CUPRINS

• • • • • • •
MARCEL AGRIŞAN, Scurt istoric al parohiei.............................. LIVIU VIDICAN-MANCI, Numele de creştin în societatea contemporană. De la persiflare la valorizare ................................. ADRIAN PODARU, Recenzie: Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei ....................................... DECEBAL GOREA, Sărbători din lunile ianuarie şi februarie .... MARCEL AGRIŞAN, Călăuza sufletului ...................................... IULIU GOREA, Curiozităţi biblice ................................................ GRAŢIELA AGRIŞAN, Aripi de îngeraş ..................................... 2 3 5 6 7 9 10

SCURT ISTORIC AL PAROHIEI
Parohia noastra este una dintre cele mai tinere comunitati din Arhiepiscopia Clujului. Ea are o particularitate aparte fata de alte parohii, care, chiar daca s-au format in aceasta perioada, aveau cel putin crestini cu radacini adanci in locul in care acestea aveau sa se nasca, facand astfel organizarea lor mai usoara. Parohia noastra nu avea nici biserica, nici loc pentru aceasta si nici crestini care sa se simta ai locului, ci doar speranta ca acestea se vor putea implini vreodata. In urma proiectelor imobiliare din zona, in special cele legate de ANL, gandind si in perspectiva, Arhiepiscopia Ortodoxa a Clujului a decis infiintarea – la sfarsitul anului 2005 – a unei parohii in cartierul Cetatea Fetei din Floresti, pentru crestinii ortodocsi care urmau sa se mute in cele opt blocuri ANL terminate, dar si in altele care se presupunea ca urmau sa se constuiasca. In urma concursului de dosare, am fost numit ca preot paroh in nou infiintata parohie misionara din acest cartier. Misiunea propriu-zisa a inceput cu luna aprilie 2006, inainte de sarbatorile de Pasti. Cu binecuvantarea Mitropolitului Bartolomeu si cu acordul Primariei din Floresti, am organizat pentru inceput un paraclis in cladirea care mai tarziu a servit ca si gradinita a cartierului. Aici am facut toate slujbele religioase timp de doi ani. Nu pot sa uit amabilitatea celor mentionati mai sus, dar si a staretei manastirii Floresti, care ne-a pus la dispozitie unele lucruri necesare pentru micul si umilul paraclis. Mesele, dulapul, pana si covoarele au fost luate din camerele maicilor de catre stareta. Asa se face ca in Joia Mare la denia celor 12 evanghelii s-a savarsit prima slujba, in noua locatie, cu cinci oameni in paraclis, dupa ce in prealabil Mitropolitul locului a semnat Sfantul Antimis pentru parohia noastra, ca semn ca aceasta functioneaza legal, canonic si cu binecuvantarea sa. Se stie ca atunci cand o biserica sau o parohie se construieste de la zero, ea trebuie sa fie pusa sub patronajul unui sfant. Optiunea noastra a fost ca parohia din cartierul nou al Florestiului sa fie sub patronajul tuturor sfintilor, sarbatoare ce are loc in fiecare an in prima duminica dupa Rusalii. (continuarea in numarul urmatorul)

2

MARCEL AGRISAN

NUMELE DE CRESTIN IN SOCIETATEA CONTEMPORANA. DE LA PERSILFARE LA VALORIZARE
Societatea în care trăim, pe care o lăudăm şi o blamăm deopotrivă, este asemeni unui mozaic. Probabil, asemeni tuturor societăţilor europene, dar nu numai, ea iese în evidenţă şi doreşte să se impună prin diversitatea extraordinară pe care doar un sistem politic democratic o poate susţine şi potenţa. De la român la maghiar, de la sărac la bogat, de la cult la incult, de la ţăran la citadin de la crâşmă la restaurant de tradiţie, toate sunt amestecate şi îşi găsesc un loc în ea. Cu toate acestea omul, căruia i se datorează aceste faţete ale societăţii, trăieşte o dramă. Drama neliniştii şi a îndepărtării de scopul pentru care a fost creat, drama superficialităţii. În aceste rânduri nu voi încerca să pictez tabloul omului modern în griul specific pânzelor ce urmăresc incitarea la emoţii extreme, nici măcar într-o cromatică veselă, s-au ocupat alţii. Voi încerca să aduc în discuţie un aspect al vieţii de zi cu zi a omului post-modern, care mă nelinişteşte de o bună bucată de timp: conştientizarea numelui de creştin şi a valorii pe care o implică. Nu doresc să încep într-o notă pesimistă şi să spun că trăim o dramă. Aş fi un mincinos manipulator. Dar, dacă aş spune că mulţi dintre noi trăiesc la limita dintre normalitate şi dramă, probabil, aş avea sorţi, să mi se dea dreptate. Astăzi, avem obiceiul să alterăm şi să distrugem sensul iniţial, originar al cuvintelor. S-a ajuns până acolo încât ocolim să folosim o serie de cuvinte pentru a nu stârni rumoare, chiar dacă doar folosite în sensul lor primar exprimă realitatea cerută. Alte cuvinte, dimpotrivă, sunt atât de des folosite încât au devenit ca un banal pahar de apă, pe care îl bei, te saturi, dar nu conştientizezi că fără el ai muri. În această situaţie se află şi cuvântul creştin. Cuvântul creştin a ajuns să fie mai mult decât uzitat atunci când e vorba de definirea religioasă a homo europaeus religiosus. Dar câţi dintre cei care se revendică de la acest nume conştientizează faptul că ei reprezintă ceva, şi că, acest nume te obligă şi responsabilizează, deopotrivă? Nu am un răspuns la o astfel de întrebare, dar, folosind un text cunoscut al Sfântului Grigorie de Nyssa, aş putea să trasez câteva linii vis-a-vis de ceea ce înseamnă numele de creştin. Numele de creştin a ajuns în limba română pe filieră latină. Latinescul christianus, i, era apelativul cu care erau numiţi adepţii lui Hristos Iisus în imperiul roman. Aşadar, un cuvânt ce îşi are originile în Cel care a stat la baza unui crez în care se desăvârşeşte revelatul, Iisus Hristos. Despre acest aspect Sfântul Grigorie de Nyssa ne spune că: în înţelesul cel mai limpede şi mai grăitor, cuvântul „Hristos” – din care provine termenul „creştinism” – înseamnă împărat, căci, printr-o accepţiune deosebită, Sfânta Scriptură tocmai prin această expresie designează (desemnează n.a) vrednicia împărătească (χριω – ung, aşa cum se ungeau împăraţii) (Sfântul Grigorie de Nyssa, „Cuvânt despre înţelesul numelui de creştin, către Armoniu” în Scrieri II. Scrieri exegetice, dogmatico-polemice şi morale, PSB, trad. şi note, pr.prof.dr. Teodor BODOGAE, Ed.IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 438.) Totuşi ceea ce atrage atenţia în mod deosebit în textul sfântului este modul în care el încearcă să-i răspundă lui Armoniu vis-à-vis de problema numelui de creştin. De aceasta este foarte necesar să ne lămurim ce înseamnă să te numeşti creştin: înseamnă a fi ceea ce-ţi spune numele, iar nu, folosindu-l pe acesta drept pretext printr-o mărturisire deşartă, să fii altceva la arătare, decât ceea ce eşti în ascuns. (Ibidem.) Aceste cuvinte scrise în secolul IV, par a avea un dublu rol. Pe de o parte să-l lămurească pe Armoniu de valoarea extraordinară a cuvântului creştin, iar pe de altă parte să reliefeze faptul că mulţi dintre creştinii vremii nu aveau habar de numele pe care-l poartă. Timpul a trecut, iar secolele au început să fie aşezate pe hârtia cronicarilor. Au trecut mai bine de douăzeci de secole, iar numele de creştin încă dăinuie. Dar, cum dăinuie...? Într-o lume a contrastelor şi numele de creştin a devenit unul al contrastelor. Unii îl hulesc, alţii îl laudă. Este folosit cu nonşalanţă după bunul plac al fiecăruia. Este folosit cu neruşinare de către cei care nu suportă o simplă caricatură (şi pe bună dreptate) a marelui lor învăţător. Dar ceea ce este mai dramatic este că-l folosim noi, creştinii ortodocşi, fără cea mai mică sfială. Acest nume plin de rezonanţă revelaţională, acest nume pentru care sute şi mii de fideli au fost martirizaţi, şi despre care sfântul Grigorie de Nyssa spune dacă

3

am vrea să explicăm creştinismul după numirea ce i se dă, atunci vom spune că el e o imitare a firii dumnezeieşti. (Ibidem, p. 439); astăzi nu mai este decât un nume oarecare. A ajuns doar un nume de simplă diferenţiere religioasă, fără cea mai mică responsabilitate din partea purtătorului. Oare, cum ar reacţiona un creştin ortodox pasiv când i-am spune că numele pe care îl poartă îl obligă la imitarea Celui în care îşi are originile? Oare, nu l-am determina să reacţioneze ironic sau, poate, sfidător? Sau, poate, l-am trezi la realitatea în care demult trebuia să se desfăşoare. Cum s-a ajuns aici? Procesul de denatuarare a început cu mult timp înainte de a ne naşte noi sau părinţii părinţilor noştri. Încă din timpuri, cum ne place uneori să le numim, imemoriale, problema posedării şi utilizării unui nume de care purtătorii nu erau demni, se impunea. Credinciosul, preot sau laic, se confrunta cu aceiaşi problemă, ca astăzi: indiferentismul şi nesimţirea. Să ne amintim elocventele cuvinte ale Sfântului Grigorie de Nazianas: [...] ce să mai spun de a treia ceată de credincioşi, care din pricina lipsei de învăţătură, năvălesc buluc, ca porcii, asupra oricărei învăţături şi calcă în picioare frumosele mărgăritare ale adevărului (Mt.7,6)? (Grigorie de Nazianz„Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont”, în Despre Preoţie, trad. şi note de Dumitru FECIORU, Ed. Sofia, Bucureşti, 2008, p. 241 sau mi-a fost ruşine să fiu alături de ceilalţi preoţi, care, cu nimic mai buni decât gloata – mare lucru dacă nu chiar cu mult mai răi -, intră în locurile cele preasfinte cu mâini nespălate, cum se spune, şi cu suflete necurate;[...] (Ibidem, p. 216-217). Aşadar, procesul alterării ideii de creştin şi Creştinism e foarte clar că a început cu mult timp înainte de zorii societăţii globalizate, globalizante şi globalizatoare de astăzi. Totuşi, trăim drama lipsei de conştientizare a valorilor identitare, pe de o parte creştine, pe de alta româneşti. Numele de creştin ne defineşte ca popor, dar astăzi ne este ruşine să o recunoaştem. Preferăm valorile anglo-saxone receptate într-o formă vulgară şi alterată. Preferăm să discutăm despre orice ţine de Creştinism atâta timp cât nu e ceva profund şi duhovnicesc. Preferăm să ne batem joc de propria religie atâta timp cât prietenii noştri pseud- atei ne aplaudă. Preferăm să ne comportăm ca nişte marionete animate doar de sforile unor uriaşi manipulatori. Am vrea un Creştinism simplu, care să nu ne oblige la foarte mult nici să ne ceară să-i dedicăm prea mult timp. Ori, Ortodoxia tocmai aceasta cere. Creştinismul autentic cere jertifire. În caz contrar numele de creştin nu este altceva decât o simplă titulatură care înglobează toate confesiunile şi toate neamurile ce îl folosesc, cu mai mult sau mai puţin respect, numele lui Hristos. Poate părea dur, ceea ce spun, într-o societate a toleranţei şi frăţietăţilor de toate soiurile, dar nu există decât un singur tip de Creştinism şi un singur profil de creştin veritabil, acela al Bisericii primare, a cărei continuatoare este o singură Biserică: cea al cărei Crez îl mărturisesc şi pe care o reprezint. Problema cea mai mare este ridicată de osânda pe care ne-o putem atrage prin purtarea acestui nume. Sfinţii Părinţi vorbesc, adesea, despre imitarea lui Hristos şi posibilitatea ajungerii omului la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, adică la starea de dumnezei după har (Irineu de Lyon, Atanasie cel Mare, Sf. Grigorie de Nyssa, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Grigorie Palama, Sf. Nicolae Cabasila etc.). Însă condiţia necesară pentru această viaţă este dezlipirea de material, de spiritul consumist al acestei epoci. Este apropierea de Cel care ne-a dat posibilitatea purtării unui nou nume, de Cel care ne-a oferit şansa unui om nou. Ori, în societatea contemporană, societate a confundării şi amestecării valorilor, omul nou este confundat cu omul modern, independent, consumist şi individualist şi nu cu cel născut pentru o nouă perspectivă, aceea a mântuirii. Cu toate acestea, nu trebuie, să cădem în extrema negativismului şi să spunem că totul e pierdut, că dacă rădăcinile sunt uitate, ignorate şi neudate, arborele se va usca. Nu! Cu siguranţă nu! Pentru că: Au fost şi altădată păcate şi s-au terminat; dar niciodată n-au fost ca acum printre creştini atâtea păcate şi atâta ocară. Dacă e mai presus de puterile noastre să oprim revărsarea acestor păcate şi ocări, totuşi e una din îndatoririle cele mai mari ale dreptei credinţe să le urâm şi să ne ruşinăm de ele Sf. Grigorie de Nazianz, Ibidem, p.217.) Dacă, sfântul redă, prin cuvintele lui, imaginea unei societăţi pe care adesea o idealizăm, numind-o Epoca de Aur creştină, o imagine a unei societăţi creştine fărâmiţată de răzvrătirea păcatului, astăzi, când credem că totul este pierdut, mai există o speranţă: regăsirea sensului primar. Este dificil să te întorci la origini, este dificil să doreşti o asemenea întoarcere pentru că ea presupune sacrificii, dar [...] dacă ne-am da seama de ceea ce se ascunde sub numele de „creştin”, atunci am avea un mai mare spor în viaţa duhovnicească, silindu-ne să facem cu adevărat din el ceea ce numim, adică o strădanie spre progres şi desăvârşire. (Sf. Grigorie de Nyssa, Ibidem, p.440.).

LIVIU VIDICAN-MANCI

4

CUVIOSUL SILUAN ATHONITUL, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Ed. Deisis, Sibiu, 2001, 302 p.
Nu vreau să vă vorbesc nici despre titlul cărţii, nici despre conţinutul acesteia, nici despre autorul ei – pentru toate acestea, studiul introductiv al Diac. Prof. Dr. Ioan I. Ică Junior este mai mult decât suficient – ci aş dori să vă spun câteva cuvinte despre modalitatea în care ar trebui citită această carte, despre dispoziţia sufletească pe care cititorul ar trebui s-o aibă în momentul lecturării. Fiecare cuvânt pe care Cuviosul Siluan Athonitul l-a aşternut pe hârtie este expresia experienţei directe pe care el a avut-o cu Dumnezeu, este o vorbire din Dumnezeu despre Dumnezeul creştinilor, Care este un Dumnezeu al Iubirii. De aceea, acest cuvânt este şi purtător de har, este un cuvânt care zideşte. „Şi Cuvântul trup S-a făcut” (Ioan 1, 14): enunţul este valabil nu numai pentru Întruparea Cuvântului, Fiul lui Dumnezeu, ci şi pentru fiecare cuvânt pe care îl rosteşte orice om aflat pe calea sfinţeniei; cuvântul acestuia, însoţit de harul Sfântului Duh, se întrupează în cel care-l ascultă, prinde chip de Hristos, şi omul se schimbă, devine altul. E necesară, totuşi, o condiţie: ca ascultătorul să-şi deschidă inima fără rezerve, aidoma unei flori ce se deschide ca să primească roua dimineţii şi razele de soare. Cu inima „pe masă” şi cu smerită cugetare, lectura cărţii este mult mai mult decât un fapt intelectual, ea devine un Eveniment: întâlnirea personală a lectorului cu un Sfânt şi, prin el, cu Însuşi Dumnezeu-Iubire-Treime. Altfel, citită la o bere, după o masă copioasă, cu o atitudine de critic atoateştiutor, cartea nu pare să conţină decât însemnările unui exaltat patologic. Ba mai mult, unele din spusele Cuviosului par lipsite de logică şi chiar revoltătoare: căci cum aş putea eu, de exemplu, să mă fac vinovat de păcatele altora? Ce vină aş putea avea dacă azi-noapte, la Tecuci sau aiurea, un om a ucis pe un altul? Nici una, nu-i aşa? Coborând însă în abisul dumnezeirii, stând cu Dumnezeu faţă către faţă într-o atitudine de smerită contemplare, omul are acces la Taina lui Dumnezeu şi la Taina omului. În urma acestei experienţe, omul spune: „sunt vinovat de toţi şi de toate” sau „toţi se vor mântui, eu singur voi fi osândit”. Artificiu retoric? Falsă modestie? Nicidecum! Ci o luciditate pe care numai harul Duhului Sfânt ţi-o poate da, însoţită însă şi de credinţa şi de nădejdea că ajutorul şi mântuirea noastră vin de la Domnul şi numai de la El. E ceea ce, concentrat, sentenţios, spune Cuviosul în formula: „ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Mântuirea e un dar, însă nouă ne revine pe acest pământ o luptă continuă pentru dobândirea smereniei care, în termenii Sf. Grigorie de Nyssa, este „o coborâre spre înălţimi”. Dacă în timpul citirii acestei cărţi, lectorului nu-i vibrează inima, şi dacă după terminarea ei, acesta nu simte o „sfântă invidie” şi o cât de mică dorinţă de emulaţie a Cuviosului Siluan, înseamnă că nu a citit-o cu dispoziţia cuvenită. ADRIAN PODARU

5

SARBATORI DIN LUNILE IANUARIE SI FEBRUARIE
• Botezul Domnului (6 ianuarie) Cunoscut in popor sub numele de Boboteaza, praznicul acesta mai purta in vechime si denumirea de Epifanie, cuvant care provine din limba greaca si inseamna „Aratare”. Denumirea trimite la faptul ca in momentul Botezului, Iisus Si-a descoperit pentru prima data dumne-

zeirea. Momentul a coincis si cu descoperirea intregii Sfintei Treimi, intrucat in timpul Botezului, cerurile s-au deschis, Duhul Sfant S-a coborat in chip de porumbel si a stat peste Iisus, iar Dumnezeu Tatal a marturisit: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, intru Care am binevoit!” (Matei 3, 17). Prin botezul Sau, Iisus a sfintit intreaga fire a apelor, dar si intreaga creatie, care in urma caderii stramosilor Adam si Eva in pacat, solidara fiind cu omul, a iesit din umbra Duhului Sfant si s-a degradat treptat, aspirand la restaurarea starii ei primordiale, ce va avea loc la sfarsitul veacurilor. Sfintind firea apei, Iisus o pregateste pentru a putea fi baie nasterii de-a doua, in Taina Botezului crestin. • Intampinarea Domnului (2 februarie) La 40 de zile de la nasterea Sa dupa trup, Mantuitorul Hristos a fost adus la templu pentru a fi afierosit lui Dumnezeu, asa cum prevedea legea mosaica. Tot atunci se terminau si zilele de leuzie ale mamei, perioada in care ea nu avea voie sa intre in templu. Biserica a pastrat acest obicei pana astazi, mamele intrand in biserica abia dupa 40 de zile de la nastere, cand li se citeste molitva pentru curatire, iar pruncii nou-nascuti si botezati sunt imbisericiti, adica inchinati lui Dumnezeu. La templu, Mantuitorul a fost intampinat de Dreptul Simeon si de Proorocita Ana. Potrivit Sfintei Traditii, Simeon a facut parte din cei 70 de înţelepţi care au tradus Pentateuhul din limba aramaica în limba greacă. Cand a ajuns la textul mesianic din Isaia 7,14: „Iata, Fecioara va lua in pantece si va naste fiu...”, Simeon a inlocuit cuvantul „Fecioara” cu „Femeia”, socotind ca o fecioara nu avea cum sa nasca. Pentru necredinta sa, Dumnezeu i-a fagaduit ca nu va muri pana cand nu-L va vedea pe Mesia nascut din Fecioara (Luca 2, 25-26). Asa se face ca in vremea nasterii lui Hristos, Dreptul Simeon avea o varsta venerabila. Instiintat de Duhul Sfant, a mers la templu unde L-a primit in brate pe pruncul Iisus. Izbavit de povara pedepsei, batranul Simeon priveste in ochii Sfintei Fecioare, rasufla usurat si spune: „Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau, in pace, ca ochii mei vazura mantuirea Ta, pe care ai gatit-o inaintea fetei tuturor popoarelor, lumina spre descoperire neamurilor si slava poporului Tau Israel” (Luca 2, 29-32). DECEBAL GOREA

6

CALAUZA SUFLETULUI 1
• Despre Aghiazma mica si Aghiazma mare Una dintre cele mai frecvnte ierurgii sau slujbe este sfintirea apei, sau aghiazma. Termenul este grec insemnand: si lucrarea de sfintire a apei, dar si rezultatul ei, apa sfintita. Scriptura spune: „ca pamantul s-a inchegat, la cuvantul Domnului, din apa si prin apa” (II Petru 3, 5). Tot cu ajutorul apei „si prin apa”, Dumnezeu a creat din nou lumea, care s-a regenerat, s-a nascut de sus, din nou „din apa si din Duh” (Ioan 3, 3, 5), prin taina Sfantului Botez. Aghiazma este de doua feluri: mica si mare. Cel mai des savarsita si folosita este aghiazma mica, sau sfintirea mica a apei, care se numeste „sfestanie”. Temeiul scripturistic al aghiazmei se afla in insasi pericopa Evangheliei care se citeste la sfestanie (Ioan 5, 1-4). Aici se aminteste de vindecarea slabanogului care zacea de 38 de ani, asteptand la scaldatoarea Vitezda tulburarea apei de ingerul Domnului, care cobora o data pe an; acolo l-a gasit Mantuitorul Hristos si l-a tamaduit. Lucrarea pe care o facea ingerul o face de atunci incoace necontenit harul Domnului, prin apa sfintita de preotii Bisericii, ori de cate ori este nevoie, dupa invocarea Duhului Sfant asupra ei. Despre roadele si folosul acestei slujbe Molitfelnicul spune: „Stiut sa fie ca prea bunul obicei este si folositor de suflet sa se faca in biserici, in manastiri si in case Sfintirea apei la toate zilele dintai ale lunii si a stropi pe oameni in manastiri si in chilii, asisderea si in casele mirenilor si toate ale lor. Aceasta apa sfintita pe care Duhul Sfant prin rugaciunile preotilor o sfinteste, multe feluri de lucrari are, precum insasi ectenia Sfintirii si rugaciunea marturisesc. Ca prin stropirea ei, duhurile cele viclene in tot locul se gonesc si se iarta de pacatele cele mici de peste toate zilele, adica nalucirile diavolesti, gandurile cele rele; iar mintea se curateste de gandurile cele spurcate si indreptata spre rugaciune se face; aduce dar paza, inmultirea castigului si indestulare; bolile goneste si da sanatate trupeasca si sufleteasca. Si mai pe scurt sa zicem: toti cei ce o primesc cu credinta iau sfintenie si binecuvantare. Pentru aceasta dar, datori sunteti si voi, preotilor, sa va invatati enoriasii vostri, ca sa o primeasca pe ea cu credinta, spre marele folos al lor” (Molitfelnicul, Povatuirea din fruntea slujbei Aghiazmei mici, 1984, p. 167). Aghiazma mare se savarseste la Boboteaza si in ajunul acesteia, cand se sfinteste apa cu care preotii boteaza apoi casele crestinilor. Daca lucrul acesta se intampla mai repede din diferite motive, atunci aceasta se pastreaza din anul precedent. Apa de la Boboteaza are o putere deosebita, fiind sfintita printr-o indoita chemare a Sfantului Duh in cursul rugaciunii de sfintire, iar Sfintirea are loc in insasi ziua in care Mantuitorul a sfintit apele, botezandu-Se in Iordan. De aceea si slujba Aghiazmei mari este mai lunga si mai sarbatoreasca decat a Aghiazmei mici, iar cantarile si rugaciunile ei pomenesc si preaslavesc indeosebi Botezul Domnului in
11

Rubrica destinata intrebarilor legate de problemele spirituale ale cititorilor nostri. Intrebarile pot fi adresate prin intermediul cutiei asezate in biserica in acest scop sau pe adresa de e-mail: cetateafetei@yahoo.com.

7

Iordan. Aghiazma Mare, adica apa sfintita de la Boboteaza, are, intr-o masura cu mult mai mare, puterea sfintitoare si tamaduitoare, precum si darurile minunate, pe care am spus ca le are Aghiazma mica. De aceea, ea se pastreaza nestricata vreme indelungata, ramane tot asa de proaspata, de curata si placuta la gust ca si cand ar fi atunci scoasa din izvor. O parte din ea se pastreaza in biserica, intr-un vas anume, numit si aghiazmatar, si e folosita de preot la o multime de slujbe (ierurgii). Apa sfintita se intrebuinteaza: la botezul copiilor in caz de necesitate, la rugaciunea pentru durerea de cap, la randuiala de curatire a fantanii spurcate, la binecuvantarea inceperii semanaturilor, la tarinele (holdele), viile si gradinile bantuite de lacuste si gandaci, la sfintirea crucii si a troitei, a clopotului, a vaselor si vesmintelor bisericesti s.a. Aghiazma Mare se foloseste de asemenea la sfintirea bisericii si a antimiselor, a Sfantului Mir si a altora. Fiecare crestin trebuie sa ia din Aghiazma de la Boboteaza si sa o pastreze intr-un vas curat si la loc de cinste. Se gusta dintr-insa pe nemancate si cu multa cuviinta. Putem stropi cu Aghiazma cea mare casa, curtea si gradina, vitele si chiar ogoarele si livezile noastre, pentru a le feri de rele. In caz de boala, putem, de asemenea, sa gustam din ea cu credinta. Caci apa aceasta, avand intr-insa darul si puterea dumnezeiasca a Sfantului Duh, a facut adesea multe minuni, insanatosind bolnavi, tamaduind rani, aparand de rele, de necazuri si de primejdii, pe toti cei ce o iau cu credinta. MARCEL AGRISAN

8

CURIOZITĂŢI BIBLICE
• Tăierea împrejur În data de 1 ianuarie Biserica noastră prăznuieşte Tăierea împrejur a Domnului. Circumcizia sau tăierea împrejur este un ritual religios, care aminteste de un legamant incheiat intre Dumnezeu si Avraam, prin care Dumnezeu ii fagaduia ca il va face tata a multor neamuri, fapt care s-a si implinit prin fiii sai, Isaac si Ismael, stramosii popoarelor arabe. Semnul vizibil al acestui legamant a fost circumcizia descendentilor lui Avraam de parte barbateasca, la opt zile de la nastere, act devenit obligatoriu prin Legea mosaica. Fiind nascut dupa trup in sanul poporului evreu, Mantuitorul Iisus Hristos trebuia sa Se supuna Legii lui Moise si sa fie taiat imprejur. In acelasi timp insa, El era si Dumnezeu adevarat, fiind astfel mai presus de Lege si adevaratul ei datator. Cu toate acestea, S-a supus Legii lui Moise, aratand smerenia si ascultarea Sa, precum si faptul ca nu a venit sa strice Legea, ci sa o implineasca (Matei 5, 17). In urma unei dispute iscate pe tema necesitatii taierii imprejur a crestinilor proveniti dintre pagani, Sinodul Apostolic (anul 50, Ierusalim) a stabilit ca cei care se boteaza nu mai trebuie sa fie taiati imprejur. Cu ocazia taierii imprejur, pruncului i se punea un nume, obicei pastrat pana azi in Biserica, la molitva de la opt zile de la nastere. Numele Mantuitorului a fost fixat de Dumnezeu Insusi şi descoperit prin Arhanghelul Gavriil lui Iosif, logodnicul Mariei (Matei 1, 20-21). ‫( ישוע‬Ieşua sau Ieşu), în aramaica înseamnă „Dumnezeu Mântuitor” sau „Dumnezeu mântuieşte”. Prin transformare a devenit Ιησους (Iisus) în greacă, cuvânt preluat intocmai în limba română. Numele de „Hristos” provine tot din greacă, de la verbul χριο (hrio = a unge). De aici, “Hristos” înseamnă “Unsul”. La evrei, erau numiţi „unsi” preotii, proorocii si imparatii, pentru ca la intrarea in demnitatea respectivă ei erau unsi cu mir, care inchipuia darul Sfantului Duh. Hristos a fost Unsul prin excelenta, insumand in activitatea Lui toate cele trei demnitati. • Locul ispitirii lui Iisus Îndată după Botez, Iisus s-a retras în pustia Karantal, situata în imediata apropiere a Ierihonului. Pe locul unde Iisus, după ce a postit 40 de zile şi 40 de nopţi, fără a mânca sau a bea ceva, a fost ispitit de diavolul, se găseşte azi mănăstirea Karantal (in traditia romaneasca, manastirea Sărindar). • Sfantul Ioan Botezătorul In anul 1995 arheologul Shimon Gibson a descoperit în localitatea Ein Karem peştera în care a locuit o vreme Ioan Botezătorul. Mâna dreaptă a Sfantului Ioan, cea care s-a atins de creştetul Fiului lui Dumnezeu atunci când L-a botezat, a ajuns după mai multe peripeţii în mănăstirea Dionisiu din Sfantul Munte Athos.

9

IULIU GOREA

ARIPI DE INGERAS
CEI TREI PRIETENI Se povesteste ca un om a fost acuzat de o fapta pe care n-o facuse. Pentru a scapa de pedeapsa, cineva trebuia sa depuna marturie ca omul acesta era nevinovat. Sa dus el la cei trei prieteni pe care ii avea si i-a rugat ca, a doua zi, sa mearga impreuna cu el la judecator si sa-l scape astfel de pedeapsa. A doua zi, primul prieten s-a scuzat ca nu mai poate veni. Al doilea l-a urmat pana la usa tribunalului, insa acolo s-a razgandit si a facut cale intoarsa. Cel de-al treilea prieten, pe care omul contase cel mai putin, a intrat, a depus marturie pentru el si l-a salvat, redandu-i astfel libertatea. La fel se intampla cu fiecare dintre noi. Cei trei prieteni pe care ii avem in viata si care ar putea vorbi despre noi, asa cum suntem cu adevarat, sunt averea noastra, rudele noastre si toate faptele bune, pe care le-am facut. Insa atunci cand murim, realizarile noastre – fie ele cat de mari – raman aici, fara sa ne ajute cu ceva. Rudele ne urmeaza pana la groapa, dar si ele tot aici, in lumea aceasta. Doar faptele noastre bune – cel de-al treilea prieten – sunt cele ce ne urmeaza si dincolo de moarte, aratandu-i lui Dumnezeu adevarul despre sufletul nostru. De aceea, valoarea unui om este data de faptele bune pe care acesta le-a facut! GHICITORI CRESTINE 1. Face slujbe pentru toti, Pomenind pe vii, pe morti, Invatandu-ne prin toate Iubirea pentru aproape. 2. In biserica, in casa, Pe perete sau pe masa, Ne rugam privind la ele Caci ne ocrotesc de rele. 3. Cine te iubeste, oare, Cel mai tare si mai tare Si te-nvata si te cresc Si doar binele-ti doresc? 4. E din lemn sau din metal, Sta pe masa in altar Sau la gat la fiecare, Caci puterea ei e mare.

POEZII ORTODOXE PENTRU COPII: Dragostea Cea mai mare e mereu Dragostea de ............. Scumpa ca si o comoara Iar sfanta ca o icoana Este dragostea de ......... Este dragostea de ....... Tu sa ai pe-al vietii drum Plina de respect si fapta Dragoste de tot ce-i ....... Este dragostea de ......... Si in sufletu-ti voios Rasfat pentru nepotica Dragoste pentru ........ E dragostea de ............ Iar in fapta si cuvant Si alint pentru cel mic Dragoste de tot ce-i .......

10

E dragostea de .......... JOCURI PENTRU TOTI COPIII ISTETI

PROBLEME CRESTINE DE LOGICA SI PERSPICACITATE La o manastire de maici exista o frumoasa gospodarie cu livada, gradina de legume si curte plina cu pasari. Printre gaini si gaste se gasesc insa si 3 rate. Iata si intrebarea: daca o rata si jumatate, intr-o zi si jumatate, fac un ou si jumatate, cate oua vor face cele 3 rate in 3 zile? Raspunsuri: GHICITORI- preotul, icoanele, parintii, Sf. Cruce POEZII - Cauta intre cuvintele urmatoare pe cele care se potrivesc in poezie: frumos, Dumnezeu, bunic, sfant, mama, tara, bunica, bun, tata JOCURI - Eva, oua, Ana, orb, mag, mir, vin, cor, iad, Iov, rai, apa, usi, mar, pom PROBLEME – 6 oua

11

GRATIELA AGRISAN

12

13