Noţiuni generale de drept internaţional public

1. Aspecte generale

Dreptul internaţional public a devenit o ramură autonomă a dreptului odată cu apariţia statelor,
adică în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Sigur însă, nu se poate nega că unele instituţii de drept
internaţional public au existat înainte de apariţia statelor, încă din antichitate.Astfel putem menţiona
că în secolul VI î.e.n. statele Chinei antice au încheiat un tratat referitor la renunţarea la război şi
rezolvarea diferendelor dintre ele cu ajutorul unui arbitru; în India, legile lui Manu consemnau
existenţa unor misiuni diplomatice ad-hoc, tratatele erau considerate sacre, existau şi anumite reguli
de purtare a războiului, interzicându-se uciderea prizonierilor, folosirea mijloacelor periculoase cum
sunt săgeţile otrăvite, focul, etc;în Egiptul antic se menţionează existenţa unei corespondenţe
diplomatice cu Babilonul, dar şi cu alte state, cuprinsă în Tablele de la Tell-Amarna şi a tratatului de
prietenie şi alianţă denumit ,,tratatul sublim”, încheiat în 1292 î.e.n. între Ramses al-II-lea faraonul
Egiptului şi Hattuşil al- III- lea regele hitiţilor, considerat ca fiind cel mai vechi tratat.Cele mai sus
menţionate nu sunt însă singurele exemple care atestă existenţa unor instituţii de drept internaţional,
putând fi menţionate de asemenea şi relaţiile care se stabileau între cetăţile- state greceşti, precum şi
contribuţia Romei antice.
Evoluţia dreptului internaţional public este determinată de schimbările intervenite în cadrul
societăţii internaţionale, acesta reprezentând ansamblu de norme juridice care reglementează
raporturile ce se stabilesc în cadrul acestei societăţi. Dacă la început societatea internaţională a fost
formată în primul rând din state, ulterior au apărut şi alte subiecte de drept internaţional public,cum
ar fi de exemplu organizaţiile internaţionale interguvernamentale sau mişcările /popoarele care luptă
pentru eliberare .În altă ordine de idei putem afirma că numărul domeniilor în care se stabileau
relaţii internaţionale era restrâns, în societatea internaţională contemporană numărul acestora a
crescut şi diversificat Intensificarea relaţiilor internaţionale în domenii diverse ,precum şi apariţia
unui număr mare de subiecte de drept internaţional a determinat dezvoltarea şi perfecţionarea ordinii
juridice internaţionale.
În concluzie, obiectul reglementării în dreptului internaţional public îl constituie relaţiile
internaţionale interstatale şi/sau între alte subiecte de drept internaţional public, spre deosebire de
relaţiile din interiorul unui stat care formează obiectul de reglementare al dreptului intern.

1
 1.1. Definiţia dreptului internaţional public
Dreptul internaţional public poate fi definit ca totalitatea normelor juridice create de state( şi
celelalte subiecte de drept internaţional) pe baza acordului de voinţă- exprimate în tratate şi alte
izvoare de drept- în vederea reglementării relaţiilor dintre ele, norme a căror aducere la îndeplinire
este asigurată prin respectarea lor de bunăvoie, iar în caz de necesitate prin măsuri de constrângere
aplicate de către state în mod individual sau colectiv ori prin intermediul organizaţiilor
internaţionale.
1.1.1.Trăsăturile caracteristice ale dreptului internaţional public
În primul rând se observă că în lipsa unei autorităţi cu funcţii de legiferare, principalele
creatoare ale normelor de drept internaţional sunt statele, astfel se poate afirma că în acest caz(al
dreptului internaţional public) avem un drept de coordonare, spre deosebire de dreptul intern care
este un drept de subordonare. Nicolae Titulescu preciza că dreptul internaţional public este un drept
de coordonare, deoarece statele se găsesc, unele în raport cu celelalte în relaţii de independenţă , nu
de dependenţă.În relaţiile internaţionale, aprecia ilustrul diplomat statele au ,,obligaţia de a se
supune legii acceptate de ele în virtutea propriei lor suveranităţi”. În dreptul intern există o autoritate
cu funcţii legislative-parlamentul-, care elaborează normele dreptului intern. În dreptul internaţional
nu avem organe superioare statale cu atribuţii legislative, statele sau grupurile de state dau naştere
normelor de drept internaţional şi tot ele sunt destinatarele acestora, după cum se afimă în literatura
de specialitate statul este autor şi subiect al normelor internaţionale.
Dreptul internaţional public este rezultatul acordului de voinţă al statelor care compun la un
moment dat societatea internaţională.Statele în condiţii de egalitate şi pe baza liberului lor
consimţământ se pun de acord (realizează consensul) şi dau naştere normelor de drept internaţional.
Acordul de voinţă se realizează în cadrul unui proces sinuos, în cursul căruia se ajunge treptat,pe
cale de concesii şi compromisuri reciproce la soluţii acceptabile.
Modul de aplicare a normelor dreptului internaţional aduce în discuţie o altă trăsătură specifică.
În ordinea juridică internaţională nu există autorităţi ale administraţiei publice constituite
pentru urmărirea executării normelor, aşa cum există în dreptul intern al unui stat.În dreptul
internaţional public normele juridice nu sunt aduse la îndeplinire de o autoritate superioară, ci de
către state care acţionează de bunăvoie, iar în caz de nerespectare prin măsuri luate individual sau
colectiv, în baza unor tratate sau prin organizaţii internaţionale.
În ceea ce priveşte controlul executării normelor de drept internaţional,în ordinea juridică
internaţională nu avem un sistem de organe judecătoreşti, care să intervină şi să aplice sancţiuni
atunci când normele nu sunt respectate, ca în dreptul intern. Există tendinţa de a se consolida
2
jurisdicţia internaţională, dar în principiu nu este obligatorie fiind necesar pentru declanşarea
procedurii consimţământul expres şi prealabil al statului.Pe de altă parte sistemul sancţionator constă
în aplicarea de sancţiuni individuale sau colective,în principal fără folosirea forţei şi numai în mod
excepţional cu folosirea forţei armate.
Trăsăturile prezentate refectă faptul că dreptul internaţional public reprezintă o ordine juridică
structurată pe orizontală, aplicată unor subiecte suverane şi egale, iar dreptul intern este o ordine
juridică structurată pe verticală.
1.1.2. Dreptul internaţional public şi relaţiile internaţionale
Noţiunea de relaţii internaţionale desemnează raporturile care se stabilesc între subiectele
dreptului internaţional public. Bineînţeles că raporturile care se stabilesc între state reprezintă cea
mai mare parte a relaţiilor internaţionale, la acestea se mai adaugă relaţiile în care organizaţiile
internaţionale interguvernamentale, mişcările/popoarele care luptă pentru eliberare, inclusiv
Vaticanul participă în calitatea lor de subiecte de drept internaţional.. Astfel dreptul internaţional
public se aplică relaţiilor care se stabilesc între subiectele care există la un moment dat în societatea
internaţională şi numai atunci când acestea acţionează în această calitate.
1.1.3. Dreptul internaţional public şi politica externă a statelor
Stabilirea şi realizarea raporturilor de drept internaţional public au loc în cadrul politicii
externe a fiecărui stat. De aceea se poate afirma că între dreptul internaţional public şi politica
externă a statelor există raporturi de influenţare şi intercondiţionare Dreptul internaţional public
orientează şi influentează politica externă , statele fiind obligate să respecte normele şi principiile
dreptului internaţional în înfăptuirea politicii lor externe. Pe da altă parte politica externă apelează la
intrumentele dreptului internaţional pentru realizarea obiectivelor sale.
1.1.4. Dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat
În sfera dreptului internaţional public nu intră toate raporturile care prezintă un element de
extraneitate. Acest element poate rezulta din faptul că părţile sau una dintre părţile raportului juridic,
obiectul sau efectele acestuia sunt plasate în state diferite. Astfel de raporturi privesc persoane fizice
şi juridice şi intră în sfera de reglementare a dreptului internaţional privat.. Dreptul internaţional
privat reprezintă un ansamblu de norme juridice interne, specifice fiecărui stat, care reglementează
raporturile dintre persoane fizice sau juridice conţinând elemente de extraneitate.
1.1.5. Dreptul internaţional public şi curtoazia internaţională
Dreptul internaţional se deosebeşte de curtoazia internaţională(comitas gentium, comity,
courtoisie), cuprinzând practici, uzanţe, fără caracter juridic, pe care statele le urmează în relaţiile
dintre ele, pentru motive de comoditate, de convenienţă, ca o manifestare a respectului reciproc.
3
 Este vorba de practici care nu s-au dezvoltat ca norme de drept internaţional, adică nu au
dobândit valoare juridică obligatorie, sau de reguli care şi-au pierdut caracterul de norme de drept
internaţional. Dintre asemenea reguli se poate menţiona ceremonialul de trecere în revistă a gărzii de
onoare la primirea unui şef de stat străin, salutul între navele militare ale statelor în marea liberă etc.
Aplicarea regulilor de cuartoazie rămâne la libera apreciere a statelor, nedecurgând din
îndeplinirea unei obligaţii, dar contribuind la întreţinerea relaţiilor prieteneşti între state.
Nerespectarea lor nu declaşează mecanismul răspunderii internaţionale, nefiind obligatorii. Uneori
unele uzanţe de curtoazie pot deveni norme cutumiare,dobândind caracter obligatoriu, după cum se
poate întâmpla şi invers, adică normele juridice să-şi piardă caracterul obligatoriu şi să devină
uzanţe.
1.1.6. Dreptul internaţional şi morala
Distincţia dintre morală şi drept, mai ales dintre morală şi dreptul internaţional a fost des
contestată în literatura de specialitate. Se susţine că absenţa unei autorităţi suprastatale internaţionale
care să impună aplicarea normelor de drept internaţional, ne-ar îndreptăţii să susţinem că în ultimă
instanţă dreptul internaţional nu este decât o morală internaţională.Afirmaţia făcută nu poate fi
susţinută, deoarece este adevărat că o serie de principii şi norme ale dreptului internaţional sau
desprins din morală, dar ulterior acestea au dobândit caracter juridic.
1.1.7.Dreptul transnaţional
Raporturile juridice care se stabilesc în baza unor contracte încheiate între un stat şi mari
societăţi transnaţionale, prin natura lor, depăşesc sfera dreptului internaţional public, dar nu îşi
găsesc locul nici în dreptul intern al statelor. Existenţa unor asemenea contracte care reglementează
regimul de exploatare a unor resurse naturale, a unor sectoare extinse de servicii sau alte acţiuni care
depăşesc graniţele naţionale au dat naştere unui anumit tip de reglementări considerat ca ,,drept
transnaţional”.

1.2.Raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern

În încercarea de a se stabili natura raportului care există între cele două sisteme de drept s-au
conturat opinii contrare, care au determinat apariţia a două şcoli de gândire diametral opuse:
dualismul şi monismul.
În lumina dualismului, promovat de doctrinele pozitiviste, dreptul intern şi dreptul internaţional
ar reprezenta două sisteme juridice distincte, care acţionează pe planuri diferite, cu domenii diferite
de aplicare şi fără comunicare între ele, avâns izvoare distincte şi destinatari deosebiţi. Monismul

4
susţinut de exponenţii ,,şcolii normativiste”, consideră dreptul ca pe o structură unitară, compusă din
norme obligatorii, indiferent dacă acestea sunt adresate indivizilor, statelor sau altor entităţi.
În cadrul monismului s-au elaborat două orientări:
 monismul cu primatul dreptului internaţional asupra dreptului intern,
 monismul cu primatul dreptului intern asupra dreptului internaţional.
Analizându-se cele două curente de gândire s-a ajuns la concluzia că de fapt ele nu reflectă sub
nici o formă raportul dintre dreptul intern şi dreptul internaţional. Nu se poate afirma că avem două
sisteme de drept separate, fără nici o legătură între ele, după cum nu se poate susţine primatul unui
sau altuia.Între cele două sisteme de drept există raporturi complexe, de intercondiţionare şi
armonizare, cu unele prevalenţe în anumite domenii sau în anumite etape ale unui sistem sau ale
celuilalt.
Din analiza societăţii internaţionale contemporane rezultă tendinţa de a se acorda prioritate
dreptului internaţional, aspect confirmat de jurisprudenţa internaţională, dar şi de Constituţiile mai
multor state.
Constituţia României consacră dualismul, dar şi monismul cu primatul dreptului internaţional.
Astfel art. 11-Dreptul internaţional şi dreptul intern consacră dualismul :
(1) „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin
din tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii
contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc după revizuirea Constituţiei.”,
însă art. 20 consacră monismul cu primatul dreptului internaţional în ceea ce priveşte domeniul
drepturilor omului.
(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi
aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu
celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcoedanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale
ale omului, la care România este parte, şi legile interne. Au prioritate reglementările
internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia şi legile interne conţin dispoziţii mai
favorabile.

5
 2. Izvoarele dreptului internaţional
2.1. Noţiune
Acordul de voinţă reprezintă fundamentul dreptului internaţional public, astfel după cum am
văzut statele îşi pun de acord voinţele, determinând apariţia normelor de drept internaţional. Însă
acest acord poate fi probat şi devine relevant numai prin intermediul mijloacelor juridice în care
norma se concretizează:tratatul, cutuma şi celelalte izvoare ale dreptului internaţional.dreptul
internaţional public analizând problema izvoarelor face distincţie între izvoare materiale şi izvoare
formale.
Izvoarele materiale sau reale privesc realitatea internaţională supusă reglementării. Realitatea
socială care trebuie avută în vedere în ,,construcţia” juridică internaţională priveşte: ceea ce este în
momentul convenirii normelor de drept internaţional, ceea ce ar putea fi ,evoluţia eventuală a
relaţiilor internaţionale supuse reglementării şi ceea ce este dorit a se obţine prin principiile şi
normele juridice ,,construite”. Fără a nega importanţa acestor izvoare în continuare ne von ori numai
asupra izvoarelor formale ale dreptului internaţional.
Izvoarele formale ale dreptului internaţional sunt acele mijloace juridice care exprimă sau
indică un acord de voinţă între două sau mai multe state (sau alte subiecte de drept internaţional) şi,
care, în orice caz, consacră o normă de conduită, indiferent de caracterul său general sau particular.
2.2. Art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie
,, 1. Curtea, a cărei funcţie este să soluţioneze, în conformitate cu dreptul internaţional,
diferendele ce-i vor fi supuse va aplica:
(a) convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli espres
recunoscute de statele în litigiu;
(b) cutuma internaţională, ca dovadă a unei practice generale acceptată ca reprezentând
dreptul;
(c) principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate,
(d) hotărârile judecătoreşti şi doctrina specialiştilor celor mai calificaţi ai diferitelor
state, ca mijloace auxiliare pentru determinarea regulilor de drept.
2. Prezenta dispoziţie nu aduce atingere dreptului Curţii de a soluţiona o cauză ex aequo
et bono, dacă părţile sunt de acord cu aceasta.”
Articolul menţionat face parte din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, care face parte din
Carta O.N.U. din 1945 şi la care sunt părţi toate statele membre O.N.U. Se apreciază că art. 38
realizează o enumerare a izvoarelor dreptului internaţional, precizăm că este doar o enumerare care
6
nu are caracter limitativ, deoarece pe lângă izvoarele menţionate, ulterior au apărut şi altele care nu
sunt conţinute în acest articol. De fapt , remarcăm că în realitate acest text nu şi-a propus să
reglementeze problema izvoarelor, ci a descris natura dreptului pe care curtea să-l aplice, a stabilit
mijloacele juridice pe care aceasta le va folosi pentru a stabili drepturile şi obligaţiile părţilor într-o
cauză supusă judecăţii.Pe de altă parte s-a recunoscut distincţia între izvoare principale(tratate,
cutumă şi principii) şi mijloace auxiliare(hotărârile judecătoreşti şi doctrina).Deşi art. 38 din Statutul
CIJ nu stabileşte o ierarhie între aceste izvoare, se poate aprecia că instanţa va aplica mai întâi o
dispoziţie ce rezultă din tratate, apoi în lipsa acestora va aplica o dispoziţie cutumiară şi ulterior
principiile generale de drept.
Pe lângă izvoarele menţionate de art. 38 din Statutul CIJ mai pot fi adăugate actele
organizaţiilor internaţionale şi actele unilaterale ale statelor.
În concluzie izvoarele dreptului internaţional sunt:
 tratatul,
 cutuma internaţională,
 principiile generale de drept,
 mijloacele auxiliare de determinare a normelor de drept internaţional,
 echitatea,
 actele unilaterale ale statelor,
 actele organizaţiilor internaţionale.
2.2.1. Tratatul- este cel mai important izvor de drept internaţional.Tratatul poate fi definit ca
actul jurdic ce exprimă în mod expres acordul de voinţă dintre state(sau şi alte subiecte de drept
internaţional9, încheiat în formă scrisă şi guvernat de dreptul internaţional în scopul de a crea,
modifica sau abroga norme de drept internaţional.
2.2.2. Cutuma
Cutuma este cel mai vechi izvor de drept internaţional , care însă nu şi-a pierdut din importanţă,
deşt tratatului ocupă un loc primordial.
Definiţie- Cutuma este o practică generală, relativ îndelungată şi repetată a statelor,
considerată de ele ca dănd expresie unei reguli de conduită cu forţă juridică obligatorie, adică unei
reguli de drept.Analizându-se definţia cutumei s-a ajuns la concluzia că se pun în discuţie două
elemente: unul material sau obiectiv, iar al doilea fiind elementul psihologic sau subiectiv.
Elementul material-este desemnat prin expresia ,, practică generală”, adică orice
comportament al unui stat sau al altui subiect de drept internaţional care relevă o atitudine conştientă

7
a autorului faţă de o situaţie juridică internaţională sau de o normă de drept internaţional.În
consecinţă este luată în considerare în primul rând practica statelor care acţionează în plan
internaţional prin anumite entităţi.Şeful statului, şeful guvernului, ministrul de externe şi în anumite
limite reprezentanţii diplomatici pot angaja statele în plan internaţional, practica acestora putând fi
considerată ca parte a practicii internaţionale în cadrul procesului cutumiar. De asemenea se
apreciază că practica organelor interne legislative şi judiciare poate constitui ,alături de practica
organelor executive acte materiale ale statelor în formarea cutumei. Exemplele enumerate nu sunt
singurele, practica internaţională cuprinzând o sferă mult mai largă.
Practica trebuie să fie largă şi reprezentativă , adică comună unui număr mare de state, însă nu
este necesar ca aceasta să fie universală. Se poate forma o normă pe cale cutumiară şi între un număr
restrăns de state care sunt animate de aceleaşi interese. În acest caz pot fi menţionate cutumele
regionale sau cutumele formate chiar între două state.Nu este necesar ca marile puteri să participe la
formarea practicii pentru ca aceasta să devină normă cutumiară.
Practica trebuie să fie generală, uniformă sau concordantă, acelaşi stat trebuie să se comporte în
acelaşi mod în toate ocaziile legate de problema în cauză.Norma cutumiară necesită o perioadă de
timp pentru a se forma, această perioadă poate fi mai scurtă sau mai îndelungată. Schimbările
intervenite în societatea internaţională contemporană au determinat apariţia unor norme cutumiare
într-o perioadă mult mai scută de timp.Se discută despre noţiunea de cutumă instantanee, ceea ce nu
ar fi în acord totuşi cu definiţia cutumei. Perioada de timp este necesară, chiar dacă este mai scurtă,
deoarece statele trebuie să reacţioneze, să-şi definească poziţia.
Elementul subiectiv-opinio iuris sive necessitatis-convingerea că reprezintă dreptul sau
necesitatea. Existenţa unei practici generale, aplicată în mod repetat în raporturile dintre state nu este
suficientă, trebuie să se mai adauge convingerea că aceasta constituie o obligaţie juridică. Statele
trebuie să aibă convingerea că ele acţionează în baza unor obligaţii juridice şi că nerespectarea
acestei atrage răspunderea internaţională. În lipsa elementului subiectiv nu suntem în prezenţa unei
cutume, ci mai degrabă în prezenţa unei reguli de curtoazie internaţională.
Dovada cutumei este dificilă, deoarece trebuie făcute cercetări pentru determinarea existenţei
elementelor cutumei. Sarcina probei revine statului care o invocă pentru a revendica un drept, fie
pentru a se apăra ămpotriva unei pretenţii care este considerată nefondată. Pentru ca un act să fie
luat în considerare în dovada cutumei, el trebuie să fie public, adică să fie comunicat cel puţin unui
singur stat.
Dacă un stat a formulat obiecţiuni la formarea unei norme cutumiare, aceasta nu-i poate fi
opozabilă, cu condiţia ca obiecţiunile să fi fost constant menţinute.Statele care iau naştere după
8
terminarea procesului cutumiar nu pot refuza aplicarea acestora, ci pot eventual declanşa procesul
de formare a noi norme cutumiare, favorabile intereselor lor.
2.2.3.Principiile generale de drept
Principiile generale de drept, menţionate în art. 38 din Statutul CIJ pot fi definite ca nucleul
comun al experienţei şi conştiinţei juridice a statelor, care sintetizează anumite standarde sau
elemente de experienţă juridică, acceptate în ordinea juridică internă a tuturor statelor, chiar dacă nu
se regăsesc întotdeauna înscrise în dreptul pozitiv al acestora.
În concluzie se poate afirma că principiile generale de drept fac parte din dreptul naţional al
tuturor statelor şi sunt folosite în plan internaţional pentru acoperirea lacunelor dreptului
internaţional.Nu trebuie să se confunde principiile generale de drept cu principiile fundamentale ale
dreptului internaţional.
Ca exemple de principii generale de drept, pot fi menţionate:
• buna- credinţă în îndeplinirea obligaţiilor asumate,
• legea specială derogă de la legea generală,
• autoritatea lucrului judecat,
• principiul răspunderii pentru prejudiciul cauzat,
• nimeni nu poate fi judecător şi parte.
2.2.4.Mijloacele auxiliare de determinare a normelor de drept internaţional
Art. 38 din Statutul CIJ include în categoria mijloacelor auxiliare hotărârile judecătoreşti şi
doctrina celor mai calificaţi specialişti în drept internaţional public.
Hotărârile instanţelor judiciare şi arbitrale internaţionale sunt mijloace de aplicare şi interpretare
a dreptului internaţional, neavând rol în crearea normelor sale.De altfel art. 59 din Statutul CIJ le
înlătură caracterul de precedent prin menţionarea faptului că ele nu au forţă juridică obligatorie
decât pentru părţile în litigiu şi numai pentru cauzele pe care le soluţionează.În consecinţă
judecătorul nu dă naştere normelor de drept ,ci doar interpretează sau constată existenţa unor norme
de drept internaţional public.
Doctrina celor mai calificaţi specialişti este constituită atât din lucrările acestor sprcialişti, dar şi
de lucrările elaborate în cadrul organizaţiilor ştiinţifice internaţionale cum sunt: Asociaţia de Drept
Internaţional, Institutul Internaţional de Drept spaţial, lucrări care au ca obiect elaborarea unor
proiecte de codificare a diferitelor probleme de drept internaţional public. Doctrina nu este
creatoarea normelor de drept având rolul de a constata, sistematiza sau interpreta normele dreptului
internaţional.

9
 2.2.5. Actele organizaţiilor internaţionale
Actele organizanizaţiilor internaţionale cunoscute sub denumirea de rezoluţii, decizii,
declaraţii nu sunt prezăzute de art. 38 din Statutul CIJ.În categoria acestora pot fi incluse actele care
formează dreptul intern al organizaţiei şi actele referitoare la înfăptuirea obiectivelor
organizaţiei.Prima categorie nu intră în discuţie ,deoarece nu are relevanţă pentru problema
izvoarelor.În ceea ce priveşte actele referitoare la înfăptuirea obiectivelor organizaţiei avem rezoluţii
cu caracter obligatoriu şi rezoluţii cu caracter de recomandare. În cadrul exemplelor de rezoluţii cu
caracter obligatoriu pot fi menţionate rezoluţiile Consiliului de Securitate al O.N.U., prin care se
determină conduita statelor membre stabilindu-se drepturi şi obligaţii pentru acestea.Rezoluţiile
Adunării Generale O.N.U. nu au caracter obligatoriu, statele membre fiind libere de a se conforma
acestora sau nu. Rezoluţiile Adunării Generale O.N.U. îmbracă forma declaraţiilor sau rezoluţiilor şi
conţin anumite norme de comportament adresate statelor membre, fiind adoptate prin consens sau
prin vot. Rezoluţiile sub formă de declaraţii sunt considerate ,, mijloace auxiliare de determinare a
regulilor de drept”.
2.2.6.Actele unilaterale ale statelor
Actul unilateral, după cum rezultă şi din denumire, este actul generat de un singur subiect de
drept internaţional(în cazul nostru statul), care este susceptibil să producă efecte juridice în
raporturile internaţionale, fie angajând subiectul de la care emană, fie creând drepturi şi obligaţii
pentru alte subiecte de drept internaţional. Unii autori de drept internaţional public contestă calitatea
de izvor de drept internaţional a actelor unilaterale datorită faptului că acestea sunt manifestări
unilaterale de voinţă şi acest aspect contravine fundamentului dreptului internaţional care este
acordul de voinţă.Actele unilaterale au fost introduse în categoria izvoarelor de jurisprudenţa
internaţională.
Exemple de acte unilaterale:
⇒ recunoaşterea, care este actul prin care un stat consideră legitimă o stare de lucruri, o
pretenţie sau constată o situaţie nouă ori opozabilitatea faţă de el a unor acte juridice ale altui
stat;
⇒ renunţarea, este actul unilateral care are ca obiect abandonarea unor drepturi;
⇒ promisiunea este actul unilateral ce dă naştere unor drepturi în avantajul terţilor;

10
 ⇒ notificarea este un act solem prin care se aduce la cunoştinţa unui stat sau mai multor state
un fapt determinat ce produce efecte juridice.

2.2.7.Echitatea
Recurgerea la echitate în soluţionarea unor speţe aduse în faţa CIJ, trebuie să fie rezultatul
acordului de voinţă al statelor, acord consemnat într-un compromisul prin care se sesizează
judecătorul sau arbitrul.Judecătorul poate aplica echitatea în vederea adaptării unei norme de drept
la particularităţile unei anumite speţe, completarea lacunelor dreptului sau în cazul înlocuirii
dreptului, când se consideră ca inechitabilă norma de drept.Echitatea a fost folosită în practica CIJ
ca regulă accesorie, alături de regulile de drept, ceea ce a permis ajungerea la soluţii echitabile.

3. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional

3.1. Aspecte generale

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional sunt acelea care au drept conţinut norme de
aplicaţie universală, cu nivel maxim de generalitate şi un caracter imperativ, ce dau expresie şi
protejează valori internaţionale fundamentale în raporturile dintre subiectele dreptului internaţional
public.
Principiile au apărut şi dezvoltat în cadrul raporturilor dintre state odată, cu evoluţia şi
dezvoltarea dreptului internaţional, de-a lungul diferitelor epoci istorice, reflectând condiţiile şi
cerinţele social-economice corespunzătoare acestor epoci.Conţinutul, numărul şi sfera lor de
aplicare sunt într-o continuă dezvoltare şi îmbogăţire.Ca principii ale dreptului internaţional ele au o
natura identică cu natura acestui drept, adică sunt expresia acordului de voinţă al statelor manifestat
prin cutumă şi tratate.
Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public au fost consacrate într-o serie de
documente internaţionale cum sunt: Carta O.N.U.,Declaraţia Adunării Generale O.N.U. din 1970
referitoare la ,,principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state
în conformitate cu Carta O.N.U.”, Actul Final de la Helsinki (1975) şi altele.
Carta O.N.U. conţine următoarele principii: egalitatea suverană a statelor, îndeplinirea cu bună-
credinţă a obligaţiilor asumate, reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale, nerecurgerea la
forţă şi la ameninţarea cu forţa împotriva integrităţii teritoriale sau a independenţei politice,
neamestecul în treburile interne.

11
 Declaraţia din 1970 cuprinde următoarele principii: egalitatea suverană a statelor,
autodeterminarea popoarelor, neamestecul în treburile interne ale statelor, cooperarea internaţională,
nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa, rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor
internaţionale, îndeplinirea cu bună- credinţă a obligaţiilor internaţionale.
Actul Final de la Helsinki din 1975 exprimă hotărârea fermă a statelor participante de a de a
respecta următoarele principii de importanţă primordială: egalitatea suverană, respectarea drepturilor
inerente suveranităţii, nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa, inviolabilitatea frontierelor,
integritatea teritorială a statelor, reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale, neamestecul în
treburile interne, respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, inclusiv a libertăţii de
gândire, conştiinţă, religie sau de convingere, egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul
popoarelor de a dispune de ele însele, cooperarea între state, îndeplinirea cu bună credinţă a
obligaţiilor internaţionale.
Între principiile fundamentale ale dreptului internaţional nu se poate realiza o ierarhizare, ele
fiind interdependente, respectarea unuia însemnând respectarea tuturor celorlalte, încălcarea unuia
înseamnâd încălcarea celorlalte.Normele care reglementează principiile fundamentale au caracter
imperativ fiind cunoscute în literatura de specialitate ca norme de jus cogens.Acestea sunt norme
acceptate şi recunoscute de comunitatea internaţională de state în ansamblu ei, ca norme de la care
nici o derogare nu este permisă şi care nu pot fi modificate decât prin norme având acelaşi caracter.
Principiile fundamentale se caracterizează prin maximă generalitate tridimensională:
 sub aspectul domeniilor de aplicare-sunt aplicabile tuturor domeniilor relaţiilor
internaţionale;
 al conţinutului juridic- sunt rezultatul unui proces de maximă generalizare şi abstractizare a
normelor şi regulilor dreptului internaţional;
 al sferei creatorilor şi destinatarilor- sunt rezultatul acordului de voinţă al marii majorităţi a
statelor, şi se aplică tuturor statelor, precum şi altor subiecte de drept internaţional.
3.2.Principiul egalităţii suverane
Fiecare stat este obligat să respecte egalitatea suverană şi individualitatea celorlalte state,
precum şi toate drepturile inerente suveranităţii şi pe care le cuprinde suveranitatea lor, între care
dreptul fiecărui stat la egalitate juridică, la integritate teritorială, la libertate şi independenţă politică.
Fiecare stat este, de asemenea, obligat să respecte dreptul celuilalt de a-şi alege şi dezvolta sistemul
politic, social, economic şi cultural, precum şi dreptul de a-şi stabili legile şi reglementările.

12
 În dreptul internaţional toate statele au drepturi şi obligaţii egale, fiind obligate să respecte
dreptul celuilalt de a defini şi conduce în mod liber relaţiile sale cu alte state. Statele au dreptul de a
aparţine sau nu organizaţiilor internaţionale, de a fi parte sau nu la tratatele bilaterale sau
multilaterale, inclusiv dreptul de a fi parte sau nu la tratatele de alianţă, statele au dreptul la
neutralitate etc.

3.3. Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa

Statele se vor abţine în relaţiile lor reciproce, ca şi în general în relaţiile lor internaţionale, de a
recurge la folosirea forţei sau la ameninţarea cu forţa, fie împotriva integrităţii teritoriale sau a
independenţei politice a oricărui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile O.N.U..Nu poate
fi invocată nici o justificare pentru a se recurge la folosirea forţei sau la ameninţarea cu forţa în
contradicţie cu acest principiu.
În consecinţă, statele se vor abţine de la orice act care constituie o ameninţare cu forţa sau o
folosire directă sau indirectă a forţei împotriva altui stat.De asemenea, ele se vor abţine de la orice
manifestare de forţă în scopul de a face un alt stat să renunţe la deplina exercitare a drepturilor sale
suverane. De asemenea, ele se vor abţine în relaţiile lor reciproce şi de la orice act de represalii cu
forţa.
Nici o asemenea folosire a forţei sau ameninţare cu forţa nu va fi utilizată ca mijloc pentru a
rezolva diferendele sau problemele dintre ele.
De la acest principiu-pe cale de excepţie- dreptul internaţional permite folosirea forţei în trei
situaţii:
 pe baza hotărârii Consiliului de Securitate, conform capitolului VII din Carta O.N.U.;
 în cazul exercitării dreptului de autoapărare individuală sau colectivă împotriva unui atac
armat(art. 51 din Carta O.N.U.)
 în cazul exercitării dreptului popoarelor la autodeterminare
3.4. Principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale
Statele sunt obligate să rezolve diferendele prin mijloace paşnice, astfel încât să nu fie puse în
pericol pacea,securitatea internaţională şi justiţia. Ele se vor strădui cu bună-credinţă şi într-un spirit
de cooperare să ajungă la o soluţie rapidă şi echitabilă pe baza dreptului internaţional. În acest scop,
ele vor recurge la mijloace ca negocierea, ancheta, medierea, concilierea arbitrajul,pe cale judiciară,
prin recurgerea la organisme sau acorduri regionale ori prin alte mijloace paşnice la alegerea lor.În
cazul în care nu se ajunge la o soluţie prin folosirea unuia dintre mijloacele paşnice,părţile la
diferend vor continua să caute o modalitate acceptabilă pentru a reglementa paşnic diferendul.

13
 Statele se vor abţine de la orice acţiune, care ar putea agrava situaţia astfel încât să pună în
pericol menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi prin aceasta să facă şi mai dificilă
reglementarea paşnică a diferendului.
În consecinţă, conţinutul principiului are două componente: obligaţia generală de soluţionare
paşnică a diferendelor şi dreptul de liberă alegere a mijloacelor de soluţionare.

3.5. Principiul neamestecului în treburile interne ale altor state

Statele au obligaţia de a se abţine de la orice intervenţie, directă sau indirectă, individuală sau
colectivă, întreburile interne sau externe care intră în competenţa naţională a altui stat, oricare ar fi
relaţiile lor reciproce.Ele se vor abţine de la orice formă de intervenţie armată sau de ameninţare cu
o asemenea intervenţie împotriva altui stat participant. De asemenea ele au obligaţia de a se abţine,
în orice împrejurare, de la orice alt act de constrângere militară sau politică, economică sau de altă
natură, tinzând să subordoneze intereselor lor exercitarea de către un alt stat a drepturilor inerente
suveranităţii sale şi prin aceasta să obţină un avantaj oarecare. În consecinţă, ele se vor abţine de la
sprijinirea, directă sau indirectă, a activităţilor teroriste sau a activităţilor subversive sau altele
îndreptate spre răsturnarea violentă a regimului altui stat.
În perioada actuală se înregistrează tendinţe tot mai accentuate de legiferare, în cazuri strict
determinate, a unui drept de intervenţie umanitară sau democratică.
3.6. Principiul cooperării
Cooperarea dintre state se va realiza în toate domeniile şi în conformitate cu scopurile şi
principiile Cartei Naţiunilor Unite. Statele vor dezvolta o cooperare pe bază de egalitate, urmărind
să promoveze înţelegerea şi încrederea reciprocă, relaţiile amicale şi de bună-vecinătate, pacea
internaţională, securitatea şi justiţia. Ele se vor strădui să ridice bunăstarea popoarelor şi să
contribuie la înfăptuirea aspiraţiilor lor, la realizarea progresului în domeniile economic, ştiinţific,
tehnologic, social, cultural şi umanitar.
3.7. Principiul egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptul popoarelor de a dispune de
ele însele.
În virtutea principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor de a dispune de ele
însele,toate popoarele au dreptul de a-şi determina statutul lor politic intern şi extern, fără nici un
amestec din afară şi de a înfăptui conform voinţei lor dezvoltarea politică, economică, socială şi
culturală.Statele au obligaţia de a se abţine de la orice măsură de constrângere care ar priva
popoarele de dreptul lor la autodeterminare, au dreptul să caute şi să primească un sprijin, conform
scopurilor şi principiilor Cartei O.N.U..

14
 3.8.Principiul îndeplinirii cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale(pacta sunt
servanda)
Statele au obligaţia de a-şi îndeplini cu bună- credinţă obligaţiile asumate în conformitate cu
dreptul internaţional, atât obligaţiile ce decurg din principiile şi normele general recunoscute ale
dreptului internaţional, cât şi obligaţiile ce decurg din tratate sau alte acorduri la care ele sunt părţi.
În exercitarea drepturilor suverane, inclusiv a dreptului de a-şi stabili legile şi reglementările,
ele se vor conforma obligaţiilor ce le revin în virtutea dreptului internaţional.În caz de conflict între
obligaţiile izvorâte din acordurile internaţionale şi obligaţiile membrilor O.N.U. în virtutea art. 103
din Carta O.N.U. ,vor prevala acestea din urmă.
3.9. Principiul respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Statele au obligaţia de a respecta drepturile omului şi libertăţile fundamentale, inclusiv
libertatea de gândire, conştiinţă, religie sau de convigere pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex,
limbă sau religie.
Se va promova şi încuraja exercitarea efectivă a drepturilor civile, politice, economice,
sociale, culturale şi altele, care decurg din demnitatea inerentă a persoanei umane şi sunt esenşiale
pentru libera şi deplina sa dezvoltare.
Se vor lua toate măsurile pentru a se respecta dreptul minorităţilor naţionale la egalitate în faţa
legii, li se va acorda posibilitatea deplină de a se bucura în mod efectiv de drepturile şi libertăţile
fundamentale, în acest mod protejându-se interesele lor legitime în acest domeniu.
Recunoaşterea importanţei universale a drepturilor omului, determină respectarea universală şi
efectivă a lor şi o mai bună realizare a cooperării dintre state.
3.10 Inviolabilitatea frontierelor
Frontierele sunt inviolabile şi, în consecinţă, statele se vor abţine de la orice atentat împotriva
acestor frontiere, se vor abţine de la orice act de acaparare a întregului sau a unei părţi din teritoriul
unui stat.
3.11 Integritatea teritorială a statelor
Statele se vor abţine de la orice acţiune incompatibilă cu scopurile şi principiile Cartei O.N.U.,
împotiva integrităţii teritoriale, a independenţei politice sau a unităţii oricărui stat participant şi în
special de la orice asemenea acţiune care constituie o folosire a forţei sau ameninţarea cu forţa.
Teritoriul unui stat nu poate fi făcut obiectul unei ocupaţii militare sau a altor măsuri de folosire
directă sau indirectă a forţei în contradicţie cu dreptul internaţional. Nici o ocupaţie de această
natură nu va fi recunoscută ca legală.

15
 4.Subiectele dreptului internaţional
4.1. Noţiunea de subiect al dreptului internaţional
În raporturile juridice internaţionale sunt implicate entităţi diferite, cu interese şi scopuri
diverse, care trebuie armonizate pentru ca relaţiile internaţionale să se desfăşoare în mod normal,
adică în conformitate cu normele şi principiile fundamentale ale dreptului internaţional.
În literatura de specialitate s-a subliniat că subiectele raporturilor juridice internaţionale sunt
destinatarii normelor şi principiilor fundamentale ale dreptului internaţional. Totodată subiectele
raporturilor juridice internaţionale participă şi la formarea şi elaborarea normelor de drept
internaţional. Aşadar subiectele dreptului internaţional sunt entităţi care participă la crearea
normelor de drept internaţional, au calitatea de destinatari direcţi ai acestor norme, precum şi
capacitatea de a-şi asuma şi exercita drepturi şi de a dobândi obligaţii în cadrul ordinii juridice
internaţionale.
În doctrina şi în practica relaţiilor internaţionale sunt cunoscute două categorii de subiecte:
subiecte originare şi subiectele derivate.
Statele sunt subiectele originare ale dreptului internaţional, au capacitate deplină ,putând fi
parte la orice raport juridic internaţional.. Subiectele derivate sunt acele entităţi implicate în
raporturile juridice internaţionale, cărora statele le conferă statutul, prin acordul lor de voinţă.în
această categorie intră organizaţiile internaţionale, naţiunile care luptă pentru eliberare, la care se
adaugă Vaticanul ,care se bucură de un statut special.
4.2. Statul-subiect principal al dreptului internaţional
Statul este subiectul originar, direct şi nemijlocit al dreptului internaţional, având capacitatea
deplină de a-şi asuma totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional.Calitatea de
subiect de drept internaţional a statului este rezultatul firesc al suveranităţii sale şi nu depinde de
recunoaşterea lui de alte state, suveranitatea se manifestă asupra teritoriului şi persoanelor situate pe
teritoriul statului. Deci suveranitatea constituie temeiul politic şi juridic al personalităţii
internaţionale a statului ,ea aparţinând statelor indiferent de puterea, mărimea sau gradul lor de
dezvoltare.
Pentru ca o entitate să aibă personalitate juridică de drept internaţional se cer întrunite
următoarele elemente: populaţia, teritoriul, o autoritate guvernamentală independentă în luarea
deciziilor şi ,,capacitatea de a intra în relaţii cu alte state”.
Populaţia reprezintă o colectivitate permanentă şi organizată, relativ numeroasă. Populaţia unui
stat cuprinde totalitatea persoanelor- cetăţeni, străini, persoane fără cetăţenie sau cu dublă cetăţenie ,
refugiaţi sau persoane strămutate.- care trăiesc pe teritoriul statului respectiv şi sunt supuse
16
jurisdicţiei sale.. Statul, în cadrul exercitării competenşei sale suverane, stabileşte situaţia juridică a
populaţiei sale reglementând prin acte legislative interne, statutul juridic, drepturile şi obligaţiile
tuturor categoriilor de persoane.Unele probleme referitoare la populaţie reclamă cooperarea
internaţională.Astfel de probleme privesc cooperarea internaţională în domeniul drepturilor omului,
protecţia diplomatică, bipatridia şi apatridia, precum şi regimul juridic al străinilor, dreptul de azil,
situaţia refugiaţilor.
Teritoriul de stat este spaţiul geografic alcătuit din suprafeţe terestre, acvatice şi marine, din
solul, subsolul şi spaţiul aerian asupra căruia statul ăşi exercită suveranitatea sa deplină şi exclusivă.
Teritoriul de stat se compune din: spaţiul terestru, spaţiul acvatic şi spaţiul aerian.
4.2.1. Drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor.
Statul este titularul unui ansamblu de drepturi şi obligaţii în plan internaţional.
Sunt considerate ca drepturi fundamentale ale statului:
 dreptul la existenţă,
 dreptul la suveranitate,
 dreptul la pace şi securitate,
 dreptul la egalitate suverană,
 dreptul de a dispune asupra propriilor destine,
 dreptul la integritate teritorială şi inviolabilitatea frontierelor,
 dreptul la autoapărare,
 dreptul asupra resurselor naturale,
 dreptul la cooperare,
 dreptul de a participa la tratate,
 dreptul de a deveni mambru în organizaţiile internaţionale, dreptul la un tratament
nediscriminatoriu.
Obligaţiile sunt corelative drepturilor şi se referă la:
 respectarea personalităţii altor state, inclusiv a drepturilor acestora,
 nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa,
 respectarea inviolabilităţii frontierelor şi integrităţii teritoriale a altor state,
 rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor internaţionale, îndeplinirea cu bună credinţă
a obligaţiilor internaţionale asumate,
 protecţia mediului sub toate componentele sale.

17
 4.2.2. Neutralitatea statelor
Până în secolul al- XIX-lea a existat neutralitatea ocazională, apoi a apărut conceptul de
neutralitatea permanentă. Neutralitatea ocazională semnifica atitudinea unui stat de neparticipare la
un anumit conflict sau război. Neutralitatea permanentă constă în următoarele obligaţii: de a nu face
parte din alianţe politico-militare sau chiar economice ce au ca obiectiv pregătirea participării la
război, de a nu permite utilizarea teritoriului pentru pregătiri militare, manevre sau pentru instalarea
de baze militare, de a nu deţine, produce sau experimenta arme nucleare.
State cu statut de neutralitate permanentă:Elveţia, Austria, Laosul, Malta.

4.3. Organizaţiile internaţionale interguvernamentale.

Organizaţiile internaţionale interguvernamentale sunt subiecte derivate ale dreptului
internaţional, beneficiind de o personalitate juridică limitată, limitele acesteia fiind determinate de
actul de constituire al organizaţiei.
Organizaţia internaţională este o asociere de state, constituită printr-un tratat, având o
constituţie proprie şi organe comune şi de asemenea o personalitate juridică distinctă de cea a
statelor care o compun.
4.4. Mişcările de eliberare naţională
Mişcările de eliberare naţională se bucură de capacitate juridică. În dreptul internaţional,
naţiunile şi popoarele care luptă pentru eliberarea lor se bucură de anumite drepturi, chiar înainte de
a se constitui în state independente, cum ar fi: dreptul la autodeterminare, dreptul la protecţie
internaţională împotriva crimei de genocid şi dreptul de a banaficia de regulile de purtare a
războiului prevăzute de Convenţiile de la Geneva (1949) şi de Protocolul de la Geneva (1977).
Pentru recunoaşterea mişcărilor de eliberare naţională sunt necesare potrivit doctrinei
următoarele condiţii:
 existenţa unor organe proprii de conducere, care să exercite o autoritate efectivă asupra unei
părţi însemnate a teritoriului ţării,
 existenţa unei forţe organizate, capabile să lupte până la capăt pentru eliberare naţională.
Recunoaşterea legitimităţii luptei şi a caltăţii de mişcare de eliberare naţională atrage după sine
acordarea de drepturi privind capacitatea juridică a mişcării.
Capacitatea juridică a mişcării de eliberare se manifestă prin:
-dreptul acesteia de a participa la lucrările O.N.U. în calitate de observator,
-dreptul de a beneficia de ajutoare,

18
 - persoanele combatante din mişcările de eliberare naţională sunt tratate drept combatanţi, deci
li se aplică regulile dreptului umanitar
-recunoaşterea unui drept de legaţie,
- dreptul de a încheia tratate internaţionale,
- dreptul de a desfăşura acţiuni de luptă, inclusiv prin folosirea forţei,
- dreptul la autoapărare şi neamestec în treburile interne.
4.5. Vaticanul
Vaticanul reprezintă centrul bisericii catolice.Acesta nu întruneşte elementele deplinei
statalităţi, el având jurisdicţie suverană, dar nu suveranitate asupra teritoriului, calitatea sa de subiect
de drept internaţional are caracter limitat.
4.6. Statutul individului în plan internaţional
Calitatea de subiect de drept internaţional a individului a determinat multe controverse în plan
internaţional.
Cei care susţin că individul este subiect de drept internaţional, arată că individul poartă
răspunderea pentru: fapte considerate infracţiuni în convenţiile internaţionale ( pirateria,traficul de
stupefiante, genocidul), dar şi pentru crimele de război, crime împotriva umanităţii şi păcii
În primul caz, autorii care nu susţin calitatea de subiect de drept internaţional a individului, vin
şi argumentează că individul răspunde de fapt în faţa instanţelor interne. Într-adevăr faptele sunt
prevăzute în convenţii, dar statele îşi armonizează legislaţia internă cu cea internaţională,astfel că
individul vinovat de săvârşirea unor astfel de fapte răspunde în plan intern.În cazul crimelor de
război şi a crimelor împotriva umanităţii şi păcii, autorul răspunde ,dar aceasta este o consecinţă a
răspunderii statului.
Ca atare individul nu poate fi considerat subiect de drept internaţional, dar nu poate fi negat
nici faptul că individul beneficiază de un anumit statut în cadrul acestui drept.

19