Universitatea Lucian Blaga din Sibiu

Politici sociale
Suport de curs

Lect. Univ. Raluca Popescu

Cuprins
POLITICI SOCIALE – DEFINIRE ŞI ROLUL ACESTORA..................................................................1 CONCEPTUL DE POLITICĂ SOCIALĂ.......................................................................................................................1 Delimitări terminologice .......................................................................................................................1 CONTEXTUL (FACTORII) DEZVOLTĂRII POLITICILOR SOCIALE ....................................................................................2 STRUCTURA SISTEMULUI DE POLITICI SOCIALE........................................................................................................4 FINANŢAREA POLITICILOR SOCIALE......................................................................................................................4 INSTRUMENTELE DE INTERVENŢIE ALE STATULUI ...................................................................................................5 ISTORICUL POLICILOR SOCIALE ........................................................................................................8 DE LA LEGEA SĂRĂCILOR LA PRIMELE SISTEME DE ASIGURĂRI (1600 – 1870)..........................................................8 DE LA PRIMELE SISTEME DE ASIGURĂRI LA CRIZA ECONOMICĂ (1870 – 1930)..........................................................9 PRIMELE MĂSURI DE PROTECŢIE SOCIALĂ ÎN ROMÂNIA.........................................................................................10 DUPĂ CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL......................................................................................................10 MODALITĂŢI DE RĂSPÂNDIRE A POLITICILOR SOCIALE...........................................................................................11 LEGITIMAREA POLITICILOR SOCIALE............................................................................................13 BUNĂSTAREA – OBIECTIVUL FUNDAMENTAL AL POLITICILOR SOCIALE......................................................................14 SURSELE BUNĂSTĂRII......................................................................................................................................15 ECONOMIA DE PIAŢĂ ŞI PRODUCEREA BUNĂSTĂRII.................................................................17 INTERVENŢIA STATULUI PENTRU A CORECTA INEFICIENŢA PIETEI..............................................................................20 PRODUCEREA BUNĂSTĂRII ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ................................................................................................21 INEGALITATEA.........................................................................................................................................22 MĂSURAREA INEGALITĂŢII...............................................................................................................................23 STATUL BUNĂSTĂRII..............................................................................................................................25 PERIOADA DE “AUR” – PÂNĂ ÎN 1975...............................................................................................................26 CRIZA STATULUI BUNĂSTĂRII (1975 -1980)....................................................................................................28 Critica Neoliberală la adresa Statului Bunăstării................................................................................30 Critica Stângii la adresa Statului Bunăstării.......................................................................................32 Critica din perspectivă ecologistă sau feministă .................................................................................32 IEŞIREA DIN CRIZĂ (DUPĂ 1980)......................................................................................................................32 TIPOLOGIILE STATULUI BUNĂSTĂRII..............................................................................................36 TIPOLOGIA LUI TITMUSS..................................................................................................................................37 TIPOLOGIA LUI ESPING-ANDERSEN....................................................................................................................38 ALTE TIPOLOGII..............................................................................................................................................41 SĂRĂCIA......................................................................................................................................................45 TIPURI DE SĂRĂCIE ŞI METODOLOGII DE MĂSURARE..............................................................................................45 Sărăcia absolută...................................................................................................................................45 Sărăcia relativă ...................................................................................................................................47 Sărăcia subiectivă.................................................................................................................................49 TEORII EXPLICATIVE ALE SĂRĂCIEI.....................................................................................................................49 SĂRĂCIA ÎN ROMÂNIA.....................................................................................................................................50 ASIGURĂRILE SOCIALE.........................................................................................................................52 SCURT ISTORIC AL ASIGURĂRILOR SOCIALE ÎN ROMÂNIA.......................................................................................55 ASISTENŢA SOCIALĂ..............................................................................................................................57 SERVICILE DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ.....................................................................................................................60 SCURT ISTORIC AL ASISTENŢEI SOCIALE ÎN ROMÂNIA............................................................................................62 ROLUL ADMINISTRAŢIEI PUBLICE ÎN IMPLEMENTAREA POLITICILOR SOCIALE..........63

1

BIBLIOGRAFIE................................................................................................................................................66

2

Preia concepte. Statul este numai unul dintre furnizorii bunăstării. sectorul neguvernamental. asistenţă socială. din împrumuturi. Politicile sociale în sesul lor restrâns vizează numai acţiunile statului (şi parteneriate. etc. fundaţii.Politici sociale – definire şi rolul acestora Conceptul de politică socială Politicile sociale reprezintă măsuri şi acţiuni ale statului (strategii. vecini. • Politicile sociale au ca scop modificarea caracteristicilor vieţii sociale a comunităţii într-un sens considerat dezirabil. teorii. instituţii. şi disciplina politicilor sociale este o disciplină de graniţă. din vânzări. Sursle bunăstării individuale sunt: • Economia / Piaţa: o Venituri din muncă. etc. salariale. demografice. în cadrul sistemului de reprezentare politică 1 . comunitate. asociaţii) • Statul prin politicile sociale Principala consecinţă a politicilor sociale ale statului este protecţia socială a populaţiei. stat. legislaţie etc) care se adresează nevoilor de protecţie socială. economie. profit. chirii). metode din ştiintele sociale în general – sociologie. însă aceasta se realizează prin efortul conjugat al tuturor factorilor implicaţi – economia. instituţii. piaţa muncii. educaţie. etc) • Sectorul neguvernamental (ONG-urile. sănătate. Ca urmare. botez. Elementul central este bunăstarea individului. salarii. programe. Delimitări terminologice Există unele neclarităţi la nivel terminologic privind politica socială. Politicile sociale sunt parte a politiclor publice. partide. rude mai îndepărtate. acţiuni comune cu alte organizaţii). proiecte. • Familia şi comunitatea (familia. instituţii sociale de tip nuntă. locuire şi care în general vizează promovarea bunăstării sociale. Politicile publice cuprind politicile statului în toate domeniile funcţionării societăţii: politici economice. adesea acţiunile se întrepătrund şi nu se poate face o delimitare strictă a acestora. din asigurări private. însă în sens larg pot fi circumscrise şi acţiunile actorilor neguvernamentali pentru asigurarea protecţiei sociale. etc. politici de mediu. etc o Venituri private / individuale din proprietăţi (rente. ştiinţe politice. a familiei. a colectivităţii şi a societăţii în general. ideologii etc. fiscale. prieteni. • Politica – în sensul de viaţă politică. Toate celelalte politici publice au influenţe majore asupra politicilor sociale (mai ales cele economice).

dependentă. ca ansamblu de măsuri şi activităti prin care administraţia centrală sau locală intervine într-un anumit domeniu. apoi pentru femei. vulnerabilă la mersul economiei. industrializarea a favorizat consolidarea clasei mijlocii care în perioada postbelică a avut un rol crucial în constutirea şi dezvoltarea statului bunăstării. planuri de acţiune pe diferite domenii (social. amploarea şi puterea sindicatelor a crescut continuu. exercitând presiuni în momentele de criză. Schimbare demografică. a favorizat dezvoltarea administraţiei centrale şi a bazelor instituţionale pentru implentarea programelor şi politicilor sociale. etc). cu nevoie sporită de suport. în sensul de strategii. Presiunea pentru dezvoltarea de programe destinate vârstnicilor a devenit în acest context tot mai puternică. întărirea statelor – naţiune Statele naţiune au devenit mai puternice economic. dezvoltarea partidelor politice şi consolidarea ideologiei socialdemocraţiei au reprezentat de asemenea elemente cheie pentru politicile sociale. creşterea speranţei de viaţă au condus la creşterea populaţiei şi la creştarea ponderii populaţiei vârstnice în totalul populaţiei. În limba engleză distincţia este mai clară: • politica este desemnată prin termenul de „politics” • politicile (sociale. Această distincţie este necesară pentru a nu exista confuzii între politicile sociale / publice în general şi politica în sensul ei larg. 2 . a populaţiei salariate.nu trebuie confundată cu • Politici – în sensul operativ. îmbătrânirea populaţiei Ameliorarea stării de sănătate. în principal pentru recunoaşterea şomajului ca stare involuntară. economic. industrializare şi urbanizare Creşterea economică a condus la creşterea resurselor pentru stat şi a favorizat dezvoltarea programelor sociale. dreptul de vot universal întâi pentru bărbaţi. Industrializarea şi urbanizarea au presupus migraţia masivă a forţei de muncă din rural în urban şi creşterea populaţiei urbane şi au condus la apariţia populaţiei muncitoreşti. Contextul (factorii) dezvoltării politicilor sociale Creştere economică. mai centralizate şi industrializate. În trecut vârstnicii. la creşterea capacităţii de supraveghere şi control. publice în general) sunt desemnate prin termenul „policy. dar industrializarea şi urbanizarea au contribuit la nuclearizarea familiei care îşi pierde tot mai mult din funcţia de întreţinere a dependenţilor. Pe de altă parte. policies”. Consolidarea democraţiei politice Creşterea drepturilor politice ale cetăţenilor. În acelaşi timp. fiscal. Consolidarea statului. la crizele economice. Aceasta a contribuit la creşterea resurselor pentru guverne. ca şi restul grupurilor dependente erau în grija familiei (extinse). Populaţia vârstnică este o populaţiei inactivă.

Războiul Se pare că încă din Antichitate războiul a jucat un rol important în creşterea solidarităţii sociale şi consolidarea politicilor soaciale.Creşterea puterii politice a social-democraţiei Problemele sociale sau politice ale clasei muncitoare au fost promovate în special de partide de stânga şi de sindicate. etc. Blocul Comunist. iar Suedia în perioada 1933 – 1938 (când partidul social-democrat a ajuns la guvernare pentru prima dată) elaborează pachete de legi fundamentale pentru consolidarea statului bunăstării. pensii de bătrâneţe. asigurări de sănatate pentru mame şi copii. echitate si justiţie socială şi favorizând acceptarea largă a intervenţiei sociale a statului. Un argument în plus în acest sens – apreciază susţinătorii acestei teorii (Ramesh Mishra) – îl reprezintă faptul că după slabirea regimului şi mai ales după prăbusirea blocului comunist. În 1933 Danemarca întreprinde Marea Reformă Socială. Crizele economice din anii 1930 Crizele economice di anii ’30 au condus la probleme sociale grave: şoamaj de masă. pentru persoanele nevăzătoare. A produs o uriaşă solidaridate socială în rândul populaţiei. Statele Unite ale Americii au adoptat „New Deal” în 1935. creşterea ponderii femeilor pe piaţa muncii. reducerea şomajului. sărăcie. de conservatori sau de creştin-democraţi. educaţia a devenit obligatorie pentru copii. A întărit influenţa statului în economie. invalizi. „Războiul Rece” Unii specialişti (Th. reformele sociale au fost adesea promovate de liberali. ci şi socială datorită pierderilor înregistrate. etc. lege care pune bazele sistemului de sigurări şi asistenţă socială – sunt reglementate asigurările de şomaj. tocmai pentru a evita răspândirea ideologiei socialiste în cadrul societăţilor occidentale. Marshall) susţin că dezvoltarea politicilor sociale în statele occidentale este în fapt o reacţie la sistemul socialist / comunist. Unii speciaişti (Titmuss) susţin că statul Atenian ar fi dezvoltat o astfel de politică după invazia persană. asistenţă socială pentru copiii săraci. etc. foamete. statelor occidentale au avut doua reacţii majore: • În plan economic: intervenţia statului în economie o Necesitatea intervenţiei statului în economie pentru a preveni prăbuşirea sistemului de piaţă • În plan social: întărirea potecţiei sociale o Necesitatea unor sisteme de asigurări sociale şi de protecţie socială adecvate (având in vedere probleme sociale grave generate de criza economică) Ca urmare a crizei economice. Cel de-al II-lea Razboi Mondial a provocat schimbări fără precedent. Paradoxal. stimulând ideologii bazate pe egalitate. 3 . chiar dacă ulterior acestea au fost dezvoltate de toate partidele politice. În faţa crizelor economice. şi a creat o nevoie acută de reconstrucţie nu numai economică. După Primul Război Mondial au avut loc un val de schimbări sociale în majoritatea statelor: dreptul de vot universal. pentru bătrâni. Social democraţia a contribuit la dezvoltarea politicilor sociale. rolul satului în protecţia socială în societătile occidentale a scăzut.

pentru acordarea beneficiilor. Fondul de asigurări sociale de sănătate. prin instituţiile centrale şi locale. Guvernul propune legi. Legislaţia în domeniul social reprezintă cadrul general al politicilor sociale. Finanţarea politicilor sociale Principalele surse de finanţare de care dispune administraţia centrală şi locală pentru a finanţa politicile publice sunt: • Bugetul de stat şi • Bugetele locale – constituite prin colectarea de taxe şi impozite o Impozitul direct: se aplică pe venituri si bunuri – ex: impozitul pe venit. personalul administrativ şi restul personalului necesar pentru funcţionarea sistemului. 2. serviciilor etc. proiectelor. tutun. implementare şi chiar şi de evaluare a politicilor sociale. impozitul pe salariu. Resursele umane reprezintă specialiştii în politici sociale. asistenţă socială. cu sprijinul comunităţilor. etc. 3. impozitul pe proprietate. impozitul pe profit. accize (pe anumite produse considerate de lux sau cu externalităţi negative precum cafea. Finanţarea se referă la resursele necesare pentru implentarea programelor. o Impozit indirect: se plaică pe consum – ex: TVA. Parlamentul adoptă legislaţia. alcool. stabilind responsabilităţile legate de finanţare. le pune în practică prin ministere. 1. Fondul de şomaj. 4 . Ex: Fondul de asigurări soaciale. haine de blană) • Fondurile sociale – se constituie prin intermediul unor contribuţii speciale şi au destinaţie specifică. agenţii naţionale şi structurile din teritoriu. etc.Structura sistemului de politici sociale Politicile sociale sunt elaborate şi promovate de sat.

. profit.. etc) • Servicii sociale. proprietăţi Taxe locale Bugete locale (judeţene şi ale oraşelor şi comunelor) Transferuri de la bugetul de stat Cotizaţii sociale Fonduri sociale fondul de asigurări sociale fondul de şomaj fondul de asigurări de sănătate Instrumentele de intervenţie ale statului Statul are ca instrumente de intervenţie: • Beneficii: o Beneficii monetare (de tip alocaţie) o Beneficii în bunuri şi „în natură” (alimente. La noi.Resursele financiare pentru politicile socale Taxe generale Impozite indirecte TVA. rechizite pentru copii şcolari. persoane victime ale violenţei etc. cele mai importanete sunt (serviciile sociale – educaţie şi sănătate şi servicii de asistenţă socială) o educaţie gratuită sau subvenţionată o servicii de sănătate gartuite sau compensate de tip asiguratoriu o servicii pentru protecţia anumitor categorii defavorizate cum ar fi: copii abandonaţi. accize Bugetul de stat Impozite directe venit. 5 . persoane cu handicap.

familii cu copii. de consiliere şi de creştere a capacităţilor individului de a face fată situaţiei. de boală. asistenţi sociali care evaluează nivelul de trai şi nevoile individului. Acestea cresc egalitatea şanselor pentru indivizi şi echitatea distibuirii anumitor resurse în societate. considerându-se ca reprezintă externalităti pozitive. etc • Gratuităţi – oferirea de servicii gratuite sau plata integrală a celui care produce acele servicii (ex: gratuităţile de transport. ajutorul de şomaj. de invaliditate. Subvenţii celor care produc anumite servicii sau pentru consumator (ex: subvenţii pentru lapte praf pentru sugari) Scutiri / reduceri de taxe şi impozite anumite categorii sunt scutite parţial sau total de la plata impozitelor sau taxelor.  Acordarea se face prin „testarea mijoacelor” de trai: analiza situaţiei familiei / gospodăriei / individului atât financiară cât şi materială. considerându-se ca educaţia este esenţială pentru reuşita individului în societate şi reprezintă una din cele mai importante modalităti de creştere a egalităţii de şansă. pentru cei în nevoie ex cantina socială. proprietătilor. inclusiv a relaţiilor de familie dacă este cazul. săracilor sau persoanelor cu risc crescut de a ajunge în sărăcie. o Ex: serviciile educaţionale primare sunt gratuite şi totodată obligatorii. o Beneficii şi servicii focalizate / pe baza testării mijloacelor: se acordă numai celor în nevoie. dotărilor. segmentelor defavorizate. când este necesară evaluarea personalizată a cazurilor 6 . serviciile de sănătate. tabere gratuite) o Gratuitatea serviciilor are drept scop încurajarea consumului acestora. de regula strict pentru testarea veniturilor  prin experţi. • • Tipuri de trasnferuri sociale: Transferurile sociale pot fi: • De tip contributoriu sau asiguratoriu: acordarea beneficiului este condiţionată de plata anterioară a unei contribuţii – ex: pensia de vârstă.  Testarea este efectuată  prin organe ale administraţiei publice – când există criterii simple şi omogene. Ex: parintele care are copil în întreţinere este scutit de un anumit procent din impozit. • De tip non-contributoriu: o Beneficii şi servicii universale / categoriale: se acordă tuturor indivizilor (universale) sau tuturor indivizilor dintr-o anumită categorie (categoriale).o servicii de asistenţă socială în general: de prevenire a unor probleme sociale. a bunurilor. Ex: alocaţii pentru copii. accesului la servicii. concediul de maternitate platit.

Dacă totuşi individul trece şi de aceasta. Individul poate cădea printre ochiurile acestei plase pentru că nu îi „prinde” şi pe cei care nu au cotizat. mai deasă vine în ajutor: sistemul de beneficii universale / categoriele. se îmbolnăveşte. rămâne plasa asistenţei sociale focalizate care cel puţin teoretic îi „prinde” pe toţi indivizii care au căzut. este „prins” de către sistemele de asigurări – prima plasă de siguranţă. cu ochiuri mai largi. Când nu mai este capabil (îşi pierde locul de muncă. Serviciile sociale 7 .Protecţia socială şi metafora plasei de siguraţă Individul îşi poate asigura singur nevoile în anumite limite. ajunge la bătrâneţe). Atunci o nouă plasă.

Săracii erau împărţiţi pe categorii funcţie de capacitatea de a munci. foamete. legea prevedea obligaţia fiecărei parohii de a prelua responsabilitatae pentru proprii săraci. Specialiştii evidenţiază şi alte momente importante în istoria politicilor sociale. În contextul înmulţirii problemelor sociale generate de război şi a schimbărilor socioeconomice majore ale vremii (industrializare. În cazul refuzului de a munci. Malthus – creşterea rapidă a populaţiei. urbanizare) s-a consolidat ulterior o atitudine mai degrabă negativă cu privire la extinderea ajutoarelor către anumite categorii. Bentham – demotivează munca). măsuri care pot fi circumscrise politicilor sociale. etc. etc. un fel de închisori. război. Cei inapţi de muncă – bătrânii. categorie importantă de asistaţi în politicile sociale şi în prezent. Acest act normativ prevedea acordarea de ajutor săracilor în schimbul prestării unor munci în folosul comunităţii – cum le-am numi astăzi – din partea celor apţi de muncă. dar şi la înmulţirea problemelor sociale ale vremii: săracire masivă. Unii autori plasează începutul politicilor sociale în antichitate întrucât au existat preocupări ale statelor (dincolo de într-ajutorarea comunitară) de susţine pe cei în nevoie. foamete. Ca disciplină ştiinţifică. de aproximativ o jumatate de secol. Trebuie remarcată asemănarea cu sistemul de acordare a ajutorului social din zilele noastre.Istoricul policilor sociale Istoria politicilor sociale este relativ scurtă. Totuşi. un fel de aziluri ale zilelor noastre. În Sumer zeitatea Nanshe simboliza justiţia şi echitatea socială. reprezintă un alt moment important în istoria politicilor sociale. în caz de calamitate. sărăcirea populatiei care munceşte. Astfel. De la Legea sărăcilor la primele sisteme de asigurări (1600 – 1870) Legea Săracilor („Poor Law Act”) din Marea Britanie din anul 1601. bolnavii. demografice şi chiar morale (Ricardo – scăderea salariilor. Prin această lege statul îşi asuma responsabilitatea pentru persoanele sărace. Războaiele napoloneene (1799 – 1815) au avut ca efect răspândirea ideilor Revoluţiei Franceze în spaţiul european şi la o nouă concepţie despre rolul statului. 8 . activitătile concrete de prevenire a cerşitului şi de atragere a săracilor în acţiuni lucrative reveneau comunităţii locale. de aproximativ un secol. din timpul reginei Elisabeta. au fost invocate şi alte argumente economice. În Atena se acordau echivalentul a ceea ce numim azi pensii pentru invalizii şi orfanii de război. puteau locui în „instituţii de caritate”. principii fundamentale ale politicilor sociale. Pe langă argumentul decisiv al costurilor mult prea ridicate pentru susţinerea ajutoarelor. politicile sociale au o istorie şi mai scurtă. cei apţi de muncă erau pedepsiţi să trăiască în „case de corecţie”.

La sfârşitul secolului al XIX-lea. Solutia instituirii unor politici sociale guvernamentale cu rol protector a provenit din zona dreptei politice. legile introduse perpetuau în fapt diviziunea şi stratificarea socială prin instituirea unor privilegii diferenţiate. din zona unor ideologii liberale sau conservatoare. prin elaborarea Actului Educaţional din 1870 susţine dreptul oricărui copil la o formă de şcolarizare. soţi şi copii. Cei apţi de muncă erau obligaţi să muncească şi trăiască în asa-numitele „case de muncă”.Astfel. Au fost introduse: • Asigurările pentru accidente industriale – 1871 • Asigurările de sănătate – 1883 • Asigurăile de pensii – 1891 Mulţi autori apreciază că scopul acestora nu a fost unul umanist cat mai mult politic pragmatic. În Germania si în alte tari vest-europene care se aflau în plina crestere economica. 9 . Introducerea modelului asigurărilor sociale în Germania anilor 1880 în timpul cancelarului Otto von Bismark reprezintă însă momentul crucial în dezvoltarea politiclor sociale moderne. cu greu se poate vorbi de sisteme corente şi integrative de suport. acesta este amendată (Amendamentul Legii Sărcilor. după mai bine de 200 de ani. statul făcându-şi simţită prezenţa abia către sfârşitul secolului când. scopul fiind de fapt loializarea indivizilor faţă de monarhie şi stat. criteriile de eligibilitate devenind mult mai stricte. în condiţii de viaţă mai precare decât cele în care trăia un muncitor sărac de pe piaţa muncii. 1834) în sensul limitării ajutoarelor. Mulţi specialişti în politici sociale apreciază că sistemul securitatii sociale este în fond de origine sa liberala sau conservatoare. erau întreţinute prin acţiuni de caritate fie de biserici fie din alte iniţiative. Competitia electorala pe care o instituie democratizarea Europei occidentale accelereaza opţiunea industriasilor si a institutiilor “statului-natiune” de a adopta programe sociale menite sa asigure bunastarea colectiva. separaţi de familie. în urma unui raport asupra Legii săracilor. Spre exemplu şcolile. Totuşi. Pentru prima dată se încerca constituirea unui sistem de protecţie pe alte principii decât cele ale ajutorului acordat celor mai săraci. Sistemele de protecţie socială îşi extind acoperirea şi îşi diversifică măsurile de suport. Primele legi în domeniul asigurărilor sociale pot fi considerate prima implicare cu adevărat importantă a statului modern în protecţia socială a indivizilor. După 1880 şcoala primară devine obligatorie şi gratuită. De la primele sisteme de asigurări la criza economică (1870 – 1930) Abia la sfârşitul sec al XIX-lea schimbarea ideolgică generată de revoluţia Franceză devine dominantă. statul (identificat pe atunci cu interesele capitalistilor) dorea sa reduca amenintarea “stângii proletare” si demonstreze că este capabil sa susţină deopotrivă dezvoltarea economica şi protectia sociala. sistemele de asigurări se generalizează în aproape ţările europene (nu şi în SUA). Democratizarea politica si universalizarea dreptului de vot au obligat puterea politico-economica a sfârsitului de secol XIX sa adopte masuri în favoarea muncitorilor.

în Statele Unite ale Americii. protecţia forţei de muncă (se introducerea salariul minim). Primele măsuri asiguratorii datează din 1872. Necesitatea reconstrucţiei sociale a fost larg acceptată atât la nivel politic. nevăzători şi copiilor sărci). cât şi la nivelul pupulaţiei. controale medicale obligatorii. 10 . Formele de asigurări sociale exsiatu într-o fază incipientă şi aveau un caracter mai mult local. În Marea Britanie ideologia reformistă capătă amploare şi se adoptă măsuri pentru protecţia copiilor (mese gratuite în şcoală pentru săraci. Au fost dezvoltate teoriile economice ale statului intervenţionist. În 1933 a fost adoptată legea care unifică şi generalizează sistemul de asigurări sociale. După cel de-al Doilea Război Mondial Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a acutizat problemele sociale existente şi a condus la apariţia altora. Creşterea economică rămâne scopul final. În 1935 se adoptă „Social Security Act” care instituie sisteme de asigurări (pentru pensii şi şomaj) şi de asistenţă socială (pentru vârstnici. Până la acel moment.La începutul secolului XX măsurile de protecţie socială se diversifică. acoperind toţi angajaţii. protecţia socială fusese realizată aproape în întregime prin activităţi filantropice şi caritabile şi prin implicarea statului. sunt înfiinţate instituţii specializte pentru mame tinere. etc). protecţia vârstnicilor (acordă beneficii fără condiţia unei contribuţii prealabile pentru mare parte din vârstnicii de peste 70 de ani). etc. Intervenţia statului în economie era prea puţin acceptată. săraci. iar protecţia socială este văzută ca o condiţie pentru a se putea realiza. Abia în perioada crizei economice din anii ’30 este amplu dezbătută problema intervenţiei economice şi a angajării masive a statului în rezolvarea problemelor sociale grave. • Privind sistemul de asistenţă socială: Legea privind organizarea serviciilor de ajutor social din 1931 prin care s-au pus bazele dezvoltării în perioada interbelică a unuia dintre cele mai moderne sisteme de servicii de asistenţă socială din Europa la acea vreme (Şcoala lui Dimitrie Gusti având contribuţia esenţială). persoane cu dizabilităţi. Câteva legi sunt deosebit de importante în evoluţia politicilor sociale din România: • Privind sistemul de asigurări: Legea Missir adoptată în 1902 şi care introduce un sistem de asigurăi de tip corporatist şi mai les Legea Neniţescu adoptată în 1912 care instituie obligativitatea contribuţiei şi lărgeşte numărul şi tipul beneficciilor din asigurări. Primele măsuri de protecţie socială în România În România prima lege mai importantă este dată în 1775 şi viza protecţia copilului şi a persoanelor în nevoie. sub forama unor asocieri ale muncitorilor de într-ajutorare în caz de boală. adică creşterea economică bazată pe o forţă de muncă educată şi sănătoasă. În această perioadă se dezvoltă „noul liberalism” care promova „eficienţa naţională”. vârstnici. bolnavi cronici.

Raportul promovează ideea înfrângerii celor „5 giganţi”: Lipsurile. În ciuda ideologiei şi culturii politice de tip liberal care a dominat Marea Britanie. Modalităţi de răspândire a politicilor sociale Apariţia şi extinderea politicilor sociale are în general un model comun: 11 . alocaţii pentru familii si copii. universaliste care vor da naştere la ceea ce este cunoscut în literatura de specialitate drept Statul Bunăstării. treptat sistemul de protecţie s-a extins către populaţia în ansamblul ei. treptat s-au dezvoltat sisteme de protecţie socială ale statului. Mizeria. asigurările sociale fiind elementul fundamental al sistemului de protecţie.Raportul Lordului Beveridge din 1942. din Marea Britanie este considerat de mulţi specialişti un punct de cotitură în istoricul politicilor sociale. depinzând intr-o măsura mai mică de nivelul contribuţiei anterioare şi cu accesibilitate universală. caracteristică care predomină şi astăzi susţin mulţi specialişti. Deşi iniţial au avut motivaţii diferite. * * * În concluzie. după al doile Război Mondial se dezvoltă politici sociale ample. putem afirma că perioada de reforme sociale şi de dezvoltare a ceea ce numim astăzi politici sociale a avut loc la sfârşitul sec XIX şi începutul sec XX în întreaga Europă. o Se instituie cel de-al doilea tip de sistem de asigurări sociale – cunoscut şi ca tipul Beveridge. Inactivitatea pentru care se recomadă ca măsuri: • un program de beneficii familiale • un sistem de servicii medicale accesibil. care au ţinut de raţiuni pragmatice sau politice. educaţie gartuita / subvenţionată. tot mai corente şi mai acoperitoare. etc) Putem afirma că politicile sociale au fost centrate pe protecţia celor care au fost angajaţi în muncă. Dacă iniţial au fost protejaţi în special cei care muncesc şi segmente restrânse cu probleme. şi care va domina istoria politicilor sociale postbelice europene şi nu numai. Evoluţia măsurilor de protecţie a urmat în majoritatea ţărilor occidentale un pattern comun: • De la protecţia faţă de riscul pierderii veniturilor din muncă a celor care sunt / au fost angajaţi • La protecţia celor care nu puteau lucra (persoane cu handicap. copii orfani. Ignoranţa. pe lângă cel de tip Bismarkian. etc) • Către protecţia întregii populaţii în final (asigurări de sănătate universale. sistem finaţat din impozite de la bugetul de stat şi nu din fonduri separate. cu acoperire larga • intervenţia statului pe piaţa muncii pentru a îndeplini obiectivul angajării totale a forţei de muncă (şomaj zero) • un sistem universal şi obligatoriu de asigurări (şi de pensii şi de sănătate). Boala.

ajutoare sociale. etc / asistenţă socială Din punct de vedere al acoperirii categoriilor de populaţie: de la populaţia care munceşte către toată populaţia o Angajaţi din sectoarele strategice şi periculoase (minerit în special) o Angajaţi în industrie o Muncitori din agricultură o Dependenţi şi mostenitorii celor angajaţi o Muncitori pe cont propriu o Toată popualţia Din punct de vedere al extinderii: de la beneficii categoriale la beneficii universale şi generoase o S-au largit criteriile de eligibilitate – beneficii mai multe pentru mai mulţi o S-a mărit cuantumul beneficiilor – beneficii mai mari 12 .• • • Din punct de vedere al succesiunii: de la asigurări către asistenţă socială o Asigurari pentru accidente în muncă o Asigurări de boală şi invaliditate o Pensii de vârstă şi ajutor de şoamaj o Alocaţii.

de a trăi o viaţă decentă. în special în secolul XX asistăm la o schimbare de accent către dreturi. iar baza ei era una mai degrabă locală şi nu centrală / naţională. în mod paradoxal. cele 3 componente ale cetăţeniei erau amestecate. săracii erau obligaţi în schimbul ajutorului să trăiască în „casele de muncă” departe de familie. Componenta socială era slab reprezentată. Theodore Marshall în lucrarea sa Citizenship and Social Class publicată în 1950 susţine acest principiu de legitimare a politicilor sociale. drepturi promovate prin sistemul de educaţie şi celelalte servcii sociale În trecut.) După Marshall. etc. componenta socială a statutului de cetătean cuprinde următoarele drepturi fundamentale: . toţi actorii politici sau oamenii de ştiinţă au acceptat conceptul. că este membru cu drepturi depline al societăţii şi comunităţii respective. de exprimare. orice individ este îndreptăţit la protecţie socială din partea statului în baza simplului fapt că este cetăţean al acelei ţări. Civilă – vizează drepturile necesare pentru asigurarea libertăţilor individuale: libertatea personei. de exercitare a puterii politice acre sunt susţinute de Parlament. săraci. s-au autonomizat şi şi-au extins funcţiile: • Drepturile civile – în sec XVIII • Drepturile politice – în sec XIX • Drepturile sociale – în sec XX Marshall arată că în trecut.Legitimarea politicilor sociale Cetaţenia reprezintă principiul fundamental pe baza căruia se oferă protecţie socială de către stat. Sociala – dreptul la bunăstare economică.şcoala 13 . dreptul de a munci. bolnavi) erau acordate pentru că aceştia nu erau consideraţi cetăţeni. multe din drepturile celor cu probleme (persoane cu handicap. Cetăţenia are mai multe componente / dimensiuni: 1. O dată cu evoluţia societăţii cele 3 componente s-au desprins pe rând. Politică – dreptul de vot. Garantarea protecţiei lor presupunea renunţarea la drepturile de cetăţean (aşa cum am văzut. Indiferent de orientările politice. Dacă în trecut s-au accentuat mai ales îndatoririle cetăţenilor. etc. de gândire. 2. de proprietate individuală. în condiţii precare. Spre exemplu Amendamentul la Legea Săracilor din Marea Britanie (1834) stipulează drepturile sărcilor la protecţie nu erau derivate din statutul de cetăţean ci dimpotrivă. o singură înstituţie se ocupa de toate. instituţii locale 3. Apărarea acestor drepturi civile se face de către justiţie. scuritate. Astfel.

Unele vizează promovarea unor bunuri publice cum ar fi apărare. care poate influenţa atât pozitiv. Aşa cum observa şi Marshall. Bunăstarea colectivă se fundează pe conceptul de standard de viaţă. s-a dezvoltat ceea ce se regăseşte în literatura de specialitate ca Statul Bunăstarii.venit minim Calitatea acestor servicii / beneficii rămâne însă un subiect disputat. de cât este îndreptăţit un individ să beneficieze din partea statului? Să nu uităm că pe lângă drepturi. educaţie. securitate. a resurselor generează aspiraţii mai înalte care vor tinde să susţină un standard de viaţă mai ridicat şi invers. cât şi negativ aspiraţiile şi implicit standardul de viaţă. un tip de stat cu politicile aferente preocupat de acest obiectiv fundamental şi care a dominat a doua jumătate a secolului XX toată lumea occidentală. Valorile reprezintă însă elementul care poate schimba întreaga ecuaţie. Acestea pot fi legate de resurse sau nu. Graniţa este însă foarte dificil de trasat – pană unde pot merge aceste drepturi. Cele mai importante vizează protecţia sau securitatea socială a indivizilor. Existenţa posibilităţilor. un nivel de dezvoltare. cultură. în funcţie de condiţiile de viaţă. 14 .. pe aspiraţiile acesteia. Între elementele dicutate relaţia este în general direct proporţională. Bunăstarea – obiectivul fundamental al politicilor sociale Există mai multe tipuri de obiective ale politicilor sociale. Th Marshall (1970) susţinea că „obiectivul explicit declarat al poiticilor sociale în sec XX este bunăstarea”. Există situaţii în care valorile şi deci şi aspiraţiile sunt înalte deşi posibilităţile sunt limitate. în principal a categoriilor aflate în dificultate. individul are dreptul de a solicita un acoperiş deasupra capului. Bunăstare vizează asigurarea bunurilor şi serviciilor necesare realizării uni mod de viaţă considerat normal la nivelul unei colectivităţi. etc iar altele chiar dezvoltarea socială în general. plata impozitelor şi a taxelor. cetăţeanul are şi îndatoriri sociale precum îndatorirea de a munci.servicii de sănătate şi locuire . Ce însemană însă „normal”? Standardele „normalităţii” sociale variază de la o colectivitate la alta. frecventarea învăţământului obligatoriu sau îndatorirea de a-şi întreţine membrii dependenţi ai familiei în măsura în care o poate face. ce reprezintă o stare socio-materială. dar nu o locuinţă luxoasă. un model. sănătate. După al II-lea Război Mondial. etc care se bazează pe sistemul de valori ale colectivităţii.

Posibilităţi Resurse

+
Valori

Aspiraţii

Standard de viaţă

Sursele bunăstării Nicholas Barr (apud Preda, 2002) arată că pe lângă stat, bunăstarea indivizilor are şi alte surse: • piaţa care furnizează bunăstare ocupaţională prin intermediul veniturilor primare • acumulările individuale (economii, asigurărilor individuale private) care furnizează de asemenea bunăstare • familia şi organizaţiile voluntare care produc aşa-numita bunăstarea voluntară. Marian Preda (2002) menţionează şi influenţa tot mai mare pe care o au în ultima vreme organizaţiile internaţionale (regionale sau mondiale) asupra bunăstării indivizilor (mai ales a celor în situatii de risc foarte ridicat datorită războaielor, calamităţilor naturale, imigrării, dar nu numai). Putem reprezenta sursele bunăstării individuale astfel:

Sursa: Preda 2002

15

Statul tinde să formeze împreună cu celelalte surse ale bunăstării individuale sistemul pieţei, familia şi instituţiile non-profit (biserica, asociaţiile profesionale şi organizaţiile caritabile) - ceea ce se cheamă în literatura de specialitate reţeaua de securitate socială („safety net”). Aceasta funcţionează pe principiul subsidiarităţii , care presupune complementaritatea surselor de bunăstare şi protecţie (piaţă – familie – comunitate – stat), cât şi complementaritatea instituţiilor statului pe axa central – local în furnizarea bunăstării sociale. În final, conform acestui principiu, rezultă necesitatea preluării de către stat a tuturor sarcinilor de protecţie neîndeplinite sau îndeplinite nesatisfăcător de către celelalte instituţii. În consecinţă, există subsidiaritate în furnizarea bunăstării şi asigurarea protecţiei sociale: • între instituţii: piaţă – familie – comunitate – stat (şi conform unor interpretări mai recente pe fondul teoriilor despre globalizare – organizaţii transnaţionale). • între niveluri: (transnaţional) - naţional-regional-local-comunitar. Rolul statului, conform principiului subsidiarităţii este de a prelua, pe indivizii care scapă celorlalte instituţii din reţeaua de siguranţă, astfel încât toţi să beneficieze de protecţie în baza drepturilor lor de cetăţeni. În trecut, bunăstarea a fost furnizată aproape exclusiv prin mecanismele economiei de piaţă. În sec XX se consolidează 2 mari modele ale producerii bunăstării colective: • Statul capitalist fundat pe economica de piaţă • Statul socialist fundat pe economia socialistă Ambele modele ale statului bunăstării au reprezentat o reacţie la limitele economiei de piaţă ca modalitate de realizare a bunăstării colective.

16

Economia de piaţă şi producerea bunăstării
Eficienţa economică, concept fundamnetal în economie, este definită prin: • Maximizarea beneficiilor – atât cantitatea cât şi calitatea – în producerea unui bun sau serviciu în raport cu costurile de producţie a acestuia • Minimizarea costuturilor de producţie În 1776 Adam Smith lansează în lucrarea „The Wealth of Nations” (Avuţia naţiunilor) celebrul „principiu al mâinii invizibile”. Mâna invizibilă a concurenţei face ca interesele individuale să se transforme în interese comune, sau în termenii politicilor sociale, în bunăstare socială. Conform acestui principiu, piaţa liberă alocă eficient resursele existente în societate dacă sunt îndeplinite anumite condiţii: • Bunurile sunt „ideale” sau „normale”, adică îndeplinesc următoarele condiţii: o Rivalitate: consumarea unui produs de către o peroană exclude consumul aceluiaş produs de către o altă persoană o Excludabilitate: sunt excluşi de la consumul unui bun cei care nu sunt dispuşi să plătească pentru el. o Rejectabilitate: un bun este repins de persoana care nu îl cumpără • Piata este „ideală” adică: o este accesibiă în mod egal tuturor o există informatii complete despre preturi si calitate o este completa ca oferta, oferă toate bunurile pe care cumparatorii sunt dispusi si capabili sa ofere bani. • Agentii (producatorii si cumparatorii) sunt „ideali” adică: o au acces egal pe piata, o sunt pe deplin informati (privind pretul si calitatea bunurilor disponibile) o şi în consecinţă fac alegeri „raţionale”, in cunostinta de cauza.

17

piata completa. tot mă apără armata ţării. Preţul acesteia nu reflectă într-o măsură adecvată beneficiile pe termen lung pe care le va avea atât 18 . dacă sunt apărat de armata naţională nu înseamnă că nu sunt şi ceilalţi cetăţeni apăraţi. Există şi costuri sociale sau beneficii sociale. nonexcludabilitate si non-rejectabilitate face ca mecanismele pieţei libere să fie ineficiente în a le produce si distribui. Această arie de acţiune reprezintă obiectul principal al disputei referitoare la intervenţia statului în economie dintre ideologiile politice de stânga şi de dreapta. a distorsiunilor induse de mecanismele pieţei Această situţie este însă ideală. în realitate nici-una dintre cele trei condiţii nefiind îndeplinită în totalitate. etc o Nu presupun rejectivitate: nu pot sa resping faptul ca beneficiez de securitatea oferita de armata sau de iluminatul public ca bunuri oferite tuturor cetatenilor.. o Costurile şi beneficiile unui produs nu sunt numai cele care se regăsesc la producător şi la consumator.Aceste conditii au fost regrupate în ceea ce Nicolas Barr (apud Preda. 2002) datorită faptului că: • Bunurile publice nu au carateristicile unor „bunuri normale” sau private: o Nu presupun rivalitate: dacă mă plimb în parc nu înseamnă că ceilaţi nu se pot plimba. În acest punct statul îşi poate creşte funcţia economică. care nu apar ca atare pe piată. etc. o Externalităţile pot fi pozitive şi negative:  De exemplu – educaţia. inexistenta esecurilor pietei • Informare deplină a actorilor de pe piaţă – producători şi consumatori – în raport cu bunurile şi serviciile necesare / produse • Competiţie perfectă: libertate şi oportunităţi egale de acces pe piaţă • Piaţa completă ca oferta. • Externalităţile bunurilor nu se reflectă în preţuri. Există mai multe situatii în care piaţa este ineficientă (Preda. 2002) defineşte drept “prezumtii standard”: informare deplină. competitia perfecta. 1995) o „Externalităţile” sunt efectele pe care producerea sau consumul unui bun le au asupra indivizilor şi colectivităţii în general. însă nici măcar în acest mod distorsiunile nu sunt pe deplin înlăturate. Statul poate corecta unele probleme legate de aceste condiţii prin reglementări specifice. Particularitatea bunurilor publice de a se caracteriza prin non-rivalitate. o Nu presupun excludabilitate: chiar dacă nu îmi plătesc taxele şi impozitele tot beneficiez de iluminatul stradal. fără să fi compensat / plătit pentru aceasta. tocmai pentru a limita cât mai mult posibil deficienţele pieţei. oferă toate bunurile pe care cumparatorii sunt dispusi si capabili sa ofere bani • Lipsa eşecurilor pieţei. Acestea mai sunt numite şi „externalităţi” (Zamfir E. tot mă plimb prin parc. devenind el însuşi organizator şi furnizor de servicii.

1995) 19 . falimentându-se astfel întreaga producţie a bunului respectiv. Dacă bunul respectiv este considerat important. mecanismele economiei de piaţă în producerea bunăstării colective sunt limitate. arată autorul. o Exemplu: sa luam cazul teoretic al unui produs subvenţionat de stat. imprumuturi. anumiti agenti economici au pozitii privilegiate pe piata (monopol. datorită pierderilor înregistrate la producator. 2002) enumeră pe lângă bunurile publice amintite. prin urmare sunt greu de măsurat • Bunurile pentru care costul mediu este mai mare decât costul marginal tind să fie subproduse. • Conditiile de competitie de pe piaţă sunt adesea incorecte. ajungându-se treptat la situaţia de monopol (un singur producător datorită falimentului celorlalţi) sau chiar la inexistenţa vreunui producător datorită ineficienţei productiei. Dacă statul nu ar interveni pentru a acoperi cheltuielile de producţie.asigurările) informarea consumatorilor trebuie să se extindă pe perioade de timp mari. calitatea sau preţurile lor datorită dificultăţilor multor consumatori de a înţelege informaţiile astfel încât să facă o alegere raţională. cumpărătorii ar putea opta pentru un produs similar dar mai ieftin. ect). oligopol) care le dau posibilitatea să stabilească preţuri independent de costurile marginale. lăsând pe piaţă un singur producător ţine puternic care şi-ar permite să vândă la preţuri mai mici. mai ales daca vor trebui corelate cu diverse alte proiecte s-ar putea sa nu fie finantate de piata). proiecte urbane de viitor.  De exemplu – poluarea. • Piaţa nu este “completă”. • Există distorsiuni şi în privinţa informaţiilor privind produsele. anumite asigurări pentru care riscurile nu sunt asigurabile. o De exmplu Nicolas Barr (apud Preda. micii producători individuali ar înregistra preţuri foarte mari şi ar da faliment. dacă preţurile la acest produs ar rămâne ridicat. Mai mult. De educaţie beneficiază nu numai consumatorii direcţi ci şi întreaga comunitate.individul cât şi societatea. o De cele mai multe ori „externalităţile” apar la un interval mare de timp faţă de momentul producerii sau consumului bunului respectiv. În consecinţă. Dar bunul respectiv este important pentru populaţie. nu oferă toate bunurile pentru care cumpărătorii sunt dispuşi să plătească.. sau contractareaunor bunuri în prezent dar care sa fie vandute sau cumparate in viitor (de exmplu. Pentru bunurile de lungă durată (exemplul cel mai la indemână . degradarea mediului. Există limitări (Zamfir E. statul trebuie sa intervină pentru producerea lui. Preţul unui bun care produce poluare şi care afectează întreaga populaţie nu reflectă costurile celor afectaţi (sănătate. astfel încât statul estimează că costurile pe care le-ar plăti societatea în absenţa consumului său sunt mai mari decât subvenţionarea sa.

pe baza unei evaluări morală a nevoilor (educaţia. nu de nevoile reale – cei cu copii comparativ cu cei fără copii. handicapaţi. subvenţii. educaţia (cel puţin cea obligatorie) serviciile de sãnãtate (în totalitate. etc).A) În sfera producţiei / consumului  Distorsiuni ale cererii: cererea unor produse nu apare pe piaţă. serviciile sanitare. 20 . Intervenţia statului pentru a corecta ineficienţa pietei Statul poate interveni în economia de piaţă în scopul alocării optime a resurselor:  Reglementari o Ex: reglementează calitatea anumitor bunuri şi servicii produse privat  Taxarea activităţilor (producţie sau consum) generatoare de externalităţi negative o Ex: accizele (taxă pe consum la tutun. industria poluantă)  Bunuri produse suboptimal prin monopol (preţ mare. gaze. bolnavi cronici)  Inegalităţi în şansa de câştig datorită unor factori structurali. ex: apă. bunurile pe care piaţa nu le poate produce printr-o alocare otimă (Zamfir E. iluminat public.. etc)  Bunuri mixte: bunuri subproduse (educaţia. drumuri. energie electrică)  Bunuri dezirabile pentru sociatate. etc) În concluzie. beneficiază şi colectivitatea. nu doar agentul economic). alcool. bolnavii şi bătrânii comparativ cu ceilalţi. bătrâni. nu individuali (ex: veniturile din proprietate şi din capital sunt mai ridicate decât cele salariale)  Dezechilibre între nevoi şi posibilităti de câştig ( distribuţia pieţei este în funcţie de capacităţi. alcool. parcuri. benzină)  Stimularea activităţilor cu externalităţi pozitive o Ex: credite pentru deschiderea unei afaceri (creşte numărul de locuiri de muncă. bunuri cu externalităţi pozitive)  Bunuri cu externalităţi negative care tind să fei supraproduse (tutun. aceasta nu exprimă nevoile efective de consum ale populaţiei  Distorsiuni ale costurilor / beneficiilor: externalităţile nu apar în preţul de pe piată  Distorsiuni produse de monopol B) În sfera distribuţiei:  Limitări ale capacităţii indivizilor de obţinere a veniturilor nu din vina lor (copii. cantitate mică. ordine publică. compensări  Producere publică o Ex: apărarea. 1995) sunt:  Bunuri sociale: bunuri care nu ar fi produse deloc (apărare naţională. sau cum e la noi – cele pentru copii şi cele de urgenţă). copiii.

subvenţionăre) în sistemul economic este justificata şi acceptată chiar şi de adepţii ideologiilor liberale. Intervenţia masivă a statului în economie. II. sau pe baza testării mijoacelor (de la cei care nu au nevoie către cei în nevoie). educaţie)  Gratuitatea (educaţia generală)  Subvenţionarea (bunurile pentru copii)  Reducerea de taxe / impozite (la constrcţia de locuinţe) 2. producerea bunăstăii se face prin două mecanisme distincete (Zamfir E. chiar şi asupra situaţiilor în care mecanismele economiei de piaţă reuşesc o alocare optimă a resurselor. aşa cum am văzut anterior. reprezintă un prim nivel al producerii bunăstării. dacă este să luăm exemplul statelor foste comuniste printre care şi România. etc): venituri primare pre-impozitare şi pre-transfer • Veniturile nete: venituri primare post-impozitare 21 . profituri. sănătate. Producerea bunăstării în economia de piaţă Într-o societate bazată pe economie de piaţă. la cei care au cotizat mai puţin. proprietăţi. Redistribuirea secundară a bunăstării – se face prin intervenţia statului. economici sau reprezentanţi ai societătii civile în redistribuirea bunăstării) 1.  Există două mecanisme de transfer:  contributoriu – asigurările sociale (de la cei care au cotizat mai mult. însă rolul statului de producător este adesea contestat.Intervenţia statului (prin reglementări. de cele mai multe ori fiind un mix între cele două. taxare. este ineficientă şi falimentară pe termen lung. Structura veniturilor individuale: • Veniturile brute (din salarii. Transferuri de la cei cu resurse mai multe la cei cu resurse mai puţine rezultând veniturile secundare. cultură. 1995): I. Finanţarea bunurilor publice (cheltuieli urbanistice. de la cei la care riscul nu s-a produs la cei la care s-a materializat)  non-contributoriu – asistenţa socială universală. prin politica socială (statul poate colabora şi cu alţi actori privaţi.  Transferurile pot fi:  financiare sau în bunuri şi servicii  pe verticală (de la persoanele cu venituri ridicate către cei cu venituri scăzute) sau pe orizontală (în funcţie de nevoi: de la cei care nu au copii către cei care au). la acest nivel bunăstarea este inegal distribuită. Distribuţia primară a bunăstării – se face prin piaţa liberă.. de protecţie a naturii. ştiinţă. infrastructură. Veniturile de pe piată se mai numesc şi venituri primare:  Venituri din muncă  Venituri din proprietate Dar.

. ambele variante având avantaje şi dezavantaje. economia de piaţă produce o inegalitate în societate. de exemplu. şi Pop L. Inegalitatea economică se referă la diferenţele dintre condiţiile economice ale indivizilor. M. care este înfloritor în perioada vacanţelor dar mult mai redus în restul anului. Aşa cum arată şi Barr (apud Pop L. fie prin consum. post-impozitare şi post-transfer Inegalitatea Aşa cum am arătat anterior. Ea a fost înţeleasă în principal ca inegalitate monetară. Inegalitatea monetară se poate măsura fie prin venituri. factorii explicativi putând fi diferiţi. Veniturile pot fi măsurate mai uşor. un individ.• • Venituri din transfer: venituri secundare Venituri totale nete. comparativ cu altul care datorită preferinţelor pentru un stil de viaţă cu un nivel ridicat al consumului şi care pentru a şi le realiza optează pentru un loc de muncă mai bine plătit dar mai “stresant” şi cu mai puţin timp liber. în primul rând printr-o distribuţie inegală a veniturilor. • fluctuaţii temporare de venit. în schimbul de exemplu a mai mult timp liber. şi deci experienţă şi poziţii diferite. • vârstă. efecte ale ciclului de viaţă (inegalitate structurală) de exemplu diferenţa în termeni monetari între între doi indivizi cu aceleaşi capacităţi dar având vârste diferite. dar consumul redă 22 . Inegalitatea monetară poate fi explicată de: • alegeri individuale.. cu preferinţe pentru un stil de viată mai modest poate opta pentru un nivel mai scăzut de venituri. De exemplu. ce determină niveluri diferite de câştig. Cazul unor activitătî înalt sezoniere – de exemplu cazul celor care trăiesc din turism. 2002) intepretarea inegalităţii monetare trebuie făcută nuanţat.

şi Pop L. deşi nu avem certitudinea unei astfel de împărţiri. nevoile alimentare spre exmplu. sau gospodăria. iar cheltuielile nu cresc în acelaşi ritm cu creşterea numărului de membrii (“economii de scală”). Nu individul. Curba Lorenz – ca măsură a inegalităţii 23 . poate fi inclus şi autoconsumul (cel asigurat din producţie proprie – cazul gospodăriilor ţărăneşti de la noi). împărţind pur şi simplu venitul sau consumul familiei sau gospodăriei la numărul membrilor acesteia presupunem că nevoile indivizilor sunt egale. Pe de alta parte însă. M.mai fidel nivelul de trai al indivizilor. În general. diferă în funcţie de sex şi vârstă. Vom avea în acest caz un venit sau un consum per capita al unei familii sau gospodării. ci familia. surprinde redistribuţia veniturilor în cadrul familiei sau altor indivizi. Măsurarea inegalităţii În timp au fost dezvoltate multe metodologii de măsuarea a inegalităţii dintr-o societate. pot fi mai adecvate pentru că în realitate veniturile se distribuie în cadrul acesteia în raport cu nevoile fiecărui membru. măsurarea inegalităţii prin venituri duce la identificarea unei inegalităţi mai ridicate decât în cazul celei măsurate prin consum (Pop L. Unitatea de analiză în raport cu care se măsoară venitul sau consumul este de asemenea importantă. 2002). Numărul de persoane dintr-o gospodărie se transformă aşadar în adulţi echivalenţi pe baza unei scale de echivalenţă (bazată pe presupoziţiile de consum dintr-un anumit context social). fiind mai stabil în comparaţie cu fluctuaţiile şi schimbările economice minore din viaţa individului. astfel încât se utilizează adesea ca unitate de măsură a distribuţiei veniturilor venitul sau consumul pe adult echivalent... Curba Lorenz este una dintre cele mai cunoscute şi utilizate reprezentări grafice a inegalităţii. Dar.

cu atât egalitatea din societate este mai mare.27. şi cele din America Latină. Cu cât suprafaţa acesteia este mai mică. distribuţia veniturilor este inegală. iar cei mai bogaţi 20% deţin peste jumătate. normalizată cu venitul mediu..60. Aceasta reprezintă situaţia în care fiecare individ. între 0. 2004). care porneşte exact de la curba Lorenz. De exemplu: raportul dintre decila a noua şi prima decilă sau raportul dintre chintila a cincea şi prima chintilă. date pentru SUA arată că cei mai săraci 20% deţin sub 5% din totalul veniturilor.Pop. De exemplu.35.60. Ţările Europei Occidentale au valori ale coeficientului Gini mai scăzute. raportând categoria cu veniturile cele mai mari la vcategoria cu veniturile cele mai mici. şi L.curba reală ajunge să aproximeze triunghiul OAB). În realitate însă. inegalitatea cea mai redusă este întâlnită în ţările Scandinave (Suedia. 2002 Situaţia de egalitate perfectă este reprezentată de linia OB. între valorile din ţările Europei occidentale.1 în 2003 (CASPIS. Cea mai ridicată inegalitate caracterizează ţările Americii Latine (Brazilia. plasată în perimetrul OAB a graficului. etc).M.25 şi 0. Între acestea. cu cât curba se depărtează de linia OB şi suprafata se măreşte. Această măsură nu oferă informaţii despre modul în care se distribuie veniturile celor aflaţi între cele două extreme ale distribuţiei veniturilor. 24 . familie sau gospodărie deţin acelşi procent din totalul veniturilor într-o societate. Mexic. Mărimea inegalităţii este dată de suprafaţa între curba reală şi linia perfectă a egalităţii. Finlanda). Desigur că în nici-o societate coeficientul nu ia valoarea 0 sau 1. Paraguay.20 şi 0. Situaţia de perfectă inegalitate este atunci când. El reprezintă raportul între suprafaţa dintre curba reală şi linia egalităţii perfecte şi suprafaţa triunghiului OAB. în general se plasează între 0. Valorile sale variază între 0 (situaţie de egalitate perfectă curba reală se suprapune cu linia perfectă a egalităţii) şi 1 (inegalitate totală . Măsuri mai simple ale măsurării se referă la ordonarea veniturilor şi împărţirea lor pe nivele (10 sau 5 categorii de vanit. Coeficientul Gini reprezintă o altă măsură a inegalităţii.25-0. Panama) şi unele ţări africane. cu valori între 0. la extrem. cu valori sub 0. România prezintă o inegalitate medie. rezultând o curbă. toate veniturile din societate sunt câştigate de un singur individ. urmate de Austria şi Belgia. coeficientul Gini era de 28.Sursa: Pop L. Formula coeficientului Gini este jumătate din media aritmetică a diferenţelor absolute dintre toate perechile de venituri într-o societate. Norvegia. cu atât inegalitatea este mai mare. SUA prezintă o inegalitate medie. Danemarca.50 şi 0.

Zimmern.Statul Bunăstării După mulţi specialişti. 2002). în prezent expresia ‘statul bunăstării’ desemnează statul capitalist (în special occidental) de după cel de-al II-lea Război Mondial cu o guvernare bazata pe consens social. 2002) 25 . Statul Bunăstării poate reprezenta în literatura de specialitate (Pierson apud Preda 2002): • formă particulară de stat (care s-a cristalizat după Război şi a dominat Europa) • formă distinctă de guvernare • un tip specific de societate Înţelesul termenului a devenit atât de larg încât mulţi au propus chiar renunţarea la concept. O astfel de definiţie "largă". Termenul propriu-zis îi este atribuit arhiepiscopului W. şi sugerează că expresia ar fi fost în limbajul comun în Marea Britanie încă de la sfârşitul anilor '30 (Preda. Practic. pentru anul 1934. prin îmbinarea eficienţei sistemului economiei de piaţă cu solidaritatea socială şi umanismul politicilor sociale redistributive. Temple care în scrierile sale din 1941 şi 1942 a dorit să sublinieze diferenţa dintre ‘statul puterii’ al Germaniei Naziste si ‘statul bunăstării’ al reconstrucţiei aliate de după război. Alţii atribuie paternitatea termenului lui A. o dată cu lansarea programelor sociale ample şi universaliste propuse prin Raportul Lordului Beveridge şi sub influenţa majoră a ideilor lui Keynes referitoare la intervenţia statului în economie şi ocuparea deplină (şomaj zero). Marea Britanie devine primul Stat al Bunăstării şi adesea a fost luat drept model în analizele comparative. desemnează entităţi cu un fond comun evident dar şi cu multe diferenţe specifice (Preda.

a consumului şi a cresterii economice.perioada fericită”.‘67 1975 Canada 4.5 5.1 26 .decenii de aur” a avut loc o dezvoltare fara precedent a institutiilor. diistingând etapele: Faza experimentala (1870-1920).Perioada de aur a Statului bunăstării” (The Golden Age) în Europa Occidentală. în contextul crizei petrolului de la mijlocul anilor 70. plasează începuturile în perioada consolidării sistemelor de asigurări sociale. Condiţiile deosebit de grele în care trăia majoritatea populaţiei la acea vreme făceau ca aşteptările indivizilor să fie relativ scăzute. Perioada de “aur” – până în 1975 Perioada de după cel De-al Doilea Război Mondial şi până în 1973-1974 (criza petrolului) este cunoscută şi sub numele de . Faza consolidarii (1920-1945). pe fondul unei solidarităţi sociale crescute. functiilor si serviciilor sociale oferite de stat. Functiile.. A treia etapă în evolutia politicii sociale conform acestei clasificări.. În cele 3 .. alţi specialişti (Naumescu). Folosind conceptul de Stat al Bunăstării în sensul larg. dominată mai degrabă de ideologia neo-liberală.4 26. ducând la creşterea calităţii beneficiilor şi serviciilor oferite.Peter Taylor-Gooby şi alţii disting două mari perioade în istoria Statului Bunăstării: 1. inflaţia redusă. expansiunea. de recul a Statului Bunăstării.7 4. este asociata cel mai adesea cu istoria propriu-zisa a statului bunastarii în Europa postbelica si cu modelul social-democrat keynesian. una pesimistă. Există autori care susţin că criza experimentată a fost atât de profundă încât cu greu se poate susţine că clasicul Stat al Bunăstării a supravietuit.0 5. de expansiune a Statului Bunăstării. intervenţia statului şi implicarea masivă în probmele sociale avea o largă acceptare în contextul existent după război. Câţiva indicatori economici si sociali ai Statului Bunăstării Keynesian (1950-1975) Creşterea anuale medie a Cheltuieli sociale ca % din Rata şomajului ca % din PNB PNB totalul forţei de muncă 1950-‘60 1960-‘73 1960 1975 1959 . continuând pâna în prezent). Faza expansiunii (1945-1975). şomajul scăzut. Criza si reforma sistemului social (dupa 1975. Creştrea economică a fost rapidă în toată această perioadă. în contextul entuziasmului creşterii economice şi a reconstrucţiei sociale de după război. ca sistem „sistem garant al bunastarii colective”.3 0.2 20.1 Franţa 4.6 11. dominată de idei social democrate (până în 1975) 2. Cheltuielile sociale aproape s-au dublat. institutiile si serviciile sociale au continuat să se multiplice fără încetare. una optimistă. Dupa 1975 si cu precadere în anii '80 sistemul creat în jurul acestui model de stat al bunăstarii aluneca într-o criza profunda (recunoscuta chiar si de cei mai înversunati aparatori). Aşa cum am văzut. Această perioadă a expansiunii SB pare a fi o .6 14.

2 38 10.7 8.4 Există două mari poziţii privind evoluţia Statului Bunăstării (Zamfir C.4 17.7 După cum se observă.5 32.6 Spania 13. Teoriile convergenţei Dezvoltarea economico-sociala face ca tari cu traditii culturale si politice diferite sa construiasca institutii similare si sa adopte treptat masuri asemanatoare în ceea ce priveste asigurarea unui standard minimal de viata. Suedia.2 24.2 43. chiar şi SUA.8 Suedia 31.. cheltuielile sociale au crescut cu 50%.2 6. rata de creştere economică anuală a fost în general peste 5%.9 10.8 20. În această perioadă.1 43.9 12. de-a lungul timpului. cheltuielile publice depăşaeu o treime din PIB (pentru unele ţări reprezentau aproape jumătate).4 1. putem traduce ca .7 7.7 29. Prin urmare.1 18.2 1. modernă.8 3.modelul" sau .2 10.5 Total 28. occidentală şi că diferenţele între state sunt mai 27 . urcând în câteva cazuri spre 30%.1 13.7 7.6 13.8 Italia 5.5 5.8 11.7 45. La începutul anilor '70.2 13.. permiţând creşterea cheltuielilor sociale până la mai mult de o cincime din Produsul Naţional Brut.2 24.1 34.1 8.3 27. în contextul unui şomaj scăzut. pornind e adevărat de la un nivel mai scăzut).6 48.6 43.civilizatia occidentală”.4 Sursa: Preda. 2002.6 Italia 30.5 55.R.3 Media 4.1 26.4 9. p.7 22.6 12. de sub 4-5%.6 7.4 13.7 7.3 2..4 22. 7.9 11.1 Sursa: George şi Taylor-Gooby. 1995): 1.2 15.6 5.3 14. societatile vest-europene au parcus traiectorii convergente spre ceea ce numim astazi .7 Germania 32 38.6 18.8 46.8 40.5 43.modernizarea reduce diferentele între tari” si ca.1 21 Olanda 33. ajungând în unele ţări aproape să se dubleze (Olanda.3 4.8 Japonia 10.6 10.2 Marea 32.3 48.8 5.6 Britanie SUA 27.F..4 26.5 17.3 Britanie SUA 3.9 1.6 38.7 21.6 38.9 4. Practic.8 21.2 48.1 4. p.7 19.2 Franţa 34.8 1. susţinătorii acestei poziţii susţin că SB este produsul unui tip unic de societate. Evoluţia cheltuielilor publice (sociale) în ţări OECD ca procent din PIB (1960 – 1975) Cheltuieli publice sociale ca % Cheltuieli publice ca % din PIB din PIB 1960 1970 1975 1960 1975 Danemarca 24. Chiar si în Statele Unite.9 Marea 2. iar cele sociale depăşeau 20% din PIB în majoritatea tarilor.6 18.2 5.G.4 3. 763 4.8 31. 1997. cea industrială.2 Grecia 17. cheltuielile pentru programe sociale se situau la cca 15% din PIB.

Mai mult.la nivele de dezvoltare economică similare există SB diferite Criza Statului Bunăstării (1975 -1980) Pe fondul unui ritm al creşterii economice din ce în ce mai lent şi în condiţiile creşterii inflaţiei au început să apară la începutul anilor 70 şi criticile la adresa expansiunii cheltuielilor publice. fără o soluţie previzibilă. culturali şi istorici. 2. • Criza socio-demografică.degrabă superficiale şi nesemnficative. Teoriile diversităţii Susţin că SB este produsul unui complex de factori sociali. • Criza fiscala si birocratică. ci de creştere / expansiune a SB care e determinat de nivelul economic. Valentin Naumescu identifică o criza multidimensională a Statului Bunastarii în Europa (în context mondial) • Criza economica propriu-zisă. 1995): • criză financiară – imposibilitatea continuării finanţării SB • ineficienţă a SB Pierson (1991) arată că "criza statului bunastarii" poate fi înţelească ca: • un punct de cotitură în politicile sociale si economice • un şoc exterior (statului) cu referire la preţul petrolului care este impus doar de cele câteva ţări exportatoare de petrol grupate în OPEC • problemă pe termen lung. economici. Criza petrolului din 1972-1973 a reprezentat pentru toate economiile un şoc puternic şi a condus la explozia criticilor Statului Bunăstării în varianta lui Keynesiană. opţiunea pentru un tip sau altul de stat al bunăstării nu este bazata numai pe condiţii. diferenţele sunt mai mult cantitative. nu de tip. Pe baza unei comparaţii între 64 de state. Prin urmare. Wilensky (1966) consideră că nivelul de dezvoltare economică (măsurat ca PIB/locuitor) este predictorul cel mai important al cheltuielilor sociale pe termen lung. provin din particularitatea condiţiilor şi tind spre un profil unic. • Criza politică. . Criza Statului Bunăstării are accepţiunea de (Zamfir. diferenţele neţinând numai de nivel de dezvoltare economică. 28 . ci şi pe efectele (dorite şi estimate) ale uneia sau alteia dintre opţiuni.

mai ales după mijlocul anilor 60. Chiar înainte de declaşarea crizei petrolului. Aşa cum arată şi Esping-Andersen (1990). mai ales după şocul petrolului (creşte de la sub 4% cât era anterior la 10-15%) Guvernele s-au trezit în situaţia să renunţe la principiul fundamental al keynesianismului. întrucât acesta ar fi însemnat în condiţiile economice ale vremii sporirea taxelor deja foarte mari şi creşterea inflaţiei (la începutul anilor 70 presiunea clasei mijlocii şi a sindicatlor de a reduce taxele era tot mai mare).proliferarea grevelor Mai mulţi specialişti identifică fenomene precum dualizarea pieţei muncii sau apariţia şomajului pe termen lung care s-au cristalizat tot în această perioadă: . în sistem part-time. . temporare. rata de creştere economică nu mai era suficient de mare pentru a putea asigura continuarea . şi o relativă siguranţă a locului de muncă) . aparea în Europa faimosul raport al Clubului de la Roma. multe companii solicitând cu insistenta regândirea întregului sistem de asigurari. sub coordonarea lui Dennis Meadows). Presiunea asupra sistemului de protecţie cresc foarte mult. nivelul ridicat al pensiilor si extinderea perioadei de acordare au adus apoape de faliment sistemele de pensii si asigurari sociale (cele corespunzatoare situatiilor de boala. • • 29 . care atrăgea atenţia asupra unei provocari fara precedent în istoria postbelica.creşterea presiuni salariale . lansându-se conceptul de “creştere zero”)..creşterea presiunilor inflaţioniste. “Limitele creşterii” (efectuat de 17 cercetatori din diverse discipline. În majoritatea statelor vesteuropene cresterea economica atinsese nivele de 1-2% (sau chiar devenise nulă. invaliditate. Din punct de vedere economic. Creşterea şomajului. batrânete. Inversarea piramidei demografice. obiectivul şomajului zero nu a putea fi susţinut pe termen lung datorită consecinţelor negative care au survenit: . natalitatea scade foarte mult. Procesele care au favorizat criza: • Creşterea deficitelor bugetare – cheltuielile publice (sociale) au crescut într-un ritm mai rapid comparativ cu cresterea economică. care oferă salarii ridicate.• Criza generala de sistem (criza sistemică). “criza de copii” devenind cu timpul o realitate. „şomajul zero”. etc) Accentuarea îmbătrânirii populaţiei – pe lângă cresterea speranţei de viaţă. careia economia mondiala nu putea să îi mai facă faţă cu vechile instrumente.diminuarea activităţilor profitabile .divergenţe între sindicate sau între sindicate si partidele de stânga .Sectorul secundar (munci slab plătite.efortului de bunastare". sporurile naturale negative în multe tari vest-europene au provocat dezechilibre în transferul între generatii. recuperare sau tratament cronic îndelungat). Numarul mare de pensionari. în 1972. înalt competitive. sistemul de pensii şi chiar şi cel sanitar se confruntă cu riscul de a fi sufocate.Setorul primar (sectoare economice de vârf.

9 Rata de creştere a PNB 4.9 2. 2002.9 10. Pop (coord).4 Rata de crestere a productivităţii 3.• Creşterea aşteptărilor populaţiei în raport cu nivelul şi calitatea beneficiilor. 767 apud Pierson.4 Sursa: Preda. Reforma la toate nivelele si în toate sectoarele de activitate devenise necesară. criza Statului Bunăstării nu a fost doar o criză economică sau financiară ci a însemnat o criză a întregului sistem institutional. p. Se apreciază că creşterea cheltuielilor publice sociale în special s-a făcut ca urmare a creşterii cerererii. ficalitatea devine din ce în ce mai ridicată. 1991 În continuare vom prezenta critica făcută de teoriile neoliberale la adresa Statului Bunăstării Keynesian. Critica Neoliberală la adresa Statului Bunăstării • SB bazat pe o fiscalitate ridicată afectează negativ economia a) poate conduce în mod paradoxal la scăderea resurselor pentru stat o În contextul unor programe sociale din ce în ce mai costisitoare. şi nu datorită îmbunătăţirii protecţiei sociale oferite de către SB.2 5. curent de gândire cunoscut şi sub numele de „Noua Dreaptă”. Prin urmare. Creşterea fiscalităţii duce la scăderea resurselor pentru impozitare astfel încât impozite mai ridicate se aplică la salarii şi profituri din ce în ce mai mici o Aşa numita Curba Laffer: cresc impozitele → cresc şi resursele statului până la un punct pentru că apoi → scade baza de impozitare → scad resursele Curba Laffer Venitul din impozite 30 . în condiţiile unei creşteri economice mai lente decât cea a cheltuilor publice (sociale). în L.9 1. Iată câţiva indicatori sociali şi economici care descriu comparativ situaţia la care se ajunsese în perioada crizei: Performanţele OECD (valori medii) în perioada de înflorire a SB comparativ cu perioada crizei 1960 – 1073 1973 – 1981 Rata şomajului 3.5 Inflaţia 3.

înlocuind-o cu „dicatatura statului sau a corporaţiilor”. Fără competiţie.Rata de impozitare b) demotivează efortul economic. SB ca furnizor monopolist (unic. Intervenţia socială devine î fapt un instrument de dominare a populaţei. constituindu-se în timp aşa numita „underclass” şi generând o adevărtă cultură a dependenţei SB afectează însăşi liberetatea individului. invetiţiile (întrucât cu cât câştigul e mai mare. duce la slabirea coeziunii familiale şi la atrofierea reţelelor de suport comunitare SB ajunge să provoace un dualism social. sau oricumn cu rol major) al bunăsării sociale devine ineficient. 31 • • • . să scindeze populaţia în două: pe de o parte o populaţie activă şi responsabilă şi pe de alta o populaţie dependentă. asistăm la o birocratizare excesivă. cu atât impozitul creşte) c) creşte economia subterană şi evaziunea fiscală d) decapitalizarea: migraţia capitalurilor spre ţări cu fiscalitate mai scăuztă • SB distruge funcţia de într-ajutorare a familiei şi comunităţii (prin preluarea acestei funcţii). creându-se un sistem centrat pe propriile interese şi nu pe cele ale populaţiei beneficiare.

De asemenea SB a ignorat problemele unor altfel de grupuri „defavorizate” – de exemplu femeile – consecinţele legate de dezechilibrele demografice fiind numai „partea vizibilă a iceberg-ului”. În această perioadă de conturează noi teorii legată de administraţia publică. Modelul SB a cunoscut şi alte critici pertinente. keynesiană avea numeroase probleme şi trebuia reformat. permiţând creşterea spectaculoasă a numarului de slujbe bine platite în institutii administrative si în consecinţă scăderea şomajului.Noua drepată nu este singura care a criticat birocratizarea excesivă a sistemului. implicaţiile şi consecinţele dramatice ale acestora pe termen lung. aşa numitul Stat Providenţă. 32 .criza financiară demonstrează că SB este incopatibil cu economia capitalistă. Multiplicarea si extinderea birocratiei din serviciile publice a avut la început un efect pozitiv. inlcusiv adpţii ideologiei de stânga şi alţi critici au ridcat problema birocraţiei. însă nu la fel de coerente ca cele ale Noii Drepte: Critica Stângii la adresa Statului Bunăstării Adepţii ideologiilor socialiste au admis la rândul lor că Statul Bunăstării în forma lui clasică. accea a şomajului mare în rândul acestora. Spre exmplu. sistemul s-a extins ajungând să detină o pondere exagerata. scade capacitatea statului de a rezolva aceste probleme. în Suedia se ajunsese la situaţia limită în care 60% din forţa de muncă activă era ocupată în administraţia Statului Bunăstării. . supradimensionării şi ineficienţei administraţiei de stat. Astfel a fost posibilă angajarea unui mare numar de femei. Critica din perspectivă ecologistă sau feministă SB a ignorat problemele de natură ecologică. asistăm la scăderea legitimităţii politice a statului. a disparut după criza anilor 70-80 si cu politicile neo-liberale lansate de Noua Dreapta în anii ’80. Cu timpul însă. Ieşirea din criză (după 1980) Mulţi specialişti afirmă că modelul european al Statului Bunăstarii în sens traditional (keynesian). întrucât datorită asumării prea multor responsabilităţi. Soluţia ar fi o economie planificată . de subminare a independenţei individului şi conducând la stigmatizare socială. • În final. de multe ori ireversibile.SB controlează indivizii. beneficiile şi serviciile fiind şi forme de represiune. rezolvându-se o altă problemă traditională.

a reţelelor de rudenie.SUA: de la 75% la 38% . a celor de într-ajutorare comunitară. rezultând în forţă de muncă mai speciaizată şi calificată o Combate inflaţia • „Disciplinarea” sindicatelor considerând că acestea rigidizează piaţa muncii. Partidul Conservator revine la putere în Marea Britanie. Direcţiile lor de acţiune au fost: • Scăderea impozitelor (chiar şi în Suedia s-au redus impozitele în această perioadă): o Rata impozitului marginal (impozitul pe cea mai ridicată tranşă de venit) în: . nu suport universalist. cu o economie liberala dar pătrând acelaşi sistem de protectie sociala bine pus la punct. modalitatea principală de creştere a bunăstării trebuie să se bazeze pe creştere economică şi pe servicii în sistem concurenţial. ci de o diminuare a acestei funcţii).Suedia: de la 88% la 77% • Şomajul este lăsat să evolueze liber. o Retragerea statului din funcţia de producere a bunăstării (nu este vorba de o retragere totală. chiar si de cele cu o istorie socialistă. Italia sau Spania. Intervenţia statului în economie este negativă. a ONG-urilor de a prelua din funcţiile statului) 33 . Bunăstarea e produsă eficient prin mecanismele pieţei sau prin celelalte surse (familie. Modelul neoliberal a fost preluat si de alte tari europene. În 1979. 1995): o Retragerea statului din economie. cum ar fi Franta. comunitate). de tip “Nou”.. după mulţi ani de guvernare de stânga în toate ţările Europei. la revenirea liberalismului în special în economie (un liberalism reformat. indiferent de orientare. Germania a adoptat un model de centru. impun artificial salari ridicate. bazat în principal pe asigurări (. considerând că are consecinţe pozitive precum: o Disciplinează forţa de muncă o Stimulează competiţia. Politica liberala a premierului Margaret Thatcher (care va rezista la guvernare până în 1990) în concordanţă cu guvernarea republicanilor conservatori sub preşedinţia lui Ronald Reagan în Statele Unite (19801988) au adus la conceptualizarea “Noii Drepte”.Criza din tarile vest-europene s-a terminat prin “spargerea” consensului postbelic de tip keynesian (Naumescu) de sustinere a programelor de bunastare de către marea majoritate a partidelor. o Politica socială focalizată pe segmentul sărac si pe cei cu probleme. Programul Noii Drepte de iesire din criză poate fi rezumat în câteva principii după cum urmează (Zamfir C. • Înlocuirea asistenţei sociale universaliste cu cea bazată pe testarea mijloacelor • Retragerea statului din rolul de unic / principal furnizor al bunăstării o Cresterea rolului comunitătii şi a societăţii civile în furnizarea bunăstării (încurajarea familiei.Marea Britanie: de la 83% la 40% .The German Middle Way"). de unde şi denumirea curentului de neoliberalism).

• Cresterea economică a condus la creşterea inegalităţii şi la o polarizare accentuată şi între indivizi.Stimularea participării în sistem privat de servicii sociale prin reduceri de impozite . relansare investiţională prin reducerea fiscalitaţii.Transferarea responsabilităţii administrative pentru furnizarea unor servicii sociale altor agenţi (de ex în Marea Britanie. Statului îi revine mai mult un rol de monitorizare şi control: fixează standarde de calitate şi controlează activitatea furnizorilor privaţi. creşterea responsabilităţii indivizilor pentru propria bunăstare. • Cresterea economică nu rezolvă problema bunăstării indivizilor pentru că economia de piaţă conţine în sine dezechilibre structurale şi indivizii nu beneficiază în mod egal sau măcar echitabil de aceasta.underclass” (capcana sărăciei) • Cresterea economică nu a adus reducerea şomajului. cea a şomerilor pe termen lung • Serviciile sociale private nu au reuşit să acopere nevoile colectivităţii. aplicarea principiilor pieţei şi în acest domeniu: . Noul model socio-economic trebuia deci să raspundă următoarelor solicitări majore (Naumescu): flexibilizare. creşterea bunăstării ca efect al acesteia. accentuându-se diferenţele • Rata sărăciei a crescut. societaţi si a unor servicii publice.Încurajarea competiţia între instituţiile statului şi serviciile furnizate.o Privatizarea serviciilor sociale. . dereglementare. polarizându-se accesul chiar si la cele fundamentale (educaţie şi sănătate) o o o o o o o 34 . Mai mult.Marketizarea serviciiilor. debirocratizare şi descentralizare administrativa. poate cel mai important. asumarea noilor tehnologii. evoluând de la prestator de servicii la contractor/cumpărător şi regulator de servicii. beneficiile de maternitate şi boală au fot transferate angajatorilor) . şi pe piaţa muncii • Reforma fiscală a avantajat populaţia bogată. creşterea calităţii beneficiilor şi serviciilor oferite şi. Prin toate măsurile menţonate. evidenţiindu-se consecinţele negative ale adoptării unor asemenea programe. apar competiţiile pe bază de poiect. Statul contractază furnizori privaţi pentru a oferi serviciile a căror responsabilitate îi aparţin. ritmul de creştere scontat de neoliberali nu a fost ridicat. privatizarea unor companii. s-a consolidat o nouă categorie. s-a consolidat o aşa numită „subclasă a săracilor . performanţele aşteptate erau: înviorarea economiei. eficientizarea managementului. Soluţia ieşirii din criză propusă de Noua Dreaptă nu a fost însă lipsită de critici.

după un punct de cotitură au început să crească din nou. Obiectivul reducerii cheltuielilor sociale în fapt nu s-a putut realiza. Nivelul cheltuielilor publice (sociale) nu a scăzut considerabil. Performaţele celor două opţiuni polare au fost în final comparabile. Reuşesc să menţină o inegalitate şi o rată a sărăciei scăzute. În unele cazuri. chiar dacă obiectivul ocupării depline devine puţin realizabil o Solidaritate socială. Calitatea serviciilor oferite. chiar prin marketizare. acestea schimbând mai degrabă tipul de politici decât efortul finaciar. care viza de asemenea reformarea clasicului Stat al Bunăstării.Social-democraţia. Evoluţia cheltuielilor publice (sociale) în perioada 1975-1990 în unele state OECD Cheltuieli publice ca % din PIB Cheltuieli publice sociale ca % din PIB 35 . Adepţii acestei poziţii au propus la rândul lor un program de ieşire din criză. nu s-a îmbunătăţit considerabil. Datoriile externe nu au scăzut. Chiar şi în SUA scăderea cheltuielilor sociale a fost practic inexistentă. în a doua jumătate a anilor ’80 s-a înregistrat chiar o crestere. o societate echitabilă pentru toţi cetăţenii o Parteneriat social (între patronat şi sindicate) Promovează politici de investiţii contra-ciclice pentru. pentru a putea finanţa sistemul de protecţie. dar reafirmându-i principiile care l-au fundamentat: o Intervenţia statului în economie cu rol corector o Angajament pentru ocuparea ridicată. Promovează de asemenea politici active pe piaţa muncii. cheltuielile publice şi cele sociale au continuat să crească şi după perioada crizei. a continuat să domine în special în statele nordice. în multe cazuri au crescut. bazate pe recalificare profesionale şi pe investiţii în domeniul lucrărilor publice. Unele state au recurs la soluţia impozitării indirecte (pe consum). dimpotrivă. deşi a înregistrat un recul în această perioadă în majoritatea ţărilor din Europa de Vest. fiscalitatea a crescut în continuarea. De fapt. încurajând agenţii economici să constituie din profituri fonduri de rezervă pentru perioadele de recesiune economică. Tabelul de mai jos pare să indice că nu existe o legătură consistentă între nivelul cheltuielilor sociale şi ideologia partidelor de guvernare. în contextul înmulţirii şi deiversificării neboileor d eprotecţie a populaţiei. iar în Marea Britanie. în majoritatea statelor occidentale.

5 13. asistam la transferul centrului de greutate al bunăstarii colective spre comunitatile locale.1975 1980 1990 1975 1980 Danemarca 48.6 28.9 15.7 22. În special după 1990. Tipologiile Statului Bunăstării 36 .2 25.2 41.8 16.9 54.5 Ca o caracteristică generală.1 22. Fenomenul.9 24.1 21. p.1 39.6 21. 1995) se încadreaza în procesul mai larg de emancipare a comunitatilor locale si al deplasarii accentelor dinspre un Stat spre o Societate a Bunăstării: .2 21 21.8 26.9 60.6 16.3 33.9 45.7 32.6 Sursa: George şi Taylor-Gooby.3 8.1 49.9 Marea Britanie 46. 4 (pentru anul 1975) şi p.from Welfare State to a Welfare Society" (Gosta EspingAndersen.1 59.1 19.3 24.2 58.1 53.6 11.9 54.1 29.4 SUA 43. 10 (pentru anii 1980 şi 1990) 1990 27.2 26.3 14..8 17.7 Grecia 26.8 11.1 18.8 Franţa 43.1 Italia 43.6 43 39. denumit “revoluţia comunităţilor” (Zamfir.7 33.4 Total 38 37.8 Suedia 48.3 Spania 24.5 20.6 47. din ce în ce mai puternice si mai influente.3 14.9 53.5 23.2 41.2 56.1 26.8 33.5 Germania 48.2 Olanda 55.2 25.6 31.4 46. 1996).5 28.8 19. puterea si functiile sociale ale adimistraţiei centrale ale statului sunt în declin. 1997.

Clasificările sunt diferite în funcţie de autori. raportul public / privat în furnizarea bunăstării.nivel mediu sau chiar crescut al cheltuielilor sociale (depinde de amploarea sistemelor de asigurări) .sistem de asistenţă socială slab dezvoltat 3.. punctuală pentru a nu crea dependenţă. Se consideră că modelele de politici sociale sunt determinate de factori precum cultura unei ţări. Obiectivul îl reprezintă asigurarea minimului de subzistenţă pentru cei în nevoie. chiar în cazul aceleiaşi ţări profilul poate fi diferit de la un autor la altul.beneficiile şi serviciile de asistentă socială focalizate. recompensatoriu. 2. Statul meritocratic (bazat pe performanţă) (Germania) Statul intervine în protecţia cetăţenilor. Criteriile de diferenţiere a tipurilor de SB sunt numeroase: nivelul cheltuielor sociale publice. intervenţia este temporară. structura acestora. mai degrabă contribuţiile la fondurile de asigurări sunt importante .nivel mediu al impozitării. Statul rezidualist sau minimal (SUA) Statul deţine un rol minor în protecţia socială a indivizilor.nivelul scăzut al impozitării . In continuare o sa trecem in revistă numai câteva dintre acestea. pe baza testării mijloacelor.nivelul scăzut al cheltuielilor sociale . intervine doar acolo unde familia şi piaţa au eşuat. În funcţie de un set sau altul de criterii au fost constitute de-alungul timpului foarte multe tipologii ale SB. gradul de acces la beneficii/servicii.transferurile sociale reduse . Sistemul de protecţie sociala este bazat pe sistemul de asigurări. cele mai „de notorietate” în literatura de specialitate. etc. nu îşi asuma responsabilitatea decât pentru segmentele sărace. gradul de transfer. dar intervenţia are la bază criterii legate de merit şi performanţa în mucă. factori economici etc. Chiar şi atunci.transferuri sociale generoase. gradul de difernţiere a beneficiilor sociale între anumite categorii de populaţie. Un astfel de stat are: . orientarea politică a partidelor aflate de-a lungul timpului la guvernare. Cum putem identifica astfel de state? Prin . Tipologia lui Titmuss Richard Titmuss identifică 3 modele de SB (tipuri de politici sociale): 1. Statul nu intervine în economie.. dar mai ales de tip asiguratoriu .De-a lungul anilor au fost lansate în literatura de specialitate multe clasificări ale regimurilor bunăstării. Statul instituţional-redistributiv sau universalist (Suedia) 37 . Statul are un rol complementar faţă de piaţă. etc.

central în protecţia socială a indivizilor. menţinerea stratificării sociale şi creşterea egalităţii. preţul forţei de muncă scade). Acestea pot avea impact diferit. Schiţa criteriilor de diferenţiere între tipurile de Stat al Bunăstării 38 . Un astfel de stat are: . pot conduce la: reducerea sărăciei.beneficii si servicii de asistenţă socială universale Desigur că Statele Bunăstării reale reprezintă combinaţii între aceste tipuri ideale.nivel ridicat al impozitării . Preponderenţa sectorului de stat sau dimpotriva a celui privat în asigurarea bunăsării sociale este un indiciu important pentru un tip sau altul de stat al bunăstăii. asumându-şi responsabilitatea pentru întreaga colectiviate. intervenind masiv (chiar şi în economie) pentru a asigura un standar de viată decent pentru toţi cetăţenii. Tipologia lui Esping-Andersen Gosta Esping-Andersen (1990) propune o tipologie a statelor bunăstării pe baza a umătoarelor dimensiuni considerate relevante: • Gradul de de-comodificare al beneficiilor şi serviciilor sociale sau gradul de acces universal la acestea. • Impactul redistributiv al beneficiilor şi serviciilor sociale. Denumirea criteriului „de-comodificării” provine din faptul ca în economia de piaţă indivizii pot fi consideraţi la rândul lor drept mărfuri – „comodities” (competiţie ridicată. • Gradul de implicare a sectorului privat în furnizarea beneficiilor / serviciilor sociale. Procesul prin care statul atenuează această stare se numeşte „de-comodificare”. cu caracteristici majoritare dintr-un model sau altul.transferuri sociale ridicate .nivel ridicat al cheltuielilor sociale .Statul are un rol major. adică gradul în care individul are acces necondiţionat şi universal la bunăstarea socială (independent de participarea pe piaţa muncii. prin beneficii şi servicii largi. reducerea inegalităţii. de calitatea de asigurat sau de testarea mijoacelor). universaliste.

asigurând doar supravieţiurea individului. acest ajutor fiind stigmatizant) şi care au reuşit pe piaţa muncii şi care plătesc pentru cei dintâi. Conform criteriilor de mai sus: Accesul la beneficii / servicii este limitat. beneficiile depinde de contribuţii (de participarea pe piaţa muncii). chiar la un dualism social între cei care primesc. reproducând diferenţele existente pe 39 . Conform criteriilor de mai sus: accesul la servicii este bazat pe sistemele de asigurări şi este diferenţiat în funcţie de un sistem sau altul. Liberal – un tip de stat în care piaţa are un rol fundamental în asigurarea bunăsării sociale. Acest sistem duce la accentuarea stratificării sociale. obţinând 3 tipuri de State ale Bunăstării: 1. în care sectorul privat deţine o importanţă majoră. bazat pe asistenţa socială focalizată doar pentru cei în nevoie. cu cele trei tipuri de ideologii: liberală. bazat pe un regim de tip asiguratoriu. acestea sunt reduse. Sistemul este bazat pe asistenţa socială focalizată (testarea mijlocaleor). care au eşuat pe piaţa muncii şi care supravieţuiesc prin ajutorul minimal al statului.Gradul de de-comodificare + Impactul redistributiv Statul Bunăstării LIBERAL + Gradul de implicare a sectorului privat Statul Bunăstării CONSERVATOR + FACTORUL POLITIC Statul Bunăstării SOCIALDEMOCRAT Aceste criterii de diferenţiere le pune în legătură cu factorul politic. (cei în nevoie. conservator-corporatistă şi colectivistă. Sectorul privat este implicat puternic în furnizare bunăstării sociale. 2. În cadrul celor de tip Bismark. Conservator – un stat corporatist.

aceasta aparţine în mod principal statului (de remarcat totuşi efectul menţionat anterior pentru cei cu venituri ridicate. astfel încât uneori se manifestă tendinţa celor cu venituri riicate de a intra pe piaţa privată a furnizării bunăstării. Conform criteriilor de mai sus: grad înalt de de-comodificare. Totuşi. datorită costurilor foarte ridicate ale sistemului universalist. statele anglosaxone dar mai ales cele scandinave au reformat radical sistemele de protecţie socială în baza unei ideologii care ulterior se va numi social-democraţie. Grupurile vulnerabile sunt cele care rămân în fara pieţei muncii şi cele care au o poziţie instabilă în cadrul acesteia. Iată o schemă a caracteristicilor celor trei tipuri de SB făcută chiar de către autor: 40 .piaţă. După cel de-al Doilea Război Mondial. accesul la beneficii şi servicii este universal. nivelul acestora este generos şi asigură un nivel decent de trai. Marea Britanie. ca în SB liberal. Social-democrat – un stat social. lumea anglo-saxonă în general) centrate pe sistemul privat de furnizare a bunăstării şi cu intervenţie doar asupra sărăciei şi regimurile corporatiste (Franţa. gradul de de-comodificare este mai înalt. Cel puţin în principiu sectorul privat nu are o importanţa semnificativă în furnizarea bunăstării. Austria. beneficiile sunt relativ reduse în cuantum iar calitatea serviciilor este destul de scăzută. Acest sistem duce la reproducerea stratificării sociale de pe piaţa muncii. necondiţionat. polarizându-se calitatea beneficiilor furnizate) Până în 1930 Esping Andersen consideră că nu existau decât două mari tipuri: regimurile liberale (Tările Scandinave. rata sărăciei este scăzută. Germania. Europa Continentală în general) bazat pe sistemul asiguratoriu. Sectorul privat nu are o importanţa mare în furnizarea bunăstării sociale 3. care protejează toţi indivizii. În cadrul celor de tip Beveridge. Acest sistem promovează egalitatea de status. Impactul redistributiv este puternic. conducând în final la efectul de dualism social. cu beneficii şi servicii universale. garantând tuturor celor care au contribuit beneficii egale.

Olanda) Sursa: Preda. 2002 în L. 1991.Asigurări private .Asistenţă socială focalizată . Pop (coord).Asistenţă socială universalistă .Asigurări sociale Modelul SocialDemocrat (Suedia) Cetăţenia Creşterea egalităţii de status.Clasificarea Statelor Bunăstării -Modelul lui Gosta Esping-Andersen Modelul liberalrezidualist (SUA) Baza de acordare a drepturilor Principiul de redistribuire Principiul de organizare Administrarea programelor Nevoia / munca Focalizare asupra segmentului cel mai sărac . Marea Britanie. orientat către ocuparea deplină (Elveţia şi Japonia) SB mic. Danemarca.Asigurări sociale cu accente egalitare . 51 Alte tipologii Goran Therborn (1986) a lansat o clasificare în funcţie de două dimensiuni considerate esenţiale: Nivelul drepturilor sociale (social entitlements level) şi Orientarea spre piaţa muncii şi ocuparea deplină.Corporaţiile . orientat către piaţă (Australia. SUA. Clasificarea Statelor Bunăstării -Modelul Therborn Drepturi sociale Mari Orientarea către ocuparea totală a forţei de muncă Mare SB puternic intervenţioniste (Suedia.Statul (administraţia centrală în principal) Mic Mic Mare Mare Ridicată Scăzută . Canada. Norvegia. de tip compensatoriu (Belgia. p. universalism . Austria) Mică SB slab.Piaţa liberă Mare Modelul conservatorcorporatist (Germania) Munca Menţinerea stratificării sociale de pe piaţa muncii (status ocupaţional) .Administraţia locală şi centrală (mix) .Statul în plan secundar Limitat Limitat Limitat Limitat Medie Medie Rolul pieţei Rolul testării Mare mijloacelor de trai Angajament cu privire la furnizarea de Limitat servicii sociale Angajament cu privire Mic la ocuparea deplină Redistribuirea Scăzută Sărăcia Ridicată Sursa: Esping-Andersen şi Micklewright. Noua Zeelandă) 41 . p. 463 Reduse SB mic.

• Regimul social-corporatist (Suedia şi Austria) ce caracterizează guvernările politice de stânga. să poată ajuta apoi ceilalţi membri dependenţi ai familiei. considerând că eficienţa şi creşterea economică nu trebuie promovate în detrimentul obiectivelor sociale legate de menţinerea unui şomaj scăzut şi a unui efort social ridicat. Caracteristicile acestui model (asiatic) al bunăstării sunt bazate pe o cultură şi un mod de viaţă centrate pe prioncipii confucianiste. fapt care le-a sporit succesul electoral. Bismarckian. care investeşte mult în educaţia copiilor pentru ca în viitor. modelul fiind mai apropiat de cel corporatist (dar fără acelaşi sistem de asigurări bine consolidat şi acoperitor). înregistrând numai scurte perioade de guvernări liberale. cel caracteristic Asiei de Sud-Est (ai aşa-numiţilor tigrilor asiatici: Hong Kong – pe atunci nu aparţinea Chinei. ulterior dezvoltându-se două regimuri distincte: neo-conservator şi social-corporatist (care sunt în fapt reîntărirea celor două opţiuni polare) • Regimul neo-conservator (SUA şi Marea Britanie) ce caracterizează guvernările politice de dreapta. servicii sociale universaliste şi menţinerea unui nivel minim de trai. "confucianistă" (Jones. a încetat să existe după perioada de criză (1975-1980). Suedia a continuat să promoveze viziunea keynesianistă în cea mai mare măsură. 1987) sau modelul suedez. în special Suedia. centrat pe un fel de familie extinsă. Guvernările de acet tip au realizat creşteri economice apreciabile şi stabilitate. Dominaţia modelului social-democrat a început în ţările scandinave după Primul Război Mondial şi rezistă şi în prezent. nu este interesat de ocuparea deplină sau "şomajul 0" ca în cazul SB Keynesian şi nici de prevenirea sărăciei sau asigurarea unui nivel minim de trai. ca regim caracteristic „perioadei de aur” (1950-1975). În ciuda adpotării unor 42 . Modelul a fost instituţionalizat distinct în literatura de specilitate drept modelul scandinav (Erikson. Catherine Jones (1993) propune dezbaterii un model de stat al bunăstării distinct faţă de cele occidentale identificate până acum. semi-instituţionalizat.O perspectivă oarecum distinctă asupra tipologiilor Statului Bunăsătrii o găsim la Ramesh Mishra (1990) care consideră că Statul Bunăstării clasic. Anglo-Saxon (care corespund în general modelelor lui Esping –Andersen) şi Latin sau „Rudimentar”. Stephan Leibfried (1992) identifică în Europa. Statul Bunăstării "Economiei Gospodăriei". întrucât între toate ţările scandinave. 1993) este un model foarte interesant care indică deiferenţele enorme dintre culturile (valorile) ocidentale şi cele asiatice Conform tipologiei lui Esping-Andersen. Singapore. a păstrat preocuparea pentru ocuparea deplină. 4 tipuri de state ale bunăstării: Scandinav. modelul social-democrat caracterizează în cea mai mare măsură configuraţia securitatii sociale din statele nordice. după ce îşi vor face o carieră. Modelul unei economii „a gospodăriei (oikos)" cum o mai numeşte Jones este caracterizat de o influenţă majoră a familiei şi comunităţii care îşi asumă în continuare responsabilitatea pentru îngrijirea şi susţinerea membrilor săi. mai mult „o promisiune instituţională”. Impactul măsurilor de protecţie socială este în acest caz mai degrabă scăzut. Keynesian. fiind cunoscută şi ca “un stat al bunastarii prin excelenţă”. Corea de Sud şi Taiwan). pe care îl denumeşte Statul Bunăstării Confucianist (într-o clasificare anterioară – 1990 – face referire la acelaşi model denumindu-l Statul Bunăstării Oiconomic). Danemarca si Norvegia.

Mulţi specialişti susţin că valorile pe care este cladită societatea scandinavă. Spre exemplu. Încercările de clasificare a regimurilor bunăstării fostelor state socialiste sunt relativ puţine şi lacunare. Spre exemplu. Marian Preda (2002) apreciază că: • Mobilizarea clasei muncitoare. autorul neintroducând-o în nici-o categorie. introducerea ajutorului social în 1995 a fost făcută sub influenţa modelului american prin intermediul Fondului Monetar Internaţional şi Băncii Mondiale • Influenţa bisericii asupra politicilor sociale nu a fost deloc mare. un deziderat politic sau chiar un imperativ. Deacon admite că analiza nu se poate aplica ţărilor foste comuniste în aceeaşi termeni datorită specificităţii acestora. Polonia pare să aibă situaţia cea mai puţin calră. iar această evoluţie a făcut să se “autonomizeze” de clasicul model socialdemocrat şi să se “individualizeze” într-un model specific .Valorile nordice implica asumptia ca egalitatea este o situatie absolut corecta si justificata. esenţa modelului a rămas aceeaşi. reprezintă o explicaţie importantă: . România.caracterul proceselor (ante) revoluţionare şi impactul transnaţional (apreciat în funcţie de datoria externă): • Liberal-capitalist: Ungaria şi parte din ţările fostei Iugoslavii precum Slovenia şi Croaţia (datorită absenţei unor partide muncitoreşti influente. unei tradiţii democratice slabe). datoriilor externe şi implicării scăzute a bisericii) • Social-democrat: Cehia şi Slovacia (datorită revoluţiei de catifea şi unei experienţe democratice mai îndelungate) • Corporatism conservatorist post-comunist: Bulgaria. 43 . Ea prevaleaza. unele ţări din fosta URSS şi Serbia (datorită influenţei încă puternice a valorilor socialiste şi egalitariste..masuri reformiste cu tentă liberală în urma crizei. Opţiunea constantă a nordicilor a ramas în favoarea solidaritatii si a drepturilor sociale acordate tuturor cetatenilor şi în favoarea reducerii inegalitatilor provocate de economia de piata. introducând criterii suplimentare . chiar atunci când întra in conflict cu alte valori” (Esping-Andersen. Este greu de explicat cum modelul funcţioneaza de atâta vreme în această parte a Europei. între care egalitatea ocupă un loc central. iar principiul subsidiarităţii nu este instituţionalizat. unei aşteptări puternice din partea populaţiei pentru suportul intereselor muncitorilor. Analiza în privinţa României a fost deseori criticată de specialişti în politicile sociale români.modelul scandinav sau suedez. multe măsuri de politică socială fiind luate sub influenţa sau la cererea organizaţiilor internaţionale. apreciată de Deacon drept "înaltă" datorită mişcărilor muncitoreşti din primii ani de după 1989 a fost ulterior slabă datorită şomajului şi atragerii unor lideri sindicali în structurile politice de conducere • Impactul transnaţional caracterizat ca fiind "redus" a fost de fapt mare. 1993). diferenţierea între sexe pe piaţa muncii nu este mare (majoritatea femeilor sunt prezente pe piaţa muncii având salarii egale cu bărbaţii la munci egale). Bob Deacon (1993) a lansat o astfel de clasificare pornind de la clasificare lui Esping-Andersen prezentată anterior.

concentrându-se pe analiza influenţei organismelor transnaţionale în promovarea unuia sau altuia dintre modele de Stat al Bunăstării (din păcate Românianu mai intră în analiza sa). Vom încheia cu ilustrarea comparativă a câtorva indicatori pentru a înţelege mai bine încadrarea unui stat într-u tip sau altul de regim al bunăstării. Deacon arată că ideologiile organizaţiilor internaţionale sunt de multe ori divergente. sociale şi nonsociale (procent din PIB) Suedia 68 Danemarca 61 Norvegia 57 Olanda 58 Franţa 52 Germania 47 Marea Britanie 44 SUA 39 Japonia 33 Sursa: Naumescu apud Mihuţ şi Lauritzen. nu al conservatorismului datorat bisericii. rezultând în promovarea unor modele de politici sociale adesea contradictorii. În 1997 Deacon a realizat o nouă tipologizare a statelor din Europa Centrală şi de Est. 1999 Transferuri (procent din PIB) 25 18 20 30 24 16 15 13 12 Angajaţi în sectorul public (procent din totalul angajaţilor) 33 32 29 13 27 15 17 15 6 Total taxe 50 49 47 47 44 40 35 29 29 44 .• Singurul element din modelul conservativ-corporatist întâlnit în cazul României este rolul important al familiei în asigurarea protecţiei sociale. chiar în interiorul aceleiaşi ţări. Indicatori sociali pentru caracterizarea Statelor Bunăsării Cheltuieli publice totale. dar pe baza altor determinanţi.

în 1899. aş acum observa şi Townsend. criticabile de adepţii perspectivei contrare. chiria. nevoile umane sunt interpretate mai degrabă ca nevoi fizice (pentru hrană. Cercetarea iniţială a pus în evidenţă faptul că o treime din populaţie se afla în sărăcie. Chiar şi această definiţie este făcută. mâncarea.. prieteni şi cetăţeni”( Townsend apud Preda 2002) 45 .. Pentru a putea stabili dimensiunea sărăciei. Dar nevoile umane sunt diferite în condiţii socio-economice diferite. aş acum vom vedea. Acesta a definit conceptul de ‘subzistenţă’ ca fiind ‘starea în care o familie obţine (cel puţin) veniturile minime necesare pentru ca membrii ei să-şi menţină sănătatea şi eficienţa fizică’. specialiştii au dezvoltat diferite metodologii de măsurare a acesteia.) decurg din faptul de a fi părinţi. trebuie întâi să vedem care sunt perspectivele asupra sărăciei sau tipurile de sărăcie şi metele de măsurare corespunzătoare. o familie era considerată ca fiind săracă dacă veniturile ei erau mai mici sau egale cu cele necesare pentru o minimă subzistenţă. pentru ca în 1950 ponderea săracilor conform aceleiaşi grile să scadă la 1. cheltuielile de gospodărie şi diverse cheltuieli personale. de pe anumite poziţii. pe conceptul de nivel minim de trai. 1950. 1995) drept strarea de lipsă permanentă a resurselor necesare pentru a asigura un mod de viată decent. bazate pe viziuni diferite. Conceptul de sărăcie absolută presupune posibilitatea constituirii unor standarde universale în raport cu care să se analizeze progresele în eliminarea sărăciei. utilizând aceiaşi indicatori. Acest nivel de subzistenţă sau prag absolut al sărăciei era ajustat în funcţie de mărimea (structura) familiei.Sărăcia Sărăcia este un concept greu de delimitat. El a desfăşurat 3 anchete succesive asupra populaţiei din comitatul York. vecini. Cum determinăm acest minim necesar pentru satisfacerea nevoilor elementare? Prima încercare de notorietate îi aparţine lui Seebohn Rowntree. hainele. lumina. întrucât întreaga societate britanică şi-a îmbunătăţit considerbil standardul de viaţă în toată acea perioadă. haine) decât ca nevoi sociale. „nevoile iau naştere prin intermediul relaţiilor şi rolurilor sociale (. În cadrul perspectivei subzistenţei. În consecinţã.. parteneri. el a trasat un prag al sărăciei reprezentat de veniturile necesare unei familii pentru a acoperi: combustibilul. acceptabil la nivelul colectivităţii. Pentru a înţelege mai bine despre ce este vorba. Marea Britanie. 1936. însă. O asemenea comparaţie la momente îndepărtate în timp trebuie privită însă cu multă precauţie. Sărăcia poate fi definită (Zamfir E. adăpost. Astfel.5%. Tipuri de sărăcie şi metodologii de măsurare Sărăcia absolută Sărăcia absolută se bazează pe ideea de subzistenţă. ale căui înţelesuri au evoluat în timp.

Ulterior au fost dezvoltatenoi abordări care să corecteze neluarea în considerare a dimensiunii sociale.84 Cuplu 1. elaborându-se un coş de bunuri şi servicii minime. utilităţi sanitare. de asemenea necesare subzistenţei. Fiecare individ în plus în familie nu mai aduce aceleaşi cheltuieli.50 Cuplu cu 2 copii 1. Măsurarea sărăciei se poate face prin mai multe metode. nutriţioniştii determină care sunt produsele de care trebuie să beneficieze orice individ (număr de calirorii dar structura acestora. În final se compară veniturile indivizilor sau familiilor cu pragul normativ calculat. • estimarea necesarului de consum alimentar . astfel încât să fie realizat un echilibru nutriţional) . a cantităţilor în care sunt necesare şi apoi a cheltuielilor necesare pentru a procura acele cantităţi. locuinţă. rezultă aşa numitele “economii de scală”. Totuşi. între sexe. De exmplu. haine.87 Scala OECD Primul adult Fiecare din următorii adulţi Fiecare copil Coeficient de echivalenţă 1 0. transformate în final tot în bani. Numărul de persoane dintro gospodărie se transformă în “adulţi echivalenţi” pe baza unei “scale de echivalenţă” (bazată pe presupoziţiile de consum într-un anumit context social).3 46 . dotările locuinţei şi servicii comunitare precum apă.apoi acestui consum i se dă o valoare finaciară. nevoile de relaţionare cu ceilalţi. facilităţi de sănătate. transport public. de performare adecvată a rolurilor sociale nu sunt incluse în această definiţie. Se stabileşte consumul minim (de obicei lunar) de bunuri şi servicii necesare traiului la un nivel minim şi ce cheltuieli revin pe lună pentru toate acestea. în funcţie de preţurile existente la acele produse • Pe lângă consumul alimentar minim. Iată câteva exemple de scale de echivalenţă: Scala de echivalenţă Rowntree Coeficient de echivalenţă 1 bărbat singur 1 1 femeie singură 0.iniţial se determină un consum caloric: specialiştii. putem aplica o scala de echivalenţă bazată pe diferenţele de necesar caloric între adulţi şi copii. educaţie şi culturale).7 0. pragul trebuie să cuprindă şi bunuri şi servicii nealimentare. Metoda normativă (introdusă de Rowntree) constă în stabilirea unor categorii de bunuri şi servicii necesare. dacă considerăm că ponderea consumului alimentar este mare. etc.25 Cuplu cu 1 copil 1. abordarea „nevoilor de bază” (basic needs) are în vedere un minim necesar care cuprinde nevoi „fizice” dar şi sociale (incluzând hrană. De exemplu.70 Cuplu cu 3 copii 1. Tipul de familie este însă foarte important.

47 Copii 7 – 9 ani 2100 0. De unde şi formularea: cu cât ponderea cheltuielilor alimentare este mai ridicată în consum. Metoda nu ţine seama de specificul fiecărei ţări care poate determina structuri diferite de consum. deci procentul cheltuielilor alimentare este cu atât mai mare cu cât venitul este mai scăzut. Din această perspectivă. Desigur că pragul astfel stabilit este valabil pentru societatea americană de atunci.86 Băieţi 16 – 20 ani 3600 1 Bărbaţi 21 – 65 ani 3500 0. scad în valoare relativă (procentual) în cheltuielile totale.58 Metoda structurală care. este luat în considerare contextul socio-cultural. cu atât individul sau familia respectivă este mai săracă. Prin urmare. fiind stabilită prin raportare la bunăstarea întregii populaţii. Această legea a consumului formulată de Engel a determinat-o pe Mollie Orshansky să stabilescă un prag al sărăciei în care cheltuielile alimentare reprezintă mai mult de 1/3 din totalul cheltuielilor (Zamfir E.69 Băieţi 13 – 15 ani 3100 0.97 Fete 13 – 20 ani 2800 0. pe baza sumei necesară pentru cheltuieli alimentare putem afla şi necesarul total de cheltuieli pentru acea familie.. Nevoile sunt relative la condiţiile de viată ale colectivităţii (încălzirea locuinţei pentru climă rece dar nu şi unde este cald tot timpul anului) sau la gradul de dezvoltare al colectivităţii (dezvoltare socială aduce cu sine noi nevoi). Specialiştii analizează consumul real al populaţiei Ernst Engel formulează o lege de notorietate în literatura de specialitate – cunoscută şi ca legea lui Engel: pe măsură ce cheltuielile cu consumul alimentar cresc în valoare absolută. considerându-se că chiar nevoile fundamentale iau forme diferite în raport cu contextul. comparative. 47 . înmulţindu-l cu 3. Aceasta înseamnă că ponderea cheltuielilor alimentare în totalul cheltuielilor unei familii este invers proporţională cu nivelul venitului. întrucât reproduce un pattern de consum cacarteristic acesteia.36 Copii 4 – 6 ani 1700 0.58 Copii 10 – 12 ani 2500 0. Sărăcia relativă Sărăcia relativă se bazează pe ideea de nevoi relative.28 Copii 2 – 3 ani 1300 0.78 Femei 21 – 56 ani 2900 0. 1995). aşa cum indică şi numele are în vedere structura cheltuielilor necesare acoperirii nevoilor.O scală de echivalenţă calorică utilizată de Institutul Naţional de Statistică din România Calorii necesare Coeficient de echivalenţă Copii 0 – 1 an 1000 0.81 Bărbaţi peste 66 ani şi femei peste 57 ani 2100 0.

Pe baza acestui concept Townsend (1979) a defint sărăcia drept lipsa resurselor necesare pentru un regim alimentar echilibrat. Este în fapt vorba de o deprivare relativă la ceilaţi. stilurile lor de viaţă. Deprivarea poate fi întregistrată în orice sferă de activitate a individului: la slujbă. trebuie remarcat că un astfel de prag este arbitrar. între prieteni etc. în familie. Townsend propune in indice al deprivării calculat prin însumarea multor indicatori referitori la activităţile unei gospodării. etc. La acelaşi nivel al resurselor. Astfel se ridică o altă problemă a măsurării sărăciei: cum putem face distincţia între un comportament datorat lipsei resurselor şi cel bazat pe anumite preferinţe? Se poate pune problema lui Hagi Tudose care trăieşte în condiţii deosebit de modeste dar nu din lipsă de bani. un indicator al deprivării era considerat a nu mânca mâncare gătită. De exmplu. indivizii fiind fiinţe sociale şi ducându-şi existenţa într-un anumit mediu social. lipsa unor condiţii de viaţă şi confort “normale” (în sensul de comune. sărac între cei din centru şi bogat între cei din Rahova. fără a spune ceva despre modul de viată presupus de poziţia respectivă. sărac în Bucureşti şi bogat într-o comună. dintre diferitele momente de timp la care ne referim. În final stabileşte pragul de sărăcie relativă ca fiind acela sub care scorul de deprivare creşte foarte mult. În final selectează numai 12 indicatori (care se regăsesc la majoritatea gospodăriilor. 48 . condiţiile obişnuite la nivelul societăţii). fără să se fundeze pe o anumită viziune referitoare la necesităţile unui individ. obiceiurile şi activităţile obişnuite ale colectivităţii căreia îi aparţin. Totuşi. selectarea indicatorilor ne mai parţinând specialiştilor ci colectivităţii. fără o anumită semnificaţie. în funcţie de care calculează un “scor de deprivare” pe care îl raportează la diferite categorii de venit. În definirea sărăciei el porneşte de la conceptul de deprivare sau frustrare relativă.Starea de sărăcie depinde de diferenţele dintre nevoile indivizilor. Unul dintre susţinătorii sărăciei relative a fost Peter Townsend. acceptate social). sărac în prezent şi bogat în urmă cu 50 de ani etc. un individ poate fi sărac în SUA şi bogat în România. Nici metoda de măsurare a lui Townsend nu a fost lipsită de critici care au vizat lista itemilor aleşi. ulterior lui Towsend s-au dezvoltat metodologii prin care indivizii sunt întrebaţi ce consideră ei că nu trebuie să lipsească unui individ pentru un mod de viaţă acceptabil. mediile în care aceştia trăiesc. obişnuite. sunt ceea ce s-ar putea numi nucleul comun. Oamenii sunt deprivaţi relativ dacă nu pot obţine acele condiţii de viaţă optime: regim alimentar adecvat. Astfel. Acest prag poziţionează indivizii unii relativi la ceilalţi. din idealul “tinereţii fără bătrâneţe”). 60%. Praguri de sărăcie relativă larg acceptate în prezent de specialişti (de exemplu un astfel de prag este utilizat şi la nivelul Ununii Europene) se calculează ca un procent (40%. 70%) din media / mediana veniturilor sau cheltuielilor dintr-o societate / colectivitate. 50%. sprijin şi servicii care să îi ajute în performarea rolurilor sociale aşteptate de la ei ca membrii ai societăţii. fapt criticat în virtutea preferinţelor unui individ pentru o dietă alimentară mai particulară cum ar fi bunăoară preferinţa pentru salate (problemă reală în societăţile contemporane în care mulţi indivizi opteaza pentru un regim naturist din dorinţa de a se menţine în formă sau. la care se raportează. confort. devenind excluşi de la modul de viaţă.

în schimbarea poziţiei sociale. delincvenţi. Alţi specialişti susţin că săracii nu au alte valori decât ale culturii dominante numai că au un mod particular de a le reazliza. ci i-au cheltuit rapid împărţindu-i celorlalţi. Ca măsurare a acestuir tip de sărăcie. Sărăcia ca o problemă structurală. Sărăcia ca o caracteristică morală a individului. 2002). fie că este vorba de valori diferite sau de mijloace diferite de realizare a lor. pentru a-şi ascude faţă de ei înşişi şi fată de ceilalţi eşecul. Deşi în câteva rânduri membrii familiei sărace de americani proveniţi din America Latină pe care o analizează obţinuseră pe diverse căi sume importante de bani. 1995): 1. Subcultura sărăciei se transmite prin procesul de socializare. săracii par să fie prinşi într-un fel de capcană a sărăciei din care cu greu pot ieşi. sărăcia ţine de autoaprecierea indivizilor. 3.. inadaptaţi social. “Sărăcia. se folosesc diferite întrebări de genul: • Pe o scală de la 1 la 10. un mod de viată care se autoperpetuează şi care prinde săracul într-o capcană din care nu mai poate ieşi. vagabonzi. Sărăcia este în această accepţiune un efect al unor caracteristici personale sau ale familiei şi grupului de provenienţă. Sărăcia ca o trăsătură culturală. Sărăcia este un efect al unei tendinţe structurale a modului de organizare socio-economică a societăţilor: distribuirea inegală a veniturilor. unde 1 reprezintă sărac şi 10 reprezintă bogat. unde consideraţi că vă plasaţi? • Cum estimaţi veniturile dvs în raport cu necesitaţile? Cu variante de la : nu ne ajung nici pentru strictul necesar la reuşim să avem to6t ce ne trebuie fără mari eforturi. stă în ochii posesorului” spunea Orshansky (Townsend apud Preda. În orice caz. dincolo de cum îi evaluează ceilalţi. “Cultura sărăciei” este un produs al stării de sărăcie dar şi o sursă de sărăcie în continuare. săracii sunt leneşi. 2.Sărăcia subiectivă Dincolo de veniturile sau cheltuielile indivizilor. Toria marxistă a exploatării . risipindu-i pe petreceri etc. ca şi frumuseţea. 49 . abordarea structural funcţionalistă şi alte asemenea abordări au demonstrat cum sistemul socio-economic conţine în sine dezechilibre care cu greu pot fi evitate şi care afectează anumiţi indivizi. ei nu i-au investit în locuinţă. “vina” de a fi sărac aparţinându-le. Teorii explicative ale sărăciei Multitudinea de explicaţii ale sărăciei poate fi sintetizată în 4 mari categorii (Zamfir E. Conform acestei abordări. Oscar Lewis în celebra sa lucrare “Copiii lui Sanchez” descrie ce înseamnă o astfel de cultură a sărăciei.

• Pragul sărăciei severe. ba mai mult. pentru a obţine aceste resurse. se calculează costuri diferite ale componentei nealimentare şi.urban. creşte şomajul. fie de cheltuielile destinate acoperirii acestuia. Sărăcia în România Măsurarea oficială a sărăciei Studiile asupra sărăciei în România au utilizat o varietate de metodologii de măsurare a acestui fenomen cu rezultate diferite. Adepţii acestei poziţii “demaşte” 2 circuite prin care SB ajunge să producă. la scăderea responsabilităţii individului. măreşte fiscalitatea. • Circuitul cultural: beneficiile generoase ale statului conduc la dezvoltarea unei culturi a dependenţei. 50 . Începând din 2001. nu să elimine sărăcia: • Circuitul structural: pentru a elimina sărăcia. Institutul Naţional de Statistică. În fapt. pentru care are însă nevoie de resurse. La pragul alimentar se adaugă costul serviciilor şi bunurilor nealimentare pe care îl suportă gospodăriile ale căror resurse le-ar permite doar acoperirea coşului minim.957. al cărui cost reprezintă „pragul alimentar”. la diminuarea capacităţilor lor. Săracii sunt victime ale statului paternalist al bunăstării. Componenta alimentară a consumului se stabileşte pe baza observării preferinţelor şi obiceiurilor alimentare ale populaţiei din decilele 2 şi 3 ale distribuţiei după cheltuielile de consum (se presupune că gospodăriile din aceste decile tind să îşi optimizeze consumul. Această abordare poate părea paradoxală. până la urmă produce cădere economică care în final conduce la cresterea sărăciei. statul îşi asumă responsabilitatea suportului. Pentru masurarea nivelului de bunastare a fost utilizat consumul gospodariilor.705 Lei pe adult echivalent în preturi Decembrie 2003 . familiei. în final. sub egida Comisiei Antisărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale (CASPIS) a fost elaborată o metodologie de măsurare a sărăciei care a întrunit expertiza celor mai relevante instituţii în domeniu: Banca Mondială. din moment ce contravine însăşi principiului pe care se fundează Statul Bunăstării. În funcţie de pragul alimentar şi în funcţie fie de resursele. dar aceasta are consecinţe negative deja menţionate: scad investiţiile. acestea cheltuie strictul necesar pentru acoperirea altor componente ale consumului în detrimentul coşului alimentar. În acest mod necesarul caloric este transformat într-un coş minim lunar de produse alimentare. celălalt al sărăciei severe. Universitatea Bucureşti. Utilizarea veniturilor ar fi ridicat probleme datorita gradului ridicat de sezonalitate si dificultatilor de inregistrare a veniturilor informale Premisa fundamentală a metodologiei este cea a necesităţii satisfacerii unui consum alimentar zilnic de 2550 calorii.4. praguri diferite: unul al sărăciei. comunităţii. Sărăcia ca efect al Statului Bunăstării. Valoarea pragului alimentar era de 994.

www. prin faptul că pentru calcularea pragurilor sărăciei este necesară observarea comportamentului de consum.ro Rezultatele analizelor specialiştilor CASPIS privind sărăcia în România arată faptul că în ultimii ani sărăcia a scăzut pe ansamblu. Metoda de măsurare a sărăciei are meritul de a înlătura multe puncte critice ale metodologiilor utilizate anterior.3 11. În plus.8 % 33. după cum cheltuie strictul necesar şi pentru consumul alimentar. Dinamica sărăciei în România 40 35 30 25 20 15 10 5 0 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 9.778 Lei pe adult echivalent în preturi Decembrie 2003 .6 saracie severa saracie Sursa: CASPIS. Este dat de cheltuielile totale de consum ale gospodăriilor care alocă pentru alimente o sumă egală cu costul coşului minim.o Valoarea acestuia era de 1. pe regiuni şi pentru aproape toate categoriile de populaţie analizate. lucrătorii pe cont propriu (mai ales în agricultură).1 8. • Pragul sărăciei.751.857.5 13.2 6.urban.8 11. Însă.6 28.210. luând în considerare economiile de scală şi asigurând o comparabilitate între gospodăriile din urban şi rural prin deflatori diferenţiaţi pe mediile de rezidenţă. se înlătură dificultatea investigării necesarului de consum nealimentar sau riscul supraestimării necesităţilor de consum de către experţi. pe medii de rezidenţă.3 30. copiii şi tinerii.4 20. o Valoarea acestuia era de 1. romii. câteva grupuri sunt în continuare extrem de vulnerabile: familiile cu mulţi copii.4 11.4 10.17 Lei pe adult echivalent în preturi Decembrie 2003 – urban. 51 .9 30.caspis. Se presupune că aceste gospodării îşi limitează drastic consumul de bunuri nealimentare şi servicii.1 12.9 25.2 35.3 25.9 30.210.

Prin urmare. cacteristica lor defitorie este contribuţia. Astfel. de tipul de economie. De exemplu: • • În acest context. Riscul de a pierde locul de muncă este distribuit neuniform. Cele private sunt bazate pe contribuţii actuariale. şomaj. Scopul sistemului de asigurări constă în compensarea prin beneficii în bani sau în servicii a prejudiciilor suferite în anumite situaţii de risc (incapacitate temporarã sau permanentã de muncă. asigurările de şomaj sunt publice (garantate de stat) şi obligatorii. nu există sisteme de şomaj private. iar contribuţia pe care un doritor o va plăti pentru a putea beneficia de prima de asigurare în cazul producerii riscului va fi proporţională cu acestea Riscul de a ieşi la pensie este oarecum egal distribuit şi poate fi calculat. şomaj. adică plăteşte o contribuţie periodic pentru a putea beneficia de bani sau servciii în cazul producerii riscului. de evoluţia macroeonomică globală. de calificare. fiind astfel un sistem contributoriu. etc. adică pe un calcul al probabilităţii de producere a unui eveniment • se poate calcula de exemplu riscul producerii de accidente auto şi pierderile suferite în aceste situaţii. depinde de tipul de muncă prestată. Pe parcursul acestui capitol ne vom referi în principal la asigurările publice şi numai tangenţial la cele private. Există însă unele riscuri a căror bază actuarială este greu de calculat. Sistemele de asigurări private sunt voluntare – pe lângă asigurările obligatorii. individul poate opta pentru sisteme private de asigurări. dar individul se “asigură”. Evenimentul se poate produce sau nu. etc) cu care se confruntã cei asiguraţi. Sunt garantate de bugetul de stat în cazul în care finanţarea sistemului ar avea dificultăţi. adesea acestea fiind încurajate de către stat prin reduceri de impozite. astfel încât există şi sisteme private de pensii. Sistemele de asigurări publice sunt obligatorii – asigurările de pensii.Asigurările sociale Asigurãrile sociale formează împreună cu de asistenţa socială sistemul de securitate socialã. de factori structurali. sănătate. garantate de stat. existenţa unor asigurări publice. Tocmai de aceea. principiul de bază al sistemului de asigurări îl reprezintă solidaritatea socială. Sistemul asigurărilor sociale se fundează pe ideea de risc. Colectarea resurselor (fondurilor) are loc de la toţi cei care doresc să participe la un astfel de sistem. obligatorii devine absolute necesară. variind foarte mult pentru categorii socioprofesionale diferite şi pentru perioade de timp diferite. iar distribuirea beneficiilor/primelor de asigurare se face către cei pentru care situaţia de risc s-a produs. În baza principiului solidarităţii sociale se impune asumarea colectivă a unor riscuri: 52 . Asigurãrile sociale pot fi de stat (sau publice) sau private. în măsura în care sunt importante în descrierea politicilor sociale. bãtrâneţe.

Ca soluţie se stimulează participarea în paralel la sisteme private. faptul de a nu-l ajuta e posibil să coste societatea mai mult (costuri sociale şi pe termen lung). etc. neanticipate.• este necesar din punct de vedere moral. Sistemul de asigurări de tip Bismark – sunt primele sisteme de asigurări care au apărut în Germania la sfârşitul secolului trecut. Avantaje: beneficiile sunt susţinute concomitent cu constituirea sistemului. Pe bază de fond: se bazeaze capitalizarea fondurilor. Se bazează pe o dublă solidaritate: şi intra şi inter-generalţională. Se întâlnesc mai ales în sistem privat – asigurări de bunuri. nu depind de inflaţie. pot varia doar vârsta sau circumstanţele în care un om se pensionează. criteriile de acordare se pot ajuta “din mers” astfel încât beneficiul să poată fi adaptat evoluţiei economice (de exemplu. de evoluţia demografică Dezavantaj: nu pot face faţă în cazul unei inflaţii mari. în fapt avantajele unuia sunt dezavantajele celuilalt. Toţi indivizii pot ajunge în această situaţie. de viaţă. În flux sau “Pay as you go” (PAYG): se plăteşte pe măsură ce situaţia apare. Ca modalitatea de organizare şi finanţare. dacă e creştere economică. etc. în plus. Sistemeel de pensii se pot constitui în flux întrucât riscul de a ieşi la pensie e oarecum egal distribuit. Beneficiile sunt proporţionale cu mărimea contribuţiei. de accidente. nu de la bugetul de stat. Caracteristicile acestui sistem. Referindu-ne la sistemele de asigurări publice. Se finanţează printr-un fond de asigurări. Categoriile socio-profesională au propriile “case” de asigurări (termenul de la noi) 53 . veniturile reale de care beneficiază individul pot fi mai mici Aşa cum se poate vedea. • Ex: cazul sistemelor de pensii – cei care sunt acum pensionari au contribuit în trecut pentru pensionarii de atunci. • nu poate fi stabilită o bază actuarială. ambele sisteme au şi avantaje şi dezavantaje. şi beneficiile vor creşte în termeni reali) Dezavantaj: dependenţa (demografică). contribuţiile sunt investite în diferite activităţi economice aducătoare de profir. în consecinţă societatea trebuie să preia această responsabillitate. există două mari tipuri: I. asigurările sociale pot fi: 1. aşa cum am văzut anterior. probabilitatea de apariţie a unor riscuri nu poate fi calculată şi nici pierderile suferite. - 2. Avantaj: nu depind de rata de dependenţă. pe considerente de de justiţie socială sau pur şi simplu din calcule economice: o De exemplu: nu este moral şi nici echitabil ca un membru al societăţi să nu fie susţinut dacă se îmbolnăveşte (nu e vina lui).

mai ales în privinţa serviciilor. Importanţa asigurărilor private devine adesea mare. relativ scăzute Mare Stat Tipul Beveridge Bugetul de stat Asigurările sociale sunt de fapt un tip de impozit. însă fiind un sistem universalist. diferenţele între beneficii sunt mult mai mici decât în cazul primului sistem ca urmare. calitatea acestora tinde să scadă. ceilalţi mai modeste. în Marea Britanie. De remarcat rolul fundamental pe care l-a avut apariţia acestui sistem: un prim angajament al statului. nici nu se face disticţia între bugetul de asigurări şi cel de stat.- Ca urmare. şi servicii de calitate. au şi beneficii ridicate. ca în cazul tuturor acestor tipuri de beneficii. Importanţa sistemelor private este relativ scăzută în contextul diferenţierii în funcţie de venit. nu se constituie un fond special de asigurări beneficiile relativ fixe şi reduse. - - - Principalele caracteristicile celor două mari tipuri de sisteme de asigurări Tipul Bismark Sursa de finanţare Administrarea fondului Fondul de Asigurări Sociale Regim tripartit: stat.apărut dupã cel de-al doilea Rãzboi Mondial în Marea Britanie. în timp. prin sistemul de tip Beveridge. pe fondul nemulţumirii faţă de benefiicii şi calitatea serviciilor oferite de stat. prima iniţiativă statală anti-liberală. din taxe şi impozite generale – toti cei care au plătit impozite şi taxe la bugetul de stat sunt beneficiari. Sistemul de asigurări are un puternic caracter redistributiv: 54 . Caracteristicile acestui sistem: se finanţează de la bugetul de stat. cu nivelul contribuţiei Scăzută Relativ constante. cei cu venituri ridicate. Ex: • şomaj: stat – sindicate – patronat • pensii: stat – pensionari – angajatori • sănătate: stat – medici – sănătate Nivelul beneficiilor Importanţa asigurărilor private Qvasi-proporţionale cu veniturile. contribuabili şi beneficiari (prin reprezentanţi ai lor). o prima structură de cooperare între angajaţi şi angajatori. sunt proporţionale cu mărimea contribuţiei numai într-o oarecare măsură. cei cu venituri ridicate optează şi pentru asigurări private. - - II. perpetuează aceleaşi inegalităţi de pe piaţa muncii: cei cu venituri mari şi statut socio-profesional ridicat vor avea beneficii mai mari şi servicii de calitate. De altfel. Sistemul de asigurări de tip Beveridge . aşa cum am văzut. inegalităţile sunt mult mai mici.

Totuşi inegalitatea se păstrează. atenuând diferenţele anterioare de pe piaţa muncii dintre contribuabili. Prima lege modernă de asigurări sociale care prevedea obligativitatea asigurării a fost introdusã în ianuarie 1912 (Legea Neniţescu) şi viza asigurări de boală. conduc la scaderea inegalităţii. Cea mai puternica reducere a inegalităţii se realizează prin sisteme de beneficii şi servicii constante. accidente. Fondurile de asiguraări au fost trecute 55 . militari sau eclesiastici’. care atribuia însă drepturi limitate iar numãrul beneficirilor era foarte redus. Şi sistemul de pensii este redistributiv. Dacă beneficiile sunt proporţionale cu veniturile anterioare nu fac decât să reproducă inegalitatea existentă în societate. cel mai adesea fiind fixat un plafon minim şi un plafon maxim (peste care se impozitează).• • de la cei la care riscul nu se materializează la ceilalţi de la cei care au cotizat mai mult la cei care au cotizat mai puţin – atât în termeni de durată. Care este aşadar rolul sistemelor de asigurări sociale? • Întăresc solidaritatea socială • Cresc echitatea socială. Exista chiar şi o lege dată de Cuza pentru acordarea unor pensii pentru funcţionarii statului ‘civili. chiar dacă într-o măsură mai mică. invaliditate. Industrializarea masivă. indiferent de mărimea cotizaţiei). sistemul de sănătate – beneficiezi de aceleaşi servicii dacă esti asigurat. întrucât bărbaţii beneficiază mai puţin de pe urma sistemului. 1995). având în medie venituri mai mari pe piaţa muncii şi deci cotizeazând mai mult şi pe o perioadă mai îndelungată comparativ cu femeile care având vârsta de pensionare mai scăzută şi speranţa de viaţă mai ridicată beneficiază în fapt mai mult de pe urma acestui sistem. Interesant este că în cadrul acestor sisteme de pensii se vorbeşte despre o redistribuire între sexe. creşterea populaţiei salariate (angajate) au făcut ca sistemul de asigurări să se extindă la aproape întreaga populaţie. totuşi trebuie menţionat că încă din 1872 existau asocieri ale muncitorilor care prevedeau şi măsuri de întrajutorare în caz de boală sau deces. maternitate şi pensii pentru toţi membrii corporaþiilor muncitoreşti. Prin legea din 1933 a fost unificat la nivel naţional sistemul asigurãrilor sociale din România (Mărginean I. indiferent de mărimea conribuţiei (de exemplu. Perioada comunistã a adus schimbări majore în sistemul de asigurări sociale. După 1949 a fost promovată acte legislative o politică de egalizare a drepturilor de asigurări. atenueaza inegalităţile între indivizi • Atenueaza diferenţele de venit de-alungul vieţii unui individ • Asigură indivizii în faţa unor pierderi neaşteptate a veniturilor sau în faţa unor situaţii de risc cărora nu le-ar putea face faţă singur Scurt istoric al asigurărilor sociale în România Chiar dacă nu intrau în respeonsabilitatea statului. dacă beneficiile sunt proporţionale numai într-o oarecare măsură.. la noi. Un moment de referintă îl reprezintă Legea Missir (1902) prin care s-a introdus un sistem de asigurare a meseriaşilor pe baze corporatiste. cât şi de cuantum Desigur că impactul lor redistributiv este diferit.

formând casele de asigurări de sănătate. în special pentru populaţia ruralã. 56 .sub controlul statului şi incluse în bugetul de stat. Întrucât existenţa şomajului era negată de regimul comunist. 2002). După 1989 acest fapt a generat probleme majore pentru sistem. măsuri prin care fondurile de asigurări au devenit fonduri separate. în 1997 Legea Asigurărilor de Sănătate şi în 2000 o nouă lege a pensiilor. întrucât în virtutea echităţii sociale au trebuit introduse şi pensii pentru aceştia 1992. Agricultorii asociaţi forţat în CAP-uri nu au fost introduşi în sistemul de stat al asigurărilor de pensii. În 1991 a fost introdusã Legea Ajutorului de Şomaj. asigurãrile de şomaj au fost desfiinţate. Deşi benefice pentru populaţia anterior neacoperitã. respectiv de pensii. măsurile au afectat în timp calitatea unor drepturi şi atitudinea cetăţenilor faţã de ideea de asigurare socială (Preda. fondurile de asigurări au continuat să funcţioneze o perioadă sub controlul statului. După 1989.

finanţat din taxele şi impozitele generale. acoperirea qvasi-totală (riscul de nu primi beneficiul este minim. Caracteristica ei definitorie constă în faptul că este un sistem non-contributiv. înlăturarea etichetei de “dezavantajaţi”. alături de asigurările sociale. situaţie care nu se întâmplă. creşterea bunăstării unor segmente largi de populaţie. În caz extrem asistenţa universalistă vizează toţi membrii unei societăţi în virtutea calităţii lor de cetăţeni. 2002): • Un sens mai larg în care asistenţa socială se referă la orice beneficiu financiar sau serviciu social non-contributiv. datorită multitudinii de beneficiari – conduc la cheltuieli sociale foarte ridicate (care nu se pot realiza decât printr-o fiscalitate ridicată) • paternalism care distruge liberatatea şi responsabilitatea individului. lipsa diversităţii (beneficii egale pentru toţi) conduce la 57 . Avantaje ale acestor beneficii: • creşterea echităţii. cea de-a doua mare componentă a sistemului protecţiei sociale. Beneficiile şi servicile se acordă în baza principiului solidarităţii sociale. la rigoare. indiferent de familie însă. Beneficiile universaliste sau categoriale se acordă mai degrabă în baza unui drept social al indivizilor şi nu pentru că sunt consideraţi “în nevoie”. solidaritate socială • cuprinderea largă. etc care produc în fapt stigamtizare socială. fără a fi condiţionate de o contribuţie anterioară. Asistenţa socială este de două mari tipuri: 1. însă beneficiile de acest tip sunt rare şi se acordă mai ales sub formă de servicii sociale: serviciile medicale şi cele de educaţie. • Un exemplu de astfel de beneficiu în România este alocaţia pentru copii care se acordă tuturor copiilor.Asistenţa socială Asistenţa socială reprezintă. singurul criteriu de acordare fiind apartenenţa la acea categorie. “în nevoie”. chiar şi aceasta este un beneficiu condiţionat de participarea şcolară după 16 ani. • Un sens mai restrâns în care asistenţa socială include doar asistenţa acordată pe baza testării mijloacelor de trai sau a condiţiilor speciale In continuare vom opta pentru înţelesul larg al termenului. chiar dacă cele administrative sunt minime. Asistenţă socială universală sau categorială – beneficiile sociale se acordă tuturor membrilor unei categorii. aşa cum vom vedea mai jos. încurajează dependenţa de stat. integrare socială. Asistenţa socială are două înţelesuri (Zamfir E. “dependenţi”. Obiectivul lor îl reprezintă creşterea solidarităţii sociale.. încercând să caracterizăm ambele tipuri de asistenţă socială. în cazul celorlalte tipuri de beneficii) • administrarea beneficiilor se face pe baza unui sistem relativ simplu şi cu costuri administrative reduse Dezavantaje: • costuri economice ridicate. ca în cazul celorlalte tipuri de beneficii descrise mai jos. sau din fonduri sociale speciale.

În acest caz eroarea excluderii celor care nu sunt în fapt susţinuţi este mai puternică. familiei. 58 . În cadrul sistemului de asistentă focalizată. pot fi interpretabile şi este necesara o evaluare personalizată a fiecărui caz. conducând la o acoperire excesivă. gospodăriei. la reglementarea sferei private a indivizilor (cei cu stiluri de viaţă alternative sunt puternic sancţionaţi) ignorarea nevoilor personalizate ale indivizilor prin adresarea unor servicii uniforme. Alegerea unei unităţi sau alteia conduce la probleme diferite (Mareş. fiind excluşi cei care în fapt nu beneficiază de suportul familiei. individul fiind “condamnat” la împărţirea resurselor cu ceilalţi membri ai familiei. în baza principiului respectării autonomiei şi libertăţii individuale. rezolvarea sau prevenirea unei probleme. a celor în care celelalte surse de suport au eşuat. 2.• uniformizare. Asistenţa socială pe baza testării mijoacelor sau focalizată – beneficiile sociale se acordă în funcţie de nevoie. Specialistii în acest caz sunt asistenţii sociali care fac astfel de evaluări prin anchete sociale la domiciliul fiecărui beneficiar. familia sau gospodăria. satisfacerea unei nevoi.atunci când există criterii stricte şi relative uşor măsurabile • Prin sistemul administrative şi a celui “expert” – atunci când criteriile sunt mai greu de stability. la lipsa opţiunii individuale. pe baza unei evaluări. Modalităţi de testare: • Numai prin sistemul administrativ . Primul sistem în care procedura este standardizată presupune costuri mai scăzute dar erorile de focalizare sunt mult mai numeroase. Asistenţa socială focalizată reprezintă ultima “plasă de siguranţă” în reţeaua de securitate socială. Mai mult. conduce la riscul de a beneficia de ajutor şi aceia care dispun în fapt de suportul familei. dar şi nivelul beneficiului. ci depind de nivelul iniţial al bunăstării sau de gradul nevoii. Fiecare dintre cele două modaităti are avantaje şi dezavantaje. Eligibilitatea pentru un beneficiu se stabileşte pe baza unei testări a mijoacelor individului. Principiul de bază este reprezentat de ajutorarea celor care nu se mai pot ajuta singuri. din generaţii diferite să împartă resursele pentru faptul că trăiesc sub acelaşi acoperiş. • Alegerea familiei ca unitate de analiză încalcă principiul neutralităţii menţionat anterior. dar cu erori de focalizare mai mici. etc. Testarea mijoacelor nu vizează numai stabilira eligibilităţii. alegerea gospodăriei ca unitate de analiză forţează familii diferite. • Alegerea individului ca unitate de masură. 1995). standardizate – cazul celor de educaţie şi sănătate de ex – a căror calitate tinde să scadă în lipsa unei reale competiţii. beneficiile nu sunt la fel pentru toţi. Unitatea de analiză o poate reprezenta individul. chiar pentru cei care se califică. Obiectivele acestor beneficii se referă la asigurarea unui minim de trai. în timp ce cel de-al doilea costuri mai ridicate.

Există preferinţa pentru servicii. Beneficii . ect) 3. sistemul de acordare şi control este necorespunzător. ca şi la noi. sistemul nu va fi scutit de erori. Există costuri de informare. Aşa cum arătam anterior. ca în cazul sistemului universalist). creând o cultură a dependenţei. dependenţă. verificare. Dezavantaje: • Costul unui astfel de sistem nu e intotdeauna mai scăzut. Pentru a remedia aceste consecinţe. costurile sistemului. De asemenea ajutorul este acordat pe o perioadă determinată astfel încât să nu constituie o soluţie permanentă pentru individ. întrucât acestea au avantaje pe teremen lung.Având în vedere că orice unitate de analiză am considera. acordarea ajutorului este adeseori condiţionată de căutarea activă a unui loc de muncă şi de prestarea de munci în folosul comunităţii. deci potenţialii beneficiari sunt mulţi. pentru a încuraja solidaritatea intrafamilială. etc. etc. etc) • supraincluziune – sunt incluşi în sistem şi indivizi care potrivit criteriilor nu ar fi eligibili (fraudă. o capcană a sărăciei. • Creşterea echităţii verticale (nu orizontale.financiare sau în servicii. transfer propriu-zis 2. atunci când costurile administrative sunt mari şi populaţia eligibilă numeroasă. fiscalitatea este scăută. • Demotivarea participării pe piaţa muncii. o Exemplu: focalizarea alocaţiilor pentru familiile cu mulţi copii poate conduce la costuri mai ridicate datorită costurilor administrative ale sistemului de tesare a mijoacelor dar şi datorită faptului că această categorie înregistrează rate de sărăcie foarte mari. Avantaje ale acestui sistem bazat pe testarea mijoacelor şi acordarea unor beneficii selective: • Costuri relativ scăzute datorită focalizării (beneficiază numai cei în nevoie. Redistribuirea se face către cei care au realmente nevoie. din lipsă de informare sau datorită costurilor materiale şi sociale prea mari – ex costul asociat stigmei sociale. devoltând mai degrabă capacităţi în cel asistat şi fiind mai puternic autoselective (distincţia este mai evidentă înre cei care au nevoie şi cei care nu au). gradul de acoperire al sistemului. unitatea de analiză este familia. 59 . sistem de control ineficient. aplicarea principiilor pieţei şi sferei serviciilor sociale stimulează competiţia intre furnizorii privaţi şi conduce la creşterea calităţii acestora). în majoritatea ţărilor. Ajutorul din partea statului poate determina indivizii să se complacă în aceasta situaţie. există erori de focalizare: • excluziune – rămân indivizi care ar fi eligibili în afara sistemului (indivizii respectivi nu au depus cererea. rezultă resurse mai puţine doar pentru aceştia) • Efecte benefice asupra economiei şi asupra calităţii serviciilor (Ne mai fiind nevoie de cheltuieli sociale ridicate. În evaluarea unui sistem pe baza testării mijoacelor trebuie luate în considerare mai multe criterii legate de: 1.

Asa cum am văzut. perpetuându-se aceeaşi dimensiune a fenomenului. Serviciile de asistenţă socială reprezintă deci o abordare activă a problemelor sociale. adesea asistenţa pe baza testării mijoacelor nu îşi îndeplineşte obiectivul de reducere a acesteia. din sfera mai largă a servicilor sociale. Sistemul sparge colectivitatea în două: cei care plătesc şi cei care primesc. identificarea unor soluţii constructive şi strategii acţionale de rezolvare a acestor probleme. servicile de asistenţă socială urmăresc înţelegerea naturii problemelor individului sau grupurilor.• • • • Încurajarea unor comportamente indezirabile ce ţin de stilul de viată. 60 . 2003). ajutând indivizii sau grupurile şă-şi rezolve singuri problemele.. Dacă beneficiile sociale suplinesc un deficit de resurse. Menţinerea sărăciei mai ales la anumite categorii de populaţie.. pe lângă cele de sănătate şi de educaţie. inventarierea tuturor bunurilor şi chestionarea vieţii de familie reprezintă imixtiuni în sfera privată şi pot leza demnitatea individului. alte studii confirmă că aceste tipuri de beneficii fac ca femeile să preferă să rămână acasă şi să aibă grijă de copii. 2002). De exemplu. dar în primul rând ca o modalitate specifică de terapie socială (Zamfir E. În acest sens. ci şi lipsei capacităţilor. Mai mult. fie datorită stigmei sau pur şi simplu modalităţii de aplicare a sistemului. Stigmatizare socială. Chiar lipsa resurselor poate fi consecinţa deficitului de capacităţi. acoperirea potenţialilor beneficiari rămâne destul de scăzută (cel mai frecvent aproximativ jumătate) Servicile de asistenţă socială Servicile de asistenţă socială fac parte. având ca scop principal dezvoltarea. Barr arată că odată cu cresterea beneficiilor selective pentru familiile cu copii a crescut numărul de familii monoparentale. din diverse motive. servicile de asistenţă socială se adresează unui deficit de capacităţi. de acoperire insuuficientă a populaţiei eligbile (indivizii nu solicită acest drept pentru că costurile stigmei ar fi prea mari). Problemele cu care se confruntă indivizii sau comunităţile nu se datorează numai lipsei resurselor materiale. etc. corectarea sau refacerea unor capacităţi individuale sau comunitare neceare unei vieţi normale şi autosufciente (Zamfir E. ajutorul acordat acestora în vederea conştientizării propriilor probleme. asistenţa socială se constituie nu numai ca terapie individuală. Acoperire relativ scăzută a populaţiei ţintă – aşa cum am arătat. fie datorită lipsei de informare. Programele de reducere a sărăciei bazate pe beneficii selective sunt de multe ori ineficiente. excluziune socială. reducând riscul dependenţei. Cu alte cuvinte acest tip de suport mai degrabă ajută individul să supravieţuiască şi nu să iasă din sărăcie. datorită stigmei sistemul poate fi caracterizat de eroarea de excluziune. Deşi focalizată pe saraci. În consecinţă. anchetele sociale la domiciliul individului.

Prin extensie. Mulţi specialişti în probleme de administraţie publică susţin necesitatea implicării şi responsabilizării comunităţilor locale în organizarea servicilor de asistenţă socială. abuz. astfel încât nivelul de organizare a acestuia poate varia de la nivelul cel mai ‘de jos’ (în cazul nostru consiliile locale). comunitate) şi la mediul social mai larg (piaţa muncii. la şcoală. 2002): • Pot avea caracter: .apăra interesele şi drepturile indivizilor în cazuri excepţionale.general. fixează standarde de calitate pentru funcţionarea serviciilor şi contribuie la finanţarea acestora.facilita accesul la alte servicii şi programe sociale.în mediul natural de viaţă al beneficiarilor (în familie. oferind un prim suport celor aflaţi în nevoie. Statul coordonează sistemul.de urgenţă. comunităţii locale. etc). monitorizând evoluţia unor probleme sociale. Roul lor este de a: . această funcţie vizeaza împuternicirea (empowerment) indivizilor sau grupurilor. prieteni. la locul de muncă.• Servicile de asistenţă socială (Zamfir E. adresându-se unor probleme particulare. sănătatea publică. trecând prin nivelul judeţean sau regional. pentru persoane cu disabilităţi majore). cum ar fi educaţia.) .în instituţii specializate de asistenţă socială.specializat. etc) .(re)conectarea individului la mediul său social direct (familie. în relaţiile lor cu alţi indivizi. • Având o dublă funcţie: . grupuri sau instituţii sociale. bătrâni singuri şi izolaţi. pentru copii abandonaţi. cea mai în măsură să cunoască şi să răspundă la specificul local al problemelor sociale. excepţionale (abandonul copiilor. cu instrumente specializate. (re)integrarea indivizilor sau grupurilor în circuitul unei vieţi normale şi autosuficiente din punct de vedere social. • Intervin în situaţii: . • Pot fi acordate: .sprijini dezvoltarea capacităţilor de soluţionare a problemelor la nivelul individului sau grupului . sau chiar şi prin centrele de consiliere care deşi sunt forme instituţionale nu desprind indivizii din mediul lor de viaţă. beneficii sociale . instituţii sociale) . materiale şi umane).. 61 . . în mare parte. până la nivelul cel mai de sus (naţional). violenţă domestică. Responsabilităţile şi deciziile privitoare la organizarea şi desfăşurarea unor servicii de asistenţă socială revin însă. Serviciile trebuie să răspundă nevoilor locale dar şi unei utilizări eficiente a resurselor (financiare. oferind şi un loc protejat de viaţă persoanelor ce nu pot să îşi desfăşoare existenţa într-un mediu social natural (instituţii pentru vârstnici.de dificultate cronică (sărăcie extremă.mobilizarea resurselor sociale în vederea rezolvării eficiente a unor probleme sociale generale sau locale. Baza organizării serviciilor de asistenţă socială o reprezintă comunitatea locală.

credite. desfăşurate în special de organizaţii religioase. funcţiile sale de protecţie mai largă fiind transferate integral întreprinderiilor. După al Doilea Război Mondial. pe fondul unei potici accentuat pronataliste. ce a permis crearea unei reţele teritoriale de servicii sociale comunitare (Zamfir E. facilităţi.Scurt istoric al asistenţei sociale în România Ca şi în celelalte ţări. Au fost introduse şi subvenţii pentru cheltuielile de încălzire pe perioada iernii pentru cei cu venituri reduse. etc. în principal la iniţiativa sectorului non-guvernamental (Zamfir E.. Actul de naştere a asistenţei sociale se plasează în jurul anului 1775. ca şi în celelalte ţări foste socialiste. serviciile de asistenţă socială s-au dezvoltat mai degrabă punctual. asistenţa socială este marginalizată în regimul comunist. prin promulgarea legii pentru protecţia copilului şi prin înfiinţarea unor instituţii specializate pentru ocrotirea persoanelor aflate în nevoie: fete-mame. care urmăreau ajutorarea punctuală şi ocazoinală a unor grupuri vulnerabile precum bătrâni. stipulând atribuţii şi responsabilităţi concrete pentru serviciile de asistenţă socială de la nivelul comunelor şi judeţelor. Ulterior. beneficii de tipul asistenţei sociale au continuat să existe. copii orfani. persoane cu handicap sau vârstnici care adesea funcţionau în condiţii precare). gratuităţi.. sistemul asistenţei sociale din România era subdezvoltat. începuturile asistenţei sociale în România reprezintă acţiuni caritabile. locuinţe sociale. subvenţii. După 1989. fiind în final desfiinţată considerându-se că este inutilă în societatea socialistă. fiind modificat ulterior prin legea Venitului Minim Garantat (2001). 62 . studenţi. reţeaua serviciilor s-a extins şi s-a diversificat mai ales în forme nerezidenţiale tip centre de zi sau servicii la domiciliu. Abia în 1995 a fost introdus ajutorul social pentru persoanele sărace. beneficii şi servicii pentru persoanele cu handicap. 2002). Iniţial. alocaţia pentru familiile cu mulţi copii.. persoane cu disabilităţi fizice sau psihice. bolnavi. săraci. În 1990. reduceri de impozite). La sfârşitul anilor ’80 asistenţa socială se limita la acordarea unor ajutoare materiale sporadice persoanelor aflate în situaţii extreme. Legea servicilor de ajutor social din 1931 rămâne un moment de referinţă pentru asistenţa socială modernă. fără o strategie generală. 2002). aria beneficiilor a fost diversificată: alocaţii pentru copii şi familie (alocaţia universală pentru copii. trebuie amintite aici beneficiile pentru copii şi familiile lor. Abia în 1831 se pun însă bazele unui sistem de asistenţă socială structurat prin adoptarea Regulamentului Organic. săraci. Se mai acordă: burse sociale pentru elevi şi studenţi din familii cu venituri modeste. 2002). persoane vârstnice fără sprijin (Zamfir E. handicapaţi. mai ales în privinţa servicilor de asistenţă socială care erau reduse la cele de tip instituţional (instituţii pentru copii abandonaţi. bolnavi cronici. elevi. familii tinere (beneficii monetare. După Unirea Principatelor din 1859 apar acte normative care susţin dezvoltarea asistenţei sociale la nivel comunitar. Totuşi. pensionari. de curând alocaţia pentru familiile monoparentale). România devine astfel una dintre primele ţări din Europa care introduce pe lângă sistemele de asigurări (aşa cum am arătat în capitolul anterior) şi un sistem de asistenţă socială.

în scopul evitării erorilor de supra-incluziune şi de excluziune. Sunt criticate costurile administrative mult prea mari a acestora şi lipsa unor rezultate vizibile. O dată cu perioada crizei. M. • Infrastructura instituţională şi organizaţională publică mai largă (mai ales cea cu funcţie de control şi monitorizare) De exemplu. fiind iniţiate în SUA pentru a evalua programele antisărăcie. realizarea transferurilor în mod optim şi monitorizarea întregului proces. Administaţia publică are în contextul politicilor sociale mai ales rol de implementare. • Amploarea programului (nivelul beneficiilor şi mărimea populaţiei cărei i se adresează). În cazul în care programele sociale sunt înalt focalizate şi necesită testarea pe baza sistemului expert de asistenţă socială (prin anchete sociale la domiciliul potenţialilor beneficiari). transpuse în practică (aici rolul administraţiei publice este major) • şi mai ales de strategiile de adaptare dezvoltate în faţa unor situaţii particulare. costurile de administrare sunt mai ridicate.. deoarece îm multe moduri semnificative acestea sunt realizate în birourile înghesuite şi în cadrul interacţiunilor zilnice dintre funcţionarii ‘de ghiseu’ şi beneficiari” (Pop L. Rezultatele efective ale unui program vor depind de: • modul în care sunt fixate obiectivele şi mai ales operaţionalizate. începe să domine un pesimism cu privire la eficacitatea programelor sociale. 2002). Costurile administrative sau costurile de administrare a programelor sociale reprezintă acea parte a fondurilor folosită nu pentru suportul direct (beneficii sau servicii) către populaţie ci pentru funcţionarea infrastructurii acestora. Acestea din urmă sunt asociate cu costuri administrative mai ridicate datorită cheltuielilor legate de selectarea beneficarilor. structurile administrative superioare. Lipsky arăta că “politicile publice nu pot fi cel mai bine înţelese pornind de la cadrul legislativ sau de la nivelurile administrative superioare. impun anumite 63 . de execuţie. comparativ cu beneficiile focalizate. identificarea beneficiarilor şi transferurile realizându-se pe baza unor criterii clare. 2002): • Gradul de focalizare (universal – categorial sau focalizat) Beneficiile universale sau categoriale sunt mai ieftine din punct de vedere administrativ. în cazul unui beneficiu acordat pe baza testării mijloacelor costurile administrative vor fi cu atât mai mari cu cât apartul fiscal este mai slab (posibilităţile scăzute de verificare a veniturilor individuale) Organizaţiile administraţiei publice sunt printre cei mai importanţi determinanţi ai rezultatelor efective ale politicilor sociale. Cadrul legislativ. din anii ’60.. sau de a transpune în practică a deciziilor.Rolul administraţiei publice în implementarea politicilor sociale Administraţia publică reprezintă un actor important în desfăşurarea politicilor sociale. Ele depind de mai mulţi factori (Pop L. Studiile de implementare a politicilor sociale datează din perioada de aur a Statului Bunăstării.M. pentru care este necesar un întreg sistem de testare a mijoacelor (vezi capitoulul privind asistenţa socială).

procedura având un grad înalt de discreţionalitate (mai ales în condiţiile unor resurse limitate). organizaţiile publice depind de legitimitatea strategiilor adoptate (dar dificultăţile sporesc în acest caz. birocraţia reprezintă cea mai eficientă formă de procesare a informaţiei. Exemplul anterior privind acordarea ajutorului social indică faptul că distorsionarea rezultatelor unor programe de către organele administraţiei publice nu reprezintă neapărat un proces disfuncţional. Imaginea mai mult sau mai puţin negativă a organizaţiilor administraţiei publice trebuie privită într-un context mai larg.fiind finanţate din bani publici. o Pe de altă parte. al dificultăţilor sporite cu care se confruntă (Pop L. selectarea beneficiarilor s-a făcut pe baza unor criterii suplimentare. întrucât opiniile. Gradul lor de autonomie şi în consecinţă de responsabilitate în privinţa operaţionalizării acestor obiective generale şi difuze este ridicat.M. întrucât acestea nu puteau acoperi decât o mică parte din cereri. Intervenţiile locale în acest caz au condus la îmbunăţirea legii ajutorului social şi la “racordarea” ei la realitate. Spre deosebire de cele private. specificitatea modalităţii de aplicare având un rol foarte important. Birocraţia ca formă de organizare are însă valenţe pozitive. acestea fiind stabilite în cadrul sistemului administrativ general . mulţi condiţionau acordarea ajutorului de prestarea de munci în folosul comunităţii. Mai mult. prin vechea lege a ajutorului social din 1995 finanţarea se făcea majoritar de la bugetele locale. interesele. mari consumatoare de resurse. răspunzând pentru ce nu a putut fi formulat extern . organizaţiile publice devin birocratice.reguli formale. ineficiente. în sensul birocraţiei ca mijloc de control şi coordonare a multitudinii de activităţi specifice statului. Weber arată că atunci când scopul este clar definit şi mijloacele de îndeplinire a acestuia bine determinate. Interesant este cum majoritatea acestor practici locale au fost ulterior integrate formal în noua lege a ajutorului social din 2001. ci impuse din exterior. obţinerea legitimităţii reprezintă o condiţie importantă. specifice local (în unele locuri s-a luat în considerare cantitatea de pământ în proprietate.adesea nu au obiective proprii. La nivelul opiniei publice şi nu numai. 2002): . în care eficienţa este mai importantă. imaginea tipică a organizaţiilor administraţiei publice este adesea cea a unor organizaţii birocratice. etc). În lipsa fondurilor necesare. de testare a mijocelor şi pot influenţa puternic rezultatele.De exemplu. în altele anumite bunuri. aşteptările publicului sunt eterogene) 64 . bazate pe experienţa în lucrul cu acestia (de tipul “omul se mai vede si după faţă”) care de asemenea joacă un rol important în selecţie. . acestea se pot aplica în moduri mai mult sau mai puţin diferite. o Organizaţiile administraţiei publice realizează procedura de selecţie a beneficarilor. dezvoltă în timp anumite “stereotipuri”. Aşa cum arăta şi Weber.multe obiective sunt vagi. Adesea sunt trase la răspundere pentru ce a ieşit prost.. interpretabile şi greu de transpus în practică. fiind “interfaţa” cu beneficiarii.

2002): • O categorie care vizează creşterea eficienţei serviciilor publice prin o Elaborarea unor standarde de performanţă o Control asupra rezultatelor directe o Imbunătăţirea managementului organizaţional o Raţionalizarea utilizării resurselor.- - - valorile centrale ale lor trebuie să fie valorile colectivităţii. avantajul constă în faptul că în acest nou model. promovând o economie mixtă a bunăstării având drept surse. voluntari sau informali. nu prin retragerea statului din funcţiile pe care şi le-a asumat ci prin aranjamente de furnizare a serviciilor pe bază de parteneriat cu alte organizaţii private pe modelul pieţei. poate opta pentru altul. etc) Intrucât clienţii organizaţiilor publice nu sunt „voluntari” şi chiar dacă nu sunt mulţumiţi. 1991 apud L. ca în cazul organizaţiilor private. Statul îşi extinde însă funcţia de control a calităţii şi a eficienţei serviciilor oferite. nu au posibilitatea de a opta pentru serviciile altor organizaţii cum se întâmplă în sistem privat acceptând beneficiile indiferent de calitatea lor. Având în vedere toate aceste dificultăţi şi problemele asociate birocraţiei tot mai extinse din administraţia publică. Evaluarea activităţilor lor este greu de făcut întrucât: rezultatele sunt greu de delimitat şi măsurat. Luând în considerare dificultăţile organizaţiilor publice de tip clasic menţionate anterior. în evaluarea lor sunt implicate mai multe organisme externe (superioare pe linie ierarhică. În 1993 65 . etc • Altă categorie care vizează schimbarea relaţiilor între organizaţiile furnizatoare de servicii o Divizarea instituţiilor mari şi profesionalizarea structurilor administrative o Introducerea mecanismelor de competiţie. beneficiarul poate acorda feed-back. 2002) propune reducerea structurilor birocratice ale statului. dacă nu este mulţumit de furnizorul respectiv. a principiilor pieţei libere în sectorul public Marketingul social reprezintă probabil cel mai important concept în noile abordări. sunt centrate pe „ce trebuie făcut” şi mai puţin pe cum trebuie făcut în termeni de profit şi eficienţă. Sistemul devine unul de qvasi-piaţă: administraţia publică subcontractează servicii profesioniste.cristalizat o nouă viziune asupra funcţionării acestora.M. beneficiarii. cât şi a celor de asistenţă socială. Pop. Marea Britanie se bazează în principal pe această opţiune atât în privinţa serviciilor de sănătate şi educaţie.M. publici sau privaţi. actori privaţi. feedbackul devine practic inexistent. pe lângă stat. „Noul management public” (Pop L. păstrându-şi rolul de de a reglementa aceste servicii. Termenul a fost utilizat pentru prima datã de în 1971 de Kotler şi Zaltman (Măţăuan. sa. 2002) pentru a descrie aplicarea principiilor şi tehnicilor marketingului în promovarea unor cauze sociale. sau actori sociali ai societăţii civile. Marketizarea serviciilor sociale vizează în principal introducerea concurenţei între furnizorii de servicii. cumpărându-le sau co-producându-le împreună cu piaţa privată. Soluţii oferite de teoriile Noului Management Public sunt diverse (Hood.

Peter Taylor – Gooby. procentul contractelor câştigate de sectorul privat din totalul contractelor variază de la 9. Sipos (coord. Avebury • George Vic. New Perspectives on Welfare State in Europe. Standford: Standford University Press • Cace Sorin. Welfare State Models in OECD Countries: An analisys for the Debate in Central and Eastern Europe. Polity Press. Presiunea pentru lărgirea ariei de opţiuni ale indivizilor în raport cu tipul de servicii a condus în timp la diversificarea ofertei. nu sunt dezvoltate suficient instrumentele prin care astfel de servicii să poată fi cumpărate / subcontractate de la furnizori priuvaţi. Micklewright. Parteneriatul publicprivat în furnizarea de servicii sociale.M. Social policy in a Changing Europe. Deşi administraţia locală are stipulat un rol important în dezvoltarea serviciilor sociale de acest tip. NY: Routledge • Esping-Anderson. Crearea de pieţe interene sau cvasicontractarea serviciilor publice este mult mai răspândită. Chiar şi în Suedia predomină în prezent un sistem mix de servicii sociale. Totuşi.). W. Marketizarea serviciilor publice în România este abia la început. 1993. Kohlberg (coord. De asemenea o caracteristică importantă şi destul de comună în sistemele administraţiei publice o reprezintă slăbirea relaţiilor ierarhice din cadrul administraţiei publice. asistenţii sociali devenind un fel de „manageri” ai îngrijirii comunitare şi individuale (Mooney.. Bucureşti: Editura Expert • Deacon Bob.).4% în cazul programelelor de furnizare a unor materiale în educaţie şi asistenţă socială la un maxim de 48. 1993. London. John. limitându-se în principal la serviciile de curăţenie şi salubritate sau iluminat public. 1990. Basingstone: Macmillan • Jones C. G. Bibliografie Barr Nicholas. 2002). Jones (coord. New Perspectives on Welfare State in Europe. The Three Worlds of Welfare Capitalism.A.. Evoluţii şi tendinţe. Ioan Mărginean (coord.M. Boulder. În Marea Britanie. London. European Welfare Poicy. Cambridge • Esping-Anderson.). În continuare programele desfăşurate prin administraţia publică deţin cea mai mare pondere. 2004. 2002). Co: Wesview Press • 66 . Cornia. in G. Bucureşti: Editura Ziua • Liebfried S. reforme radicale ale administraţiei publice nu au avut încă loc. Development in East European Social Policy în C. 1997.. 1992. S. apud L. G. Towards a European Welfare State in S. Ferge şi J.). Squaring the Welfare Circle. The economics of the Welfare State. Children and the Transition to Market Economy. Statul Bunăstării. chiar şi în ţările în care această strategie este mai răspândită. trebuie menţionat că deşi tendinţa de subcontractare este din ce în ce mai raspândită. creşterea autonomiei decizionale la nivele inferioare.).5% în cazul programelor privind curăţenia clădirilor (Pop L. 1993. 1991. NY: Routledge • Lambru Mihaela. (coord.serviciile de asistenţă socială de la nivel local au fost transformate în agenţii cu rol strategic în identificarea problemelor şi cumpărarea de servicii de la instituţii specializate. POP.

London: Allen and Uwin • Titmuss. C. R.M. Polirom. Bucureşti: Editura Expert Termenii: . Dicţionar de Politici Sociale.Zamfir Elena – Serviciile de asistenţă socială 67 . G.Zamfir Elena – Modele ale statului bunăstării . 2001. New Perspectives on the Welfare State in Europe. Teşliuc E. Routledge.Zamfir Elena – Mecanisme ale producerii bunăstării în economia de piaţă . Servicii de asistenţă socială • Preda..Pop Luana Miruna – Costuri administrative asociate programelor sociale.Zamfir Elena – Asistenţă socială. 2002. M. London • Molnar. Beneficii selective.Preda Marian – Asigurări sociale.). Preda Marian (coord.Mărginean Ioan – Asigurările sociale . în C. Editura Polirom..• • Mărginean.. Pop L. Ioan. teorii şi factori .M. M. Iaşi • Titmuss. Social Policy in the Postmodern World. Bucureşti: Editura Alternative Capitolele: . London • Zamfir C. Bucureşti • Măţăuan.. Politica socială românească înntre sărăcie şi globalizare.). Zamfir (coord.Zamfir Elena – Sărăcia. Bucureşti • Zamfir E. Cetăţenie.. 1993. Iaşi • Teşliuc. Politici sociale.Măţăoan Gabriel – Marketing Social . Politici sociale în România: 1990 – 1998. Modele de politici sociale.D. Bucureşti • Mishra. Diagnoza problemelor sociale comunitare. România în context European. Commitment to Welfare. Jones (ed). Studii de caz. 2004.Pop L. 1968. Allen and Unwin. Sărăcia. R. – Inegalitate . 1999.Zamfir Cătălin – Unitate şi diversitate în Statul Bunăstării . Sărăcia şi Protecţia Socială. Noul Management Public .Mareş Luana – Asistenţa socială bazată pe testarea mijloacelor ..M. (coord). Evaluarea programelor sociale. Fiman. R.M. 2002. 1999. Marian. 1995. Sărăcia şi sistemul de protecţie socială. Beneficii universalist – categoriale. Politici sociale. Editura Fundaţiei România de Mâine Pop L. Statul Bunăstării . Commitment to Welfare. Elena. Bucureşti: Editura Expert • Zamfir.. Politica socială. 2000. C. (coord. Pop şi Pop L. Editura Expert. Editura Expert.Zamfir Cătălin – Criza statului bunăsării şi perspectivele depăşirii crizei ..Zamfir Elena – Statul bunăstării .). 1999.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful