You are on page 1of 13

Epistemologia constructivistă

Relaţia dintre epistemologie şi practica ştiinţificã

Dawn Darlaston-Jones (2007) remarcã faptul cã abilitatea de a identifica relaţia
dintre fundaţia epistemologicã a oricãrei practici (cercetãri) ştiinţifice şi metologia
folositã este de o importanţa crucialã; totuşi acest aspect este de multe ori neglijat în
pregãtirea academicã a viitorilor cercetãtori. Sistemul filozofic care constitue baza unei
anumite metode ştiinţifice şi care influenţeazã alegerea acesteia din mulţimea metodelor
disponibile rãmâne deobicei ascuns, sau presupus. Acest lucru se întâmplã, dupã pãrerea
autorului, şi din cauza dominanţei empiricismului, pozitivismului în rândul cercetãtorilor,
considerându-se cã nu este nevoie ca asumpţiile filozofice sã fie menţionate explicit.
De fiecare datã când sunt vehiculate concepte precum “obiectivitate”, “validitate”,
se vorbeşte defapt despre un anumit cadru epistemologic, despre o anumitã viziune
asupra naturii cunoaşterii ştiinţifice, viziune materializatã atât în teorie cât şi în practicã.
Sistemul filozofic se manifestã în toate etapele şi elementele cercetării: în
construirea cadrului conceptual, în metodologia folositã, în raportul stabilit între
cercetãtor şi participanţi, în design-ul cercetãrii, în interpretarea rezultatelor. Calitatea
unei cercetãri derivã astfel şi din gradul de coerenţã, de concordanţa şi puterea ideilor
filozofice din umbrã, de implicaţiile acestora.
Paradigma, concept epistemologic propus de Thomas Khun, reprezintã un astfel
de sistem de asumpţii filozofice care ghideazã, orienteazã, susţin, justificã şi integreazã
teoriile şi practica ştiinţificã. Donna Mertens (2005) evidenţiazã trecerea de la ideile
filozofice la practicã, de la ontologie, epistemologie la metodologie, prin cele trei
întrebãri necesare pentru a defini o paradigmã:
1. Întrebarea ontologicã: “Care este natura realitãţii?”
2. Întrebarea epistemologicã: “Care este natura cunoaşterii şi ce relaţie existã
între cunoscãtor şi cunoscut?”
3. Întrebarea metodologicã: “Cum se poate ajunge la cunoaştere?”
Pornind de la aceste întrebãri, autoarea identificã patru paradigme principale
utilizate în cercetãrile psihologiei şi ale ştiinţelor educaţiei, conturate în tabelul urmãtor:

1

construite social cuantificabilã culturale. subiect-obiect discriminãrii obiective raţionaliste specifice Metodele sunt alese în funcţie de scopurile. natural Neo-Marxism Termeni experimental Fenomenologie Mişcarea Metode mixte descriptivi Studii Hermeneuticã feministã Modele mixte asociaţi corelaţionale Interacţiuni Participativ Comparaţii simbolice Emancipativ cauzale Etnografie 2 . particular. stabilite în Asumpţii Legãturi se ţine cont de funcţie de filozofice interactive fenomenul scopuri. util determinã Ontologie multiple universalã. valori etnice. adevãrat economice. Obiectivitate. Metodologie Cantitativã Calitativã Mixtã obiectivele fiecãrei cercetãri Experimental Experiment Teoria criticã Qvasi. ce este real. Relaţiile dintre Cunoaşterea are Subiectivitate. Pozitivism Constructivism Transformativ Pragmatism Realitãţi multiple O singurã modelate pe Ceea ce este Realitãţi realitate considerente. empiriste. politice etc. social-istoric. Cunoaşterea cunoscãtor şi un caracter Cunoaşterea are este plasatã ceea ce este de probabilistic. un caracter într-un context cunoscut sunt Epistemologie general.

Pe un continuum epistemologic. semnificaţîa ei fiind exterioarã celui care o percepe şi întelege într-un mod pasiv. progres ştiinţific etc O consecinţã a epocii moderne a fost aceea de a consolida ştiinţa ca o sursă legitimă de cunoaştere a lumii. (1997) observã faptul cã în istoria epistemologiei existã tendinţa de a trece de la o viziune staticã. idealism. rationalism. Procesul cunoaşterii este unul inductiv. coerenţa. Conceptele cele mai vehiculate în modernism sunt: adevăr. cã proprietãţile obiectelor sunt în esenţã constante şi pot fi cunoscute. obiectivitate. ştiinţa este o realitate construită. mutând accentul pe realităţile construite personal sau social. obiectivismul (promovat de modernism) şi constructivismul (aparţinând curentului postmodernist) ar reprezenta extreme opuse. unitatea. Constructivismul priveşte natura cunoaşterii ca fiind relativã. hermeneutic. soluţii. fenomenele nu pot fi separate de contextul specific în care se manifestã. cunoaşterea validã. Fiecare perioadă accentuează viziuni ontologice distincte care influenţeazã modul în care omul se raporteazã la evenimente. Fragmentarea este specifică postmodernismului. uneori chiar neagă realitatea obiectivă. Astfel. rigidã. reflectând doar un anumit punct de vedere. Se presupune că ştiinţa este imaginea oglindită a realităţii obiective. Adevărul devine relativ. postmodern. Prin contrast. împarte istoria umanitãţii în trei perioade: premodern. dovezi. pasivã asupra cunoaşterii. logica etc. în urma unei analize istorice asupra naturii schimbãtoare a cunoaşterii. oglindeşte obiectiv acea structurã. activã. În modernism este specific întregul. Asumpţia metafizicã importantã a obiectivismului este aceea cã lumea realã are o structurã relativ stabilã. Evoluţia ideilor epistemologice Raskin (2002) prezintă concepţia lui Sexton care. pozitivismul. activ. Murphy E. raţionalitate. Constructivismul se 3 . adevãratã. adaptativã. Modernismul (de la Renaştere până în secolele IX-XX) aduce în centrul atenţiei empiricismul. probleme. credinţe religioase etc. postmodernismul ignoră. premodernismul (care se întinde din Antichitate pânã în Evul Mediu) a fost dominat de dualism. consensul (Gergen. creativ. Nici o cunoaştere nu poate fi obiectivã în sens absolut întrucât orice semnificaţie atribuitã obiectelor sau fenomenelor este una construitã personal şi social. printre criteriile de validare a ştiinţei mai importante sunt cele de ordin pragmatic. spre una flexibilã. modern. precum şi posibilitatea unei cunoaşteri obiective. 2001).

de a contura o cale de mijloc între cele douã poziţii opuse (realismul.aproprie în acest sens de scepticism. În lipsa unei ontologii rezonabile şi în lipsa unei doctrine clare cu privire la ordinea din natură dispare orice posibilitate de a mai înţelege lumea. Dacă legile ştiinţei sunt simple construcţii ale minţii umane. idealismul. lege ştiinţifică ne permite să ne adaptăm la realitatea unui anumit context fizic. cum poate fi justificat faptul că reuşesc în multe situaţii să servească drept suport ferm pentru explicaţii şi predicţii foarte exacte în condiţiile în care realitatea obiectivă nu poate fi cunoascută? Constructiviştii răspund acestei critici astfel: simplul fapt că o teorie. teorii ştiinţifice poate conduce constructivismul (forma sa radicală în special) în imposibilitatea de a mai justifica raţional condiţiile de posibilitate a două dintre funcţiile majore ale ştiinţei: funcţia explicativă şi cea predictivă.credinţa că nu există o lume reală independentă de conştiinţă). cultural prin descrierile şi predicţiile verificabile care derivă din acestea nu justifică credinţa 4 . Nu este negată existenţa lumii independente de subiectul cunoscător. Raskin (2002) vede în constructivism o încercare de a împãca realismul cu idealismul. social. ei studiază multiplele interpretări.credinţa în existenţa unei realitãţi exteriore minţii şi în posibilitatea acesteia de a o cunoaşte. de cele mai multe ori. Neasumarea unei poziţii ontologice este unul dintre punctele cele mai criticate ale constructivismului. 2005). aproape inexistente. prin ideea cã singura lume pe care o putem cunoşte este cea a experienţelor noastre. ci doar posibilitatea acestuia de a o întelege cu adevărat Asumpţiile ontologice ale constructiviştilor sunt. Întrebarea ontologică nu poate primii un răspuns din perspectiva constructivistă deoarece se consideră că orice răspuns ar implica asumpţii metafizice excesive şi nejustificate. Ontologia constructivistă Cercetătorii constructivişti resping ideea conform căreia există o realitate obiectivă ce poate fi cunoscută. semnificaţii. atribuite lumii. Natura acestor realităţi este subiectivă (Mertens. Lipsa asumpţiilor ontologice ferme şi contestarea existenţei unei legături necesare între fenomenele naturii şi structurile ce exprimă legi.

pe relativitatea cunoaşterii. include în mod natural şi un discurs asupra activităţii de învăţare. a cărui epistemologie genetică utilizează principii constructiviste. epistemologia. 2007). Constructivismul este privit uneori ca fiind un curent post-epistemologic. 5 . 1992). Constructivismul valorifică perspectiva sistemică şi cea structurală asupra fenomenelor socio-umane. genezei. discurs asupra naturii. nu justifică ontologia empiristă a unei realităţi sau adevăruri absolute. o lucrare de sociologia cunoaşterii (Raskin. este o invenţie sau un artefact al unei culturi sau societăţi particulare. pe diferenţele individuale în cunoaştere (Joiţa. o teorie a învăţării. evoluţiei cunoaşterii ştiinţifice. Berger şi Thomas Luckmann în 1966. oamenii nemanifestându-se în funcţie de realitate ci în funcţie de felul în care percep realitatea. pe experienţele acestuia. dar care. Constructivismul este considerat o problemă de epistemologie. Indivizii percep şi reinventează realitatea în manieră proprie. o teorie a cunoaşterii. universală. Epistemologia constructivistă insistă pe centrarea pe subiect. nu este justificată echivalarea respectivului context cu o realitate singulară. Termenul de „construcţie socială” este parte din titlul lucrării Construcţia socială a realităţii publicată de Peter L. Din punctul de vedere al psihologiei.pozitivistă în corespondenţa dintre respectivele constructe ştiinţifice şi legile lumii obiective. sub forma constructelor sociale. un principiu asupra modului de cunoaştere. în realitate. 2002). Expresia „constructivism epistemologic” a fost folosită prima oară în lucrarea Logica şi cunoaşterea ştiinţifică lui Jean Piaget. O construcţie socială sau un construct social este o idee sau obiect ce ne apare în mod obişnuit drept natural. în special prin dialogurile socratice. şi constitue o generalizare a teoriei învăţarii cognitive. Epistemologia constructivistă Elizabeth Murphy (1997) remarcă faptul că identificarea legăturilor dintre epistemologie şi activitatea de învăţare a provocat dezbateri încă din antichitate. obiectivă (Matthews. respectiva teorie sau lege ştiinţifică poate fi doar considerată adecvată contextului în care ea se aplică.

Omul. şi anume în contextul şi participanţii unui studiu. Prin „conjuncturi si refutari" (Popper). 2007). în acelaşi timp. generalizate la nivel mental. Aceasta flexibilitate epistemologică permite multor domenii controversate. s-a remarcat faptul că epistemologia pozitivistă nu este tocmai 6 . Asumpţia este aceea că rezultatele. Subiectul cognitiv trăieste si operează în domeniul experienţelor sale. supuse multor constrângeri de natură pragmatică. Cunoştinţele se construiesc prin interacţiunea subiectului cu obiectele. cu realitatea. datele. prin interacţiunea realului cu imaginarul (Bachelard). nu construieşte neapărat imaginea unei lumi reale. urmând ca aceste experienţe să fie prelucrate. care este întotdeauna ceva subiectiv. modelele ştiinţifice sunt viabile atâta timp cât ele se dovedesc a fi adecvate contextului în care ele au fost create (Murphy. Produsele ştiinţei. Procesul de construire a realităţii este un proces de adaptare dinamică spre interpretarea viabilă a mediului înconjurător. teoriile. să-şi consolideze statutul de ştiinţă (cum este cazul pedagogiei. Viziunea constructivistă consideră că „obiectul" unei ştiinţe nu este un dat aprioric. o stare finită care trebuie constatată. În cazul psihologiei. ci o construcţie practic nelimitată. cele deja existente şi experienţa actuală. legile. Acceptarea se face pe considerente care ţin mai degrabă de nevoia de consens între construcţia nouă. reprezentări ale lumii. 1997). chiar şi cel de ştiinţă. ci moduri distincte de înţelegere. integrate. metodele. Acest ultim principiu este specific constructivismului radical. psihologiei. De-a lungul isoriei psihologiei. fiecare ştiinţă îşi construieşte propriul „obiect" şi. Constructiviştii propun în locul conceptului de obiectivate conceptul de confirmabilitate. este privit în general ca un “construct”. teoriile. ele sunt mai degrabă “viabile” decât valide. Faptele cunoaşterii nu sunt simple copii. de interpretare a ei. obiectul – psihicul. bio-psiho-social. conceptele. Pentru un constructivist. care nu satisfăceau toate criteriile empirice. Constructivismul dărâmă astfel “mitul” obiectivităţii. interpretările au surse independete de cercetător. se construieste pe sine însăşi (Joiţa. din perspectiva constructivistă. prin asimilări si acomodări (Piaget). un sistem complex. în mod direct . adică ele funcţionează într-un anumit context social-istoric care le condiţionează acceptarea de către o cultură sau comunitate. metodele sunt. explicată. dinamic. ciberneticii).

observaţii. Acestea sunt aplicate în corespondenţă cu ideea conform căreia cercetarea se poate realiza doar prin interacţiunea dintre cercetător şi participanţi. Se valorifică limbajul. cercetătorul constructivist propune un concept. tehnici proiective etc. concepţiile cercetătorului (ipotezele sale) interacţionează cu experienţele participanţilor (cu datele furnizate de ei. ci ca un proces activ. astfel încât să se poată interpreta cat mai bine diferitele semnificaţii (proces hermeneutic). creativ. pentru a permite emergenţa perspectivelor individuale construite de aceştia.adecvată. de structurare a lumii experenţiale prin manipularea simbolurilor. ipotezele. o temă. Ele vor evolua. Se folosesc strategii multiple şi extensive de adunare a datelor. Implicaţia metodologică care derivă din faptul că există mai multe realităţi într-o cercetare este aceea că întrebările. 2007). un subiect al studiului fără a preciza şi viziunea. nu ca simplu mijloc de transmitere a informaţiilor. perspectiva constructivistă pare a fi mai potrivită specificului acestui domeniu. La sfârsitul unei astfel de cercetări se va evidenţia modalitatea în care experienţele trecute. etnici. mai ales prin accentuarea şi legitimizarea subiectivităţii ca principiu al cunoaşterii.). acordând libertatea de a interpreta participanţilor. majoritatea de natură calitativă. Se dezvoltă astfel clasificări. semnificaţiilor. Aceste semnificaţii sunt comparate. Toate elementele care ţin de contextul studiului sunt descrise în detaliu (cultura. se vor schimba pe măsură ce progresează cercetarea. mai generală (Darlaston-Jones. În general. contrastate într-un demers inductiv. factri demografici. obiective nu pot fi stabilite precis de la început. statutele sociale şi 7 . întrebări deschise. Multe dintre astfel de cercetări se întind pe perioade îndelungate de timp. datele biografice ale participanţilor. descripţii ale credinţelor unui grup (Mertens. în special descripţii narative. 2005). Cercetătorul construieşte o realitate pe baza interpretării datelor cu ajutorul participanţilor la studiu care au furnizat datele respective. Metodologia constructivistă Predomină în această paradigmă metodele calitative (interviuri. Eforturile sunt direcţionate spre obţinerea mai multor perspective asupra aceluiaşi fenomen sau situaţie. care apare şi ea ca o construţie socială complexă. poziţia sa (personală sau ştiinţifică) faţă de acesta. constructele lor personale) şi se contopesc într-o singură perspectivă. dialectic.

de valorificarea experienţelor anterioare (Joiţa. Murphy (1997) îl citează pe Ernest P. radical şi cel „slab”. iar constructivismul are atunci rol de instrument metodologic. prin explorare directă. Darlaston-Jones (2007) propune ca membrii comunităţii ştiintifice să fie implicaţi. Se pot contura astfel două poziţii fundamentale: constructivismul „tare”. Formele constructivismului se diferenţiază prin mai multe aspecte. Se pune accent pe faptul că cercetătorul (subiectiv. O formă de constructivism este considerată a fi şi epistemologia genetică a lui Jean Piaget. 2007). cu viziunea şi experienţele sale personale) participă activ la construirea studiului.economice etc. unul dintre acestea este modul în care abordează problema ontologică. validată de către o comisie specifică. Von Glasersfeld) Este tipul de constructivism care schimbă radical modul de înţelegere al realităţii. consultaţi pe toată durata procesului unei cercetări. situaţiei autentice rolul fundamental 8 . existând mai multe forme sub care se manifestă. Independenţa individului în formarea reprezentărilor despre realitate este fundamentală. cu personalitatea. în aceeaşi măsură ca şi participanţii. atribuind experienţei proprii. De asemenea. gradul manifest de opoziţie faţă de empiricism.). 2007). nu numai în faza finală când aceasta este evaluată. Implicarea sa nu trebuie ignorată ci exploatată (Darlaston-Jones. Calitatea cunoaşterii depinde de autenticitatea înţelegerii situaţiei şi contextului. S-ar creea astfel oportunităţi de a explora idei care în izolare nu ar fi în mod normal luate în considerare. (1995) care remarcă faptul că există atâtea variaţii ale constructivismului câti cercetători îl aplică. • Constructivismul radical ( E. Afirmaţia corespunde credinţei în realităţile multiple construite de fiecare individ care interacţionează cu aceaşi lume. social. activitatea sa fiind experienţială. Formele constructivismului Constructivismul nu este o doctrină unitară. A avea perspective multiple asupra aceluiaşi fenomen este un deziderat care lărgeşte aria cunoaşterii şi întelegerii.

ceea ce savanţii numesc legi ale ştiinţei. se “obiectivizează” apoi prin comunicare. ci arată modul subiectiv de percepere. Teza centrală a acestei abordări este că standardele după care comunităţile ştiinţifice judecă lucrurile. negociere. cât. de organizare a realităţii supusă cunoaşterii. ordinea pe care omul de ştiinţă o poate constata în natură este cea pe care mintea sa a gândit-o şi a proiectat-o asupra fenomenelor studiate. într-un anumit climat ideologic. de anumite circumstanţe şi de o perioadă particulară. Prin urmare.. ci relatează modul în care anumite comunităţi istorice au existat şi s-au raportat la mediul înconjurător. tradiţia ştiinţifică exprimă mai degrabă nu un şir de aproximări ale unei realităţi obiective. Cunoaşterea astfel realizată subiectiv. nu îşi dobândeşte specificitatea datorită asumpţiilor sale ontologice. ca tip de abordare filosofică. În fapt. în fapt. Orice cunoastere nu reflectă de fapt realitatea obiectivă. această abordare nici nu are în vedere legile naturii. putând fi acceptată doar ca act metafizic de credinţă. ca bază a experienţei cognitive. filosofii constructivişti nu iau în calcul niciodată ordinea reală a fenomenelor sau a proceselor naturii deoarece consideră că o astfel de poziţie ar implica asumpţii metafizice excesive şi nejustificate. nici pentru că ar 9 . propoziţiile care sunt considerate drept legi nu îşi dobândesc acest statut nici pentru că ar exprima anumite regularităţi obiective ale naturii. este o perspectivă ce nu derivă din modul omenesc de a cunoaşte natura. instrumente tributare mediului social şi cultural în care au apărut. În consecinţă. esenţelor. generalizare în grup (Joiţa. şi nu structuri ale fenomenelor aşa cum se petrec ele în natură. Legile ştiinţei sunt mai degrabă simple instrumente de care se folosesc oamenii de ştiinţă pentru a realiza predicţii.în înţelegerea semnificaţiilor. Altfel spus. Discursul şi termenii utilizaţi în orice ştiinţă sunt creaţi într-o complexă reţea de circumstanţe sociale. Asumarea unei ordini obiective nu poate fi justificată raţional. mai ales. colaborare. nimic nu poate garanta existenţa efectivă a legilor naturii. Implicit toate aceste condiţionări vor forma un climat în care omul de ştiinţă îşi va desfăşura activitatea. opinii politice şi economice. ştiinţa este elaborată într-o mare măsură ca un set de convingeri ce ţin de o cultură anume. 2007). este o „perspectivă a ochiului divin”. spun ei. fenomenele şi procesele naturii sunt construcţii ale minţii umane Instrumentalismul sau constructivismul legilor ştiinţei. Conform constructivismului radical.

Porneşte de la teza conform căreia realitatea obiectivă nu se descoperă de la sine. dar se valorifică si datele contextului cultural. perspectiva constructivistă nu exclude ferm posibilitatea ca mersul naturii să se poată modifica radical de la o zi la alta. ci doar dacă individul procesează mental informaţiile acumulate. dar si motivaţională. Construcţia este colaborativă. recurgând la o construcţie mentală de prelucrare a lor. una dintre cele mai importante consecinţe ar fi aceea că nu ar mai exista nici o raţiune pentru a explica relativa constanţă a desfăşurării fenomenelor naturii.exprima raporturi necesare surprinse în desfăşurarea fenomenelor naturii. Piaget) Îşi are originea în psihogeneza dezvoltării intelectuale. chiar dacă există anumite regularităţi perceptibile senzorial. a inteligenţei şi în cercetările ulterioare ale psihologiei cognitive. deschizând mai multe soluţii de rezolvare. Dacă acceptăm faptul că legile din natură nu există. ca o nouă formă de empiricism. aşa cum procedează majoritatea constructiviştilor. Acumularea informaţiilor se realizează si prin experienţă directă. alte experienţe cognitive deja onsolidate. Constructivismul trebuie înţeles nu în sensul că ordinea naturii ar fi una construită de mintea umană. metacognitivă. Iar constanţa şi uniformitatea proceselor naturale nu pot fi justificate raţional decât dacă luăm în calcul existenţa efectivă a legilor naturii. atitudinală. ambele tipuri de experienţe ne îndreptăţesc să credem în constanţa şi uniformitatea proceselor şi fenomenelor naturii. • Constructivismul cognitiv (J. 10 . forma pe care această ordine o primeşte prin intermediul propoziţiilor ştiinţei este una construită de mintea umană. mai degrabă. prin acomodare si asimilare progresivă. empiricism căruie i se opune în mod manifest. după cum remarcă Matthews (1992). Altfel spus. ci în sensul că ordinea pe care comunitatea cercetătorilor o exprimă prin propoziţiile ştiinţei este o construcţie a minţii umane ce poate sa corespundă sau nu realităţii. Constructivismul apare ca un “vin vechi într-o sticlă nouă”. Chiar dacă există o ordine a lumii. ca puncte de plecare. una empirică. Dar această consecinţă vine în contradicţie cel puţin cu acele cunoştinţe extrase din experienţa noastră de zi cu zi şi din rezultatele ştiinţei factuale. statutul de lege al unor propoziţii s-ar datora capacităţilor constructive ale minţii umane. Dar problema corespondenţei dintre realitate şi constructele minţii este.

la care se adaugă rolul culturii. prin sublinierea naturii si sociale a cunoasterii. ca mijloc de comunicare si îmbogăţire a experienţei individuale cognitive. Se accentuează modul de prelucrare a informaţiilor. Accentul în constructivismul social este pus pe interacţiunile dintre subiectul cunoscător. rezolvările în grup mediază construcţia cunoasterii individuale si constientizează fiecăruia care-i este “zona proximei dezvoltări”. acumulările nonformale. singulare. prin referire la structurile şi instituţiile sociale. Adevărata cunoastere este în realitatea autentică. devenite instrumente. Constructivismul social valorifică atât rolul individualităţilor în sistemul social de care aparţin. simbolurile. Corelează strâns cu abordarea situaţională a cunoaşterii. el valorifică atât libertatea. normele. iar activitatea mentală progresează în baza utilizării variatelor forme ale limbajului. rolurile potrivite pentru afirmarea competenţelor (Joiţa. cât şi rolul comunităţii în modelarea realitaţii subiective. independenţa. Relaţiile interpersonale. dezbaterile. surse. confruntările. ale diferitelor interpretări individuale. a fiecărui individ. interacţiunilor sociale. a structurilor şi proceselor cognitive. creaţiile. cât şi constrângerile. modele. al grupului.variante. pe baza interacţiunilor sociale. al contextului cultural. 11 . pe semiotică. dependenţa de un anumit sistem. 2007). 2007). a limbajului. nu doar la nivel mental. credinţele. care pot fi remediile si soluţiile de atingere a ei. negocierile. cu accent pe rolul unor instrumente culturale ale contextului acesteia: limbajul. • Constructivismul social (Vîgotski) Completează celelalte forme. perspective (Joiţa. constituindu-se într-o cale de mijloc între două extreme.

De altfel. constructivismul. cercetători folosesc principiile constructiviste în lucrările lor. derivată din gândirea aristotelică şi anulează opoziţia constructivism-pozitivism. privită ca un produs al activităţii cognitive a oamenilor. Este discutabil dacă o epistemologie constructivistă poate fi implementată cu succes. Cunoaşterea este un construct personal şi social activ. 2. O altă critică a autorului este aceea că mulţi constructivişti ajung să vorbească despre cunoaştere în termeni de “a vedea lumea prin lentile” condiţionate social (printr-o cultură specifică). Ştiinţa nu identifică adevăruri absolute. ci construieşte explicaţii viabile pentru experienţele umane. sistematic al comunităţilor umane (Matthews. nu un simplu act de receptare sau transmitere pasivă. al personalităţii şi a funcţionării cognitive a fiecărui individ). evaluărilor şi procesului de predare-învăţare). Stiinţa pare a fi efectul unei activităţi menite să producă un consens între multiplele înţelegeri subiective. prin cunoaştere nu se descoperă o lume independentă. constructivismul poate fi descris ca o teorie despre limitele cunoaşterii. cât şi de limite. pre-existentă subiectului. Fiind ea insăşi o construcţie socială. dispune de atât de avantaje.Matthews astfel: 1. 1992). Această metaforă este în esenţă una de natura empiricistă. Consideraţii asupra naturii şi aplicării unei epistemologii constructiviste În esenţă. de a se ajunge la o poziţie anti-ştiinţifică prin accentuarea relativismului cunoaşterii. ea nu poate înlocui multe dintre principiile empiriste care si-au dovedit utilitarea şi valoarea practică. flexibilitatea. în design-ul cercetărilor etc. situaţional. Printre valorile importante în constructivism se numără relativitatea. Tezele principale ale curentului sunt descrise de Michael R. să acopere problemele doctrinei empiriciste şi să se opună acesteia Matthews (1992) remarcă însă pericolul de a radicaliza aceste valori. să integreze observaţiile individuale într-un demers controlat. Cu toate acestea.Aceasta este o poziţie epistemologică. subiectivitatea. 12 . Acest enunţ exprimă o asumpţie psihologică ce a avut un impact considerabil mai ales în ştiinţele educaţiei (prin reconsiderarea metodologiei cercetărilor. Activitatea de cunoaştere este un proces adaptativ care organizează lumea experenţială a subiectului cunoscător. menite să depăşească. personal (prin caracterul specific. unic. numeroşi autori. care îşi construiesc înţelegerea prin experienţele trăite subiectiv.

susţine E. Până la urmă. în special pentru psihologie. Von Glasersfel. formularea oricărei ştiinţe. Epistemologia constructivistă funcţionează latent şi în psihoterapie. epistemologii. De asemenea. 1997). 13 . Cel puţin aşa cum este ea descrisă în această lucrare. Perspectiva constructivistă propune o rezolvare. Astfel. nu are pretenţia de a fi inventat ceva nou. pare a fi adecvată pentru ştiinţele socio-umane. îşi propune doar să ofere o bază conceptuală solidă pentru lucruri pe care oamenii de ştiinţă le făceau oricum fără o bază teoretică (Murphy. Ideal ar fi construirea unei viziuni unitare. în special în cazul abordărilor umaniste. centrate pe subiect (client). prin renunţarea la pretenţia de a atinge obiectivitatea absolută. experenţiale. creativ. în acelaşi timp. principiile constructiviste le depăşesc şi le completează pe cele empiriste. prin acceptarea subiectivismului ca parte a cunoaşterii. prin îmbinarea mai multor perspective: reconsiderea şi formularea unei ontologii pe baze empiriste. transformativ. experenţiale şi. în psihologie o problemă importantă o constitue delimitările relative dintre ce este obiectiv şi ce este subiectiv în această ştiinţă. ontologii este în primul rând un proces constructiv. valorificarea lumii subiective. ţinând cont de faptul ca multe dintre principiile sale sunt formulate în termeni sociologici şi psihologici. Cea mai importantă realizare a constructivismului o consider a fi sesizarea neajunsurilor absolutizărilor şi identificarea necesităţii găsirii unei căi de mijloc. acceptarea faptului că omul va tinde mereu la absolut (inclusiv la valori precum obiectivitatea) chiar dacă este conştient că absolutul nu îi este accesibil. asumarea.