UNIVERSITATEA "DIMITRIE CANTEMIR'' DIN TÂRGU MUREŞ DEPARTAMENTUL DE STUDII MASTERALE Consiliere şi psihoterapie

Terapii de cuplu Prof. Dr. POPESCU SPERANTA

ABORDAREA COGNITIV-COMPORTAMENTALA IN TERAPIA DE FAMILIE

Student: ...................................................

1

‘Viata in doi’ este cel mai fascinant domeniu de studiu, nu numai pentru psihologii avizati, cat si pentru omul de rand, care in fiecare etapa a existentei sale se confrunta cu probleme, dificultati, suferinte generate de o comunicare defectoasa in familie – acel loc minunat ce ar trebui sa constituie adevarata pavaza impotriva greutatilor vietii. Vine o vreme cand grijile serviciului, mai ales in actuala si acuta lupta pentru ceea ce simbolic – si nu numai – numim supravietuire, demascarea mirajelor copilariei si pierderea parintilor sunt dramatic resimtite. Fiecaruia i se pare ca daca ar exista retete, daca s-ar scrie in carti cum sa-ti pastrezi partenerul, cum dragostea sa dainuie vejnic – casatoria si aderarea la statutul de familist ar fi mai simpla. Unicitatea noastra structurala, morala, cocnitiva si emotionala ne face sa receptam diferit trecerea anilor, dar dincolo de aceasta exista o relativa ciclicitate fireasca, mutuala, traversata oarecum universal si fara exceptii, de acea entitate spirituala nou creata si veche ca biblia insasi numita cuplu. Terapia de familie s-a nascut in 1950, a crescut intre anii 1960 si s-a maturizat in anii 1970. Perioada dintre anii 1975 – 1985 poate fii privita ca fiind varsta de aur a terapiei de familie. Acei ani au vazut inflorirea abordarilor cele mai imaginative si vitale de tratament, a fost o perioada plina de entuziasm si incredere. Terapeutii de familie poate aveau puncte de vedere diferite in ceea ce priveste tehnica, dar ei impartasiau optimismul si scopul comun. Tendintele dominante ale ultimelor decenii au fost constructionismul social (ideea ca experienta noastra este in functie de modul in care gandim despre aceasta), terapia narativa, abordarile integrative si o preocupare in crestere pentru problematica sociala si politica. Terapia de familie are o istorie scurta, dar un trecut indelungat. De multi ani terapeutii au rezistat la ideea de a vedea membrii familiei pacientului, pentru a salva caracterul privat al relatiei pacient – terapeut. Freudienii au exclus familia reala pentru a descoperii familia inconstienta, introvertita; rogerianii au tinut familia departe pentru a asigura o privire pozitiva neconditionata, iar pshihiatrii de spital au descurajat vizitele familiei deoarece ele puteau sa distruga mediul benign din spital. In momentul in care familia a devenit pacient s-a simtit nevoia

2

unor noi cai de gandire despre si de tratament ale problemelor umane. In anii de inceput, terapeutii de familie erau insufletiti de un simt senzational al entuziasmului si convingerii. Astazi, ca urmare a criticilor postmoderne, sanatatii institutionalizate si a renasterii psihiatriei biologice suntem mai putin siguri de noi insine. Terapeutii de familie de astazi au gestionat sinteza ideilor noi creatoare cu unele din cele mai bune modele timpurii. Dar, daca cercetam fiecare din modelele celebre in profunzime, v-om vedea si unele idei bune pe care le-am neglijat. Terapeutii de familie ne invata ca familia este mai mult decat o colectie de indivizi separati, ea este un sistem, un tot organic ale carui parti functioneaza intr-un fel care transcent carecteristicile individuale. Dar, chiar daca avem calitatea de membrii ai unui sistem de familie, nu incetam sa fim indivizi, cu inimi, minti si dorinte numai ale noastre. Chiar daca nu etse posibil sa intelegem oamenii fara sa luam in considerare contextul lor social – in special familia – am gresi daca ne-am limita numai la suprafata interactiunilor – la conportamentul social separat de experienta interna....Ideea este aceasta : pentru a pune la dispozitie un ajutor psihologic eficient si de lunga durata, psihoterapeutul are nevoe sa inteleaga si sa motiveze indivizii si sa influenteze interactiunile lor. Între anii 1970-1985, au înflorit faimoase şcoli de terapie, s-au înfiinţat centre de formare şi s-au studiat implicaţiile sociale ale noilor modele. Cele trei linii terapeutice principale individuale (comportamentală, psihanalitică şi experienţială) au dat naştere unor abordări de familie similare: terapii de familie psihodinamice, cognitiv comportamentale şi experienţiale, fiind completate de trei linii terapeutice ce nu au derivat din nici o terapie individuală, ci din revoluţia sistemică: terapia de familie structurală, strategică şi Bowniană (R. Schwartz, M. Nichols, 2001). Pionierii terapiei de familie au avut orientări clinice diferite şi pregătiri diverse, lucru care s-a reflectat în orientările care le-au succedat în epoca de aur a terapiei de familie. Întreaga complexitate a cîmpului terapiei de familie nu ar trebui să piardă din vedere ideea de la care a plecat: familia este contextul problemelor umane, şi ca toate grupurile umane, familia are o serie de proprietăţi

3

emergente - întregul nu este dat de suma părţilor. Indiferent de multitudinea şi varietatea proprietăţilor emergente, toate se împart în două categorii: de structură şi proces. Structura familiei include triunghiuri, subsisteme şi graniţe iar procesele care descriu interacţiunile în familie sunt: reactivitate emoţională, comunicare disfuncţională, circularitate - decît să caute sursa (cine a început) terapeuţii se concentrează pe înţelegerea şi tratarea problemelor ca pe o serie de reacţii şi reacţii la reacţii, în cercuri repetitive. Principalele şcoli de terapie de familie de obicei sunt grupate în literatura de specialitate în două mari grupe: şcolile clasice ale terapiei de familie şi şcolile recente ale terapiei de familie (M.P. Nichols, R.C. Schwartz, 2001). În prima grupă, a celor clasice, sunt incluse după aceeaşi autori: teoria lui Bowen, terapia de familie experienţială, terapia de familie psihanalitică, terapia de familie structurală, terapia de familie cognitiv-comportamentală. A doua grupă, cea a terapiilor care au suferit influenţa secolului XXI, include: terapia de scurtă durată, terapia narativă, modelul integrativ de terapie de familie, terapia de familie medicala şi psihoeducaţia, precum şi teme speciale cum ar fi feminismul şi terapia de familie, săracia şi clasele sociale, homosexualitatea şi lesbianismul, violenţa domestică etc. Dintre şcolile clasice ale terapiei de familie voi aborda doar terapia de familie cognitiv-comportamentală. Abordarea cocnitiv – comportamentala in terapia de familie Terapia cocnitiva de familie a urmat aceasi pfogresie ca terapia cocnitiva a cuplurilor – mai intai ca o componenta suplimentara a abordarii comportamentale si, apoi, mai mult ca un sistem cuprinzator de interventie.Munson (1993) observa ca existau cel putin 18 tipuri diferite de terapie cocnitiva folosita de practicieni diferiti. Abordarea cocnitiv-comportamentala care echilibreaza accentuarea cunoasterii si a comportamentului, ca o abordare mai extinsa si mai inclusiva prin concentrarea mai profunda asupra paternurilor interactiunii familiei. Relatiile de familie, perceptiile, emotiile si comportramentul sunt vazute ca exercitand o

4

influenta reciproca una asupra alteia, astfel o interferenta cocnitiva poate evoca emotia si comportamentul, iar emotia si comportamentul pot influenta perceptia. Abordarea cocnitiv-comportamentala a familiilor este compatibila cu teoria sistemica si include premisa ca membrii unei familii sunt influentati simultan si se influentiaza unul pe celalalt. In consecinta, comportamentul unui membru al familiei declanseaza comportamente, perceptii si emotii in ceilalti membrii care, in schimb, aleg perceptii, comportamente si emotii reactive in membrul familiei de origine. Asa cum acest proces se expune, volatilitatea dinamicii familiei creste, facand familia vulnerabila la spiralele negative ale conflictului. Terapeuţii de orientare comportamentistă au aplicat pricipiile teoriei învăţării pentru a antrena părinţii să-şi modifice comportamentele, să înveţe cuplurile tehnici de comunicare şi de rezolvare de probleme. Problemele de de comportament sunt privite ca fiind cauzate de patternuri disfuncţionale întărire între părinţi şi copii, sau între soţi. Simptomele familiei sunt considerate ca fiind nişte răspunsuri învăţate, achiziţionate involuntar şi întărite pe parcurs. Conform teoriei învăţării sociale, un comportament este învăţat şi menţinut de consecinţele sale, dar poate fi modificat în egală măsură prin modificarea acestor consecinţe. Tratamentul este determinat în timp şi centrat pe simptom. Abordarea cognitiv-comportamentală creează un echilibru între cogniţii şi comportament, se focalizează mai mult pe patternurile de interacţiune dintre membrii familiei şi constituie o bază pentru terapia sistemica. Relaţiile din familie, emoţiile, cogniţiile şi comportamentul, sunt văzute ca exercitând o influenţă mutuală asupra membrilor, aşa încât o inferenţă cognitivă poate declanşa comportamente, emoţii şi invers, menţinând în familiile disfuncţionale o buclă de feedback. Pe măsură ce acest proces de influenţare reciprocă se desfăşoară, se pot crea spirale negative de conflict. Odată cu creşterea numărului de persoane implicate în conflict, dinamica devine mai complexă, conflictul devenind mai uşor de escaladat. Epstein şi Schlessinger, (1996) citează patru modalităţi prin care cogniţiile, comportamentele, emoţiile membrilor familiei pot interacţiona, creând

5

un climat instabil: 1. cogniţiile, emoţiile şi comportamentul individului privind propria familie (de ex., persoana care se percepe ca retrasă faţă de membrii familiei); 2. acţiunile membrilor familiei faţă de individ; 3. acţiunile combinate (nu întotdeauna în consens) ale membrilor faţă de individ; 4. caracteristicile relaţiilor dintre ceilalti membri ai familiei. Beck accentuează importanţa schemei, sau a ceea ce numeşte el credinţe adânci. Teoria cognitiv-comportamentală nu spune că procesele cognitive sunt cauza tuturor comportamentelor din familie, dar accentuează că au un rol semnificativ în interrelaţionarea (Epstein, evenimentelor, În cogniţiilor, emoţiilor şi comportamentelor 1988). procesul terapeutic cognitiv-

comportamental, restructurarea credinţelor distorsionate are un impact esenţial asupra schimbării comportamentelor disfuncţionale. Într-o familie schema cognitivă funcţionează într-un mod similar, formându-se de fapt, schema familiei. Dattilio (1993,1998) sugerează că acestă schemă este formată din credinţe despre familie formate de-a lungul anilor, în urma integrării interacţiunilor dintre membri. Există două seturi de scheme: cea a familiei de origine şi cea legată de familie în general. Ambele influenţează felul în care individul gândeşte, simte sau se comportă în familie (credinţe despre cum ar trebui să fie relaţiile în familie, cum ar trebui să se poarte soţii între ei, ce probleme sunt suspecte de a apare în familie şi cum ar trebui rezolvate, ce responsabilităţi ar trebui să aibă fiecare membru, distribuţia rolurilor, ce costuri şi beneficii ar trebui să se obţina în urma mariajului, etc). Se deduce că este foarte important rolul familiei de origine a fiecărui partener în modelarea schemei familiei curente. Această schemă devine subiect al schimbării în functie de apariţia unor evenimente de viaţă semnificative (moarte, divorţ) sau în funcţie de rutina zilnică. Sfârşitul anilor ‘80 şi începutul anilor ‘90 este marcat de aplicarea mai intensă a modelului cognitiv-comportamental în terapia de familie de către Epstein, Schlessinger, Dryden. Mai recent, Datillio (1998) preluând modelul pionierilor, încearcă integrarea strategiilor cognitiv-comportamentale cu variate modele

6

terapeutice de cuplu, de familie, prin aceasta demonstrând compatibilitatea tehnicilor cognitiv-comportamentale cu alte modele terapeutice. Teoria. În anii 1970, terapia comportamentală aplicată la probleme de familie s-a dezvoltat în trei mari direcţii: educaţia părinţilor (parent training), terapia comportamentală de cuplu şi terapia sexuală. Premisa centrală a terapiei comportamentale este că un comportament este menţinut de consecinţele sale. Dacă un nou comportament nu oferă consecinţe mai plăcute, vechiul comportament va fi rezistent la schimbare. Ecuaţia comportamentală poate cuprinde termenii: stimul, răspuns, întărire. Întărirea presupune consecinţe care afectează rata comportamentului, prin accelerarea (se numesc întăritori) sau încetinirea (sunt numiţi inhibitori) lui. Consecinţele care întăresc un comportament se pot grupa în două categorii: pozitive, sau de recompensare, şi negative, sau aversive. Astfel, un părinte poate întări pozitiv un comportament al copilului -a face curat în cameră- prin recompensarea lui după ce a efectuat sarcina, sau negativ, prin a-l cicăli până face curat. Stingerea se produce când răspunsul nu este urmat de întărire. Neatenţia este de obicei cel mai bun răspuns la un comportament care nu ne place. Relaţia dintre un răspuns şi consecinţele sale defineşte cadrul ce guvernează acel răspuns. Schema de întărire descrie relaţia dintre răspuns şi apariţia consecinţelor. Când întărirea se realizează la intervale neregulate, răpunsul devine din ce în ce mai rezistent la stingere. Pentru mulţi, acest model terapeutic poate părea mecanicist deoarece ignoră sentimentele şi gîndurile oamenilor. Dacă acest lucru era valabil în trecut, astăzi terapeuţii au devenit din ce în ce mai conştienţi de necesitatea integrării behaviorismului cu teoriile cognitive. Evenimente interne cum ar fi cogniţiile, verbalizări şi sentimente sunt considerate astăzi ca mediatori care funcţionează ca stimuli în controlarea comportamentului. Terapeuţii au început să deplaseze interesul de la individul singur la relaţiile familiale, apelînd la teoria schimbului social (Thibaut şi Kelley, 1959). Conform acestei teorii, oamenii au tendinţa de a maximiza recompensele şi de a

7

minimaliza costurile. Aplicarea acestei teorii la relaţia maritală, ajută la înţelegerea mecanismelor de reciprocitate dezvoltate între soţi. Astfel, interacţiunile din cadrul cuplurilor care nu se înteleg, se caracterizeaza frecvent prin comportamente negative reciproce: dacă un partener reacţionează negativ, celălalt este înclinat să-i răspundă în acelaşi mod şi se produce un lanţ de interacţiuni negative (Gottman, 1979). Într-un cuplu reuşit, ambii parteneri se străduiesc să maximizeze recompensele reciproce şi să minimalizeze costurile. Pentru că behavioriştii s-au centrat pe comportamentele deschise, observabile, au avut tendinţa de a se centra pe beneficiile vieţii de familie în termenii unor evenimente tangibile şi manifeste. De aceea au omis faptul că beneficiile inconştiente sunt o sursă puternică de satisfacţie şi stabilitate în viaţa familiei, şi faptul că autoevaluarea are un rol important - în contextul vieţii de familie aceasta este influenţată de modelele anterioare (mai ales părinţi), şi de imaginea partenerului ideal, care poate să intre în contradicţie cu comportamentul real al partenerului de viaţă, generând puternice insatisfacţii. Abilităţile de comunicare sunt considerate cea mai importantă trăsătură a unei relaţii sănătoase (Gottman, Markman, Notarius, 1977; Jacobson, Waldron, Moore, 1980). Comunicarea clară îi ajută pe membrii familiei să discrimineze între evenimente şi să-şi îmbunătăţească abilităţile de a înţelege şi oferi suport. Conflictul este inerent vieţii de cuplu. Familiile care apelează la terapie vor de multe ori să se elibereze de problemele care-i copleşesc, întrucât singuri nu au abilităţile necesare de a face acest lucru. Aici iese în evidenţă componenta puternic educativă a acestui tip de terapie întrucât furnizează, îi învaţă pe indivizi o serie de abilităţi pentru a face faţă problemelor în prezent şi eventual pe viitor, dacă mai apar. În gândirea obişnuită se propagă deseori mitul că, pentru a face o relaţie să meargă, oamenii trebuie doar să se iubească si să se potrivească. Dar nimeni nu detaliază conţinutul expresiei „să se potrivească” şi se asteaptă ca potrivirea să vină de la sine. Mariajul perfect nu cade din cer, ci este produsul unui proces de învăţare reciproc, desfăşurat în timp şi permanent îmbunătăţit.

8

După Patterson şi Reid (1970), reciprocitatea există întotdeauna şi între părinţi şi copii: părinţii care se comportă aversiv faţă de copiii lor, primesc acelaşi lucru în schimb. Părinţii şi copiii dezvoltă patternuri de întăriri negative. Atunci când copiii devin conştienţi de aceste patternuri, pot deveni manipulativi. Schemele care contaminează relaţiile sunt învăţate în procesul de creştere în propria familie. O parte dintre aceste credinţe disfuncţionale sunt presupuneri despre rolurile familiale, în timp ce altele sunt presupuneri despre interacţiunile familiale în general. Aceste scheme formează osatura internă a formularilor tip"trebuie", a profeţiilor care se autoîmplinesc, citirea gândurilor, geloziei, neîncrederii care otrăveşte relaţiile interfamiliale prin distorsionarea răspunsurilor membrilor la diverse comportamente. Rolul terapeutului. „În terapia cognitiv-comportamentală terapeutul are un rol activ, directiv care implică în egală măsură procese precum: orientare, ghidare, colaborare, parteneriat. Putem sintetiza rolul şi atitudinea terapeutului în terapia cognitiv-comportamentală astfel:  Culege datele şi efectuează analiza funcţională a comportamentului  Explică, informează, dedramatizează,  Defineşte simptomul ţintă, identifică factorii de menţinere şi cercetează beneficiile secundare ale acestuia  Alege strategia terapeutică  Stimulează motivaţia de participare la terapie a pacientului  Aplică tehnica terapeutică  Pune capăt relaţiei terapeutice (conform contractului terapeutic)”(I.Dafinoiu, 2002). Terapeutul nu trebuie să fie într-un anumit fel (M.P.Nichols, R.C.Schwartz, 2001) ci trebuie să facă ceva. Terapeuţii de familie de orientare behavioristă pun accent pe prezent şi analizează secvenţe curente de comportament. Se subliniază rolul directiv al terapeutului care, totuşi, se pune în poziţia expertului. El decide care sunt comportamentele a căror frecvenţă va fi mărită sau scăzută. Pentru accelerarea comportamentului se aplică Principiul Premack (Premack, 1965): comportamentul cu o mare probabilitate de apariţie (mai ales
9

o activitate plăcută) devine întăritor pentru comportamentul cu mai mica probabilitate de apariţie. Clienţii se aşteaptă ca terapia să fie un fel de lecţie ce trebuie învăţată, iar terapeuţii acestui curent au tendinţa de a opera în stil didactic, construind un model tipic al problemei părinţilor, şi alegând soluţiile care ar fi folositoare. Dezavantajul este că, atunci când terapia se reduce numai la a preda şi educa, terapeuţii nu mai descoperă şi rezolvă conflictele responsabile de menţinerea problemelor şi nici nu le mai aduc în primul plan. Astfel că, avantajele terapiei cognitiv-comportamentale, de a fi o abordare directă cu strategii simple, devine un dezavantaj în mâinile unui terapeut care presupune în mod eronat că, dacă principiile de întărire sunt simple atunci aşa ar trebui să fie şi terapia. Ceea ce îi diferenţiază de alte abordari, este felul în care aplică principii experimentale la probleme clinice, şi atenţia cu care verifică rezultatele procedurii aplicate. Intervenţia. Mulţi terapeuţi de familie pornesc de la premisa că nu individul ci familia reprezinta problema, aşa că, întreaga familie ar trebui să o rezolve. Terapeuţii behaviorişti, pe de altă parte, acceptă punctul de vedere al părinţilor copilul reprezintă problema, şi în general, se întâlnesc cu un singur părinte, şi copilul (sunt terapeuţi care se întâlnesc cu ambii părinţi şi chiar cu ceilalţi fraţi). Părinţii sunt învăţaţi cum să aplice teoria învăţării pentru a-şi putea controla copiii, cuplurile sunt ajutate să substituie controlul aversiv cu cel pozitiv, partenerii cu probleme sexuale sunt ajutaţi să decondiţioneze anxietatea. Multitudinea de tehnici dezvoltate în timp, poate fi grupată în trei categorii: • Condiţionare operantă - foarte mult utilizată, deoarece întăririle folosite pot fi tangibile sau sociale (zâmbetul, mândria, atenţia). Tehnicile operante sunt: modelarea, "token economies" sau acumularea de economii, legătura condiţionată, managementul condiţionării şi "time out". Modelarea sau configurarea (Schwitzgebel si Kolb, 1964) constă în întărirea schimbării produsă cu paşi mici îndreptaţi spre scopul final. Strângerea de economii (Baer si Sherman, 1969) se foloseşte de un sistem de puncte şi steluţe recompensatoare care sunt primite de copil atunci când îndeplineşte un comportament de succes. La strângerea unui anumit număr de puncte copilul

10

este răsplătit cu o recompensă stabilită împreună cu el anterior programului. Kristin Robinson a dezvoltat un program de reducere a agresivităţii în fratrie, pornind de la această teorie (A group contingency program, 2000). Managementul condiţionării (Schwitzgebel, 1967) constă în a da şi a retrage recompense sau pedepse, în funcţie de comportamentul copilului. "Time out" (Rimm si Masters, 1974) reprezintă o pedeapsă prin care copilul este pus la colţ sau trimis în camera lui. • Conditionare clasică: implica modificarea răspunsurilor fiziologice. Mai comune sunt desensibilizarea sistematică (Wolpe), antrenamentul asertiv(Lazarus), terapii aversive (Risley,1968), terapii sexuale (Master şi Johson). Majoritatea acestor terapii sunt aplicate adulţilor în primul rând, şi aceştia la rândul lor, le pot aplica pe copiii lor. • Tehnici cognitiv-afective: includ stoparea gândurilor, terapia raţional-emotivă (Ellis), modelarea (Bandura), reatribuirea (Kanfer si Philips) şi auto-monitorizarea (Rimm si Masters). Terapia începe cu o evaluare extensivă. Procedurile variază de la clinică la clinică. Putem întâlni modelul SORKC (Kanfer si Philips 1970) în care: S-stimul, O-starea organismului, R-răspunsul ţintă, KC pentru natura şi contingenţa consecinţelor. Astfel de scheme sunt integrate, de fapt, în modele mult mai complexe în care răspunsul devine stimul pentru un alt răspuns. Comunicarea şi cauzalitatea devin circulare, explicaţia fiind dată în funcţie de punctul de vedere al observatorului. Evaluarea, ca prim stadiu în trainingul comportamental al părinţilor (Minuchin, 2001), implică definirea, observarea şi înregistrarea frecvenţei comportamentului ce trebuie schimbat, precum şi evenimentele care îl precedă şi urmează. Interviurile, de obicei cu mama, au ca scop obţinerea unei definiţii a problemei şi o listă de potenţiali întăritori. Observarea se poate face printr-o vizită la domiciliul clientului sau în spatele "oglinzii". Se mai pot administra, în completare, chestionare sau scale de evaluare de orientare specifica (J. Cottraux si M.Bouvard, 1996).

11

Stadiul măsurării şi analizei funcţionale, se desfăşoară prin înregistrarea şi observarea comportamentului ţintă (în clinică sau în mediul familial, de către terapeut şi părinti). În stadiul următor, terapeutul proiectează un program terapeutic care să satisfacă nevoile familiei. Scopul general al terapiei este de a-i învăţa pe participanţi să comunice sănătos şi echilibrat şi să achiziţioneze un set de abilităţi necesare în rezolvarea de probleme. Poate că unul dintre punctele forte ale acestei terapii este faptul că se concentrează atât de mult asupra procesului şi măsoară schimbarea, consecinţa fiind crearea unui set de insrtumente terapeutice foarte utile.

12

GLOSAR Terapie cognitiv comportamentala = tratament care subliniaza schimbarea atitudinii, precum si intarirea comportamentului Familia de origine = Parintii si rati unei persoane; se refera de obicei la familia nucleara de origine a unui adult. Familia extinsa = Reteaua relatiilor de rudenie de-a lungul mai multor generatii. Familia nucleara = Parintii si copiii acestora. Familii amestecate = Familii separate, unite prin casatorie, familii vitrege. Feedback = Reantoarcerea unei portiuni din ceea ce intra intr-un sistem, in special stunci cand este folosit pentru a mentine iesirea in limite predeterminate (feedback negativ) sau pentru a semnala nevoia de a modifica sistemul (feedback pozitiv). Modelare = Invatare observationala Miturile familiei = un set de cinvingeri bazate pe distorsionarea realitatii istorice si impartasirea de catre toti membri familiei care ajuta sa formuleze reguli care guverneaza functionarea familiei. Reformulare = Reetichetarea descrierii comportamentului unei familii pentru a o face mai predispusa la schimbare terapeutica; de exemplu, descrierea cuiva drept “lenes”, mai degraba decat ‘’depresiv”. Regresiune = Intoarcerea la un nivel mai putin matur de functionare in fata stresului. Reguli de familie = Un termen descriptiv pentru paternurile comportamentale redundante. Teoria schimbarii comportamentului = Explicarea comportamentului in relatii asa cum este mentinut de un raport al costurilor si beneficiilor.

13

BIBLIOGRAFIE

Iolanda Mitrofan, Nicolae Mitrofan. Elemente de psihologie a cuplului. Casa de editura si presa SANSA SRL Bucuresti 1994

Iolanda Mitrofan, Diana Vasile. Terapii fe familie. Editura SPER. Colectia Alma Mater. Bucuresti 2001

Michael P. Nichols si Richard C. Schwartz. Terapia de familie concepte si metode, editia a sasea

Dr. Simona Trifu. Cuplul o entitate veche ca biblia insasi, Editura viata medicala romaneasca, Bucuresti 2002

14

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful