Universitatea Babeş-Bolyai

Teoria argumentării şi metode de cercetare ştiinţifică

ANDREI MARGA

2008

1

I. Informaţii generale 1.1. Date de identificare a cursului Date de contact ale titularului de curs: Nume: Prof. univ. Dr. Andrei Marga Birou: Rectorat, Universitatea BabeşBolyai, str. Kogălniceanu nr. 1 Telefon: 40-264-405300 Fax: 40-264-591906 E-mail: marga@staff.ubbcluj.ro Consultaţii: Miercuri, 10-12

Date de identificare curs şi contact tutori: Numele cursului – Teoria Argumentării Codul cursului Anul, Semestrul – anul 1, sem. 2 Tipul cursului - Obligatoriu Pagina web a cursuluiTutori – Adrian Luduşan E-mail: adrianludusan@yahoo.com

1.2. Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite Pentru a profita de prelegerile de faţă studentul trebuie să satisfacă trei condiţii: să aibă o minimă cunoaştere a manualului de Logică din liceu; să consulte monografii consacrate argumentării în literatura recentă; să se preocupe de aspectul logic al argumentărilor proprii, precum şi de logica argumentărilor folosite de interlocutori.

1.2.

Descrierea cursului Prezentul curs este destinat să-i introducă în logica argumentării şi în metodologia generală pe studenţii Universităţii Babeş-Bolyai. Scopul nostru a fost ca, în funcţie de orele alocate prin curricula specializărilor Studii Europene şi Relaţii Internaţionale; Ştiinţe Politice; Administraţie Publică; Comunicare şi Relaţii Publice, să-i familiarizăm pe studenţi cu procedeele de argumentare şi cu erorile ce se pot produce atunci când se încalcă reguli ce ţin de specificul argumentării. Prelegerile pun accentul pe aspectele practice ale prevenirii, identificării şi combaterii erorilor de argumentare. Studentul care urmează prelegerile şi seminariile aferente îşi poate forma cultura logică necesară pentru a-şi controla, din punctul de vedere al corectitudinii, propriile operaţii, ca şi operaţiile intelectuale făcute de interlocutor.

2

1.4. Organizarea temelor în cadrul cursului Cursul este structurat pe cinci module de învăţare: Întemeiere, act de vorbire şi discurs, Validitate, structură logică şi limbaj, Unităţile întemeierii, Erorile, Elemente de metodologie generală, a căror parcurgere oferă gradual tehnicile necesare evaluării argumentărilor. Modulele conţin atât perspectivele culturale implicate în cadrul argumentărilor, cât şi numeroase exemple ce variază de la argumentări din sfera economiei, teologiei, demonstraţii matematice, până la argumentări cotidiene având, astfel, o puternică latură pragmtică, aplicativă. Cursul prezintă o imagine de ansamblu a principalelor componente ale fenomenului argumentării: vom găsi exploatate teme din teoriile contemporane ale limbajului, epistemologie, psihologie, matematică, logică etc., dar şi tematici noi, de abordări pragmatice, culturale ale argumentării.

1.5. Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs Asa cum am mentionat mai sus prezentul suport de curs este structurat pe cinci module, corespunzând familiarizării cu tehnicile şi metodele teoriei argumentării, necesare pentru evaluarea şi controlul diferitelor tipuri de argumentări, indiferent dacă acestea sunt de natură ştiinţifică, argumentări cotidiene etc. Parcurgerea acestora va presupune atât întâlniri faţă în faţă (consultatii), cât şi muncă individuală. Consultaţiile, pentru care prezenţa este facultativă, reprezintă un sprijin direct acordat dumneavoastra din partea titularului şi a tutorilor. În ceea ce priveşte activitatea individuală, aceasta o veţi gestiona dumneavoastra şi se va concretiza în parcurgera tuturor materialelor bibliografice obligatorii şi rezolvarea lucrărilor de verificare. Reperele de timp şi implicit perioadele în care veţi rezolva fiecare activitate (lucrări de verificare, proiect etc) sunt monitorizate de către noi prin intermediul calendarului disciplinei. Modalitatea de notare şi, respectiv, ponderea acestor activitaţi obligatorii, în nota finală vă sunt precizate în secţiunea politica de evaluare şi notare precum si in cadrul fiecărui modul. Pe scurt, având în vedere particularităţile învăţământului la distanţă dar şi reglementările interne ale CFCID al UBB parcurgerea şi promovarea acestei discipline presupune antrenarea studenţilor în următoarele tipuri de activităţi: a. consultaţii – pe parcursul semestrului vor fi organizate două întâlniri de consultaţii faţă în faţă; prezenţa la aceste întâlniri este facultativă; b. forumul de discuţii – acesta va fi monitorizat de echipa de tutori şi supervizat de titularul disciplinei.

3

1.6. Materiale bibliografice obligatorii In suportul de curs, la finele fiecarui modul sunt precizate atât referinţele biblografice obligatorii, cât şi cele facultative. Sursele bibliografice au fost astfel stabilte încât să ofere posibilitatea adâncirii nivelului de analiză si, implicit, comprehensiunea fiecărei teorii. Volumul „Argumentarea” (EFES, Cluj: 2006, 2008) este referinţa obligatorie principală pentru cursul de „Teoria argumentării”; caracteristica sa definitorie o constituie o evaluare exhaustivă şi actualizată a principalelor abordări ale fenomenului argumetării. Cea de a doua lucrare de referinţă, „Metodologie si argumentare filosofică,” (Editura Dacia, Cluj: 1992) adaugă perspectivelor asupra argumentării consideraţii metodologice. In plus, având în vedere organizarea conţinutului, dar mai ales accentul pus pe caracterul interactiv, aceaste lucrări se adresează prioritar studenţilor. Celor doua volume se adauga o serie de referinţe facultative, utile îndeosebi atunci când aveţi nevoie de informaţii privind relevanţa aplicativă a diverselor modele teoretice. Lucrările menţionate la bibliografia obligatorie se regăsesc şi pot fi împrumutate de la Biblioteca Facultăţii de Studii Europene din cadrul Bibliotecii Centrale „Lucian Blaga”.

1.7. Materiale şi instrumente necesare pentru curs Optimizarea secvenţelor de formare reclama accesul studentilor la urmatoarele resurse: - calculator conectat la internet (pentru a putea accesa bazele de date si resursele electronice suplimentare dar şi pentru a putea participa la secventele de formare interactivă on line) - imprimantă (pentru tiparirea materialelor suport, a temelor redactate, a studiilor de caz) - acces la resursele bibliografice (ex: abonament la Biblioteca Centrală „Lucian Blaga”) - acces la echipamente de fotocopiere 1.8. Calendar al cursului Pe parcursul semestrului II, în care se studiaza disciplina de faţă, sunt programate 2 întâlniri faţă în faţă (consultaţii) cu toţi studenţii; ele sunt destinate solutionarii oricaror nelămuriri de continut sau a celor privind sarcinile individuale. Pentru prima întâlnire se recomandă lectura atentă a primelor trei module; la cea de a doua se discuta ultimele doua module si se realizeaza o secventă recapitulativă pentru pregatirea examenului final. De asemenea in cadrul celor doua intalniri studenţi au posibilitatea de solicita titularului şi/sau tutorilor sprijin pentru rezolvarea anumitor

4

lucrări de verificare sau a proiectului de semestru, in cazul in care nu au reuşit singuri. Pentru a valorifica maximal timpul alocat celor doua intâlniri studenţii sunt atenţionaţi asupra necesităţii suplimentării lecturii din suportul de curs cu parcurgerea obligatorie a cel putin uneia dintre sursele bibliografice de referinţă. Datele celor doua întâlniri sunt precizate în calendarul sintetic al disciplinei, vezi anexa A.

1.9. Politica de evaluare şi notare Evaluarea finala se va realiza pe bază unui examen scris desfasurat in sesiunea de la finele semestrului II. Nota finală se compune din: a. punctajul obtinut la acest examen în proporţie de 100% (9 puncte) Modulul cuprinde cinci lucrări de verificare care vor fi transmise tutorelui la termenele precizate în calendarul disciplinei. Aceste lucrări se regăsesc la sfârşitul fiecărui modul. Instrucţiuni suplimentare privind modalităţile de elaborare, redactare, dar şi criteriile de notare ale lucrărilor, vă vor fi furnizate de către titularul de curs sau tutori în cadrul întâlnirilor faţă în faţă. Pentru predarea temelor se vor respecta cu stricteţe cerintele formatorilor. Orice abatere de la acestea aduce după sine penalizari sau pierderea punctajului corespunzator acelei lucrări. Evaluarea acestor lucrări se va face imediat după preluare, iar afişarea pe site a notelor acordate se va realiza la cel mult 2 săptămâni de la data depunerii/primirii lucrării. Daca studentul considera ca activitatea sa a fost subapreciata de catre evaluatori atunci poate solicita feedback suplimentar prin contactarea titularului sau a tutorilor prin email.

1.10. Elemente de deontologie academica Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică: - Orice material elaborat de catre studenti pe parcursul activităţilor va face dovada originalitatii. Studentii ale căror lucrări se dovedesc a fi plagiate nu vor fi acceptati la examinarea finala. - Orice tentativă de fraudă sau fraudă depistată va fi sancţionată prin acordarea notei minime sau, in anumite conditii, prin exmatriculare. - Rezultatele finale vor fi puse la dispoziţia studentilor prin afisaj electronic. - Contestaţiile pot fi adresate în maxim 24 de ore de la afişarea rezultatelor iar solutionarea lor nu va depasi 48 de ore de la momentul depunerii.

5

1.11. Studenţi cu dizabilităţi: Titularul cursului si echipa de tutori îşi exprima disponibilitatea, în limita constrangerilor tehnice si de timp, de a adapta conţinutul şi metodelor de transmitere a informaţiilor precum şi modalităţile de evaluare (examen oral, examen on line etc) în funcţie de tipul dizabilităţii cursantului. Altfel spus, avem în vedere, ca o prioritate, facilitarea accesului egal al tuturor cursanţilor la activităţile didactice si de evaluare.

1.12. Strategii de studiu recomandate: Date fiind caracteristicile învăţământului la distanţă, se recomandă studenţilor o planificare foarte riguroasa a secvenţelor de studiu individual, coroborată cu secvenţe de dialog, mediate de reţeaua net, cu tutorii si respectiv titularul de disciplina. Lectura fiecărui modul şi rezolvarea la timp a lucrărilor de evaluare garantează nivele înalte de înţelegere a conţinutului tematic şi totodată sporesc şansele promovării cu succes a acestei discipline

6

Cuprins Prezentare generală a cursului MODULUL I: ÎNTEMEIERE, ACT DE VORBIRE ŞI DISCURS
Obiective Ghid de studiu Unitatea I. Întemeierea Unitatea II. Act de vorbire Bibliografie obligatorie Bibliografie recomandată

MODULUL II: VALIDITATE, STRUCTURĂ LOGICĂ ŞI LIMBAJ
Obiective Ghid de studiu Unitatea I. Validitatea Unitatea II: Structură logică şi limbaj Unitatea III: Principii şi reguli logice Bibliografie obligatorie Bibliografie recomandată

MODULUL III: UNITĂŢILE ÎNTEMEIERII
Obiective Ghid de studiu Unitatea I: Termenii Unitatea II: Propoziţiile Unitatea III: Raţionamentele Bibliografie obligatorie Bibliografie recomandată

MODULUL IV: ERORILE
Obiective Ghid de studiu Unitatea I: Erorile logice Unitatea II: Erorile cognitive Bibliografie obligatorie Bibliografie recomandată

MODULUL V: ELEMENTE DE METODOLOGIE GENERALĂ
Obiective Ghid de studiu Unitatea I: Formularea problemei Unitatea II: Identificarea regularităţilor şi teoria Bibliografie obligatorie Bibliografie recomandată

7

Prezentare generală a cursului
Obiective generale Prezentul curs este destinat să-i introducă în logica argumentării şi în metodologia generală pe studenţii Universităţii Babeş-Bolyai. Scopul nostru a fost ca, în funcţie de orele alocate prin curricula specializărilor Studii Europene şi Relaţii Internaţionale; Ştiinţe Politice; Administraţie Publică; Comunicare şi Relaţii Publice, să-i familiarizăm pe studenţi cu procedeele de argumentare şi cu erorile ce se pot produce atunci când se încalcă reguli ce ţin de specificul argumentării. Prelegerile pun accentul pe aspectele practice ale prevenirii, identificării şi combaterii erorilor de argumentare. Studentul care urmează prelegerile şi seminariile aferente îşi poate forma cultura logică necesară pentru a-şi controla, din punctul de vedere al corectitudinii, propriile operaţii, ca şi operaţiile intelectuale făcute de interlocutor. Pentru a profita de prelegerile de faţă studentul trebuie să satisfacă trei condiţii: să aibă o minimă cunoaştere a manualului de Logică din liceu; să consulte monografii consacrate argumentării în literatura recentă; să se preocupe de aspectul logic al argumentărilor proprii, precum şi de logica argumentărilor folosite de interlocutori. Având în vedere faptul că la nici o disciplină tinerii nu sunt familiarizaţi cu probleme de metodologie generală, precum şi utilitatea unei astfel de familiarizări, am reluat soluţia tradiţională a prelungirii analizelor de logică cu o introducere în metodologia generală. Din aceleaşi raţiuni am adăugat un capitol de metodologie a elaborării de lucrări ştiinţifice. Care este însă finalitatea mai precisă a cursului de faţă? Destinat să-i introducă pe studenţi în logica argumentării şi în metodologia generală, cursul îşi propune: să familiarizeze studenţii cu procedeele logice de întemeiere a propoziţiilor; să delimiteze erorile logice şi să arate mijloace de a le detecta şi combate; să dezvolte conştiinţa realităţii şi importanţei aspectului logic al demonstraţiilor şi argumentărilor; să dea cunoştinţe de metodologie generală a cunoaşterii; şi să obişnuiască studenţii cu metodica elaborării de lucrări ştiinţifice. Pentru calificările universitare răspunzătoare de organizarea acţiunilor în comunităţi cunoaşterea procedeelor de argumentare are o importanţă încă şi mai mare. Căci, în mod firesc, absolvenţii de ştiinţe politice, administraţie publică, comunicare şi relaţii publice, management instituţional, studii europene şi relaţii internaţionale au a lucra cu oamenii şi a promova soluţii ce presupun acordul comunicativ al oamenilor. Nici forţa (la care recurg dictaturile), nici banii (la care apelează practicanţii corupţiei), nici autoritatea personalităţilor (pe care o invocă nostalgicii altor vremuri), nici manipularea (practicată de falşii actori ai vieţii publice) nu asigură durabil acordul dintre oameni presupus de lumea civilizată. Abia argumentarea este mediul în care un astfel de acord devine efectiv şi durabil. Lecţiile de faţă sunt puse la dispoziţia studenţilor pentru a sprijinii informarea lor în condiţiile în care teoria argumentării şi metodologia sunt prea puţin acoperite, în cărţile şi studiile din ţara noastră.

8

Evaluare Evaluarea studenţilor va avea loc pe baza unui examen scris şi a unui examen oral (facultativ). La sfârşitul semestrului, studenţii vor susţine un test pentru evaluarea abilităţilor argumentative dezvoltate până în acel moment. Persoana de contact Asistent Univ. Drd. Luduşan Adrian, e-mail: adrianludusan@yahoo.com; Bibliografie generală:
1. 2. 3. 4. 5.

6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22.

Andrei Marga, Argumentarea, EFES, Cluj, 2006; Andrei Marga, Rationalitate, comunicare, argumentare, Editura Dacia, Cluj, 1991; Andrei Marga, Metodologie si argumentare filosofica, Editura Dacia, Cluj, 1992; Stephen Toulmin, The Uses of Argument, Cambridge U.P., 2003; Douglas Walton, Begging the Question. Circular Reasoning as a Tactic in Argumentation, Greenwood Press, New York, Westport, London, 1992; Alec Fischer, The Logic of Real Arguments, Cambridge University Press, 2005; Ernest Lepore, Meaning and Argument. An Introduction to Logic through Language, Blackwell, Malden Mass., Oxford, 2000; Steven Goldberg, Fads and Fallacies in the Social Sciences, Humanity Books, New York, 2003; Morris Cohen, Ernest Nagel, An Introduction to Logic and Scientific Method, Simon Publications, 2002; Austin J. Freely, Argumentation and Debate. Critical Thinking for Reasoned Decision, Wadsworth Publishing Company, 1996; John L. Austin, How to do Things with Words, Harvard University Press, 1975. Jon Barwise, John Etchemendy, Language, Proof and Logic, Seven Bridges Press, New York, London, 1999. Justus Buchler, The Concept of Method, Columbia University Press, New York and London, 1961. Jurgen Habermas, Cunoaştere şi comunicare, Editura Politică, Bucureşti, 1983. N. R. Hanson, Patterns of Discovery, Cambridge University Press, 1958. C. H. Hamblin, Fallacies, Methuen&Co., London, 1970. Gary Klein, Sources of Power. How People Make Decisions, MIT Press, 1999 Solomon Marcus, Paradoxul, Editura Albatros, Bucureşti, 1984. Darrell Huff, How to lie with Statistics, W. W. Norton & Co., London, 1993. Theodor Nickels (ed.), Scientific Discovery, Logic and Rationality, D. Reidel, Dordrecht, 1980. Jean Piaget, Epistemologie genetică, Editura Dacia, Cluj, 1973. Robert C. Pinto, Argument, Inference and Dialectic, Kluver Academic Publishers, Dordrecht, Boston, London, 2001.

9

23. 24. 25. 26. 27. 28.

Henri Poincaré, Ştiinţă şi ipoteză, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986. Karl Popper, Logica cercetării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982. Douglas Walton, A Pragmatic Theory of Fallacy, The University of Alabama Press, Tuscaloosa, 1995. Douglas Walton, Arguments from Ignorance, The Pennsylvania State University Press, 1996. Max Bazerman/Margaret Neale – Negotiating Rationally, The Free Press, New York, 1993 Douglas Walton, Fundamentals of Critical Argumentation, Cambridge University Press, 2006.

MODULUL I

ÎNTEMEIERE, ACT DE VORBIRE ŞI DISCURS
Obiective: Modulul I Întemeiere, act de vorbire, discurs se constituie ca un element introductiv în problematica argumentării. Cursantului i se prezintă, conjugate, elemente de logică, filosofia limbajului si teoria cunoaşterii în vederea familiarizării cu problematica argumentării. Obiectivul general este, pe de o parte, acela de a oferi o imagine de ansamblu asupra unor puncte cheie ale analizei argumentării, iar, pe de alta parte, de a înlătura anumite prejudecaţi implicate în practica argumentării. Ghid de studiu: Parcurgerea acestui prim modul este necesară pentru a obţine o imagine de ansamblu asupra a ceea ce înseamnă teoria argumentării. Cursantul este încurajat ca înainte de a trece la studiul efectiv al acestui modul să îşi formuleze propriile opinii în legătură cu tematica abordată, iar după aceea să încerce să conştientizeze distanţa dintre propriile intuiţii şi teoriile expuse.

10

Unitatea I. Întemeierea
Obiective: internalizarea de către cursanţi a relaţiei temei – pretenţie de adevăr evidenţierea diferenţei dintre contextul descoperirii şi contextul întemeierii propoziţia şi rolul acesteia în cadrul întemeierii relaţia problematicii întemeierii cu filosofia limbajului, logica şi teoria cunoaşterii Concepte cheie: întemeiere, pretenţie de adevăr, abordare genetică, semiotică, retorică, logică
a. b. c. d.

Întemeierea este operaţia prin care se indică temeiul susţinerilor. Prin temei se înţelege o propoziţie sau un şir oarecare de propoziţii din care susţinerea în cauză se poate deriva pe baza unui procedeu logic valid. Dacă, de pildă, cineva susţine: „Ploile calde sunt convenabile agriculturii” şi i se cere o întemeiere, aceasta constă în prezentarea unui şir de propoziţii din care susţinerea în cauză rezultă ca o concluzie. Întemeierea satisface întotdeauna întrebarea „de ce?” pusă în privinţa susţinerilor. Întemeierea unei susţineri nu se confundă cu indicarea genezei sau a funcţiei susţinerii respective. Cerinţa de întemeiere nu este satisfăcută invocând geneza susţinerii sau funcţia ei. Căci ea se referă la pretenţia de adevăr care se ridică o dată cu susţinerea şi nu la condiţiile genetice sau la funcţia ei. Deosebirea dintre abordarea genetică şi întemeiere a fost considerată în literatura epistemologică şi logică recentă prin distincţia dintre descoperire, pe care o reconstituim punând întrebarea „cum s-a ajuns la această susţinere?”, şi întemeiere, în legătură cu care ne întrebăm: „ce temeiuri avem pentru a o considera adevărată?”, dintre contextul descoperirii şi contextul întemeierii. Să luăm un exemplu, spre ilustrarea diferenţei. Potrivit unei relatări, Isaac Newton a descoperit legea gravitaţiei stând într-o zi în grădină şi observând căderea merelor din pomi. Relatarea dă seama – fireşte, printr-o anecdotă – de contextul descoperirii. Ea nu contribuie - şi nu poate contribui – la întemeierea legii gravitaţiei. Aceasta se întemeiază pe baza experimentelor, observaţiilor, cu un cuvânt, pe baza probelor ce atestă că, în fapt, corpurile se comportă conform legii gravitaţiei, şi nu pe baza împrejurărilor în care legea a fost descoperită. Pe de altă parte, funcţia unei propoziţii într-un context nu poate servi ca întemeiere a acelei propoziţii. Este, de pildă, menirea sociologiei ideilor să stabilească funcţia pe care o exercită într-un context social o anumită teză, dar abordarea sociologică a acelei teze nu dispensează de întemeierea acelei teze sau a contradictoriei ei. În general, funcţia unei teze nu este o probă în favoarea sau împotriva acelei teze. Atunci când ea este invocată în contextul întemeierii se produce sofismul funcţional, ce constă în folosirea de elemente ale funcţionalităţii ca probe, în contextul întemeierii.. Întemeierea preocupă – şi trebuie să preocupe – pe fiecare cercetător, pe orice om care desfăşoară o activitate intelectuală mai specializată şi, în cele din urmă, orice fiinţă raţională. Se poate spune că ţine de exerciţiul însuşi al raţiunii a accepta ca sigure (certe) doar acele susţineri care sunt întemeiate. Acesta este, de altfel, motivul pentru care s-a considerat, pe drept, cerinţa întemeierii, exprimată de principiul raţiunii suficiente, drept cerinţa fundamentală a raţiunii1.
1

Pentru studiul extensiv al întemeierii vezi Arno Ross, Begruendung und Begriff, Band I-III, Felix Meiner Verlag, 1990;

11

Asemenea altor operaţii logice, întemeierea se află la confluenţa dintre raportarea cognitivă a omului la realitate şi comunicarea interumană, dintre determinarea obiectelor şi transmiterea cunoştinţelor în cadrul societăţii, cu un cuvânt, dintre cunoaştere şi recunoaştere. Sensul ei este stabilirea adevărului susţinerilor (deci un sens legat de cunoaştere) şi determinarea interlocutorului să accepte acest adevăr (deci un sens legat de recunoaştere). Acest sens se concretizează în multiplele funcţii ale întemeierii: funcţia de stabilire a adevărului susţinerilor: se ştie că adevărul constă în corespondenţa dintre conţinuturile susţinerilor şi stările de fapt, dar, trebuie adăugat, această corespondenţă este abia de stabilit şi se stabileşte în cadrul unei întemeieri; funcţia de prezentare sistematică a susţinerilor: multiplele susţineri din care este alcătuită cunoaşterea sunt ordonate în sisteme, în funcţie de rangul lor de generalitate, de relaţiile dintre ele, cu ajutorul operaţiei de întemeiere; funcţia de determinare a recunoaşterii: pentru a face ca adevărul unei susţineri să fie nu doar cunoscut de vorbitor, ci şi împărtăşit de interlocutor, se promovează întemeierea. Orice întemeiere are forma unui raţionament sau a unei înlănţuiri de raţionamente. Să luăm, spre a ilustra aserţiunea, mai multe exemple, din diferite discipline: a). susţinerea “Pământul e rotund” a fost întemeiată iniţial având ca temei propoziţia de experienţă “Corabia ce se îndepărtează de ţărm scade în înălţime pentru privitorul de pe ţărm pe măsură ce se apropie de orizont.” b). susţinerea “O parte a celor ce urmăresc programele de televiziune nu au plătit taxele de abonament” a fost întemeiată la un moment dat luând ca temei propoziţii de experienţă rezultate din următorul experiment: s-a anunţat la o televiziune oarecare că s-au pus în funcţiune detectoare ale folosirii clandestine a televizoarelor, a căror acţiune ar putea fi totuşi neutralizată prin acoperirea aparatelor cu folii de aluminiu. A doua zi s-a constatat o creştere neobişnuită a afluenţei la birourile de obţinere a abonamentelor de televiziune, ca şi cumpărături în cantităţi mult mai mari ca de obicei de folii de aluminiu. c). susţinerea A este identic cu A (principiul identităţii) se întemeiază prin derivarea de consecinţe şi reducerea la absurd: dacă A nu este identic cu A, atunci A este identic cu ¬ A, iar dacă A este identic cu ¬ A, atunci este identic cu B, cu ¬B şi, mai departe, cu orice. Deci orice obiect este identic cu oricare obiect; obiectele nu mai pot fi astfel distinse, ceea ce este absurd. d). susţinerea AB2 = BD x BC, iar AC2 = DC x BC (teorema catetei din geometrie) se întemeiază în felul următor: fie un triunghi ABC, cu măsura unghiului A = 90o, şi un triunghi DBA, obţinut prin construirea înălţimii AD din vârful A pe latura opusă BC. Din modul în care a fost construit triunghiul DBA se poate demonstra că triunghiurile ABC şi DBA sunt asemenea. Din proporţionalitatea laturilor rezultă AB/DB = BC/BA, deci AB2 = BD x BC. Evident, pentru cealaltă catetă va avea loc AC2 = CD x CB. Aşadar, pătratul lungimii unei catete este numeric egal cu produsul dintre lungimile ipotenuzei şi proiecţiei catetei pe ipotenuză2. Putem reconstitui în cazul fiecăruia dintre exemplele de întemeiere de mai sus raţionamentul (sau raţionamentele) pe care se sprijină. În cazul primului exemplu raţionamentul este acesta: Orice corp aflat pe mare, care scade pentru privitorul de pe ţărm pe măsură ce se apropie de orizont, se află pe o suprafaţă curbată.
2

Vezi, pentru mai multe exemple, Dan Brînzei şi alţii, Bazele raţionamentului geometric, Editura Academiei, Bucureşti, 1983, p. 59.

12

Corabia scade pentru privitorul de pe ţărm pe măsură ce se apropie de orizont. Deci, corabia se află pe o suprafaţă curbată. Se poate observa uşor că în exemplele de mai sus întemeierea se atinge, din punct de vedere gnoseologic, prin (a)verificare directă, (b)verificare indirectă, (c)derivare de consecinţe şi (d)deducţie. Indiferent însă de calea de întemeiere aleasă, întemeierea se face cu sprijinul unor temeiuri prezentate în propoziţii, în forma logică a raţionamentului sau a unei înlănţuiri de raţionamente. Cu toate acestea, întemeierea nu trebuie confundată cu raţionamentul. Desigur, ambele pot fi privite ca operaţii logice. Însă, în timp ce raţionamentul este o inferenţă, deci o operaţie prin care din cel puţin două propoziţii date se obţine o nouă propoziţie care are valoarea celor iniţiale, întemeierea este operaţia de stabilire a adevărului susţinerilor. În timp ce raţionamentul este o operaţie prin care se extinde cunoaşterea, întemeierea nu face decât să asigure adevărul susţinerilor. Întemeierea trebuie distinsă şi în raport cu explicaţia.3 Referindu-ne, de pildă, la exemplul a). este limpede că întemeierea susţinerii nu se confundă cu explicaţia rotunjimii Pământului. În general, prin explicaţie - indiferent de tipul de explicaţie la care se recurge – se indică de ce un obiect este cum este sau de ce un eveniment se produce. În schimb, într-o întemeiere se indică de ce propoziţiile sunt sau nu adevărate sau juste. O întrebare preliminară ce se ridică atunci când se încearcă elucidarea întemeierii este „ce se întemeiază?”. Este evident că nu se întemeiază obiectele: obiectele există, se desemnează, se descriu, se explică etc. Se întemeiază propoziţii, mai exact, pretenţii de validitate legate de propoziţii. Sunt însă propoziţii ca, de pildă, propoziţiile interogative, ce nu ridică pretenţii de validitate exceptând pretenţia de inteligibilitate, încât printre propoziţii trebuie operate o serie de diferenţieri. Propoziţiile cognitive ridică, în schimb, alături de pretenţia de inteligibilitate, şi alte pretenţii de validitate: de adevăr al conţinutului propoziţional, de justeţe a normei interacţiunii, de veracitate a vorbitorului. La fel stau lucrurile în cazul propoziţiilor deontice şi al propoziţiilor axiologice, chiar dacă aici pretenţia de adevăr are un sens aparte, în funcţie de proprietăţile pragmatice ale acestor clase de propoziţii. Având în vedere împrejurarea că propoziţiile sunt relative la limbaje, că stările de fapt pot fi redate de propoziţii diferite, că aceleaşi propoziţii pot reda stări de fapt diferite în contexte de vorbire diferite, Austin a propus ca obiect al întemeierilor să fie luate susţinerile (propoziţiile cognitive) 4. Putem pătrunde însă mai profund în ceea ce se petrece atunci când întemeiem propoziţii observând fenomenul comunicării prin mijlocirea limbii. Această comunicare - aşa cum Wittgenstein a arătat convingător, în Investigaţii filosofice (1953) - “nu este simpla transmitere de informaţie, ci ajungerea la înţelegere înăuntrul structurii unei acţiuni comune”. Atunci când, de pildă, comunicăm asupra stării vremii asupra a ceea ce avem de făcut pentru a promova examenul nu ne mărginim să schimbăm informaţii (“temperatura a crescut astăzi”, “presiunea atmosferică a
3

Paul-Ludwig Voelzing, Begruenden, Erklaeren, Argumentieren, Modele und Materialien zu einer Theorie der Metakommunikation. Quelle & Mayer, 1979, p. 14-18. 4 Având în vedere împrejurarea că propoziţiile sunt relative la limbaje, că stările pot fi redate de propoziţii diferite, că aceleaşi propoziţii pot reda stări de fapt diferite în contexte de vorbire diferite, Austin a propus, pe drept, ca obiect al întemeierilor să fie luate susţinerile (Vezi J. L. Austin, Truth, în J. L. Austin, Philosophical Papers, Oxford University Press, 199, p. 117-133. Spre a marca faptul că adevărul nu are caracter episodic, ci carcater de permanenţă, Strawson a propus să se considere ca susceptibile de addevăr, şi, prin aceasta, de întemeiere, enunţurile (vezi P. E. Strawson, Die Wahrheit, în G. Skirbeck, Wahrheitstheorien, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 197, p. 246-275.

13

scăzut”, “nu am terminat recapitularea ultimelor capitale”, “profesorul nu e bine dispus” etc.), ci intrăm inevitabil într-o interacţiune (“acţiune comună” cum spunea Wittgenstein) în care, cel puţin tacit, căutăm să ajungem la acord (“înţelegere”, cum spunea acelaşi filosof) asupra a ceea ce este obiectul comunicării. Ceea ce se face în comunicare, adică transmiterea de informaţii este “inculcat” într-o acţiune (de fapt interacţiune) şi subîntins de telos-ul imanent al ajungerii la un acord asupra a ceva. Wittgenstein a căutat termeni pentru a desemna împrejurarea că în comunicare facem mai mult decât un transfer de informaţii. În Investigaţii filosofice el a introdus termenul de “joc de limbaj (language game)” pentru această desemnare. “Cuvântul <<joc de limbaj>> este angajat pentru a accentua aici că vorbirea unui limbaj este parte a unei activităţi sau a unei forme de viaţă”.5 Wittgenstein a observat că sistemele de limbaj în care comunicăm sunt intim unite cu o reţea de interacţiuni şi pot fi analizate din perspectiva mijloacelor linguale şi raportărilor reciproce presupuse de atingerea telosului imanent al comunicării. De exemplu, limbajul fizicii este un astfel de sistem, limbajul armatei este altul şi aşa mai departe. Pe baza amintitei observaţii sa putut pătrunde înăuntrul limbajelor şi sesiza funcţionarea acestora într-un mod precis. Teme de autoevaluare:
1. 2. 3. 4.

Ce se înţelege prin întemeiere? Evidenţiaţi importanţa unei teorii a propoziţiilor în cadrul întemeierii. Definiţi următoarele concepte: contextul descoperirii, contextul cunoaşterii. Construiţi un exemplu de întemeiere şi arătaţi structura acesteia.

Unitatea II. Act de vorbire
Obiective: a. reliefarea conceptului “act de vorbire” b. relaţia dintre teoria acţiunii şi “actele de vorbire” c. “joc de limbaj” şi “act de vorbire” d. circumscrierea conceptului “comunicare curentă” Concepte cheie: act de vorbire, joc de limbaj, comunicare, locuţie, ilocuţie, perlocuţie Precizia analizei limbajului a sporit din momentul în care Austin, în Cum să facem lucruri cu cuvinte, şi Searle, cu Acte de vorbire, au delimitat unităţile elementare ale comunicării sub titlul de “ acte de vorbire (speech acts)”. Cei doi au privit limbajul ca “acţiune verbală (verbal acting)” şi au distins părţile unei astfel de acţiuni. Austin a arătat că “cineva care face o exprimare îndeplineşte odată cu ea o acţiune”, că, aşadar “a îndeplini un act locuţionar înseamnă, în general, a îndeplini, de
5

L. Wittgenstein, Philosophische Untersuchungen, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1971, 23.

14

asemenea şi eo ipso, un act ilocuţionar, cum l-aş numi pe acesta din urmă” 6. Astfel, în cursul îndeplinirii unui act locuţionar vom îndeplini şi un act precum: a pune o întrebare sau a răspunde; a informa, a da o asigurare, a avertiza; a anunţa o decizie, a declara o intenţie; a forma o judecată; a invoca, a apela, a judeca; a identifica sau descrie; şi numeroase alte lucruri de acest fel (Nu vreau să spun în nici un caz că aici ar fi o clasă clar definită)”. Austin a distins “locuţia” (“El mi-a spus: <<Tu nu poţi face asta!>>“), “ilocuţia” (“El a protestat împotrivă ca eu să fac aceasta”) şi “perlocuţia” (“El mi-a recomandat oprirea”). Cu această distincţie s-a putut pătrunde înăuntrul actelor de vorbire spre a sesiza felul în care funcţionează acestea. Habermas a folosit distincţiile legate de “jocurile de limbaj” şi “actele de vorbire” pentru a ajunge la întemeierea de propoziţii. “Putem lua ca punct de plecare faptul că vorbitorul (ascultătorul folosesc în exprimările lor propoziţii pentru a se înţelege asupra unor stări de fapte. Unităţile elementare ale vorbirii au o dublă structură proprie, în care aceasta se oglindeşte. Un act de vorbire este constituit, în consecinţă, dintr-o propoziţie performativă şi din conţinutul propoziţional al unei propoziţii, care depinde de aceasta (şi atunci când părţile componente performative nu sunt explicit verbalizate, ele sunt permanent implicate în procesul vorbirii; de aceea ele trebuie să apară în structurile de adâncime ale unei propoziţii, oricare ar fi ea)”.7 Atunci când, spre ilustrare, afirm “Copacul din faţa noastră riscă să se usuce” promovez un conţinut propoziţional (“Copacul din faţa noastră riscă să se usuce”) sub condiţia unei propoziţii perfomative (“eu fac această constatare” sau “eu te avertizez că...” sau “eu îţi pretind să ai în vedere că...etc.). Ridicăm continuu, cu fiecare exprimare, aceste pretenţii de validitate. Aceasta nu înseamnă însă că şi dăm răspuns explicit, după fiecare exprimare, la întrebarea dacă acea pretenţie de validitate este satisfăcută sau nu. În mod curent, comunicăm schimbând exprimări şi admiţând că ceea ce exprimă interlocutorul este inteligibil sub aspectul expresiei, că interlocutorul împărtăşeşte onest ceea ce ne spune, că sub aspectul propoziţional aserţiunile sale sunt adevărate, iar relaţia dintre noi şi interlocutor este conform unei reguli juste. În acest caz, în care schimbăm exprimări, dar nu tematizăm explicit pretenţiile de validitate, admiţând tacit că acestea sunt satisfăcute, avem de-a face - în sensul lui Habermas - cu o comunicare curentă. Atunci, însă, când tematizăm pretenţiile de validitate şi instaurăm o comunicare asupra satisfacerii pretenţiilor de validitate păşim din domeniul comunicării curente în domeniul discursului. Prin discurs se înţelege, aşadar, acea formă mai înaltă a comunicării în care se tematizează satisfacerea pretenţiilor de validitate problematizate şi se schimbă argumente pentru a întemeia pretenţii de adevăr, respectiv de justeţe. Atunci când în dezbatere este pretenţia de adevăr a susţinerilor avem discurs teoretic, atunci când în dezbatere este pretenţia de justeţe a regulilor avem discurs practic. Într-un discurs teoretic operăm cu argumente recrutate dintre cunoştinţele empirico-teoretice şi în cadrul unor asumpţii teoretice, într-un discurs practic operăm cu argumente recrutate dintre cunoştinţele moral-practice şi în cadrul unor reprezentări ale dreptului şi ale moralei. Întemeierea este înainte de toate un act de vorbire specificat de acţiunea ce se întreprinde odată cu aducerea de probe pentru sau împotriva unei aserţiuni ce ridică pretenţia de adevăr sau justeţe. Într-o întemeiere cel ce perfomează actul de vorbire caută nu doar să-l informeze pe interlocutor, nu doar să obţină înţelegerea acestuia, ci ceva mai mult: să-l facă să cadă de acord asupra adevărului, respectiv, justeţei
6 7

John Austin, op. cit.. Jürgen Habermas, Preliminarii la o teorie a competenţei comunicative, în op. cit..

15

aserţiunii a cărei pretenţie de validitate a fost tematizată. Acest scop al întemeierii este explicit. De aceea, într-o întemeiere privită ca act de vorbire putem distinge locuţia (ceea ce se exprimă) ilocuţia (acţiunile ce se întreprind odată cu exprimările) şi perlocuţia (scopul exprimărilor - acela ca locutorul şi interlocutorul să cadă de acord). Se poate spune că întemeierea este acel act de vorbire compus din locuţii şi ilocuţii elementare, legate de secvenţa probelor şi de înlănţuirea acestora, în care aspectele perlocuţionare sunt subsumate actului perlocuţionar al obţinerii acordului, adică al convingerii.8 Teme de autoevaluare:
1. 2. 3. 4.

Găsiţi exemple de locuţii, ilocuţii si perlocuţii. Ce se înţelege prin “act de vorbire”? Ce se înţelege prin “comunicare curentă”? Evaluaţi importanţa actelor de vorbire în contextul general al

limbajului. Bibliografie obligatorie: Andrei Marga, Argumentarea, EFES, Cluj, 2006; Andrei Marga, Raţionalitate, comunicare, argumentare, Editura Dacia, Cluj, 1991; 3. Andrei Marga, Metodologie şi argumentare filosofică, Editura Dacia, Cluj, 1992;
1. 2.

Bibliografie recomandată:
1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.

Morris Cohen, Ernest Nagel, An Introduction to Logic and Scientific Method, Simon Publications, 2002; Austin J. Freely, Argumentation and Debate. Critical Thinking for Reasoned Decision, Wadsworth Publishing Company, 1996; Alec Fischer, The Logic of Real Arguments, Cambridge University Press, 2005; Ernest Lepore, Meaning and Argument. An Introduction to Logic through Language, Blackwell, Malden Mass., Oxford, 2000; Steven Goldberg, Fads and Fallacies in the Social Sciences, Humanity Books, New York, 2003; Morris Cohen, Ernest Nagel, An Introduction to Logic and Scientific Method, Simon Publications, 2002; Austin J. Freely, Argumentation and Debate. Critical Thinking for Reasoned Decision, Wadsworth Publishing Company, 1996;

8

Frans H. van Eemeren, Rob Grootendorst, Speech Acts in Argumentative Discussions. A theoretical Model for the Analysis of Discussions Directed Toward Solving Conflicts of Opinion, Foris Publications, Dordrecht-Holland, Cinnaminson, USA, 1984.

16

MODULUL II VALIDITATE, STRUCTURĂ LOGICĂ ŞI LIMBAJ

Obiective: se urmăreşte introducerea noţiunii de structură logică în cadrul limbajului, asupra căreia studentul va exersa noţiuni precum validitate şi adevăr. Prin teoria principiilor se realizează o introducere în problematica teoriilor fundaţionaliste asupra cunoaşterii, teorii cu o importanţă semnificativă în contextual ştiinţei contemporane. Analiza rămâne concentrată asupra semnificaţiei pentru teoria argumentării. Ghid de studiu: temele abordate în cadrul modulului II sunt esenţiale pentru a putea înţelege raţionamentele şi, în special, eşecurile ce pot apărea în utilizarea acestora. Trebuie urmărită atent relaţia dintre conceptele adevăr şi validitate. Parcurgerea acestui modul nu este definitivă, în sensul că relaţia adevăr-validitate trebuie reactualizată în cazul fiecărui raţionament învăţat. Este ultimul modul înaintea începerii analizei efective a diverselor scheme de raţionare.

Unitatea I. Validitatea
Obiective: înţelegerea validităţii ca problemă centrală a logicii validitatea trebuie distinsă de adevăr evidenţierea prin exemple a importanţei temei validităţii Concepte cheie: validitate, adevăr Validitatea înseamnă corectitudine logică, adică respectarea anumitor reguli, a regulilor logicii. Spunem că o operaţie logică este validă atunci când sunt respectate regulile acesteia. În cazul unei definiţii, bunăoară, putem spune că este validă dacă sau respectat regulile definiţiei, iar definiţia şi-a atins astfel scopul – acela de a permite delimitarea univocă pe harta imensă a realităţii a unei clase de obiecte (de exemplu, definiţia „Triunghiul este poligonul cu trei laturi” permite stabilirea univocă a apartenenţei sau nonapartenenţei unui obiect la clasa triunghiurilor). Validitatea trebuie distinsă de adevăr. Sunt cel puţin două temeiuri pentru a face această distincţie. În primul rând, validitatea se referă la operaţii (definiţie, diviziune, clasificare, inferenţe , argumentări etc.), în timp ce adevărul caracterizează propoziţii. În al doilea rând, validitatea priveşte latura formală a operaţiilor, în vreme ce adevărul presupune confruntarea conţinutului propoziţiilor cu realitatea. Validitatea şi adevărul nu se suprapun. Sunt, de pildă, raţionamente cu concluzii false dar care rămân valide şi raţionamente cu concluzii adevărate care sunt nevalide. „Toate pisicile au aripi, iar câinii sunt pisici, deci câinii au aripi” este un raţionament cu concluzie falsă, dar valid (căci respectă regulile logice), iar „pisicile au coarne, iar unii cerbi sunt pisici, deci unii cerbi au coarne” este un raţionament cu concluzie adevărată, dar nevalid (căci încalcă regulile logice). În orice caz, despre

a. b. c.

17

propoziţii putem spune că sunt adevărate sau false, iar despre operaţiile logice că sunt valide sau nevalide. Teme de autoevaluare 1. Ce se înţelege prin validitate? 2. Pe baza următorului exemplu de raţionament, explicaţi diferenţa dintre validitate si adevăr: “Adrian este de incredere, deoarece este omul pe care tatăl meu l-a ales să-i conducă afacerile, iar tata alege întotdeauna oameni de incredere.” 3. Construiţi exemple de raţionamente: a. valide, dar compuse din judecăţi false b. nevalide, dar compuse din judecaţi adevărate.

Unitatea II. Structură logică şi limbaj
Obiective:
a. b.

evidenţierea relaţiei gândire – limbaj – realitate analiza conceptelor “corectitudine logică”, “corectitudine

lingvistică” Concepte cheie: structură logică, limbaj, limbaj obiect, metalimbaj Să luăm exemple simple de întemeiere: „Un obiect este identic cu sine, căci dacă acel obiect nu ar fi identic cu sine atunci ar fi identic cu altul, iar fiind identic cu altul ar fi identic cu oricare alt obiect. Aşadar un obiect este identic cu sine, căci dacă nu ar fi identic cu sine ar fi identic cu orice alt obiect şi fiecare alt obiect ar fi identic cu orice” „Logica oferă cunoştinţe utile, căci orice ştiinţă oferă astfel de cunoştinţe, iar logica face parte din clasa ştiinţelor” „Te poţi aştepta ca toate clădirile aflate de-a lungul traiectoriei unei tornade să fie avariate, dar şcoala de peste drum şi băcănia au fost avariate, în timp ce casa noastră se află între ele şi a rămas neavariată, încât faptul că tornada nu a avariat casa noastră are nevoie de explicaţie” „Ar fi greşit să iau masa cu tine mâine seară, căci se cuvine ca omul să-şi respecte promisiunea făcută, iar eu am promis colegilor mei că voi petrece cu ei seara zilei de mâine” Analizând aceste exemple foarte simple de întemeiere se pot observa în primă instanţă trei aspecte: a) în fiecare dintre ele se face o derivare a unei concluzii sau teze de întemeiat („de dovedit”, „de susţinut” în limbajul popular) plecând de la anumite date (sau „premise”, „probe”, „temeiuri”, în acelaşi limbaj); b) în fiecare dintre ele se pot delimita anumite unităţi ce funcţionează în derivare, adică anumite raţionamente, iar înăuntrul raţionamentelor anumite propoziţii (sau „judecăţi”) şi mergând până la capăt, anumiţi termeni (sau „noţiuni”); c) în fiecare exemplu se lasă delimitată o anumită structură logică în raport cu materialul lingvistic folosit în comunicare (ce poate fi, la rigoare, tradus în diferite limbi, fără ca acea structură să fie modificată). Aşa stând lucrurile, se pot distinge – şi

18

trebuie distinse – pentru a putea înţelege cum se produc şi cum funcţionează întemeierile – o structură logică în raport cu datele lingvistice, un ansamblu de reguli de derivare a ceea ce este de întemeiat din „probele” aflate la îndemână şi unităţile ce funcţionează într-o întemeiere. Vom aborda acum, pe rând, aceste aspecte. *** Gândirea este inseparabilă de limbaj: ea se exprimă totdeauna cu ajutorul limbajului. Ele se află în unitate, în sensul că limbajul este “mediul de formare şi manifestare a gândirii. Pe de altă parte, limbajul exprimă anumite conţinuturi de gândire. Cu alte cuvinte, nu există gândire care să nu se exprime în limbaj, după cum orice limbaj vehiculează conţinuturi de gândire. Practic ele rămân indisociabile; sunt, deopotrivă, imposibile, o gândire în afara limbajului şi un limbaj vid de orice conţinut de gândire. Din nevoi analitice, prin abstracţie însă, pentru a delimita şi acerceta structura logică a gândirii, recurgem, în logică, adesea, la o asemenea disociere. Dată fiind unitatea dintre gândire şi limbaj, nu se ajunge la identificarea şi stabilirea modului de funcţionare a structurii logice fără a lua în seamă cel puţin unele dintre probleme generale ale limbajului. Înainte însă de a trece la precizarea acestei perspective sunt indispensabile unele precizări terminologice. Prin limbaj se înţelege un sistem de semne care au semnificaţie, deci un sistem de simboluri. Rezultă din această conotare că este vorba exclusiv de limbaj uman şi că doar într-un sens metaforic se poate vorbi de “limbaj al animalelor”. Căci acest “limbaj” indică, dar nu semnifică. Or, propriu-zis, limbajul începe acolo unde apare semnificaţia. Prin limbă, care trebuie distinsă de limbaj, într-o anumită comunicare, avem în vedere „un aspect abstract, general”. Limba este, aproximând, „o sumă de deprinderi şi principii de organizare, este sistemul care guvernează orice act concret de comunicare”9. Ea cuprinde un “lexic”, care este totalitatea simbolurilor (cuvintelor), şi o “gramatică”, sau totalitatea regulilor de folosire a lexicului. În vreme ce limba este, într-un sens, “ideală”, limbajul este limbă concretizată, manifestă, adică limba într-o anumită ipostază a folosirii ei. Întrucât există mai multe ipostaze ale folosirii ei, aceleaşi limbi îi corespund mai multe limbaje. De exemplu, o limbă naţională, cum este limba română, se manifestă în “limbaj curent”, “limbaj ştiinţific”, “limbaj poetic”, “limbaj filosofic”, “limbaj al tinerilor” etc. Limbajul cel mai larg folosit este limbajul curent. Acesta concretizează o “limbă naturală” şi este utilizat în continuare cotidiană dintre oameni. În legătură cu limbajul natural şi cu limba pe care o concretizează se ridică şi astăzi câteva probleme generale a căror soluţionare are răsfrângeri în sfera filosofiei şi a logicii. Care este raportul dintre limbă şi realitate? Este “limba naturală”, sub aspect genetic, naturală sau convenţională? Deja în filosofia antică au fost formulate răspunsuri opuse la întrebare; ulterior, opoziţia punctelor de vedere a continuat. Democrit, de pildă, a reprezentat o poziţie convenţionalistă, concentrată în teza caracterului arbitrar al cuvintelor limbii, ce a invocat în sprijinul ei pluralitatea semnificaţiilor unor nume, multitudinea de nume pentru aceleaşi obiecte, lipsa de nume pentru anumite obiecte etc. De pe aceeaşi poziţie s-a susţinut ideea după care limba este rezultatul unei convenţii sociale (Hobbes), un produs al fanteziei (Fichte), un produs al dezvoltării spiritului (Humboldt) etc. În contrast, poziţia naturistă se concentrează în teza după care există o identitate între limbă (cuvintele şi structura ei) şi realitate (obiecte şi relaţiile dintre ele). Cratylos, de pildă, considera că, în virtutea existenţei unei asemenea identităţi, stăpânirea cuvintelor înseamnă stăpânirea esenţei lucrurilor. Ulterior, s-a susţinut ideea similitudinii dintre sunetele limbii şi sunetele
9

Al. Graur şi colab. (sub red.), Tratat de lingvistică generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1971, pp. 32-33.

19

naturii (stoicii), dependenţa lexicului de climă (Cardanus), de reacţiile afective (Condillac), identitatea relaţională dintre cuvinte şi obiecte (Leibniz) etc. Astăzi, întrebarea privind raportul dintre limbă şi realitate nu a pierdut din importanţă. Ca urmare a înmulţirii şi aprofundării cunoştinţelor privind structura şi istoricitatea limbii, a cercetării legăturilor dintre structura limbii şi structurile acţiunilor şi ale obiectelor, răspunsul este însă diferenţiat în funcţie de nivelul limbii luat în consideraţie. Se poate spune că numele, în general cuvintele limbii, structura ei sunt naturale în sensul că sunt instituite în cadrul contactului omului cu obiectele în procesul muncii, al activităţii sociale, pe baza dezvoltării creierului şi a aparatului fonator. Pe de altă parte, cuvintele sunt convenţionale, în sensul că atribuirea unei anumite semnificaţii unui cuvânt este rezultatul unei convenţii sociale. În legătură cu limbajul natural s-a pus problema reducerii impreciziei termenilor, înlăturării ambiguităţii expresiilor, în general, a situaţiilor de polisemie. Acestea sunt situaţii în care un cuvânt are multiple semnificaţii. De exemplu, micul cuvânt “este” din propoziţiile următoare are semnificaţii diferite: “Bucureşti este”; “Bucureşti este capitala României”; Bucureşti este un oraş”; “Oraşul este o localitate”. În prima propoziţie, “este” semnifică existenţa, în a doua, semnifică identitatea, în a treia, apartenenţa, în ultima incluziunea unor clase. În limbajul natural, diferitele semnificaţii ale cuvântului “este” sunt deseori confundate. Cuvântul “este”, ca şi multe alte cuvinte ale limbajului natural, este afectat, aşadar, de polisemie. La un anumit stadiu de dezvoltare a cunoaşterii ştiinţifice, s-a dovedit, însă, în mod practic, că este necesară înlăturarea situaţiilor de polisemie, că precizia şi rigoarea necesare nu mai pot fi asigurate în limbajul cotidian; unii din termenii săi ajung chiar să-şi piardă la un moment dat sensul iniţial, o dată cu lărgirea câmpului experienţei supusă investigaţiei. Un exemplu elocvent, în această privinţă, îl oferă teoria relativităţii, în care termeni ca “sus”, “jos”, “simultaneitate” etc. îşi pierd sensul pe care îl au în limbajul curent. În asemenea cazuri, trecerea la un alt limbaj, “artificial”, devine necesară. Odată apărută această necesitate, statutul limbajului natural a devenit o temă de reflecţie. Este evident că acest limbaj are avantajul unei mari bogăţii de posibilităţi de exprimare şi sugestie în raport cu celelalte limbaje. Acest avantaj îl fructifică mai ales literatura şi, în sfera ei, poezia. Faptul că secole la rând cunoaşterea ştiinţifică a naturii şi societăţii s-a desfăşurat în acest limbaj dovedeşte că el are un potenţial încât poate fi limbaj al ştiinţei, cu condiţia ca termenii şi expresiile sale să fie supuse în prealabil unei prelucrări logice prin care semnificaţia şi sensul lor să fie precizate şi stabilizate. De la un anumit nivel al dezvoltării cunoaşterii, limbajul natural este însă insuficient. Faptul a fost sesizat da mai mult timp şi, ca urmare, au fost formulate sugestii pentru elaborarea unui limbaj diferit. Primele sugestii şi proiecte de limbaj diferit de limbajul natural s-au datorat lui Descartes, sub ideea unei mathesis universalis, şi lui Leibniz, sub ideea unei characteristica unversalis. Ambele sunt proiecte de stabilire a unor semne potrivite pentru noţiunile ştiinţifice în aşa fel încât acestea să poată fi mânuite cu precizie, uşor şi să poată fi supuse calculului. Ele urmau să fie un fel de ştiinţe cu caracter general ce oferă altor ştiinţe atât mijloace pentru folosirea cunoştinţelor dobândite, cât şi metoda de a dobândi noi cunoştinţe. În sfârşit, ambele au caracter ideografic, ce constă în aceea că fiecare semn desemnează un concept şi nu un sunet, cum stau lucrurile în limbajul natural. Primii paşi însă în direcţia edificării limbajului artificial au aparţinut lui George Boole, care a supus criticii caracterul sincretic, obscurităţile limbajului natural şi a preconizat trecerea la un limbaj simbolic, care să poată fi supus calculului. Acesta este un limbaj ce previne erorile cauzate de imprecizia termenilor în limbajul natural. Prin scrierile sale, astăzi celebre, Gottlob Frege a pus

20

bazele limbajului formalizat luând ca model al construirii lui limbajul aritmeticii 10. Cercetările ulterioare, motivate de nevoia clasificării unor aspecte ale limbajului matematicii, au dus la elaborarea limbajului simbolic pus în serviciul matematicii şi logicii. Este vorba de un limbaj formalizat, ce cuprinde semne şi mai multe feluri de reguli: reguli de desemnare (care normează efectuarea nominalizării), reguli de adevăr (care stabilesc condiţiile în care propoziţiile sunt adevărate), reguli de formare, formare, transformare şi selectare a expresiilor în acest limbaj. Rezultatele dobândite în cercetarea limbajului simbolic au fost curând aplicate, începând cu Frege, Russell, Carnap, în studiul limbajului natural. A câştigat teren convingerea că cea mai bună cale pentru a elucida structura şi funcţiile unui limbaj natural o reprezintă trasarea în prealabil a distincţiilor pe harta unui limbaj simbolic. În acest fel, s-a ajuns la elaborarea cadrului unei analize a limbajului natural care nici nu cade prizonier faţă de limbajul curent, nici nu ajunge, în mod utopic, să-l substituie. La începutul secolului al douăzecilea a fost intensă preocuparea de soluţionare a paradoxelor logico-matematice. Ca structură, acestea prezintă analogii cu paradoxul mincinosului, cunoscut încă din antichitate: “cel care minte spune că minte”. Se pune întrebarea dacă el minte sau spune adevărul. Dacă analizăm, rezultă că atunci când nu minte, el minte şi atunci când minte, nu minte. Contradicţia este evidentă. Russel a căutat o modalitate de a preveni construirea de expresii ce duc la asemenea contradicţii şi a propus delimitarea “nivelului de limbaj”11. De pildă, “cel ce minte” se află la alt nivel al limbajului decât “minte” din predicatul enunţului. Paradoxul se previne dacă se evită identificarea forţată a celor două niveluri ale limbajului: nivelul unui limbaj şi nivelul la care se enunţă despre enunţurile acestui limbaj. Al doilea limbaj este metalimbajul; primul limbaj este limbajul obiect.Prin metalimbaj se înţelege un sistem de semne folosit pentru a formula enunţuri asupra unui alt limbaj. Odată cu interpretarea gramaticistică a logicii aristotelice s-a pus mai acut problema relaţiei dintre logică şi gramatică. Întrucât ambele cercetează forme în sânul limbajului, ele se află în unitate. Ambele studiază limbajul făcând abstracţie de conţinut, în vederea degajării regulilor: gramatica lingvistică se referă la reguli după care se înlănţuie expresiile în exerciţiul unei limbi, logica se referă la regulile raţionării. La fel de importante sunt însă şi deosebirile dintre logică şi gramatică. Aceasta din urmă se concentrează asupra condiţiilor corectitudinii lingvistice, logica se concentrează asupra condiţiilor corectitudinii logice. Cele două specii ale corectitudinii nu se suprapun; faptul poate fi ilustrat cu ajutorul multor exemple. Să ne oprim asupra următoarelor propoziţii spre a sesiza că expresii ce au sens şi sunt corecte din punct de vedere lingvistic pot să nu aibă sens din punct de vedere logic: 1. Tânărul învaţă prin exerciţiu; 2. Lurănât ăţavnî nirp exerciţiu; 3. Tânăr învăţ prin exerciţiul; 4. Stâlpul învaţă prin exerciţiu. Prima propoziţie are sens lingvistic (“spune” ceva), are sens logic (în raport cu criterii definite, se poate stabili adevăr/falsul ei), este corectă din punct de vedere lingvistic. A doua nu are sens lingvistic, nu are sens logic. A treia are sens lingvistic, este incorectă gramatical şi are sens logic. A patra are sens lingvistic, este incorectă gramatical şi are sens logic. A patra are sens lingvistic, este corectă din punct de vedere lingvistic, nu are sens logic.
10 11

Gottlob Frege, Begriffsschrift, Darmstadt, 1964. Bertrand Russell, “Les Paradoxes de la Logique”, în Revue de Métaphysique et de Morale, No. 14, 1906.

21

Să luăm, ca un alt exemplu, formularea: “logica merită cultivată, dacă Aristotel este infailibil, dar el nu este astfel, deci logica nu merită cultivată”. Formularea satisface criteriile lingvistice de sens şi corectitudine, ea are sens logic; ea conţine un raţionament care este nevalid. Se poate adăuga, spre a delimita suficient formele logice de formele lingvistice, că aceeaşi formă logică poate îmbrăca mai multe forme lingvistice în aceeaşi limbă naturală sau în limbi naturale diferite. În acest sens, sunt multe situaţii în care aceeaşi noţiune se exprimă prin nume diferite (cazuri de sinonimie), în care aceeaşi propoziţie logică se prezintă sub haina mai multor propoziţii gramaticale etc. În sfârşit, structura logică a gândirii nu este relativă la limba naturală folosită pentru exprimare, ea este universală; structura gramatică este însă relativă la o limbă naturală. La caracterizarea de mai sus a relaţiei dintre logică şi gramatică se poate adăuga că structura gramaticală apare ca o structură derivată în raport cu cea logică şi, în ultimă analiză, cu structura obiectelor. Fiecare limbaj natural are o structură gramaticală care “îmbracă” o structură logică determinată de una acţională şi,condiţionată, pe un plan mai profund, de una ontică. Importanţa limbajului pentru logică rezultă din multiplele funcţii pe care acesta le îndeplineşte în cunoaşterea şi în viaţa socială: a) funcţia de fixare a cunoştinţelor – ce sunt exprimate în propoziţiile, care nu sunt posibile în afara operaţiei de nominalizare, pe care o realizează limbajul; b) funcţia constitutivă – limbajul este mediul în care se formează cunoaşterea, conştiinţa, conştiinţa de sine; c) funcţia comunicativă – limbajul este principalul instrument de transmitere a cunoştinţelor între oameni; d) funcţia de semnalizare – limbajul mijloceşte informaţia cu privire la starea locutorului şi declanşează un răspuns din partea interlocutorului; e) funcţia expresivă – o dată cu transmiterea informaţiei, limbajul mijloceşte şi exprimarea reacţiei vorbitorului; f) funcţia argumentativă – limbajul este organul întemeierii aserţiunilor, a cunoştinţelor, în general. De importanţă fundamentală în ceea ce priveşte abordarea limbajului în zilele noastre este părăsirea opticii conform căreia limbajul ar fi doar un instrument pentru transmiterea informaţiilor. În optica fecundă impusă în cercetările actuale, limbajul este un instrument de transmitere a ideilor şi mediul în care ele se constituie. Limbajul are funcţii descriptive, constatative şi funcţii evaluative, el transmite informaţii şi totodată induce stări afective, provoacă comportamente. În cercetările din ultimele decenii s-a trecut la abordarea sistemului formal al logicii şi ca sistem de limbaj. A devenit limpede cu timpul că nu are consistenţă nici punctul de vedere care plasează gândirea, raţionarea undeva în spatele limbajului, oricum, ruptă de limbaj, nici punctul de vedere care dizolvă gândirea în limbaj. Totodată, achiziţiile logicii au fost folosite în vederea clarificării unor probleme de limbaj. Logica nu se reduce la analiza limbajului în intenţia de a înlătura surse lingvistice de eroare, de a-l corecta şi de a-l îmbunătăţi; ea reprezintă un anumit nivel al analizei limbajului. Pentru a-l preciza, să plecăm de la constatarea că în limbaj se formează mai multe feluri de propoziţii: aserţiuni, interogaţii, interdicţii, evaluări, recomandări, rugăminţi, autoprezentări etc. De exemplu: “Plouă”, “Dimineaţa mă trezesc devreme”, “Triunghiul are trei laturi”, “Unde mergi?”, “Filosofia este cunoaştere esenţializată” etc. Aceste propoziţii sunt exprimări concrete, adică exprimări în situaţii empirice, specificate de particularităţile vorbitorului, ale interacţiunii sale cu ascultătorul etc. Studiul “exprimărilor concrete”, revine unor descriptive reunite sub titlul de pragmatică empirică (sociolingvistica şi psiholingvistica), ce studiază covarianţa structurii lingvistice şi a structurilor sociale şi

22

a personalităţii. “Exprimările concrete” sunt acte de vorbire, care au o latură de conţinut, ce constă în ceea ce se comunică, şi o latură performativă, constând în modul interacţiunii vorbitor/ascultător12. În orice act de vorbire se află mai mult decât exprimarea în limbaj a unui anumit conţinut. Să luăm exemplul: “Mâine voi aduce cartea”. Aici vorbitorul nu numai că exprimă în limba română un conţinut – aducerea cărţii a doua zi – dar săvârşeşte, totodată, o acţiune ce poate fi promisiune, împărtăşirea unei intenţii, avertizarea, ameninţarea etc. Acţiunea ce se împlineşte tacit uneori, dar inevitabil, în fiecare caz, o dată cu actul respectiv de vorbire, este latura performativă a acestuia. Studiul structurii generale pe plan performativ a actelor de vorbire, făcând abstracţie de dependenţele lor empirice, revine astăzi pragmaticii universale13. Dacă se face abstracţie de latura performativă şi se reţin numai expresiile lingvistice ale actelor de vorbire, se obţin propoziţii elementare, care constituie obiectul de studiu al lingvisticii. Făcând, mai departe, abstracţie de sensul folosirii propoziţiilor (de variatele sensuri pragmatice ale folosirii lor) se ajunge la forme propoziţionale, studiate de logică. Putem explicita conceperea logicii ca un nivel mai abstract al analizei limbajului şi dintr-un alt unghi de vedere. Să luăm ca punct de plecare considerarea limbajului ca un sistem de semne: expresiile sale sunt instituite în procesul de comunicare socială asupra obiectelor. Ele transpun informaţiile în semne. Această transpunere se numeşte semioză14 şi angajează mai multe aspecte: a) un aspect semantic – semnele se referă la obiecte, care sunt designaţii sau referenţii lor. În exemplul “Orice muncă este demnă de respect”, referentul îl formează obiectul real, muncile efective. Este de observat că, spre deosebire de limbajul curent, în care obiect înseamnă lucru material, în limbajul logicii, prin obiect se înţelege tot ceea ce poate fi desemnat ca “ceva”. Faptul că o expresie se referă la un obiect îi conferă acesteia semnificaţie. Unele expresii au un designat real, ca, de pildă, expresia “triunghiul dreptunghic”; astfel de expresii au denotat. Altele au designat, dar nu au denotat, cum este, de pildă, expresia “perpetuum mobile”. Atunci când ne referim la aspectul semantic al semnului spunem: cutare semn “designează”, cutare semn “denotează”, cutare semn “semnifică” etc. Pe lângă semnificaţie, fiecare expresie mai are şi un sens. Acesta este conferit de modul în care acea expresie se raportează la însuşirile obiectului semnificat15. De exemplu, expresiile, “Bucureşti”, “cel mai mare oraş de pe Dâmboviţa”, “capitala României”, au aceeaşi semnificaţie, dar au sensuri diferite; b) un aspect sintactic – semnele intră în relaţie1 între ele; sunt edificate sisteme de semne neinterpretate, neraportate la lumea obiectelor; sunt construite structuri abstracte, care, în principiu, sunt lipsite de semnificaţii. Un sistem de semne necesită: alfabetul – semne admise ca variabile şi constante –, regulile de formare, cu ajutorul cărora se delimitează formulele bine formate (fbf), şi regulile de transformare, cu ajutorul cărora, din clasa fbf iniţiale, se derivă fbf demonstrate;
12

Distincţia echivalează distincţia făcută de J. L. Austin între latura locuţionară şi latura ilocuţionară a actelor de vorbire. Vezi J. L. Austin, How to do Things with Words, Oxford University Press, New York, 1965, prelegerile 1 şi 6. 13 Asupra unor probleme de “pragmatică empirică”, vezi L. Ionescu-Ruxăndoiu. D. Chiţoran (coord.), Sociolingvistica. Orientări actuale, Editura Didactică şi Pedagocigă, Bucureşti, 1975. Cu privire la “pragmatica universală”, vezi J. Habermas. Cunoaştere şi comunicare, Editura Politică, Bucureşti, 1983, pag. 190-225. 14 Aspectele semiozei şi compartimentele semioticii, disciplina care studiază sistemele de semne, au fost delimitate şi precizate într-o manieră rămasă de referinţă de Ch. W. Morris. Foundations of the Theory of Signs. The University of Chicago Press, 1938. 15 Delimitarea, rămasă clasică, între sens şi semnificaţie, în G. Frege, „Sens şi semnificaţie”, în M. Tîrnoveanu şi Gh. Enescu (coord.), Logică şi filosofie, Editura Politică, Bucureşti, 1966, pp. 54-79.

23

c) un aspect pragmatic – fiecare expresie este folosită de cineva. Cel ce o foloseşte este interpretul, iar reacţia comportamentală declanşată este interpretantul acelei expresii. Cele trei aspecte ale semiozei sunt studiate de discipline delimitate – semantica, sintaxa şi pragmatica, care împreună, formează semiotica. Aceasta oferă o perspectivă integratoare asupra limbajului care, pusă în legătură cu o perspectivă praxiologică, permite explicarea fenomenelor de limbaj pe fondul procesului comunicativ. La rândul său, procesul comunicativ este integrat în acţiunile fundamentale prin care are loc reproducerea social-umană a vieţii. Procesul de semioză începe cu operaţia de nominalizare – denumirea unui obiect cu ajutorul unei expresii. Ea este o operaţie lingvistică, urmată de altele de acelaşi fel: stabilirea înţelesului expresiei în limbajul respectiv, a sinonimelor etc. Expresiile se referă la obiecte şi au totodată un conţinut conceptual: de exemplu, “triunghi dreptunghic” este o expresie ce se referă la triunghiul dreptunghic din geometrie şi are drept conţinut conceptual noţiunea de “triunghi dreptunghic”. Alături de operaţiile lingvistice, gândirea efectuează şi operaţii pe linia conţinutului conceptual al expresiilor: definirea, generalizarea, determinarea, diviziunea, clasificarea, inferenţa etc. Dacă facem un pas în direcţia abstractizării, dincolo de nivelul operaţiilor lingvistice, obţinem nivelul operaţiilor formale ale gândiri, desfăşurate pe linia conţinutului conceptual al expresiilor. Adăugând un alt pas, făcând abstracţie de mulţimea operaţiilor de acest fel, obţinem nivelul structurii logice. Ambele niveluri sunt studiate de logică, cu diferitele discipline construite în cadrul ei16. Problema centrală a limbajului este problema semnificaţiei. Au fost formulate puncte de vedere care asimilează expresiile lingvistice cu simpli stimuli pentru reacţii comportamentale. Acestea nu sesizează faptul că expresiile au un conţinut conceptual, o semnificaţie prin care devin ireductibile la stimuli. În ce constă însă semnificaţia? La întrebare s-au dat multe răspunsuri17, care se lasă grupate în funcţie de aspectul pe care îl iau în considerare: semnificaţia este identică cu obiectul, cu un decupaj al proprietăţilor acestuia; semnificaţia este conţinutul gândit al unei expresii, ea este dată de relaţia dintre expresii în cadrul limbajului; semnificaţia este identică cu folosirea expresiei în diferite contexte; semnificaţia este reacţia comportamentală; semnificaţia este dată de interacţiunea celor ce comunică. Răspunsuri care identifică în vreun fel semnificaţia cu obiectul nu ţin seama de împrejurarea că semnificaţie au expresiile ce desemnează obiectele şi nu obiectele. Cele care identifică semnificaţia cu conţinutul gândit ajung să o izoleze de folosirea expresiilor. Celelalte răspunsuri izolează un aspect semiozei. Dar semnificaţia nu poate fi obţinută fără a lua în seamă procesul semiozei sub toate aspectele sale. Ea rezidă în conţinutul conceptual al expresiilor, ce se stabileşte în relaţia dintre oamenii care comunică în limbajul respectiv, aflaţi într-un raport activ cu realitatea, în cadrul acţiunilor prin care îşi reproduc existenţa, pe o treaptă socioculturală. Semnificaţia trebuie distinsă de referinţa expresiilor. Termenul „eu” are o semnificaţie, dar multiple referinţe (toţi cei care se asumă ca „eu”). Sau, ca altă dovadă, termenii „Eminescu”, „autorul Lucefărului” au aceeaşi referinţă (persoana lui

16 17

Petre Botezatu, Semiotică şi negaţie, Editura Junimea, Iaşi, 1973, pag. 180-184. Vezi C. K. Ogden, I. A. Richards, The Meaning of Meaning, Harcourt, Brace and Company, New York, 1958, pag. 185-208; G. H. R. Parkinson (ed.), Theory of Meaning, Oxford University Press, 1968.

24

Mihai Eminescu), dar semnificaţii deferite. După cum, ca o dovadă în plus, sunt termeni care au semnificaţie, precum „dragon”, „cerc pătrat”, dar nu au referinţă. Frege a propus să se distingă între sens şi referinţă. Expresiile „Luceafărul de ziuă” şi „Luceafărul de seară” au aceeaşi referinţă (steaua cunoscută, Lucefărul), dar sensuri diferite. Referinţa este un obiect de o speţă oarecare, dar nu neapărat un obiect fizic, perceptibil, putând să fie un număr, un moment de timp, un loc imaginat etc. Sensul este ceva prin care obiectul poate fi desprins de pe harta nesfârşită a obiectelor realităţii şi propus atenţiei şi dezbaterii. Sensul nu este reprezentare intuitivă, ci ceva imanent reprezentărilor intuitive sau neintuitive. Pe de altă parte, orice reprezentare a realităţii se face angajând un sens. Într-o operă de ficţiune, de pildă, chiar şi atunci când autorul precizează că nu s-a referit la evenimente reale, situate în timp şi spaţiu, reprezentarea respectivă are un sens, în virtutea căruia cititorii pot înţelege la ce se referă. Teme de autoevaluare: Ce se înţelege prin structură logică? Explicitaţi conceptul “formulă bine formată”? Gasiţi trei expresii în cazul cărora să distingeţi între sens şi referinţă (conform interpretării propuse de G. Frege). 4. Indicaţi câteva dintre aspectele semioticii.
1. 2. 3.

Unitatea III. Principii şi reguli logice
Obiective: definirea principiilor logice şi indicarea rolului pe care acestea îl joacă în cadrul argumentării b. întemeierea principiilor
a.

Concepte cheie: principiul identităţii, principiul noncontradicţiei, principiul terţului exclus, principiul raţiunii suficiente Validitatea reprezintă problema centrală a logicii. Operaţiile logice sunt valide dacă satisfac anumite cerinţe. Aceste cerinţe sunt exprimate de regulile logice. Reducând aceste cerinţe, prin derivarea unora din altele mai generale ajungem la câteva cerinţe de generalitate maximă ale validităţii, care sunt exprimate de principiile logice. În sens propriu, prin principiu se înţelege o lege de maximă generalitate ce stă la baza celorlalte legi dintr-un domeniu al cunoaşterii. Avem, de exemplu, principiul cauzalităţii, în înţelesul de lege de extremă generalitate, ce stă la baza unei mulţimi de legi ce exprimă raporturi cauzale determinate; în morală, vorbim de principiul moral în înţelesul de cea mai generală dintre regulile acţiunilor morale. Corespunzător, prin principiu logic se înţelege o lege de maximă generalitate, din care derivă celelalte legi şi reguli logice, ce asigură validitatea operaţiilor logice cu propoziţii şi termeni.

25

Identificarea şi formularea principiilor logice a început cu Aristotel; apoi, o contribuţie de importanţă majoră a avut-o Leibniz. Cei doi gânditori au identificat patru principii logice: 1) Principiul identităţii, formulat sintetic de Leibniz în felul următor: “Fiecare lucru este ceea ce este. Şi în atâtea exemple câte vreţi, A este A, B este B”18. 2) Principiul necontradicţiei, formulat, în acelaşi mod, de Aristotel: “este peste putinţă ca unuia şi aceluiaşi subiect să i se potrivească şi totodată să nu I se potrivească sub acelaşi raport unul şi acelaşi predicat”19. 3) Principiul terţului exclus, formulat tot de Aristotel: “Dar nu e cu putinţă nici ca să existe un termen mijlociu între cele două membre extreme ale unei contradicţii, ci despre orice obiect trebuie neapărat sau să fie afirmat sau negat fiecare predicat” 20. 4) Principiul raţiunii suficiente, formulat de Leibniz: “Nici un fapt nu poate fi adevărat sau real, nici o propoziţie veridică fără să existe un temei, o raţiune suficientă pentru care lucrurile sunt aşa şi nu altfel, deşi temeiurile acestea de cele mai multe ori nu ne pot fi cunoscute”21. O primă caracteristică a principiilor logice constă în aceea că, în raport cu legile şi regulile logice, ele sunt fundamentale. Aceasta înseamnă că legile şi regulile logice presupun principiile logice şi le particularizează la diferite operaţii logice. De exemplu, regula de structură conform căreia silogismul trebuie să aibă trei şi numai trei termeni pretinde ca termenul mediu să aibă aceeaşi semnificaţie în cele două premise, specificând astfel principiul identităţii în cazul silogismului. O altă regulă a silogismului, conform căreia termenii nu trebuie să aibă în concluzie o extensiune mai mare decât au avut în premise, particularizează, în acelaşi caz, principiul raţiunii suficiente. Principiile logicii sunt însă fundamentale şi în raport cu propoziţiile adevărate, în sensul ca acestea nu sunt posibile decât presupunând adevărul anumitor principii logice. Când, de exemplu, formulez o propoziţie privind camera în care mă aflu, cu pretenţia că propoziţia este adevărată, angajez presupoziţia ca „această cameră este această cameră”. Dacă aş admite că „această cameră nu este această cameră”, atunci nu aş putea formula o propoziţie adevărată despre această cameră. O astfel de propoziţie este posibilă doar presupunând că această cameră este identică cu sine – admiţând, deci, principiul identităţii. Principiile logice sunt presupoziţii necesare, obligatorii pentru a putea formula propoziţii adevărate şi a ne putea asigura de adevărul lor. Cercetând îndeaproape principiile logice, se poate observa uşor că ele nu oferă vreo informaţie privind caracteristicile determinate ale obiectelor. Când cineva spune, de pildă, “stiloul este stilou”, nu aflăm ceva despre particularităţile stiloului. Nici când spunem “nu este cu putinţă ca obiectul din mâna mea să fie şi să nu fie stilou”, sau când afirmăm “obiectul din mâna mea este stilou sau nu este stilou” nu aflăm ceva privind acele caracteristici. De aceea, se poate spune că principiile logicii sunt formale şi regizează procesele de raţionare. Din acest caracter formal al principiilor nu rezultă că ele ar fi simple convenţii de limbaj. Proba la îndemână o constituie faptul că la o convenţie de limbaj se poate renunţa fără a afecta posibilitatea de a obţine adevărul; nu putem renunţa însă la principiile logicii fără a trebui să renunţăm la adevăr. Această situaţie se explică prin aceea că principiile logice nu informează cu privire la caracteristicile determinate ale
18

Leibniz, Nouveaux essais sur l’entendement humain (scrise în 1693, publicate în 1708), Flammarion, Paris, 1935, IV, II, 1. 19 Aristotel, Metafizica, Editura Academiei, Bucureşti, 1965, IV, 3, 1005 b, 19. 20 Aristotel, op. cit., IV, 7, 1011 b. 21 Leibniz, Monadologia, în Opere filosofice, vol. I, trad., C. Floru, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, paragr. 32.

26

obiectelor, dar informează cu privire la anumite caracteristici generale ale obiectelor (că “stiloul este stilou”, că “un obiect nu poate să fie şi să nu fie, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, stilou” etc.), ceea ce este, de asemenea, important. Se poate spune că absenţa informaţiei despre caracteristicile determinate ale obiectelor se datorează faptului că aceste principii informează despre orice obiect. Ele au, în orice caz, un temei situat în afara convenţiilor de limbaj, în afara structurii logice. Aristotel a considerat că temeiul lor este ontic: principiile logicii exprimă trăsături de maximă generalitate ale realităţii. Acest punct de vedere cu privire la statutul principiilor a făcut o prodigioasă carieră, până în zilele noastre, având de partea sa cele mai solide argumente. Şi astăzi punctul de vedere aristotelic rămâne apt să explice principiile logice şi prestaţia lor cognitivă şi practică până la capăt, la distanţă de convenţionalism, pe de o parte, şi de o ontologizare pripită, pe de altă parte. Aceasta deoarece principiile logicii ţin de structurarea logică a conţinuturilor de cunoaştere despre realitate şi nu se confundă nici cu conţinutul de cunoaştere şi nici cu formele realităţii. Deşi aflat în legătură cu nivelurile gnoseologic şi ontic, nivelul logic nu se confundă cu acestea. Principiile prescriu gândirii o seamă de exigenţe, care se aplică şi lor însele. Ca urmare, la rândul lor, ele trebuie, de pildă, să fie întemeiate. Cum se întemeiază, aşadar, principiile? Fiind legi de maximă generalitate, principiile logice nu pot fi derivate din legi mai generale. Nu putem produce, în cazul lor, o demonstraţie. Pe de altă parte, ele nu pot fi întemeiate sprijinindu-ne pe alte propoziţii, căci acestea din urmă le presupun. Întrucât, oricum am proceda, ar trebui să întemeiem principiile plecând de la propoziţii ce presupun principiile logicii, o întemeiere directă nu este posibilă. Rămâne însă posibilitatea întemeierii indirecte:arătând ce consecinţe ar avea considerarea principiilor logice ca propoziţii false. Aici ne stau la îndemână două căi: 1.să arătăm că şi negarea adevărului unui principiu presupune adevărul acelui principiu. Să luăm, spre ilustrare, cazul principiului identităţii. Să ne imaginăm un interlocutor care susţine: “Eu neg că A este A”. I se poate replica: “Deci consideri că negaţia ta este negaţie?”. Consecvent, el va răspunde: “Fireşte”. La care se poate observa:”Deci presupui că A este A, adică ceea ce negi. Dacă negi că A este A, atunci trebuie să negi tocmai propoziţia care neagă. Căci fără a presupune principiul identităţii nu se poate în general aserta ceva, nici, aşadar, negarea principiului”; 2. să arătăm că admiterea falsităţii principiilor ar avea consecinţe absurde. Să luăm, spre ilustrare, pe rând, principiile: a) principiul identităţii: dacă “A nu este A”, atunci “A este non-A”, deci este B, sau C, sau D ş.a.m.d., deci este orice. Un obiect este orice obiect. Considerând fals principiul identităţii nu se mai pot distinge diferitele obiecte, fiecare putând fi orice; b) principiul noncontradicţiei: dacă “este posibil A şi non-A” (în acelaşi timp şi sub acelaşi raport), atunci toate proprietăţile obiectelor ar fi accidentale, deoarece numai ceva accidental poate să fie şi să nu fie. Or, în realitate, unele proprietăţi sunt esenţiale, nu pot lipsi fără a schimba calitatea obiectului. Considerând fals principiul non-contradicţiei, nu se mai poate face distincţia dintre esenţial şi accidental, dintre necesar şi contingent; c) principiul terţului exclus: dacă este fals că “A sau non-A”, atunci este adevărat “A şi non-A”. Considerând fals principiul terţului exclus se ajunge la situaţia în care nu se mai poate distinge adevărul de fals (“toată lumea spune adevărul” sau “toată lumea spune falsul”); d) principiul raţiunii suficiente: dacă se respinge cerinţa de întemeiere a oricărei propoziţii, atunci nu se mai poate distinge cunoaşterea veritabilă de pretinsa cunoaştere. Negarea principiilor logice antrenează consecinţe absurde şi nu poate fi, deci, acceptată. Principiile reprezintă condiţii necesare ale gândirii logice.

27

Teme de autoevaluare: Enuntaţi principiul identităţii şi indicaţi rolul pe care acesta îl joacă într-un discurs. 2. Se dă judecata: “Producţia de filme de lung metraj din Romania a scăzut în ultimii ani cu peste 80%”. Arătaţi ce principii sunt necesare în afirmarea ei. 3. Arătaţi consecinţele încălcării principiului terţului exclus în argumentare. Enunţati patru forme ale principiului raţiunii suficiente (in funcţie de obiectele la care se aplică)
1.

Bibliografie obligatorie: Leibniz, Monadologia, în Opere filosofice, vol. I, trad., C. Floru, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, paragr. 32; 2. Aristotel, Metafizica, Editura Politică, Bucureşti, 1956; 3. Graham Priest, Dincolo de limitele gândirii, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2008; 4. Petre Botezatu, Logica principiilor. Încercarea de revalorizare a principiilor logice în contextul logicii moderne, în “Revista de filosofie”, XXIV, 1979, 5, pp. 591-601.
1.

Bibliografie recomandată:
1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8.

Lucian Blaga, Experimentul şi spiritul matematic, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969; Martin Heidegger, Le principe de la raison. Gallimard, Paris, 1962; Hegel, Ştiinţa logicii, Editura Academiei, Bucureşti, 1966. Alec Fischer, The Logic of Real Arguments, Cambridge University Press, 2005; Ernest Lepore, Meaning and Argument. An Introduction to Logic through Language, Blackwell, Malden Mass., Oxford, 2000; Steven Goldberg, Fads and Fallacies in the Social Sciences, Humanity Books, New York, 2003; Morris Cohen, Ernest Nagel, An Introduction to Logic and Scientific Method, Simon Publications, 2002; Austin J. Freely, Argumentation and Debate. Critical Thinking for Reasoned Decision, Wadsworth Publishing Company, 1996;

MODULUL III UNITĂŢILE ÎNTEMEIERII

28

Obiective: a. analiza elementelor de bază ale discursului (termenii) în vederea pregătirii studiului unor forme mai complexe de argumentare (inferenţele imediate şi mediate). Studenţii vor fi încurajaţi să aplice noţiunile învăţate în cadrul acestui modul asupra limbajului cotidian, precum şi asupra unor argumentări din cadrul discursului ştiinţific. Ghid de studiu: Înainte de abordarea acestui modul se recomandă reparcurgerea teoriei privind concepte ca “întemeiere”, “validitate”, “adevăr”, esenţiale în înţelegerea diverselor tipuri de raţionamente şi inferenţe expuse. Modulul este unul de tip cumulativ, debutând cu o teorie a termenilor, urmată de o teorie a propoziţiilor (gruparea termenilor în unitaţi mai generale), pentru ca în final să avem de-a face cu o teorie a inferenţelor imediate si mediate, elemente esenţiale ale unei teorii a argumentării.

Unitatea I. Termenii
Obiective: a. definirea termenilor, a relatiilor dintre ei b. prezentarea operatiilor cu termeni c. efectuarea e exercitii cu termeni si reliefarea rolului acestora in cadrul analizei discursului Concepte cheie: termeni categorematici, termeni sincategorematici, structura termenilor, felurile termenilor, operatii cu termeni Logica clasică, care are ca nucleu Organon-ul lui Aristotel, interpretează raţionamentele ca derivări ce au ca suport relaţiile dintre termeni. În exemplul: „Oamenii sunt bipezi, Alexandru cel Mare a fost om, deci Alexandru cel Mare a fost biped” concluzia „Alexandru cel Mare a fost biped” se derivă în virtutea relaţiilor dintre termenii „om”, „biped”, „Alexandru cel Mare”, mai curând decât în virtutea relaţiilor dintre propoziţiile „Oamenii sunt bipezi” şi „Alexandru cel Mare a fost om”. Logica clasică pretinde celui ce examinează raţionamentele să facă o analiză ce înaintează până la delimitarea termenilor şi a relaţiilor dintre termeni. Optica logicii clasice se mai particularizează prin aceea că priveşte propoziţiile drept propoziţii de predicaţie sau propoziţii categorice. Cuvântul categoric vine de la grecescul „kategorizo”, care semnifică „a predica”, prin predicat înţelegându-se un cuvânt sau o expresie ce enunţă ceva despre ceea ce este subiect. Prin „subiect” înţelegem un cuvânt sau o expresie ce desemnează un obiect. Termenii sunt de conceput ca elemente constituente ale propoziţiilor. „Cartea voluminoasă pe care o am în faţă este valoroasă” este o propoziţie, iar delimitarea termenilor „Cartea voluminoasă pe care o am în faţă” şi „Ceea ce este valoros” se poate face plecând de la propoziţie ca întreg şi observând ce se pune în legătură în ea. În orice propoziţie putem distinge părţi ce au un înţeles eidetic – precum „Cartea voluminoasă pe care o am în faţă” şi „Ceea ce este valoros” – şi părţi ce au un înţeles operaţional – în exemplul de faţă „este”. Această distincţie a fost preluată în distincţia mai cuprinzătoare dintre termeni categorematici şi termeni sincategorematici ai unei propoziţii. Prin termen categorematic se înţelege termenul

29

ce are o semnificaţie (înseamnă ceva) în raport cu obiecte şi proprietăţi şi sunt exprimaţi prin substantive, pronume, expresii compuse. Există verbe şi adjective ce se unesc cu substantive şi pronume: „Fata blondă care a trecut strada”, „Cartea voluminoasă din faţa mea”, etc. Termenii sincategorematici sunt acei termeni ce au un înţeles operaţional, dar şi alţi termeni. Sunt termeni sincategorematici particulele ce se află alături de subiectul unei propoziţii („toţi”, „unul”, „nici unul”, „numai”, „afară de”, etc.), particulele ce fac legătura dintre subiectul şi predicatul logic al propoziţiei („este”, „are”, „implică”, etc.), particulele ce se află alături de predicat („în mod necesar”, „posibil”, etc.), conjuncţiile, disjuncţiile, implicaţiile, etc. Termenii ce trebuie consideraţi pentru a putea înţelege propoziţiile şi, apoi, raţionamentele sunt termenii categorematici. Aceştia se exprimă prin substantive („plantă”, “carte”, “fenomen”, “casă” etc.), substantive determinate de adjective (“filosofie practică”, “logică propoziţională”, “an secetos” etc.), sintagme (“suită de balet”, “carte de căpătâi”, “meci decisiv” etc.), propoziţii determinative asociate unui cuvânt (“studentul care m-a vizitat ieri”, “cărţile premiate în acest an” etc.), fraze determinative asociate unui cuvânt (“romanul istoric ce descrie incursiunea riscantă a lui Napoleon în Rusia şi bătăliile dificile pe care acesta a trebuit să le poarte pe timp de iarnă”).

Structura termenilor
Termenii (sau “noţiunile” din limbajul curent) trebuie distinşi de obiecte şi de cuvinte. Avem, de exemplu, termenul “triunghi”, care se referă la obiectele “triunghiuri”, dar nu este acelaşi lucru cu acestea. La obiecte ne referim, termenii sunt gândiţi. Avem, în limba română, cuvântul “triunghi”, dar termenul “triunghi” este gândit odată cu cuvântul “triunghi” ca o unitate de note (figură geometrică cu trei laturi, cu trei unghiuri) ce nu este relativă la limba din care luăm cuvântul. Termenii sunt realităţi de alt ordin şi de altă natură decât obiectele şi decât cuvintele şi au o alcătuire proprie, fiind formaţi din conţinut (intensiune) şi sferă (extensiune). Obiectele au însuşiri şi formează clase. Când le gândim ne referim la obiecte reţinându-le însuşirile şi organizând mental însuşirile ca ansambluri de note. Conţinutul unei noţiuni este ansamblul de note sub care sunt reţinute însuşirile gândite ca aparţinând obiectelor (de pildă, în cazul noţiunii “om” ansamblul notelor cuprinde vertebrat, mamifer, biped, capabil de creare şi folosire a limbajului, capabil de confecţionarea uneltelor, capabil de abstractizare, capabil de conştiinţă de sine), iar sfera unei noţiuni este reţinerea clasei obiectelor cărora le atribuim acele însuşiri. Reţinerea mentală a însuşirilor şi a clasei obiectelor ce au însuşirile este posibilă datorită cuvintelor, ce ne permit nominalizarea obiectelor şi manipularea lor mentală.

Felurile termenilor
Operaţiile amintite – comparare, analiză, sinteză, abstractizare şi generalizare sunt angajate diferit în constituirea termenilor, în funcţie de felul termenilor. Din acest punct de vedere, o distincţie majoră ce trebuie făcută este cea dintre termeni

30

generali şi termeni singulari.22 Să luăm un exemplu simplu: propoziţia “New York este oraş”, în care avem un termen general, “oraş”, şi un termen singular, “New York”. Cei doi termeni diferă sub aspectul referinţei lor. În cazul termenilor generali, la întrebarea precisă „la ce ne referim atunci când folosim un termen general?” marii filosofi dau răspunsuri diferite. Nominalismul consideră că în exemplul “New York este oraş” termenul general „oraş” este un simplu nume dat clasei oraşelor. Realismul consideră, dimpotrivă, că un termen ca „oraş” se referă la o realitate distinctă de oraşele efective, cea a „universaliilor”, la care oraşele respective se raportează („participă”), relaţia fiind „universalia ante res”. Conceptualismul îşi asumă deviza „universalia in rebus”, conform căreia termenii generali se raportează la obiecte, dar, fiind rezultatul unor operaţii, între care cea de abstractizare, nu mai sunt aidoma obiectelor. Se poate consemna împrejurarea că variatele răspunsuri la întrebarea privind referinţa termenilor generali converg totuşi în dreptul observaţiei că aceşti termeni se referă la mulţimi de obiecte compuse din cel puţin două obiecte şi reţin ceea ce au comun obiectele clasei respective.Termenii generali se referă, aşadar, la clase de obiecte şi au o latură conceptuală. La ce se referă însă termenii singulari? Pentru a răspunde la acestă întrebare să observăm că, în general, aceşti termeni sunt exprimaţi de nume proprii, pronume demonstrative, pronume personale, expresii deictice, indicatori. Un prim răspuns a fost oferit de John Stuart Mill care interpretează termenii singulari ca simple nume date unor obiecte singulare. De pildă, când folosim termenul „New York”, nu am asuma vreo însuşire a oraşului New York, ci doar am da un nume acestui oraş. Spre deosebire de acest răspuns, Gotlieb Frege a considerat că numele proprii şi, deci, termenii singulari au atât denotaţii, cât şi conotaţii. Când numesc un obiect, am în vedere anumite proprietăţi ale obiectului. Nu ar fi posibilă relaţia de denotare decât sub condiţia relaţiei de conotare. Bertrand Russell a dezvoltat această interpretare şi a considerat că termenii singulari, având ca prototip numele proprii, stau pe o „descripţie definită”, fiind în fapt „descripţii deghizate”. De pildă, descripţiile deghizate ale termenului New York ar fi „cel mai mare oraş american de la Atlantic”, „primul centru bancar al lumii” etc. Odată cu cercetările de logică modală ale lui Saul Kripke s-a impus revenirea la interpretarea termenilor singulari ca simple nume de botez date obiectelor. După teoria kripkeană de factură milliană semnificaţia unui termen singular este epuizată de referinţa termenului. O altă distincţie printre termeni, ce se impune făcută, este cea dintre termeni colectivi şi termeni necolectivi sau dintre sensul colectiv al termenilor şi sensul distributiv al termenilor. Să luăm exemplele de derivare următoare: “deoarece omul este biped, Darwin a fost biped” şi “deoarece omul este specie biologică, Darwin a fost specie biologică”. Prima derivare este corectă, termenul “omul” fiind luat în sens distributiv, ca termen necolectiv. A doua derivare este falacioasă, căci termenul “omul” este luat în sens colectiv, ca termen colectiv deci. Se observă astfel că acelaşi termen general poate fi luat în cele două sensuri, iar derivările sunt diferite, în consecinţă: una este corectă, cealaltă este falacioasă. Un termen este colectiv atunci când se referă la obiecte luate drept ansambluri. Un termen este necolectiv atunci când se referă la clase de obiecte ca individualităţi. Adesea distincţia dintre termeni colectivi şi termeni necolectivi nu se poate trasa în general, ci numai în context predicaţional. Cu alte cuvinte, în cazul multor termeni ( de exemplu, “armată”, “floră”, “faună”, “bibliotecă” etc.) nu putem stabili
22

Vezi Ernst Tugendhat, Ursula Wolf, Logisch-semantische Propaedeutik, Reclam, Stuttgart, 1983.

31

dacă un termen e colectiv sau nu decât analizând ce se gândeşte cu acel termen în contextul predicaţional dat. O altă distincţie importantă, cea dintre termenii pozitivi şi termenii negativi nu se poate trasa decât în contextul predicaţional. Să luăm exemplele: „oraşul New York nu este mic”, „oraşul New York este noninsular” şi „oraşul New York este mare”. Cu toate că în exemplele primul şi al treilea „mic” şi „mare” se neagă, încât la prima vedere „mic” nu se pretinde drept negativul lui „mare”, cei doi termeni sunt, ambii, termeni pozitivi. Un termen este pozitiv atunci când se referă la prezenţa unei determinări. Dar, aşa cum arată primul exemplu, termenii sunt pozitivi sau negativi în funcţie de contextele predicaţionale. Din punctul de vedere al analizei logice a raţionărilor o distincţie importantă este cea dintre termenii referenţiali şi termenii nereferenţiali. Se numeşte termen referenţial termenul în clasa căruia se poate indica cel puţin un obiect. Sunt termeni nereferenţiali termenii de clasă vidă (de exemplu, „cerc pătrat”, „perpetuum mobile”).

Operaţii asupra termenilor
Asupra termenilor putem efectua diferite operaţii. Este vorba de determinare, generalizare, definiţie, diviziune, clasificare, de diferenţiere, integrare, analiză, sinteză. Să abordăm pe rând, plecând de la exemple, aceste operaţii cu termeni. Determinarea – care este echivalată în manualele tradiţionale cu „concretizarea” – înseamnă operaţia logică prin care, într-o serie de noţiuni aflate în raport de ordinare, trecem de la noţiuni mai generale la altele mai puţin generale îmbogăţind conţinutul. De exemplu, trecerea de la „om” la „om european” se face adăugând nota „om ce trăieşte în Europa”. Determinarea ca operaţie logică trebuie distinsă de determinare ca operaţie gnoseologică, ce constă în indicarea conţinutului şi sferei noţiunilor. Generalizarea – echivalată, la rândul ei, în manualele vechi, cu „abstractizarea” – este operaţia logică prin care într-o serie de noţiuni aflate în raport de ordinare trecem la noţiuni de un grad de generalitate mai înalt reducând conţinutul. Trecerea, de pildă, de la „triunghi echilateral” la „triunghi” o facem lăsând la o parte nota „triunghi cu laturi egale”. Determinarea şi generalizarea, ca operaţii logice, se aplică noţiunilor aflate în raport de ordinare pe direcţia summum genus (genul maxim) – infima species (speciile infime), în cazul determinării, şi pe direcţia inversă, în cazul generalizării. Genul maxim este limita pentru generalizări, iar speciile infime sunt limita pentru determinări.

Definirea
O altă operaţie cu termeni şi una dintre operaţiile logice de importanţă fundamentală în cunoaştere este definirea. Pentru a înţelege sensul ei, este de observat că gândirea se desfăşoară în forma unor entităţi specifice, pe care ea însăţi le creează prelucrând pe plan cognitiv datele experienţei. Întrucât sunt produse ale gândirii, deci obiecte formate mental, ce nu există ca atare în realitate, aceste entităţi se numesc “constructe”. În clasa lor intră diferite imagini ale obiectelor, reprezentări ale înfăţişării lor şi, înainte de toate, noţiunile, termenii folosiţi în propoziţii şi raţionamente. Spre a le asigura eficacitate pe plan cognitiv; este indispensabil ca
32

termenilor să le precizăm extensiunea şi intensiunea. Operaţia prin care facem precizarea este definiţia.

Diviziunea
Diviziunea este operaţia logică prin care intr-o serie de noţiuni aflate în raport de ordinare descompunem genurile în specii. De exemplu, descompunerea genului „localitate” în „localitate urbană” şi „localitate rurală”, după criteriul tipului de economie şi civilizaţie este o diviziune. Sau descompunerea genului „triunghi” în „triunghi dreptunghic”, triunghi ascuţitunghic”, şi „triunghi obtuzunghic” după criteriul felului unghiurilor este o altă diviziune. Orice diviziune cuprinde o „noţiune de divizat” (totum divisum), un „criteriu al diviziunii” (fundamentum divisionis) şi „noţiunile rezultat al diviziunii” (membra divisionis). Criteriul este relativ şi se alege în funcţie de problema de rezolvat. Pentru ca să fie validă (corectă) o diviziune trebuie să satisfacă anumite reguli – regulile diviziunii. Este vorba de următoarele reguli: a) diviziunea să fie completă, adică membrele diviziunii să epuizeze sfera noţiunii de divizat; b) membrele diviziunii să se excludă, adică să nu fie în raport de identitate sau în raport de interferenţă; c) diviziunea să aibă un fundament unic şi esenţial; d) diviziunea să fie continuă, să nu facă salturi. Să luăm în considerare câteva exemple de diviziuni: “Triunghiurile sunt de două feluri: dreptunghice şi ascuţitunghice”; “Periodicele sunt cotidiene, săptămânale, lunare, trimestriale, semestriale, anuare şi în formă de cărţi”; “Triunghiurile sunt mari, mijlocii, mici şi dreptunghice”;”Acţiunile sunt utile, inutile şi folositoare pentru comunitate”. Dacă analizăm aceste diviziuni vom observa că fiecare este nevalidă deoarece încalcă una din regulile diviziunii. După criteriul efectivului de membre diviziunile sunt dihotomii (“Substanţele sunt organice şi anorganice”), trihotomii (“Propoziţiile sunt adevărate sau false sau nedeterminate”), politomii. Dihotomiile se folosesc atunci când ne interesează un membru al diviziunii sau când doar un membru ne este cunoscut suficient şi, desigur, atunci când, după criteriul considerat, rezultă doar două membre.

Clasificarea
Clasificarea este operaţia logică prin care, grupând speciile după anumite criterii formăm genuri. Putem, de pildă, grupa, într-o mulţime de profesionişti, membrii mulţimii în “profesionişti de performanţă”, “profesionişti cu pregătire medie” şi “profesionişti slabi pregătiţi” şi obţinem genurile respective. Se observă că gruparea şi, deci, clasificarea este o operaţie asupra noţiunilor, dar poate fi şi o operaţie asupra a ceea ce am numit obiectele. Se mai poate observa că şi clasificarea este dependentă de criteriul considerat. Atunci când criteriul este luat dintre proprietăţile esenţiale ale obiectelor considerate avem o clasificare naturală sau o dezvăluire a claselor (precum în exemplul de mai sus), iar atunci când criteriul este oarecum exterior obiectelor considerate (precum, de pildă, o clasificare a profesioniştilor după domiciliul lor, la sat sau la oraş) avem o clasificare artificială sau o formare a claselor.

33

Teme de autoevaluare: Caracterizaţi definiţiile genetice şi cele generice; oferiţi câte un exemplu pentru fiecare. 2. Arătaţi care este structura noţiunilor generale. 3. Descrieti relaţiile dintre termenii generali (pe linia extensiunii). 4. Construiţi trei tipuri diferite de definiţii pentru acelaşi obiect.
1.

Unitatea II. Propoziţiile
Obiective: definirea termenului propoziţie şi indicarea interpretărilor acestuia, precum şi a importanţei termenului în cadrul teoriei argumentării b. realizarea unei clasificări a propoziţiilor c. caracterizarea relaţiilor dintre propoziţii şi descrierea unor tipuri de inferenţe
a.

Concepte cheie: propoziţie, judecată, inferenţă, pătratul lui Boethius, conversiune, obversiune, contrapusă, inversă

Folosim în cele ce urmează termenul propoziţie în sensul logic. Acest sens s-a format plecând de la cuvântul latin “propositio”, ce însemna prezentare, presupunere, teză, premisă în inferenţă. Logica clasică a interpretat propoziţiile drept judecăţi, iar prin judecată a înţeles forma logică în care se enunţă ceva despre ceva. “Toate corpurile sunt întinse”, “O piatră vie nu există”, “Trandafirul este plantă”, “Eu voi alege sau sociologia sau psihologia”, “Dacă tăceai, atunci filosof rămâneai” sunt exemple de judecăţi. Astăzi putem analiza mai multe feluri de propoziţii, încât ceea ce logica clasică a interpretat drept judecăţi reprezintă doar o clasă a propoziţiilor, şi anume clasa propoziţiilor cognitive. În fapt, noi folosim în comunicare şi, în particular, în raţionări şi, mai precis, în întemeieri, nu doar propoziţii cognitive, ci şi alte feluri de propoziţii. Pe de altă parte, logica de astăzi este mult mai capabilă decât logica clasică să preia latura formală a diferitelor feluri de propoziţii. Din punctul de vedere al scopului pragmatic (al intenţiei subiacente sau al acţiunii, al laturii ilocuţionare) al propoziţiilor, se pot delimita şi aborda suficient sub aspectul legăturilor formale patru feluri de propoziţii. propoziţii cognitive (de exemplu “Fotbalul este un joc sportiv”); propoziţii interogative (de pildă, “Joci fotbal?”); propoziţii deontice (precum “Joacă fotbal!”) şi propoziţii axiologice (ca “Fotbalul este cel mai plăcut sport”).

Inferenţa
34

Prin inferenţă (termen ce are la baza, etimologic vorbind, inferre = a duce, a introduce, a deriva) înţelegem operaţia logica prin care din cel puţin o propoziţie data se deriva o noua propoziţie. Propoziţiile din care se deriva se numesc premise, propoziţia care se deriva se numeşte concluzia. Atunci când concluzia se deriva dintro singura premisa (precum în exemplul "Oamenii needucabili nu sunt tineri, căci toţi tinerii sunt educabili") avem inferenţă nemijlocită. În schimb, atunci când concluzia se deriva din cel puţin doua premise (ca în exemplul "Logica este utila, căci disciplinele care produc cunoştinţe sunt utile, iar logica produce cunoştinţe") avem o inferenţă mijlocită sau un raţionament. *** Ne putem întreba: având o propoziţie dată, câte propoziţii pot fi derivate din această propoziţie? Răspunsul este că ne stau la îndemână cinci operaţii de inferenţă nemijlocită, încât putem încerca să obţinem din propoziţia dată următoarele: • Prin opoziţie: (după caz) contrara; subcontrara; contradictoria; subalterna. • Prin conversiune: (nu în toate cazurile) conversa. • Prin obversiune: obversa. • Prin contrapoziţie: (după caz) contrapusa parţială sau totală. • Prin inversiune: (după caz) inversa parţială sau totală. Să observăm din ce constă fiecare dintre aceste inferenţe, cum se execută şi căror propoziţii li se pot aplica. Inferenţa prin opoziţie este operaţia logică prin care, dată fiind o propoziţie A, E, I sau O, cu o anumită valoare, stabilim valoarea celorlalte propoziţii. Având, de exemplu, propoziţia „Toţi tinerii sunt educabili”, cu valoarea „adevărat” (W), putem stabili, prin simplă analiză logică, valoarea propoziţiei E „Nici un tânăr nu este educabil”, care este, prin urmare, „falsă” (F); valoarea propoziţiei I „Unii tineri sunt educabili”, care este, în mod necesar, adevărată (W); şi valoarea propoziţiei O, „Unii tineri nu sunt educabili”, care este, în mod necesar, falsă (F). Stabilirea prin simplă analiză logică a valorii celorlalte trei propoziţii este posibilă în temeiul existenţei unor raporturi logice între propoziţiile A, E, I , O. Aceste raporturi logice au fost descrise cu ajutorul unui pătrat (pătratul lui Boetius), în felul următor: Error: Reference source not found

Inferenţa prin conversiune este operaţia logică prin care dintr-o propoziţie dată obţinem o nouă propoziţie schimbând funcţia logică a termenilor. Să luăm exemplul „toţi tinerii sunt educabili”. Stabilim cantitatea predicatului, care este un termen nedistribuit, şi trecem P în locul lui S şi S în locul lui P. Obţinem propoziţia „unii educabili sunt tineri”, care este conversa propoziţiei date. Se pot converti propoziţiile A, E şi I. În cazul propoziţiei O, dacă am converti s-ar ajunge la erori. Ca în exemplul: „unii oameni nu sunt filosofi, deci unii filosofi nu sunt oameni”. Întâlnim

35

însă şi conversiuni de felul „unele triunghiuri nu sunt echilaterale, deci unele echilaterale nu sunt triunghiuri”, în care conversa este adevărată. Se observă că în cazul propoziţiei O nu avem o regularitate şi că aici validitatea conversiunii nu este asigurată. Inferenţa prin obversiune este operaţia logică prin care dintr-o propoziţie obţinem o nouă propoziţie înlocuind predicatul cu contradictoriul său şi schimbând calitatea propoziţiei. Din propoziţia „Toţi tinerii sunt educabili”, prin obversiune, obţinem obversa „Nici un tânăr nu este noneducabil”. Se pot obţine obverse în cazul fiecărei propoziţii A, E, I, O. Teme de autoevaluare 1. Clasificati propozitiile categorice 2. Ce propozitii pot fi deduse logic din: a. Oamenii nu traiesc la temperaturi de peste 60 grade Celsius b. Studentii asteapta cu nerabdare sesiunea? 3. Prezentati relatiile dintre propozitiile categorice de calitate diferita. 4. Ce se intelege prin inferenta imediata?

Unitatea III. Raţionamentele
Obiective: a. prezentarea unor tipuri de raţionamente des uzitate în cadrul argumentării b. efectuarea de aplicaţii în vederea analizei corectitudinii unor argumente c. construirea de argumente pe diverse teme Concepte cheie: raţionamente deductive, silogismul categoric, epicherema, polisilogism, soritul, entimema Termenii sunt părţi ale propoziţiilor, propoziţiile sunt formele sub care se prezintă cunoştinţele noastre şi sub care comunicăm. Propoziţiile sunt părţi ale raţionamentelor noastre, iar raţionamentele şi înlănţuirile de raţionamente sunt forme sub care se prezintă întemeierile noastre. Sunt felurite raţionamente: a). Orice fricţiune produce căldură Unele gheţuri sunt în fricţiune Unele gheţuri produc căldură b). Ianuarie, Februarie, ..., Decembrie au mai puţin de 32 de zile Ianuarie, Februarie, ..., Decembrie sunt lunile anului Oricare din lunile anului are mai puţin de 32 de zile c). Vizitiul cel mai bun este cel mai priceput în profesia sa Pilotul cel mai bun este cel mai priceput în profesia sa Deci cel mai bun este cel priceput în profesia sa d). Frumosul este un lucru bun Dreptatea este un lucru bun Dreptatea este ceva frumos Analizând aceste exemple se poate observa că ele diferă înainte de toate după felul propoziţiilor ce funcţionează ca premise. Acesta este un criteriu pentru a

36

clasifica raţionamentele şi un fir călăuzitor pentru a înţelege mulţimea raţionamentelor. După felul premiselor, raţionamentele sunt raţionamente nemodale şi raţionamente modale. După acelaşi criteriu, raţionamentele modale sunt raţionamente categorice, raţionamente ipotetice, raţionamente disjunctive şi raţionamente de relaţie.

Raţionamente deductive
Forma de maximă simplitate a silogismului, a raţionamentelor în general, este silogismul categoric. Într-un astfel de silogism se face o deducţie. Înţelegem prin deducţie inferenţa de la premise de un anumit rang de generalitate (în exemplul dat de la “orice ştiinţă...”) la o concluzie de un rang de generalitate mai scăzut (în acest exemplu “logica...”). Să ne oprim asupra silogismelor delimitate de propoziţiile categorice numite silogisme categorice.

Silogismul categoric
Să luăm exemplele: a). Oamenii sunt bipede Darwin a fost om Darwin a fost biped b). Studenţii sunt tineri Studenţii sunt în universităţi şi colegii Toţi cei ce activează în universităţi şi colegii sunt tineri. c). Cei ce fac sport sunt tineri Colegul meu de grupă nu face sport Colegul meu de grupă nu este tânăr d). Plantele de seră nu rezistă la frig Stejarul nu este plantă de seră Stejarul rezistă la frig e). Plantele de seră au nevoie de căldură Bradul are nevoie de căldură Bradul este plantă de seră Avem aici exemple de silogisme. Unele (a) sunt valide (corecte), altele sunt nevalide (b,c,d,e). Cum distingem silogismele valide de cele nevalide în mulţimea silogismelor? Răspunsul general este acela că este valid silogismul care satisface regulile silogismului. *** Regulile silogismului concretizează exigenţele principiilor logice pentru inferenţele mediate care sunt silogismele. Există reguli generale ale silogismului categoric şi reguli relative la figurile acestuia. Regulile generale ale silogismului categoric au fost identificate în cea mai mare parte deja de către Aristotel. Unele manuale şi monografii (cum este cea a lui Ion Didilescu, Petre Botezatu, Silogistica. Teoria clasică şi interpretările moderne) includ printre reguli generale şi considerente de structură. Aceste considerente nu sunt însă reguli de derivare. Ansamblul regulilor despre care se discută în diferite manuale se lasă redus la şase reguli generale ale silogismului categoric:

37

1. silogismul să aibă trei termeni şi numai trei. De ce? Doar din doi termeni nu se poate deriva o concluzie silogistică. Cu patru termeni nu se poate deriva, de asemenea: Oamenii sunt bipede Darwin era englez ? Se poate deriva doar dacă doi termeni (majorul şi minorul) sunt puşi în legătură de un termen mediu. Acest termen mediu trebuie să aibă o semnificaţie univocă (să nu fie ambiguu). Dacă mediul are două semnificaţii (în cele două premise), atunci se încalcă regula (apar patru termeni) şi se produce sofismul qaternio terminorum (împătrirea termenilor). Un exemplu de astfel de sofism este silogismul: Toţi cei ce violează integritatea fizică a persoanelor trebuie pedepsiţi Chirurgul violează integritatea fizică a persoanelor Chirurgul trebuie pedepsit. 2. termenii să nu aibă în concluzie o extensiune mai mare decât în premise. Dacă se încalcă această regulă atunci se produce sofismul extensiunea nepermisă a unui termen, care are două versiuni: sofismul majorul ilicit (exemplul c) şi sofismul minorul ilicit (exemplul b). Termenii pot avea în concluzie extensiune mai mică decât în premise, dar nu extensiune mai mare. 3. mediul să fie distribuit cel puţin într-o premisă. Dacă mediul nu este distribuit în nici o premisă, atunci nu face sinteza (legătura) celorlalţi doi termeni. Căci, nefiind distribuit în nici o premisă, mediul se poate referi într-o premisă la o parte a obiectelor unei clase, în altă premisă la cealaltă parte, fără să lege acele părţi. În exemplul e). se observă ce rezultă încălcând această regulă. 4. din două premise negative nu se poate deriva o concluzie. Explicaţia este aceea că negativele asertează excluziunea termenilor. Or, între trei termeni ce se exclud reciproc nu se poate stabili o legătură. De exemplu: Oamenii nu au aripi Vulturul nu este om ? 5. din două premise particulare nu se poate deriva o concluzie. Explicaţia este aceea că două particulare nu permit punerea în legătură a celor trei termeni încât să se poată deriva cu necesitate o concluzie. De exemplu, din premisele Unii studenţi sunt eminenţi în cercetarea ştiinţifică Unii studenţi fac sport de performanţă ? nu se poate deriva cu necesitate concluzia, căci “unii studenţi” se poate referi în cele două premise la părţi diferite ale clasei “studenţi”. 6. concluzia urmează partea mai slabă a silogismului. În logică se consideră “parte mai slabă” particulara în raport cu generala, negativa în raport cu afirmativa. Conform regulii, când o premisă este particulară, concluzia este în mod necesar particulară, iar când o premisă este negativă, concluzia este în mod necesar negativă. Regulile generale ale silogismului se pot întemeia. Cea mai simplă cale de a le întemeia constă în recursul la exemple şi în indicarea erorilor (sofismelor) ce se produc atunci când se încalcă o regulă. Astăzi există şi posibilităţi de a oferi demonstraţii formale, înăuntrul unor sisteme axiomatice pentru aceste reguli.

Forme de prezentare a raţionamentelor
38

În raţionările pe care le facem, silogismele nu se prezintă decât rareori în forma în care le-am identificat până aici: explicitate complet şi unul câte unul. În mod frecvent, silogismele sunt prezentate lăsând subînţelesă una din propoziţiile componente şi în înlănţuiri de silogisme. Un silogism eliptic de una din propoziţiile componente se numeşte entimemă. Un silogism în care una dintre premise este motivată printr-o entimemă se numeşte epicheremă. O înlănţuire de cel puţin două silogisme, în care concluzia unuia devine premisă în silogismul următor, se numeşte polisilogism. Un polisilogism eliptic de concluziile intermediare se numeşte sorit. Entimemele, epicheremele, polisilogismele şi soriţii sunt forme sub care se prezintă silogismele. Şi în cazul lor se pune problema validităţii. Astfel de forme sunt valide dacă satisfac regulile logice menţionate. Teme de autoevaluare: 1. Se da urmatoarea schema silogistica: PaM SiM SoP Se cere: Demonstrati validitatea sau nevaliditatea schemei; in cazul in care schema nu este valida, operati modificari ale unei premise sau ale concluziei astfel incit sa obtineti o schema valida. Dati un exemplu care sa reflecte nevaliditatea schemei. 2.Demonstrati validitatea urmatorului silogism: Echipa Romaniei lipseste de la Campionatul Mondial de Fotbal, editia 2002. Echipa Romaniei are jucatori buni. Unii jucatori buni lipsesc de la Campionatul Mondial de Fotbal, editia 2002. 3. Construiti un polisilogism pe baza silogismului de la exercitiul 2. 4. Ce este o entimema? Bibliografie obligatorie: Andrei Marga, Argumentarea, EFES, Cluj, 2006 Austin J. Freely – Argumentation and Debate. Critical Thinking for Reasoned Decision, Wadsworth Publishing Company, 1996; 3. Gh. Enescu, Fundamentele logice ale gândirii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, pp. 49-51; 4. Morris Cohen, Ernest Nagel, An Introduction to Logic and Scientific Method, Simon Publications, 2002.
1. 2.

Bibliografie recomandată: P. W. Bridgman, The Logic of Modern Physics, The Macmillan Company, New York, 1958; 2. Cornel Popa, Teoria definiţiei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, pp. 67104; 3. David Hilbert, Grundlagen der Geometrie, Berlin, 1913;
1.

39

4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14.

Moritz Schlick, Allgemeine Erkenntnislehre, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1979, pp. 49-57. Alec Fischer, The Logic of Real Arguments, Cambridge University Press, 2005; Ernest Lepore, Meaning and Argument. An Introduction to Logic through Language, Blackwell, Malden Mass., Oxford, 2000; Steven Goldberg, Fads and Fallacies in the Social Sciences, Humanity Books, New York, 2003; Austin J. Freely, Argumentation and Debate. Critical Thinking for Reasoned Decision, Wadsworth Publishing Company, 1996; Justus Buchler, The Concept of Method, Columbia University Press, New York and London, 1961 Jurgen Habermas, Cunoaştere şi comunicare, Editura Politică, Bucureşti, 1983 N. R. Hanson, Patterns of Discovery, Cambridge University Press, 1958. Theodor Nickels (ed.), Scientific Discovery, Logic and Rationality, D. Reidel, Dordrecht, 1980 Henri Poincaré, Ştiinţă şi ipoteză, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986. Karl Popper, Logica cercetării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.

MODULUL IV ERORILE
Obiective: a. daca in modulele anterioare teoria s-a concentrate asupra adevarului si corectitudinii structurilor logice analizate, acum sint analizate erorile ce pot aparea in cadrul argumentarii. Scopul e acela de a familiariza studentul cu erorile ce pot aparea - pentru a le putea recunoaste mai usor. Ghid de studiu: Unele parti ale Modulului IV – Erorile pot fi abordate relativ autonom in raport cu restul suportului de curs, in timp ce altele necesita parcurgerea in prealabil a unor unitati distincte. Asfel, autonom poate fi abordata subunitatea Erori in demonstratii si argumentari, in timp ce in cazul celorlalte subunitati se recomanda consultarea partii de teorie vizata: de exemplu, in cazul subunitatii Erori in operatiile cu termeni este necesara in prealabil parcurgere subunitatii Operatii cu termeni.

Unitatea I. Erorile logice
a.

Obiective: prezentarea principalelor surse de eroare (formale si informale)
40

b.

dezvoltarea capacitatilor de a identifica erorile in cadrul diverselor forme de discurs (de la discursul cotidian pina la discursul stiintific)

Concepte cheie: erori logice, tipul erorilor, surse de eroare, erori informale, erori in operatiile cu termeni, erori in inferentele imediate, erori in rationamente Eroarea logică este contrară corectitudinii logice. Ea se produce atunci când sunt încălcate reguli, legi logice, principii logice, care asigură efectuarea corectă a operaţiilor cu termeni şi cu propoziţii.

Erori informale
Este de precizat că „eroare informală”, în înţelesul consacrat, este o eroare de „conţinut”. De pildă o premisă falsă într-un raţionament este o eroare de „conţinut”, general vorbind, o „eroare materială”. Douglas Walton dă însă şi o altă accepţie demnă de interes „erorii informale” în cadrul unei noi abordări a erorilor. „Noua abordare este pragmatică – o eroare este o tehnică de argumentare care este folosită în mod greşit în contextul dialogului. Erorile nu sunt argumente per se, ci, conform noii teorii, sunt folosiri ale argumentelor. O eroare nu trebuie să fie o eroare deliberată într-un caz particular, ci este o chestiune ce priveşte felul în care tehnica argumentativă a fost folosită în acel caz”.23 Desigur, însă, că „erorile” chiar concepute ca „folosiri ale argumentelor”, pot fi identificat şi combătute numai cunoscând în prealabil „argumentele”, „tehnicile argumentative”, aşadar. Cunoaşterea per se a argumentelor este, cu alte cuvinte, indispensabilă atunci când se urmăreşte prevenirea, identificarea şi combaterea erorilor.

Erori în operarea cu termeni
Aceste erori se produc în operaţiile mai complexe − definiţia, diviziunea, clasificarea; celelalte operaţii cu termeni − determinarea şi generalizarea − sunt mai puţin susceptibile, în virtutea simplităţii lor, să producă erori, iar dacă totuşi produc, sunt reductibile la erori ale diviziunii şi clasificării. Erori ale definiţiei sunt: a) definiţia incongruentă sau definiţia necaracteristică, adică definiţia în care definiendum-ul şi definiens-ul nu prezintă o identitate. De exemplu: „Sociologia este ştiinţa despre societate”. b) definiţia circulară, adică definiţia în care definiens-ul presupune în definiţia sa definiendum-ul. Un exemplu de astfel de definiţie eronată este: „Forţa vitală este temeiul intern al vieţii”. c) definiţia abundentă (definitio abundans) este definiţia ce cuprinde în definiens note neesenţiale. În exemplul „Paralelele sunt acele linii care au aceeaşi direcţie şi aceeaşi distanţă între el pretutindeni” se află o eroare de acest fel. Erori ale diviziunii sunt: a) diviziune prea strâmtă − o diviziune în care nu se obţin toţi membrii diviziunii. De exemplu, diviziunea „Anotimpurile anului sunt iarna, primăvara şi
23

Douglas Walton, A Pragmatic Theory of Fallacy, The University of Alabama Press, Tuscalosa and London, 1995, p. 15.

41

toamna” este o diviziune prea strâmtă. O astfel de diviziune se mai numeşte şi diviziune incompletă. b) diviziune prea largă − o diviziune ce conţine membri în plus faţă de cei justificaţi de fundamentul diviziunii. „Învăţământul este de zi, seral, fără frecvenţă, tehnic şi universitar” este un exemplu. c) membrii diviziunii nu se exclud sau diviziunea în care membrii se includ unul pe altul sau interferează. Un exemplu este diviziunea: „Sporturile sunt masculine, feminine şi spectaculoase”. d) diviziune cu mai mult de un fundament: este o diviziune care aplică tacit două sau mai multe fundamente. Exemplu: Soldaţii sunt artilerişti, infanterişti, aviatori, genişti, vânători de munte şi voluntari”: Erori asemănătoare se produc şi atunci când se efectuează clasificări, încălcându-se regulile formulate în paragraful dedicat acestei operaţii.

Erori în inferenţe imediate
Cunoaştem două feluri de inferenţe imediate între propoziţii categorice: prin opoziţie şi prin echivalenţă. 1. În inferenţele imediate prin opoziţie se fac erori atunci când se inferează în conformitate cu sensurile interzise de regulile logice respective. Astfel, se fac erori logice când se inferează: a) o propoziţie adevărată dintr-o contrară falsă. Dacă propoziţia „Orice operă de artă produce râsul” este falsă, atunci este eronat să spunem că propoziţia contrară „Nici o operă de artă nu produce râsul” este adevărată. b) o propoziţie particulară falsă dintr-o supraalternă falsă. Dacă propoziţia „Unii filosofi nu au fost ataşaţi programului ştiinţific” este adevărată, atunci se produce o eroare logică dacă inferăm adevărul propoziţiei: „Nici un filosof nu a fost ataşat progresului ştiinţific”. c) o propoziţie particulară falsă dintr-o supraalternă falsă. Dacă propoziţia „Orice operă de artă este un prilej de divertisment” este falsă, atunci este eronat să inferăm prin subalternare că propoziţia „unele opere de artă sunt un prilej de divertisment” este falsă. d) o propoziţie falsă dintr-o subcontrară adevărată. Dacă propoziţia „Unii filosofi au fost ataşaţi progresului ştiinţific” este adevărată, atunci este eronat să se conchidă prin subcontrarietate că propoziţia „Unii filosofi nu au fost ataşaţi progresului ştiinţific” este falsă e) o existenţială adevărată dintr-o universală cu termeni nereferenţiali, prin ignorarea distincţiei dintre sensul universal şi sensul existenţial al enunţurilor. Din universala: „Pentru orice x, dacă x este un perpetuum mobile, atunci x este o maşină” este eronat să deducem particulara existenţială „există cel puţin un x care este perpetuum mobile şi este o maşină”. II. În inferenţele imediate prin echivalenţă se procedează eronat, de asemenea, când sunt eludate regulile logice respective: a) cea mai frecventă este conversiunea ilicită a propoziţiei universalafirmative. de exemplu, propoziţia SaP: „Oamenii sunt fiinţe care trăiesc în colectiv” nu se poate converti simplu în „Fiinţele care trăiesc în colectiv sunt oamenii”, ci prin accident, în „Unele fiinţe care trăiesc în colectiv sunt oameni”. b) conversiunea unei propoziţii O este, de asemenea, ilicită. Particulara negativă „Unele corpuri cereşti nu au lumină proprie” nu poate fi convertită nici în

42

„Corpurile care nu au lumină proprie nu sunt corpuri cereşti” nici în „Unele corpuri care nu au lumină proprie nu sunt copuri cereşti”; dacă se fac astfel de conversiuni, ele sunt eronate. c) conversiunea unei particulare dintr-o universală afirmativă cu termeni nereferenţiali. Universala „Pentru orice x, dacă x este cerc pătrat, atunci x este o figură geometrică” nu se poate converti prin accident în „Există cel puţin un x astfel încât el este o figură geometrică şi un cerc pătrat.” d) în obversiuni se produc erori datorate impreciziei cu care se face deplasarea negaţiei. De exemplu, se pot întâlni astfel de inferenţe ce presupun obversiuni: „Nici un copil nu este erudit”, deci „Toţi maturii sunt erudiţi”. e) în contrapoziţii se produc erori atunci când nu se ţine seama de distribuţia termenilor. Propoziţia „Umorul este o atitudine sănătoasă” se contrapune ilicit în „Nici o atitudine nesănătoasă nu este umor”. f) în inversiuni erorile se produc din aceleaşi cauze. De exemplu, inversa totală a propoziţiei „Toţi oamenii sunt bipezi” este „Unii non-oameni sunt nebipezi”, inversa ilicită fiind: „Nici un non-om nu este biped”.

Erori în raţionamente
Erorile formale în inferenţele mediate au fost analizate de Aristotel şi trecute în clasa sofismelor. În silogismele categorice se produc următoarele erori : a) împătrirea termenilor ca urmare a împrejurări că termenul mediu este luat în două sensuri diferite (quaternio terminorum). Silogismul care a stat la baza aşanumitei "psihologii raţionale" este, cum a arătat Kant, un exemplu de sofism quaternio terminorum : "Ceea ce este totdeauna subiect este substanţă ; Eu-l este totdeauna subiect, deci Eu-1 este substanţă". b) mediul nedistribuit: a deriva, totuşi, înseamnă a săvîrşi o eroare logică : "Cercetătorii ştiiţifici competenţi scriu cărţi valoroase, Moromeţii este o carte valoroasă, deci Moromeţii a fost scrisă de un cercetător ştiinţific competent". c) majorul ilicit este eroarea ce constă în aceea că majorul este distribuit în concluzie fără a fi fost distribuit în premisă, ca în exemplul : "Toţi cei ce practică sportul de performanţă sunt tineri, studenţii secţiei de filosofie nu practică sportul de performanţă, deci studenţii secţiei de filosofie nu sunt tineri". d) minorul ilicit este sofismul ce constă în aceea că minorul este distribuit în concluzie fără să fi fost distribuit în premisă. „Studenţii îşi încheie pregătirea de specialitate cu un examen de diplomă, ei activează în învăţământul superior, deci cei ce activează în învăţământul superior îşi încheie pregătirea de specialitate cu un examen de diplomă”. e) derivarea din două premise negative: "Pa1mieru1 nu rezistă la figurile din zona temperată; stejarul nu este palmier, deci stejarul rezistă la frigurile din zona temperată". Concluzia, deşi adevărată, nu rezultă din premisele date. f) derivarea din două premise particulare: "Unele animale sunt carnivore, unele animale sunt ierbivore, deci unele ierbivore sunt carnivore". g) derivarea în funcţie de partea mai tare a silogismului este eroarea ce se produce atunci când se obţine o concluzie afirmativă, deşi o premisă este negativă sau o concluzie universală, deşi o premisă este particulară : "Nici un invidios nu este om drept, deci criticii 1iterari sunt invidioşi, deci critici literari nu sunt oameni drepţi" este un exemplu de eroare datorată derivării în funcţie de partea mai tare a

43

silogismului. h) fallacia accidentis (sofismu1 accidentului): acest sofism se produce atunci cînd într-una una dintre premise, termenul mediu este afectat de un accident, care lipseşte în cealaltă premisă: Dragostea de copii (excesivă) este dăunătoare Dragostea de copii este un sentiment lăudabil Deci, unele sentimente lăudabile sunt dăunătoare.

Erori în demonstraţii şi argumentări
Erorile pot interveni în fiecare din cele trei elemente ale demonstraţiei. În teza demonstraţiei, erorile frecvente se datorează impreciziei tezei şi substituirii tezei. În fundament se întâlnesc două feluri de erori : fundament fals şi fundament nedemonstrat; procedeu, erorile sunt cele descrise mai sus, specifice diferitelor tipuri de inferenţă. a) Imprecizia tezei este tipu1 de eroare produsă atunci când teza conţine un termen imprecis sau este în întregime imprecisă. Erorile de acest tip au fost identificate deja de Aristotel în faimosul său tablou al "sofismelor datorate limbajului". Ele sunt : (i) omonimia, este eroarea ce apare în situaţia în care expresia ce desemnează un termen este echivocă ; expresia "ştiinţa literelor", de exemplu, este echivocă şi, intrată, fără a-i preciza înţelesul, în premisele unui silogism, într-o demonstraţie, duce la eroare ; (ii) amfibolia, este eroarea ce apare atunci când expresia care exprimă o judecată este echivocă; expresia "doresc prinderea mea a inamicului" este un exemplu de amfibolie ; (iii) compoziţia, este eroarea datorată asocierilor defectuoase de cuvinte; (iv) diviziunea, este eroarea datorată despărţirilor defectuoase de cuvinte ; Aristotel a dat exemplul : "te-am făcut sclav odinioară liber" ; în funcţie de: plasarea virgulei, expresia are două înţelesuri: "te-am făcut, sclav odinioară,. liber" şi "te-am făcut sclav, odinioară liber" ; (v) accentuarea, este eroarea produsă ca urmare a faptului că un cuvânt nu înseamnă acelaşi 1ucru dacă este pronunţat cu diferite accente ; este limpede, de exemplu, că "a recrea" (a produce din nou) semnifică altceva decât recrea`` (a te odihni) ; (vi) forma limbajului, este eroarea bazată pe echivocul ce rezultă din forma limbajului, care face ca obiecte neidentice să fie exprimate identic ; de exemplu, "este simţit" este expresia echivocă, deoarece luată ca verb la diateza pasivă, ea înseamnă "a fi simţit" (de cineva), iar ca verb la diateza activă. ca înseamnă "a simţi" (ceva). b) ignorarea tezei reprezintă o altă clasă de erori provenite prin încălcarea regulilor privind teza de demonstrat. Erorile de acest tip se numesc, in limbajul logic tradiţional, ignoratio elenchi. În clasa lor intră multiple feluri de erori, care s-au bucurat de o analiză amănunţită în istoria 1ogicii. precum : (i) argumentum ad verecundiam: este eroarea ce constă în invocarea autorităţii cuiva spre a întemeia sau respinge o teză. (ii) argumentum ad hominem: este o eroare înrudită cu argumentum ad verecundiam şi constă în invocarea ca argumente a calităţilor sau defectelor celui ce susţine o teză. (iii) argumentum ad ignorantiam: este eroarea ce constă în a lua ca

44

argument în favoarea unei teze imposibilitatea de a dovedi contradictoria ei. (iv) argumentum ad populum este eroarea ce constă în a lua asentimentul unei mulţimi de oameni la o teză ca argument al adevărului ei. „Este aşa fiindcă toţi cred astfel”. „Este aşa deoarece toţi consideră astfel”. O variantă a acestei erori este argumentul majorităţii. „Deoarece cei mai mulţi consideră astfel, este aşa”. (v) argumentum ad consequentiam este eroarea ce constă în a invoca consecinţele aplicării unei teze spre a convinge de adevărul sau falsitatea ei. „Creşterea exigenţei în pregătirea de specialitate nu este necesară deoarece ea ar face să scadă efectivul notelor mari” este un exemplu de astfel de eroare. (vi) argumentum ad baculum este eroarea ce constă în invocarea forţei (fizice, psihologice, morale) în susţinerea sau respingerea unei teze. (vii) argumentum ad misericordiam este eroarea ce constă în a apela la sentimentele (îndeosebi de milă) cuiva pentru a susţine sau respinge o teză. De exemplu, avocatul apărării, spre a obţine o sentinţă mai puţin severă pentru un inculpat vinovat, invocă astfel de consecinţe pentru inculpat, pentru familia lui etc. (viii) argumentum ex silentio este eroarea ce constă în a lua absenţa obiecţiilor la o teză drept argument în favoarea adevărului tezei. (ix) eroarea obiecţiunilor este eroarea ce se produce atunci când din existenţa de obiecţii la o teză se deduce că teza nu este adevărată. Există, de asemenea, şi erori ce se produc în fundamentul demonstraţiei: (i) error fundamentalis este eroarea ce constă în a recurge la premise false pentru a deriva o anumită teză. (ii) petitio principii este o eroare formală ce constă în aceea că teza de demonstrat este presupusă de argumentele invocate în sprijinu1 tezei. (iii) petitio de contrari este şi ea o eroare formală, ce constă îl aceea că intr-o întemeiere se operează cu argumente contradictorii, incompatibile. (iv) accidentul este eroarea formală ce apare atunci când se consideră că predicatul unei determinări este, cu necesitate, predicatul obiectului. În ceea ce priveşte erorile produse în procedeul demonstraţiei se întâlnesc două cazuri : A. Cînd demonstraţia este corectă, dar non sequitur: teza nu derivă din argumentu1 propus, deoarece între fundament şi teză este o 1egătură pur verbală, naivă. Tot aici se include şi eroarea post hoc ergo propter hoc (după, deci din cauza). B. Demonstraţie incorectă, care cuprinde multe feluri de erori. Tipic aici este saltul în argumentare (saltus in concludendo) : se ajunge la concluzie fără ca aceasta să fie suficient justificată, lipsind verigi intermediare. Este de observat că în cazul întemeierii în forma argumentării apare o diferenţă în raport cu întemeierea în forma demonstraţiei : în argumentare nu este obligatoriu eronată întemeierea în care teza nu derivă necesar din fundament, cu condiţia să derive cu probabilitate ; în demonstraţie, aceasta este o eroare. Teme de autoevaluare: Descrieţi eroarea numită argumentum ad misericordiam şi oferiţi un exemplu 2. Analizaţi următoarele argumentări sub aspectul validităţii: a. Cred că trebuie să schimbăm ceva deoarece toţi oamenii cu care am discutat erau de aceeaşi părere. b. Specialiştii sunt de părere că economia ţării are nevoie de o reformă cuprinzătoare, deci în ultimele luni principala temă pe agenda politicii interne va fi reforma economică.
1. 45

3. Arătaţi diferenţele şi asemănările dintre cele două tipuri de argumentări. 4. Descrieţi eroarea numită argumentum ad baculum şi oferiţi un exemplu. 5. Analizaţi următoarea argumentare sub aspectul validităţii: “Timp de secole s-a crezut că Pământul este centrul universului, deoarece Aristotel susţinuse această teorie într-una din lucrările sale ştiinţifice”.

Unitatea II. Erorile cognitive
Obiective: c. prezentarea principalelor surse de erori cognitive d. dezvoltarea capacitatilor de a identifica erorile in cadrul diverselor forme de discurs (de la discursul cotidian pina la discursul stiintific) Concepte cheie: erori cognitive, tipul erorilor, surse de eroare, eroarea reducţiei, eroarea simplismului, eroarea genetică, derivarea lui trebuie din este, inevrsarea cauzei şi efectului, propoziţia netestabilă, reificarea, forme goale, propoziţie şi-şi, confundarea moralităţii şi legalităţii, eroarea perfecţionismului, eroarea epistemică. Întrucât cunoaşterea-ca redare în limbaj, în conceptele, teoriile, sistemele de gândire de care dispunem, a stărilor de lucruri cu care avem, ca fiinţe cu o anumită echipare, experienţe-este complexă, erorile cognitive sunt felerite. Sunt erori de desemnare, în general de preluare în limbaj, de conceptualizare, de predicare, de construcţie a teoriilor, de elaborare a sistemelor de gândire. Aidoma altor activităţi, cunoaşterea îşi atinge scopul dacă satsiface anumite reguli, iar erorile cognitive se produc atunci când se încalcă aceste reguli. Întrucât regulile cunoaşterii sunt formulate în mai mare măsură pe terenul metodologiei de cunoaştere, vom caracteriza aici sub titlul de erori cognitive doar un set de erori frecvente apărute ca urmare a încălcării regulilor de metodă sau a inadecvării metodei. R. Cohen şi E. Nagel, în An Introduction to Logic and Scientific Method, completează lista “erorilor formale”, “erorilor semilogice sau verbale”, a “erorilor materiale” cu “erori în cercetarea ştiinţifică a realităţii”: a) eroarea reducţiei: este eroarea ce se produce atunci când obiectul supus cercetării este redus la elementele sale. b) eroarea simplismului sau eroarea pseudosimplităţii: este eroarea ce constă în a considera că ipoteza cea mai simplă este şi cea mai bună. Această eroare are mai multe variante în practica cunoaşterii. Este vorba de eroarea priorităţii absolute: se consideră că ceva trebuie să fie termenul prim într-o serie; eroarea liniarităţii exclusive: se consideră că un efectiv de factori sunt relaţionaţi cu necesitate în serii liniare; eroarea predicaţiei iniţiale: se consideră că acele însuşiri ale obiectului constatate la început îi rămân caracteristice; eroarea falsei disjuncţii: se consideră că toate alternativele sunt mutual exclusive; eroarea particularităţii exclusive: se consideră că un temen aflat într-un anumit raport, într-un context, nu ar putea fi în alte raporturi, în alte contexte. c) eroarea genetică sau eroarea ce constă în a aplica istoriei trecute explicaţii obţinute prin cercetarea realităţilor de astăzi sau a înlocui analiza structurii unei realităţi cu evocarea istoriei acesteia. Se pot adăuga erorilor listate mai sus alte erori profilate în cursul cunoaşterii,
46

precum: d) derivarea lui trebuie din este: eroare ce constă în a deriva o concluzie „trebuie ca...”, „este obligatoriu să...”, „este necesar ca...” din simple descrieri de stări de lucruri, oricum insuficiente. „Întreprinderile ce nu şi-au găsit piaţă pentru produsele lor s-au decapitalizat, încât este necesar ca întreprinderea ce nu-şi găseşte piaţă să se decapitalizeze” este un exemplu. e) generalizarea pripită (hasty generalisation) sau statistica insuficientă: eroarea ce constă în împrejurarea că o generalizare este susţinută de prea puţine cazuri analizate sau cazuri insuficient analizate. De pildă, atunci când se asertează „Majoritatea cetăţenilor acestei regiuni vor vota cu cei aflaţi la guvernare” se săvârşeşte o astfel de eroare, dacă baza este sondarea doar a câtorva localităţi sau sondarea doar a unor grupuri sociale nereprezentative. Această eroare se mai numeşte şi secundum quid şi a fost identificată şi în varianta următoare: se formulează o generalizare fără a se lua în seamă faptul că, în unele cazuri din clasa respectivă, aflate în circumstanţe anumite, acea generalizare nu se aplică. De pildă, se poate spune că la o anumită temperatură a apei un ou fierbe în cinci minute, dar dacă apa va fi la mare înălţime, pe un munte, oul va avea nevoie, pentru a fierbe, de timp diferit. Eroarea constă aici în omiterea circumstanţelor care relativizează generalizarea. e) inversarea cauzei şi efectului: este eroare ce constă în a considera că, dacă A este cauza lui B, atunci, dacă A va lipsi, B nu se va mai produce. Un exemplu de astfel de eroare este argumenatarea: „Deoarece corupţia în societate se datoreză multor oameni din generaţii vechi păstraţi în funcţii publice, odată cu retragerea de pe scenă a acestor generaţii, corupţia va dispărea din instituţiile noastre publice.” f) propoziţie netestabilă: este eroarea ce constă îm împrejurarea că se formulează propoziţii ce nu se lasă verificate/infirmate în raport cu stările de lucruri. Propoziţia „Spiritul reuneşte meandrele gândurilor, sentimentelor, motivaţiilor şi atitudinilor unui om” nu poate fi testată în vreun fel oricât am relaxa pretenţia unei testări în experienţa senzorilă. g) reificarea: este eroarea ce constă în a considera conceptele drept realitatea însăşi, ignorând împrejurarea că astfel de elaborări sunt, de cele mai multe ori, ipoteze de lucru, asumpţii teoretice, oricum constructe. Teza, bazată pe teoria sociologică a rolurilor sociale, conform căreia „oamenii se comportă potrivit rolurilor lor sociale” este un exemplu de reificare, în fapt oamenii comportându-se uneori conform rolurilor sociale, alteori prin abatere de la acestea. h) forme goale (Leerformeln): este eroarea ce constă în a formula, în locul propoziţiilor cu semnificaţie factuală precisă, propoziţii ce nu aduc nici o informaţie privind stările exacte de lucruri. De exemplu: „Tu eşti sau bărbat sau femeie”; „Cetăţenii acestui oraş sunt sau ortodocşi sau catolici sau protestanţi sau de alte confesiuni”; „Timpul trece orice am face” etc. i) propoziţie şi-şi: este eroarea ce constă în împrejurarea că se evită determinarea cu precizie univocă a unei stări de lucruri complexe, recurgându-se la formulări în care nu se riscă nimic, aparent cuprinzătoare, dar se rămâne la generalizări care nu spun destul. În exemplele „În situaţia colegului meu, la examen era şi o obligaţie şi o libertate a lui de a răspunde la întrebări”; „Lumea este şi raţională şi iraţională” etc. se rămâne în eroare câtă vreme nu se fac determinări mai precise. j) confundarea moralităţii şi legalităţii: este eroarea ce constă în a considera că tot ceea ce este legal este şi moral, iar ceea ce este ilegal este imoral. De exemplu, în unele ţări avortul este interzis, dar de aici nu rezultă că avortul recomandat din raţiuni medicale este imoral. Sau, un alt exemplu: „Este legal să mergi la vot, dar nu este imoral să nu te prezinţi la vot”.

47

k) eroarea perfecţionismului: este eroarea ce se petrece atuci când se plasează cerinţe excesive în seama unei acţiuni şi apoi se respinge acea acţiune pe motiv că nu rezolvă complet problema. Argumentarea „participarea la cursul de Teoria argumentării, în care mi se prezintă toate cunoştinţele necesare pentru a învăţa să argumentez corect, nu mă va face să nu comit erori de argumentare, încât nu are rost să particip la acest curs” este un exemplu de eroare a perfecţionismului. l) eroarea epistemică: este eroarea ce constă în a face o inferenţă de la propoziţia „A crede că S este P” la propoziţia „A crede că B este P”, în baza împrejurării că S şi B sunt identice. De exemplu „Prietenul meu crede că Einstein s-a fotografiat arătându-şi limba, iar Einstein este autorul teoriei relativităţii. Deci prietenul meu crede că autorul teoriei relativităţii s-a fotografiat arătându-şi limba” este raţionare lovită de eroarea epistemică. Aceasta se produce admiţând principiul lui Leibniz, conform căruia două obiecte fiind identice, ceea ce este adevărat pentru unul este adevărat şi pentru celălalt. Dar acest principiu nu este aplicabil propoziţiilor ce se referă la ceea ce cred persoanele pentru că nu avem certitudinea că cel despre care se vorbeşte socoteşte identice obiectele respective. Teme de autoevaluare: Construiţi exemple de: eroarea perfecţionismului, forme goale, eroarea reducţiei. 2. Identificaţi, în discursul mediatic, două tipuri de erori cognitive. 3. Care dintre erorile cognitive vi se pare cea mai frecventă eroare? Construiţi un argument care să explice acest fapt.
1.

Bibliografie obligatorie: Andrei Marga, Argumentarea, EFES, Cluj, 2006; Steven Goldberg – Fads and Fallacies in the Social Sciences, Humanity Books, New York, 2003; 3. Darrell Huff – How to lie with Statistics, W. W. Norton & Co., London, 1993;
1. 2.

Bibliografie recomandată:
1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8.

Austin J. Freely – Argumentation and Debate. Critical Thinking for Reasoned Decision, Wadsworth Publishing Company, 1996; Stephen Toulmin: The Uses of Argument, Cambridge U.P., 2003; Alec Fischer, The Logic of Real Arguments, Cambridge University Press, 2005; Ernest Lepore, Meaning and Argument. An Introduction to Logic through Language, Blackwell, Malden Mass., Oxford, 2000; Steven Goldberg, Fads and Fallacies in the Social Sciences, Humanity Books, New York, 2003; Morris Cohen, Ernest Nagel, An Introduction to Logic and Scientific Method, Simon Publications, 2002; Austin J. Freely, Argumentation and Debate. Critical Thinking for Reasoned Decision, Wadsworth Publishing Company, 1996; Justus Buchler, The Concept of Method, Columbia University Press, New York and London, 1961
48

9. 10. 11. 12. 13.

Jurgen Habermas, Cunoaştere şi comunicare, Editura Politică, Bucureşti, 1983 N. R. Hanson, Patterns of Discovery, Cambridge University Press, 1958. Theodor Nickels (ed.), Scientific Discovery, Logic and Rationality, D. Reidel, Dordrecht, 1980 Henri Poincaré, Ştiinţă şi ipoteză, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986. Karl Popper, Logica cercetării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.

MODULUL V

ELEMENTE DE METODOLOGIE GENERALĂ
Obiective: a. să familiarizeze studenţii cu problematica specifică metodologiei generale b. să identifice asumpţiile fundamentale ale metodologiei şi distincţiile esenţiale cu care aceasta operează c. să distingă între fapte, teorii, interpretări d. să cunoască şi să identifice principalele metode implicate în cercetarea ştiinţifică Ghid de studiu: Parcurgerea acestui prim modul este necesară pentru a obţine o imagine de ansamblu asupra a ceea ce înseamnă metodologia generală în cercetarea ştiinţifică. Cursantul este încurajat ca înainte de a trece la studiul efectiv al acestui modul să îşi formuleze propriile opinii în legătură cu tematica abordată, iar după aceea să încerce să conştientizeze distanţa dintre propriile intuiţii şi teoriile expuse.

Unitatea I. Formularea problemei
Obiective: a. prezentarea concepţiei după care cunoaşterea ar fi rezolvare de probleme b. relevanţa relaţiei dintre întrebări şi răspunsuri pentru cunoaştere c. tipurile de întrebări Concepte cheie: rezolvare de probleme (problem solving), întrebări închise, întrebări deschise, cunoaştere ştiinţifică, întrebări narative, întrebări-dacă, întrebăricare şi întrebări-de ce Conduşi de o intuiţie fecundă, Charles S. Peirce şi, apoi, John Dewey au propus considerarea cunoaşterii ca rezolvare de probleme (problems solving) şi au

49

deschis era în care ne aflăm a înţelegerii mai profunde a întreprinderii umane de cunoaştere a lumii. Karl Popper a tras mai târziu o concluzie bogată în implicaţii „nu există observaţii pure, ele sunt îmbibate de teorii şi sunt călăuzite de probleme şi de teorii.”24 Problema, mai exact formularea problemei, precedă stabilirea stărilor de lucruri, chiar percepţia. Cu această asumpţie, o înteagă tradiţie, cea a empirismului şi a pozitivismului, în înţelegerea cunoaşterii a fost pusă sub semnul întrebării şi trimisă în istorie. Iar noile concepţii din psihologie au putut extrage consecinţe noi şi radicale. Nu refacem aici cursul istoric al importantei perspective ce aşează formularea problemei în punctul de plecare al cunoaşterii şi nici nu vom intra în detaliile teoriei cunoaşterii sau epistemologiei reconstruite din această perspectivă, ci ne vom opri doar asupra câtorva noţiuni introductive din sfera metodologiei generale, aflate în orizontul de interes al studiului argumentărilor. Cunoaşterea cea mai controlată de metode precise, susceptibile de formalizare, şi astfel cea mai evoluată, este cunoaşterea ştiinţifică. Orice cunoaştere, inclusiv cunoaşterea ştiinţifică, poate fi descrisă şi ca rezolvare de probleme, adică pe linia relaţiei între întrebări şi răspunsuri. Enunţurile şi teoriile, în care se precipită cunoaşterea, stau pe suportul unor întrebări, fie că sunt explicitate, fie că acestea au „căzut” în „magazia” întreprinderii de cunoaştere. Întrebările ce se pun în cunoaştere pot fi clasificate de la început în întrebări închise: adică întrebările „pentru care putem oferi o listă exhaustivă de răspunsuri, sau o schemă de răspunsuri, sau o metodă efectivă de construcţie a răspunsurilor permise”25 şi întrebări deschise: adică întrebările „la care se răspunde printr-o serie de enunţuri care poate fi comod continuată, după nevoie, fără ca natura răspunsului să sufere vreo schimbare.”26 De exemplu, „A fost Aristotel creatorul logicii ca ştiinţă?” este întrebare închisă, dar „ce-ţi vine în minte astăzi citind Organonul lui Aristotel?” este întrebare deschisă. Întrucât răspunsurile la aceste din urmă întrebări sunt, de fapt, relatări, întrebările deschise se mai numesc şi întrebări narative. Este însă de observat împrejurarea că mai importantă pentru metodologia generală a cunoaşterii, interferând cu clasificarea de mai sus, este clasificarea întrebărilor în întrebări-dacă, întrebăricare şi întrebări- de ce. Sunt întrebări-dacă întrebările la care se poate răspunde cu da sau nu („A fost Aristotel filosof grec?”), iar răspunsurile sunt mutual exclusive („A fost Aristotel prieten sau duşman sau indiferent pentru Platon?”). De întrebările-dacă este legată o semnificaţie a întrebării. Întrebarea ce are semnificaţie („Este Aristotel cel mai mare filosof grec?”) are şi sens, întrebarea ce nu are semnificaţie („Este Aristotel astăzi membru al Parlamentului European?”) nu are sens. Sunt întrebări-care întrebările cu privire la membrul sau membrii clasei care satisfac o funcţie (de exemplu, „Care este cel mai mare filosof grec?”, „Care sunt filosofii greci reprezentativi?” etc.) sau la predicatul ce revine unuia sau mai multor termeni („Care era formaţia lui Aristotel?”, „Unde au călătorit filosofii greci pentru a cunoaşte lumea?”). Întrebările-care sunt legate şi ele de o semnificaţie a întrebării. Întrebarea ce are semnificaţie („Care era formaţia lui Aristotel?”) are şi sens, întrebarea ce nu are semnificaţie („Care dintre automobilele actuale a fost preferat de Aristotel?”) nu are sens.

24 25

Karl Popper, Logica cercetării, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1981, p. 137. Ladislau Tondl, Situaţiile de rezolvare de probleme şi întrebările în ştiinţă, în Constantin Grecu (coord.), Logica întrebărilor şi aplicaţiile ei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1982, p. 240. 26 ibidem

50

Sunt întrebări-de ce întrebările care au la baza lor o aserţiune („Metalele se dilată prin încălzire”) şi vizează nu valoarea de adevăr a aserţiunii, ci cauza (explicaţia) fenomenului la care se referă aserţiunea („Care este cauza dilatării metalelor ce sunt încălzite?”). Carl Gustav Hempel27 a făcut distincţia între întrebăride ce epistemice sau care caută raţiuni („De ce Aristotel l-a criticat pe Platon?”) şi întrebări-de ce care caută explicaţia. („De ce se dilată metalele ce sunt încălzite?”), dar ultimele rămân prototipul întrebărilor-de ce. Se poate observa că cele trei feluri de întrebări ce se pun în situaţii de rezolvare de probleme solicită răspunsuri ce înlătură diferite incertitudini: „incertitudinea cu privire la valoarea de adevăr a propoziţieicare formează baza unei întrebări-care şi incertitudinea cu privire la justificarea extralogică a aserţiunii care formează baza unei întrebări-de ce”28. Teme de autoevaluare: 1. Daţi un exemplu de: întrebare-de ce, întrebare-care, întrebare-dacă 2. Care este diferenţa dintre o întrebare deschisă şi o întrebare închisă?

Unitatea II. Identificarea regularităţilor şi teoria
Obiective: înţelegerea principalelor metode de cercetare tipuri de metode de cercetare explicitarea conceptului de teorie tipologia teoriilor

a. b. c. d.

Concepte cheie: metoda concordanţei, metoda diferenţei, metoda variaţiilor concomitente, metoda reziduurilor, teorie Investigarea faptelor se întreprinde, în cunoaşterea evoluată – care este, în ipostaza ei maximă, ştiinţa – pentru a identifica iregularităţi cu caracter de lege. Această identificare se face prin inducţie, iar prima cercetare a inducţiei drept cale pentru a descoperi legile fenomenelor date în experienţă se datorează lui Francis Bacon. Plecând de la rezultatele obţinute de Francis Bacon, John Stuart Mill a formulat metodele inductive de aflare a cauzelor, ce constituie o parte clasică, importantă a metodologiei generale. Mill a pus problema departajării în complexul de condiţii ale apariţiei unui fenomen a fenomenului care este cauza lui eficientă reală. Pentru a delimita cauza producătoare în mulţimea condiţiilor Mill a identificat patru metode, pe care metodologia ulterioară le-a păstrat. a) metoda concordanţei, care procedează conform regulii: Dacă diferite antecedente ale unui fenomen a au o parte comună A ori de câte ori fenomenul a se produce, atunci A este cauza lui a. Adveniente causa, advenit effectus. În formulare sintactică, metoda concordanţei se prezintă astfel: ABC ADF
27

abc adf

Carl Gustav Hempel, Aspects of Scientific Method, The Free Press, Collier-Macmillan, New York, London, 1965, p. 334. 28 Ladislau Tondl, op. cit., p. 267.

51

deci A

AFG a

afg

S-a recurs la metoda concordanţei atunci când s-a stabilit, de pildă, că intensitatea magnetismului terestru survenea, împreună cu alte fenomene, ori de câte ori, cu o periodicitate de 12 ani, se încheia o revoluţie a planetei Jupiter. b) metoda diferenţei, care procedează conform regulii: Dacă în unele cazuri în care fenomenul a nu apare aflăm o împrejurare A ce nu apare, atunci A este cauza lui a. Sublata causa tolitus effectus. Sintactic metoda se prezintă astfel: ABCD BCD deci A a non a → a

S-a folosit metoda diferenţei atunci cans s-a stabilit că, lăsând, apoi scoţând aerul dintr-un clopot de sticlă, sub care s-a plasat o sonerie, prezenţa aerului duce la transmiterea sunetului. c) metoda variaţiilor concomitente, care procedează conform regulii: Dacă facem să varieze condiţiile de apariţie ale unui fenomen şi observăm că s-au produs variaţii în efectele sale, atunci conchidem că fenomenele variate sunt cauzele variaţiilor efectelor. Variante causa, variantus effectus. Sintactic: A1BCD A2BCD A3BCD deci A a1 a2 a3 a

S-a aplicat metoda variaţiilor concomitente atunci când s-a căutat confirmarea principiului inerţiei, conform căruia orice corp se mişcă rectiliniu şi uniform atâta vreme cât nu este influenţat de alte forţe şi s-a atestat că, la o variaţie a acţiunii exterioare, este afectată corespunzător tendinţa spre mişcarea rectilinie şi uniformă. d) metoda reziduurilor, care procedează conform regulii: Dacă scădem dintrun fenomen partea explicată, restul este efectul antecedentelor rămase. Manente causa, permanent effectus. În formulare sintactică: ABC abc B b C c deci A → a Aplicarea metodelor inductive de identificare a cauzelor nu duce întotdeauna la obţinerea cu certitudine a cauzei generale. În această situaţie recurgem la ipoteze. În cunoaştere dispunem în fiecare moment şi de anumite certitudini cu privire la cauzele fenomenelor, încât cunoaşterea nu se lasă redusă la un ansamblu de ipoteze. Ipoteza este explicaţia anticipată ce se supune verificărilor ulterioare. Din momentul în care ipoteza a fost confirmată se poate trece fără ezitare la teorie. Aceasta, teoria, este nivelul cel mai înalt al cunoaşterii – nivelul cunoaşterii sistematizate, ce are forţa de explicare a fenomenelor şi având această forţă o are şi pe

52

acea de stimulare a noi investigaţii şi mai ales de previzionare şi de sprijinire a acţiunilor luminate ale oamenilor. Termenul teorie ne vine din limba greacă veche în care însemna „vedere intelectuală”, „vizionare a unui spectacol”, în cadrul interpretării cunoaşterii drept „contemplare” a regularităţilor lumii. Conotaţia de astăzi a termenului reuneşte ceea ce s-a acumulat într-o lungă istorie a folosirii acestuia, în care teoria a fost concepută în câteva raporturi: raportul cu faptele date în experienţă, teoria fiind surprinderea a ceea ce leagă faptele şi le explică, aşadar a structurilor şi regularităţilor explicative; raportul cu acţiunea, teoria fiins o cunoaştere eliberată de constrângeri ce vin dinspre interese, decizii, urgenţe de acţiune; raportul cu practica, teoria fiind formularea normativă a cerinţelor de acţiune; raportul cu interpretarea, teoria fiind preluarea în enunţuri a datelor lumii accesibile oamenilor, fără a semnifica tabloul acestor date în raport cu universul, istoria umană, viaţa omului. Astăzi, cunoştinţele aupra teoriilor sunt, desigur, mult mai ample şi mai profunde. Se vorbeşte de „teorii empirice”, deci de teorii elaborate pe baze factuale, accesibile verificării prin experimente, dar şi de „teorii deductive”, adică de teorii elaborate, plecând de la anumite postulate şi teoreme, prin inferenţe deductive; de „teorii deterministe”, deci de teorii ce conţin explicaţii cauzale, dar şi de „teorii instrumentale”, adică de teorii ce servesc acţiuni anumite de intervenţie. Din punctul de vedere al teoriei argumentării ne interesează împrejurarea că orice teorie prezintă o unitate conceptuală, prin care înţelegem faptul că propoziţiile, termenii, raţionamentele, demontrările, argumentările, metodele sun tlegate sub aspect logic, în aşa fel încât funcţionează ca premise, concluzii, reguli de inferenţă. Desigur că unitatea conceptuală se asigură pe suportul unei unităţi semantice ce constă în împrejurarea că diversele componente ale teoriei au referinţa comună într-un anumit domeniu de fapte supus investigaţiei. În sfârşit, din punctul de vedere al teoriei argumentării ne interesează deductibiliatatea unor propoziţii din altele în cadrul teoriei şi cerinţelor logice cărora teoria trebuie să le facă faţă: consistenţa lăuntrică; consistenţa în raport cu teorii deja testate şi confirmate; independenţa propoziţiilor de bază (axiomele); valabilitatea intersubiectivă a propoziţiilor protocolare; satisfacerea regulilor logice în operaţiile de construcţie, verificare şi aplicare a teoriei. Mijloacele teoriei sunt eminamente mijloacele logicii. Metodele de sistematizare în cunoaştere sunt metode sprijinite direct de cultura logică. Metodele euristice pun în acţiune cultura logică pentru a extinde cunoaşterea noastră despre fenomene. Importanţa metodelor euristice este în creştere pe fondul constatării, făcută în multe domenii de investigaţii, după care cercetarea funcţionării unor modelări este o cale foarte productivă de cunoaşte profund fenomenele date în experienţă.

Teme de autoevaluare: 3. Daţi un exemplu de descoperiere ştiinţifică făcută folosind metoda concordanţei. 4. Daţi un exemplu de descoperiere ştiinţifică făcută folosind metoda diferenţei. 5. Daţi un exemplu de descoperiere ştiinţifică făcută folosind metoda variaţiilor concomitente.

53

6. Daţi un exemplu de descoperiere ştiinţifică făcută folosind metoda reziduurilor. 7. Daţi exemple de teorii empirice, teorii deductive, teorii deterministe. Bibliografie obligatorie: Andrei Marga, Argumentarea, EFES, Cluj, 2006; Andrei Marga, Raţionalitate, comunicare, argumentare, Editura Dacia, Cluj, 1991; 3. Andrei Marga, Metodologie si argumentare filosofică, Editura Dacia, Cluj, 1992;
1. 2.

Bibliografie recomandată:
1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8.

Austin J. Freely – Argumentation and Debate. Critical Thinking for Reasoned Decision, Wadsworth Publishing Company, 1996; Stephen Toulmin: The Uses of Argument, Cambridge U.P., 2003; Justus Buchler, The Concept of Method, Columbia University Press, New York and London, 1961 Jurgen Habermas, Cunoaştere şi comunicare, Editura Politică, Bucureşti, 1983 N. R. Hanson, Patterns of Discovery, Cambridge University Press, 1958. Theodor Nickels (ed.), Scientific Discovery, Logic and Rationality, D. Reidel, Dordrecht, 1980 Henri Poincaré, Ştiinţă şi ipoteză, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986. Karl Popper, Logica cercetării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.

54

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful