Tema 2.

Politica monetară – instrument al politicii macroeconomice
1. Politica monetară: concept şi evoluţia obiectivelor 2. Instrumentele directe ale politicii monetare 3. Instrumentele indirecte ale politicii monetare 1. Politica monetară: concept şi evoluţia obiectivelor (!) Politica monetară, în calitate de instrument al politicii macroeconomice, reprezintă ansamblul măsurilor adoptate de banca centrală în scopul influenţării ofertei de monedă şi a ratei dobânzii, care să contribuie la influenţarea, mai departe, a activităţii economice. Ca urmare, elaborarea politicii monetare este subordonată atingerii obiectivului de politică macroeconomică adoptat. În baza măsurilor tactice adoptate de banca centrală se asigură, în fapt, conturarea strategiei de politică monetară, în baza căreia se asigură realizarea obiectivului fundamental propus. În ultima perioadă, evoluţiile inflaţioniste au condus la acordarea unei importanţe deosebite asigurării stabilităţii monetare interne, altfel spus, a stabilităţii preţurilor, acestea devenind obiectivul final al politicii monetare adoptate de băncile centrale. Sarcina asigurării stabilităţii preţurilor, în măsură să conducă la crearea unui cadru economic stabil, care să permită dezvoltarea economică durabilă, evidenţiază, în fapt, nivelul crescut al responsabilităţii asumate de banca centrală în ceea ce priveşte asigurarea unui nivel susţinut al creşterii economice. (!) Politica monetară reprezintă un set de măsuri specifice luate în scopul atingerii obiectivelor majore ale politicii economice prin intermediul controlului exercitat de autoritatea monetară asupra cererii agregate din economie sau, altfel spus, a cheltuielilor totale realizate în economia naţională pentru cumpărarea bunurilor şi serviciilor care intră în componenţa venitului naţional (exprimat de regulă, sub forma produsului intern brut). Forţa instrumentului monetar în economie este spectaculos exprimată de faimoasele cuvinte ale lui Lenin, potrivit cărora cea mai eficientă cale de a distruge o societate este aceea de a-i distruge moneda1. Astfel, după cum transpare din judecăţile formulate mai sus, în orice economie, politica monetară constituie una din cele mai importante componente ale politicii economice. (!) Prin politică monetară se subînţelege totalitatea măsurilor întreprinse în sferele monetare şi creditare, îndreptate spre reglarea dezvoltării economiei, combaterea inflaţiei şi şomajului, echilibrarea balanţei de plăţi a ţării, etc.

1

M. Friedman, Capitalism şi libertate, Editura Enciclopedică, colecţia BNR, Bucureşti, 1995, pag. 55

1

Politica monetară este una din metodele principale de implicare a puterii de stat în decurgerea proceselor de reproducere a mărfurilor şi serviciilor. Această politică se elaborează de banca centrală în comun acord cu principalele ministere economice ale ţării (ministerul finanţelor, ministerul economiei, ministerul agriculturii, etc.). Se aprobă de organul legislativ a ţării, de obicei, pe un an şi se realizează de organele nominalizate. În scopul realizării politicii monetare, banca centrală influenţează asupra stării pieţei de capitaluri creditare şi asupra circulaţiei monetare. Influenţând asupra volumului de resurse creditare ale băncilor comerciale, asupra ratelor dobânzii şi asupra volumului masei monetare, banca centrală influenţează asupra procesului de investiţii de capital, asupra volumului şi caracterului cererii pe piaţă, asupra nivelului preţurilor şi asupra altor factori care determină starea economiei. Există două tipuri de politică monetară (!): 1. politica monetară de austeritate (îndreptată spre limitarea investiţiilor, încetinirea politica monetară de expansiune (stimularea volumului operaţiunilor de creditare,

!

ritmului de creştere a volumului masei monetare); 2. reducerea ratelor dobânzii creditare, mărirea volumului masei monetare). Politica monetară de austeritate se realizează, în condiţiile în care conjunctura economică se dezvoltă rapid, cu scopul de a nu admite criza de supraproducţie. Politica de expansiune se realizează în condiţiile în care scade volumul de producţie a mărfurilor şi serviciilor şi creşte şomajul. Politica monetară se realizează prin intermediul următoarelor instrumente: instrumente directe (care sunt măsuri vizând nemijlocit consumatorii de credite şi destinatarii finali ai monedei); instrumente indirecte (care sunt utilizate în relaţiile cu băncile comerciale şi alţi operatori financiari şi nu vizează direct agenţii economici nefinanciari). Această distincţie se bazează pe ideea că instrumentele indirecte corespund unei acţiuni asupra pieţelor, iar instrumentele directe constituie măsuri autoritare. Politica monetară poate fi abordată utilizând o grilă de analiză specifică care asigură „deplasarea” cadrului explicativ de la instrumente la obiective fundamentale / finale:

!

2

Instrumente ale politicii monetare

Obiective operaţionale

Obiective intermediare

Obiective fundamentale / finale

Într-o economie de piaţă principiul libertăţii economice impune ca Banca Centrală să nu poată utiliza politica monetară pentru a controla în mod direct cheltuielile totale: acest obiectiv se realizează prin metode indirecte, fixându-se anumite obiective intermediare, cum ar fi controlul ratei de creştere a masei monetare (sau a ofertei de monedă din economie). Realizarea obiectivelor intermediare se face prin stabilirea, în seama instituţiilor bancare şi financiare a unor obiective operaţionale, spre exemplu un anumit nivel al depozitelor bancare sau o anumită structură a activelor. În sfârşit, pentru aducerea la îndeplinirea obiectivelor operaţionale, Banca Centrală utilizează o serie de instrumente specifice de politică monetară, dintre care cele mai importante sunt: operaţiuni pe piaţa monetară, modificarea rezervelor minime obligatorii şi administrarea ratei scontului (rata de refinanţare). Obiectivele finale ale politicii monetare coincid cu acelea ale politicii economice generale, adică: creşterea economică, stabilitatea preţurilor, scăderea şomajului, stabilitatea monedei naţionale. Prin obiectivel intermediar se defineşte un concept sau un agregat reprezentativ unui ansamblu de comportamente asupra căruia autoritatea monetară centrală estimează că poate avea influenţă şi asupra căruia “apasă” când doreşte şă atingă un obiectiv final. 2. Instrumentele directe ale politicii monetare În categoria instrumentelor directe intră contingentarea (limitarea) creditelor şi controlul

!

valutar (acţiunea asupra cantităţii), precum şi fixarea administrativă a unor rame ale dobânzilor la credite sau la depozite (acţiunea asupra costului).

3

(!) Contingentarea (limitarea) creditelor constă în fixarea unui plafon de creştere a volumului creditului într-o perioadă dată. Formulele aplicate în diferite ţări sunt de natură apropiată, însă modalităţile utilizate sunt diferite. Astfel, modalităţile se pot referi, ca regulă generală, la creditele care figurează în activ, sau, în mod excepţional, la elemente din pasivul băncilor; ele pot fi exprimate în sumă sau în procent: se pot determina în raport cu o dată de referinţă unică sau în raport cu media perioadei; se pot exprima în valori brute (fără a lua în considerare rambursările) sau în valori nete; pot ţine sau nu seama de factori sezonieri; se aplică la deschiderile de credite sau agenţi economici. În funcţie de intermediarii financiari sau categoriile de credite cărora li se aplică, plafonarea creditelor poate fi mai mult sau mai puţin extinsă, acoperind fie întregul spectru de intermediari sau anumite categorii specializate, vizând fie ansamblul creditelor, fie anumite tipuri de credite, precum cele de export, cele pentru echipamente şi construcţii (investiţii). Totodată, eficacitatea limitării creditelor depinde, în mare măsură, de întinderea câmpului său de aplicare şi de importanţa circuitelor de finanţare paralelă. Succesul limitării se bazează, în primul rând, pe perioada de timp necesară aplicării acestor noi circuite şi pe substitubilitatea imperfectă a diferitelor forme de finanţare, subiecţii creditării nefiind dispuşi să suporte, decât până la un anumit punct, creşterea costurilor generată de trecerea de la un tip de finanţare, la un alt tip. (!) Acţiunea asupra cantităţii de monedă centrală. Controlul monetar prin acţiunea asupra cantităţii de monedă centrale se bazează pe posibilitatea existenţei unei relaţii stabile, având un sens cauzal precis, între baza monetară şi masa monetară, implicând în acelaşi timp existenţa pieţei în afara băncii, adică băncile să dispună de rezerve libere (a căror creştere, printr-un factor exogen, declanăează multiplicatorul creditului sau a bazei monetare). Caracteristica acestei acţiuni este că ea poate antrena fluctuaţii foarte puternice ale ratei dobânzii, în virtutea regulii că acelea care controlează cantităţile nu poate controla preţurile. Dacă nu-şi asumă acest risc, această politică este pândită de eşec (riscul conflictului cu un eventual obiectiv al cursului de schimb). (!) Acţiunea asupra costului monedei centrale. În principiu, variaţiile ratei dobânzii asupra masei monetare afectează agregatele monetare prin trei canale de transmitere: • • • schimbări în comportamentele portofoliului agenţilor nefinanciari (cererea de monedă), adică în divizarea între active monetare şi nemonetare; cererea de credit bancar a agenţilor nefinanciari; oferta de credit al băncilor, care variază în funcţie de : costul şi dificultăţile asigurării finanţării creditelor adiţionale (preţul şi

disponibilitatea monedei centrale); 4

-

utilizări alternative disponibile (cumpărări de titluri) .

Importanţa celor trei canale de transmisie este variabilă, conform tipului de agregat reţinut ca obiectiv (baza monetară, masa monetară în sens larg sau restrâns). 3. Instrumentele indirecte ale politicii monetare

!

Instrumentele indirecte clasice ale politicii monetare sunt următoarele: taxa scontului, politica pe open-market şi sistemul rezervelor minime obligatorii. Taxa scontului (!) reprezintă dobânda uzuală pentru creditele acordate de către banca de emisiune în cadrul operaţiunilor de reescontare. Denumirea specifică este dată de faptul că o perioadă îndelungată principala formă de acordare a creditului de către banca de emisie era reescontarea bazată pe operaţiunile de scont. În cadrul economiei de piaţă există multiple valori ale dobânzii. Ţinând seama de diversitatea condiţiilor de creditare se formează o rată medie a dobânzii. Toate aceste valori diferite ale dobânzii se află la o distanţă dată de taxa scontului, astfel că la orice modificare a ei, trebuie să varieze concertat. În principal, acţiunea taxei scontului influenţează piaţa capitalurilor, sfera creditului şi respectiv ritmul desfăşurării vieţii economice în ansamblul ei. Astfel, scăderea taxei scontului determină diminuarea generală a dobânzii, sporeşte eficienţa utilizării creditelor pentru întreprinzători şi-i orientează în sensul dezvoltării activităţilor pe baza antrenării de capitaluri suplimentare. Dimpotrivă, creşterea taxei scontului, având ca urmare sporirea generală a dobânzilor, are ca efect înrăutăţirea condiţiilor de obţinere a creditelor şi duce la scăderea profiturilor pentru cei ce utilizează capitaluri suplimentare. În consecinţă, întreprinzătorii vor manifesta prudenţă la dezvoltarea activităţii lor şi vor renunţa la o parte a creditelor. Manevrarea taxei scontului acţionează, deasemenea asupra capitalurilor străine. Scăderea taxei scontului duce la emigrarea capitalurilor străine şi chiar a unor capitaluri indigene, lăsând sarcina înviorării numai pe seama capitalurilor interne rămase. Dimpotrivă, creşterea taxei scontului şi al nivelului general de dobânzi, atrage în ţară capitaluri străine. Se creează astfel o abundenţă de capitaluri care influenţează în sensul scăderii nivelului general al dobânzilor. Astfel, prezenţa capitalurilor străine, contracarează rapid efectele preconizate, în sensul restrângerii accesului la credite. Efectele manevrării taxei scontului asupra afluxului şi refluxului capitalurilor străine implică recurgerea la această metodă în scopul echilibrării balanţei de plăţi. De pildă, creşterea taxei scontului atrage după sine o invazie a capitalurilor străine şi are, momentan, un efect binefăcător în echilibrarea balanţei de plăţi. Afluxul capitalurilor, determinat 5

astfel, poate, însă, veni în contradicţie cu conjunctura dezvoltării economice la acea dată, în deosebi, cu obiectivele politicii economice şi de credit ce influenţează această conjunctură. (!) Operaţiile pe piaţa liberă reprezintă, faţă de operaţiile de reescont, deosebiri pregnante, prin caracteristici opuse acestora. Trăsături specifice operaţiilor pe piaţa liberă: • • • nivelul dobânzii practicate, variază în funcţie de evoluţia pieţei şi, îndeosebi, sunt determinate de orientarea pe care banca centrală doreşte să o impună; în desfăşurarea acestor operaţii, banca centrală are un rol activ. Aceasta iniţiază alimentarea pieţei monetare cu lichidităţi, în special, prin oferte proprii; operaţiile pe piaţa liberă au un dublu sens. În timp ce operaţiile de reescont se limitează numai la alimentarea cu lichidităţi, a băncilor comerciale, operaţiile pe piaţa liberă permit băncii de emisiune, deopotrivă, să acorde credite şi să împrumute pe această piaţă, reducând astfel lichidităţile băncilor şi, prin aceasta, ale economiei naţionale. (!) Politica pe open-market este intervenţia băncii centrale pe piaţa monetară, zisă piaţă liberă sau deschisă. Această intervenţie se efectuează pentru a creşte sau a diminua lichidităţile agenţilor ce operează pe această piaţă şi posibilităţile lor de acordare a creditelor şi de creaţie a monedei scripturale. Creanţele ce fac obiectul tranzacţiilor pe piaţa open-market sun diferite: efecte de comerţ, bonuri de tezaur, efecte de mobilizare a creditelor ipotecare şi de consum, etc. În multe ţări, cele mai frecvente creanţe ce fac operaţiilor pe piaţa liberă sunt bonurile de tezaur. Intervenţia băncii centrale pe piaţa liberă duce la redistribuirea, lichidităţilor între banca centrală şi băncile comerciale. Această redistribuire influenţează plasamentele de credit în economie. (!) Sistemul rezervelor minime obligatorii, instituit din grija de a asigura o lichiditate minimală, constă din obligaţia băncii, care constituie depozite, să consemneze, în conturile sale deschise la banca centrală, o sumă dimensionată, de regulă, prin cote procentuale. Sistemul rezervelor minime obligatorii îndeplineşte o funcţie importantă în cadrul economiei contemporane şi este un instrument al politicii monetare şi de credit. Acest sistem, potrivit dimensiunilor sale (stabilite procentual), determină un anumit raport între volumul depozitelor şi volumul creditului ce poate fi acordat. Modificarea cuantumului rezervei minime obligatorii are ca efect modificarea acestui raport. Sistemul rezervelor minime constituie una din măsurile guvernamentale. În raport cu interesele conjuncturale, acest sistem poate fi utilizat fie pentru creşterea volumului de credite acordate economiei, determinând astfel intensificarea activităţii economice (prin reducerea rezervei minime), fie pentru scăderea creditelor acordate economiei şi atenuarea dezvoltării 6

activităţii economice (prin creşterea rezervei minime obligatorii). Intervenind în sensul creşterii sau descreşterii coeficienţilor rezervelor minime obligatorii, se ajunge la o anumită schimbare a costului creditului pentru bănci, atât prin modificarea posibilităţilor de plasare pe piaţa monetară, cât şi prin costul diferit al resurselor. Prin modificarea coeficienţilor de rezervă pentru depozitele băncilor străine şi a persoanelor nerezidente se poate exercita controlul asupra mişcării capitalurilor flotante, respectiv, operaţiilor cu străinătatea şi nivelul rezervei valutare. În mod simetric, diminuarea rezervelor permite de a micşora costul creditului (politică de relansare). Modificările coeficientului de rezervă permite de a corija, în sensul dorit de autorităţile monetare, efectele variaţiei lichidităţii şi de a întări acţiunea de intervenţie a băncii centrale pe piaţa monetară.

7