Capitolul 1

Dragostea este temelia
Dennis şi Brenda nu înţelegeau ce se întâmplă cu Beni, fiul lor în vârstă de opt ani. Fusese un elev peste medie şi continua să‑şi facă temele, dar în ultimul an se descurca mai greu cu şcoala. Deseori se întâmpla să meargă la învăţătoare după ce rezolvaseră un exerciţiu şi îi cerea să i‑l explice din nou. O solicita chiar şi de opt ori pe zi, cerând explicaţii suplimentare. Să fi fost de vină auzul sau, pur şi simplu, nu înţelegea? L‑au dus la doctor pentru a‑i testa auzul, iar un consilier şcolar i‑a făcut un test de capacitate. Beni auzea perfect, iar nivelul său de înţelegere era normal pentru un copil de clasa a treia. Mai erau şi alte lucruri care îi îngrijorau la fiul lor. Câteodată, Beni avea un comportament de‑a dreptul antisocial. Învăţătoarea obişnuia să îşi ia prânzul împreună cu elevii săi din clasa a treia, iar Beni îi împingea uneori pe ceilalţi copii pentru a sta cât mai aproape de ea. În timpul pauzelor, îşi părăsea colegii ori de câte ori învăţătoarea apărea pe terenul de joacă; fugea la ea şi îi punea întrebări lipsite de importanţă, îndepărtându‑i pe ceilalţi. Iar dacă în pauză învăţătoarea participa la vreun joc, Beni încerca să o ţină de mână. Părinţii se întâlniseră deja cu învăţătoarea de trei ori, dar nici ei, nici ea, nu reuşiseră să găsească o explicaţie. Vesel şi independent în primii doi ani de şcoală, Beni era acum inexplicabil de „lipicios“. Pe de altă parte, se certa mult mai des cu sora lui mai mare, însă

16

Cele 5 limbaje – la vârsta copilăriei

Dragostea este temelia

17

părinţii presupuneau că era vorba doar de o fază temporară prin care trecea băiatul. Când cei doi părinţi s‑au înscris la cursul meu, „O căsnicie înfloritoare“, şi mi‑au povestit despre Beni, erau tare îngrijoraţi din cauza comportamentului fiului lor. „D‑le Chapman, ştim că acesta e un curs despre căsnicie şi poate întrebările noastre vi se vor părea deplasate, a spus Brenda, dar Dennis şi cu mine ne‑am gândit că ne‑aţi putea da nişte sfaturi.“ Apoi mi‑a descris comportamentul labil al băiatului. I‑am întrebat pe cei doi părinţi dacă modul lor de viaţă suferise vreo schimbare în ultimul an. Dennis mi‑a spus că era agent de vânzări, fiind plecat pe teren două nopţi pe săptămână. Restul zilelor era acasă de la ora 6 după‑masa până la 7:30 dimineaţa, timp în care îşi pregătea actele pentru serviciu sau se uita la televizor. La sfârşit de săptămână obişnuia să meargă la câte un meci de fotbal, deseori luându‑l şi pe Beni cu el. Dar în ultimul an nu mai făcuse asta. „E prea mare agitaţia. Prefer să urmăresc meciurile la televizor.“ „Dar tu, Brenda? am întrebat. S‑a schimbat ceva în viaţa ta în ultimele luni?“ „Da, oarecum, a spus ea. Timp de trei ani, de când Beni a început să meargă la grădiniţă, am lucrat cu jumătate de normă. Dar anul acesta mi‑am luat o slujbă cu normă întreagă, aşa că ajung acasă mai târziu. Bunicul îl ia pe Beni de la şcoală şi apoi băiatul stă la bunici cam o oră şi jumătate până mă duc eu după el. Iar în serile când Dennis lipseşte, Beni şi cu mine luăm cina la părinţii mei, apoi venim acasă.“ Se făcuse deja timpul să înceapă cursul, când am avut impresia că încep să înţeleg ce se petrecea cu Beni. Aşa că le‑am făcut o propunere. „Eu voi vorbi acum despre căsnicie, dar aş vrea ca voi să vă gândiţi cum ar putea fi aplicate în relaţia voastră cu Beni principiile pe care vi le voi împărtăşi. Iar la sfârşitul cursului aş vrea să ştiu la ce concluzii aţi ajuns.“ Cei doi păreau puţin surprinşi că încheiam discuţia fără să le fi dat vreo soluţie, dar se arătară dornici să‑mi asculte rugămintea.

La încheierea seminarului, după plecarea celorlalţi participanţi, Dennis şi Brenda au venit în grabă la mine, părând că tocmai descoperiseră ceva neaşteptat. „D‑le Chapman, cred că de‑abia acum am înţeles ce se întâmplă cu Beni, spuse Brenda. Când aţi vorbit despre cele cinci modalităţi de exprimare a iubirii, ne‑am dat seama că limbajul preferat de Beni este timpul pe care îl petrecem împreună cu el. Privind înapoi la ultimele cinci sau şase luni, am realizat că i‑am acordat mai puţină atenţie decât înainte. Când lucram cu jumătate de normă, eu îl luam pe Beni de la şcoală în fiecare zi, iar în drum spre casă făceam tot felul de lucruri împreună, luam o gustare sau ne opream în parc. Când ajungeam acasă, Beni îşi făcea temele, iar după cină ne jucam adesea împreună, mai ales în serile când Dennis nu era acasă. Toate astea s‑au schimbat de când am început să lucrez şi îmi dau seama că i‑am acordat mult mai puţină atenţie ca înainte.“ Apoi m‑am uitat la Dennis, iar el a spus: „În ce mă priveşte, înainte obişnuiam să îl iau pe Beni cu mine la meciurile de fotbal, şi acum îmi dau seama că, de când nu mai merg la meciuri, nu mai avem prea multe lucruri de făcut împreună, ca între tată şi fiu... Beni şi cu mine nu am mai petrecut prea mult timp împreună în ultimele câteva luni.“ „Cred că tocmai v‑aţi dat seama de nevoia de afecţiune a băiatului, le‑am spus. Dacă veţi reuşi să îi satisfaceţi această nevoie, sunt convins că veţi observa o schimbare în comportamentul lui.“ Le‑am sugerat câteva modalităţi esenţiale prin care pot să‑şi exprime dragostea în momentele petrecute împreună şi l‑am sfătuit pe Dennis să‑şi rezerve timp pentru Beni. Am îndemnat‑o apoi pe Brenda să încerce să facă, împreună cu fiul ei, acele lucruri pe care le făcea înainte ca ea să lucreze cu normă întreagă. Amândoi păreau nerăbdători să treacă la fapte. „S‑ar putea să fie implicaţi şi alţi factori, am spus, dar dacă vă veţi planifica să petreceţi un anumit timp cu Beni, iar apoi veţi apela şi la celelalte patru moduri de exprimare a dragostei, cred că veţi observa o schimbare radicală a comportamentului lui.“

18

Cele 5 limbaje – la vârsta copilăriei

Dragostea este temelia

19

Ne‑am luat la revedere. Nu am mai primit nici o veste de la Dennis şi Brenda şi, ca să fiu sincer, nu m‑am mai gândit la ei. Însă doi ani mai târziu, aflându‑mă din nou în Wisconsin pentru alt seminar, au venit la mine şi mi‑au adus aminte de discuţia noastră. Feţele lor erau radioase; ne‑am îmbrăţişat şi apoi m‑au prezentat prietenilor lor pe care îi aduseseră cu ei la curs. „Povestiţi‑mi despre Beni“, am spus. M‑au privit zâmbind şi au zis: „Beni este foarte bine. Am vrut să vă scriem de multe ori, dar nicicum nu am apucat să o facem. După ce am povestit atunci cu dumneavoastră, ne‑am dus acasă şi am făcut ce ne‑aţi sfătuit. În următoarele luni i‑am acordat multă atenţie lui Beni. Peste două sau trei săptămâni am observat într‑adevăr o schimbare remarcabilă a felului de a se comporta la şcoală. De fapt, învăţătoarea ne‑a cerut să ne întâlnim din nou. Ne‑am speriat. Însă de data asta voia să ştie ce am făcut cu Beni de se schimbase atât de mult.“ Învăţătoarea le‑a spus că băiatul nu mai avea comportamentul negativ de până atunci: nu îi mai împingea pe ceilalţi copii din preajma ei, în timpul prânzului, nu mai venea la catedră să îi pună tot felul de întrebări. Atunci Brenda i‑a explicat cum, după ce a mers la un curs împreună cu soţul ei, au început să‑i comunice băieţelului dragostea pe înţelesul lui. „I‑am spus că ne‑am propus să îi acordăm lui Beni cât mai mult timp“, zise ea. Aceşti părinţi au învăţat să vorbească limbajul dragostei propriu fiului lor, să îi spună „te iubesc“ într‑un mod pe care el îl putea înţelege. Povestea lui Beni m‑a încurajat să scriu această carte. Prima mea carte despre modalităţile de comunicare a dragostei explică de ce partenerul se simte iubit când noi ne exprimăm dragostea folosind limbajul înţeles de el. Cele cinci limbaje ale dragostei arată, într‑un întreg capitol, cum puteţi recunoaşte limbajul prin care copilul vostru înţelege cel mai bine că îl iubiţi. În continuare, împreună cu Ross Campbell, vă vom arăta cum ar putea cele cinci căi de exprimare a dragostei să îl ajute pe copilul vostru să se simtă iubit.

Faptul că vă exprimaţi dragostea pe înţelesul copilului vostru nu înseamnă că el nu va face năzdrăvănii mai târziu. Înseamnă însă că el va şti că îl iubiţi, iar asta îi va da siguranţă şi speranţă; iar pe voi vă va ajuta să vă creşteţi copilul în aşa fel încât să devină un om demn de încredere. Dragostea este temelia tuturor lucrurilor. Lucrul esenţial în creşterea unui copil este afecţiunea care trebuie să existe între acesta şi părintele său. Nimic nu va merge cum trebuie atâta timp cât nevoia de dragoste a copilului nu este împlinită. Numai copilul care se simte îngrijit şi iubit din tot sufletul va putea da ce‑i mai bun din el. Poţi să îţi iubeşti copilul cu adevărat, dar dacă nu îi comunici dragostea pe înţelesul lui, el nu se va simţi iubit. Umplerea rezervorUlUi emoţional Exprimându‑ţi dragostea pe înţelesul copilului tău, îi vei umple „rezervorul emoţional“ cu dragoste. Când copilul se simte iubit, este mult mai uşor să îl educi şi să îl disciplinezi decât atunci când acest „rezervor emoţional“ este gol. Fiecare copil este înzestrat cu un asemenea rezervor emoţional, din care îşi extrage puterea de‑a lungul copilăriei şi mai apoi al adolescenţei. Aşa cum maşinile sunt puse în mişcare de combustibilul din rezervor, tot aşa copiii noştri „se hrănesc“ din rezervorul lor emoţional. Noi suntem datori să le alimentăm în permanenţă acest rezervor, pentru ca ei să funcţioneze aşa cum trebuie şi să dea rezultatele aşteptate. Cu ce umplem însă aceste rezervoare? Cu dragoste, desigur, dar o dragoste care să asigure copilului dezvoltarea corectă şi sănătoasă. Noi avem datoria să alimentăm rezervorul emoţional al copilului cu o dragoste necondiţionată, căci adevărata dragoste nu poate fi altfel decât necondiţionată. Dragostea necondiţionată este acea dragoste absolută care îl acceptă pe copil pentru ceea ce este, iar nu pentru ceea ce face. Părintele trebuie să îşi iubească

20

Cele 5 limbaje – la vârsta copilăriei

Dragostea este temelia

21

copilul indiferent de ceea ce face (sau nu face) acesta. Din păcate, adesea părinţii dau dovadă de o dragoste condiţionată, o dragoste care depinde de diverşi factori exteriori. Aceasta este condiţionată de rezultatele copilului şi se manifestă de multe ori prin cadouri, recompense şi favoruri acordate copilului care se comportă aşa cum îşi doresc ei. Fără îndoială, este necesar să ne educăm şi instruim copiii, dar numai în condiţiile alimentării permanente a rezervorului lor emoţional. Iar acest rezervor trebuie alimentat cu un „combustibil“ de primă calitate: dragostea necondiţionată. Copiii noştri sunt înzestraţi cu nişte „rezervoare de dragoste“ care aşteaptă să fie umplute, şi asta cu regularitate, căci ele se pot goli uneori. Doar dragostea necondiţionată poate preveni apariţia unor sentimente precum vinovăţia, teama, nesiguranţa sau dezgustul de propria persoană. Numai oferindu‑le copiilor noştri o dragoste necondiţionată vom fi în stare să îi înţelegem cu adevărat şi să le cizelăm comportamentul. Monica provenea dintr‑o familie cu venituri modeste. Tatăl ei lucra undeva nu departe de casă, iar mama avea o slujbă cu jumătate de normă. Amândoi erau nişte oameni harnici, care se mândreau cu casa şi cu familia lor. Seara, tatăl fetiţei pregătea cina, iar apoi împreună cu Monica spălau şi ştergeau vasele. Ziua de sâmbătă era destinată treburilor casnice, iar seara mergeau în oraş să mănânce un hot dog. Duminică dimineaţa întreaga familie mergea la biserică, iar seara se întâlnea cu rudele. Când Monica şi fratele ei erau mai mici, părinţii obişnuiau să le citească ceva aproape în fiecare zi. Acum, de când erau la şcoală, mama şi tata îi ajutau să‑şi facă temele. Părinţii îşi doreau ca amândoi copiii să meargă la facultate, dacă ei înşişi nu avuseseră această şansă. La şcoală, Monica avea o prietenă, Ştefana. Cele două fete erau în aceeaşi clasă şi se înţelegeau bine, de multe ori luându‑şi prânzul împreună. Dar ele nu se vizitau niciodată acasă. Dacă ar fi făcut‑o, ar fi observat că vieţile lor sunt diferite. Tatăl Ştefanei, un agent de

vânzări plin de succes, câştiga foarte bine, asigurând familiei sale un trai îmbelşugat. Dar cea mai mare parte a timpului era plecat de acasă. Mama Ştefanei era asistentă medicală, iar fratele ei studia la o şcoală particulară în alt oraş. Ştefana fusese şi ea la o şcoală din altă localitate timp de trei ani, până când îşi implorase părinţii să o lase să frecventeze şcoala publică locală. Pentru că tatăl său lipsea mai tot timpul, iar mama era atât de ocupată cu serviciul, de cele mai multe ori familia ei lua masa în oraş. Cele două fete au fost prietene bune până în clasa a noua, când Ştefana s‑a înscris la un liceu din alt oraş, aproape de bunicii săi. În primul an, ele şi‑au scris una alteia, dar apoi Ştefana a început să fie curtată de băieţi, aşa că scrisorile au devenit din ce în ce mai rare şi în cele din urmă au încetat cu desăvârşire. Monica a legat alte prietenii şi peste un timp a început să se întâlnească cu un băiat nou venit la şcoala ei. Iar după ce familia Ştefanei s‑a mutat din oraş, Monica nu a mai aflat nimic despre ea. Ar fi fost însă foarte mâhnită să afle că, după ce se căsătorise şi făcuse un copil, Ştefana fusese arestată pentru trafic de droguri. Petrecuse câţiva ani în închisoare, iar în acest timp soţul ei a părăsit‑o. Spre deosebire de prietena ei, Monica avea doi copii şi o căsnicie fericită. Care ar putea fi cauza acestei deosebiri uriaşe între vieţile celor două prietene din copilărie? Cu toate că nu există un răspuns categoric la această întrebare, explicaţia poate fi dedusă parţial din cele destăinuite de Ştefana terapeutului său: „Nu m‑am simţit niciodată iubită de părinţii mei. Am început să iau droguri pentru că îmi doream ca prietenii mei să mă placă.“ Şi spunând acestea nu dorea să îşi învinovăţească părinţii, ci mai degrabă încerca să se înţeleagă pe sine însăşi. Aţi remarcat ce a spus Ştefana? Nu a spus că părinţii nu o iubiseră, ci că ea nu se simţise iubită de aceştia. Majoritatea părinţilor îşi iubesc copiii şi ar vrea ca ei să simtă acest lucru, dar foarte puţini sunt aceia care ştiu să îşi exprime dragostea în modul cel mai potrivit. Numai pe măsură ce părinţii învaţă cum să‑şi

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful