Manual de jurnalism Volumul I Partea I – Documentarea 1.

Metode şi tehnici de colectare a informaţiilor Noţiunea de eveniment este foarte divers definită: - când desemnează un fenomen care se produce în lume, - când un fapt ieşit din comun, - când se confundă cu ştirea însăşi, când este un dat natural, - când este provocat… Când vorbim despre eveniment, trebuie să precizăm mai întâi în ce plan se poartă discuţia: - în cel al realului :În planul realului, în amonte de mass-media, evenimentul este ocurenţa spaţio-temporală, „antecedentul cronologic” (Mouilland Tétu, 1989), materia care alimentează, din afară, sistemul mediatic. - sau în cel al informaţiei. În aval de mass-media, avea de-a face cu informaţia, produsul, punerea în formă (discursivă) Opoziţia eveniment – informaţie, sfârşeşte la nivelul practicilor profesionale, justificare a deontologiei presei: fidelitatea faţă de fapte. Cu totul alta este situaţia la nivelul conceptelor: dualitatea eveniment-informaţie se traduce prin opoziţia „real” – „discurs” Textele ziaristice nu înregistrează un real dotat cu un sens unic şi imuabil, nu îl redau în forme de limbaj transperante şi nu au scop unic de a informa. Este vorba despre reprezentări sociale, percepţii orientate de concepţii implicite asupra realităţii. Prin urmare, este vorba despre existenţa evenimentului prin discurs (prefigurarea unor moduri diferite de a relata acelaşi eveniment). În sfârşit, este vorba despre alegeri,de operaţii de selecţie şi ierarhizare. Evenimentele,în planul informaţiei, al discursului, nu sunt faptele din real reflectate fidel, ci construcţii simbolice ale acestora, materializând discursuri sociale preexistente şi larg împărtăşite. Astfel, din ansamblul ocurenţelor brute (planul realului), reprezentanţii mass-media le aleg pe cele care li se pare că merită să fie făcute publice, creditându-le cu o valoare de informaţie. Ele formează evenimente mediatice. În această viziune despre eveniment, acceptul se deplasează d la noţiunea de „ceva care s-a petrecut / se petrece în mod neprevăzut” – o ocurenţă unică, neprevăzută şi irepetabilă, în planul realului – la ideea de „ceva care se transformă în eveniment”, ceva care dobândeşte pertinenţă în funcţie de o perspectivă şi face obiectul atenţiei publice. Harvey Molotch şi Marilyn Lester (1996, p. 28) apreciază că evenimentele sunt constituite de trei instanţe principale: a) cei care promovează informaţii (surse care identifică o ocurenţă demnă de interes pentru ceilalţi, din diferite motive),

1

b) cei care asamblează informaţii (ziariştii care prelucrează materialul furnizat de promotorii de informaţii şi transformă ocurenţele identificare de aceştia în evenimente publice); c) cei care consumă informaţii (publicul receptor), care acordă atenţie unor evenimente pe care mass-media le-au adus la cunoştinţa lor şi care îşi creează astfel, în mintea lor, un sens al timpului public. Privirea care structurează evenimentul public este, prin urmare, dublă: privirea subiectului comunicator, care transformă evenimentul brut în eveniment semnificativ, şi privirea subiectului interpretant, care restructurează evenimentul, deja dotat cu o primă semnificaţie, conform propriei sale competenţe de înţelegere. Mass-media au capacitatea de a provoca evenimentul în special prin alegerile pe care le fac în privinţa actorilor sociali cărora le acordă cuvântul şi prin punerea în scenă care îi include. Aceşti actori ai spaţiului public pe care mijloacele de informare de masă îi aduc la rampa mediatică nu sunt în mod obligatoriu şi cei direct implicaţi în fapte, ci cei care au o anumită vizibilitate socială. Obligaţia de alege conform notorietăţii transformă mass-media într-un receptacul al discursului autorităţii. Astfel, evenimentul nu mai rezidă în faptele însele, ci în reacţia oamenilor politici sau a personajelor importante. Tipologia evenimentelor publice realizată de Molotch şi Lester (1996), evenimente legate de gradul de intenţionalitate al faptului şi de identitatea celui care se ocupă de activitatea de promovare: 1. Evenimentele de rutină: - faptele subiacente acestor evenimente sunt deliberate; - iniţiatorii lor sunt aceeaşi care le promovează la rang de evenimente. Evenimentul de rutină prototip este conferinţa de presă (conferinţele diferitelor partide politice, briefing-ul săptămânal de la Guvern, ceremonii-celebrări, inaugurări). 2. Accidentele: - faptele subiacente nu au un caracter intenţional; - cei care le promovează ca eveniment public nu unt şi cei care le-au provocat. Accidentele se bazează pe o eroare de calcul, pe o ruptură în ordinea firească a lucrurilor. 3. Scandalurile: - implică transformarea unei ocurenţe în eveniment printr-o activitate cu caracter intenţional ca şi evenimentele de rutină; - cei care declanşează aceste evenimente nu sunt la originea promovării lor. Ca şi accidentele, (scandalurile masacre ale civililor, sânge contaminat etc.) scot la iveală aspecte ascunse ale vieţii indivizilor sau ale proceselor instituţionale. 4. Hazardul fericit: - se bazează pe un fapt neprevăzut, ca şi accidentele - dar este promovat ca eveniment de cel care îl iniţiază (ex: cel care realizează un act fără să-l prevadă, dar actul se dovedeşte a fi curajos şi dorit din punct de vedere social). Raţionalizarea producerii de informaţie Mizând pe cartea eficienţei şi a rentabilităţii, sistemul de producere a informaţiei, asemenea unui proces industrial, tinde să-şi raţionalizeze metodele curente de - reperare,(nu doar în sensul unei aşteptări a informaţiei distribuite sau anunţate, ci şi rod al investigaţiei a ziaristului)

2

-

selectare (nu doar prin prisma calităţilor intrinsece ala evenimentelor, ci şi ţinând cont de scopurile, resursele şi structura de organizare ale întreprinderilor de presă) şi tratare şi prezentare a materiei prime evenimenţiale.

• Selecţia mesajelor emise de sursă se face după: a) criterii intrinseci Grila de lectură pe care ziariştii o aplică realităţii are în compunere caracteristicile care definesc o ştire bună: - actualitatea evenimentului său a mesajului sursei, - impactul sau consecinţele în funcţie de numărul actorilor implicaţi în eveniment - sau personalitatea, celebritatea lor, - starea de conflict, - proximitatea spaţială, - elementele de interes uman. Ziariştii aleg : - evenimentele care se remarcă prin originalitate (frecvenţă nulă), prin caracterul senzaţional, spectaculosul. - evenimentele remarcabile :anumite surse, de obicei cele care ţin de sfera puterii sau de lumea starurilor, nu au cum să nu producă evenimente remarcabile. - temele majore: acestea sunt subiecte legate de viaţa politică, fenomenele sociale şi economice, problemele de sănătate şi educaţie, faptul divers. b) criterii organizaţionale sau de funcţionare a întreprinderilor de presă: Acest aspect consacră - criteriile costurilor de exploatare a mesajelor ce urmează a fi selectate sau de acoperire a evenimentelor - costurile de comunicare a acestora (timpul, distanţa şi fidelitatea transmisiei) care au în vedere funcţionarea cât mai rentabilă a suporturilor de informare. - relaţia dintre întreprinderile de presă şi sursele lor. • Selectarea surselor Ziaristul este dependent de surse, dar această dependenţă nu are un sens unic. La rândul lor, sursele au nevoie de ziarişti pentru a-şi aduce mesajele la cunoştinţa publicului. Sursele de informare sunt multiple şi de importanţă inegală. I După statutul sursei, Michael Matlien propune cinci tipuri de surse: instituţionale, oficiale, grupurile de presiune, liderii de opinie, „olimpienii”. Sursele instituţionale întreţin relaţiile stabile cu mass-media. Aceste surse sunt: - instanţele alese şi organele executive,(ex. consilii municipale, generale) - administraţiile de stat (ex. prefecturi) - mari instituţii ale statului: ex. Armata, Biserica - organisme permanente care au ca scop o manifestare periodică: ex. târguri, expoziţii, colocvii - partide politice şi grupări profesionale - tribunale, servicii de poliţie şi jandarmerie, pompieri, salvare - grupări asociative: ex. cluburi sportive, case ale studenţilor. Sursele oficiale emit mesaje a priori credibile.

3

Grupurile de presiune, „surse de interferenţe”, „se manifestă direct în câmpul evenimentelor, ca orice actor al vieţii sociale, sau indirect, exercitând o presiune asupra întreprinderii de presă, a conducătorilor săi, a redacţiei, sau a unui ziarist”. Ele doresc să se facă remarcate de m-m şi, prin intermediul acestora, să aibă un impact asupra opiniei publice. Liderii de opinie, aceşti oameni „influenţi” în procesul de elaborare a deciziilor publicului receptor al mesajelor mass-media şi surselor de informare pentru propriile lor grupuri constituie, de asemenea, surse importante pentru ziarişti. „Olimpienii” sunt vedetele din orice domeniu, „fabricate de cultura de masă”, valori „apriori sigure” pentru mass-media fiindcă „ţin de proximitatea culturală şi, mai ales, afectivă” II În funcţie de modalitatea de acces al ziariştilor la surse, acestea sunt: - directe (contactate direct în cursul anchetelor, al reportajelor) şi - indirecte (intermediarii informaţiei, la care ziariştii ajung pe căi de rutină). III După criteriul duratei colaborării - surse permanente şi - surse ocazionale. IV După starea fizică: sursele sunt: - umane şi - scrise/fizice(agenţii de presă, bănci de date, ziare..) V În funcţie de domeniul de activitate: sursele sunt specifice: ex. poliţia, judecătoriile, preşedinţia etc.. VI După criteriul calităţii sursele sunt: - bune, - rele, - îndoielnice Nimic nu garantează că sursele bune, ale căror informaţii s-au dovedit valabile în trecut, nu s pot înşela într-o bună zi sau că sursele rele, de la care s-au obţinut dor informaţii false, vagi ori deformate, nu pot furniza la un moment dat informaţii care să se verifice. VII Criteriul costurilor,care îi determină pe ziarişti să recurgă la agenţiile de presă, serviciile de presă sau de relaţii publice, este corelat cu cel al productivităţii surselor (cantitatea şi calitatea mesajelor furnizate cu regularitate, la un cost minim). VIII Credibilitatea este şi ea la fel de importantă în selectarea surselor. O dată în plus, sunt plasate în poziţie privilegiată: - agenţiile de presă : ştirile furnizate de acestea sunt în general reproduse fără modificări majore şi fără verificarea informaţiei. - şi sursele oficiale / instituţionale: mesajele acestora poartă marca autorităţii. În acelaşi spectru al surselor credibile se situează şi mijloacele de informare concurente. • Standardizarea producţiei de ştiri Agenţiile de presă se află întotdeauna în centrul sistemului mediatic din fiecare ţară. Ele joacă rolul de angrosişti cu o funcţie triplă de colectare, tratare şi distribuire în flux continuu a informaţiei. După categoriile de informaţii colectate şi distribuite agenţiile se împart: a) Agenţiile de informaţii generale sunt grupate în trei categorii după întinderea relaţiei geografice de colectare: - Agenţiile naţionale se cantonează la culegerea şi difuzarea ştirilor despre ţara lor de origine.

4

- Agenţiile mondiale au ambiţioasa vocaţie de a-şi ţine abonaţii la curent cu toate evenimentele importante care se întâmplă la nivel planetar. - Agenţiile specializate în anumite sectoare ale informaţiei, cum ar fi cel economic, bursier, comercial, juridic etc, difuzează buletine zilnice sau săptămânale, articole şi chiar pagini integrale pe care le pot prelucra ziarele. b) Agenţiile specializate: în anumite sectoare ale informaţiei, cum ar fi cel economic, bursier, comercial, juridic, ştiinţific, turistic etc.. difuzează buletine zilnice sau săptămânale, articole şi chir pagini integrale pe care le pot prelua ziarele. Din ceastă categorie mai fac parte şi agenţiile fotografice. Consecinţele fireşti ale funcţionării agenţiilor de presă în regim de „producţie de serie” sunt normarea operaţiunilor de selectare, triere, tratare şi formatare a informaţiei, precum şi diviziunea strictă a sarcinilor ziariştilor. Logicile care stau la baza raţionalizării producerii de informaţie sunt : - cea comercială (rentabilizarea cu costuri reduse) şi - cea tehnologică (informatizarea facilitând conectarea la reţele de distribuire a informaţiei de către agenţiile de presă, precum şi simplificarea operaţiilor de selectare şi tratare 2 COLECTAREA INFORMAŢIEI • Accesul la informaţie A culege informaţia înseamnă fie a o primi, fie a o căuta. Uşile sunt deschise ziariştilor când sursele au mesaje de transmis. Accesul devine mai complicat în momentul în care ziaristul încearcă o investigaţie La noi, în absenţa unei legi a presei şi a unei legi privind accesul la informaţie, reglementări în acest sens apar în două texte legislative.: Constituţia României şi Legea Audiovizualului. Constituţia, adoptată în 1991 prevede: - dreptul neîngrădit al oricărei persoane de a avea acces la orice informaţie de interes public. Acest drept nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau siguranţa naţională. - obligativitatea unei informări corecte a opiniei publice - dreptul fiecărei persoane la libertatea de expresie, libertatea de a o căutaq, de a primi şi de a transmite informaţii şi idei prin orice mijloace, fără vreun amestec din partea autorităţilor publice şi independent de frontierele de stat. • Atribuirea de informaţii unei surse Potrivit unei recomandări a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, bazată pe art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului, ziariştilor li se admite dreptul de a nu-şi divulga sursele confidenţiale. Este obligaţia ziaristului să stabilească din primele momente ale colaborării sale cu sursa aceste convenţii de atribuire a informaţiei. Informaţia „off the record”: - este dată în „afara înregistrării”, confidenţial, doar pt. ştiinţa reporterului - îi deschide ziaristului noi piste de investigaţie, - îi ajută să înţeleagă mai bine un eveniment, o situaţie. Informaţia obţinută „on deep background”(„de context ascuns”): - nu se poate folosi prin citare directă şi nici nu i se poate atribui sursei. - ziaristul poate să o preia pe cont propriu

5

Informaţia de „context”, „on background”: - se poate cita ca atare fără a i se identifica sursa. - Formulările prin care aceasta îşi păstrează anonimatul sunt, de obicei,: un oficial, un înalt funcţionar, o sursă demnă de încredere, un apropiat al preşedenţiei etc.. Metode de colectare a informaţiei Demersul ziariştilor de culegere a informaţiei, se bazează pe trei metode esenţiale: documentarea, observaţia şi intervievarea. 1.Documentarea: Se poate face prin consultarea unor surse scrise, dar şi prin intervievare şi observaţie. Sursele de documentare pot fi: - publice : printre acestea se numără centrele de informare şi documentare, publicaţiile oficiale (Monitorul oficial),serviciile de documentare ale ziarelor, bibliotecile, fototecile, băncile de date instituţionale,internetul etc. - şi particulare: acestea sunt documente precum arhive personale, jurnale intime, dosarele şi fişierele proprii ale ziaristului etc.. Pt. a face accesibilă publicului informaţia pe care o desprinde din documentele consultate, ziaristul decodează limbajul instituţional al acestora, potrivit grilei sale de lectură. Observaţia poate fi practicată cu sau fără dezvăluirea identităţii reporterului. Dezvăluirea identităţii poate modifica atitudinea grupului sau a persoanei observate. Situaţia de „incognito” ridică unele probleme de etică şi anume: cât se poate dezvălui dintr-o informaţie obţinută sub identitate falsă? Principalele tipuri de observaţie sunt: 1 Participantă: - se poate realiza cu sau fără dezvăluirea reporterului - reporterul se alătură unui grup sau unei persoane despre care doreşte să scrie, - el trăieşte astfel o experienţă pe pielea lui, - reporterul poate valorifica mai bine latura dramatică şi evita şabloanele - se poate implica mai mult alături de sursele sale, dând dovadă de subiectivitate în aprecieri. 2 Neparticipantă: - reporterul priveşte, este martor, dar nu şi actor al evenimentului. - îşi declină sau nu identitatea, - stă de vb. cu persoanele implicate, dar prezenţa sa trebuie să aibă un impact redus asupra cursului evenimentelor. În aceste două tipuri de observaţie, persoanele observate sunt conştiente de prezenţa observatorului, deşi nu întotdeauna şi de identitatea sa. 3 Discretă: - reporterul este ca o „muscă pe perete”, este un observator detaşat, neluat în seamă de cei pe care îi observă. - el trage cu urechea, se uită pe gaura cheii, violând – în opinia multora – intimitatea unui grup. - acest tip de observaţie este folosit pt. a reda culoarea

6

Intervievarea oferă prin pluralitatea vocilor, perspective multiple asupra unui subiect. – organizarea preliminară este crucială. Reporterul trebuie să stabilească ordinea în care doreşte să strângă informaţiile, cu ce şi cu cine îşi începe explorarea. – Stăpânirea principiilor intervievării este esenţială. Cele 4 principii formulate de Melvin Mencher sunt: a)pregătirea temeinică a intervievării;b) stabilirea unei relaţii conversaţionale cu sursa; c)formularea unor întrebări de natură să stimuleze sursa să vb.; d)ascultarea atentă a interlocutorului. Pregătirea presupune cinci etape: – alegerea obiectului şi /sau a subiectului – documentarea prealabilă asupra interlocutorului – studierea prealabilă a temei – formularea întrebărilor – fixarea întâlnirii. II. Cum (nu) se colectează ştirile Rolul reporterului În ierarhia redacţională, reporterii formulează baza piramidei. Deasupra lor se află editorii:şefii de secţii sau departamente, secretarul general de redacţie, redactorii şefi adjuncţi, redactorul şef, directorii. Cu toate acestea, munca reporterului este cea mai importantă în economia unei redacţii, pentru că de ştirile colectate de el depinde conţinutul şi calitatea fiecărei publicaţii. Iar prima selecţie a evenimentelor îi aparţine chiar lui. Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, reporterul este un „ziarist însărcinat să culeagă şi să transmită de pe teren ştiri şi informaţii.” Reporterii generalişti, reporterii specializaţi De regulă, reporterii sunt „arondaţi tematic”. Munca lor este, cel mai adesea, repetitivă, de rutină. În general, reporterii se împart în două categorii: - specializaţi: răspund de un anumit domeniu (social, economic, politic, sportiv etc).Multe instituţii de presă practică „o rotaţie a cadrelor”: reporterii sunt repartizaţi unei alte secţii sau li se cere să acopere un alt domeniu, după ce o perioadă s-au ocupat de o anume felie a actualităţii. În acest fel se încearcă să se evite căderea în rutină şi subiectivismul. - şi generalişti: acoperă orice fel de subiect, nefiind arondaţi unui anume domeniu. Li se încredinţează, adesea, sarcina de a scrie „marele reportaj”ori reportaje de investigaţie. Fireşte, reporterii sunt, în primul rând, oameni de teren. Ei nu se nasc şi nu se fac „specializaţi” sau „generalişti”. În redacţiile mari, reporterii sunt împărţiţi pe secţii şi domenii. Organizarea internă diferă de la o instituţie de presă la alta. Generalişti ori specializaţi, reporterii sunt „nomazii”redacţiilor, spre deosebire de „sedentarii” ei, redactorii şi editorii din desk, care rareori părăsesc sediul, şi nici atunci pt. a culege informaţii, ci pt. a reprezenta ziarul.

7

Însuşirile unui bun reporter Unii cred că nu este nevoie de mult talent sau de multă pregătire de specialitate pentru a fi reporter. Oricine are ochi, mâini, picioare , carneţel, pix şi, eventual, un reportofon poate fi reporter. Cu toate acestea, un bun reporter are nevoie de mult mai mult; de o serie de însuşiri şi competenţe care să-i permită să treacă peste greutăţile acestei meserii şi să înregistreze întotdeauna ceea ce este mai important, mai relevant şi interesant, fără să facă rabat de la obiectivitate. Însuşirile de care trebuie să dea dovadă un ziarist pentru a fi un bun reporter: a) Simţul ştirii (flerul) Un bun reporter trebuie să aibă o doză din ceea ce oamenii numesc „fler” sau „instinct gazetăresc”, care îi permite să „adulmece” un subiect atrăgător şi să discearnă ceea ce este relevant de amănuntul nesemnificativ.. b) Simţul urgenţei Un bun reporter trebuie să ştie că de rapiditatea sa în culegerea şi transmiterea informaţiei depind atât succesul personal şi al redacţiei, cât şi, în primul rând informarea promptă a publicului c) Capacitatea de a respecta termenele de predare a materialelor Fie că lucrează într-un cotidian, post de radio, televiziune, ori agenţie de presă, reporterul este mereu presat de închiderea ediţiei. Informaţiile trebuie să prindă pagina înainte ca aceasta să fie definitivată şi trimisă la tipografie, înainte ca jurnalul de ştiri să înceapă sau ca fluxul de informaţii al agenţiei să se închidă. d) Capacitatea de încadrare a ştirilor în spaţiul disponibil După culegerea informaţiilor, ziaristul trebuie să fie capabil să se încadreze în dimensiunea hotărâtă pt. un articol. Pt. că spaţul tipografic este restrâns, gazetarii trebuie să aibă abilitatea de a reda, în cât mai puţine cuvinte, informaţiile cele mai importante, relevante şi interesante legate de subiect. Acelaşi lucru este valabil şi pt. jurnaliştii din audiovizual. e) Bunul simţ sau simţul comun ne ajută la: - selectarea detaliilor celor mai semnificative ale unui eveniment - sau chiar a ceea ce este sau nu este demn de a fi relatat într-un ziar. - ne ajută să evităm situaţii penibile şi să ne menţinem în limitele bunei cuviinţe şi ale deontologiei. - Lipsa bunului simţ poate duce la situaţii jenante. f) Obsesia preciziei –unul dintre lucrurile pe care un bun reporter trebuie să le facă neapărat este observarea şi notarea atentă şi corectă a tuturor elementelor care dau contextul unui anumit eveniment, inclusiv a numelor şi funcţiilor persoanelor pe care le-a intervievat şi a instituţiilor pe care acesta le reprezintă. g) Toleranţa – cei care practică jurnalismul pot întâlni tot felul de oameni, ei trebuie trataţi la fel, fără iritare şi, mai ales, fără prejudecăţi. Fără prejudecăţi: acesta ar trebui să fie moto-ul tuturor ziariştilor independenţi. h) Capacitatea de a schimba registrele Un bun reporter reuşeşte, de obicei, să nu intre în dispute u interlocutorii. Acesta presupune alegerea unui limbaj diferenţiat şi/sau a unei vestimentaţii adecvate în funcţie de interlocutori şi de loc. i) Disponibilitatea şi abilitatea de a asculta A fi reporter înseamnă a asculta, a fi reporter nu înseamnă, în niciun caz, a vorbi.

8

j) Curiozitatea Mulţi plasează această calitate în capul listei de însuşiri ale jurnaliştilor. Un reporter este, prin definiţie, dornic să afle totul, iar curiozitatea şi-o manifestă în numele datoriei de a informa publicul. k) Perseverenţa În jurnalism, perseverenţa devine o condiţie esenţială a succesului. De ex., este nevoie de perseverenţă pt. a contacta o personalitate prea ocupată, care evită cu obstinaţie întâlnirea cu reporterul în vederea unui interviu. Unii jurnalişti păcătuiesc adesea neglijând aşanumitele follow-up-uri: ei nu urmăresc cursul evenimentelor ce decurg din faptul relatat. Perseverenţa în urmărirea firului unui subiect sau al altuia reprezintă unul din secretele reporterilor de succes. l) Fapte nu presupuneri O tentaţie căreia îi cad pradă uneori jurnaliştii este aceea de a se lansa rapid în presupuneri, pornind de la anumit fapte, fără a verifica, în prealabil, dacă ceea ce oferă ele ca informaţie cititorul este sau nu adevărat. Cunoştinţe şi echipamente Pe lângă o serie de aptitudini, reporterul are nevoie, pentru a-şi face meseria în mod profesionist, de o serie de cunoştinţe şi ustensile. a) Carnet de notiţe şi pix. Reporterii experimentaţi recomandă folosirea a două caiete: unul folosit pe tren şi altul la birou. b) Agendă. În agendă trebuie să fie trecute toate datele privind persoanele cu care reporterii vin în contact. c) Reportofonul. Reporterul fără reportofon nu este cu adevărat gazetar. Este de preferat ca atunci când este folosit, reportofonul să fie dublat de clasicul carneţel reportericesc, în care să fie notate datele principale ale discuţiei. d) Stenografie: poate fi de mare ajutor în activitatea reporterului, pt. că permite notarea cuc. în ritmul în care acestea sunt pronunţate de interlocutori. e) Dactilografie. Este recomandabil ca jurnaliştii să cunoască „metoda oarbă”, care permite dactilografierea rapidă, cu toate degetele mânii, fără contactul vizual sau claviatura. f) Cunoştinţe de lucru pe computer. Stăpânirea unor programe de editare de text şi chiar de punere în pagină este esenţială. Computerul simplifică şi eficientizează procesul redacţional g) Aparatul de fotografiat este necesar, deoarece, întâmplător, reporterii pot fi martorii unui eveniment deosebit, care merită fotografiat. h) Limbile străine. Stăpânirea uneia sau mai multe limbi de circulaţie internaţională lărgeşte considerabil orizonturile reporterului. Valoarea de informaţie Gazetarii sunt puşi, zi de zi, în situaţia de a estima valoarea de informaţie (newsworthiness sau news value) altfel spus, ştiricitatea faptelor, evenimentelor şi întâmplărilor. În bibliografia de specialitate, editorii sunt desemnaţi prin sintagma de

9

„păzitori de porţi”(gate-keepers). Aceasta înseamnă că ei sunt aceia care controlează şi regularizează fluxul de informaţii şi de materiale care invadează redacţia, stabilind: a) ce corespunde şi ce nu corespunde profilului şi intereselor acesteia, b) ce elemente, din totalul celor selectate, trebuie să ocupe o poziţie prioritară. După evaluarea ştiricităţii evenimentelor, David Randall propune următoarea clasificare: - Cea mai mică valoare o au ştirile despre ce se spune. - Următoarele pe scala valorii de informaţie sunt ştirile despre ceea ce se spune că se va întâmpla. - O mai mare valoare o au ştirile despre ceea ce se spune că se întâmplă sau că sa întâmplat. - Valoarea cea mai mare o au ştirile despre ceea ce s-a întâmplat.: articolele despre fapte şi evenimente reale, care pot fi dovedite. Pentru a determina ce merită şi ne nu merită a fi publicat, jurnaliştii iau în calcul o serie de criterii: a) Proximitatea temporală. O informaţie este cu atât mai valoroasă, cu cât este mai recentă. Acest criteriu nu trebuie absolutizat. b) Proximitatea spaţială. Fiecare instituţie de informare în masă are un public ţintă, un public căruia mesajele transmise de respectiva instituţie îi sunt destinate . „Dacă ar neglija acest criteriu, toate ziarele din lume ar avea, teoretic, aproape acelaşi conţinut. Dar nu ar satisface pe nimeni” c) Raritatea şi unicitatea (neobişnuitul). Cu cât un anumit fapt sau eveniment este mai neobişnuit, cu atât valoarea de informaţie este mai mare. A devenit banal pt. că este citat de toţi profesorii de jurnalism, exemplul cu omul muşcat de câine. Criteriul rarităţii şi unicităţii explică şi interesul mare acordat faptului divers. Un indicator al acestui criteriu este imprevizibilul. Cu cât lucrurile ne şochează petrecându-se cu totul altfel decât ne aşteptam, cu atât greutatea specifică a evenimentului este mai mare. d) Personalităţi. Implicarea, într-un anume eveniment, a unor personalităţi cunoscute publicului larg, dă informaţiei o valoare mai mare. e) Impact şi consecinţe. Valoarea de informaţie este mai mare cu cât evenimentul sau faptul respectiv afectează(interesează mai multe persoane. f) Conflict şi competiţia. Subiectele în care două sau mai multe persoane sau instituţii se situează pe poziţii opuse sau adverse au, în general, valoare de informaţie. g) Interesul uman.suferinţele şi bucuriile, încercările, necazurile ţi reuşitele semenilor îi interesează pe mulţi, chiar dacă evenimentele şi faptele relatate nu sunt neapărat subiecte cu impact major. Oamenii tind să se identifice cu semenii lor şi arată interes faţă de evenimentele deosebite din viaţa altor oameni obişnuiţi. Factorii care influenţează tratarea ştirilor Bruce D. Itule şi Douglas A. Anderson trec în revistă o serie de factori organizaţionali care influenţează tratarea subiectelor de presă în interiorul redacţiei: a) Instinctele (intuiţia) editorilor şi reporterilor

10

b) Publicul fiecărei instituţii de presă în parte, care este cel care decide, în ultimă instanţă, ce are valoare de informaţie şi ce nu. Jurnaliştii se pun în locul publicului, încercând să-i ghicească gusturile. Practica profesionistă preferă însă să apeleze la sondaje specializate apte să indice preferinţele şi structura cititorilor, ascultătorilor sau telespectatorilor. c) Spaţiul publicistic. În funcţie de acest factor, unele subiecte pot „prinde” ziarul sau nu. d) Cantitatea de ştiri disponibile. În zilele mai „slabe”din p.d.v. al frecvenţei evenimentelor, ziarele vor publica articole cu o valoare mai mică de informaţie. În zilele „aglomerate” însă, există posibilitatea ca subiecte relativ importante să rămână pe dinafară. e) Politica redacţională a fiecărei instituţii de presă f) Presiunile din partea patronului . Reporterii sunt în general conştienţi de interesele politice şi economice ale patronilor de presă. g) Influenţa companiilor care cumpără spaţiu publicitar. Relaţiile comerciale pot sta la baza unor articole despre activitatea firmelor respective, în secţiunea publicistică a ziarelor, aşa după cum unii editori pot avea reţinerea de a publica articole ce ar putea pune într-o lumină nefavorabilă firmele care cumpără spaţiu publicitar. h) Formula redacţională. Politica multor instituţii de presă este de a menţine o proporţie constantă între articolele pe teme locale, naţionale şi internaţionale. i) Competiţia între instituţiile de presă. Competiţia între publicaţii sau posturi de radio ori de televiziune cu profit similar afectează selecţia subiectelor. Conducerea instituţiilor de presă acţionează în unele cazuri după principiul: trebuie să oferim publicului subiecte pe care acesta nu le poate găsi la competitorii noştri. Această tendinţă, de a practica jurnalismul în haită, prezintă un mare risc: acela ca cititorii să „găsească peste tot acelaşi mozaic de evenimente. Astfel, anumite aspecte ale realităţii sunt prea mediatizate, în timp ce altele nu sunt cunoscute deloc, pt. că nimeni nu îndrăzneşte să se abată de la cărările bătătorite…” Sursele Un reporter este cu atât mai pregătit, cu cât stăpâneşte mai multe surse, deci mai multe modalităţi de a obţine informaţia.. Cu ajutorul surselor, reporterii obţin date şi le verifică veridicitatea. Un reporter care ştie să valorifice sursele are toate şansele să evite momentele de criză de subiecte. - Sursele se împart, în primul rând, în interne şi externe. Cele interne sunt reporterii, corespondenţii şi colaboratorii. Sursele externe sunt cele consultate de jurnalişti în afara redacţiei. - De asemenea, sursele pot fi directe ( acele surse la care jurnalistul are acces la „la prima mână”) şi indirecte („la mâna a doua”). Melvin Meucher împarte sursele în fizice (înregistrări, documente, colecţii de ziare) şi umane (autorităţile şi persoanele implicate în evenimente).sursele umane sunt mai puţin credibile decât cele fizice pt. că oamenii pot avea anumite interese de protejat - O altă clasificare împarte sursele în cele de birou şi de teren. Bazele de date sunt de mare ajutor reporterilor. - Alte surse de birou sunt: bibliotecile, dicţionare, enciclopedii, agendele de telefon, referinţe bibliografice.

11

Printre sursele la care apelează jurnaliştii se numără: a) conferinţele de presă: în cadrul acestora organizatorii au ocazia de a-şi prezenta realizările, nemulţumirile şi opiniile, iar jurnaliştii pot pune întrebări în legătură cu subiectele pe care le consideră importante pt. cititori. b) biefing-urile: informaţiile oferite au, de regulă, un caracter neoficial, ziariştilor fiindule permisă folosirea acestora fără citarea exactă a sursei. c) rapoartele de activitate. În ac. categorie intră diversele materiale realizate de instituţii ale statului şi de organizaţiile independente: rapoarte de actvitate, ale unor instituţii de monitorizare… d) comunicatele de presă: sunt transmise instituţiilor m-m de diversele instituţii, organizaţii şi persoane particulare şi pot anunţa un eveniment sau pot exprima un punct de vedere. Rolul reporterului este de a „traduce” termenii pe înţelesul publicului şi de a scoate în evidenţă informaţiile importante. e) broşuri, pliante, newsletters, publicaţii d promovare: aceste materiale sunt destinate clienţilor, presei şi chiar personalului propriu şi sunt, de regulă, mijloace de promovare a imaginii respectivei instituţii şi/sau de creare a culturii de firmă, mai degrabă decât de materiale informative. f) actori politici : o mare parte din materialele de presă au ca surse oamenii politici. Aceştia cultivă relaţiile cu presa, pt. că apariţiile în m-m contribuie la menţinerea sau sporirea popularităţii. Jurnaliştii publică intervenţiile şi punctele de vedere ale politicienilor chiar şi atunci când acestea nu au valoare de informaţie, ci sunt, de fapt, simple stratageme pt. a prinde un loc în pagină sau în jurnalele audio şi vizuale. Foarte multe din aceste ştiri se încadrează în categoria articolelor despre ce se spune, şi nu despre ce se întâmplă în realitate. g) grupuri de presiune (sau de lobby). Aceste grupuri acţionează pe lângă politicieni, dar şi pe lângă presă, pt. că, prin m-m, problemele pot ajunge mai uşor în atenţia autorităţilor şi a publicului. h) universităţi şi institute de cercetare: sunt surse ideale pt. obţinerea informaţiilor legate de inenţii, descoperiri, sondaje, cercetări ştiinţifice. i) alţi ziarişti j) alte publicaţii, posturi de radio sau TV. Lectura zilnică a presei, ca şi urmărirea de ştiri din audiovizual constituie o sursă inepuizabilă de idei pt. jurnalişti. O ştire mică poate fi punctul de pornire pt. o mare lovitură de presă. Ziarele centrale preiau de multe ori informaţii din presa locală sau îşi trimit reporterii pe urma unor semnale apărute în publicaţiile de provincie. Ziarele şi revistele specializate conţin, de asemenea, informaţii care pot fi valorificate de presa de larg interes. Parcurgerea atentă a anunţurilor de mică publicitate poate şi ea să ofere surprize. k) agenţii de presă Acestea sunt, de fapt, un prim nivel de filtrare a informaţiilor, de selecţie a a venimentelor. Ele joacă un rol imp. în mondializarea fluxurilor de info., ţinând cont de necesitatea ca ele să colecteze informaţia din întreaga lume şi, eventual, să o redifuzeze unor clienţi răspândiţi pe toată suprafaţa globului. l) oamenii obişnuiţi. Adeseori oamenii obişnuiţi pot furniza subiecte extrem de interesante.

12

Una din practicile jurnalistice curente este microtrotuarul sau vox-po-ul care constă în realizarea unor scurte interviuri cu oameni de pe stradă, în legătură cu o anumită temă. Acestea au meritul de a conferi materialelor jurnalistice o notă mai umană, de a lua în considerare, fie şi în mod simbolic, reacţiile populaţiei faţă de temele acoperite de gazetari. Alte surse: ministerele şi instituţii oficiale, sindicatele, poliţia, pompierii, salvarea, organizaţii neguvernamentale. Enumerarea lor nu poate fi nicidecum exhaustivă.

Relaţia reporter-sursă Reporterii experimentaţi recomandă o atitudine cât mai deschisă şi mai sinceră faţă de surdele umane. Cei intervievaţi trebuie să se simtă în largul lor şi să fie încurajaţi să ofere cât mai multe informaţii. Ziariştii serioşi se legitimează în faţa surselor. O altă condiţie a profesionalismului este aceea de a manifesta suspiciune faţă de toate sursele. Adesea oamenii oferă informaţii cu un anumit motiv. Aceasta nu înseamnă neapărat că informaţiile respective nu trebuie să apară, însă reporterul trebuie să aibă grijă ca ele să fie corecte şi/sau corect prezentate. Reporterul treb. să obţină reacţiile şi opiniile tuturor părţilor implicate în conflict. On the record / Off the record Surse identificate( Surse neidentificate; Protejarea surselor Sintagmele au intrat în limbajul gazetăresc, dar traducerea lor joacă de multe ori feste. On the record şi off the record nu înseamnă întotdeauna oficial şi neoficial. Ele se referă la declaraţiile surselor şi înseamnă pentru înregistrare şi în afara înregistrării sau, cu atribuire şi fără atribuire. Există 2 posibilităţi, în momentul în care o sursă cere să vb Off the record : – sursa oferă informaţii de context, care trebuie să fie verificate şi confirmate printr-o altă sursă pt. a fi folosite. – Informaţiile por fi publicate, însă fără să fie atribuite. Sursa va fi citată ca sursă neidentificată sau anonimă. Reporterii trebuie să aibă în vedere protejarea surselor. Au obligaţia de a nu divulga, sub niciun motiv, identitatea surselor atunci când acestea doresc să-şi păstreze anonimatul. On the record – sursa trebuie să fie identificată. În acest fel informaţiile sunt mai credibile, mai uşor de verificat, mai valoroase. Mijloacele de documentare

13

Documentarea este activitatea cea mai importantă a reporterilor, mult mai anevoioasă şi mai cronofragă decât scrierea propriu-zisă. Colectarea informaţiilor se face prin intervievare şi prin observare, prin consultarea documentelor oficiale, cărţilor, ziarelor, internetului şi chiar a coşurilor pentru hârtii. a) Observaţia este metoda de documentare cea mai la îndemână a reporterului. Bine strunită, ea te poate ţine într-o alertă permanentă. Uneori, pt. a observa e bine să ştii să asculţi. (lasă-te pisălogit. S-ar putea să ai noroc.). Cu ochii mereu la pândă, un reporter va observa cu uşurinţă un amănunt care scoate în evidenţă chiar trăsătura principală a unui fapt, a unui personaj. El se obişnuieşte, treptat, să reţină concretul b) Reconstituirea. Ideal ar fi ca reporterul să se afle „atunci când trebuie, acolo unde trebuie.” De regulă însă, reporterul se află în situaţia de a reconstiutui evenimentul pe care tocmai l-a ratat şi de a scrie, de aceea, „povestea unei povestiri.” Adică să se bazeze pe relatările martorilor sau să dea telefon care trebuie, când trebuie şi cui trebuie. c) Reţeaua de surse. Reporterul trebuie să îşi construiască o reţea cât mai întinsă de surse. Aceste surse trebuie avizate, nu neapărat supuse. d) Metode neconvenţionale de colectare a informaţiilor Cu toate acestea e bine ca jurnalistul să se ferească de metode ce l-ar putea pune într-o situaţie penibilă dacă ar fi dezvăluite: „Reportofoane ascunse, travestiuri, denaturări, minciuni etc. sunt mijloace jalnice care repugnă majorităţii oamenilor şi creează îndoieli în privinţa moralei şi credibilităţii ziarului precum şi calităţii informaţiilor relatate.” Oricum ar fi, găsirea sursei celei mai potrivite la momentul potrivit rămâne partea cea mai vulnerabilă a muncii reporterului. De aceea, reporterii treb. să ştie „să întindă o plasă cât mai mare.” e) Intervievarea Identificarea surselor potrivite la momentul potrivit este o condiţie necesară, dar nu suficientă pt. succesul reporterului. Mai treb. să ştii si cum să le faci să vb. Răspunsurile cele mai bune le primesc reporterii care pun cele mai bune întrebări. Înainte de a fi un gen publicistic, interviul este un mijloc de documentare al reporterului, unul complementar observaţiei. f) Predocumentarea Interviul nu este decât finalul procesului de documentare, care începe cu identificarea surselor şi continuă cu punerea la cale a unui scenariu de chestionare a acestora. Momentul se numeşte preinterviu sau predocumentare. Preinterviu înseamnă, printre altele, un set de întrebări dinainte construite. Reporterul se va acomoda, flexibil, la mersul convorbirii, dar întrebările pregătite îl vor ajuta să nu piardă firul ideii, să ţină interviul sub control. Reporterul trebuie să se predocumenteze. Ca să poată pune întrebări pertinente, dar şi ca să nu se facă de râs reporterul treb. să cunoască opera şi activitatea personalităţii în cauză. El va trebui să consulte : - colecţia şi arhivele, de hârtie sau cibernetice, ale redacţiei - arhive - cărţile de telefon. g) Verificarea informaţiilor

14

Un element esenţial al documentării este verificarea acurateţei informaţiilor pe care le deţin. Reporterii trebuie să se asigure că informaţiile pe care le deţin sunt corecte, adevărate şi complete. Jurnaliştii nu trebuie să neglijeze niciodată încrucişarea surselor. h) Încrucişarea surselor Presupune găsirea a cel puţin două surse de la care jurnalistul culege informaţii în legătură cu un anumit eveniment. Această regulă este valabilă mai ales în cazul unor fapte şi evenimente de a căror desfăşurare şi implicaţii nu suntem siguri sau în legătură cu care există păreri şi relatări contradictorii. Este recomandată contactarea, pe cât posibil, a tuturor celor implicaţi în desfăşurarea faptelor, pt. a consemna toate punctele de vedere şi opiniile acestora. TEHNICI FUNDAMENTALE DE COLECTARE A INFORMAŢIILOR Textul jurnalistic Pentru a redacta articole, jurnalistul extrage cuvinte in repertoriul lexical, formează enunţuri folosind prescripţiile sintactice în vigoare, construieşte tete cu ajutorul modelelor retorice însuşite prin învăţare sau prin lectura altor texte. Textul jurnalistic se individualizează în primul rând prin: Condiţiile specifice de producere a textului jurnalistic: a) Textul jurnalistic:este redactat de un jurnalist angajat, prin contract permanent sau de colaborare, al unei publicaţii, care îşi asumă toate responsabilităţile privind respectarea strategiei publicistice şi a regulilor deontologice ce derivă din contract. Forma finală a textului jurnalistic este rezultatul activităţii de colectare, de selecţie, ierarhizare şi condensare a informaţiei. •Producerea textelor jurnalistice se supune constrângerilor generate de difuzarea şi receptarea lor într-un timp şi spaţiu identificate cu precizie. Textul jurnalistic nu oferă informaţia brută, ea este în prealabil tratată sau „filtrată”de jurnalist în aşa fel în cât să răspundă aşteptărilor publicului. •Filtrarea informaţiilor ţine de natura informaţiei, a canalului de transmisie şi de tipul de text dorit de realizat. Criterii de analiză a filtrării informaţiei: 1)originalitatea mesajului: presa de informare consideră demne de interesul publicului doar acele evenimente care conţin elemente de actualitate, neaşteptate, neobişnuite care trimit la schimbări în raport cu o tradiţie statuată convenţional sau care modifică percepţia comună a realităţii. 2)Gradul de inteligibilitate a mesajului: o informaţie, oricât de indedită ar fi, nu este receptată de cititori, decât dacă textul este redactat într-un limbaj accesibil publicului căruia i se adresează. Se recomandă folosirea termenilor simpli, frazelor scurte şi evitarea termenilor abstracţi, frazele lungi structurile sintactice arborescente, inversiunile cu valoare stilistică. 3) Gradul de implicare a publicului: o informaţie poate afecta un public mai larg sau mai restrâns, poate implica reacţii imediate, îndepărtate sau nu stârneşte nici un fel de ecou. În funcţie gradul de implicare a publicului jurnalistul va alege genul jurnalistic:

15

ştire sau reportaj, anchetă, interviu şi va solicita alocarea unui spaţiu tipografic mai mic sau mai mare. 4) Impactul pe care informaţia în are în psihicul uman: cu cât informaţia atinge straturi mai profunde ale psihicului uman, cu atât probabilitatea ca ea să fie reţinută este mai mare. Astfel, referirile la violenţă, sex, viaţă de familie ating straturile profunde ale psihicului uman, ceea ce explică exploatarea acestor teme de presa de senzaţie, care se adresează unui public larg, cu un nivel de instrucţie mediu şi sub-mediu. Informaţiile care tratează probleme economice, sociale, politice, afectează structuri superficiale ale psihicului uman, iar receptarea lor se realizează într-un grad mai mare, cu cât nivelul de instrucţie al publicului este mai ridicat. b) Textul jurnalistic – ca vehicul al informaţiei El este în acelaşi timp: - produs destinat cumpărării şi consumului, - suport al informaţiei necesare sau dorite; - şi îndeplineşte funcţia de serviciu public. Informaţia se structurează ţinând seamă atât de sistemul de referinţe (obişnuinţe de lectură, cunoştinţe, interese ) al publicului său, cât şi de sfera tematică a evenimentului. c) Sistemul mass-media este legat de conceptul de eveniment: evenimentul determină atât activitatea ziariştilor, cât şi interesul publicului. Prin eveniment se înţelege orice întâmplare din realitatea înconjurătoare, cu o anumită semnificaţie pentru un individ sau pentru un grup uman. Evenimentul reprezintă una din constrângerile majore care acţionează asupra jurnalistului. Evenimentul ancorează publicul în cotidian. d) În situaţia în care jurnalistul transmite informaţii referitoare la un eveniment, prin intermediul unui text tipărit, vorbit sau însoţit de imagini, informaţii care interesează publicul vizat, el realizează un act de comunicare. Orice act de comunicare presupune: emiţător(E), destinatarul sau receptorul (D/R) şi mesajul (M) Funcţiile limbajului (Roman Jakobson): •funcţia referenţială – axată pe contextul comunicării - Centrează comunicarea pe referent (realitatea obiectivă numită prin limbă) - Este un element ce defineşte orice text jurnalistic, - Este pertinentă în cazul actelor de comunicare ce desemnează constituenţii evenimentului. •funcţia conativă – axată pe receptor - Specifică interviului, aceasta este exploatată de publicişti în relaţia jurnalist-intrelocutor. - Ea nu poate fi identificată decât foarte rar în mesajul publicistic, mesaj ce mediază relaţia dintre jurnalist şi public. - În audiovizual, unde întâlnim des formulări de tipul „stimaţi spectatori/telespectatori,” adresarea directă are mai ales rolul de a stabili contactul cu publicul şi nu pe acela de a centra atenţia pe persoana destinatarului. •funcţia expresivă: – axată pe emiţător.

16

În textul jurnalistic, funcţia expresivă este prezentă în situaţia în care emiţătoruljurnalist utilizează pronumele „eu” şi formulează enunţuri prin care transmite judecăţi personale. - Unul dintre genurile jurnalistice care utilizează funcţia expresivă este editorialul. Mărci ale subiectivităţii mai găsim şi în reportaj, ori de câte ori autorul utilizează persoana întâi sau exprimă trăiri personale. •funcţia fatică – axată pe calul de transmisie - În comunicarea jurnalistică prin mijloacele specifice presei tipărite, funcţia fatică se realizează atât la nivelul graficii unui ziarului, cât şi la nivelul construcţiei textului şi selectării limbajului adecvat. •funcţia metalingvistică – axată pe cod •funcţia poetică – axată pe mesaj - se realizează ori de câte ori comunicarea se centrează pe mesaj. - Este specifică textelor literare - În textul jurnalistic este evidenţiată atunci când emiţătorul utilizează figuri de limbaj, paralelismul, metafora, hiperbola, cu scopul de a atrage atenţia asupra mesajului. - Astfel de procedee găsim în unele texte de opinie şi în reportaje. Funcţiile specifice comunicării jurnalistice evidenţiate de analiza textului jurnalistic sunt funcţia referenţială şi funcţia fatică. Funcţia referenţială poate fi identificată cu ceea ce se numeşte funcţia informativă a textului jurnalistic. Se poate spune că funcţia referenţială ţine de esenţa textului jurnalistic şi funcţia fatică, de retorica acestuia. e) Alte abordări ale comunicării prin m-m evidenţiază ca definitorie noţiunea de contract Aceasta poate fi înţeleasă ca act de acceptare din partea receptorilor a condiţiilor impuse de emiţător mesajului, în situaţia în care mesajul răspunde unor nevoi culturale şi/sau sociale ale receptorului. Contractul se stabileşte în momentul în care receptorul selectează canalul mediatic, emisiunea, tipul de articol. Stabilirea contractului la momentul selecţiei iniţiale nu presupune „fidelitate”absolută din partea receptorului. Elemente de redactare a textului jurnalistic I Prejudecăţi şi nuanţări 1. Spune-mi pentru cine scrii ca să-ţi spun cum să scrii! A scrie bine înseamnă a scrie adecvat: adecvare la public, la canalul mediatic şi la exigenţele genului. 2. Mai degrabă detectiv decât filosof Oricât de bine ar scrie cineva despre un anume subiect, dacă acel subiect nu interesează, textul nu are nicio valoare jurnalistică. Un articol incomplet atrage mai întâi atenţia datorită carenţelor de informare şi nu datorită carenţelor stilistice. 3. Jurnalistul nu este o pasăre cântătoare! Un articol bun presupune un proces de elaborare, de rescriere şi nuanţare ori adecvare la diversele condiţii. În mare aceste etape sunt:

-

17

selectarea informaţiilor alegerea unghiului de abordare scrierea unei prime variante conceperea unui „atac” sau „intro” (paragraf introductiv) redactarea textului: semnele de punctuaţie, adjectivele, concordanţa timpurilor, corecturile stilistice. Un articol nu se poate scrie dintr-o dată. Articolul este refăcut de mai multe ori nu doar de către autor, ci şi de către editor. Editorul nu doar că intervine stilistic, ci, mai ales nuanţează, contextualizează. Un bun editor poate atenua un impact nedorit sau potenţa un efect. II. Etapele redactării stilului jurnalistic Stilul jurnalistic se caracterizează printr-o sintaxă concentrată, prin alegerea cuvântului clar, concret şi activ precum şi a detaliului obiectiv. De asemenea, stilulu jurnalistic are ca tendinţă eliminarea bruiajului semantic. 1. Caracteristicile stilului jurnalistic: A. Concizia: - eliminarea cuvintelor de prisos - a detaliilor de prisos - a propoziţiilor şi frazelor de prisos - a redundanţelor - simplitatea - raportul just diateza activă – diateza pasivă - sublinierea şi accentuarea în mod corect. B. Evitarea banalităţilor: 1.a figurilor de stil, 2.a clişeelor şi platitudinilor, 3.a personificărilor uzate prin abuz, 4.a obscurităţilor „academice”. C. Forme ale lizibilităţii: - fraze şi propoziţii scurte, - cuvinte simple. D. Semantica. De evitat: - cuvintele nefamiliare, - conotaţii reclamă deşănţată, - cuvinte evaluative. 2. Structura informaţiei: Datele de uz inter – tipuri şi nume de documente, numărul de înregistrare etc – nu au nicio relevanţă pentru cititori. O mare cantitate de informaţii nu înseamnă, automat, multă informaţie. Informaţia trebuie cernută, trebuie redusă la esenţial. Prea puţină informaţie naşte frustrări, dă senzaţia de insuficienţă de documentare, ceea ce înseamnă amatorism. Cum adecvăm cifrelele? - cifrele invocate au o precizie care nu aduce nici un plus de informaţie

– – – – –

18

se vor redacta cu „circa”, „aproape”, „aproximativ” sau „peste”(19848, circa 20000, ……). Prepoziţia peste are o mai mare putere, este pozitivă, urcătoare, în timp ce adverbele aproape şi aproximativ sunt descrescătoare. - În loc de cifrele corespunzătoare lunilor, mult mai firesc ar fi să apară numele acestora. - Norma cere ca numeralele până la zece se scriu în litere. Însă acestea se vor scrie în cifre când este vb. Despre o sumă apreciabilă de bani. Sfaturi practice pt. editori: - când apare o siglă, „traduceţi-o” sau folosiţi, la prima apariţie în text, numele întreg. - Când apare un termen tehnic, de jargon, nu eliminaţi neapărat cuv. Explicaţi-l printr-o apoziţie. - Când apare un nume mai puţin cunoscut, lămuriţi cine este persoana printr-o paranteză sau notă. 3. Eliminarea cuvintelor, a propoziţiilor şi frazelor de prisos Minimum de informaţie în minimum de cuvinte. Deci, puţină teorie. Lizibilitatea este determinată de: 1 numărul cuvintelor din propoziţie/frază, 2 simplitatea, 3 alegerea justă a cuvintelor, 4 construcţia logică a articolului. Indicele de lizibilitate al lui Gunning se bazează pe lungimea medie a frazei şi pe cuvintele dificile ale textului: I = (NM + % CD) * 0,4 Unde: I – valoarea indicelui NM – numărul mediu de cuvinte al unei propoziţii CD – procentajul de cuvinte dificile 0,4 – factor corelativ stabilit prin experimente Dacă trece de 12, se consideră că acel text nu este suficient de lizibil pt. cititorul standard. Tot ce se poate tăia fără ca informaţia să sufere trebuie tăiat. Sfaturi: • Contrageţi propoziţiile secundare în părţile de propoziţie corespunzătoare. • Eliminaţi acele cuv. a căror prezenţă nu este necesară fiindcă se ştie că despre ele, despre realitatea exprimată de ele este vb. • Renunţaţi la detaliile, nuanţările, precizările care nu aduc nici un spor de informaţie. 4. Editarea stilistică a textului Un bun editor încearcă să vadă: - repetiţiile, - cuvintele nepotrivite, - formele neîngrijite ale unor grafici, - topica, - pleonasmele, - locurile comune.

-

19

5. Editarea gramaticală Înseamnă folosirea corectă a semnelor de punctuaţie, iar apoi corectarea eventualelor greşeli morfo-sintactice. III. Folosirea unor cuvinte străine Ca primă regulă jurnalistică pentru citatele latineşti, ele se scriu cu un corp de literă deosebit de restul textului şi nu se pune în ghilimele. – ad hoc – „pentru acesta”, dar sensul s- dezvoltat la „pe loc” – alea icta est – „zarurile sunt aruncate” – persoana non grata – „indezirabil/ă” – alter ego –„alt eu” – aut Caesar, aut nihil: sau Cezar su nimic – dura lex: legile sunt dure – cui prodest: cui foloseşte – ex abrupto :brusc, fără nicio introducere – de facto şi de iure: de fapt şi de drept – etcc…… Atenţie la formele vis-à-vis, merci şi apropos care au dobândit deja cetăţenie română: şi s scriu vizavi, mersi, apropo.

PRINCIPII GENERALE DE FOLOSIRE A CITATELOR
Vocile textului şi vocea autorului Textul de presă reprezintă, într-o bună măsură, ceea ce spun oamenii şi cum o fac în diferitele lor ipostaze: ca persoane implicate în evenimente, ca martori (surse de informare) sau ca analişti (comentatori ai faptelor). Dinamica textului este asigurată de această dinamică a confruntărilor dintre oameni, dintre oameni şi societate, dintre oameni şi realitate. Citatele vor conferi veridicitatea, autenticitatea textului. Simpla citare nu aduce, automat,şi succesul. În anumite situaţii jurnalistul are şansa de a se întâlni cu briliante exprimări plastice sugestive pt. a evidenţia o idee, un eveniment, dar se poate întâlni şi cu declaraţii anoste , mustind de lucruri comune. Pt cele din urmă nu ai decât 2 soluţii: îi redai aşa cum e sau renunţi complet la această informaţie. Odată cuprinse între ghilimele, cuvintele trebuie să fie identice cu cele rostite. Ziaristul ar dreptul de a îndrepta greşeli gramaticale minore, de a elimina repetiţiile sau cuvintele de umplutură. Introducerea citatelor Arta folosirii citatelor se reduce la ştiinţa: alegerii, folosirii, parafrazării, renunţării. În aceste cazuri, trebuie să avem în vedere: precizia, claritatea, economia de limbaj. Alegerea citatelor Citatele care prezintă pe scurt ceea ce gândeşte o persoană, care oferă o perspectivă individuală într-o frază plastică, strălucitoare şi concisă, merită a fi renunţate.

20

Dar nu numai briliantele gândirii sunt de reţinut. Există şi altfel de formulări memorabile, adevărate „perle” de prostie şi incoerenţă, emise cu o frecvenţă îngrijorătoare mai ales de politicienii români. Utilizarea citatelor Citatele îndeplinesc funcţii standard: a) a documenta şi sprijini afirmaţiile la persoana a III-a făcute în introducere şi în restul său; b) a reliefa schimburile de replici şi depoziţiile din cadrul unor procese audieri, şedinţe şi al altor întâlniri în care se poartă discuţii. ; c) a evidenţia o chestiune controversată, atunci când formularea exactă poate constitui un punct de litigiu. d) a evidenţia unele distincţii şi nuanţe din pasajele importante ale unui discurs şi pt. a reflecta, cu ajutorul citatelor, particularităţile de limbaj ale vorbitorului.. Montajul se bazează pe găsirea acelor citate sugestive pentru evenimente şi personaj. Exactitatea Pentru discursurile care conţin elemente de noutate, exactitatea citatelor este absolut obligatorie. Exactitatea primează în faţa culorii, citatele fiind corect redate, chiar dacă sunt anoste. Explicaţii întârziate Când textul este bine organizat, citatele se încadrează natural în context. În caz contrar, ele par nişte gânduri întârziate. Capcanele atribuirii citatelor Ghilimelele semnalează prezenţa unei voci, alta decât cea a autorului. Precizarea, printrun verb declarativ: a spus, a afirmat, a reiterat, este necesară pentru a afla a cui este vocea. Dar, după ce v-aţi asigurat că cititorul ştie cine vb., feriţi-vă să tot precizaţi identitatea vorbitorului. Repetiţiile sunt supărătoare şi denotă stângăcia autorului. O altă greşeală, minoră în aparenţă, dar extrem de supărătoare, este identificarea vocii, tam-nisam, în mijlocul citatului. Tot amuzantă, dar şi supărătoare, este atribuirea unui citat direct mai multor persoane. Senzaţia pe care ne-o conferă o astfel de identificare este că reporterul a vorbit cu un cor. Fragmentarea Impulsul de a fi cât mai veridic şi cât mai obiectiv îi determină pe jurnaliştii debutanţi de să folosească adesea citate parţiale inutile, formate din două sau mai multe cuvinte banale. Este absolut obligatoriu citarea unui singur cuvânt : a) atunci când cuvântul sau cuvintele delimitează o atitudine faţă de evenimente b) când cuvântul (cuvintele) sugerează îndoiala. Cel mai important lucru este ca citatele să nu fie scoase din context. Ruperea unei fraze din conjunctura, din contextul în care ea a apărut, şi conexarea ei într-un alt ansamblu poate duce la: denaturare, dezinformare şi manipulare.

21

Tot cu o denaturare a sensului informaţiilor unui interlocutor ne întâlnim şi în cazul transformării unei întrebări în răspuns. Corectări Corectăm greşelile gramaticale, minore, nu pt. că am vrea să îmbunătăţim imaginea publică a interlocutorului nostru, ci pentru a da textului coerenţă şi claritate. Nu vom corecta în totalitate un idiom neconvenţional. Pt a fi păstrată specificitatea şi a reda culoarea locală, pot fi folosite expresii colocviale sau altele mai puţin obişnuite. Nu corectaţi declaraţiile politicienilor care au dificultăţi în abordarea unei teme. Nu este obligaţia noastră să protejăm pe nimeni de propriile greşeli, dar nici nu trebuie să facem ca vorbitorul să pară stupid, dacă s-a exprimat greşit din neatenţie sau este confuz din pricini obiective (oboseală, stres, emoţii). Este recomandabil să se evite vulgarităţile obişnuite. Ele nu sunt admise decât dacă sunt esenţiale pt. respectivul text. Şi de obicei nu prea sunt! Lipsiţi-vă de automatismele verbale care nu spun nimic.: orice star aflat în trecere printro ţară ori localitate sesizează că „oamenii sunt minunaţi”, oricărei dive „îi plac oamenii etc.” Citate şi defăimări Ghilimelele nu spun decât: „X a spus astă”, nu şi că „acesta este adevărul.” Citarea exactă şi atribuirea fără dubii a sursei nu ne absolvă de răspundere. Reproducerea unor afirmaţii defăimătoare se sancţionează la fel ca defăimarea însăşi. Citarea indirectă : - este des folosită pentru că lasă mai multe posibilităţi de manevră, dar comportă şi mai multe riscuri. - Primul şi cel mai important este acela de a denatura sensul afirmaţiilor prin folosirea unei formulări şi unei tonalităţi diferite de cele originale. - Sursele se vor indica de fiecare dată când apare o nouă informaţie . În citatele indirecte: - este nerecomandabil să se pună o frază întreagă între ghilimele. - Ele se folosesc numai pt. cuvintele semnificative sau pt. cele care exprimă fără echivoc atitudinea faţă de evenimente a unei persoane citate. - În citarea indirectă, textul este adesea încărcat, nejustificat cu expresii clarificatoare: „a spus în legătură cu, a spus despre, referindu-se la”. Cel mai adesea ele sunt inutile, pt. că din context se poate deduce lesne despre ce se vorbeşte şi la ce se face referire. În cazul textului cu mai multe voci şi mai multe fapte, pericolul îl constituie ambiguitatea referitoare la persoanele la care se raportează citatele. Dacă se simt ambiguităţi, ele se vor spulbera prin precizări aşezate între paranteze. Inserarea unei paranteze poate fi folosită pt. clarificarea unui termen tehnic sau a unui pronume. Informaţiile ce nu pot fi atribuite se vor cita numai în parafrază, iar sursele ce nu pot fi nici citate se vor introduce prin sintagme de genul „se crede că…”, „observatorii susţin”…, „analiştii..”. Şi totuşi, în multe cazuri astfel de sintagme ascund subiectivităţi vândute publicului printr-o mascată obiectivitate sau zvonuri pe care jurnalistul nu s-a mai ostenit să le verifice măcar sumar.

22

Etichetările - etichetările de genul „terorişti,” „fascişti,” „patrioţi” se pun între ghilimele şi se indică în mod clar cine le foloseşte, astfel reporterul şi le asumă. - citatele fac istorisirea faptelor mai vie, pentru că un text unde se aude numai o voce, este monoton. - foarte adesea citatele se utilizează în primul paragraf al textului de presă pt. că un om care vb este ceva viu, iar ghilimelele şi corpul de literă, care diferenţiază citatul, atrag imediat atenţia cititorului.

TITLUL JURNALISTIC
Importanţa titlului „Titlul constituie partea cea mai grea a meseriei de jurnalist. Nicăieri altundeva nu se concentrează laolaltă atât de multe probleme în atât de puţine cuvinte.” (Schmider, Esslinger). Aceeaşi autori stabilesc 5 cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească un titlu bun: – să aibă un mesaj foarte clar – mesajul să fie excerptat din informaţia principală a articolului şi nu din cea colaterală; – să existe o strânsă legătură între text şi titlu purtat de acesta; – titlul să fie corect formulat, uşor de înţeles şi fără echivoc ; – trebuie să dea cititorului un imbold spre lectură, să fie incitant; „Titlul trebuie să fie scurt, dar focalizat exact pe punctul central al textului (Hefferman, Lincon)”. În cazul ziarelor româneşti, unde informaţia se asociază cel mai adesea cu comentariul autorului articolului, unele dintre aceste cerinţe numai pot fi aplicate. În orice caz, încă din titlu, cititorul îşi poate da seama de orientarea publicaţiei, de profilul acesteia (cultural, socio-politic, de scandal etc..) Unele ziare se personalizează şi prin ingeniozitatea alcătuirii titlurilor, prin dispunerea lor în pagină sau prin grafica folosită. Definirea conceptului de titlu După DEX Titlul desemnează „un cuvânt sau text pus în fruntea unei lucrări sau a unei părţi distinctive a ei, indicând rezumativ sau sugestiv cuprinsul acesteia”;prin generalizare, „orice lucrare editată” Pt. L.H. Hoek titlu „este un ansamblu de grafeme desemnând elemente lingvistice care servesc la indicarea contextului şi care funcţionează ca nume propriu al textului.” Scurt istoric al titlului În Antichitate scrisul nu se înfăţişa cititorului sub forma cărţii de astăzi, ci a sulului de papirus ori pergament. Titlul, conform etimonului său originar (titulus) însemna atunci doar „inscripţie”, „indiciu”, „pretext”. Inscripţia ca atare nu individualiza, ci subordona textul unei convenţii unanim acceptate de un grup restrâns de iniţiaţi ai codului (religios, poetic, didactic, juridic etc.) Abia pe la 1500 îşi face apariţia cea dintâi pagină de titlu, completă şi separată de restul textului.

23

În secolul al XVI-lea, - titlul nu servea decât la deosebirea unei cărţi de altă carte. - În alte cazuri, textele erau pur şi simplu sine titulo, - Pe urmă în faza următoare, titlul va încerca să devină un fel de „reclamă” a cărţii pe care o desemna. - Pe la 1860 Baullet, considera că titlul trebuie să fie: „juste,simple, modeste, en termes propres, san figure, sans affection, sans obscurité, sans équivoque ” Titlul îndeplineşte criteriile unei limbi sau, mai exact spus, de vreme ce se bazează pe o limbă comună, criteriile unei limbi secundare; Titlul jurnalistic în diacronie David Randall : „ în trecut, ziarele prezentau articole de hard news (adică ştiri dramatice şi clare) cu titluri pe mai multe rânduri şi niveluri. Astfel se dădeau toate punctele principale ale subiectului şi uneori titlul conţinea tot atâtea cuvinte câte au astăzi titlul şi primul paragraf la un loc.” Astăzi „titlurile au devenit mai mari în ceea ce priveşte dimensiunea literelor, dar mult mai mici în ceea ce priveşte nr. de cuv. folosite şi, astfel, intro-ul a trebuit să preia sarcina vechilor titluri.” (David Randall) Titlul şi limba de lemn După F. Thom, trăsăturile principale ale limbajului de lemn folosit în regimul comunist, sunt : substantivizarea, preferinţa pt. construcţiile pasive i impersonale, comparativele, utilizarea modului imperativ, viziunea maniheistă, preluarea unor termeni din registrul militar, abundenţa de adjective etc.. Cenzura comunistă s-a abătut şi asupra titlurilor:ex. cartea lui Nicolae Balotă, Literatura absurdului, s-a numit iniţial Lupta cu absurdul, ceea ce putea fi o aluzie la absurdul epocii comuniste. Legături intre titlu şi text Orice titlu are un sens, dar el nu are încă o semnificaţie, semnificaţia apărând numai prin confruntarea generată de lectura căţii. Prin titlu carte devine unicat, aşa cum, prin nume devine o individualitate. Nu e mai puţin adevărat că o carte se poate individualiza în primul rând prin conţinut şi abia ulterior prin titlu. Astfel, pot exista mai multe mai multe volume de poezii intitulate la fel , dar ele se individualizează prin conţinutul lor propriu-zis şi prin renumele autorilor. Există însă şi extrema cealaltă, a titlului absolut necesar pt. o înţelegere corectă, adecvată, a mesajului unei opere. Titlurile capătă „semnificaţii simbolice, obiectul, starea, etc. pe care o indică primesc o poziţie privilegiată, o poziţie-cheie, fără de care cartea nu se poate explica.” Tipologia titlurilor: 1. Titlul clasic, tradiţional Cel mai vechi şi mai răspândit tip de titlu este acela care informează cititorul în privinţa conţinutului articolului, fără a recurge la alte procedee. În ceea ce priveşte jurnalistica,

24

titlurile informative, scurte continuă să fie folosite în publicaţiile existente: ex. „Transilvania a primit un buget mai mic decât Bucureştiul” 2. Titlurile bazate pe jocuri de cuvinte •Presupun din partea cititorului, pentru corecta lor „decriptare, anumite cunoştinţe istorice, politice, literare etc.: ex. Alianţa civică democrată, devine Alienaţia civică a Convenţiei Democrate •uneori, jocurile de cuvinte por porni de la numele unor politicieni, cunoscuţi: „Lui Boer i s-a terminat boieria” •alteori este speculată omonimia unor cuvinte: ex. „Pentru Curtea de Conturi, „contul rămâne” deschis. 3. Titlul citat • se foloseşte mai ales în cazul interviului, când o afirmaţie importantă, insolită, senzaţională, atât excerptată şi folosită drept titlu. Ex. Radu Vasile: „România va rata integrarea in NATO şi UE, dacă nu va demonstra în 10 luni că va face reformă.” În cazul în care se recurge la acest procedeu, citatul trebuie folosit cu maximă rigoare, nefiind permisă omiterea sau adăugarea unor cuv., deoarece cititorul avizat, care va parcurge interviul respectiv, va fi neplăcut surprins dacă nu va găsi titlul reprodus aidoma în corpul textului. • unele redacţii sau jurnalişti recurg la parafrazarea, eliminând anumite cuv. sau adăugând altele, pt. a-i da o anumită independenţă titlului. Aceste parafrazări trebuie făcute cu maximă prudenţă, pt. că oricând pot apărea distorsionări de sens, truncheri etc. • alături de citatul riguros sau parafrazarea cât mai exactă, există şi o a treia cale, total nerecomandată: utilizarea unui citat fără ca acesta să se regăsească în articolul propriuzis. Citatul folosit drept titlu trebuie să se regăsească în interiorul articolului. 4. Titluri care exploatează valorile stilistice ale unor semne de punctuaţie ex: „Maria Tereza împărăteasa care a născut…16 copii!” •punctele de suspensie au rolul de a atrage atenţia asupra unui fapt - surpriză. 5. Titlurile care parafrazează: - proverbe şi zicători, „Prim-miniştrii trece, bugetul rămâne” , de la Apa trece, pietrele rămân - versuri: „Spioni au fost, spioni sunt încă”, parodierea versului „Eroi au fost, eroi sunt încă.” - maxime sau expresii celebre: „Sic tranzit Gloria Craiovei” după celebra expresie „Sic tranzit gloria mundi” - titluri de opere, filme, melodii.: „Alo aterizează ţigareta!” după titlul filmului „Alo aterizează bunica!” 6. Titluri care utilizează rime: „ Unii cu faima, alţii cu spaima” • uneori acest procedeu se foloseşte mizând pe cacofonie: „Viorel, noi te iubim/ că ca tine nu găsim”(SAFI) 7. Titluri care folosesc jocuri de litere Ex. „Primarul fun(er)ar”

25

8. Titluri interogative sau exclamativ-imperative. Titlurile interogative au avantajul de a constitui o provocare la adresa curiozităţii cititorului, care se grăbeşte să citească articolul pentru a afla răspuns la întrebarea pusă. Ex. : „Silviu Brucan s-a lepădat de Marx şi Engels” Ex de titlu exclamativ-imperativ: „Jos labele de pe popoarele libere” 9. Titluri defective d predicat Predicatul poate fi marcat: - prin linie de pauză (-): „Clasa managerială – multe drepturi şi nicio obligaţie”, - prin două puncte (:): „Încă un tezaur înstrăinat: cel din Sânnicolau Mare” - sau prin semnul egalităţii (=): „Marfa fără căutare = o piaţă ignorată.” 10. Titluri asociate cu supratitluri şi su subtitluri • uneori pot apărea doar supratitluiri şi titluri, alteori doar titluri şi subtlituri, după cum şi varianta simultană a celor trei categorii este destul de frecventă. • în privinţa relaţiilor sintactice, de regulă supratitlurile sunt legate semantic de titluri, în sensul că supratitlul este o subordonată care se antepune principalei din titlu: „La votul pt. desemnarea noului prim-ministru/ Radu Vasile şi-a zdrobit adversarii.” •în cazul subtitlului şi al titlului, poate exista o relaţie de interdependenţă: „Pregătiri pt. noul premier la Palatul Victoria/Omochetă nouă şi sepepişti urlând la ziarişti.” •de obicei, supratitlurile, titlurile,şi subtitlurile, care rezumă ideile articolului respectiv, se culeg cu caractere diferite, ceea ce le asigură şi o anumită autonomie. 11. Titlurile evazive, care derutează cititorii • în cazul acestora, există o contradicţie între semnificaţia titlului propriu-zis şi conţinutul articolului. Ex: un titlu precum „Timişoara se pregăteşte de război” este cât se poate de alarmant pt. cetăţeanul de rând, până când află că, de fapt, este vorba de… disputele paşnice dintre Consiliul Local al municipiului Timişora şi Consiliul Judeţean Timiş pe tema împărţirii banilor afectaţi administraţiei locale. Asemenea practici, care trădează goana după tradiţionalul ieftin, nu sunt recomandabile. El pot atrage cititorul pe moment, dar a doua zi el nu va mai cumpăra ziarul, văzând care este calitatea informaţiilor ce i se oferă.

Partea a III-a

ŞTIREA
I DEFINIRE : 1.Prima accepţie pe care o dă, Micul Dicţionar Enciclopedic ştirii este aceea de „veste”(în presă ,la radio),, informaţie scurtă şi operativă despre eveniment. 2 .Potrivit DEX , prin ştire trebuie să înţelegem o „veste”, informaţie, noutate. 3.Un dicţionar de neologisme defineşte termenii de „mesaj”, „veste”, „informaţie”, unii printr-alţii. 4.Pt. G. Hough, ştirea era mai „imprevizibilă ca vântul.” 5. J.Pulitzer cerea ştirilor să fie „originale, distincte, romantice, înspăimântătoare, unice, curioase, trăsnite, comice, ciudate şi care să te facă să vb despre ele.”

26

Oricum ştirea este ceva mai mult sau măcar altceva decât ne spun definiţiile din dicţionare. DEF: Aşadar, ştirea este o mărturie despre un eveniment. Dar nu o mărturie oarecare, ci una „în care autorul este chemat să spună ceea ce a văzut, numai ce a văzut şi nimic mai mult decât ceea ce a văzut.” Ziarul este o întreprindere care are drept funcţie transformarea evenimentelor în ştiri. Ştirea este văzută adesea ca sinonim perfect al informaţiei. şi una şi cealaltă se referă la acelaşi gen jurnalistic. II Cum nu se scrie o ştire Orice ştire trebuie să răspundă la întrebările: cine?, ce?, , când? unde?, de ce?, cum?.aceasta este o paradigmă cunoscută în presa anglo-saxonă de specialitate sub denumirea de 5W: who?, What?, When? Whwre?, Why? la care se adaugă u H de la Hau? Aceste întrebări nu sunt egale între ele ca valoare. Ce? este cu adevărat importantă, cine? o urmează îndeaproape, iar unde? şi când? vin imediat. Aşa se întâmplă în cele mai multe cazuri, dar nu întotdeauna. Ordinea de importanţă nu va fi niciodată aceeaşi pt. un bun jurnalist. Ea va fi dictată, însă, nu de inspiraţia lui, ci de natura însăşi a evenimentului, uneori şi de unghiul de abordare a subiectului ales de autor. Lista întrebărilor din paradigmă nu este exhaustivă. În afară de aceste întrebări, un bun jurnalist trebuie să răspundă la oricare alta pe care cititorul şi-o poate pune în timp ce citeşte ştirea. Dacă, din anumite motive, dintre care cel mai frecvent este acela că nu ss-a putut documenta suficient, jurnalistul nu reuşeşte să răspundă la o asemenea întrebare, este bine ca o menţiune în acest sens să fie inserată în text. De pildă: Nu se cunosc deocamdată cauzele incendiului, ipoteza cea mai plauzibilă este aceea că…… 1 Axa temporală Răspunsul la întrebarea când?, datează evenimentul şi subliniază, implicit, caracterul lui de noutate. Datarea se face, de regulă, cu marţi sau ieri în presa scrisă, cu acum, peste câteva clipe etc. la radio şi televiziune. Acestea din urmă recurg adesea la folosirea verbului la prezent, în încercarea de a acredita ideea că transmisia are loc în timp real, chiar dacă acest lucru nu este întotdeauna adevărat. O singură datare a evenimentului este suficientă, iar dubla datare, o greşeală, un tribut plătit surselor. E nefiresc să scriem ieri, marţi, dar este de-a dreptul nejurnalistic să scriem miercuri, 15 iunie. Uneori ştirile nu pot fi datate altfel decât cu recent, de curând. Asemenea datări au păcatul de a fi ambigue şi este recomandată pe cât posibilă evitarea lor, cu excepţia revistelor pt. care data exactă a desfăşurării evenimentului nu este atât de importantă. Noţiunea de noutate se referă adesea nu la clipa în care se petrece evenimentul, ci la aceea în care ziaristul află despre el. În practica agenţiilor de presă, prin datare se înţelege adesea şi locul de unde a fost colectată/transmisă ştirea. Factorul care defineşte axa temporală a ştirilor trebuie tratat astfel: dacă un eveniment este mai apropiat în timp, el este mai interesant decât altul, petrecut mai de mult. Dar acest factor se subsumează altora. Atunci când, după alte criterii (proximitate geografică ori psihologică, proeminenţă, interes uman etc )evenimentul dobândeşte o ştiricitate sporită, când? o întrebare secundară.

27

2 Piramida răsturnată Piramida este inversată, tocmai pentru ca partea cea mai importantă, mai nouă, mai proaspătă sau mai frapantă a informaţiei este condensată în capul textului. Toate celelalte detalii, care completează ansamblul ştirii vor fi prezentate în ceea ce se numeşte paragrafe de dezvoltare. Într-o structură de tip piramidă inversată, primul paragraf denumit lead, este cel mai important. Tehnica piramidei inversate a fost definitiv impusă de agenţiile de presă. Organizarea în acest fel a materialului informaţional prezintă avantaje de necontestat. Poţi reduce succesiv paragrafele de backround sau alte paragrafe de dezvoltare, mergând până la lead, singurul element ireductibil al ştiri. Rostul organizării ştirii în forma piramidei răsturnate este ca, oriunde s-ar hotărî cititorul să întrerupă lectura, chiar şi imediat după citirea leadului, ceea ce a citit să-i ofere toate informaţiile importante. 3 Lead-ul : - Este primul şi de departe cel mai important paragraf al ştirii. - Unii preferă anglicismului lead, franţuzescul „atac”(attaque). Alţii optează pt. „intro”, prescurtarea de la „introducere ”sau pt. sintagma „paragraf introductiv” - în lipsa unui cuv. mai bun, pledăm pt. termenul lead, cu argumentul că este cel mai des folosit în şcolile de jurnalism şi în jargonul redacţiilor. - Unul dintre înţelesurile cuv. lead este capăt, poziţie de frunte. To lead înseamnă a conduce, a deschide calea, a conduce, a fi în frunte etc. - Lead-ul trebuie să concentreze informaţia esenţială a ştirii, dar nu trebuie să o epuizeze. Mulţi jurnalişti sunt tentaţi să scrie introduceri bine, aduse din condei, dar fără o semnificaţie pt. ceea ce urmează în corpul ştirii. - Răspunde la întrebările considerate principale în cazul evenimentului relatat cine?, ce?, când?, unde? şi indică, în plus, tot obligatoriu, sursa.. - Se recomandă ca lungimea lead-ului să nu depăşească 20-30 de cuvinte. Această din urmă cifră se referă la lb.franceză, considerată o limbă analitică, precum româna. - Uneori o frază lungă poate să aibă fluenţă, alteori, una scurtă poate fi gâtuită. Important este ca cititorul să ne înţeleagă fără efort şi fără greş. - Dacă nu putem concentra lead-ul într-o sigură frază, vom redacta două, atunci, cea de-a doua se va numi sub-lead. Amândouă la un loc vor forma lead-ul propriu-zis. Cel mai adesea ele alcătuiesc un sg. paragraf. Doar dacă sub-lead-ul introduce o a doua idee importantă, el va forma un alt alineat. Construcţia de tip lead – sub-lead permite degajarea primei fraze de precizarea identităţii şi calităţii vorbitorului. - Cine vrea să redacteze un lead original, va căuta să includă în el, ori de câte ori se poate, şi răspunsul la o altă întrebare decât cele socotite principale (de ce?, cum?, fie la una, fie la alta , eventual la altele ). a) Lead-uri policefale. Anumite evenimente pot prezenta 2 sau mai multe aspecte dominante, de importanţă egală sau apropiată. Dacă nu putem stabili o ordine a importanţei lor, nu ne rămâne decât să construim lead-uri bicefale. În cazul unui lead bicefal, va trebui să avem două calupuri de paragrafe de dezvoltare, care vor trata pe rând cele două idei. Primul alineat din fiecare calup va fi un fel de sublead.

28

.b)Unghiul de abordare Primul lucru pe care trebuie să-l facă ziaristul înainte de a trece la redactare este să-şi lămurească sieşi care este cel mai important/semnificativ/interesant aspect pentru cititori, să stabilească ce anume va pune pe primul plan şi să scrie lead-ul şi restul ştirii în consecinţă. Alegerea unghiului de abordare depinde de mai mulţi factori: - diverse aspecte ale evenimentului, - tipul instituţiei de presă pentru care scriem şi, - implicit, publicul acesteia. Unghiul de atac ordonează informaţiile în text. Vom şti imediat care dintre ele se cer anunţate în lead şi care dintre ele vor fi formulate şi în ce ordine în paragrafele de dezvoltare. c)Tipuri de lead: Ştirile hard (hard news): se referă , în general, la evenimentele importante, cu impact masiv şi imediat, de interes pt. o categorie largă de cititori. Lead-ul ştirilor de acest tip rezumă însăşi esenţa evenimentului, într-un stil clar şi neted. Ceea ce spui este mai important decât cum spui. Ştirile soft (soft news):, sunt asimilabile în bună măsură, cu ceea ce jurnaliştii români numesc fapt divers. Reprezintă o categorie largă, în care intră toate acele ştiri care tratează subiecte de interes uman, nelegate neapărat de actualitatea imediată şi fără urmări sesizabile asupra vieţii cititorilor. Plaja de opţiuni a reporterului în ceea ce priveşte scrierea lead-ului este mult mai largă atunci când abordează asemenea subiecte. Cum spui este mai important decât ce spui. Tipuri de lead: – lead-ul rezumat: este cel mai frecvent utilizat. Paragrafele de dezvoltare reiau şi dezvoltă informaţii enunţate în lead, adăugând, dacă este cazul, altele noi. – lead-ul şoc: evidenţiază într-o formulă frapantă una dintre consecinţele evenimentului – lead-ul bombă (glonţ) urmăreşte să capteze atenţia printr-o singură propoziţie sau chiar o expresie relevantă, care rezumă întregul subiect. – lead-ul narativ (dramatic, de culoare) – descrie pe scurt o scenă semnificativă a întâmplării – lead-ul raport – fotografiază o situaţie, eventual consecinţele unei decizii – lead-ul citat – rareori recomandat, acest tip de lead alege o declaraţie care incită la lectură, atrăgând atenţia asupra unui aspect particular. – lead-ul analiză – formulează ipoteze sau evaluează consecinţe legate de eveniment – lead-ul amânat – întârzie comunicarea faptului la zi de dragul captării interesului prin construirea unei antiteze – lead-ul anecdotă – captează atenţia printr-o analogie cunoscută şi noutatea pe care vrea să o comunice. – lead-ul interogativ – încearcă să obţină implicarea cititorului Putem încadra aceste tipuri de lead în două categorii: – lead-ul direct – cititorul află nemijlocit, din paragraful introductiv, ba chiar din primele cuvinte cele mai semnificative/importante /interesante aspecte ale unei ştiri. Este lead-ul de tip hard.

29

– lead-ul indirect – comunică elementele esenţiale ale ştirii, dar nu chiar din prima frază. Este tipul de lead folosit de multe ori în ştirile soft. Ce şi cum (nu) se scrie în lead şi în paragrafele de dezvoltare d) Recomandări: – lead-ul să comprime toate informaţiile importante : nu lăsaţi expunerea unor elemente semnificative pt. mai târziu. Aveţi grijă să răspundeţi la toate întrebările de bază: ce, cine, când, unde şi uneori de ce? şi cum?. – lăsaţi detaliile neesenţiale pentru mai târziu – degajaţi lead-ul la molozul verbal – evitaţi exprimările complicate : folosiţi cuv. din vocabularul de bază şi o structură subiect-predicat-complement – nu începeţi cu propoziţii subordonate : este de preferat ca frazele să înceapă cu propoziţia principală. În felul acesta se elimină confuziile, iar accentul cade pe informaţia esenţială. – ocoliţi gerunziile şi participiile: pt. că îngreunează lectura şi pot induce confuzii. – procedaţi tot aşa cu infinitivele substantivale: dezavantajul lor este că moleşesc formularea. – optaţi pentru diateza activă: aceasta are calitatea de a face textul mai cursiv, mai direct, mai clar şi mai dinamic. – alegeţi verbe active, tari: ele sunt motoarele textului – lăsaţi deoparte deducţiile, comentariile şi judecăţile de valoare : cititorul aşteaptă să vadă ce se întâmplă, nu ce cred jurnalistul despre ce se întâmplă. „Faptele sunt sacre, comentariile sunt libere.” – feriţi-vă de analogii periculoase – eliminaţi cuvintele şi expresiile-balast :de cele mai multe ori, cu toate că, având în vedere că, desigur, fireşte, bineînţeles, este evident că etc.. pot fi eliminate din text, spre beneficul tututror. Unul dintre aceste cuv.-balast este fapt. Dacă îl tăiaţi şi fraza nu păţeşte nimic, lăsaţ-o aşa. – nu scrieţi lead-ul etichetă : acesta expune subiectul la modul general, fără să specifice, însă, concret ce s-a întâmplat. – răriţi adjectivele şi adverbele: primele califică substantivele, celălalte modifică verbele. – atenţie la pleonasme – nu folosiţi iniţialele pentru a denumi instituţii în lead: redaţi în paranteză iniţialele la prima menţionare a instituţiei, pt. a le putea, folosi, apoi în paragrafele de dezvoltare. – simplificaţi denumirile prea lungi în lead : este de preferat, uneori, folosirea unor termeni generici, menţionarea denumirii complete fiind amânată pt primul sau unul din paragrafele de dezvoltare. – nu începeţi printr-o interogaţie sau printr-un citat. Întrebările ,retorice sau nu, derutează cititorul. – nu începeţi lead-ul printr-un citat: de regulă o ştire nu treb să înceapă printr-un citat. Înainte de a afla ce se spune, cititorul are dreptul să afle cine o face.. excepţia de la această regulă se poate formula aşa: se poate începe o ştire cu un citat dacă acesta îndeplineşte, de preferinţă cumulativ, o serie de însuşiri: să fie frapant, original, scurt, lesne de atribuit şi să incite la lectură. Uneori citatele trebuie ajutate

30

cu mici explicaţii pt. cititori, dacă vram ca el să înţeleagă lesne mesajul. Pt. mai multă cursivitate, vorbirea directă poate alterna cu cea indirectă. – respectaţi dreptul cititorului la ignoranţă : o ştire treb. astfel redactată încât să poată fi uşor de înţeles şi de un cititor care nu a auzit nimic despre subiect. Excepţie de la această regulă o fac ştirile de revenire, cele derivate dintr-o ştire de bază, la care primele fac trimitere. Tot o încălcare a dreptului cititorului la ignoranţă este includerea unor nume mai puţin cunoscute în lead. – Nominativul e mai bun: acesta este de preferat, mai ales în lead, genitivului şi dativului. – evitaţi negaţia în lead: de câte ori se poate, e bine să transformăm construcţia negativă într-una pozitiv. Negaţia poate părea emfatică şi face mai dificilă perceperea sensului. – scurtaţi descrierile : Atunci când nu le puteţi evita. Trebuie să aveţi grijă să nu puneţi la încercare răbdarea cititorului până ajungeţi în mijlocul problemei. O dată intrat, cu ultima frază, în subiect, autorul poate recurge la o structurare a textului pe alternanţa particular/general. Această metodă conferă textului tensiune interioară, relansând, interesul cititorului. – Atenţie la proprietatea termenilor:. – Nu vă bateţi joc de personaje. – Nu vă apropiaţi de faliile stilistice: – Fugiţi de preţiozităţi! – renunţaţi să scrieţi dacă nu aveţi despre ce. Jurnaliştii nu treb. să se considere persoane publice. – Folosiţi cu parcimonie comparaţiile şi metaforele. Ele necesită un efort de decriptare din partea cititorilor, dacă trimiterile pe care le implică nu sunt îndeobşte cunoscute. – Renunţaţi la detaliile morbide. Războaiele, cataclismele, accidentele sunt suficient de dramatice. Nu mai e nevoie să aruncăm noi o lopată de vorbe macabre peste ele.

3. Paragrafele de dezvoltare Aceste paragrafe oferă precizări despre informaţiile enunţate în primul paragraf sau aduc alte date, care nu au fost pomenite până atunci. Ele pot să ofere elemente de background, adică acele date care alcătuiesc contextul unui fapt: evenimente precedente, posibile consecinţe, alte întâmplări similare noutatea sau semnificaţia pe care o aduce etc… Nu toate ştirile trebuie să conţină elemente de backgound. Un bun background necesită o documentare suplimentară, adesea anevoioasă, pe care deadline-ul nu o permite întotdeauna. O regulă a scrisului jurnalistic este aceea care identifică paragraful cu o idee. Ceea ce înseamnă că alineatul este format din 1-2 fraze. Nevoia de paragrafe se bazează pe regula lizibilităţii. Altfel spus, un text bine împărţit în paragrafe, în mod ideal de mărime inegală, este mult mai uşor perceput de cititor. Nr. de paragrafe nu este prescris. El depinde de importanţa şi natura evenimentului pe care îl relatează ştirea. Dar, cel mai adesea ştirile necesită mai multe paragrafe de dezvoltare, chiar dacă niciunul dintre acesta nu aduce elemente de background. Nr. lor nu poate fi stabilit decât prin

31

aplicarea regulii de fier maximum de informaţie cu minimum de mijloace, în cazul ştirii din presa scrisă – cu minimum de cuvinte. În fiecare paragraf trebuie pus un accent logic. Altfel spus, un cuv. sau o sintagmă, incluzând cel mai adesea, substantive şi/sau verbe puternice, trebuie să focalizeze atenţia. În ştirile de presă scrisă, ele treb. plasate la începutul frazei sau paragrafului, iar în presa audiovizuală, potrivit regulilor perceptibilităţii, la sfârşit. Îndeobşte, în scrisul jurnaalistic nu se admit fraze lungi. Aceasta nu înseamnă că frazele pot fi ştanţate. Este chiar contraindicat ca ele să fie de mărime egală. O succesiune de fraze lungi împiedică cititorul să perceapă lesne mesajul. Dimpotrivă o suită de propoziţii scurte lasă impresia de gâfâială, sacadare, sufocare a discursului. Aceeaşi regulă este valabilă şi pt. mărimea paragrafelor. Cel mai bine ar fi să se realizeze o alternanţă a paragrafelor lungi şi scurte, accentuate şi neaccentuate. 4 Finalurile Unii gazetarii au grijă să păstreze pentru încheiere o informaţie interesantă. De obicei, finalurile prezintă informaţii de context, care îl ajută pe cititor să-şi formeze o imagine corespunzătoare despre eveniment. Ex: este al 20-lea accident din judeţ provocat de biciclişti în această lună, a informat poliţia. Atunci când informaţia este organizată într-o structură diferită de cea a piramidei inversate, paragraful de final este aproape la fel de important pt. succesul articolului ca şi lead-ul. De regulă, background-ul se construieşte la sf. ştirii. În cel mai rău caz, el este inserat după consemnarea elementelor de actualitate. Însă, uneori, elementele de context pot fi atât de importante pt. înţelegerea faptului relatat, încât reclamă o poziţie avansată. Alteori, când beackgroun-ul aduce elementul care dă nota distinctivă a evenimentului, el poate şi chiar trebuie să-şi găsească locul în lead. Atribuirea informaţiilor Sursa trebuie obligatoriu menţionată în lead. Ea vine să accentueze credibilitatea. Cu toate acestea, accentul în lead cade rareori pe sursă. Ea trebuie considerată egală în rang cel mult cu întrebările mai puţin importante. Actorii politici sunt animaţi de dorinţa de a-şi amplifica spusele prin presă. De aceea ei organizează frecvent, conferinţe de presă, briefinguri, seminarii etc. Toate acestea nu treb. să constituie surse de ştiri dacă ele nu aduc ceva nou sau important. Alteori, gazetarii ţin să aducă la cunoştinţa cititorilor cât de anevoios este efortul lor de documentare. Întâlnim un nr. supărător de mare de cazuri în care reporterii îşi descriu cu lux de amănunte travaliul necesitat de colectarea informaţiilor. Singura lor menire pare a fi mângâierea orgoliului propriu al jurnalistului. Prin urmare, lead-ul nu trebuie supraîncărcat cu amănunte care pot fi lăsate pe seama paragrafelor de dezvoltare. Unele ştiri se bazează pe o sg. sursă. Dar, majoritatea textelor de presă se bazează pe mai multe surse. Ele trebuie menţionate de fiecare dată, chiar dacă vom abţine prin aceasta o succesiune sau o alternanţă de surse mărturisite sau protejate, colective sau individuale. În cazul ştirilor, care se bazează pe o singură sursă, se înţelege de la sine că toate

32

informaţiile acumulate de-a lungul ei sunt atribuite aceleiaşi surse, prin formule de tipul: potrivit aceleiaşi surse, a adăugat sursa (a mai adăugat sursa - pleonasm). Nu toate sursele au aceeaşi importanţă. Cele mai bune sunt cele cu un grad mare de credibilitate. Chiar atunci când ele sunt protejate, afirmaţiile de presă încearcă să le circumscrie suficient de bine pt. a sugera valoarea lor şi suficient de vag pt. ca ele să nu poată fi identificate : surse guvernamentale sau surse din anturajul prezidenţial. Cele mai proaste surse sunt cele de tipul se pare, se crede, care s-ar potrivi mai degrabă, la zvonuri decât la ştiri. Însuşirile ştirii O ştire bună trebuie să întrunească numeroase calităţi: – claritatea – concizia – acurateţea – credibilitatea Ele trebuie să fie complete, ceea ce nu înseamnă exhausive. Ci doar că ele trebuie să ofere o imagine suficient de clară a evenimentului relatat, chiar dacă reporterul nu a reuşit să strângă chiar toate informaţiile despre subiect până la predarea textului spre publicare. La aceste însuşiri se adaugă rapiditatea. Toate aceste calităţi se subsumează celei legate de obiectivitate şi verosimilitate. 1. Claritatea: „Dacă un mesaj poate fi înţeles greşit, atunci, el va fi înţeles greşit” „Cheia clarităţii este să scrii simplu şi corect.” Jurnaliştii, aflaţi mereu în contact cu sursele lor, se molipsesc adesea de la acestea şi preiau expresii, propoziţii întregi din jargonul acestora. Presiunea vine atât din partea oamenilor politici, cât şi din partea practicanţilor altor profesii intelectuale, sociologi, magistraţi, ofiţeri superiori, cadre didactice ş.a. care revarsă asupra jurnaliştilor torente de informaţii înecate în ceaţa tehnicismelor de tot felul. Această exprimare de tip „funcţionăresc se caracterizează prin: - exprimarea impersonală (preferinţa printre altele, pt. construcţiile substantivizate : finalitatea noastră este…., în loc de noi vrem să…) - construcţii încâlcite (construcţii cleşte, presupunând o mare distanţă între subiect şi predicat) - determinări pseudo-utile (sus-numitul ministru, situaţia descrisă anterior) - exprimarea vetustă, în clişee (foarte apreciata Dumneavoastră contribuţie, fie-mi îngăduit, în cele ce urmează etc…). Uneori, creăm propriul nostru jargon, jurnaleza. Aproape orice crimă devine, în scrisul nostru, abjectă sau oribilă, atunci când nu este cutremurătoare ori abominabilă, orice accident devine tragedie, fiecare viol este săvârşit cu bestialitate, ca şi cum el ar fi, de regulă, un gest de tandreţe, , victimele zac într-o baltă de sânge, semnale – clare, tragedii – cumplite, furtunile – devastatoare, ofensiva – susţinută, atacul – violent, riscul – ridicat etc… Aceste stereotipii sunt plictisitoare,. Ele încearcă să stârnească emoţii standard, dar nu reuşesc decât să adoarmă atenţia unui cititor şi aşa, cel mai adesea grăbit, pe deasupra şi sastisit de asemenea formule golite de sens prin folosirea lor abuzivă.

33

Cele mai neprietenoase „jargonade” se arată a fi cele pe teme economice şi financiare. În acest caz, soluţia este simplă: jurnaliştii treb. să pună în centrul atenţiei lor interesele consumatorilor. Din păcate, mulţi jurnalişti uită una din îndatoririle noastre fundamentale: aceea de a traduce, într-un limbaj accesibil, orice idee, oricât ar fi ea de sofisticată, oricât ar încifra-o sursa şi că, oricât de vetustă ar putea părea această idee, avem obligaţia de a cultiva limba din care lefuim. În scrisul jurnalistic, eleganţa vine din simplitate. Să scriem, aşadar, cât putem de clar şi de exact. 2. Acurateţea: contribuie şi ea la consolidarea, ori dimpotrivă, şubrezirea credibilităţii. O informaţie inexactă este, de cele mai multe ori, fără nicio valoare, care poate fi şi de-a dreptul dăunătoare. Ca să ne dăm seama de acest lucru, este de ajuns să ne amintim câte din numele cunoscuţilor noştri au fost stâlcite într-un reportaj, câte adrese false am întâlnit în ziare…. Şi mai multe încurcături provoacă cifrele. Excesul de cifre îngreunează textul. Dacă nu le putem reduce sau elimina, atunci e bine să le rotunjim. Cele care rămân trebuie verificate şi raportate unele la altele ca să nu mai iasă din compararea lor cine ştie ce aiureală. Dacă cifrele nu se cer numaidecât în text, putem sugera ordine de mărime prin comparaţie (ex: putem spune că parcul Zetoburg este de două ori mai întins decât Cişmigiul). Sunt destule texte în care cifrele nu pot fi ocolite, aşa cum se întâmplă în ştirile periodice şi stereotipe despre rata inflaţiei, comunicatele statistice, relatările despre dezbaterile asupra bugetului ori despre rezultatele alegerilor. În cazul lor, este bine să formulăm mai întâi ideea şi s-o ilustrăm apoi cu cifre, rotunjite cât credem de cuviinţă după categoria de cititori căreia ne adresăm. Indicarea precisă a locului în care s-a petrecut întâmplarea despre care povestim are, şi ea, importanţa ei. cititorul are dreptul să afle imediat acest lucru, să ştie dacă să se gândească la sine ori la rudele sau prietenii care locuiesc acolo. Răspunsul trebuie să fie exact întotdeauna la întrebarea unde? 3. Concizia:această calitate vine, în primul rând, din nevoia de a chibzui bine spaţiul tipografic. Altfel spus, de a insera cât mai multe ştiri, pt. a satisface aşteptările, de cele mai multe ori diverse, le unor categorii eterogene de cititori. Concizia este reclamată, deopotrivă, şi de obligaţia jurnaliştilor de a cruţa timpul beneficiarilor trudei noastre. Nu în ultimul rând se cuvine să fim scumpi la vorbă din raţiuni economice: operativitatea transmiterii ştirilor a crescut, o dată cu modernizarea tehnologică, dar nici tarifele nu au stat în loc. Informaţia înseamnă putere, dar ea costă mult. Căci textul o dată scris, el se culege, se aşează în pagină, uneori trebuie făcute modificări, iar toate acestea durează şi costă. De aceea trebuie eliminate toate cuvintele/expresiile parazitare de genul: după părerea mea, ori eu, unul, consider, ori mi se pare că? 4. Credibilitatea. Pt. gazetarii buni „criteriul cel mai im portant de apreciere a stilului de redactare şi prezentare a ştirilor este credibilitatea” iar reporterul este ‚un cercetător al realului.(M. Coman)’ Este adevărat, desigur, că obiectivitatea deplină rămâne un nobil deziderat. Jurnalistul selectează faptele şi le relatează prin prisma viziunii sale culturale. „Noi deformăm

34

întotdeauna imaginile, în funcţie de ceea ce speră, aşteptăm sau ne temem. (M. Mencher.)” Aceasta nu trebuie însă să stăvilească tendinţa noastră spre imparţialitate. „Dacă mama ta te strigă băiete, verifică informaţia (M.Mencher)” Pt. că scopul ultim al jurnalismului de calitate este adevărul. De aceea, „nu există scuză pt. inexactitatea informaţiilor sau lipsa lor de profunzime”(V. Hay). Iar bunul simţ cel mai de preţ l oricărui jurnalist este, şi trebuie să fie, credibilitatea. În concluzie: Pe lângă faptul că - ştirea este o veste care aduce noutate de interes uman, considerată suficient de importantă/incitantă de jurnalist pt. a o relata cititorilor lui, - ea trebuie redactată într-un stil viguros şi riguros totodată, clar şi precis, lipsit de orice ambiguitate. - Textul ştirii trebuie să răspundă la toate întrebările pe care şi le poate pune în mod legitim cititorul în legătură cu faptul relatat. - Informaţiile distribuite în ştire pe axa dictată de unghiul de abordare trebuie atribuite cât mai precis cu putinţă, citând toate sursele avizate în chestiune în aşa fel încât jurnalistul să respecte regulile imparţialităţii.

35