Professional Documents
Culture Documents
CONTABILITATE DE GESTIUNE II
ARAD
2009
CUPRINS
MODULUL V
ORGANIZAREA CONTABILITĂȚII DE GESTIUNE.............
5.1 Sistemul conturilor de gestiune utilizat în Romania………………………
5.1.1 Conturile de gestiune – conţinut şi funcţie contabilă…………………
5.1.2 Conturi de gestiune adaptate la specificul activităţii comerciale……
5.1.3 Conturi de gestiune adaptate la specificul activităţii de prestări servicii…
5.2 Teste grilă propuse…………………………………………………………
MODULUL VI
METODE DE CALCULAȚIE A COSTURILOR……
6.1 Clasificarea metodelor de calculaţie a costurilor…………………
6.2 Trăsături ale metodelor de calculaţie a costurilor ………………………
6.3 Etapele metodologice privind lucrările de contabilitate de gestiune
şi calculaţie a costurilor ………………………………………………………
6.4 Metode utilizate în calculaţia costurilor………………………………
6.4.1 Metoda globală de calculaţie a costurilor…………………………
6.4.2 Metoda de calculaţie pe faze ……………………………………………
6.4.3 Metoda de calculaţie pe comenzi……………………………………
6.4.4 Metoda de calculaţie standard cost………………………………………
6.4.4.1 Elaborarea calculaţiei costurilor standard…………………………
6.4.4.2 Abaterile de la costurile standard……………………………………
6.5 Direct costingul şi sarcinile decizionale ale calculaţiei costurilor………….
6.5.1 Metoda direct costing simplificat…………………………………………
6.6.2 Metoda direct costing evoluat……………………………………………
6.6 Calculaţia costurilor de proces sau pe activităţi (ABC)……………………
6.7 Calculaţia Target –costing………………………………………………….
6.8 Metoda Tarif-oră-maşină (T.H.M)…………………………………………
6.9Metoda PERT-cost…………………………………………………………
6.10 Metoda costurilor directe…………………………………………………
6.11 Teste grilă propuse…………………………………………………………
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………
MODULUL V
ORGANIZAREA CONTABILITĂŢII DE GESTIUNE
Aşa cum am precizat în primul capitol , în România modul de desfăşurare al contabilităţii de gestiune are
la bază două acte normative : legea contabilităţii nr.82/1991 republicată şi OMFP 1826/2003.
Aceste acte normative nu fac nici o precizare cu privire la concepţia generală care stă la baza organizării
contabilităţii de gestiune. Pentru că în „Planul de conturi general” , clasa 9 este destinată conturilor de gestiune
putem afirma că este vorba despre concepţia dualistă aplicată într-un mod simplist , care pentru a deveni operant
în practica economică trebuie perfecţionat şi dezvoltat în funcţie de particularităţile şi profilul fiecărei societăţi
comerciale
Conturile necesare calculaţiei costurilor sunt grupate într-o clasă distinctă, clasa 9 – „ Conturi interne de
gestiune”, care se prezintă astfel:
901”Decontări interne = %
privind cheltuielile” 931 ” Costul producţiei obţinute”
903 ”Decontări interne privind diferenţele de preţ”
Se mai debitează la sfârşitul lunii cu contul 902 „Decontări interne privind producţia obţinută” pentru
închidere , cu valoarea producţiei în curs de execuţie după formula contabilă :
- la sfârşitul lunii cu contul 901 ”Decontări interne privind cheltuielile” pentru închidere cu
valoarea producţiei în curs de execuţie:
- la sfârşitul lunii pentru închidere cu diferenţele între costul efectiv al producţiei obţinute şi
preţul de înregistrare( prestabilit) al acestora:
903”Decontări interne = 902”Decontări interne privind
privind diferenţele de preţ” producţia obţinută „
Se debitează:
- la sfârşitul lunii cu costul efectiv al producţiei realizate intrând în corespondenţă cu creditul
conturilor de calculaţie :
902”Decontări interne = %
privind producţia obţinută „ 921” Cheltuielile activităţii de bază”
922„Cheltuielile activităţilor auxiliare”
923 „Cheltuieli indirecte de producţie”
924 „Cheltuieli generale de administraţie”
925 „Cheltuieli de desfacere”
- la sfârşitul lunii pentru a marca trecerea scriptică a producţiei în curs de execuţie de la
gestiunea internă la gestiunea generală intrând în corespondenţă cu contul 933 „ Costul producţiei în curs de
execuţie”:
Notă:
In creditul contului este evidenţiat costul producţiei la preţ de înregistrare iar în debitul
contului costul efectiv al producţiei obţinute.
Diferenţele care rezultă între cele două categorii de costuri pot fi favorabile sau nefavorabile şi sunt
contabilizate cu ajutorul contului 903 „Decontări interne privind diferenţele de preţ”.După funcţia contabilă
este un cont de activ.
Se debitează la sfârşitul lunii cu diferenţele între costul efectiv al producţiei obţinute şi costul producţiei
la preţ de înregistrare putând rezulta două situaţii:
1) Dacă costul efectiv este mai mare decât cel prestabilit, vor rezulta diferenţe nefavorabile care
vor fi înregistrate în contabilitate astfel:
2) Dacă costul efectiv este mai mic decât cel prestabilit vor rezulta diferenţe favorabile care vor fi
înregistrate în contabilitate astfel:
Se debitează:
- în cursul lunii cu cheltuielile directe aferente activităţii de bază în corespondenţă cu contul
901 „Decontări interne privind cheltuielile”:
Se creditează la sfârşitul lunii cu cheltuielile efective aferente producţiei finite obţinute în corespondenţă
cu debitul contului 902”Decontări interne privind producţia obţinută” şi cu valoarea producţiei în curs de
execuţie , în corespondenţă cu contul 933”Costul producţiei în curs de execuţie”.
Se creditează :
- la sfârşitul lunii cu repartizarea cheltuielilor în corespondenţă cu debitul conturilor : 921”
Cheltuielile activităţii de bază”, 922”Cheltuielile activităţilor auxiliare”, 925”Cheltuieli de desfacere”
933”Costul producţiei = %
în curs de execuţie”
921” Cheltuielile activităţii de bază”
922„Cheltuielile activităţilor auxiliare”
923 „Cheltuieli indirecte de producţie”
924 „Cheltuieli generale de administraţie”
925 „Cheltuieli de desfacere
Se creditează :
- la sfârşitul lunii cu decontarea costului efectiv al producţiei în curs de execuţie, în corespondenţă cu
debitul contului 902 „Decontări interne privind producţia obţinută”.
902 „Decontări interne privind = 933”Costul producţiei în curs
producţia obţinută”. de execuţie”
2
Preluare parţială după Pop A – Contabilitate de gestiune aplicată în comerţ – Editura Itelcredo, Deva ,1999, pag. 30.
producţia obţinută” activităţile comerciale”
903”Decontări interne privind 903”Decontări interne privind
diferenţele de preţ” rezultatele activităţilor comerciale”
92 „Conturi de calculaţie” 92 „Conturi de calculaţie”
921 „Cheltuielile activităţii de bază” -
922 „Cheltuielile activităţilor -
auxiliare”
923 „Cheltuieli indirecte de 923”Cheltuieli indirecte ale unităţilor
producţie” operative”
924„Cheltuieli generale de 924„Cheltuieli generale de
administraţie” administraţie”
925 „Cheltuieli de desfacere” 925”Cheltuieli directe ale unităţilor
operative”
93 „Costul producţiei” 93”Venituri”
931”Costul producţiei obţinute” 931”Venituri din activităţi
comerciale”
933”Costul producţiei în curs de -
execuţie”
Se vor prezenta doar conturile care sunt adaptate activităţii comerciale:
Se debitează :
- valoarea cheltuielilor efective aferente veniturilor realizate din vânzarea mărfurilor în corepondenţă cu
creditul conturilor: 923”Cheltuieli indirecte ale unităţilor operative”, 924„Cheltuieli generale de administraţie”,
925”Cheltuieli directe ale unităţilor operative”
Se creditează :
- cu decontarea cheltuielilor directe asupra centrelor de analiză în corepondenţă cu debitul contului 902
”Decontări interne privind activităţile comerciale”
Sistemul conturilor de gestiune poate să fie utilizat şi de către societăţile care au ca obiect de activitate
prestarea de servicii.
Vom prezenta în tabelul de mai jos conturile de gestiune adaptate la specificul activităţii de prestări
servicii :3
3
Preluare după Muţiu A., Mureşan M- Contabilitate managerială . Cu aplicaţie în companiile comerciale şi prestatoare de servicii, Editura
Risoprint, Cluj Napoca 2006 – pag. 93.
Conturile 921”Cheltuielile activităţii de baz㔺i 922”Cheltuielile activităţilor secundare” sunt utilizate în
special de companiile ce desfăşoară mai multe activităţi , sau au o activitate de bază şi servicii complementare,
ce s-ar putea încadra în categoria activităţilor secundare. In acest caz, contul 902 se va desfăşura pe conturi
analitice corespunzătoare pentru a reflecta veniturile şi cheltuielile pe fiecare activitate în parte; contul 925 se va
desfăşura de asemenea pe analitice corespunzătoare în vederea furnizării de informaţii despre cheltuielile directe
alocate fiecărei activităţi în parte; contul 903 detaliat pe conturi analitice aferente fiecărui tip de activitate va
oferi informaţii despre rezultatul înregistrat de fiecare din acestea.
1) Dispuneţi de următoarele date ; din procesul de producţie se obţin 10.000 kg produs finit la cost standard de
16 lei/ kg, cost efectiv 130.000 lei. Precizaţi formula contabilă de înregistrare a diferenţelor de preţ:
2)Dispuneţi de următoarele date pentru fabricarea a 2 produse A şi B : cheltuieli cu consumul de materii prime la
A 100 lei iar la B 200 lei; cheltuieli cu salariile directe la A 400 lei şi la B 600 lei; cheltuielile indirecte
repartizate în funcţie de salariile directe se ridică la 500 lei. Colectarea şi repartizarea cheltuielilor ( baza de
repartizare - salariile directe) se înregistrează prin formulele :
3) Se înregistrează consumul de materii prime în sumă de 1000 lei . Completaţi formula contabilă :
MODULUL VI
METODE DE CALCULAŢIE A COSTURILOR
Din categoria metodelor clasice fac parte: metoda globală, metoda pe comenzi, metoda pe faze, metoda
coeficienţilor de echivalenţă, metodele de repartizare a costurilor indirecte.
Aceste metode prezintă inconvenientul că permit obţinerea costului efectiv cu o întârziere mai mare în
raport cu momentul desfăşurării proceselor şi fenomenelor economice.
Pentru realizarea unui control operativ al costurilor a apărut necesitatea găsirii unor metode noi . Astfel
au apărut metodele evoluate din care fac parte : metoda direct – costing, metoda costurilor standard sau normate,
metoda G.P, metoda PERT – cost, metoda T.H.M.
b) In funcţie de legătura lor cu obiectul calculaţiei distingem:
- metode de calculaţie pe putători : metoda T.H.M, metoda standard cost, metoda
PERT –cost, metoda pe comenzi)
- metode de calculaţie pe zone sau sectoare de cheltuieli : metoda de calculaţie pe zone
sau sectoare de cheltuieli
- metode de calculaţie cu caracter mixt : metoda pe faze
c) După obiectivele urmărite distingem :
- metode de calculaţie care au ca singur obiectiv calculul costului unitar : metoda
globală, metoda pe faze, metoda pe comenzi, metoda G.P, etc
- metode de calculaţie care au mai multe obiective care servesc managementului prin
costuri: metoda direct- costing, metoda standard cost, metoda costurilor normate metoda
standard cost, metoda T.H.M, metoda PERT –cost.
Luând în considerare legăturile dintre cheltuielile de producţie şi locurile sau produsele pentru care s-
au efectuat ele , lucrările de contabilitate de gestiune şi calculaţie a costului efectiv se desfăşoară în următoarele
etape :
În cadrul organizaţiilor industriale metoda globală de calculaţie se utilizează pentru producţia de bază,
atunci când aceasta are ca obiect de fabricaţie un singur produs. Alte entităţi care utilizează metoda globală sunt
atelierele auxiliare care produc un singur produs omogen şi sunt organizate independent.
Caracteristic acestei metode de calculaţie este faptul că toate cheltuielile de producţie se identifică pe
produsul care le-a ocazionat. Planificarea costului unitar se asigură printr-o singură calculaţie de plan în care se
înscriu direct sub formă de articole de calculaţie, cheltuielile tehnologice. Cheltuielile tehnologice se obţin prin
înmulţirea cantităţilor exprimate prin normele de consum sau de timp, cu preţurile corespunzătoare. După
colectare cheltuielile în funcţie de felul lor, se transpun în calculaţia de plan pe produs sub formă de cote
obţinute prin diviziune simplă în cel mult trei articole de calculaţie:
n
Cost planificat = ∑ ch p × q p
i =1
unde
chp = cheltuieli de producţie planificate pe produs;
i – articole de calculaţie;
qp = volumul fizic al producţiei planificate.
Prin extrapolare costul unitar efectiv se calculează prin diviziune simplă, conform relaţiei:
∑ Ch e
Costunitar efectiv = i =1
qe
unde
che = cheltuieli efective pe articole de calculaţie;
i = articole de calculaţie;
qe = volumul fizic al producţiei fabricate.
În trecut, normele legale privind planificarea costurilor obligau organizaţiile la defalcarea cheltuielilor
cuprinse în costuri pe trimestre. Un adevărat interes faţă de evoluţia costurilor pledează pentru defalcarea datelor
de plan pe perioade mai scurte de timp care să răspundă cerinţelor de comparare a cheltuielilor efective urmărite
operativ, cu cele planificate.
Această metodă de calculaţie a costurilor se aplică de organizaţiile cu producţie de masă sau de serie
mare, caracterizate printr-un proces tehnologic simplu, desfăşurat în stadii sau faze succesive de prelucrare a
materiilor prime şi materialelor, în urma cărora rezultă produsul finit. Astfel de organizaţii sunt cele din industria
cimentului, sticlei, ceramicii, zahărului, berii, fibrelor sintetice, textilelor, oţelului, etc.Este o metodă ce se
bazează pe conceptul costurilor integrale şi se raliază specificului metodelor de calculaţie de tip absorbant.
Fazele procesului tehnologic se realizează în cadrul atelierelor, secţiilor, fabricilor, sectoarelor de
producţie, delimitate din punct de vedere organizatoric, în care se execută una sau mai multe operaţii care
contribuie la obţinerea produsului finit. Fazele tehnologice constituie zone de cheltuieli sau locuri generatoare a
cheltuielilor de producţie.
Fazele de calculaţie constituie expresia tehnico-economică a fazelor de fabricaţie caracterizate printr-un
anumit specific al nivelului şi structurii cheltuielilor de producţie şi a costurilor de producţie. Fazele de calculaţie
se stabilesc prin secţionarea procesului tehnologic, creându-se un număr mai mic sau mai mare de faze de
calculaţie, iar semifabricatele sau produsele obţinute în cadrul acestora constituie purtătorul de cheltuială.
Stabilirea corectă a fazelor de calculaţie are o importanţă deosebită, deoarece în funcţie de aceasta depinde:
i. justa delimitare a cheltuielilor în cadrul fazelor de calculaţie pe purtători de cheltuieli;
ii. evaluarea corectă a producţiei în curs de execuţie;
iii. sectorizarea pierderilor tehnologice.
Sfera de cuprindere a fazelor de fabricaţie, ca locuri de cheltuieli se suprapune peste sfera fazelor de
calculaţie ca zone de cheltuieli, însă în practică apar situaţii când mai multe faze de fabricaţie se cuprind într-o
singură fază de calculaţie. Pentru delimitarea locului unde începe şi unde se sfârşeşte o fază de fabricaţie,
precum şi a răspunderilor, trebuie avute în vedere:
o posibilităţile de măsurare şi înregistrare a cheltuielilor de producţie şi a producţiei obţinute;
o posibilităţile de stabilire a responsabilităţilor pentru activitatea de producţie şi cheltuielile
ocazionate;
o preocupările permanente pentru reducerea şi perfecţionarea muncii de evidenţă şi calculaţie
a costurilor.
Cheltuielile directe de producţie se determină şi se delimitează pe faze de calculaţie, afectând purtătorul
de cheltuială, respectiv semifabricatul sau produsul obţinut în cadrul acestora, iar cele indirecte se colectează la
nivel de fază sau unitate, după care sunt supuse repartizării.
Costul unitar se calculează prin procedeul diviziunii simple, dacă în faza respectivă se obţine o cantitate
omogenă de semifabricat sau produs finit.
Conceptual şi aplicativ, metoda de calculaţie a costurilor pe faze de fabricaţie cunoaşte două variante:
1. metoda de calculaţie a costurilor pe faze de fabricaţie fără semifabricate;
2. metoda de calculaţie a costurilor pe faze de fabricaţie cu semifabricate.
t
n m
∑ ∑ Ch
f =1 d =1
d + ∑ Chi
i =1
Cu =
q
unde
Cu = cost unitar pe produs;
f = faze de fabricaţie; (f = 1,t)
Chd = categorii de cheltuieli directe; (d =1,n)
Chi = categorii de cheltuieli indirecte; (i = 1,m)
q = cantitatea de produse obţinute
Principalul dezavantaj al acestei variante este acela că nu se asigură o concordanţă între circuitul
material al materiilor prime şi materialelor între faze, sub formă de producţie în curs de execuţie şi circuitul
costurilor ocazionate de această producţie. Astfel producţia în curs circulă permanent, pe când costurile rămân
colectate pe fiecare fază şi purtător din cadrul acesteia.5
Metoda de calculaţie a costurilor pe faze de fabricaţie cu semifabricate se poate aplica la organizaţiile
caracterizate prin producţie de masă şi la care după fiecare fază de fabricaţie se obţin semifabricate care se
depozitează.
În cazul aplicării acestei variante apar mai multe probleme cum ar fi:
semifabricatele obţinute din principalele faze de fabricaţie, constituite în faze de calculaţie se
depozitează pentru o anumită perioadă, după care sunt consumate în procesul de prelucrare al fazelor
următoare sau sunt livrate în starea în care se găsesc, diverşilor beneficiari;
urmare a depozitării semifabricatelor între fazele de calculaţie se impune calculul costului acestora
pentru fiecare semifabricat, în structura de cheltuieli sau articole de calculaţie;
5
Dumbravă P. Pop A. – Contabilitatea de gestiune în industrie, Ed. Intelcredo, Deva, 1997, pag. 227.
calculul costului semifabricatelor se face ţinând cont de costul materiilor prime sau al
semifabricatelor primite din fazele anterioare cât şi de cheltuielile directe şi indirecte din faza
respectivă;
calculul costului semifabricatelor după fiecare fază de calculaţie asigură concordanţa circuitului
material al diferitelor semifabricate cu circuitul cheltuielilor de producţie exprimate în bani;
costul semifabricatului obţinut într-o anumită fază de calculaţie, caracteristic unui anumit stadiu de
finisare a producţiei se transferă în faza de calculaţie următoare. În acest mod, costul calculat pentru
producţia ultimei faze reprezintă costul produsului finit.
Modelul general de calcul al costului unitar efectiv al semifabricatului obţinut în fiecare fază de
fabricaţie este următorul:
n m
C sf × C uf −1 + ∑ Chdf + ∑ Chif
C uf = d= i =1
q sf
unde
Cuf = cost unitar efectiv al semifabricatului în faza de fabricaţie f;
Cuf-1= cost unitar al semifabricatelor obţinute în faza f-1;
Csf = consum efectiv de semifabricate în faza f provenite din faza f-1;
Chdf = categorii de cheltuieli directe ocazionate în faza f
Chif = categorii de cheltuieli indirecte ocazionate în faza f
qf = cantitatea de semifabricate obţinute în faza de fabricaţie f
Această variantă măreşte volumul calculelor de centralizare a datelor privind costul producţiei atât în
faza de antecalcul cât şi în cea de postcalcul
t
n m
C e = ∑ ∑ Chd + ∑ Chi
s =1 d =1 i =1
unde:
Ce = costul efectiv al produsului individual;
s = secţia de fabricaţie în care este prelucrat produsul (s = 1,t)
Chd = cheltuielile directe dintr-o secţie la nivelul unui articol de calculaţie (d =1,n)
Chi = cheltuieli indirecte dintr-o secţie la nivelul unui articol de calculaţie (i = 1,m)
Dacă purtătorul de cheltuială lansat cu o comandă este reprezentat de mai multe unităţi de produs,
modelul general de calcul va lua forma:
t
n m
∑ ∑
s =1 d =1
Ch d + ∑
i =1
Chi
C ue =
q
unde
Cue = costul unitar mediu al unei unităţi fizice de produs;
q = cantitatea de produse fabricată în cadrul unei comenzi de fabricaţie
În cazul producţiei de serie mică organizată în varianta cu semifabricate care se poate
produce în organizaţie sau se cumpără din afară, urmând a se ambala în produsul finit, comanda de fabricaţie, ar
putea avea ca şi purtător de cheltuială:
o lotul de piese turnate sau confecţionate;
o lotul de piese sau repere prelucrate sau finisate;
o lotul de subansamble sau agregate care compun produsul finit.
În aceste cazuri, pentru calculul costului unitar al produsului finit se impune elaborarea
calculaţiilor pentru determinarea costului semifabricatelor, operaţiilor de prelucrare şi de ansamblare a părţilor
componente ale produsului. Astfel modelul general de calcul al costului unitar are forma următoare:
p n m
qp
unde
Cue = costul unitar al produsului finit;
Cur = costul unitar al unui reper, component;
Cr = consumul specific din reperul „r” component al produsului „p”
Chd = articolele de cheltuieli directe de asamblare, montare (d = 1,n)
Chi = articolele de cheltuieli indirecte de asamblare, montare (i = 1,m)
qp = cantitatea de produse finite lansate în fabricaţie pe fiecare comandă
Calculul costului comenzilor în varianta „cu semifabricate” este foarte analitic şi laborios, în special în
cazul produselor compuse dintr-un număr mare de piese. Dacă produsele care fac parte dintr-o comandă se
predau parţial la magazie sau clientului, înainte ca aceasta să se fi terminat, acele produse se evaluează la cost
planificat sau în funcţie de costul efectiv al unor produse similare fabricate în perioadele de gestiune precedente.
Diferenţele care apar între costul planificat şi costul efectiv la terminarea comenzii se reflectă în costul ultimului
lot de produse. Metoda de evaluare adoptată în cazul predărilor anticipate de produse către client sau depozit
trebuie în acest caz menţinută în tot cursul anului.
Această metodă răstoarnă ideea potrivit căreia costul se calculează după terminarea procesului de
fabricaţie, promovând ideea calculaţiei cu anticipaţie a costului de producţie, absorbind deci costul planificat,
cost având la bază norme de consum de materii prime şi materiale directe, norme de timp, manoperă directă,
precum şi cheltuielile comune ale secţiei sau atelierului şi cheltuielile generale ale întreprinderii. Aceste costuri
sunt considerate ca reale, iar orice abatere de la ele se trece pe seama rezultatelor financiare ale întreprinderii.6
Noutatea acestei metode constă în faptul că a înlăturat postcalul pe unitatea de produs prin introducerea
costului planificat pe unitatea de produs, aceasta fiind atât un etalon de măsurare şi comparare a costurilor
efective realizate de întreprindere, cât şi un instrument de orientare şi precizare a condiţiilor în care trebuie să se
desfăşoare procesul de producţie.
Standardele exprimă mărimi sau valori stabilite în mod ştiinţific, atât pe baza datelor din perioada
anterioară, cât şi a unor elemente previzionale corelate cu condiţiile în care se preconizează desfăşurarea
activităţii viitoare a organizaţiei.
Costurile standard, ca mărimi etalon, au introdus comparaţii între costul standard şi costul efectiv,
deschizând palierul analizei abaterilor de la costurile standard. Următoarele elemente definesc conceptual
calculaţia costurilor standard:
stabilirea de costuri standard pe fiecare purtător de costuri, respectiv pe unitatea de produs, care
prin componenţa lor sunt costuri de producţie sau costuri complete;
calcularea unor cote de costuri standard diferenţiate pe locuri de costuri pentru elaborarea
costurilor de regie (indirecte);
calculaţia costurilor se bazează pe o anumită încărcare a întreprinderii, luând în considerare
oscilaţiile gradului de activitate;
integrarea calculaţiei costurilor standard în sistemul de planificare al întreprinderii.
Autorul german Winkelmann a divizat calculaţia standard a costurilor în patru etape:
a. alegerea încărcării planificate;
b. elaborarea de etaloane ale încărcării;
c. construirea de locuri de costuri, a unor costuri comune standard, corespunzătoare încărcării
planificate;
d. calcularea şi evaluarea corectă a abaterilor. 7
II. Stabilirea pe baza fişelor tehnologice sau reţelelor de fabricaţie a costurilor standard
pentru costurile directe de materiale şi manoperă.
Pentru determinarea costurilor standard de materiale se folosesc standardele cantitative, adică
normele de consum cuprinse în documentaţia tehnică de fabricaţie, precum şi standardele de preţ, respectiv
preţurile de achiziţie prestabilite ale materiilor prime, materialelor de bază şi ale celorlalte feluri de materiale
prevăzute a se utiliza în procesul de fabricaţie.
III. Stabilirea standardelor pentru costurile indirecte – pentru care se pot folosi două metode:
metoda analitică şi metoda sintetică, implicit standardele individuale şi standardele globale.
6
Diaconu I., Moldoveanu L., Ivan M – Costuri, preţuri şi tarife în economia modernă, Editura Tradiţie, Bucureşti, 1997, pag. 142;
7
Ebbeken K., Possler L., Ristea M.- Calculaţia şi managementul costurilor, Editura Teora, Bucureşti, 2001;
Standardele individuale reprezintă norme valorice privind costurile indirecte, stabilite pe unitate de
măsură a volumului activităţii obţinut în cadrul locului de costuri. Ele se stabilesc pe feluri de costuri indirecte,
apelând la disocierea în costuri variabile şi costuri fixe.8
Standardele individuale privind costurile fixe se stabilesc pe baza realizărilor din perioadele
precedente, folosind metoda statistică, actualizată sau neactualizată.
Standardele globale reprezintă volumul total al costurilor indirecte determinat pe baza mediilor pe
mai mulţi ani sau pe baza rezultatelor obţinute în anul precedent.
IV. Stabilirea costurilor standard pe purtător de costuri – la nivelul costurilor standard se pot
calcula costuri complete sau costuri parţiale. Modelul general de calculaţie a costurilor standard pe purtători de
costuri se prezintă astfel:
Tabelul nr. 6.1 Modelul general de calculaţie a costurilor standard pe purtători de costuri
Funcţia de bază a costurilor standard este aceea de etalon de măsură şi comparare a cheltuielilor efective,
exercitând prin aceasta un control sistematic asupra lor, utilizarea metodei costurilor standard implică:
i. compararea cheltuielilor efective cu cele standard şi stabilirea abaterilor faţă de acestea, pe
sectoare de cheltuieli, pe articole de calculaţie şi pe cauze, iar prin centralizare, pe întreaga organizaţie;
ii. analiza abaterilor sub aspectul mărimii şi cauzelor lor;
iii. stabilirea măsurilor pentru înlăturarea abaterilor negative şi încadrarea costurilor efective în
standardele stabilite
Abaterile de la standarde trebuie interpretate drept creşteri, respectiv reduceri de cheltuieli şi nu
rectificări ale costurilor standard, ele fiind de fapt parte a cheltuielilor efective.
8
Ebbeken K., Possler L., Ristea M.-Calculaţia şi managementul costurilor, Editura Teora, Bucureşti, 2001;
În cadrul fiecărui sector de cheltuieli, calculul şi analiza abaterilor se efectuează pe articole de calculaţie
specifice metodei costurilor standard.
Evidenţa abaterilor de la costurile standard trebuie să asigure stabilirea abaterilor în mod operativ, pe
parcursul procesului de fabricaţie, pe feluri, locuri şi cauze generatoare. În atingerea acestui scop contabilitatea
costurilor de producţie trebuie astfel organizată încât să asigure, pe baza înregistrărilor sistematice, compararea
costurilor efective de producţie cu costurile standard.
Abaterile de la costurile standard de materiale pot fi abateri de la preţurile standard de aprovizionare (ca
diferenţe între preţul efectiv al materialului achiziţionat şi preţul standard de aprovizionare) şi abaterile de la
cantităţile standard de consum (ca diferenţă între consumul efectiv de materiale şi consumul standard). Abaterile
de la consumul standard de manoperă pot fi abateri faţă de timpul standard de lucru şi abateri faţă de tarifele de
salarii standard.
Abaterile de la bugetul de costuri comune pot fi diferenţele dintre costurile efective şi cele recalculate, în
raport cu volumul producţiei executate, abateri ale costurilor de uzină aferente timpului inactiv al capacităţilor de
producţie faţă de timpul prevăzut în standardul din buget.
Analiza abaterilor este mult uşurată datorită tehnicii de înregistrare folosită de această metodă, care
permite analiza sistematică, la diferite intervale de timp şi chiar zilnic, a activităţii defăşurate, pe fiecare element
de cost, pe locuri şi pe cauze, cu indicarea responsabilităţilor. Constatările făcute pe parcursul analizei se înscriu
în raportul de abateri întocmit după terminarea analizei, cu indicarea persoanei răspunzătoare de consumul
exagerat de materiale, de depăşirea manoperei, de depăşirea costurilor comune ale atelierului sau ale secţiei.
Raportul abaterilor este întocmit pe baza principiului excepţiilor, conform cărora se face o separare a abaterilor
favorabile de cele nefavorabile şi se atrage atenţia asupra persoanei responsabile pentru depăşirile exagerate de
materiale sau manoperă. Acest mod de lucru asigură o informare selectivă numai asupra aspectelor care implică
luarea unor decizii urgente.
În esenţă, principiul de funcţionare a metodei standard-cost presupune o confruntare periodică a
standardelor cu realizările în scopul evidenţierii abaterilor care să conducă la măsuri specifice. 9
Calculaţia costurilor în sistemul direct-costing trebuie să fie astfel organizată încât să ofere date care să
permită luarea unor decizii pe baza costurilor marginale şi contribuţiilor de acoperire. Premisele unei asemenea
sarcini au în vedere faptul că toate costurile fixe sunt nemodificabile, deci nu sunt costuri relevante decizional şi
se prezintă ca un bloc al costurilor fixe. Se pot lua în aceste condiţii decizii pe perioade scurte prin presupunerea
unor capacităţi şi procedee de producţie date.
Cel mai important principiul al direct-costingului este interpretarea strictă a principiului cauzalităţii
prin:
o scoaterea în relief a relaţiilor funcţionale dintre costuri şi activitate;
o evidenţierea relaţiilor funcţionale dintre vânzări şi activitate.
Valoarea informaţională a marjelor în elaborarea deciziilor este condiţionată de următoarele premise:
o defalcarea costurilor pe componentele lor fixe şi variabile trebuie să fie corectă şi consecventă;
o utilizarea raţională a contribuţiilor de acoperire (marjelor) unitare stabilite ca bază de decizii în
politica de vânzări presupune costuri variabile constante pe unitatea de produs (costuri
marginale);
o pentru deciziile privind opţiunea în alegerea procedeelor de fabricaţie trebuie să existe
posibilitatea stabilirii unor costuri variabile (marginale) constante pe unitatea de referinţă a
locurilor de costuri.
Defalcarea costurilor în costuri fixe şi variabile poate fi efectuată prin diverse procedee, grupate pe
categorii astfel: procedee sau tehnici contabile; procedee matematice; procedee statistice; procedee analitice.
9
Cotleţ D., Albu A.M. – Contabilitate de gestiune, Editura Orizonturi universitare, Timişioara, 1999, pag. 163;
În cazul metodei direct-costing simplificat calculul şi analiza cheltuielilor de producţie se face în raport
cu principalele procese economice, şi în cadrul acestora pe componentele de bază.
Cheltuielile variabile ocazionate de fabricarea şi desfacerea fiecărui produs se calculează şi analizează
separat pentru procesul de producţie şi procesul de desfacere, iar în cadrul fiecărui proces pe principalele
componente ale consumurilor productive ceea ce permite calculul contribuţiei brute la profit, nu numai pe
produse ci şi pe procese.
Cheltuielile fixe se determină analitic pe principalele procese care le ocazionează şi pe componentele
importante.
Costul unitar se calculează, potrivit conceptului acestei metode prin raportarea cheltuielilor variabile
totale la cantitatea de producţie finită obţinută:
Ch v
unde C tu =
qf
Ctu = costul unitar
Chv= cheltuieli variabile totale
qf = cantitatea de producţie finită
Contribuţia brută unitară la profit se calculează ca diferenţă între preţul de vânzare unitar şi costul unitar,
după următorul model:
Pentru determinarea rezultatului financiar total la nivelul întregii organizaţii se înmulţeşte cantitatea
vândută din fiecare produs în perioada respectivă cu contribuţia brută unitară la profit a produselor şi se obţine
contribuţia brută totală la profit, din care se scade apoi totalul cheltuielilor fixe din perioada respectivă.
Schema calculaţiei folosită de metoda direct-costing este următoarea:
- pentru întreprinderea de comerţ :
Prin intermediul acestei metode un interes deosebit îl reprezintă analiza relaţiei cost - preţ - volum
prin prisma indicatorilor: punctual de echilibru, factorul de acoperire, coeficientul de siguranţă dinamic şi marja
de siguranţă.
6.5.2 Metoda direct-costing evoluat
etoda direct costing evoluat a adus o serie de îmbunătăţiri faţă de metoda direct-costing simplificat,
îmbunătăţiri care au vizat următoarele direcţii:
- introducerea standardelor şi a bugetelor de cheltuieli în calculaţia direct-costing;
- calculul contribuţiei brute la profit în trepte, în funcţie de nivelurile organizatorice.
Potrivit metodei direct-costing evoluat contribuţia brută la profit calculată ca o sumă globală pe
organizaţie se defalcă în mai multe trepte, în funcţie de posibilităţile de decontare a cheltuielilor fixe, fără a
introduce însă repartizarea pe bază de coeficienţi a cheltuielilor respective. Astfel, cheltuielile fixe
nerepartizabile devin tot mai puţine, de regulă rămân doar cheltuielile generale de administraţie.
Cheltuielile fixe de producţie şi de desfacere se decontează pe purtători şi se exclud treptat din profit,
astfel că puterea informativă a contribuţiei brute la profit creşte.
Treptele de decontare a cheltuielilor fixe se constituie, în primul rând, ţinând seama de procesele care le-
au ocazionat: fabricaţie, desfacere şi administraţie.10
Pentru decontarea cheltuielilor fixe, în practică se constituie până la cinci trepte şi anume:
1. la nivelul produsului;
2. la nivelul locului de cheltuieli;
3. la nivelul secţiilor;
4. la nivelul sectoarelor de activitate;
5. la nivelul întreprinderii.
Drept cauze ale apariţiei costurilor de proces pot fi considerate: modificările în poziţiile strategice ale
întreprinderilor; modificările în cererea de informaţii pentru management şi deficienţele sistemelor de calculaţie
a costurilor existente.
Calculaţia costurilor de proces poate fi înţeleasă ca o nouă abordare a calculaţiei în vederea creşterii
transparenţei costurilor în sectoarele de activităţi indirecte, a asigurării unui consum eficient al resurselor,
evidenţierii utilizării capacităţii, îmbunătăţirii calculaţiei pe produs şi evitării, în acest fel a unor decizii
strategice greşite. Prin destinaţia sa calculaţia costurilor de proces este orientată către deciziile pe termen lung şi
poate fi considerată un sprijin pentru problemele strategice ale întreprinderii.
Noţiunea de bază este aceea de „proces”. Un proces este un lanţ de activităţi orientat spre obţinerea
unui output şi caracterizat prin:
output-ul unei realizări, al unui rezultat;
un consum de resurse (evaluat la nivelul costurilor);
un factor de influenţă a costurilor (cost driver) care este, în acelaşi timp, şi etalonul de măsură pentru
numărul proceselor de executat.
Se deosebesc trei categorii de procese:
procese anterioare producţiei, cu privire la activităţile de plan şi administrative, în faza de
proiectare şi dezvoltare a produsului;
procese de asistare conţinând activităţi alocate de existenţa unui produs,
a unui subansamblu, a unui furnizor sau a unui client, fără ca produsul să fie vândut,
subansamblul să fie aprovizionat, către furnizor să se emită o comandă sau clientului să i se
livreze bunul sau prestaţia;
10
Oprea C., Cârstea Gh – Contabilitatea de gestiune şi calculaţia costurilor, Editura Genicod, 2002, Bucureşti, pag.143;
procese de desfăşurare (derulare) cuprinzând toate activităţile logistice şi administrative
necesare pentru procurarea materialelor şi subansamblelor, producerea subansamblelor şi
produselor finite şi derularea comenzilor clienţilor.
Costuri de proces
Cota de repartizare = x 100
Costuri de proces dependente de activităţi
11
Hlaciuc E. – Metode moderne de calculaţie a costurilor, Editura Polirom, Iaşi, 1999, pag. 124;
Efectul de degresiune conform căruia calculaţia prin suplimentare, în conformitate cu repartizarea
proporţională a costurilor comune, decontează cote constante de costuri comune pe unitatea de produs.12
Raportat la ingineria valorii, target-costingul reprezintă un demers formalizat orientat spre analiza
funcţională a raportului valoare-preţ-beneficiu-cost. Analizat ca un concept unitar şi închis al managementului
prin costuri, target-costingul se caracterizează prin estimarea valorilor ca funcţii, a preţurilor de vânzare, a
costurilor complete şi a beneficiului pe ansamblul ciclului de viaţă al produsului.13
Discutate ca un demers al managementului, costurile ţintă se bazează pe regula potrivit căreia piaţa
dictează preţurile de vânzare şi nu costurile întreprinderii. Deci, pentru a construi rentabilitatea trebuie mers de la
preţ la cost, în condiţiile în care din preţul de vânzare trebuie decupată marja dorită pentru a deduce un cost-ţintă.
Ecuaţia generală a costului ţintă este:
Preţul
de vânzare - Marja = Costul complet ţintă
impus dorită
Metoda tarif-oră maşină cunoscută în literatura de specialitate sub sigla T.H.M a apărut datorită
continuei dezvoltări a mecanizării şi automatizării proceselor de producţie care a determinat înlocuirea tot mai
mult a muncii omului. Apariţia acestei stări de fapt a făcut ca şi în domeniul calculaţiei costurilor, care este
direct influenţat de tehnologia producţiei, să se încerece schimbarea opticii de lucru.
Considerând maşina ca o unitate economică fundamentală, se stabileşte tariful orar de funcţionare a
acesteia, înţelegându-se prin tarif suma costurilor necesare pentru funcţionarea unei anumite maşini sau grup de
maşini dintr-o întreprindere, timp de o oră. În consecinţă, tariful cuprinde, toate costurile directe şi indirecte
ocazionate de fabricarea unui produs la o anumită maşină sau grup de maşini, cu excepţia costului materialelor.
12
Ebbeken K., Possler L., Ristea M.-Calculaţia şi managementul costurilor, Editura Teora, Bucureşti, 2001;
13
Ebbeken K., Possler L., Ristea M.-Calculaţia şi managementul costurilor, Editura Teora, Bucureşti, 2001;
Prin cost-oră-maşină se înţelege suma cheltuită într-o întreprindere pentru a face să funcţioneze o
anumită maşină, atelier sau loc de producţie timp de o oră. Astfel, tariful-oră-maşină reprezintă cheltuielile de
transformare a materiilor prime şi materialelor directe (corectate cu deşeurile recuperabile), şi toate celelalte
cheltuieli formate din:
o cheltuieli cu manopera, cuprinzând salariile de bază directe, impozitul global şi contribuţiile la
asigurările sociale aferente;
o cheltuielile de regie ocazionate de întreţinerea şi funcţionarea utilajelor, administrarea,
gospodărirea şi conducerea secţiilor şi organizaţiilor în ansamblul lor.
În vederea stabilirii centrelor de producţie sau centre de activitate, maşinile, utilajele, locurile de muncă
pe care le implică procesul tehnologic se grupează. Gruparea maşinilor, considerate entităţi economico-tehnice
fundamentale, pe centre de activitate nu reprezintă o restructurare tehnică a organizaţiei, ci o sectorizare şi
structurare a procesului de fabricaţie.
În scopul grupării maşinilor în centre de producţie se au în vedere o serie de criterii, criterii care
constituie caracteristicile tehnico-funcţionale şi economice ale utilajelor:
o operaţia tehnologică executată (felul acesteia);
o capacitatea maşinilor (randamentul lor);
o caracteristicile dimensionale (lungime, suprafaţă ocupată);
o numărul personalului de deservire;
o puterea instalată a motoarelor care acţionează maşinile;
o tipul maşinilor şi vârsta lor, în cadrul duratei de serviciu;
Constituirea centrelor de produţie are loc exclusiv pe seama utilajului, respectiv a operaţiilor manuale
care condiţionează nemijlocit fabricaţia produselor finite, care sunt direct antrenate în procesul tehnologic.
Metoda PERT-cost (Program Evaluation and Review Technique) – tehnica evaluării şi controlului
programelor – are la bază teoria matematică a grafurilor, fapt pentru care mai este cunoscută şi sub denumirea de
C.P.M. (Critical Path Method) sau metoda drumului critic.
Datorită rezultatelor bune obţinute, câmpul de aplicare a metodei s-a lărgit şi asupra folosirii eficiente a
mijloacelor materiale şi băneşti, şi la optimizarea costurilor. Ţinând cont de aceste specte au apărut diferite
varainte ale metodei, ca:
PERT-timp, pentru urmărirea scurtătii termenelor de executare;
PERT-cost, pentru urmărirea atât a scurtării termenelor de execuţie, cât şi a costului
producţiei.
La baza metodei PERT stă principiul detalierii fiecărei faze de execuţie din cadrul procesului de
producţie, oricât de complex ar fi, în faze simple. Prin descompunerea lucrării în operaţii simple, numite
activităţi, se stabilesc durata şi consumul de materiale şi manoperă.
Activităţile se înscriu în grafice întocmite sub formă de reţea, în ordinea detalierii activităţilor. Pentru
calcularea cât mai exactă a duratei de executare a fiecărei activităţi, se stabilesc trei variante:
durata optimă, în condiţiile de lucru cel mai favorabil;
durata probabilă, medie;
durata pesimistă, în condiţiile de lucru cel mai nefavorabil.
Pe baza acestor trei variante se calculează durate medie de execuţie şi abaterile posibile de la aceasta,
care se înscriu în grafic. Se analizează apoi graficul pentru a determina eventualele activităţi de restructurat,
obţinându-se o reducere a duratei de executare şi a costurilor de producţie.
Aplicarea metodei PERT la analiza graficului în reţea se bazează pe parcurgerea a trei etape:
1. descompunerea tuturor fazelor, lucrărilor, treptelor, operaţiilor implicate în desfăşurarea
procesului de fabricaţie a produsului finit;
2. stabilirea ordinei de succesiune în executarea tuturor fazelor, lucrărilor, treptelor, operaţiilor,
având în vedere procesul tehnologic şi modul de organizare al producţiei;
3. estimarea timpului şi a costului necesar pentru executarea fiecărei etape a procesului
tehnologic.
Pe baza aprecierii costurilor minime se stabileşte drumul critic pentru fiecare lucrare, dar aceasta, deşi
îndeplineşte condiţiile de minimizare a costurilor, poate să indice un timp îndelungat de executare a lucrării şi
deci inacceptabil pentru client. Scurtarea timpului de execuţie poate conduce însă la mărirea costurilor, apărând
astfel fie un alt drum critic, fie că se vor modifica anumite termene pe vechiul drum critic. Soluţia cea mai bună
se consideră aceea în care raportul dintre creşterea costurilor şi scurtarea timpului de execuţie la anumite lucrări
este minim pentru toate activităţile. Trebuie astfel acceptată mărirea costurilor în scopul economisirii timpului şi
invers, pentru ca executarea lucrării să se apropie de condiţiile optime.
Un proces deosebit de important în cadrul metodei PERT-cost este identificarea obiectivelor de atins şi
definirea lor cu precizie. Pentru a atinge acest scop se întocmeşte o schemă cu toate fazele de fabricaţie ale
produsului respectiv. Pentru evidenţierea divizării obiectivului final în obiective parţiale metoda PERT-cost
foloseşte schema analizelor încrucişate.
Schema analizelor încrucişate este utilizată la centralizarea costurilor pe diverse trepte de responsabilite,
începând cu nivelul inferior şi până la primul nivel în care se obţine costul produsului finit.
Un alt instrument de previziune utilizat este graful PERT care se întocmeşte în strânsă corelaţie cu
shema analizelor încrucişate. Primul pas în elaborarea graficului PERT este întocmirea listei de activităţi, ţinând
seama de caracterul limitativ al relaţiilor reciproce dintre ele, fără a se lua în considerare durata de execuţie şi
mijloacele care trebuie folosite.
Planul calendaristic de executare a lucrării se obţine prin remodelarea planurilor iniţiale în funcţie de
data impusă pentru terminarea fabricaţiei, având în vedere termenele stabilite în contracte şi prin trecerea
timpilor de începere şi de terminare a fiecărei operaţii într-un tabel în funcţie de fondurile date.
Calculul costului previzional are ca şi punct de plecare estimarea cheltuielilor cu materialele directe şi
manopera pe fiecare operaţie, obţinându-se apoi prin însumarea acestora costul prestadiului.
Problema care trebuie elucidată este de a afla costul minim al fabricării unui produs în condiţiile unei
durate fixe de execuţie. Stabilirea costului optim se impune fie atunci când durata normală este prea mare şi
pentru scurtarea ei cu o perioadă anumită se cere să se cunoască costul suplimentar, fie că trebuie să se
stabilească un cost minim indiferent de durata de execuţie.
Din punct de vedere matematic costul optim se calculează folosind următoarele formule de calcul:
unde
Ca = costul activităţii;
da = durata activităţii;
dmin = cea mai scurtă durată posibilă de execuşie;
dmax = dnorm – durata normală, în care nu se produce nici o întârziere nejustificată
Ca (da) = ma + na x da
Iar m a şi na sunt constante care se pot stabili pe baza costurilor corespunzătoare duratei normale şi
celei minime de execuţie:
Cadnorm - Cadmin
na =
dnorm – dmin
Costul total al prestadiului Ctp se obţine prin însumarea costurilor tututtor activităţilor care îl compun:
n
Ctp = ∑Cai
i =1
unde
i = numărul activităţilor care compun un prestadiu
Prin extrapolare, costul reperului va fi suma costului prestadiilor:
m
Ctr = ∑Ctpj
j =1
unde
j =numărul prestadiilor care compun reperul
Avantajul metodei PERT-cost constă în actualizarea graficelor iniţiale în cursul execuţiei pe baza
costurilor efective ale lucrărilor. Se asigură astfel, posibilitatea urmăririi permanente a modului de desfăşurare a
procesului de producţie în vederea cunoaşterii abaterilor faţă de grafic şi a măsurilor de luat. Concomitent se
efectuează şi un control sistematic şi permanent al costurilor.14
În evidenţa şi calculaţia costurilor, metoda PERT asigură urmărirea înregistrării consumurilor pe fiecare
activitate în termenele stabilite, ceea ce permite sesizarea depăşirilor de consumurilor. Această metodologie
permite luarea de măsuri operative de remediere a deficienţelor şi de reducere a costurilor de producţie.
Metoda costurilor directe calculează costul produsului numai pe baza costurilor directe (fixe şi variabile)
urmând ca rezultatele finale să fie afectate cu costurile indirecte. În concepţia costului direct, costurile indirecte,
indiferent dacă cuprind elemente de costuri variabile sau fixe, se acoperă integralPdin limita sau marja brută,
R costurilor directe.
obţinută ca diferenţă între valoarea produselor vândute şi achitate de cumpărător şi totalul
Metoda costurilor directe evită separarea în costuri variabile şi costuri E fixe, prin luarea în calcul a
costurilor directe şi indirecte. Aplicarea acestei metode elimină repartizările de costuri indirecte, cheile,
coeficienţi şi calculele de stabilire şi inregistrare a acestora. Folosind în calcul numaiŢ costurile directe, metoda
stabilişte un „cost direct” definit de posibilităţile de repartizare a elementelor de costUpe unitatea de produs.
L
D
C D Variabile E
O I
S R
T E V
U C I
C
Â
R N T Fixe
O
I D E
N
S I Z
T R A
14
U E I., Moldoveanu L., Ivan M. – Costuri, preţuri şi tarife în economia modernă, Editura Tradiţie, Bucureşti, 1997, pag. 174;
Diaconu
R C R
Variabile
I T E
E
Marja
brută
Fixe
Profit
net
Indicatorii care se calculează în cazul utilizării metodei costurilor directe sunt: costul unitar,
contribuţia brută unitară şi totală la profit, punctul de echilibru, punctul activităţii optime, factorul de acoperire,
coeficientul de siguranţă dimanic, intervalul de siguranţă.
Aplicarea metodei costurilor directe are, faţă de metoda direct-costing, avantajul că evită dificultăţile
pe care le prezintă separarea cheltuielilor de producţie şi desfacere în fixe şi variabile; delimitarea cheltuielilor
de producţie şi desfacere în directe şi indirecte se poate efectua mai uşor cu ocazia colectării lor fără a necesita în
acest scop calcule speciale.
Prin utilizarea metodei costurilor directe se urmăreşte calculul cu operativitate al costului unitar al
producţiei obţinute, bazat numai pe cheltuieli directe, în scopul adoptării deciziilor pe linia conducerii procesului
de producţie.
2)Metoda pe faze:
a) se aplică în unităţile cu producţie de masă sau serie mică unde produsul finit se obţine dintr-un proces
tehnologic cu caracter neomogen desfăşurat pe faze succesive de lucrare a materiilor prime, materialelor;
b) se aplică în unităţile cu producţie de masă sau serie mare unde produsul finit se obţine dintr-un proces
tehnologic cu caracter relativ omogen desfăşurat pe faze succesive de lucrare a materiilor prime,
materialelor;
c) se aplică în unităţile cu producţie de serie unde produsul finit se obţine dintr-un proces tehnologic.
3)Dispuneţi de următoarele date : cifra de afaceri realizată 10.000 lei; coeficientul de siguranţă dinamic 50%;
cheltuielile fixe 2.000 lei. Care este mărimea factorului de acoperire şi a cheltuielilor variabile:
a) 55% 1.100 lei
b) 45% 1.100 lei
c) 40% 9.000 lei
d) 40% 6.000 lei
4) O societate fabrică 2 comenzi de produse A şi B. Cheltuielile de producţie directe efective pentru A 1520 lei
şi pentru B 2160 lei. Cheltuielile indirecte de producţie se ridică la 1000 lei, din care fixe 400 lei. Nivelul de
activitate exprimat în ore de funcţionare a utilajelor este de 5000 ore nivel normal de activitate şi 4000 ore nivel
real de activitate. Care este costul de producţie efectiv al celor 2 produse şi înregistrarea contabilă din
contabilitatea de gestiune:
a) 901 = 921 A = 1960 B = 2780
b) 902 = 921 A = 1900 B = 2700
c) 902 = 921 A = 1800 B = 2600
d) 902= 921 A = 1968,6 B = 2656,8
5) Dispuneţi de următoarele date: cifra de afaceri 30.000 lei; cheltuielile fixe 5500 lei; factorul de acoperire 55%
. Care este mărimea cheltuielilor variabile:
a) 16.499;
b) 16.000;
c) 18.500;
d)16.300.
6)Dispuneţi de următoarele date: timp unitar standard 5 ore, timp unitar efectiv 2,5 ore; tarif unitar standard 6
lei/ oră; tarif unitar efectiv 10 lei / oră; producţia programată 1.000 buc., producţia efectivă 800 buc, abaterea de
timp( cantitate) şi cea de preţ(tarif) este:
1. Alazard C., Separi S., Controle de gestion, Epreuve no. 7, 4-edition, DECF – manuel et aplications, Paris,
1998;
2. Anta D., Managementul prin costuri, Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”, Arad, 2007.
3. Baranger P., Mounton P., Compatabilite de gestion, Paris, 1997.
4. Băileşteanu G., Diagnosticul şi evaluarea firmei, Editura Mirton, Timişoara, 1997.
5. Bărbulescu C., Managementul producţiei industriale, Editura Universităţii Româno-Americane, Bucureşti,
1997.
6. C. Bărbulescu (coord.), Economia şi gestiunea întreprinderii, Editura economică, Bucureşti, 1995.
7. Bouquin M., Comptabilite de gestion, Paris, 2000.
8. Bouwens J., Abernethy M.A., The Consequences of Customization on Management Accounting System
Design, revista „Accounting Organizations and Society”, no. 25, pag. 221 - 241, 2000.
9. Brethauer D.M., The Power of Strategic Costing, AMACOM, New York, 2000.
10. Căpuşneanu S., Contabilitate de gestiune. Studii aplicative şi teste grilă, Editura Economică, 2006.
11. Cernuşcă L., Contabilitate de gestiune, Editura Mirton Timişoara, 2001.
12. Chadwick L., Contabilitate de gestiune, Editura Teora, 1998.
13. Cristea H., Contabilitatea şi calculaţia în conducerea întreprinderii, Timişoara, Editura Mirton, 1997.
14. Cokins G., Activity based Cost Management: an Executive’s Guide, John Wiley & sons, 2001.
15. Cokins G., Activity Based Cost management Making It Work – a Manager’s Guide To Implementing and
Sustaining an Effective ABC System, McGraw Hill Trade, 1996.
16. Cooper R., Kaplan R., Design of Cost management Systems, 2nd Edition, Pearson Education Pod, 1998.
17. Cotleţ D., Albu A.M., Contabilitate de gestiune, Editura Orizonturi universitare, Timişoara, 1999.
18. Diaconu I, Moldoveanu L., Ivan M., Costuri, preţuri şi tarife în economia modernă, Editura Tradiţie,
Bucureşti, 1997.
19. Diaconu P., Contabilitate managerială, Editura Economică, Bucureşti, 2002.
20. Drucker C., Managing for results, Economic Tasks and Risks – Taking Decisions, McGraw-Hill, New York,
1957.
21. Dumbravă P., Pop A., Contabilitatea de gestiune în industrie, Editura IntelCredo, Deva, 1997.
22. Edward B., Markev M.B., Cost Accounting, Second Edition, Illinois, 1987.
23. Ebbeken K., Possler L., Ristea M., Calculaţia şi managementul costurilor, Editura Teora, Bucureşti, 2001.
24. Ionaşcu I. (coord.), Control de gestiune, Editura ASE, Bucureşti, 2002, ediţia II.
25. Iacob C., Dracea R., Contabilitate analitică şi de gestiune, Editura Tribuna Economică, Bucureşti 1998.
26. Kaplan R., Atkinson A., Advanced Management Accounting, Prentice Hall International, 1998, third edition.
27. Kaplan S. R., Cooper R., Cost and Effect: Using Integrated Cost Systems to Drive Profitability and
performance, Harward Business School Press, 1998.
28. Kaiser A.M., Controle de gestion, Epreuve no. 7, DECF, ESKA, Paris, 2001.
29. Leclere D., Lesel P., Dubrulle L., Control de gestiune, Editura economică, Bucureşti, 2000.
30. Lind J., Control in world class manufacturing – A Longitudinal Case Study, Revista Management
Accounting Research, vol.12, pag. 41-74, 2001.
31. Muţiu A., Mureşan M., Contabilitate Managerială. Cu aplicaţie în companiile comerciale şi prestatoare de
servicii, Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2006.
32. Mărăcine V., Decizii manageriale. Îmbunătăţirea performanţelor decizionale ale firmei, Editura Economică,
Bucureşti, 1998.
33. Olariu V.C., Costul şi calculaţia costurilor, Bucureşti, 1977.
34. Oprea C. (coordonator), Contabilitate de gestiune, Bucureşti, 2001.
35. Oprea C., Cârstea G., Contabilitatea de gestiune şi calculaţia costurilor, Editura Genicod, Bucureşti, 2002.
36. Oprea C., Chivaţa C., Elemente de contabilitate de gestiune şi calculaţia costurilor – procedee, Braşov,
2001.
37.Pântea I.P., Managementul contabilităţii româneşti, Ed. Itelcredo, Deva, 1998.
38. Sabbaro J.J., Hill L.A., Managing Performance, Harvard Business Scholl Publishing, Boston, 1996.
39. Shim J. K., Siegel J. G., Modern Cost Management&Analysis, Barron’s educational Series, Inc, New York,
2000.
40. ***, Colecţia revistei „Tribuna Economică”, 2001-2002.
41. ***, Colecţia revistei „Adevărul economic”, 2001-2002.
42. ***, Colecţia revistei „ Finanţe, credit şi contabilitate”, 2000-2003.
43. ***, Colecţia revistei „ Revista generală de contabilitate şi expertiză”, 2000-2003.
44.***, Legea contabilităţii 82/1991 republicată în M.Of nr.454 din 18 iunie 2008,
45.***, OMFP 1826/2003 publicată în M.Of nr.23 din 12 ianuarie 2004,