condiţiile umane ale dezvoltării. programele politice şi planificarea riguroasă. De aceea. Vogel. Japonia a utilizat specialişti care să analizeze forţa şi slăbiciunile comparabile ale instituţiilor din fiecare ţară modernă. acesta este dorinţa de cunoaştere. performanţe economice. experienţă dublată de aviditatea de informaţie. un număr de experţi urmau cursuri de specializare în străinătate. respinsă chiar.“ (Ezra Vogel. 25). administraţie. ci din faptul că deţine un stoc de cunoaştere. ea 67 . adaptată. În 1968. dacă ne-am putea imagina o catastrofă economică în Japonia. adaptate de către Japonia. Vogel accentuează exact această direcţie: „Cu cât am examinat mai mult abordarea japoneză a organizării moderne. chiar dacă în momentul în care se solicită o informaţie nu se ştie exact dacă sau pentru ce va fi utilă. Ministerul Industriilor şi al Comerţului Internaţional şi-a trimis. strângerea de informaţii de la oricine. a început o perioadă de adaptare. p. exemple care ar putea fi preluate. de pildă. cu atât m-am convins că succesul japonezilor are de-a face mai puţin cu trăsăturile de caracter. un proces de examinare atentă a celor mai bune instituţii din lume în fiecare sector: guvern.

a favorizat ridicarea unui uriaş.“ (Nicholas D. de asemenea. Ca să avem o imagine mai clară despre nivelurile la care a ajuns China. şi este considerată responsabilă de creşterea cu 35% a cererii de petrol în 2003” (Robert J. oţel şi minereu. 31 mai 2004). Nicholas D. dar care are şi ea înţelesul ei: „Aceasta va fi şi mai probabil dacă mulţi istorici de frunte care vor trăi peste un secol nu se vor numi Smith. Autorul continuă cu o ironie evidentă. după SUA. mărimea teritoriului. Samuelson. ridicarea Chinei poate să fie cea mai importantă tendinţă din lume în secolul următor. „The Rise of China”. China produce. al doilea consumator de aluminium şi plumb. Se menţionează puţin sau nu se menţionează deloc un aspect cardinal. Kristof menţiona în această privinţă: „Dacă va continua. 5. un Goliat global Ridicarea Chinei este poate cea mai impresionantă tendinţă globală a momentului. în Foreign Affairs. 30 procente din aparatele de TV şi aer condiţionat şi 25 procente din maşinile de spălat (ibidem). ci mai ales Wu. 1993).dec. a unui nou pol de putere.2. s-ar putea să ajungă la concluzia că cea mai semnificativă dezvoltare a fost ridicarea unei economii de piaţă competitive – şi a unei armate – în cea mai populată ţară a acestei lumi“. a declanşat un proces care este greu de aproximat în prezent. va trăi şi va avea valoare aproape independent de succesul propriu-zis pe care l-a prilejuit. al treilea de nichel. să cităm din Raportul anual al Băncii Asiatice de Dezvoltare: „China este cel mai mare consumator mondial de cupru. China. „The World’s Powerhouse”. o creştere care a întrunit o medie anuală de 9 procente. care reprezintă aproape un întreg continent şi se află într-un proces intens de reconstrucţie internă.se va bucura de o anumită perenitate. Atuuri care nu pot fi puse în nici un fel la îndoială. platină. China este singura putere care poate deveni un competitor real al SUA. zinc. 5. tablă. jumătate din aparatele de foto ale lumii. Kristof. Dacă nu avem în vedere Uniunea Europeană. când istoricii vor scrie despre acest timp.1.. În momentul de faţă este al doilea mare consumator de petrol. deschiderea la mare. nov. după părerea noastră. în Newsweek.. opţiunea ei fermă pentru modernizare. Evoluţia constantă a Chinei. Atuul cardinal al Chinei: strategia de dezvoltare Studiile de specialitate insistă îndeobşte asupra unor atuuri de ordin geopolitic ale Chinei: populaţia. Peste o sută de ani. În ce sens? Întâlnirea unui stat de mare întindere şi cu cea mai numeroasă populaţie de pe glob cu o creştere economică de peste 25 de ani. şi anume 68 .

ca să nu mai amintim că. China a administrat lumii contemporane o lecţie de înţelepciune. iar pe locul al treilea se situa Franţa. de a se reforma din interior. ea având şi o componentă de eliberare a ţării de sub ocupaţia japoneză. După o serie de procese dramatice petrecute în cadrul socialismului de stat – şi în primul rând invadarea Cehoslovaciei.viziunea. Reforma iniţiată în China este mai profundă decât pare la prima vedere. A ales să reformeze sistemul în latura sa economică. adică tocmai ceea ce propunea experienţa cehoslovacă –. China avea şi o suprafaţă de peste 12 milioane kilometri pătraţi. la acea dată. 274).4% (Supacha Panitchpakdi. din 1968. Dar aici avem de-a face cu o ţară de dimensiuni continentale. s-a întors către sine. cu 5. experienţa chineză întruneşte şi caracteristicile unui experiment istoric. Birmania şi Nepalul erau un fel de state vasale ale Chinei („L’Atlas géopolitique et culturel du Petit Robert des nomes propres”. a reprezentat declinul trist al unui colos. Considerăm că această strategie este principala explicaţie a ascensiunii Chinei şi a noii afirmări pe care o cunoaşte această ţară. De aceea. Mai ales dacă avem în vedere dimensiunile ţării. Revoluţia condusă de Mao a avut loc pe fondul acestei rămâneri în urmă din ce în ce mai vizibile. nu putem să nu relevăm şi un anumit angajament – din partea conducerii ţării. strategia care ghidează dezvoltarea Chinei. Clifford. întrucât pentru prima dată în istorie relaţiile socialiste funcţionează pe baza proprietăţii private. de lideri şi de contexte particulare. cu 16%. am spune independent de persoane. Vorbind despre factorii care alimentează evoluţia de-a dreptul impresionantă a Chinei. dar ar trebui să amintim că la 1820 China asigura 28. care a debutat o dată cu secolul al XIX-lea.7% din întreaga economie a lumii (cum spun unii comentatori. China a luat parcă un răgaz de zece ani de meditaţie adâncă asupra destinului său şi a sistemului politic pentru care optase cu mai multe decenii în urmă. la sfârşitul acestui secol şi mileniu. controlată – a iniţiativei particulare. s-a închis. Coreea. o parte mai mare decât cea deţinută de SUA astăzi). ritmul mediu anual de creştere economică a Chinei a fost de 9%. la sfârşitul anului 1978. a procesului de reformă condus de Deng Xiao Ping. Mark L. Într-adevăr. prin eliberarea – este adevărat. care a însemnat refuzul net al primului stat socialist. dar şi a populaţiei – de a restabili locul pe care această ţară l-a avut în istoria omenirii. de 20 de ori mai mare decât cele două state menţionate. Renaşterea economică actuală a Chinei a fost marcată de declanşarea. În acel moment. Noi cunoaştem mai bine istoria Europei. Au mai înregistrat asemenea ritmuri Coreea de Sud şi Taiwanul. ceea ce reprezintă un record ieşit din comun. Uniunea Sovietică. iar o perioadă de 150 de ani. urma după aceea India. 2002). Thailanda. China a ratat însă întâlnirea cu lumea modernă. p. cu peste 2 milioane mai mult decât deţine astăzi. Din 1978 până în 2000. Nu suntem neapărat partizanii 69 .

prefaceri masive. o Chină puternică sau o Chină slabă. în timp ce mai mult de 30% din angajaţi lucrează pentru firme particulare sau mixte (în condiţiile în care în 1979. ea va avea economia de 2. O ţară de asemenea proporţii. deci inclusiv SUA. 5. Ceea ce Japonia a făcut din raţiuni care ţineau de creşterea competitivităţii la export – concentrarea pe un anumit domeniu pentru a-l moderniza şi a-i ridica performanţele – China a preluat şi a aplicat la economia sa internă. de la 112 la 474 de miliarde de dolari. Eric Heginbotham. politice. 5. anul în care a început reforma. Astăzi. deoarece ele sunt principalele exportatoare de componente ansamblate în China şi.3. – aug. De 70 . Între 1989 şi 2000. traversată de conflicte şi violenţe? Dacă avem în vedere dimensiunile. China a consemnat o creştere considerabilă a consumului intern şi a pieţei interne. în Foreign Affairs. este confruntată şi cu multe probleme sociale. Ţările asiatice sunt în primul rând beneficiare ale acestei creşteri spectaculoase. într-o perioadă relativ scurtă. în priorităţi limpezi. Că ritmurile de dezvoltare ale Chinei inspiră anumite temeri este de înţeles. reforma a condus la creşterea spectaculoasă a producţiilor în acest sector vital.3 ori mai mare decât a SUA” (John Mearsheimer. Iată ce ne spune John Mearsheimer în această privinţă: „În condiţiile în care China se modernizează până la punctul în care va avea un PIB pe cap de locuitor egal cu al Coreei de Sud …. care cunoaşte. Au avut loc şi prefaceri economice structurale.unor calcule care arată ce s-ar întâmpla dacă…. vol. 2001). importurile Chinei au crescut cu impresionanta cifră de 41 procente. exprimat în măsuri graduale. 25 de ani de creştere neîntreruptă şi impetuoasă Strategia de dezvoltare şi modernizare a Chinei impune prin caracterul ei elaborat. reexportate. apoi. Apoi. populaţia ţării. În aceeaşi perioadă. Întrebarea care se ridică priveşte o opţiune simplă: ce ar fi mai riscant. în Foreign Affairs. pentru a avea mai bine reprezentate implicaţiile dezvoltării şi modernizării Chinei. trebuie să se teamă mai mult de o destabilizare a Chinei decât de o evoluţie care o recomandă drept un viitor centru de putere. iul.5 ori mai puternică decât a Japoniei de astăzi şi de 1. dar vom reproduce unul dintre acestea. credem că omenirea. economice. „China’s Coming Transformation”. 2000). „The Future of the American Pacifier”. volumul comerţului internaţional a crescut de patru ori. 80. nr.oct. urmărite cu o rară consecvenţă. iniţiativa privată a fost stimulată în industrie. Este bine să avem în vedere câteva fapte demne de luare aminte. nu exista nici o firmă particulară). Creşterea industrială internă a ţării s-a repercutat pozitiv asupra participării la activitatea comercială internaţională. sept. Declanşată mai întâi în agricultură. (George Gilboy. consecinţele creşterii performanţelor sale. 40% din producţia industrială a ţării este asigurată de companii private. În 2003.

chiar la adresa unor concepte de bază. noi suntem precauţi în a o susţine. comparativ cu cel al SUA. de 9. De care beneficiază în primul rând statele dezvoltate ale lumii. Ceea ce impresionează în dezvoltarea Chinei este faptul că. pe măsura dezvoltării ţării. China. după SUA. spun aceleaşi surse. aproape 80 de procente merg spre China. O piaţă care. care vor avea 12%. potrivit previziunilor Băncii Mondiale.700 de miliarde de dolari. China a ţinut într-un anumit echilibru problemele sociale şi cele economice. în cazul unui declin. din creşterea exporturilor nipone din anul 2003. China va avea un volum al comerţului care o va plasa pe locul al doilea în lume. perspectivele ţării se amplifică şi puterea latentă a acestui stat se evidenţiază. Ca să ne dăm mai bine seama de rolul dezvoltării economice în ascensiunea Chinei. Concomitent.000 de ingineri anual. precum şi ale „cercurilor concentrice chinezeşti”. ceea ce a făcut-o mai atractivă pentru investiţiile străine. ar suferi mai toate ţările asiatice. China a pregătit o forţă de muncă de înaltă calificare. Deci. cam de trei ori mai mulţi decât Japonia. este suficient să subliniem că. pregăteşte 420.800 de miliarde de dolari. Putem face o serie de observaţii şi consideraţii critice la adresa sistemului politic chinez. În afirmarea sa ca putere. Cert este că economia Chinei a progresat continuu. Între inovaţiile manageriale foarte importante ale Chinei se numără şi faptul că legitimitatea guvernării este pusă în relaţie cu performanţa economică. despre care vom vorbi. a fost abandonată în bună măsură practica de a justifica ideologic deciziile guvernamentale. că dezvoltarea şi modernizarea economică a acestui megastat au scos la iveală un actor politic de primă importanţă al lumii de azi. China va avea. la sfârşitul deceniului al doilea al secolului nostru China va depăşi SUA din punctul de vedere al PIB. cu o pondere de 10% din comerţul mondial. China este extrem de importantă prin mărimea pieţei sale interne. care va deţine 5%. Până în 2020. cum ar fi cel al sistemului „economiei socialiste de piaţă“. în acelaşi timp. Am putea spune că piaţa internă chineză reprezintă unul din cele mai importante atuuri ale Chinei de astăzi. devenind numărul unu al economiei mondiale. pe măsura evoluţiei. la acea dată. prezentând în acelaşi timp avantajul unei forţe de muncă mai ieftine. 71 . un PIB de 9. şi înaintea Japoniei. Numeroase surse vorbesc despre această tendinţă.asemenea. ţară citată cu respect pentru eforturile şi pentru performanţele în acest domeniu. Deşi datele naturale ale Chinei continentale. dacă actualele tendinţe se menţin. îndreptăţesc o asemenea previziune. îşi relevă rolul de adevărată concentrare a unor interese globale. dacă statul chinez se va bucura de stabilitate.

când lumea s-a mişcat rapid. un mod de a considera că. Ea a avut mai tot timpul o flotă de coastă. o flotă pentru apele ţărmului. prin valorificarea poziţiei sale maritime şi 72 . iar teritoriul chinez. nu a urmat reţete. restul lumii. Preocuparea Chinei de a valorifica deschiderea sa largă spre mare. de şase ori mai mult decât investiţiile directe în Japonia. De multe ori ea s-a adâncit în continentalismul său şi a pierdut parţial contactul cu lumea exterioară. Martoră la ridicarea Angliei ca prim actor mondial – care s-a făcut. cifra de investiţii s-a stabilizat la un nivel de 40 de miliarde anual. Din istoria Chinei nu lipseşte un anume sinocentrism. avem China. a ajuns obiect de dispută pentru puterile occidentale. China. atractivitatea ţării a crescut. China a considerat că împlinirea vocaţiei sale se face pe continent.Marea performanţă a Chinei este că a înfăptuit aceste transformări în condiţii de stabilitate economică şi socială. afirmarea ei ca civilizaţie s-a făcut în întregime pe continent. Impresionează faptul că în tot ce a făcut China a găsit măsura dreaptă a lucrurilor. În ultimii ani ai secolului trecut. cel puţin pe termen mediu. Ceea ce a atras capitalul străin. a fost minimă. o dovadă că. pe de altă parte. economic şi social. poziţiile avantajoase pe care le reprezentau insulele din apropiere locuite de chinezi. Numai între 1996 şi 1999 acest tip de investiţii a totalizat 126 de miliarde de dolari. Un argument suplimentar în această privinţă este acela că niciodată China nu a fost preocupată să construiască o flotă pe măsura puterii şi mărimii sale. Apariţia ei ca stat şi ca imperiu.maritimă Evaluând lucrurile cu un „compas istoric“. mai ales în partea sa maritimă. În afara de SUA. De la putere continentală la putere continentalo. nici o altă ţară din lume nu primeşte atâtea investiţii străine directe precum China. De câte ori accentul a căzut pe prima parte a relaţiei. preocupat de stabilitate. nu pentru largul oceanului propriu-zis. a pierdut. dintotdeauna. 5. Construirea Zidului Chinezesc este un simbol al continentalităţii. după ce în septembrie 2001 China a devenit membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului. în principal. pe de o parte. China a fost sedusă de mărimea sa continentală şi puţin preocupată de deschiderea spre „continentul marin“ reprezentat de Pacific. Nu este nici o îndoială că. China istorică este profund continentală.4. nu a forţat până când terenul nu era bine pregătit. Şi cea mai bună dovadă este decuplarea de la începutul secolului al XIX-lea. de îndepărtare de freamătul lumii. condiţia elementară pentru obţinerea profitului. de închidere. Ţară care ocupă în bună măsură frontonul pacific al masei compacte euroasiatice. ci şi-a construit strategia pornind de la propriile realităţi. Chiar construirea zidului poate fi interpretată şi ca o tentativă de izolare.

În ultimii 25 de ani. Chiar dacă schimbarea din 1978 pare mai puţin spectaculoasă. ci o reponderează. Nu numai că a consemnat ritmuri mult mai mari de creştere şi numărul cel mai mare de firme mixte. Oceanul are legile lui: învinge cine este mai mobil. dar mută centrul de greutate al dezvoltării ţării. Mişcarea iniţiată are o profundă semnificaţie. China schimbase.dezvoltarea celei mai puternice flote a momentului – şi la construirea flotei americane. mai competitiv. oceanul măsoară şi consacră comerţul şi deschiderea pe care le prilejuieşte. care de acum devine principal. mai pregătit. dominată de orientarea sa continentală. nu mai poţi construi ziduri. Nu abandonează dimensiunea continentală. Liderii Chinei au înţeles că viitoarea bătălie economică se va da pe ocean. ştia că o aşteaptă o încordare reală. dar coasta a modelat o altă atitudine. şi aşează un nou pilon al dezvoltării ţării: pilonul marin. coasta maritimă a devenit plămânul prin care China a respirat. coasta a reprezentat laboratorul economiei de piaţă chinezeşti. care a consacrat această ţară ca putere mondială de primă mărime. în care China se deschide hotărât către mare. Indiferent de unde vin resursele şi unde sunt prelucrate. China. Când te deschizi către ocean. nu a avut această prioritate. să-şi lege destinul de mare şi de posibilităţile ei. motorul adevărat al dezvoltării sale actuale. 73 . Conducerea chineză nu mută capitala. dovadă că nici în primele decenii ale dezvoltării sale socialiste problema flotei nu s-a pus. Când China s-a hotărât să iasă spre ocean. regimul politic. Ceea ce s-a întâmplat în 1978 nu a fost doar o cotitură în strategia economică de dezvoltare a ţării. mai rapid. Viaţa Chinei se va conecta cu oceanul. o regândire a raportului dintre dimensiunea continentală şi cea maritimă a ţării. la începutul secolului XX. dar nu modificase nimic din evoluţia ei continentală: totul se situa într-o continuitate frapantă. deci cu lumea largă. Petru cel Mare a mutat capitala la Petersburg pentru a arăta deschiderea europeană a Rusiei şi pentru a ilustra faptul că Rusia înţelege să-şi asocieze viitorul cu lumea europeană. ea introduce un moment de discontinuitate într-o evoluţie seculară şi inaugurează un nou curs. A intervenit o fractură în viziunea despre natura continentală a Chinei. acum mai bine de 50 de ani. dar ştia că numai aşa poate izbândi. O asemenea mişcare nu era de conceput cu numai trei decenii în urmă. Am spune că reforma economică este un derivat al acestei mişcări iniţiale. O modificare esenţială a survenit în însuşi modul în care au fost concepute destinul şi vocaţia ţării. Toată perioada de peste 20 de ani de la declanşarea reformei este un mare efort de a pregăti economia ţării pentru această confruntare comercială extrem de aspră.

5 procente în crearea PIB chinez. Ni se pare concludent în acest sens şi efortul pe care China actuală îl face pentru construirea flotei sale oceanice. Plămânii maritimi şi comerciali ai Chinei O analiză mai atentă a realităţii din ultimele decenii arată că viitorul aparţine ţărilor care pot realiza sinteza dintre dimensiunea continentală şi cea maritimă într-o formulă competitivă. Chiar dacă s-a subliniat că este vorba despre o flotă pentru apărarea ţărmurilor. nu va conduce la rezultate dramatice. întăreşte această deducţie (în momentul de faţă. Poziţia naturală a Franţei oferă atât argumente într-o direcţie. Franţa. circa 20 de procente sunt angajaţi sau asociaţi cu activităţile desfăşurate pe coastă. Chiar dacă. Poate şi pentru că strălucirea ei maximă – în timpul lui Ludovic XIV şi a lui Napoleon – a fost în registru continental. vine dinspre uscat. a anunţat un program de zece ani de modernizare a flotei sale. China. 5. încât un autor de talia lui Cohen anticipează o mare tensiune între China continentală şi cea oceanică. cât şi în cealaltă. un lucru este sigur: China este hotărâtă să pună capăt inferiorităţii sale navale. din punctul de vedere al datelor naturale. Numai că Franţa. Chiar dacă ar putea avea şi o existenţă de sine stătătoare. destinată Oceanului Indian. Discrepanţa care se creează este reală. Din cei peste 1. coasta este puternică în măsura în care reprezintă şi exprimă o forţă care. dar. Continentalitatea Chinei rămâne încă sursa de bază a puterii sale. ca întruchipare a noii vocaţii oceanice. s-a dezvoltat atât de mult. menţionarea unor dotări cum ar fi portavioanele arată că este vorba despre o strategie cu bătaie mai lungă.5.3 miliarde de locuitori. aproape 70% din populaţia sa trăieşte la sate. Indiferent de discuţiile privind dotarea şi posibilităţile de evoluţie ale puterii navale chineze. distrugătoare. prin vocea şefului forţelor sale navale. intenţia Chinei de a construi a patra flotă chineză. Coasta pune în valoare. modelează. portavioane. În 1999. problema centrală a Chinei de mâine fiind. Franţa poate fi socotită atât putere maritimă. a aparţinut mai mult puterilor continentale. istoriceşte ea rămâne o 74 . dar ea nu se poate substitui uscatului. vase de luptă. care exprima o anumită viziune despre propria dezvoltare. prin istorie. Statul care în mod tradiţional a avut o poziţie clasică de stat amfibie a fost. China este încă nu numai continentală. în principal.Coasta. în această viziune. Însă nu este nici o îndoială că direcţia de evoluţie se asociază tot mai mult cu noul său destin oceanic. care ar urma să includă submarine. după părerea noastră. una de est şi una de sud). neîndoielnic. Comerţul internaţional nu deţine decât 7. poate transmite semnale. ci chiar rurală. concilierea celor două Chine. cât şi continentală. pentru a nu se ajunge la o divizare care nu i se pare improbabilă autorului american. China are o flotă de nord. În acelaşi timp.

a realizat că fundamentală pentru devenirea sa este dobândirea unui statut maritim de prim rang. pentru că asigură la nivelul omului obişnuit cunoaşterea acestor realizări. 2003). ea şi-a construit acest statut. este considerat un fel de Bill Gates al Indiei şi a 75 . puterile maritime au fost mai deschise. cu deosebire în segmentele de soft. Circa jumătate din specialiştii care lucrează în Silicon Valley sunt indieni. 5. Ei sunt prezenţi în domeniile înaltei tehnologii.putere continentală. De-a lungul anilor ’90.6. se cuvine să amintim şi de experienţa indiană. China este pe cale să devină uzina lumii. în Foreign Policy. aşa cum am mai spus. S-a construit chiar un folclor în această privinţă. ceea ce a ajutat-o în mod fundamental să devină superputere. care pune accent pe investiţii străine.-aug. iul. Ea nu neagă viabilitatea răspunsului chinez. Diaspora indiană s-a distins în ceea ce astăzi numim industrii bazate pe cunoaştere. pornind de la datele sale. se pare. Până acum diaspora indiană a asigurat cam zece procente din valul investiţional extern venit în India. şi India a căutat să le valorifice. Avantajele comparative ale propriei diaspore sunt altele. China are o diasporă mai puternică şi mai bogată. În ultima vreme. În numai câţiva ani. laboratorul ei tehnologic Vorbind despre căile specifice pentru acelerarea propriei dezvoltări. ţara care face o tentativă de a realiza sinteza despre care vorbim este China. dar înţelege că nu l-ar putea urma. chiar mândria. Prima ţară care a realizat cu adevărat această sinteză este SUA. Este o tranziţie extrem de dificilă. întemeietorul firmei Infosys. optimismul. mai mult de jumătate din investiţiile străine directe în China au venit de la conaţionalii de peste mări. sau în cel al industriei farmaceutice şi biotehnologiilor. care este util. Narayana Murthy. de la socialism la capitalism. De pildă. ci de la putere continentală clasică la putere continentalo-maritimă. India deţine deja giganţi în domeniul softului. cum ar fi Infosys ori Wipro. cum ar fi Ranbaxy ori Laddy’s Lab. marea tranziţie a Chinei nu este. stimulează încrederea. mai liberale. sau nu ar face-o cu acelaşi succes („Can India Overtake China?”. la întretăierea secolelor al XIX-lea şi al XX-lea. India. Până acum această strategie a dat rezultate. a găsit un alt răspuns la aceeaşi problemă presantă şi complexă. de pildă. Întotdeauna. Strategia ţării este de a atrage cât mai mulţi specialişti indieni plecaţi în străinătate pentru a construi în ţară un fel de cópii ale uzinelor şi firmelor unde aceştia lucrează. mai înclinate să folosească „arma“ comerţului. şi nu forţa propriuzisă. Când America bătea la porţile consacrării internaţionale ca putere de primă mărime. pentru că puterea maritimă implică un alt tip de comportament şi alte caracteristici. mai puţin cunoscută. India. După opinia noastră. mai mobile.

toate celelalte ţări din zonă au drept partener comercial India. India a căutat să dezvolte cu precădere spiritul antreprenorial al acestei populaţii. revista Forbes a întocmit un clasament anual al celor mai performante companii mici din lume. 323). cu ajutorul diasporei. India ar putea să devină laboratorul tehnologic al lumii“. Numai că toate la un loc nu 76 . India dispune de o clasă de mijloc de aproximativ 200 de milioane de persoane. mai mult de jumătate din exportul ţării. iul. 2003).-aug.33 miliarde 1. devenind uzina lumii. Iată şi un tabel privind unele date semnificative din cele două ţări: Populaţie Rata de creştere a populaţiei China India 1. să conceapă un sistem bancar mai mobil. Cert este că în 1999 exporturile indiene de soft au totalizat 5 miliarde de dolari.8% 6. 300). p. în următorii zece ani se preconizează o creştere de zece ori a vânzărilor de soft (Saul Bernard Cohen.16 miliarde 0.devenit un personaj foarte popular. bine instruite.9 miliarde $ 142. Ceea ce nu înseamnă că India îşi rezolvă doar în felul acesta multiplele probleme cu care se confruntă şi nici că decalajul care o desparte de China a dispărut peste noapte. iar exportul către SUA doar o optime din exporturile chineze cu aceeaşi destinaţie“ (Saul Bernard Cohen. capabile să facă faţă competiţiei internaţionale.65% 1.9 miliarde $ 8% 25% 55 milioane 20 milioane Sursa: CIA World Factbook. 2003. Date din 2008-2009 India este de departe forţa economică dominantă în regiune. „comerţul exterior indian reprezintă un sfert din cel chinez. Clasamentul includea 13 firme indiene şi numai patru chinezeşti (Foreign Policy. Cu excepţia Pakistanului. p. care ocupă cam trei sferturi din comerţul lor exterior.54% Rata de creştere a PIB Investiţii directe Populaţie săracă Mărimea diasporei 9. Cum remarca şi Cohen. „cu ajutorul diasporei. pentru a ridica firme performante. care să-şi îngemăneze interesele cu cele ale întreprinzătorilor. În 2002. China a câştigat cursa. Cum menţiona revista citată mai sus.6% 758. Concomitent.

Sunt doi factori care ne ajută să înţelegem mai bine lucrurile. Democracy and Terrorism. The Globalization and Development Reader. Blackwell Publishing. în Globalization and the Challenges of a New Century. The Blackwell Companion to Social Theory. Cazul producţiei de soft şi a celei farmaceutice ni se pare semnificativ. comerţul exterior al Indiei este redus. Totuşi. Bernard Guillochon. Enciclopedia Rao. ca în cazul Chinei. 2007. Paul Kennedy. Oxford. Bloomington. El ne îndeamnă. Producţia indiană a fost absorbită de această piaţă şi. Eric Hobsbawm. Chiar dacă nu luăm în calcul populaţia foarte săracă. De aceea. una dintre cele mai mari din lume. Globalisation. Bryan S. să nu limităm discuţia şi analiza doar la regiunea Asia-Pacific. Poziţia geografică – cea mai bună legătură cu exteriorul este Oceanul Indian şi proximitatea faţă de drumurile comerciale dintre Mediterana şi Pacific – ar crea condiţii optime în acest sens. când vorbim de Asia. Amy Bellone Hite (eds. Little. L’Atlas géopolitique et culturel du Petit Robert des noms propres. Şi mai ales pentru a arăta că o ţară precum India caută. „Preparing for the 21st Century: Winners and Losers”.). pentru că am comite o nedreptate. Turner (ed. Dictionaires Le Robert. Bibliografie Roberts J. Paris.). Blackwell Publishing. piaţa internă indiană numără câteva sute de milioane de persoane. situaţia s-a schimbat radical. proiecte divergente. o alternativă potrivită condiţiilor sale şi folosind sprijinul extrem de important al propriei emigraţii. o singură planetă. A Reader. 2007. Perspectives on Development and Global Change. Indiana University Press. configurează noi soluţii care să o conducă la succes şi performanţă. dar este un experiment de mare amploare căruia trebuie să-i acordăm atenţia cuvenită. Bucureşti. 2002. comerţul exterior a fost mai redus. principalele legături comerciale ale Indiei nu sunt în Asia de Sud. Japonia. Nu este o strategie consolidată. Principala piaţă a Indiei este piaţa internă. Globalizarea. Oxford. experimentează. Este adevărat că nici capacitatea internă de producţie nu a fost foarte mare sau ceea ce a propus ea spre vânzare nu a fost cerut pe piaţa externă. edited by Patrick O’Meara. ea nu a produs nici atâtea rezultate. Howard Mehlinger and Matthew Krain. În momentul în care produsele au întrunit aprecieri externe. ci cu state din afara regiunii: SUA. Brown. Timmons. London. 2003. 2000. 1996/2000.totalizează decât trei procente din schimburile comerciale ale Indiei. prin forţa lucrurilor. 77 . Am prezentat succint aceste date spre a ilustra o posibilă cale de urmat pentru India. Germania.

Lanham. 78 . „China’s Coming Transformation”. – aug. Oxford. Civilizaţia chineză în definiţia ei clasică are drept centru de greutate China continentală.. George Gilboy. Rowman & Littlefield Publishers. Cambridge. vol. Institute of Southeast Asian Studies. Taiwan. McGraw Hill. Singapore. sau cu populaţie majoritar chineză –Singapore. Foreign Affairs.dec.. 2000. se întreabă de ce SUA au abandonat poziţia de acum două decenii. Japan as Number One Revisited.George Wehrfritz şi Hideko Takayama. Saul Bernard Cohen. Singapore. 1997. 2001. în acelaşi timp. Lessons for America. CIA World Factbook. Newsweek. 1993. 80. 1989. 2002. Geopolitics of the World System. Supacha Panitchpakdi. iul. John Wiley  Sons.. The End of the American Century. nov. Henderson. 5. sept. Samuelson. nr. Vogel. „Can India Overtake China?”. Japan as Number One. „The Man in Charge”. iul.-aug. Ezra Vogel. Foreign Affairs. 2003. Kristof.-oct. Temă de studiu pentru seminar Vă propunem să încercaţi o dezlegare la următoarea problemă: mulţi autori. „The World’s Powerhouse”. Conway H. iar astăzi sprijină Taiwanul? Oferim câteva puncte de sprijin. Changing China. „The Rise of China”. Changing the World Trade. China and the WTO. 1986. Mass. Congdon and Weed. Foreign Affairs. Foreign Policy. 2003. Newsweek. când recunoşteau o singură Chină. John Mearsheimer. Steven Schlosstein. dar cuprinde. New York. Robert J. şi alte entităţi în întregime chineze – Hong Kong. „The Future of the American Pacifier”. Eric Heginbotham. 31 mai 2004. Boulder. Ezra F. 1979. Harvard University Press. Conflict and Cooperation at the Turn of the 21st Century. 31 mai 2004. International Relations. Nicholas D. inclusiv Clyde Prestowitz. Clifford. New York. New York. Mark L.

mai ingenios. Acum mai bine de două decenii. Să calculăm ce ar însemna revenirea Taiwanului la China prin puterea economică pe care o deţine această insulă.Ea se sprijină pe Hong Kong. cum spuneam mai liberal. Dar să calculăm. în acelaşi timp. s-ar putea sprijini pe Taiwan. În sfârşit. Rezerva de astăzi a SUA este una întemeiată pe calcul. Acum douăzeci de ani. ci una de atitudine. ce deschidere comercială ar oferi revenirea Taiwanului Chinei continentale. mai creativ. Taiwan este printre primele 10 economii exportatoare ale lumii. se sprijină pe Singapore. China nu era un competitor al SUA. Cu Taiwan. ele asigură o mare deschidere a Chinei spre mare. atunci acest lucru se poate cel mai bine verifica în atitudinea faţă de problema Taiwanului. Prin aşezare. care are cam aceleaşi virtuţi şi unde populaţia chineză are o pondere de 75%. 79 . China nu era China de astăzi. Toate cele trei entităţi de care am vorbit sunt adevărate simboluri ale mobilităţii şi spiritului intreprinzător. Puterea sa financiară este enormă. Dacă SUA încep să se teamă de evoluţia Chinei şi încep să perceapă această ţară drept un competitor strategic. parte a Chinei şi un adevărat simbol mondial al comerţului şi mobilităţii financiare şi investiţionale. nu numai o deschidere fizică. de mentalitate faţă de rigorile comportamentului maritim. China s-ar înscrie definitiv în rândul puterilor maritime de prim rang ale momentului.

Grăitor pentru noua orientare este şi faptul că aproximativ jumătate din proiectele de colaborare externă sprijinite de guvernul din Singapore sunt destinate Chinei. sprijinit de partidul care avea în plaformaprogram intenţia de a obţine independenţa faţă de China. Iar cea mai directă modalitate de a întârzia ridicarea Chinei este ca Taiwanul să nu revină la ţara căreia îi aparţine. victoria a intervenit după 55 de ani de dominare a Partidului Naţionalist. Dacă această evaluare se verifică. China este o putere în ascensiune. Singapore. mai ales. Fluxul investiţiilor externe venite din Singapore – şi care. Mai ales în perspectiva unei reunificări cu Taiwanul. la orizont apare un proces de destindere care nu poate să nu-şi 80 . este aproape verificat faptul că atunci când legăturile economice se intensifică.Iar dacă astăzi SUA nu mai sunt în consonanţă cu propria poziţie de acum douăzeci de ani. până nu demult. După ce procesul de relansare economică a Chinei s-a declanşat. Atunci când apare o nouă putere pe continentul nostru. înseamnă că America începe să considere China un competitor. Mentalul asiatic are o reacţie diferită: se aliniază puterii care se ridică. stat care s-a desprins din Federaţia Malayezia în 1965. Taiwan-ul a evoluat în sfera de influenţă americană şi cea mai importantă piaţă pentru această insulă prosperă era chiar America. la rigiditatea politicii sale. şi politica statului Singapore faţă de China continentală s-a schimbat. În plus. între insulă şi continent se dezvoltă puternice relaţii economice şi chiar relaţii umane. contribuind la accelerarea modernizării acestei ţări. statul chinez nu va recurge la forţă pentru a pune stăpânire pe Taiwan. mentalul european reacţionează într-un mod specific: principalele state concurente se unesc pentru a contrabalansa puterea care se ridică. la rândul său. De la înfiinţare. Singapore a investit miliarde de dolari în China. Mulţi lideri din Singapore au devenit adepţi şi susţinători entuziaşti ai Chinei şi ai şanselor sale de afirmare. privea cu nedisimulat dispreţ la continent. în timpul Primului şi al celui de-Al Doilea Război Mondial. În anii ’90. Relaţiile politice însă au evoluat mult mai lent. dacă astăzi sprijină Taiwanul. Chiar dacă relaţiile politice dintre China şi Taiwan nu traversează cea mai fastă perioadă. În anii 90. la fel ca în cazul celorlalte ţări din zonă. Dezvoltarea şi modernizarea rapide ale Chinei continentale au un impact considerabil asupra relaţiei cu Taiwan-ul. O altă categorie de argumente se înscrie în următorul registru. Înainte de 1980. preşedintele taiwanez a anunţat că nu va declara independenţa pe timpul mandatului său dacă. atunci va trebui să conchidem că unul dintre cele mai importante conflicte potenţiale ale anilor care vin va fi asociat cu Taiwanul. Aşa s-a întâmplat în perioada napoleoneană. în acest plan menţinându-se o încordare vizibilă. Cu ocazia discursului inaugural. Alegerile din Taiwan din martie 2000 au dat câştig de cauză candidatului cu cel mai pronunţat discurs anti-China. mergeau cu precădere spre Malayezia şi Indonezia – a luat calea continentului. la rămânerea sa în urmă şi.

un spaţiu aflat sub influenţă chineză. Într-un fel mai şocant este cifra pe care o furnizează acelaşi autor referitor la mărimea absolută a bogăţiei pe care o deţin cei 50 de milioane de chinezi care trăiesc în afara Chinei. cum remarca Samuel Huntington. Este instructiv să menţionăm că acest prim cerc de gravitaţie chinezească se continuă cu un altul în care influenţa nu se mai sprijină aşa de mult pe populaţie. Din nou. economia bazată pe populaţia chineză a Asiei iese la suprafaţă rapid ca un „nou epicentru al industriei. dar deţin 70% din capitalul privat. În Indonezia chinezii reprezintă 2-3 % din populaţia ţării. însă asigură un volum de aproximativ 35% din vânzările firmelor din această ţară. Prin urmare. comerţului şi finanţelor”. Între tigrii asiatici. Singapore. atunci apare limpede că vor încerca să frâneze ascensiunea sa. Revenind la problema aflată în dezbatere. prin modernitatea vieţii sale economice. Indiferent de mărimea cifrelor. Iar una din formulele cele mai eficiente în acest scop este împiedicarea sau amânarea unificării Taiwan-ului cu China continentală. ci pe factori economici. un spaţiu mai larg. trei sunt chinezi: Hong Kong. Chinezii reprezintă cca 10% din populaţia Thailandei. Taiwan. ci ceea ce specialiştii numesc Marea Chină. Huntington. când vorbim de China. prin puterea economiei sale. Deşi populaţia chinezească reprezintă doar o treime în ansamblul populaţiei din Malayezia. Ciocnirea Civilizaţiilor). parte componentă a afirmării Chinei ca putere care domină din ce în ce mai vizibil Asia şi care tinde spre statutul de putere globală. putem spune că Taiwan prin mărime. se vor îmbunătăţi şi relaţiile politice. un spaţiu locuit de chinezi sau în cea mai mare parte de chinezi. ceea ce ne îndreptăţeşte să anticipăm că. În ciuda dominaţiei curente japoneze a regiunii. ar reprezenta un element cheie în această ascensiune a Chinei şi în consolidarea statutului său în Asia. pe termen mediu. Venitul acestora echivalează cu PIB-ul Chinei continentale. Chinezii din aceste teritorii au furnizat peste jumătate din capitalul necesar creşterii economice a Chinei continentale în anii ’90. în plan economic relaţiile dintre China continentală şi Taiwan se intensifică. „economia est-asiatică este fundamental o economie chineză” (S. Apare limpede că astăzi. nu putem avea în vedere doar statul chinez propriu-zis. 81 . Dacă o concep ca un competitor. China este o prezenţă dominatoare în toată Asia de sud-est şi. importantă este tendinţa politică pe care o prefigurează: ridicarea treptată a unei sfere de influenţă chineze. Or. însă contribuie la crearea a aproximativ 50% din PIB-ul acestei ţări. totuşi ea domină economia acestei ţări. revenim la întrebarea privitoare la modul cum percep SUA ridicarea Chinei. ceea ce arată o forţă ieşită din comun. Chinezii deţin aproximativ 1% din populaţia Filipinelor.pună amprenta asupra ansambului relaţiilor dintre cele două state.

82 . China devine al doilea mare stat amfibie al lumii. Să recunoaştem. Şi până acum ea a avut datele unei asemenea poziţii. este un statut pe care China. nu l-a avut.După SUA. Dar numai de acum ea este hotărâtă să le pună în valoare. chiar în perioada ei de mare înflorire.

2. sistem internaţional. Deşi este metodologic corect să tratăm separat fiecare dintre aceste „spaţii”. Modele pentru a doua etapă a globalizării politice 4. drepturile omului. Concluzii parţiale privind etapa a doua a globalizării politice Cuvinte cheie: Actul Final de la Helsinki. aşa cum vom arăta. ONU. culturală etc. iar influenţa reciprocă greu de supraestimat. din păcate. Ce este suveranitatea? 3.2. un domeniu autonom.1. Amintim că am distins mai multe dimensiuni ale globalizării (politică. economică. Definiţii ale suveranităţii 4. aşa cum 83 .1.3.3.3. În cazul globalizării politice.3. suveranitate.1. competenţe exclusive. un anumit specific „local” care necesită o analiză adecvată. De ce suveranitatea? 3.) numai din raţiuni didactice. este vorba de problema viitorului statului-naţiune. A despica firul dincolo de patru 4. Deşi suprapunerea lor este puternică. Un punct de plecare În acest curs ne propunem să prezentăm principalele caracteristici ale globalizării politice. nu este mai puţin adevărat că ele sunt puternic interconectate. Wind of change. Considerăm că această analiză nu ar fi posibilă dacă am confunda – aşa cum. De ce viitorul statului-naţiune este problema fundamentală a globalizării politice? 3. Organizaţia Naţiunilor Unite 4. Suveranitatea ipocrită.3. Modelul lui Stephen Krasner 4.2. Introducere 1. Introducere 1. statnaţiune. Globalizarea politică nu este.1.2.1. cele două dimensiuni diferă prin problemele fundamentale în jurul cărora se constituie fiecare din ele. Ea are însă. capacitate de control. Statul-naţiune şi suveranitatea Cuprins 1. O primă etapă a globalizării politice. se întâmplă des – dimensiunea politică a globalizării cu cea economică. Suveranitate politico-economică versus suveranitate juridică 4. Westfalia 1. De unde plecăm? Suveranitatea ca bază a sistemului internaţional contemporan 4.Cursul 4 Globalizare politică I. Globalizarea politică faţă în faţă cu statul-naţiune 4.4. Un punct de plecare 1. Să definim problema 2. război rece. în consecinţă. în cazul globalizării economice.

norme şi cutume care organizează şi fac previzibile evoluţiile politicii mondiale (Goldstein. problema fundamentală este cea a echilibrului creşterii şi stabilităţii în cadrul unei economii cu adevărat globalizate. 1999. Mai mult. Mătieş. Această creştere se manifestă atât cantitativ. Wooldridge. dar ele se vor clarifica pe măsură ce vom elucida problema propusă – cea a destinului statului-naţiune în contextul globalizării. 2001). Astfel de definiţii extrem de generale nu aduc prea multă informaţie. 1994 etc.vom arăta în cursurile următoare. Greenpeace) sau corporaţiile multinaţionale (de ex. 2003. Schuman. Kaplan. Jackson. 2002 etc). Hirst. NAFTA. Bauman. o preţioasă minoritate (vezi cursul despre conceptualizarea globalizării). În nodurile reţelei se găsesc actorii din sistem – în mod tradiţional state-naţiune. Metafora reţelei (Bache. 2003. nu avem încă o „ştiinţă medicală” completă care să-i determine 84 .). Nye. 1998. de aceea considerăm că este mai util să organizăm acest curs pornind de la problema pe care o considerăm centrală pentru tematica în discuţie. Nu toţi autorii sunt la fel de radicali în a constata acest deces de importanţă istorică sau în a estima în cât timp va lua sfârşit „agonia” statului-naţiune. Există în acest moment un acord de principiu între cercetători în privinţa dimensiunii politice a globalizării. DaimlerChrysler). 1993. Năstase. Micklethwait. Dacă vom dori neapărat să răspundem cu „da” sau „nu” la întrebarea dacă statul-naţiune are vreun viitor în contextul globalizării. Definiţiile de mai sus pot fi reţinute ca reper.2. 2000. Rourke. ONG-urile de anvergură internaţională (de ex. OPEC. Flinders. există un dezacord fundamental între cei care salută această transformare şi cei care o consideră un dezastru fără precedent. vom constata un fapt surprinzător: deşi statul-naţiune a fost în prim-planul ultimelor două secole. 1999. între actori stabilindu-se adesea raporturi de putere. prin transformarea naturii actorilor şi a relaţiilor dintre aceştia. în aceste condiţii. A pune o problemă de o asemenea complexitate în termeni binari înseamnă a o denatura. 2004. 1. Martin. UE. Sistemul internaţional poate fi privit ca o reţea de reguli. 1995. McLean. Actori notabili pot fi şi alianţele sau blocurile de state (economice sau militare – de ex. Vocile moderate sunt. prin densitatea sporită a relaţiilor dintre actorii sus-numiţi. Aceasta ar consta în creşterea gradului de interdependenţă a actorilor din sistemul internaţional (Nye. Nu toate legăturile din această reţea au aceeaşi greutate sau forţă şi majoritatea nu sunt simetrice. 2003) ar putea fi de ajutor pentru vizualizarea acestui tablou relativ complex. Să definim problema Globalizarea (politică) înseamnă pentru mulţi cercetători ai fenomenului nici mai mult nici mai puţin decât sfârşitul statului-naţiune (Ohmae. 2002. Thompson. NATO). cât şi calitativ.

şi asupra politicii planetare. În primul articol al Constituţiei României. Mai exact. nu ne interesează un astfel de răspuns. Vom arăta că suveranitatea nu este un concept univoc. De asemenea. ci vom distinge două mari etape ale acestui proces. Această opţiune este paralelă cu cea care reţine termenul de „statregiune” pentru englezescul „region-state” (vezi studiul despre Ohmae). 2. atunci când nu există o altă indicaţie în text. către analiza alternativelor la statul-naţiune din partea a doua va fi cea de guvernare la mai multe niveluri. deloc greu de ales. în special. Vom încheia cu o dezbatere asupra unilateralismului american. ştim destul de bine să interpretăm anumite simptoame şi să intervenim local. Iată cum vom proceda în acest curs pentru a ajunge la o rezolvare a problemei propuse. Evident. După cum vom vedea. statul-naţiune este obiect de muzeu. Nici globalizarea politică nu va fi tratată unitar. şi nici măcar o „medicină legală” care să-i stabilească eventualul deces. această cale. În ultimii ani. pentru că şi-a pierdut toţi pilonii. statul român este definit ca stat naţional (vezi Muraru et al. vom analiza alternativele la statul-naţiune emergente sau propuse. Rămâne opţiunea unui răspuns simplist. este dezbaterea privind suveranitatea statului-naţiune. 1993). prin „stat” ne referim tot la „statnaţiune”. în special cele legate de regiuni şi structuri supranaţionale. acest fapt a stârnit anumite dezbateri şi 85 . statul-naţiune are viitor. vom continua prin a selecta o cale de acces care să facă abordabilă această problemă.starea de sănătate. dar rămân multe zone asupra cărora nu putem decât să speculăm. De ce viitorul statului-naţiune este problema fundamentală a globalizării politice? Să începem prin a clarifica o posibilă confuzie: folosim termenul „statnaţiune” ca echivalent al termenului din engleză „nation state”. ci presupune o descompunere pe axe sau dimensiuni la nivelul cărora globalizarea se manifestă asimetric. în general. Suveranitatea va fi astfel instrumentul de analiză care ne va permite studierea impactului globalizării asupra statului-naţiune.. În limba română se foloseşte adesea sintagma „stat naţional”. care are cel mult „garanţia” scurtăturilor cognitive ale ideologiei: da. mai ales din limba engleză. Confuzia de care ne temem nu provine însă numai din stabilirea unor paralele între terminologia din limba română şi cea din alte limbi. pentru că nu există nici o alternativă la el. nu. toate puterile. În cursul următor. prerogativele sau monopolurile. Noţiunea care va face trecerea de la dezbaterea legată de slăbirea suveranităţii din prima parte a cursului. care să fie mai degrabă întemeiată şi informativă decât tranşantă şi ideologică: vom începe prin a arăta de ce problema viitorului statului-naţiune este cea fundamentală în ceea ce priveşte globalizarea politică.

. mai ales că noţiunea s-ar putea să fie incoerentă din punct de vedere formal (Hirst. un domeniu de valori împărtăşite. 2001) Statul-naţiune este legat de modernism şi sunt destui cei care susţin că va apune odată cu acesta (vezi Smith. 1999 pentru o 86 . este evident că acest tip de instituţie nu are o tradiţie şi nici nu a dat rezultatele aşteptate (Jackson. Statul-naţiune s-a afirmat ca principala instituţie politică pe continentul european. aşadar. dorim să avansăm şapte motive care pun statulnaţiune şi soarta sa în miezul globalizării politice: 1.controverse (vezi Niculescu. în imperii sau în colonii şi este posibil ca statul-naţiune să nu fie decât un moment oarecare din istoria politică a planetei. după Michael Keating.o populaţie naţională corespunzătoare. 2002 pentru o analiză a acestor poziţii). În urma destrămării imperiilor multinaţionale (Imperiul Otoman. monopolizând scena politică mondială.). 2002. de aceea.1999. în cadrul unui spaţiu determinat. Notăm însă aici. trăsăturile pe care lear avea. Chiar şi aşa. încredere reciprocă şi interacţiune. unde s-a încercat crearea unor state-naţiune în câteva decenii. Goldstein. Oamenii au trăit mult mai multă vreme în oraşe-state. Statulnaţiune este o achiziţie recentă chiar şi în Vest – cât despre situaţia din fostele colonii. Austro-Ungaria) şi a imperiilor coloniale (în special cel britanic şi cel francez) după cele două războaie mondiale. . mai ales după Revoluţia franceză. Goldstein. civică sau religioasă. trebuie notat că statul-naţiune are o istorie relativ scurtă şi destul de controversată. culturală. Indiferent dacă este aşa sau nu. Imperiul Ţarist. Nu intenţionăm să prelungim în aceste pagini dezbaterea de mai sus şi. 2002). 1999. un termen mai neutru. sau demos. unii reprezentanţi ai minorităţilor naţionale insistând asupra renunţării la atributul de stat naţional. Dilema nr.un set de instituţii de guvernare. statul-naţiune este principalul actor din sistemul internaţional. statul-naţiune a devenit modelul normativ în relaţiile internaţionale. el este de fapt fundamentul acestui sistem (vezi de ex. 2001).).pretenţia la suveranitate internă şi externă. Thompson.” (Keating. Rourke.o cultură şi o identitate naţionale. 2003. Un motiv mai profund pentru această opţiune este că „stat-naţiune” nu este afectat – nu masiv în orice caz – de modalitatea de definire a naţiunii – etnică. 2003 etc. . orice fel de idolatrie în faţa statului-naţiune. dând la o parte.„un set de sisteme funcţionale. . 556 etc. în timp ce „naţional” este semantic şi psihologic apropiat de etnicitate (cel puţin în spaţiul românesc – vezi şi Keating. defintă prin identitate comună. Kissinger. după fostele graniţe ale posesiunilor europene. precum „stat-naţiune” este de preferat. Nu intenţionăm să dăm o definiţie formală pentru statul-naţiune. un stat-naţiune: . precum o „economie naţională” şi „un stat al bunăstării”.

Este inutil de subliniat cât este de important ca această funcţie 87 . Slăbirea statului-naţiune va cauza sau nu apariţia unui vacuum de autoritate în aceste privinţe? Oare importanţa cetăţeniei sau a teritorialităţii se pierde odată cu diminuarea importanţei statului-naţiune? 3. În măsura în care globalizarea va eroda până la dispariţie statele-naţiune. În condiţiile în care globalizarea înseamnă şi o amplificare fără precedent a riscurilor – de la terorism neconvenţional la dezastre naturale şi de la colapsul unor state la epidemii catastrofale – funcţia de securitate exercitată de stat este esenţială. atât la nivel local. Statul conservă instrumente economice fundamentale: capacitatea de a emite şi aplica legislaţia economică. în limitele capacităţilor sale de intervenţie (diferite de la stat la stat). Este acest lucru dezirabil? Poate fi el controlat? Cum ar putea arăta un sistem internaţional în care statelenaţiune – sau resturile lor – ar juca cel mult un rol periferic? În ce sens ar mai fi acel sistem unul internaţional? 2. disputele teritoriale şamd. regional sau naţional. Lanţurile de comandă şi control în cazul acţiunilor militare sunt în esenţă cele naţionale. cât şi la nivel continental sau mondial. problemele relaţiei dintre legislaţia internă şi cea internaţională. acest fapt este legat de motivul menţionat mai sus. ea va cauza în egală măsură dispariţia actualului sistem internaţional. bănci naţionale. fiscale şi de control. doar statele au armate. după ce fel de proceduri şi cu ce mecanisme de atribuire a responsabilităţii deciziei? Până la ce punct ar trebui statul să se retragă din economie? Pot pieţele să se autoreglementeze şi să susţină creşterea economică? Are sau nu economicul nevoie de o viziune politică? Este creşterea un scop în sine? 4. Dovada indiscutabilă că lucrurile stau într-adevăr aşa este că autorităţile militare supreme sau ultime sunt plasate la nivelul statelor-naţiune. Ce instituţii ar putea exercita astfel de funcţii în lipsa statului. aplicării anumitor măsuri legislative anumitor indivizi pe un anumit teritoriu (jurisdicţia. deşi acestea pot fi delegate sau realocate în cadrul unei alianţe. în unele cazuri monopolul asupra unor resurse strategice sau de risc etc. nu pot fi puse între paranteze. cu ce legitimitate. Statul previne. forţe de menţinere a ordinii publice şi forţe paramilitare.sau monopoluri sau chiar colapsul acestora. Problemele cetăţeniei. aşa cum se întâmplă în cadrul NATO. statul-naţiune rămâne un actor economic redutabil. monopolul monetar. rezerve de stat. mai ales prin funcţia sa de arbitru.analiză detaliată a sistemului internaţional). în general. Chiar şi contingentele care acţionează sub drapelul unor alianţe militare sau al ONU sunt părţi din armatele statelornaţiune. transformarea pieţelor în oligo. statul-naţiune este principalul – dacă nu unicul – furnizor de securitate. autorităţi vamale. în general). statul-naţiune este principalul factor de reglementare a statutului populaţiilor şi teritoriilor.

statul-naţiune deţine un capital colosal de legitimitate. Thompson. medierea conflictelor între patronat şi muncitori etc. 5. Nu ne pronunţăm asupra aspectului etic al acestui fenomen. statul-naţiune este principala instanţă legislativă şi principalul garant al respectării legilor. Legislaţia internaţională sau chiar cea comunitară în cazul Uniunii Europene se bazează totuşi pe legitimitatea parlamentelor naţionale şi.să fie exercitată de o instituţie legitimă şi responsabilă (supusă unui minim control public) şi este firesc să ne întrebăm dacă statul va (putea) continua să joace acest rol sau dacă – şi în ce condiţii – îl va ceda total sau parţial altor instituţii. Va mai fi capabil statul-naţiune să exercite astfel de funcţii? Dacă da. indirect. 2003. Deşi în măsuri sensibil diferite. după mulţi autori. întreţinerea infrastructurii de interes public. reprezentativitate şi loialitate. pe acceptarea faptului că popoarele statelor-naţiune sunt corpurile politice relevante. 88 . (re)integrarea grupurilor marginalizate. prin intermediul funcţiilor sale legislative şi economice. statul-naţiune corespunde cel mai bine în prezent conceptului de Rechtsstaat (= stat de drept – vezi Hirst. ba chiar. De asemenea. Schulze. este greu de spus ce instituţii dispun de o capacitate de mobilizare a unor populaţii de ordinul zecilor de milioane în afară de statele-naţiune. dar credem că putem constata că statul-naţiune rămâne fără concurent din acest punct de vedere. Încă şi mai important este faptul că statul-naţiune este. Va continua această stare de fapt sau globalizarea va conduce la consolidarea unor corpuri politice alternative care vor dori să-şi exprime voinţa prin intermediul unor instrumente diferite de statul-naţiune tradiţional? 6. statele-naţiune practică în general redistribuirea bunurilor către cei defavorizaţi aplanând astfel tensiunile sociale. statul-naţiune este un actor social vital. cu ce costuri. unica instituţie în care democraţia poate funcţiona (de ex. statul-naţiune furnizează de obicei servicii esenţiale. Existenţa unei populaţii în continuă creştere de „cetăţeni ai lumii” – persoane în general bogate. educaţia publică minimă. statul poate interveni pentru combaterea dezechilibrelor sociale produse de pieţe sau de accidente istorice. după cum vom vedea. există voci care solicită o prezenţă mai viguroasă a statului pe plan social. 2002 pentru o discuţie a acestui aspect) şi este o dilemă cum anume ar putea fi el înlocuit în această privintă. precum asistenţa şi asigurările medicale şi sociale. Diferenţa de proporţie dintre numărul celor care nu şi-au părăsit niciodată ţara şi aceşti apatrizi virtuali este imensă. cui le poate delega? Ce efecte ar avea o abandonare a implicării sociale a statului sau a unor instituţii alternative? 7. Este improbabil ca nevoia de astfel de servicii să dispară în următorii ani. dacă nu. prin politicile sale bugetare. care călătoresc mult şi nu se simt legate de o ţară anume – nu pune în pericol judecata noastră.

Faptul că le-am formulat la modul interogativ semnalează deja că este vorba de o dezbatere – ele nu sunt intrinsec argumente în favoarea statului-naţiune. 3.). 2002 etc. 2001. suveranitatea este o alegere corectă din punct de vedere metodologic. 1999. De ce suveranitatea? Henry Kissinger numea diplomaţia europeană care a precedat primul război mondial o „maşinărie a Judecăţii de Apoi” (Kissinger.1. o dezbatere privind sensul şi importanţa suveranităţii statelor. Aceste argumente sau motive nu epuizează problematica vizată. în funcţie de răspunsurile date întrebărilor de mai sus. Deşi istoria suveranităţii nu se suprapune cu cea a statului-naţiune. În această secţiune vom discuta despre o „maşinărie” care ar putea inspira nume cel puţin la fel de grandilocvente: suveranitatea. dezbaterea centrală privind evoluţia acestui sistem este. Cum anume vor folosi statele acest capital extrem de important – dar şi de sensibil – şi cum ar putea el evolua în condiţiile unei „morţi lente” a statelor-naţiune sunt întrebări esenţiale pentru înţelegerea globalizării politice. Alegerea suveranităţii nu este întâmplătoare. Suveranitatea are aceste proprietăţi. 1999. fiind considerată caracteristica (sau pretenţia) fundamentală a acestuia (Keating. 1999).Bauman. În primul rând. dar ordonează spaţiul acestei discuţii. Sistemul internaţional din prezent a moştenit acest primat al suveranităţii statului-naţiune şi. argumentele respective pot fi văzute fie ca sprijinind statul-naţiune. suveranitatea fiind un concept mai vechi (vezi Anexa). 89 . Goldstein. explicit sau nu. în istoria modernă şi contemporană. Schumann. Aşa cum am menţionat mai sus. Martin. Este important de văzut că. afirmarea statelornaţiune şi impunerea lor ca actori principali ai relaţiilor internaţionale a fost mai ales o afirmare a suveranităţii lor. Năstase. 1998. În al doilea rând. fie ca atacând supremaţia sa. Rourke. Ce este suveranitatea? 3. Statul-naţiune modern este constituit pe baza pretenţiei de a fi suveran. De la Pacea de la Westfalia (1648) şi mai ales de la Revoluţia franceză (1789) încoace. sistemul de referinţă pe care îl folosim trebuie să aibă un orizont larg. ci seturi de întrebări care plasează statul-naţiune în centrul globalizării politice. tocmai de aceea. 2003). suveranitatea este puternic legată de statul-naţiune. ea nu este o competenţă sau o proprietate oarecare a statelor-naţiune. Mătieş. Dacă dorim să analizăm rolul şi viitorul statului-naţiune în contextul globalizării fără să cădem în localism sau eurocentrism. dar să nu fie abstract şi inutilizabil. vom folosi suveranitatea ca punct de acces în dezbaterea privind statul-naţiune.

De asemenea. în ceea ce priveşte luarea deciziilor politice şi aplicarea lor. Definiţii ale suveranităţii Ce este suveranitatea şi ce ne poate spune ea despre globalizarea politică? Să notăm şi să discutăm mai întâi câteva definiţii şi vom încerca în secţiunile următoare să răspundem la a doua întrebare. Conform Dicţionarului de Politică Oxford. 2001) Enciclopedia de Filosofie Stanford oferă următoarea definiţie: „Suveranitatea.] Statul este instituţia politică în care suveranitatea se materializează. Motivele pentru această opţiune sunt legate de spaţiul. problema suveranităţii este mult mai complicată. simplitatea şi coerenţa expunerii.Deşi conceptul îşi are originea în Evul Mediu european (vezi Anexa) şi a cunoscut consacrarea tot în spaţiul european după Pacea de la Westfalia (1648). Pentru că. Cultural. 90 . Un ansamblu de state formează un sistem de state suverane.. „Suveranitatea este pretenţia de a fi autoritatea politică ultimă.” (McLean. ea se apropie de universalitate. situăm discuţia într-un orizont care plasează suveranitatea în domeniul proprietăţilor statelor-naţiune – numai după această situare analizăm anumite alternative. Modalitatea în care a fost proiectată şi în care funcţionează ONU reprezintă o recunoaştere explicită a acestei realităţi (vezi secţiunile următoare). oferim în Anexa la acest curs o serie de repere şi trimiteri care îl pot ghida pe cititor în acest labirint. În sistemul internaţional.2. 3. suveranitatea este pretenţia statului de a se autoguverna pe deplin. [. suveranitatea nu poate fi despărţită de „aventura” istorică şi filosofică a Europei. el este deja de multă vreme parte a patrimoniului politic global. iar recunoaşterea mutuală a pretenţiilor la suveranitate este baza societăţii internaţionale. dar instituţional şi funcţional – sensul care ne preocupă şi pe noi –. fără a complica tabloul cu amănunte de ordin istoric sau filosofic. are un înţeles central: autoritate supremă în cadrul unui teritoriu. nesupusă faţă de vreo altă putere superioară.” (Stanford Encyclopedia of Philosophy – traducerea noastră) Pentru Paul Hirst şi Grahame Thompson.. În rândurile de mai jos ne vom referi la suveranitate în sensul ei prezent. în fond. deşi în istorie a avut mai multe sensuri.

drepturile omului sau dezvoltarea durabilă. Pentru a recapitula. 2. Vom arăta. unică (indivizibilă) şi continuă. sistemul internaţional nu se mai sprijină exclusiv pe suveranitate şi se concentrează şi pe alte principii. teritorialitatea îşi păstrează importanţa.” (Goldstein. Wind of change. dar este din ce în ce mai puţin dependentă de graniţele statale.n. 2002) În sfârşit. Thompson. Am văzut ce este suveranitatea. că aceasta marchează o reinterpretare a fiecărui element: pretenţia statului-naţiune de a fi suveran în mod absolut este semnificativ limitată trecându-se către o suveranitate relativă. Aceste caracteristici şi disputele din jurul lor ne interesează mai puţin şi. Trei elemente ale definiţiilor de mai sus trebuie avute în vedere: 1.” (Hirst. aşa cum vom arăta. Ar trebui să medităm la cele trei elemente menţionate în paragraful anterior pentru că ele ne pot clarifica sensul globalizării politice. 3. în cele ce urmează. importanţa lor – mai ales a celei dintâi – a trecut în ultima vreme în plan secund. suveranitatea reciproc recunoscută a statelor este fundamentul sistemului internaţional. cel puţin în principiu. am stabilit că ea este fundamentală pentru statele-naţiuni.. Globalizarea politică faţă în faţă cu statul-naţiune Am ajuns la momentul în care putem începe să asamblăm piesele puzzleului. acest tip de autoritate se exercită în cadrul unui teritoriu delimitat – deci suveranitatea este strâns legată de teritorialitate. 1999) În mod tradiţional. Joshua Goldstein notează în masivul său tratat „International Relations” că „Suveranitatea – în mod tradiţional cea mai importantă normă [din sistemul internaţional – n. să facă orice doreşte în cadrul teritoriului său. suveranitatea este considerată absolută. pariul nostru este următorul: dacă vom putea preciza ce se întâmplă cu suveranitatea statului-naţiune. vom fi înţeles dacă statul-naţiune va rămâne sau nu starul 91 . suveranitatea reprezintă pretenţia statului de a fi autoritate politică ultimă şi exclusivă.„<suveranitatea> în concepţia modernă reprezintă o revendicare politică distinctă – controlul exclusiv al unui teritoriu delimitat. distribuită sau împărtăşită. [..] – înseamnă că un guvern are dreptul. inalienabilă.] Suveranitatea semnifică de asemenea că statele nu ar trebui să intervină în afacerile interne ale altor state. 4. dar şi pentru sistemul internaţional. precum păstrarea păcii.

În schimb. implicit. Cele două încercări din secolul trecut de a construi o ordine mondială care să promoveze pacea. semnau Carta Naţiunilor Unite. a avut o viaţă scurtă şi o influenţă redusă (vezi Anexa). Articolul al doilea al Cartei cuprinde principiile care stau la baza ONU şi. profesor la Boston University. care a încheiat devastatorul Război de treizeci de ani (16181648). De unde plecăm? Suveranitatea ca bază a sistemului internaţional contemporan Robert Jackson.” (Carta Naţiunilor Unite – Avalon.1. Dispariţia acestui sistem. catastrofa celui de-al doilea război mondial a impus crearea unei organizaţii mai puternice şi de o anvergură cu adevărat globală.scenei globale şi. la San Francisco. dincolo de aspectul ei dual. sursă a legii şi a autorităţii (Jackson. De obicei. – fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea celorlalte state. la baza funcţionării sistemului internaţional. Respublica christiana fusese paradigma politică a Occidentului medieval. legată substanţial de Reforma protestantă din secolul al XVI-lea. a cunoscut primul său moment formal în Pacea de la Westfalia (1648). 4. 2003). În iunie 1945. înfiinţată după primul război mondial. Liga Naţiunilor. justiţia. cuprinzând o axă teologică (sacerdotium) cu o ierarhie asociată condusă de papă şi una politică (regnum) avându-l în centru pe împăratul Sfântului Imperiu Roman. Divinitatea era unicul suveran. mai exact a acelui sistem internaţional în care am trăit până după sfârşitul războiului rece. se reflecta într-un teritoriu relativ unificat şi era bazată pe universalitatea religiei creştine (catolice). realizează o analiză interesantă a trecerii de la respublica christiana la o societas – o pluralitate – de state suverane. prin reprezentanţii lor. Este vorba de Organizaţia Naţiunilor Unite. prosperitatea şi dezvoltarea au plecat de la principiul suveranităţii statului-naţiune. globalizarea politică va fi în mare parte clarificată. cooperarea. Motivul acestei „datări” este că prin tratatul de la Westfalia s-a făcut primul pas către suveranitatea statului (vezi Anexa). 92 . Această ordine. prin aceasta. traducerea noastră) Rezoluţia ONU 2625 din 1970 defineşte astfel principiul egalităţii suverane: „. Primul principiu este următorul: „Organizaţia este bazată pe principiul egalităţii suverane a tuturor Membrilor săi. o suveranitate numită adesea westfaliană.statele sunt egale din punct de vedere juridic. acest moment este considerat data de naştere a sistemului internaţional contemporan. un tip de ordine duală. – fiecare stat se bucură de drepturile deplinei suveranităţi. 51 de state.

care conţine zece norme procedurale susţinute de semnatarii europeni şi americani în scopul evitării „încălzirii” războiului rece. acest fapt vorbeşte despre o anumită etapă a internaţionalizării economiei. Prima normă este. Mătieş. 93 . 2002) Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) are şi ea ca fundament aşa-numitul „Decalog de la Helsinki”. Thompson. era adoptat Actul Final de la Helsinki. 2002 pentru o critică a acestui punct de vedere). simultan. „egalitatea suverană. de puteri cu interese globale sau cu politici globale sau continentale – cum a fost pentru mult timp cazul Imperiului Britanic. Înainte de acest război am putea vorbi.2. 2003 – traducerea noastră) Aceste două exemple – la care s-ar putea adăuga multe altele – demonstrează fără dubiu rolul central al suveranităţii statului în sistemul internaţional care a urmat celui de-al doilea război mondial şi care a funcţionat în atmosfera tensionată a războiului rece. respectarea drepturilor intrinseci suveranităţii”. nu despre globalizare şi nicidecum despre globalizare politică (vezi Hirst. social. Organizaţia Naţiunilor Unite Aparent. O primă etapă a globalizării politice. – fiecare stat are dreptul de a alege şi dezvolta liber sistemul său politic. pe toate continentele. 4. şi aici. Lucrurile nu stau însă aşa. economic şi cultural. Primul eveniment cu adevărat global din istorie este cel de-al doilea război mondial. (Jackson. În contextul războiului rece. Chiar dacă luptele s-au concentrat pe două mari teatre de operaţiuni (euro-atlantic şi pacific). care afirma că un tip de globalizare chiar mai avansat decât cel postbelic a existat la începutul secolului al XX-lea pentru că barierele vamale şi tarifare erau reduse. 1999) îl citează pe renumitul economist Milton Freedman. Semnarea Cartei Naţiunilor Unite a reprezentat – fie şi formal – începutul sfârşitului pentru suveranitatea absolută şi. suveranitatea despre care se vorbeşte în Carta Naţiunilor Unite şi în Actul Final de la Helsinki este cea pe care am încercat să o definim în secţiunea a patra a acestui curs. Ea ar fi astfel absolută şi exclusivă. Să explicăm.” (Năstase. În cel mai bun caz. Unii autori (de ex. natura ei era pe cale să fie profund afectată. debutul globalizării politice.– integritatea teritorială şi independenţa politică a statului sunt inviolabile. Kobrin. cimitirele sale sunt prezente. desigur. în 1975. Ce nu arată ele este că exact în momentele în care importanţa suveranităţii atingea apogeul. într-adevăr. – fiecare stat are obligaţia de a respecta deplin şi cu bună credinţă angajamentele sale internaţionale şi de a trăi în pace cu celelalte state. însă.

utilizând forţe aeriene. Membrii permanenţi sunt puterile învingătoare în cel de-Al Doilea Război Mondial. Deşi Carta Naţiunilor Unite. ce se afirmă în articolul 42: „În situaţia în care Consiliul de Securitate2 consideră că măsurile conforme articolului 41 [măsuri non-militare – nn. recunoaşterea unui stat este sinonimă calităţii de membru al ONU. de exemplu. De asemenea. aceeaşi Cartă conţine prevederi care limitează clar suveranitatea statelor. intitulat „Măsuri cu privire la ameninţări la adresa păcii. Iată. în nici un sens. Carta Naţiunilor Unite – Avalon – traducerea noastră) Primul război din Golf. de exemplu în cazul secesiunilor sau disputelor teritoriale. în articolul al doilea. acesta poate lua măsurile care sunt necesare pentru a menţine sau reinstaura pacea şi securitatea la nivel internaţional. de globalizarea politică – nu există şi nu sunt recunoscute evenimente sau probleme globale. 2 Organism central al ONU. Articolele din acest capitol (39 . Chiar în articolul al doilea. Chiar dacă Taiwanul nu este membru al ONU.Fenomene precum cele descrise mai sus nu se apropie. se spune că statele au obligaţia de a-şi rezolva paşnic disputele şi de a nu atenta la teritoriul altor state (principiile 3 şi 4).51) reglementează intervenţia.” (Art 42. Experienţa războiului şi începutul erei nucleare după Hiroshima a demonstrat clar că o astfel de stare de lucruri nu putea continua decât cu consecinţe tragice. statele au obligaţia de a susţine acţiunile ONU şi a se conforma principiilor ONU. declanşat împotriva Irakului cu permisiunea ONU. statele membre îi pot solicita (şi chiar forţa la nevoie – dar aceasta este o discuţie separată) să respecte principiile ONU. dar această prevedere este încă importantă. inclusiv de natură militară. urmărindu-şi interesele şi interacţionând sporadic. încălcări ale păcii şi acte de agresiune”. dacă acţiunile acestora încalcă principiile ONU şi pun în pericol pacea lumii. Limitarea aceasta este justificată printr-o serie de alte imperative moral-politice. navale sau terestre. blocade sau alte operaţiuni aeriene. Mult mai vizibilă este limitarea suveranităţii în capitolul al VII-lea al Cartei. în contradicţie flagrantă cu 1 În prezent.] ar fi nepotrivite ori s-au dovedit nepotrivite. pune pe primul loc principiul egalităţii suverane. Aceste prevederi intră clar în conflict cu ceea ce era considerat dreptul suveran al statelor de a declara şi purta război şi de a desfăşura. Înfiinţarea ONU a semnificat faptul că statele au înţeles lecţia istoriei. Astfel de măsuri pot include demonstraţii. actorii din sistemul internaţional acţionează relativ independent unii de alţii. mai ales menţinerea păcii şi securităţii la scară planetară şi respectarea drepturilor omului. Statele membre trebuie să vegheze la respectarea acestor principii chiar de către statele care nu sunt membre ale ONU 1 (principiile 5 şi 6). a fost legitimat tocmai pe baza unor astfel de prevederi. navale sau terestre ale forţelor Membrilor Naţiunilor Unite. politicile interne şi externe pe care le doresc. în general. a forţelor ONU împotriva unor state. 94 . Irakul atentase la integritatea şi suveranitatea altui stat – Kuweitul.

Considerăm că o astfel de abordare este greşită – ea poate duce la erori serioase de judecată. Suveranitatea statelor nu rămâne. absolută. „Hora nucleară” pe care au fost silite să o danseze (aproape) toate statele în cadrul furnizat de ONU este dovada clară în acest sens. pentru prima dată în istorie. cât şi în domeniul politicii interne. o organizaţie supranaţională prelua de la state o (mică) parte a competenţelor lor – atât în ceea ce priveşte politica externă. după cum am văzut. aşadar. Totuşi. Ea este mult mai spectaculoasă şi. când se vorbeşte de globalizare. de obicei. tensiunea extremă a războiului rece a făcut ca acest proces de relativizare a suveranităţii statelor să fie lent şi sinuos. Statele Unite şi Uniunea Sovietică au încălcat de multe ori tacit suveranitatea sateliţilor lor. Importantă este însă motivaţia care a făcut ca. Ea este totuşi limitată. început prin adoptarea Cartei în 1945. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948). cum ar fi acordul de la Bretton Woods (1944). printre altele. de exemplu la a afirma că globalizarea este un fenomen extrem de nou. În afară de limitările formale. cum ar fi ONU sau Banca Mondială (care îşi are rădăcinile în Acordul de la Bretton Woods). statele să fie de acord să cedeze sau să pună în comun o parte din prerogativele lor: anumite probleme – pacea şi securitatea. În mod limpede. Este discutabil cum anume au fost aplicate aceste prevederi în perioada care a trecut de la semnarea Cartei. pe încălcarea prevederilor din Carta Natiunilor Unite care privesc drepturile omului. Intervenţiile sovietice din Budapesta (1956) şi Praga (1968) sunt probabil cunoscute de cititor. De asemenea. două etape ale globalizării politice. prin înfiinţarea ONU. prin controlul strict al folosirii forţei în relaţiile internaţionale. nu credem că greşim când identificăm în aceast parcurs o primă etapă a globalizării politice. drepturile omului – nu mai erau locale sau localizabile. tratatul ABM (Anti-Ballistic Missile Treaty . suveranitatea nu este pusă la îndoială ca fundament al sistemului internaţional. A doua etapă a globalizării politice debutează după terminarea războiului rece. În această perioadă. precum şi prin alte documente internaţionale. se face referire numai la această etapă. la începutul anilor ’90. mai ales prin stabilirea unor standarde de respectare a drepturilor omului. Credem că putem să distingem două etape ale sale şi. implicit. Este important să privim acest proces sistematic. Procesul de limitare a suveranităţii statelor.principiile ONU. de înfiinţarea ONU şi de războiul rece. Chiar şi aşa. a continuat în următorii ani. o ruptură 95 . prin Carta Naţiunilor Unite (1945). ele erau recunoscute ca probleme de importanţă globală iar statele acceptau că depind unele de altele pentru a le rezolva.1972) sau Convenţia împotriva Torturii (1987). Se pun bazele unor instituţii internaţionale. intervenţia NATO împotriva Serbiei a fost justificată. marile puteri ale războiului rece. Prima etapă este marcată de cel de-al doilea război mondial.

Pentru că această a doua etapă a globalizării politice este mult mai complexă decât prima. În schimb. Modele pentru a doua etapă a globalizării politice În etapa secundă a globalizării politice. Echilibrul de putere din timpul războiului rece nu mai există. Suveranitate politico-economică versus suveranitate juridică Dorina Năstase şi Mihai Mătieş analizează perspectivele suveranităţii statului-naţiune plecând de la tensiunea existentă între cerinţele politice şi economice ale integrării europene şi forţa conservatoare şi normativă a idealurilor de natură juridică (Năstase. vom prezenta trei modele de analiză care încearcă să explice sensurile suveranităţii în contextul acestei noi etape a globalizării. vom folosi câteva modele de analiză bazate tot pe suveranitate.3. Problema centrală pentru această dimensiune a suveranităţii este: câtă influenţă şi cât control mai deţine statul pe plan intern şi extern? Cât anume din puterile sale a fost delegat către – sau preluat de instituţiile supranaţionale (cum sunt cele din cadrul 96 . Mai grav este că într-o astfel de perspectivă nu este vizibil cum anume actuala rupere de ritm a globalizării a „crescut” din acumulările unei jumătăţi de secol de istorie postbelică. tentată din ce în ce mai mult să acţioneze unilateral. 4. Statele Unite. iar în finalul secţiunii prezentăm un model mai flexibil de analiză – de fapt un metamodel – capabil să analizeze suveranitatea într-un spaţiu înalt-dimensional. pentru a oferi o schiţă inteligibilă şi coerentă a acestei realităţi. la dezarmare şi. alături de state sau chiar concurându-le. drepturile omului. 4. al doilea cvadridimensional. În continuare. Primul model este bidimensional.totală cu trecutul. Mătieş. actorii regionali – alianţe economice şi militare – se afirmă ca jucători globali de primă ligă. Actorii non-statali din sistemul internaţional devin mai numeroşi şi mai importanţi. fie el şi apropiat. şi cu istoria politică mondială. Rolul ONU în aceste condiţii pare să cunoască un declin. dar care iau în considerare sensuri multiple ale acesteia. precum şi monopolurile pe care acesta le deţinea sau pretindea că le deţine sub titulatura suveranităţii. Problemele care sunt catalogate de importanţă globală sunt mai multe şi mai complicate: de la terorism şi poluare. Suveranitatea politico-economică dă seama de transformările care au afectat capacitatea de acţiune a statului. din nou. 2002).1. pe scena globală rămânând o singură superputere.3. cum este acela în care se manifestă globalizarea. suveranitatea statului-naţiune este chestionată deschis.

în 1992. 1994). militare sau de politică externă. la un adevărat boicot din partea altor state sau a marilor investitori. precum cele legislative. ONU. La nivel global. Schumann. astfel. „Creativitatea” statelor de care vorbeau Năstase şi Mătieş se leagă. pune accentul pe intervenţia statului în economie pentru a reduce dezechilibrele sociale create de piaţă. căderea lirei atunci când atacurile speculative au depăşit capacitatea de intervenţie a băncii centrale (Martin. Banca Centrală sau Parlamentul) sau de administraţiile locale şi regionale? În mod previzibil. Banca Mondială. în consecinţă. investiţii. incapabile să controleze zone extinse din propriul teritoriu sau chiar cartiere întregi din capitalele lor (Kaplan. de exemplu. aspectul economic al globalizării este cadrul avut în vedere şi. spre deosebire de ce se întâmplă în Statele Unite şi chiar în Japonia. nu a putut împiedica. cum sunt cele din vestul Africii. Moneda comună europeană şi Banca Centrală Europeană care o susţine sunt un exemplu puternic în acest sens. ci chiar de mari puteri. favorizat mai ales de social-democraţia europeană postbelică. servicii şi persoane. Statul îşi conservă monopolul asupra unor instrumente esenţiale. dar a fost constrânsă de mersul economiei globale să restrângă masiv programele sale de asistenţă socială în anii ’90. dar şi Organizaţia Mondială a Comerţului (WTO) – moştenitoare a acordului de liber schimb GATT. în condiţiile actuale. la izolarea statului respectiv. bunuri. Deşi. parcurg o slăbire voluntară. Suedia în special a dezvoltat un „stat al bunăstării” considerat exemplar după cel de-al doilea război mondial. monetare. Nu numai că statele. de o conlucrare mult mai strânsă. Marea Britanie. prin care poate interveni atunci când piaţa evoluează într-o direcţie (considerată) periculoasă. Bazate pe impozitare progresivă. de redistribuire masivă a veniturilor şi beneficiilor economicosociale au devenit utopice. „welfare state”]. 97 . Similar. teoretic. dar ele se văd uneori puse în situaţia de a nu putea acţiona. Cei doi autori afirmă că statul a reuşit să „reinterpreteze creativ” erodarea suveranităţii sale economice menţinându-şi o poziţie strategică în raport cu piaţa. de locuri de muncă. din considerente de eficienţă. Este limpede însă că statul îşi impune o „cură de slăbire” pentru a se putea adapta la noua situaţie.Uniunii Europene – Comisia. acestea alungă investitorii şi provoacă o adevărată hemoragie de capital şi. Consiliul de Miniştri. Curtea de Justiţie. 1999). acest tip de politică ar fi extrem de costisitoare şi ar duce. Interpol-ul şi 3 Statul bunăstării [eng. Nu este vorba aici doar de state slabe. este discutată în special capacitatea statului de a reglementa fluxurile de capital. politicile de bunăstare 3 de mare amploare. controversatul Tribunal Penal Internaţional pentru crimele împotriva umanităţii. La nivelul Uniunii Europene. Fondul Monetar Internaţional. el poate interveni în mod curent pentru a controla diversele pieţe. chiar dacă evoluţiile din societate sau din economie depăşesc pragul critic. materializarea cea mai semnificativă a acestei disponibilităţi pentru interdependenţă fiind instituţiile suprastatale. politicile de acest tip sunt totuşi o prioritate. în aceste condiţii.

Aceste norme se regăsesc în constituţiile statelor şi în tratatele internaţionale sau în Carta ONU. Suveranitatea juridică a fost semnificativ limitată şi prin intervenţiile militare asupra unor state suverane – unele făcute cu acordul ONU. organizare politică. Acest autor distinge suveranitatea legală internaţională. credem că putem cita ceea ce spune Marks despre intervenţia din Kosovo: „Dar care sunt implicaţiile pe termen lung ale intervenţiei din Kosovo? Probabil că este exagerat să spunem că ea vesteşte începutul unei guvernări mondiale. cea din Kosovo sau cea din Afganistan.” (Marks. l-a determinat chiar pe fostul diplomat american Edward Marks să afirme că am trecut de la sistemul westfalian care a dominat scena mondială până după războiul rece. Suveranitatea juridică funcţionează ca un set de norme de drept intern şi internaţional. la unul „post-westfalian” (Marks. protecţia cetăţenilor în străinătate). În loc de concluzie pentru acest model. dar s-ar putea să nu fie greşit dacă spunem că ea constituie un pas important către o comunitate politică integrată. economică şi socială). formale (legate de elaboararea şi menţinerea jurisdicţiei) şi personale (regimul cetăţeniei. aprobată prin faimoasa rezoluţie 1244 a ONU. precum recenta intervenţie americană din Irak. American Diplomacy) 4. Uniunea Europeană era definită prin trei piloni care delimitau competenţele statelor de cele ale Uniunii. conform Cartei ONU. statul este cel mai important subiect de drept având competenţe teritoriale (putere deplină asupra unui teritoriu). statele au drept de autoapărare şi. American Diplomacy). profesor la Universitatea Stanford. precum cele din Irak de la începutul anilor ’90. dar şi prin creşterea importanţei autorităţilor locale şi regionale. de exemplu. Deşi suveranitatea juridică tinde să fie conservatoare. beneficiază de egalitate suverană. Vom reveni asupra acestor aspecte când vom discuta alternativele la statele-naţiune.2.alte organizaţii încearcă să rezolve probleme care depăşesc forţele majorităţii statelor. suveranitatea internă şi 98 .3. Suveranitatea ipocrită. suveranitatea westfaliană. materiale (ordine internă. Intervenţia din Kosovo. statele au acceptat o revizuire serioasă a suveranităţii lor juridice. precum şi competenţele comune. Prin Tratatul de Maastricht din 1992. Modelul lui Stephen Krasner Al doilea model pe care îl vom prezenta a fost elaborat de Stephen Krasner. De asemenea. În dreptul internaţional. Mai ales în Uniunea Europeană. iar altele realizate unilateral. precum ONU sau Uniunea Europeană. şi ea a fost amendată şi relativizată prin intermediul instituţiilor internaţionale sau supranaţionale.

Ipocrizie organizată”. afirmând că puţine state din lumea de azi – şi puţine state din istorie în general – au deţinut toate cele patru forme de suveranitate.” (Krasner. vezi şi Kaplan. pentru că armele de distrugere în masă au devenit mai uşor de procurat.pakistaneză. 2001). martie 2003. precum graniţa afgano. Krasner. Mătieş. pentru că există zone neguvernate. ele susţin retoric aceste principii normative sau reguli asociate cu suveranitatea. Legală internaţională Westfaliană SUVERANITATE A interdependenţei Internă Suveranitatea după Stephen Krasner Suveranitatea tradiţională ar fi o combinaţie de suveranitate legală internaţională (statele se recunosc reciproc) şi suveranitate westfaliană (statele nu violează teritoriul şi nu se amestecă în afacerile interne ale altor state). 2002). schimbarea forţată a regimurilor periculoase. Krasner reia tezele din lucrarea sa „Suveranitatea. Paraguay şi Argentina. reorganizarea instituţiilor internaţionale şi folosirea autorităţii unor actori 99 . martie 2003 – traducerea noastră) Pentru a rezolva şirul de probleme create de slăbirea suveranităţii tradiţionale ar trebui creat un nou cadru instituţional care să permită: asistenţa politică şi economică. Aceasta nu ar mai funcţiona pentru că în multe state autoritatea centrală se află în colaps. dar fac altul. Năstase. aprilie 2003. şi pentru că guvernele funcţionează de multe ori prost şi tind să încalce drepturile omului (Krasner. Într-un interviu realizat în cadrul seriei „Conversaţie cu istoria” la Universitatea Berkeley. sau cea dintre Brazilia. 1994 pentru o analiză similară a situaţiei din Africa de vest. „Ipocrizia organizată apare atunci când statele spun un lucru. Keating. dar politicile şi acţiunile lor încalcă aceste reguli.suveranitatea interdependenţei (Krasner. aprilie 2003.

globalizarea politică poate fi vizualizată ca o deplasare a greutăţii de la stânga la dreapta şi. Suveranitatea internă. statele au nevoie de instrumente transfrontaliere pentru a recăpăta un minim control asupra acestor fluxuri. Situaţia actuală din Irak este şi mai complicată. au dificultăţi în a controla fluxurile de capital. aprilie 2003) pentru a realiza convergenţa politicilor diferitelor state. În fond. ceea ce le face să depindă de alte state. de sus în jos. Programul de înarmare nucleară desfăşurat de Coreea de Nord este un astfel de exemplu. transferul de suveranitate de la administraţia militară a coaliţiei către noul guvern irakian lovindu-se de incapacitatea ambelor autorităţi de a pacifica ţara. persoane. instituţionalizată în sistemul de recunoaştere reciprocă a celor aproximativ 200 de state din cadru ONU. Republica Moldova este un stat recunoscut. La nivelul modelului descris schematic mai sus. idei. este importantă în condiţiile în care numeroase state au probleme în a (re)stabili un control efectiv asupra teritoriului lor deşi suveranitatea lor legală internaţională nu este. în principiu. terorism sau poluare la graniţele lor.precum Fondul Monetar Internaţional (Krasner. „rogue nations”) sau statelor eşuate (eng. Suveranitatea interdependenţei câştigă în importanţă pentru că statele. aşa cum am afirmat deja în mod repetat. reformarea sistemului internaţional westfalian bazat pe state-naţiune suverane. Noua suveranitate internaţională va trebui să ţină cont de existenţa statelor-problemă (eng. legată de modalitatea de organizare a autorităţii în interiorul graniţelor şi de eficienţa funcţionării acesteia. materiale de mare risc. Astfel. Înţelegerea noului mediu este capitală şi pentru reconstrucţia instituţională internaţională sau 100 . Ameninţarea proliferării terorismului nuclear. Aceste măsuri semnifică. dar tot aici poate fi încadrată şi criza umanitară din Transnistria. este (tacit) în dispută şi va trebui să fie reformată. investiţii. Un alt motiv este că unele state îşi folosesc într-un mod inacceptabil privilegiile suveranităţii westfaliene. Motivul principal este că suveranitatea multor state recunoscute lipseşte de facto şi asta a condus de multe ori la tragedii umanitare sau război civil – criza recentă din Sudan este un exemplu în acest sens. dar acest fapt nu a împiedicat stabilirea ad hoc a unei suveranităţi interne în această regiune care violează legislaţia internaţională. chimic sau biologic face ca această realitate să fie şi mai dramatică. pusă la îndoială. Moldova se confruntă în prezent cu o astfel de situaţie în regiunea transnistreană. Suveranitatea internaţională. într-o măsură mai mică. măsurile propuse de Krasner constituie un program în care globalizarea politică este privită ca un fapt împlinit sau oricum în curs de realizare. iar Transnistria nu are suveranitate internaţională. de fapt. Suveranitatea interdependenţei este conceptul care captează această realitate. „failed states”) care pun în pericol siguranţa şi drepturile propriilor populaţii şi pe cele ale statelor vecine.

pentru proiectarea unor mecanisme de lucru general acceptate atât pentru situaţii normale. a insistat că pericolul global pe care îl reprezintă o potenţială putere nucleară iresponsabilă şi imorală este prea serios pentru a nu îl înlătura. Globalizarea politică semnifică tocmai de aceea nu o respingere a suveranităţii în totalitatea ei. dinamice şi cu o densitate inegală. ci o reorganizare selectivă a suveranităţii în care moştenirea westfaliană îşi pierde din importanţă. iar accentul se deplasează pe suveranitatea interdependenţei. domeniile în care se vede nevoit să-şi exercite controlul devin mai numeroase şi mai înguste. sau pe orizontală. chiar dacă s-a dovedit falsă. către instituţii internaţionale sau autorităţi locale şi regionale. către actori nonguvernamentali.3. Ca să fim exacţi. ca ipocrizie de stat. În secţiunile următoare. dar el a supravieţuit juridic şi forţa sa de constrângere este din acest punct de vedere considerabilă. 4. Statele rămân titulare unice ale suveranităţii legale la nivel internaţional şi depun eforturi de a deveni mai eficiente pe plan intern.3. Krasner afirmă în interviul menţionat mai sus că multe instituţii sunt în fond bazate pe un tip sau altul de „ipocrizie organizată”. chiar dacă prin aceasta principiul nonintervenţiei în afacerile interne ale altui stat ar fi încălcat. A despica firul dincolo de patru Pe măsură ce statul încearcă să se adapteze la provocările unui mediu din ce în ce mai complex. statul este nevoit să dezvolte 4 Cum spune şi Krasner. cât şi pentru control şi intervenţie în caz de criză. doar marile puteri s-au bucurat de fapt de suveranitate deplină. Statul nu e o agenţie de guvernare printre altele sau un simplu nivel administrativ. dar el nu mai deţine un monopol în această privinţă. Diplomaţia franceză se referă la acest moment ca la „deschiderea cutiei Pandorei” şi este destul de limpede că el indică în ce fel de realitate politică globală începem să trăim. Uniunea Sovietică a pus chiar la punct o doctrină a intervenţiei (doctrina Brejnev). Aceste eforturi implică şi delegarea unor competenţe până acum exclusiv statale pe verticală. cât recunoaşterea acestui fapt şi implicit a limitelor legate de suveranitatea tradiţională. asimetrice. acest tabu nu mai este intact de multă vreme 4. vom reveni asupra dispersiei verticale şi orizontale a competenţelor statului şi a modului în care aceasta pune bazele unei comunităţi politice globale multistratificate. De exemplu. Acestea au intervenit mereu în treburile interne ale statelor mai mici atunci când interesele lor au fost în joc. a devenit clar ca tabu-ul nonintervenţiei nu poate rămâne intact în noua etapă a globalizării. 101 . Dincolo de faptul că suveranitatea internaţională nu mai poate continua să fie o mască pentru disoluţia suveranităţii interne. Problema legată de suveranitate nu este neapărat aceasta. Justificarea pentru intervenţia din Irak.

De asemenea. inclusiv o armată proprie. Taiwanul are o suveranitate relativă – el nu mai este membru al ONU din 1971 de la reluarea relaţiilor chino-americane. 102 . Soros 1997 etc.instrumente de control al fluxurilor de informaţie (Derrida. un Zair (actuala Republică Democrată Congo) stabil de Burundi şi Rwanda (Mazrui. Mătieş. Veltmeyer. aşa cum argumenta şi Krasner. Ali Mazrui. Mai exact. Într-adevăr. oscilând între acuze de autoritarism şi suspiciuni de neputinţă (Ascherson. este tradiţional legată de competenţe exclusive circumscrise teritorial. este deja una hibridă. „pooled”) este modelul adoptat în Uniunea Europeană. dar nu este un stat deplin suveran. Antet).). Această concepţie. 1998) care par a fi complet separate de competenţele sale teritoriale tradiţionale. Taiwanul are majoritatea componentelor suveranităţii. Protecţia americană tacită (nu există relaţii diplomatice oficiale) garantează pentru moment această suveranitate relativă. impure sau suprapuse. Suveranitatea însăşi a dezvoltat sau va dezvolta hibrizi rezistenţi la noul mediu. 2000. dar şi alţi autori (Hirst. Suveranitatea. Thompson. de monopolizarea unor instrumente de acţiune politică excepţionale şi de un rol privilegiat pe scena internaţională. conducerea coprincipatului fiind exercitată formal de şeful statului francez şi de episcopul de Urgel (Spania). statele din Uniune punând în comun unele din competenţele lor. Schumann. se poate discuta dacă Hong Kong-ul are o suveranitate relativă în cadrul aranjamentului „o ţară. 1999. precum suveranitatea relativă. unul din intelectualii de frunte ai Africii. 2003. semisuveranitatea şi mai ales suveranitatea împărtăşită. Martin. 2004. Franţa şi Spania numesc de fapt doi din cei patru membri ai Tribunalului Constituţional al micului stat. Aceast model de analiză îşi are originea în acceptarea faptului că globalizarea – nu numai cea politică – se realizează într-un spaţiu înalt-dimensional. 2002). Micklethwait. aşa cum am arătat. cu domenii-nişă. Bauman. într-un sistem care ar avea la bază un Consiliu de Securitate african. 1999 etc. Suveranitatea împărtăşită (eng. Tocmai de aceea sugerăm posibilitatea unui cadru flexibil de analiză pentru suveranitate pe care l-am denumit suveranitatea n-dimensională. două sisteme” prin care a revenit la China. 2003. dar modelul ar putea fi în viitor extins. în viitor am putea asista la extinderea tuturor acestor modele la scară planetară.). Starobin. Wooldridge. Egiptul de Sudan. Africa de Sud ar putea să se îngrijească de Angola. presiunile la care este expus statul sunt adesea contradictorii. dar pretenţiile restabilirii unei suveranităţi chineze asupra insulei nu vor rămâne probabil fără efect pe termen mediu şi lung. Andorra este un model de semisuveranitate (Năstase. nu mai corespunde realităţii. Andorra este membru al ONU din 1993. În alt sens. dar îi lipseşte recunoaşterea legală internaţională. Judt. propunea o „recolonizare” a continentului african – de fapt „preluarea” statelor aflate în criză de către statele-pivot. Petras. mai mari şi mai puternice. Aceasta. metaforic vorbind. 2004. 2002.

Printr-un astfel de model mai complex s-ar putea explica unitar de ce. Unele din aceste dimensiuni fac parte din zona tradiţională a suveranităţii – cum sunt cele militare. educaţie. Analiza ar pune accent pe resursele de control disponibile într-un domeniu şi costurile lor pentru a evalua capacitatea statului de a menţine performanţa în respectivul domeniu într-un interval de siguranţă. Acest model de diagnostic poate evidenţia resurse sau puncte slabe inaccesibile unei analize preocupate doar de aspectele tradiţionale ale suveranităţii. Acest cadru ar funcţiona astfel: se pot trasa câteva categorii mari de domenii în care statul îşi exercită controlul.. Monetară Macroeconomică Economică Fiscală Vamală şi tarifară SUVERANITATE .. mai ales Foucault.Aşa cum am mai afirmat. am putea studia acest domeniu pe mai multe dimensiuni. economie. pentru că modelul poate fi dezvoltat ca o reţea sau pânză de păianjen. . ne-ar interesa ce înseamnă globalizarea pentru suveranitatea economică. altele sunt la graniţa acestei zone – cum sunt cele legate de sănătate (unii autori. ordine internă.. cum ar fi: forţe armate. care să permită omisiuni şi focalizări.. de aceea avem nevoie de un model flexibil. Evident. se poate vizualiza dinamica procesului de globalizare la o rezoluţie mai înaltă. . De asemenea. de 103 . asistenţă socială. nu toate aspectele implicate ne vor interesa în mod egal. interdependenţa şi integrarea sunt bune sau sunt rele. Dacă. nu ar fi de acord).. diplomaţie. Dacă ne interesează să înţelegem şi să acţionăm în lumea reală. justiţie. doar naivitatea sau ideologia pot localiza şi judeca maniheist globalizarea: statul moare sau triumfă. de exemplu. Lista nu e completă şi nici ordonată. adică pentru poziţia de actor economic a statului. sănătate sau cercetare ştiinţifică. trebuie să ţinem cont de complexitatea ei. legislaţie. Fragment dintr-un model multidimensional de analiză a suveranităţii Cei mai mulţi autori sunt de acord că dimensiunile monetare şi tarifare sunt probabil afectate primar de globalizare mai mult decât alte zone economice. globalizarea este doar economică sau doar politică..

existenţa laboratoarelor. activitatea economică va tinde să emigreze şi impozitele vor deveni inutile. vom avea de fapt un tablou şi mai clar al globalizării. Dacă avem însă în vedere variabile precum existenţa şi starea infrastructurii medicale în ţările respective. pentru că sunt bazate pe impozitare.exemplu. Un alt exemplu – nu este evident la prima vedere de ce SIDA şi malaria pot avea efecte destabilizatoare în Africa şi de ce SARS cu greu ar putea provoca o situaţie similară în China şi tările vecine. dominat de SUA – la această componentă a suveranităţii. faptul că globalizarea. Pentru toate aceste variabile şi nu numai pentru ele. resursele existente pentru a desfăşura campanii de prevenire şi vaccinare. capacitatea de a mobiliza ajutor intern şi internaţional. semnatare ale acordului de liber schimb NAFTA. Vom avea în faţă o reţea de reţele. dar şi cu unele suficient de puternice pentru a străbate toată reţeaua. suveranitatea militară este accesibilă exclusiv independent. În schimb. dar accesibilă în comun. care este şi ea limitată statal. orientarea şi designul categoriilor depind de ce anume vrem să aflăm. starea aparatului administrativ. Şi aici acţiunea concertată a mai multor state poate însă „restaura” într-o oarecare măsură gradul de acces. balanţa se înclină în favoarea Chinei şi a ţărilor sud-est asiatice. SUA şi Canada. De exemplu. Pentru majoritatea statelor. Pentru Mexic. De asemenea. Fiecare mare exportator de petrol ar putea influenţa într-o măsură oarecare preţul mondial al petrolului. controlul independent al tarifelor vamale este mai costisitor decât accesul comun – deşi asimetric. dacă statul practică impozite mari. capacitatea statului de impune şi menţine carantina în timp util. dar influenţa aceasta nu se poate compara 104 . atunci misterul poate fi lămurit. similară Internetului. pe cele care pot fi deplasate spre un alt tip de control decât cel al statelor sau pe cele care aparent tind spre dereglementare. Exemplul de mai sus poate fi folosit şi pentru a demonstra că într-un astfel de model pot fi studiate în paralel globalizarea politică şi cea economică. vom putea indica cu o oarecare precizie domeniile în care statul pierde teren. concediile plătite sau ajutoarele de şomaj nu trec graniţele. la nivel economic. suveranitatea monetară este inaccesibilă independent. gradul de securizare a graniţelor. pentru statele din UE care au adoptat moneda comună. etc. cu multe fluxuri localizate. De asemenea. Dacă reprezentăm câte o astfel de reţea complexă a suveranităţii pentru un număr de state şi punem reţelele unele lângă altele. În zonele de interfaţă. majoritatea pieţelor se deplasează în exteriorul controlului statelor. pensiile.. Cum am spus deja. politicile publice de bunăstare şi asistenţă socială. s-ar observa şi cum afectarea primară a unor zone cauzează fenomene secundare în altele: renunţarea la barierele vamale şi tarifare şi ieftinirea transporturilor duc la „scumpirea” politicilor fiscale. este mai ales un fenomen financiar şi tarifar care se reflectă la nivel politic prin costuri de intervenţie mari în domeniile afectate şi implicit prin diminuarea sau transformarea suveranităţii statelor în ariile respective.

politicul urmează economicul adoptând un model al integrării într-o reţea de reţele. dezvoltarea socială. Sistemul internaţional westfalian este în mod clar depăşit. ONU a convocat congrese planetare pe diverse teme – drepturile omului. Considerăm totuşi că putem sintetiza ce s-a spus până acum şi putem arăta prin mai multe exemple ce corespondenţă se stabileşte între modelele de mai sus şi realitate. Tabloul rezultat nu este diferit în mare de cel propus de Krasner. La începutul anilor ’90. Suveranitatea. tradiţional legată de competenţele exclusive ale statului. 3. Procesul captat de aceste idei mari nu este cursiv sau unitar. Câteva idei puternice sunt furnizate de aceste modele: 1. Credem totuşi că un model flexibil – n-dimensional din moment ce poate acomoda un număr indefinit de categorii – este mai potrivit pentru a observa etapa actuală a globalizării din unghiul suveranităţii. 2000). problemele femeilor (Micklethwait. dar este încă neclar dacă acest efort va reuşi. noul rol al Naţiunilor Unite” (Micklethwait. principiul nonintervenţiei devine secundar şi opţional comparativ cu drepturile omului sau pacea mondială. El poate fi util însă dacă ne interesează detaliile sau dacă dorim să observăm cum dinamici locale apărute în punctele nevralgice tind să se propage în reţea cauzând reacţii în lanţ greu de controlat. 4. Statul este preocupat să ocupe o poziţie strategică faţă de pieţe. se deplasează spre interdependenţă şi competenţe împărtăşite. Secretarul general al ONU de atunci. spunea că „învingătorul de la sfârşitul războiului rece va fi democratizarea relaţiilor internaţionale.cu cea însumată a ţărilor exportatoare exercitată unitar de organizaţia acestora – OPEC. se părea că statele lumii se îndreaptă cu paşi repezi spre o ordine guvernată de idei precum cele de mai sus. Acest model este doar o sugestie. monopolul statului ca agenţie de guvernare este în consecinţă spart. Repoziţionarea statului – adaptarea sa la noua situaţie – se manifestă mai ales ca delegare şi punere în comun de competenţe cu actori supranaţionali şi regionali (dispersie verticală) sau cu actori nonguvernamentali (dispersie orizontală). Concluzii parţiale privind etapa a doua a globalizării politice Nu este momentul să tragem linie în privinţa etapei secunde a globalizării. Conservatorismul juridic pe care era construit monopolul statului asupra afacerilor interne şi externe este pe cale să devină mai permeabil din cauza presiunilor economice şi sociale la care este expus. 2. 105 .4. Boutros BoutrosGhali. Wooldridge. 5. după încheierea războiului rece şi destrămarea Uniunii Sovietice. 4. Pe plan politic.

printre altele.3 miliarde de dolari – Martin. 1999). a devenit clar că suporterii globalizării fuseseră prea optimişti. Tot ONU a autorizat intervenţia coaliţiei conduse de SUA în Irak şi a trimis forţele de pace ale Naţiunilor Unite (aşa-numitele „căşti albastre”) în mai multe puncte fierbinţi din lume. iar în 1992 ţările sud-est asiatice grupate în ASEAN au hotărât să pună bazele unei zone de comerţ liber. Această constatare a fost întărită de eşecul reformelor din Rusia. Aceste politici aveau în vedere. MERCOSUR – a fost iniţiată în 1995. Unele state se dovediseră prea slabe pentru această transformare. cât şi stabilitatea lor socio-politică. datoria se cifra la 1. minimizarea rolului statului în economie. altele deveniseră profund suspicioase faţă de globalizare sau pur şi simplu dezinteresate. Atmosfera tensionată din aceşti ultimi ani a fost „întregită” de spulberarea iluziilor unei păci globale. din Angola până în Bosnia. Atentatele din 11 septembrie 2001 şi noua politică preemptivă – decisă să acţioneze unilateral împotriva ameninţărilor reale sau potenţiale – a administraţiei americane conduse de neoconservatorii lui G. W. o piaţă comună pentru America de Sud – cunoscută după acronimul numelui ei spaniol. preşedintele Bush folosea sintagma „axă a răului” pentru a 106 . fiind de departe cea mai avansată zonă din acest punct de vedere. de mersul prost al reformelor în unele ţări din fostul bloc comunist şi de crizele grave din Mexic şi Argentina survenite tot în contextul implicării Fondului Monetar Internaţional (Stiglitz. 2000. iar temerile adversarilor exagerate. După jumătatea anilor ’90. Integrarea economică a fost puternic sprijinită de ceea ce s-a numit „consensul de la Washington” (Stiglitz. Schumann. 2003). 2003) – un set de politici neoliberale susţinut de principalele organizaţii economice supranaţionale: Fondul Monetar Internaţional. lua fiinţă acordul nord-american de liber schimb NAFTA. Schumann. eliminarea barierelor vamale şi liberalizarea pieţei de capital. Strategia de securitate a SUA). Bush au marcat începutul de secol al XXI-lea (vezi de ex. la Maastricht. macrostabilitatea. criza economică din Asia din 1997 a dovedit clar că reţeta „consensului de la Washington” are deficienţe majore şi chiar potenţialul de a „otrăvi” accidental economia mondială (Martin.Wooldridge. Uniunea Europeană făcea un pas serios spre integrare în 1992. Banca Mondială şi Organizaţia Mondială a Comerţului. Statele Unite nu-şi plătiseră cotizaţii de câteva sute de milioane de dolari – vezi Micklethwait. În 1994. Şi mai grav. în 1996. 2000). Wooldridge. 1999). Activitatea ONU s-a împotmolit din cauza birocraţiei şi a reticenţelor unor state de contribui cu fonduri şi personal la programele desfăşurate de Naţiunile Unite (la începutul noului secol. După ce în războiul rece preşedintele Reagan denumise URSS „imperiul răului”. Să menţionăm doar că cele două zone de care se legau speranţele celor mai mulţi partizani ai globalizării – ONU şi noua economie globală – nu s-au ridicat la înălţimea aşteptărilor. Se credea că astfel de politici vor promova atât creşterea economică şi prosperitatea tuturor statelor.

Iranul sau Coreea de Nord.denumi state-problemă precum Irakul. mai ales că ONU şi Consiliul său de Securitate se vedeau reduse la rolul de a lua notă de acţiunile Statelor Unite. O astfel de orientare a politicii singurei superputeri a lumii a produs îngrijorare. 107 .

1 Organizaţii globale 2. organizaţii internaţionale şi globale. organizaţii supranaţionale. cât şi pe orizontală. regionalizare 1. către actori supra. Punctul de plecare al discuţiei noastre este tocmai tandemul noţiunilor de guvernare şi agenţie de guvernare. Din moment ce aceste instanţe preiau inclusiv o parte din competenţele incluse tradiţional în suveranitatea statului. Paul Hirst şi Grahame Thompson explică în „Globalizarea sub semnul întrebării”: 108 . Macroregiuni 2. acceptabilă în limba română. Alte organizaţii 3. Dincoace de stat Bibliografie (cursurile 4 şi 5) Schiţă de studiu de caz: Un Québec suveran ? Anexă: personalităţi şi evenimente importante pentru suveranitate Întrebări şi probleme pentru cursurile 4 şi 5 Cuvinte cheie: guvernare.2. guvernarea la mai multe niveluri. Mai multe niveluri de guvernare pentru o lume integrată Am discutat în cursul anterior despre redistribuirea competenţelor statului-naţiune către alte instanţe – atât pe verticală. Locul său a fost luat de o pluralitate de niveluri de guvernare. microregiune. Acest cuvânt nu există însă în limba română şi considerăm că adoptarea sa este inutilă atât timp cât sensul lui „guvernare” este clar precizat. macroregiune. monopolul statului ca agenţie de guvernare nu mai există. „guvernare” nu este aici sinonim cu „guvern” – nu putem vorbi în acest sens de „guvernarea Emil Boc”. deşi o astfel de sintagmă este. Mai multe niveluri de guvernare pentru o lume integrată 2.3. către actori nonguvernamentali. în alt context. Uneori acest termen este tradus în română prin „guvernanţă”. Dincolo şi dincoace de stat Cuprins 1. Dincolo de stat – organizaţii globale şi macroregiuni 2. Astfel. aceşti actori aflaţi dincolo şi dincoace de stat sunt priviţi de unii autori ca alternative la statul-naţiune. Folosim „guvernare” ca echivalent pentru termenul englezesc „governance”. cum spuneam şi mai sus. De asemenea.Cursul 5 Globalizare politică II.şi infrastatali.

Thompson. De aici şi tentaţia larg răspândită de a identifica termenul de „guvern” cu acele instituţii ale statului care controlează şi reglementează viaţa unei comunităţi teritoriale. Laura Dragomir. fie îndeplinind chiar ele anumite funcţii. statale şi civile. Conceptul de guvernare la mai multe niveluri (eng. Gary Marks şi Liesbet Hooghe dau următoarea definiţie pentru „governance”: „Definim guvernarea [eng. putem contura ceea ce se înţelege prin guvernare la mai multe niveluri.” (Hirst. Pe de altă parte. Evident. În unele cazuri (UE). instituţionalizată sau nu. guvernarea [sic!]. Întrebarea pe care ne-o punem este următoarea: cine şi în ce context exercită guvernarea în afara statului? Altfel spus. „multi-level governance”) a apărut la începutul anilor ’90. specializate în exercitarea funcţiei executive. e relativ uşor de anticipat problema pe care o ridicăm în această secţiune şi. 109 . precum şi capacitatea de a lua şi implementa decizii în afara mecanismelor de guvernare ale statelor. fie delegându-le şi stabilind limite pentru alte agenţii. 2002)5 Într-un studiu după care ne vom ghida şi noi. totuşi. „supranaţional” nu este sinonim cu „internaţional”! O organizaţie supranaţională are la bază un nivel superior de integrare a statelor membre. dacă lăsăm de-o parte statele. cine are capacitatea de a lua în mod constrângător decizii în sfera publică. Acesta ar fi. care sunt agenţiile de guvernare alternative? Atragem atenţia încă o dată că această întrebare nu trebuie confundată cu cele care se referă la guverne. adică la nişte instituţii centrale din cadrul statelor.” (Marks. Ba chiar este o funcţie care poate fi îndeplinită de o largă varietate de instituţii şi practici public şi private. Hooghe. în contextul dezvoltării studiilor 5 A se nota că şi traducătoarea lucrării lui Hirst şi Thompson. adică spre instituţiile supranaţionale şi internaţionale6. 2004 – traducerea noastră) Dacă privim explicaţia şi definiţia de mai sus. precum şi spre cele plasate „lateral” faţă de stat – organizaţiile nonguvernamentale. monopolul funcţiei de guvernare. 6 Atenţie. foloseşte „guvernare” pentru „governance”. punând aceste condiţii. într-adevăr. numai în competenţa statului. care reprezintă controlul unei activităţi cu ajutorul anumitor mijloace în vederea îndeplinirii anumitor obiective – nu intră. Întrebarea noastră cuprinde orice fel de autoritate. nu facem decât să depăşim tradiţia care face din stat unica agenţie de guvernare şi să ne îndreptăm atenţia spre agenţiile de guvernare aflate dincolo şi dincoace de stat.„Statele-naţiune suverane şi-au atribuit drept caracteristică fundamentală autoritatea de a determina felul în care este guvernată orice activitate de pe teritoriul lor. susţin ele. naţionale şi internaţionale. governance] ca luare de decizii constrângătoare în sfera publică. care are capacitatea de a lua decizii de tipul celor descrise mai sus. aceste decizii pot fi constrângătoare pentru state. În acest mod. spre cele locale şi regionale. în a doua jumătate a cursului dedicat globalizării politice.

Gary Marks a propus această terminologie pentru a analiza evoluţia Comunităţii şi apoi a Uniunii Europene după adoptarea Actului Unic European în 1987. la fiecare nivel se poate elabora şi implementa un anumit set de politici. Nici nu putea fi altfel – Grecia. O definiţie timpurie a lui Marks caracteriza astfel guvernarea la mai multe niveluri: „…un sistem de negociere continuă la mai multe niveluri teritoriale între autorităţi dispuse în serie [eng. Fiecare nivel este construit pentru sarcini generale. curţi de justiţie. Hooghe. cei ai statelor membre (nivelul naţional) şi cei ai regiunilor (nivelul regional sau/şi local).) precum şi instituţii legislative şi judecătoreşti (parlamente. Agenţia de guvernare centrală – sau pivot – în acest dialog tripartit era – şi după unii autori continuă să fie – statul-naţiune. 110 . consilii locale etc.” (Marks citat în Bache. Tocmai această condiţie de autonomie relativă făcea necesară negocierea continuă de care vorbea Marks. Gary Marks şi Liesbet Hooghe disting două mari tipuri de guvernare la mai multe niveluri. 2004) i. În prezent. cele trei etaje aveau un anumit grad de autonomie. Tipul I de guvernare la mai multe niveluri are ca fundament dispersia autorităţii pe un număr limitat de niveluri. Flinders. anumite instituţii reprezentative (adunări. cel naţional. mai ales că terminologia a fost între timp dezvoltată şi rafinată. Portugalia şi Spania deveniseră membre ale Comunităţii şi. guverne. acest tip de guvernare este comparat de cei doi autori cu o păpuşă rusească. Se impunea. total independente. cum aceste ţări mediteraneene erau mai sărace. parlamente. cel regional şi cel local. cel supranaţional. Din cauza arhitecturii sale cu număr mic de niveluri care tind să fie stabile şi care sunt ordonate într-o serie. În cazul Comunităţii Europene. „nested governments”]. Altfel spus.). elaborarea unui aparat conceptual adecvat. guvernarea la mai multe niveluri nu mai este folosită doar în dezbaterile privind Uniunea Europeană. desigur. Aceste niveluri sunt. (Marks. Pentru a realiza această sarcină. primari etc.). Acest document şi reformele din 1988 pe care le-a permis au făcut din capacitatea de guvernare una din priorităţile Comunităţii Europene. era nevoie de o metodologie clară de asistenţă pentru regiunile defavorizate din Comunitate. 2004 – traducerea noastră) Această definiţie sugerează multietajarea agenţiilor de guvernare. S-a ajuns la soluţia administrării fondurilor comunitare prin formarea unui parteneriat între reprezentanţii Comisiei Europene (nivelul supranaţional). dar nu erau. fiecare nivel are de obicei un aparat executiv (comisari.dedicate Uniunii Europene. tribunale etc. 2004) O astfel de arhitectură a guvernării era la acel moment un experiment. În studiul de care aminteam mai sus. pentru studierea eficienţei şi efectelor sale. de obicei. (Bache. Flinders.

pentru că. Deşi nu au legături cu guvernul. până la cel cu unităţi administrativ-teritoriale al României. Avantajul flexibilităţii şi costurile instituţionale semnificativ mai mici recomandă guvernarea de tipul al II-lea şi. în funcţie de sarcinile sau obiectivele avute în vedere. La nivel internaţional însă. guvernarea de tipul al doilea are drept 7 Vezi. aplicând un astfel de model. în cazul UE. sarcină sau obiectiv. 111 . într-adevăr. este apropiat de conceptul de proiect din management. statele nu trebuie să-şi asume angajamente durabile faţă de alte state sau alţi actori. Richardson. ea nu este un Leviathan. Nu este doar intuiţia noastră că numele de „organizaţii nonguvernamentale” poate să inducă în eroare. Tipul al II-lea de guvernare la mai multe niveluri este caracterizat de numărul variabil (şi potenţial foarte mare) de niveluri la care se exercită autoritatea şi orientarea spre sarcini specifice. inclusiv la nivel internaţional.) Balanţa nu se deplasează masiv spre tipul al II-lea din următorul motiv: guvernarea pe mai multe niveluri de tipul al II-lea este în general încadrată sau grefată [eng. după unii autori. aceste organizaţii au dovedit capacităţi de guvernare remarcabile7. 2003. de exemplu. Mai multe niveluri. el este aplicat doar de Uniunea Europeană. Joseph Stiglitz afirma dezamăgit că o fundaţie ca cea a lui Soros a avut uneori rezultate mai vizibile decât marile instituţii financiare ale lumii deşi resursele ei erau mult inferioare celor de care dispun instituţiile respective. (Stiglitz. a organizaţiilor nonguvernamentale. Richardson. cel puţin în anumite condiţii. (Mazey. Cu alte cuvinte. „embedded”] pe o structura funcţională deja creată de o guvernare de tipul I. pentru că doar aici există un grad suficient de integrare a statelor şi o structură instituţională puternică separată de cea a statelor componente. ii. ea a câştigat teren. ceea ce. Din acest punct de vedere. înseamnă de fapt o „adâncime” de 3-6 straturi. „laterală” faţă de stat. altele pot fi minuscule şi. după cei doi autori citaţi. de obicei. 2003) Dincolo de această opinie controversată. guvernarea de tipul al II-lea ar fi mai eficientă decât cea de tipul I. Este destul de limpede de ce. documentul „Promoting the Role of Voluntary Organizations and Foundations in Europe” elaborat de Comisia Europeană în 1997 şi discutat în Mazey. Tipul al II-lea de guvernare pe mai multe niveluri este mult mai flexibil decât primul şi. 1999 etc. evident. între niveluri nu este necesar să existe vreo corespondenţă de anvergură sau arhitectură instituţională. este adevărat că în zona guvernării de tipul al II-lea se desfăşoară majoritatea parteneriatelor public – privat precum şi activitatea. Kobrin. Cum fiecare nivel este orientat spre o anumită problemă. 2003. arată ca UE are chiar o anumită „eleganţă” instituţională.Acest prim tip de guvernare la mai multe niveluri este folosit de majoritatea statelor şi are diverse materializări – de la sistemul federal american. anumite niveluri apar iar altele dispar cu trecerea timpului. Unele niveluri pot fi destul de vaste.

nu pentru sarcini de ordin general. Considerăm că discuţia despre guvernarea pe mai multe niveluri facilitează înţelegerea a ceea ce am putea numi proliferarea agenţiilor de guvernare. Hooghe. după Bob 112 . ci. din moment ce organizaţiile respective fuseseră create pentru sarcini specifice. fenomen specific celei de-a doua etape a globalizării politice. de exemplu. trebuie să nu fim naivi. dar acest lucru este făcut posibil de guvernarea de tipul I construită în Uniune prin designul instituţional şi prin structura celor trei piloni (vezi secţiunea următoare şi cursurile despre UE). pivotul guvernării. doar 723 mai existau după zece ani. agenţia cea mai importantă. iar statul-naţiune. venite mai ales dinspre stânga politică şi culturală (vezi. şi o luptă pentru supravieţuire. Flexibilitate are drept contrapondere o „mortalitate” ridicată – după Marks şi Hooghe. Este adevărat că Uniunea Europeană desfăşoară şi încurajează în anumite condiţii guvernarea pe mai multe niveluri de tipul al II-lea. Din 1063 astfel de organizaţii existe în 1981. Modul în care se conturează lumea în care am început să trăim depinde într-o mare măsură de cum va fi jucată miza respectivă – fizionomia şi supravieţuirea însăşi a statului. după cum am arătat în prima jumătate a cursului. Veltmeyer. aceasta este de cinci ori mai mare în cazul organizaţiilor internaţionale bazate pe tipul al II-lea de guvernare decât în cazul celor care folosesc guvernarea de tipul I. Acest „concert” al agenţiilor de guvernare este. în ciuda slăbirii sale. (Marks.condiţie necesară o guvernare de tipul I. 2003). Iată un tablou sintetic pentru cele două tipuri de guvernare pe mai multe niveluri adaptat după Marks şi Hooghe: Tipuri de guvernare pe mai multe niveluri Tipul I Sarcini generale Etaje (relativ) etanşe Număr limitat de niveluri Arhitectură de anvergura unui sistem Tipul II Sarcini specifice Etaje permeabile Limită indefinită a numărului de niveluri Design flexibil Există destule critici la adresa conceptului de guvernare. 2004) Nu este de mirare că lucrurile stau aşa. Am spus în repetate rânduri că statul nu este o agenţie de guvernare printre altele. pune în joc o miză imensă. Cei familiarizaţi cu managementul proiectelor vor găsi aici încă o similitudine cu domeniul respectiv. Înainte de a trece dincolo şi dincoace de stat să notăm. Petras. Acestora li se adăugaseră 400 de noi organizaţii apărute între timp. Nu credem însă că utilitatea conceptului respectiv este afectată.

2002. vamale.nota 2. istoric sau etnic). altele apar pentru prima dată în acest curs. care se adaugă celor deja spuse despre această organizaţie. prezentăm noţiunea de 8 Vezi mai sus . urmând să prezentăm microregiunile în secţiunea următoare. Există două sensuri mari ale termenului „regiune” (Fórika. 113 . se vorbeşte despre o tensiune între globalizare şi regionalizare. în consecinţă. etc). relativ omogenă (economic. ci şi una de metaguvernare. că statul reuşeşte să-şi proiecteze autoritatea şi „dincolo” şi „dincoace” de sine. De asemenea. cultural. de securitate. în partea a doua a acestei secţiuni ne ocupăm de macroregiuni – de la Uniunea Europeană la MERCOSUR. Primul sens este cel de macroregiune – în mare. Secţiunea cuprinde trei părţi: în prima parte discutăm despre organizaţii globale – de anvergură globală sau ale căror acţiuni acoperă în mod real sau potenţial scena globală. Aşa cum am spus. în lucrările dedicate globalizării. aflată în interiorul graniţelor unui stat şi. social. În a doua parte a secţiunii ne concentrăm asupra macroregiunilor. vom discuta despre trei mari organizaţii de natură economică – Fondul Monetar Internaţional (FMI). Această afirmaţie tinde să devină un clişeu şi este foarte important să clarificăm ce anume se înţelege prin regiune şi regionalizare. Lucrurile stau aşa pentru că el nu este doar o agenţie de guvernare. Thompson. dar care cu greu ar putea fi denumite organizaţii globale: NATO şi G8. 2004) Nu este nimic misterios în asta – funcţia de metaguvernare semnifică stabilirea regulilor jocului pentru celelalte agenţii de guvernare. discutăm despre două organizaţii foarte importante pe plan global. De obicei. în finalul secţiunii. 2002 de mai sus). Despre unele dintre ele am discutat deja. procesul de regionalizare nu poate fi conceput la un singur nivel. un ansamblu teritorial destul de vast cuprinzând mai multe state care şi-au integrat într-o măsură mai mică sau mai mare anumite subsisteme sau competenţe (economice. 2002) şi. (Jessop. Concurenţa pare inegală – ea nu este însă mai puţin reală. Petrea. Al doilea sens este cel de microregiune – unitate teritorială de mici dimensiuni. juridice.Jessop. cuprinsă în organizarea administrativ-teritorială a statului respectiv. 2. Banca Mondială (BM) şi Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) – şi despre trei organizaţii nonguvernamentale (ONG) reprezentative: Greenpeace. controlul cadrului în care se exercită guvernarea (vezi şi citatul din Hirst. Dincolo de stat În cele ce urmează vom prezenta pe scurt câteva organizaţii care joacă rolul de agenţii de guvernare la nivel internaţional sau suprastatal 8. Médecins sans frontières şi Transparency International. Dunning. uneori. Pe lângă o scurtă discuţie despre ONU. În partea a treia a acestei secţiuni.

Ea este formată din reprezentanţii tuturor statelor membre. 114 . Marea Britanie. 9 Vezi cursul anterior. câte unei regiuni a lumii.1. Secretariatul este condus de un Secretar General.1. Rusia. Franţa şi China. lupta împotriva sărăciei şi a epidemiilor. aşa că în continuare vom prezenta doar câteva date despre structura şi funcţionarea sa. Organizaţia Naţiunilor Unite [www. precum Japonia şi Germania. Adunarea Generală este structura cea mai vastă şi cea mai reprezentativă a ONU. dar a devenit membru în martie 2002. tot conform tradiţiei nescrise. Vaticanul şi Autoritatea Palestiniană au un statut asemănător. Acesta are 15 membri. dintre care cinci sunt membri permanenti şi au drept de veto. Tradiţia este ca secretarul general să nu provină niciodată dintr-o mare putere. Ceilalţi zece membri sunt aleşi de Adunarea Generală pentru mandate de doi ani. există controverse dacă statutul de membru permanent nu ar trebui acordat şi altor state puternice. România a fost membru al Consiliului de Securitate pentru perioada 2004 – 2005. Recomandările nu sunt constrângătoare pentru că Adunarea nu are autoritatea de a le impune. Personalul secretariatului ar trebui să fie neutru faţă de state. 2. câte două mandate sunt acordate. Acesta este nominalizat de Consiliul de Securitate şi ales – formal – de Adunarea Generală pentru un mandat de patru ani. Obiectivul principal al ONU este menţinerea păcii. Cel mai important organism al ONU este Consiliul de Securitate.org] În prima parte a cursului am discutat despre ONU. În prezent. Secretariatul Naţiunilor Unite este organismul executiv al ONU. Acesta supraveghează desfăşurarea programelor şi politicilor ONU. Elveţia a avut doar statut de observator neutru. ONU a fost creată în 1945 de 51 de state şi cuprinde în prezent aproape toate ţările lumii (192). Actualul Secretar General este Ban Ki-moon. alte obiective sunt legate de apărarea drepturilor omului. Deciziile Consiliului sunt obligatorii pentru toţi membri ONU. din Republica Coreea. Cei cinci membri permanenţi sunt statele învingătoare în cel de-al doilea război mondial: SUA.stat-regiune cu trimitere la studiul dedicat lui Ohmae care urmează acestui curs şi care tratează pe larg această problemă. dezarmare sau dezvoltare economică. Statul-regiune ar putea fi studiat de cititor şi ca un al treilea sens pentru noţiunea de regiune. Adunarea Generală discută toate problemele importante de pe agenda ONU şi face recomandări în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite 9.un. Toate aceste state sunt puteri nucleare majore. Sediul ONU este în New York. dar există acuze de corupţie şi ineficienţă la adresa acestei birocraţii.1 Organizaţii globale 2.

SUA) din 1944.3. acum. FMI este o agenţie din cadrul ONU.România este membră a ONU din decembrie 1955. Keynes) s-a prăbuşit însă la sfârşitul anilor ’70 şi. 115 . ca şi FMI. în mod formal. este. Obiectivele Fondului sunt stabilitatea sistemului monetar global.worldbank.org] Banca Mondială. Aceste politici sunt de multe ori controversate 10. cea mai mare influenţă. 186 de ţări sunt membre ale FMI. o agenţie specializată a ONU. Împrumuturile sunt condiţionate de adoptarea anumitor politici economice. dar înfiinţarea sa a fost hotărâtă prin Acordul de la Bretton Woods (New Hampshire. Sediul FMI este în Washington. România este membră a FMI din decembrie 1972. Fondul este condus de un Consiliu Director format din 22 de membri care reprezintă fie marile puteri în mod individual.) statelor membre. Iniţial. Obiectivul iniţial al BM a fost asistenţa pentru reconstrucţia statelor devastate de cel de-al doilea război mondial. Banca Mondială [www. Fondul şi-a început activitatea în 1947. locuinţe.M. SUA este principalul contributor al Fondului şi are. fie grupuri de ţări mai mici. Fondul avea ca rol supravegherea monetară prin menţinerea unor rate de schimb stabile raportate la dolarul american.2. În prezent. Împrumuturile sunt condiţionate de respectarea anumitor condiţii de fezabilitate şi relevanţă pentru comunităţile implicate. în consecinţă. 2. de fapt. fiecare stat membru numind un guvernator. cunoscută şi ca Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. agricultură. Fondul monetar internaţional [www. independent de ONU. sănătate.1. Sediul instituţiei este în Washington. a fost înfiinţată ca urmare a Acordului de Bretton Woods şi funcţionează. Acest sistem de rate de schimb fixe (numit şi keynesian după economistul britanic J. 186 de state sunt membre ale BM. dezvoltarea infrastructurii etc. dar activitatea sa se desfăşoară în mare măsură independent de ONU. Ca şi FMI.org] Formal. BM acordă asistenţă financiară pentru proiecte specifice (educaţie. BM este administrată direct de 21 de directori executivi – cinci sunt numiţi de statele care deţin cele mai mari cote de 10 Vezi cursurile despre globalizare economică.imf. Conducerea Băncii este exercitată de un Consiliu al Guvernatorilor. promovarea cooperării financiare şi încurajarea comerţului liber.1. În prezent. FMI funcţionează ca instanţă de împrumut şi asistenţă financiară de urgenţă pentru statele membre. 2.

Structura organizaţiei cuprinde filiale naţionale (eng. Calitatea de membru al FMI este condiţie necesară pentru a deveni membru al Băncii Mondiale. Deciziile OMC au forţă legală şi sunt constrângătoare pentru statele membre. 11 Vom folosi abrevierea numelui englezesc.transparency. În prezent. De asemenea. Astfel.org. care data din 1948. 2. TI a căpătat recunoaştere internaţională în 1995 datorită iniţiativei „Corruption Perception Index”. există un centru de cercetare la Londra. peste 2500 de voluntari oferă asistenţă medicală în cadrul programelor MSF. a fost transformat în OMC (de fapt. Sediul organizaţiei se află în Geneva.1.1. GATT 11. În momentul de faţă. ele au coexistat până în decembrie 1995.wto. în special dreptul de proprietate (inclusiv proprietatea intelectuală).4.msf. de aceea nu acceptă finanţări de la guverne sau corporaţii. prin semnarea unui nou tratat de către membrii Acordului General pentru Tarife şi Comerţ (GATT). www. iar restul sunt aleşi de celelalte state pentru mandate de doi ani. ales pentru un mandat de cinci ani.capital. Obiectivul principal al organizaţiei este combaterea corupţiei. Transparency International [www. TI este reprezentată în peste 90 de ţări. Obiectivul OMC este promovarea comerţului internaţional prin reducerea şi eliminarea barierelor vamale şi tarifare şi prin protejarea drepturilor actorilor economici. 2. când acordurile cuprinse în GATT au devenit parte a OMC). O conferinţă ministerială care are loc la fiecare doi ani supraveghează Consiliul General şi numeşte Directorul general al OMC. Organizaţia este condusă de un Consiliu General care cuprinde ambasadorii statelor membre. „National Chapters”) şi un Secretariat internaţional aflat în Berlin. Médecins sans frontières [www.5.6.org] OMC a fost înfiinţată în 1994. inclusiv România.1. România este membră a OMC din 1995. Organizaţia Mondială a Comerţului [www. Cei 21 de directori sunt conduşi de Preşedintele Băncii Mondiale. 2.org] Această organizaţie funcţionează din 1971 şi se bazează pe voluntariat. 116 . România este membră a BM.transparency. Organizaţia are două obiective majore: (i) oferirea asistenţei medicale de urgenţă acolo unde este nevoie de ea şi (ii) creşterea notorităţii problemelor medicale la nivelul sferei publice globale. 153 de state sunt membre ale OMC.org. pentru că este consacrată.ro] Transparency International activează din 1993.

Grecia a fost admisă în 1981.Médecins sans frontières defăşoară programe în peste 80 de ţări. Uniunea Europeană [www. Comunitatea Europeană. În 1992. în 1967.1. de către agenţi secreţi francezi. în 1985. Tot în 1986 a fost semnat Actul Unic European.greenpeace. iar sediul organizaţiei se găseşte în Bruxelles.europa. care cuprindea măsuri pentru accelerarea integrării statelor membre. numită uneori şi Piaţa Comună. Irlanda şi Danemarca.1. Fotograful Fernando Pereira a murit în naufragiu şi scandalul internaţional de proporţii care a urmat a dus la demisia ministrului francez al apărării şi a şefului serviciilor secrete. inclusiv în România. Tratatul a reprezentat un pas înainte pentru integrare. Obiectivele organizaţiei sunt legate de protecţia mediului şi dezvoltarea unei conştiinţe civice mai preocupate de ecologie. Tratatul de la Maastricht a aşezat Uniunea pe trei piloni care delimitau 117 . Comunitatea Europeană a devenit Uniunea Europeană (UE). care aducea sub o autoritate unică industriile cărbunelui şi oţelului din Franţa. Belgia. Olanda şi Luxemburg. dar şi prin stipularea armonizării politicilor externe şi de securitate ale statelor membre. mai ales prin angajarea noii Uniuni Europene pe calea unificării economice şi monetare.2. Nava urma să ia parte la un protest împotriva testelor nucleare franceze din Pacific. Canada. au aderat la Comunitate Marea Britanie.eu] Uniunea Europeană a luat fiinţă. Italia.2. În 1973. Germania. de un grup care se opunea testelor nucleare americane din Alaska. Greenpeace are peste 3 milioane de membri (care plătesc o contribuţie) în circa 40 de ţări. Ea este însă ultima întruchipare insituţională a proiectului de unificare a continentului european care a dominat viaţa politică a Europei după cel de-al doilea război mondial. formal. 2. În 1951. 2.7. Greenpeace [www. MSF are reprezentanţe în 18 ţări. Cele trei comunităţi au format. Macroregiuni 2. au fost create Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică (Euratom) şi Comunitatea Economică Europeană (CEE). Spania şi Portugalia în 1986. la 1 noiembrie 1993.org] Organizaţia a fost înfiinţată în 1971 în Vancouver. Printre evenimentele care au adus recunoaşterea Greenpeace se află scufundarea navei Rainbow Warrior. Sediul organizaţiei este în Amsterdam. prin semnarea Tratatului Uniunii Europene (cunoscut şi drept Tratatul de la Maastricht). a fost creată Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). care aparţinea Greenpeace. În 1957.

Polonia. Uniunea Europeană CE PE SC J AI Pilonii Uniunii Europene În 1995 au aderat la Uniune Austria. Slovacia. după ce a fost ratificat de parlamentele ţărilor respective.org] NAFTA este acronimul pentru denumirea din limba engleză a Acordului Nord-American de Liber Schimb. Liderii celor trei state au semnat acordul în decembrie 1992. Estonia. Cipru. 118 . 2. Acordul grupează Mexicul.2. Letonia. NAFTA este o organizaţie internaţională şi nu supranaţională. Suedia şi Finlanda. Statele Unite şi Canada într-o zonă de comerţ liber în care majoritatea barierelor vamale şi fiscale sunt eliminate. (ii) Politica externă şi de securitate comună şi (iii) Justiţie şi afaceri interne (primul pilon cuprinde competenţele Uniunii.competenţele statelor de cele ale UE: (i) Comunitatea Europeană. În prezent. NAFTA [www. tratatul de la Maastricht a fost modificat şi completat prin tratatul de la Amsterdam. Slovenia şi Ungaria. ultimii doi competenţe exercitate în comun de state prin decizie unanimă). întrucât problematica UE este discutată pe larg în cursurile următoare. În 1997. Nu vom insista aici asupra Uniunii Europene. În 2007 au aderat Bulgaria şi România. iar UE a început negocierile cu Croaţia şi Turcia în octombrie 2005. dar el a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994.2. Lituania.nafta-sec-alena. se duc tratative pentru extinderea NAFTA către ţările Americii Latine. Malta. Ultimul „val” de extindere a UE a avut loc în 2004 şi a adus încă zece ţări în componenţa Uniunii: Cehia.

Laos.2.2. În prezent. Asociaţia a fost înfiinţată în 1967. Însă. Azerbaijan. Singapore. Kazahstan. CSI a încercat să creeze o autoritate centrală după modelul Uniunii Europene. 2. ASEAN a creat în 1993 o zonă de comerţ liber. Deşi s-a intenţionat ca rubla rusească să rămână moneda comuna a acestui spaţiu. s-a creat un organism „ASEAN plus 3”.org] Asociaţia Statelor Sud-Est Asiatice cuprinde zece ţări: Malaezia. în noul context economic. Thailanda. Uruguay şi Paraguay. Indonezia. Filipine. Japonia stabilise o „sferă a coprosperităţii” în teritoriile ocupate care provoacă încă amintiri neplăcute. MERCOSUR nu are atribute supranaţionale. deci plus cele mai dezvoltate state ale Asiei de est.3.uy] MERCOSUR este acronimul numelui spaniol pentru Piaţa Comună Sudică. Brunei. stabilitatea şi schimburile culturale în regiunea Asiei de sud-est. Tadjikistan.org. Japonia. CSI [www. Bolivia are statut de observator. Insistenţa acestor state relativ mici asupra suveranităţii a fost şi motivaţia excluderii tacite a „greilor” Asiei: Japonia şi China. Myanmar şi Cambodgia.cisstat. Coreea de sud şi China. Comanda militară strategică unificată a devenit şi ea nefuncţională din cauza tensiunilor dintre republici şi a preluării de către Rusia – cel puţin oficial – a tuturor armelor nucleare ale fostei URSS. Vietnam.2. Ucraina şi Belarus. Argentina. ASEAN nu are un nivel supranaţional de integrare.com] Comunitatea Statelor Independente a luat fiinţă în decembrie 1991. MERCOSUR [www. CSI conservă totuşi anumite elemente ale unei „pieţe comune” şi este un vehicul al influenţei ruseşti în spaţiul ex-sovietic. statele membre păstrându-şi deplina suveranitate. 2. Ca şi în cazul NAFTA. Georgia. ulterior au aderat Armenia.5. această organizaţie promovează creşterea economică. republicile componente au emis propriile monede. În timpul celui de-al doilea război mondial. scopul ei iniţial fiind împiedicarea răspândirii comunismului în Asia.aseansec. Comunitatea a fost iniţiată de Rusia. Kyrgystan. Moldova. dar acest proiect a eşuat.2. după destrămarea URSS.4. ASEAN [www. Turkmenistan şi Uzbekistan (în urma războiului din Osetia de Sud Georgia a anunţat că se retrage). Acordul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1995 şi a permis ca 90% din comerţul dintre statele membre să fie scutit de taxe. Este un acord care crează o piaţă comună între Brazilia. Preocuparea centrală a statelor Americii de Sud este să construiască pe baza MERCOSUR o variantă 119 .mercosur.

pentru a construi un asemenea colos.3. Pactul de la Varşovia.sudică a NAFTA (o eventuală „SAFTA”) care să fie.2. Uniunea Africană / Organizaţia Unităţii Africane [www. APEC [www. Coreea de Sud. Potenţialul APEC este însă imens şi planurile de a crea o zonă de comerţ liber până în 2020 urmăresc să-l valorifice.int] Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord este principala alianţă militară a lumii.africa-union.apecsec. Etiopia. reprezentanţii statelor membre au ratificat o iniţiativă a OUA care propunea crearea unei Comunităţi Economice Africane după modelul european. China. în prezent. precum şi adoptarea unei monede comune. ele ar atinge „masa critică” necesară obţinerii unor condiţii favorabile. Rusia. din 1992. un Secretariat în Singapore. Organizaţia a fost înfiinţată în 1989 şi are. Canada. 2. 2. Lipsa de resurse şi instabilitatea cronică de pe continentul african a împiedicat până acum realizarea acestor proiecte.2. Dacă aceste planuri ar fi transpuse în realitate. NATO [www. În 1999. nu a 120 . Este discutabil însă dacă rivali istorici precum SUA. alături de NAFTA. Rusia. Brazilia a propus deja ca statele sud-americane să negocieze aderarea la NAFTA în bloc. tot după modelul UE. Competitorul său direct din războiul rece. Singapore sau Taiwan. fie şi la un nivel rudimentar. Astfel. China.org. Sediul organizaţiei se află în Addis Abeba. 53 de state. un punct de plecare pentru unificarea economică a celor două Americi.3.nato. 2. am asista la naşterea celei mai puternice macroregiuni a planetei.1. Organizaţia nu poate lua decizii constrângătoare. sub umbrela APEC. printre care menţionăm Japonia.sg] Organizaţia Cooperării Economice Asia – Pacific grupează 21 de state. Mexicul. asigurarea securităţii regionale şi dezvoltarea infrastructurii din zona respectivă. Şi la acest nivel rezultatele au fost până acum modeste. Australia.org] Organizaţia Unităţii Africane a fost creată în 1963 şi cuprinde. precum şi pe cea a statelor mai mici. China şi Japonia pot depăşi suspiciunea reciprocă. Alte organizaţii 2. APEC are drept obiective promovarea comerţului liber. ea este un for consultativ şi nu se poate vorbi de integrare a statelor.7.6. statele din OUA au iniţiat formarea unei Uniuni Africane care să îmbine integrarea politică supranaţională cu integrarea economică. În 1994. Statele Unite.

În această secţiune discutăm despre microregiuni având în vedere înţelesul pe care această noţiune îl are în discursul UE.gc. uzul acestui termen este deja parte a eurolimbajului de lemn. mai degrabă. mai întâi. că „regiune” are sensuri „naturale” mai mult sau mai puţin suprapuse dincolo de proaspăta sa transformare în clişeu al eurodiscursurilor politice. ne referim la microregiuni. Germania. forţele NATO au atacat Iugoslavia fără mandat ONU. „Regiune” a devenit un termen foarte des folosit atunci când se vorbeşte de integrarea europeană sau de globalizare. cât importanţei sale geopolitice.3. Să notăm. Uniunea Europeană este şi ea membră G8. încercând să forţeze Belgradul să oprească violenţele din Kosovo. NATO afost creată în 1949 şi are 28 de membri (Albania a aderat în 2009). În 1995. Éva Fórika şi Bogdan Petrea notează că 121 . Termenul poate desemna o anumită unitate geografică sau. 3. un „fenomen sociologic. Japonia. Pe scena publică românească. Canada şi Rusia.supravieţuit prăbuşirii blocului comunist. 2.g8. dar acest grup al elitei economice constituie nucleul aşa-numitului Nord geopolitic. Dincoace de stat: microregiuni Microregiunile au căpătat importanţă mai ales datorită proiectului unificării europene. Obiectivele prezente ale NATO sunt legate de securitatea globală şi de lupta împotriva terorismului. sociopsihologic şi antropologic” (Fórika. instituţionalizat în Uniunea Europeană. fapt care subliniează caracterul supranaţional al Uniunii. Operaţiunea a fost cea mai importantă şi cea mai controversată din istoria alianţei. Anglia.2. G8 nu este în nici un sens o regiune geografică. Franţa. pe parcursul acestei secţiuni. Preluând idei ale lui Pierre Bourdieu. Petrea. Calitatea de membru a Rusiei este datorată nu atât performanţelor economice. când folosim termenul „regiune”. G8 [www. România este membră a NATO din 2004. Este important să forţăm rezistenţa noii limbi de lemn şi să încercăm să înţelegem importanţa regiunilor pentru proiectul european. independent de statele din G8 care sunt membre UE. 2002). Deşi este mai mult un cadru consultativ decât un organ de decizie. discuţiile din G8 influenţează masiv economia globală.ca] G8 este grupul celor mai puternice state din lume din punct de vedere economic: SUA. Italia.

). 2001). 2002. În general. Călin. tradiţie politică sau dezvoltare economică. „Bundesländer”). dar care nu au prea multe competenţe normative (Fórika. precum şi îmbunătăţirea situaţiei celor mai defavorizate regiuni” (Călin. Acest sens unitar este însă înşelător. ci un fenomen social dinamic care. 2002.” (Hirst. Keating. Thompson. şi regiunile rezultate din strategia de descentralizare a Franţei începută în anii ’80 (Fórika.„regiunea nu e o categorie stabilă. Menon. capătă contururi geografice. Irlanda şi Luxemburgul sunt state cu populaţii mai mici decât multe regiuni. că. 2003. Hayward. În preambulul Tratatului de la Roma din 1957 care instituia Comunitatea Economică Europeană se face referire la nevoia „de a întări unitatea economiilor lor [ţărilor semnatare – nn. 2002). populaţie. 2001). „categoriile de „stat-naţiune” şi „regiune” nu au în cele din urmă nici un fel de coerenţă: Bavaria este o „regiune”. PIB-ul Luxemburgului depăşea cu 60% media Uniunii cu 15 membri. Nu am merge totuşi până la a afirma. ca să nu mai vorbim de diferenţele de suprafaţă. 2002) Dincolo de realitatea sociologică şi de variatele uzuri prezente ale termenului.” (Fórika. de exemplu. cu Hirst şi Thompson. Keating. o regiune este o comunitate teritorială care dispune de organe administrative sau reprezentative şi aflată.] şi de a le asigura dezvoltarea armonioasă în vederea eliminării disparităţilor dintre diferitele regiuni. Originea termenului se află în latinescul regio. dar ar putea la fel de bine să fie un stat. el conservă la nivel etimologic trimiterea spre politic şi guvernare. în context european. Petrea. noţiunea de regiune a căpătat importanţă şi realitate instituţională datorită necesităţii reducerii discrepanţelor de dezvoltare şi standard de viaţă dintre statele membre şi dintre regiunile statelor membre. 2002). Grecia. prin instituţionalizare. imediat sub nivelul autorităţii statului-naţiune (Fórika. Le Galés. nu se potriveşte cu tradiţia iacobină a statului centralizat francez. Modelul federal german. 2001 etc. din cauza diferenţelor prea mari. În Comunitatea şi apoi în Uniunea Europeană. 2002. 2003. ierarhic. Landurile germane (ger. 2002. 122 . Constantin. Petrea. 2002 pentru text complet într-o traducere uşor diferită). Ţările din UE au sisteme administrative destul de diferite. discrepanţe care au devenit din ce în ce mai acute pe măsură ce Uniunea s-a extins spre sud şi spre est (Călin. 2002) Preocuparea pentru regiuni şi dezvoltare regională are o istorie paralelă cu cea a Uniunii Europene. Petrea. care au propriile organe legislative şi executive şi chiar competenţe de politică externă (Keating. După extinderea din 2004 asimetria a luat amploare. Petrea. Portugalia sau Spania atingeau deabia 80% din medie (Călin. pot fi comparate cu greu. 2002).

Bălan. Din partea Marii Britanii pot participa uneori reprezentanţi ai guvernelor din Scoţia. cel mai puternic for al UE. Acest din urmă tratat a creat un Fond de Coeziune dedicat protecţiei mediului şi transporturilor din zonele defavorizate şi a adus în structura UE un Comitet al Regiunilor în care pot fi reprezentate toate tipurile de autorităţi locale şi regionale. Keating. Flandra sau Catalonia (Keating. Rolul de pivot al statului-naţiune se observă şi din 12 Deciziile în cazul german se iau prin vot majoritar în Bundesrat. 2002). 2003). Acesta permite regiunilor care au o structură ministerială să trimită un reprezentant în Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Minişti). Spania. 2002). nu a adoptat încă un astfel de sistem (Keating. guvernele statelor-naţiune au dreptul de a defini regiunile de pe teritoriul propriu (Gabor. Acest proces a continuat cu Actul Unic European (1986) şi Tratatul Uniunii Europene (1992). dar unele „accente” regionale sunt permise (Keating. 2001 etc. Ministrul respectiv trebuie.). 2001). care admite că este un stat multinaţional. 2001). după ce au căzut de acord. cel mai important fond structural al UE. 2001). Dacă nu se obţine unanimitate. Repetăm că guvernele centrale ale statelor-naţiune au dreptul de a defini regiunile din componenţa statelor lor şi astfel pot limita participarea acestora în cadrul UE. Comitetul este controversat şi pentru că amestecă diferite tipuri de autorităţi substatale. Bălan. „insistând în acelaşi timp asupra statutului lor special ca mai mult decât simple regiuni şi fără să renunţe la ambiţiile lor pe termen lung [legate de obicei de obţinerea suveranităţii – nn. 2001. În fond. pe reprezentantul unuia dintre ele în Consiliul Uniunii Europene. cu scopul alocării de fonduri de la bugetul UE pentru dezvoltarea regiunilor sărace (Călin. vezi şi Le Galés. nu majoritate. 2002. O modalitate mult mai clară de reprezentare a regiunilor în cadrul UE este prevăzută tot în Tratatul Uniunii Europene. ca în cazul german 12. Ţara Galilor sau Irlanda de Nord. în principiu. comitetul având rol consultativ (Gabor. dar guvernul central are ultimul cuvânt.]” (Keating. să reprezinte statul din care face parte. nu numai regiunea sa. Municipalităţile pot avea reprezentanţi alături de landurile germane. reprezentantul belgian se abţine de la vot. În special regiunile care au o identitate naţională distinctă. 123 .În 1975 era înfiinţat Fondul European de Dezvoltare Regională. Comitetul a fost un pas semnificativ către recunoaşterea regiunilor ca actori importanţi ai integrării europene. precum Flandra sau Scoţia. camera parlamentului german care se ocupă cu problemele regionale. au acceptat să fie reprezentate astfel. Landurile germane pot trimite. dar rolul său nu trebuie supraestimat. Regiunile belgiene pot face acelaşi lucru. dar procedura lor de decizie necesită unanimitate de păreri între guvernele regionale.

sau prin intermediul guvernelor centrale. Această decizie ar putea fi motivată de slăbiciunea administraţiei locale din România şi de lipsa unei tradiţii a delegării competenţelor în statul român (vezi. Suedia opt. 2001). cum se pare că este cazul Suediei. 2002). „Nomenclature des Unités Territoriales” – NUTS) (Călin. Acest studiu a ajutat la adoptarea legii 151/1998 privind dezvoltarea regională în România (Călin. În consecinţă. nici la nivel regional şi local” (Eckstein-Kovacs. Această lege şi alte acte normative care i-au urmat au condus la definirea regiunii de dezvoltare drept cadru de implementare a strategiei de dezvoltare regională. este destul de artificială. Aceste măsuri. direct. Această clasificare se suprapune uneori cu regiunile tradiţionale sau cuprinse în sistemul administrativ al statelor respective. stimularea cooperării interregionale etc. revitalizarea zonelor defavorizate. un exemplu clar de guvernare la mai multe niveluri. cu asistenţă Phare. Conform acestui principiu „Uniunea intervine numai şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi atinse în mod satisfăcător de către statele membre nici la nivel central. 2003). România a elaborat. deşi încă modeste. „Cartea Verde a dezvoltării regionale în România”. a fost necesară adoptarea unei clasificări comune pentru unităţile subnaţionale din Uniune. Franţa nouă. Cele opt astfel de regiuni nu sunt parte a sistemului administrativ-teritorial şi nu au personalitate juridică (Călin. alteori. o bună parte a resurselor sale financiare către regiuni (35% înainte de extinderea din 2004 – Călin. Obiectivele fundamentale ale înfiinţării regiunilor de dezvoltare sunt: diminuarea dezechilibrelor regionale. de piaţa şi economia regiunii şi de tradiţiile şi cultura 124 . Hitchins. Germania 16 (landurile) etc. îndeplinirea criteriilor de aderare la UE şi accesul la fondurile structurale. fiecare stat membru este împărţit după o Nomenclatură a Unităţilor Teritoriale pentru Statistică (fr. 2002). prin fondurile structurale. 2002). Pentru realizarea acestor obiective a fost creat şi un Consiliu Naţional pentru Dezvoltare Regională (Călin. În 1997. Centralismul tradiţional al Bucureştiului a făcut ca regiunea de dezvoltare să fie caracterizată ca „asociaţie benevolă de judeţe vecine”. Pentru că UE trimite. acest principiu indică delegarea competenţelor către nivelul de guvernare relevant. Finlanda are două regiuni. Luxemburg şi Irlanda sunt regiuni unice. Autorităţile locale sunt mai aproape de problemele comunităţilor lor. 2003). de exemplu.conservarea dreptului de a hotărî ce proiecte sunt propuse pentru finanţare prin Fondul de Dezvoltare Regională (Keating. 2002). 2002). corespund principiului subsidiarităţii care guvernează exercitarea competenţelor la diferite niveluri de autoritate şi guvernare în UE. La nivelul unui stat-naţiune.

Există însă preocupări de construcţie politică macroregională şi în afara UE. 2002. Noi ne-am oprit asupra regiunilor europene din motive de spaţiu şi relevanţă pentru cititorul român. Ambele procese au o componentă politică semnificativă în cadrul Uniunii Europene. Sisteme federale noneuropene. Regele Hussein al Iordaniei propunea. crearea unei uniuni a statelor arabe după modelul UE (Gardels.„locului”. văzute ca vehicule performante ale dezvoltării şi integrării. strategia autorităţilor regionale a fost de încurajare a integrării europene. deciziile lor tind să fie mai adecvate decât cele luate de la distanţă de guvernul central (Hirst. Regiunile. este evident că de la Tratatul de Roma Uniunea Europeană a parcurs un traseu de-a lungul căruia ajuns să acorde o importanţă din ce în ce mai mare regiunilor. în general. dar. Uniunea Africană ar putea.şi internaţionale (macroregionalizare). 125 . E de presupus că integrarea economică accentuată a altor zone va conduce în timp şi la o mai mare disponibilitate a statelor de a se apropia politic. după parcurgerea acestei secţiuni şi a celei precedente. Keating. Deşi unii autori susţin că „Europa Regiunilor” este deocamdată doar o construcţie retorică (Hirst. 2001). şi. Thompson. punând bazele sistemului de guvernare la mai multe niveluri al acesteia. 2002). de aceea. cum sunt cele canadian sau american. Regionalizarea. poate fi definită ca un proces cu dublu sens: unul care merge dinspre statulnaţiune către organizaţii supra. dincolo de avantajele economice. pentru că şi regiunile pot cădea în capcana naţionalismului. Ele nu sunt neapărat contragreutatea la „Europa Popoarelor” favorizată de naţionalişti (Keating. deşi sistemul de guvernare la mai multe niveluri care le-a adus în atenţia cercetătorilor este cel mai bine pus la punct în Uniunea Europeană. evolua într-o astfel de direcţie. şi unul care de la statul-naţiune „coboară” spre agenţii de guvernare cu baze teritoriale mai restrânse sau definite diferit (microregionalizare). a fost că regiunile au găsit în spaţiul european integrat un cadru de exprimare în care să nu mai fie considerate ramuri minore ale unei culturi de stat dominante (Keating. Microregiunile nu sunt doar o realitate europeană. baza principiului subsidiarităţii. La sfârşitul acestui curs oferim totuşi un studiu de caz dedicat provinciei canadiene Québec care ar putea compensa dezechilibrul acestei expuneri sumare. care rămâne totuşi singura instanţă de arhitectură supranaţională avansată. în sens european. Macroregionalizarea în alte spaţii a fost până acum un proces în mare măsură economic care a avut în centru preocuparea pentru competitivitate pe piaţa globală. într-un interviu din 1996. 2001 pentru o opinie contrară). sunt pe cale să devină unele din cele mai importante agenţii de guvernare din UE. Antet). în fond. Thompson. în condiţii mai favorabile. Această constatare este. 2001). Un motiv important pentru această opţiune. au o tradiţie remarcabilă a descentralizării şi delegării autorităţii.

Little. Amy (eds. The Globalization and Development Reader. Cazul Québec-Canada discutat în studiul de caz ataşat cursului poate fi relevant în acest sens. tacită sau colaterală. Eric. BM şi OMC rămân organizaţii-angrenaje fundamentale ale motorului economic al globalizării – despre care vom discuta în cursurile următoare. 126 . În afară de ONU. Ele sunt totuşi rezultatul unor decizii politice şi al unei viziuni despre lume care a rezultat după conflictul devastator din 1939-1945. 2007. Perspectives on Development and Global Change. J. Regiunile au permis nu numai un management mai performant. Bibliografie (cursurile 4 şi 5) Timmons Roberts. Globalisation. Dictionary of Globalization. ci şi o reducere a tensiunilor etnice din multe zone ale Europei. Descentralizarea statelor-naţiune este şi o descentrare.). sunt mai prospere decât statele care trec în prezent prin reforme constituţionale şi administrative îndreptate spre stabilirea rolului şi limitelor regiunilor lor (Hirst. Thompson. manifestarea unui anumit grad de toleranţă (diferit de la caz la caz) faţă de agenţiile de guvernare laterale – parteneriatele public-privat sau ONG-urile. 2007. Brown. Influenţa lor politică. London. de altfel. Cambridge. despre care am discutat mai ales în prima parte a cursului. Faptul că doctorii fără frontiere ajung în anumite situaţii.Microregionalizarea este un proces de mare vizibilitate şi de succes în Uniunea Europeană. deloc de neglijat. Jones. Vocaţia lor globală este mult mai credibilă decât a celebrelor corporaţii multinaţionale despre care se spune cu prea mare uşurinţă că sunt adevăratele forţe ale globalizării. Macro. Democracy and Terrorism. Polity Press. Am prezentat o „selecţie” de actori globali care influenţează masiv mersul politic şi economic al lumii.cât şi microregionalizarea nu sunt unicele procese de realocare a competenţelor statului-naţiune în contextul reinterpretării suveranităţii sale. Este suficient să spunem că statele federale. care au început acest proces mai devreme.. Bellone Hite. 2006. Andrew. Am oferit mai sus trei exemple de organizaţii nonguvernamentale care au reuşit să mobilizeze resurse şi să obţină rezultate inaccesibile pentru multe din statele lumii. FMI. unicii furnizori de servicii medicale dintr-un anumit spaţiu spune mult despre forţa şi importanţa acestor agenţii de guvernare. Microregionalizarea este un proces mai controversat în afara Europei. alături de Crucea Roşie Internaţională şi alte organizaţii. pentru că au oferit un vehicul politic alternativ la statulnaţiune care nu respinge însă radical primatul acestuia. nu este. Oxford. Blackwell Publishing. Hobsbawm. 2002).

Zedillo. Anton (prefaţă) – „Suveranitate naţională şi integrare europeană”.) – „Governing Europe”. London. în Niculescu. 1998 Carta Naţiunilor Unite. soluţie viabilă pentru accelerarea procesului de integrare”. Paul. Grahame – „Globalizarea sub semnul întrebării”. Flinders. Oxford University Press. 556 „Integrare şi suveranitate” Forika. Polirom.) – „Multi-level Governance”. Iaşi. 2002 Hitchins. John (coord. Humanitas. Patrick. Bob – „Multi-level Governance and Multi-level Metagovernance”. Neal – „Law v. 2002 Derrida. 2003 Jackson. Routledge. 2007. Columbia University Press. Internet Călin. Globalization. 2003 Jessop. Petrea. Matthew (edt. 2006. Ernesto (ed. Sage Publications. London. Robert – „The Global Covenant”. mai 2004 Bache. Joshua – „International Relations”. Anton (prefaţă) – „Suveranitate naţională şi integrare europeană”.) – „Schimbarea ordinii globale”. Anton (prefaţă) – „Suveranitate naţională şi integrare europeană”. The Human Consequences”. în Dilema. Iaşi.). Editura Trei. Oxford. nr. 1999 Dilema. Chamsy. Polirom. Anand (edt. Jacques – „Despre ospitalitate”. Iaşi.) – „Regions. Bucureşti. Daniela Veronica. Tony. London Review of Books. Ian. Blackwell Publishing. Oxford University Press. Jen. 2003/2006. Zygmunt – „Globalization. Longman. Lencuţa – „Descentralizarea administrativă. în Bache. 2004 Bauman. nr. 2004 127 . 2002 Gabor. New York. Polirom. în Niculescu. Critical Theories of Globalization. Nathan (edt. Ilinca – „Suveranitate naţională şi integrare europeană: va fi Uniunea Europeană prototipul noului stat postmodern?”. 1999 Hayward. New Delhi. Order”. 556 „Integrare şi suveranitate” Dunning. Bogdan – „Suveranitate naţională şi/sau integrare europeană?”. Eva. Hayden. Iaşi. Ascherson. Menon. Ian. Bălan. Antet. George (ed. Schirato. în Niculescu. Explorations in Light of Recent Turbulence. ediţia a 3-a. Oxford University Press. Palgrave Macmillan. Thousand Oaks. Bucureşti. 2002 Gardels. Peter – „Ieri şi azi”. Keith – „România 1866 – 1947”.). Understanding Globalization. and the Knowledge-Based Economy”. 2003 Hirst. Thompson. Oxford University Press. Webb.el-Ojeili. The Blackwell Companion to Globalization. Matthew (edt. Ritzer. Polirom. nedatată Goldstein.) – „Multi-level Governance”. 26. Oxford University Press. Jack. nr. vol. 2002 Eckstein-Kovacs. The Future of Globalization. Flinders. Avalon Project Yale School of Law. 10. 2008.

1999 Krasner. 2003 Marks. New York. Oxford University Press. 1993 Năstase. Harald – „Capcana Globalizării”. 2.Judt. 2004 Martin. 273.) – „Multi-level Governance”. Flinders. Stephen – „The Architecture of Globalization: State Sovereignty in a Networked Global Economy”. 2001 Micklethwait. Mihai – „Viitorul suveranităţii naţionale a României în perspectiva integrării europene”. Stephen – interviu în cadrul seriei „Conversation with History”. Gheorghe. Matthew (edt. în Gardels. vol. Oxford University Press. Oxford University Press. Iaşi. Globalization. Gary. Stephen – „The Exhaustion of Sovereignty”. Wooldridge. Anton (prefaţă) – „Suveranitate naţională şi integrare europeană”. Ioan. Oxford University Press. în Hayward. în Bache. 2002 Niculescu. Tony – „The Way We Live Now”. John (coord. Schumann. Edward – „From Post Cold War to Post Westphalia”. Pucheanu. John. Richardson. and International Business”. Anand (edt. Editura Economică. American Diplomacy. Monitorul Oficial. Iancu. nedatată McLean. Ian. Menon. Mona-Lisa. Nathan (edt. martie 2003 Kaplan. 2003 Kobrin. Internet Marks.) – „Governing Europe”. Antet. Anton (prefaţă) – „Suveranitate naţională şi integrare europeană”. Internet.) – „Governing Europe”. Polirom. Adrian – „A Future Perfect”. Oxford University Press. Henry – „Globalization Unmasked”. Hooghe. Joseph – „The Paradox of American Power”. Patrick – „The Changing European State: Pressures from Within”. Michael – „Plurinational Democracy”. 1999 Mazey. Liesbet – „Contrasting Visions of Multi-level Governance”. Oxford University Press. Jeremy – „Interest Groups and the Brussels Bureaucracy”. Ali – „E bine să recolonizăm Africa?”. Bucureşti. Veltmeyer. 2002 Nye. 2000 Muraru. Iaşi. Internet. All. februarie 1994 Keating. James. 2001 128 . Popescu Corneliu-Liviu – „Constituţiile române”. Iain – „Oxford Dicţionar de politică”. în Hayward. Bucureşti. Bucureşti. în Dunning. Jack. Zed Books. Univers Enciclopedic. în Niculescu. Crown Business. Sonia. 2003 Petras. Henry – „Diplomaţia”. Menon. 2001 Kissinger. martie 2003 Krasner. 2003 Mazrui. Jack. Polirom.) – „Schimbarea ordinii globale”. The Atlantic Monthly. Bucureşti. Hans-Peter. nr.) – „Governments. New York Review of Books. Dorina. Mătieş. aprilie 2003 Le Galés. Anand (edt. Robert – „The Coming Anarchy”.

sg www. Pe 30 octombrie 1995 a fost organizat un al doilea referendum şi de această dată suveranitatea Québecului a fost respinsă de doar 50. 2003 Smith. Joseph – „Globalizarea.africa-union. Anthony – „Naţionalism şi modernism”. The Atlantic Monthly. Canada este privită din Europa Centrală şi de Est şi în special din România ca o destinaţie privilegiată pentru emigraţie.org www. iunie 2004 Stiglitz.org www.ro www.org www. 293. Bucureşti.europa.transparency.wto.Rourke.cisstat. Iaşi. cu o populaţie puţin numeroasă care trăieşte în mare parte în centre urbane şi se bucură de un standard de viaţă ridicat. John – „International Politics on the World Stage. Chişinău. 60% dintre votanţi au respins proiectul unei suveranităţi a provinciei separată de cea a federaţiei canadiene. The Atlantic Monthly. McGraw-Hill.worldbank.apecsec.nato.org www. 2003 Strategia naţională de securitate a SUA.msf.int www. februarie 1997 Stanford Encyclopedia of Philosophy Starobin.org Schiţa unui studiu de caz: un Québec suveran ? Într-un referendum organizat în 1980 în provincia canadiană majoritar francofonă Québec. Hagen – „Stat şi naţiune în istoria europeană”. Este un stat bogat şi stabil care favorizează imigraţia controlată. nr. Editura Economică. vol. Epigraf.org.nafta-sec-alena.org www. ediţia a 7-a. 1999 Schulze. Paul – „Dawn of the Daddy State”.un.org www.aseansec.mercosur. Speranţe şi deziluzii”.imf.g8. George – „The Capitalist Threat”.org www.org www.uy www.com www. 2002.org. 5. Canadienii sunt uneori ironizaţi pentru 129 . Polirom.eu www. cu un teritoriu vast şi resurse bogate.org.6% din populaţie. Internet www.greenpeace.gc.transparency.ca www. 2002 Soros.org www.

Suveranitatea. iar SUA nu priveşte cu ochi buni eventualul precedent.”. contrar aşteptărilor. nici în conţinut. Suveranitatea acestuia este fondată pe baze contractuale. În comparaţie cu vecinul ei de la sud şi nord-vest. Forme and Power of a Commonwealth. absolutismul monarhic. Québecul. dar probabilitatea obţinerii suveranităţii pe termen mediu este redusă. Teoria sa este expusă în lucrarea „Leviathan or the Matter. Şi totuşi. ca şi Bodin. Guvernul federal canadian este în mod evident opus secesiunii. definită ca „puterea absolută şi perpetuă a unei Republici. Nu întâmplător dezbaterile legate de această temă au loc într-un vocabular centrat pe suveranitate. în lume Québecul este mai populat decât 120 de state recunoscute. 2.6 milioane km2. Pe o rază de 1000 km în jurul metropolei Montreal se află o piaţă de 10 de milioane de consumatori care pune în valoare economia provinciei. Legăturile cu Franţa sunt privilegiate. dar. pare a nu-şi găsi locul în acest stat preponderent anglofon care-şi recunoaşte. Ecclesiastical 130 . Anexă: personalităţi şi evenimente importante pentru suveranitate Personalităţi şi teorii 1. Statele Unite.. Nu numai că teritoriul este imens dacă ne raportăm la statele europene. care putea face orice. atât timp cât realiza planul divin. Ea semnifica supremaţie internă şi independenţă externă. formal. Thomas Hobbes Hobbes susţine. pe care latinii o numesc majestam. nu era limitată „nici în putere. nici în timp”.. şeful în persoana suveranului Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. Québecul are şapte milioane şi jumătate de locuitori şi 1. Jean Bodin Acest autor a elaborat.stilul lor de viaţă liniştit şi aparent provincial. sprijinul pentru obţinerea suveranităţii nu este constant. Bodin punea suveranitatea astfel definită în mâinile monarhului. Este greu de spus ce rezultat va avea un eventual nou referendum. a doua provincie din federaţia canadiană în termeni de suprafaţă şi populaţie după Ontario. 12% dintre locuitori au diplome universitare şi 76% au diplome de absolvire a învăţământului secundar. în special în lucrarea „Six livres de la république” (1576). o teorie a suveranităţii care susţine absolutismul monarhic. se poate spune că arena internaţională este mai degrabă sceptică faţă de intenţiile locuitorilor Québecului. dar în funcţie de alternanţa de la conducerea guvernului francez. În general. Canada pare a trăi într-o istorie mai lentă şi mult mai lipsită de griji.

and Civil”, publicată în 1651. Rolul principal al suveranului este de a asigura siguranţa semnatarilor contractului şi de a păstra pacea. Suveranitatea hobbesiană este absolută, indivizibilă şi inalienabilă. 3. John Locke Teoria lui Locke, elaborată în cele două „Două tratate despre cârmuire”, este tot una contractualistă. Suveranitatea aparţine poporului, este exprimată ca voinţă a majorităţii şi este exercitată prin delegaţie de către stat. Funcţia principală a acestuia este garantarea proprietăţii, deci suveranitatea are, ca şi la Hobbes, un caracter preponderent intern. Locke dezvoltă însă, spre deosebire de Hobbes, şi o teorie a suveranităţii în relaţiile internaţionale. Suveranitatea este unică şi inalienabilă, dar nu este absolută, pentru că un individ raţional nu ar accepta printr-un contract instituirea unei puteri absolute, potenţial arbitrare, asupra sa. 4.Jean Jacques Rousseau Concepţia despre suveranitate a lui Rousseau este expusă în lucrarea „Contractul social”, publicată în 1762. Este vorba tot de o teorie contractualistă, suveranul fiind poporul. Suveranitatea este exprimată prin voinţa sa generală şi exercitată prin stat. Acesta apără bunurile, libertăţile şi vieţile cetăţenilor. Suveranitatea este absolută, indivizibilă şi inalienabilă. Suveranul este subiect de drept internaţional putând contracta cu alţi suverani. 5.Max Weber După Weber, suveranitatea este „monopol asupra constrângerii fizice legitime”. Nu numai că statul este abilitat să ia decizii, dar el deţine monopolul instrumentelor care pot asigura implementarea deciziilor respective. Aceste instrumente variază, în funcţie de situaţie, de la simple măsuri legislative, până la utilizarea forţei. În măsura în care un stat este suveran, pe teritoriul său nu există nici o altă forţă capabilă de astfel de măsuri. Deşi este posibil ca unele decizii să fie luate în afara statului, numai statul poate să-şi impună, în mod legitim, deciziile. 6.Carl Schmitt Acest autor defineşte suveranitatea pornind de la ceea ce el numeşte „excepţie suverană”. Suveranitatea este, în concepţia lui Schmitt, puterea de a decide asupra stării de excepţie. Poziţia deţinătorului suveranităţii este unică şi paradoxală, de unde şi conceptul de „excepţie suverană”. El este garantul legilor, sursa lor în starea de normalitate, dar el (şi numai el) este şi acela care la nevoie poate suspenda legea, adică se poate situa în afara ei fără a o încălca sau a-i suporta rigorile. Suveranitatea este un concept limită. Ea mărgineşte legea definindu-i limitele de aplicabilitate. În paranteză fie spus, o altă exemplificare a
131

acestei caracteristici excepţionale a suveranităţii este dreptul exclusiv al deţinătorului suveranităţii de a graţia. Puterea suverană îşi instituie singură limite care însă nu sunt niciodată absolute şi care pot fi oricând încălcate prin decretarea stării excepţionale.

Momente istorice importante 1. Pacea de la Westfalia Pacea de la Westfalia încheie, la 24 octombrie 1648, Războiul de treizeci de ani, un conflict paneuropean cauzat de tensiunile politice şi religioase care au urmat Reformei protestante. În conflict au fost angrenate statele germane, Spania, Danemarca, Suedia, Franţa şi Olanda. Conflictul, declanşat în 1618, a marcat apusul Sfântului Imperiu Roman şi a erodat serios puterea Papalităţii. El se încheie prin semnarea Tratatului de pace de la Westfalia. Tratatul marchează începutul sistemului internaţional modern, cel al statelor suverane. Importanţa Westfaliei este dată de distrugerea vechiului sistem politic în care împăratul Sfântului Imperiu domina prinţii electori ai statelor germane. După Westfalia, prinţii, în majoritatea lor protestanţi, devin suverani, autoritatea imperială catolică reducându-se drastic, până la punctul dispariţiei. Schimbarea raportului dintre împărat şi prinţi conţine deja principalele reguli ale sistemului internaţional modern: suveranitatea, integritatea teritorială, independenţa şi egalitatea principială a statelor. Iată, de exemplu, articolul LXIV al Tratatului de la Westfalia: „Şi pentru a preveni în viitor orice divergenţe de natură politică [Differences arising in the Politick State], fiecare dintre Electorii, Prinţii şi Statele Imperiului Roman este stabilit şi confirmat în vechile lui drepturi, prerogative, libertăţi, privilegii, în exercitarea liberă a dreptului teritorial, în conducerea eclesiastică şi în cea politică, (...) în virtutea prezentului Tratat: astfel încât el nu poate şi nu trebuie atacat de nimeni, în nici un mod şi cu nici o pretenţie”. Articolul LXV şi următoarele cuprind în plus formulări ale drepturilor suverane (legislative, militare, economice, de politică externă, etc.) care sunt foarte apropiate de cele contemporane. De reţinut este că sistemul construit la Westfalia conţine, într-o formă incipientă, principiul nonintervenţiei în treburile interne ale unui stat suveran. Deşi suveranul este, ca la Hobbes, prinţul şi nu statul ca atare sau un corp politic reprezentativ, accentul pus pe autoritatea absolută a suveranului în cadrul unui teritoriu şi pe nonintervenţie plasează în mod decisiv Westfalia în modernitate. 2. Războiul de independenţă al Statelor Unite şi Revoluţia franceză Declaraţia de Independenţa a Statelor Unite (1776), Constituţia Statelor Unite (1787), Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului (1789) şi
132

Constituţia Franţei revoluţionare (1791) au însemnat o revizuire masivă a concepţiei despre suveranitate. Titularul ei legitim, suveranul de jure, este acum poporul. Acest demos sau corp politic nu se suprapune populaţiei şi este circumscris teritorial. Independenţa americană şi Constituţia care a consacrat-o pot fi văzute ca un triumf al doctrinei lui Locke. Revoluţia franceză a fost în schimb influenţată puternic de Rousseau. Declaraţia de Independenţă, redactată de Thomas Jefferson, susţinea că oamenii au anumite drepturi inalienabile, „...printre acestea (...) viaţa, libertatea şi căutarea fericirii [Life, Liberty, and the pursuit of Happiness]. Guvernele îşi extrag puterea numai din „consimţământul celor guvernaţi” [consent of the governed] şi, dacă acţionează împotriva drepturilor fundamentale ale oamenilor, pot fi în mod legitim destituite. Suveranitatea este, aşadar, a poporului şi statul acţionează doar prin delegaţie. Observăm în mod clar aici posteritatea lui Locke. Constituţia americană este deja mult mai clară în această privinţă. Preambulul acestui text demonstrează fără echivoc faptul că poporul este considerat titularul suveranităţii: „Noi poporul (s.n.) Statelor Unite, pentru a forma o uniune mai perfectă (...) ordonăm şi stabilim această Constituţie pentru Statele Unite ale Americii”. Revoluţia franceză (1789 – 1799) este mai controversată decât războiul de independenţă american, atât prin excesele sale cât şi prin moştenirea sa. Cu armatele sale s-au răspândit şi noile idei, printre ele, drepturile omului, mai ales libertatea şi egalitatea în faţa legii, indiferent de origine socială sau credinţă religioasă, limitarea puterii în cadrul legii şi legitimarea ei prin alegeri, democraţia, republicanismul. Ca şi în cazul SUA, suveranitatea trece de la monarh la popor. În plus, şi acest aspect este esenţial, poporul suveran începe să devină o naţiune în sens modern. După Revoluţia franceză Europa statelor suverane începe să se îndrepte spre Europa naţiunilor. 3. Primul război mondial şi Liga Naţiunilor Evenimentul care impus decisiv statul-naţiune suveran ca principal actor al sistemului internaţional a fost primul război mondial. Prima conflagraţie mondială s-a încheiat cu înfrângerea Puterilor Centrale – Germania şi AustroUngaria – de către Antanta formată de Franţa, Anglia, Rusia şi SUA. Deşi învingătorii şi-au păstrat imperiile coloniale, în Europa războiul a însemnat dispariţia imperiilor multinaţionale. Rusia ţaristă se prăbuşea încă din 1917 în urma revoluţiei comuniste; Imperiul Otoman primea şi el lovitura de graţie, deşi, formal, el cedează locul republicii lui Mustafa Kemal Ataturk abia în 1923. Monarhia bicefală austro-ungară s-a destrămat imediat după război provocând o rearanjare a hărţii Europei Centrale şi de Est după principiile enunţate în cele „Paisprezece puncte” ale preşedintelui american Woodrow Wilson.
133

Programul lui Wilson urmărea obţinerea unei păci durabile în Europa. În vederea obţinerii acestui scop preşedintele american susţinea crearea sau restaurarea statelor-naţiune în Europa, recunoscând astfel naţiunea ca titular de drept al suveranităţii (nici o pretenţie imperială nu putea mărgini dreptul naţiunilor de a se reuni în state-naţiune). De asemenea, pentru a menţine pacea, statele lumii trebuiau reunite într-o Ligă a Naţiunilor. Conferinţa de pace de la Paris din 1919 a dus la aplicarea ambelor propuneri. „Punctele” lui Wilson au avut două consecinţe contrare pentru suveranitatea statelor. În primul rând ea a transformat statul-naţiune în actor model pentru sistemul internaţional, propulsând suveranitatea naţională la rangul de ideal. În al doilea rând, prin crearea Ligii Naţiunilor suveranitatea statelornaţiune era limitată de imperativul menţinerii păcii. Sistemul wilsonian nu a funcţionat decât puţin timp. Ca şi cum frustrările aduse de război învinşilor şi instabilitatea „naturală” a unor state precum Iugoslavia şi Cehoslovacia nu ar fi fost suficiente, Liga Naţiunilor a eşuat în misiunea sa de a păstra pacea. În ciuda unor eforturi apreciabile, precum cele depuse de diplomatul român Nicolae Titulescu, singura persoana aleasă de două ori în fruntea Ligii Naţiunilor, acest organism a pierdut din legitimitate şi importanţă prin neparticiparea sau retragere unor state puternice, precum SUA şi Germania, şi prin incapacitatea de a-şi impune punctul de vedere. Suveranitatea statelor-naţiune se dovedise mai puternică decât forţa de constrângere supranaţională a Ligii. Crearea Ligii Naţiunilor a fost primul pas către slăbirea suveranităţii statelor naţionale. Aceasta nu mai era văzută ca absolută. Erau recunoscute, cel puţin în principiu, interese superioare, internaţionale sau general umane, precum menţinerea păcii, cărora statele-naţiune, deşi suverane, trebuiau să li se supună.

Întrebări şi probleme a. Cursul 4 Definiţi suveranitatea. Definiţi sistemul internaţional. Cum este reglementată suveranitatea în Constituţia României? De este important momentul Wesfalia pentru sistemul internaţional modern? 5. Caracterizaţi sistemul internaţional wesfalian (nu mai mult de 100 de cuvinte). 6. Ce au în comun Carta Naţiunilor Unite şi Actul Final de la Helsinki? 1. 2. 3. 4.
134

7. De ce afirmă Stephen Krasner că suveranitatea este „ipocrizie organizată”? 8. Cum este legată suveranitatea interdependenţei de globalizare? 9. Care este, în opinia dumneavoastră, problema fundamentală a globalizării politice? Oferiţi două argumente în sprijinul răspunsului dumneavoastră. 10. Prezentaţi pe scurt Organizaţia Naţiunilor Unite (nu mai mult de 100 de cuvinte). 11. Care este, în opinia dumneavoastră, cea mai importantă dimensiune a suveranităţii îm condiţiile globalizării? Folosiţi orice model doriţi pentru a răspunde (nu mai mult de 100 de cuvinte). 12. Care sunt implicaţiile intervenţiei NATO în Kosovo asupra funcţionării sistemul internaţional? 13. Este Transnistria un stat suveran? Justificaţi răspunsul (nu mai mult de 100 de cuvinte). 14. Consideraţi că „slăbirea” suveranităţii este un proces negativ? Argumentaţi (nu mai mult de 100 de cuvinte). 15. Cum sunt legate terorismul, suveranitatea şi globalizarea? b. Cursul 5 1. Definiţi guvernarea. 2. Ce este o agenţie de guvernare? 3. Consideraţi că pentru exercitatarea guvernări este necesară constrângerea? Argumentaţi (nu mai mult de 100 de cuvinte). 4. Numai statele exercită guvernarea? Există vreo diferenţă între guvern şi guvernare? Justificaţi răspunsul (nu mai mult de 100 de cuvinte). 5. Definiţi guvernarea la mai multe niveluri (eng. multi-level governance). 6. Caracterizaţi tipul I de guvernare (Marks&Hooghe). 7. Caracterizaţi tipul al II-lea de guvernare (Marks&Hooghe). 8. Care este misiunea Fondului Monetar Internaţional? 9. Care este misiunea Băncii Mondiale? 10. Care este diferenţa dintre micro şi macroregiuni? Daţi exemple. 11. Care este diferenţa dintre organizaţiile internaţionale şi cele supranaţionale? Ce fel de organizaţie este Uniunea Europeană? Argumentaţi (nu mai mult de 200 de cuvinte). 12. Ce presupune principiului subsidiarităţii? 13. Au vreo importanţă organizaţiile neguvernamentale în accelerarea globalizării? Argumentaţi (nu mai mult de 100 de cuvinte). 14. Încercaţi să dezvoltaţi schiţa de studiu de caz de mai sus. Încercaţi să realizaţi un studiu de caz independent (exemple: Taiwan, Transnistria, Irlanda de Nord etc.).
135

Cursul 6 Kenichi Ohmae şi statul-regiune
Cuprins 1. Introducere 2. Cine este Kenichi Ohmae 3. Statul-regiune 4. Stat naţional versus stat-regiune. Nu tocmai un conflict al generaţiilor 4.1. China şi Taiwanul 4.2. Coreea – nişă între giganţi 4.3. Este Ontario un stat-regiune? 5. Concluzii Bibliografie

Cuvinte cheie: China, Coreea, globalizare economică, Gordon Chang, Japonia, Kenichi Ohmae, regionalizare, regiune, stat-naţiune, stat-regiune, suveranitate, Taiwan, zone economice transfrontaliere

1. Introducere Am discutat, în cursurile precedente, despre modul în care se manifestă globalizarea la nivelul structurilor politice tradiţionale, atât la nivel naţional, cât şi internaţional. Am arătat în acel context cum anume este limitată şi transformată suveranitatea statului naţional şi cum se reflectă aceste procese la nivel internaţional. Am menţionat, de asemenea, structuri politice alternative – propuse sau emergente – proiectate pentru a face faţă unui mediu competitiv, mai transparent şi mai aglomerat, mai periculos şi mai exigent. Provocările care tensionează structura de rezistenţă a edificiilor politice actuale vin într-o proporţie importantă, aşa cum am văzut, dinspre noua economie globală. În cursurile următoare vom analiza pe larg felul în care funcţionează motorul economic al globalizării. Studiul de faţă face trecerea către discuţia despre dimensiunea principală a globalizării – cea economică. Considerăm că este important să exemplificăm felul în care dimensiunea politică a globalizării se leagă de cea economică. Această legătură – sau mai bine zis sistem de legături – este directă şi concretă. În acest studiu dorim să contrabalansăm separarea pur didactică a politicului de economic. Studiul este el însuşi, aşa cum am spus deja, o interfaţă între cursurile dedicate suveranităţii şi dimensiunii politice a globalizării şi cursurile despre dimensiunea economică a globalizării. Nu numai că acest studiu funcţionează, sperăm, ca o interfaţă, dar el
136

În prezent. Kenichi Ohmae. iar Ohmae ne poate furniza. Cine este Kenichi Ohmae Este cunoscut ca „Mr. în România există în egală măsură o anumită fascinaţie legată de miracolul est137 . drept unul din primele cinci cele mai influente personalităţi din management. Nu este vorba de o personalitate exemplară în sens clasic. iar ideile sale sunt controversate. ci şi politicieni. este evident de ce merită un curs. 2. Strategy” şi a fost numit de către Financial Times (ediţia de Londra) „unicul guru în management al Japoniei”.este despre interfaţa economicului cu politicul prezentând o teorie despre modul în care economicul traversează şi hibridizează politicul. Am considerat că este util să oferim aici o perspectivă unitară şi de referinţă asupra unui singur autor. în completarea activităţii sale de consultanţă şi management. materialul de laborator necesar. de fapt circa 140. Opţiunea noastră nu este însă întâmplătoare. dezamăgit de politica economică a guvernului japonez. Ohmae a condus şi conduce firme prestigioase de consultanţă în afaceri la care apelează nu numai strategii corporaţiilor. A scris peste 100 de cărţi. Ohmae a iniţiat o mişcare civică denumită „Reforma Heisei” pentru a sprijini deschiderea şi reproiectarea capacităţilor economice ale Japoniei în vederea adaptării la presiunile globalizării. Lucrurile nu stau aşa. În 1992. Este doctor în inginerie nucleară al celebrului MIT şi deţine şi un doctorat onorific al Universităţii Notre Dame. credem. Un alt jurnal prestigios. The Economist. Scrierile sale au provocat reacţii la cel mai înalt nivel nu numai în Japonia. l-a desemnat. care s-au vândut în milioane de exemplare şi a publicat articole de mare vizibilitate în reviste prestigioase. Utilitatea acestui studiu este însă tocmai de a încuraja reflecţia şi gândirea critică. dar şi intrinsec interesante. O astfel de apreciere nu lasă mult loc pentru comentarii. ci se bazează pe următoarele motive: ideile lui Ohmae sunt nu numai controversate. Personaje de anvergura celui pe care l-am ales mai există. Într-un articol publicat în august 2000 în The Industry Standard se spune că „dacă Kenichi Ohmae nu ar fi existat. Această sinteză poate să pară constrângătoare: un astfel de personaj nu poate fi trecut cu vederea. Kenichi Ohmae nu este doar un VIP al lumii afacerilor globale sau un strateg al globalizării. prin 1994. Ohmae predă la mai multe universităţi americane – notabil la UCLA. dar şi în Coreea sau Taiwan. aceia dintre noi care au încercat să explice Japonia Americii ar fi trebuit să-l inventeze”. Graniţa intens disputată economic – politic este unul din subiectele preferate în literatura dedicată globalizării. influenţa sa este justificată de profunzimea şi corectitudinea analizelor sale din anii ’80. de la Foreign Affairs la Harvard Business Review.

în creşterea masivă a preţului intervenţiei statului în economie. prin a confrunta statul-regiune cu statul-naţiune. Vom proceda astfel: mai întâi. Vom continua. Chiar şi statele mai slabe pot. Corporaţiile sunt bolizii care profită din plin de facilităţile acestui sistem. Globalizarea constă. Aparatul conceptual dezvoltat în cursurile precedente este necesar pentru secţiunile care urmează. am insistat asupra limitelor „tehnice” ale mecanismelor prin care statul îşi exercită suveranitatea în domeniul economic. nici nu-şi propun acest obiectiv. Autostrăzile au apărut cu noua economie şi răspund exigenţelor acesteia. Statul-regiune În cursurile precedente am arătat că statul-naţiune se confruntă cu probleme serioase legate de capacitatea.asiatic şi o profundă ignoranţă privind substanţa politică. În egală măsura. China. Traficul înseamnă taxe şi bani la buget. în cazul lor. În mod special. În acest context vom discuta şi poziţiile pe care autorul japonez le-a luat faţă de viitorul Japoniei. sistemul utilizând masivitatea ca antidot pentru viteză şi manevrabilitate. Analogia cu reglementarea circulaţiei pe o reţea de autostrăzi de mare viteză este utilă în acest caz. Îl presupunem cunoscut. în principiu măcar. Mult mai important este să fie impusă tuturor legislaţia rutieră. Statele nu sunt maşinării proiectate să alerge cu viteze enorme – acest efort le-ar supratura motoarele greoaie şi ar conduce la un consum enorm de resurse. globalizarea se traduce în creşterea disponibilităţii statelor de acţiona în comun pe teren economic pentru a atrage investiţii şi a stimula creşterea economică. numai că. 138 . la nevoie. să facă aşa ceva. în acest sens. În continuare vom discuta concepţia lui Ohmae despre statul-regiune [eng. independenţa Taiwanului sau criza economică din Coreea. economică şi socială a zonei. esenţială pentru suveranitatea sa. la graniţele sale sau în zona sa de interes. 3. Statele mai puternice pot bloca. după cum am afirmat. Este evident că are mai puţină importanţă unde sunt înmatriculate vehiculele respective. Vom încheia cu o analiză critică a viziunii lui Ohmae în care vom susţine că statulregiune nu este de fapt un stat şi că în nici un caz nu se poate vorbi de deplasarea dramatică a suveranităţii concepută de Ohmae. Dar statele. vom explica pe scurt ce înţelege Ohmae prin stat-regiune şi care sunt argumentele care susţin această viziune. adică bunăstare şi mai mulţi bani de redistribuit. consecinţele ar fi grave. poate chiar colapsul economic în cazul celor mai anemice. Există însă o forţă de poliţie rutieră redutabilă care patrulează autostrăzile: statul. de a controla şi reglementa anumite procese fundamentale care au loc pe teritoriul său. region-state]. apoi.

. în majoritatea zonelor dezvoltate ale lumii: America de Nord. cel puţin în sens economic. cu riscul de a le repeta pe cele menţionate mai sus. . . Statul-regiune este tocmai o astfel de zonă naturală de creştere care grupează părţi din state-naţiune sau reprezintă o parte a unui stat-naţiune. dar ar trebui. integrată. unit for organizing human activity and managing economic endeavor in a borderless world.orientare spre – şi sensibilitate la – cererea de pe piaţa mondială. 1993). valorificarea nişelor economice. cu o creştere solidă generatoare de prosperitate regională. Asia de Sud – Est.economie modernă. . bazine economice. adică statul-naţiune tradiţional. de organizare a activităţii umane şi de gestionare a iniţiativei economice într-o lume fără graniţe” (Ohmae. după Ohmae. legea.populaţie redusă (5 – 20 milioane).”] Zonele economice „naturale” ale lumii. Exemple de state-regiune se pot găsi. în zona celor cinci Mari Lacuri sau. „The nation state has become an unnatural. 139 . pe mici porţiuni de autostradă. Proprietarii de maşini rapide. cu populaţii între 5 şi 20 de milioane de locuitori. Poliţia. even dysfunctional. situate strategic. . să încurajăm această evoluţie. în jurul nucleului Seattle – Vancouver.indiferenţa faţă de graniţele politice şi lipsa oricăror pretenţii de a le schimba. după autorul japonez. adică marii agenţi economici. preponderent urbană. Caracteristicile unui stat-regiune. chiar disfuncţională. ca poartă nordvestică a Americii de Nord către Asia.situarea în locaţii strategice – zone de coastă. În America de Nord state-regiune există sau s-ar putea constitui în aria dintre San Diego şi Tijuana. comerciale şi monetare. [eng.infrastructură densă şi performantă. Europa. În orice caz. Cum se traduce această analogie? „Statul-naţiune – spune Ohmae într-un articol publicat în 1993 în Foreign Affairs – a devenit o unitate nenaturală. se adună în grupuri şi ei fac de acum.lipsa sau insignifianţa barierelor vamale. . încă de acum. . ar fi următoarele: .Ohmae crede că circulaţia funcţionează deja radical altfel decât în tabloul de mai sus. Nu numai că aşa stau lucrurile. ele încep să fie suverane. sunt în prezent unităţile relevante de analiză şi rolul lor va creşte şi mai mult în viitor. cu adevărat dinamice şi cu o creştere sănătoasă.preţul redus al serviciilor. ar fi devenit o prezenţă formală şi anacronică.

Metodologic. vom arăta care sunt argumentele care stau la baza concepţiei lui Ohmae. biografia sa îl recomandă pe Ohmae ca o autoritate în domeniul managementului de nivel înalt. Se poate spune astfel că Ohmae nu este doar un alt suporter al globalizării economice sau doar un critic anonim al statului-naţiune şi al pretenţiilor la suveranitate. ar fi vorba de zona nordică a Italiei. Alsacia – Lorena sau Baden – Württemberg. La fel de evident este că. Întrebarea de la care plecăm este dacă aparentul conflict dintre statul-regiune propus de Ohmae şi statul-naţiune este un fel de conflict între nou şi vechi. Aşa cum era de aşteptat. În această secţiune vom prezenta argumentele respective şi vom arăta cum au fost ele aplicate în cadrul unor dezbateri în care a fost implicat Ohmae. Vom realiza acest lucru opunând statulregiune statului-naţiune. managementul nu aparţine pur şi simplu economicului. la acest nivel. La prima vedere. pentru că proiectul lui Kenichi Ohmae poate fi interpretat el însuşi ca o critică a statuluinaţiune. După cum am văzut. o astfel de concepţie a fost primită cu sentimente împărţite. Inevitabil. Ohmae este unul din oamenii „grei” ai lumii exclusiviste în care se proiectează marile afaceri şi se elaborează politicile economice ale marilor puteri. În continuare. Faptul că autorul japonez jonglează cu atâta uşurinţă cu hărţi politice extrem de sensibile poate să producă stupefacţie şi neînţelegere. vizate sunt zonele Hong Kong şi sudul Chinei. O parte din ele au fost deja sugerate mai sus. el pare neutru şi sărac din punct de vedere politic. dar le vom preciza mai clar în secţiunea următoare. o tensiune între două generaţii de structuri politico-economice. Prin intermediul acestei concepţii el ajunge să argumenteze în favoarea statului-regiune. când speculaţiile financiare ale fondului Quantum al lui George Soros au făcut KO banca centrală a Regatului Unit şi au provocat prăbuşirea monedei britanice (vezi cursurile următoare). În Asia de Sud – Est. Ca şi Soros în anii ’80 şi ’90. „triunghiul de creştere” format din Singapore. De exemplu. 140 . mai exact a poziţiei hegemonice a acestuia în sistemul internaţional. ci este legat şi de politic. Ohmae are o anumită viziune despre modul în care funcţionează economia lumii şi despre resursele de creştere pe care aceasta le are la dispoziţie. Nu tocmai un conflict al generaţiilor Conceptul de stat-regiune este întemeiat pe raţiuni de ordin economic. Stat-naţiune versus stat-regiune. raportul este invers în cazul statului-naţiune. 4.În Europa. Evident. nimeni nu a susţinut că acest eveniment este de natură pur economică. această argumentaţie este şi un atac la adresa relevanţei statului-naţiune. insulele indoneziene învecinate şi părţi din Malaezia. pentru a evita confuziile. precum şi aria care cuprinde Taiwanul şi partea proximă a Chinei continentale – Fuzhou. această procedură este corectă.

la statele-regiuni. 141 . (ii) corporaţiile. desigur. aşa cum am arătat deja. Ohmae se gândeşte. Este greşit totuşi să se situeze statul-regiune la polul opus statului-naţiune. O astfel de afirmaţie este un bun punct de plecare pentru că este tipică pentru discursul lui Ohmae. Statul-naţiune a pierdut controlul unor pârghii economice fundamentale: ratele de schimb şi moneda naţională sunt instrumente fundamentale prin care statul îşi afirmă suveranitatea în termeni economici. Statul-naţiune este prea greoi şi rigid pentru a mai conta în noua economie: în lucrarea „The End of the Nation State” din 1995. Statul-regiune ar fi mult mai bine echipat să valorifice aceşti factori. Pur şi simplu. improbabile sau inexistente” (Ohmae. Iată o sistematizare a argumentelor care ar susţine această „schimbare la faţă”: 1. extrem de diferite în ceea ce priveşte capacitatea lor de a contribui şi nevoia de a primi [resurse – n. Ohmae susţine că patru factori erodează sistematic poziţia statelor-naţiune în noua economie mondială: (i) capitalul. statul-naţiune a funcţionat destul de bine drept cadru al activităţii economice profitabile. statul-naţiune nu mai controlează – nu total şi eficient în orice caz – aceste instrumente. şi (iv) comunicarea. Iar economicul pare a arăta spre statul-regiune. ci una de redistribuit bunuri: în trecut. 2. 3. de creştere economică şi de un dezinteres cvasitotal pentru control.].Probabil ar fi banal pentru italieni să afle că „a gândi Italia ca o singură entitate economică ignoră realitatea unui nord industrial şi a unui sud rural. Postulatul implicit de la care pleacă Ohmae este că economicul este central şi politicul secundar.n. Statul-naţiune nu mai este o maşină de creat valoare. ar fi caracterizat de o zonă economică naturală. A trata Italia ca pe o entitate economică unică forţează pe acela care o face – manager în sectorul privat sau oficial din sectorul public – să acţioneze pe baza unor medii false. În contextul unei economii globalizate însă. Statul-regiune. în schimb. dinamismul şi inovaţia economică se manifestă acum în afara statului-naţiune. Faptul că statul-naţiune nu mai este locul relevant de analiză al dinamicii economice antrenează consecinţa că statul-naţiune se află la sfârşitul drumului. (iii) consumatorii. 1993). După Ohmae. statul-naţiune nu mai este atrăgător pentru antreprenori pentru că este prea preocupat de redistribuirea valorilor către regiuni sărace şi defavorizaţi. Acest fapt va deveni mai clar punând la lucru teoria.

Deşi problemele semnalate de Chang sunt reale. Ohmae a susţinut că există deja un stat-regiune format din Hong Kong şi zona continentală învecinată. sistemul politic al Chinei este cauza centrală a colapsului prevăzut de Chang. Chang. la începutul noului mileniu. Dincolo de economie şi de şocul condiţiilor impuse de WTO (care intră în vigoare după câţiva ani de tranziţie). ci ca o federaţie de state-regiune. Ohmae şi-a expus teoria în lucrarea „The Emergence of the United States of Chunghwa”.4. Prăbuşirea economiei. iar întreprinderile de stat sunt neperformante şi nepregătite pentru concurenţa adusă de aderarea Chinei la Organizaţia Mondială a Comerţului (WTO). sistemul bancar este extrem de fragil şi instabil. 142 . China nu va supravieţui ca un stat-naţiune. Ohmae a atacat însă concluziile lui Chang şi le-a dat veşti proaste taiwanezilor (cel puţin acelora dintre ei care se opun revenirii sub suveranitate chineză): Taiwanul va fi nucleul unuia dintre statele-regiune care vor lua locul Chinei actuale. modelul respectiv ar urma să se extindă pentru Taiwan. Autorul japonez s-a ales cu porecla „Domnul Totul-este-OKîn-China”. reformele iniţiate începând din 1998 au infirmat deja predicţiile sumbre ale acestuia. nu este vorba neapărat de o modificare de jure a situaţiei din zonă. Deşi analiza lui Chang este cel puţin îndoielnică. Acestea vor forma probabil o uniune. Acest aspect amuzant al disputei este poate mai puţin important. În lucrările sale din anii ’90. din exemplele de state-regiune oferite. Partidul Comunist Chinez este corupt şi şi-a pierdut legitimitatea. după modelul de dezvoltare din zona Hong Kong-ului. pentru că o Chină slabă nu ar mai ameninţa independenţa Taipeiului. Importantă aici este situaţia de facto. Semnificativ este faptul că Ohmae consideră că tensiunile politice nu vor putea împiedica dinamica economică să apropie Taiwanul de China. În 2002. Dincolo de vitrina strălucitoare a Shanghai-ului. De asemenea. este clar că Ohmae este extrem de interesat de evoluţia Chinei. Această apropiere nu se va realiza însă în cadrul unui stat-naţiune ci într-unul (aproximativ) federativ. Chang îşi susţine afirmaţia argumentând că economia chineză este deja supraîncinsă. într-o polemică destul de aprinsă cu autorul american de origine chineză Gordon G. cauzată de blocarea sistemului bancar.1. după Chang. Chang a răspuns ironizându-l pe Ohmae într-un discurs ţinut în Taipei la începutul lui 2003. Acesta a publicat. ar duce imediat. la înlăturarea regimului comunist. China şi Taiwanul În secţiunea precedentă. China profundă este săracă şi traumatizată. Ohmae a intrat. ea a fost bine primită în Taiwan. Evident. în 2001. o carte intitulată „The Coming Collapse of China” în care susţine că miracolul economic chinez este pe cale să-şi dea arama pe faţă şi să devină un fiasco. China poate să nu devină formal o federaţie. China deja se descentralizează şi ar putea în curând să cuprindă şase state-regiune cu o creştere economică sănătoasă.

Ontario implementează politici economice proprii şi. 143 . discutând despre legitimitate sau loialităţi concurente. Este Ontario un stat-regiune? Am discutat în cursul precedent despre problema suveranităţii Québecului. 4. în afara zonelor economice importante ale lumii. Deşi Ohmae a afirmat constant că statul nu mai este actorul principal în economie. Coreea este „o mică Japonie”. Deşi dezbaterea privind viitorul Coreii nu este legată direct de problematica statului-regiune. Ontario. alternativă faţă de cea tradiţională stat – stat. modelul fiind cel de ţară în dezvoltare. a stârnit interesul comunităţii academice preocupate de globalizare. Ideile lui Kenichi Ohmae şi-au găsit în acest caz o aplicare interesantă. deşi nu are o situaţie politică comparabilă cu a Québecului.3. Spre deosebire de tipul de dezbatere favorizat de Ohmae. Coreea se situează. tocmai pentru că rolul guvernului în economiile asiatice este masiv. Contradicţia este probabil aparentă. se orientează în unele privinţe mai mult spre zonele învecinate din SUA. Deşi nu are tendinţe de secesiune şi nu pune sub semnul întrebării federaţia canadiană. Nu poate fi vorba de suveranitate economică în cazul acestui stat. Ori în noua economie contează profunzimea verticală.2. Autorul arată că Ontario are avantaje comparative demne de luat în seamă şi poate funcţiona ca o interfaţă regiune – mediu internaţional. el acuză guvernul coreean de lipsă de viziune. cercetătorii canadieni care ulterior au publicat o serie de eseuri care analizează concepţia prezentată de Courchene au pus accentul. O altă provincie canadiană. datorită NAFTA. Într-un studiu din septembrie 2002 intitulat „Ontario as North American Region State”. în mod just credem noi. diferenţierea. Fără a putea avea mari pretenţii la suveranitate între interesele japoneze. Coreea – nişă între giganţi Spre nemulţumirea oficialilor de la Seul. produce în proporţie de 99% aceleaşi bunuri ca şi Japonia. după Ohmae. Şi în cazul Japoniei Ohmae a acuzat guvernul de politici economice eronate. chineze şi americane. dar nu la standardele japoneze. este limpede că statutul de subcontractor permanent nu face din Coreea un candidat pentru o astfel de transformare. Ohmae a publicat în 1999 un articol intitulat „Reasons why Korea can’t stand on its own feet economically” în care susţine că reformele economice eşuate ale guvernului coreean condamnă această ţară la dependenţă faţă de Japonia şi Statele Unite. pe dimensiunea politică a proiectului. profesorul Thomas Courchene argumentează că provincia respectivă poate fi tratată astfel. Analiza pare însă contradictorie.4.

altele eşuează. ci transferă şi pune în comun suveranitate. ca şi alte sisteme infrasau supranaţionale. 5. inclusiv economică. În afară de o relativă integrare economică. se bazează în continuare pe infrastructura politică şi de securitate furnizată de statul-naţiune. Teritorialitatea sa este doar aparentă şi conjuncturală. Concluzii Statul-regiune nu este un stat în nici un sens relevant şi nu concurează direct statul-naţiune. Acest proces de delegare de competenţe este însă încurajat chiar de statele-naţiune conştiente de exigenţele globalizării. Conceptul de stat-regiune rămâne cantonat în special în vocabularul globalizării economice. nici o altă structură a statului nu este de fapt prezentă: populaţia are loialităţi puţin suprapuse. Ele au însă şi vulnerabilităţi pe măsură. ci de emergenţa unor suprastructuri mai mult sau mai puţin spontane/ad hoc. iar modelul Euro nu poate fi interpretat ca sprijinind o astfel de concepţie. Pe teren economic. În plus. Statele-naţiune pot fi inovative şi performante în anumite condiţii. utilitatea sa este neglijabilă. Acestea. nu există proceduri legislative acceptate.sau transfrontaliere aflate în punctele cheie ale economiei globale sunt zone economice naturale este puternică. suveranitatea monetară a statelor nu este atât de ameninţată pe cât se credea. De exemplu. El nu pierde. Unele state au succes. ea nu este suficient de profundă pentru a surprinde gradul de hibridizare a economicului şi politicului.Aceste dezbateri – şi altele similare – arată că ideile lui Ohmae au o importanţă indiscutabilă. deşi poate contribui semnificativ la slăbirea lui. ea ascunde o iluzie periculoasă: politicul este parazitar pe economic. Tocmai de aceea nu se poate spune că statul-regiune intră în coliziune cu statulnaţiune. Argumentele sale nu sunt întotdeauna convingătoare. Am arătat în cursurile precedente că statul-naţiune conservă încă mecanisme de intervenţie şi control care să-i menţină un grad accepabil de suveranitate. plasată sub controlul unor 144 . nu există sisteme de securitate sau mecanisme de intervenţie şi decizie în stările excepţionale. Consecinţele unei astfel de concepţii pot fi monstruoase. nu există instituţii reprezentative legitime. În afara acestui vocabular. mai ales de natură economică. cu o suprapunere relativă pentru că au competenţe suficient de diferite. Ele ar putea fi structuri care funcţionează în paralel. statul-naţiune nu este nici atât de neputincios şi nici atât de rigid pe cât afirmă Ohmae. inclusiv încurajând o regionalizare responsabilă. Nu e vorba de o schimbare de generaţii. A vorbi de stat naţional în general nu este de fapt cea mai bună soluţie. Este important să clarificăm faptul că statul-regiune nu este de fapt un stat în sens propriu. Deşi ideea că regiunile intra. acesta din urmă fiind natural.

2000.com. Howard D.1999. Ohmae.„Korea a permanent subcontractor nation to US.at.org pentru recenziile cărţilor lui Ohmae.. Forreign Affairs – www. Bibliografie Asia Times – www.prodigy. Indiana University Press. Kenichi – „The Rise of the Region State”.contextmag. Kenichi – biografie şi referinţe bibliografice – www. eastasia. Mehlinger. în O’Meara. Administraţia locală nu trebuie confundată cu decizia suverană. Chang. „The Rise of the Region State”. Gordon – “The Coming Collapse of China” – recenzie pe pages. Deocamdată doar statele-naţiune şi organizaţiile supranaţionale bazate pe ele au astfel de structuri.kohmae. Ohame. Globalization and the Challenges of a New Century: A Reader.foreigaffairs. 145 . Patrick.structuri reprezentativ-legislative legitime şi responsabile.net. 08. Krain. Bloomington and Indianapolis. critic says”. Yoo .04. Matthew (eds.com. Foreign Affairs. Context Magazine – www. Ohmae. Korea Herald.atimes. Cheong-mo.). Christian – „China 2010: Collapse or Federation? Contradicting Views from Japan and the US”. Schafferer. Japan. primăvara 1993. Kenichi.com. „Is Ontario a Region-State?” – colecţie de studii disponibilă online.

companii multinaţionale. Le roi est mort. 146 . Obiectivul nostru major este. în acelaşi timp. obiectivul nostru nu este. nu suntem specialişti în economie şi o astfel de orientare ar fi ilegitimă. Elemente de bază ale globalizării economice Cuprins 1. ci de a oferi o viziune de ansamblu asupra acestui fenomen. stat 1. De ce se întâmplă toate acestea? 3.1. de a oferi o perspectivă strategică asupra globalizării economice. Keynes. Aparentul laissez-faire 2. Pe parcursul acestui text nu ne propunem să discutăm într-o manieră tehnică aspectele economice ale globalizării. fost economist şef al Băncii Mondiale.Cursul 7 Motorul economic al globalizării I. Legat de această temă este şi cursul „Tranziţia la economia de piaţă”. reglementare. care tratează critica globalizării economice formulată de Joseph Stiglitz. actorii implicaţi etc. „Mărirea şi decăderea” sistemului Bretton Woods 2. de a surprinde la o rezoluţie mare mersul economiei mondiale. urmărindu-i. Introducere 2. rată de schimb. Cine sunt actorii? 4.3. pe de altă parte. În cursul al doilea analizăm dificultăţile legate de globalizarea economică. tehnologia şi viziunea geopolitică 2. Economia bazată pe cunoaştere: reţeta globalizării? Cuvinte cheie: Banca Mondială. Vive le roi! Mâna invizibilă. Când se atinge masa critică? 2. Bretton Woods.2. Urmărim apoi implicaţiile crizei asupra modelelor de dezvoltare şi soluţiile concertate propuse de liderii lumii pentru reformarea sistemului financiar global. şi implicaţiile social-politice.2. precum sărăcia şi distribuţia sa globală sau instabilitatea pieţelor financiare şi consecinţele sale. în acest context. regim monetar. cu alte cuvinte.2. economie bazată pe cunoaştere. Fondul Monetar Internaţional.2.1. Supertehnologii pentru o planetă din ce în ce mai mică 2. Introducere Tema dedicată globalizării economice este organizată astfel: într-un prim curs prezentăm câteva din datele fundamentale ale procesului de globalizare economică – originile acestei transformări. Pe de o parte.2.

În cazul globalizării economice. avem în vedere. orizontul analizei noastre va fi determinat de această dilemă. cum ar fi creşterea gradului de internaţionalizare a economiei în anii 1900. Care sunt elementele asupra cărora ne vom opri în realizarea „genealogiei” de care vorbeam mai sus? Mai întâi. Când se atinge masa critică? În această secţiune ne propunem să reconstituim o „genealogie” minimală pentru globalizarea economică. Banca Mondială sau Organizaţia Mondială a Comerţului. de unde provin ele. Sensul principal al restricţiei enunţate mai sus este totuşi dat de natura acestui material: el are un rol didactic.1. Dincolo de retorica intrinsecă proiectelor. Printre ele am amintit şi anumite instituţii economice. viziunea strategică este necesară din motive pur practice: pe ce fel de resurse se poate conta. „Mărirea şi decăderea” sistemului Bretton Woods Am prezentat în cursurile despre globalizare politică câteva date fundamentale despre sistemul internaţional şi instituţiile care îi dau formă. Unii autori folosesc frecvent analize comparative ale procesului de globalizare din prezent şi ale unor fenomene considerate similare. 2. care sunt „mutările” probabile ale actorilor majori de pe piaţă etc. apoi vom enunţa o serie de considerente economice. şi nu controversele care îl însoţesc. Vom realiza acest lucru pornind de la următoarea întrebare: când şi cum s-a atins sau se atinge masa critică necesară saltului reprezentat de globalizarea economică? Trebuie să subliniem de la început că pornim de la presupoziţia că globalizarea este un fenomen relativ recent. preferăm o analiză mai restrânsă. care sunt zonele „fierbinţi” către care se poate atrage finanţare. geopolitice şi tehnologice care dau seamă de atingerea sau apropierea de „masa critică” a globalizării economice. problema centrală este atingerea unui echilibru între creştere şi stabilitate în cadrul unei economii cu adevărat globalizate. 2. în general. Nu punem neapărat în discuţie astfel de analize. şi vom prezenta prăbuşirea acestui sistem şi consecinţele sale. vom reveni pe scurt asupra sistemului Bretton Woods. aşadar are în vedere în primul rând datele de bază ale obiectului vizat.Considerăm că înţelegerea semnificaţiei marilor „mişcări de trupe” din economia planetei este importantă pentru conceperea şi poziţionarea oricărui proiect de o oarecare anvergură. deja amintit în cursurile dedicate globalizării politice. orizontul de timp delimitat de cel de-al doilea război mondial. În consecinţă. axată pe specificul fenomenelor contemporane. Pe parcursul paginilor care urmează. cum ar fi Fondul Monetar Internaţional. Nu vom 147 .

Thompson. 2003). Revenirea la fluctuant 148 Regimul monetar Perioada 1879-1914 1918-1939 1918-1925 1925-1931 1931-1939 . la Bretton Woods. Dar. Statele Unite. crizele economice nu au putut fi evitate în cadrul aranjamentelor existente. Cursuri flotante b. 2003. Schumann. 2003). 2002 etc. Aşa cum vom vedea mai jos. 2002).1914) şi de Instabilitatea Interbelică (1918 . Thompson. Participanţii aveau în vedere mai ales refacerea Europei distruse de război. În iulie 1944. în acest curs ne interesează mai mult rolul. Revenirea la aur c. Atât de importantă era considerată menţinerea cererii (putere de cumpărare şi disponibilitate de a cheltui). Martin. construirea unui sistem financiar care să asigure stabilitatea economiei mondiale şi să evite crize masive. în consecinţă. Paul Hirst şi Grahame Thompson oferă o clasificare a regimurilor monetare din secolul al XX-lea (vezi mai jos) conform căreia Bretton Woods a fost precedat de Etalonul Internaţional Aur (1879 . în sens mai larg. în New Hampshire. au funcţonat mai multe regimuri monetare internaţionale. unul dintre cei mai importanţi participanţi la conferinţă.1939) (Hirst. Nr.” (Emmott. Degradarea cererii era identificată drept principala cauză a declinului economic şi.relua aici toate acele date. când cel de-al doilea război mondial încă nu se încheiase. ne vom concentra asupra instituţiilor financiare. dar. mai exact asupra FMI şi BM. Până la Bretton Woods. 1999. Baza teoretică a soluţiilor propuse a fost furnizată de economistul britanic John Maynard Keynes. funcţionarea şi evoluţia instituţiilor respective. plătiţi-i pe oameni să sape gropi şi apoi să le astupe la loc. orice ar fi. Drept urmare. Keynes susţinea că guvernele trebuie să susţină cererea prin instrumente monetare (tiparirea si controlul circulaţiei banilor) şi fiscale (politici de cheltuieli şi impozitare) (Stiglitz. mai ales în perioada interbelică. Dincolo de date. Hirst. cheltuiţi. a fost organizată o Conferinţă Monetară şi Financiară pentru a se stabili cum anume va fi susţinut din punct de vedere financiar efortul de reconstrucţie de după război. aşa cum fusese cea din anii ’30 (Stiglitz. Aşa cum am spus mai sus. sistemul pus la punct la Bretton Woods urma să prevină un astfel de fenomen la nivel global.). 1 2 Etalonul Internaţional Aur Instabilitatea interbelică a. în centrul globalizării economice se află sistemul financiar mondial. Keynes este uneori creditat – corect sau nu – cu afirmaţii de genul: „Dacă trebuie. dar îi sugerăm cititorului să le revadă înainte de a parcurge rândurile care urmează.

Sfârşitul stabilităţii dolarului Istoria regimurilor monetare şi ale cursului de schimb (după Hirst şi Thompson. Eşec al acordului b. rezultatul a fost înfiinţarea a doua instituţii care se află şi în prezent în prim-planul vieţii economice a planetei: Banca Mondială (Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare) şi Fondul Monetar Internaţional. realizată deja în cursurile despre globalizare politică.Sistemul specific Bretton Woods 1945-1971 1945-1958 1958-1971 1971-1984 1971-1974 1974-1984 1979-1993 1985-1993 19931993-1997 1997- 4 Etalonul cursului fluctuant al dolarului a. Cum anume urmau să-şi îndeplinească obiectivele BM şi FMI? Cum anume urmau ele să întruchipeze viziunea economică a lui Keynes? În cazul BM. obiectivul central al ambelor instituţii a fost exprimat de formula „stabilitate + acces la capital” (Goldstein. imediat după 1944 şi până prin anii ’70. susţinerea reconstrucţiei zonelor afectate de război. lucrurile păreau mai simple. Nu vom relua prezentarea acestor instituţii. în condiţiile în care statele aliate împotriva Axei doreau să-şi promoveze propriile interese. Revenirea la fluctuant 5 6 7 Sistemul monetar european şi creşterea puterii mărcii germane Acordurile de intervenţie de la Plaza şi Luvru Trecerea la sistemul global fluctuant reactualizat a. Stabilitatea convertibilităţii b. Banca urma să sprijine refacerea economică a statelor distruse de război. 2000). cel puţin în principiu. Este de subliniat. asigurând astfel creşterea puterii de cumpărare şi a pieţelor din aceste state. de asemenea. 2003). am putea spune că. asupra statelor în curs de dezvoltare din lumea a 149 . 2002) La conferinţa din vara lui 1944 s-a încercat remedierea deficienţelor regimurilor precedente. pe când FMI avea un obiectiv mai vast – asigurarea stabilităţii la scară globală (Stiglitz. BM ar fi trebuit să se îndrepte. în special cele europene. 1999). aşa cum îi spune şi numele oficial. iniţial. Din punct de vedere instituţional. respectiv OMC (Micklethwait. BM (BIRD) urmărea în principal. Dacă am sintetiza. că la Bretton Woods s-au pus bazele reglementării comerţului internaţional – iniţiativă concretizată mai târziu în GATT. Largă supraveghere multilaterală b. dar reamintim că.3 Etalonul cursului de schimb semi-fix al dolarului a. Wooldridge. apoi.

Astfel. acesta fiind la rândul său susţinut de rezerva de aur a SUA (de la celebrul Fort Knox). SUA era pusă în situaţia de a cheltui enorm în cadrul efortului de război din Vietnam şi pentru a menţine echilibrul strategic faţă de Uniunea Sovietică (Goldstein. 1999). Deja. trebuia să prevină o nouă criză economică mondială menţinând cererea la un nivel relativ constant.treia pentru a le „împinge” economiile în aceeaşi direcţie a creşterii. în principiu. FMI. dolarul a fost devalorizat în doi paşi. puteau fi tipăriţi mai mulţi bani sau putea fi coborâtă rata dobânzilor. Washingtonul a abandonat unilateral sistemul Bretton Woods.22 dintr-o uncie de aur. în special ale celei americane (Federal Reserve sau „Fed”). 2003). înspre anii ’70. semnificaţia acestei „mutări” unilaterale nu este dată atât de devalorizarea 150 . Pentru a da un impuls creşterii economice şi exporturilor americane. preşedintele Nixon a oferit economiei SUA aerul necesar cu preţul alienării aliaţilor europeni şi asiatici. Apoi. cotaţia a fost redusă la 1/42. De fapt. japonezii şi europenii deţineau mase semnificative de dolari. În 1971. în schimb. folosindu-se de rezervele sale de valută-forte. În 1971. astfel că America era forţată să răscumpere cu aur aceşti dolari (numiţi uneori şi eurodolari). aceste condiţii nu mai erau respectate: ţările Europei Occidentale şi Japonia îşi reveniseră spectaculos şi începuseră să concureze serios supremaţia economică a americanilor. Un dolar era cotat la 1/35 dintr-o uncie de aur (1 uncie = 28. Se punea problema dacă aurul din rezerve mai acoperă masa monetară de pe piaţă. În 1971. 1999). în special de dolari. Mai mult. Sistemul Bretton Woods a funcţionat până la începutul anilor ’70. cotaţia sa scădea de la 1/35 la 1/38 dintr-o uncie de aur. iar dacă exista pericolul inflaţiei. Rezerva de aur a SUA a scăzut sensibil în acest efort. El s-a bazat pe dominaţia clară a economiei americane şi pe rigurozitatea politicilor monetare ale băncilor centrale. Acest fapt se putea realiza prin exercitarea de presiuni asupra statelor şi prin acordarea de împrumuturi în caz de urgenţă (Stiglitz. Ratele de schimb pentru celelalte monede au fost stabilite în cadrul FMI luându-se în considerare previziunile de creştere ale diferitelor economii naţionale. Dacă moneda se supraaprecia. În 1973.3 grame). banca centrală a statului respectiv trebuia să intervină pe piaţă. masa de dolari aflată în circulaţie era complet acoperită de cantitatea de aur din tezaurul american. Nici o monedă nu putea devia de la ratele de schimb fixate cu mai mult de 1% (Goldstein. Dacă acest fapt se petrecea. În centrul sistemului Bretton Woods se afla un regim monetar bazat pe rate de schimb fixe pentru monedele din sistem. Cursa înarmărilor şi menţinerea umbrelei nucleare deasupra Europei vestice au reprezentat o presiune constantă asupra economiei americane şi aceasta avea nevoie de oxigenul masei monetare pentru a face faţă. banca putea retrage o parte din moneda proprie din circuit cumpărând propriii bani cu valută-forte sau ridicând rata dobânzilor. toate monedele fiind raportate la dolarul american.

monedei americane. inclusiv – sau mai ales – pe teren economic. în consecinţă. cadrul instituţional proiectat în 1944 a fost conservat după această perioadă şi s-a trecut la o reorientare a sa. FMI şi BM se vedeau nevoite să-şi redefinească rolurile. Moneda americană era lăsată să fluctueze liber pe piaţă. Vive le roi! Mâna invizibilă. dar pentru Japonia lovitura a fost dublă (Goldstein. (ii) progresul tehnologic şi dezvoltarea infrastructurii. În anii ’70 şi ’80 acest model a fost atacat şi demontat piesă cu piesă. 2. iar intervenţia lor în cadrul diverselor pieţe era considerată dezirabilă şi necesară. 2000). mai ales după sfârşitul războiului rece. cât de renunţarea la cotarea în aur a dolarului şi. Drumul spre dominaţia pieţelor financiare era deschis prin abandonarea regimului monetar rigid. tehnologia şi viziunea geopolitică Momentul Bretton Woods şi mai ales posteritatea sa reprezintă o parte importantă din „genomul” globalizării economice. Le roi est mort. Europenii au protestat. începută prin anii ’80. şi (iii) cristalizarea unei viziuni geopolitice. nu poate fi situată corect fără aprecierea importanţei acestui moment. Aparentul laissez-faire Keynes a propus un model pentru economia mondială în care statele jucau un rol extrem de important. Paradoxal poate.2. 1999): devalorizarea dolarului şi abandonarea ratelor fixe a fost urmată de recunoaşterea Chinei de către SUA. eveniment care a zdruncinat serios speranţele hegemonice ale japonezilor în Asia. Aşa cum am văzut. încât se vorbeşte constant de nevoia unui „nou Bretton Woods” (Micklethwait. 2. Renunţarea la sistemul Bretton Woods a reprezentat un moment cheie pentru globalizarea economică. dar misiunile şi instrumentele lor de acţiune au fost 151 . Practic. Într-atât de importantă. fie şi sumar. Este însă momentul să cartografiem.1. alte „gene” ale globalizării economice.1973. Se părea că era keynesiană apunea. la ratele de schimb fixe. iar celelalte monede nu puteau decât să-i urmeze exemplul. ele fuseseră proiectate să susţină arhitectura Bretton Woods şi se aflau în pericolul de a rămâne fără ocupaţie (Micklethwait. Evoluţia uimitoare a economiei chineze.2. 2000). În această secţiune. ne vom concentra asupra a trei forţe fundamentale: (i) triumfului liberalismului economic de după abandonarea sistemului Bretton Woods. prevederile acordului de la Bretton Woods nu mai funcţionau din perioada 1971 . Această nostalgie va deveni mai clară în cele ce urmează. Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional au rămas aşadar în picioare. Wooldridge. Wooldridge.

preluat din Hirst şi Thompson. realizată cu entuziasm revoluţionar de economişti (şi politicieni) de orientare liberală. „special drawing rights”).n. în ciuda denumirii sale de „revenire la fluctuaţii”. ulterior [dolarul – n. misiunile celor două instituţii rămâneau distincte: Fondul se ocupa de macroeconomie – deficitul bugetar. 1999)..b din tabel) se ascunde un efort de redesenare a economiei mondiale.n.reconsiderate. în contextul crizei petrolului din anii ’70 152 . a prezentat o serie clară de „reguli ale jocului” [.. FMI s-a văzut nevoit să apeleze de multe ori la visteria BM pentru programele sale (Stiglitz. solicitând în prealabil acordul FMI şi impunând solicitantului condiţiile Fondului. 2003). Pentru marele economist britanic. distincţia a fost – şi este – adesea încălcată. Renunţarea la cotarea în aur a dolarului în ’71 – ’73 nu a lăsat locul unui haos. piaţa forţei de muncă. inflaţie etc.]. Keynes se întorcea. ne-ar putea ajuta să răspundem. ar fi fost sinonimă unei deturnări sau unui derapaj cu urmări extrem de grave. infrastructură etc. După cum spune Joseph Stiglitz. n.” (Hirst. o „monedă” gestionată de FMI. iar Banca de problemele structurale – investiţii. Ce se întâmpla de fapt? Tabelul de mai sus. ea nefiind folosită pentru tranzacţii comerciale. În spatele revenirii la ratele de schimb fluctuante (punctul 4. Thompson. acestea au fost abandonate. SDR este cotată în funcţie de un „coş” de valute-forte (Goldstein. În principiu. bazat pe SDR (eng.. după ce administraţia Nixon a suspendat unilateral convertibilitatea dolarului faţă de aur în august 1971. 2003). a fost proiectat un nou sistem. repoziţionarea instituţiilor respective.] devalorizându-se. Banca a început să acorde aşa-numitele „împrumuturi de ajustare structurală”. Pe de altă parte. în mormânt (Stiglitz. Însă apariţia cursurilor „flexibile” nu a reuşit să clintească dolarul din poziţia sa de etalon de facto al desfăşurării tranzacţiilor monetare internaţionale oficiale şi private. politica monetară. A fost epoca în care comunitatea internaţională a renunţat la orice încercare de a controla în comun cursurile de schimb.] sub titulatura de „sub-perioada eşecului acordului”. această sub-perioadă. De asemenea. În realitate. SDR nu este o monedă în sensul obişnuit al termenului. aceea de creditor ultim la nivel internaţional. De fapt. probabil. Rolul BM şi FMI a fost afectat de această reorientare. noua identitate a FMI s-a bazat pe dezvoltarea uneia dintre funcţiile sale secundare (secundară conform designului Bretton Woods). În ciuda diverselor planuri şi scheme menite a sprijini sistemul anterior în această perioadă. emisă exclusiv pentru rezervele băncilor centrale. 2002) Pentru a menţine stabilitatea economică după şocul renunţării la sistemul Bretton Woods. ci unui nou regim monetar. Hirst şi Thompson explică: „Evenimentele tumultuoase dintre 1971 şi 1974 sunt desemnate aici [în tabelul de mai sus.

creşterea importanţei tuturor formelor de capital intelectual pentru activitatea firmelor.şi a crizei datoriilor din America Latină. care caracterizează globalizarea economică. dereglementarea pieţelor. Aşa cum am arătat. înmulţirea iniţiativelor de cooperare şi a alianţelor între şi în interiorul principalelor instituţii creatoare de venit. perioada dintre mijlocul anilor ’70 şi sfârşitul anilor ’90 este caracterizată de patru fenomene „. după Adam Smith.despre care credem că au avut un impact profund atât asupra naturii. cât şi asupra conţinutului activităţii economice globale. inclusiv a celei de capital. Wooldridge. avem de-a face cu un nou tip de capitalism. acest proces poate fi comparat cu unul de convertire mai mult sau mai puţin forţată: „Cea mai semnificativă schimbare petrecută în aceste instituţii [BM şi FMI – n. în perioada în care Ronald Reagan şi Margaret Thatcher propovăduiau ideologia pieţei libere în SUA şi Marea Britanie.] a avut loc în anii 1980. cât şi în ceea ce priveşte exploatarea lor. care adesea aveau nevoie disperată de împrumuturile şi subvenţiile lor. privatizare. atât în ceea ce priveşte producerea bunurilor. După colapsul lagărului comunist.. 153 . acestea erau cele presupuse de „crezul” economic al liberalismului radical: stat ultraminimal.n. „mână invizibilă” – nu pot fi negate. prin care aceste idei erau inoculate ţărilor sărace reticente. 2. deschiderea graniţelor. Deşi măcar asemănările doctrinare – mai ales încrederea în mecanismul providenţial al autoreglării pieţelor numit. FMI şi Banca Mondială au devenit instituţii cu caracter misionar. 2003) Unii autori consideră că situaţia din prezent este similară liberalismului laissez-faire de la începutul secolului al XX-lea (vezi Dunning. profesor de management la Rutgers University.” (Stiglitz. accesul la fonduri era condiţionat de respectarea anumitor condiţii.. După John Dunning. Faptul că Fondul nu putea tipări o monedă propriu-zisă a pus mari probleme în exercitarea acestui rol (Micklethwait. Este vorba de: 1. 1999 pentru o discuţie critică a acestui aspect). există deosebiri fundamentale. acest interes s-a mutat spre reconstrucţia Europei Răsăritene (Goldstein. Evoluţia sistemului monetar ne poate oferi o indicaţie clară despre noua orientare a instituţiilor financiare internaţionale şi a factorilor de putere din spatele lor. eliminarea barierelor tarifare şi a altor politici protecţioniste etc. După Stiglitz. asupra proprietăţii şi localizării acestei activităţi şi asupra modurilor în care este ea organizată. În general. O altă componentă a noii orientări a BM şi FMI a fost constituită de deplasarea preocupărilor acestor insituţii către ţările în curs de dezvoltare (deceniile şapte şi opt) în contextul decolonizării şi fragilităţii noilor state din lumea a treia. 1999). 2000). Practic.

cu excepţia capitalului financiar. mai puţin. Mai puţină mobilitate pentru bunurile specifice anumitor locaţii. instituţii supranaţionale limitate Mai sistemic şi deschis către piaţă. pentru a discuta despre economie bazată pe cunoaştere. Capitalism flexibil sau al alianţelor (1980 -) Naţionale sau internaţionale. atât naţională. dezvoltarea serviciilor de bunăstare. bazată pe localizarea bunurilor create. reţele la nivelul corporaţiilor Bazat pe inovaţie. când vom reveni la primul punct menţionat mai sus. Mai multe alianţe inter-firme. firme mici Ierarhii corporatiste mari şi integrate De masă Sistem de producţie Rolul guvernului În serie mică. rol activ în furnizarea utilităţilor publice. locale şi naţionale. flexibil Resurse cheie Bunuri naturale şi forţă de muncă relativ necalificată Capital fizic şi. prin intermediul multinaţionalelor Organizare Fabrici. apariţia câtorva noi actori majori în economia mondială. mai puţină reglementare pentru pieţe individuale Structura guvernului Putere legislativă locală / naţională O mai mare pluralitate a formelor de guvernare. 4. dinamice şi concurenţiale Specializare Extensivă şi interdependentă. capacitate tehnologică. un anumit nivel al emigraţiei În creştere. Acest fapt va deveni şi mai clar în secţiunea următoare. diviziune globală accentuată a forţei de muncă.” (Dunning. Capitalism ierarhic (1875-1980) Faza 3. Capitalism antreprenorial (17711875) Pieţe Mici. cunoaştere. mai ales la nivelurile sub. în principal concurenţiale Simplă şi redusă. cât şi internaţională Regionale şi globale.3. „batch”] Implicare redusă. ierarhii unice. tendinţă de formare a oligopolurilor Mai complexă. Bunuri intangibile – competenţă. discontinuă [eng. protecţionism accentuat în perioada interbelică Putere legislativă naţională. capacitate organizaţională şi de învăţare Mobilitate substanţială a bunurilor specifice anumitor firme. bazată în principal pe distribuţia bunurilor naturale Faza 2.şi supranaţional 154 . în politică fiscală şi în bunăstare socială Accentuarea intervenţionismului. dar şi zone subnaţionale specializate Bunuri materiale – infrastructură. Dunning distinge trei vârste ale capitalismului: Faza 1. de cunoaştere Mobilitatea bunurilor Redusă. fragmentate. 2002) O analiză critică ne va sugera concluzia ca astfel de fenomene sunt profund diferite de cele care au caracterizat perioada dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea. liberalizarea pieţelor interne şi transfrontaliere.

Activităţi internaţionale Comerţ clasic. resurse sau organizare a căror integrare accelerată pune în dificultate aparatul conceptual existent şi. Faptul că în firmele cu operaţiuni bursiere importante au început să lucreze matematicieni specializaţi în teoria jocurilor sau în teoriile complexităţii. 1999 Considerăm că informaţiile sistematizate în tabelul de mai sus sunt în mare măsură corecte. în general.2. Marile transformări economice prin care a trecut lumea sunt legate organic de revoluţii tehnologice. Simpla etichetare nu rezolvă nici în acest caz nimic. (ii) evoluţia tehnologiilor de generare. 2. 155 . dezvoltarea motoarelor cu abur în secolul al XVIII-lea a permis dezvoltarea navigaţiei şi implicit a comerţului. mai mult în perioada interbelică şi imediat după război Statele Unite Putere dominantă Marea Britanie Nici un singur stat Caracteristici ale celor trei vârste ale capitalismului – după Dunning. şi avem în vedere trei categorii de elemente: (i) circulaţia bunurilor şi persoanelor. Dominaţia britanică din secolul al XIX-lea nu poate fi înţeleasă dacă nu sunt consideraţi factorii tehnologici care au făcut posibile atât avansul industrial al englezilor. deplasarea amplificată a investiţiilor străine directe şi dezvoltarea alianţelor strategice transfrontaliere În creştere. cunoaştere.2. stocare şi regăsire a informaţiilor şi (iii) comunicaţiile şi media. Ele indică fără dubiu că sistemul economic din prezent este structural diferit de cel al liberalismului laissez-faire clasic. dacă acest proces nu ar fi suţinut tehnologic. capacitatea noastră de înţelegere. De exemplu. Nu vom insista aici asupra dezvoltărilor tehnologice recente. mai ales că majoritatea şi-au câştigat o oarecare celebritate. inovaţie. Supertehnologii pentru o planetă din ce în ce mai mică Nu am putea vorbi de atingerea unei mase critice pentru globalizarea economică. transmitere. O scurtă discuţie este totuşi necesară. arată că actorii din sistem au devenit conştienţi de dificultatea sarcinilor lor. creşterea comerţului intraindustrial Investiţii străine directe orientate spre eficienţă şi bunuri strategice. producţie externă foarte redusă Investiţii străine directe în piaţă şi în resurse naturale. cât şi supremaţia lor navală. Economia din prezent. se bazează mai degrabă pe reţele de informaţie. deşi pune la mare preţ libera iniţiativă şi dereglementarea. prin integrare la nivelul corporaţiilor şi integrare regională Integrare transfrontalieră A pieţelor de produse şi a celor financiare Fluctuantă.

computerele şi reţelele au devenit mai sigure. la unificarea pulsului economic al planetei. Există şi contraexemple. Creşterea recentă a preţului petrolului a coborât instantaneu indicii bursieri în toată lumea. generând trafic şi activitate economică. nu negăm importanţa reţelei globale. Sistemul GPS. bazat pe sateliţi şi hărţi electronice interactive. Mesajele multimedia sunt un exemplu. Internetul este primul cuvânt de pe buzele tuturor. Proiecte gigantice – Eurotunelul este probabil cel mai spectaculos dintre ele – au împins reţelele de transporturi până la limita tehnologiei actuale. Puterea de calcul a procesoarelor este acum folosită mai bine. Este însă relevant să amintim că în România există peste 22 de milioane de utilizatori de telefoane mobile (nu este vorba neapărat de persoane. ele nu sunt însă mai puţin semnificative. Internetul.Transporturile au evoluat masiv în perioada postbelică. Dezvoltarea continuă a computerelor nu a condus doar la o mai mare interconectare şi la explozia Internetului. pentru că dispozitivele de stocare şi regăsire a informaţiei au devenit mai fiabile şi mai sigure. permite localizarea şi direcţionarea oricărui vehicul echipat corespunzător către destinaţia dorită. Comunicaţiile moderne sunt necesare performanţei economice în orice domeniu. Arhive întregi încap pe un hard disk şi asigurarea redundanţei nu mai este atât de costisitoare. Computerele rulează aplicaţii diverse şi care necesită resurse de calcul din ce în ce mai mari. dar de mare importanţă. Evenimentele importante au efecte globale în timp real. Liniile transatlantice rămân doar o atracţie turistică. la e-banking. cum ar fi lipsa unei alternative credibile la combustibilii fosili. ci de numere active). Infrastructura rutieră şi feroviară a fost extinsă şi ea masiv pentru a suporta noile cerinţe de trafic. Când se discută – sentenţios – despre „era informaţiei”. iar transportul aerian a cunoscut o adevărată revoluţie. care premerg un hibrid Internet-TV. Paradoxal. la modelări în timp real ale evoluţiei burselor. aceste evoluţii antrenează reacţii în lanţ. să discutăm despre „star-ul” momentului. Vom evita. în acelaşi timp. Evident. zborul în spaţiu a făcut transportul de la suprafaţa planetei mult mai sigur şi eficient din punct de vedere economic. dar. constituie un alt exemplu interesant. de la un banal program de contabilitate. Comunicăm din ce în ce mai uşor şi mai ieftin. iar securitatea garantată a datelor a dat startul economiei virtuale – de la e-shopping. 156 . În ciuda atacurilor periodice cu viruşi. Şi în cazul media şi în cel al comunicaţiilor tendinţa este de unificare. mai rapid şi mai sigur. Televiziune digitală şi teletextul. s-ar putea spune. Transportul naval a devenit mai ieftin. dezvoltarea media atrage pe cea a industriei publicităţii etc. Încrederea crescândă în tehnologia informaţiei a condus la informatizarea pieţelor şi burselor şi. dar este necesar să nu omitem alte evoluţii poate mai puţin vizibile. Nu vrem să dăm dovadă de un exces de optimism. Astfel de exemple ţin deja de normalitate. Dincolo de creşterea pieţelor pentru companiile implicate direct în media şi comunicaţii. Distanţele şi costurile s-au contractat. din nou.

157 . către zona politicului şi. cât şi să găsească rezolvări pentru o agendă de probleme. Probleme serioase există şi în cercetarea şi dezvoltarea tehnologică din medicină sau agricultură. ci câteva sugestii. dar nu este nevoie să amintim controversele legate de succesul geneticii. În primul rând. nu trebuie să uităm că actorii implicaţi în construirea sistemului economic actual încearcă atât să realizeze o agendă de obiective. Cercetările actuale pentru utilizarea hidrogenului în pile de combustibil [eng. Cum asigurăm stabilitatea şi creşterea economică? Cum evităm crizele? Cum luptăm împotriva sărăciei? Care sunt direcţiile în care ar trebui să ne dezvoltăm? Acestea sunt întrebări de importanţă planetară. deşi este corect să semnalăm că FMI şi BM susţin de obicei interesele americane.2. speranţele (şi fondurile) se îndreaptă spre genetică. „fuel cells”] pentru propulsia autovehiculelor nu au ajuns prea departe. În cazul marilor puteri. 2. dar aceasta îşi are locul său în ecuaţie. Ar fi însă naiv să credem că evoluţia economiei mondiale este un fel de proces spontan. dacă nu găsim resurse energetice sigure şi ieftine. nu ne propunem să oferim un răspuns propriu-zis. Dacă sistemul economic în care trăim funcţionează după o anumită ordine şi dacă admitem că natura sa este întro oarecare măsură determinată de anumiţi actori geopolitici şi/sau economici de anvergură globală. atunci este raţional să admitem că sistemul a fost pus la punct şi pentru a rezolva o serie de probleme. În al doilea rând. În al treilea rând. De exemplu. pe teren economic. a construi o strategie de răspuns la acest „de ce?” presupune asumarea unui pas în lateral faţă de preocupările strict economice. fie şi într-o arie limitată. Nici o putere – statală sau nu – nu poate spera să-şi realizeze obiectivele – indiferent care ar fi acestea – dacă nu este capabilă să acţioneze.3. Distincţia nu este strictă – rezolvarea unei probleme poate fi oricând tratată ca îndeplinire a unui obiectiv – dar ea surprinde totuşi un aspect fundamental.Reactoarele nucleare nu ne vor putea feri de o catastrofă pe termen mediu şi lung. a întreba „de ce?” nu este echivalent cu a deschide calea către o teorie a conspiraţiei. nu false probleme inventate de administraţia de la Washington sau de elita financiară de la Tokyo. Londra sau Frankfurt. această acţiune se traduce prin viziuni geopolitice de anvergură strategică. Nu este vorba doar de Realpolitik. a geopoliticii. separat complet de jocurile de putere. care nu ţin de un interes sau altul. În acest caz. este de asemenea corect să spunem că ele reprezintă soluţii – imperfecte. ca toate soluţiile omeneşti – pentru probleme reale. De ce se întâmplă toate acestea? Întrebarea de mai sus este mai mult un subiect de reflecţie. în special.

stabile şi previzibile. (ii) companii multinaţionale şi (iii) organizaţii economice internaţionale. cât o echilibrare dinamică a diverselor asimetrii în condiţiile unei interdependenţe accentuate. Despre ultima categorie am discutat atât la începutul acestui curs. al marilor companii asupra statelor. şi multinaţionalele. Care este raportul dintre aceste forţe redutabile? Care este rolul economic al statelor? Cât de puternice sunt multinaţionalele? Am discutat deja în cursurile dedicate globalizării politice despre eroarea echivalării globalizării cu dispariţia statului-naţiune. Abstractizarea – necesară când se pune o astfel de problemă de ordin general – ar putea cauza şi o altă confuzie: statul şi corporaţia multinaţională pot părea două tabere etanşe angajate într-un conflict de uzură. care nu pot fi bănuite de pofte imperiale. În plus. Nu toate concepţiile sunt echivalente. aşa că ne vom concentra aici asupra statelor şi companiilor multinaţionale. au mare nevoie de state puternice (dar moderate în a-şi folosi puterea).În al patrulea rând. cât şi în cadrul cursurilor de globalizare politică. 3. în ciuda modei teoriilor conspiraţiei. dacă suntem responsabili. din moment ce vorbim de actori. Statele au nevoie de multinaţionale. Considerăm că datele existente susţin ideea că asistăm la un proces de negociere continuă între marile forţe din economia mondială – state sau companii – care presupune nu atât o polarizare a puterii. nu trebuie să se înţeleagă din cele spuse mai sus că simpla existenţă a unei viziuni asupra viitorului economic al lumii garantează calitatea acelei viziuni. mai exact. Este fundamental să înţelegem că viziunile geopolitice „infiltrate” în strategiile macroeconomice au o componentă normativă extrem de puternică. Relativismul este un lux pe care nu ni-l putem permite în acest caz. Avem în vedere trei tipuri de actori: (i) state. Cine sunt actorii? În această secţiune discutăm foarte pe scurt problema „distribuţiei” necesare unei puneri în scenă de anvergura globalizării economice. dar ne sugerează cum ar trebui să fie. Trebuie să repetăm – tabloul de mai sus nu este şi nici nu încearcă să fie complet. Nu poate fi vorba de aşa 158 . Pretindem totuşi că am prezentat câteva din aspectele importante ale transformărilor cantitative şi calitative care sunt asociate curent globalizării economice. după cum există (relativ puţine) corporaţiicolos şi (multe) companii mai mici. Ele nu spun doar cum este lumea. trebuie să subliniem de la început că termenii generici – „stat” sau „corporaţie” – nu trebuie să ne împiedice să observăm că ne referim de fapt la forţe de anverguri extrem de diferite: există state „de buzunar” şi superputeri. Şi în acest caz vom susţine că procesul de globalizare al economiei nu poate fi considerat un simplu triumf al pieţei asupra statului.

în medie. În 2000. Este statul-naţiune profund disfuncţional din punct de vedere economic? S-a terminat era dominaţiei sale? Pieţele şi corporaţiile fac legea? În ciuda lui Ohmae. justiţie. a securităţii şi a unei minime echităţi etc. Nu putem discuta în acest cadru restrâns toate aspectele raportului dintre state şi marile companii. Revederea studiului despre Kenichi Ohmae ataşat cursurilor de globalizare politică ar putea fi un bun punct de plecare pentru a dezbate problemele enunţate mai sus. Este adevărat că guvernele intervin din ce în ce mai puţin pe piaţă şi au capacităţi reduse de a formula şi aplica politici industriale. va trebui să răspundem (ca şi în studiul respectiv) nu. (vezi şi Weiss. Statul a urmat. statul american „furniza” 15% din creşterea economică a SUA. În SUA. Wooldridge. instrumentele de acţiune legitimă. La fel de important este că cele două tabere se suprapun în multiple puncte. companiile s-au mai „îngrăşat”. care acceptă să plătească pentru serviciile oferite de stat: securitate. Statul are acces la astfel de resurse mai ales prin politicile sale fiscale – banii sunt adunaţi inclusiv de la corporaţii. educaţia forţei de muncă etc. Există instrumente mai subtile. asigurarea stabilităţii sociale. Mai mult. în SUA şi Japonia aceste cheltuieli atingeau o treime din PIB. în timp ce Suedia cu greu a coborât sub 70% (Micklethwait. Am afirmat deja mai sus că este vorba mai degrabă de negociere. o cură de slăbire. prin anii ’60. 2000). orientarea investiţiilor către sectoare strategice. „defecţiunile”.ceva. aşa cum am mai spus. 2002). Vom avea în vedere în cele ce urmează câteva date economice de bază – cum ar fi resursele disponibile acestor actori. mai eficiente şi mai legitime: politicile monetare. localizarea şi stilul de lucru al companiilor etc. Wooldridge. Marea Britanie a reuşit să păstreze cheltuielile la aproximativ 40%. de pildă. Rolul statului de actor economic şi agenţie de guvernare nu este epuizat de intervenţia directă de piaţă sau de elaborare de politici industriale de mare anvergură. Iată o serie de date şi argumente pentru acest răspuns: 1. doar 10% din venitul naţional (doar 3% în SUA). fiscale şi tarifare. În anii ’90 s-a ajuns la o proporţie de numai 2% (Micklethwait. Companiile 159 . urmând să „atacăm” aceste subiecte în cursul următor. În acelaşi timp însă statele strâng mai multe resurse şi nu ezită să le folosească. pe la 1900. Nu ne vom referi aici la disputa privind pierderea controlului pieţelor financiare şi nici la comerţul internaţional. multe state rămân nişte giganţi economici. De exemplu. infrastructură şi cercetare-dezvolare. 2000). Pe fondul crizei cheltuielile statului au crescut vertiginos. În acelaşi timp. „dezertorii” şi „agenţii dubli” sunt o prezenţă comună. acestea sunt aşteptate să crească în 2010 până la 40% (vezi tabelul). produsul intern brut (PIB/GDP) – în cazul statelor – şi produsul brut al companiei (PBC/GCP). cheltuielile statelor reprezentau. dar situaţia nu este atât de dramatică.

9 - 160 .4 0.5 9.2 4. p.7 5.6 5.1 3. se ajunsese la 5.2%.7 5. iar în 1995. graniţele şi localizarea contează.4 1. 2007.4 9. Media mondială între 1985 şi 1990 a fost de 5.5 5.3 0.8 13.com/us_20th_century_chart.2 1992 3.9 11.1 0.2 1991 3.5 3. aparţine statului: „Toate elementele din reţelele de producţie transnaţionale sunt reglementate în cadrul unei structuri politice a cărei unitate de bază este statul naţional” (Peter Dicken în Ritzer.2 5.1 13.Teritoriul.1 %.2 5.html 2.8 0. dar nu pot exista în afara unui sistem de reguli care.multinaţionale sunt într-adevăr puternice.1 5.0 0. în ciuda exploziei investiţiilor străine directe (ISD).4 4.2 4. cel mai adesea.2 1.9 1994 4.0 6. nici măcar în ţările dezvoltate.5 9.6 2. Cheltuielile guvernamentale în SUA ca procent din PIB Sursa: http://www.8 0. 304). Hirst şi Thompson (2002) arată clar că. Media 1985-1990 Total mondial Economii dezvoltate UE Marea Britanie Germania SUA Japonia 5.usgovernmentspending.0 3.3 3.4 6.4 3.1 1995 5.2 1993 4.7 1.8 0. acestea nu contribuie decisiv la capitalul domestic fix.

2002) 161 .0 4.2 8.1 8.] nu poate fi calificată ca realmente „globală”. p. Linda Weiss citează concluziile sceptice ale unui studiu despre multinaţionale realizat în 1995 de Ruigrok şi van Tulder: „… nici una dintre acestea [companiile multinaţionale – n. la nivelul anului 1996.1 7. iar statele respective contribuie din plin la această situaţie. Până acum nici o firmă importantă nu a reuşit să-şi depăşească dependenţa de locaţia de bază.Economii în curs de dezvoltare America Latină şi Caraibe Brazilia Asia Asia de Sud. 2000).0 8. 2002) Se poate observa din tabelul de mai sus tendinţa de creştere a contribuţiei ISD de care aminteam. Est şi Sud-Est Europa Centrală şi de Est 8. Cea mai mare parte a ISD e reprezentată de investiţii între ţări dezvoltate (Dicken.3 3.8 1. Globalizarea rămâne un mit. 293).2 Participarea investiţiilor străine directe la formarea capitalului fix domestic brut (sursa: Hirst. p.6 7.2 4.4 3. Există numeroase exemple care confirmă importanţa teritoriului.7 7. decât cu un stat al SUA.0 4. precum şi caracteristicile speciale ale acestor pieţe (relativ închise outsiderilor) au ţinut foarte jos nivelul contribuţiei ISD la capitalul domestic fix.2 1.3 6. Se poate vedea că puterea şi dinamismul economiilor japoneză şi germană.3 3. era de 12 ori mai probabil ca o provincie canadiană să aibă relaţii comerciale cu altă provincie a federaţiei canadiene. Wooldridge.8 0. Totuşi diferenţele între zone rămân masive.5 7. Deşi ISD venite dinspre ţările în dezvoltare au crescut.0 10. John Helliwell. ele reprezintă doar 10% din total.2 11. relaţiile în interiorul graniţelor erau de 40 de ori mai probabile (Micklethwait.1 3. fie ea şi relativizată. Mai mult de jmătate din activitatea primelor 100 de companii transnaţionale ale lumii se desfăşoară în ţara de origine (Dicken.6 9.8 6.0 5. În privinţa serviciilor.7 0.7 1. profesor la Universitatea din Columbia Britanică.3 5.4 5. mai puţin de 1/3 din ISD la nivel global merge spre aceste ţări (cele mai multe în zone ca Asia de Est şi America Latină).9 8. „fără ţară de origine” sau „fără graniţe” […]. Thompson.4 7. Este greu să construieşti o uzină de automobile acasă la Toyota sau la Volkswagen.0 11. 292).0 4.5 9.” (Ruigrok şi van Tulder în Weiss.5 7.0 7. şi asimetriile dintre state sunt semnificative. însă unul care îndeplineşte o funcţie.n. a demonstrat că.4 3.

1998). Hirst şi Thompson. Germania Autonomie managerială cu excepţia perioadelor de criză. 2003. Dar chiar şi statele mai slabe îşi păstrează instrumente solide de intervenţie în economie (Weiss. Am sistematizat mai jos unele date relevante în această privinţă: Ţara SUA Produs intern brut 13060 miliarde $ (2006) Creştere economică 2. Un american nepregătit va fi şocat să descopere nu un „război” pentru spaţiu vital între stat şi companii. 292). aşa cum s-a întâmplat când BMW a anunţat că va construi o fabrică de automobile în SUA. educaţie etc. costuri sociale. Identitatea contează. de exemplu. strategii riscante. ci o liniştită complicitate (Stille. manageri constrânşi de reţele.9% (2006) 162 Inflaţie 3. Germania şi Japonia. Operaţiunile de producţie internaţională ale corporaţiilor transnaţionale reprezintă 1/10 din PIBul mondial şi generează 1/3 din exporturile la nivel global (Dicken. Antet). Pentru cei 400 milioane $ investiţi până la urmă de concernul german în Carolina de Sud.2% (2006) Şomaj 4. Thompson.2. De exemplu. 2002). Dacă am considera doar o variabilă – conducerea companiilor – am obţine imaginea următoare: SUA Conducerea companiilor Deţinere de acţiuni pe termen scurt. guvernul local s-a angajat să suporte costuri de 130 milioane $ timp de 30 de ani (teren. bazate pe finanţe. Marile companii pot domina statele în cel mai bun caz într-un sens restrâns. Japonia Acţionari stabili. manageri puternic constrânşi de pieţele de capital. Este adevărat că marile corporaţii multinaţionale pot mobiliza resurse care le depăşesc pe cele ale multor state de mărime mijlocie. asumare de riscuri de preluare a controlului numai în cadrul reţelei.8% (2006) . unde reţelele de putere şi influenţă şi relaţiile familiale joacă un rol important. 2002) 3. fără asumare de riscuri de preluare a controlului. (Sursa: Hirst. compară companii cu originea în Statele Unite. Sayle. strategii agresive de câştigare a pieţei. p. o companie mare poate atrage subvenţii când se decide să investească. pe termen lung. Investitorii care cred că lumea e un loc mic şi previzibil vor avea parte de surprize neplăcute în Japonia sau Italia. strategii conservatoare. Acestea se manifestă inclusiv în interiorul instituţiilor statului.) (Korten. Cultura organizaţională şi formula de management a companiilor depinde semnificativ de ţara de origine a companiei.

9% (2006) 8.3% (2006) Date economice pentru câteva state din Europa Centrală şi de Est (sursă: CIA World Factbook 2007) 163 .3% (2006) 12.China Japonia Germania Marea Britanie Franţa 10210 miliarde $ (2006) 4210 miliarde $ (2006) 2630 miliarde $ (2006) 1920 miliarde $ (2006) 1900 miliarde $ (2006) 11.7% (2006) 0.4% (2006) 7.7% (2006) Marile puteri economice: date fundamentale (sursă: CIA World Factbook 2007).5 miliarde $ (2006) 225.3% (2006) 1.6% (2006) 7.7% (2006) 3.2% (2006) 1.2% (2006) 2.4% (2006) 9.9% (2006) 8.1% (2006) 2.1% (2006) 7.2 miliarde $ (2006) 175 miliarde $ (2006) 79.8% (2006) 2. Ţara Polonia Cehia România Ungaria Bulgaria Moldova Produs intern brut 554.1% (2006) 4% (2006) Inflaţie 1% (2006) 2.7% (2006) 2.2% (2005) 4.1% (2006) 7.6% (2006) 4.8% (2006) 2.4% (2006) 6.05 miliarde $ (2006) 9.7% (2006) Şomaj 14.7% (2006) ~ 4.5% (2006) 6.9% (2006) 6.1% (2006) 7.1% (2006) 6.2% (2006) 1.066 miliarde $ (2006) Creştere economică 6.5 miliarde $ (2006) 202.1% (2006) 2.

între state şi marile companii nu se desfăşoară un război total pentru putere. 2007. la 16% . acţionează într-un cadru limitat de propriile resurse sau de norme. Heimbold Jr. deşi au căpătat o putere enormă. 4. grupul Renault. Statele nu sunt chiar nişte bătrâni neputincioşi. adesea prin politicile şi sprijinul geomilitar al statelor lor. devin cei mai puternici jucători” pe piaţa globală (Thomas.Comparaţia din graficul de mai sus pare să confirme pretenţiile unor ideologi conform cărora corporaţiile ar fi acum principalele agenţii de guvernare. Mai mult. PIB-ul României în acelaşi an a fost de aproximativ 271 de miliarde $. iar veniturile bugetare de circa 65 de miliarde $. 85). profitul lor se cifra la 25% din vânzări. cum se acumulează forţele care 164 . la „numai” 18. americanii cumpără în fiecare an medicamente de 200 miliarde $? Companiile din domeniu şi-au triplat vânzările între 1980 şi 2000. Giganţii se ascund unde poate nu ne-am aştepta.1). Primele zece companii farmaceutice din topul 500 al companiilor care activează în SUA au înregistrat în 2002 un profit total de circa 40 miliarde $. a câştigat 74890918 $ în 2001. Dacă însă comparăm venitul General Motors cu cel al unei puteri economice.7 miliarde € (www. grupul german Volkswagen a avut în acelaşi an un venit de 113 miliarde €. Economie bazată pe cunoaştere: reţeta globalizării? Până în acest moment am încercat să arătăm care este punctul de plecare al globalizării economice în sens modern (3. 2004). în ciuda tensiunilor şi neîncrederii reciproce. Cei mai puternici oameni ai planetei pot fi găsiţi în continuare în clădirile guvernelor de la Washington. Ca să rămânem tot în industria auto. p.5%. Următoarele 490 de companii din top 500 nu reuşeau să adune împreună decât 33.4 milioane automobile şi a obţinut un venit de aproximativ 37. în mare.com). Mercedes Benz a anunţat un venit de 47 miliarde € în 2008.renault. (Angell. de exemplu. iar corporaţiile au nevoie de garanţiile de securitate. Tokyo sau Berlin. 2004) Contează mai puţin că persoanele din fruntea marilor companii primesc salarii inimaginabile (fostul şef al Bristol-Myers Squibb. plus 76095611 $ în acţiuni – Angell. În 1990. stabilitate şi legalitate oferite de state: „Corporaţiile care sunt capabile să obţină avantaj competitiv.cifrele sunt enorme. a vândut în 2008 aproape 2. în 2000. Am văzut mai sus. Charles A. în 2008. în Ritzer. care este natura raportului între state şi marile corporaţii. dar cine ar infera de aici că. compania franceză care deţine Dacia. în scădere. Toţi cumpărăm medicamente.7 miliarde $. diferenţele sunt enorme şi inutil de comentat. statele au nevoie de forţa economică a corporaţiilor. iar multinaţionalele. Pentru a da un exemplu mai apropiat de noi.

În centrul economiei din prezent se află aşa-numitele sectoare care folosesc intensiv cunoaşterea/informaţia [eng. educaţia este orientată mult mai puternic de şi către nevoile acestei economii aflate la un pas de virtualizare (Angell. cunoaşterea deţinea 70% (Dunning. Prin 1995. între universităţi şi companii. Credem că acest fenomen are într-adevăr o importanţă covârşitoare pentru că el conferă identitate – diferenţă specifică – acestui stadiu al economiei planetei. În consecinţă. „knowledge-intensive”]: industria de computere şi soft. economia bazată pe cunoaştere este una mai „uşoară” şi mult mai dinamică. 2004). economia bazată pe cunoaştere se recomandă ca modelul optim pentru globalizarea economică. departamentele sau programele care se ocupă de cercetare şi dezvoltare [R&D = eng. 2002).2) şi care sunt actorii din acest joc (secţiunea 4). 2002). Avem de-a face cu o economie bazată pe cunoaştere şi nu doar cu anumite sectoare. proporţiile aproape se inversaseră. comunicaţiile. aplicaţiile geneticii etc. Nu mai există industrii de joasă tehnologie şi industrii de înaltă tehnologie (Dunning. John Dunning (2002) citează studii care indică o realitate uimitoare: pentru cele mai multe organizaţii. În anii ’50. pentru că în ciuda asimetriilor dintre diferitele ramuri.propulsează economia spre globalizare (3. Cercetarea şi dezvoltarea sunt cuvintele de ordine acum. raportul dintre capitalul intelectual şi cel fizic şi financiar se situează în prezent între 5/1 şi 16/1. electronica. „servită” de minţile luminate ale planetei şi bazată pe un capital neafectat de entropie. Mai exact. Parteneriatele public-privat. „research and development”] atrag fonduri imense şi elita ştiinţifică a lumii. 165 . serviciile au început să ocupe un loc mult mai important decât producţia propriu-zisă. au proliferat în aceste condiţii. propunem ca temă de reflecţie deplasarea economiei dinspre producţie spre cunoaştere. Cunoaşterea adăuga doar 20%. De asemenea. Într-o lucrare de care ne-am mai folosit în acest curs. importanţa capitalului intelectual este resimţită sistemic şi nu local. Institutele. Problema pe care o ridicăm în finalul acestui curs este cea a semnificaţiei şi specificului globalizării economice. În general. media. Îl lăsăm pe cititor să-şi răspundă dacă lucrurile stau într-adevăr astfel. Aşezată pe o infrastructură ultraperformantă. Cunoaşterea are nevoie de suport material. se estimează că procesele materiale contribuiau la producţia industrială a SUA cu circa 80%. Începem să ne îndepărtăm şi de dominaţia „monştrilor” industriali. dar nu este ea însăşi materială. Suntem foarte departe de epoca în care forţa de muncă fizică şi pământul reprezentau bazele dezvoltării economice. Universităţile – de stat sau private – şi companiile investesc masiv în cercetare.

investiţii străine directe.3. Între 1000 şi 2000 de miliarde $ se mişcă zilnic pe magistralele securizate ale reţelei globale. Semnele timpului 2. Sume imense sunt transferate în timp real între marile centre monetare ale lumii: New York.2 mii de miliarde de dolari (reprezentând 20. Londra sau Frankfurt.1. Bătălia pentru liră şi SME 2. Capcană pentru dragoni 3. de la 9. fluxurile de capital transfrontaliere au crescut până la 11. Semnele prevestitoare ale crizei Cuprins 1. piaţă de capital. 166 . în acel curs. instabilitate. să semnalăm aspectele problematice ale globalizării economice. Tokyo. Perspectivele de dezvoltare ale ţărilor sărace Bibliografie (pentru cursurile 7 şi 8) Întrebări şi probleme (pentru cursurile 7 şi 8) Cuvinte cheie: „balon” speculativ. sărăcie. cine ar putea controla şi taxa banii virtuali care circulă cu viteza luminii prin fibre optice? Este destul de limpede că amploarea pe care au luat-o aceste procese ridică una dintre cele mai serioase – ca să nu spunem grave – probleme pentru globalizarea economică. Supremaţia problematică a pieţelor de capital Globalizarea economică este de multe ori tratată ca un set de fenomene care au în centru dinamismul extraordinar al pieţelor financiare. Nici cele mai puternice state nu au asemenea rezerve (Goldstein. Vom realiza acest lucru aici. capitalism laissez-faire. bursă. criză.4 mii de miliarde în 2006 (date furnizate de McKinsey Global Institute – vezi tabelul de mai jos). Soros În cursul precedent am încercat să oferim câteva date de baze legate de globalizarea economică. 1. prăpastia Nord – Sud. Probleme pentru globalizarea economică. În 2007.2. Deşi o parte din aceste informaţii pot ridica semne de întrebare (vezi mai ales secţiunea 3 a cursului precedent). comerţ internaţional. Căderea Mexicului 2.5% din PIB-ul global). Apoi. nu am urmărit. 1999). Supremaţia problematică a pieţelor de capital 2.Cursul 8 Motorul economic al globalizării II.

]. Masa de capital aflată în circulaţie este mai mare decât oricând. aşa cum arată experienţa Coreii de Sud [vezi secţiunea următoare – n. Pieţele nu numai că leagă economiile laolaltă şi modifică structura companiilor. de exemplu. Mai mult. într-o lucrare din 1995 intitulată „When Corporations Rule the World” (tradusă la editura Antet sub titlul „Corporaţiile conduc lumea”).1% din PIB) 2005: 8. oferă o analiză asemănătoare într-un volum intitulat „20:21 Vision. dar ele schimbă întregi sisteme politice. Cum „The Economist” susţine piaţa liberă şi vede în globalizare un proces în mare măsură pozitiv. Micklethwait şi Wooldridge.1 mii de miliarde $ (5.2% din PIB) 1995: 1. „murdarul dolar” [eng. există şi critici ai dominaţiei pieţelor financiare. Wooldridge.6 mii de miliarde $ (6. citează dintr-un articol din acelaşi an.] sunt mai devastatoare. sunt impresionaţi de acest nou Leviatan care este piaţa globală de capital: „Toate caracteristicile pieţei globale de capital par a depăşi recordurile în această perioadă.” (Micklethwait. apărut în „Business Week”: 167 . 11. 2003).7% din PIB) 2006: 9.4 mii de miliarde $ (17. „the dirty dollar”] printre motoarele globalizării (Micklethwait. John Micklethwait şi Adrian Wooldridge. Twentieth-Century Lessons for the Twenty-First Century” (Emmott. se înţelege optimismul mai mult sau mai puţin reţinut al celor trei autori. p. „A Future Perfect”. Mapping Global Capital Markets: Fifth Annual Report. cifrele subestimează probabil impactul pieţelor de capital asupra lumii. Bill Emmott. fost redactor şef la „The Economist”.n. David Korten. 2000).5% din PIB) Sursa: McKinsey Global Institute. 2000 – traducerea noastră) Desigur. corespondenţi ai celebrei reviste „The Economist” plasează.0% din PIB) 2000: 5.n.8 mii de miliarde $ (16.1990: 1. raportul dintre capital şi bunurile comercializate s-a deplasat în favoarea capitalului.2 mii de miliarde $ (20. consecinţele unei greşeli [în această zonă – n. în lucrarea lor din 2000. Wooldridge.4 mii de miliarde $ (18. Viteza mişcării ei este mai mare.5% din PIB) 2007: 11.

marxismul şi 168 .„În această nouă piaţă. Antet) Unii critici nu sunt atât de radicali precum Korten. Considerăm că ar fi mai interesant dacă i-am oferi cititorului o critică suficient de convingătoare. 20 martie 1995. paradoxală. mai ales când acesta este aplicat în mod ideologic pieţelor de capital. iar în locul înşiruirii bombastice de cifre pune argumente (Stiglitz. dar împărtăşesc viziunea că situaţia din prezent este inacceptabilă. Concepţia social-politică a lui Popper se baza pe intuiţiile sale epistemologice: cunoaşterea este întotdeauna limitată şi sarcina noastră este să falsificăm teoriile existente. ar trebui să proiectăm societatea plecând de la recunoaşterea acestor limite. Ea aparţine unui om pe care tocmai piaţa financiară globală l-a făcut extrem de bogat. 2003). citat în Korten. dar. unul care erodează ireversibil conceptul de puteri suverane ale unui stat naţional. care-şi intitula o parte a cărţii sale „Un sistem financiar tâlhăresc”. […] miliardele pot intra sau ieşi dintr-o economie în câteva secunde. încât unii observatori consideră acum că cei care deţin capitaluri fierbinţi devin un fel de guvern fantomă al lumii. Este vorba de George Soros. Acesta construise o critică a totalitarismului şi propusese „societatea deschisă” ca model pentru o democraţie veritabilă. de Soros. într-un fel. Teoria lui Soros este bazată pe adeziunea sa la ideile lui Karl Popper. apărut în „The Atlantic” în februarie 1997. aproape la fel de celebru şi destul de controversat. Ilustraţie din articolul „The Capitalist Threat”. Critica lui Joseph Stiglitz (vezi cursul despre Stiglitz) este în opinia noastră mult mai puternică pentru că în locul radicalismului pune raţiunea. Soros a criticat în mai multe rânduri capitalismul de tip laissez-faire. În cele ce urmează ne vom referi la două articole publicate în revista „The Atlantic” în februarie 1997 şi ianuarie 1998.” („Hot Money”. În această secţiunea nu ne propunem însă realizarea unei liste de opinii pro şi contra pieţelor de capital. Business Week. Atât de puternică a devenit această forţă a banilor. În consecinţă.

Argumentul este destul de simplu. iar acestea se reflectă la rândul lor în evoluţia preţurilor (Soros. teoria concurenţei perfecte – a echilibrului natural al ofertei şi cererii – presupune cunoaştere perfectă. într-un sens. Soros urmăreşte să ofere o viziune critică asupra capitalismului laissez-faire. Nu poate fi vorba de informaţii perfecte. O pretenţie greu de respins. asumpţiile menţionate mai sus sunt false. „bubble”] speculativ explodează. 1997).nazismul credeau că deţin adevărul suprem şi tocmai de aceea au eşuat. produse omogene şi uşor divizibile. Dacă cineva anticipează că valoarea unor acţiuni va creşte şi începe să cumpere acele acţiuni. Mai mult. Creşterea valorii poate atrage alţi cumpărători. capitalismul actual are totuşi ceva în comun cu nazismul şi comunismul: pretenţia de a fi ştiinţific. Teoria economică este un sistem axiomatic: cât timp asumpţiile de bază sunt adevărate. iar preţurile nu depind univoc de raportul dintre curbele cererii şi ofertei. 1997 – traducerea noastră) Mai ales în cazul pieţelor de capital.” (Soros. astfel încât nici un singur participant să nu poată influenţa preţul pieţei. valoarea acţiunilor respective va creşte într-o oarecare măsură tocmai datorită acţiunilor acelui cumpărător. inclusiv pe teren economic. Se ajunge astfel la un proces speculativ: toţi cumpără mizând pe creşterea continuă a valorii şi. 1997). dacă economia este o ştiinţă atât de solidă? „Principala fundaţie ştiinţifică a ideologiei laissez-faire este teoria conform căreia pieţele libere şi competitive aduc oferta şi cererea la echilibru şi asigură astfel cea mai bună alocare a resurselor. Există lanţuri de feedback care leagă de preţuri preferinţele şi oportunităţile asimetrice ale diferiţilor jucători de pe piaţă. Deşi nu pretinde că deţine adevărul suprem. descoperim că ele nu se potrivesc lumii reale. Această concepţie este larg acceptată ca un adevăr etern şi. fără însă a pune acest sistem în aceeaşi categorie cu totalitarismele de stânga sau de dreapta. ci de „cea mai respectată ştiinţă socială”: economia (Soros. concluziile sunt valide. Aşa cum a fost formulată iniţial. ceilalţi vor intra în panică şi vor vinde masiv. valoarea acţiunilor creşte fără nici o legătură cu situaţia reală a firmei care emite acţiunile. 169 . pentru că acea stare viitoare este determinată în mare parte tocmai de aşteptările aceloraşi jucători (Soros. pentru că nu este vorba aici de materialismul dialectic marxist sau de teoria raselor. precum şi un număr suficient de mare de concurenţi. „balonul” [eng. Preţurile formează preferinţe şi oferă oportunităţi. efortul jucătorilor de a anticipa starea viitoare a pieţei este extrem de riscant. Dacă apoi un cumpărător observă situaţia reală şi vrea să profite de ea vânzând acţiunile acum supraevaluate. 1998). când examinăm asumpţiile îndeaproape. Ce e atunci în neregulă. Dar. Preţul cade brusc. este unul. datorită cererii mari.

Şi încă o menţiune: pieţele internaţionale tind să fie mult mai instabile decât cele locale sau naţionale. Problema este că acest pattern este instabil la rândul său şi deci imprevizibil. Bătălia pentru liră şi SME Am discutat mai sus despre critica lui George Soros. 1998) Vom vedea în secţiunea următoare cât de costisitor poate fi efortul de a gestiona colapsul unui „balon” speculativ. 2. SME a funcţionat foarte bine o vreme. Nu putem decât să-i dăm dreptate lui Soros atunci când afirmă că „Instabilitatea pieţelor financiare poate cauza dislocări economice şi sociale serioase” (Soros. Soros vorbeste de un model al „avântului şi căderii” [eng. valorificând avantajul stabilităţii. în condiţiile crizei petrolului de la mijlocul anilor ’70.25% pentru restul ţărilor (Constantin.). În centrul său se afla un mecanism al ratelor de schimb bazat pe ECU [eng. Italia şi Spania. aşa că aceştia îşi retrag rapid banii de la periferie şi îi plasează în zonele sigure din centrul sistemului (Soros. în perioadele de cădere. moneda respectivă. cât şi pentru investitori. monedele comunitare oscilau în bloc (Goldstein. atât pentru state. cumpărând valută-forte (dolari. ea urma să ţină laolaltă elementele sale. Semnele timpului 2. pornind dinspre centru.De ce este relevant un astfel de exemplu? El surprinde o caracteristică esenţială a pieţelor de capital: instabilitatea. Comunitatea Europeană (actuala Uniune) a instituit Sistemul Monetar European (SME). După reunificarea Germaniei însă. Acest sistem a reprezentat un important pas în vederea realizării unificării monetare. 2. „boom-bust pattern”]. fie şi în pierdere.1. un simplu zvon îi va face pe cei care investesc în monede ale unor state mai mici (să zicem peso-ul mexican – vezi secţiunea următoare) să vândă repede. 2002). 1998). yeni etc. încrederea investitorilor este serios zdruncinată. În 1979. SME funcţiona de fapt ca o ţesătură: chiar dacă era plasată în „apele tulburi” ale pieţei globale. De exemplu. euro. lucrurile au început să se schimbe. băncile centrale jucau cel mai important rol în menţinerea echilibrului. Fluctuaţiile era permise numai în limitele unor intervale foarte stricte: 6% pentru Marea Britanie. dar trebuia 170 . Faţă de monedele din afara SME. „European Currency Unit” ] care funcţiona astfel: monedele din sistem erau schimbate între ele şi cotate în ECU după rate fixe. 1999). pentru a salva cât mai mult din investiţiile lor. Pentru a nu schimba prea mult registrul discuţiei. Economia germană era puternică. Statele din SME urmau să controleze fluctuaţiile monedelor prin politici monetare şi fiscale. În timpul perioadei de avânt. capitalul inundă periferiile. vom începe această secţiune cu o poveste din toamna lui 1992 în care Soros este unul dintre personajele principale.

banca centrală germană. Banca Franţei.să susţină costurile reconstrucţiei din Est. în ciuda faptului că făcuse uz de ridicarea dobânzilor. ca emitent. şeful fondului de investiţii Quantum aflat în proprietatea lui Soros. Schumann. Miza era următoarea: dacă Banca Angliei va rămâne fără rezerve de mărci. Marea Britanie ieşea din SME. în schimb. 1999). chiar cu riscul inflaţiei. Această declaraţie a fost semnalul decisv pentru speculanţi care au crescut presiunile vânzând şi mai multe lire. preşedintele Bundesbank a sugerat că SME ar trebui ajustat. Bundesbank avea rezerve nelimitate de mărci. Wooldridge. avea faţa cenuşie şi arăta ca un „bursuc hăituit” (Micklethwait. Speculanţii au sesizat în această tensiune şansa unor câştiguri imense. din cauza prevederilor SME (Martin. dar folosirea lor ar fi însemnat explozia inflaţiei în Germania. ea nu va putea susţine cursul lirei şi atunci acesta va trebui lăsat liber. 171 . până la 100 de milioane de dolari pe minut pentru a susţine francul (Martin. O scădere de câteva procente a valorii lirei ar fi însemnat profituri fabuloase la returnarea împrumuturilor în lire contractate de Druckenmiller&Co. Martin. câştigase peste un miliard de dolari pentru Quantum şi îl transformase pe Soros în inamic public în Anglia. ca şi alţi speculanţi. 1999). 2000). atacurile s-au concentrat asupra altor monede care erau percepute ca supraevaluate. Celelalte bănci centrale au trebuit să se adapteze politicilor Germaniei. de exemplu. Schumann. La 15 septembrie însă. 1999. Valorea lirei a scăzut cu circa nouă procente în câteva ore. Schumann. În aceste condiţii. Printre cei care au anticipat criza SME s-a aflat şi Stanley Druckenmiller. Bundesbank. Până la 15 septembrie 1992. Acesta a sesizat încă din august 1992 că lira nu-şi va putea menţine rata de schimb faţă de marca germană (în acel moment rata era 1₤ = 2. şi-a concentrat eforturile asupra contracarării inflaţiei mărind rata dobânzilor. pentru că economia engleză avea nevoie de relaxarea dobânzilor şi de mai mulţi bani pe piaţă pentru a stimula creşterea economică şi exporturile. Norman Lamont. Au avut dreptate. şeful Băncii Angliei. cunoscută pentru rigoarea politicilor sale. a ajuns să cheltuie în perioada critică a atacurilor speculative. Banca Angliei s-a văzut pusă într-o situaţie extrem de dificilă. Druckenmiller. Pe 16 septembrie. la 29 iulie 1993. După „căderea” Angliei. (Goldstein.95DM). Bundesbank a oferit asistenţă limitată Băncii Angliei. Numai Drukenmiller împrumutase şi vânduse lire în valoare de circa 10 miliarde de dolari. 1999) Pe 16 septembrie 1992. SME a fost puternic slăbit – practic abandonat – şi s-a grăbit procesul care a dus în final la lansarea monedei comune europene. Druckenmiller. a început să împrumute masiv lire şi să le vândă pe mărci la băncile britanice. Acestea au solicitat din ce în ce mai mult mărci de la Banca Angliei pentru a onora cererea. deci limitând injecţia de monedă (mărci germane) pe piaţă. Banca Angliei îşi epuizase jumătate din rezervele valutare şi a hotărât să lase cursul liber.

precum marca sau yenul. Micklethwait.3. 1999). baht-ul. Investitorii au intrat în panică şi au început să-şi retragă banii din întreaga zonă provocând cea mai mare criză economică globală de la Marea Criză din anii ’30. Unii autori. Coreea de Sud. este încă o mare forţă globală. Apoi. În ciuda garanţiilor date de preşedintele SUA de atunci. 2003.2. văd în criza mexicană un preambul al crizei asiatice. Economia niponă. S-a vorbit multă vreme de „miracolul asiatic”. admiraţia generală – inclusiv a FMI şi BM – s-a surpat în vara lui 1997. În acea noapte. Bill Clinton. Schumann. era vorba de un al doilea miracol asiatic. atât de portofoliu (acţiuni. S-a instalat panica. „balonul” s-a spart. Singapore sau Indonezia au surprins lumea prin vitalitatea lor. trendul descendent nu a putut fi oprit. Thailanda. Suma pusă în joc este depăşită doar de cea folosită pentru reconstrucţia Europei Occidentale în cadrul Planului Marshall (Martin. Spirala speculaţiilor urcase preţurile la terenuri şi clădiri la valori incredibile. cât şi directe. care era cotată la 1/25 dolari. investitorii de pe piaţa internaţională deţineau aproximativ 50 de miliarde de dolari în împrumuturi de stat sau acţiuni cotate în monedă mexicană. (Stiglitz. cu acelaşi mecanism de supraevaluare a acţiunilor la bursă urmată de colaps. au pus la punct un ajutor de urgenţă de peste 50 de miliarde de dolari pentru salvarea Mexicului. 2. după renaşterea Japoniei din cenuşa radioactivă de la Hiroshima şi Nagasaki. titluri. Moneda thailandeză.2. obligaţiuni etc. După anii ’70. Ziarul Washington Post a denumit acest ajutor extraordinar operaţiunea „Peso Shield” prin analogie cu „Desert Shield” („Scutul deşertului”) din timpul războiului din Golf. Michel Camdessus. La 30 ianuarie mexicanii au comunicat Casei Albe că şi-au epuizat rezerva de dolari. Malayezia. preşedintele Clinton şi şeful FMI. Revenind la „tigri”. La acel moment. pe 2 iulie 1997. guvernul mexican declara că va devaloriza moneda naţională (peso) cu circa 15%. 2000). Căderea Mexicului Spre sfârşitul anului 1994. 172 . Wooldridge.). Ritmul de creştere din zonă adusese investiţii masive. De fapt. că Mexicul nu va intra în incapacitate de plăţi. Deja în ianuarie 1995 alte monede ale unor ţări în curs de dezvoltare erau afectate de „refluxul” capitalului către monede sigure. Taiwanul. printre care şi Korten (Antet). Capcană pentru dragoni Ţările din Asia de Sud-Est au fost de multe ori supranumite „tigri” sau „dragoni” datorită creşterii susţinute a economiilor lor. prin capitalizare şi cunoaştere. Din 20 ianuarie chiar şi cursul dolarului începuse să scadă. s-a devalorizat cu 25%. în trei zile pesoul a pierdut 30% din valoarea sa raportată la dolar.

de pe poziţii ideologice. din acest punct de vedere.8% (Stiglitz. Această problemă este cunoscută în literatura de specialitate drept „prăpastia Nord – Sud”. Alţi autori (Emmott. 2003. Nu este vorba atât de coordonate geografice. susţinută de conglomerate puternice (numite „chaebol”) precum Hyundai. gravitatea situaţiei a fost recunoscută. dar când puternica economie coreeană a început să dea semne de oboseală. În cazul Thailandei. Micklethwait. Până şi Japonia s-a resimţit.1%. Australia este un stat nordic. Reforma insituţiilor financiare internaţionale şi o abordare mai puţin ideologică a problemei reglementării pieţelor de capital ar putea reduce riscul enorm pe care îl presupune un asemenea „accident” (vezi cursurile următoare). de instabilitate. ci cronică. Sudul este afectat de dificultăţile perioadei postcoloniale. Dacă prim-ministrul Malayeziei a arătat acuzator spre Soros (Goldstein. de creştere demografică 173 . Stiglitz dă vina pe instituţiile financiare internaţionale. mai ales că avea deja probleme (Emmott. s-a crezut că este vorba de un „tsunami” financiar. pentru gestionarea dezastruoasă a crizei asiatice. de catastrofe ecologice şi sanitare. Indonezia şi Thailanda nu ajunseseră însă la nivelul PIBului dinaintea crizei.Şomajul a crescut de patru ori în Coreea de Sud. şi dă tocmai exemplul Malaeziei. în opinia noastră. dar Mongolia este unul sudic. Crizele care au urmat – de exemplu în Rusia şi Argentina – demonstrează clar. cât de repere geopolitice. Mulţi dintre criticii globalizării economice afirmă că trăim într-o lume care ar fi structurată după raportul 20/80: 20% dintre oameni beneficiază de 80% din resurse. nu avea de ce să intre în colaps. de exemplu.7%. de trei ori în Thailanda şi de zece ori în Indonezia. Perspectivele de dezvoltare ale ţărilor sărace Nu ne propunem să contestăm. Este însă important să menţinem o abordare critică a acestui fenomen. 3. mai ales pe FMI. iar în Thailanda cu 10. Wooldridge. Astfel. O economie care ajunsese la un moment dat a 11-a din lume. 2003). că instabilitatea pieţelor de capital nu este accidentală. care s-a salvat parţial respingând politicile FMI. După trei ani. notează Stiglitz. 2000) încearcă să demonstreze că cel puţin o parte a responsabilităţii revine factorilor locali. Efectele sociale mai ales sunt greu de estimat. globalizarea economică. PIB-ul Indoneziei a scăzut în 1998 cu 13. 1999). Daewoo sau Samsung. dar el nu explică deloc criza provocată artificial în Coreea de Sud de pierderea încrederii creditorilor. Iniţial. 2003). Un sistem financiar putred şi aflat dincolo de controlul guvernelor corupte nu putea decât să se prăbuşească. acest argument ar putea sta în picioare. în Coreea de Sud cu 6. de războaie civile. Pericolul unei noi crize nu poate fi subestimat şi criticii au intuit aici una din dificultăţile fundamentale legate de globalizarea economică.

Consensul de la Washington a stabilizat piaţa financiară globală (în care SUA deţineau poziţia centrală). importanţa protejării mediului şi a schimbării „sistemului deficitar de guvernare globală” (Stiglitz. vulnerabilitatea sistemelor monetare în faţa atacurilor speculative. În aceste condiţii. prăpastia Nord – Sud şi lipsa de soluţii pentru eradicarea sărăciei. în anii ’80-’90 raportul se inversase. sărăcia în care trăieşte majoritatea populaţiei planetei pare să fi atins un stadiu cronic. bazată pe ideile justiţiei sociale. obligându174 . „nevoia de asistenţă străină şi ştergere a datoriilor” ţărilor sărace. în anii ’90. probleme ca: dominaţia pieţelor de capital în condiţiile instabilităţii acestora. în parte. p. de a depăşi „limitările liberalizării”. Criza economică din anii ’70 a condus la adoptarea de către administraţia Reagan a unor politici economice care au avut drept consecinţă atragerea de capital de pe piaţa internaţională pentru finanţarea deficitului în creştere al SUA. 2006. De-a lungul timpului. „Seminţele distrugerii” au fost plantate. 19). Fluxurile globale de capital s-au orientat cu precădere spre această ţară. nivelul insuficient de specializare şi lipsa cadrului legal de protejare a dreptului de proprietate împiedică ţările în dezvoltare să acceadă la resursele transportate de fluxurile globale (Hernando de Soto. „Ingredientele lipsă ale globalizării”: diviziunea ineficientă a muncii. 2008. care ar oferi ţărilor lumii un teren de joc mai echilibrat” (Stiglitz. Accentuarea sărăciei şi discrepanţelor dintre Nord şi Sud se datorează. 71). consecinţele social-politice ale mobilităţii capitalului au fost invocate pentru a susţine această abordare critică. a avut impact şi asupra raportului între ţările dezvoltate şi cele în dezvoltare.necontrolată. Sistemul actual. necesitatea susţinerii unui comerţ corect. Recenta criză pare să confirme multe din temerile exprimate în legătură cu fragilitatea generală a sistemului economic. pp. Acestea au beneficiat doar sporadic de investiţii centrate pe anumite nişe sau pe exploatarea resurselor naturale. Locul comerţului şi producţiei de bunuri a fost astfel luat de finanţe. de lipsa investiţiilor sau de epuizarea/degradarea resurselor naturale. Dacă în 1950-1960 SUA erau cea mai mare sursă de lichidităţi şi ISD-uri din lume. dar pentru ţările în dezvoltare a însemnat abandonarea teoriilor dezvoltării care favorizau implicarea statului. p. este caracterizat de „prezenţa covârşitoare a sărăciei”. Discursul sceptic e abordat de mulţi analişti cu greutate. crede Stiglitz. iar după sfârşitul Războiului Rece s-a pierdut şansa instaurării unei noi ordini economice globale. creaţia globalizării. schimbării paradigmei de dezvoltare. pe măsură ce rezultatele dezastruoase ale modelului de dezvoltare ultra-liberal devin vizibile. SUA devenind cel mai mare receptor de capital străin. Înlocuirea ideilor lui Keynes despre acţiunea statului şi acumularea de capital cu o doctrină care promovează statul minimalist. 13-19). neo-utilitar. 2008. Creşterea investiţiilor în economia SUA s-a tradus în scăderea lor dramatică în ţările în dezvoltare. „o ordine mai corectă. Globalizarea economică a luat-o înaintea celei politice.

când SUA s-au dezvoltat prin atragerea lichidităţilor de pe piaţă (blocând implicit accesul ţărilor sărace la ele). Deschiderea ţărilor în dezvoltare către politicile neoliberale ale Consensului de la Washington a devenit o sursă de instabilitate sistemică. „<spaţiul de dezvoltare> pentru diversificarea şi updatarea politicilor din ţările în dezvoltare se micşorează în spatele aderării retorice la liberalizarea şi privatizarea universale“ (Wade. În acest context. majoritatea comerţului internaţional se desfăşoară între statele bogate din Nord. p. Atunci când SUA erau la apogeu.le să „îşi deschidă economiile naţionale vânturilor reci ale competiţiei crescânde pe piaţa globală“. prin înlăturarea tratamentului preferenţial pentru ţările în dezvoltare. Acordul TRIPS (Agreement on Trade-related Aspects of Intellectual Property Rights). Jocul nu este egal. Sudul acumulează datorii şi deficite serioase ale balanţei comerciale. creditoare ale SUA. Victoria aplaudată a globalizării economice este problematică. „În paradigma <plus globalizare> impusă de Nord. 284). De pildă. Deşi unele state din Sud se recomandă prin forţa de muncă ieftină. p. ofereau un model de dezvoltare care orienta resursele sale financiare uriaşe către încurajarea expansiunii economice globale şi competiţiei între economii. 328). de vreme ce a alimentat setea de consum a Americii şi a încurajat creşterea deficitului acestei ţări (ibidem. creştere care precedă liberalizarea comerţului lor. a mărit distanţa între Nord şi Sud în privinţa accesului la cunoaştere (prin impunerea creşterii preţurilor publicaţiilor ştiinţifice. poate fi socotită şi ea ca sursă de instabilitate. 175 . În aceste condiţii. pentru care nu erau pregătite (Arrighi. În anii ’80 şi ’90 însă. la care se adaugă reforme instituţionale interne care să asigure viabilitatea integrării profunde“ (ibidem. Brewer. resursele naturale abundente şi legislaţia permisivă. paradigmă căreia ţările în dezvoltare nu i se pot conforma. 328-332). Menţionăm sumar aceste aspecte pentru că dorim să subliniem că factorii economici nu pot fi desprinşi de viaţa oamenilor. 277). 2007. Alte acorduri. de pildă). 2007. calea către dezvoltare este calea liberalizării şi integrării nemediate în economia mondială. mai ales că produsele sale au în general valoare adăugată redusă. Silver. O altă realitate care pune sub semnul întrebării beneficiile globalizării este însăşi natura puterii SUA. Acordurile încheiate în cadrul Rundei Uruguay (1986-1994) nu au fost de natură să încurajeze aceste ţări. pp. de pe urma cărora beneficiau toate ţările. Faptul că aceste ţări s-ar fi dezvoltat mai bine dacă nu s-ar fi supus constrângerilor acestor acorduri este demonstrat de creşterea economică a Chinei şi Indiei. inegalităţile puteau doar să se adâncească. imaginea acestei ţări drept model de urmat a pălit. Afirmarea ţărilor din Asia de Est ca economii puternice. le-a blocat accesul pe piaţă şi nu le-a permis protejarea industriei serviciilor. p.

(eds. 2007 Rourke.) – „Regions.). Benjamin D. and Brewer. New York. 2000 Microsoft Encarta Encyclopedia Ritzer. nr. McGraw-Hill. The Blackwell Companion to Globalization. Richard. 2003 Goldstein. – „Industrial Convergence. Murray – „The Social Contradictions of Japanese Capitalism”. George – „The Capitalist Threat”. Twentieth-Centuray Lessons for the Twenty-First Century”. în Ritzer. Thomas. Angell. iunie 1998 Soros. 1999 Hirst. Timmons Roberts and Amy Bellone Hite (eds. The Globalization and Development Reader. Farrar. Perspectives on Development and Global Change. Adrian – „A Future Perfect”. 281. Editura Economică. în Ritzer.). George M. and International Business”. Maria – „The Truth About the Drug Companies”. Blackwell Publishing. George (ed. Beverly J. Oxford. 51. Joshua – „International Relations”.). 1999 Micklethwait. Giovanni. The Blackwell Companion to Globalization. Antet. vol.) – „Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene”. Editura Trei. „Globalization: The Major Players”. Bucureşti. Bill – „20:21 Vision.) – „Governments. George (ed. Blackwell Publishing. Polirom. vol.). Geoffrey R. Harald – „Capcana Globalizării”. „Economic Globalization: Corporations”. John – „International Politics on the World Stage. The Atlantic Monthly. Blackwell Publishing. Oxford. Thompson. David – „Corporaţiile conduc lumea”. The Atlantic Monthly. Hans-Peter. Iaşi. Stubbs. Bucureşti. 1999 Sayle. New York Review of Books. 2002 Emmott. Globalization. 1999 Dunning. and the Persistence of the North-South Divide”. Oxford University Press. în J. 2007 CIA World Factbook Constantin Valentin (coord.).. Schumann. John. John (coord. februarie 1997 176 . Globalization. Paul. ediţia a 7-a. 2007. 2002 Dunning. and the Knowledge-Based Economy”. Political Economy and the Changing Global Order. Globalization. Silver. 2006. nr. 12. Peter. iulie 2004 Arrighi. Oxford. Longman. Grahame – „Globalizarea sub semnul întrebării”. Blackwell Publishing. 2002 Korten. Oxford. Underhill. George (ed. ediţia a 3-a. Straus and Giroux.D. Oxford University Press. 6. Wooldridge. New York. nedatată Martin.Bibliografie Dicken. The Blackwell Companion to Globalization. 2007. Oxford University Press. Crown Business. John (coord.

Routledge. 2008.). Editura Economică. 2003 Stiglitz. Explorations in Light of Recent Turbulence. Joseph E. Blackwell Publishing. 3. nr. Alexander – „Italy: The Family Business”.com http://www.pdf Întrebări şi probleme a. Când şi de ce a fost instituit sistemul Bretton Woods? 5. The Future of Globalization.com/mgi/reports/pdfs/fifth_annual_report/fifth_annual_re port. Oxford. în opinia dumneavoastră. 2007. 50.). The Future of Globalization. 15. Lessons from Cancún and Recent Financial Crises”. ianuarie 1998 de Soto.usgovernmentspending. New York Review of Books. The Globalization and Development Reader. 2006 Wade.„Missing Ingredients of Globalization”. Political Economy and the Changing Global Order. Ernesto (ed. 2008. Underhill. Routledge. în Zedillo. 2006. în Zedillo. Timmons Roberts and Amy Bellone Hite (eds. problema fundamentală a globalizării economice? Argumentaţi (nu mai mult de 100 de cuvinte).D. Ce semnifică „sistemul Bretton Wods”? 4. Oxford University Press. London and New York. Richard. Geoffrey R. Stille. Stiglitz.mckinsey. 2. 2002 www.). Robert Hunter. Editura Trei. Explorations in Light of Recent Turbulence. Penguin Books. Weiss. octombrie 2003 Stubbs. Joseph – „The Future of Globalization. Globalizarea economică este un fenomen recent sau unul cu o istorie îndelungată? Justificaţi răspunsul (nu mai mult de 150 de cuvinte). Making Globalization Work.Soros. în J. Allen Lane. George – „Toward a Global Open Society”. Hernando . „What Strategies are Viable for Developing Countries Today? The World Trade Organization and the Shrinking of <Development Space>”. Bucureşti.renault. vol. Stiglitz. Speranţe şi deziluzii”.). Perspectives on Development and Global Change. London and New York. Care este. Care a fost contribuţia lui Keynes la crearea sistemului Bretton Woods? 177 . Joseph – „Globalizarea. The Atlantic Monthly. Ernesto (ed. Bucureşti. (eds.com www. Linda – „Mitul statului lipsit de putere”. Caracterizaţi sistemul Bretton Woods (nu mai mult de 150 de cuvinte) 6. Cursul 7 1.

Ce s-a întâmplat cu instituţiile financiare internaţionale după abandonarea sistemului Bretton Woods? 12. Ce soluţii aţi propune pentru eradicarea sărăciei? Este posibil un astfel de deziderat? Argumentaţi (nu mai mult de 200 de cuvinte). 13. 2. Credeţi că România are resurse pentru a dezvolta o economie bazată pe cunoaştere? Argumentaţi (nu mai mult de 100 de cuvinte). Care ţări au fost mai puţin afectate de criza din Asia de Sud-Est şi de ce? 10. Prin ce se defineşte economia bazată pe cunoaştere? 14. Menţionaţi cel puţin trei elemente definitorii (nu mai mult de 100 de cuvinte). De ce a scăzut valoarea lirei în toamna lui 1992? 6. 10. 4. Credeţi că preşedintele Clinton a acţionat corect mobilizând resurse pentru Mexic în primăvara lui 1995? Argumentaţi (nu mai mult de 100 de cuvinte). 12. Unde se află România în termenii raportului Nord-Sud? Justificaţi răspunsul (nu mai mult de 100 de cuvinte). Care este opinia dumneavoastră despre critica lui Soros? Argumentaţi (nu mai mult de 100 de cuvinte). Cursul 8 De este privită piaţa de capital ca un potenţial pericol? Cum explicaţi instabilitatea pieţelor de capital? Ce reprezintă un „balon” speculativ? Caracterizaţi Sistemul Monetar European (nu mai mult de 100 de cuvinte). 5. b. Cum apreciaţi concepţia economică a lui Keynes? Argumentaţi (nu mai mult de 200 de cuvinte). 8. Caracterizaţi „capitalismul flexibil” (Dunning). De ce s-a prăbuşit sistemul Bretton Woods? Care au fost consecinţele acestui eveniment? 9. 8. Cum aţi caracteriza raportul dintre state şi companiile multinaţionale? Argumentaţi (nu mai mult de 200 de cuvinte). Este vorba de o distincţie geografică? 13. Credeţi că statul ar trebui să aibă vreun rol în reglementarea pieţelor de capital? Justificaţi răspunsul (nu mai mult de 100 de cuvinte). De ce a izbucnit criza din Asia de Sud-Est? 9. 1. Cu ce argumente critică Soros capitalismul laissez-faire? 7.7. 3. Prin ce se caracterizează perioada 1970 – 1990? Discutaţi două fenomene (nu mai mult de 100 de cuvinte). Redactaţi un studiu de caz despre industria de automobile din SUA luând ca reper discuţia din curs despre companiile farmaceutice. 178 . 14. Definiţi raportul Nord-Sud. 11. 15. 11.

179 . Folosiţi surse de informare independente de curs.15. Realizaţi un studiu de caz despre situaţia economică a Japoniei din timpul crizei asiatice şi ulterior crizei (până în prezent).

La început. Întrebări şi probleme Cuvinte cheie: criza economică globală. Arhitectura financiară şi noua arhitectură a puterii la nivel global 3. liberalism. stagnări. pentru că în cazul unor strategii corecte. Se vor schimba ierarhii şi poziţii. Modelul capitalismului pieţei libere într-un con de umbră 4. criza economică izbucnită în 2008 şi generalizată cu repeziciune la nivelul întregului glob – cea mai mare din ultimii 75 de ani – ne apare cu deosebire sub această formă. Unele dintre acestea vor face faţă cu mai mult succes provocărilor crizei.Cursul 9 Vectori geopolitici ai crizei economice Cuprins 1. recesiuni. programe de stimulare economică. totul părea a dura câteva luni. dar cu un impact mult mai mare pe termen mediu şi lung. calitatea acestora fiind decisivă nu numai în depăşirea mai rapidă a situaţiei. Mai puţin vizibile. Mai important este că vor apărea ierarhii de prestigiu pornind de la felul cum s-a făcut faţă 180 . falimente. Devine din ce în ce mai limpede că la sfârşitul crizei peisajul geopolitic al lumii va fi diferit de cel de acum. ele au forţa necesară pentru a la materializa. ceea ce le va permite să-şi extindă influenţa şi să-şi întărească poziţia. Nu toate statele sunt afectate în aceeaşi măsură de criză. reglementare. model de dezvoltare. preşedintele Obama a avertizat apoi că refacerea ar putea dura mai mult. Într-adevăr. vor avea loc reaşezări în rândul puterilor economice ale momentului. cel mult un an. Introducere Ne reprezentăm criza sub forma unor mari dificultăţi. Bibliografie 8. închideri de fabrici etc. Avantajate sunt din nou statele care vor fi mai puţin afectate de criză. ci şi în respectul cu care statele respective vor fi înconjurate la încheierea acestei furtuni economice. „Dezvoltarea este singurul adevăr dureros” 5. strategii de ieşire din criză. Reconfigurarea globalizării 6. autoritarism 1. prăbuşiri de curs. „Puterea şi influenţa se mută către est” 7. Vom asista chiar la o competiţie între strategii. Dar ea are şi alte implicaţii. Introducere 2. Ceea ce ridică problema unor adevărate strategii de ieşire din criză.

Distribuţia actuală. Din punct de vedere financiar. adevărul acesta apare şi mai pregnant. pornind de la premisa că la sfârşitul acestei perioade extrem de dificile lumea va ieşi. cu deosebire în SUA13. în SUA creditul luat de o persoană. vizibil reconfigurată. la nivelul globului. China a lansat. în primul rând. băncile chineze nu au investit în aşa numitele „active toxice” care au costat atât de mult sistemul bancar şi economiile vestice. cu deosebire în SUA. în care nu se mai ştia persoana care luase creditul iniţial. încât fac apel la statele deţinătoare de valută să le sprijine. Arhitectura financiară şi noua arhitectură a puterii la nivel global Forţa financiară a unei ţări reprezintă măsura cea mai fidelă a puterii sale. În timp de criză. Atât de mare.900 miliarde de dolari). 1-7 noiembrie 2008). lipsa de lichidităţi. sumă cu atât mai valoroasă într-o perioadă de lipsă acută a lichidităţilor. Paradoxul este că. tocmai aceste state acuză o lipsă acută de lichidităţi. 181 . Ceea ce înseamnă o rezervă financiară extrem de importantă. „Impactul este limitat şi controlabil” („China moves to the centre stage”. vom insista asupra unora din consecinţele geopolitice ale crizei. Ne obişnuisem ca aceste rezerve să fie localizate în statele dezvoltate. În sfârşit. la rândul lui. persoana care dorea achiziţionarea unui imobil. De asemenea. preciza Wen Jiabao. a orientărilor politice şi a strategiilor adoptate de fiecare stat sau grupuri de state. China beneficiază de câteva puncte de sprijin. respectiv de o firmă. Într-un asemenea context. China dispune de cele mai mari rezerve valutare din lume (1. În SUA nu mai era nevoie de o asemenea garanţie. 2. putea fi revândut iar cumpărătorul. acum. China întâmpină criza cu şanse de a o depăşi fără costuri atât de mari.provocărilor acestei perioade. Va fi o adevărată perioadă de testare a modelelor de dezvoltare. În cele ce urmează. The Economist. Problema este că actuala criză a găsit rezervele valutare ale lumii inegal distribuite. Sistemul bancar şi cel financiar în ansamblu se află sub controlul nemijlocit al statului şi nu a participat la operaţiuni speculative care au generat suita de credite neperformante. Pornind de la situaţia financiară mai confortabilă. de pildă. în noiembrie 13 În China. trebuia să dispună de bani lichizi în valoare de 30% din valoarea respectivei achiziţii. primul ministru al acestei ţări. care îi conferă avantaje comparative indiscutabile. la summitul Asia Europa din octombrie 2008. a resurselor financiare reprezintă un reper important cu privire la ierarhia economică a lumii de mâine. din perspectivă geopolitică. Fluxurile financiare care circulau libere la nivel global îşi aveau originea în aceste state. ceea ce a condus la situaţii de-a dreptul ciudate. populaţia chineză reuşeşte să atingă una dintre cele mai înalte rate de economisire din lume: 40 de procente din propriile venituri. ca o condiţie pentru acordarea creditului. cu ce costuri şi în ce manieră a fost depăşită criza. În plus. În primul rând. putea să-l revândă. pentru că orice criza economică implică.

Dacă celelalte mari economii se vor contracta iar China va creşte economic. ritmul de 8% ajută mai bine China să recupereze distanţele faţă de statele avansate. în plan social şi psihologic. 14-20 februarie 2009). a nemulţumirilor sociale.5% din PIB-ul SUA. valoarea programului de stimulare economică adoptat de către administraţia Obama. Este adevărat că preşedintele Obama a ţinut să precizeze că această „decadă pierdută” a economiei japoneze a fost consecinţa faptului că Japonia „nu a acţionat suficient de curajos sau rapid” („Worse than Japan? ”. pentru că stimulează atitudini de tipul „să aşteptăm să vedem ce se mai întâmplă”. Keynes’s Chinese patient”. Care va fi mărit cu 789 miliarde de dolari. Cum precizează şi Altman.2008.3 sau 4%. Încep să apară comparaţii cu criza din Japonia. China înaintează mai mult decât atunci când se dezvolta cu un ritm de 10 la sută. care s-a întins pe tot deceniul trecut. În condiţiile în care lumea dezvoltată stagnează sau consemnează creşteri negative. Crizele hrănesc incertitudinea şi incertitudinea hrăneşte crizele. ceea ce conduce la 182 . care însuma 450 miliarde (Roger C. Sentimentul acesta exercită în nenumărate feluri o influenţa negativă. Ritmul de dezvoltare era într-adevăr mai mare. ea este hrănită de sentimentul acut de nesiguranţă. „Acesta ar fi de departe cel mai mare deficit al unei ţări şi ar reprezenta 7. The Economist. Desfăşurat pe o perioadă de doi ani. în învăţământ şi sănătate (seducţia pe care o exercită Keynes apare limpede. În mod normal. 15-21 noiembrie 2008). pe ansamblu. acest program are menirea de a menţine un ritm de dezvoltare a ţării de 8-8. ritmul de creştere a fost de 12%). încât. În primul rând. Ţara confruntată cu cele mai mari probleme financiare este chiar SUA. dar şi celelalte state se dezvoltau cu un procent de 2. The Economist. Ca să nu mai vorbim de câştigul net de imagine. întrebarea privind avantajele modelului chinez de dezvoltare nu va mai putea fi evitată. Foreign Affairs. Dar acest ritm este considerat de autorităţi insuficient nu numai pentru că ar prilejui „o aterizare bruscă” (să nu uităm că în 2007. un impresionant program de stimulare economică în valoare de 586 miliarde dolari. Altman. aproximativ 14 procente din PIB-ul acestei ţări. 2009). ci mai ales pentru că nu ar favoriza absorbţia populaţiei rurale şi ar stimula creşterea şomajului. de altfel. Situaţia este cu atât mai dificilă dacă avem în vedere avertismentele privind durata crizei. January/February. Majoritatea banilor vor fi cheltuiţi în infrastructură. Dacă în plan financiar criza implică o lipsă acută de lichidităţi. diferenţa era mai mică decât astăzi. titlul articolului este semnificativ: „Dr. locul unde a izbucnit criza. un nivel atins doar în timpul celor două războaie mondiale” (Idem). dacă economia chineză ar fi lăsată să evolueze „liber”.5%. Deficitul acestei ţări în anul financiar 2009 se apropie de 1000 miliarde de dolari. dublul sumei de anul trecut. În termeni comparativi. Ceea ce este adevărat. ea ar coborî la un ritm de creştere de 6%. potrivit estimărilor specialiştilor. „The Great Crash 2008”.

Dacă am judeca în lumina acestui criteriu. Dacă programele statului de stimulare economică pot compensa lipsa cererii din partea sectorului privat. actuală remarca preşedintelui francez: „Cercetarea şi inovarea sunt cheia pentru ca ţara noastră să iasă întărită din această criză fără precedent” (Discours à l’occasion du lancement de la réflexion pour une Stratégie Nationale de Recherche et d’Innovation. din  Cheltuielile statului în infrastructura publică – dimensiune centrală a programului american de redresare – trebuie privite nuanţat. Pentru că avea deja infrastructură. Revenind la comparaţia cu Japonia. Intervenţia statului este necesară. economistul şef al FMI. implică o refacere a încrederii. Numărul de împrumuturi neperformante este unul dintre criteriile standard de evaluare a suferinţei sistemului bancar. Refacerea presupune o refacere a cererii. Impactul de ordin geopolitic al actualei distribuţii financiare este considerabil. În Japonia. criza a fost declanşată de blocajele economice generate de o dezvoltare foarte rapidă. în primul rând. The Economist. pe când SUA are un mare deficit bugetar. Testul de însănătoşire reprezentându-l consumul. tematizează preocupările şi scopurile geopolitice. direcţiile în care orientează investiţia publică variază de la caz la caz. deşi indispensabile. După FMI. Japonia a urmat aceeaşi cale la începutul anilor ’90 şi nu a obţinut rezultate. O estimare recentă făcută de Goldman Sachs sugerează că băncile americane au acordat împrumuturi în valoare de 5. Forţa financiară induce un activism politic. ceea ce reprezintă adevăratul motor al relansării. cu blocajele care îi urmează. „stimulentele fiscale. Chiar dacă ar exista disponibilitate.o „prăbuşire a cererii”. priorităţile convingătoare pot convinge consumatorii că nu sunt în preziua unei noi depresiuni. pe când în SUA ea a apărut chiar în cadrul sistemului financiar. Cum sublinia aceeaşi revistă. Sunt şi alte argumente care îndeamnă la reflecţie mai adâncă în legătură cu actuala criză. consumul din partea cetăţenilor şi consumul din partea statului. 31 ianuarie-6 februarie 2009). Cum sublinia Olivier Blauchard. să consume cu o anumită siguranţă. 22 janvier 2009) 183 . situaţia nu este favorabilă Americii. În Japonia au ajuns la 35% din PIB. că pot să cumpere. în plan economic. ceea ce echivalează cu 40% din PIB” (vezi articolul „Worse than Japan?” citat mai sus). în plan psihologic şi social. care. atitudinile hotărâte. Ni s-a părut. The Economist. 14-20 februarie 2009). Stimularea consumului din partea statului înseamnă. împrumuturile neperformante în Suedia au ajuns la 13% din PIB în punctul maxim al crizei. Alte runde de discuţie vor duce la creşterea nesiguranţei şi vor agrava lucrurile” („Economics focus”. nu putem să nu menţionăm că în preziua izbucnirii crizei de la începutul anilor ’90 această ţară avea importante rezerve valutare.7 mii de miliarde de dolari în credite subprime şi proprietăţi comerciale. elementul esenţial în acest domeniu este „adoptarea de politici clare şi acţiunea decisă … Întârzierile în domeniul financiar au costat deja prea mult. în amonte. nu pot crea o revenire economică de durată într-o ţară cu un sistem financiar distrus” („The Obama rescue”. Absenţa acesteia impune un gen de „reţinere forţată” în aşteptarea redresării. în acest context. „cheltuieli sporite în infrastructura publică”.

1-7 noiembrie 2008). instituţiile internaţionale de profil au prezentat sistemul financiar american ca un model pentru guvernele asiatice. Mai mult. Acordurile semnate cu ţări din Africa (Angola. cu Iran sau Kazahstan ne vorbesc de o Chină din ce în ce mai activă în plan internaţional. este greu de spus. 1-7 noiembrie 2008). apare limpede că sistemul financiar american nu mai întruneşte atât de multe aprecieri. este în plină desfăşurare „o re-estimare fundamentală a valorii fiecărui bun din lume” („The global economic summit. şi mai ales China. Chiar dacă lucrurile nu s-au aşezat. 184 . guvernator al Federal Rserve. se vorbeşte current despre economia Chinei ca a treia economie a lumii. acţiune interpretată ca o încercare de a câştiga o mai mare influenţă asupra Arcticii. Sudan). când în Asia a izbucnit criza financiară. Mai ales că. poate fi îndreptăţită să le dea americanilor o lecţie. The Economist. şi nu sunt oportune aprecierile tranşante. În urmă cu 10 ani. economia chineză va depăşi economia japoneză devenind a doua economie a lumii. În momentul de faţă. în centrul summit-urilor globale” („China moves to centre stage”. aceeaşi revistă precizează că economia Chinei este the world’s third biggest economy. mari angajamente internaţionale nu pot fi făcute. Asia. Cu ocazia summit-ului Asia Europa desfăşurat în octombrie 2008 la Beijing.” (Harold James. The Economist. De pildă. The Economist. în 15 noiembrie. cit. „astăzi. faptul că China şi ASEAN au încheiat un acord care va crea cea mai mare zonă de comerţ liber a lumii. Devine astfel evident că „această criză aduce cea de-a patra economie a 14 lumii . s-a convenit crearea „unui fond de 80 de miliarde de dolari până la jumătatea lui 2009 pentru a ajuta ţările din zonă să facă faţă problemei lipsei lichidităţilor” („China moves to the centre stage”. în 2010. regiune bogată în materii prime (Harold James. unele publicaţii vorbesc despre faptul că. China „leagă” în felul acesta părţi importante ale Asiei de propria dezvoltare. În prima clasă ar intra. de pildă. Un pas important pentru China în consolidarea influenţei din ce în ce mai proeminentă la nivelul continentului.cauza deficitului fiscal şi al problemelor financiare. Avantajate vor fi tot statele cu mai mari rezerve valutare. care vor încerca să valorifice în interes propriu situaţia internaţională actuală şi dificultăţile cu care se confruntă multe ţări. Din a doua clasă de obiective – cele economice – am aminti acţiunile menite să asigure materiile prime de care China are atât de mare nevoie. care deţine cele mai mari rezerve valutare. Pregătit şi discutat intens în ultimii ani. devenind ea însăşi mai puternică şi mai influentă. acordul are semnificaţii geopolitice clare. 2009). Evident. aşa cum preciza Kevin Warsh. în octombrie 2008 Rusia a sprijinit masiv din punct de vedere financiar Islanda.) 14 în numărul apărut cu două săptămâni mai târziu. After the fall”. Posibilităţile financiare superioare ale Chinei îi vor permite angajamente care să răspundă unor scopuri politice şi economice clare. Cum va arăta arhitectura financiară la sfârşitul crizei. 15 noiembrie 2008). art. Preocupată să-şi consolideze influenţa în spaţii cu o poziţie strategică prin bogăţiile naturale de care dispun. Ceea ce va proiecta o lumină mai fidelă asupra situaţiei financiare a fiecărei ţări. cea mai mare parte a banilor va veni de la Japonia şi de la China.

sunt state care nu au urmat acest model. Astăzi. cât excesul orientării din ultimii ani. la cel al statelor dezvoltate. Concomitent. la 185 . cu democraţii funcţionale şi stabile. adică statul. Cel care a promovat victoria dereglementării asupra reglementării. „fundamentalismul de piaţă”. Celălalt element al binomului stat-piaţă. Care. tematizează din nou problema modelului de dezvoltare. modelul dezirabil de urmat. vedem cu toţii că opţiunea pentru o deregularizare fără măsură a condus la o mare criză economică. potrivit evaluărilor. la un moment dat. Criza a sancţionat nu atât modelul. Pentru claritatea argumentaţiei. că rezervele valutare acumulate le vor permite să treacă mai uşor peste actuala criză. o asumare excesivă a riscurilor.3. Cu alte cuvinte. Interogaţiile referitoare la model sunt alimentate din cel puţin două direcţii. Conştiinţa publică poate echivala totul cu un semieşec al modelului. Într-un cuvânt. ceea ce intensifică întrebările în legătură cu capacitatea modelului de a stimula dezvoltarea. Măsurile de dereglementare au fost împinse atât de departe. împreună cu celelalte state dezvoltate. În primul rând. criza a izbucnit în ţara fanion a acestui model. Putem spune că el a echivalat reglementarea cu un adevărat inamic. Declanşată în SUA şi răspândită cu repeziciune în întreaga lume. la o prezenţă preponderent simbolică. cu corolarul lor teoretic. de sistare treptată a barierelor şi restricţiilor din calea comerţului global. În primul rând. vor avea costuri mai reduse pe perioada crizei. a fost redus. credem că problema modelului se cere discutată la mai multe paliere. Cel care a lansat conceptul de globalizare în accepţiunea de liberă circulaţie a fluxurilor financiare şi a mărfurilor la nivelul mapamondului. Modelul capitalismului pieţei libere într-un con de umbră Orice criză de profunzime ridică întrebări legitime cu privire la soluţii şi strategii. prestigiul şi performanţa SUA. cel care părea. care. o combinaţie între stat şi libera iniţiativă. Cel care a obţinut victoria asupra socialismului. Actuala criză ridică semne de întrebare cu privire la modelul dominant care a orientat dezvoltarea de tip capitalist în ultimele decenii: modelul anglo-saxon. asociat cu forţa. de diminuare drastică a rolului statului în desfăşurarea proceselor economice la nivel planetar. o încredere oarbă în piaţă. care au consemnat ritmuri de creştere impresionante şi care. în câmp economic. adevăratul brand al dezvoltării. Suntem cu toţii de acord că orice economie capitalistă este o combinaţie de reglementări şi liberalism. încât s-au instaurat o adevărată supremaţie a pieţei. Modelul liberalo-democratic din ultimii 20 de ani a rupt echilibrul presupus de existenţa acestei combinaţii. Faptul că aceste state se dezvoltă în ritmuri superioare multor ţări dezvoltate. Cel care a ghidat procesul de tranziţie în ţările foste socialiste şi reconstrucţia capitalistă din această regiune. în SUA. chiar cu privire la capacitatea modelului existent de a se adapta şi de a face faţă unei realităţi în rapidă transformare. vor cunoaşte perioade de stagnare sau de recesiune.

industrii. doar că s-ar exercita într-un alt context şi asupra altui factor al dezvoltării. Cât de mult va trece accentul de la libera iniţiativă la stat. 13-19 decembrie 2008).rândul lui. Cu deosebire de performanţele economice ale Chinei ale cărei realizări fixează un gen de contrast de performanţă economică între acest stat şi cele dezvoltate. Nu este nici o îndoială că actuala criză va inaugura un ciclu de dezvoltare în care statul va avea un rol crescut iar reglementarea va figura printre priorităţile fiecărei ţări. O schimbare de direcţie va avea cu siguranţă loc. ci în toate statele dezvoltate – programe masive de stimulare economică. 2009). care. va înregistra un ritm de dezvoltare de 6-6. „suntem martorii unei îndepărtări de <pieţele nereglementate> şi apropieri de înţelepciunea autorităţilor publice care preferă reglementarea” („The Left’s resignation note”. Până acum investiţiile străine directe mergeau cu preponderenţă spre SUA. Cum sublinia şi revista The Economist. Mai ales când este vorba despre fluxuri financiare şi investiţii directe. Pe locul doi. toate aceste prefaceri vor avea loc în interiorul tandemului stat-piaţă de care am vorbit. Dacă acest lucru se va întâmpla. se situa China. din cele mai 186 . Lucrurile se cer discutate în termeni diferiţi când este vorba despre statele „nondemocratice” sau „autoritariste”. Apare destul de limpede că piaţa americană nu va mai fi atât de atractivă ca până acum. Referindu-se la programul de stimulare economică adoptat de către China. ale unui stat. dar cel puţin când este vorba despre statele dezvoltate. de intervenţie a statului în viaţa economică. în mod constant. Altman sublinia cu îndreptăţire că „Acest eşec a pus modelul american al pieţei libere într-un con de umbră” (Roger Altman. cum le numeşte Azar Gat. The Economist.5%. Sau India. Aşa cum se poate presupune că în condiţiile în care va reuşi să menţină un ritm de dezvoltare de 8%. la rândul ei. un fundamentalism de stat. Pe ansamblu. Ar fi acelaşi tip de greşeală. ajutoare financiare acordate unor agenţi economici. ce combinaţie concretă ne vor propune anii ce vin. China va fi preferată de aceste investiţii. Deci imediat după izbucnirea crizei. va avea impact economic considerabil. chiar naţionalizări de bănci – arată o revenire clară la măsuri de reglementare a pieţelor financiare. revista The Economist preciza: „pachetul de stimulente va permite menţinerea creşterii la 7. vom asista la o redistribuţie de roluri şi priorităţi. Într-un cuvânt. cu democraţii funcţionale. companii. de reevaluare a combinaţiei între reglementare şi liberalism de care vorbeam mai înainte. Sperăm ca mişcarea îndreptăţită spre reglementare (pentru a limita tendinţa de asumare excesivă de riscuri) să nu afecteze libera iniţiativă şi să nu alimenteze. Roger C.5-8% pentru întregul an. Cel puţin până când situaţia se va mai limpezi. vom vedea. Toate măsurile luate în ultimele luni nu numai în SUA. Procesele economice sunt asociate mai mult decât ne dăm seama cu credibilitatea şi prestigiul unui model. potrivit evaluărilor specialiştilor. Este interesant de urmărit cum se vor orienta aceste investiţii în 2009 şi în anii următori.

cei mai mulţi specialişti în prognoză economică se aşteaptă ca toate celelalte economii să scadă”. În interpretarea lui Azar Gat. After the fall”. 69). în câmp teoretic au apărut poziţii esenţial diferite faţă de ceea ce era acceptat ca indubitabil şi inevitabil până atunci şi care consideră că există „multiple căi către modernitatea capitalistă” şi că „autoritarismul este compatibil cu capitalismul” (Azar Gat. Există două precizări pe care autorul ţine să le evidenţieze. în timp ce alte state dezvoltate stagnează sau intră în recesiune. John Ikenberry. Cu puţin timp înainte de criză. Nimeni nu pune acest adevăr la îndoială. Că problema modelului preocupă o dovedeşte şi apariţia unui articol recent. În al doilea rând. cel puţin când este vorba despre state cu un anumit nivel de dezvoltare şi care cunosc evoluţii ferite de mari discrepanţe sociale. Toate sunt puteri cu o bază capitalistă (deci cu proprietate particulară şi funcţionând după legile competiţiei) dar cu un regim politic autoritar. Şi nu va fi surprinzător ca pe perioada cât va dura criza – date fiind problemele cu care se confruntă SUA – China să rămână o locomotivă din ce în ce mai importantă. problema modelului este deja prezentă. The Economist. de tensiuni şi tulburări. „The Myth of the Autocratic Revival”. În acelaşi timp. Când un stat are un parcurs de creştere economică în condiţii de criză. „China va fi responsabilă de aproape jumătate din creşterea PIB-ului global de la anul” („The global economic summit. Mai mult. exista doar un model de succes. China şi Rusia sunt ţări de mărimi continentale a căror ridicare va avea un impact mai mare. p. China va fi singura care va avea creştere la anul. în plan economic performanţele Germaniei şi Japoniei de atunci nu erau cu nimic mai prejos faţă 187 . după cum precizează aceeaşi revistă. există o similitudine între ridicarea Germaniei şi a Japoniei în perioada interbelică şi afirmarea Chinei şi a Rusiei astăzi. Faptul că jumătate din creşterea PIB-ului global este asigurată de către această ţară spune totul. şi democraţia de tip liberal: „democraţia liberală reprezenta singura cale către modernizarea susţinută. Rămâne să fie formulată explicit. ianuarie/februarie 2009). 15 noiembrie 2008). semnat de Daniel Deudney şi G. 2007). Punctul de pornire al acestei poziţii este ridicarea Chinei şi a Rusiei care ar marca „o întoarcere a puterilor capitaliste autoritare cu succes economic” şi „poate reprezenta o alternativă viabilă către modernitate. ceea ce sugerează că nu trebuie să luăm drept inevitabilă victoria definitivă – sau dominaţia viitoare – a democraţiei liberale” (Idem). a mai apărut o „locomotiva alternativă pentru dezvoltarea globală” (Das. SUA au reprezentat adevărata locomotivă a istoriei. cu baza lui economică reprezentată de proprietatea privată. Din deceniul al patrulea până astăzi. Teza de bază a articolului este cea a conexiunii inevitabile dintre capitalism.puternice opt economii. implementat pentru prima oară în vest şi reprezentat de acesta” (Foreign Affairs. Germania şi Japonia erau puteri de mărimi medii. iar criza accentuează acest rol şi conferă ţării poziţia de actor internaţional de primă importanţă.

au încurajat noua formă de proprietate şi au stimulat-o. 4. China prezintă o experienţă care merită analize suplimentare. va reuşi şi cel de-al doilea? Cei mai mulţi autori sunt de acord că. nu există nici un motiv să presupunem că regimurile capitaliste totalitare ale Germaniei naziste şi Japoniei imperiale s-ar fi dovedit inferioare economic democraţiilor. „Dezvoltarea este singurul adevăr dureros” Criza favorizează regândiri ale corelaţiilor în cadrul modelelor existente. calea bătătorită apare mai puţin atrăgătoare. China a ales să reformeze sistemul în profunzime. Dezvoltarea care a demarat atunci este legată de această reconsiderare fundamentală. pentru că acesta intrase în criză. Să nu uităm că ea însăşi era confruntată cu multe probleme rezultate din desfăşurarea revoluţiei culturale. ci s-a inaugurat un adevărat experiment istoric. Până atunci. De câţiva ani. După o serie de procese dramatice petrecute în cadrul socialismului de stat – şi în primul rând invadarea Cehoslovaciei.democratic. crizele au alimentat propensiunea către politici de mână forte. Din perspectiva regândirii corelaţiilor fundamentale în cadrul unui model. Nu era de conceput o altă bază a sistemului decât proprietatea comună. pe termen lung. care pot merge până la regimuri autoritariste. Deci a reformat sub presiune crizei de sistem şi a crizei alimentare din ţară. în China anului 1978 s-a lansat nu numai o nouă strategie de dezvoltare. Întotdeauna. din 1968. în momentul de faţă. Ceea ce intensifică întrebările cu privire la model. la funcţionalitatea şi viabilitatea sa. 2007). dogma socialismului real era reprezentată de unitatea dintre respectivul sistem şi proprietatea socialistă. există două puteri economice care întruchipează alt model de dezvoltare decât cel liberalo. Mai mult. De aceea.de performanţele democraţiilor clasice. dacă ar fi supravieţuit … Regimurile capitaliste autoritare sunt cel puţin la fel de pline de succes – dacă nu chiar mai de succes – în stadiile timpurii de dezvoltare” (Azar Gat. Mai ales că pe această cale s-a ajuns la criză. capitalismul cu o suprastructură socialistă. deci în interiorul unui regim autoritarist? Primul experiment a reuşit. O experienţă petrecută în două momente istorice diferite. de o valoare istorică echivalentă: poate fi construit. Particularitatea momentului este că ne aflăm în criză. „Totuşi. dar şi din seceta prelungită pe care o cunoştea în acei ani. de data aceasta. În orice caz. iar existenţa şi funcţionarea altui model decât cel consacrat istoriceşte poate stimula căutările alternative. Comuniştii chinezi au modificat chiar dogma şi au considerat că proprietatea privată poate reprezenta baza sistemului socialist. Dacă altădată sistemul democratic de tip capitalist era dominant. tensiunea dintre suprastructura socialistă a ţării şi baza 188 . China se află în faţa unui nou experiment.

China a subsumat totul ideii de dezvoltare. Mai curând am putea vorbi despre un model al dezvoltării. nici în cel de socialism. Ea a permis multinaţionalelor să vină şi să investească. În economie. De altfel. Lucrurile nu puteau fi lăsate în nici un fel la voia întâmplării.economică de tip capitalist se va rezolva în favoarea celei din urmă. dacă vrem cu adevărat. China a refuzat să îmbrăţişeze un alt model. Concomitent. Fireşte că avem acelaşi tandem stat . Deci relaţii capitaliste clare. prezintă o slăbiciune de fond. cu toate rigidităţile şi unilateralităţile sale. Strategia chineză este întru totul modernă. Este adevărat. Analiza societăţii chineze actuale abundă în perspective ideologice. Pentru că evoluţia Chinei nu încape pe de-a-ntregul nici în conceptul de capitalism. Nu numai din trecutul socialist. Dar nu acest lucru este important. decurgând mai ales din rolul cu care este investit statul. mai ales în cazul în care lucrurile derapau. Nu contează dacă politicile sunt etichetate drept socialiste sau capitaliste.piaţă. Apoi. Se iniţia. Iar combinaţia lucrează. China este o societate care şi-a făcut din dezvoltare şi modernizare scopul suprem. pleda pentru păstrarea importanţei statului o întreagă evoluţie istorică foarte 189 . în concepte ideologice elaborate în alt timp şi în alte contexte istorice. în orice caz. Totul este supus acestui obiectiv totalizator. mai liberală decât multe alte ţări asiatice. s-a păstrat statul şi coloratura sa politică. dar cu un conţinut diferit. ci din întreaga sa evoluţie istorică a reţinut statul şi funcţia sa de ordonare şi organizare a eforturilor de dezvoltare. Toată reforma aplicată în cei 30 de ani în China se supune acestui imperativ: paşi mici şi prudenţi orientaţi spre rezultate. acest lucru a fost exprimat de către Deng încă la începutul anilor ’90 ai secolului trecut. În primul rând. Modelul presupune un tip de închidere. Este un pragmatism rebel la ideologie şi subsumat rezultatului practic. Ce este în China: socialism sau capitalism? Fireşte. China pornea la un drum dificil şi ar fi fost extrem de riscant să se renunţe la un instrument de control. un proces cu foarte multe necunoscute. Nici analiştii occidentali nu au obiecţii în această privinţă. a stimulat cooperarea. A adoptat o singură prioritate: dezvoltarea. totuşi. mai puţin citată. Chiar dacă acest argument ar pleda pentru o evoluţie a Chinei în matca societăţii capitaliste. considerăm că plasarea proceselor de dezvoltare a acestei ţări în categorii preexistente. identificăm în toată dezvoltarea recentă a Chinei o adversitate faţă de model. „Dezvoltarea este singurul adevăr dureros. Găsim aici o cugetare adâncă. China este liberală. China a introdus mecanismul economic tipic capitalist: proprietatea privată şi competiţia. a deschis comerţul. esenţa strategiei de dezvoltare a ţării poartă un nume precis: pragmatismul. mai puţin reţinută de către analişti şi. Eliberată de modelul socialist. vom găsi argumente pentru o variantă sau alta. din evoluţia modernă a societăţilor dezvoltate a reţinut mecanismele de piaţă. Două lucruri se impun atenţiei celui ce se apleacă asupra experienţei chineze din ultimele trei decenii. câtă vreme încurajează dezvoltarea”.

2007) sau cum vom dori. atunci şi examinările critice ale parcursului de 30 de ani al Chinei trebuie să păstreze acest punct de referinţă central. care pledează în favoarea acestei alegeri: mărimea geografică a Chinei şi imensitatea populaţiei sale. În orice caz. sau „capitalism birocratic” (Fenby. Mai este ceva. Numeroase alte probleme care ţin de dezechilibrele ecologice. Reconfigurarea globalizării Mai spectaculoase sunt într-un anume fel prefacerile care au loc în sfera globalizării. 2008. Aşa cum SUA au simbolizat modelul de dezvoltare liberalo. cu anumite diferenţe. 5. Important este că această ţară a identificat o combinaţie stat-piaţă care lucrează. Şi unde existenţa unui factor ordonator al eforturilor de dezvoltare se resimte cu acuitate. Dar nu pot fi negate salturile impresionante în evoluţia economică a ţării. dar pe care o regăsim şi la alte ţări din zonă. care au de recuperat decalaje economice considerabile. China va simboliza modelul capitalisto-statal de dezvoltare. cele globale urmând să joace un rol secundar. statul are o cu totul altă relevanţă. Proces real. Dacă nu va fi mult afectată de criză. Statele fanion din 190 . Statul. Putem – şi avem datoria să o facem – să relevăm libertăţile limitate pe care le permite un regim de coloratură comunistă. Ceea ce îi va conferi o influenţă şi o semnificaţie geopolitică pe care numai timpul o poate pune cu adevărat în lumină. La asemenea dimensiuni fizice şi demografice. Se schimbă circuitele economice ale ţărilor şi lumii în ansamblu. Se vorbeşte mult în ultimul timp despre influenţa crescândă a Chinei în ţări din Africa. China va exercita o influenţă sporită şi prin intermediul modelului pe care îl oferă. Vom avea de-a face cu o masivă întoarcere a statelor către problemele lor domestice. modelul care rezervă statului rolul de factor esenţial al dezvoltării va avea un impact asupra societăţilor care îşi propun să evolueze accelerat. Majoritatea acestor circuite vor fi orientate spre interior. pus îndeobşte în legătură cu nevoia acestei ţări de a procura materii prime şi de a ocupa poziţii strategice în regiune. „capitalism autoritarist” (Azar Gat. p. Putem să numim ceea ce se întâmplă în China capitalism de stat. Dacă dezvoltarea ţării a fost obiectivul asumat de la început de către conducerea chineză. Nu poate fi negată în acest proces de apropiere şi o anumită atracţie pe care o exercită modelul chinez prin reuşitele sale. Prima mare schimbare este că statele se vor concentra cu preponderenţă pe problemele lor interne. Care prezintă niveluri modeste de dezvoltare. Care nu au tradiţii democratice. de tensiuni etnice etc. a jucat un rol important în relansarea economică a tuturor ţărilor asiatice.pregnantă în cazul Chinei. 675).democratic. cum erau denumite până nu de mult. În ţările „lumii a treia”.

în China ponderea clasei de mijloc în totalul populaţiei a crescut între 1990 şi 2005 de la 15% la 62%. 14-20 februarie 2009). ceea ce va conduce inevitabil la o scădere a consumului. se transformă rapid şi nu va mai reprezenta zona de expansiune a exportului asiatic. SUA sunt confruntate atât cu o problemă economică presantă. îl numeşte pe preşedintele francez „socialistul secret”). Dintr-un anume punct de vedere. cât este în prezent. între care urbanizarea a sute de milioane de locuitori. The Economist. în special. Cum am menţionat. Sarkozy şi Berlusconi au anunţat că vor proteja companiile proprii „de achiziţie de către interese străine”. Modelul economiei orientate spre export practicat de ţările asiatice este pe cale de epuizare. aşa cum remarca şi Roger Altman. La rândul lor. întrucât au rezerve financiare considerabile iar nivelul actual al consumului este redus. Rata de economisire a populaţiei americane va creşte neîndoielnic. Tendinţă care urmează să se reproducă în India în următoarele decenii: de la 5%. Relansarea economică este vitală atât pentru o relansare de imagine. cea americană. pentru China. 15 noiembrie 2008). Intenţia Chinei nu este să se angajeze foarte mult în direcţii globale. „vor trebui să economisească mai mult şi să importe mai puţin”. criza a venit prea devreme. pentru că pieţele de export s-au prăbuşit. Ceea ce. De pildă. cât şi de credibilitate. iar componenta internă a acestor probleme devine prioritară. pentru ţările asiatice şi. Şi nu este nici o îndoială că priorităţile noului preşedinte pe perioada următoare vor fi tot interne. nu pare un mesaj aflat în consonanţă cu exigenţele globalizării şi ale competiţiei libere pe care aceasta o presupune (de altfel. Mai mult decât oricând. La rândul lor.punct de vedere economic vor îmbrăţişa cu prioritate agenda internă. Pe care au condiţii reale să-l augmenteze. clasa mijlocie va ajunge la 20% în 2015 şi la 40% în 2025 („Burgeoning bourgeoisie”. revista The Economist – 15-21 noiembrie 2008 – având în vedere măsurile luate de Sarkozy pe linia intervenţiei economice a statului. 31 ianuarie-6 februarie 2009). aceste ţări se vor întoarce cu mişcări rapide spre interior. În felul 191 . pentru că şansa lor este de a urma calea alternativă: stimularea consumului intern. Unul din marile merite ale strategiei chineze este că a prilejuit mari prefaceri sociale. cum preciza şi revista The Economist („Asian Economies. consumul intern cresc. Când creşte clasa de mijloc înseamnă că piaţa internă. Principala piaţă a lumii. problemele de ordin economic construiesc agenda politică. Boom-ul consumerist american a ajuns la sfârşit. America va reveni către un comportament de economisire. În sensul că dezvoltarea lor economică le-a permis să sporească vizibil clasa de mijloc din aceste ţări. dar şi cu una de imagine şi credibilitate. Conducerea chineză consideră că „prioritatea sa era să îşi menţină economia mergând fără incidente”. aceasta fiind „cea mai mare contribuţie a Chinei în lume” („Reflating the Dragon”. Americanii. Troubled Tigers”. primul act major al administraţiei Obama a fost programul de stimulare economică aprobat la începutul anului 2009 de către Congres. The Economist.

în special hidrocarburi. dar ele vor fi preferenţiale. dar fiecare va fi interesată de sprijinul celeilalte. Aşa cum nu se poate lipsi de piaţa internă americană. ea poate apela la această piaţă internă. China – Iran sau Rusia – Europa (în cadrul cărora se disting relaţiile speciale Rusia – Germania). întrebarea este cine va câştiga pe 192 . China – Africa. Se impune. relaţia financiară specială dintre China şi SUA. din 2010. care îndeplinesc funcţiile unor adevăraţi vectori geopolitici. vor ocupa primele două poziţii în ierarhia economică a lumii. O relevanţă aparte capătă în noul context statele deţinătoare de resurse naturale. „Intrările nete de capital privat vor încetini până la 165 de miliarde de dolari în acest an. legături comerciale. o adevărată placă turnantă pentru ambele continente: european şi asiatic. Chiar dacă se va limita drastic. Tendinţă confirmată de scăderea dramatică a fluxurilor de capital private. care este produsul atât al forţelor pieţei cât şi al presiunii politice asupra băncilor ca acestea să ofere împrumuturi intern şi nu în exterior”. datorită preţului şi accesibilităţii lor. ies mai pregnant în evidenţă circuitele financiare şi cuplurile financiare care apar pe acest fundal. În orice moment. ci şi să devină. Între acestea se disting prin importanţă şi substanţă geopolitică circuitele energetice ale lumii. care. Orientarea spre propria agendă internă a statelor este confirmată şi de noul circuit financiar care devine dominant. Iau naştere adevărate cupluri energetice: SUA – Orientul Mijlociu. din punct de vedere energetic. înălţată de data aceasta pe o bază energetică imensă. Cele două ţări. China nu poate face în nici un fel abstracţie de tehnologia americană şi de importanţa acesteia pentru propria dezvoltare. Datoria publică americană trebuie finanţată din anumite surse iar rezerva valutară chineză deţine prima poziţie. cele care alimentau dezvoltarea în economiile emergente şi în statele în curs de dezvoltare. Asemenea circuite economice mai bine conturate desemnează şi interese geopolitice care se dezvoltă. cele care susţineau financiar globalizarea ca proces economic. 7-13 februarie 2009). Din orice perspectivă am privi lucrurile. The Economist. în acest context. „E pe cale să se producă o scădere masivă a cheltuielilor. Vor exista circuite economice internaţionale. Cu deosebire în contextul crizei. de la un vârf de 929 de miliarde în 2007” („Globalisation under strain. Apoi. mai ales dacă va găsi căi de a-şi convinge cetăţenii să consume mai mult. care i-a permis nu numai să-şi procure importante resurse financiare. şi legăturile speciale care se creează între acestea şi puterile momentului. şi-a creat din vreme o alternativă la o posibilă prăbuşire a exportului. Se vor afla în competiţie. selective.acesta. Rusia îşi developează importanţa geopolitică. această piaţă va continua să fie deschisă multor produse chinezeşti. Evident. traducând interese clare şi nevoi care nu pot fi satisfăcute altfel. La rândul ei. America nu poate neglija mărimea pieţei interne chineze şi capacitatea ei de absorbţie a produselor americane. Homeward bound”. vor alcătui un cuplu financiar şi comercial cu totul inedit. nu vom avea de-a face cu un gen de autarhie generalizată.

care îşi consolidează rolul de lider recunoscut al regiunii. acceptarea ei ca lider real al regiunii. Ceea ce reprezintă doar jumătate din ritmul realizat în 2007. Care. iar în 2030. trei sunt asiatice. aceasta ne vorbeşte clar că Asia va deveni regiunea cu ponderea economică cea mai importantă în lume. care asamblează componente şi subansamble importate din ţările vecine. The Economist. Semnificativ este faptul că statele mari ale continentului. această ierarhie se va mai schimba o dată. China reprezintă o piaţă de export. dar care. În 2010. Ponderea exportului în PIB-ul chinez este de 36 de procente (în Japonia este de 16 procente. ritmul mediu de creştere a ţărilor asiatice va fi de 4-5% („Asia Economies. Situaţia aceasta ne arată că multe ţări din regiune au dobândit o anumită dependenţă economică faţă de China. Troubled Tigers”. va creşte. cu statele ca actori principali. De subliniat că această medie asiatică include şi ţări care vor consemna o creştere negativă – de pildă Hong Kong. din moment ce criza este asociată cu modul cum a fost conceput şi cum a funcţionat acest proces. vor exista. China va urca pe locul doi. O altă modificare pe care perioada de criză o aduce la nivel global este creşterea indiscutabilă a ponderii Asiei în PIB-ul global. desfăşurată „la vârf” dar pe care scrie cu litere mari: colaborare. rolul Chinei. Singapore. Taiwan – dar şi state care vor realiza creşteri peste această medie. Fluxurile financiare private. Poate chiar ca un pol al lumii. China. ca intermediar între ţări din Asia şi piaţa americană. Confruntată şi ea cu problemele crizei. dar pe baza altei abordări. Având în vedere relaţia comercială privilegiată pe cale de a se crea între SUA şi China. Asia va rămâne regiunea cu cea mai rapidă creştere din lume. în noul context. în condiţiile prăbuşirii generale a pieţelor de export. Coreea de Sud. Şi implicit recunoaşterea. În momentul în care problemele interne vor fi soluţionate. Valoarea adăugată în plan intern este de 18 procente. Japonia ocupând la acea vreme locul patru. vor înregistra asemenea performanţe. Globalizarea va fi inter-naţionalizare. cu China pe primul loc şi India pe locul trei. Numai că exportul chinez este un export de procesare. 193 . el se va afirma. India. din ce in ce mai detaşat. Pentru ele. 31 ianuarie-6 februarie 2009). Este greu să ne imaginăm că va mai fi menţinut acelaşi înţeles al globalizării. poate fi considerat o adevărată performanţă. China. este limpede că agenda externă va intra în actualitate. diminuate în timpul crizei. capătă o importanţă vitală. Ceea ce atrage după sine creşterea semnificaţiei sale geopolitice.termen mediu din această competiţie acerbă. Dacă în primele 4 puteri economice ale lumii. înaintea Japoniei. Tocmai datorită ritmurilor superioare de creştere realizate de către statele mari ale Asiei. în India de 14 procente). dar ghidate de anumite reglementări. În 2009. În fruntea Asiei se situează. Dacă rolul statului va creşte în plan intern. ierarhia economică la vârf se va schimba cât de curând. Indonezia.

Problema importantă este că acest grup nu este omogen nu numai ca nivel de dezvoltare. alcătuit din ţări dezvoltate care se vor redresa. aşa cum Pământul are un Pol Nord şi un Pol Sud. reprezentate de două ţări fanion: SUA şi China. Pentru următorii ani. mai influentă. Dacă vom privi cu încredere întâlnirea dintre modelul liberalo. şi state care s-au ridicat în ultima vreme. aceste puteri vor fi cele mai proeminente şi vor reprezenta principalele puncte de reper ale vieţii internaţionale. şi în plan extern. globalizarea va avea un pol estic şi unul vestic. dacă nu decenii. Dar trebuie să ne folosim imaginaţia şi să eliminăm orice vestigii de aroganţă istorică” (Tony Blair. „lumea se va scufunda în haos” (The Independent. competiţia nu va umbri şi nu va subsuma colaborarea. Cele două superputeri sunt condamnate să colaboreze. Două dintre aceste trei ţări sunt foste state socialiste. care devine mai puternică. Polul estic este. India. Unii văd aceste schimbări drept o ameninţare. Eu le văd drept o şansă imensă.cu siguranţă. iar cea de-a treia. 20 ianuarie 2009). 127). ci declanşarea unui proces de apropiere faţă de est. ci şi ca abordări şi viziuni. cum preciza şi Henry Kissinger. Nu se schimbă doar puterile între ele. „Lumea orientată către vest este înlocuită de o lume dominată din ce în ce mai puternic de est” (John Ikenberry. ci este vorba despre setul de valori care conduc lumea.democratic şi această lume complexă. inclusiv ca urmare a proceselor de globalizare. p. Important este cum se iese din criză şi dacă într-o perspectivă mai largă. din punct de vedere economic. atunci avem temeiuri să fim optimişti. În timp va veni şi rândul Indiei. despre orientarea ei de ansamblu. În orice caz. Competiţia între state şi regiuni va domina viaţa internaţională. 2008). Criza actuală va favoriza desprinderea unui grup de state. cel puţin” (Robert Shapiro. ridicarea masivă a Chinei. nu avem de-a face doar cu o prefacere la vârf. „Puterea şi influenţa se mută către est. 6. fără putinţă de îndoială. Ceea ce creează obstacole importante pentru o nouă ordine internaţională fără de care. mai prosperă. 2008). dezvoltarea din ce în ce mai impetuoasă a Indiei şi reluarea decisă a creşterii de către Rusia (putere prin excelenţă euroasiatică) prefigurează „o ordine mondială în centrul căreia se află Asia”. are puternice tradiţii de gândire socialistă. China … Poziţia Americii drept polul vestic al globalizării este şi ea sigură pentru următoarea decadă. Cele două lumi sunt. „Acum şi pentru generaţia următoare. pentru că fiecare are nevoie de sprijinul celeilalte. Criza va accentua această nevoie. dar nu vor mai avea imaginea de altădată. „Puterea şi influenţa se mută către est” Consecinţa majoră de ordin geopolitic a tuturor proceselor antrenate de criză este nu numai apariţia unei „lumi nonpolare”. de Asia. 194 . remarca Tony Blair.

Sunt ţări cu trecut istoric impresionant. se remarcă în mod critic faptul că „folosirea geopolitică a finanţelor a fost unul din relele pe care trebuia să le remedieze Conferinţa de la Bretton Woods acum mai mult de jumătate de secol” (Harold James. O altă particularitate importantă este că statele care se ridică sunt state mari. Perioada următoare va fi marcată de eforturi cu deosebire naţionale de ieşire din criză. „va apărea o ordine internaţională. care au o altă greutate economică şi politică. După încheierea Războiului Rece. sunt absorbite de probleme interne şi sunt „reticente şi probabil incapabile să acţioneze drept stabilizator al lumii”. În literatura de specialitate se vorbeşte despre un nou Bretton Woods. 2009). după izbucnirea crizei. Pentru a încorona acest şir de dificultăţi greu de surmontat. soluţionarea problemelor crizei financiare internaţionale. Reconstrucţia financiară internaţională are nevoie de o ţară puternică şi credibilă care să fie principalul motor al acestei acţiuni. Idem). SUA. a unei perioade confuze şi fragmentate. îşi vor consolida poziţia. oricum. În acelaşi timp. Prin urmare. dar această operă este foarte greu de realizat în momentul de faţă. atunci este posibil să se ajungă la un gen de ordine bazată pe reguli clare.O nouă ordine poate fi creată fie de o superputere dominantă. Cine va câştiga dacă această stare de confuzie se va prelungi? Totul depinde de durata refacerii şi relansării. Dacă SUA şi Europa se vor reface rapid. Dacă această perioadă se va prelungi. iar modelul ei a devenit modelul împărtăşit de cele mai multe state ale lumii. adevăraţi coloşi. „ţara cu cele mai mari rezerve … nu poate spera să stabilizeze lumea de una singură” (Harold James. care ar fi interesul lor major să grăbească instaurarea noii ordini? 195 . o ordine internaţională implică. chemate să joace un rol foarte important. lumea se depărtează vizibil de ordinea unipolară şi caută alt model de ordine internaţională. dacă va apărea un sistem de priorităţi compatibile” (Idem). SUA au rămas singura superputere. Dar cum menţiona Kissinger. o ordine unipolară. să mai subliniem că actuala criză are origini globale şi nu poate fi soluţionată doar în cadre naţionale. Ceea ce va accentua imaginea unor acţiuni puţin coordonate şi costisitoare. chiar un comportament care ne poate aminti de regulile dure ale supravieţuirii. care vor căuta să-şi impună propriile viziuni şi abordări în problemele internaţionale şi. fie de un grup de state care împărtăşesc valori comune. în primul rând. Nou este faptul că ultimele evoluţii vor pune sub semnul întrebării ordinea liberală existentă. Acum.planul va fi dominat de retorica cooperării. cum se ştie. în mod obiectiv ea va ajuta ţările care s-au dezvoltat în ultima perioadă şi care. Prim. The Making of a Mess. în timpul crizei. iar în străfunduri va acţiona competiţia între state şi regiuni. A fost. Reconstrucţia sistemului financiar internaţional reprezintă miezul dur al noii ordini internaţionale. Pe de altă parte. vor fi rezervate faţă de abordări şi prescripţii americane. principii similare cu privire la evoluţia lumii de astăzi. în timp ce China.

Ikenberry. ea constituie un gen de scadenţă forţată.Criza nu a adus lucruri noi. February 14/20. The Economist. Harold (2009): „The Making of a Mess”. Robert (2008): Futurecast 2020. În acelaşi timp. 2007. The Economist.fr. 2009. January 31st1st-6th February. „Economics focus”. January/ February 2008. Tony (2008): „We can help China Embrace the Future”. Discours à l’occasion du lancement de la réflexion pour une Stratégie Nationale de Recherche et d’Innovation. January 31st-6th February. The Economist. www. 2009. 2009. 2008. 2009. After the fall”. November 15th/21th. London. „Worse than Japan? ”. 22 janvier. Apocalypse or Cornucopia?. Shapiro. July/August. The Economist. Wall Street Journal. Deudney. November 15th. „The Global economic summit. „The Obama rescue”. Bibliografie Blair. „Globalisation under strain. The Economist. London. 2008. The Fall and Rise of a Great Power. December 13th/19th. London. November 1st/7th. „Reflating the Dragon”. Sarkozy. Profile Books. Can the Liberal System Survive? ”. Fenby. James. The Economist. „China moves to centre stage”. John (2009): „The Myth of the Autocratic Revival”. Gat. „Burgeoning bourgeoisie”. Foreign Affairs. John (2008): „The Rise of China and the Future of the West. The Economist. Das. Foreign Affairs. Palgrave Macmillan. Homeward bound”. Jonathan (2008): The Penguin History of Modern China. February 14/20. 2009. criza favorizează o mişcare tectonică la încheierea căreia se vor contura noi făgaşe şi noi linii de evoluţie. The Economist. 2008. 2009. Orientările geopolitice se instalează greu. January/February. 2009. A Global Vision of Tomorrow. 196 . August 26. Daniel and Ikenberry G. February 7th13th. Dilip K. January/February. 1850-2008. Foreign Affairs. ci a developat rapid procese şi tendinţe deja vizibile. Troubled tigers”. „Asian Economies. Reprezentând un test sever pentru cei care acumulaseră suferinţe cronice. Azar (2007): „The Return of Autoritarian Great Powers”. Penguin Books. The Economist. 2008. Foreign Affairs. (2009).elysee. „The Left’s resignation note”. N. (2008): The Chinese Economic Renaissance. February 14th/20. The Economist. dar se instalează pe termen lung.

elementele cheie ale unei strategii de ieşire din criză? 2. Precizaţi câteva din caracteristicile modelului de dezvoltare propus de China. Precizaţi câteva direcţii de evoluţie a globalizării impuse de actuala criză economică. 7. Cum se reconfigurează raportul stat-piaţă în actualul context economic? 6. 4.. Precizaţi câteva din cauzele izbucnirii actualei crize economice. Cum schimbă criza actuală raportul dintre ţările dezvoltate şi economiile emergente? 3. 197 . în opinia dvs. 5. Care sunt. Care este impactul de ordin geopolitic al actualei crize? Faceţi referiri la evoluţia Chinei pe scena internaţională.Întrebări şi probleme 1.

Răspunsuri concertate la criză O criză globală cere răspunsuri globale. ghidat de doctrina liberalismului economic). dereglementare 1. 2007). începe să fie sloganul preferat al puterilor mari ale lumii în această perioadă. mai important. Brazilia. Consensul de la Washington a luat sfârşit! Ce punem în loc? Bibliografie Întrebări şi probleme Cuvinte cheie: unilateralism. devine evident şi rolul schimbat pe care economiile emergente îl joacă în plan politic. atrag atenţia asupra unei realităţi: un plan pentru ieşirea din criza mondială necesită o bază lărgită de dialog. Alianţe altădată improbabile (ca cea dintre Quatar şi un grup din industria auto germană) sunt acum fireşti. Întruniri-mamut. India sunt invitate să îşi exprime punctul de vedere asupra unui plan concertat de ieşire din criză: aceste economii emergente deţin nu doar pieţe care ar putea absorbi surplusul de producţie din state ca Germania. Consensul de la Washington. Reformarea FMI 3. Răspunsuri concertate la criză 2. li se recunoaşte angajamentul ferm faţă de aceste principii (care explică în parte şi succesul economic. Aşteptările legate de China sunt mari. multilateralism. El pare să fie confirmat de summituri reunind din ce în ce mai multe ţări importante. întemeiată pe principiile democraţiei liberale (Held. ca cea a G20 din aprilie 2009 de la Londra. în locul obişnuitelor G7 sau G8. iar economiile emergente capătă o voce puternică în plan internaţional. McGrew. deveniţi extrem de rari în economiile vestice. Pe fondul inversării poziţiilor de pe care joacă competitorii globali (de pildă. Astfel se explică gradul ridicat de încredere acordat Chinei de către liderii politici şi financiari ai lumii. până acum prea puţin prezente pe scena internaţională. care presează guvernul chinez ca 198 . Alţi analişti fac însă referire la motive mai prozaice pentru care ţări ca Argentina. bani lichizi. chiar la nivelul unor instituţii globale ca FMI şi BM. Optimiştii ar putea susţine că transguvernarea globală. drepturi speciale de tragere. 2005. Se pot propune câteva explicaţii pentru această nouă poziţionare a puterilor lumii. dobândeşte în sfârşit o formă concretă: statelor susţinute de economii puternice sau promiţătoare. ci. ţările vestice sunt receptoare de fonduri din state mult mai sărace ale lumii).Cursul 10 Reformarea instituţiilor financiare internaţionale Cuprins 1.

8631.23 4.72 199 SUA Japonia Marea Britanie Franţa China Rusia Belgia India Coreea de Sud Brazilia .69 2. ţările europene vor avea mai mult de 30% din total. Un prim cost este cel al reformării FMI: China pare hotărâtă să condiţioneze creşterea contribuţiei la Fond de renegocierea dreptului său de vot. The Economist.o parte din uriaşele sale rezerve valutare (estimate acum la două mii de miliarde de dolari) să fie orientată spre creşterea contribuţiei Chinei la Fond. 2008. 336). Este însă greu de imaginat deocamdată ca aceste ţări să vorbească cu o singură voce (vezi Eichengreen.66 3.02 6.34 1.89 2. Chiar după reforma voturilor.77 16. până în momentul de faţă. Renegocierea ar fi o recunoaştere implicită a nerespectării de către FMI. şi de economiile consacrate. După unii analişti.36 1.38 1. programată pentru 2011.73 6. p. aproximativ 17%. păstrând un singur loc în board-ul FMI. iar SUA. p. no. deoarece „noul sistem monetar global nu va putea opera fără aprobarea Chinei“ („Birth pains“. 391. „E mai probabil ca următoarea ordine monetară să fie gândită în Beijing. Greutatea votului fiecărei ţări e dată de importanţa pe care o avea economia sa în acea perioadă (vezi tabelul 1).29 4. care a pledat constant în favoarea reformării instituţiei (2002. şi nu în New Hampshire“ [unde s-a încheiat acordul Bretton Woods în 1944]. vol.38 1.86 1. procent.39 2. 2 aprilie 2009) avertizează însă că preţul intrării Chinei pe scena finanţelor internaţionale drept un actor important ar putea fi în final scump plătit şi de instituţiile financiare.86 4.09 1. acest nou acord are semnificaţii profunde. Un reproş adus nu doar de opozanţii globalizării (care protestează la fiecare summit faţă de politicile Fondului). nu respectă principiile democratice ale reprezentării echitabile în sistemul său de vot. Financial Times. Deşi FMI este una din instituţiilecheie în guvernarea sistemului financiar global. care perpetuează formula adoptată la înfiinţarea Fondului. 2006). a principiilor democratice. o soluţie favorabilă pieţelor emergente ar fi ca ţările din zona euro să voteze ca un bloc. acum 60 de ani. ci şi de analişti de talia lui Joseph Stiglitz. 78).81 2.29 3. Unii analişti (Geoff Dyer. 16-22 mai 2009. Departe de a fi doar o luptă a orgoliilor. dar rămânând grupul cu cea mai mare influenţă din acesta. % existent propus 16.86 4.

şi pieţele pe care aceştia operează. Propunerea lansată de guvernatorul Băncii Centrale Chineze. acordarea unui vot cu greutate mai mare pentru China ar însemna atât recunoaşterea statutului său drept a treia economie a lumii. 18) devin cu atât mai evidente cu cât FMI s-a dovedit incapabil să asigure stabilitatea financiară globală după seria de crize economice de la sfârşitul anilor ’90. avertizează Raghuram Rajan. Aceste „anacronisme în guvernare“ (p. Stiglitz avertizează asupra pericolelor unilateralismului şi inconsistenţei principiilor democratice din instituţiile economice internaţionale. O a doua implicaţie a schimbării raporturilor între FMI şi China devine evidentă când se aduce în discuţie rolul sporit al FMI în finanţele mondiale. că spectaculoasa creştere economică a Chinei a încetinit pe fondul crizei mondiale. care propune în acest context crearea unor reglementări care să ţină seama de dinamica economiei („Cycle-proof regulation“. 8626. Un rol cu care China însăşi nu pare să se fi obişnuit. Aceştia amintesc guvernului că numărul de săraci din China este încă foarte mare. vol. reglementările stricte ar fi liberalizate excesiv. 71). în viziunea lui Stiglitz. FMI nu respectă. „Reformăm ghidaţi de iluzia că şi agenţii supuşi reglementărilor. Cu puţin înaintea summit-ului. Structura de putere din FMI şi BM reflectă o perioadă istorică în care multe din ţările acum importante economic erau colonii. descurajarea protecţionismului. Păstrarea sistemului de numire a şefilor celor două instituţii de către preşedintele SUA (pentru BM) şi Europa (pentru FMI) creează deficit de legitimitate. China a mai făcut un gest semnificativ. în parte pentru că propriii economişti îndeamnă la prudenţă. Impunerea unor măsuri prea dure în timpul crizei ar avea un efect de bumerang: odată criza trecută. 391. acordarea de sprijin pentru ţările mai sărace. oferirea de facilităţi financiare pentru buna desfăşurare a comerţului. De pildă. tocmai acele reguli pe care le impune ţărilor pe care le creditează: guvernare bazată pe principii democratice şi transparenţă. 391. un argument împotriva combaterii recesiunii prin stimularea cererii ar fi că această măsură ar duce la un grad şi mai mare de îndatorare al SUA. Zhou Xiaochuan. 65. că ţara finanţează deja deficitul uriaş al SUA. în parte pentru că este prea nou. no.Sursa: „Mission: possible“. pp. cât şi a importanţei sale crescânde drept actor în planul politicii internaţionale. Aşadar. fost economist şef la FMI. Unele din aceste măsuri sunt privite cu scepticism de chiar liderii europeni. 11-17 aprilie 2009. vol. p. „sistemul deficitar de guvernare globală“ (2006. The Economist. no. 8626. The Economist. p. 13-19) fiind una din zonele care împiedică dezvoltarea globalizării drept un proces benefic. Multe din soluţiile propuse la Summitul G20 de liderii lumii pentru „salvarea capitalismului de el însuşi“ sunt doar reiterări ale unor intenţii mai vechi: stimularea economiei. sunt statice şi pasive“. 11-17 aprilie 2009. de a înlocui dolarul cu o nouă valută pentru rezervele internaţionale bazată pe un 200 .

În acelaşi timp.coş de valute şi bunuri. De altfel reformarea sistemului global de rezerve valutare este una din propunerile lui Stiglitz pentru „îndreptarea“ efectelor globalizării. se împrumută de la ţări mai sărace decât ea cu suma de 2 miliarde de dolari pe zi. în 2005. atrage atenţia Stiglitz. Odată cu creşterea investiţiilor în SUA. economiile SUA se ridicau la 13. cea mai bogată ţară a lumii. China. după cum poate fi şi o mişcare tactică menită a semnala SUA noul rol al Chinei pe scena economică internaţională. Indonezia şi Filipine) şi-au dublat rezervele valutare până la 2300 miliarde de dolari (2006. în Europa Centrală şi de Est şi în Asia de Est (cu excepţia Chinei). rată înaltă de economisire în afara SUA şi egalizarea ratei investiţiilor la nivel global (Eichengreen.9% în anii ’90. doar jumătate din media globală. 247). Astfel. Coreea de Sud. pe fondul efectelor dezastruoase ale crizei mondiale în SUA. p. În egală măsură. de vreme ce SUA. detaşându-se clar (Ibidem. ar putea exista o semnificaţie mai profundă. Singapore. Rata globală de economisire a crescut de la 22. ceea ce duce la profitabilitate. China. poate fi un semn că statul chinez este îngrijorat de scăderea valorii rezervei sale în valută (din care 2/3 este în dolari). au scăzut investiţiile în zona euro.6% din PIB. investiţii entuziaste. Sugestia oficialului chinez pare o întoarcere la Keynes (care este des invocat în această perioadă de criză economică). „The global new deal“ este deocamdată doar anunţat. 324328). 248). Thailanda. la 24. care le-a arătat acestor ţări adevăratele costuri ale unui împrumut (p. pe fondul flexibilităţii pieţei şi dezvoltării şi aplicării de noi tehnologii. 8 ţări din Asia de Est (Japonia. ceea ce echivalează cu un vot de încredere dat instituţiei financiare. pp. dar o regândire a principiilor după care funcţionează economia mondială pare inevitabilă. p. SUA au reuşit să atragă investiţii. ceea ce reprezintă aproximativ 2/3 din economiile nete ale lumii. Sistemul financiar actual nu pare a funcţiona bine. Între 2001 şi 2005. agreată de economiile puternice. Doar acţiunea concertată a acestor factori poate explica situaţia paradoxală în care se află SUA. Gestul arată că e posibil să apară o monedă de rezervă internaţională alta decât dolarul. Odată cu aceste ţări. Cauzele creşterii deficitului de cont curent al SUA sunt multiple: rată joasă de economisire la nivel naţional. prin acordarea unei sume semnificative pentru drepturile speciale de tragere ale FMI. întreaga lume a aflat că „liberalizarea înaintea măsurilor care să întărească pieţele financiare interne. 327). care să reformeze 201 . Doi factori au dus la creşterea dramatică a rezervelor: instabilitatea economică şi financiară globală şi gestionarea deficitară de către FMI a crizei din Asia de Est în 1997.9% în 2004. Malaiezia. care trimite la ideea îndelung disputată a necesităţii de a accepta multilateralismul. Propunerii Chinei i s-a dat un răspuns la Londra. cu procentul de 45% din PIB. ceea ce înseamnă că nivelul investiţiilor la nivel global a rămas oarecum egal.

suma economisită de un chinez ajunge la aproximativ 800 de dolari pe lună.100 de miliarde de dolari acordată de ţările bogate pentru ieşirea din criză (un sprijin financiar cu o amploare fără precedent). Prin urmare rezervele în dolari descurajează investiţiile şi consumul. contrazicând astfel toate lecţiile de înţelepciune economică date de Fond ţărilor pe care le-a creditat. Nu întâmplător se fac presiuni din ce în ce mai mari asupra Chinei pentru stimularea consumului intern. Însă. Majoritatea rezervelor este constituită din bonuri de tezaur emise de Trezoreria SUA. dar în acelaşi timp susţine consumul acestei ţări. pe de o parte. însuşi nivelul mare al deficitului SUA este o sursă de instabilitate pentru economia globală. acest stat va căpăta sporită legitimitate drept putere mondială. statele blochează nişte bani pe care i-ar putea orienta către proiecte de infrastructură. În condiţiile în care FMI va redeveni instituţia care va supraveghea finanţele lumii. În acelaşi timp e adevărat că „fără setea de consum a Americii. ceea ce ar duce implicit la scăderea rezervelor Chinei. iar pe de alta. iar China va avea un rol sporit în structurile sale de decizie. 258). acumularea de valută a permis scăderea ratei de schimb în aceste ţări creditoare (prin încurajarea exporturilor). Cele două ţări devin astfel „ostatici reciproci“ (p. aşa cum rezervele Chinei şi Japoniei sunt contragreutatea necesară. Investind în bonuri de tezaur. pe de alta a implicat costuri dramatice.guvernarea corporatistă şi să adapteze regimul politicii macroeconomice la imperativele pieţelor deschise de capital“ duce la dezastru (Eichengreen. FMI se va reinventa şi va folosi inteligent suma de 1. China se află într-o situaţie paradoxală: are un deficit comercial uriaş cu SUA (care e mai dispusă să importe din China decât să exporte). 202 . fără ca ţara să îşi dorească într-adevăr aplicarea acestei măsuri. care pe termen lung ar aduce câştiguri mai mari. Reformarea FMI şi BM echivalează cu regândirea echilibrului între marile puteri ale lumii. Pe de altă parte. de pildă. China nu poate vinde bonuri de tezaur în cantităţi prea mari pentru că valoarea dolarului ar scădea. şi la implementarea sa. China are într-adevăr o rată de economisire uriaşă: la un salariu mediu de 1700 de dolari. lucru care ar debloca mulţi bani lichizi de care economia mondială are atâta nevoie. atunci tandemul FMI-China ar putea fi unul cu adevărat semnificativ. p. Deocamdată nici o altă ţară nu pare să aibă apetitul insaţiabil al SUA pentru consum. 251). care pot fi schimbate rapid în bani lichizi. Până acum China s-a dezvoltat oarecum împotriva capitalismului şi fără ajutorul FMI. dacă pe de o parte. care să semnalizeze puterea sa în creştere. iar statu-quo-ului nu se va schimba prea curând. temerile că economia globală va deveni slabă […] s-ar fi putut confirma“ (p. dar au dobândă foarte mică. 332). Din această perspectivă. propunerea Chinei de a institui o nouă monedă de rezervă pare a fi mai mult o mutare tactică. slăbind economia mondială. China va participa şi la finanţarea acestui plan ambiţios. Dacă.

ţările mari din America Latină şi Asia îşi plătiseră datoria la FMI. Până la această propunere. The Economist. Rămâne de văzut în ce măsură planul financiar pentru FMI anunţat la summitul de la Londra va da roade în economia reală. denunţate de mult timp drept instituţii anacronice. din mai multe motive. această sumă va însemna o injecţie rapidă de lichidităţi în economia mondială. ceea ce nu e de natură să stimuleze cererea. Unii analişti au observat deja că din suma de 250 de miliarde sub formă de drepturi speciale de tragere (o modalitate prin care FMI poate arunca bani pe piaţă. Acest ciclu s-ar putea repeta: ţările cu economie emergentă ar putea să urmeze 203 .100 miliarde de dolari care va fi dată FMI nu este spectaculoasă în sine: Japonia şi ţări din UE anunţaseră deja înaintea summitului de la Londra că îşi măresc contribuţia la Fond. Oricum. ci şi prin apariţia unei noi ordini financiare. Ele au acum la dispoziţie mai mulţi bani. banii acordaţi pentru drepturile speciale de tragere înseamnă pur şi simplu că FMI poate să printeze mai mulţi bani. adevărata cauză a „bulei speculative imobiliare a Americii“ şi a crizei actuale („Banking on the Fund“. Ambele cifre arată creşterea puterii FMI ca instanţă de analiză şi reglementare a finanţelor globale. cu efect pe plan mondial. 391. suma totală de DST ajungea la 32 de miliarde de dolari. Această tendinţă. În primul rând. care a hrănit foamea de consum a SUA. dar şi să definească arhitectura lumii pe care o guvernează. p. no. ţările mari s-au temut că un FMI puternic va încuraja ţările sărace să aplice politici riscante. aproximativ 170 de miliarde se vor duce către cele mai puternice economii ale lumii (în funcţie de ponderea pe care o au voturile lor). cele 250 de miliarde pentru sprijinirea comerţului vor veni de la sectorul privat. Până la începutul anului 2006. Reformarea FMI Criza economică va duce la schimbări spectaculoase nu doar prin probabila inversare a ierarhiei la vârf între marile economii ale lumii. 8626. este.2. FMI a devenit mai puţin important după criza din anii ’90 din ţările cu piaţă emergentă. Suma de 1. după unii analişti. 17). asemănătoare felului în care o bancă naţională tipăreşte bani). iar până la sfârşitul lui 2010 marile economii ale lumii s-au angajat să cheltuiască 5000 miliarde de dolari pentru a ieşi din criză. Summit-ul de la Londra din 2009 ar putea marca momentul reinventării FMI şi BM. vol. dar au şi mai multe responsabilităţi. Se poate pune întrebarea de ce ar avea nevoie Fondul de mai mulţi bani. ceea ce le impune şi să gândească o restructurare internă. 11-17 aprilie 2009. de unde tendinţa (vizibilă în special în Asia) de a acumula rezerve valutare mari pentru vremuri de criză. Semnificative sunt alte două cifre: rezervele FMI cresc de la 500 la 750 de miliarde de dolari. adică mai puţin de 2% din uriaşa rezervă valutară a Chinei. Nici economiile emergente nu doreau să se mai supună condiţiilor dure de împrumut.

se văd însă nevoite să apeleze la Fond. fiecare. unde pieţele reacţionează negativ la vestea unui acord cu Fondul). 8626.exemplul de economisire al Chinei. „Ruşinea de a împrumuta de la FMI“ („Mission: possible“. pare să treacă criza fără semne vizibile de slăbiciune. unele din activităţile sale suprapunându-se cu cele ale BM. care astfel ar evita tăierea costurilor (devenită necesară din cauza fugii capitalului). În loc să adune rezerve uriaşe (care. încât „trebuie să ne întrebăm dacă nu şi-a diluat competenţa analitică. statele mari transmit un semnal: FMI ar putea să încetinească prăbuşirea cererii în economiile emergente. Reinventarea Fondului ca „sursă prietenoasă“ ar putea însă să nu funcţioneze. 11-17 aprilie 2009. Dând mai mulţi bani Fondului. pentru a-şi acoperi nevoia de lichidităţi. care la rândul său şi-a dispersat atenţia în atât de multe acţiuni. amestecată cu temerea faţă de consecinţele unui împrumut (atât pe plan naţional. care. Restructurarea va aduce şi necesara delimitare a atribuţiilor celor două instituţii. Din ce în ce mai multe ţări europene. FMI a ajuns să se ocupe de ajustări structurale pe termen mediu şi lung şi de reducerea sărăciei. în domeniile fundamentale ale dezvoltării“ (Srinivasan. ar putea oferi o asigurare colectivă pentru cei prudenţi şi asistenţă condiţionată pentru cei cheltuitori“ (ibidem). p. cât şi internaţional. Modelul de dezvoltare care proclama virtuţile pieţei libere şi-a pierdut din relevanţă. cu o guvernare mai bună şi cu reguli mai clare. câteva sute de miliarde de dolari sub formă de rezerve valutare. a făcut ca economiile emergente să evite încheierea de acorduri cu FMI. 3. atâta câtă avea. până la urmă. unde măsurile de austeritate reverberează în politică. cu rezervele sale valutare mari (ceea ce înseamnă şi capacitate sporită de stimulare a cererii). „Fondul nu va fi niciodată o bancă centrală globală. 2008. 391. Deja economiile emergente au adunat. la summit-ul G20. că perioada Consensului de la Washington s-a sfârşit. vol. Nici chiar FMI şi BM nu mai par dispuse să îl gireze drept model unic de dezvoltare. 133). Criza economică globală a arătat că modelul promovat de SUA este unul din multele viabile. Dar cu mai mulţi bani. p. Probabil acesta este punctul de la care analiştii vor marca începutul epocii multilateralismului. printre care Ungaria şi România. Nu întâmplător a declarat premierul britanic Gordon Brown. The Economist. Exercitarea acestei noi funcţii de asigurator al economiei globale ar putea fi împiedicată de reputaţia proastă a Fondului. înseamnă îndatorarea ţărilor mari). Consensul de la Washington a luat sfârşit! Ce punem în loc? Poate cea mai semnificativă transformare adusă de criza mondială este punerea sub semnul întrebării a viabilităţii modelului de dezvoltare ultra-liberal. 65). acestea au reacţionat la schimbările din mediul economic prin lărgirea jurisdicţiei. În timp. no. ţările cu economie emergentă ar apela la FMI. 204 .

care a fost eficient pentru unele ţări în dezvoltare. până în 2009. Stiglitz foloseşte exemplul ineficienţei politicilor financiare ale FMI în ţările Americii Latine pentru a demonstra că Fondul poartă o responsabilitate morală pentru eşecul acestor economii. pe de alta. şi succesul unor ţări care nu au urmat aceste principii. Consensul a ordonat economiile ţărilor în dezvoltare de-a lungul următoarelor principii: reducerea rolului guvernului. La începutul anilor ’90 liberalizarea comerţului garanta creşterea economică a ţărilor în dezvoltare. 2006. BM şi trezoreria SUA. pentru a contracara efectele reducerii veniturilor din taxe. Ţările Americii Latine au împrumutat masiv. Politica de austeritate a FMI a mers atât de departe. urmând programul său consacrat: a cerut scăderea cheltuielilor guvernamentale. considerat un triumf al liberalismului (implicând 205 . FMI a descurajat aceste investiţii. Într-un fel. Ţările nu au putut să urmeze principiile lui Keynes de ieşire din recesiune prin scăderea taxelor şi încurajarea investiţiilor în domenii critice ca educaţia şi infrastructura. liberalizare şi privatizare rapidă. încât a interzis Chile să îşi folosească fondul de stabilitate. Prăbuşirea în lanţ a economiilor Americii Latine care au aplicat politicile Consensului a arătat însă că acele ţări care s-au concentrat exclusiv asupra PIB-ului şi au ignorat sustenabilitatea reformelor (importanţa competiţiei. promova liberalizarea comerţului şi a pieţelor. a păstrării şomajului în limite rezonabile. dereglementare. Zece ani mai târziu. p. Consensul de la Washington. ceea ce a dus la o perioadă lungă de recesiune după o creştere economică încurajatoare. încheiat între FMI. apoi prin liberalizarea pieţelor (şi implicit adoptarea de principii ca dereglementarea. au avut o evoluţie dezastruoasă. a reformelor treptate. au dus la conturarea unei abordări mai complexe a dezvoltării. reducerea cheltuielilor guvernului şi încurajarea împrumuturilor). Consensul de la Washington. când Gordon Brown i-a anunţat sfârşitul. pe de o parte. Ridicarea acestora s-a făcut iniţial prin infuzii de capital (ceea ce a impus crearea BM). Din 1989. Această situaţie nu ar trebui totuşi să implice negarea oricărui merit al modelului de dezvoltare bazat pe principii liberale. ca India şi China. a unei idei coerente despre felul în care se face privatizarea) (Stiglitz.pe măsură ce se măreşte distanţa între performanţele economice mediocre ale „şcolarilor model“ care au urmat preceptele FMI (ca Argentina) şi cele ale ţărilor care s-au dezvoltat contra curentului general. eşecuri răsunătoare ca cel al Argentinei (care între timp şi-a revenit la fel de spectaculos) au arătat că liberalizarea excesivă duce la instabilitate. 17). considerând că această cheltuială ar mări deficitul. au privatizat întreprinderi încredinţându-le unor firme străine care nu au făcut suficiente investiţii şi au încurajat consumul excesiv. de cât John Williamson a pus în circulaţie termenul. Lipsa de sustenabilitate a unora din aceste proiecte. Accentul pus pe păstrarea unui nivel scăzut al deficitului guvernamental şi pe liberalizarea brutală a pieţei a expus aceste ţări la instabilitate crescândă.

de pildă). 2007. Fondul se întoarce la scopul său iniţial. McGrew.retragerea guvernului în poziţia mai modestă de garant al macro-stabilităţii economice). The Globalization and Development Reader. 51). London and New York. Un al patrulea stâlp este reprezentat de comunităţi“ (p. Ieşirea din criza din anii ’70’80 a implicat acţiuni concertate ale băncilor centrale. Perspectives on Development and Global Change. FMI şi BM şi-au diminuat importanţa odată cu creşterea fluxurilor financiare dinspre sectorul privat (aşa cum s-a întâmplat în China. Susţinerea de către ţări puternice ale lumii a rolului crescând al FMI şi BM poate fi semnul rafinării unei viziuni comune privind arhitectura şi guvernarea economiei mondiale. Oxford. Bellone Hite. În ordinea superioară a istoriei. poate însemna o soluţie de ieşire din criză dar şi acceptarea viabilităţii unor modele de dezvoltare în disonanţă cu principiile promovate de Fond. În actualul context. Barry.). David. „Reconstructing World Order: Towards Cosmopolitan Social Democracy”. Held. În ordine practică. Explorations in Light of Recent Turbulence. FMI şi BM îşi reiau locul. întoarcerea FMI în postura de instituţie de reglementare şi control al finanţelor mondiale poate avea semnificaţia instituirii unei viziuni noi asupra ordinii globale. „The Future of Global Financial Markets”. creşterea rolului FMI pare firească. Polity Press. Stiglitz propune în schimb un punct de vedere mult mai umanist asupra dezvoltării. Globalization/Anti-Globalization. 2002/2005. În actuala criză. când aproximativ 40% din averea lumii s-a pierdut. 3 aprilie 2009) poate fi justificată prin necesitatea de a micşora impactul măsurilor naţionale de redresare economică asupra comerţului mondial. Amy (eds.). Bibliografie Eichengreen. David. FMI şi guvernelor. Routledge. când sectorul privat are de suferit de pe urma propriilor excese. guvernul şi indivizii sunt trei din stâlpii unei strategii de dezvoltare de succes. Anthony. în Timmons Roberts. McGrew. The Future of Globalization. 50): „pieţele.. Reforma FMI. 2008. Ernesto (ed. constituirea „celei mai mari linii de credit a istoriei“ pentru Europa de Est şi Lumea a Treia prin banii acordaţi FMI (Hamish McRae. care exacerbează calităţile pieţei şi competiţiei. J. e mai puţin democratic şi mai idealist decât o cere noul context economic. Held. acela de a da ţărilor împrumuturi care să le permită să îşi echilibreze balanţa de plăţi astfel încât să încurajeze comerţul şi să nu îi afecteze pe ceilalţi jucători de pe piaţa mondială. 206 . nu doar a economiilor“ (p. Anthony. anunţată prin resursele semnificative puse la dispoziţia sa de economiile puternice. în Zedillo. care „presupune transformarea vieţii oamenilor. În timp. Blackwell Publishing. The Independent. Cambridge.

no. în Zedillo. The Economist. Explorations in Light of Recent Turbulence. 2 aprilie 2009. Srinivasan. Financial Times. Ernesto (ed. 8631. The Economist. 16-22 mai 2009. no. p. vol. 3 aprilie 2009. The Independent. „Cycle-proof regulation“. 16-17. 78. Doha Round and Beyond“. The Economist. Allen Lane. 8626. 391. în opinia analiştilor. 11-17 aprilie 2009. limitele modelului de dezvoltare ultraliberal? 207 . 71. 11-17 aprilie 2009. New York and London. T. Stiglitz. Care ar fi. Stiglitz. Norton. pp. „Birth pains“. Joseph E. London and New York. Care sunt câteva din argumentele aduse de analiştii care susţin necesitatea reformării FMI? 2. 3. The Future of Globalization. 8626. p. vol. Precizaţi care sunt câteva din soluţiile propuse la Summit-ul G20 de la Londra pentru ieşirea din criza economică globală.). Making Globalization Work. N. 8626. vol. 63-65. no. „Mission: possible“. 11-17 aprilie 2009.Raghuram Rajan. vol. Globalization and its discontents. Joseph E. 2008. pp. 2002. „The Future of the Global Trading System. „Banking on the Fund“. The Economist. Penguin Books. 2006. Routledge.. Întrebări şi probleme 1. 391. no. 391. 391.

„Prima şedinţă a terapiei de şoc” 3. „Una din cele mai mari inegalităţi din lume” 3.1. în mod tacit. recesiune. Spre capitalism. Polonia şi China sunt dovada faptului că au existat şi alte strategii Bibliografie Întrebări Cuvinte cheie: privatizare.7. Introducere 2. sistem fiscal eficient. liberalizarea preţurilor. fundamentalism de piaţă 1. 2003). sau măcar în legătură cu care nu 208 . apărută şi în România (Joseph Stiglitz.2. Stiglitz în cartea „Globalizarea. Introducere Cursul de faţă nu este unul obişnuit. parte componentă şi nu element suplimentar al reformei 2. concurenţă.6. tabu. „Privatizarea era o chestiune secundară” 2.1.10. infrastructură instituţională. Din strategia de reformă a lipsit esenţialul: raportarea la rezultate 2. stabilizare. Ţara care a creat Sputnicul devine simplu exportator de resurse naturale 3. „Cine este responsabil de distrugerea Rusiei?” 3. O abordare chiar şocantă. alte rezultate 3. Din această carte am selectat şi o serie de aprecieri care urmează să formeze obiectul unei analize din partea dumneavoastră. Criza din 1998 3.9.2. De ce am selectat din acest autor? Pentru că – fără a fi neapărat de acord cu toate judecăţile sale – el oferă o abordare mai proaspătă şi mai tăioasă asupra tranziţiei la economia de piaţă. pentru că pune în discuţie subiecte considerate. „Salvarea nu se produce” 3.Cursul 11 Tranziţia la economia de piaţă O abordare după J. Privatizarea făcută cum nu trebuie 3.5.4. În cadrul lui vom căuta să răspundem la câteva întrebări care să ne ajute să înţelegem poziţiile exprimate de către Joseph E.3. Speranţe şi deziluzii”. pe scurtătură 3. Consecinţele sociale.4. terapie graduală. Stiglitz Cuprins 1. Alte strategii.8. terapie de şoc. instituţii fundamentale ale economiei de piaţă. economie de piaţă matură. Succesul Chinei contrasteaza izbitor cu cel al Rusiei 3.3.

apoi. încât ea s-a axat doar pe ritmul reformei. mai ales. ca măsurile de reformă să fie evaluate şi judecate 209 . este vorba despre tranziţia la economia de piaţă. Stiglitz a publicat o lucrare care a generat mult interes şi a declanşat o dezbatere aprinsă printre specialişti. dezbaterea pe această problemă a fost viciată din start. am spune obligatoriu. J. a ridica performanţele. misiunea şi răspunderea organismelor financiare internaţionale. Stiglitz ne propune o analiză comparativă a tranziţiei din două ţări de primă mărime: Rusia care. care reprezintă o formă a globalizării. Perioada tranziţiei a fost dominată de o problemă centrală: strategia de reformă. tranziţia rapidă a dus la apariţia unui Est Sălbatic dominat de neorânduială” (J. Cum ar fi rolul statului în tranziţie. ceea ce. în practica înfăptuirii tranziţiei. 2. Poate vă veţi întreba de ce am ales această temă pentru cursul despre Globalizare. 2003. p.1. mai ales. Este normal. Din cel puţin două motive. rolul strategiilor şi al terapiilor aplicate pe parcursul tranziţiei etc. sub denumirea de Uniunea Sovietică. economist şef şi. în abordarea noastră. Ar mai trebui. Din strategia de reformă a lipsit esenţialul: raportarea la rezultate „În loc să dea naştere unei economii de piaţă funcţionale. Mai direct: ce fel de reformă promovăm. adăugat că Joseph Stiglitz este o personalitate de mare prestigiu a economiei contemporane. În primul rând. Fost consilier pe probleme economice al preşedintelui Clinton. în urma unei tranziţii de mare succes. a fost o superputere. ni se pare de certă actualitate. şi China. a examina performanţele diverselor strategii. laureat al Premiului Nobel pentru economie. a unor strategii considerate până nu de mult ca indubitabile şi vorbeşte chiar despre un „fundamentalism de piaţă” existent în literatura despre tranziţie şi. 255). din perspectiva unei valorizări pozitive a acestuia. a perfecţiona gradul de funcţionalitate. prim vicepreşedinte al Băncii Mondiale.putem spune că a existat o diversitate impresionantă de puncte de vedere. poate. reprezintă esenţialul: raportarea la rezultate. Autorul american abordează frontal fetişizarea anumitor reguli. ordinea. care implica asemenea probleme cum ar fi dinamica. Deliberat sau nu a fost lăsată de-o parte sau a fost tratată în treacăt maniera de înfăptuire a reformei. Stiglitz. Reformăm ceva pentru a îmbunătăţi. evoluează rapid spre statutul de superputere. A studia căile care duc spre economia de piaţă. După părerea noastră. iar în urma unei tranziţii tensionate şi puţin elaborate a ajuns să cunoască un declin vecin cu prăbuşirea. care. Astfel au apărut două orientări: cea reprezentată de adepţii terapiei de şoc şi cea îmbrăţişată de susţinătorii gradualismului. În al doilea rând. sincronizarea măsurilor şi.

Generând asemenea procese îngrijorătoare. Or tocmai această dimensiune fundamentală a lipsit sau a fost slab reprezentată. aşezate. antireformişti. în orice caz. Au contat ritmul şi viteza de înaintare şi mai puţin rezultatele. În felul acesta. îmbogăţirea rapidă şi masivă a unor cercuri restrânse şi sărăcirea dramatică a majorităţii populaţiei. Promovarea reformei în ritm accelerat a luat forma unui adevărat test de adeziune şi de susţinere a economiei de piaţă şi a societăţii democratice. de mentalităţile şi valorile ei. În cazul în care s-ar fi bucurat de atenţia necesară. îndepărtarea cât mai rapidă de vechea societate. În acelaşi timp. un copil are nevoie de nouă luni”. pe când susţinătorii gradualismului erau poziţionaţi drept conservatori.prin prisma rezultatelor probabile şi apoi. Adepţii celor două formule s-au confruntat mai mult pe tărâm ideologic. ar fi jucat rolul unui adevărat ghid în identificarea celei mai indicate maniere de înfăptuire a reformei. O dovadă o constituie şi faptul că ambele tabere au apelat mai mult la metafore şi la un limbaj retoric în general. o inflaţie galopantă. nu putem să nu formulăm şi o altă întrebare. argumentele de fond lipsind sau fiind puţin prezente. motivată în anumite privinţe. Terapia de şoc – cel puţin cum a fost aplicată ea în cazul Rusiei – a generat o sărăcie masivă. mult şomaj. au ocupat poziţii cheie în desfăşurarea reformei din Rusia şi din celelalte ţări foste socialiste. Este de înţeles un asemenea obiectiv. după cum mărturiseşte autorul american. despre ritmul reformei. Un argument în favoarea terapiei de şoc am putea reţine: dorinţa. atunci ritmul se regla de la sine. Sfera de cuprindere a reformei ar fi fost treptată pe măsură ce rezultatele confirmau şi recomandau extinderea. a rezultatelor reale pe care le produce. Astfel a luat naştere un clişeu care a lăsat şi mai puţin loc unei discuţii profesioniste. Adepţii acestei orientări erau automat consideraţi reformişti. încât să se asigure caracterul ireversibil al transformărilor. ca un judecător aspru dar cumpătat. adepţii terapiei de şoc au ocupat prim-planul dezbaterilor de profil şi. o asemenea abordare ar fi uşurat dezlegarea multor altor probleme. abordarea prin prisma rezultatelor ar fi acţionat ca un ponderator. printre care şi cea a ritmului şi a vitezei de înaintare a reformei. fie pur şi simplu nesocotit. noua societate poate prezenta un grad de 210 . Dacă rezultatul ar fi ghidat cu adevărat reforma. De fapt. totul a luat forma unei dezbateri ideologice: terapie de şoc sau terapie graduală. Cum acest criteriu a fost fie neglijat. încurajaţi şi de forurile financiare internaţionale. Adepţii terapiei de şoc declarau: „Nu poţi trece peste o prăpastie din două sărituri” iar cei ai terapiei graduale relevau: „Ca să se nască. după un timp. pentru că trebuia aşteptat rezultatul. de a se imprima un asemenea ritm tranziţiei. Totul ar fi avut un reglaj lăuntric şi natural. Stimulaţi. el s-a transformat într-un criteriu ideologic şi nu a mai lăsat loc unei discuţii aplicate despre această problemă centrală a tranziţiei.

China a obţinut rezultate spectaculoase pentru că a promovat o viziune practică despre reformă. actualitatea. după ce a fost testată în diferite domenii. neîndoielnic. Ritmul ponderat este o consecinţă a acestei poziţii de principiu. Nu putem vorbi despre legitimitatea unei puteri. este şi ea de certă actualitate şi nu poate fi trecută cu vederea. Este o problemă nu numai importantă. Din spaţiul chinez s-a lansat şi ideea unei legitimităţi bazate pe performanţa puterii. reforma s-a aplicat gradual. În mod clasic. de câte ori s-a ivit ocazia. care. nici Rusia nu au ajuns la nivelul PIB-ului din momentul 211 . competitivitatea – cu toate rezultatele lor pozitive. în plan social – ne putem emancipa de o abordare ideologică a mersului reformei. la următoarele alegeri. Tocmai pentru că s-a dorit să se obţină rezultate. Observaţi aceeaşi insistenţă şi din partea conducerii României de ieri sau de azi care a relevat. Este vorba despre o nouă sursă a legitimităţii puterii. Priviţi cu câtă insistenţă conducerea Rusiei de astăzi accentuează creşterea economică a ţării din zilele noastre. Se poate da şi o contrareplică: dar dacă vine o altă putere pe mandatul căreia se consemnează acelaşi declin al standardului de viaţă? Am relevat această dimensiune a legitimităţii. strategia reformei trebuie corelată strâns cu un context social şi economic şi ghidată de rezultate. fără să poarte girul de legitimitate pe care îl poate da numai votul liber şi democratic. tocmai pentru a marca deosebirea faţă de perioada anterioară – caracterizată printr-un dramatic declin – şi a-şi consolida legitimitatea. Am dori să atragem atenţia asupra unei probleme pe care o considerăm extrem de importantă. fără ca ea să rezulte dintr-un proces de alegeri democratice. cum ne-a arătat chiar perioada tranziţiei în Rusia. După aproape 20 de ani de tranziţie nici România. adesea.atractivitate ridicat? Şi atunci nu tocmai aceste procese anulează în bună măsură scopul iniţial care întemeia terapia de şoc? Într-un cuvânt. cu libertatea şi caracterul lor democratic. este uitată. deşi nu totdeauna lucrurile se întâmplă astfel. Nu există suficiente argumente strict economice nici pentru o variantă. Nu este întâmplător că ea a fost lansată chiar în spaţiul chinez. chiar legitimitatea provenită din alegeri poate fi pusă sub semnul întrebării. ritmul de creştere economică a României din ultimii ani (exceptând perioada crizei actuale). Este legitimă o putere care a rezultat din alegeri dar sub mandatul căreia oamenii trăiesc din ce în ce mai rău? Poate veţi răspunde tot cu o întrebare: dacă este aşa. De acord. Ghidajul cel mai eficient îl pot oferi rezultatele şi numai urmărind rezultatele. performanţa. cum remarcă şi autorul american. ghidată de rezultate. pentru că. eficienţa. considerăm noi. chiar dacă este foarte puţin abordată în literatura de profil. pentru că ea are şi o conotaţie morală. legitimitatea puterii era asociată cu alegerile. pe rezultatele ei. după ce s-a considerat că sunt condiţii pentru extinderea ei. populaţia va da jos puterea respectivă. nici pentru alta. Mai ales când vorbim despre perioada tranziţiei. pentru că în absenţa ei. ci şi foarte presantă. Dimensiune care îşi păstrează.

sunt legate de sistemul de proprietate. cinci de declin pot fi motivaţi. proprietatea privată. Un an. mai ales. vechiul monopol al statului ar fi înlocuit cu un monopol privat. ce sens dăm termenului de „secundar”? Poate fi privatizarea secundară într-un proces care urmăreşte să edifice economia de piaţă. În Rusia. 2. Deci cum ar trebui să ne raportăm la această formulă şi. să spunem Gazprom. Iar monopolul privat nu este deloc superior celui de stat. Doar Polonia. competitivitatea. „Privatizarea era o chestiune secundară” Formula lansată de către autorul american este de-a dreptul şocantă. În societatea socialistă nu exista concurenţă. se ridică un mare şi obsedant semn de întrebare. în nici un fel. doi. privatizarea nu poate fi secundară întrucât ea creează fundamentul economiei de piaţă. una dintre cele mai mari bogăţii naturale ale acestei ţări. modul de formare a preţurilor. iniţiativa privată. Prin urmare. ci şi. economie bazată în mod fundamental pe proprietatea privată? Dacă avem în vedere acest registru. o ordine valorică. Mai ales că ea apare într-un context în care toată lumea vorbeşte despre privatizare ca despre cheia reuşitei în procesul reformei. pentru că. Am putea spune că el prezintă o serie de inconveniente suplimentare: cum monopolul privat face din profit raţiunea lui de 212 . pentru că proprietatea era de stat. trei. Nu discutăm acum implicaţiile sociale ale unei asemenea situaţii (dacă volumul activităţii economice este mai mic. „Ceea ce face să funcţioneze economia de piaţă este concurenţa”. secundar aici nu indică. Insistenţa cu care se repetă ritmurile de creştere pozitivă arată cât de presantă este această problemă şi cât de doritori sunt liderii ţărilor care au cunoscut tranziţia de a se distanţa de o perioadă de care nu vor să fie alăturaţi. Dacă această sursă imensă de câştig revine unui singur concern. toate caracteristici esenţiale ale economiei de piaţă. Am ales să discutăm această afirmaţie a lui Stiglitz. Sistemul concurenţial. în acest caz. s-au creat condiţiile pentru concurenţă? Nicidecum. Ci doar semnalăm problema delicată a legitimităţii. atunci şi oamenii trăiesc mai rău). dacă se acceptă această formulă. Putem însă spune că dacă privatizăm proprietatea de stat avem automat de-a face şi cu concurenţă? Răspunsul autorului american este negativ şi noi putem spune că este un răspuns dat nu numai pe baza studierii unor situaţii reale. pentru că se face prea des confuzia dintre proprietatea privată şi existenţa concurenţei. un răspuns de bun simţ. Proprietatea privată este o condiţie esenţială pentru concurenţă. Să apelăm la un exemplu. dar nu este singura condiţie.2.prăbuşirii fostei orânduiri. Cehia şi Ungaria au atins nivelul PIBului din 1989. se privatizează desfacerea gazelor naturale. Când numărul anilor trece de zece.

dacă există performanţă. Are China o economie de piaţă funcţională? Judecând după ritmul creşterii economice. dacă nu sute de ani. O explicaţie de fond a acestei situaţii. dar sunt alte probleme care ne invită la meditaţie. sau că în diverse sectoare monopolul de stat a fost înlocuit cu monopolul privat. şi de legi adecvate. Să spunem că apar două. Un profit. Cu alte cuvinte. evident că nici privatizarea nu trebuie făcută doar de o singură companie. sub un înveliş care apare ca fiind specific economiei de piaţă. reglementări specifice. De pildă. şi de un regim de proprietate propriu. Dacă vom examina mai atent lucrurile. acest proces poate induce. inima economiei de piaţă? Într-un asemenea context ridică autorul american problema concurenţei. apar dereglări şi. că dacă nu este însoţită de alte măsuri. Poate fi făcută o ordine ierarhică între asemenea priorităţi? Neîndoielnic nu. Are Rusia o economie de piaţă funcţională? Ritmul de creştere economică din ultimii ani ne-ar putea îndreptăţi să avem în vedere un astfel de răspuns. trei mari companii care privatizează respectiva activitate. faptul că veniturile sunt mult mai mici în prezent decât cu două decenii în urmă iar sărăcia este mai mare.a fi. chiar blocaje. a instituţiilor fundamentale pentru funcţionarea economiei de piaţă şi a democraţiei în general. dacă nu apar blocaje şi fenomene rebele. el este tentat să crească preţurile pentru a obţine un profit mai mare. economia de piaţă funcţională nu înseamnă doar să avem proprietate privată. fără a avea în vedere şi celelalte domenii ale tranziţiei. ci să ia naştere mecanismul care să le unească pe toate într-un tot funcţional. Unde mai este şi cum mai poate să apară concurenţa. dacă nu funcţionează într-un mediu concurenţial adevărat. Tranziţia înseamnă un set de priorităţi – crearea proprietăţii private. care nu rezultă din organizarea superioară a propriei activităţi. Cum volumul activităţii economice implicate de desfacerea acestei resurse naturale este imens. reglementări. o întreagă infrastructură instituţională care asigură funcţionarea corectă a economiei de piaţă şi valorificarea atuurilor proprietăţii private. sau că procesul corupţiei a căpătat dimensiuni îngrijorătoare. ţinând cont că economiile mature au avut la dispoziţie zeci. Dacă se dă o atenţie specială uneia din aceste priorităţi în detrimentul alteia. ci din statutul de monopol. ceea ce este mai important. fenomene extrem de costisitoare care nu au nimic de-a face cu spiritul acestei economii. în care au creat instituţii ale economiei de piaţă. fără de care 213 . instituţii. potrivit lui Stiglitz. promovarea unei legislaţii adecvate etc. este privatizarea rapidă. atenţie. Şi dacă cele trei companii formează un cartel? Cu alte cuvinte se înţeleg asupra preţului de desfacere. Pentru că funcţionarea economiei de piaţă are nevoie şi de infrastructura instituţională necesară. cu consecinţe sociale grave. Cum ne putem da seama dacă avem de-a face cu aşa ceva? Dacă există creştere economică. afirmaţia nu poate fi decât pozitivă. el atrage foarte serios atenţia că privatizarea nu înseamnă totul.

Privatizarea s-a îngemănat astfel cu acest proces de restructurare şi a putut conduce la crearea unui sector dinamic al întreprinderilor mici. dezbaterea se concentrează pe probleme economice: terapii. conduse îndeobşte de oameni tineri. în multe privinţe mult mai dur decât cel de stat. nu putem despărţi cele două modalităţi. dezechilibre. Din punct de vedere practic. în paralel.proprietatea privată nu-şi poate releva avantajele sau eşuează în instituirea unui monopol privat. Ea a imprimat un ritm moderat procesului de privatizare pentru a permite ca. modul cum este ea percepută de către omul obişnuit. De fapt aici autorul ridică problema raportului dintre restructurare şi privatizare. fie ca un cost oarecum necesar. Important. restructurarea trebuie să meargă cu un pas înaintea privatizării. nu poate fi vorba despre înfăptuirea prefacerilor pe care le 214 . de redimensionare a întreprinderilor mari. inflaţie etc.3. beneficiile sale. Când sunt abordate. ele apar mai frecvent în dezbaterea politică. pentru că. Deci este bine ca ea să urmeze sau să se desfăşoare concomitent cu alte procese legislative. acest lucru este foarte dificil. să se desfăşoare procesul de restructurare. Se au în vedere mai puţin implicaţiile sociale ale reformei. în acest caz ea vânzând-se mai bine şi existând o garanţie că va funcţiona sau este privatizată pentru a fi restructurată. În mod ideal. Ceea ce vrem noi să relevăm este legătura de substanţă dintre un anumit tip de reformă şi anumite consecinţe sociale. asemenea teme sunt discutate fie ca un rezultat nedorit. când se discută despre Reformă. ceea ce ar putea crea derapaje. În absenţa sa. Se restructurează o unitate şi apoi este privatizată. este ca să nu se apeleze exclusiv la o singură cale. atunci când un partid vrea să critice formaţiunea aflată la putere în tentaţia de a dobândi capital electoral. 2. ritmuri. În al doilea rând. atunci poate duce la efecte contrare celor urmărite. prima condiţie de succes a unei reforme este stabilitatea socială. dornici de performanţă. restructurare. de schimbare a mecanismului lor de funcţionare. în practică. declin economic propriu-zis. instituţionale. China a procedat într-un mod diferit. care să o pună în valoare. parte componentă şi nu element suplimentar al reformei În general. Implicaţiile sociale sunt un rezultat care decurge cu obligativitate dintr-o anumită manieră de realizare a reformei. cel puţin aşa cum înţelegem noi aprecierea autorului american. dispuşi să investească pe termen mediu şi lung. pentru că privatizarea este un factor al restructurării. ele se pot intersecta. Aici este nodul gordian al problemei. Consecinţele sociale. pentru ca aceasta din urmă să dea rezultate. Privatizarea este secundară doar în sensul că dacă este înfăptuită fără infrastructura instituţională care să asigure valorificarea corectă a avantajelor sale. Fireşte. Cum a fost cazul Rusiei.

corupţie la scară rusească. În acest ultim caz. am spune chiar pripită. pentru că se naşte o nouă realitate socială. adâncirea aproape incredibilă a decalajelor sociale. de acceptare. restructurări. 243). în bună măsură. Deci problema costurilor trebuie tratată cu nuanţă. 2003. În cazul Rusiei izbeşte proporţia costurilor.Stiglitz. care conduce la un gen de boicot tacit al acesteia.Stiglitz. folosind drept criteriu de apreciere standardul de un dolar pe zi).presupune tranziţia la economia de piaţă. amploarea suferinţei sociale. nu avem neapărat de-a face cu mişcări sociale. „La sfârşitul deceniului. la o meditaţie mai adâncă asupra legăturii stabilite de autorul american între modul cum a fost făcută privatizarea. costurile nu pot fi evitate. 215 . a declanşat un şuvoi de urmări sociale negative şi foarte greu de controlat: şomaj masiv. care solicită alte atitudini. o mare încordare socială. proporţia fenomenului ne obligă la anumite corelaţii. Pentru că sunt procese noi. veniturile reale (aşa numita „putere de cumpărare”) ale chinezilor erau comparabile cu ale ruşilor. comparabilă cu cea din societăţile latino-americane bazate pe o moştenire semifeudală”( J. p. Când vorbim despre stabilitate. Legătura dintre privatizare şi efectele sociale este pregnant relevată de Stiglitz: „FMI a spus Rusiei să facă privatizarea cât mai repede cu putinţă. „În Rusia există în prezent una dintre cele mai mari inegalităţi din lume. cât şi creşterea inegalităţii – pot avea o legătură directă cu această greşeală” (J. prefaceri tehnologice. când vrem să dobândim sau să realizăm ceva ce pretinde mai mult decât posibilităţile obişnuite. Pe când în China tranziţia a determinat cea mai mare diminuare a numărului de săraci din istorie (de la 358 milioane în 1990 la 208 milioane în 1997. de suportabilitate socială. O privatizare grăbită. eforturi ieşite din comun. duritatea inegalităţilor sociale care s-au creat.247). cu conflicte deschise. atunci când ne propunem un lucru mai deosebit. 2003. scăderea dramatică a puterii de cumpărare. avem în vedere atât sensul restrâns al noţiunii – acela de fundal social cât de cât destins. evident că. ci cu o neacceptare lăuntrică a reformei. care nu cunoaşte tensiuni şi conflicte de necontrolat – cât şi cel larg. conta mai puţin felul în care ea era făcută. dar el nu este mai puţin costisitor pe termen mediu. p. Evident că orice reformă presupune costuri. de sistem la care trebuie să ne adaptăm. în Rusia ea a determinat poate cea mai mare creştere a numărului săracilor înregistrată vreodată într-un interval atât de mic (cu excepţia perioadelor de război şi foamete)”(ibidem. Dar atunci când este vorba despre o reformă. şi impactul social aşa de costisitor. reforma în general. alte performanţe. Decontul social al unei asemenea atitudini nu este atât de spectaculos ca în primul caz.281) Prin urmare. Multe dintre efectele negative amintite de mine mai înainte – atât scăderea veniturilor. p. într-un cuvânt un alt stil. Sunt costuri chiar şi în viaţa privată.

atunci aceste atitudini nu e 216 . pentru că numai în măsura în care economia consemnează o evoluţie pozitivă.Pe de altă parte. indiferent de deţinător. reforma nu a fost privită şi din perspectiva consecinţelor sale sociale. când manifestă tendinţa de permanentizare. în fond. un asemenea rezultat social dramatic nu putea fi declanşat decât în condiţiile în care problemele sociale nu au fost de la început introduse în ecuaţia reformei şi au fost tratate drept ceva secundar. ea erodează valoarea reală a banilor datoraţi creditorilor. şomajul este o problemă mult mai puţin importantă. cu venituri modeste. care. şomajul este o problemă mult mai puţin importantă” (ibidem. „Cei de pe Wall Street consideră inflaţia drept cel mai rău lucru din lume. cum s-a întâmplat în Rusia. Dimpotrivă. pentru conflicte şi chiar confruntări este pregătit. În anumite limite. şomajul ameninţă reforma. terenul social pentru mari tensiuni. Pentru că ne putem întreba. mai este o formă pe care o îmbracă netratarea adecvată a problemelor sociale. potrivit aprecierilor lui Stiglitz. mai ales. Fireşte că stoparea inflaţiei este foarte importantă. Dacă măsurile promovate în cadrul tranziţiei sunt vizibil nepopulare şi induc reacţii de respingere a reformei. 267). nu sunt concepute drept esenţiale pentru desfăşurarea cu succes a reformei. Astfel. Atunci când amploarea lui depăşeşte limite îndeobşte acceptate. care duce la rândul ei la prăbuşirea preţurilor obligaţiunilor. şi pentru o perioadă anume de timp. Noi nu dorim să subestimăm cumva importanţa diminuării inflaţiei. cu inegalităţile flagrante etc. Ea reprezintă un adevărat „cancer” al valorii banilor. şomajul poate fi acceptat ca un însoţitor al tranziţiei. aspectele sociale ale reformei îşi pot găsi o rezolvare. Deci. considerăm că problemele economice trebuie să se bucure de o atenţie prioritară. dacă se poate. p. dacă el apare într-un moment sau altul şi dacă îmbracă o formă sau alta. spune Stiglitz. şi al banilor pe care îi deţin oamenii obişnuiţi. ceea ce duce la creşterea ratelor dobânzilor. Cum spuneam. şi. pentru că aici ne ocupăm de probleme sociale. Obiecţia noastră are în vedere faptul că problemele sociale nu sunt incluse în ceea ce am putea denumi „nucleul dur” al reformei. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu sărăcia. de ce o asemenea problemă nu a fost sesizată şi nu a intrat în atenţia guvernului atunci când a atins un nivel de alarmă? De ce nu s-a schimbat ceva în mecanismul reformei care să pondereze urmările sociale atât de negative? De ce la urma urmei. ar trebui să fie principala perspectivă de analiză şi evaluare? În realitate. între organismele financiare internaţionale şi guvernul Rusiei a luat naştere un gen de consens asupra concepţiei despre reformă în care problemele sociale îşi găseau un loc cu totul modest. Reforma trebuie să fie acceptată de populaţie şi. Pentru finanţişti. Depinde de împrejurări. chiar susţinută. Pentru finanţişti. nu sunt percepute drept un gen de criteriu de evaluare a măsurilor presupuse de reformă şi a reformei în general.

neîncrederea faţă de ceea ce se construieşte. Noi trebuie să reţinem ceea ce simte o populaţie care trăieşte la limita sărăciei. deci. fără îndoială. În orice caz. că în Rusia se pun bazele unei dictaturi. că fenomenul corupţiei este foarte extins şi a atins structuri statale. Altminteri aşa zisul succes economic de moment poate induce o maree de probleme sociale în perspectivă. exprimată de numărul voturilor cu care a câştigat Vladimir Putin preşedinţia în 2000 şi în 2004. observăm astăzi în Rusia o dorinţă limpede a populaţiei de „mână forte”. trimitere. întrebarea reală se referă la efectele pe termen mediu ale unei tranziţii grăbite. Fireşte că un lider care promite că va introduce ordinea şi va stârpi corupţia întruneşte o adeziune largă. Putem critica populaţia pentru acest lucru? Noi credem că nu. Putem. Această nemulţumire poate lua forme diferite: atitudinea nostalgică faţă de ceea ce a fost. pentru că. Şi nu avem aici în vedere elemente ale tradiţiei ruseşti la care se poate face. O reformă este inteligent concepută şi promovată dacă introduce în ecuaţia ei de fond implicaţiile sociale ale măsurilor pe care le promovează. pe faţă. odată cu mulţi comentatori occidentali. sau cel puţin este ameninţată de un pericol real. dar nu putem să nu exprimăm anumite temeri asociate mai ales cu inexistenţa unei opoziţii reale. Şi atunci nu putem să nu medităm şi asupra acestui aspect al costurilor pe termen mediu al măsurilor de reformă. Mai ales în fostele state socialiste. 217 . „rareori a fost mai mare decalajul dintre aşteptări şi realitate ca în cazul tranziţiei de la comunism la economia de piaţă” (ibidem. cu rezultanta sa cea mai spectaculoasă. unde temerile de diferite feluri se menţin. din acest punct de vedere. Nedumerirea noastră este că numai un lider anume spune că poate face acest lucru. 238). dar şi de inexistenţa practică a unui opozant real. aşa cum remarcă Stiglitz. democraţia şchioapătă în Rusia. apare un tip de opoziţie tacită.neapărat necesar să ia forma unei opoziţii deschise. care cuprinde mai ales segmente ale populaţiei de o anumită vârstă. ce procese a declanşat. care a neglijat problemele sociale ale reformei şi a pregătit condiţiile pentru o posibilă evoluţie cu totul nedorită pentru nimeni. de boicot implicit. alunecarea spre credinţe politice extremiste etc. Din perspectiva temei pe care o discutăm. ce impact social a avut pe termen mediu este o altă dimensiune care nu poate fi scăpată în nici un caz din vedere. p. ce poate gândi ea când observă că au apărut miliardari peste noapte. A vedea însă şi la ce a condus o asemenea privatizare. că de fapt. detaşa o concluzie limpede: problemele sociale constituie parte componentă a reformei şi nu un aspect suplimentar al acesteia. Oamenii sunt nemulţumiţi. Nu ne-am grăbi să afirmăm. A reţine doar că a fost privatizată o însemnată parte a activelor de stat poate fi important într-o analiză care se focalizează pe ce se întâmplă de pe o zi pe alta. exodul de creiere către alte state dezvoltate.

încât. „analizele” economice vor fi bune. parte componentă şi ele a unei reforme de succes. dacă nu chiar opusă celei recomandate de organismele financiare internaţionale. să precizăm ce înseamnă echilibru macroeconomic. Şcoala monetaristă spune că inflaţia trebuie ţinută sub control cu orice preţ. este creşterea ratei dobânzilor. Iată ce spune Stiglitz 218 . În interiorul acestui raport vom face şi câteva precizări despre rolul statului în perioada de tranziţie. Joseph Stiglitz nu se raportează pozitiv la recomandările organismelor financiare internaţionale – FMI. respectarea acestor raporturi este un lucru foarte important. Banca Mondială. În sine. nivelul deficitului comercial etc. Reproşul fundamental făcut acestor recomandări este viziunea monetaristă care se concentrează pe echilibrul mocroeconomic şi scapă din vedere problemele economiei reale. Ceea ce se poate reproşa deschis recomandărilor organismelor internaţionale este lipsa de receptivitate faţă de problemele sociale. aşa cum arătam. rata inflaţiei. nu mai are viaţă. dereglările pot declanşa procese extrem de costisitoare. Dacă vom respecta reţetele FMI. se semnalează faptul că succesul nu poate veni decât dacă strategia de reformă este diferită.4. pentru că odată scăpate de sub control. deci piaţa. principala modalitate de a diminua inflaţia este stimularea activităţii economice. Cealaltă abordare susţine că. sau măcar satisfăcătoare. vitalitatea necesară. deci viaţa economică propriu zisă. care îl include şi pe J. se realizează proporţiile macroeconomice. „Cine este responsabil de distrugerea Rusiei?” Întrebarea de mai sus formulată de autorul american ridică o problemă esenţială pentru ceea ce discutăm acum: anume raportul dintre organismele financiare internaţionale şi cele naţionale în orientarea şi luarea deciziilor fundamentale din cadrul tranziţiei. dimpotrivă. numai că „pacientul”. în final. dar care. Stiglitz. într-o parte importantă a literaturii de profil. Pentru că dezlegarea chiar şi sumară a acestei întrebări conduce nemijlocit la problema rolului statului. reprezintă parte componentă a reformei. ceea ce îngreunează activitatea economică propriu-zisă.2. De fapt. Atât de pregnant a apărut acest conflict de abordare. dar viaţa economică devine din ce în ce mai plăpândă. reducerea drastică a cheltuielilor bugetare. Ca să înţelegem mai bine fondul acestei dispute. că inflaţia poate fi chiar folosită pentru a stimula o asemenea activitate. Joseph Stiglitz nu subestimează aceste raporturi fundamentale. Cu alte cuvinte. afectează puterea de cumpărare a oamenilor. ci respinge exagerarea lor în dauna problemelor sociale. aici sunt abordări economice diferite. Metoda principală de a diminua inflaţia. Un anumit raport între diferitele componente ale activităţii economice dintr-o ţară: volumul producţiei. care. tratează chiar cu ironie valoarea „reţetelor” prescrise de acestea ţărilor aflate în tranziţie. spun susţinătorii acestei abordări. viaţa economică. în această viziune.

în cele din urmă el spune că responsabilitatea situaţiei din Rusia revine guvernului acestei ţări. ajustarea pensiilor în raport cu inflaţia şi crearea infrastructurii instituţionale necesare pentru a face ca economia de piaţă să funcţioneze” (ibidem. 280-281). esenţiale pentru tema de faţă. Dezbaterea terapie de şoc – terapie graduală a luat în acest domeniu forma disputei stat maximal – stat minimal. În acest domeniu coloratura ideologică a fost. pentru că a asistat la prăbuşirea unei ţări. care. că statul trebuie să fie un gen de „paznic de noapte” avea un ecou pozitiv chiar şi în sufletul omului obişnuit. poate. mai pregnantă. ceea ce a presupus încercarea de a menţine şomajul la un nivel scăzut şi acordarea de ajutoare şomerilor. la prăbuşirea puterii de cumpărare. care au făcut averile prin cârdăşie cu cercurile guvernamentale. În acest context. Nu numai pentru că un proces de o asemenea complexitate nu poate fi desfăşurat după reţete. dar şi pentru că ele răspund de ceea ce se întâmplă în interiorul statului respectiv. De ce? Pentru că şi-a însuşit ad litteram recomandările FMI. p. Într-un cuvânt. Deşi autorul american nu este deloc generos cu organismele financiare internaţionale. la apariţia unor decalaje înfiorătoare între puterea economică a omului obişnuit şi cea a câtorva potentaţi. Mai ales că întreaga regiunea a Europei de est venea după o perioadă de adevărată dictatură a statului. că abordarea dominantă în toţi aceşti ani a fost cea a statului minimal. a lansat Sputnicul şi acum a devenit exportator de produse naturale. Kolodko. A pus însă accentul pe unele lucruri cărora FMI le acordase puţină atenţie – cum ar fi importanţa sprijinului democratic pentru reformă. pentru că nu a reacţionat în mod adecvat la extinderea sărăciei. afirmaţia că statul nu are ce căuta în economie. Există o corespondenţă vizibilă între adepţii terapiei de şoc şi cei ai statului minimal. Mai precis susţinătorii terapiei de şoc vor fi şi cei mai învederaţi susţinători ai statului minimal. Nu ne propunem să intrăm într-o literatură foarte complexă.despre strategia de reformă promovată de Polonia şi de Grzegorz W. În general. cu câteva zeci de ani înainte. Problema rolului statului nu trebuie tratată într-o perspectivă ideologică. desigur. Cunoaşteţi. putem spune că problema ritmurilor de prefacere specifice tranziţiei reprezintă şi o problemă de politică internă a fiecărui stat. ele dau seamă în faţa propriului popor. fost viceprim-ministru şi ministru de finanţe al acestei ţări: „Ţara sa nu a făcut ceea ce recomandase FMI – nu a realizat privatizarea rapid şi nu a acordat reducerii inflaţiei o importanţă mai mare decât celorlalte probleme macroeconomice. Este o experienţă care ridică direct problema răspunderii statului în procesul de tranziţie. Dorim să subliniem doar câteva lucruri. cu rolul lor în desfăşurarea reformei în Rusia şi în fostul bloc comunist. 219 . care este o discuţie tot ideologică. nu numai pentru că forţele politice dintr-un stat cunosc mai bine situaţia internă şi pot stabili măsuri pornind de la această situaţie.

În 1995. Aici existau instituţii ale căror denumiri semănau cu cele ale instituţiilor din Occident. iar câţiva oligarhi au devenit instantaneu miliardari” (ibidem. ne îndeamnă la mai multă cumpătare. aceste autorizaţii erau pur şi simplu licenţe de tipărire a banilor. 3. Dominantă în cadrul acestei perspective trebuie să fie problema rezultatelor reformei. Multe dintre acestea aparţineau unor prieteni ai membrilor guvernului cărora le fuseseră eliberate autorizaţii ce la permiteau să-şi înfiinţeze bănci. Nu am intenţionat decât să venim în întâmpinarea dumneavoastră cu un mănunchi de texte care să îngăduie o dezbatere pe marginea temei de faţă. aplicată şi ferită de unilateralism. Ca să poată primi împrumuturile. guvernul a garantat cu acţiuni la întreprinderile aflate în proprietatea sa. ca şi din alte ţări ale fostului bloc sovietic. p. atunci când vorbim despre rolul statului. ci cu complexitatea procesului tranziţiei. în loc să ceară fondurile necesare de la banca centrală. Într-un mediu în care activitatea băncilor nu era reglementată în mod corespunzător. privind modul cum s-a făcut privatizarea în Rusia: „Cel mai elocvent exemplu de privatizare făcută cum nu trebuie îl constituie programul de împrumuturi contra acţiuni. Întrebarea este nu atât cât stat trebuie să menţinem. recomandăm lectura în întregime a cărţii. Existau bănci care acumulau 220 . fie guvernului. Ceea ce s-a întâmplat în Rusia şi în China reprezintă un material documentar extrem de instructiv privind rolul statului. Spre capitalism. popoarele rămân şi ele au nevoie să trăiască mai bine. Fireşte că nu putem discuta o problemă aşa de complexă precum rolul statului în tranziţie pornind (doar) de la acest exemplu. fie prietenilor lor. pe scurtătură „Să vedem cu ce probleme se confrunta Rusia (sau celelalte ţări) în 1989. de acordare a unor împrumuturi fie persoanelor respective. 250).După părerea noastră problema rolului statului trebuie pusă în legătură nu cu o abordare ideologică de o factură sau alta. guvernul rus. oferim câteva extrase din lucrarea lui Joseph Stiglitz. după părerea noastră zguduitoare. dar care nu îndeplineau aceleaşi funcţii. băncile particulare au preluat companiile prin ceea ce ar putea fi considerat o vânzare fictivă (deşi guvernul a mimat că organizează nişte „licitaţii”). Pentru că „reţetele” de un fel sau de altul se duc sau se ofilesc. a apelat la băncile particulare. nu înseamnă că suntem moderni dacă îmbrăţişăm teoria statului minimal. Orice selecţie implică o nedreptate faţă de textul original complet. De aceea. El şi întreaga situaţie din Rusia. Apoi – surpriză! – acesta nu a mai restituit banii împrumutaţi. În orice caz.1. Ni se pare că este singura perspectivă care poate conduce la o dezbatere aşezată. ci cât de modern şi de inteligent este statul? În continuare. Există în cartea lui Stiglitz o relatare.

Cele mai importante sunt structurile legislative şi de reglementare. Alături de concurenţă. nu de piaţă. după câteva episoade importante în care acţionarii neavizaţi au fost înşelaţi. În Rusia existau firme. ca disputele comerciale să se rezolve după o anumită procedură. însă acestea nu luau decizii: ele produceau ceea ce li se spunea să producă folosind resursele (materia primă. anticipând dispariţia „supremaţiei legii” care avea să marcheze procesul de tranziţie. structurile legislative şi de reglementare au fost create în peste un secol şi jumătate.economii. Băncile furnizau pur şi simplu „fonduri” după cum le cerea organismul guvernamental însărcinat cu planificarea centralizată. obţinând în acelaşi timp un câştig peste salariul pe care-l aveau în mod oficial. şi în economia sovietică existau preţuri. proprietatea privată şi profiturile. Ocolirea legislaţiei în vigoare. ele însă nu hotărau cine primea împrumuturi şi nici nu aveau sarcina să le urmărească şi să se asigure că acestea vor fi restituite. erau menţinute în mod artificial la un nivel scăzut – astfel încât sărăcia i-a ocolit chiar şi pe cei cu veniturile cele mai mici. mâna de lucru. utilajele) care le erau alocate. Unele preţuri. ca atunci când datornicii nu se pot achita de obligaţiile financiare să fie declanşate procedurile de faliment. însă acestea erau stabilite de stat. iar reglementarea tranzacţiilor cu hârtii de valoare. La fel ca într-o economie de piaţă. Directorii se implicau în diverse tranzacţii ca să-şi poată îndeplini planul. Această structură compusă din legi şi organisme veghează ca bursele de valori să funcţioneze corespunzător şi ca managerii să nu profite de acţionari şi nici acţionarii majoritari de cei minoritari. Manualele de economie învechite vorbesc adesea despre economia de piaţă ca şi cum aceasta ar avea trei componente esenţiale: preţurile. a devenit un mod de viaţă. Preţurile la energie şi la resursele naturale au fost de asemenea menţinute prin mijloace artificiale la un nivel scăzut – lucru pe care Rusia şi l-a putut permite datorită faptului că dispunea de rezerve uriaşe de asemenea resurse. ca concurenţa să existe şi ca băncile care atrag bani de la deponenţi să poată să-i restituie la cererea acestora. coordonează luarea deciziilor de ordin economic. uneori însă ele depăşeau necesarul. Principalul obiectiv al conducătorilor de întreprinderi era acela de a rezolva problemele pe care le ridica statul: acesta le dădea un plan de producţie fără să le asigure neapărat resursele necesare. Aceste activităţi – care au fost permanent necesare pentru a menţine cât de cât în funcţiune sistemul sovietic – au dat naştere la corupţia care avea să se amplifice o dată cu trecerea Rusiei la economia de piaţă. întreprinderi care produceau bunuri. dacă nu încălcarea ei de-a dreptul. cum ar fi cele ale produselor de strictă necesitate. ca reacţie la problemele de care s-a lovit capitalismul bazat pe funcţionarea liberă a pieţelor. acestea furnizează stimulentele. La fel de importante sunt însă şi instituţiile. 221 . Reglementarea activităţii băncilor s-a produs după o serie de eşecuri răsunătoare în acest sector. veghează ca firmele să producă cu cele mai mici costuri posibile ceea ce vor oamenii. În ţările cu economie de piaţă matură. care veghează ca toate contractele să fie îndeplinite.

nu ca acelea din vechiul regim sau dintre cele care împrumută pur şi simplu bani statului. trebuia să creeze pieţele şi infrastructura instituţională care stă la baza lor. ca să dăm numai un exemplu.Ţările care vor să construiască o economie de piaţă nu trebuie să retrăiască aceste dezastre: pot învăţa din experienţa altora. Nu era necesar să existe instituţii perfecte. Ele trebuia să creeze noi conducători de întreprinderi – nu dintre cei care se pricepeau la ocolirea reglementărilor şi legilor statului – şi noi întreprinderi care să contribuie la redistribuirea resurselor care fuseseră atât de ineficient folosite înainte. Cei mai cârcotaşi s-au concentrat asupra vitezei reformei: unii experţi s-au arătat îngrijoraţi de faptul că. prin privatizarea unui monopol înaintea existenţei unei concurenţe reale sau a unei autorităţi de reglementare nu s-ar fi făcut decât să se înlocuiască un monopol de stat cu un monopol privat. creând o economie de piaţă fără instituţiile sale fundamentale şi fără infrastructura intituţională de bază. Alţii însă sau arătat îngrijoraţi de faptul că. Adepţii gradualismului credeau însă că tranziţia la economia de piaţă se va face mai uşor dacă procesul se va desfăşura cu o viteză acceptabilă şi într-un mod ordonat („ordinea înfăptuirii reformelor”). După zece ani în sfârşit înţelepciunea abordării 222 . iar pentru aceasta băncile trebuie să fie bănci adevărate. Noile firme trebuie să poată cumpăra terenuri. iar aceasta necesită existenţa unei pieţe şi a unei evidenţe a terenurilor” (pp. Ei au încercat să ajungă la capitalism pe o scurtătură. Un sistem bancar real şi eficient necesită reglementări foarte clare. creându-se astfel un grup de oameni cu interese materiale legate de capitalism. societatea s-ar fi întors la comunism. dacă erau prea rapide. care i-ar fi exploatat într-un mod şi mai nemilos pe consumatori. Primul curent a fost denumit „al terapiei de şoc”. „Problemele cu care se confruntau economiile ţărilor din fosta Uniune Sovietică şi din fostul bloc comunist erau descurajatoare: ele trebuia să treacă de la un anumit sistem de preţuri – cel distorsionat care a predominat în comunism – la un sistem al preţurilor de piaţă. Opiniile adepţilor terapiei de şoc – puternic susţinuţi de Trezoreria SUA şi de FMI – au prevalat în majoritatea ţărilor. fie spre extrema dreaptă. dar. trebuia să privatizeze toate proprietăţile care aparţinuseră înainte statului. iar cel de-al doilea. dacă privatizarea nu se făcea rapid. reformatorii au făcut acest lucru fără a-i acora atenţia cuvenită. reformele ar fi provocat un dezastru – eşecuri în plan economic şi corupţie în plan politic – deschizând astfel calea unei alunecări fie spre extrema stângă. Indiferent cum ai privi lucrurile. Deşi este posibil să fi amintit despre această infrastructură instituţională. „gradualist”. aceste economii se aflau în faţa unor alegeri foarte greu de făcut – au existat chiar dezbateri aprinse în privinţa variantelor pentru care trebuia să se opteze. Înainte de a crea o piaţă bursieră trebuie să te asiguri că există reglementările corespunzătoare. Noile firme trebuie să poată obţine capital suplimentar. 220 – 222).

223 .2. Chiar dacă era logic să se insiste pe liberalizarea instantanee. chiar şi în ţările în care sistemele politice şi economice funcţionează corespunzător. În entuziasmul de a ajunge la economia de piaţă. majoritatea preţurilor au fost liberalizate peste noapte în 1992. în condiţiile existenţei unei hiperinflaţii (inflaţie de peste 10 % pe lună). declanşând o inflaţie care a redus la zero economiile şi a adus problema macrostabilităţii în centrul atenţiei. Astfel prima şedinţă de terapie de şoc – liberalizarea instantanee a preţurilor – a necesitat o a doua şedinţă: reducerea inflaţiei. dar şi evidenţiaseră cauzele lor. produce întotdeauna „dezordine”. Ceea ce oamenii au şi făcut. unele dintre cele mai importante au fost menţinute la un nivel scăzut – preţurile la resursele naturale. Aceasta a reclamat înăsprirea politicii monetare – creşterea ratelor dobânzilor. şi pe bună dreptate: aşa cum am văzut. să fie repede liberalizate. Criticii gradualişti ai terapiei de şoc nu numai că anticipaseră corect eşecurile acesteia. mai important ar fi fost să se ştie cum s-ar fi făcut liberalizarea dacă nu s-ar fi reuşit ca preţurile importante. ai fi putut câştiga milioane sau chiar miliarde de dolari. În condiţiile recent proclamatei „economii de piaţă”. Deşi majoritatea preţurilor au fost liberalizate complet. Reforma. Al treilea a fost privatizarea rapidă” (pp. Singura greşeală pe care au făcut-o a fost aceea de a fi subestimat amploarea dezastrului” (pp. Politicienii nu dau niciodată mână liberă tehnocraţilor. „Prima şedinţă a terapiei de şoc” „Primele greşeli au apărut aproape imediat ce tranziţia a început. precum cele la energie. Liberalizarea şi stabilizarea au fost doi dintre pilonii pe care s-a bazat strategia de reformă radicală a FMI. În loc să câştige bani prin crearea de întreprinderi noi. aceasta s-a constituit ca o invitaţie: dacă puteai cumpăra. 225 – 226). 223 – 224). să zicem. Iar reforma s-ar fi putut face mai repede numai dacă toate preţurile erau liberalizate imediat! Această afirmaţie conţine o doză considerabilă de adevăr – nu este însă potrivit ca ea să fie folosită ca argument în favoarea reformelor radicale. ei sau îmbogăţit făcând afaceri vechi în stil nou – exploatând greşelile guvernului. va fi greu ca procesul de tranziţie să se încheie cu succes. ci că se desfăşurau prea încet. sociale şi politice importante. tehnocraţii de la FMI au omis întotdeauna dimensiunile economice.graduale este recunoscută: melcii i-au întrecut pe iepuri. Toată lumea a înţeles că. 3. Această „goană după rentă” îi va face pe reformatori să susţină că problema nu consta în faptul că reformele se desfăşurau prea repede. ţiţei şi-l vindeai în Occident.

Ceea ce se crezuse că va fi o scurtă recesiune specifică tranziţiei s-a transformat într-o recesiune de peste un deceniu. ne dădusem seama de această problemă încă de la începutul lui 1998. 227 – 228). Dat fiind cursul de schimb valutar din acel moment. El era menit să creeze condiţiile necesare creşterii economice. atragerea de investiţii străine în acest domeniu nu este o problemă. dar şi capitalul s-a epuizat – economiile s-au „evaporat” din cauza inflaţiei. ci la lichidarea activelor” (pp. care a avut loc în timpul Revoluţiei Ruse. Rusia a reuşit să atragă ceva investiţii străine în domeniul exploatării resurselor naturale.3.„Strategia de reformă radicală a FMI nu a dat roade: după 1989 PIB-ul Rusiei a scăzut în fiecare an. cei de la Banca Mondială. programul a creat condiţiile favorabile declinului economic. iar creşterea ratelor dobânzilor provocată de criza est-asiatică a exercitat o presiune enormă asupra situaţiei din Rusia. În locul lor însă. cât şi o sursă de venituri din impozite pentru statul rus. pot găsi câteva asemănări între aceasta şi tranziţia de după 1989 în privinţa daunelor produse în plan socioeconomic: şeptelul s-a redus la jumătate. situaţia din Africa demonstrase cu mult timp în urmă că. 224 . Nu numai că investiţiile au fost stopate. Criza din 1998 „Ţara era puternic îndatorată.I. iar investiţiile din industrie aproape că au dispărut. producţia industrială a Uniunii Sovietice a scăzut cu 24 %. Programul de stabilizare. a dus nu la crearea de avuţie. Paguba – scăderea PIB – suferită de Rusia a fost mai mare decât cea din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. cererea de ţiţei nu numai că nu a crescut aşa cum se anticipase. ci chiar a scăzut. dacă resursele naturale sunt suficient de ieftine. iar scăderea preţurilor a avut.. industria rusească a ţiţeiului putea deveni nerentabilă. Din cauza recesiunilor şi a crizelor din Asia de Sud-Est. 3. producţia industrială a Rusiei a scăzut cu aproape 60 % mai mult chiar decât PIB (54 %). un efect devastator. la comunism. În perioada 1940-1946. În perioada 1990-1999. când preţurile păreau a fi pe punctul de a coborî chiar sub costul de extracţie şi transport al ţiţeiului din Rusia. Noi.M. Privatizarea. exacerbate de politicile F. Devalorizarea avea să fie astfel inevitabilă” (p. Ţiţeiul este atât o materie primă de export. Acest „castel de nisip” s-a prăbuşit în momentul în care preţul ţiţeiului a scăzut dramatic. Sfârşitul acesteia părea a nu se întrezări. iar veniturile din privatizare şi împrumuturile din străinătate au fost însuşite în mod ilegal. Dezechilibrul produs între cererea şi oferta de ţiţei s-a transformat într-o scădere dramatică a preţurilor la acest produs (cu 40 % în primele şase luni ale anului 1998 comparativ cu media din 1997). 230). aşa cum era de aşteptat. Cei familiarizaţi cu prima tranziţie. însoţită de deschiderea pieţelor de capital. liberalizare şi privatizare nu a fost desigur un program de creştere economică.

Moneda rusească s-a prăbuşit. Banca Mondială avea să dea 6 miliarde de dolari.2 miliarde de dolari. Rusia a anunţat suspendarea unilaterală a plăţilor şi devalorizarea rublei. 236). Numai câteva dintre fostele ţări 225 . situaţia nu a durat însă decât trei săptămâni. FMI a coordonat eforturile de salvare. Crezusem că vor trece mai multe zile sau chiar săptămâni până când oligarhii vor scoate banii din ţară. nu au fost necesare însă decât câteva ore sau zile.6 miliarde de dolari.3. „[. „La trei săptămâni de la acordarea împrumutului. dacă nu imediat. rubla scăzuse în termeni reali cu peste 45 % faţă de iulie 1998” (p. şi a formării unei noi generaţii de întreprinzători.. Valoarea totală a ajutorului acordat a fost de 22.4. Până în ianuarie 1999. însă voia ca Banca Mondială să contribuie cu 6 miliarde de dolari la acest demers. Integrarea deplină în economia mondială. FMI avea să furnizeze 11. Aceste aşteptări de creştere economică nu s-au împlinit nu doar în Rusia. Guvernul rus a „permis” chiar reprecierea cursului de schimb. „Salvarea nu se produce” „Când criza a izbucnit. Aşa cum am amintit mai înainte. Ţara care a creat Sputnicul devine simplu exportator de resurse naturale „Rareori a fost mai mare decalajul dintre aşteptări şi realitate ca în cazul tranziţiei de la comunism la economia de piaţă. i-a spus zâmbind preşedintelui Băncii Mondiale şi mie personal că era pur şi simplu vorba despre „forţele pieţei în acţiune”. Victor Geraşcenco. Ar fi trebuit ca beneficiile tranziţiei să fie mai mari pe termen lung decât pe termen scurt. acest lucru însemna că oligarhii urmau să cheltuiască mai puţine ruble pentru a-şi procura dolari. ineficiente. 3. Când cei de la FMI au fost puşi în faţa faptelor – miliardele de dolari pe care la dăduseră (împrumutaseră) Rusiei apăruseră în conturile băncilor din Cipru şi Elveţia la numai câteva zile de la acordarea împrumutului – ei au susţinut că aceştia nu erau dolarii lor” (p. poate după o scurtă recesiune de tranziţie. 234). restul fiind furnizat de guvernul japonez” (p. liberalizarea şi descentralizarea ar fi trebuit să ducă repede.5. ar fi avut şi ea loc foarte repede. ci în majoritatea ţărilor cu economie în tranziţie. la o creştere substanţială a producţiei. ca urmare a înlocuirii utilajelor vechi. preşedintele Băncii Centrale a Rusiei.. 237). Aşa cum am arătat deja.] noi crezusem că banii oferiţi ar putea susţine cursul de schimb valutar vreme de trei luni. Privatizarea. cu toate foloasele care ar fi decurs din aceasta.

9 % din PIB-ul anului 1989. La sfârşitul anului 1998.8 % în Ucraina (în 1999) şi 6. în 1998. 8. (Folosind o unitate de măsură standard (coeficientul Gini). mai ales ţiţeiul şi gazele naturale. Deşi „tortul” economiei naţionale era de la o zi la alta din ce în ce mai mic. declinul veniturilor este atât de puternic încât cu greu i se poate găsi o explicaţie.comuniste – cum ar fi Polonia. reprezentau peste jumătate din totalul exporturilor” (pp. peste 50% dintre ei proveneau din familii sărace. ponderea celor care trăiau cu doi dolari pe zi era de 23. aşa încât rusul de rând primea o „porţie” tot mai mică din el. Potrivit unui studiu realizat de Banca Mondială. Declinul Moldovei este cel mai dramatic. PIB-ul Ucrainei pe 2000 reprezenta o treime din cel înregistrat în urmă cu zece ani. Această ţară se transformase foarte repede dintr-un gigant industrial – care reuşise să-l creeze pe Sputnik. 241). În acelaşi 226 . inegalitatea existentă în Rusia era de două ori mai mare ca în Japonia. 3. În spatele acestor valori stăteau adevăratele simptome ale bolii de care suferea Rusia. 243). dacă nu chiar mai mare” (p. În rest.8%. aşa imperfectă cum pare? Ele ignoră însă şi unul dintre cele mai importante eşecuri: creşterea sărăciei şi a inegalităţii. Banca Mondială]). În 1989. primul satelit plasat pe orbită – într-un exportator de resurse naturale. 238 – 239).6. cu 50 % mai mare ca în Marea Britanie şi în alte ţări europene şi avea un nivel comparabil cu cel din Venezuela şi Panama. ponderea veniturilor populaţiei celei mai sărace (20 % din totalul populaţiei) în totalul veniturilor era de 8. „Una din cele mai mari inegalităţi din lume” „Aceste statistici nu spun totul despre tranziţia care are loc în Rusia. produsul ei global reprezentând în 2000 mai puţin de o treime din cel înregistrat cu un deceniu în urmă. acesta era împărţit într-un mod tot mai puţin echitabil. Rusia avea în 2000 un PIB care reprezintă 63. Ele ignoră succesele cele mai importante: ce valoare acordaţi foloaselor noii democraţii. Şi în alte ţări foste comuniste sărăcia luase o amploare asemănătoare. s-a estimat că.6 % în Rusia (în 1998). De exemplu. comparabilă cu cea din societăţile latino-americane bazate pe o moştenire semifeudală” (p. resursele. Statisticile privind situaţia copiilor relevau o problemă şi mai acută. Slovenia şi Slovacia – au un PIB egal cu cel de acum un deceniu.7 % în Kazahstan” (în 1996) [World Development Indicators 2001 (Idicatorii dezvoltării statelor lumii pe 2001). Potrivit datelor deţinute de Banca Mondială. „În Rusia există şi în prezent una din cele mai mari inegalităţi din lume. numai 2% dintre ruşi trăiau în sărăcie. (Tranziţia se pare că nu a fost benefică pentru cei săraci. Ungaria. peste 40% din populaţia ţării trăia cu mai putin de patru dolari pe zi.

Privatizarea a reuşit să reducă puterea administraţiei centrale.timp.247 . trad. Consensul de la Washington dăduse greş din nou. lipsa legislaţiei care să asigure o administrare corespunzătoare a întreprinderilor a făcut ca aceia care ajungeau să pună mâna pe o întreprindere să aibă tot interesul ca să-i jefuiască pe acţionarii minoritari. să zicem sau un oblast* (în Rusia. 3.n. De exemplu. El îşi exercită influenţa în nenumărate feluri la diverse niveluri. Într-un bilanţ al Băncii Mondiale cu privire la rezultatele obţinute în primii zece ani de existenţă a economiilor în tranziţie se arată clar că privatizarea. iar în Polonia. şi de prea multe ori acest lucru s-a făcut pentru lichidarea activelor” (pp. Legătura dintre felul în care a fost făcută privatizarea şi eşecurile suferite este uşor de observat.248).) „Multe dintre efectele negative amintite de mine mai înainte – atât căderea veniturilor. Ei ştiau cât de nesigur şi de greu era drumul care urma să fie străbătut. ei au riscat să nu aştepte formarea pieţelor de capital şi producerea celorlalte schimbări absolut necesare pentru valorificarea la maximum a investiţiilor şi restructurarea care avea să se realizeze. dar şi posibilitatea de a jefui întreprinderile. mai mică decât în Marea Britanie. În Rusia.7. în absenţa infrastructurii instituţionale (cum ar fi norme de administrare a întreprinderilor) nu producea efecte pozitive asupra creşterii economice. Privatizarea făcută cum nu trebuie „Privatizarea ar mai fi trebuit să elimine statul din economie. unitatea administrativ-teritorială corespunzătoare unei provincii autonome . au reuşit să menţină inegalitatea la un nivel scăzut – în Ungaria era mai mică decât în Japonia. însă această diminuare a autorităţii a lăsat prea multă libertate de acţiune administraţiilor locale şi regionale. Petersburg. Un oraş precum St. când era mult mai uşor s-o furi? Aşa cum am văzut. În ţările industrializate avansate există un principiu al supremaţiei legii care împiedică administraţiile locale şi regionale să abuzeze de puterile pe 227 . şi alte aspecte ale procesului de privatizare au făcut să crească interesul. cei care au crezut asta aveau însă o concepţie mult prea naivă cu privire la rolul jucat de stat în economia modernă. ţările care aplicaseră politici graduale. cât şi creşterea inegalităţii – pot avea o legătură directă cu această greşeală. în Rusia şi în alte ţări.) ca Novgorod putea folosi o mulţime de reglementări şi mijloace fiscale ca să stoarcă bani de la firmele care operau pe teritorul lor. privatizarea a făcut ca marile întreprinderi de importanţă naţională să treacă de obicei în mâinile vechilor conducători ai acestora. Ei s-au concentrat pe ceea ce puteau obţine de la firmă în următorii câţiva ani. Chiar dacă înclinau să facă aşa. acelaşi interes îl aveau managerii în raport cu acţionarii. De ce să consumi energie ca să creezi avuţie. respectiv Polonia şi Ungaria.

Într-un mediu în care activitatea băncilor nu era reglementată în mod corespunzător. care urmau să asigure de fapt finanţarea. În ţările industrializate avansate. alte rezultate „Polonia şi Cehia au aplicat alte strategii decât cele recomandate de Consensul de la Washington. nu era însă cazul în Rusia. „Privatizarea. aceste autorizaţii erau pur şi simplu licenţe de tipărire a banilor. dar a şi subminat încrederea în guvern. Nimic mai greşit. Apoi – surpriză! . Rezultatul faptului că Rusia a dat pe gratis bogatele sale resurse naturale înainte de a dispune de un sistem de încasare a impozitelor şi taxelor pe veniturile obţinute din exploatarea acestor resurse a fost acela că o serie de prieteni şi asociaţi ai lui Elţîn au devenit miliardari. şi sistemul legislativ. Polonia este ţara care a obţinut cele mai bune rezultate dintre toate ţările est-europene. aşa cum a fost ea făcută în Rusia (ca şi multe dintre fostele ţări membre ale Blocului sovietic) nu numai că nu a contribuit la succesul economic al ţării. Ca să poată primi împrumuturile. creând simultan instituţiile de bază ale economiei de piaţă. China a înregistrat cel mai rapid ritm de creştere economică dintre toate ţările lumii în ultimii douăzeci de ani. fie guvernului.acesta nu a mai restituit banii împrumutaţi. iar faptul că au apelat la această măsură la început şi într-o proporţie limitată i-a făcut pe mulţi să creadă că tranziţia lor se baza pe o „terapie de şoc”. În 1995. de acordare a unor împrumuturi fie persoanelor respective. guvernul a garantat cu acţiuni la întreprinderile aflate în proprietatea sa. băncile particulare au reluat companiile prin ceea ce ar putea fi considerat o vânzare fictivă (deşi guvernul a mimat că organizează nişte „licitaţii”). concurenţa dintre comunităţi o determină pe fiecare să încerce să devină mai atractivă pentru investitori” (pp. Multe dintre acestea aparţineau unor prieteni ai membrilor guvernului cărora le fuseseră eliberate autorizaţii ce la permiteau să-şi înfiinţeze bănci. în loc să ceară fondurile necesare de la banca centrală.care le deţin. care avea să asigure îndeplinirea contractelor şi să dea 228 . 250). 250). fie prietenilor lor. 247 – 248). în democraţie şi în reformă. Ei au aplicat o politică de privatizare treptată. „Cel mai elocvent exemplu de privatizare făcută cum nu trebuie îl constituie programul de împrumuturi contra acţiuni. Polonezii şi-au dat repede seama că terapia de şoc este bună pentru eliminarea hiperinflaţiei dar nu era bună pentru o schimbare la nivelul societăţii.8. iar câţiva oligarhi au devenit instantaneu miliardari” (p. cum ar fi băncile. guvernul rus. Polonezii au început cu „terapia de şoc” pentru a pune capăt hiperinflaţiei. a apelat la băncile particulare. pe când ţara era incapabilă să le plătească pensionarilor cei 15 dolari pe lună” (p. Alte strategii. 3.

Pe când în China tranziţia a determinat cea mai mare diminuare a numărului de săraci din istorie (de la 358 de milioane în 1990 la 208 în 1997.” (pp. De asemenea avusese contribuţii originale la studierea dinamicii. Arrow primise Premiul Nobel în parte pentru lucrările sale cu privire la fundamentele economiei de piaţă. Ei şi-au dat seama că. Băncile de stat au continuat să acorde împrumuturi întreprinderilor privatizate. iar firmele privatizate nu au fost supuse unor constrângeri bugetare riguroase. veniturile reale (aşa-numita „putere de cumpărare”) ale chinezilor erau comparabile cu cele ale ruşilor. Nu era vorba de o privatizare totală – oamenii nu puteau cumpăra sau vinde terenuri după cum doreau. Dovezile au fost atât de elocvente încât administraţia centrală n-a trebuit să impună această schimbare. Conducerea chineză a înţeles însă că nu se putea culca pe lauri. o dată cu trecerea de la sistemul comun (colectiv) de producţie la sistemul bazat pe „răspunderea individuală” – de fapt o privatizare parţială. Spre deosebire însă de acei „predicatori” ai tranziţiei care merseseră în Rusia înarmaţi cu teorii 229 . (Spre deosebire de Polonia.6% în medie pe an. succesul Chinei din ultimul deceniu contrastează izbitor cu eşecul Rusiei. ea a fost acceptată de bunăvoie. printre care Kenneth Arrow şi subsemnatul. reformele au debutat în agricultură. fără aceste instituţii. iar reformele trebuia să fie extinse la nivelul întregii economii. În timp ce China a înregistrat un ritm mediu de creştere economică de peste 10% în anii 1990. Succesul Chinei contrastează izbitor cu cel al Rusiei „În mod asemănător. A fost un demers uriaş. În China. însă sporurile de producţie au arătat cât de mult se putea câştiga chiar şi numai din realizarea unor reforme parţiale şi de o amploare limitată. 279 – 280). a schimbărilor care se produc în economie. economia de piaţă nu poate funcţiona. folosind drept criteriu de apreciere standardul de un dolar pe zi). Punerea lui în practică s-a făcut în aşa fel încât s-a reuşit atragerea sprijinului masei largi a populaţiei: testarea cu succes a iniţiativei respective într-una dintre provincii. el crease modele matematice care explicau de ce şi când funcţionează economia de piaţă. în care au fost implicate sute de milioane de lucrători şi care a fost realizat în câţiva ani. Cehia şi-a privatizat întreprinderile înainte de a-şi privatiza băncile. Rusia a cunoscut un declin de 5. iar ea a început să se manifeste încă de la primii paşi făcuţi pe calea tranziţiei.decizii imparţiale în cazurile de faliment. în Rusia ea a determinat poate cea mai mare creştere a numărului săracilor înregistrată vreodată într-un interval de timp atât de mic (cu excepţia perioadelor de război şi foamete). 3. banii s-au dus către cei privatizaţi de stat. La sfârşitul deceniului. Diferenţa dintre strategia Chinei şi cea a Rusiei nu putea fi mai clară de atât. ceea ce le-a permis să amâne restructurarea reală). În acest moment s-a apelat la câţiva specialişti americani.9.

după Statele Unite ale Americii. Suedia. însă un lucru se ştie cu certitudine: marea majoritate a chinezilor o duc mai bine astăzi decât acum douăzeci de ani” (pp. La finele deceniului. În acelaşi timp. guvernul a invitat firmele străine să vină în ţară şi să participe la crearea de societăţi mixte. aceasta s-a făcut treptat. Olanda şi Franţa. Germania. „În efortul lor de asigurare a stabilităţii şi creşterii economice. Politica monetară şi instituţiile financiare au facilitat crearea unor întreprinderi şi locuri de muncă noi. 283 – 284). „Între timp. dacă voia să nu pună în pericol stabilitatea socială. Deşi o parte a banilor au fost utilizaţi pentru susţinerea întreprinderilor de stat ineficiente. asigurarea stabilităţii 230 . ci să fie redistribuite către destinaţii mai potrivite. Multe dintre măsurile adoptate în această ţară pot fi interpretate în lumina celor precizate mai înainte. Belgia. a creării infrastructurii instituţionale a economiei de piaţă. Marea Britanie. în aşa fel încât resursele să nu fie lăsate neutilizate. Obiectivele sunt departe de a fi atinse. Milioane de întreprinderi noi au fost înfiinţate în sate şi oraşele mici. de reducere a dimensiunii acestora. crearea întreprinderilor noi şi a unor noi locuri de muncă înaintea privatizării şi restructurării întreprinderilor existente. Simultan a fost început un proces de creare a „infrastructurii instituţionale” – o comisie a valorilor mobiliare. a început procesul de restructurare a vechilor întreprinderi de stat. ci şi din punct de vedere economic. Cele mai dificile probleme ridicate de chinezi se refereau la dinamică şi mai ales la trecerea de la un sistem de preţuri distorsionate la un sistem de preţuri de piaţă” (pp. putându-şi astfel îndrepta atenţia spre alte domenii. Privatizarea este o chestiune secundară. În paralel cu restructurarea a trebuit să fie create noi locuri de muncă.economice luate din manuale. Deşi în China liberalizarea a fost înfăptuită. iar firmele străine au dat imediat năvală – China a devenit cel mai mare beneficiar al investiţiilor străine directe dintre toate pieţele emergente. Ea şi-a dat seama că. el şi-a dat seama de limitele acestora. trebuia să împiedice apariţia şomajului de masă. Într-un interval de aproximativ doi ani au fost vândute locuinţele din fondul locativ de stat. Deşi a înţeles importanţa macrostabilizării. 281 – 283). acestea n-au fost obligate să se ocupe cu agricultură. reglementări privind activitatea băncilor şi un sistem de protecţie socială eficiente pe măsura dezvoltării de protecţie socială şi a creării unor noi locuri de muncă. China a considerat că mult mai importantă era. ea ocupa un loc şi mai bun. viitorul departe de a se întrevedea cu claritate. nu numai din punct de vedere politic. China a pus promovarea concurenţei. ca şi a aparatului administraţiei de stat. ocupând locul al optulea în lume. Amândoi am accentuat importanţa concurenţei. China nu a confundat niciodată scopurile cu mijloacele şi n-a exagerat în lupta împotriva inflaţiei. China a demarat un proces de distrugere creatoare: eliminarea structurilor vechii economii şi crearea altora noi.

social şi istoric diferă de la o ţară la alta. deşi deschiseseră larg uşile pentru investiţiile străine directe. Previziunile gradualiştilor s-au confirmat – atât în ţările care au aplicat strategiile lor. nu au fost întâmplătoare. au dat dovadă de pragmatism – nu au stabilit niciodată politica de urmat pe baza ideologiei şi a modelelor simple luate din manuale. aici a existat un sector privat chiar din vremea comunismului. ele mai dădeau numai 28. Polonia şi China sunt dovada faptului că au existat şi alte strategii „Polonia şi China sunt dovada faptului că au existat şi alte strategii. 288). care ar fi putut fi pusă în pericol dacă şomajul nu ar fi atins cote înalte. a ales o strategie graduală” (p. 285 – 286).10.sociale. oameni sensibili la nevoile şi la preocupările acestora.M. Deşi China nu a privatizat întreprinderile de stat. În schimb previziunile adepţilor terapiei de şoc nu s-au confirmat. cât şi în cele care au aplicat terapia de şoc. la efectele hotărârilor sale asupra motivaţiei oamenilor” (pp. nu putea fi mai elocvent. între succesele din China şi Polonia 231 ..I. în Polonia sau în Ungaria nu a fost aplicată aceeaşi reţetă. şi totuşi Polonia. După opinia mea. concepute de cei din ţările respective. Aceste ţări ca şi toate celelalte care au obţinut succese pe calea tranziţiei. Polonia a avut o tradiţie mai puternic înrădăcinată decât Rusia în ceea ce priveşte economia de piaţă. se părea că China. acest nou venit în rândul ţărilor cu economie de piaţă.M. Contrastul dintre ceea ce s-a întâmplat în China şi ce s-a întâmplat în ţări ca Rusia. nu poţi fi sigur că strategia care a dat rezultate în aceste ţări ar fi dat rezultate şi în Rusia şi că mediul politic de aici ar fi putut face posibilă aplicarea ei.I. asemenea Chinei. 3. chiar şi una atât de puţin precisă cum este ştiinţa economică. la douăzeci de ani de la începerea tranziţiei. „Unul dintre atributele acestor ţări este acela că el a avut la bază „reţete proprii”.I. o dată cu apariţia noilor întreprinderi importanţa lor s-a micşorat într-o măsură atât de mare încât. China a pornit de pe o poziţie mai puţin favorabilă. succesele înregistrate în ţările care nu au urmat recomandările F. Chinezii şi-au dat seama de riscurile unei liberalizări depline a pieţei de capital. În China. se ocupă de previziuni şi de analiza legăturilor cauzale. Ştiinţa însă. Contextul politic. A existat o legătură evidentă între politicile urmate şi rezultatele obţinute. era mult mai atentă decât F. care s-a înclinat în faţa ideologiei F. Prezenţa întreprinzătorilor în Polonia înainte de începerea tranziţiei ar fi trebuit să-i permită acesteia să aplice o strategie de privatizare mai rapidă.2% din producţia industrială.M. Treptat.

ne-am respectat societatea. Stiglitz. 2003. Norton. Întrebări 1) Ce reproşează economistul american reformei din Rusia? . Bibliografie Joseph.ordinea măsurilor? . Joseph E. Am acordat ajutoare şomerilor.M. Rezultatele celor din China au fost exact opusul celor anticipate de F.că nu a atras populaţia de partea reformei? 2) Vedeţi vreo legătură între mersul reformei în Rusia şi dorinţa de „mână forte”. fost viceprim-ministru al Poloniei în New York Times (7 iulie 1998): „Succesul nostru mai avea însă o faţetă importantă. 289). Allen Lane. – însă au fost cu totul conforme celor anticipate de „gradualişti”. Stiglitz. Am vrut ca polonezii să accepte aceste reforme.I. Bucureşti. Stiglitz.că a accentuat inegalităţile? . Globalization and its discontents. deşi am negociat cu investitorii şi instituţiile financiare 232 . de ce? Dacă nu. Speranţe şi deziluzii. E. ca şi între eşecul din Rusia şi ceea ce se făcuse în această ţară. cele prevăzute de adversarii terapiei de şoc – doar că mai rele. Aşa încât salariile au fost plătite şi ajustate la inflaţie. Globalizarea.ritmul? . doar că mai bune” (p. Making Globalization Work. 2006. aşa cum am remarcat mai înainte. Polonia nu a aşteptat însă aprobarea organismelor financiare internaţionale. Editura Economică.faptul că nu a condus la o relansare economică? . Rezultatele din Rusia au fost. Penguin Books. de ce? Folosiţi în demonstraţia voastră şi următorul text publicat de Kolodko.şi ceea ce se făcuse în aceste ţări. New York and London. Joseph E. 2002. de acţiune autoritară din partea unor cercuri foarte largi ale populaţiei? 3) Consideraţi că asemenea sentimente pot fi întâlnite şi în Polonia? Există în această ţară riscul real de conducere autoritară? Dacă da.

mai ales. a procesului tranziţiei? .Fetişizarea pieţei? . 282).internaţionale”.Stabilitatea socială? .Promovarea unor măsuri fără a lua în calcul impactul lor economic şi social? . „Rusia should put its people first”.Creşterea rolului statului? .Interesul pentru nevoile economice şi sociale ale populaţiei? .Ataşamentul liderilor la reformă? Demonstraţi de ce aţi ales o variantă sau alta. Interesant este şi titlul articolului publicat.Supraaccentuarea importanţei pe care o au ritmul şi viteza de înaintare a reformei? Fundamentaţi alegerea unei variante sau combinaţii de variante. termenului secundar? Poate fi privatizarea secundară într-o economie de piaţă? Aduceţi argumente pro şi contra. 7) Care ar putea fi valoarea supremă a reformei. 4) Comentaţi următoarea formulare a lui Stiglitz: „Privatizarea era o chestiune secundară” (p. 233 .Viteza? . „Secundar” are aici în vedere importanţa propriuzisă a reformelor sau ordinea în care au loc ele? Ce se poate intampla dacă privatizarea nu beneficiază de infrastructura instituţională care să o pună în valoare? Ce ne spun în această privinţă experienţa rusească şi cea chineză? 5) Ce consideraţi că este mai costisitor : monopolul de stat sau „monopolul privat”? Ce ne spune în această privinţă experienţa rusească? 6) Ce semnificaţii atribuiţi formulei „fundamentalism de piaţă”? . Ce sens trebuie să acordăm acestei formule şi.Terapia sub semnul căreia se desfăşoară? .

Cursul 12 Globalizare şi regionalizare: procese divergente sau complementare? Cuprins 1. de unde îşi trage ea substanţa? Cum poate exista o tendinţă globală (generală. „Regionalism închis” şi „regionalism deschis” 6. opţiuni. Iar percepţia comună la evaluează drept tendinţe oarecum divergente. apare întrebarea centrală: care este raportul dintre globalizare şi regionalizare? Pentru că globalizarea şi regionalizarea sunt două tendinţe fundamentale pe care nimeni nu le poate neglija. Vrem. regiunile economice există. vechiul regionalism. 234 . zone interregionale de comerţ liber 1. o tendinţă situată complet deasupra intereselor zonale. Regiunile – anticamere sau obstacole în calea globalizării? Bibliografie Întrebări şi probleme Cuvinte cheie: regionalism politic. Regionalismul. contribuţie europeană la teoria modernă a dezvoltării De îndată ce dorim să căpătăm o înţelegere mai concretă a noţiunii de globalizare. astăzi 3. noul regionalism. stumbling blocks. contribuţie europeană la teoria modernă a dezvoltării 2. etc. particulare? Atunci. building blocks 7. O cale asiatică de cooperare regională 5. Stumbling blocks vs. regiune natural integrată. Regiunile economice ale lumii. valori. zone interregionale de comerţ liber. considerăm că acest raport trebuie examinat cu nuanţă şi echilibru.Regionalismul. NAFTA este o problemă de politică externă 4. opţiuni comune la nivelul regiunilor şi statelor? Aici avem de-a face cu o abordare ideologică a globalizării. integrare închisă. comerţ liber – protecţionism – comerţ strategic. Ele sunt îndeobşte constituite pe principii geografice. Ce este până la urmă globalizarea. De aceea. regionale. Pentru SUA. nu vrem. deci) fără să topească în ea interese. integrare deschisă. Noul regionalism şi opţiunile regionale ale SUA 8. building blocks. model de dezvoltare integrat. într-o tendinţă care nu ar purta în sine interese. instituţii supranaţionale. transformată într-un mit.

de o „locomotivă”: NAFTA de SUA. O asemenea formulă de dezvoltare nu poate fi înţeleasă decât dacă avem în vedere contextul european de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. sub forma unor regiuni economice.fanion. atunci cum să contrapunem tendinţe care cuprind cam aceeaşi protagonişti? Regiunile inaugurează un alt tip de evoluţie. actuala Uniune Europeană. este prima regiune economică a lumii. care porneşte de la premisa că nici un stat. continuatoarea Comunităţii Economice Europene. sunt printre promotorii globalismului. nu mai poate face faţă. Când vorbim de competiţia dintre aceste zone trebuie să luăm în calcul şi capacitatea „locomotivei” de a asigura puterea de înaintare a regiunii în ansamblu. Prima asemenea regiune a apărut pe continentul european şi a fost reprezentată de ceea ce s-a numit Comunitatea Europeană. Este. crearea unor organisme cu drept de decizie la nivel regional. De pildă. Prima caracteristică a UE este suprastatalitatea: regionalismul promovat pe continentul nostru presupune integrarea statelor cu afectarea suveranităţii lor. Câteva precizări se cuvin făcute şi în legătură cu regionalismul. ar merita o analiză comparativă a regiunilor ca atare. Uniunea Europeană. o regiune cu particularităţi distincte pe care nu le mai regăsim nicăieri altundeva. Marea Britanie era epuizată. Deci regiunile sunt economice. după părerea noastră. Regiunea economică reprezentată de Europa poate fi definită drept „o reţea de state care implică punerea în comun a suveranităţii” . gradul său de acceptare. problemelor dezvoltării contemporane. Regiunile includ cele mai importante ţări din punct de vedere economic ale lumii. în acelaşi timp. reprezintă o modalitate tot mai des adoptată în diferite zone ale lumii.Despre globalizare am mai vorbit şi am căutat să o definim. Fiecare dintre cele trei mari regiuni economice ale lumii de astăzi dispune de un lider. NAFTA a apărut ca o reacţie la Comunitatea Europeană. atunci ne putem da mai uşor seama că a contrapune regionalismul şi globalismul este paradoxal. oricât de puternic. De asemenea. Asia-Pacific de Japonia. Chiar dacă am avea în vedere numai acest aspect. dar şi a „locomotivelor” sale. potrivit unor declaraţii oficiale. a unei viziuni privind modul de desfăşurare a cooperării în zonă. mai puţin important că. Semnificativ este faptul că această formă de evoluţie. în Asia a apărut o altă formă de cooperare economică care se numeşte: Asia Pacific Economic Cooperation (APEC). dar forma lor de organizare reprezintă expresia unei opţiuni politice. iar Uniunea Europeană de Germania. Franţa devastată. La încheierea conflagraţiei. în care să intre nu numai atuurile ţării . Prin urmare. Apariţia regiunilor economice reprezintă un fenomen nou. care împreună cu Canada şi Mexicul au format NAFTA (North American Free Trade Agreement). singur. Nici chiar SUA. 235 . ci şi relaţiile ţării respective cu ansamblul regiunii. Din moment ce marile puteri economice ale momentului fac parte din regiuni economice şi.

ci al unei întregi regiuni geografice. Regiunile economice ale lumii. cu controlul asupra Eurasiei. şi devastată. în cele din urmă. deci. Din subiect al întrecerii globale. ar asigura supremaţia mondială. Europa a constituit pentru fiecare din ele miza centrală . de fapt ultimul război european. Lansarea acestui nou model de dezvoltare arată că Europa a învăţat ceva din experienţa aşa de amară pe care a trăit-o în prima parte a secolului al XX-lea. Brzezinski avea dreptate să remarce: „primul război <mondial>. purtate de două puternice state extraeuropene. Europa a mai adăugat una. şi amputată (dacă în primul război mondial această ţară pierduse cam o optime din teritoriul pe care îl deţinea la începutul conflagraţiei. 2. North American Free Trade Agreement. iar acesta din urmă. Iată o privire de ansamblu asupra lor.. odată realizat.Germania. cel de-al doilea l-a desavârşit. Europa a devenit acum obiectul acesteia” (Zbigniew Brzezinski. înfiinţată în 1994.. Amândouă au înţeles că obţinerea controlului geostrategic asupra Europei ar echivala. NAFTA. 1994. în perioada războiului rece care a urmat. Canada. în timp ce a doua conflagraţie mondială a „desăvârşit procesul de sinucidere istorică a Europei. şi divizată prin crearea a două state germane. Mexic. Ultimele decenii au consemnat o înmulţire semnificativă a acestor forme de cooperare. Prin urmare. sau dorind doar să evite tragediile pe care tocmai le trăise are acum mai puţină importanţă. „punând la un loc suveranitatea” şi încheind disputele atât de sângeroase care au dus continentul pe marginea prăbuşirii. dacă primul război mondial a declanşat procesul de declin al Europei. Putem. după cel de-al doilea război mondial ea pierde o cincime din suprafaţa pe care o deţinea în 1938). La toate contribuţiile pe care le-a înscris de-a lungul istoriei. că a făcut-o scrutând viitorul şi cerinţele sale. purtat de puteri europene de însemnătate mondială” a slăbit considerabil forţa continentului. statele europene au înţeles că nu pot face faţă celor doi protagonişti ai momentului – SUA şi Uniunea Sovietică – şi mai ales nu pot reveni la statutul de altădată decât unindu-se. 157). locul efectiv de desfăşurare a unei competiţii globale. aşa încât mai în fiecare parte a globului funcţionează o regiune economică. În acest context. În timpul acestui război Europa a încetat să mai fie centrul real al politicii mondiale devenind. astăzi Noi am amintit până acum doar de principalele regiuni ale lumii. 236 . Membri: SUA. cea a modelului de dezvoltare bazat nu pe potenţialul unei ţări. în schimb. spune că. Europa a fost continentul care a construit prima regiune economică a lumii. p.

Mauritius. Acordul intră cu adevărat în funcţiune la 1 ianuarie 1995. Din 1995. Uniune economică între statele fostei Uniuni Sovietice. Membri asociaţi: Bolivia şi Chile. înfiinţată în 1969. Columbia. Nigeria. urmând ca. Aranjamentul a pornit de la anumite acorduri existente între Argentina şi Brazilia cu câţiva ani înainte. MERCOSUR: Mercado Común del Sur (Common Market of the South). Statele membre au în proiect crearea unei South American Free Trade Area (SAFTA) împreună cu celelalte ţări latine. 1957. în perioada următoare. Zimbabwe. continuatoarea Pactului andin. Republica Democrată Congo. Burkina Faso. Togo.Scopuri: să stimuleze comerţul liber. are drept scop să stabilească condiţiile pentru o piaţă comună. El urmăreşte. inclusiv în domeniul exploatării materiilor prime din zonă. să încurajeze cooperarea trilaterală. incluzând Uruguay şi Paraguay. Mauritania. În 1991. Tanzania. care asigură nevoile de consum ale unor ţări. Africa de Sud. Mozambic. să promoveze cooperarea. în acelaşi timp. Venezuela. statele membre au hotărât înfiinţarea unei Uniuni vamale. fluxul liber de capital şi servicii. UE – Uniunea Europeană. Membri: Benin. Lesotho. să decidă dacă va lua parte la propunerea de creare a unui nou organism de cooperare regională mai largă: Free Trade Area of the Americas (FTAA). Scopuri: să edifice o piaţă comună. Guineea – Bissau. de asemenea. ANDEAN Community. Coasta de Fildeş. Scopul Comunităţii este să încurajeze schimbul de mărfuri şi cooperarea în regiune. Sierra Leone. Înlocuind fosta SADCC (Southern African Development Coordination Conference). are scopuri atât politice cât şi economice). regională şi multilaterală. care a fost înfiinţată în 1980. Ghana. înfiinţată în 1991). înfiinţată în 1975. noua Uniune vamală îşi propune cooperarea şi favorizarea proceselor integratoare în zonă. aceste acorduri s-au lărgit. Mali. CSI (Comunitatea Statelor Independente. Botswana. 1991. Membri: Bolivia. până în 2010. creată în 1992). SADC (Southern African Development Community. Peru. Zambia. că Georgia a aderat mai târziu (iar în urma războiului din Osetia de Sud a anunţat că se retrage). ECOWAS (Economic Community of West African States). Senegal. Guineea. să abolească. Chile. Ecuador. cum ar fi 237 . a avut contacte şi discuţii comerciale cu India şi APEC. De menţionat că din CSI nu fac parte statele baltice. O cheie a succesului este reprezentată de potenţialul energetic al Rusiei. Membri: Angola. Are legături comerciale bilaterale cu Chile şi Bolivia şi legături comerciale multilaterale cu Uniunea Europeană. cele peste 20 000 de bariere comerciale comerciale existente în regiune. creată imediat după prăbuşirea acesteia. El urmăreşte să stabilizeze democraţia şi să dezvolte economiile din regiune (prin urmare. Un obiectiv important al MERCOSUR este acela de a deveni un mecanism pentru „integrarea deschisă”. Namibia. Niger.

De altfel. a luat fiinţă. Moldova. Membri: Armenia. Maldive. mai recent. Pentru SUA. marchează o schimbare fundamentală în politica economică americană. care înregistrează ritmuri înalte de dezvoltare. 1967). SAARC (South Asian Association for Regional Cooperation. Azerbaidjan. Kazahstan. Turkmenistan. nu s-a ajuns încă la aceeaşi înţelegere în privinţa monedei. Georgia. Obiective. ca successor al NAFTA (New Zealand-Australia Free Trade Agreement) care funcţiona din 1966.Vietnam. Sri Lanka. Se remarcă din claritatea obiectivelor că ASEAN este o regiune care funcţionează. în spiritul egalităţii şi cooperării. chiar Vietnam. care. Laos. ASEAN (Association of South-East Asian Nations. Filipine. Tadjikistan. cuprinde toate produsele comerciale. Statele Unite reprezentaseră susţinătorul cel mai înfocat al multilateralismului în domeniul comerţului exterior şi un opozant la fel de hotărât al iniţiativelor regionale. SUA completează acest acord de liber 238 . Armenia. Thailanda. Thailanda. Pakistan. anul în care SUA semnează Acordul de Liber Schimb cu Canada. NAFTA este o problemă de politică externă 1989. din 1990. Rusia. progresului social şi cultural al regiunii prin eforturi comune. India. NAFTA de la polul sud se aplica numai anumitor produse. CER (Closer Economic Relationship). în 1967. Malaezia. Myanmar. Nepal. edificarea unei infrastructuri moderne care va contribui la dezvoltarea unui mediu de afaceri eficient. de pildă. Scopuri: cooperarea în regiune. După încheierea războiului rece. Membri: Brunei. Cambodgia. 1985). amplificarea atractivităţii regiunii în general. prin urmare. Indonezia. 3. Moldova. cum ar fi Singapore şi Malaezia şi. printre scopurile organizaţiei se prevede dezvoltarea regiunii într-o eră a globalităţii. Belarus. În 1994. fiind excluse cele agricole. Kirghistan. Observator: Papua Noua Guinee. CER implică un angajament mai puternic pentru stabilirea unui comerţ liber între cele două ţări. Ucraina (membru de facto). Este un angajament spre integrare economică în domeniul serviciilor şi forţei de muncă. Membri: Bangladesh. în cadrul ei s-au afirmat câţiva „tigri”. înfiinţată în 1983. Asociaţia are următoarele obiective: să contribuie la accelerarea creşterii economice. Singapore. nu era un acord comercial integral. Până în acel moment. Uzbekistan. unde. Pentru a înţelege mai bine fenomenul regionalismului astăzi ar fi potrivit să insistăm asupra specificului regiunilor existente în America de Nord şi în Asia. precum şi cooperarea cu alte regiuni şi organizaţii comerciale din lumea de astăzi. Potrivit Declaraţiei de la Bangkok.Ucraina. stimulânduse industriile de mare performanţă şi comerţul liber.

ea nu poate fi interpretată doar în termeni de răspuns la provocarea venită de peste Ocean. cei trei parteneri nu au în vedere crearea unei uniuni monetare şi economice şi nu urmăresc corelarea politicilor în acord cu o cartă economică şi socială comună. Apariţia noii entităţi economice a fost motivată în primul rând de necesitatea de a face faţă provocării din partea integrării europene. nu are un Parlament. dar treptat el se extinde şi asupra serviciilor bancare. cât şi în sens de comerţ preferenţial cu diverşi parteneri – a revigorat discuţiile cu privire la regionalism vs. NAFTA a rămas. Cu toate acestea. de mimare a unei structuri comerciale noi. stabilindu-se şi un program pentru eliminarea lor totală în următorii 15 ani. Decizia SUA de a urma şi calea regionalismului – înţeles atât în sens geografic. nu are o instituţie permanentă similară Consiliului de Miniştri. De asemenea. Unele trăsături – precum forţa economică şi populaţia pe care o include – apropie NAFTA de UE: NAFTA are o populaţie de 380 de milioane de locuitori şi un PNB de aproape 70 000 de miliarde dolari. NAFTA nu participă la activitatea unor forumuri internaţionale. există doar o comisie de arbitraj pentru a soluţiona disputele comerciale. un acord comercial care stimulează schimbul de produse. O 239 . nu semnează tratate de comerţ internaţional sau tratate referitoare la protecţia mediului. în amplificarea relaţiilor comerciale dintre ele. NAFTA – cea mai puternică formă de integrare economică după cea europeană – a apărut pe o platformă de comerţ regional îndelungat. Spre deosebire de UE. fără a beneficia de o construcţie suprastatală menită să coordoneze dezvoltarea integrată a statelor componente. migraţia forţei de muncă dinspre Mexic către SUA sau Canada fiind considerată inacceptabilă. Nu există planuri pentru armonizarea legislaţiei şi nici echivalentul instituţional al Curţii Europene de Justiţie. Imediat după semnare. NAFTA acoperă în principal comerţul cu produse. în esenţă.schimb cu unul asemănător încheiat cu Mexicul. pe fondul unei adevărate proliferări a acordurilor regionale şi al unui pronunţat discurs antimultilateralism. Astfel ia naştere NAFTA – Acordul de Liber Schimb al Americii de Nord (North Atlantic Free Trade Agreement). ceea ce îi conferă o anume trăinicie. cu toate acestea. diferenţele dintre cele două acorduri economice sunt mult mai proeminente. consacrând şi amplificând o serie de tendinţe vizibile în comerţul dintre cele trei ţări. multilateralism. fiind de fapt o consfinţire a unei stări de fapt. Deşi. NAFTA are rădăcini în istoria devenirii ţărilor membre. investiţiilor şi transportului rutier de mărfuri. s-a cerut eliminarea celor mai multe tarife şi bariere comerciale naţionale. NAFTA nu dispune de pletora de instituţii supranaţionale ale Uniunii Europene. în repetate rânduri. Acordul a apărut şi s-a construit pe o piaţă natural integrată. În interiorul NAFTA nu există libertatea de mişcare a forţei de muncă. acordul a dus la eliminarea a mai mult de jumătate dintre barierele vamale în ceea ce priveşte produsele agricole.

Canada!” a înlocuit „God Save the Queen” ca imn naţional. Bill Clinton a condiţionat sprijinul pentru Acord de protejarea locurilor de muncă ale americanilor şi a mediului ambiant din această ţară. în căutare de forţă de muncă mai ieftină. Canadienii nu au rupt cu tradiţia englezească în maniera americană. Deja anumite date şi tendinţe erau de natură să întreţină aceste îngrijorări. au exprimat îngrijorarea. Acordul a generat o vie dispută în cadrul societăţii americane în ansamblu. (S.altă deosebire esenţială: deşi în cadrul NAFTA există vizibile discrepanţe economice. în Statele Unite şi în Mexic. că strângerea relaţiilor economice cu marele vecin de la sud ar putea afecta identitatea naţională canadiană. 1991). temerea că mare parte dintre industriile canadiene vor migra către sud. de asemenea. Dezbaterile nu au avut loc doar pe tărâm american. În Canada a fost puternică influenţa torrismului. înainte de a fi discutat în Congresul american. Până în 1982. cum stau lucrurile în cadrul UE. Clinton a iniţiat nu mai puţin de 18 evenimente publice în sprijinul acordului NAFTA şi s-a întâlnit cu peste 150 de reprezentanţi ai Camerei. restul fiind. în proporţie covârşitoare. aşa cum o făcuseră chiar şi înainte de crearea NAFTA. deci presupunând implicarea statului în protejarea societăţii. o politică menite să ajute statul defavorizat. care iniţiase şi negociase Acordul. Seymour Martin Lipset vorbeşte şi de o adevărată „prăpastie culturală” provenind din faptul că cele două naţiuni. Liberty and the Pursuit of Happiness”). În lunile care au precedat votul. l-a sprijinit energic. au evoluat în condiţii istorice diferite. care accentua implicarea directă a guvernului în economie. De la adoptare (1867) până în 1982. Order and Good Government”). numai 3-5% dintre filmele care rulau în Canada erau de origine canadiană. De abia în 1980 „O. proclamată de regina Victoria. întrucât standardele mexicane în această privinţă erau mult mai scăzute. sugerând rolul decisiv al individului şi iniţiativei acestuia. Preşedintele George Bush. Ce a intervenit nou între anii ’60 şi anii ’90 până în punctul în care SUA – arhitect şi susţinător al sistemului comercial multilateral – a decis să urmeze şi 240 . M. de origine americană. Interesant este că. Constituţia Federaţiei Canadiene a fost un „Act al Americii de Nord Britanice” (British North America). toţi membrii cabinetului au făcut lobby în favoarea acestui proiect. în timp ce Părinţii Întemeietori ai Americii accentuau „viaţa. De pildă. O serie de lideri canadieni au exprimat. nu există o strategie. de pildă. Lipset. ordinea şi un bun guvernământ” („Peace. Întemeietorii Federaţiei Canadiene proclamau „pacea. pentru fiecare amendament la Constituţie canadienii trebuia să trimită o petiţie Camerei Comunelor din Marea Britanie. Numeroase grupuri sociale şi personalităţi considerau că Acordul va conduce la pierderea de locuri de muncă americane – din cauza salariilor modeste din Mexic – precum şi la prejudicierea mediului înconjurător. canadiană şi americană. libertatea şi căutarea fericirii” („Life. Canadienii. argumentând că el va contribui la crearea de locuri de muncă în fiecare dintre cele trei state membre.

. mai mult. a fost creat contextul ideal pentru articularea argumentului că una dintre cele mai bune metode pentru a face faţă 241 . a sistemului de comerţ mondial bazat pe patru piloni instituţionali fundamentali: .succesul integrării europene.GATT (General Agreement on Tariffs and Trade) – cadrul formal pentru comerţul liber. trei se desprind ca relevanţă şi greutate: . . Sbragia.Fondul Monetar Internaţional – cadrul formal care să pună ordine în schimburile monetare la nivel mondial.ruta regională. După încheierea celui de-al doilea război mondial. pe lângă faptul că ar susţine interesele comerciale ale SUA. Al doilea motiv care explică opţiunea regională a SUA are de-a face. să înţeleagă acest regionalism mai mult în sens geografic decât de comerţ preferenţial? Există mai multe motive. Prin urmare.Sistemul monetar bazat pe convertibilitatea dolarului. după cum relevă Sbragia. să nu se mai opună celui de-al doilea val al regionalismului şi. p. între acestea. aşa cum am arătat. va atrage noi membri. 2001. mai ales. cu succesul integrării europene. politica externă americană de după cel de-al doilea război mondial a fost ghidată de multilateralism: comerţul mondial pe baze nediscrimatorii. Devenea evident că regionalismul în Europa nu va dispărea. . diminuarea posibilităţii ca între ţările europene să izbucnească un conflict militar a modificat evaluările în domeniul securităţii făcute de americani. . După încheierea războiului rece. Statele Unite au fost nevoite să acţioneze într-un mediu în care legătura dintre securitate şi politica economică externă era mult redusă faţă de perioadele din trecut (Alberta M. 101). .mediul de securitate modificat în datele sale fundamentale. Compatibilitatea dintre interesele de securitate şi interesele economice ale SUA a determinat succesul abordării multilaterale. Din acest moment. securitatea şi abordarea multilaterală în comerţul exterior erau văzute de către americani drept două faţete ale aceleiaşi monezi. ar produce prosperitate şi ar preveni reapariţia acelor condiţii care au favorizat ultima conflagraţie mondială.necesitatea de a asigura securitatea şi stabilitatea graniţei cu vecinul din sud. În felul acesta. Acordurile regionale preferenţiale – caracteristice perioadei interbelice – au fost multă vreme considerate drept cauza de fond a confruntării care a urmat.Banca Mondială – cadrul care să asigure mobilizarea surselor pentru dezvoltare. Regionalismul pe baze preferenţiale nu va fi contracarat de insistenţa americană de partea multilateralismului.

regionalismului european este aceea de a crea un regionalism nord-american şi că. Importanţa strategică a acordului este sintetizată de analistul Paul Krugman. . doar 1/4 din comerţul SUA este derulat cu cei doi vecini ai săi.NAFTA nici nu va prejudicia. ruta regională reprezintă un tip de sporire a puterii de negociere a SUA în context multilateral. se ştie. totuşi. au o capacitate sporită de a juca un rol semnificativ. NAFTA – cel puţin în forma în care funcţionează acum – nu prezintă foarte multe motive de atractivitate pentru SUA. un tip de sperietoare la care SUA apelează pentru a forţa concesii din partea diferiţilor parteneri. în afara capacităţii sporite de negociere într-un cadru multilateral şi a impunerii unui control puternic asupra vecinului din sud. În schimb. Spus mai direct şi oarecum simplist. iar Mexicul al treilea. În viziune europeană. probabil. nici nu va ajuta mediul înconjurător. Prin urmare. ci este şi o modalitate de a preveni un pericol esenţial. dar şi din APEC. în ciuda acestui fapt. 242 . . . cele două regionalisme îşi vor uni forţele.NAFTA va produce. Mexicul.NAFTA va conduce. deţine importante zăcăminte petroliere. Ruta regională este atrăgătoare pentru America şi din motivul că această ţară are capacitatea de a face parte din mai multe acorduri încheiate pe baze geografice – America este parte din NAFTA. Faptul că SUA pot participa la mai multe grupări şi că. la o uşoară scădere a salariilor reale ale muncitorilor necalificaţi din America.NAFTA nu va avea efecte asupra numărului de locuri de muncă din Statele Unite. la eficienţă sau creştere economică. profesor de economie la cunoscutul Massachusetts Institute of Technology.Pentru SUA. Sintetizând. Comerţul direct dintre Canada şi Mexic este foarte redus. de cele mai multe ori acela de lider incontestabil – le oferă o altă poziţie în negocierile multilaterale propriu-zise. Comerţul SUA cu partenerii săi din interiorul NAFTA este aproape irelevant: „Canada este partenerul numărul unu al Statelor Unite. în cele din urmă. mai mult de 2/3 din comerţul exterior al acestora este derulat cu Statele Unite. în cadrul acestora. ruta regională îmbrăţişată de SUA este folosită mai mult ca un factor de presiune în negocierile internaţionale multilaterale. . în 5 propoziţii (Paul Krugman. Prezenţa aceste ţări în structura NAFTA duce la procurarea de resurse energetice suplimentare şi reduce dependenţa de Orientul Mijlociu. 1995): . un mic câştig în venitul general al SUA. NAFTA este în mod esenţial o problemă de politică externă. Integrarea Mexicului prezintă şi ea o importantă dimensiune strategică. Pentru SUA acest acord nu se referă la slujbe. comerţul exterior pentru Canada şi pentru Mexic înseamnă comerţ exterior cu Statele Unite”. acela de a avea la graniţa de sud o ţară săracă şi instabilă pe deasupra.

să le sporească puterea în sistemul multilateral pe care l-au creat şi impus după cel de-al doilea război mondial. 4. China) există. încât şi formele de cooperare regională trebuie să îmbrace forme specifice. precum şi tendinţe evolutive mai puţin aşteptate. se poate concluziona că NAFTA nu reprezintă începutul unui proces de integrare similar sau analog celui care traversează continentul european. Indonezia. În acest context. în acelaşi timp. NAFTA le permite Statelor Unite să urmeze şi o rută regională care. în anumite condiţii. ASEAN (Association of South-East Asian Nations) a fost înfiinţată în 1967 de către cinci ţări .Ţinând cont de aceste considerente. Malayezia. de aceea. O cale asiatică de cooperare regională În Asia de est există mai multe puteri care ar dori să deţină fanionul (Japonia. Diversitatea este aşa de pregnantă. importante puteri de rangul doi (Coreea de Sud.Indonezia. vom insista asupra a două organisme de cooperare din zonă. Filipine. pot apărea combinaţii surprinzătoare. Taiwan). Singapore şi Thailanda 243 . NAFTA este rezultatul unei strategii prin care SUA îşi propun să răspundă diverselor provocări venite din mediul lor extern.

De asemenea. Pe parcurs însă a evoluat către problemele economice. în 1996. la 70 de miliarde de dolari. Chiar dacă erau menţionate scopuri precum intensificarea cooperării în zonă. iar principalii beneficiari au fost statele din ASEAN. ASEAN a integrat vechii rivali ideologici: Vietnam (1995). se înregistrează schimbări şi în ceea ce priveşte conţinutul schimburilor. deci că performanţa economică s-a datorat (şi) unor circumstanţe externe semnificative. în 1990. obiectivul de fond era unul de securitate. Semnificativ. Singapore. să-şi creeze o tradiţie. nu vom înţelege nici natura ASEAN ca organizaţie de răspuns la o ameninţare externă. potrivit căreia miracolul a intervenit în aceste ţări în 1988. În contextul încheierii războiului rece. În acel moment.– în contextul războiului din Vietnam şi al temerii viu resimţite în epocă privind extinderea comunismului. că motorul boom-ului l-a constituit consumatorul american. Dezvoltarea economică a zonei a condus. produsele electronice au devenit principalul articol de export. Dacă la început comerţul era dominat de petrol şi produse petroliere. la intensificarea comerţului intra-ASEAN. în prezent. Malaezia a devenit unul dintre exportatorii mondiali de microprocesoare şi al treilea producător de semiconductori. Valoarea acestuia a crescut de la 27 de miliarde de dolari. 244 . La aceeaşi metodă au recurs Coreea şi Taiwan-ul. Cambodgia şi Laos (1997). către stimularea cooperării comerciale. piaţa chineză nu a putut atrage şi absorbi aceste fluxuri de capital şi exporturi de obiective industriale. când Japonia. Birmania). Regiunea în ansamblu s-a ridicat iar în 1996 ASEAN a devenit al 4-lea partener comercial al SUA. în mod firesc. ASEAN devenind al 5-lea partener de afaceri al Chinei. în Thailanda. după Japonia şi SUA. ca răspuns la presiunea americană similară asupra monedelor proprii. Tot aşa de adevărat este că o parte din statele regiunii au făcut efortul să valorifice acest moment prielnic şi să înalţe propriile ramuri industriale. De pildă. Fără a avea aceste presiuni în vedere. După diminuarea sau chiar stingerea ameninţării politice. pentru a evita şocul aprecierii yen-ului în raport cu dolarul (ceea ce i-ar fi scumpit exporturile) şi-a mutat multe dintre industriile producătoare peste hotare. nici oscilaţiile şi pendulările sale între creşterea integrării şi „aranjamente flexibile”. Mianmar (numele vechi. Ceea ce s-a spus despre economia japoneză. produsele electrice şi electrocasnice sunt cele mai frecvente. Indonezia au intrat în rândul marilor exportatori ai lumii de produse electronice şi electrotehnice. între 1990 şi 1996 schimburile între ASEAN şi China s-a triplat. Există o interpretare dominantă. între dezvoltarea cooperării intraregionale şi antrenarea actorilor principali din Asia. se aplică în cazul celorlalte miracole din Asia de sud-est. înlocuind textilele. a apărut o ameninţare economică reprezentată de expansiunea japoneză în zonă şi de ridicarea masivă a Chinei.

mai mult el a fost confruntat cu disensiuni şi contradicţii interne. nu a existat un sistem de întâlniri regulate cu o agendă precisă. reprezentat de tandemul franco-german. iar cel de-l patrulea s-a consumat în 1992. La al patrulea Summit. De la această dată. Eliassen şi Catherine Børve Monsen. Eliassen. statele din cadrul ASEAN au promovat un tip de cooperare interguvernamentală. Uniunea Europeană a beneficiat de un adevărat „motor” al dezvoltării sale. întâlnirile miniştrilor de externe sunt anuale. numai că.O analiză comparativă cu Uniunea Europeană este dificil de făcut. economic şi cultural. Catherine Børve Monsen. a decalajelor majore dintre state. spre a avea o imagine mai limpede privind deosebirile dintre ASEAN şi UE. Principalul organism decizional este întâlnirea şefilor de guverne sau a şefilor de state din ASEAN (echivalentul Consiliului European). p. care a avut loc în Singapore. când s-a decis ca şefii de guverne să se întâlnească o dată la trei ani – formal – şi de câte ori este nevoie – informal. pentru a discuta probleme ale cooperării în zonă. ASEAN nu a avut această şansă. chiar dacă UE este constituită din ţări diferite. structuri mentale foarte diverse). „Disparitatea economică este cea mai importantă barieră în calea cooperării regionale formale în regiunea Asia-Pacific” remarcau Kjell A. în acest caz. Cambodgia-China.126). ASEAN a fost confruntat cu discrepanţe economice şi sociale mult mai mari (venitul pe cap de locuitor în Singapore e de 100 de ori mai mare decât în Vietnam. deci. cu o realitate socială şi psihologică atât de diversă. Preferinţa pentru aranjamente bilaterale. în ciuda unor obstacole greu de surmontat. Vom face doar câteva menţiuni. prudenţa cu care s-a înaintat în procesul integrării propriu-zise ar putea avea şi o asemenea explicaţie: marile discrepanţe din zonă. în 1992. ca şi a miniştrilor economiei. încât orice conciliere era extrem de dificilă. pentru că diferenţele sunt prea mari şi contextele în care au acţionat cele două organisme mult deosebite. de un fundal cultural comun. evitarea unor soluţii care să angajeze toţi membrii. A mai existat şi problema relaţiilor preferenţiale pe care statele membre le au cu marile puteri (Vietnam-Rusia. iar cel din Brunei cam de 20 de ori mai mare decât cel din Indonezia) cu deosebiri culturale fundamentale (să nu uităm că în regiune sunt religii diferite şi. totuşi ea a beneficiat de o anumită omogenitate economică a ţărilor membre. orientare accentuată pe parcurs. Primul Summit a avut loc la înfiinţare. Dacă Uniunea a optat de la început pentru o dezvoltare supranaţională. reprezentanţii ţărilor membre au semnat un „Framework Agreement on Enhancing ASEAN Economic Cooperation” prin care urma să se creeze o zonă 245 . De aceea şi sistemul instituţional dezvoltat este mult mai slab decât cel din cadrul UE. adăugând că „nu există precedent în istoria lumii privind succesul unui acord comercial liber între ţări cu disparităţi economice aşa de mari” (Kjell A. Thailanda-SUA).

Coreea de sud şi China. desfăşurat la Hanoi. amintim o altă iniţiativă. La început. şi a chemat la o cooperare financiară cu Japonia. Scopul acesteia era să reducă până la desfiinţare tarifele vamale pentru comerţul intra ASEAN într-o perioadă de 15 ani. chiar dacă. Canada. în 1994. de „supraveghere regională”. Zece ani mai târziu. iar nu ţări separate) şi Hong Kong. deoarece forumul reuneşte economii. include cele mai importante economii ale regiunii şi multe dintre cele mai dinamice şi mai dezvoltate economii ale lumii. Noua Zeelandă. Câteva semnificaţii ale iniţiativei nu pot scăpa. Malaezia. dar de lărgire temperată. se va lucra într-un spirit interguvernamental şi nu supranaţional. Cele 21 de economii au un PIB însumat care reprezintă peste jumătate din PIB-ul mondial. În noiembrie 1991 au aderat China. de Chile. cele care pot cu adevărat să-l ajute. comerţul trans-pacific l-a egalat pe cel trans-atlantic. să apară reacţia inversă. Taiwan (China recunoaşte apartenenţa Taiwan-ului la APEC. pentru că ASEAN nu dispune de aşa ceva. este de semnalat influenţa pozitivă pe care Uniunea Europeană a avut-o în direcţia adâncirii cooperării intraregionale. În 1993. ea arată că ASEAN percepe un anume tip de izolare şi vrea să se deschidă către marea finanţă. comerţul exterior al SUA peste Pacific era cu 35% mai mare 246 . APEC (Asia-Pacific Economic Cooperation) a fost înfiinţat în 1989. În timpul crizei a înţeles că este foarte important să se afle în legătură cu forţe financiare redutabile. se observă clar. semnificativă fiind preocuparea de a institui un gen de „monitorizare”. În sfârşit. În noul context. cum au făcut China şi Japonia. după aceea. chiar a accentuat o anumită atmosferă de suspiciune şi de tensiune dintre unele state. Indonezia. Mişcarea s-a produs după lansarea APEC. în continuare. Japonia. noul organism va fi comparabil cu celelalte două regiuni puternice – Uniunea Europeană şi NAFTA. În 1980. Consecinţele crizei financiare din regiune asupra evoluţiei ASEAN sunt contradictorii. Japonia. Ultimele aderări au avut loc în 1998 şi au vizat Peru. În primul rând. El a lansat un program anticriză. Mexicul şi Papua Noua Guinee se alătură APEC. ca un grup informal de lucru între această ţară. crearea unui organism „ASEAN plus 3”. Republica Coreea. la iniţiativa Australiei. Summitul din decembrie 1998. pentru ca. deci plus cele mai dezvoltate state ale Asiei de est. APEC. Ideea unui for de cooperare transpacific a apărut ca urmare a schimbărilor care au intervenit în anii ’80 în comerţul mondial. Ea exprimă o dorinţă de lărgire. Rusia şi Vietnam. Statele Unite. criza a generat o orientare către problemele interne ale fiecărei ţări. nu una aşa de mare şi aşa de puţin coerentă ca în cazul APEC. Filipine. Thailanda. este revelator în această privinţă.de comerţ liber ASEAN Free Trade Area. relaţiile economice între ţările din regiunea Asia-Pacific au cunoscut o curbă ascendentă explozivă. şi de o lărgire asiatică. În acel deceniu. Singapore şi Brunei. fără de care nu poate împlini propriile proiecte. Chiar dacă se poate pune întrebarea incomodă a structurilor care să aplice un asemenea accord. urmate.

Mai mult. poziţia ţărilor asiatice faţă de propunerea americană. dat fiind numărul mare de state membre. deosebirile între starea economiilor (unele puternice. cu ocazia vizitei în Asia. un fel de APEC à la carte. totodată. priorităţi specifice. discrepanţa dintre nivelurile de dezvoltare. Este greu de anticipat dacă proiectul de creare a zonei de liber schimb a Pacificului se va realiza. La întâlnirea de la Djakarta (1994). preşedintele Clinton a făcut o declaraţie considerată istorică: „Naţiunea noastră este gata să devină un partener deplin în dezvoltarea Asiei”. altele traversând perioade de stagnare). care a avut loc la Seattle. în momentul în care se făceau aceste declaraţii. dintr-o asemenea perspectivă. o comunitate Asia-Pacific. a existat impresia că americanii pun atâta accent pe ideea de comunitate economică a Pacificului pentru a exercita un gen de presiune asupra europenilor. sau chiar China pentru un asemenea pas? Este importantă. modalităţi particulare de rezolvare a crizelor. Congresul american dezbătea foarte aprins lansarea NAFTA. Sinceritatea declaraţiilor americane a fost pusă la îndoială de participanţii la summit-ul de la Seattle. competiţia deschisă între regiuni fără bariere vamale între ele nu înseamnă decât altă denumire pentru globalizare. a ajutorului. după declaraţiile membrilor fondatori. Un spectru atât de larg al situaţiilor economice are ca rezultat abordări diferite. Paşii în direcţia integrării economice au fost mici. că America se angajează să creeze „o nouă comunitate a Pacificului”. iar celelalte ţări membre APEC să realizeze acelaşi lucru până în 2020. SUA au sperat că vor obţine un acord de principiu cu privire la formarea unei zone a liberului schimb. altele slabe. de teama de a fi cuprins într-o organizaţie prea largă. APEC a apărut deoarece lipseau mecanismele economice implicate de evoluţiile spectaculoase din regiune. la o analiză mai atentă. ASEAN a fost rezervat. Aceasta ar aduce din nou în discuţie pregătirea internă pentru o asemenea competiţie. altele de supraproducţie. a infuziilor de capital. afirmând. cu geometrie variabilă. economiile direct afectate au pus accentul pe problema lichidităţilor. un nou concept de regionalism: este vorba despre reducerea sau desfiinţarea barierelor vamale între regiuni aflate tradiţional în competiţie. 5 august 1991). Este planificat ca Japonia şi Statele Unite să elimine toate barierele din comerţul bilateral până în 2010. unele afectate de inflaţie. în timp ce economiile 247 . Multe alte state au preferat o strategie soft. La primul summit al liderilor APEC. sau Cambodgia.decât cel peste Atlantic (conform datelor oferite de US Department of State Dispatch. Efortul american de creare a „comunităţii economice a Pacificului” nu a avut foarte mare succes. Sunt pregătite Mianmar. În acelaşi an. Pentru că. în iulie. Prin urmare. Ceea ce cuprinde o viziune nouă. APEC a lansat un program ambiţios privind crearea unei zone interregionale de comeţ liber până în 2020. în 1993. în timpul crizei asiatice. mai ales că. în care el să-şi piardă identitatea şi unde să nu aibă prea multe de spus. unele înregistrând ritmuri considerabile de creştere. De exemplu.

Sunt interpretări care văd în crearea noului organism un gen de răspuns la integrarea europeană. Evident că fiecare regiune a conceput şi a elaborat un răspuns în acord cu particularităţile sale şi cu propria viziune despre ceea ce se întâmplă în zonă şi pe plan global. cel puţin pe termen mediu. în acelaşi timp. 1999). de fapt. sunt complementare. care împart aceeaşi regiune geografică. Implicare americană se cere citită în legătură cu acest fapt fundamental. La baza creării APEC stă o temere reciprocă şi. Wesley. există ambiţii de dezvoltare economică şi prezenţa americană este necesară din ambele perspective. De multe ori în cadrul APEC a fost vorba de o adevărată competiţie între priorităţi. În acelaşi timp. Apar şi vor mai apărea tensiuni. Faptul că un eveniment cum a fost criza asiatică poate să aibă efecte atât de diferite asupra membrilor aceleiaşi organizaţii duce la inerţie instituţională (M. pornind de la raţiuni de proximitate geografică. Chiar dacă liniile sale de ansamblu atunci au fost trasate. Cum am mai spus. un interes reciproc. Fireşte că regiunea are nevoie de Japonia tot la fel de mult precum şi Japonia de regiune. de a o înlănţui în firele cooperării. Dacă americanii îşi dau seama de importanţa pieţei asiatice. în care ţările renunţă la anumite prerogative şi consimt să creeze o autoritate supranaţională cu drepturi bine precizate de decizie. În acelaşi timp. pentru a-i folosi astfel forţa de propulsie într-un interes regional. nu este îndoială că tendinţele durabile ale procesului. cealaltă ar dori cât mai multă piaţă şi să ofere cât mai puţină tehnologie. Este necesar să subliniem că toată structura 248 . nu este greu să ne dăm seama că regionalizarea este un gen de poziţionare şi repoziţionare a statelor. Putem distinge un sens slab al regionalismului. Temerea se exprimă în faptul că ascensiunea spectaculoasă a pieţei asiatice ar putea favoriza un proces de marginalizare a prezenţei americane. după opinia noastră. nu putem eluda nici faptul că în zonă există tensiuni exprese ori numai latente. pentru că o parte ar dori să aibă tehnologie dar să ofere cât mai puţină piaţă. procesul de apropiere între state vecine. şi asiaticii realizează câtă nevoie au de prezenţa şi de tehnologia americană. răspunsul european este cel mai timpuriu şi. cel mai ferm. în care ţările dintr-o zonă convin să accelereze cooperarea între ele prin diferite mijloace. Europa a îmbrăţişat alt sens al regionalismului. „Regionalism închis” şi „regionalism deschis” Tendinţa de regionalizare exprimă. 5. în faţa creşterii competiţiei mondiale. noul organism ar mai putea fi interpretat şi ca o încercare de a „îngrădi” Japonia.mai puţin afectate au scos în evidenţă necesitatea reformelor în domeniul financiar-bancar. De menţionat că acest model nu a fost creat dintr-o dată la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Dacă vom examina îndeaproape acest process.

conservă în întregime suveranitatea statelor. nu există parte importantă a globului în care să nu existe o regiune economică. dar până la urmă s-a ajuns la o formulă acceptată şi asumată de către toate statele membre. Grahame Thompson. fiind însă departe de a fi realizat” (Paul Hirst.. Putem. în mod corect. Hirst şi Thompson aveau dreptate să remarce că Uniunea Europeană reprezintă „cel mai ambiţios proiect de guvernare economică multinaţională din lumea modernă. De aceea. Este important să facem această distincţie pentru a putea deosebi. 2004. Ele îşi propun stimularea şi amplificarea cooperării economice într-o anumită zonă. modelul european de alte modele. instituţionalizarea relaţiilor regionale s-a extins considerabil. După cum am arătat mai sus. Au fost tensiuni. regionalismul condensează o anumită viziune politică. în perioada ultimelor decenii. p. cât de mult se angajează statele şi sub ce formă sunt probleme care definesc formula politică a regiunilor dintr-o parte sau alta a globului.europeană actuală a apărut pe baza unor negocieri interguvernamentale. În acest sens putem vorbi de regionalismul politic. p. are o identitate mai clară şi o perspectivă de evoluţie mai bine trasată. au fost chiar reproşuri deschise. Până acum 249 . chiar dacă se află în plin proces de reconstrucţie internă. 317). am folosit termenul de ferm puţin mai înainte. În acest sens. a optat pentru un model integrat. acuzaţii formulate oficial. Asia-Pacific. pentru că el dă trăinicie construcţiei. cum este gândit şi realizat modelul regional exprimă o opţiune politică. Numai că modul cum sunt văzute raporturile dintre state. în urma cărora s-a ajuns la formule acceptate şi considerate reciproc avantajoase. Uniunea Europeană asigură statelor membre un traseu de evoluţie şi le sprijină în aceste sens. 98). de pildă. Cu alte cuvinte. Europa a decis să pună în valoare cât mai multe dintre atuurile regiunii. cu organisme supranaţionale. în mod de sine stătător un program. Cum spuneam. printr-un semnificativ proces de redistribuire a resurselor. definit de autorii lucrării „Transformări globale” drept „un cluster regional de state învecinate care posedă un număr de atribute comune. cât de departe merge ea. Europa promovează un model supranaţional. care au reprezentat un îndemn la mare prudenţă în adoptarea unor organisme cu prerogative supranaţionale. Priviţi traseul foarte dificil de adoptare a viitorului Tratat al Europei. 2002. o strategie de evoluţie. dar această regiune are şi ea. Cum este concepută o asemenea cooperare. Este greu de spus acum care dintre aceste modele sunt mai apte să înfrunte cerinţele lumii de mâine. de aceea. care au niveluri de interacţiune semnificativă şi care se bucură de o cooperare instituţionalizată” (David Held et al. spune că deşi este un fenomen prin excelenţă economic. Ce putem spune este că Uniunea Europeană. pornind şi de la experienţele dureroase petrecute aici în timpul celui deal doilea război mondial. Regiunile sunt economice. Ea îşi propune acum să ajungă până în 2010 prima putere economică a lumii. Practic. dimpotrivă. Este extrem de important să reţinem acest lucru.

100). O perioadă de puternică afirmare a globalizării. dacă ne propunem ca în felul acesta să exprimăm. ci completează abordarea multilaterală. ca forţă de contrapondere. Primul tip de regionalism ar exprima spiritul anilor ’90. „Transformări globale”. a bunăstării mondiale în general. Sistematizând. p. în cadrul regiunilor sau la nivelul globului. bazat pe cooperare multilaterală şi „regionalismul închis” care are la bază integrarea politică regională. Răspunsul la această întrebare este încadrat unei dezbateri actuale mai largi cu privire la raportul dintre regionalism şi multilateralism. vom detalia asemenea dezvoltări. ca factor de accelerare a procesului de globalizare. Tendinţa contemporană înspre regionalizare a fost interpretată în modalităţi diverse: ca înlocuitor al multilateralismului pe cale de dispariţie. atunci denumirea poate fi acceptată. 98). în mod expres. aşa cum semnalează şi Alberta M. p. de ce „Statele Unite au luat. Sbragia. Este la fel de adevărat că ea şi-a concentrat eforturile pe „dezvoltarea internă” şi a marcat un succes considerabil din acest punct de vedere. „restul lumii a respins modelul UE ca exemplu de urmat” (David Held and comp. când au apărut cele mai multe din regiuni. la influenţa pe care fiecare dintre aceste tendinţe o are asupra comerţului mondial. necesară pentru a contracara efectele multilateralismului. ca variantă paralelă. Altminteri formulele de care am amintit pot crea un raport de opoziţie deloc acceptabil. decizia de a îmbrăţişa o strategie regională şi de a nu mai considera că multilateralismul reprezintă singura cale spre liberalizarea comerţului mondial” (Alberta M. o etapă marcată vizibil de extinderea cooperării multilaterale. 2001. Acum este suficient să amintim că în 1966. consacrat în întregime acestei regiuni. În cursul următor. Dacă dorim să fixăm prin noua denumire creşterea şi diversificarea regiunilor într-o perioadă a globalizării. la un moment dat. în 250 . Atunci ce fel de „regiune închisă” este Uniunea Europeană? 6. Stumbling blocks vs.. care nu exclude.cel puţin. UE şi statele din ASEAN au stabilit un dialog în sfere de interes comun. de a preveni orice tendinţă de închidere. UE a dezvoltat relaţii economice cu celelalte zone ale globului. de enclavizare. În acelaşi timp. a semnat acorduri cu Mercosur şi poartă discuţii cu NAFTA pentru crearea Ariei Atlantice de Liber Schimb. În acelaşi timp. Pornind de la aceste diferenţe vizibile au apărut în ultima vreme formule menite să fixeze particularităţile principalelor regiuni economice. disponibilitatea spre colaborare. de la economie la drepturile omului. Este adevărat că regiunea economică europeană a apărut în anii ’50. building blocks Întrebarea esenţială este. Este vorba despre „noul regionalism” sau „regionalismul deschis”. Sbragia. 2004.

stimulează aderarea până când. tendinţa înspre regionalizare. Modelul este unul evoluţionist: acorduri de liber schimb . că acordurile de liber schimb – numite şi „grupări geografice discriminatorii” – fie că sunt de o amploare mai mare sau mai mică. în cele din urmă.sistem complet liberalizat. Câteva dovezi susţin ipoteza regionalismului drept piatră de temelie a liberalizării complete a comerţului: crearea NAFTA a stimulat un adevărat val de liberalizare în domeniul investiţiilor. regiunile ar fi adevărate „stavile” (în engleză „stumbling blocks”) în calea liberalizării fluxurilor comerciale. împiedică liberalizarea schimburilor la nivel global. evident. motivele care întemeiază crearea zonelor comerciale de liber schimb nu ar fi economice. dacă nu chiar contraproductivă. iar contribuţia strategiei regionale la creşterea bunăstării generale şi a bunăstării participanţilor este minimă. sau nu pur economice. îşi concentrează toate eforturile în interiorul acordului din care fac parte. Membrii unor astfel de acorduri de liber schimb nu sunt motivaţi să reducă barierele comerciale şi vamale cu statele non-membre. constituind o adevărată forţă care leagă grupările regionale într-un puternic cadru nonguvernamental. care urmează logica profitului. nu mai sunt interesaţi de consolidarea unui sistem comercial care. Atractivitatea acordurilor de liber schimb creşte proporţional cu creşterea costurilor ne-aderării. Criticii regionalismului. în această viziune. Teama de a nu fi exclus de pe piaţă.literatura de specialitate se pot identifica două mari curente care coagulează dezbaterile cu privire la blocurile economice regionale. să aibă o dimensiune globală.regiuni economice mari . dimpotrivă. Contribuţia regiunilor la liberalizarea comerţului mondial ar putea fi înţeleasă. care. de a nu mai avea nici un cuvânt de spus în negocierile internaţionale alimentează o reacţie în lanţ. o poartă de acces către economia globală. Adversarii regionalismului cred că menţinerea unui sistem regional consumă din resursele necesare menţinerii şi consolidării unui sistem global. integrat. printr-o comparaţie cu jocul de domino: un acord regional devine atrăgător pentru tot mai mulţi membri. un fel de antrenament pentru jocul mai complicat şi mai solicitant în cadrul sistemului global. Aşadar. Prestaţia în cadrul regiunilor ar reprezenta. runda Uruguay a fost încheiată şi ca urmare a faptului că unele state membre ale Uniunii Europene au acceptat condiţiile GATT doar în virtutea faptului că aparţineau acestei entităţi economice. ale izolării. ai blocurilor regionale consideră. Susţinătorii strategiei regionale consideră că blocurile regionale constituie adevărate pietre de temelie – „building blocks” – pentru edificarea sistemului global integrat. printr-o strategie graduală. în această perspectivă. În plus. respectă criteriile geografice este semnificativ contracarată de activitatea firmelor transnaţionale. în cele din urmă. Acestea traversează regiunile. care va conduce la liberalizarea comerţului mondial în ansamblu. ci mai cu seamă politice: „sistemele de schimb regional 251 . toate ţările ajung să facă parte din acelaşi sistem global.

ridicate pe fundaţii de natură politică. în mod esenţial. regionalismul va reprezenta noua formă pe care vor lua conflictele geo-economice. mai degrabă decât să contribuie la unificarea sa. În această perioadă a luat naştere NAFTA. care s-a dezvoltat întro perioadă de afirmare a globalismului. 3). aceeaşi valoare mare a acestui raport se obţine în momentul în care pe scena comerţului mondial există o multitudine de actori. Literatura de specialitate încearcă mai multe diferenţieri între cele două tipuri de regionalisme. p. 6-7). fie că este denumit „noul regionalism” sau „al doilea regionalism” (Jagdish Bhagwati. regionalismul anilor ’90. generator într-adevăr de tensiuni şi conflicte. în sfârşit. p. (Mario Telò. El-Agraa. modelul arată că raportul dintre comerţul mondial şi PIB-ul mondial ar cunoaşte cea mai scăzută valoare în momentul în care numărul actorilor de mărime şi forţă comparabile ar fi de 3. Apare de asemenea clar că aceste denumiri vor să semnaleze deosebirea faţă de regionalismul anilor ’60. instrumente ale economiei politice. 1999. regionalismul anilor ’60 şi ’70. 7. Atunci când puterea este concentrată în mâinile unei puteri hegemon. „Regionalism and Multilateralism: An Overview”. 154). Drept dovadă în acest sens este adus un model matematic conceput de Jagdish Bhagwati care arată că. reprezentat de ASEAN sau CEE care şi-au propus să stimuleze cooperarea regională în vederea accelerării propriului proces de dezvoltare. Noul regionalism şi opţiunile regionale ale SUA Apare limpede că perioada actuală este caracterizată printr-un adevărat val de regionalizare. economia mondială este relativ liberalizată. dacă vizualizăm relaţia dintre gradul de liberalizare al economiei mondiale şi numărul actorilor care participă la economia mondială. obţinem o curbă în forma literei U. Gradul de liberalizare este cel mai mic în momentul în care există un număr mic de actori de dimensiuni moderate şi comparabile – aşa cum ar sta lucrurile în momentul în care blocurile regionale mari s-ar consolida. al cărei iniţiator este chiar SUA şi care reprezintă „un nou capitol în politica economică externă a singurei superputeri a momentului”.reprezintă. în Mario Telò. şi care este deschis regulilor şi cerinţelor sale. New Regionalism and the Role of the European Union. Mario Telò ne propune o sistematizare a diferitelor tipuri de regionalism. Într-o astfel de evaluare. Şi mai surprinzător. Introduction: Globalization. Blocurile comerciale mari. Regionalismul interbelic. cu consecinţe politice dintre cele mai serioase. în sensul că raportul dintre exporturile globale şi PIB-ul global este mare. p. dar puţin convingătoare. 252 . op cit. 1999. ele sunt în egală măsură menite să protejeze statele de propriile grupuri de interese şi să protejeze statele unele în raport cu celelalte” (Ali M. tind să fragmenteze economia mondială.

cursa economică. considerând că. dar şi că prima. argumentul de securitate a prevalat. cea economică. care ar exprima mai bine realitatea economică mondială după încheierea războiului rece. În perioada de după încheierea acestui război există o singură superputere militară (SUA) şi trei superputeri economice: SUA. Din ultimii ani ai războiului rece. în acelaşi timp. situaţia de la sfârşitul războiului rece era complet diferită de cea de la încheierea războiului mondial. că regionalismul ar favoriza tendinţe de enclavare şi ar afecta serios afirmarea multilateralismului. să ne reprezentăm limpede şi motivele pentru care regionalismul a supravieţuit şi a cunoscut o perioadă de consacrare în ultimii ani. cu forţa şi influenţa sa. Întrebarea este de ce SUA. deopotrivă. Aşa se face că odată cu încheierea războiului rece „fără pauză. precum şi cu acela de a menţine stabilitatea unui sistem internaţional multilateral. Dacă regionalismul nu s-a afirmat în anii ’60 este şi pentru că SUA erau împotriva acestei formule. Este bine. la afirmarea acestei regiuni. Mario Telò vorbeşte despre un „Directorat trilateral” SUA. Era un exemplu că integrarea regională favorizează dezvoltarea tuturor membrilor. un fenomen silenţios. p. Aceasta este o primă cauză. în urma cărora a ajuns să numere. motivul esenţial fiind acela că noul context. domina scena politică a lumii. O Europă prosperă era cea mai bună garanţie că influenţa sovietică şi socialistă în general. nu s-au opus la crearea şi. dar din ce în ce mai evident. pentru a evita anumite confuzii şi pentru a fixa mai bine natura schimbată a regionalismului modern. Dezvoltarea impetuoasă a Comunităţii a făcut-o din ce în ce mai atractivă şi a stat la baza valurilor succesive de aderări. Japonia. nu se va extinde. nu mai puţin de 15 membri. 1992. 14). foarte mare la sfârşitul războiului. pe de o parte. el propune să vorbim despre noul regionalism. Europa. Apărea din ce în ce mai limpede nu numai că prima cursă va fi decisă de cea de-a doua. imprimă şi regiunilor economice anumite trăsături sau le constrânge să nu se închidă. la începutul anilor ’90. Din nou. stimulează comerţul intraregional şi. Uniunea Europeană şi Japonia. este din ce în ce mai mult o faţadă pentru cea decisivă. pe cel internaţional. A doua şi poate cea mai importantă este succesul de netăgăduit al Comunităţii Economice Europene. Stabilitatea şi prosperitatea acestei regiuni erau compatibile cu obiectivul american de a îngrădi puterea sovietică. Considerăm şi noi că este bine să folosim termenul de „noul regionalism”. (Mario Telò. 253 . În spatele cursei înarmărilor avea loc şi o altă cursă. apoi. p. să nu fie animate de tentaţia insularizării. În sfârşit. pe de alta. 3). multilateralismul ar oferi cadru suficient de stimulare a cooperării iar. toate luptând pentru supremaţie economică. Acceptarea de către SUA a rutei regionale a Europei Occidentale s-a datorat unor serioase considerente strategice.De aceea. cursa înarmărilor. întrecerea s-a transformat din cursă militară în cursă politică” (Lester Thurrow. de puternică afirmare a globalizării.

Având de-a face cu un fapt. Ceea ce propunem este mai întâi să privim atent la harta economică a lumii. „Preferential Trading Areas and Multilateralism: Stranger. de obstacole greu de tolerat în faţa unui comerţ liber. cu potenţiale consecinţe politice (Edward N. Regionalismul şi globalizarea apar la o primă abordare drept procese incompatible. AEI Press. ca alimentând traiecte de evoluţie complet diferite. Multe din scrierile întâlnite pe această temă nu fac decât să „întemeieze” o asemenea abordare. Regiunile – anticamere sau obstacole în calea globalizării? Apariţia regiunilor economice pune în termeni noi problema evoluţiei comerţului internaţional. potrivit căreia regionalismul va fi noua formă de conflicte geo-economice. oarecum comună. ce probleme rezolvă sau îşi propun să rezolve. consideră că procesul de formare a regiunilor reprezintă o întoarcere la un gen de „medievalism” întârziat. generatoare de tensiuni şi chiar conflicte. Bhagwati and A.) Free Trade Areas or Free Trade?. Luttwak. bazată pe argumente construite în laboratoare academice. SUA trebuia să ţină cont şi de interesele schimbate ale partenerilor şi de contextul de securitate nou şi a realizat că regionalismul poate fi o altă cale de a ajunge la acelaşi obiectiv pe care şi-l propune şi multilateralismul. fără suficientă ancorare în procese şi tendinţe sociale reale şi probate.În noul context. 1990). Arvind. Friends or Foes?” în J. Stimulează regiunile economice comerţul mondial sau prefigurează un gen de autarhie economică intraregională? Răspunsul depinde de modul cum sunt concepute şi funcţionează aceste regiuni. 8. Panagaryia (eds. ca fiind în esenţa lor complementare. majoritatea regiunilor lumii. ce preocupări angajează? 254 . precum şi cea a raporturilor dintre regiunile economice şi procesul globalizării contemporane. Cealaltă. dimpotrivă. P. Bhagwati apreciază că regionalismul a cuprins lumea şi ameninţă sistemul comerţului multilateral (Jagdish Bhagwati. de regionalizare şi de globalizare. Ea este vizibil marcată de existenţa regiunilor economice care cuprind majoritatea ţărilor dezvoltate. Noi considerăm că această dezbatere nu este ferită de o anumită abordare speculativă. dacă încurajează şi stimulează reguli şi norme care să minimizeze diverse obstacole în calea fluxului de schimburi la nivel global. 1996). Luttwak dezvoltă o demonstraţie de ecou. O parte a acesteia vede cele două procese. anume stimularea comerţului liber. dacă ele sunt deschise comerţului internaţional. Washington DC. bazat pe existenţa unor „cetăţi economice”. A apărut o întreagă literatură în privinţa relaţiei de care vorbim. atunci primul lucru pe care ar trebui să-l lămurim este cărei necesităţi răspund regiunile.

în cele din urmă. motivele care au dus la crearea regiunilor economice. România a devenit membru al Uniunii Europene. actorii economici propriu-zişi. Iată. atât în latura sa economică. fără experienţa pe care o va acumula acum şi în anii viitori. Nu ştim cum va face faţă economia românească acestui şoc. Pentru a nu vorbi de faptul că state şi firme practică. concomitent cu cerinţa propriei dezvoltări şi cu dorinţa de a diminua decalajele care le despart de statele avansate din regiune. indiferent de performanţele lor concrete de funcţionare. Ea a mondializat sărăcia. la dimensiuni mai mici asprimea competiţiei globale. firmele. împreună. a accentuat decalajele existente. atuurile ţărilor şi. de a participa la o competiţie în care norma este performanţa. nevoia unor state puternice. Să luăm un exemplu. Dacă acestea sunt faptele. Putem spune că regiunile economice formează o „şcoală”. a făcut ca bogaţii să devină şi mai bogaţi iar săracii şi mai săraci. cum dovedesc anumite reacţii în zonele în care se organizează diferite întâlniri pe această temă. 255 . strategiile care se pot dovedi de succes. au şi ele interesul major de a avea la dispoziţie o piaţă mai mare.Sunt mai multe „nevoi” topite în constituirea unei regiuni. Să ne imaginăm ce ar însemna participarea ţării noastre la fluxurile comerciale ale lumii de astăzi fără această pregătire. Este un examen extrem de dificil pentru economia noastră. deopotrivă. şi cele mai mari şi mai dezvoltate au nevoie de a exersa. un comerţ în care barierele dispar. a unor lideri economici zonali de a vorbi în numele unei puteri economice mai mari decât propria putere. dar mai ales în ceea ce priveşte controlul implicaţiilor sociale. Acceptarea socială este fundamentală pentru orice proces economic. să mai insistăm asupra unui aspect. este nevoia statelor mai mici de a „integra”. Un proces de o asemenea importanţă cum este globalizarea nu poate fi discutat independent de impactul social pe care îl generează. un gen de „cantonament” pentru globalizare. corelativ. cu consecinţe sociale greu de evaluat. nu va putea funcţiona cum se cuvine. În primul rând. în caz contrar. pentru specializarea anumitor domenii. pentru recuperarea decalajelor în general. care va implica multe restructurări. de a exersa pe „un teren mai mic” regulile jocului mare. el va fi din ce în ce mai puţin acceptat. reprezentat de globalizare. ale regiunilor respective. de a asigura o anumită stabilitate zonei în care se află. o „anticameră”. în cadrul regiunii. ar trebui să ne întrebăm în ce măsură intră ele în contradicţie cu cerinţele globalismului? Înainte de a răspunde la întrebare. de a „încadra” puterile zonale respective. ceea ce ştim este că în această perioadă România primeşte considerabile fonduri pentru restructurare. Şi statele mai mici şi mai puţin dezvoltate. pe scurt. şi. în care regula este competitivitatea şi performanţa. Este de notorietate că globalizarea a generat o serie de consecinţe sociale negative.

Nu există modalitate mai normală de a stimula acest proces decât pregătindu-i condiţiile de funcţionare. dar după o perioadă de pregătire care. în accelerarea efortului de instituire a normelor multilaterale ale globalizării. dar şi de a te asigura că eşti în măsură să faci faţă competiţiei. prefaceri pe toate planurile. Evident că în acest punct viziunea susţinătorilor comerţului strategic se află la antipodul celei reprezentate de adepţii comerţului liber. cele două procese sunt mai strâns corelate decât apar la prima vedere. Viziunile menţionate mai sus constituie un gen de transpunere în planul comerţului internaţional a ceea ce se numeşte „terapia de şoc” şi „terapia graduală” în procesul transformărilor sociale. cu accentuarea comerţului liber şi a regimului de laisserfaire. pe linia argumentelor promovate de reprezentanţii comerţului strategic se înscriu şi concepţiile privind existenţa unor modele distincte de capitalism. 28) ni se pare de o reală importanţă. în practică. inclusiv pe cele mentale şi de comportament. Chiar dacă pot să apară şi elemente de incompatibilitate. Dintr-o asemenea perspectivă precizarea pe care o face Andrew Gamble (Andrew Gamble. de avantajul comparativ care se va dezvolta spontan. Iar regiunile economice pot deveni asemenea actori. să le descifrăm linia de evoluţie. ele se intersectează. 2003. reconfigurări. Cum subliniază şi Gamble. „marginalizarea” faţă de fluxurile competiţiei internaţionale. scopul central al politicii economice este îmbunătăţirea competitivităţii internaţionale. Revenind la întrebarea anterioară. Pentru reprezentanţii comerţului strategic. Proiectele regionale au avut în vedere ca statele sau regiunile în ansamblu lor să acţioneze strategic. în ultimă instanţă. care ţin de un „specific regional”. ci între cei ai comerţului liber şi ai comerţului strategic. ci să „citim” corect regiunile ca fenomen economic. important este nu să ne angajăm în direcţia relevării şi teoretizării incompatibilităţii. să întruneşti o anumită performanţă. adică forţele vital interesate în ridicarea barierelor din calea comerţului internaţional. se sprijină unul pe altul şi îşi facilitează condiţiile de funcţionare. firmele cele mai puternice. contrastează cu cel japonez care combină strategia cu investiţiile pe termen 256 . care implică restructurări.Pe de altă parte. că. Dezbaterile astăzi nu se poartă între avocaţii comerţului liber şi cei ai protecţionismului. fără de care nu poţi deveni actor economic semnificativ. de a participa la comerţul internaţional. putem spune că atât globalizarea cât şi regionalizarea sunt procese complexe de schimbare socială. scopul este de a accepta aceste rigori. va contribui la diminuarea urmărilor negative ale globalizării. Prin urmare. p. potrivit cărora specializarea deplină este dictată de piaţă. Nu este indicată în nici un fel „insularizarea”. Modelul dominant anglo-saxon. pot lucra în direcţia accelerării globalizării şi regulilor sale. actorii procesului de globalizare sunt statele cele mai avansate. să protejeze anumite sectoare cheie şi să se asigure că vor deveni lideri internaţionali în acele domenii. deja cu o arie de cuprindere multinaţională.

Editura comunicare. Uniunea Europeană. este fundamental să subliniem că nu putem vorbi despre regionalism. Şi mai important este faptul. până acum cel puţin. Ar mai putea fi menţionat şi faptul că toate regiunile economice importante ale lumii au luat naştere cu un anumit tip de consimţământ din partea SUA. de vreme ce toate ţările dezvoltate ale lumii fac parte din asemenea regiuni. demonstrate mai aplicat. protejate de diverse bariere vamale sau. 257 . 2008. Au fost reacţii de protecţie în anumite sectoare şi pe termen scurt. ca de un fenomen de care lumea contemporană are nevoie. Sunt rezerve. în timp ce alte sectoare se conduc în întregime după regulile comerţului liber.lung. SUA sunt membre în mai multe regiuni (NAFTA – North American Free Trade Agrement. care preconizează un gen de parteneriat între guvern şi corporaţii. Este o distincţie esenţială şi o întrebare care merită să preocupe cercurile de decizie. au creat ele însele o asemenea regiune. dimpotrivă. Geopolitica. dacă nu avem în vedere regiuni şi aranjamente regionale deschise. cum am menţionat. sprijinind procesul de refacere a continentului. ca forme de cooperare şi de stimulare a dezvoltării. nu există o poziţie clară împotriva regiunilor şi regionalismului. s-ar putea crede că nu este o atitudine împotriva regionalismului. Spre ce vor evolua regiunile economice? Spre blocuri închise sau semiînchise. Paul. SUA. FTAAFree Trade Area of the Americas). chiar atitudini deschise în contra ideii de regiuni din partea unor autori de diferite orientări. De altfel. Prin urmare. Şi acest lucru se cere subliniat.Asia Pacific Economic Region. altminteri. De aceea. Bibliografie Dobrescu. de liberalizare a comerţului? Până în prezent. de încurajare a schimburilor. fenomene de închidere regională nu au apărut. regiunile. APEC. În ansamblu. or. care lucrează în spiritul competitivităţii şi performanţei şi se dovedesc adepte ale multilateralismului comerţului internaţional. ci a anumitor regiuni. dezvoltându-se.ro. că fiecare stat promovează politici faţă de anumite sectoare după regulile comerţului strategic (de pildă. şi-au dovedit viabilitatea. Bucureşti. domeniul apărării în SUA). Este de neimaginat că formarea acestei zone de cooperare nu a întrunit şi acceptarea americană. s-a înfiinţat într-o perioadă în care SUA erau prezente fizic în Europa occidentală. regiunile economice au contribuit la stimularea atât a schimburilor interne cât şi a celor interregionale. asemenea critici se cer mai clar precizate. ele vor deveni factor de stimulare a cooperării. spune Gamble. Din punctul nostru de vedere. pentru a cita exemplul regiunii de cel mai mare succes. pentru că.

Anthony McGrew. „European Union and NAFTA”. Oxford. Eliassen. Ritzer. Regional Integration. Rethinking Globalization. Palgrave Macmillan. Bellone Hite. New York.. Ashgate Publishing. Regional Actors and Global Governance in a Post-hegemonic Era. 560. Europe and America.). el-Ojeili.). Globalizarea sub semnul întrebării. Nick. Alberta M. Oxford. 2007. „The Asian Crisis and the Adequacy of Regional Institutions”. Catherine Børve Monsen. în Foreign Affairs. Paul Krugman. Ernesto (ed. vol. Editura Diogene.). The Blackwell Companion to Globalization. Contemporary South East Asia. 1995. nr. George (ed. 2008. Perspectives on Development and Global Change. în Jagdish Bhagwati. 2002. Sydney. March/April. Kjell A. Iaşi. Bucureşti. Keohane şi S. Hoffman (coord. Chamsy. A World Affairs Journal. Critical Theories of Globalization.Bisley. 1990. vol. 2006. Arvind Panagaryia (eds. Houndmills. Andrew. Westview Press. decembrie 1991. MIT Press. Oxford. New York. 1. European Union and New Regionalism. 1999. The Future of Globalization. S. Bucureşti. Patrick. Jones. Jonathan Perraton. 1999. apr. New York. Polirom. „Regionalism and Multilateralism: An Overview”. Experience. 2001. Theory and Measurement. The New European Community. 74.). Lipset. Hayden. 2006. Transformări globale. The Globalization and Development Reader. Timmons Roberts. Cambridge. J. 258 . Palgrave Macmillan. 2. „Canada and the United States: the Great Divide”. Explorations in Light of Recent Turbulence. nr. 1994. European Union and New Regionalism. în Mario Telò (ed. Editura Trei. M. Burlington USA. în vol. Regional Actors and Global Governance in a Post-hegemonic Era. 90. 2007. Polity Press. Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei. David Held. El-Agraa. Zbigniew Brzezinski. Macmillan. în Current History.). no. David Golblatt. R. Amy (eds. Dictionary of Globalization.). „The Uncomfortable Truth about NAFTA”. M. 2004. Zedillo. Routledge. Ashgate. Ali M. 1992. Head to Head: The Coming Economic Battle among Japan. William Morrow. Blackwell Publishing. Blackwell Publishing. „Comparison of European and Southeast Asian Integration”. London. Singapore. Paul Hirst. Wesley. 21. Cambridge. Pravin Krishna. Jagdish Bhagwati. vol. 2001. Sbragia. Alternative Approaches to Analyzing Preferential Free Trade Agreements. Grahame Thompson. Lester Thurrow. Aldershot. 2007. 1999. Aldershot.

Singapore. 1990. Edward N.Jagdish Bhagwati and P. Burlington-USA. Grammar of Commerce. AEI Press. Panagaryia (eds. Aldershot. Precizaţi care sunt avantajele adoptării unui model de dezvoltare bazat pe potenţialul unei întregi regiuni geografice 3. Ashgate Publishing Limited. Bhagwati and A. Luttwak. The National Interest. Friends or Foes?” în J. Argumentaţi de ce. World Order and the New Medievalism”. NAFTA este o problemă de politică externă (Paul Krugman) 5. European Union and New Regionalism. 2003. Precizaţi la ce se referă termenii „regionalism închis” şi „regionalism deschis” 4. From Geopolitics to Geo-Economics: Logic of Conflict. Regional Actors and Global Governance in a Post–hegemonic Era. Sydney. Întrebări şi probleme 1.). Andrew Gamble.). Free Trade Areas or Free Trade?. Precizaţi care sunt opţiunile regionale ale SUA şi care sunt motivaţiile acestor alegeri. pentru SUA. „Regional Blocs. în Mario Telò (ed. Arvind. Washington DC. Motivaţi dacă regiunile sunt pietre de temelie – „building blocks” sau obstacole – „stumbling blocks” în calea globalizării 2. 1996. „Preferential Trading Areas and Multilateralism: Stranger. 259 .

pol de putere. Extinderea spre est şi problema graniţei de est 3. p. federal. din subiect istoric ea a devenit obiect de dispută.1.3. Brzezinski considera că sfârşitul 260 . mai ales. a fost la originea mai tuturor achiziţiilor ştiinţifice importante ale ultimelor secole. Europa a încetat să mai fie adevăratul centru al lumii. nu putem scăpa din vedere că cel de-al Doilea Război Mondial şi. Ea a fost continentul care s-a aflat la cârma procesului de dezvoltare. Această ţară simboliza sfâşierea Europei. iar în zona estică – trupe sovietice. Reforma instituţională 4. Mai mult. În faţa integrării politice 4. S-a încheiat un „secol american“. dar un „mileniu european“ 2. Chiar dacă în ultimele decenii ale secolului XX Europa şi-a revenit în bună măsură. euro-sceptici. a inaugurat modele. majoritate dublă 1. Fiind de acord cu autorii care consideră că secolul douăzeci a fost „un secol american“. reforma instituţiilor. confederal. S-a încheiat un „secol american“. a inventat parlamentarismul. n. 93). Secolul pe care l-am încheiat de curând a fost. o perioadă de decădere fără echivoc. 2001. În partea de vest a ţării staţionau trupe americane. care a lansat principalele curente. care avea şi o puternică încărcătură simbolică. Riscul unei paralizii a deciziei Bibliografie Temă de studiu pentru seminar Cuvinte cheie: schimbare geopolitică.2.] este «mileniul european» (Romano Prodi. Divizarea Europei a fost exprimată cu fidelitate de divizarea celei mai puternice ţări a continentului – Germania.2. Europa – noul pol de putere economică al lumii 3. unificarea Vestului.2. euro-entuziaşti. Romano Prodi subliniază: „la fel de adevărat este şi că mileniul în care trăim [mileniul trecut – n. Euro – cea mai mare schimbare în finanţele lumii din perioada interbelică 4. dar un „mileniu european“ În întreaga perioadă modernă. graniţa de est.1. din perspectiva istoriei europene.Cursul 13 Europa: lecţia de geopolitică a secolului XX Cuprins 1. Războiul Rece au reprezentat o confruntare între cele două superputeri ale momentului pentru dominarea Europei.1. Unificarea Vestului european: de la cei şase la cei douăzeci şi şapte 2. Pornind de la această realitate. autoafirmare. Europa a fost adevăratul centru al lumii (vezi harta 3).

165). de aceea. una dintre cele mai importante mişcări de pe continent în anii de după Războiul Rece a fost recuperarea geopolitică a teritoriilor care evoluaseră în altă orbită. Este relevant acest moment şi pentru că el ne poate arăta dacă Europa a învăţat ceva din perioada care s-a încheiat. Pentru Europa este vorba despre sfârşitul unei ere de divizare între partea de est a continentului. Din punctul nostru de vedere. şi sfârşitul divizării Europei. putem fi de acord cu aprecierea autorului american. 261 . p. reţinem cu deosebire încărcătura simbolică a evenimentului. Încheierea Războiului Rece este pentru continentul european un eveniment mult mai semnificativ decât pentru orice altă regiune a lumii. de căutare febrilă a unei noi identităţi. care a evoluat într-un sistem democratic. Dacă avem în vedere faptul că sfârşitul divizării Germaniei însemna. 1995. aflată până atunci sub dominaţie sovietică. a unui imperiu construit cu metodă timp de trei sute de ani. inaugurarea unui proces de autodefinire şi autoafirmare. deci. a reprezentat un eveniment cel puţin la fel de important. prăbuşirea fostei Uniuni Sovietice. în acelaşi timp.divizării Germaniei reprezintă „cea mai însemnată schimbare geopolitică produsă de sfârşitul Războiului Rece“ (Zbigniew Brzezinski. şi cea de vest. dacă este pregătită să întâmpine noua vârstă a societăţii moderne cu un model de dezvoltare adecvat. dacă.

1944. nivelul producţiei din regiunea industrială Ruhr. The Geography of Peace.1. Robert Schuman.Harta 3: a) Imaginea lumii având continentul european în centru (harta tradiţională a lumii) b) Imaginea lumii având Polul Nord în centru (apud Nicholas J. implicit. Unificarea Vestului european: de la cei şase la cei douăzeci şi şapte Prima formă de cooperare europeană este legată de numele lui Jean Monet. Spykman. pp. reglându-se. Cele două produse urmau să beneficieze de liberă circulaţie între cele două ţări. ca inspirator. New York. Ea poartă numele de Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Hartcourt & Brace. 262 . 15-16) 2. şi de cel al ministrului de externe francez.

este supranaţional şi pune astfel bazele Europei comunitare. CECO inaugurează însă modelul european al integrării. tarifele intracomunitare sunt în întregime eliminate. De data aceasta. astfel încât. – o politică agricolă comună. Crearea Comunităţii a fost percepută ca o problemă mai mult de natură tehnică. Comunitatea asigură un sistem de protecţie exterioară uniformă (tarif vamal comun). în plan istoric. Se stabileşte cu această ocazie o nouă serie de politici concrete în diferite domenii: – o uniune industrial-vamală prin eliminarea taxelor vamale intracomunitare şi desfiinţarea contingentelor cantitative. o dată cu realizarea unei mari zone de liber schimb. obiectivele sunt şi mai ambiţioase. spre deosebire de alte modele. în urma acceptării fără rezerve a planului Schuman de către şase ţări (Franţei şi Germaniei alăturându-se Belgia. în iunie 1968. la Roma. Luxemburg şi Italia). Demn de relevat este faptul că printre scopurile fundamentale ale noului organism se numără „menţinerea păcii“ între Germania şi Franţa. CEEA a rămas un actor de mai mică importanţă în procesul integrării şi s-a focalizat pe cercetare. cunoscut şi sub numele de Tratatul de la Roma. proiectul de integrare ar fi fost formulat în termeni politici sau militari expliciţi. De aceea. Este adevărat că aceste prerogative se referă la domeniul limitat. reprezentanţii aceloraşi ţări care aderaseră la CECO semnează Tratatul de constituire a Comunităţii Economice Europene (CEE). În mai multe etape succesive. dar decisiv al gestionării cărbunelui şi oţelului. Deşi a beneficiat de acelaşi sistem instituţional ca şi celelalte două comunităţi. ceea ce îi poate explica într-o oarecare măsură succesul. care. „cei şase“ au redus barierele vamale din interiorul comunităţii. ia naştere Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. – o politică comercială comună. prin Tratatul de la Roma ia naştere şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA). de la bun început. Olanda. – o politică concurenţială. Există motive să credem că dacă. Raţionamentul este următorul: crearea unui asemenea organism va stimula atât de mult schimburile între cele două state şi investiţiile reciproce. intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. La 25 martie 1957. deci nu una care să constituie o ameninţare pentru politicieni. care avea acelaşi scop de a crea o piaţă unică în domeniul energiei atomice. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului a jucat un rol esenţial în declanşarea procesului de reconciliere şi cooperare franco-germană. în timp. ele urmărind „eliminarea barierelor care divizează Europa“. concomitent cu asigurarea liberei circulaţii a persoanelor. Noul organism reprezintă prima organizaţie europeană care se bucură de prerogative supranaţionale. Concomitent. ideea europeană nu şi-ar fi aflat o întrupare aşa de rapidă şi nu ar fi declanşat un proces de o asemenea importanţă. încât atacarea unuia de către celălalt ar deveni pur şi simplu un nonsens. 263 .Astfel.

De aceea. Între 1963-1973. În perioadele respective. Aşa a survenit prima cerere de aderare a Marii Britanii.7%. rata anuală fiind de 3. 2003. respectiv. de data aceasta acceptată. În perioada 1950-1957. Aderarea Marii Britanii şi a celor doi parteneri tradiţionali ai săi este grăitoare în ceea ce priveşte performanţele economice ale Comunităţii. Spania (1986) şi Portugalia (1987).7%. este vădit preocupată de a asimila Germania în structurile Uniunii.7%. în timp ce PIB-ul Marii Britanii cu 39 procente. respinsă din cauza poziţiei lui Charles de Gaulle. Marea Britanie nu a aderat la hotărârea luată. au solicitat admiterea în această organizaţie. probabil. cu o rată anuală de 4. Am expus această situaţie şi pentru că ea este izbitor de similară cu cea prilejuită de adoptarea monedei unice.3%. Astfel.Efectele economice acumulate au fost spectaculoase: comerţul intracomunitar a crescut de şase ori. mai ales în privinţa bunurilor de consum. În primul rând. Marea Britanie face o altă cerere. în termeni comerciali vorbind. CEE devine Europa „celor 12“.6 şi. „mica Europă“.3% (John Mills. p. în timp ce schimburile CEE cu terţe ţări au sporit de trei ori. care a grăbit procesul de integrare. Europa. În 1973 aderă la CEE Irlanda. Nici de data aceasta. PIB-ul celor şase a crescut cu 58 procente. o serie de ţări. printre care şi Marea Britanie. Cu totul remarcabil apare însuşi efortul Germaniei de a contribui la accelerarea acestui 264 . cum era denumită CEE pe vremea când avea doar şase membri. Danemarca şi Marea Britanie. cu o medie anuală de 5. 3. traseul parcurs la aderarea în CEE. respectiv cu 29%. Are loc un proces de specializare. Accelerarea construcţiei europene are loc şi sub impactul reunificării Germaniei. sporea piaţa internă. Acum sunt dezbateri foarte vii în această ţară privind justeţea propriei hotărâri. Rezultatele obţinute de Piaţa Comună i-au schimbat radical opţiunea. creşterile anuale fiind de 2. Mai multe condiţii favorabile se întâlnesc în stimularea procesului de extindere a Comunităţii Europene. pe parcursul căreia aderă Grecia (1981). În perioada următoare are loc ceea ce s-a numit „extinderea spre nord“. Comunitatea ca atare dobândise o experienţă semnificativă. iar între 1958-1964 creşterea a fost de 47%. Dacă moneda unică va da rezultate – şi după toate evaluările va da –. economia Marii Britanii a crescut cu 20%. atunci Marea Britanie va urma. În acelaşi timp. înregistrase suficiente progrese pentru a simţi nevoia extinderii. deci aproximativ jumătate din creşterea celor şase. devine Europa celor nouă. 103). Iniţial. cei şase au înregistrat o creştere economică de 54%. data aderării la spaţiul euro fiind împinsă cât mai departe în viitor. cu o medie anuală de 6. Marea Britanie nu a aderat la CEE. performanţele sale economice i-au sporit indicele de atractivitate. ceea ce sporeşte performanţa economică şi competitivitatea la export a produselor din cadrul Comunităţii. extindere care. în frunte cu Franţa. În deceniul următor are loc „extinderea spre sud“.

În sfârşit. pe baza hotărârii Tratatului de la Maastricht. condiţionat de îndeplinirea unor criterii complexe. e unul de durată.proces. Polonia. în timp ce referendumul organizat în Norvegia s-a soldat cu un rezultat negativ (52% de voturi împotrivă). Semnat în 1991. A încetat astfel divizarea Europei. cu democraţii mature. poziţia ei la Maastricht şi cu alte prilejuri devansând chiar poziţia altor ţări de pe continent. stabilind trei paliere foarte importante de integrare viitoare. Suedia (noiembrie 1994). au aderat ţări dezvoltate. cum ar fi Austria (în iunie 1994). Europa a devenit Europa celor cincisprezece (vezi harta 4). În prima parte. A avut loc un nou proces de lărgire a Uniunii. Slovenia şi Slovacia) au aderat la Uniunea Europeană. Uniunea Europeană. Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei şi Turcia au deschis negocierile cu Uniunea Europeană. După ce Bulgaria şi România au devenit membre ale Uniunii. Primul este realizarea uniunii monetare. Cu acest prilej. faţă de care Uniunea nu putea să nu adopte o poziţie. la 1 ianuarie 2007. ea cuprindea toate statele continentului care nu aparţinuseră defunctului sistem socialist. procedând la o evaluare a rezultatelor generate de Maastricht. Unificarea Europei Occidentale se împlinise. dar procesul de aderare. Elveţia şi Islanda –. Croaţia. Practic. După încheierea Războiului Rece şi prăbuşirea sistemului socialist a apărut o situaţie politică nouă. Estonia. 265 . Pe 1 mai 2004 opt ţări din Europa Centrală şi de Est (Republica Cehă. Letonia. cu trei excepţii – Norvegia. care a hotărât fuziunea între Comunitatea Economică Europeană (înfiinţată în 1957). Ungaria. şi anume Actul Unic European (1985). împreună cu Cipru şi Malta. Tratatul de la Amsterdam (1997). ritmul de lărgire a UE a încetinit. Lituania. hotărâtă la Yalta în 1945. Comunitatea Economică Europeană a devenit Comunitatea Europeană şi apoi. în urma noii lărgiri. s-a hotărât o eşalonare precisă a paşilor pentru introducerea monedei unice europene şi înfiinţarea Băncii Centrale Europene. Nu am putea încheia aceste rânduri fără a menţiona un moment de reper în devenirea Uniunii. Al doilea este reprezentat de cerinţa integrării politice şi militare şi vizează elaborarea unei politici externe şi de securitate comune. a adoptat noi măsuri în ceea ce priveşte înlăturarea ultimelor obstacole în circulaţia liberă a persoanelor şi dezvoltarea unei politici externe comune. Tratatul de la Maastricht marchează un nou stadiu în integrarea Europei. în 1992. Finlanda (octombrie 1994). Tratatul de la Nisa (2000) a avut drept principală responsabilitate adoptarea noii structuri instituţionale a Uniunii. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului şi Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică. Al treilea are în vedere elaborarea unei politici interne şi de securitate socială comune.

Lituania. Ungaria. ci şi să cuprindă în aceeaşi organizare teritorii care acoperă cât mai mult din întinderea geografică a continentului. Angela Merkel. Realizând că nu este suficient pregătită pentru a adopta măsuri şi strategii fundamentate faţă de o regiune cu certe valenţe geopolitice. Dacă lucrurile vor evolua bine iar procesele. cu atribuţii în ceea ce priveşte definitivarea unei strategii de perspectivă faţă de spaţiul central şi est-european. Consiliul European de la Copenhaga (1993) a definit condiţiile politice şi economice ale lărgirii Uniunii. La summitul UE de la Lisabona. Eşecul votului pentru Constituţie în Franţa şi Olanda a impus regândirea strategiilor de reformare a Uniunii. 266 . La summitul de la Copenhaga din decembrie 2002 s-a hotărât primirea a zece state în Uniunea Europeană: opt est-europene – Estonia. El urma să fie ratificat de toate statele membre în decursul a doi ani. până în 2007. Acesta a fost primul semnal coerent privind poziţia Uniunii Europene faţă de un spaţiu care nu se bucura nici de protecţie economică. care durează de mai bine de şase ani. din octombrie 2007. Tratatul urma să intre în vigoare în 2009. Uniunea Europeană a decis la Maastricht înfiinţarea Conferinţei interguvernamentale. Slovenia – şi două mediteraneene: Cipru şi Malta. ceea ce a încetinit procesul său de adoptare. Cetăţenii irlandezi au respins prin vot Tratatul. Pauza de reflecţie invocată în dezbaterile care au urmat votului negativ s-a încheiat odată cu relansarea proiectului de către noul cancelar al Germaniei. Polonia. ci şi pentru că Uniunea Europeană a devenit puternică şi este organizată potrivit unui model care atrage. împingerea datei aderării României şi Bulgariei până în 2007 şi începerea negocierilor cu Turcia în 2005. în special cele privind politica externă a Uniunii şi procesul de luare a deciziilor. în perspectivă Europa de Est şi Europa de Vest nu vor avea decât o conotaţie geografică. liderii europeni au aprobat Tratatul de Reformă care nu echivalează cu o Constituţie.Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa a fost semnat la Roma în 2004. Letonia. Este prima oară în istorie când Europa poate nu numai să unifice. În legătură cu extinderea propriu-zisă. dar poate pune capăt crizei instituţionale a Uniunii. 2. de atenuare şi înlăturare a discrepanţelor se vor adeveri. deja declanşate. Cehia. nici de o umbrelă de securitate. Slovacia. înainte de alegerile pentru parlamentul european.2. Extinderea spre est a devenit posibilă nu numai pentru că Uniunea Sovietică s-a prăbuşit. El preia unele din prevederile Constituţiei. procesul de ratificare a fost oprit în 2005. În urma refuzului cetăţenilor din Franţa şi Olanda de a accepta adoptarea Constituţiei. Extinderea spre est şi problema graniţei de est La Maastricht s-a anunţat intenţia de a admite ţările din centrul şi estul Europei în Uniune.

0 -1. unele cu importanţă strategică (Polonia. ca teritoriu.8 42.4 38.1 6.0 58.7 1.3 1. Loukas Tsoukalis.3 44.6 Sursa: Loukas Tsoukalis.4 35.4 6. Oxford University Press.6 7.2 19.4 12.1 2.9 22. al mărimii pieţei interne.7 18. 173 Autorul citat.4 1.9 4.4 10. vrea să sugereze că lărgirea UE nu adaugă mult ca forţă economică Uniunii Europene.3 6.4 3. ca bogăţii şi ca forţă economică. Pentru a nu mai aminti de faptul că astfel s-au adăugat noi teritorii. Turcia nu este avută în vedere. este limpede că ele parcurg un proces de modernizare care le va amplifica prezenţa şi contribuţia economică. Calculul strict economic are elemente care pot susţine o asemenea poziţie. Totuşi. dar nu poate fi ignorat că prin lărgire s-a extins considerabil piaţa internă a Uniunii.3 3.9 2.7 6. Chiar dacă ţările care au aderat recent nu au performanţe economice deosebite.3 313 49 111 238 775 0.2 26.6 80 57 42 51 33 38 55 40 48 28 25 22 4. discrepanţe prea mari nu pot să existe. Datele arată că.1 15.2 9.2 8. Din tabelul de mai sus. România. 267 .4 5.9 3.8 1. iar PIB-ul cu cel puţin 10%“ (Romano Prodi.6 7. ceea ce conduce la o nouă poziţionare a sa faţă de ceilalţi actori politici importanţi.0 2.9 3.8 4.4 2.4 13.6 5. aceasta va conduce la sporirea importanţei şi ponderii specifice a Uniunii. că s-a integrat o populaţie calificată. din punctul de vedere al forţei economice. În primul rând.2 2. într-o piaţă integrată. ca populaţie. ne apar mai limpede şi unele discrepanţe care presupun un mare efort de recuperare. suprafaţa Uniunii Europene va creşte cu aproximativ 30%. în această apreciere.8 6.1 8. Bulgaria). că Uniunea are acum o altă pondere.4 68. What Kind of Europe.7 2.4 7.9 2.1 16. în condiţiile în care Uniunea Europeană are nevoie de forţă de muncă şi este foarte probabil să deschidă porţile imigraţiei în următorii ani. p.4 3. Oxford.1 16.5 2. creşte considerabil. Principalii indicatori economici ai ţărilor care urmau să adere la UE (2001) UE Suprafaţa (mii de km2) Populaţia (milioane) PIB pe cap de locuitor (% din media ţărilor din UE) Agricultura (% din forţa de muncă) PIB (media creşterii reale 1999-2001) Inflaţia (creşterea medie 1999-2000) Şomajul Cipru Cehia Estonia Ungaria Letonia Lituania Malta Polonia Slovacia Bulgaria România Turcia 9 79 45 93 65 65 0.5 2. p.Procesul de extindere este atât de cuprinzător.8 10. ponderea Uniunii Europene.7 14.1 6.6 7.4 4. Să-l ascultăm pe Romano Prodi: „Prin includerea ţărilor Europei Centrale şi de Est.5 11. 2003. implicit. populaţia va spori cu 29%.3 15.5 0. încât capătă importante semnificaţii. 37).

268 . dar satul nu beneficiază de unităţi industrializate care să dea o altă productivitate activităţii din agricultură. în Susan Stern. dominată de SUA. nici în cea europeană. incluzând şi Turcia. Pierre Biarnès se întreabă şi el: Până unde se întinde Europa? Care sunt graniţele de est ale Uniunii Europene şi care trebuie să fie? Autorul francez vorbeşte de „graniţe rezonabile“.10). prin amploarea proiectului. a plasat-o mult mai spre est. cu această extindere ia sfârşit pentru Europa cel de-al Doilea Război Mondial. cel mai mic din rândul ţărilor nou integrate. între Polonia şi Ucraina. Concluzia autorului francez este apodictică şi mai puţin „rezonabilă“. dacă avem în vedere complexitatea şi delicateţea temei pusă în discuţie: „În această problemă esenţială. probabil că principala problemă care frapează nu este atât nivelul produsului intern brut pe cap de locuitor. Practic. Sunt două probleme esenţiale: nu numai că la sat trăieşte multă populaţie. Uniunea Europeană va recupera şi reintegra politic şi economic ceea ce geografic aparţine Europei. aşa cum remarca şi Joseph Ackerman. În acest proces de extindere. Iar puterea euroatlantică. care survine după o prăbuşire dezastruoasă. oricum. cel care s-a dezvoltat de la început pe linia democraţiei şi economiei de piaţă şi cel a cărui evoluţie în această direcţie a fost întreruptă de cei aproape cincizeci de ani de comunism. Actuala extindere a favorizat o deplasare a Uniunii către est şi a prilejuit unificarea celor doi versanţi ai Europei. prin împlinirea unor idealuri. după dezastrul reprezentat de bătălia de la Mohács (1526). trebuie să fie clar şi precis: frontierele Uniunii Europene trebuie fixate într-o manieră definitivă între ţările baltice şi Belarus. François Géré consideră că graniţa de est a Europei este graniţa fixată de imperiile care s-au succedat de-a lungul vremii (François Géré.Privind la situaţia României. Puterea sovietică a fixat-o pe Oder-Neisse. care ne deosebeşte net de toate statele membre ale Uniunii. Pe timpul Imperiului Otoman. Europa se reuneşte. La circa o jumătate de secol de la divizarea sa ideologică. unul dintre cele mai mici din Europa şi. „Desperately Seeking Europe”. dacă avem în vedere şi fosta Republică Democrată Germană. limita occidentală a Poloniei postbelice. Aceasta va presupune în următorii ani transformări care ne vor aminti de ritmurile industrializării din perioada dinainte de 1989. 2003. sau chiar pe Elba. se ridică în mod legitim problema graniţei de est a Uniunii. Prin dimensiuni. „nu are precedent în istorie. dacă nu principalul obstacol în calea integrării României. care să îngăduie Uniunii să-şi întărească instituţiile centrale şi să promoveze politici concertate. ci ponderea extrem de mare a populaţiei din agricultură. şi după aderarea din 2007. p. această graniţă se situa la vest de Budapesta. 26). procesul de unificare reprezintă un adevărat „miracol european“. Nu putem omite nici faptul că acesta va fi unul din principalele. Elisabeth Seligmann (eds). 2002. nici în cea a lumii“ (Josef Ackerman. Este un proces de unificare care. p.

spre deosebire de Turcia. Revue Française de Géopolitique. dacă avem în vedere numai statele din afara spaţiului sovietic. Ci de una politică. dar şi interesul şi logica internă de dezvoltare a Uniunii. Extinderea trebuie să aibă în vedere gradul de pregătire şi dorinţa solicitantului. Modul de raportare al Uniunii la fostele ţări comuniste trebuie înţeles şi din perspectiva luptei care se dă în zilele noastre pentru pieţe. ale puterilor. Problema nu este una secundară. între Grecia şi Turcia şi să se oprească la nord de Marea Mediterană. Ea se mişcă în funcţie de presiunile care se exercită asupra sa. voinţa lor de a evolua într-o structură sau alta. două zone geografice şi etnopolitice distincte. poate rezulta „un conglomerat artificial fără energie şi fără suflet“. În ultimă instanţă. logica internă a dezvoltării Uniunii şi interesele popoarelor din zonă. „Pour l’empire du monde“. Fostele state socialiste reprezintă o mare piaţă: populaţia lor se ridică la peste 100 milioane de locuitori. lărgirea trebuie să subsumeze totul conservării puterii de decizie şi construirii unei identităţi a regiunii. Este limpede că aici nu este vorba despre o graniţă geografică. Josef Ackerman preciza: „o oportunitate unică se deschide în faţa noastră pentru lărgirea pieţei interne şi trebuie să facem tot ceea ce este posibil să o valorificăm. În acelaşi timp. Altminteri. în perioada interbelică. de una geopolitică în sensul cel mai plin al termenului. Uniunea Europeană a avut interesul să ajungă la gurile Dunării şi la Marea Neagră şi a reuşit. Referindu-se la acest aspect al lărgirii pieţei. criteriul geografic nu mai operează. atunci ea va fi amplasată acolo unde se concentrează. Deci. nr.între România şi Moldova. Nu mai departe“ (Pierre Biarnès. mai ales în contextul extinderii spre est a Uniunii. Putem spune unde este graniţa în 2007. Întotdeauna graniţele au fixat interese şi raporturi de forţe. fără ezitare“ (Josef 269 . dincolo de această limită? Aici. Ea a fost şi dincolo de Praga. 1/2003). Géré are dreptate să remarce că graniţa de est a urmat raporturile de forţe ale imperiilor. Putem spune că graniţa viitoare va trasa o linie care va exprima interesele şi raportul de forţe dintre puterile continentului. dacă urmăm perspectiva potrivit căreia graniţa este o problemă politică şi de raport de forţe. cel care despărţea două lumi. este populaţia din aceste teritorii interesată şi îşi propune să facă parte din Uniunea Europeană? Ridicăm problema voinţei şi a dorinţei popoarelor din zonă pentru că Uniunea nu poate evolua fără a ţine cont de nevoia de integrare cât mai solidă a nou-veniţilor. pentru că aceasta a fost stabilită de mult. În acea perioadă. Este sau nu interesată Uniunea de integrarea altor spaţii. cum am spune astăzi. A vorbi acum despre o graniţă de est „definitivă“ ni se pare riscant. dar şi pe istmul pontobaltic. unde ajung şi unde pot să se impună interesele Uniunii Europene. Graniţa este indiscutabil un raport de forţe. două universuri de valori. Simion Mehedinţi vorbea despre Nistru ca despre un simbol geopolitic. în timpul Războiului Rece.

cu o forţă de muncă de peste 215 milioane locuitori. una dintre cele mai urbanizate regiuni ale lumii. 175). Europa oferă acum imaginea unui adevărat şantier. p. în acelaşi timp. între care Daimler-Chrysler. în Desperately Seeking Europe. în Rusia exportă 5% şi importă 8%. Uniunea Europeană este „cea mai mare piaţă a lumii industrializate“ şi una dintre cele mai deschise (L’Atlas géopolitique et culturel. în conformitate cu noua realitate.3 din populaţia globului. Europa – noul pol de putere economică al lumii Ce este astăzi Europa. 204). ponderea Uniunii în ansamblul comerţului mondial scade. Cu 8. cât avea UE-15. ea produce aproape 20% din PIBul mondial (în scădere de la 28. p. pentru că Europa nu este încă întregită. p. Chiar între ţările din Uniunea Europeană există diferenţe mari de dezvoltare. ea are cele mai echilibrate schimburi cu regiunile lumii: exporturile sunt aproximativ egale cu importurile. o treime sunt europene (John McCormick. Dintre cele mai mari o sută de corporaţii ale lumii.178). În acelaşi timp. 2002. Totuşi. această scădere a fost de 9 procente.Ackerman.1.3%. 3. Ea este pe cale de a deveni astfel. Cu o populaţie de peste 490 de milioane de locuitori. de pildă) până la 30 de locuitori pe aceeaşi suprafaţă (în Suedia şi Finlanda). Ca de fiecare dată când partea care se adaugă este semnificativă. 2002. SUA au 30 de locuitori pe aceeaşi unitate de suprafaţă. În America de Nord exportă peste 23% din volumul activităţii comerciale şi importă circa 14%. o mare putere economică a lumii de astăzi. de la 470 de locuitori pe kilometru pătrat (în Olanda.13). 2003. Uniunea este una dintre cele mai populate zone ale lumii. De menţionat că în cadrul Uniunii avem chiar variaţii vizibile ale densităţii. astăzi. procesul de extindere a Uniunii Europene este. totul trebuie reorganizat pe o bază diferită. p. iar Rusia doar 9 persoane. uneori. cu o densitate medie de 114 locuitori pe kilometru pătrat. menţionate de revista Fortune. numai pe relaţia cu Asia există un mic dezechilibru: exportă în China 5% şi importă 13%. de la 49% la 40%. dar înaintea SUA şi China). BP Amoco. O asemenea piaţă nu poate fi neglijată de nici un fel de putere aflată în expansiune. Royal Dutch/Shell. la mai bine de şaizeci de ani de la încheierea celei de-a doua conflagraţii mondiale şi la aproape douăzeci de la încheierea Războiului Rece? Răspunsul este dificil. şi o alta urmând să fie cuprinsă în rigorile părţii care funcţionează astfel de peste patruzeci de ani. Cu o parte principală. 270 . În ultima decadă a secolului trecut. calificat drept „organizarea periferiei“ (L’Atlas géopolitique et culturel du Petit Robert des noms propres. bine organizată. un adevărat pol al lumii contemporane. Pe nedrept. Volkswagen etc. Uniunea Europeană este. o viguroasă maşină de producţie şi de schimb. Uniunea Europeană este.

Euro – cea mai mare schimbare în finanţele lumii din perioada interbelică Extinderea Uniunii. Cursul de schimb între euro şi dolar a fost la data naşterii monedei europene de 1/1. p. a instituirii mecanismelor pentru a asigura funcţionalitate şi operativitate organismelor de decizie. în timp ce SUA au datorii nete în valoare de circa 5. Euroscepticii insistă. aprecia că euro este comparabil cu dolarul din mai multe puncte de vedere. creează condiţii pentru apariţia unei „noi ordini 271 . fireşte. creşterea impresionantă a numărului de membri – de la 6 în anii ’60 la 27 în 2007 – ridică imperativ problema organizării sale interne. acum.7 (Zenovia-Doina Penea. „euro“. Pe piaţă. În acest context. totul ţine numai de propria organizare). Principalul argument al monedei europene ar fi acela că Europa este creditor mondial. cel mai mare fiind acela că. la nivelul ansamblului Uniunii. ale măsurii despre care vorbim. atunci toată construcţia europeană se va prăbuşi. asupra riscurilor implicate de noua măsură. consideră F. Suedia şi Danemarca au refuzat aderarea la euro din motive interne. dacă moneda nouă nu va funcţiona cum se cuvine.5% din PIB-ul Uniunii Europene (Elizabeth Pond. producţia. Bergsten. stipulată prin Tratatul de la Maastricht. creşte transparenţa pieţei şi a preţurilor (în sensul că acum nu mai pot fi invocate diferenţele de schimb între valute sau alte explicaţii „naţionale“ pentru preţurile mai mari. 1999. în condiţiile monedei unice. 2000). ci şi un program eşalonat în timp pentru aplicarea măsurii. Pentru lucrarea de faţă importante sunt consecinţele mari. Introducerea monedei unice a împărţit specialiştii şi pe cei direct influenţaţi de acest proces în două tabere: euro-entuziaştii („euroforicii“) şi euroscepticii.000 de miliarde de dolari. Primii evidenţiază avantajele monedei unice: se asigură o rată stabilă a schimburilor. care prevede nu numai instituirea monedei unice. expert în domeniul comerţului şi director al Institute for International Economics din Washington. Fred Bergsten. moneda a fost introdusă la începutul anului 2002 în 12 dintre cele 15 ţări ale UE. Denumirea monedei unice. componentă esenţială a funcţionării unei pieţe unice. menţionăm că unul dintre stâlpii integrării europene îl reprezintă crearea Uniunii Monetare Europene. a fost stabilită la reuniunea la vârf de la Madrid din decembrie 1995. 16). Marea Britanie. consilierul fostului preşedinte Bill Clinton.3. investiţiile şi costul tranzacţiilor nu mai sunt influenţate de evoluţia cursurilor de schimb şi nu mai includ cheltuielile legate de riscul valutar (experţii Comisiei Europene au calculat că numai înlăturarea barierelor reprezentate de ratele de schimb şi a altor obstacole care generau fluctuaţii echivalează cu 0. Lansarea euro.2. La 1 ianuarie 1999 a avut loc şi transferarea responsabilităţilor politicii monetare de la băncile centrale naţionale la Banca Centrală Europeană.

ca monedă de investiţii. după o perioadă de tranziţie. Cu acest instrument extrem de important. sfârşitul unilateralismului în plan financiar. În noul context. 186). Bergsten. Bergsten consideră că. 186). mai ales că majoritatea monedelor asiatice erau strâns legate de dolar. Foreign Affairs. Simplul fapt că există o alternativă contează foarte mult. atunci şi ponderile respectivelor monede vor fi asemănătoare. euro nu ar avea şanse să constituie o alternativă reală la hegemonia dolarului. dolarul şi euro vor deţine. p. Succesul. implicit. O relaţie necontrolată între euro şi dolar ar influenţa funcţionarea şi stabilitatea sistemului financiar global. „The Coming Dollar-Euro Clash“. piaţa obligaţiunilor europene este cu peste o treime mai mică decât cea americană. de importanţa ca monedă de rezervă şi ca monedă de investiţii. a unor obişnuinţe de derulare a operaţiunilor financiare. lipsa corelării între cele mai puternice monede ale lumii are efecte globale. În acest sens. Evident că acest lucru are o serie de inconveniente pentru partea americană.economice bipolare care să înlocuiască hegemonia Americii. Aceasta înseamnă. echivalente. apariţia unei ordini bipolare. fapt considerat una dintre cauzele crizei asiatice. martie-aprilie 1999). fiecare. cam 40 de procente din rezervele mondiale. Existenţa unui competitor real pentru dolarul american are ca rezultat schimbarea întregii configuraţii a mediului financiar internaţional. insistă asupra faptului că dominarea autoritară de către dolar a pieţei financiare internaţionale pune punct 272 . Independent de ponderea reală pe care o va avea. de pildă. respectiv insuccesul unei monede internaţionale sunt date de ponderea în tranzacţiile internaţionale. Ca monedă de rezervă. pe când cele în euro se estimează că reprezintă 31% (Zenovia-Doina Penea. Apoi. Literatura de specialitate. Această situaţie poate evolua în funcţie de modul în care evoluează şi economiile respective. Mai realist este să spunem că moneda urmează cursul economiei. în timp ce monedele europene doar 21% (Elizabeth Pond. dolarul ocupa 63% din rezervele valutare mondiale. Euro reprezintă cel mai bun răspuns la provocările globalizării. comparabilă doar cu momentul în care dolarul a depăşit lira sterlină în perioada interbelică“ (Fred C. Într-o viziune pesimistă. deoarece 48% din tranzacţiile comerciale internaţionale sunt derulate în dolari. ponderea superioară pe care o are dolarul este şi expresia unei tradiţii. practic. a unor pieţe deja câştigate. p. Uniunea Europeană va avea o mai mare putere de a influenţa politica economică globală şi nu se va mai mulţumi să reacţioneze la diferite măsuri şi iniţiative luate în spaţiul dolarului sau yenului. datând de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial“ şi reprezintă „cea mai mare schimbare în finanţele mondiale. Cum economia americană şi cea europeană sunt. euro va funcţiona paralel cu dolarul. autorul oferă exemplul dezechilibrului creat în 1995 şi 1997 între dolar şi yen.

superioară 273 . se vor repercuta şi asupra lui. Chiar dacă nu imediat. Actuala cotaţie a euro. mai devreme sau mai târziu. Acestea sunt fenomene care. hegemonia americană nu se va mai putea exercita ca până acum. acestea sunt vizibile doar pe termen lung. De aceea. Astăzi această putere este condensată şi exprimată de către euro şi de raporturile care se stabilesc între cursul acestei monede şi cel al celorlalte valute ale lumii. până de curând. Cât despre avantajele Uniunii Monetare. ci şi printre oamenii obişnuiţi. De pildă. Moneda este „sângele economiei“ şi ea va „transporta“ anumite înţelegeri comune. foarte important faptul că acest moment va declanşa procese de omogenizare internă în cadrul Uniunii. puteau să înregistreze fluctuaţii de valoare reală. spaniolului nu-i va fi indiferentă evoluţia din Olanda şi nici dacă un stat al Uniunii este confruntat cu o recesiune economică. aşa cum explică Rudiger Dornbusch. care să înfrângă scepticismul şi rezistenţa în ceea ce priveşte crearea pieţei unice. preocupări şi îngrijorări comune faţă de diverse situaţii. a fost posibil să fie oferite stimulente imediate de natură economică. Până nu de mult nici cetăţeanul. Acum procentele însumate ale statelor europene reprezintă dublul celor americane (Elizabeth Pond. ceea ce însemna un avantaj pentru cel care făcea împrumutul şi un dezavantaj pentru creditor. „Euro Fantasies: Common Currency as Panacea“.unei practici folosite frecvent până acum. dacă dolarul avea un curs mai mare (inflaţionist). Mai mult decât ne dăm seama. ori reuşesc împreună. principalele state europene şi. şi nici atunci în termeni foarte concreţi (Rudiger Dornbusch. 1996). Moneda va grăbi şi formarea unei percepţii mai precise în străinătate în legătură cu ceea ce este Uniunea şi cum evoluează ea. SUA deţineau procentele cele mai multe în cadrul Fondului Monetar Internaţional şi. Disputa nu are loc numai printre specialişti. implicit. Uniunea Monetară a reprezentat o situaţie complet diferită faţă de eliminarea tarifelor vamale. ci într-o anumită perioadă de timp. Germania a avut deja propria propunere pentru preşedinţia FMI. Foreign Affairs. O altă implicaţie ar putea fi schimbarea raportului de forţe în cadrul organismelor financiare internaţionale. este vorba despre contractarea unor împrumuturi pentru subvenţionarea deficitului bugetar enorm al SUA care. Este. p. sau măcar le va facilita. Nu peste multă vreme. de pildă. Moneda este măsura lucrurilor. după părerea noastră. valoarea împrumutului scădea automat. ulterior. 188). sept. exercitau controlul asupra acestui organism. ţările membre ale Uniunii Europene vor fi mult mai unite şi mai coordonate în acţiuni.-oct. prin fluctuaţii ale dolarului. în general. Cu o singură monedă. Moneda europeană a întâmpinat îndeobşte rezistenţă din cauză că. moneda unică va contribui esenţial la coagularea unei atitudini europene. Se ştie de pildă că. va stimula raportări comune. la modelarea unui mod comun de a vedea lucrurile. În acest al doilea caz. nici specialistul nu puteau opera cu o imagine precisă în acest domeniu. europenii îşi vor da seama că ori se scufundă împreună.

inclusiv psihologice. 163). p. Deutsche Bank. Chiar dacă Germania. să facă parte dintr-o construcţie la nivel continental şi arătând. devenise cu o treime mai mare decât orice altă mare ţară a Europei – Franţa. Germania a mai trebuit să renunţe la un simbol al său. în fiecare moment. dovedind că Germania doreşte să devină ea europeană.dolarului. Helmut Kohl. spulberând aceste temeri de care aminteam. Centrul european nu mai apare ca spaţiul predilect de expansiune german. Italia –. Astfel. că procesul integrării este ireversibil. director al think tank-ului Fundaţiei pentru Ştiinţă şi Politică de la Berlin: „Datorită lecţiilor dure pe care Germania le-a trăit în acest secol [în secolul trecut – n. despre forţa economică a Uniunii şi despre raportul în care se află aceasta cu celelalte puteri ale lumii. Ea a arătat că principala ţară central-europeană – şi chiar la nivelul Europei – îmbrăţişează deschis Uniunea şi preferă să acţioneze din interiorul acestei structuri integrate pentru ridicarea sa şi a Uniunii în ansamblu. chiar dacă poate fi de conjunctură. un rol de supraveghere a BCE este subcomisia de profil a Parlamentului European. Singurul organism care poate juca. nici cei ai UE nu au voie să influenţeze funcţionarea BCE sau a board-ul său. Elizabeth Pond avea dreptate să remarce: „În nici o decizie activismul noii Europe nu a fost mai manifest decât în crearea uniunii monetare“ (Elizabeth Pond. Germania are toate datele să fie locomotiva Uniunii. Kohl a consimţit şi la acest lucru. Kohl s-a angajat exemplar în noua direcţie. în acelaşi timp. am putea spune. ne spune că evoluţia Uniunii măcar nu este rea (sau că evoluţia altor zone nu este mai bună decât a Uniunii). pentru înfăptuirea noului obiectiv. chiar dacă germanii au trebuit să renunţe la un adevărat simbol de stabilitate şi de prosperitate – marca germană –. Sunt cu totul remarcabile angajamentul şi energia sub semnul cărora au acţionat germanii. Situaţie complet diferită de SUA. mai presus de orice. a cărei importanţă nu poate fi trecută cu vederea. a fost adoptată cu o hotărâre exemplară. parţial. o măsură care a trebuit luată în pofida multor obişnuinţe şi rezistenţe. chiar dacă existau temeri mari că Germania se va desprinde din „strânsoarea europeană“ pentru a urma visul mai vechi al unei Europe germane. Instituirea monedei unice a fost un prilej de precizare a poziţiei Germaniei. şi nu o forţă care balansează între Est şi Vest. prin reunificare. punând două condiţii: Banca Centrală Europeană să funcţioneze la Frankfurt şi principiile ei de funcţionare să fie un fel de copie după cele ale Deutsche Bank. O măsură extrem de complexă. nici liderii naţionali. Iată ce spune în această privinţă Christoph Bertram. pentru sceptici. de repoziţionare. De fapt. datorită scăderii semnificaţiei pe care o are 274 . unde preşedintele Rezervelor Federale este chemat periodic în faţa comisiei de profil din cadrul Congresului pentru a justifica o serie de măsuri şi orientări. prin persoana cancelarului de atunci. n.] şi. Merită să insistăm puţin şi asupra altui aspect: disponibilitatea cu care statele UE au luptat pentru instituirea monedei unice. Marea Britanie. exprimă ceva. a cărei independenţă a fost renumită. Moneda ne va vorbi.

ideea Europei. în cazul în care va fi acceptată şi Turcia (iar extinderea nu se poate opri aici. se simţea nevoia vitală a unei unificări a reglementărilor existente şi. în 1997. Existenţa monedei unice europene pune capăt unilateralismului financiar american şi inaugurează o epocă financiară bipolară. nimeni nu pune la îndoială că instituirea monedei unice a creat cadrul pentru dezvoltarea legăturilor transeuropene care vor promova. acea tentaţie veche a Germaniei de a căuta un loc între Est şi Vest este acum lipsită de atracţie“ (cit. dezbătută prima oară la reuniunea la nivel înalt de la Nisa. dacă există discuţii şi interogaţii privind efectul în viaţa internă a Uniunii. Tratatul din 1957 care stă la baza Comunităţii Europene şi cel din acelaşi an care stabileşte înfiinţarea Comunităţii Energiei Atomice. Prin urmare. Dacă ar fi fost vorba despre o putere de mâna a doua. Definirea arhitecturii optime a viitoarei construcţii europene devine fundamentală. ceea ce face din noua monedă un adevărat eveniment tectonic la nivel mondial. În orice caz. cel de la Maastricht. Acesta a fost socotit prea puţin tranşant în crearea unei arhitecturi instituţionale funcţionale. a proiectării unui document fundamental care să dea glas viziunii moderne despre evoluţia Uniunii. chiar 28 de membri. îi creează una din premise. cu ocazia Tratatului de la Amsterdam. Reforma instituţională Întrucât extinderea către est a devenit un fapt. În orice caz. Este o situaţie care pune în termeni presanţi reforma instituţiilor europene. în urma căruia ia naştere Uniunea Europeană. în Elizabeth Pond. creşterea integrării şi a funcţionalităţii interne a Uniunii reprezintă imperativul momentului. pentru că statele din fostul spaţiu iugoslav aşteaptă şi ele integrarea). S-a dorit ca această Constituţie să fie un text unic care să înlocuiască toate tratatele existente. în 2001. despre formulele în care ea înţelege să se conducă.Rusia. Dar Uniunea este deja o putere de prim rang. ca nou pol de putere. O Europă cu 27 de membri. cu ocazia adoptării Actului Unic European. conferind Uniunii Europene o unică personalitate legală. implicit. Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa a fost semnat la Roma în 2004. În istoria de 50 de ani a Uniunii au existat mai întâi tratatele fondatoare: Tratatul din 1951 pe baza căruia se înfiinţează Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. Tratatele fondatoare au fost amendate cu diferite prilejuri: în 1986. 201). apoi în cadrul Convenţiei Europene care a propus proiectul de Constituţie europeană. cu ocazia Tratatului de la Nisa. p.1. 4. prin implicaţiile pe care le are asupra dezvoltării interne a continentului poate chiar prefigura o ordine politică de factură bipolară. euro ar fi avut o importanţă de mâna a doua. Lor li se adaugă al patrulea Tratat fondator. în acelaşi timp. 275 . este mult mai greu de condus decât o Europă cu 15 membri.

Din punct de vedere strict formal. Pauză. Liderii europeni speră că noul Tratat de Reformă aprobat la reuniunea de la Lisabona din octombrie 2007 va reuşi să dea stabilitate arhitecturii instituţionale a Uniunii. Cum este un proces în curs. Mai întâi. ţară în care rezultatul votului. binevenită pentru a resorbi efectele „dublului vot negativ” şi pentru a pătrunde mai bine cauzele acestui eşec. Olanda. potrivit sondajelor. Şi Olanda. deşi cu un rezultat favorabil Uniunii. document care topea în substanţa sa toate tratatele anterioare ale Uniunii şi dădea o nouă direcţie evoluţiei europene. însă. Pe când cea germană. În noul context. procesul de ratificare ar fi putut continua. Pe fondul cunoscutului euroscepticism britanic.Noul Tratat constituţional european. dar exista riscul ca rezultatul negativ să influenţeze votul şi în alte ţări. Franţa a format împreună cu Germania un gen de „motor politic” al Uniunii. Marea Britanie. Sunt ţări care nu erau obligate în mod strict la organizarea unui referendum. Modalitatea de ratificare s-a stabilit în funcţie de prevederile constituţionale ale statelor membre şi de hotărârile conducerilor din ţările respective. Procesul ratificării a decurs până la un anumit moment în mod normal. un adevărat tandem care a asigurat echilibrul şi unitatea organizaţiei europene. votul a fost amânat. Slovenia. Aşa au procedat Franţa. nu a fost adoptat. interzice organizarea de referendumuri. nu a putut opri avalanşa de amânări ale unor referendumuri asemănătoare în alte ţări ale UE. Italia. opt ţări ratificaseră deja Tratatul: Grecia. La jumătatea lunii mai 2005. nu putem decât să subliniem câteva priorităţi şi să desprindem unele semnificaţii. de aproximativ 60 la sută din populaţia care s-a prezentat la vot. În mai puţin de o săptămână. Uniunea Europeană s-a zguduit din temelii: pe 29 mai Franţa a zis „nu” Constituţiei iar pe 1 iunie Olanda a dat acelaşi răspuns cu o majoritate mai semnificativă. Ungaria. Austria. În general. neîndoielnic. Valul amânării a lovit Republica Cehă. Constituţia irlandeză obligă expres ca orice tratat care propune un transfer de suveranitate să fie adoptat prin referendum. Tratatul reia multe din inovaţiile din Constituţia care nu a ajuns să fie promulgată. la rândul ei. când danezii au refuzat introducerea monedei euro). ţările care au ratificat tratatul au optat pentru votul în parlament. dimpotrivă. dar au optat pentru o asemenea formulă. are cea mai înaltă contribuţie pe cap de locuitor la fondurile Uniunii. Polonia. caracterizată printr-o extindere dinamică a Uniunii şi printr-o accentuare a dimensiunii federaliste. şi Franţa sunt ţări fondatoare ale Uniunii. una din cele mai eurosceptice membre ale Uniunii. Danemarca. Referendumul organizat în Luxemburg pe 10 iulie. spre a da o mai mare greutate evenimentului. ar fi fost de asemenea negativ (la fel ca în 2000. De pildă. deşi termenul iniţial pentru ratificarea sa de către statele membre era 2007. s-a cerut „o pauză de reflecţie”. unde de altfel sondajele arătau că cetăţenii vor respinge Constituţia. Spania. Lituania. vom face o scurtă 276 . Slovacia.

numărul parlamentarilor se ridica la 518. Parlamentul European Parlamentul European. Având sediul la Bruxelles. 277 . identifică agenda de probleme şi propune soluţii pe care le înaintează Consiliului de Miniştri. a constituit în toţi aceşti ani un factor important pentru integrarea europeană. ci mai ales pe grupuri ideologice. cum spunea Conway W. De altfel. 289). Comisia este expresia intereselor comunităţii. aceştia nu mai reprezintă interesele propriilor guverne. Întrucât Curtea este chemată să asigure aplicarea acestor reglementări. Din 1979. pentru a înţelege mai bine şi ceea ce urmează să se întâmple. practic. Franţa avea un număr de 87 de mandate. după mărirea la 15 membri numărul parlamentarilor a atins cifra de 626. 1999.prezentare a instituţiilor actuale ale Uniunii. de fapt. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa. Demn de menţionat este şi faptul că. Curtea de Justiţie. reglementările europene au întâietate în faţa celor naţionale. La nivelul Uniunii Europene există instituţii cu orientare supranaţională. „primul şi singurul experiment în democraţia transnaţională“ (Conway H. Comisia Europeană Comisia este alcătuită din reprezentanţi numiţi de statele membre pentru o perioadă de cinci ani. numărul parlamentarilor a crescut la 732. Pentru Uniunea Europeană. tratatele pe care le adoptă Curtea reprezintă legea supremă. De pildă. după numire. Henderson. este. Curtea de Justiţie Creată în 1952. ci întruchipează ideea de unitate europeană. A fost înfiinţat în 1952. p. nici un fel de legătură cu interesele guvernelor care i-au propus. Parlamentul European şi Curtea de Justiţie. cu sediul la Luxemburg. ca parte a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. în forul european ei nu sunt grupaţi pe blocuri naţionale. Henderson. numărul de locuri ce reveneau ţărilor care erau mai de mult membre ale Uniunii a scăzut. Comisia. În momentul când Uniunea avea 12 membri. deşi membrii Parlamentului sunt aleşi în fiecare ţară a Uniunii Europene. cum ar fi Comisia. care a scăzut la 72. ei şi depun un jurământ de credinţă faţă de Uniunea Europeană. membrii Parlamentului European sunt aleşi direct de către cetăţenii statelor din care provin. Cu alte cuvinte. O dată numiţi. Curtea este chemată să reglementeze şi să medieze diferite conflicte pe baza acestor tratate. În felul acesta. Comisarii nu mai au. aşa cum există instituţii cu orientare interguvernamentală: Consiliul de Miniştri şi Consiliul European. Comisia simbolizează şi asigură funcţionarea ideii de integrare supranaţională mai mult decât orice organism. care funcţionează la Strasbourg. Parlamentul European oferă o imagine a spectrului ideologic al Uniunii Europene. Prin Tratatul de la Nisa.

1999. alcătuită din parlamentari proveniţi din parlamentele naţionale. El reprezintă statele membre. Acest organism devine în mod legal parte integrantă a Uniunii Europene numai începând cu anul 1986. Prin întâlniri la cel mai înalt nivel. p. 1998. p. După 1990. au fost admise în Consiliu. Consiliul Europei. Reprezentanţii susţin şi promovează în special interesul statului respectiv. întruchipată de Comitetul de Miniştri. Luând naştere în 1949. dispune de puterea de decizie” (Philippe Moreau Defarges. în afara Comunităţii Europene. Consiliul poate fie să promoveze. 2002. fiind alcătuit din câte un reprezentant pentru fiecare stat membru la nivel ministerial. Consiliul Europei devine prima structură de integrare a noilor democraţii. fiind cu deosebire un for interguvernamental. cu sediul la Strasbourg. majoritatea statelor din această regiune. Admiterea tinerelor democraţii în cadrul Consiliului a reprezentat un fel de certificat de atestare a respectării principiilor democratice. Înfiinţarea Consiliului European a fost o expresie a rezistenţei pe care liderii respectivelor ţări au manifestat-o faţă de ideea de a fi conduşi de un for supranaţional. 9). p. Cum s-a spus. După 1989. Consiliul European. interguvernamentală. el contribuie la „securitatea democratică“ a continentului (Pascal Fontaine. şi cealaltă. Consiliul European încearcă să ajungă la înţelegeri prin care să se armonizeze marile orientări politice ale statelor membre. 45). printre care şi România. Consiliul asigură „coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre. reprezentată de Adunarea Consultativă. Fiind un organism care reprezintă prin excelenţă punctul de vedere interguvernamental. fie să blocheze ideea supranaţională. Membrii Consiliului de Miniştri angajează prin voturile lor guvernele pe care le reprezintă şi sunt responsabili din punct de vedere politic în faţa Parlamentului statului din care provin. 278 . 7). reuneşte toate statele Uniunii Europene. alcătuit din miniştrii de externe ai statelor membre. Rolul său este crucial pentru procesul de integrare europeană. Consiliul European În 1975 ia naştere. Consiliul de Miniştri Consiliul de Miniştri este principala instituţie decizională a Uniunii Europene. El cuprinde şefii de stat şi de guvern din statele membre şi se reuneşte îndeobşte la sfârşitul fiecărei preşedinţii a Comisiei Europene (Martin Westlake.se poate spune că acest for a mers cel mai departe în limitarea autonomiei naţionale. deoarece membrii Consiliului sunt cei care au puterea de a realiza în ţările lor orice hotărâre luată la nivel european. format din premierii sau preşedinţii ţărilor membre ale UE. Consiliul Europei are două dimensiuni: una federalistă.

Rolul Parlamentului e în continuă creştere. Sistemul de vot prin majoritate calificată propus de Tratatul de Reformă se bazează pe principiul dublei majorităţi. implicit. Deoarece schimbările propuse de Tratatul de reformă nu au fost încă puse în practică. noile reguli de distribuire a locurilor fiind stabilite de Consiliul European pe baza propunerii Parlamentului şi adoptate cu consimţământul său.2. Iată câteva din inovaţiile introduse: noul Preşedinte al Consiliului European va fi numit pentru o perioadă de doi ani şi jumătate (faţă de şase luni. Parlamentul e cel care alege Preşedintele Comisiei. altfel se consideră că s-a ajuns la majoritate calificată.Prin acordul final asupra noului Tratat de la Lisabona. putea duce la paralizarea activităţii instituţiilor europene. şi. Uniunea Europeană pune punct procesului îndelungat de reformare a instituţiilor sale. chiar fără atingerea pragului de 65% din populaţie. a numărului de decidenţi. putem doar să observăm că ele urmează linia simplificării procesului de luare a deciziilor în cadrul Uniunii Europene. Tratatul prevede de asemenea că din 2014 numărul Comisarilor se reduce la două treimi din numărul statelor membre. Prin procedura legislativă ordinară Parlamentul devine co-legislator în cele mai multe din cazuri. pentru un mandat de 5 ani. cu minim şase locuri pentru ţările mici (ceea ce permite reprezentarea curentelor politice mari) şi maxim 96 pentru ţările mari. Tratatul de Reformă fixează numărul maxim de locuri în Parlamentul European la 750. Parlamentul va avea o mai mare putere de decizie asupra alcătuirii sale. 279 . În faţa integrării politice Există câteva probleme esenţiale la care trebuie să răspundă procesul de restructurare internă a Uniunii. Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate va fi şi Vicepreşedintele Comisiei. al execuţiei bugetului) şi de consultare. Creşterea spectaculoasă a numărului de membri. O prevedere suplimentară împiedică blocarea unor decizii de către state membre cu populaţie numeroasă: minoritatea de blocaj trebuie să reprezinte cel puţin patru state membre. care începe cu adoptarea Tratatului de Reformă. În primul rând cea a raportului dintre organismele europene şi statele membre. Comisarii vor fi selectaţi prin rotaţie între statele membre. Deciziile luate pe baza acestei scheme de vot trebuie să întrunească sprijinul a cel puţin 55% din membri şi să reprezinte cel puţin 65% din populaţia Uniunii. la propunerea Consiliului European. în prezent) şi va putea deţine două mandate. faţă de numărul actual de 27 de comisari. Parlamentul împarte funcţiile legislativă şi bugetară cu Consiliul de Miniştri şi are şi funcţii de control politic (al Comisiei. în funcţie de rezultatul alegerilor europene. 4.

iar puterea sa asupra acestora este extrem de limitată. Cu privire la acest aspect. Un exemplu clasic în această privinţă este Confederaţia celor 13 state americane. a soluţiilor preconizate de statele naţionale. organizării poliţiei etc. Ambele niveluri primesc autoritatea de la cetăţeni şi exercită direct autoritatea asupra acestora. A rezultat o Uniune cu două tipuri de organisme: supranaţionale şi interguvernamentale. p. Guvernul central primeşte autoritatea de la statele componente. însăşi coordonarea poziţiilor de care aminteam se va face mai greu. din 1787 s-a trecut la organizarea federală. În primul rând. 14). Nigeria etc. Confederaţia era o „ligă a prieteniei“. naţionale şi culturale puternice. al politicii externe şi de apărare. guvernul central avea puterea să declare război. care a precedat constituirea Federaţiei de mai târziu – Statele Unite ale Americii. Comunitatea Economică Europeană a afirmat o vocaţie supranaţională certă. a nesocoti. într-o Europă a cărei mândrie este tocmai diversitatea. puterea este împărţită între guvernul central şi state. să bată monedă. În alţi termeni.). Cum era şi firesc. Nici nu s-ar putea renunţa la ele. Într-o Europă atât de bogată naţional. Mexic. în timp ce guvernele statelor păstrează o serie de atribuţii în domeniul educaţiei. mai ales în domeniul financiar. Sunt cel puţin câteva argumente care pledează în acest sens. Ackerman preciza: „Este de la sine înţeles că elementele federale şi supranaţionale se vor extinde” (Josef Ackerman. dar nu putea institui taxe. cit. Cum această nevoie se menţine. unde guvernul federal are anumite competenţe. Exemplul tipic de federaţie este reprezentat tot de SUA. nu putea reglementa comerţul şi nu putea fonda propriul sistem de apărare.. autoritatea este deţinută de statele independente. 280 . Puterea Confederaţiei stătea în mâinile unui Congres în care fiecare stat avea un vot. Nu este nici o îndoială că orientarea care se va impune va fi cea reprezentată de întărirea dimensiunii federale a Uniunii (întrucât vom folosi de mai multe ori termenii „federal“ şi „confederal“. însă Congresul nu se întrunea regulat. În cadrul sistemului federal. Structurile interguvernamentale exprimă nevoia de coordonare a poziţiilor. Alte state cu organizare federală: Germania. Aşa cum am mai spus. cum va evolua Uniunea? Într-o direcţie federalistă sau într-una care să împace trăsăturile federale cu cele confederale? De la început. India. una este să coordonezi şi să negociezi poziţiile şi interesele a 15 state şi cu totul alta să faci acelaşi lucru pentru 27 sau pentru 28 de ţări. mai ales într-o Europă cu tradiţii statale. Nu este nici o îndoială că organismele interguvernamentale îşi vor păstra o anumită pondere. De aceea. şi sensibilităţile în acest plan se cereau menajate. art. este bine să facem câteva precizări. În sistemul confederal. şi structurile care îi creează cadrul de manifestare trebuie să existe.dintre competenţele pe care trebuie să le întrunească structurile de conducere ale Uniunii şi cele ale ţărilor din cadrul său. pentru a preveni orice confuzie. de încorporare în deciziile comune a abordărilor. chiar şi a subestima tradiţia şi tot ceea ce propune o întreagă evoluţie istorică ar fi un act care ar pune în pericol existenţa construcţiei europene.

Aceasta este problema vitală cu care se confruntă Uniunea în momentul de faţă. Fără rezolvarea ei. În momentul de faţă Uniunea are două niveluri care funcţionează după norme diferite şi cu viteze diferite. Europa este un gigant. Aici Europa nu are o politică unitară şi nu vorbeşte printr-o voce unică. încrederea lor în construcţia europeană.. pe care îl aleg. la cel de-al treilea argument. Dacă nu ar fi fost adoptată măsura privind moneda unică. un pitic“ (Romano Prodi.În al doilea rând. care are capacitatea de a negocia în anumite domenii în numele tuturor statelor membre. Uniunea nu are de ales: ea trebuie să devină actor politic internaţional. Unde va suna un telefon dat de la Washington sau de la Beijing. astfel. Etajul economic este integrat într-o manieră federală şi dă posibilitatea Uniunii să acţioneze ca un singur stat. Cum spunea Romano Prodi. combinaţia de structuri federale-confederale se va păstra: aici este vorba despre o schimbare de accent în favoarea celor federale. Va deveni şi o adevărată Uniune politică. trăsăturile confederale aproape prevalau asupra celor federale. art. care vor conferi o mai mare capacitate de acţiune şi posibilitatea ca Europa să se poată pronunţa unitar asupra unor probleme esenţiale. „în plan economic. În ultimii ani. În afara Parlamentului. ci şi un alt lucru mai puţin sesizat. ori se va opri la jumătate? Întrebările pe care le adresăm sunt în bună măsură retorice. Cu excepţia Parlamentului. a rămas mult în urmă. menit să cunoască rapid poziţia Europei într-o problemă presantă? Aici este problema adevărată a Europei de astăzi. nu numai că nu-şi va împlini propria construcţie. de la Kremlin sau de la Tokyo. ci de la guvernele acestora. Europa trebuie să folosească prilejul actual pentru o clarificare internă. Ajungem. cetăţenii nu au legătură directă cu organismele europene. iar în cel politic. Practic. sau va rămâne doar una economică? Va finaliza construcţia începută cu mai bine de cincizeci de ani în urmă. Întrebarea este: va deveni ea o federaţie şi în plan politic? Fără îndoială. p. s-a introdus moneda unică. în timp ce etajul politic funcţionează în organizare confederală. mai ales în latura de politică externă şi de apărare. instituţie federală mai este şi Comisia Europeană. Uniunea va risca 281 . Uniunea a devenit în plan economic o federaţie propriu-zisă. Fără unitate în plan politic. Lipsa de unitate în politica externă poate avea consecinţe pe plan intern. 269). chiar opuse pe care le-au exprimat statele Uniunii Europene în criza din Irak ne-au arătat nu numai situaţia delicată în care se află Uniunea ca actor internaţional. poate slăbi coeziunea şi solidaritatea cetăţenilor. Europa nu poate deveni actor internaţional. fundamental însă. la care se adaugă faptul că autoritatea asupra politicii fiscale este deţinută de către Banca Centrală Europeană. cit. instituţiile-cheie ale Uniunii îşi derivă autoritatea nu de la cetăţenii statelor membre. Europa politică. Dacă nu va face acest pas. Sincopele şi poziţiile diferite. pol de putere politică. ci riscă să erodeze ceea ce a făcut până acum. să fie cu adevărat un pol de putere. Alegerile importante au loc la nivelul statelor. Prin măsura respectivă.

în acelaşi timp. de vocea ei. oricum.să nu joace rolul politic la care o îndreptăţeşte puterea ei economică. Integrarea politică va face din Uniunea Europeană un actor geopolitic de primă importanţă. 282 . Ackerman defineşte această perspectivă de devenire a Europei în termeni mai puţin obişnuiţi şi la un nivel. ci şi din raţiuni internaţionale. pe măsura puterii sale economice. De aceea. în Susan Stern. aşa cum au fost ele precizate de Valéry Giscard d’Estaing. Fiind adoptate în momente diferite. efortul şi progresele făcute de cinci decenii vor putea rămâne. un Tratat de Reformă) se impunea. Preşedintele Convenţiei subliniază. de competenţa ei în rezolvarea problemelor pe care le ridică dezvoltarea actuală şi situaţia politică internaţională. făcea foarte dificilă luarea de decizii pe baza lor. Europa ar trebui să facă acest lucru nu numai din motive şi din interese interne. trimiterile la problemele elaborării unui tratat de reformă le vom face din acest studiu). 16). totul se complică şi pot apărea blocaje greu de surmontat. cerinţa ca „UE să nu intervină în afacerile statelor membre mai mult decât este necesar pentru exercitarea propriilor responsabilităţi“ (Valéry Giscard d’Estaing. Lumea de astăzi are nevoie de experienţa Europei. am putea spune. Concomitent. cit. ca şi pentru stabilirea strategiilor de rezolvare a conflictelor globale trebuie să fie scopul nostru pe termen lung” (Josef Ackerman. Constituţia (sau. cit. mai uşor de dezbătut. Cu alte cuvinte. atâta vreme cât nu are o politică externă şi de securitate unitară şi bine definită. pentru a nu afecta decât în limite strict stabilite dreptul suveran al statelor membre de a gestiona problemele interne. la procesul de luare a deciziilor pe plan internaţional atâta timp cât vorbeşte pe mai multe voci. în registru geopolitic. Europa nu poate participa. o simplă potenţialitate. poate cea mai autorizată voce în acest domeniu. lucrurile sunt mai clare şi. Elisabeth Seligmann (eds). „Angajarea în competiţia constructivă cu «cealaltă» superputere pentru modele economice şi sociale. ele comportau şi accente diferite. volumul prevederilor şi hotărârilor. „The Calligraphy of History“. înainte de a trece la problema normelor pe baza cărora se va face restructurarea instituţională propriu-zisă. dimensiunea federală va fi prezentă. dar va fi caligrafiată cu foarte mare grijă. op. care însumau mii de pagini. Altminteri. De îndată ce se păşeşte pe tărâmul înfăptuirii lor. Se putea ajunge la un blocaj pe care Tratatul de Reformă încearcă să-l rezolve. În continuare. să relevăm două aspecte importante. pentru că se simţea nevoia acută a unui document care să topească în substanţa sa „tratatele complexe şi dificile“ adoptate de către Uniune de-a lungul timpului.. maxim. Europa nu poate face faţă marilor puteri ale momentului şi problemelor serioase pe care le ridică globalizarea decât acţionând unită. art. La nivel de principiu. preşedintele Convenţiei Europene. în varianta adoptată în 2007. p.

Vom apela la cifre. restul ţărilor urmau să aibă un comisar prin rotaţie. date. Asemenea aspecte şi altele la care nu mai facem referire ridică problema revederii complete. Comisia număra 20 de membri. Comisia. şi aceasta ar fi scăzut autoritatea Comisiei în faţa statelor mari şi. dar ne oferă o idee despre preocupările aflate în prim-plan.4. număr care urma să mai crească pe măsura primirii de noi membri.3. iar ţările mari să aibă dreptul la două locuri. În felul acesta. dar numărul acestora să nu treacă de 20. „The Impact of Enlargement on The Constitution of the European Union“. De fiecare dată. ceea ce i-ar putea bloca funcţionarea. după aderarea celor zece. în condiţiile în care numărul acestora nu va trece de 20. în cele din urmă. evident. cerinţa de a preveni riscul unei paralizii decizionale. care. Altă soluţie preconizată: fiecare stat să aibă un comisar. Acceptarea de noi state a generat o creştere a numărului de membri în diferite organisme. Apoi a fost avută în vedere. nu sunt definitive. Cu fiecare lărgire. O primă propunere a fost ca fiecare stat să aibă un comisar. Ceea ce ridică iarăşi problema funcţionalităţii şi a procedurilor de vot. În cele ce urmează o să facem referire la prefacerile care au avut loc în cadrul a două organisme de bază: Comisia şi Consiliul de Miniştri. astfel încât el să-şi conserve capacitatea de a răspunde noii complexităţi pe care o cunoaşte Uniunea. cele cinci state mari având dreptul la un comisar în plus. Preocuparea la care ne referim nu este nouă. Vom da un singur exemplu. să poată avea un comisar. Pentru a evita această situaţie. (Multe dintre aceste date au fost preluate din studiul documentat al lui Bruno De Witte. soluţia ca fiecare membru. problema perfecţionării instituţionale s-a reportat. un membru din partea fiecărui stat. nici această soluţie nu a fost adjudecată. 2003). cele trei state baltice ar fi avut trei comisari. ar fi devenit nefuncţională. iar restul statelor să aibă un comisar prin rotaţie. evident. Situaţia este similară şi în cazul celorlalte instituţii. s-a găsit formula votului prin majoritate dublă. ar fi contrazis orice normă a reprezentativităţii. Tratatul de Reformă încearcă să rezolve astfel de probleme instituţionale. 283 . Evident. La summitul de la Nisa s-a găsit o soluţie de compromis: fiecare stat mare să aibă al doilea comisar. În contextul lărgirii din 2007. S-a pus întrebarea cum s-ar putea proceda în faţa noului val de extindere. Aceasta ar fi însemnat 33 de comisari. Au avut loc perfecţionări. pur şi simplu. ea a revenit în atenţie. Riscul unei paralizii a deciziei Problema centrală a restructurării este cea care priveşte funcţionalitatea propriu-zisă a instituţiilor de bază ale Uniunii. indiferent de mărime. în Marise Cremona (ed.). în timp ce Germania rămânea cu unul singur. Înainte de extinderea din 2004. dar acestea au fost mai mult nişte paliative. a regândirii întregului sistemul instituţional. Parlamentul European a ajuns să numere 750 de membri. proiecte.

unul din aceste locuri urmând să revină automat 284 . Iată ce spune Valéry Giscard d’Estaing în această privinţă: „După extindere. Malta. 259). Dimpotrivă. p. Dar nici această formulă nu a satisfăcut pe toată lumea: Varşovia a reuşit să includă clauza Ioannina într-un protocol al textului tratatului. Prin aderarea Austriei. Suediei şi Finlandei. în 2014. de pildă. împreună. ceea ce înseamnă „minoritatea care poate bloca“.“ (Valéry Giscard d’Estaing. în acelaşi timp. cei 12 membri noi aveau 108 voturi. câte unul pentru fiecare stat membru. Această soluţie nu a fost primită de la bun început cu entuziasm de toţi membrii Uniunii: la Lisabona.. împreună. Tratatul a introdus atunci soluţia dublei majorităţi. cit. Majoritatea calificată însemna 12 din 17 voturi. RFG şi Italia – aveau de două ori mai multe voturi decât Belgia şi Olanda. avea 3 voturi. care reprezintă 78% din populaţia Uniunii Europene. tendinţa de care aminteam s-a accentuat. La Nisa s-a stabilit următoarea formulă: cele 27 de ţări aveau. Comisia are 27 de comisari. am putea spune. vor reprezenta 24% din numărul cetăţenilor. iar numărul de voturi scădea proporţional cu mărimea populaţiei. aveau un număr de voturi dublu faţă de Luxemburg. Ele însumau 80% din totalul populaţiei. În ceea ce priveşte voturile în Consiliul de Miniştri. Nu a fost singurul compromis făcut la reuniunea de la Lisabona: Polonia a solicitat suplimentarea cu trei locuri a numărului avocaţilor generali de la Curtea de Justiţie (actualmente de 5).În prezent. Prin valul de extindere din 2004. Clauza poate fi modificată doar prin unanimitate de voturi. art. la rândul lor. ponderea statelor mari în adoptarea hotărârilor a scăzut vizibil. 345 de voturi. dar împreună nu întruneau majoritatea calificată. care. S-a creat o rată de 4:2:1 dintr-un total de 17 voturi. care se va aplica abia din 2014. Majoritatea calificată era formată din 258 de voturi. Ca să nu mai vorbim de faptul că minoritatea de blocaj se putea realiza şi mai uşor. deci peste 70% din numărul total. De când Comunitatea avea şase membri sa adoptat următorul sistem: cele trei ţări mari – Franţa. iar rolul statelor mari risca să devină şi mai puţin important. situaţia nu este mai simplă. cu excepţia Poloniei. comisarii din partea celor mai mari cinci state. care cuprinde în general. Ea permite ţărilor aflate în minoritate în timpul votului să suspende (temporar) luarea deciziilor. Finlanda şi Danemarca s-au pronunţat cu tărie împotriva reducerii numărului de comisari. Fiecare din cele patru ţări mari avea câte 29 de voturi. Nou-veniţii au fost încadraţi în schema existentă: Marea Britanie în grupa ţărilor mari. peste numărul de voturi cerut de „minoritatea care poate bloca“. Demn de subliniat este că. s-au creat noi categorii: Spania a fost încadrată între grupa ţărilor mari şi grupa imediat următoare. statele mici întrunesc uşor 13 procente. De partea cealaltă. dar Tratatul de Reformă prevede reducerea numărului de comisari până la două treimi din numărul statelor membre. ţări mici. Grecia în aceeaşi grupă cu Belgia şi Olanda. ceea ce înseamnă 31 de procente din total. iar Danemarca şi Irlanda între ţările mici şi foarte mici.

dar ea urmează unei decizii. Pentru ca numărul de parlamentari europeni să nu fie mai mare de 750. În sfârşit. Toate aceste luări de poziţie arată cât e de dificil procesul de luare de decizii. 263). Instituţiile trebuie să aibă capacitatea de a acţiona. iar capacitatea decizională este fundamentală acum pentru Uniunea Europeană. la nivelul Uniunii va fi transferată răspunderea finalizării diplomatice a unor hotărâri politice luate. ci şi de experienţa istorică pe care asemenea ţări o aduc în procesul de conducere a continentului. se are în vedere o creştere a răspunderilor fiecărei instituţii în parte: rolul Comisiei va spori. vor fuziona formând guvernul Europei unite“ (Valéry Giscard d’Estaing. am releva un aspect.. p. Mai ales în perspectiva accentuării caracterului federal al Uniunii. ci de „un transfer al responsabilităţilor diplomatice asupra Comunităţii“ care ar „reduce limitele pentru iniţiativa naţională“ (Valéry Giscard d’Estaing. Concomitent. Vitalitatea construcţiei europene va fi dată şi de respectarea acestui raport. temă extrem de viu discutată în ultima vreme.. am fi dorit să mai insistăm asupra unei probleme esenţiale: cea a politicii externe a Uniunii. în contextul măririi considerabile a numărului de membri. Aici considerăm că este problema-cheie: cum se vor lua aceste hotărâri. state cu care Europa trebuie să se mândrească. Preşedintele Convenţiei îndemna la gradaţie şi considera că „dezvoltări pozitive sunt posibile“ în privinţa reformării instituţiilor europene. În legătură cu acest lucru. mai ales în ceea ce priveşte misiunea sa de a veghea asupra respectării tratatelor încheiate. nimic nu ar afecta mai mult încrederea în Uniune şi prestigiul ei real decât instituirea unui „directorat al celor mari“. are în vedere „crearea unor funcţii federale în amândouă instituţiile executive – Consiliul şi Comisia –. Dacă înţelegem bine. iar Italia a dorit să obţină un loc în plus în Parlamentul european (ceea ce face ca Italia să aibă acelaşi număr de locuri ca Marea Britanie). În acelaşi timp. Sunt state-fanion. 285 . s-a ajuns la compromisul ca preşedintele Parlamentului să nu mai aibă drept de vot decât în împrejurări excepţionale. art. în procesul reprezentării va fi obligatoriu să ţinem cont nu numai de ponderea statelor mari. Giscard d’Estaing precizează în încheierea studiului că. art. nu ar fi vorba despre „politică externă comună a UE“. într-o zi. iar în stabilirea mecanismelor de decizie nu este nevoie să fie urmată neapărat doar logica numărului. care. Aceasta este prima cerinţă a perfecţionării interne despre care am vorbit. de a preveni apariţia unor posibile forţe centrifuge. Cel puţin în înţelesul pe care îl dă Giscard d’Estaing. în ceea ce priveşte dimensiunea federală.Poloniei. 262). p. dacă va fi o federaţie şi cât de mult spirit federalist va putea încorpora Uniunea. când în ecuaţie sunt implicate 27 de ţări membre. cit. Finalizarea diplomatică este un pas înainte. Mecanismul de decizie trebuie să creeze cadrul optim pentru luarea hotărârilor. cit. Indiferent ce formă va lua în viitor Europa. Evident că toate propunerile de acest gen urmează a mai fi discutate.

Polirom. Larousse. International Relations. Susan Stern. Martin Westlake. Dictionnaires Le Robert. The Council of the European Union.cia. John Harper Publishing.gov pentru CIA World Factbook John McCormick.-oct. L’Atlas géopolitique et culturel du Petit Robert des noms propres. Brooking Institution Press. Iaşi. 2002. „Pour l’empire du monde“. Foreign Affairs. 2002. A Concise Introduction. 1999. Desperately Seeking Europe. Pascal Fontaine. Boston. 2003. Culture. pentru prezentarea instituţiilor europene Philippe Moreau Defarges. the Socio-Political Think Tank of Deutsche Bank). Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei. Palgrave Macmillan. în Susan Stern. Revue Française de Géopolitique. Elisabeth Seligmann (eds). Desperately Seeking Europe. martie-aprilie 1999. London. Understanding the European Union. Fred C. Houndmills. McGraw-Hill. Courier international. John Mills.Bibliografie Romano Prodi. Editura Amarcord. Pourquoi les guerres? Un siècle de géopolitique. http://www. Archetype Publications. Pierre Biarnès. London.eu. Iaşi. 1995. Archetype Publications. Zenovia-Doina Penea. Josef Ackerman. 286 . Hampshire. 2003. 1/2003. Instituţiile Europene. The Rebirth of Europe. Diogene.. O viziune asupra Europei. 2002. 1996. 2003. Bergsten. Henderson. în Susan Stern. Desperately Seeking Europe. Paris. Palgrave. New York. 2003 (volum editat sub egida Alfred Herrhausen Society for International Dialog. 2002. Conway H. 1998. Houndmills. „Desperately Seeking Europe”. Managing the World Economy. Bucureşti. Basingstoke. Construcţia europeană din 1945 până în zilele noastre. 1999. nr. Washington. „The Calligraphy of History“. sept. DC. London. Foreign Affairs. http://europa. 2001. Archetype Publications. Bucureşti. Timişoara. stratégies“. Basinstoke. Zbigniew Brzezinski. Conflict and Cooperation at the Turn of the 21st Century. François Géré. Hampshire. Institutul European. 1999. Elisabeth Seligmann (eds). „The Coming Dollar-Euro Clash“. Paris. Elisabeth Seligmann (eds). interets. 2000. Valéry Giscard d’Estaing. Elizabeth Pond. London. Rudiger Dornbusch. „Euro Fantasies: Common Currency as Panacea“. Editura Ştiinţifică. Moneda Euro. număr special „Géopolitique des Etats-Unis.

Oxford. Temă de studiu pentru seminar Consideraţi că direcţia federală este benefică pentru Uniunea Europeană? În acest moment.). 2003. mai poate UE să aleagă între direcţia federală şi cea confederală? În alţi termeni. poate Uniunea Europeană evolua fiind în plan economic federaţie iar în cel politic ceva nedefinit plasat între confederaţie şi federaţie? 287 .Bruno De Witte. Oxford University Press. The Enlargement of European Union. „The Impact of Enlargement on The Constitution of the European Union“ în Marise Cremona (ed.

Fisher a reluat atunci motivul central al ultimului discurs al Preşedintelui François Mitterrand în faţa Parlamentului European: integrarea europeană e calea de a învinge naţionalismul. Discursuri ca cel al Ministrului de Externe al Germaniei în faţa Bundestag-ului pe 12 mai 2005 au inclus argumente mai potrivite pentru anii de început ai Uniunii. „nu”-ul hotărât al francezilor şi olandezilor a părut pentru unii că pune în pericol chiar construcţia Uniunii. Starea Uniunii 1.2. şi în ultimă instanţă războiul. proiectarea puterii. încotro? 2.Cursul 14 Despre Europa. eurocentrism. un proiect eşuat Votul asupra Constituţiei Europene a redeschis dezbateri care păreau încheiate. presiune demografică 1. Uniunea. Viitorul Europei depinde de viitorul său demografic Bibliografie Temă de studiu pentru seminar Cuvinte cheie: vot negativ. Constituţia.1.auswaertigesamt. Fisher argumenta atunci că Uniunea nu putea funcţiona democratic fără Constituţie. „pericolul foarte real ca Europa să se întoarcă la naţionalismul sângeros.1.Alte motive de nemulţumire 1.Turcia şi Uniunea Europeană 1. Fără integrare. identitate europeană.1. Starea Uniunii 1. Deşi puţini dintre cetăţenii chemaţi să aprobe legea fundamentală au contestat existenţa Uniunii Europene.4. Atuuri şi slăbiciuni europene 2.Constituţia. un proiect eşuat 1. cu sinceritate Cuprins 1. 288 . inuman.2. Paradoxuri europene 3. competiţie tehnologică. când scopurile pentru care se înfiinţase aceasta trebuiau explicate convingător cetăţenilor statelor membre şi lumii întregi.3. Refuzul irlandezilor de a vota Tratatul de Reformă de la Lisabona (care înlocuieşte această constituţie) pare să fi pus din nou sub semnul întrebării procesul de reformare a UE.de/www/en/ausgabe_archiv?archiv_id=7216). va reapărea şi va rămâne” (http://www.

Votul negativ a cumulat nemulţumiri diverse ale cetăţenilor: unii au sancţionat performanţa economică modestă. Analistul Frazer Cameron remarca în această privinţă cu acuitate: „Câtă vreme economiile naţionale vor şchiopăta. În acelaşi timp. probabil. Uniunea este prezentă în viaţa lor mai ales prin euro iar evoluţia economică a ţărilor din Uniune este cel mai puternic resimţită de către locuitorii respectivelor ţări. 3680. alţii poate chiar direcţia mai pronunţat federalistă a Constituţiei. pierderea locurilor de muncă. Cei care au votat împotrivă au folosit acest referendum pentru a semnala nemulţumirile lor faţă de neajunsurile sociale şi economice din propriile ţări. „Jurnalul Naţional” nr. Ei au invocat efectele negative ale Constituţiei în plan social: şomajul. Constituţia şi votarea ei au constituit un „vehicul”. nu putem să nu insistăm şi asupra percepţiei cetăţeanului obişnuit în legătură cu mersul Uniunii. alţii. inclusiv pe Constituţie” (Irina Cristea. Pe acest fundal au apărut nemulţumiri care au îmbrăcat forma votului negativ. un prilej pentru exprimarea unei palete largi de nemulţumiri. p. mulţi dintre votanţii care au fost în favoarea proiectului au considerat că adoptarea Constituţiei poate ajuta la conturarea unei identităţi europene. În plus. Au existat şi voci care au declarat că se tem că statele îşi vor pierde suveranitatea naţională. Dar un tip de corelaţie a făcut: dacă situaţia ţării sale nu este bună. „Constituţia şi banii scindează Uniunea”. Cauzele refuzului de a accepta Constituţia sunt numeroase. birocraţia excesivă. 17 iunie 2005. atunci nici starea Uniunii nu poate fi bună. cât performanţa guvernelor naţionale. oamenii se vor răzbuna cum vor putea. Votul negativ al irlandezilor pe noul Tratat a întărit şi el ideea că susţinerea cetăţenilor pentru reformarea 289 . ca fiind un proiect eşuat. Primul şi poate cel mai important. dar respinsă de două. unii din ei proclamând Constituţia. este că votul nu a vizat atât Constituţia şi organismele europene. Olanda şi Luxemburg duc către aceleaşi concluzii: votul pozitiv a fost motivat de dorinţa de a continua construcţia europeană şi de a întări rolul propriei ţări în Uniune. deteriorarea situaţiei economice. poate că cetăţeanul simplu nu cunoaşte îndeaproape evoluţiile consemnate la nivelul UE. Rezultatele sondajelor post-referendum realizate de EOS Gallup Europe în Franţa.Eşecul votului din Franţa şi Olanda a radicalizat discursurile multor comentatori. aşa cum reiese din analizele consacrate acestor momente. În orice caz. 16). Cum spuneam. ci de o nemulţumire evidentă faţă de situaţia din anumite ţări ale Uniunii. Nu este vorba despre o atitudine antieuropeană. ratificată de 13 state. Dacă acceptăm această premiză nu putem să nu admitem şi concluzia care se impune: cetăţenii obişnuiţi percep foarte puţin Uniunea şi sunt preocupaţi cu mult mai mult de situaţia şi evoluţia din propria ţară. poate că nici nu a corelat direct votul său cu „starea Uniunii”. 13% din olandezii care sau opus Constituţiei au considerat că Europa Unită îi costă prea mult pe plătitorii de taxe.

în contextul creşterii ameninţărilor teroriste. ele vor putea accede la statutul de membre ale ei.infoeuropa.2.Uniunii e greu de dobândit. Dacă state acum prea puţin „europene” în spirit se vor potrivi în timp tiparelor Uniunii. câtă vreme statele islamice respectă drepturile omului. cancelarul Austriei. care poate scoate UE din starea de paralizie instituţională de după blocarea procesului de ratificare a Constituţiei. propunea repetarea votului în Franţa şi Olanda în 2007. Turcia va trebui să recunoască Ciprul) şi reflectă noua faţă politică a lumii. nu îi corespunde o structură flexibilă care să poată îngloba noii membri fără să fie nevoie de o revizuire a tratatelor Uniunii. Există temeri că repetata lărgire a Europei nu va permite stabilizarea structurii Uniunii. legând votul negativ de frica faţă de o extindere prea mare a UE. pretind criticii.gandul. pe baza proiectului „The European Interest: Succeeding in the age of Globalization” (http://www. prima noastră îndatorire este să examinăm îndeaproape conglomeratul de insatifacţii ale cetăţenilor europeni. Dar acestei deschideri. Oficialii Uniunii insistă însă că planul de aderare a Turciei e necesar pentru stabilitatea regională (aderând la Uniune. Invitând printre membri o ţară musulmană moderată. Primirea de noi şi noi membri e o posibilitate reală. cu care Uniunea Europeană a deschis negocierile pe 3 octombrie 2005. Ucraina şi alte ţări. Premierul portughez Jose Socrates declara la încheierea negocierilor: „Europa a ieşit din criza instituţională şi este dispusă să se confrunte cu provocări viitoare” (www. Uniunea lansează un semnal lumii musulmane: dialogul cu Islamul este dorit. Turcia şi Uniunea Europeană Printre motivele invocate pentru a explica eşecul votului asupra Constituţiei a fost şi posibila aderare a Turciei.ro/docs/PressRelease19102007Final. a ritmului european încurajează optimismul Uniunii faţă de capacitatea Turciei de a adera la valorile democratice. De aceea. 20 octombrie 2007). că valorile Uniunii însele şi modelul social european se vor pierde. 1. Ne-am oprit asupra proiectului Constituţiei europene pentru că evoluţia evenimentelor ne vorbeşte despre starea Uniunii. Constituţia ar fi putut oferi UE o dimensiune supranaţională mai pronunţată.pdf). De altfel tot la Lisabona preşedintele Comisiei Europene a relansat discuţia pe tema strategiilor europene. Aceasta nu înseamnă însă că Uniunea nu este o structură viabilă: membrii Uniunii au făcut eforturi de a aproba la întrunirea de la Lisabona din octombrie 2007 Tratatul de Reformă. Wolfgang Schüssel. Dar în 2005 un procent important de votanţi (17% din 290 .info. care ar cuprinde în noua formulă Turcia. Declaraţii ale unor oficiali confirmă existenţa acestor temeri: într-un interviu dat ziarului Frankfurter Allgemeine Zeitung. de către fostele state comuniste. Faptul că proiectul a eşuat arată că statele membre nu sunt încă pregătite pentru o integrare politică mai accentuată. una din acestea fiind răspunsul la problemele ridicate de globalizare. ca Turcia. Regăsirea.

Negocierile pe cele 35 de capitole individuale pot dura între 10 şi 15 ani. a declarat că „atingerea acestuin scop depinde de succesul nostru” de a duce la capăt negocierile).euractiv. José Manuel Barroso: „Europa trebuie să mai înveţe despre Turcia.cy/news_ie/newsdisp. Textul cadrului de negociere asupra căruia s-a convenit după discuţii intense prevede o variantă pentru cazul în care Turcia nu îşi poate îndeplini toate obligaţiile de membru: „trebuie să ne asigurăm că Turcia este ancorată deplin în structurile europene prin cele mai puternice legături” (http://www. şi declaraţii rezervate: purtătorul de cuvânt al Parlamentului Turciei a declarat că Turcia nu îşi va sacrifica respectul de sine pentru a deveni membru.com/Article?tcmuri=tcm:29-14529516&type=News pentru mai multe declaraţii). la declaraţii măsurate (Primul Ministru al Turciei. Austria declarase chiar că ar dori un parteneriat special între Uniune şi Turcia. cei care vor decide dacă Turcia va deveni sau nu membru al UE.org. Olli Rehn: negocierile reprezintă o „nouă eră” în raporturile dintre UE şi Turcia. întărind ideea că obiectivul negocierilor este obţinerea statutului de membru cu drepturi depline. pentru Turcia urmează un drum lung către Uniunea Europeană. Semnificative ni se par cuvintele Preşedintelui Comisiei. Oricum. şi nu includerea ţării ca membru cu drepturi depline. Şi Turcia trebuie să câştige inimile şi mintea cetăţenilor europeni”. Rezultatele unui sondaj Eurobarometer comandat de Comisie în vara lui 2005 arată că în multe din ţările Uniunii mai puţin de 50% din cetăţeni doreau aderarea Turciei: Sunteţi în favoarea sau împotriva aderării Turciei la UE? Polonia Ungaria Suedia Marea Britanie Pentru Împotrivă 54 51 50 45 31 38 40 37 291 .luxemburghezii şi 6% din francezii care au votat „nu”) a semnalat aderarea Turciei drept motiv al refuzului de a adopta Constituţia. Recep Tayyip Erdogan. Decizia UE de începere a negocierilor cu Turcia a fost luată după lungi dezbateri. Cancelarul austriac Wolfgang Schüssel s-a arătat mândru de poziţia dură a ţării sale.cna.asp?a=262955 pentru textul complet al Cadrului de Negociere al UE cu Turcia). Ministru de Externe al Marii Britanii: „tocmai am scris istoria”. Reacţiile imediate au variat de la declaraţii optimiste (Jack Straw. Ministrul de Interne al Franţei a declarat că francezii au „rezerve serioase” în privinţa Turciei (http://www. Ministrul de Externe al Turciei: unele din îngrijorările opiniei publice europene se vor schimba în cei 10 ani de negociere).

Dar semnalul nu trebuie nici subestimat.euractiv. în final. Ministrul italian al reformei. că ele topesc multe elemente contextuale cu nemulţumiri şi suspiciuni de fond. De ce acest dublu vot negativ? Faptul că nici Consiliul European nu a ajuns la o concluzie clară. arată că lucrurile sunt destul de complicate.3.Spania Olanda Republica Cehă Germania Franţa Cipru Austria UE-15 UE-25 42 39 37 21 21 16 10 32 35 33 53 51 74 70 80 80 55 52 Sursa: http://www. Uniunea nu depinde de noua Constituţie. care poate fi acceptată sau nu. Totuşi. de pildă.com/Article?tcmuri=tcm:29-144946-16&type=News Întrebările care îi frâmântă pe europeni (E Turcia parte a Europei? Primirea unei ţări cu 70 de milioane de musulmani nu va afecta imaginea Europei creştine? Nu vor invada turcii săraci Europa?) nu îşi vor găsi probabil răspunsuri precise în lungii ani de negociere. la summitul din vara lui 2005.Alte motive de nemulţumire Odată cu eşecul procesului de ratificare a Constituţiei. Evident o declaraţie hazardată şi excesiv de superficială. Cum spuneam. 292 . Constituţia a încercat să prefigureze o nouă direcţie de evoluţie. de măsura în care guvernele vor reuşi să recâştige încrederea serios zdruncinată a propriilor cetăţeni. dincolo de acest Tratat care le înglobează pe toate cele anterioare. Dar Uniunea poate funcţiona. a declarat că Uniunea se prăbuşeşte. şi funcţionează. că trebuie renunţat cât mai degrabă la euro înainte de a deveni un simplu petic de hârtie fără valoare. dar aderarea Turciei va depinde de succesul campaniilor de informare şi. însuşită sau nu de statele membre. au ieşit la iveală tensiuni mai vechi. 1.

ritmuri de creştere superioare multor ţări din Uniune.Consiliul a arătat că o posibilă explicaţie ar fi tensiunile care există în legătură cu constituirea şi distribuirea fondului financiar comun al Uniunii.6 miliarde euro pentru dezvoltare rurală. în „Newropeans Magazine”. ţări cu mare potenţial agricol. Mai ales că economia acestei ţări a consemnat o evoluţie pozitivă în ultimii ani. cele două ţări vor primi 30 miliarde euro sub forma fondurilor structurale. Problema a devenit presantă prin aderarea în 2007 a României şi Bulgariei. 293 . cu creşterea nevoii de subvenţii acordate cu deosebire noilor membri. „The Debate Over the EU Budget 2007-2013 – Payback Time or Real National Issues at Stake?”. Pentru a diminua forţa de percuţie a „asaltului” Franţei. cât sperau să li se acorde înainte ca Parlamentul European să ceară renegocierea acestor sume. 1 iunie 2005 (http://newropeansmagazine. Preşedinţia luxemburgheză a Uniunii Europene a redus. dar par să indice un puternic ataşament al ţărilor din Uniune pentru interesul naţional.php?option=com_content&task=view&id=2456&Itemid=87 ). Nu e întâmplător că Marea Britanie a folosit în 2005 acelaşi argument ca Franţa în trecut pentru a nu renunţa la rabat: politica comună pentru agricultură. s-a exprimat deschis o anume nemulţumire faţă de faptul că Marea Britanie beneficiază de un rabat de cca 4 miliarde euro. Negociat de peste 20 de ani de către Margaret Thatcher. mai ales că Franţa a reuşit să „îngheţe” cota acestor subvenţii până în 2013. Poziţia Marii Britanii a fost legată de decizia Franţei de a se împotrivi aderării Marii Britanii în 1963 şi în 1967 (Madalina Ivanica. faţă de 40 de miliarde. deşi are o suprafaţă agricolă comparabilă cu a Franţei. rabatul urmărea să evite ca Marea Britanie să plătească o sumă mai mare decât subvenţiile primite din partea Uniunii. care poate să afecteze priorităţile Uniunii. Nu este singurul exemplu de distribuire a fondurilor pe alte criterii decât cele strict matematice: Polonia primeşte de 30 de ori mai puţini bani decât Franţa pentru agricultură. Discuţiile asupra bugetului nu doar au adâncit diferenţele între Marea Britanie şi Franţa şi între vechii şi noii membri ai Uniunii. Franţa a propus ca suma cuvenită României şi Bulgariei să fie asigurată dintr-un fond comun. Din cele 30 de miliarde de euro.org/index. problema contribuţiei britanice a intrat în actualitate. Subiect actual şi el. Odată cu extinderea Uniunii. Blocarea adoptării bugetului Uniunii la summitul din 2005 a dat naştere la numeroase comentarii şi pronosticuri. Tony Blair a propus renegocierea subvenţiilor agricole de care beneficiază mai ales Franţa. Atunci prezenţa britanicilor nu le-ar fi permis francezilor să îşi impună punctul de vedere în privinţa politicii comune pentru agricultură.3 miliarde pentru agricultură şi 6. 5. În cadrul acestui Consiliu. 10 miliarde de euro din banii prevăzuţi a fi alocaţi României şi Bulgariei. Reducerile vor afecta în primul rând sectorul agricol. pentru anii 2009-2013. 18 miliarde euro vor fi alocate pentru coeziune. Astfel.

1.4. Uniunea, încotro? Respingerea proiectului Constituţiei a conturat o realitate îngrijorătoare: există o lipsă de comunicare între cetăţeni şi guverne pe tema reformei instituţionale a Uniunii (motivul cel mai des invocat de olandezii care au refuzat noua Constituţie a fost lipsa informării). Neratificarea ar putea marca o schimbare de viziune a politicienilor privind atât importanţa votului popular, cât şi a propriilor acţiuni, care vor trebui să se concentreze asupra construirii unei Uniuni viabile. Cuvintele Cancelarului austriac Wolfgang Schüssel ilustrează această evoluţie: „După referendumurile din Olanda şi Franţa avem de învăţat o lecţie. Democraţia înseamnă că trebuie să asculţi demos-ul” (http://www.euractiv.com/Article?tcmuri=tcm:29-144946-16&type=News). Dacă ceva surprinde în procesul de ratificare, e tocmai recurenţa motivelor care i-au îndemnat pe cetăţeni din ţări diferite să refuze Constituţia. Unii analişti văd chiar în această suprinzătoare unitate de păreri confirmarea unui vis european: sar contura, în timp, o nouă unitate a statelor membre, de data aceasta la nivelul populaţiei, care poate lua forma „suveranităţii populare”, a unui „demos politic european comun incipient” (Jo Shaw, „The Constitutional Treaty and the Question of Ratification: Unscrambling the Consequences and Identifying the Paradoxes”, în European Policy Brief, Issue 10, April 2005). Însă Constituţia e doar unul din instrumentele prin care se asigură buna funcţionare a Uniunii Europene. Pentru a deveni o putere recunoscută, Uniunea trebuie să găsească o viziune proprie asupra rolului pe care doreşte să îl joace în lume. Accentul pus pe dezvoltarea economică, orientare justificată de istoria Uniunii, va trebui mutat pe construirea unei politici relevante pentru noul context de securitate. Piaţa comună europeană a fost creată în contextul Războiului Rece pentru a da o mai mare pondere economică statelor membre, în acelaşi timp membre NATO. Istoria recentă obligă Europa la afirmarea curajoasă a noului său rol politic şi social. Afirmarea deschisă a acestui rol presupune căutări şi introspecţie, iar Uniunea trebuie să găsească tonul potrivit pentru o astfel de declaraţie. Europa trebuie să se redescopere, pornind de la întrebări fundamentale: E pregătită Europa să funcţioneze în noul context strategic? Poate Europa construi un nou model al relaţiilor transatlantice? Cum pot fi protejate interesele şi valorile europene? Într-o viitoare lume multipolară cum va impune Europa modelul său de cooperare? Care e rolul Europei în „îmblânzirea” forţelor globalizării? Cum îşi va contura Europa politica externă şi o politică comună de apărare? (întrebări conturate în cadrul proiectului „A Global Strategy for Europe” al „The Federal Trust for Education and Research”). Răspunsurile la măcar unele din aceste întrebări vor defini faţa viitoare a Europei.

294

2.1 Atuuri şi slăbiciuni europene Cu sau fără voia noastră, atunci când discutăm despre Uniunea Europeană nu putem rezista tentaţiei de a o plasa în ansamblul puterilor momentului, de a vedea cum se poziţionează continentul nostru în peisajul global al puterii. Mărturisim că, de multe ori, o asemenea temă oferă prilejul unor tratări de inspiraţie sportivă, întocmindu-se diverse clasamente, vorbindu-se despre competiţii mai mult sau mai puţin imaginare. Este un tip de abordare care rămâne la suprafaţa lucrurilor şi care sugerează un mod de tratare inadecvat, cel puţin pentru volumul de faţă. Că Europa se află într-o competiţie economică cu SUA sau cu Japonia, cu alte puteri, nu este nici un fel de îndoială. Că ea are în această competiţie anumite atuuri, ca şi o serie de dezavantaje, este iarăşi indubitabil. Competiţia economică are alte rigori, alte criterii şi altă complexitate şi ea nu trebuie redusă la un concurs contra cronometru. Din perspectiva celor 50 de ani de existenţă a Comunităţii şi, apoi, a Uniunii Europene, putem spune că această formă de integrare a favorizat dezvoltarea. Europa celor douăzeci şi şapte are un volum al produsului intern brut cam de aceeaşi mărime cu cel american. Mai important este că Uniunea Europeană îşi va păstra şi în viitor o pondere considerabilă în ansamblul PIBului mondial. Iată datele pe care le prezintă în această privinţă Romano Prodi. La nivelul anului 1995, SUA deţineau 20% din PIB-ul mondial, Uniunea Europeană 22% iar Japonia 8%. La nivelul anului 2020, ponderea SUA se va reduce la 11%, cea a Uniunii Europene la 12% iar a Japoniei la 5%. Actorii economici cu cea mai impresionantă devenire ar fi „cei cinci mari“: Rusia, China, Indonezia, India şi Brazilia, care vor înregistra, împreună, în 2020, circa 21% din PIB-ul mondial (Romano Prodi, op. cit., pp. 136-137). În domeniul proiecţiilor de viitor, lucrurile nu sunt atât de sigure cum par să sugereze unele cifre şi interpretări. Vom insista asupra unei alte abordări, care nu proiectează cea mai bună perspectivă asupra Europei. Creşterea economică a continentului nu este foarte susţinută. Chiar ţara ei cea mai mare, Germania, a fost confruntată cu probleme economice serioase. Concomitent, rata şomajului în Europa se menţine ridicată şi, în orice caz, mult mai mare decât în America. Extrapolarea este riscantă, mai ales că este vorba despre o perioadă îndelungată de timp, pe parcursul căreia pot să apară multe lucruri greu de prevăzut astăzi, dar premisele de la care se pleacă sunt demne de luare-aminte. În rândul slăbiciunilor europene se cuvine menţionată şi puterea militară modestă de care dispune Uniunea, cel puţin comparativ cu puterea sa economică sau cu puterea militară a partenerului de peste Ocean. Slăbiciunea fundamentală în această privinţă este capacitatea redusă a Uniunii de a proiecta puterea, de a fi prezentă acolo unde interesele ei o cer. Atât de marcată a ajuns această slăbiciune în percepţia politică, încât a devenit obiect de ironie: Europa este văzută drept un pigmeu militar, cu o
295

capacitate militară care îi poate permite doar să răstoarne un guvern dintr-o ţară bananieră… Într-adevăr, Europa nu excelează în această privinţă. Iar ceea ce s-a întâmplat în Iugoslavia, unde UE nu a putut interveni cu forţele sale, deşi era vorba despre un conflict pe un teritoriu european, a reprezentat un semnal cât se poate de concludent. Iată ce a stat la baza Hotărârii Consiliului European de la Helsinki de a crea o „forţă de reacţie rapidă“ europeană; cuprinzând aproximativ 60.000 de soldaţi, ea trebuie să aibă capacitatea să fie mobilizată într-un timp cât mai scurt şi are un mandat strict regional. O altă problemă esenţială este cea a cheltuielilor militare făcute de Uniunea Europeană, raportate, evident, la efortul financiar al celorlalte puteri ale momentului. Uniunea Europeană a mărit cheltuielile militare de la 150 de miliarde de dolari la 180 de miliarde într-o perioadă în care SUA cheltuiau în acelaşi scop 280 de miliarde de dolari (Robert Kagan, 2003, p. 69). SUA au sporit volumul cheltuielilor militare la 623 de miliarde, buget pentru 2008 (http://www.globalsecurity.org/military/world/spending.htm), în timp ce Europa nu a avut, cel puţin până acum, o mişcare de răspuns. În legătură cu această temă, cu adevărat importantă, sunt necesare câteva precizări. Traversăm într-un fel o perioadă de relansare a cursei înarmărilor, condusă, neîndoielnic, de SUA. Ca să ne dăm seama ce distanţă separă SUA de celelalte state din acest punct de vedere, este suficient să amintim că în 2007 administraţia Bush a cerut o suplimentare cu 48% faţă de suma din 2001 (http://www.whitehouse.gov/omb/budget/fy2007/defense.html). SUA alocă domeniului militar circa 4% din PIB, ceea ce înseamnă, în valoare absolută, o sumă care se apropie mult de întreg PIB-ul Rusiei. Bugetul american al apărării reprezintă 43% din totalul cheltuielilor militare mondiale („Tot mai mulţi bani pentru arme“, Lumea, nr. 4 (120), 2003). Este adevărat că Uniunea Europeană alocă mult mai puţini bani domeniului militar, aşa cum este adevărat că decalajul care desparte SUA de orice putere importantă a lumii de astăzi în domeniul militar este enorm şi greu de recuperat în următorii ani. Supremaţia americană în acest domeniu este de necontestat. Situaţia Uniunii Europene este semnificativă pentru stadiul de evoluţie în care se află. Cheltuielile militare ale Europei nu sunt atât de mici, numai că ele se fac, în majoritate, la nivelul statelor componente. Rezultă o mare disipare a efortului financiar şi o vizibilă lipsă de performanţă. Este un paradox că state precum Franţa sau Anglia sunt puternice din perspectiva volumului şi performanţelor tehnologice ale armamentului lor, în timp ce Uniunea Europeană este încă slabă. Cât priveşte cheltuielile Germaniei în acest domeniu, ele se situează, procentual vorbind, la nivelul celor ale Luxemburgului (Robert Kagan, p. 69). Cu o populaţie educată, cu performanţe tehnice dovedite, cu o economie care este comparabilă cu cea americană, Europa are capacitatea şi condiţiile de a deveni o putere şi în termeni militari.
296

O întrebare se ridică automat: este oportun să o facă, sau, mai bine zis, aceasta trebuie să fie neapărat prioritatea Europei? Trecând peste situaţia particulară pe care o traversează Uniunea, în care problema politicii externe şi a unei puteri militare comune sunt încă în discuţie, merită să ne întrebăm dacă Europa trebuie să-şi orienteze resursele în această direcţie. Crearea forţei de intervenţie rapidă se justifică, pentru că o putere trebuie să fie credibilă. Iar credibilitatea nu poate fi asigurată fără o capacitate de intervenţie militară modernă. Sporirea masivă a cheltuielilor militare din partea Uniunii ridică problema centrală a oportunităţii şi a priorităţilor sale. Lăsăm la o parte faptul că aceasta ar presupune clarificarea raporturilor din cadrul NATO, unde ţările Uniunii Europene sunt membre, dintre organizaţia nord-atlantică şi forţa militară care s-ar crea. Ar fi o discuţie prea complicată. Întrebarea centrală se referă, cel puţin în contextul lucrării de faţă, la oportunitatea unei acţiuni de mare amploare, a transformării Uniunii şi într-o mare putere militară. Noi considerăm că, oricât ar fi de tentantă o asemenea perspectivă, ea nu se justifică (încă o dată, lăsăm la o parte relaţia cu NATO). Ar consuma prea multe fonduri într-o direcţie care nu are o importanţă vitală pentru Uniune şi viitorul ei, cel puţin în momentul de faţă, aşa cum au alte domenii la care ne vom referi. Problema echilibrului dintre cheltuielile afectate zonei militare şi cele consacrate dezvoltării propriu-zise este fundamentală pentru vitalitatea unei noi puteri, cum ne avertizează şi Paul Kennedy (Paul Kennedy, 1987). Sperăm că Europa a învăţat şi din propriile experienţe, când pe trupul ei au curs râuri de sânge, dar a învăţat, deopotrivă, şi din experienţele recente, când nu a fost implicată în prim-planul confruntărilor. Europa are priorităţi economice, tehnologice, demografice. Aici ar trebui concentrat efortul investiţional de ordin strategic al Uniunii.

2.2. Paradoxuri europene Deşi dezvoltată, deşi puternică, Europa are un aer prea clasic şi, în orice caz, pare că nu se mai află în prim-planul proceselor moderne de dezvoltare. Europa este o forţă a lumii de astăzi, dar nu mai este simbolul ei, nu mai deţine poziţia de întâietate pe care a avut-o cândva. Nu este nici în căderea, nici în puterea noastră să identificăm ceea ce lipseşte Europei pentru a reveni pe locul de altădată. Ne vom limita să numim câteva din ceea ce Romano Prodi numeşte „paradoxuri europene“. Cu menţiunea că în ceea ce urmează paradoxul nu este văzut doar în latura sa de conflict sau tensiune internă, de coexistenţă a unor laturi contradictorii, ci desemnează prelungirea excesivă a unei stări de lucruri, deşi există condiţii de depăşire a
297

acesteia; astfel, Europa întârzie costisitor însuşi procesul de construire a propriilor atuuri, în cele din urmă a propriei puteri. Primul paradox: Europa continuă să fie locul de unde pleacă spre alte orizonturi minţi strălucite, spirite de excepţie, şi nu locul unde poposesc aceste minţi, atrase de cultura şi performanţele europene. Traseele de emigrare a personalităţilor prin excelenţă creative reprezintă un indiciu foarte sensibil al atractivităţii unei puteri, al prestigiului de care se bucură, al potenţialului de evoluţie cu care este creditată. Nu este vorba aici numai despre o problemă de prestigiu şi de imagine. Dezvoltarea şi menţinerea competitivităţii în domeniul cercetării şi tehnologiei înalte este legată indisolubil de o anumită concentrare, de atingerea unei „mase critice“ de specialişti de mare performanţă. Formarea propriilor competenţe este un mijloc în această direcţie; atragerea altora este importantă nu numai prin sporul de materie cenuşie pe care îl prilejuieşte, ci şi prin imaginea pozitivă pe care o proiectează asupra ţărilor de destinaţie. Istoria Europei arată că ea a reprezentat continentul unde veneau, îndeobşte, minţile vremii. Începând cu perioada postbelică, tendinţa s-a inversat, continentul nostru devenind punct de plecare, şi nu punct de sosire a minţilor strălucite. Tendinţa s-a confirmat după prăbuşirea comunismului, când materia cenuşie de excepţie din Europa de Est a migrat în special către Statele Unite şi Canada, şi nu atât către Europa Occidentală. Mai mult, chiar specialişti de primă mărime din statele Vestului european emigrează în America. Al doilea paradox: Situaţia despre care am vorbit va fi înţeleasă mai bine dacă vom trata un alt paradox, cel reprezentat de raportul dintre producţia ştiinţifică proprie şi gradul său de valorificare, de transformare în tehnologii performante, în activităţi competitive. Se ştie că, astăzi, producţia ştiinţifică reprezintă secretul fundamental al performanţei şi competitivităţii, indicatorul care anunţă evoluţia viitoare a unei ţări sau a unui conglomerat economic. Din punctul de vedere al producţiei ştiinţifice – număr de brevete, publicaţii de profil, reţeaua de institute de cercetare etc. –, situaţia la nivelul Uniunii Europene este perfect comparabilă cu cea din SUA şi Japonia. Când este vorba despre investiţiile în cercetare-dezvoltare, strâns legate de cerinţele de creştere a performanţei economice, decalajul Europei faţă de cele două state menţionate începe să fie vizibil. Europa creează, dar nu converteşte creaţia în tehnologie performantă şi în oportunităţi de afaceri. Europa creează, dar nu o face neapărat pe direcţii prioritare, pe direcţii vitale pentru evoluţia tehnologică şi economică. În domenii de importanţă cardinală, cum sunt informatica, electronica, biotehnologiile, Europa acuză o vizibilă rămânere în urmă.

298

De aceea, cel puţin pe termen scurt şi mediu, ea nici nu poate emite pretenţii la poziţii de vârf în aceste domenii atât de importante, pentru că rămânerea în urmă se situează la nivelul cauzelor, al cercetării propriu-zise. Este adevărat că Europa conduce în domenii industriale clasice, cum ar fi chimia sau industria farmaceutică. Important şi decisiv pentru competiţia tehnologică actuală este că microelectronica, informatica, biotehnologiile sunt ramuri care contribuie decisiv la modernizarea şi ridicarea performanţelor celorlalte activităţi industriale. De aceea, dacă Europa nu va recupera decalajul în aceste domenii de vârf, ea riscă să-şi piardă competitivitatea în sectoarele clasice. În ultima perioadă, Uniunea Europeană a lansat programe care urmăresc să prevină fărâmiţarea cercetării, să orienteze eforturile specialiştilor pe direcţii prioritare la nivel european. Să sperăm că ele vor structura mai bine cercetarea, direcţionând-o către obiective cu adevărat strategice, care condiţionează în momentul de faţă performanţa şi modernizarea economică şi socială. Nu putem să nu consemnăm în acest context şi un alt aspect, esenţial după opinia noastră. Dacă această rămânere în urmă s-ar manifesta în cadrul unei ţări obişnuite, al unei regiuni economice de nivel mediu, lucrurile nu ar fi ieşite din comun şi, în orice caz, nu ar îmbrăca o notă de dramatism. Dar aici este vorba despre o regiune care, din punct de vedere economic, aleargă umăr la umăr cu celelalte puteri ale momentului. Chiar aspiră la statutul de primă putere economică a lumii. Putem oare concepe astăzi o superputere fără ca ea să deţină o poziţie de întâietate în industriile fundamentale ale microelectronicii, informaticii sau biotehnologiilor? Nu este vorba doar de o insuficientă capacitate de a converti cunoştinţele în tehnologii şi oportunităţi, ci de ceva mai mult, de atitudinea faţă de inovaţie, faţă de crearea condiţiilor optime în care inovaţia, în toate sensurile ei – inovaţia tehnologică, inovaţia managerială, inovaţia socială –, să se dezvolte rapid. Al treilea paradox: Iată o situaţie pe care o relateză Romano Prodi: „Din cele mai mari 25 de companii americane actuale, 19 nu existau sau erau foarte mici înainte de 1960. Pe atunci nu existau, ca să dăm doar două exemple celebre, nici Microsoft, nici Intel. În schimb, din cele mai mari 25 de întreprinderi europene nici una nu este nouă, toate existând de mai bine de 30 de ani“ (Romano Prodi, 2001, p. 109). Europa suferă de o anumită inflexibilitate la schimbarea rapidă care anunţă o direcţie de mare viitor, de un fel de imobilism în a urma cerinţele pieţei, şi numai după aceea de capacitatea mai redusă de a converti cunoştinţele în tehnologii şi oportunităţi. Europa va trebui să iasă din clasicismul său actual, să-şi valorifice performanţele educaţionale creând un context propice inovaţiei, cea care a consacrat-o ca putere economică în perioada modernă.
299

Europa nu a mai fost atentă la ridicarea altor zone. dar nu a creat mediul inovaţiei: de la concentrarea cercetării la răsplata inovaţiei de excepţie. într-adevăr. Viitorul Europei depinde de viitorul său demografic Europa a strălucit în istorie în ultimele secole (după o perioadă la fel de strălucită în Antichitate). Nimeni nu poate nega faptul că talentele de excepţie sunt atrase şi de câştig. a creaţiei. dar suferă în domeniul inovaţiei propriu-zise. o onorează. într-adevăr. odată. Paradoxul constă în faptul că Europa întruneşte mai toate condiţiile inovaţiei – producţie ştiinţifică. dacă ar fi să ne referim la cauzele de fundal. al atitudinii inovative. Europa dispune de condiţii de inovaţie. la potenţialul de dezvoltare de care dispun acestea. învăţământ performant. şansa de a se împlini în acest câmp se pot dovedi mai importante. în tipare şi mândră de tradiţia care. El nu poate explica procesul ca atare. Nu am fi insistat asupra acestui lucru dacă nu am întâlni şi astăzi puseuri de supraevaluare a Europei. A reuşit întotdeauna prin creaţie. ca să spunem aşa.Întâlnim frecvent în literatura de specialitate aprecierea că Europa are două probleme esenţiale – dezvoltarea insuficientă a economiei şi nivelul ridicat al şomajului. al modelelor. nivel de instruire a populaţiei ridicat etc. Asemenea tendinţe nu puteau fi sesizate de o Europă politică prea încrezătoare în sine şi prea obişnuită să considere că reprezintă centrul lumii. Obişnuită cu succesul. Europa parcă nu mai are avântul. cum sunt înaltele tehnologii. Conflictele dintre puterile europene au reprezentat.. a reprezentat leagănul creaţiei. aceasta este cea mai importantă bogăţie. Pare prea împăcată şi mulţumită de sine. Că tinerii Europei pleacă spre alte ţări este o realitate. Suntem tentaţi să considerăm că mai important decât diferenţa dintre venituri este faptul că Europa nu este considerată un veritabil avanpost al cercetării în domenii esenţiale. Ambele sunt legate de atitudinea faţă de inovaţie pe care o solicită tehnologiile moderne. atunci nu încape nici o îndoială că eurocentrismul a reprezentat un asemenea factor. O supralicitare a rolului şi forţei Europei. şi este trist că astăzi multe minţi de excepţie pleacă de pe continentul care. dar. cuplate cu subevaluarea altor zone. care ar alimenta migraţia creierelor. dar atracţia profesională. nici bogată. Europa trebuie să-şi recupereze freamătul novator fără de care nu poate aspira la statutul de superputere. confortabil. dacă nu am descoperi şi acum o atitudine de superioritate şi de tratare oarecum superficială a 300 . cauzele imediate ale celor două conflagraţii mondiale. 3. pentru că Europa nu este nici întinsă. nebunia. nu prin datele naturale ale existenţei sale. S-a vorbit mult – şi cu îndreptăţire – despre decalajul dintre venituri. aşezată. cum ar fi America de Nord şi Rusia. Într-o epocă a creaţiei.

11.9% pentru Japonia şi chiar 4. dacă avem în vedere procesele de emigrare. cum ar fi Germania sau Italia.).6% pentru America Latină.7 ani. Tocmai în acest domeniu vital s-a instalat suferinţa principală a Europei.3% în cazul SUA. Situaţia capătă proporţii dramatice dacă avem în vedere că. Iată raportul dintre rata 301 . Considerăm că viitorul Europei depinde de viitorul său demografic. 89). să înfăţişăm câteva evoluţii. La 1900. Bulgaria. Părţi întregi din Europa se sting încet… Rata naşterilor este depăşită de rata deceselor. 229). înseamnă creştere demografică negativă). Nu numai că ponderea populaţiei tuturor continentelor a crescut. 92 americani (care locuiau pe ambele continente americane) şi 68 africani. proporţiile sunt următoarele: 609 asiatici. 3. de populaţia şi de calitatea sa.2.sfidărilor cu care se confruntă continentul nostru. în Mario Teló (ed. şi a scăzut la mai mult de jumătate. Belarus. „Europe – Superpower or a Scandinavia of the World?“. 2002). cifrele erau cu totul diferite: 12. 14.7 ani. Aşa se prezintă lucrurile în ţări care. The Economist. la nivelul ansamblului continentului. Acesta nu este un fapt secundar. 2001. iar cea a europenilor de 37. 119 europeni. Mai ales că el se cuplează cu alte tendinţe. 24 aug. 2002. ţările baltice.6% pentru nordul şi vestul Africii şi 4. procesul de îmbătrânire a populaţiei.5. Un secol mai târziu. Iată evaluarea făcută în această privinţă de The Economist („Half a Billion Americans?“. dar în momentul de faţă populaţia europeană este cea mai redusă comparativ cu populaţiile altor continente. Dintre acestea ne vom opri la una singură – sfidarea demografică – căreia literatura de specialitate îi oferă o importanţă comună. vârsta medie a americanilor va fi de 36. iar a europenilor de 52. unde se înregistrează rate negative de creştere demografică. până nu de mult. România. rata anuală a naşterilor este doar cu un procent mai mică decât cea a deceselor (ceea ce. dar situaţia este similară în Rusia. p. Ucraina. iar cea europeană a scăzut. circa o treime din populaţia Europei Occidentale va avea peste 60 de ani (Göran Theborn. dintr-o mie de persoane.8% în cazul statelor din centrul. În primul rând. excelau prin rata creşterii demografice. În 2050. Ceea ce înseamnă o mare povară financiară şi. 250 europeni. Cea mai mare suferinţă a Europei este că în multe din ţările sale nu se mai asigură nici măcar înlocuirea naturală a populaţiei existente. în acelaşi timp. Aceeaşi problemă a îmbătrânirii populaţiei.5% din populaţia Europei Occidentale avea peste 65 de ani. În cazul altor state. vârsta medie a americanilor este de 35. Astăzi. diminuarea considerabilă a forţei de propulsie economică pe care o asigură îndeobşte populaţia tânără. privită altfel. extrem de dureroase. În 1990. p. pentru că îndreptarea ei este extrem de anevoioasă. Conştientizarea ei nu poate întârzia. 135 americani şi 132 africani (François Géré. 580 erau asiatici. sudul şi sud-estul Asiei. În 2020. Amânarea poate fi chiar fatală. Ca să ne dăm seama de importanţa temei.

Europa nu poate trăi din tradiţie. persoana care propulsează un domeniu. element-cheie pentru dezvoltarea sa. în America Latină: 25-7. Problema populaţiei este la fel de complexă ca şi cea a dezvoltării. Calificarea. După unificare. Lester Thurrow consideră că americanii au cele mai performante universităţi. potrivit aprecierii lui Thurrow. instituirea monedei unice. Ei au înţeles că salturile în diferite domenii se asociază cu creaţia minţilor de excepţie. nemţii cele mai bune licee şi şcoli profesionale. Americanii preţuiesc mai mult talentul ieşit din comun. Greutatea internaţională a unui stat sau a unei regiuni începe de la o anumită pondere a populaţiei. atunci populaţia europeană deţine o calificare mai înaltă. Europenii pun accent pe nivelul general de cunoştinţe şi pregătire. dar sunt palide – mai ales în perspectiva termenului mediu şi lung – faţă de tema centrală. iar japonezii cel mai bun învăţământ gimnazial. reconstrucţia europeană etc. Tot ceea ce a făcut până acum Europa a făcut cu populaţia sa. dar cu atât mai mult în cel demografic. Izbânda nu poate fi niciodată desprinsă de oameni. O analiză mai nuanţată a calificării populaţiei ne arată şi alte lucruri. Iar Europa nu poate aspira la un loc de vârf în ierarhia lumii dacă nu va găsi o soluţie la problema demografică. societatea americană are o populaţie mai calificată.naşterilor şi cea a deceselor în alte zone ale lumii: Japonia: 10-7. cea a populaţiei. care nu ar fi chiar competitiv. Procesele asupra cărora am insistat în capitolul anterior – unificarea Europei. în Asia de Sud-Est: 26-8. Dacă Europa nu opune presiunii demografice 302 . care nu ar întruni standarde de performanţă deosebite. de motivaţia şi angajamentul lor. în SUA: 15-9. (Göran Theborn. Se acuză cu deosebire calitatea modestă a pregătirii medii în SUA. nu se substituie. de capacitatea şi organizarea lor. în Africa: 41-14. – sunt foarte importante. inventivitatea se adaugă numărului. Dacă luăm în calcul următoarele două treimi. De pildă. Ceea ce proiectează o anumită lumină asupra învăţământului european. p. de refugiu psihologic. organizarea. Este aici o diferenţă şi în ceea ce priveşte viziunea asupra dezvoltării. se aminteşte despre calitatea procesului educaţional american. Există în această privinţă abordări mai nuanţate şi mai apropiate de adevăr. principala problemă de ordin geopolitic a Europei este cea demografică. omul performant cu adevărat. atunci. În acest context. Dacă ar fi să privim învăţământul din perspectiva gradului de pregătire a populaţiei. Poate şi de aceea au universităţile cele mai performante. 231). extrem de importante. este invocată adesea pregătirea populaţiei europene. În orice domeniu. Nimeni nu pune la îndoială că nivelul de calificare şi de cultură generală al populaţiei europene este mai înalt. Asemenea probleme apar mult mai frecvent atunci când este vorba de analize comparative cu SUA. atunci putem formula unele judecăţi de valoare. Dacă am avea în vedere prima treime a populaţiei. Poate şi ca un gen de scuză.

Singapore. 2001. The Economist. „Tot mai mulţi bani pentru arme”. Bibliografie Irina Cristea. Iaşi. European Union and New Regionalism.euractiv. Sydney. Courier international. François Géré.globalsecurity.ro www.). 2003. New York. mai devreme sau mai târziu. Lester Thurrow. William Morrow. Ashgate. în Mario Teló (ed. Lumea. 1992. Ashgate.). 4 (120). America and Europe in the New World Order. Regional Actors and Global Governance in a Post-Hegemonic Era. 1987. 3680. oricâte măsuri de precauţie şi-ar lua. Regional Actors and Global Governance in a Post-Hegemonic Era.int www.org. Head to Head : The Coming Economic Battle among Japan. Jo Shaw.ro www. Random House.eu. 24 aug. „The Constitutional Treaty and the Question of Ratification: Unscrambling the Consequences and Identifying the Paradoxes” în European Policy Brief. O viziune asupra Europei. nr. Robert Kagan. 17 iunie 2005. „Constituţia şi banii scindează Uniunea”. Paris. publicaţie a „Federal Trust for Education and Research”. Burlington USA. Atlantic Books. 2001. New York. Ci doar cu propria populaţie. Împotriva căreia nu va putea lupta cu nici un sistem de securitate.org www. Jurnalul Naţional nr. Göran Theborn. Europe and America.cy newropeans-magazine.org 303 . „Half a Billion Americans?“. The Rise and the Fall of the Great Powers. Aldershot. 2002 Mario Telò (ed.infoeuropa. European Union and New Regionalism. www. „Europe – Superpower or a Scandinavia of the World?“. Of Paradise and Power. Pourquoi les guerres? Un siècle de géopolitique.auswaertiges-amt. Economic Change and Military Conflict from 1500 to 2000. Polirom. Paul Kennedy. Issue 10. 2003. Ceea ce înseamnă cu rata ei de creştere. Burlington USA. London. Aldershot. oricât de performant. va fi obiect de expansiune demografică. Singapore. Sydney. Larousse.cna. 2001.de http://europa. Romano Prodi.externe o forţă de contrabalans internă. 2002. cu numărul acesteia. April 2005.

www.gandul.info Cotidianul, iunie 2005 www.fedtrust.co.uk pentru proiectul „A Global Strategy for Europe” al Federal Trust for Education and Research

Temă de studiu pentru seminar Realizaţi o analiză comparativă a atuurilor şi a slăbiciunilor Europei comparativ cu ceilalţi doi importanţi alergători în cursa economică globală : SUA şi Japonia. Integraţi în analiza dumneavostră şi aprecierea lui Romano Prodi privind prezenţa din ce în ce mai impunătoare a celor „cinci mari”, China, Rusia, Brazilia, India şi Indonezia.

304

Cursul 15 Globalizarea culturală

Cuprins 1. Introducere 2. De la Esperanto la engleză 3. Identitate şi stil de viaţă 4. Media şi reţele culturale 5. Concluzii sau despre critici Bibliografie Întrebări şi probleme

Cuvinte cheie: americanizare, cultură globală, cultură locală, hiperrealitate, Internet, limba engleză, media, multiculturalism, patrimoniu cultural, publicitate, reţele culturale, stil de viaţă, subcultură

1. Introducere Tema globalizării culturale ar putea fi considerată periferică într-un curs proiectat pentru masteratul de managementul proiectelor. Deşi nu vom aloca acestei teme un spaţiu foarte larg, considerăm că dimensiunea culturală a globalizării se plasează în acelaşi ordin de importanţă ca şi aspectele politice sau economice ale globalizării. Argumentele noastre pentru decizia de a acorda importanţă globalizării culturale sunt vizibile la nivelul structurii acestui curs. Limba, identitatea, stilul de viaţă nu sunt abstracţiuni, ci elemente fundamentale ale existenţei noastre private, dar şi publice. Unde şi cum trăim, cine, în ce scop şi cu ce mijloace ne influenţează, care sunt vehiculele schimbării în lumea de azi, la ce fel de valori aderăm – toate acestea sunt întrebări inevitabile pentru cineva care încearcă să se ghideze în mod conştient şi responsabil în labirintul cotidian. Problema centrală pe care o punem în acest curs este cea a existenţei unei culturi globale. Vom propune teme de gândire precum: ce semnificaţie ar putea avea o astfel de cultură, unde şi în ce condiţii apare, în ce sens ar putea fi ea globală, în ce măsură este o cultură concurentă pentru culturile tradiţionale – locale, naţionale sau macroregionale etc.
305

Am structurat cursul după cum urmează: discutăm mai întâi despre supremaţia limbii engleze şi despre perspectivele acesteia de a deveni o lingua franca a comunităţii globale; continuăm prin a dezbate problema schimbărilor stilului de viaţă şi a modului în care aceste transformări influenţează identitatea culturală a indivizilor şi comunităţilor; problema reperelor identitare este tratată, mai departe, comparând sistemele de identitate tradiţionale cu o eventuală alternativă globală; în final, analizăm emergenţa unei culturi globale sub semnul reţelelor culturale structurate în special de noile media. Structura cursului este motivată de relevanţa independentă a fiecărei dezbateri propuse, dar mai ales de modul în care toate aceste aspecte adunate pot oferi un răspuns problemei centrale pe care am menţionat-o mai sus – dacă putem vorbi de o cultură globală. Este, desigur, important să ne întrebăm despre uniformizarea stilului de viaţă al diverselor comunităţi din lume şi despre implicaţiile acestui fenomen asupra valorilor şi identităţii acelor comunităţi, dar credem că astfel de dileme pot fi analizate mai bine într-un context larg. În ce măsură uniformizarea stilului de viaţă, extinderea ariei de utilizarea a limbii engleze, migraţia forţei de muncă, impunerea unor standarde tehnologice şi de infrastructură care permit o interconectare globală a diverselor servicii pot determina – împreună – emergenţa unei culturi globale? Mai simplu spus, ating toate aceste fenomene incontestabile „masa critică” necesară diferenţierii unei culturi în care oamenii să se recunoască la nivel global? 2. De la Esperanto la engleză Limba este un constituent fundamental al culturii. Mulţi oameni îşi determină identitatea şi fac distincţia dintre „ei” şi „noi” plecând mai ales de la limbă. Dezbaterea de acum câţiva ani din spaţiul românesc despre apariţia unui dicţionar român-moldovenesc este semnificativă în această direcţie. Rămânând în cultura română, construcţia identităţii moderne a românilor a depins în mod fundamental de trecerea la grafia latină, de insistenţa Şcolii Ardelene asupra latinităţii limbii şi de îmbogăţirea fondului lexical cu neologisme provenind din limbi latine, mai ales din franceză. Mai recent, grafia cu „î” sau „â” a readus în atenţie aspecte de acest gen. S-a spus că, după cel de-Al Doilea Război Mondial, comuniştii au forţat trecerea la grafia cu „î”, inclusiv a numelui ţării şi a cuvântului „romîn” (sic!), pentru a nega latinitatea românilor şi pentru a-i apropia de panslavismul tacit al Rusiei sovietice. Revenirea la grafia cu „â” – mai întâi pentru cuvintele din familia lui „român” – a fost tratată ca o recuperare a unui tezaur cultural, deşi o mare parte a populaţiei nu a înţeles miza acestor controverse. Am dat aceste exemple, apropiate probabil de cititor, pentru a
306

sublinia în ce măsură limba contează pentru viaţa culturală a unei comunităţi. Să trecem acum de la aceste exemple româneşti la o perspectivă mai vastă. Intuitiv, o cultură de anvergură globală nu poate exista fără un vehicul lingvistic comun. O astfel de afirmaţie, în condiţiile actuale, trimite la dominaţia limbii engleze pe scena internaţională. Într-adevăr, în continuare vom analiza această hegemonie lingvistică încercând să stabilim dacă ea este un simptom pentru un nou tip de universalism cultural. Mai există vreun dubiu că limba engleză este în prezent cel mai aproape de idealul unei limbi universale? Da. Şi nu e vorba de un oarecare scepticism, ci de rezerve majore. Idealul unei limbi universale este prezent în majoritatea culturilor. Într-o lucrare din 1993, tradusă în 2002 şi în limba română, Umberto Eco realizează o impresionantă reconstituire a eforturilor de a depăşi graniţele lingvistice prin construirea sau impunerea unei limbi universale. Cartea se numeşte, deloc întâmplător, „În căutarea limbii perfecte”. Eco se referă doar la spaţiul european, dar notează că astfel de aspiraţii au fost prezente şi în alte culturi (Eco, 2002). În funcţie de viziunea culturală dominantă în epocă, încercările de a ajunge la o limbă universală au îmbrăcat mai multe forme. Uneori este vorba de limbi a priori, sisteme complexe dominate de obsesii combinatorii, alteori de limbi a posteriori, tentative pragmatice de a optimiza limbile existente. Un exemplu pentru prima categorie este limba artificială a episcopului John Wilkins (1668) (Eco, 2002; Pinker, 1999); un exemplu pentru a doua categorie este Esperanto. Cum Esperanto este probabil cea mai cunoscută astfel de tentativă, o vom prezenta pe scurt pentru a avea un termen de comparaţie cu situaţia din prezent a limbii engleze. Esperanto îşi are originea în lucrările doctorului Lejzer Ludwik Zamenhof, mai ales „Fundamento de Esperanto” din 1905. Zamenhof era de origine iudaică şi se născuse într-o zonă stăpânită pe atunci de Rusia ţarilor, dar care fusese partea lituaniană a regatului Poloniei, deci în ceea ce Eco numeşte „un creuzet de rase şi limbi”. Numele „Esperanto” provine de la pseudonimul Doktoro Esperanto – aşa semnase Zamenhof prima carte în rusă „Limba internaţională. Prefaţă şi manual complet (pentru ruşi)” (Eco, 2002). Esperanto şi-a câştigat aderenţii şi celebritatea prin simplitate, neutralitate axiologică şi susţinere din partea unor personalităţi influente (dacă am menţiona doar nume precum de Courtenay, Russell sau Carnap). Simplitatea era dată mai ales de gramatică: paritatea literelor (28) şi sunetelor, un singur articol hotărât şi lipsa celui nehotărât, etc. Neutralitatea valorilor este extrem de importantă pentru acceptarea unui astfel de proiect. Latina a fost lingua franca a Evului Mediu european nu numai datorită moştenirii culturale (greaca veche sau araba puteau concura în acest caz) şi a eforturilor politice de a restaura Imperiul apusean, dar şi pentru că „în spatele latinei” nu se afla vreo forţă politică cu pretenţii hegemonice. Latina nu aparţinea cuiva anume (Wallraff, 2000). Esperanto avea calităţi comparabile.
307

Lexicul, de exemplu, avea două mari surse: o parte era compusă din termeni bazaţi pe rădăcinile cuvintelor comune limbilor europene, o altă parte era construită plecând, în ordine, de la limbile neolatine, de la cele germanice şi de la cele slave (un principiu distributiv). Nu era vorba de a privilegia pe cineva, ci de a realiza un obiectiv pragmatic: cât mai mulţi oameni să înţeleagă şi să înveţe aproape spontan noua limbă. (Eco, 2002). Esperanto a pornit ca materializare a unui ideal umanist al universalităţii, dar în prezent pare mai curând o curiozitate. Totuşi, la data la care Eco scria lucrarea citată, existau peste o sută de periodice în Esperanto, precum şi o literatură originală. De asemenea, în Esperanto au fost traduse marile opere ale literaturii universale (Eco, 2002). În iulie 1996, mişcarea esperantistă a lansat aşa-numitul „Manifest de la Praga” – disponibil pe website-ul mişcării, inclusiv în limba română. Manifestul conţine şapte principii, printre care menţionăm: comunicare democratică, educaţie transnaţională, diversitate lingvistică, emanciparea omului (esperanto.net). Engleza nu este materializarea vreunui ideal, ci o limbă „naturală”, legată de o comunitate bine definită. A fost, în secolul al XIX-lea, limba puterii dominante de atunci – Imperiul Britanic – şi este şi în prezent, într-o altă formă dialectală, e drept, limba unicei superputeri a planetei – SUA. Aşa cum vom arăta, aceste asocieri nu sunt lipsite de semnificaţie. Unde am putea căuta semnele care să ne spună dacă engleza este sau nu noua limbă universală, motorul lingvistic al globalizării culturale? Să desfacem această întrebare în întrebări secundare care suportă verificări empirice. Câţi oameni vorbesc engleza ca limbă nativă? Câţi învaţă engleza? Cât de accentuată este asimetria dintre engleză şi alte limbi de circulaţie internaţională? Cu ce fel de politici este asociată engleza? Cu ce fel de activităţi economice? Cu ce valori şi cu ce stil de viaţă? Până la urmă, are sens să susţinem astfel de asocieri? Barbara Wallraff este foarte cunoscută datorită rubricii „Word Court” pe care a susţinut-o în prestigioasa „The Atlantic Monthly” sub pseudonimul „Ms. Grammar” (Pinker, 1999). Wallraff a publicat şi o carte cu acelaşi nume pornind de la articolele sale. În noiembrie 2000, tot în „The Atlantic”, Wallraff a publicat un articol intitulat „What Global Language?” care tratează tocmai tema perspectivelor limbii engleze de a deveni o limbă globală. Autoarea porneşte de la a constata, în urma propriilor cercetări, un anumit consens privind globalizarea limbii engleze. Acest consens popular nu este însă împărtăşit de specialişti. Un fapt este cert: „Engleza a atins, în mod incontestabil, un anumit tip de statut global.” (Wallraff, 2000) Cum se manifestă acest statut? Comunicăm prin e-mail când ne plictisim de chat, ne căutăm job-uri în care boss-ii ne alocă task-uri, exclamăm „Oh, my God!”, ba chiar şi unele invective pe care le folosim sunt împrumutate din limba
308

engleză. Copiii germani le mărturisesc părinţilor: „Ich bin so happy!”, până şi francezii au început să vorbească hulita „franglais”. Fostele colonii ale Imperiului Britanic, din Australia şi India până în Nigeria şi Canada, folosesc în mod curent limba engleză, fie ca limbă oficială, fie ca lingua franca peste dialectele locale, fie ca limbă a unei părţi a media sau a altor instituţii culturale. O mare parte din presa internaţională este editată în engleză, iar studiile dedicate Internetului vorbesc de o „diviziune digitală” [eng. digital divide], de o adevărată prăpastie între resursele accesibile celor ce cunosc limba engleză şi resursele în alte limbi, fie ele şi de circulaţie internaţională (spaniolă, franceză, chineza mandarină, rusă etc.). Majoritatea filmelor pe care le vedem sunt în limba engleză; la fel stau lucrurile şi în cazul jocurilor electronice, precum şi al altor tipuri de entertainment. Mulţi dintre noi sunt nevoiţi să citească literatură de specialitate în limba engleză pentru că traducătorii nu pot face faţă avalanşei de publicaţii. În pieţele oraşelor noastre observăm de multe ori banner-e cu reclame în limba engleză. Congresele, întrunirile ştiinţifice, întâlnirile oamenilor de afaceri, summit-urile la nivel înalt acceptă tacit sau explicit folosirea limbii engleze. Revenind la Wallraff, aceasta îl citează pe jurnalistul Ted Anthony, amintind că, în 2000, vizitând Orientul Mijlociu, Papa li s-a adresat credincioşilor creştini, musulmani şi evrei în engleză, nu în latină, arabă sau ebraică. Autoarea oferă şi alte exemple: ASEAN (vezi cursurile despre globalizare politică) foloseşte ca limbă de lucru engleza; 98% din fizicienii germani şi 83% dintre chimiştii germani folosesc engleza – situaţie extrem de relevantă, ţinând cont că germana a deţinut statutul de limbă a ştiinţei la începutul secolului al XX-lea; Banca Centrală Europeană are ca limbă de lucru tot engleza, deşi Marea Britanie nu este parte a Uniunii Monetare Eropene (Wallraff, 2000). Am spus mai sus că există totuşi rezerve puternice în ceea ce priveşte globalizarea limbii engleze şi am menţionat că Barbara Wallraff face o distincţie între impresia majorităţii şi opinia specialiştilor. Cum se explică aceste reacţii? În primul rând, datele demografice nu confirmă dominaţia limbii engleze. În lume există de trei ori mai mulţi vorbitori nativi de chineză decât de engleză: 1,113 miliarde faţă de 372 de milioane (Wallraff, 2000). Mai mult, în circa 50 de ani se pare că engleza va ceda locul secund grupului de limbi sud-asiatice (hindusă şi urdu mai ales). Prin 2050, engleza va avea aproximativ 508 de milioane de vorbitori nativi, faţă de 1,384 miliarde de vorbitori de chineză şi 556 de milioane de vorbitori de hindusă şi urdu. Spaniola şi araba se vor apropia de engleză cu 486 şi 482 de milioane de vorbitori nativi fiecare (Wallraff, 2000). Acurateţea acestor predicţii poate fi pusă la îndoială, dar semnificaţia lor este greu de eludat. Engleza domină lumea doar ca a doua limbă. Ori însuşirea unei limbi străine este o investiţie serioasă care presupune o motivaţie puternică. Hegemonia limbii engleze nu poate fi astfel despărţită de moştenirea colonială a
309

în al doilea rând. atunci ea nu ar trebui să aibă nici un fel de probleme tocmai în ţara care o promovează. De multe ori. ci de o suprapunere mult mai vagă. atât prin arhitectura instituţională a UE. În acest proces. 2000). Engleza. cel al vorbitorilor de chineză cu 98% (2. cel al vorbitorilor de vietnameză cu 150% (Wallraff. iar publicaţiile în aceeaşi limbă nu sunt o raritate. Canada. 2002). Inscripţiile bilingve au devenit obişnuite pe străzile din Los Angeles. populaţia hispanică este supusă unei presiuni de asimilare şi implicit de învăţare rapidă a englezei mult mai redusă. să ne îndreptăm atenţia spre situaţia lingvistică de aici. Unii autori atrag atenţia că nu se mai poate vorbi în aceste condiţii de identităţi mixte. prin intermediul unor oficii culturale specializate precum Goethe Institut şi Intitut Français (Kellner. Dacă limba engleză este la ea acasă oriunde în lume. situaţia limbii engleze este precară în această provincie a Canadei. „dacă Hitler ar fi învins. Mulţi dintre aceşti imigranţi vorbesc foarte prost engleza sau nu o vorbesc deloc. de tipul „Mexican-American”. Pentru că tot am amintit de Statele Unite. care acordă statut egal limbilor din Uniune. Ţările europene îşi promovează propriile limbi şi culturi. Numărul vorbitorilor de limba spaniolă din SUA a crescut cu 50% între 1980 şi 1990. este majoritar anglofonă.britancilor şi de puterea colosală a americanilor (idee exprimată şi în Eco. iar Statele Unite ar fi fost reduse la o confederaţie de stătuleţe la fel de puternice şi de stabile ca acelea din America Centrală. Dincolo de demografie. Şi totuşi. nu s-ar putea oare formula ipoteza că întregul glob ar vorbi astăzi cu aceeaşi uşurinţă germană. ea beneficiază de forţa şi prestigiul acelei culturi. 2002). cât şi independent. de tipul „Mexican and American”. Soeffner. tacit. În aceste condiţii. subliniem. spre deosebire de Esperanto. 2002) Suntem oare la un pas de a vorbi de americanizare? Nu. Umberto Eco notează cu umor în lucrarea pe care am citat-o mai sus că... acest tip de legislaţie vizează producţiile americane. aceste organizaţii colaborează pentru 310 . Uniunea Europeană impune limitarea proporţiei producţiilor noneuropene difuzate de televiziunile din Uniune. iar în duty-free shop-ul (sau Zollfreier Waren) de pe aeroportul din Hong Kong publicitatea la tranzistoarele japoneze ar fi făcută în limba germană?” (Eco. este purtătoarea valorilor unei anumite culturi. Costa Gavras recomanda într-un interviu din 1995 implementarea unei legislaţii asemănătoare şi în cinematografie (Gavras. 1995). Nu tocmai. cel al vorbitorilor de coreeană cu 127%. În partea de sud a SUA există canale de televiziune care emit în limba spaniolă.4 milioane pe la începutul acestui secol). Şi acestea sunt date oficiale. există o opoziţie sistematică în lume faţă de primatul limbii engleze. După cum am văzut în studiul de caz despre Québec. guvernul local discriminând puternic limba engleză în favoarea francezei.

Asiaticii se arată mai deschişi faţă de producţiile din regiune. în cadrul comunităţilor. Barbara Wallraff insistă asupra acestei idei în articolul citat mai sus. Limbile unitare sunt de fapt nişte ficţiuni culturale. 2002). cel puţin în anii ’90. În al treilea rând. Chiar dacă ea domină ca limbă a afacerilor şi a ştiinţei. care s-ar îndepărta progresiv unul de celălalt. mai mult sau mai puţin reciproc inteligibile. prin însăşi influenţa uzului. dând naştere la tot atâtea idiomuri distincte. Engleza vorbită de unii membri ai comunităţii de culoare din SUA este parţial ininteligibilă pentru un vorbitor al englezei americane standard. Nu există o engleză. această rezistenţă nu este sporadică. şi România postdecembristă. Uniunea Europeană a lansat o televiziune proprie în 2004 care va emite în toate limbile din Uniune. în limba engleză. performanţele tehnologiei informaţiei şi comunicării relativizează această fragmentare. Desigur. Telenovelele în spaniolă sau portugheză au invadat. În 1998. depăşea SUA în ceea ce priveşte producţiile de televiziune (Eisner. a fost complet subtitrat pentru difuzarea în Statele Unite (Wallraff. cel care a vorbit prima dată de ideologie la sfârşitul secolului al XVIII-lea. În afara Europei opoziţia îmbracă forme diverse. Ea nu este şi nu va fi vizibilă la nivelul superficial al limbii. În acest sens. iar Brazilia. dar fisurile devin imediat evidente când se joacă jocuri de limbaj mai complexe. Soeffner. Este de reţinut că rezistenţa faţă de dominaţia limbii engleze nu este neapărat apanajul elitelor. Ea îmbracă forma unui proiect politic şi civic legat de conservarea valorilor şi identităţilor locale şi a patrimoniului cultural în general. nu se poate vorbi de aceeaşi situaţie. fie ele şi de imigranţi. când avem de-a face cu ambiguităţi sau nuanţe. în Eco. 1991). extinderea ariei de folosire a englezei ascunde un aspect familiar lingviştilor. Există studii care arată că această variantă şi-a dezvoltat chiar şi o gramatică distinctă. II. ci o sumă de dialecte. aceasta s-ar altera şi s-ar modifica în mii de modalităţi diferite în diferitele ţări. un film scoţian („My Name Is Joe”). 2000). de altfel.” (de Tracy – „Elements d’idéologie”.promovarea unei identităţi europene văzute ca alternativă la cultura „zgomotoasă” a Americii (Kellner. foarte curând. În altă ordine de idei. 2002). 2002) 311 . de exemplu. nici opoziţia şi temerile legate de dominaţia limbii engleze nu sunt libere de valori. ca să nu mai vorbim de vorbitorii de engleză britanică. India produce mai multe filme decât SUA. cele din Japonia – de la filme de animaţie şi benzi desenate la melodrame şi telenovele – fiind apreciate în mod special (Aoki. ea se va fractura. Eco notează că Destutt de Tracy. Pe măsură ce engleza se extinde. a intuit acest pericol: „Chiar dacă astăzi toţi oamenii de pe faţa pământului ar cădea de acord să vorbească aceeaşi limbă.

O analiză mai atentă arată însă că fenomenul pe care îl avem în vedere este departe de a fi univoc. Ca şi în cazul limbii engleze. altele sunt normative (diversitatea culturală în UE). Vom încerca în continuare să completăm tabloul schiţat mai sus cu o analiză a stilului de viaţă şi a relaţiei acestuia cu identitatea culturală a comunităţilor şi indivizilor. în acelaşi timp. Nimeni nu poate contesta emergenţa unui proces de „nivelare”. cât şi unde călătoresc etc. uniformizare care ia de cele mai multe ori forma americanizării şi este paralelă cu o uniformizare a valorilor. afirmaţia lui de Tracy ar putea fi falsificată uşor în condiţiile actuale. cum se informează.Aşa cum am sugerat mai sus. Putem însă vorbi de o uniformizare a stilului de viaţă? Şi această întrebare conţine de fapt un număr de întrebări secundare: unde. de migraţia forţei de muncă etc. partea vizibilă a aisbergului sugerează că. Este important să reţinem că acel „statut global” al limbii engleze de care vorbea Wallraff nu poate fi identificat cu universalitatea sau cu statutul de limbă globală propriu-zisă. Identitate şi stil de viaţă Am arătat mai sus că există atât argumente pro. se unifică. de ieftinirea transporturilor şi comunicaţiilor. „care limbă globală?”. mai ales de televiziune şi Internet. Într-un articol celebru din 1992. şi în ceea ce priveşte modul în care oamenii îşi desfăşoară activităţile zilnice există temeri legate de uniformizare şi impunerea unui model dominant. Câteva date pot fi relevante: 312 . cum se distrează şi cum îşi petrec timpul liber. dar vom oferi răspunsuri pentru unele dintre ele. Tot ca în cazul limbii engleze. de corporaţiile multinaţionale care îşi importă în filiale propria cultură organizaţională şi identitatea de marcă. cât şi cum muncesc oamenii. 1992 – traducerea noastră) Această afirmaţie ar putea fi folosită pentru a descrie oricare din dimensiunile globalizării. 3. fără tragere de inimă. dar credem că ea rezumă într-un mod strălucit ce se întâmplă pe plan cultural. Această temere este susţinută de ideea că felul în care trăiesc oamenii construieşte până la urmă imaginea de sine şi identitatea. asistăm la o uniformizare a stilului de viaţă la nivel planetar. cât şi contra globalizării englezei. într-adevăr. profesorul Benjamin Barber afirma: „Planeta se fărâmiţează rapid ŞI (sic!). Nu putem acoperi toate aceste întrebări. Acesta este susţinut de ubicuitatea noilor tehnologii media. Totuşi. merită să medităm asupra ei atunci când ne întrebăm.” (Barber. cu Barbara Wallraff. Unele sunt descriptive (datele demografice). cum au evoluat relaţiile din familie şi comunitate.

2003). Nici sudafricanii nu sunt extrem de preocupaţi de conservarea unui specific local. în 1977. Africa de Sud este un exemplu asemănător. a avut succes. 3 dolari. în 1990.3 miliarde de yeni (Aoki. Soeffner. în acest caz fiind vorba însă de alt tip de traumă colectivă – apartheid-ul. Companiile japoneze sunt printre cele mai moderne din lume. Am folosit exemplul Japoniei şi am menţionat şi Germania. s-a ajuns să se mânânce în picioare în fast-food-uri. Cele două ţări au pierdut cel de-Al Doilea Război Mondial şi această traumă s-a tradus printr-o mai mare permeabilitate faţă de modelul cultural al învingătorilor. În 1976. E adevărat că japonezii sunt lideri în industriile de vârf şi. pe primul loc. marile lanţuri de restaurante fast-food au început afacerile în anii ’70. pe locul al doilea şi. Studiile au arătat că numai 2 – 3% din populaţie preferă o „cale africană” modelului occidental (Bernstein. în 1980. Japonia are o cultură dominată de conservatorim şi totuşi noul stil de viaţă. KFC a intrat în topul primelor zece lanţuri de restaurante în 1980. chiar şi după acest şir de exemple. Turiştii trebuie să facă eforturi pentru a descoperi ceva autentic german într-o ţară care pare mai apropiată de America decât celelalte state europene (Kellner. Este prematur. E la fel de adevărat că într-o cultură dominată de ceremonial şi politeţe. sunt foarte familiarizaţi cu tehnologiile media şi de comunicare. 2002). era pe locul al doilea. în consecinţă. Germania ar putea fi un alt exemplu în acest sens. în ciuda similarităţilor. dar 313 . convorbiri internaţionale şi un meniu format din hamburgeri şi Coca-Cola. În 1990. În Japonia. Deviza „Nie Wieder” [aproximativ „Să nu repetăm niciodată!”] a Germaniei postbelice este relevantă în această privinţă (Kellner. o convorbire de trei minute New York – Londra costa 245 de dolari (cursul din 1990). 2002). 35 de cenţi (Novak. De asemenea.numărul de televizoare raportat la 1000 de locuitori s-a dublat între 1980 şi 1998 (de la 121 la 247) şi este într-o creştere continuă. în 1999. durata convorbirilor telefonice internaţionale a crescut de la 33 de miliarde de minute la 70 de miliarde de minute. Soeffner. Vânzările restaurantelor McDonald’s în 1996 au însumat 298. Este posibil ca aceste cazuri să nu fie relevante. să tragem concluzia că stilul de viaţă al majorităţii oamenilor se compune din munca în mari corporaţii. în 1982. 2002). numit de Tamotsu Aoki „fast-food-izare”. călătorii cu avionul. în 1960. Japonia îşi conservă diferenţele. după McDonald’s. Între 1990 şi 1996. Nici chiar în aceste cazuri speciale nu putem vorbi totuşi de o uniformizare consistentă. 2002). 50 de dolari. numărul călătorilor care vizitează o ţară străină s-a dublat între 1980 şi 1996 (de la 260 de milioane la circa 600 de milioane). cultura orezului şi peştelui nu a fost înlocuită ci doar a pierdut monopolul. distracţie televizată. Un american sau un european ar fi totuşi suprinşi să afle că. În 1930. Restaurantele tradiţionale supravieţuiesc şi chiar cunosc o dezvoltare. pe locul al treilea. McDonald’s era deja pe locul al şaptelea ca cifră de afaceri.

nu se poate vorbi de un stat laic sau secular în sens european. Fracturarea lumii. Nu numai că permeabilitatea culturilor locale faţă de modelul dominant nu este totală. 2002. construind chiar bucătării separate pentru preparatale vegetariene. Restaurantele chinezeşti sunt nelipsite din marile oraşe ale lumii. clasa socială şi genul în societatea egipteană sunt în mod clar distincte de ce se întâmplă în Vest. de la hacker-ii preocupaţi de democraţie în spaţiul virtual. ţară cu trecut colonial şi în care limba engleză şi fosta metropolă sunt încă importante. Schneider. Lumea nu devine un continent unic. loialitatea este un factor fundamental în realizarea obiectivelor de calitate şi fiabilitate. Silverman. dar nici această măsură nu i-a convins pe consumatorii indieni (Srinivas. cu statut vizibil inferior. Simpla lor pluralitate demonstrează că nu poate 314 . Este posibil ca ceea ce Barber a numit „McWorld” să nu fie o realitate atât de unilaterală pe cât se credea. Spaţiul public egiptean – la fel ca în majoritatea societăţilor musulmane – este aproape exclusiv masculin (Schneider. Clerul islamic este prezent în chestiunile de interes obştesc. 1997). Marile companii şi industria de publicitate şi media care le însoţeşte sunt prezente şi aici. prezentă. la partizanii vegetarieni ai drepturilor animalelor. o altă fostă colonie britanică. femeile au deocamdată un rol secundar. de la gamer-ii care trăiesc din competiţiile de jocuri pe computer. Rolurile pe care le joacă religia. dar însuşi acest model – identificat vag drept american sau vestic – este supus la rândul său unui bombardament cultural dinspre culturile locale. ci un arhipelag. Kikite = ascultătoare]. după acelaşi Barber. la elita intelectuală care colindă lumea pentru a participa la congrese şi conferinţe. Media japoneze sunt şi ele „altfel”. 1997). iar unele organizaţii religioase exercită funcţii de asistenţă socială. Subculturile abundă. din cauza diferenţierii rolurilor şi statusurilor în limbă. Am menţionat intenţionat doar exemple care par la prima vedere în avangarda globalizării culturale. deşi Egiptul nu este condus de fundamentalişti. în chiar procesul de unificare şi uniformizare. pentru a nu jigni pe cineva din public care ar putea avea un statut superior invitatului (Aoki. diferenţele pe care le-ar putea constata un european ar fi poate şi mai mari. de exemplu. De exemplu. stilul de viaţă este totuşi incomparabil cu cel vestic. Cultura egipteană este dominată de Islam.stilul lor de management este substanţial diferit de cel vestic: duratele de angajare sunt mult mai mari. În India. se manifestă în sensul pe care îl urmărim aici prin apariţie a ceea ce cercetătorii numesc „enclave ale stilului de viaţă”. marile lanţuri de restaurante fast-food nu au avut mare succes din cauza specificului bucătăriei locale. Misticii indieni au de multe ori audienţe impresionante în Occident. McDonald’s a încercat să aplice politica specificului local. Silverman. invitaţii de la televiziune se adresează întotdeauna unei femei tinere din studio [jpn. În Egipt. ierarhiile sunt mult mai stricte şi au la bază de multe ori relaţii mentor-discipol. dar. 2002).

13% dintre francezi sunt imigranţi. Vom încerca în continuare să argumentăm această afirmaţie discutând despre reţele culturale şi media. sistemul audio hi-fi. ridicăm o seamă de probleme pe care le considerăm importante prin analiza câtorva fenomene sau situaţii relevante. Internetul. A se nota însă că subculturile rezistente la globalizare. Dificultăţile acestor identităţi complexe produc atât anxietate. Media şi reţele culturale Nu ne propunem. un stat al imigranţilor. 4. 2000). Nu este doar cazul SUA. fără însă a elimina tiparul.fi vorba de o cultură globală. Se vorbeşte din ce în ce mai mult de o unificare a sistemelor de comunicare şi entertainment prin compatibilizarea tehnologiilor de emisie şi a interfeţelor. care a pornit ca un sistem militar. Mai mult. telefonul. Televiziunea digitală de înaltă rezoluţie. Am sugerat deja o astfel de viziune mai sus. anumite aspecte culturale sunt pur şi simplu mai puţin ancorate în teritoriu. Este corect să ne referim aici nu numai la comunităţi. iar în Paris proporţia este mult mai mare (Caldwell. Soeffner. Televizorul. lucrurile nu stau deloc aşa. Ne interesează mai ales perspectivele pe care le au media electronice. dacă 315 . în această secţiune. Spectatorul este deja din ce în ce mai mult un utilizator care. faxul. cât şi speranţă într-o lume mai raţională şi mai tolerantă. ele sunt privite de multe ori ca o resursă de creativitate (Soojung-Kim Pang. Germania are o minoritate turcă substanţială în ciuda unor măsuri limitative (Kellner. web-cam-ul şi consola de jocuri ar putea fi „unificate” în viitor. 2002). Revoluţia tehnologică şi schimbările politice au însemnat nu numai colapsul distanţelor şi slăbirea unor culturi mai mici. ci şi la indivizii care le compun. Ca şi în celelalte secţiuni. În multe locuri din lume riscul devianţei a scăzut şi indivizii sunt mai liberi să decidă asupra propriului stil de viaţă şi asupra propriei identităţi. să-i spunem cititorului ceea ce ştie deja despre media din exeprienţa sa cotidiană. 2000). sunt cel puţin la fel de numeroase şi puternice. puternic legate de pământ şi sânge. Media electronice au căpătat o poziţie dominantă în lumea de azi. Există din ce în ce mai multe state în care identităţile mixte. Chiar şi acolo unde ne-am putea aştepta ca uniformizarea să fie cuvântul de ordine. dar şi explozia diversităţii. precum şi anumite aspecte de obicei neglijate ale situaţiei din prezent. Europa creştină pare decisă să se deschidă spre cei 60 de milioane de musulmani turci. computerul. explozia Internetului şi accentul pe interactivitate anunţă deja aceste transformări. hibride sau suprapuse nu mai sunt considerate un pericol. Ca şi în cazul politicului. este în prezent zona în care se caută resursele următoarei revoluţii media.

precum Adorno. precum „Marele Frate” din 1984 de George Orwell. de la 90 000 de articole ştiinţifice publicate în 1950. network culture] în condiţiile în care acesta este „un moment al complexităţii” (Taylor. actor – spectator. dreapta – stânga. Ceea ce s-a petrecut. Trăim într-un „sos” de informaţie. care uneşte toată lumea. ia ce şi când îi place din ofertele „furnizorilor”. care despărţea toată lumea. de propagandă (comercială. De pildă. unind pe toată lumea în conexiuni multiple. 2001). iar viteza şi complexitatea computerelor se dublează la fiecare 18 luni (aşa-numita „lege a lui Moore”) (Hawking..îşi permite. În ciuda criticilor.” (Friedman citat în Taylor. evolutive şi definite reciproc pe care nimeni nu le controlează cu adevărat. să exercite un control capilar asupra cetăţenilor. Simbolul globalizării este Word Wide Web-ul. permiţând şi chiar favorizând [. Un întreg curent de gândire dezvoltat mai ales după anii ’60 pe continentul european.] prevedea că radioul (şi doar mai târziu televiziunea) ar avea efectul de a produce o omologare generală a societăţii. 2001). capabile.” (Taylor.. în 2000 se ajunsese la 900 000. a comunicării generalizate (Vattimo. fenomenul la care asistăm este apariţia unei culturi a reţelelor [eng. Cuvântul de ordine începe să fie şi în această zonă „reţea”. ca şi politică). Complexitatea presupune depăşirea unui mod de gândire şi organizare bazat pe opoziţii binare: valoare – nonvaloare. 1995).] formarea de dictaturi şi de guverne totalitare. Pe baza experienţei sale de viaţă din Statele Unite în timpul celui de-al doilea război mondial.. societatea postmodernă este una „transparentă”. deconstructivismul. mass-media au condus la promovarea diversităţii: „Acest efect al mass-media apare exact contrariu faţă de imaginea pe care şi-o făcea despre ele un filozof ca Theodor Adorno. a fost mai 316 . reţelele leagă şi apropie [eng. de viziuni stereotipizate ale lumii. 2001 – traducerea noastră) Taylor explică: „Pe când zidurile separă şi sechestrează în efortul de a impune ordinea şi controlul.. de fapt în ciuda oricărui efort al monopolurilor şi al marilor centrale capitaliste. după Vattimo. Profesorul Mark Taylor citează dintr-un articol din 1990 al editorialistului Thomas Friedman de la New York Times: „Simbolul războiului rece a fost zidul. care vorbea de masificarea produsă de „industriile culturale”. însă. După Gianni Vattimo. comunism – capitalism. cu ajutorul distribuirii de sloganuri. 2001) După Taylor. emiţător – receptor. Adorno [. relate]. încearcă să dea seamă de transformările din domeniul culturii – şi nu numai – vorbind de depăşirea „gândirii tari” şi a idealurilor modernismului.

la interzicerea minelor terestre şi libertatea consumului de marihuana. Nu este vorba însă doar de media. un hibrid dinamic. 1995) Ne îndreptăm spre o perspectivă paradoxală. Nobuyoshi Terashima. În fond. interacţiune. asimetric. fără a-i include pe toţi locuitorii ei. cât a unor reţele culturale. arată că suntem pe punctul de a trece de la experimentele cu spaţii virtuale la un concept integrat de „hiperrealitate” [eng. Cercetările desfăşurate între 1986 şi 1996 au arătat că aplicaţii de genul teleconferinţă în spaţiu virtual sunt fezabile cu tehnologia 317 . Dyson în Berger. interactivitate. jurnalele au devenit elemente ale unei explozii şi multiplicări generale de Weltanschauungen. Există organizaţii ale specialiştilor în diferite domenii.degrabă că radioul. 2002. Metafora reţelei este adecvată şi în acest caz (Beaugard. care acoperă planeta. Nu este vorba doar de interactivitate. constituire pentru o funcţionare îndelungată sau ad hoc. ci şi de revalorizarea comunicării unu-la-unu (interviu cu E. asimetrie. hyperreality]. Viitorul anunţă schimbări semnificative în ce înţelegem prin media. de viziuni ale lumii. 2001). Unele lucrări s-au axat asupra elitelor culturale din cele două oraşe. care sugerează că nu are nici un sens să vorbim de o cultură globală. Să notăm şi că în România sunt circa şapte milioane de utilizatori de Internet. Imaginea pe care ne-o oferă mai ales mass-media este nu atât aceea a unei culturi. 2002). Ar fi însă o eroare gravă să considerăm Internetul o resursă de acceaşi categorie cu sistemele de comunicare şi interacţiune pe care le-am avut până acum la dispoziţie. un portret al multiculturalismului. Savitch. Imaginea aceasta este cu atât mai clară dacă avem în vedere Internetul. iar ritmul de creştere este de un milion de utilizatori pe an. flexibilitate – geometrie variabilă. ci şi de alte fenomene de mai mică anvergură. Cine nu înţelege acest lucru va avea de pierdut masiv în lumea de mâine. uneori aproape amorf. dar a căror importanţă nu trebuie subestimată. ci de un ansamblu quasiglobal.” (Vattimo. Abonaţii listelor de discuţii tematice cunosc desigur empiric ce înseamnă o reţea culturală. Reţeaua globală este structural diferită. poliglot. precum şi ale elitelor culturale şi politice care funcţionează după aceleaşi principii ale reţelei: comunicare permanentă. televiziunea. spaţiu public. Organizaţiile neguvernamentale formează şi ele reţele pentru a promova diverse idei: de la protecţia mediului şi lupta împotriva fumatului. caracterizat prin diversitate şi nelipsit de tensiuni şi fracturi. O conferinţă organizată în 2002 de New York Universiy şi Columbia University a avut în vedere efectele globalizării culturale asupra Paris-ului şi New York-ului. asupra legăturilor dintre aceste elite şi a migraţiei dintr-un oraş în celălalt. bazat pe confluenţa inteligenţei umane cu inteligenţa artificială şi a realităţii fizice cu realitatea virtuală. Unul din specialiştii în realitate virtuală. spune o specialistă în cultură digitală şi publicitate.

]. 1999). Chiar şi aşa. 2001). un adorator al maşinilor.” (Patapievici. în câteva decenii. perspectiva părea destul de sumbră. ca o boală vicleană. un făcător de bani pentru care dolarul este unica valoare universală [. Nu trăim într-o cultură unică şi nimeni nu a interzis deocamdată folosirea verbelor neregulate (Orwell. Iată ce spune conservatorul Horia Roman Patapievici despre scandalul care a fost produs de poziţiile conservatoare ale lui Allan Bloom: „Valul de propagandă furioasă orchestrată de ’progresişti’ împotriva criticilor formulate de Allan Bloom la adresa ’revoluţiei multiculturaliste’ din universitatea americană ne-a reamintit că a te fi eliberat de anumite intoleranţe tradiţionale nu te scuteşte de bigotismul altora. Suedia. care încă nu şi-au semnalat potenţialul destructiv. Desigur. acceptăm o mică rezervă: americanizarea. Probabil fragmentul de mai jos va suna familiar cititorului: „Americanizarea. Bibliografie Fairclough. 2002. fără să observe procesul imprceptibil. se va desfăşura mai lent în Franţa decât în Elveţia.” (Emmanuel. 5. 1958) Dincolo de familiaritate. lipsit de tradiţie. 2001) Alte critici au capătat însă un caracter obsesiv. Germania. viaţă de familie sau intimitate. publicitate şi televiziune. Ar trebui însă să nu reacţionăm nepotrivit faţă de o falsă ameninţare. deşi inevitabilă. atragem atenţia că este vorba de un articol ironic. Există deja aplicaţii pentru educaţie sau asistenţă medicală (Tiffin. Anglia şi în general toate ţările occidentale. ar pune în pericol cele mai adânci rădăcini ale sufletului occidental. căci ce este un american? Un robot uman. 318 .. În 1958! Credem că rândurile lui Pierre Emmanuel sunt un bun prilej de meditaţie asupra globalizării culturale şi a stereotipurilor legate de ea. Pinker. De dragul mândriei noastre naţionale. spălat pe creier de filme. francezii ar deveni neo-americani. 2006. London and New York. scris chiar de un francez. Concluzii sau despre critici Criticii globalizării culturale nu sunt puţini.actuală. Norman.. Terashima. Language and Globalization. unele critici sunt bine fundamentate şi au la bază preferinţa pentru anumite principii. Routledge.

Oxford. Gavras. vol. George – „O mie nouă sute optzeci şi patru”. Pinker. Iaşi. 1998/2004.) – “Many Globalizations”. Fredric. 2002. Beauregard. Emmanuel. 2006. Antet. Michael – “A Universal Culture of Human Rights and Freedom’s Habits: Caritapolis”. iunie 1958. nr. Bernstein. Bucureşti. Humanitas. noiembrie 2000. Editura Tritonic. 2002. Dilema identităţii în lumea globală. David. Bantam Books. nedatată. Polirom. Caldwell. 2002. 2001. Novak. Peter – “Introduction”. Aoki. în Berger. Eco. Durham and London. The Cultures of Globalization. Polirom. Samuel (edt. Hayden. 269. Peter. 2001. George (ed. în Gardels. 286. Culture and Development”. în Dunning. Hansfried. Benjamin – “Jihad Vs.) – “Many Globalizations”. Pierre – „Is France Being Americanized”. Iaşi. The Blackwell Companion to Globalization. Eisner. Soeffner. Oxford University Press. Oxford University Press. martie 1992. Nathan – „Schimbarea ordinii globale”. Patapievici. conferinţă la New York University. The Atlantic Monthly. Cambridge. Huntington. The Atlantic Monthly. Prinţul de Wales (prefaţă) – “Making Globalization Good”. nr. Peter. McWorld”. Berger. Horia-Roman – „Omul recent”. Palgrave Macmillan. în Berger. nedatată. 1999. vol.). John (edt. nr. Mălina. Basic Books. Orwell. Oxford University Press. 2002. Duke University Press. 319 . Ritzer. English as a Global Language.Jameson. Tamotsu – “Aspects of Globalization in Contemporary Japan”. Crystal. 5. 2002. 2002. Blackwell Publishing. Critical Theories of Globalization. Cambridge University Press. Stephen – „The Universe in a Nutshell”.). Hawking. Steven – „Words and Rules”. Peter. Barber. Nathan – „Schimbarea ordinii globale”. New York. 2003. Peter. vol. Christopher – “The Crescent and the Tricolor”. Michael – „Spectacolul mondializat”. Umberto – „În căutarea limbii perfecte”. în Berger. 6. Samuel (edt. Huntington. el-Ojeili. Miyoshi Masao (eds. în Berger. Ciocea.) – “Many Globalizations”. Kellner. Hans-Georg – „Cultural Globalization in Germany”. Huntington. Chamsy. Costa – „Să ţinem piept coloneilor lui Disney”. 201. 2009. 3. Patrick. Ann – “Globalization. 1997. 2007. Securitatea culturală. Samuel (edt.). Huntington.) – “Many Globalizations”. 2002. Antet. Oxford University Press. The Atlantic Monthly. Samuel (edt. Oxford University Press. în Gardels. Robert – “The Global Spaces of Transnational Narratives: Greenwich Village and Left Bank”.

McGraw-Hill. Linda. Samuel (edt. Arnold – “Global Sociology”. H. vol. 5. Silverman. Constanţa. Tulasi – “A Tryst With Destiny” (sic!). Vattimo. în mod incontestabil. 6. 3. 320 . Tiffin. The Atlantic Monthly. Schneider. nu s-ar putea oare formula ipoteza că întregul glob ar vorbi astăzi cu aceeaşi uşurinţă germană. 2002.) – “Many Globalizations”. iar în duty-free shop-ul (sau Zollfreier Waren) de pe aeroportul din Hong Kong publicitatea la tranzistoarele japoneze ar fi făcută în limba germană?” (Eco). Globalizarea culturală este sinonimă americanizării? Argumentaţi (nu mai mult de 100 de cuvinte). Comentaţi afirmaţia: „dacă Hitler ar fi învins. Mark – “The Moment of Complexity”. 2. Huntington. Întrebări şi probleme 1. Alex – “Mongrel Capitalism”. Pontica. The University of Chicago Press.) – “Hyperreality. Este importantă identitatea culturală pentru globalizare? Justificaţi răspunsul şi daţi exemple de situaţii relevante (nu mai mult de 150 de cuvinte). 286. iar Statele Unite ar fi fost reduse la o confederaţie de stătuleţe la fel de puternice şi de stabile ca acelea din America Centrală. 5. Taylor. un anumit tip de statut global. Peter. nr. 2001. 2001. 286. Terashima.” (Wallraff)? 5. vol. The Atlantic Monthly.Savitch. în Berger. Routledge. 1995. Gianni – “Societatea transparentă”. Nobuyoshi (edt. Barbara – „What Global Language?”. John.V. Wallraff. 7. Este engleza o lingua franca globală? Argumentaţi (nu mai mult de 100 de cuvinte). Cum comentaţi afirmaţia „Engleza a atins.net. Srinivas. 2002.esperanto. Oxford University Press. noiembrie 2000. Soojung-Kim Pang. 1997. Credeţi că folosirea extensivă a englezei pune în pericol limba română sau identitatea culturală a românilor? Argumentaţi (nu mai mult de 100 de cuvinte). noiembrie 2000. Paradigm for the Third Millenium”. nr. conferinţă la New York University. – „Globalization and Development: Contrasting Strategies in New York and Paris”. www. Care sunt diferenţele dintre Esperanto şi engleză? Contează aceste diferenţe pentru acceptarea limbii respective? 4.

Credeţi că un „Big Brother” orwellian este posibil? De unde ar putea proveni un asemenea pericol? Argumentaţi (nu mai mult de 150 de cuvinte).8. Credeţi că modificarea obiceiurilor alimentare are legătură cu globalizarea culturală? Daţi exemple şi argumentaţi (nu mai mult de 100 de cuvinte). ce rol au minorităţile şi imigranţii în accelerarea globalizării culturale? Daţi exemple. Comentaţi afirmaţia: „Planeta se fărâmiţează rapid ŞI (sic!). Aţi folosi această afirmaţie drept motto pentru globalizare? Justificaţi răspunsul (maxim 150 de cuvinte). 9. De ce Germania şi Japonia au fost mai vulnerabile faţă de cultura americană? 11. fără tragere de inimă. 14.” (Barber). Cum credeţi că vor evolua media electronice în perioada următoare şi ce rol va avea această evoluţie în raport cu globalizarea culturală? 13. În opinia dumneavoastră. 321 . se unifică. Credeţi că există o identitate europeană? Care ar fi elementele sale? Ar putea ea concura cu cea americană? 15. De ce este Internetul diferit de alte media? 12. în acelaşi timp. 10.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful