PE TEMA

:

Funcţiile şi rolul bǎncilor centrale

Coordonator: Boariu Angela

1

Cuprins:
Repere istorice ............................................................................3 Funcţiile bǎncilor centrale..........................................................4 Funcţia de emisiune..............................................................4 Funcţia de bancǎ a statului...................................................6 Funcţia de bancǎ a bǎncilor..................................................7 Funcţia de centru valutar......................................................9 Funcţia prudenţialǎ şi disciplinarǎ......................................11 Funcţia economicǎ..............................................................13

1.

2.

2.1 2.2 2.3 2.4 2.5 2.6

3.

Operatiunile bǎncilor centrale...................................................14

4.

Funcţii noi ale bǎncilor centrale apǎrute în contextul evoluţiei sistemului bancar.......................................................................19

5.

Rolul bǎncilor centrale în perioada crizelor bancare.................25

6. Bibliografie................................................................................31

2

1. Repere istorice

Analiza sistemelor bancare contemporane evidenţiazǎ cǎ acestea sunt structurate pe doua nivele, respectiv banca centralǎ şi bǎncile de rang secundar, denumite şi bǎnci de sistem. Apariţia tuturor bǎncilor centrale în perioada secolelor XVII-XVIII s-a bazat pe bǎncile comerciale existente şi cǎrora li s-a încredinţat, de cǎtre guvernele ţǎrilo respective, rolul de “bancher” al statului, cum a fost cazul Olandei şi al ţǎrilor scandinave. În alte ţǎri bǎncile centrale s-au infiinţat pentru a emite moneda necesarǎ rǎzboaielor sau pentru a urmǎri stabilitatea monetarǎ dupǎ cheltuielile generate de derǎzboaie, prin emisiunea de titluri guvernamentale.Analiza cronologicǎ a bancilo centrale evidenţiazǎ cǎ acestea s-au constituit prin transformarea unor bǎnci comerciale, prin dobândirea gradualǎ a unor drepturi de monopol asupra emisiunii de moneda, şi prin acceptarea responsabilitaţii de împrumutǎtor de ultim resort. La începutul formǎrii sistemului bancar, nu exista o delimitare între operaţiunile realizate de bǎncile comerciale şi cele centrale. Aceleaşi bǎnci efectuau atît operaţii de mobilizare a disponibilitaţilor bǎneşti şi de acordare de credite, cît şi operaţii de emisiune a bancnotelor. Drept rezultat, emisiunea era realizatǎ concomitant de un mare numǎr de bǎnci. Astfel în perioada convertibilitaţii monetare, activitatea de emisiune nu constituia un privilegiu al bancii centrale, treptat, însǎ, prin concentrarea emisiunii de monedǎ la nivelul unei singure bǎnci are loc şi o delimitare între cele doua tipuri de autoritaţi bancare. Acest proces poate fi situat, în timp, la momente diferite, în funcţie de gradul de evoluţie economicǎ şi socialǎ a ţǎrilor. Astfel, în Anglia, banca centralǎ s-a infiinţat în anul 1694, sub formǎ de societate privatǎ pe acţiuni; în anul 1880 se organizeazǎ Banca Franţei, iar

3

şi-au dezvoltat propria lor politica. Deşi. s-au identificat mai multe categorii de bǎnci. prin importanţa activitaţii sale privind determinarea stǎrii monetare la nivel micro şi macroeconomic. 4 . însǎ. Finlanda. cu excepţia celor 12 bǎnci federale de rezervǎ din SUA. de menţinere a valorii interne şi externe a monedei.Astfel.în 1863 bǎncile naţionale din SUA. de-a lungul evoluţiei lor în timp. diferite de la o ţarǎ la alta. în general. constituit din 12 bǎnci federale de reserve. obiectivul a fost formulat în termenii convertibilitaţii metalice. în 1848 în Franţa. însǎ .Alǎturi de acestea. în contextul economic şi cultural respectiv. bǎncile centrale au acceptat idea cǎ stabilitatea monetarǎ constituie o contribuţie importanta la stabilitatea financiarǎ. capitalul bǎncilor a fost mixt. ulterior. bǎncile centrale ale tuturor ţǎrilor. în Anglia se stabileşte sistemul de emisiunii (prin legea lui Robert Peel). printr-o serie de legi. Astfel. în funcţie de provenienţa capitalului.Interpretarea acestui obiectiv prezintǎ particularitaţi de-a lungul timpului Obiectivul bǎncilor centrale a evoluat de-a lungul timpului. Bulgaria. în perioada actualǎ.Instituirea monopolului asupra emisiunii. De remarcat cǎ banca de emisiune.prin influienţele pe care le poate exercita asupra celorlalte instituţii financiar-bancare şi asupra economiei. bǎncile s-au constituit prin participarea capitalului de stat. sunt bǎnci cu capital de stat. deţine o poziţie prioritarǎ în cadrul oricǎrui sistem bancar. iar în ţǎrile. precum România şi Belgia. obiectivul bǎncii centrale a fost reformulate in termini de stabilitate a preţurilor. de asemenea. prin reglementǎri ale statului.Pot fi enumerate cîteva momente: în anul 1844. prin erodarea rolului aurului ca etalon al valorii. în Anglia. s-a realizat mai tîrziu . indiferent de modificǎrile în formularea obictivelor. rolul lor a evoluat o datǎ cu dezvoltarea sistemului financiar.Si. banca de emisiune a fost cu capital privat. în perioada etalonului aur. Bǎncile centrale. Austria. obiectivele intermediare au przentat o mare variabilitate. se eliminǎ dreptul de emisiune monetarǎ al bǎncilor departamentale. ca formǎ şi dimensiune. în Suedia. de-a lungul secolelor şi-au îndeplinit obiectivul lor principal. care au marcat evoluţia sistemelor monetare. în 1913 în SUA se creeazǎ Sistemul Federal de Rezerve.

2. sub forma certificatelor de depozit sau a unor înscrisuri care atestau existenţa de cantitǎţi de metal monetar în depozite bancare. Funcţia prudenţialǎ şi de supraveghere.1 Funcţia de emisiune Etapa hotǎrîtoare în dezvoltarea bǎncilor de emisiune a fost reglementarea de cǎtre stat a sistemului de emisiune şi mai ales instituirea monopolului asupra emisiunii prin atribuirea acestui privilegiu unor bǎnci şi. Funcţia de bancǎ a statului. care a fost atribuit. de-a lungul timpului. fǎrǎ dobândǎ.lea. când banca centralǎ a eliberat deponenţilor bilete de bancǎ. Funcţiile şi operaţiunile bǎncilor centrale Într-o economie de piaţǎ. Monopolul emisiunii provine din vechiul drept de batere a monedei. Acestea au dobîndit ulterior putere liberatorie legalǎ. Funcţia de bancǎ a bǎncilor. Funcţia de centru valutar şi de gestionare a rezervei valutare. bǎncile de emisiune îndeplinesc urmǎtoarele funcţii: • • • • • • Funcţia de emisiune. 2. Datorita emisiunii în exces a acestora. suveranilor. În secolul al XVII. Prima apariţie a bancnotelor s-a realizat în Suedia în 1656. în detrimental celorlalţi demnitari ai regatelor sau imperiilor. a administraţiei şi a serviciilor publice.Obţinerea acestui monopol a reprezentat unul dintre momentle esenţiale ale construcţiei statelor moderne.unei singure bǎnci sau unor bǎnci încadrate într-un sistem federal. banca a înregistrat faliment 5 . datorita unei insuficienţe a cantitǎţii de metale preţioase faţǎ de creşterea dimensiunilor producţiei. care puteau circula ca instrumente de plata. Funcţii economice ocazionale. la purtǎtor. anumite bǎnci au procedat la emisiunea de bilete de bancǎ. în final.

celelalte bǎnci de emisiune de pe continental European au adoptat în general principiile şcolii “bancare”. trebuia sǎ beneficieze de o acoperire în aur de 100%. Emisiunea monetarǎ este în present separatǎ de aur.au fost îngreuiate accesul la emisiunea monetarǎ şi adaptarea la necesitǎţi a stocului de monedǎ. urmǎrind prin aceasta transpunerea în practicǎ a obiectivelor unor politici monetare adecvate (rezervele minime obligatorii. şi sistemul a durat pânǎ în anul 1931. iar emisiunea bancnotelor s-a fǎcut pe baza cambiilor comerciale rescontate. 6 . În comparaţie cu şcoala monetarǎ. operaţiunile de openmarket. pentru ca în final. În 1697. Aceste principii au fost adoptate şi de autorii legii de înfiinţare a BNR. nu doar în unele ţǎri. S-a elaborat şi se aplicǎ alte mecanisme de limitare a emisiunii monetare.cumpǎrarea şi vinderea devizelor).în 1776. cu drept de a primi depozite. aceastǎ prevedere. unde în perioada 1640-1694 se produce transformarea bǎncii publice din Turnul Londrei în Banca Angliei.Prin legea lui Robert Peel din 1844 s-a stabilit pentru Anglia un sistem în care emisiunea bancnotelor. este singuara în drept sǎ stabileascǎ valoarea nominalǎ. fapt ce a permis şi o bunǎ “aprovizionare” cu bani a economiei. de a sconta efecte şi de a emite bilete la purtǎtor. rata de rescont. în care. care a servit la operaţiunile de convertire. Aceastǎ lege s-a bazat pe principiile şcolii “monetare”. O a doua experienţǎ a avut loc în Anglia. punctele de vedere ale şcolii bancare sunt considerate mai realiste. dar rolul sǎu a rǎmas considerabil. ci pe plan generalizat. prin realizarea unei inovaţii în domeniul plǎţilor. Multǎ vreme. pentru a asigura stabilitatea puterii de cumpǎrare a banilor. stocul de acoperire în aur a reprezentat 41% din masa monetara. A fost un sistem auster de emisiune. care de cele mai multe ori devenise pur formala sǎ fie abolitǎ. întrucât numai o parte a deţinǎtorilor de semen bǎneşti apelau la convertire. În present banca centralǎ deţine dreptul exclusive de a emite însemne monetare ca mijloace legale de platǎ. În schimb. când a fost suspendatǎ convertibilitatea în aur a lirei sterline. În acest scop banca de emisiune apeleazǎ la o serie de pârghii monetare şi de credit specifice. Acoperirea în aur a emisiunii monetare a fost treptat redusǎ. dincolo de un anumit nivel. apoi el a coborît la 33%. Ele au menţinut un stoc de metal preţios de circa o treime din valoarea bancnotelor emise. Banca Angliei obţine monopolul de emisiune monetarǎ asupra Londrei. la 25%.

reflectîndu-se execuţia bugetului de stat. prin unitaţile de trezorǎrie. greutatea.prin statut se stabileşte obligaţia ca tranşa de numerar aflatǎ în circulaţie. sunt în general “casierul” statului. desenul. Tezaurul deţine conturi deschise în numele sǎu la bǎncile de reserve federale. titluri de rentǎ. iar acolo unde nu existǎ acestea. rolul bǎncii centrale fiind doar acela de a le înregistra. baterea monezilor metalice şi punerea lor în circulaţie. punerea în circulaţie a altor tipuri de însemne monetare. serviciile Trezorǎriei asigurǎ operaţiunile de încasǎri şi plǎţi. în condiţiile legii. Un sistem diferit se manifesta în SUA. peste nivelul rezervelor internaţionale. Totodatǎ. a administratiei publice şi a serviciilor publice Aceastǎ funcţie reflectǎ sarcina bǎncii de a deţine şi a administra conturile statului. În virtutea aceluiaşi drept. ale cǎror solduri figureazǎ în pasivul bilanţului. Tezaurul deţine un cont deschis pentru operaţiunile din întreg teritoriu. statul este pentru banca de emisiune unul dintre principalii beneficiari de credite. precum şi alte caracteristici ale bancnotelor şi monezilor. Italia.banca centralǎ poate dispune anularea sau retragerea din circulaţie a oricǎror bancnote sau monede metalice care au fost emise şi . cambia şi alte titluri de credit scontate sau deţinute în portofoliu.dimensiunile. la 7 . Bǎncile de emisiune. sǎ fie acoperitǎ integral prin titluri de stat deţinute în portofoliul de investiţii. obligaţiuni) ocupǎ un loc important printre activele bǎncilor de emisiuni. Pentru a preveni emiterea de monedǎ fǎrǎ acoperire. în locul acestora. emisa de BC. în conturile lor.De asemenea. sau prin cecuri. unde bǎncile private intervin în circuitul fondurilor statului. 2. banca centralǎ asigurǎ tipǎrirea bancnotelor.2 Funcţia de banca a statului. În Anglia. În ţǎri precum Franţa. la nivel central. precum şi retragerea şi distrugerea însemnelor monetare retrase. Spania.Titlurile de credit emise de cǎtre stat în postura sa de debitor(bonuri de tezaur. dar banca centralǎ este cea care asigurǎ încasǎrile şi plǎţile. prin active rezultate din credite acordate bǎncilor şi altor personane juridice. Germania.

28 alin. alte bǎnci denumite “ depozitari speciali”. BC finanţeazǎ statul. Potrivit art. aceasta în calitate de bancǎ a statului are mai multe atribuţiuni. administreazǎ datoria publicǎ şi plata anualǎ a dobânzilor la titluri de stat. direct sau indirect.R. Astfel. fǎrǎ a percepe comisioane pentru operaţiunile efectuate.R are obligaţia de a administra contul current general al trezoreriei statului. Art. care au achiziţionat pentru ele sau pentru clienţii lor titluri guvernamentale. Astfel. crediteazǎ un cont al Tezaurului. Totalul acestor împrumuturi nu poate sǎ depǎşeascǎ 7% din veniturile bugetului de stat realizate în anul precedent.R. În plus.marile bǎnci private. B. Datoritǎ intervenţiilor de finanţare directǎ sau indirectǎ. care constituie fie anticipǎri asupra veniturilor fiscale. B.R şi fondul de razervǎ.N. banca centralǎ joacǎ un rol direct sau indirect în finanţarea statului sau administraţiei publice. depozitare şi transfer al titlurilor de 8 .N.N. BC organizeazǎ sindicate pentru achiziţii de împrumuturi. În afara acestor diferenţieri în gestionarea depozitelor şi plǎţilor publice. deschis în numele bǎncii de rezervǎ a destrictului respectiv. poate acţiona ca agent în contul statului în urmǎtoarele situaţii: plasarea emisiunilor de titluri de stat şi alte efecte negociabile de îndatorare a statului roman. 29 alin. În cazul BNR . denumite ”depozitari generali”.N. funcţia de banca a statului. bǎncile centrale îndeplinesc rolul esenţial de consilier şi realizator al emisiunilor de titluri pentru contul statului. deschide trezoreriei un cont current. care benefeciazǎ de sprijin la un nivel plafonat de legea bugetarǎ anualǎ. poate acorda trezoreriei împrumuturi pe termen de maxim 180 zile şi în condiţii de dobândǎ în vederea acoperirii decalajului temporar dintre încasǎri şi plǎţi din contul current general al acesteia. În al doilea rând. toate aceste atribuţiuni atestând. dar cu obligaţia de a pǎti dobânzi pentru disponibilitǎţile din acest cont. fie acoperiri parţiale ale deficitului bugetar.Astfel.3 prevede cǎ B. De asemenea. Deasemenea. prin achiziţia de titluri publice pe piaţa de “open. sunt înregistrate creanţele asupra guvernului. exercitarea funcţiei de agent de înregistrare. iar soldul permanent al împrumuturilor acordate şi nerambursate nu poate depǎşi dublul capitalului B.1 din statut.N. B.R. întro mǎsurǎ considerabila. pentru a asigura acesteia suficientǎ flexibilitate în gestionarea bugetarǎ curentǎ.market”. în activul BC figureazǎ creanţele asupra Tezaurului. printre care aceea de acorda împrumuturi statului român.

3 Funcţia de bancǎ a bancilor Aceasta funcţie reuneşte trei activitǎţi. este necesar un plafon de rescontare. atunci banca cenralǎ poate . Tot în calitate de bancǎ a statului. 1. fiecare bancǎ de rang secundar are un cont la banca centralǎ. prin acordare de avansuri garantate prin titluri sau prin cumpǎrarea titlurilor. pe care le desfaşoarǎ banca centralǎ. alimentând piaţa monetarǎ.R. B. în anumite condiţii. fie de cǎtre intermediari sau case de rescontare. sǎ furnizeze resursele necesare. dacǎ în procesul compensǎrilor. Se poate manifesta şi situaţia în care BC poate absorbi lichiditǎţi de pe piaţǎ. prezentate fie derect de cǎtre bǎnci.Ea este şi o componentǎ a relaţiilor dintre bǎncile comerciale şi banca de emisiune.stat. participǎ în numele acestuia la stabilirea şi dezvoltarea relaţiilor financiare internaţionale . sǎ procedeze la refinanţarea prin operaţiuni de rescontare. anumite bǎnci au nevoie de refinanţare. comisioanelor şi aspezelor aferente. banca centralǎ resconteaza efectele eligibile. Acest mod de refinanţare a avut întotdeauna rezultate favorabile în ţǎrile anglo-saxone şi în cele latine. 2. 3. în majoritatea ţǎrilor. BC trebuie sǎ utilizeze intervenţiile pe piaţa monetarǎ pentru a menţine masa monetarǎ şi rata dobânzii în limitele fixate de cǎtre autoritatea monetarǎ BC poate. plata capitalului.În acest context.N. executarea decontǎrilor în contul current general al trezoreriei statului. Atunci când 9 . şi pe baza caruia pot fi realizate viramente şi compensǎri interbancare. dacǎ se considerǎ ca acestea sunt în surplus. srtîns legate între ele. dobânzilor. 2. Metoda tradiţionalǎ de finanţare directǎ este rescontarea. în cadrul operaţiunilor de “open-market” În procesul scontǎrii şi rescontǎrii se creazǎ o legǎturǎ între creditul commercial. care nu poate fi debitor. creditul bancar şi emisiunea monetarǎ. Prin aceastǎ tehnicǎ. dincolo de care refinanţarea BC devine foarte scumpǎ. o expresie concludenta a rolului de “bancǎ a bǎncilor” îndeplinit de cǎtre banca de emisiune.

banca centralǎ poate proceda la acordarea de avansuri garantate prin titluri pe care le preia în pensiune sau le cumpǎrǎ. se practicǎ douǎ tehnici: pensiunea de titluri pentru 7 zile şi împrumuturile zilnice. Banca de emisiune apare în raporturile sale cu celelalte bǎnci şi în calitate de “for monetar”. de “for monetar”. aceste avansuri au drept scop refinanţarea bǎncilor. De asemenea. În unele ţǎri. care adoptǎ mǎsuri obligatorii. conducând la ceea ce se numeşte piaţa de refinanţare prin titluri sau open-market. Indiferent dacǎ titlurile sunt achiziţionate sau constituie doar o garanţie. în exclusivitate.În Franţa. unde rescontul este din ce în ce mai puţin utilizat.macanismul rescontǎrii este foarte importanat. de genul nivelului minim al rezervelor pe care celelalte bǎnci trebuie sǎ le deţinǎ la banca centralǎ sau al unor coeficienţi de lichiditate. de genul nivelului minim al rezervelor pe care celelalte bǎnci trebuie şa le deţinǎ la banca centralǎ sau al unor coeficienţi de lichiditate. acordând credite 10 . B. nivel relative al fondurilor proprii. Rata dobânzii practicatǎ la operaţiunile de Lombard este mai mare decât rata de rescont. Poziţia privilegiatǎ a Bǎncii Naţionale a României ca bancǎ a bǎncilor poate fi privitǎ dintr-o triplǎ perspectivǎ: 1. care practicǎ împrumuturi de minim 7 zile. denumirea datǎ acestor avansuri sunt credite de Lombard. care adoptǎ mǎsuri obligatorii. coeficienţi de dispersie a riscului. coeficienţi de dispersie a riscului.iar în altele se apreciazǎ cǎ trebuie sǎ acompanieze politica bugetarǎ în reglementarea creşterii economice. rata dobânzii practicatǎ de BC la rescontare joacǎ rolul director şi reprezintǎ pivotal întregului sistem bancar. garantate cu titluri: bonuri de tezaur. preferate în perioada de tensiune asupra monedei şi atunci BC trebuie sǎ controleze nivelul dobânzilor. acţioneazǎ ca o veritabilǎ bancǎ. obligaţiuni de stat. niveluri relative al fondurilor proprii . politica monatarǎ este consideratǎ. Banca de emisiune apare în raporturile sale cu celelalte bǎnci şi în calitate de autoritate. în Germania modul tradiţional de refinanţare îl constituie avansurile garantate cu titluri cumpǎrate. În acelaşi sens acţioneazǎ “ casele de scontare” britanice. un mijloc de menţinere a stabilitǎţii preţurilor şi de luptǎ contra inflaţiei .R. Politica monetarǎ reprezintǎ ansamblul mijloacelor utilizate de cǎtre autoritǎţile monetare din fiecare ţarǎ pentru atingerea obiectivelor monetare fixate. Astfel.N.

R. valoarea acestora trebuind sǎ acopere în proporţie de 100% creditul şi dobânda aferentǎ şi sǎ fie constituite pânǎ la momentul acordǎrii acestui credit.R. Potrivit art. are dreptul de a stabili plafoane de creditare. Atribuţiile B.N.R. poate acorda bǎncilor credite pe un termen de cel mult 90 zile. Aceste credite pot fi garantate: • Titluri de stat provenite din emisiuni publice cu scadenţe de platǎ în termen de maximum un an de la data constituirii garanţiei. sau la alte personae juridice agreate de aceasta. banca solicitantǎ trebuie sǎ adreseze o cerere scrisǎ Bǎncii Naţionale.15 din Regulament.R. termene de rambursare sau alte condiţii în care se pot acorda credite. 2. B.N. în mod excepţional şi numai de la caz la caz. are sarcina de a reglementa sistemele de plǎţi.R. • Warante sau recipise de deposit. niveluri ale ratei dobânzii. percepe dobânzi şi comisioane.N.N. 3.4 Funcţia de centru valutar şi gestionar al rezervelor valutare Sub aceastǎ denumire este desemnatǎ o triplǎ funcţie a bǎncii centrale: 11 . În vederea obţinerii creditului. pentru a obţine lichiditate pe termen foarte scurt bǎncile pot apela facilitatea de creditare-credit de lombard. B. care se va pronunţa asupra ei pânǎ la sfârşitul zilei bancare. • Depozite constituite la B. B.bǎncilor din sistem şi primind depozite.N. 2. de împrumutǎtor de ultimǎ instanţǎ împuterniceşte banca sǎ acorde bǎncilor credite garantate sau negarantate. Pentru operaţiunile efectuate în cadrul activitǎţii de creditare. realizeazǎ activitatea de supraveghere bancarǎ. B. Garantarea creditului se va face cu active eligibile. Perioada de acordare a creditului de lombard este overnight. • Cambia şi bilete la ordin. în scopul limitǎrii riscului de sistem bancar şi de plǎţi.R.N.

apeleazǎ la împrumuturi de la alte bǎnci centrale. Banca de emisiune. în orice devize. al subvenţionǎrii axportului.Toate schimburile de moneda naţionalǎ. a preluǎrii unei pǎrţi din încasǎri valutare din exporti) sau aplicǎrii unor stimulente la export de genul primelor la export. În toate ţǎrile. Totodatǎ. furnizeazǎ devize agenţilor economici solicitanţi în condiţii mult mai atractive.singurǎ sau la concurenţǎ cu bǎncile de rang secundar. În acest scop.numai tranzacţiile în scopuri turistice putând fi efectuate liber. iar piaţa valutarǎ nu funcţioneazǎ liber. bǎncile centrale îşi menţin monopolul valutar chiar şi în perioadele de practicare a cursurilor libere. în perioade critice. constituit ca anexa a bǎncii centrale. respective la subevaluarea şi supraevaluarea anumitor monede. Pǎstrarea şi gestionarea rezervelor valutare. comparative cu cele impuse de celelalte bǎnci. ca centru valutar al ţǎrii. Supravegherea ratei de schimb a monedei naţionale. întrucât sunt obligate sǎ garanteze convertibilitatea monedei naţionale în devize. Având calitatea de gestionar al rezervelor. În anumite ţǎri. procedeazǎ la ajustarea paritǎţilor.trebuie sǎ se realizeze printr-un oficiu de schimb valutar. dobândeşte atribuţii pe linia aplicǎrii politicii valutare a statului sub forma unor restricţii valutare(a contingentǎrii importurilor şi controlul plǎţilor în devize.• • • Asigurarea . a convertibilitaţii nestânjinite a bancnotelor în metal monetar ca şi a circulaţiei libere a aurului între ţǎri a blocat mecanismele de autoreglare a masei monetare în circulaţie. la cursurile stabilite prin sistemul de cursuri fixe. bǎncile centrale au intervenit liber pentru obtinerea de metale preţioase pe care le considerau utile.Dupǎ liberalizarea pieţei aurului. majoritatea bǎncilor centrale deţin în primul rand o rezervǎ de aur. a schimbului de monedǎ naţionalǎ în devize. ca şi tendinţele de echilibrarea automatǎ a balanţei de plǎţi cu strǎinǎtatea. Abandonarea etalonului aur clasic. la concurenţǎ cu bǎncile comerciale. iar în situaţiile critice. schimburile valutare sunt controlate de banca centralǎ.bǎncile centrale. consideratǎ drept o remanenţǎ a epocii în care emisiunea era garantatǎ cu acest metal. bǎncile apeleazǎ la propriile reserve valutare. De la o ţarǎ la alta apar o serie de diferenţe:valoarea deţinerilor de aur este sporitǎ comparative cu restul 12 .

precum”un cont special al Tezaurului” în care sunt contabilizate toate operaţiunile în devize. şi Germania nu şi-au utilizat niciodatǎ rezervele de aur. şi care dispune de stocul de aur şi de devize. în schimbul devizelor cedate. iar în sistemul cursurilor flotante-prin solidaritatea monetarǎ sau presiuni politice. sub presiunea politicǎ a SUA. în mod regulat. Franţa. efectuate în poziţia de monopolul sau cea de concurenţǎ. tehnic.de cǎtre stat. sau de a-l lǎsa sǎ funcţioneze liber. Fondul de stabilizare a schimburilor.Bǎncile centrale exercitǎ. În Franţa.rezervelor în activul bilanţului Bancii Franţei şi al Italiei.responsabilitatea provine din obligaţii. înainte de declararea renunţǎrii la convertibilitatea dolarului. la începutul anilor’70.În gestionarea acestor reserve bǎncile centrale urmǎresc divizarea riscurilor. State precum SUA.Astfel. în concordanţǎ cu puterea politicǎ din fiecare ţarǎ. funcţia de supraveghere a cursului de schimb. bǎncile centrale germane şi japoneze au fost obligate sǎ acumuleze dolari. aceasta fiind singura cunǎscǎtoare a soldurilor operaţiunilor. În Anglia funcţioneazǎ Fondul de Egalizare a Schimburilor creat în 1932. 13 . titlurile respective figurînd în bilanţul bǎncii centrale. bǎncile centrale. bǎncile centrale deţin devize strǎine. Fondul de Egalizare emite în permanenţǎ bonuri de tezaur. pe care le obţin din operaţiile de schimb. pot avea misiunea de a menţine cursul de schimb al monedei naţionale în anumite limite.Beneficiile sau pierderile din operaţiile de schimb valutar pot fi conservate de cǎtre banca centralǎ sau de stat care. Alǎturi de aur. în timp ce în cazul Deutsche Bundesbank acestea reprezintǎ doar 1/6 din active. în scopul evitǎrii speculaţiilor. Rubrica respectivǎ poartǎ denumirea de avansuri cǎtre Fondul de stabilizare a schimburilor. secretul operaţiilor valutare este garantat prin existenţa unei entitǎţi speciale. a fost creat în anul 1936. ca instituţie a statului. fǎrǎ ca soldul acestuia sǎ figureze în activul bǎncii centrale. În anumite ţǎri. este şi beneficiarul rezultatelor acesteia. Astfel. astfel încât. respective în sistemul cursurilor fixe. evitând orice concentrare a rezervelor într-o singurǎ monedǎ. în activul bilanţului ne se regǎseşte decât soldul operaţiunilor ascunse publicului. acestea au responsabilitǎţi internaţionale particulare. În plus. Legatǎ de funcţia de gestionare a rezervelor valutare apare subfuncţia de supraveghere a cursului de schimb. fiind acţionar al bǎncii centrale.

N. Fondul de stabilizare a schimbului creat în 1934 este gestionat precum un cont al statului. aceste reserve sunt alcǎtuite cumulative sau selective din urmǎtoarele elemente:  aur deţinut în ţarǎ sau depozitat în strǎinǎtate.  orice alte ctive de rezervǎ recunoscute pe plan internaţional. 4.R. precum şi supravegherea persoanelor juridice care au obţinut autorizaţia de a efectua tranzacţii valutare. îndeplineşte urmǎtoarele atribuţii:  Emite reglementǎri cu privire la operaţiunile cu active externe şi aur.S.  cambia. inclusive dreptul de a cumpǎra de la F. 14 .. exprimate în acele monede şi deţinute în acele ţǎri stabilite de B. precum şi deţinerile de D. 1 din statut.M. . cursul de schimb al pieţii valutare interbancare este determinat libe de cǎtre cererea şi oferta de valutǎ. stabileşte cursul de schimb al monedei naţionale pentru operaţiunile proprii pe piaţa valutarǎ. bilete la ordin. calculeazǎ şi publicǎ cursurile de schimb medii ale pieţii în scop statistic. în cadrul tranşei de rezervǎ.T.  active externe sub forma de banknote şi monede metalice sau disponibil în conturi la bǎnci sau la alte instituţii financiare din stǎinǎtate. în vederea protajǎrii monedei naţionale. cecuri. de cǎtre Banca Rezervelor Federale a statului New York. 3.N.negociabile sau nu. B.R.I. În stabilirea regimului valutar din România. precum şi obligaţiuni şi alte valori mobiliare. Conform art. intervine pentru atenuarea fluctuaţiilor mari ale cursului de chimb al monedei naţionale (regim de flotare susţinuta). 31 alin. 2.  autorizarea şi retragerea autorizaţiei.  elaboreazǎ balanţa de plǎţi şi a altor lucrǎri privind poziţia investiţionalǎ a ţǎrii.  pǎstreazǎ şi administreazǎ rezervele internaţionale ale statului. emise sau garantate de persoana juridice nerezidente.În SUA.  privitor la cursul de schimb: 1.

bǎncilor fiindu-le interzisǎ activitatea de asigurǎri. În schimb sunt favorizate fuziunile dintre instituţii bancare şi instituţii de asigurǎri. emise sau garantate de guverne strǎine sau de instituţii financiare interguvernamentale. criteriile în adoptarea deciziilor sunt. Câmpul de aplicare al acestei funcţii este urmǎtorul: autorizarea exercitǎrii activitǎţii bancare. datoritǎ ponderii sporite în dimensionarea riscului şi operaţiunilor pe baza de titluri.. 2. totuşi anumite restricţii impuse unor activitǎţi.5 Funcţia prudenţialǎ şi disciplinarǎ Prin funcţia disciplinarǎ este înţeleasǎ exercitarea controlului asupra bǎncilor şi instituţiilor de credit. aproximativ.  stabilirea plafonului şi a condiţiilor de îndatorare externǎ a persoanelor fizice şi juridice care intrǎ sub incidenţa regimului valutar.N. deşi. bonuri de tezaur. tendinţa bǎncilor este universalizarea. altele decit cele emise de stat.R.  stabilirea de plafoane şi alte limite pentru deţinerea de active externe şi operaţiuni cu aur şi cu activepentru personae fizice şi juridice. exprimate şi plǎtibile în valutǎ în locuri acceptabile pentru B. concentrarea şi divizarea riscurilor bancare lichiditatea şi solvabilitatea bancarǎ Referitor la controlul exercitat de banca cantralǎ în domeniul înfiinţǎrii bǎncilor. crearea şi transformarea bǎncilor. aceleaşi în toate ţǎrile: forma juridicǎ(în general societǎţi comerciale) capitalul minim importanţa mijloacelor utilizate şi pregǎtirea profesionalǎ planul de activitate nevoile economice ale pieţei financiare În prezent. în scopul asigurǎrii securitǎţii depozitelor si al prevenirii falimentelor bancare. obligaţiuni şi alte titluri de stat. 15 . negociabile sau nu. precum cele imobiliare.

Asigurarea unei asemenea capacitǎţi a fost posibilǎ prin îndeplinirea de cǎtre bǎnci a unor condiţii care au evoluat în timp astfel: dispunerea. dreptul concurenţei interzice monopolul sau situaţii dominante. fiind luate în considerare noile instrumente financiare precum şi riscurile pentru operaţiuni extrabilanţiere. în perioada de crizǎ. un domeniu asupra cǎruia intervenţia bǎncii centrale se remarcǎ puternic. de asemenea. în asemenea condiţii. Ca alternativǎ.Prima tendinţǎ s-a manifestat prin majorarea raportului de acoperire a riscului prin fondurile proprii. controlul se realizeazǎ asupra conturilor consolidate. Diversificarea riscurilor bancare a fost întotdeauna consideratǎ o regulǎ prudenţialǎ esenţialǎ. cât şi asupra instrumentelor controlate. Întrucât numǎrul falimentelor bancare este determinat de o concentrare puternicǎ a riscurilor bancare asupra unui singur client. în permanenţǎ. a unei ţǎri sau asupra unei singure activitǎţi. di punct de vedere al concurenţei. de active lichide pentru a rǎspunde exigibilitǎţii. autoritǎţile au tendinţa de a permite bǎncilor fuziuni şi absorbţii în scopul atingerii unor dimensiuni”mondiale”. Concentrarea riscurilor bancare. ca urmare a internaţionalizǎrii activitǎţii bancare. În cea mai mare parte. lǎrgirea ariei de control s-a realizat atât asupra riscurilor. dupǎ cum evidenţiazǎ evoluţiile din sistemul bancar american. În anumite cazuri. bǎncile cautǎ o specializare în domeniile în care dispun de competenţe profesionale şi avantaje comparative. în toate ţǎrile. Lichiditatea bancarǎ reprezintǎ .Controlul lichiditǎţii se efectuau. fuziunile sunt autorizate pentru a permite “salvarea” unor bǎnci de la falimet.Fuziunile bancare sunt controlate. în majoritatea ţǎrilor. a unui singur sector geografic. banca putea face apel la lichiditǎţi suplimentare puse la dispoziţia de piaţa monetarǎ sau de banca centralǎ. pornind de la stocurile de active şi pasive bancare. sau al sporirii productivitǎţii. în majoritatea ţǎrilor. Uneori. 16 . Totodatǎ. În ultimele douǎ decenii controlul asupra activitǎţii bancare a înregistrat o tendinţǎ de accentuare şi de lǎrgire a câmpului de acţiune. Lǎrgirea controlului s-a realizat pe plan geografic.

Urmǎrirea stabilitǎţii intemediarilor financiari. putând interveni direct asupra acestuia. în sensul cǎ nu 17 . Pentru ţǎrile din spaţiul European. întrucât ea nu impune acelaşi nivel al raportului de lichiditate unor instituţii diferite.- Evoluţiile bancare din ultimele douǎ decenii evidenţiazǎ cǎ bǎncile sunt tot mai mult angajate în operaţiuni pe pieţele interbancare naţionale şi strǎine. iar în funcţie de specificul activitǎţii. atît numǎrul falimentelor bancare cât şi nivelul ratei inflaţiei demonstreazǎ cǎ banca centralǎ nu are capacitate de-a îndeplini eficient ambele funcţii. care la nivelul instituţiilor financiar-bancare trebuie sǎ acopere imobilizǎrole corporale şi necorporale. în sensul şi dimensiunea doritǎ. şi a menţinerii stabilitǎţii preturilor. dar sigur. au evoluat şi modalitǎţile de control. reprezinta un compromise al autoritǎţilot monetare. al prudenţii bancare. în sensul cǎ ambele funcţii conduc la anumite aşteptǎri din partea industriei bancare cu privire la obiectivele de politicǎ monetarǎ. Raportul dintre fondurile proprii şi angajamentele unei bǎnci constituite un indicator insuficient. acest raport fiind construit dupǎ modelul normei Cooke ( prin care raportul de solvabilitate de minim 8%sa impus tuturor instituţiilor de credit). dar existǎ o muţime de alte state în care banca centralǎ îşi rezumǎ rolul de supraveghere şi control prin solicitarea unor raporturi globale sau pe scadenţe şi în supravegherea acestora. pe de altǎ parte.Concomitent. precum şi o parte variabilǎ a diverselor active financiare. Obligavitatea respectǎrii RSE a început la 1 ianuarie 1993. Într-o serie de ţǎri. diferenţiate dupǎ gradul de risc. Controlul solvabilitǎtii bancare se realizeazǎ prin fondurile proprii. în sensul cǎ elementele de active şi pasiv sunt analizate pe fiecare scadenţǎ. În concluzie. respectiv a bǎncilor. O astfel de metodǎ este mai judicioasǎ. având drept obiectiv garantarea capacitǎţii bǎncilor de a face faţǎ falimentelor şi de a atenua inegalitǎţile concurenţiale dintre diferitele sisteme naţionale. banca centralǎ poate considera dacǎ un raport este satisfǎcǎtor sau nu. nivelul lichiditǎţii bancare este imperative(Franţa. Germania). raportul de solvabilitate constituie cel mai important indicator al prudenţii bancare. iar lichiditatea este mǎsuratǎ în termini de fluxuri de trezorerie. pe de o parte.

sǎ ia mǎsuri pentru impinerea respectǎrii acestora şi sǎ aplice sancţiunile în caz de nerespectare. Conform art.între funcţia de politicǎ monetarǎ şi cea de supraveghere existǎ o mai srtânsǎ legǎturǎ în ţǎrile aflate în curs de dezvoltare. 26 alin 1. B. este abilitatǎ sǎ emitǎ reglementǎri. si nici supravegherea şi controlul bancar. altele decât banca centrala.N. în vederea realizǎrii suprevegherii bancare. conturile şi orice alte documente ale bǎncilor. este mai mare într-o asemenea situaţie.N. care utilizeazǎ urmǎtoarele argumente. Alte argumente în favoarea localizǎrii acestei funcţii la banca centralǎ comparative cu un Birou de Supraveghere Bancarǎ pot fi formulate astfel: -în afarǎ bǎncii centrale gradul corupţiei şi ineficienţii este sporit. structura sistemului financiar este simplǎ.R. bǎncile centrale dispun de o independenţǎ sporitǎ faţǎ de factorul politic.R. 2. în asemenea ţǎri. -intervenţia factorului politic asupra unor organisme de supraveghere bancarǎ.R. B. -un birou nu ar deţine suficiente resurse tehnice financiare şi umane. deţine dreptul exclusive de autoriza funcţionarea bǎncilor şi îi revine responsabilitatea de supraveghere prudenţialǎ a bǎncilor. ceea ce le conferǎ acestora capacitatea de-a supraveghea sistemul bancar.N. iar pe de altǎ parte este împuternicitǎ sǎ controleze la faţa locului şi sǎ verifice registrele. Potrivit statutului. B. în scopul asigurǎrii viabilitǎţii şi funcţionǎrii sistemului bancar.mai sunt îndeplinite corespunzǎtor nici stabilitatea monetarǎ. la nivelul cǎrora idea crearii unui organism separat de supraveghere bancarǎ nu este susţinutǎ de cǎtre specialişti. Astfel.poate acţiona în douǎ direcţii principale: pe de o parte. comparative cu sitauaţia din ţǎrile dezvoltate. O situaţie particularǎ se regǎseşte în cazul ţǎrilor aflate în tranziţie. calitatea comunicǎrii sau transmiterea de informaţii false pot crea dificultǎţi pentru banca centralǎ.6 Funcţia economicǎ 18 .

pentru a influenţa rata dobânzii. astfel. descrise anterior se face prin intermediul operaţiunilor pe care aceasta le efectueazǎ. 19 . sau se supravegheazǎ cursul valutar sau rata de schimb. Banca Angliei a îndeplinit. Astfel. 3. întreprinderile aflate în dificultate. dintre care Societatea bancherilor pentru dezvoltarea industrialǎ. Operaţiunile bǎncilor centrale Individualizarea şi manifestarea efectivǎ a funcţiilor bǎncilor centrale.În anumite perioade. aceasta a fost îndeplinitǎ în mod explicit.Astfel. cu o contribuţie importantǎ la susţinerea activitǎţii economice. dupa cum urmeaza: • • Operaţiuni active Operaţiuni pasive Operaţiunile active Acestea se concretizeazǎ în: • • • Operaţiuni de creditare Operaţiuni interbancare Operaţiuni de vînzare-cumpǎrare de aur şi devize. Bnca Angliei a participat la activitatea de reconstrucţie şi modernizare a unor ramuri industriale prin crearea de filiale. prin operaţiuni de rescontare şi refinanţare. atunci când se realizeazǎ emisiunea monetarǎ. concretizatǎ în acordarea de credite. Mai mult. rolul care ar fi revenit acestora.Toate funcţiile precedente ale bǎncii centrale presupun şi o implicare economicǎ a acesteia. întrucât serviciile de trezorǎrie erau reduse în Anglia. atît statului sub forma creditelor guvernamentale cît şi celorlalte bǎnci din sistemul bancar. între cele douǎ rǎzboaie mondiale. pânǎ în anii ’80.salvând. Exista mai multe tipuri de operaţiuni. sau atunci când se intervine pe piaţa monetarǎ. bǎncile centrale îndeplinesc şi o funcţie economicǎ. Ponderea cea mai mare o deţin operaţiunile de creditare.

prevǎd şi posibilitatea acestora de a acorda şi credite guvernamentale în mod direct. Un astfel de credit se practicǎ atunci cînd operaţiunile de rescontare nu sunt favorabile. cu ocazia emisiunilor lansate de cǎtre stat. banca centrala realizeazǎ operaţiuni de rescontare. Nivelul maxim care se poate acorda sub forma unui astfel de credit reprezintǎ mai puţin de 100% din valoarea portofoliului de titluri.comparativ cu nivelul înregistrat la bancile comerciale. pe o perioadǎ mai micǎ de 1 an. şi intrabancare prezintǎ importanţǎ datoritǎ locului pe care îl deţine banca centralǎ printre participanţii la compensarea multilateralǎ a plǎţilor. în funcţie de obiectivele politicii monetare şi valutele practicate în ţara respectivǎ. datoritǎ dobînzilor sau atunci cînd perioada de timp este mai micǎ decît în cazul rescontului. Legislaţia cere reglementeazǎ activitatea bǎncilor centrale din diferite ţǎri. Titlurile care constitue garanţia unui astfel de credit sunt obligaţiunile şi bonurile de tezaur. inter-. O altǎ formǎ de creditare pe care o practicǎ bǎncile centale este creditul pe gaj de efecte publice numit şi credit de lombardare. Prin operaţiunile de vînzare cumpǎrare de aur şi valutǎ banca centralǎ işi consolideaza rezerva valutarǎ şi influenţeazǎ cursul valutar al monedei naţionale faţǎ de valutele principale.In relaţiile cu bǎncile comerciale. In structura capitalului 20 . Operaţiunile pasive Existǎ urmǎtoarele operaţiuni de pasiv: • • • Formarea capitalului propriu Depunerile sau sursele atrase Emisiunea monetarǎ Capitalul propriu al bǎncilor centrale au o pondere redusǎ în totalul pasivului. cumparate de cǎtre bǎncile comerciale. Operaţiunile de decontare. respectiv acceptǎ titlurile de credit pe care bancile le deţin în portofoliul lor şi care provin din vînzǎrile de credit ale mǎrfurilor. situaţii în care titlurile de credit rǎmîn în proprietatea bǎncii comerciale. în general pe baza bonurilor de tezaur. Banca centralǎ mai poate accepta credite pe gaj de efecte comerciale. servind bancii de emisiune doar ca garanţie de rambursare a împrumutului. pentru acoperirea deficitelor bugetare.

cu excepţia Bancii Centrale a Germaniei. 21 . deţine o pondere importantǎ în cadrul Bilanţului Sistemului Federal de Rezerve din SUA. Emisiunea monetarǎ reprezintǎ cea mai importantǎ operţiune pasivǎ a bǎncilor centrale. Spaniei care compenseazǎ ponderea scǎzutǎ a aurului cu cea sporitǎ a devizelor. care au o pondere importantǎ în cazul Italiei si Japoniei. corespunzǎtoare structurii masei monetare.propriu se includ: fondul statutar. care a fost întotdeauna rezervatǎ faţǎ de aceastǎ monedǎ. In alte ţǎri . se remarcǎ o pondere sporitǎ a aurului în ţari precum Franţa şi Olanda. Belgiei. prevǎzut în Statutul de funcţionare al bǎncilor centrale. Operaţiunile de activ si de pasiv ale bǎncilor centrale se gasesc in cadrul bilanţului. în depunerile întreprinderilor cu capital de statsau ale unor mari întreprinderi şi în Contul Trezoreriei Statului (datoritǎ rolului de casier al statului îndeplinit de cǎtre banca centralǎ). precum şi împrumuturile de la bǎnci strǎine şi cumpǎrǎri de DST de la FMI. fondul de rezervǎ şi profitul bancar. mai sensibile la „campania” în potriva aurului declanşatǎ de SUA în anii 1970. Din punct de vedere al activelor. Printre sursele atrase figureazǎ si dobînzile unor organisme internaţionale sau ale unor bǎnci strǎine. nu se acordǎ importanţǎ acestui post bilanţier. şi a cantitǎţii de numerar. Germaniei şi Japoniei deţinînd între 30% -40% din bilanţ. al Franţei. Sprijinul acordat economiei mai ales prin intermediul bǎncilor. Sursele atrase ale bǎncii centrale constau în depozitele celorlalte bǎnci. structurate dupa destinaţia plasamentelor şi originea resurselor. ca urmare a orientǎrii cǎtre finanţare internǎ. Prin aceasta se are în vedere emisiunea de monedǎ scripturalǎ( bani de cont). Creanţe asupra statului comesurate cu valoarea titlurilor emise de cǎtre acestea. ţǎrile membre ale Sistemului Monetar European au deţinut pînǎ la înfiinţarea monedei EURO importante rezerve în ECU. In prezent ţǎrile care au aderat la UEM îşi deţin rezervele monetare în EURO în proporţie cu ponderea comerţului exterior realizat cu aceastǎ monedǎ. Dacǎ se face o comparaţie a structurilor bilanţurilor din diferite ţǎri se se poate evidenţia urmatoarele aspecte. Aici este cazul Germaniei.

Capacitatea bancilor de a crea monedǎ poate fi evidenţiatǎ prin analiza procesului de multiplicare a monedei scripturale. pe de o parte. poate antrena si efectul ca acel credit sǎ iasǎ din reţeaua de atragere a depozitelor. Deasemenea o pondere importantǎ în cadrul pasivului o deţine depozitele celorlalte bǎncii în special sub forma rezervelor obligatorii ale bǎncilor comerciale si ale altor conturi de disponibilitaţi. va rezulta cǎ postul cu cea mai importantǎ pondere îl are emisiunea monetarǎ. Moneda centralǎ se creazǎ prin mecanismul de acordare de credite bǎncilor comerciale şi Trezoreriei. La baza unei asemenea situaţii se pot afla urmatorii factori: 1.acestea îşi va reduce depozitele in favoarea concurenţilor. prin acordarea de credite.Dacǎ se realizeazǎ o analizǎ asupra structurii pasivului. denumitǎ şi moneda de prim rang creatǎ de banca centralǎ. Oferta de monedǎ şi lichiditatea bancarǎ Creaţia de monedǎ prin acordarea de credite de cǎtre o bancǎ centralǎ. cuprinde suma bancnotelor aflate în circulaţieşi a activelor care aparţin bǎncilor şi Trezoreriei şi care se gasesc în pasivul bǎncii centrale. Pentru a face faţǎ unei asemenea pierderi banca creditoare trebuie sǎ dispunǎ de rezerve în monedǎ centralǎ. Asupra procesului de creaţie monetarǎ se exercitǎ controlul de cǎtre banca centralǎ. Creaţia monetarǎ În cadrul procesului creaţiei monetare sunt implicate bǎncile comerciale. în condiţiile în care banca nu deţine decît o parte din piaţa activelor monetare. prin procesul de acordare a creditelor. sau prin cumpǎrare de devize şi titluri de piaţǎ. este posibil şi afluxul de depozit rezultat din procesul de 22 . care deţine monopolul în acest domeniu. Moneda centralǎ. instituţiile de credit. In SUA şi Japonia acesta reprezintǎ mai mult de ¾ din bilanţul bǎncii. sau într-un context mai larg. iar în Olanda şi Germania aproximativ 40%. şi banca centralǎ pe de altǎ parte. care constitue forma superioarǎ a lichiditaţii bancare.

Dintre toţi factorii analizaţi. banca centralǎ poate susţine cursul monedei naţionale. banca centralǎ oferind aceastǎ monedǎ prin refinanţǎri. Ceilalţi factori de lichiditate bancarǎ sunt denumiţi autonomi. ocazional. De exemplu. Cumpǎrarea de valutǎ antreneazǎ creaţia de monedǎ centralǎ. ceea ce antreneazǎ un efect favorabilasupra depozitelor bancare. relaţiile economice internaţionaleale unei ţari antreneazǎ pierderi pentru bǎnci. Din acest punct de vedere. în sensul cǎ sunt create şi gestionate de cǎtre banca centralǎ pentru asigurarea controlului monetar. se ridicǎ întrebarea dacǎ banca centralǎ este în mǎsurǎ sǎ controleze cantitatea de monedǎ centralǎ pe care o creazǎ în favoarea bancilor comerciale. 23 . în asamblul lor. existenţa Trezoreriei publice. Factorii de lichiditate conduc bancile la exprimarea cererii nete de monedǎ centralǎ. înafara controlului autoritaţilor monetare. Factorii enunţaţi pot avea. rezervele minime obligatorii au un caracter instituţional. 2. şi dacǎ rolul acesteia se rezumǎ numai la fixarea ratei de dobîndǎ pentru refinanţare. diminuînd cererea globalǎ de lichiditate. Necesarul de monedǎ centralǎ poate fi explicat prin urmǎtoarele argumente: cererile de conversie ale depozitelor la vedere ale publicului. şi un efect favorabil asupra lichiditaţii bancare. întrucît originile lor se aflǎ înafara sisitemului bancar şi. cumpǎrînd sau vînzînd valutǎ. în momentul plǎţiiimpozitelor de catre agenţii economici. care alimenteazǎ rezervele bǎncilor comerciale. transformarea depozitele la vedere ale acestora în moneda centralǎ. la nivelul bǎncilor comerciale. necesitatea constituirii rezervelor obligatorii. ca urmare a transformǎrii monedei naţionale în devize. ale caror conturi se afla la banca centralǎ.creaTie monetarǎ a bǎncilor concurente. induc nevoia de monedǎ centralǎ. în numerar. antreneazǎ. deci. pot aparea pierderi determinate de factorii de lichiditate bancarǎ şi care impun necesitatea de monedǎ centralǎ pentru sistemul bancar. în cazul regimurilor cursurilor de schimb fixe.

într-o asemenea situaţie. intervine pe piaţǎ pentru a asigura fixitatea. Marea Britanie). Dupa modul în care bǎncile centrale exercitǎ supravegherea prudenţialǎ conduce la diferenţierea acestora în 3 categorii sau modele de bazǎ: • primul model. aceastǎ condiţie este relevantǎ din faptul ca bǎncile trebuie sǎ aibǎ acces la informaţie sistemului financiar.În cazul regimurilor de schimb fixe. Din acest motiv. include acele ţǎri a cǎror preocupare de stabilitate financiarǎ se caracterizeazǎ prin buna funcţionare a sistemurilor de plǎţi şi asigurare a necesarului de lichiditate( Australia. Ungaria. cel mai restrîns. nu controleazǎ oferta de monedǎ centralǎ. şi corespunzǎtor la instrumentele de politica monetarǎ. drept pentru care. dar rezervele valutare nu sunt supuse controlului. banca centralǎ nu ajusteazǎ refinanţarea la variaţiile rezervelor sale. Funcţii noi ale bǎncilor centrale apǎrute în contextul evoluţiei sistemului bancar Funcţia de supraveghere bancarǎ între partajare şi asumare şi politica monetarǎ În ultimii ani. Bǎncile centrale au diferite roluri în menţinerea stabilitǎţii sistemului financiar la nivelul diferitelor ţǎri şi la nivelul politicii monetare practicate de fiecare ţarǎ în parte. Canada. Tarile Nordice. 24 . banca centralǎ nu controleazǎ baza monetarǎ. 4. în care competiţia financiarǎ a sporit datoritǎ noilor tehnologii de informare şi comunicare şi instabilitǎţii financiare crescute. a devenit cu atît mai importantǎ rolul bǎncilor centrale şi al unor agenţi cu responsabilitaţi în domeniul supravegherii diferitelor componente ale sistemului financiar bancar. valorii cursurilor de schimb. ceea ce implicǎ şi acţiunea unor instituţii neguvernamentale sau chiar private.

în care s-a formulat întrebarea dacǎ banca centralǎ îşi pierde din rolul sǎu macroeconomic. aspect deosebit de important pentru supravegherea crizelor bancare. promovarea unei infrastructure sǎnǎtoase 2.• • al doilea model. precum şi în cele sǎrace. cooperarea între banca centralǎ şi alte organisme de supraveghere trebuie sǎ facǎ obiectul unor aranjamente formale sau chiar includerea în textul unor legi . ale autoritǎţilor de supraveghere şi guvern. Modificarile în structura sistemelor financiare au antrenat o anumitǎ configuraţie a organismelor de supraveghere şi au facut obiectul la numeroase dezbateri politice. protecţia consumatorului si menţinerea încrederii în piaţa financiarǎ. cel mai extins model include acele bǎnci centrale preocupate de o varietate de scopuri: lichiditate. în favoarea supravegherii prudenţiale. crize bancare. în aceasta categorie fiind incluse ţǎrile aflate în perioada de tranziţie. 25 . Implicarea bǎncilor centrale în asigurarea stabilitǎţii financiare reprezintǎ o serie de caracteristicişi necesitǎ îndeplinirea unor criterii: instituţia de supraveghere are nevoie de o bunǎ reputaţie. bǎncile centrale au nevoie de un acces oportun la informaţiile de supraveghere. ele îndeplinesc un rol foarte important în: 1. indifferent de modul în care bǎncile centrale îndeplinesc funcţiile de reglementare şi supraveghere. sisteme de plǎţi. astfel încît sǎ deţinǎ personal şi resurse corespunzǎtoare. responsabilitǎţile autoritǎţilor monetare fiind strîns corelate cu nivelul PIB pe locuitor. asigurarea depozitelor. astfel încît sǎ îşi îndeplinescǎ responsabilitǎţile de politicǎ monetarǎ şi funcţia de împrumutǎtor de ultim rang. devizarea responsabilitǎţilor între banca centralǎ. ceea ce sporeşte posibilitǎţile de a îndeplinire a acestora. atît în economiile dezvoltate. trebuie sǎ fie transparentǎ şi publicǎ. supravegherea şi managementul crizelor bancare bǎncile tind sǎ îşi exercite funcţiile. sunt incluse ţǎrile care pun accentul pe soluţionarea crizelor sistemului financiar( dupǎ cum este cazul bǎncilor din America Latinǎ).

o puternicǎ intercondiţionare între politica monetarǎ şi stabilitatea financiarǎ. volumul creditelor. aufost injectate importante 26 . furnizate de catre indicatorii pieţei. informaţiile obţinute de cǎtre autoritatea monetarǎ prin operaţiunile de supraveghere. alǎturi de operaţinile în materie de politicǎ monetarǎ. Existǎ astfel formulate mai multe rǎspunsuri la întrebarea referitoare la implicaţiile pentru politica monetarǎ ale operaţiunilor de supraveghere: • în cazul SUA. Pentru ca bǎncile sǎ adopte cele mai bune decizii referitoare la politica monetarǎ ele trebuie sǎ aibǎ acces la informaţii. • în anumite cazuri bǎncile centrale realizeazǎ ajustǎri în instrumentele de politicǎ monetarǎ. supravegherea pieţei. prin scǎderea rezervei obligatirii sau prin ajustarea nivelului ratei dobînzii pe termen scurt. FED-ul evidenţiazǎ “sinergia” existentǎ între funcţiile de supraveghere şi responsabilitǎţile de politicǎ monetarǎ. • în opinia unor autori. s-a manifestat o tensiune considerabilǎ între obiectivul de creştere monetarǎ şi stabilitatea sistemului bancar ( bǎncile slabe fiind puternic susţinute prin injectǎri de lichiditate). deci. De exemplu. în Bulgaria. în perioada 1991-1997. responsabilitǎţile bǎncilor centrale în operaţiuni de reglementare şi supraveghere pot compromite obiectivele de politicǎ monetarǎ din motive de stabilitate financiarǎ.Înctrucît nu a fost elaborate un model ideal referitor la responsabilitaţile autoritaţilor monetare. Existǎ. Acest posibil motiv poate fi considerat a fi unul dintre motivele pentru care bǎncile centrale nu îşi asumǎ responsabilitǎţile de supraveghere. pe marginea acestei teme au fost formulate opinii diferite. De asemenea în Thailanda prin abandonarea regimului cursului de schimb fix. careacţie la crizele care afecteazǎ întreaga economie. pentru protejarea monedei naţionale. agregatele monetare. pot fi utilizate printro politicǎ monetarǎ adecvatǎ în domeniul şomajului şi al inflaţiei. investitorii individuali. De asemenea acestea se manifestǎ în cazuri în care obiectivele de politicǎ monetare sunt compromise. între gradul de independenţǎ a bǎncii centrale în aplicarea politicii monetare şi responsabilitǎţile sale prudenţialeexistînd o puternica intercondiţionare. Asemenea informaţii reprezintǎ principalul argument al implicǎrii bǎncilor centrale şi în operaţiunile de supraveghere. fǎrǎ ca rolul bancilor centrale în aplicarea politicilor monetare sǎ fie diminuat.

conflictele de interes între guvern şi autoritatea monetarǎ. astfel. rolul lor în supravegherea sistemului bancar s-a diminiuat. 27 . • evoluţiile bǎncilor centrale demonstreazǎ cǎ. În favoarea separǎrii responsabilitǎţii bǎncilor centrale se aflǎ o serie de argumente. pe mǎsurǎ ce independenţa acestora în aplicarea politicii monetare este mai mare. Ambele exemple evidenţiazǎ faptul cǎ pentru asigurarea stabilitǎţii financiare bǎncile centraale au trebuit sǎ dovedeascǎ flexibilitate în aplicarea instrumentelor de politicǎ monetarǎ. în favoarea unificǎrii responsabilitǎţilor şi a îndeplinirii acestora de cǎtre banca centralǎ. se manifestǎ o reducere a rolului lor în reglementarea şi supravegherea sistemului bancar. • de asemenea. Banca Angliei şi-a dobîndit independenţa în politica monetarǎ în anul 1997. iar dupǎ douǎ sǎptǎmîni mai tîrziu aceasta şi-a anuntat reducerea responsabilitǎţilor în supravegherea sistemului bancar. Studiile realizate pe marginea acetui subiect demonstreazǎ cǎ. internaţionalizarea pieţelor financiareşi fenomenul de globalizare. au fost formulate urmǎtoarele argumente: este posibilǎ o soluţionare a riscului sistematic. bǎncile falimentare sǎ afecteze reputaţia autoritǎţilor monetare şi. credibilitatea politicii monetare. guvernele considerǎ cǎ este imprudent ca bǎncile centrale sǎ manifeste independenţa în înfaptuirea politicii monetare şi sǎ deţinǎ şi responsabilitǎţi în supravegherea sistemului bancar. conduce la o mai bunǎ înfaptuire a politicii monetare. • în argumentarea separǎrii politicii monetare de operaţiunile de supraveghere vine şi idea cǎ prin acestea se reduce riscul ca. prin îndeplinirea de cǎtre banca centralǎ a celor douǎ tipuri de responsabilitǎţi. deţinerea informaţiilor colectate prin îndeplinirea responsabilitǎţilor de supraveghere. în condiţiile de crizǎ a sistemului bancar. Cazul Marii Britanii este elocvent. De asemenea. pe mǎsurǎ ce bǎncile şi au cîştigat independenţa în planul politicii monetare.lichiditaţi catre instituţiile financiare. dintre care pot fi reţinute urmǎtoarele: modificǎri în structura sistemului financiar. întrucît reprezintǎ o concentrare de putere la nivelul unui organism neales pe cale democraticǎ.

prin intermediul unei autoritǎţi. a condus la separarea funcţiei de supraveghere pentru fiecare tip de instituţie în parte. deşi teoretic se spune NU supravegherii. ci în funcţie de scopurile urmǎrite. respective bAncile de scontare. De asemenea. în Marea Britanie. este cǎ. care 28 . Oficiul Principal de Rescont.- se asigurǎ mai buna funcţionare a sistemului de plǎţi. unde banca centralǎ îndeplineşte un rol important în reglementarea şi supravegherea bǎncilor. în documentul elaborate pe baza analizei tǎrilor din G-30 “Instituţiile Globale. înfiinţatǎ în anul 1956. totuşi în practicǎ . practica a demonstrate cǎ. Supraveghere Naţionalǎ a Riscului Sistematic”(1997). şi a bǎncilor specializate. nu dupǎ structura pieţei financiare (bǎnci. pe de o parte. O asemenea abordare sugereazǎ cǎ supravegherea trebuie organizatǎ în douǎ scopuri: stabilitatea sistematicǎ (sau supravegherea prudenţialǎ) şi protecţia clienţilor (asigurarea supravegherii afacerilor). Banca Angliei şi-a limitat acţiunile de supraveghere la un numǎr redus de bǎnci. Presiunile pe care le produce o astfel de situaţie au fost evidenţiate. idea de bazǎ care se desprinde din abordarea istoricǎ a rolului bǎncii centrale. la structura sistemului de stat. Deschiderea internaţionalǎ a activitǎţii financiare a condus la existenţa unui numǎr sporit de entitǎţi multinaţionale. aceastǎ activitate de ţine o pondere relativ însemnatǎ în cadrul preocupǎrii unei instituţii monetare centrale. Un exemplu elocvent îl constitue şi cazul SUA. marcatǎ de trendul de la Bretton-Woods şi de o stabilitate financiarǎ asiguratǎ. care limiteazǎ competiţia şi reduce probabilitatea de faliment a instituţiilor financiar bancare. Perioada actualǎ. banca centralǎ îşi manifestǎ cu mai puţin intens funcţia de supraveghere. Perioada anilor 1944-1970. ceea ce creazǎ un contrast între caracterul acestora şi caracterul naţional al activitǎţii de supraveghere. existǎ propuneri de devizare a funcţiei de supraveghere. caracterizeazǎ prin existenţa bǎncilor universale. Astfel. de exemplu. asigurǎri. pe de altǎ parte. a limitat nevoia de supraveghere a bǎncilor centrale. Bank Holding Companies (BHC). De asemenea. fonduri de investiţii). pentru fiecare din aceste douǎ obiective funcţionînd organisme specializate. Funcţia de supraveghere a fost astfel înfaptuitǎ de un organism specializat. în condiţiile unei structuri de oligopol. în perioada crizei bancare din anii 1974-1975.

ceea ce înseamnǎ cǎ existǎ centre de influenţǎ separate şi competitive. Conflictele de interese care se manifestǎ între asigurarea stabilitǎţilor preţurilor. 29 . din acest punct de vedere. structura internǎ a sistemului financiar. Trecerea de la ratele de schimb flotante la cele fixe. ţǎrile dominate de bǎncile strǎine. echivaleazǎ cu o pierdere a puterii de control monetare din partea autoritǎţilor monetare centrale. pe de altǎ parte. Anumite dificultǎţi apar. îşi relaxeazǎ supravegherea bancarǎ (precum în cazul Noii Zeelande). precum banca centralǎ. sau monitorizarea activitǎţilor prin agenţii financiare internaţionale constitue cîteva exemple în acest sens. deci şi a capacitǎţii de supraveghere. prin supravegherea sistemului bancar. Ca soluţie la o asemenea problemǎ a fost adoptatǎ varianta unei supravegheri şi reglamentǎri combinate. în Europa. Standardele impuse prin Directivele Comunitǎţii Europene. precum Panama. Estonia. Referitor la partajarea puterii bǎncii centrale cu cea a factorului politic. la nivelul fiecǎrei ţǎri. regionalǎ şi internaţionalǎ. în mod direct. naţionalǎ. al ţǎrilor marcate de fenomenul dolarizǎrii. unde Comisia Europeanǎ şi Preşedintele acesteia nu sunt aleşi. Astfel. Bulgaria. Activitaţile multinaţionale ale unui numǎr sporit de bǎnci şi instituţii financiare pot reduce abilitǎţile bǎncilor centrale în asigurarea controlului macro al politicii monetare. pe de o parte şi stabilitatea financiarǎ. pot fi argumentate astfel: timpul destinat supravegherii sistemului bancar ester limitat. In cazul alegerilor democrate. ceea ce poate distrage atenţia bǎncilor centrale de la alte aspecte mai importante. tendinţa este aceea a obţinerii independenţei operaţionale a bǎncii centrale şi a deplasǎrii responsabilitǎţilor de supraveghere cǎtre un corp de specialişti. ceea ce influenţeazǎ. suveranitatea guvernelor presupune ca Ministerul Finanţelor sǎ deţinǎ capacitatea de a delega o parte din puterea saunor alte organisme. prin Acordul de la Basel. HongKong). cum este cazul zonei euro. la rîndul sǎu. Ecuador sau ţǎrile estice sau ale ţǎrilor cu Consiliu Monetar (Argentina.demonstreazǎ cǎ fiecare societate multinaţionalǎ poate influenţa alegerea unei structuri naţionale.

un fenomen recent fiind cel al legǎturii care se manifestǎ între balanţa de plǎţi externe şi criza sistemului bancar. BNR plǎteşte dobîndǎ pînǎ la nivelul minim prevǎzut ale rezervelor minime obligatorii.. - conflictele se pot manifesta şi între obiectivele interne şi externe de politicǎ monetarǎ (ca de exemplu. este consideratǎ ca fiind o activitate definitoare.este consacratǎ de lege prin Legea nr. anunţarea licitaţiei şi modul de realizare a acesteia. 101/1998 prin art. 5. financiar şi structural. Pentru nivelul efectiv al rezervelor obligatorii. Crizele financiare implicǎ urmǎtoarele sectoare: cel monetar. aplicǎ şi rǎspunde de politica monetarǎ [. consitue o manifestare complexǎ şi interactivǎ a unor puncte slabe în domeniul economic. art.. majoritatea crizelor bancare. din statut prevede dreptul BNR de a stabili regimul rezervelor minime obligatorii pe care bǎncile trebuie sǎ le menţinǎ în conturi deschise la acestea. 2 alin.8. Rolul bǎncilor centrale în perioada crizelor bancare Dupǎ cum bine ştim.] în cadrul politicii generale a statului. urmǎrind funcţionarea normalǎ a sistemului bancar şi participarea la promovarea unui sistem financiar specific economiei de piaţǎ” Regulamentul stabileşte modul de desfǎşurare a operaţiunilor de piaţǎ monetarǎ prin intermediul licitaţiei. care stipuleazǎ cǎ:”pentru atingerea obiectivului sǎu fundamental BNR elaboreazǎ. Pentru depozitele deschise în valutǎ.- un alt argument al conflictelor de interese este acela cǎ prin realizarea operaţiunilor de supraveghere poate fi umbritǎ reputaţia bǎncii şi pusǎ la îndoialǎ credibilitatea acesteia. În ceea ce priveşte rezervele minime obligatorii. Funcţia de dirijare a a politicii monetare în cazul Bǎncii Naţionale a României. etapele operaţionale ale procedurii de licitaţie. financiar şi cel al întreprinderilor. între cursul de schimb şi rata de dobîndǎ).2. 30 . rezervele minime obligatorii se vor stabili doar în valutǎ.

prin asigurarea utilizǎrii eficiente a capitalurilor corespunzǎtoare pentru firme şi autoritǎţilor monetare. dupǎ ce au fost previzionate stǎri de creştere economicǎ. întrucît cele mai multe puncte slabe se aflǎ în interiorul sistemului bancar (împrumuturi peste linia autorizatǎ. Din acest motiv. bǎncile centrale intervin. totuşi este o greşealǎ a considera originea crizelor în acest domeniu. crizele sistemice sunt precedate de ajustǎri macroeconomice majore care.000 de bǎnci au falimentat. Deşi cauzele crizelor sunt în zona macroeconomicǎ. Analizele recentelor crize financiare în ţǎrile dezvoltate şi slab dezvoltate. numǎrul falimentelor a fost 31 . cînd un numǎr de 10. cu atît mai mult bǎncile îndeplinesc un rol central în asigurarea lichiditǎţilor şi alocarea capitalului. o slabǎ monitorizare a ricurilor şi controlului). buna funcţionare a pieţelor financiare şi a PIB-ului. publicarea unor informaţii neadecvate. crizele bancare afecteazǎ. supravegherea oficialǎ necorespunzǎtoare. În scopul limitǎrii amplorii crizelor bancare. cu cît sectorul bancar şi este mai liberalizat. în SUA în perioada 1929-1933. pînǎ în anii 1970 media falimentelor a fost de 20 anual. în ceea ce priveşte mǎrimea capitalului. În cadrul sistemului financiar. managementul şi controlul neadecvat. deseori. evidenţiazǎ anumite cauzecaracteristice ale acetora: analiza necorespunzǎtoare a riscului. însǎ la sfîrşitul anilor 1990. Cerinţele de capital şi controlul falimentelor bancare Dezvoltarea sistemului financiar promoveazǎ creşterea economicǎ. conduc economiile cǎtre stǎri de recesiune. ca urmare a costurilor antrenate pentru soluţionarea lor. într-o proporţie sporitǎ. finanţele întreprinderilor. O abordare statisticǎ demonstreazǎ cǎ dupǎ crizele sistemului bancar.Într-un numǎr sporit de cazuri. guvernantǎ corporativǎ necorespunzǎtoare ( la nivelul bǎncilor şi al societǎţilor cliente ale bǎncilor). acţionînd ca împrumutǎtor de ultim rang sau impunînd sistemelor bancareanumite cerinţe.

şi în prezent. 9. cum s-a manifestat în 1970-1998. de cele mai multe ori iind preocupate sǎ le demonstreze deponenţilor cǎ dispun de fonduri proprii însemnate. însǎ monitorizarea riscurilor şi monitorizarea calitǎţii debitorilor necesitǎ un volum sporit de informaţii.000 în decursul unei perioade de cîţiva ani. însǎ. ca urmare a restricţionǎrii acesteia. Existǎ o varietate de instrumente prin care se poate acţiona împotriva falimentelor bancare.de pînǎ la 24. De asemenea în SUAînainte de reglementarile guvernamentaledin 1840. iar dupǎ 1996 s-au situat la 11. în sensul cǎ obligaţiile de constrîngere a capitalului pot provoca o reducere a volumului creditelor. întrucît aceasta depinde de acţiunile care sunt adoptate atunci cînd limitele de capital nu sunt respectate. ci în unele perioade a îmbrǎcat aspectul unor crize de proporţii. dacǎ bǎncile doresc sa-şi constitue un nivel mai mare decît cel impus.3%. Bǎncile pot. bǎncile deţin un capital propriu peste limita minimǎ eglementatǎ. sǎ protejeze împotriva riscului prin operaţiuni de acoperire. Întrucît efectele crizelor bancare se manifestǎ în costurile suportate de cǎtre societate. bǎncile deţineau un capital social excedentar. adicǎ a avut loc o sporire dramaticǎ. 32 . rezultǎ necesitatea unor reglementǎri care sǎ corecteze falimentul pieţei. în raport cu activele riscante. Astfel. s-a evidenţiat cǎ asemena cerinţe de capital indeplinesc un rol neînsemnat. Impunerea unor cerinţe minimede capital nu previnemanifestarea falimentelor bancare.2%. motiv pentru care s-au formulat o serie de interogaţii de interogaţii cu privire la obligativitatea cerinţelor de capital. Fenomenul falimentelor bancare nu este. reprezentau înainte de 1988 pentru grupul G10. de asemenea. dintre care cerinţele de capital sunt cele mai importante. iar pierderile suferite de bǎnci au însemnat 10% din totalul activelor. în decursul cǎreia 86 de crize bancare au afectat 69 de ţari. buna funcţionare a sistemului de plǎţi şi eliminarea efectelor asupra activitǎţilor economice. O asemenea evoluţie evidenţiaza cǎ. Şi cerinţele de capital prezintǎ un dezavantaj potenţial. cerintele de capital au contribuit la declinul fondurilor propriial bǎncilor care. izolat. în proporţie de 50% din proporţia activelor. În prezent.

care divide bǎncile în 5 categorii. Falimentul unui numǎr sporit de bǎnci sau a unei serii de bǎnci importante poate influenţa politica economicǎ şi în special sistemul de banci. care se situeazǎ peste nivelul impus de norma Coocke. printr-o corectare promptǎ. fǎrǎ a mai fi necesarǎ intervenţia bǎncii centrale. respectiv vulnerabilitatea la pierderea încrederii şi externalitǎţile asociate cu falimentul bǎncilor. 33 . Implicarea bancilor centrale în managementul crizelor bancarese realizeazǎ prin îndeplinirea rolului de împrumutǎtor de ultim rang. Din acest punct de vedere s-au formulat unele întrebǎricu privire la motivul suportului financiar pe care îl acordǎ banca centralǎ instituţiilor financiareşi în mod special bǎncilor. poate. respecti creşterea riscului de hazard. reglementare şi supraveghere. fie de neîndeplinirea solvabilitǎţii. deşi s-a constatat cǎ mai multe din bǎncile falimentare din perioada 1984-1989 fuseserǎ încadrate în categoria celor “bine capitalizate”. variind de la bǎncile”bine capitalizate” la cele “subcapitalizate”. generat fie de probleme de lichiditate.În SUA. Daca nivelul capitalului scade sub limita ţintǎ. Dar fiecare intervenţie este justificatǎ numai dacǎ alte soluţii nu sunt posibile. care în cazul unor puternice crize antreneazǎ. Bancile incadrate în ultimile 3 categorii sunt impuse unor restricţiiîn activitatea de creditare. În aceste condiţii. fiind excluse entitǎţile nefinanciare. organismul “Autoritatea de Supraveghere Financiarǎ” stabileşte pentru fiecare bancǎ o ţintǎ a raportului de solvabilitate. Asemenea externalitaţi implicǎ sau sugereazǎ cǎ falimentul bǎncilor. şi dacǎ beneficiile stabilitǎţii financiare depǎşesc costurile implicate. prin contagiune. Vulnerabilitatea bǎncilor provine din lipsa de lichiditaţi a acestora. ceea ce este posibil de realizatprin: asigurarea depozitelor. Sistemul Federal de Rezerve deţine puterea discreţionarǎ de a limita activitǎţile bǎncilor care nu îndeplinesc cerinţele de capital. realizatǎ de Corporaţia Federalǎ de Asigurare a Depozitelor. La aceastǎ întrebare rǎspunsul se poate formula în funcţie de distincţia dintre cele 2 caracteristici fundamentale ale bǎncilor. justifica intervenţia autoritǎţilor publice. asupra întregului sistem monetar şi bancar. uneori. managementul crizelor bancare implicǎ şi o anumitǎ preocupare pentru prevenirea acestora. atunci autoritatea de supraveghere poate adopta mǎsuri prin caresǎ fie îndeplinit raportul de solvabilitate. În Marea Britanie.

sectorul privat subvenţioneazǎ bǎncile falimentareşi reduce disciplina pieţii. In asemenea caz . dintre care reţinem: agraveazǎ starea de crizǎ a bǎncilor care nu pot rambursa împrumuturile acordate la o ratǎ sporitǎ a dobînzii. O altǎ problemǎ referitoare la rolul de împrumutǎtor de ultim rang al bǎncii centrale este aceea a ratei de dobîndǎ la care aceasta acordǎ împrumuturile. In ţǎrile în care competiţia sistemului financiar prezintǎ anumite grade de limitare. Coordonarea acţiunilor bǎncii. la care Bundesbank se referǎ ca la un împrumutǎtor de penultim resort. furnizor de importante lichiditǎţi. evitarea falimentelorbancare este posibilǎprin dezvoltarea sectorului privat. trebuie abordatǎ nevoia de lichiditate la nivelul întregului sistem bancar si prin intervenţia bǎncii centrale. autoritǎţile încearcǎ sǎ organizeze sectorul privat de capital. s-au înfinţat instituţii semi-private. furnizeazǎ semnale de piaţǎ. dar nu îl eliminǎ în totalitate. ca împrumutator de ultim rang. în anii 1970 s-a creat LikoBank. respectiv la o ratǎ penalizatoare a dobînzii. Este cazul Germaniei unde. pentru unele autoritaţi publice. Atunci cînd nu este posibilǎ organizarea problemelor de lichiditate prin intermediul bǎncilor individuale şi al organizǎrii sectorului privat. Astfel. antreneazǎ o serie de dificultǎţi datoritǎ avantajului competitiv pe termen scurt al bǎncilor cu surplus de lichiditǎţi în decursul crizelor. Experienţele ultimele douǎ secole demonstreazǎ cǎ. atunci cînd instituţiile financiare sunt insolvabile. 34 . asemenea mǎsuri adoptate pot reduce risculsistematic generator de crize bancare. persuasiunea moralǎ şi reglementǎrile autoritǎţilor publice sunt necesare pentru a instura o atitudine de cooperare între bǎncile competitive. cu scopul soluţionǎrii problemelor de lichiditate a bǎncilor mici. ceea ce favorizeazǎ o evoluţie necorespunzǎtoare a activitǎţii şi oferǎ managerilor posibilitatea asumǎrii unor riscuri sporite. încercînd sǎ convingǎ bǎncile individuale de potenţialul pe care îl deţin cele care par mai puţin solvabile. prin sectorul privat. caz în care bǎncile centrale îndeplinesc rol de intermediari. Asemenea practicǎ genereazǎ o serie de efecte. In asemenea circumstanţe.Privite în ansamblu.

care trebuie reţinuta dintr-o asemenea situaţie. Aspectul prezintǎ o importanţǎ deosebitǎ. 35 . şi în care se precizeazǎ cǎ în acţiunile de sprijinire a instituţiilor financiare este necesar a se preciza cum. împreunǎ sau separat de alte instituţii de supraveghere a sistemelor bancare. întrucit distincţia între lipsa de lichiditate şi insolvabilitate nu este clarǎ în activitatea practicǎ. termenii şi condiţiile în care se realizeazǎ acestea trebuie limitatenumai la situaţiile prin care se asigurǎ menţinerea stabilitǎţii sistemului financiar. este aceea cǎ bǎncile centrale. ceea ce limiteazǎ abilitatea acestora de a se angaja într-o multitudine de activitǎţi. ceea ce rezultǎ şi din elementele care se regǎsesc în Raportul ţarilor din G10 (1998). sau prin acţiunea directǎ care include asigurarea depozitelor. Mai concret. Scopul unei asemenea transparenţe este de eliminare a ambiguitǎţilor din interventiile bǎncilor centrale. anunţurile din partea bǎncilor centrale sunt necesare pentru ca bancile cu probleme de solvabilitate sǎ cunoascǎ daca vor fi sprijinite sau nu. şi în ce condiţii poate fi acordat sprijinul. dintre care ratele de dobîndǎ penalizatoare. concretizate în provizioanele constituite pentru acoperirea riscului de capitalsau în pierderile produse prin acordarea de lichiditǎţi bancilor care pot deveni insolvabile. Din acest motiv scopul fiecǎrei intervenţii a bǎncii centrale.Ideea de bazǎ. impun condiţii de îndeplinirea rolului de împrumutǎtor de ultim rang. soluţionarea falimentelor bancare antreneazǎ costuri oficiale. Drept concluzie la problema intervenţiei bǎncii centrale în managementul crizelor bancare se pot forma urmatoarele enunţuri: implicarea bǎncilor centrale în soluţionarea crizelor bancare se bazeazǎ pe vulnerabilitatea bǎncilor la criza de lichiditate şi pe impactul pe care falimentul bancar il antreneazǎ asupra întregului sistem financiar şi asupra economiei. rolul acestor anunţuri în avans fiind acela de a reduce incertitudinea şi hazardul moral. Alǎturi de acest aspect. banca centralǎ se implicǎ indirect prin facilitǎţi acordate sectorului privat. cînd. precum şi activitatea de supraveghere a sistemului bancar. este important ca bǎncile centrale sǎ practice o înştiinţare a politicii practicate înaintea manifestǎrii crizelor bancare.

în ultimii ani care are ca efect adoptarea a o serie de mǎsuri în vederea menţinerii disciplinei pieţei interbancare şi a funcţionǎrii sistemelor de platǎ în timp real. precum şi cu Ministerul Finanţelor. Din acest motiv. 36 . asistǎm la partajarea responsabilitǎţilor de supraveghere cu alte tipuri de instituţii bancareşi nebancare cu rol în prevenirea şi managementul crizelor.- creşterea complexitǎţii activitǎţii bǎncilor internaţionale.

Teodora Barbu. Bucureşti 2005. 3. 2.6. Aurelian Alexandru.ro 37 . “Monedǎ. editura Didacticǎ şi Pedagogicǎ. credit. editura Ex Ponto. “Moneda şi credit”. Paul Berea. Bibliografie 1.Modernizarea sistemului bancar”. Bucureşti 2003. Alina Bratu. “Monedǎ. 5. Angela Boariu. Nicolae Dardac. Bucureşti.bnr. Vasile Turliuc. editura Economicǎ. “Bǎncile. editura Expert. Bucureşti. Vasile Cocriş. 2005.2005. 4. bǎnci”. bǎnci şi politici monetare”. www.