UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIA EXPERIMENTALĂ

SPECIFICUL EXPLICAŢIEI ŞTIINŢIFICE ÎN PSIHOLOGIE

Conf. univ. dr. MIHAI ANIŢEI

INTRODUCERE

1.Coordonatorul cursului este conf.univ.dr. Mihai Aniţei, profesor asociat la Facultatea de Psihologie a Universităţii Titu Maiorescu, autor a numeroase studii de specialitate. 2.Tutorii sunt : asist.Oana Mateescu.

CURSUL
1.Introducere ♦ 103 este un curs de un semestru, creditat cu un număr de 6 credite. 2.Prescriere ♦ Cursul constă în prezentarea conceptelor de bază cu care operează psihologia experimentală. 3.Conţinut ♦ În acest curs vor fi studiate principalele noţiuni şi problematici ale psihologei experimentale.

2

PRELEGEREA 1 DE LA CURIOZITATE LA CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ

Conţinuturi: 1.1. De la problemele de viaţă la cercetarea fundamentală 1.2. Curiozitate şi cunoaştere: • metoda autorităţii, • metoda perseverenţei, • metoda apriori 1.3. Cunoaşterea ştiinţifică Obiective: 1. Prezentarea procesului trecerii de la curiozitatea epistemică la cunoaşterea ştiinţifică 2. Prezentarea prin exemplificări a principalelor modalităţi de fixare a concepţiilor Precerinţe: Nu este cazul Expunere: 1.1 De la problemele de viaţă la cercetarea fundamentală Cercetarea psihologică trebuie să atingă cel puţin trei deziderate: să descrie manifestările comportamentului, să explice cauzele acestuia şi să emită o predicţie, să anticipeze condiţiile în care acel comportament va apărea din nou. Variatele metode utilizate de psihologie pot fi utile în realizarea unuia sau altuia dintre aceste deziderate. Spre exemplu, observaţia într-un cadru natural permite descrierea unui comportament şi avansarea unor posibile explicaţii, dar nu ne permite să verificăm ipotezele asupra motivului apariţiei respectivului comportament. În schimb, experimentul ne permite ca explicaţiile să fie testate (verificate) în condiţii de laborator şi ne ajută la determinarea cauzelor, dar s-ar putea ca să nu ne dezvăluie complexitatea comportamentului aşa cum apare el în lumea reală. Variatele metode de cercetare se completează una pe alta şi împreună pot îmbogăţi înţelegerea noastră cu privire la diferitele aspecte ale vieţii psihice. 3

autorul a procedat la proiectarea unui experiment în care subiecţii să încerce senzaţia de frică şi a descoperit o metodă ingenioasă şi eficientă. Procedurile de bază ale unui experiment le putem explica cel mai bine cu ajutorul unor exemple de experimente a căror sursă de inspiraţie este viaţa reală. explica şi prezice comportamentele umane. psihologii utilizează un ansamblu de tehnici foarte dezvoltate pentru a aduna date şi a obţine explicaţii teoretice. Fiecare urma să fie supus la o serie de şocuri electrice şi în acelaşi timp vor fi măsurate variate manifestări 4 . Schachter (1959) Debutul oricărei investigaţii îl constituie observaţia ghidată de curiozitatea ştiinţifică. El a sugerat că dorinţa de afiliere nu depinde doar de atributele personalităţii individului ci şi de situaţiile în care se găsesc aceştia. Mai mult. a construi sensul unui comportament.Adesea psihologii preferă să folosească experimentul ori de câte ori problemele investigate permit acest lucru. O constatare comună. o parte dintre subiecţi au fost întâmpinaţi la intrarea în laborator de către o persoană (complicele experimentatorului) îmbrăcată în halat alb care s-a prezentat cu un nume cu sonorităţi germane şi care ar fi cercetător în neurologie şi psihiatrie la o facultate de medicină. În ultimă instanţă. Schachter (1959). Finalitatea psihologiei ştiinţifice este aceea de a înţelege. el a avansat ipoteza că frica poate fi unul dintre mecanismele afilierii. fenomen psihosocial. Pentru un cercetător această constatare se transformă într-o întrebare: „În ce împrejurări oamenii ar prefera să fie cu ceilalţi decât să fie singuri?“ Din multe experimente desfăşurate pe această temă să-l alegem pe cel desfăşurat de St. EXPERIMENT ILUSTRATIV „Tendinţa la afiliere“. a explica înseamnă a da sens. Marele avantaj al experimentului – în raport cu celelalte metode de cunoaştere psiholo gică – este acela că el permite cercetătorilor să controleze situaţiile şi să elimine – pe cât este posibil – celelalte influenţe care intervin asupra comportamentului subiectului.T. Astfel. după S. Pentru început. Spre deosebire de oamenii obişnuiţi. cu excepţia factorilor ce sunt examinaţi. acţiune. la îndemâna oricăruia dintre noi este că oamenii – în anumite împrejurări – doresc să fie împreună cu ceilalţi oameni mai mult decât singuri. În laborator se afla un impresionant echipament de investigaţie şi doctorul le-a comunicat subiecţilor că vor lua parte la un studiu foarte important asupra efectelor psihologice ale şocurilor electrice.

dacă acestea se manifestă.fiziologice şi reacţii psihologice cu ajutorul aparaturii sofisticate prezente. Sunt şi alte situaţii care 5 . Desigur. Dar asupra acestor aspecte vom insista pe larg în capitolele ulterioare ale cărţii. Apoi. comportamentul sau variabila dependentă. Spre exemplu. Subiecţii din acest grup au alcătuit aşa-numitul „grup experimental“ asupra căruia se aplică o situaţie stimul (variabila independentă). La grupul experimental doctorul (complicele experimentatorului) după ce a încheiat descrie rea experimentului i-a anunţat că vor trebui să aştepte 10 minute pentru a pregăti echipamentul de examinare. Practic. Dar un experiment trebuie să utilizeze şi un „grup de control“ pentru a dispune de un termen de comparaţie. faţă de proporţia scăzută a celor din grupul de control. Grupul de control a făcut acelaşi lucru. alţii introverţi şi trebuia să ţină seama de acest lucru astfel încât să-i distribuie relativ egal în cele două grupuri. experimentatorul trebuia să ofere subiec ţilor posibilitatea de a se afla împreună cu ceilalţi pentru a observa efectele fricii. Va riabila anxietate (teamă. asigurându-i că şocurile vor produce o senzaţie moderată. ca o furnicătură uşoară. frică) a fost manipulată şi a produs efecte vizibile pentru că subiecţii din grupul experimental au ales – în proporţie covârşitoare – să stea împreună. Experimen tatorul trebuie să anticipeze. dar într-o manieră blândă. în acest experiment unii subiecţi erau extroverţi. Aceste alegeri au constituit realitatea psihologică evaluată. subiecţii grupului de control trec prin toate condiţiile pe care subiecţii grupului experimental le acceptă drept factor cheie în evaluarea psihologică. când avem la dispoziţie un eşantion mare putem alege subiecţii după aceste caracteristici cerute. odată cu exprimarea preferinţelor experimentul lua sfârşit. cu un zâmbet sarcastic. în funcţie de aceşti factori să organizeze cele două grupuri. Pe un ton ameninţător. ce nu prevestea nimic bun. De obicei. Să nu uităm că în toate experimentele selecţia subiecţilor în cele două grupuri este aleatorie şi aceasta este o modalitate de a compensa faptul că experimentatorul nu poate controla totul în legătură cu subiecţii lor. doctorul i-a avertizat că şocurile electrice vor fi extrem de dureroase pentru că numai şocurile intense pot oferi informaţia cerută. Fiecărui subiect i s-a oferit posibilitatea de a aştepta singur într-o cameră sau de a aştepta într-o altă cameră mai mare împreună cu ceilalţi. Studiul amintit. În experimentul lui Schachter subiecţii grupului de control au fost întâmpinaţi de un doctor care a adoptat o conduită total opusă: i-a avertizat că vor participa la un experiment despre şocurile electrice. să verifice şi să precizeze care factori ar putea influenţa experimentul şi. nu oferă răspunsuri la toate întrebările importante despre ceea ce determină comportamentul de afiliere. a adăugat că nu vor suferi afecţiuni permanente de pe urma şocurilor. aşa după cum subliniază şi autorul. În cazul nostru.

câte opt oameni la fiecare capăt al frânghiei. Un psiholog. psihologul american Bill Latané şi-a propus acest lucru şi. EXPERIMENT ILUSTRATIV „Irosirea socială“. pentru început. Latané a încercat să explice acest fenomen printr-o difuzie a responsabilităţii. O investigaţie experimentală care ar urmări în mod sistematic efectele irosirii (leneviei) sociale îşi găseşte justificarea şi aplicabilitatea în raport cu problemele serioase existente în 6 . că încă la începutul secolului. mai ales expert în psihologia socială. sau doreau să-şi exprime sentimentele de anxietate unor persoane care să-i înţeleagă pentru că erau în aceeaşi situa ţie. Pentru a înţelege mai bine legătura dintre viaţa reală şi cerce tarea experimentală în psihologie să luăm un alt exemplu. Se pare că în grup. A constatat. Ipoteza era că dacă oamenii exercită acelaşi efort în grup ca şi individual. nu va trece indiferent pe lângă această observaţie şi se va decide să o studieze în mod experimental. inginerii francezi au descoperit că grupurile de două persoane au tras cu 95 % din capacitatea totală. În acelaşi timp. efortul scade sensibil şi cercetătorul american Latané şi colaboratorii săi (1979. Pentru a măsura intensitatea efortului depus. astfel. 1981) au încercat să demonstreze că fenomenul irosirii sociale ar putea fi obţinut şi în alte situaţii experimentale. sau poate căutau o modalitate de a compara emoţiile proprii cu ale altora aflaţi în aceeaşi situaţie? Răspunsul la aceste întrebări poate fi aflat prin cercetări adiţionale. iar gru purile de opt cu 49 % din capacitatea totală. acest sentiment de responsabilitate se diluează. Ei şi-au solicitat subiecţii să tragă cu toată puterea de capetele unei frânghii în următoarele variante: câte doi oameni la fiecare capăt al frânghiei. au utilizat un dinamograf. Astfel. oamenii se simt responsabili în întregime pentru sarcina primită. pe când. Latané (1981) O observaţie comună şi la îndemână oricăruia dintre noi este aceea că oamenii care lucrează în grup adesea par să lenevească. grupurile de trei cu 85 %. dacă lucrează în grup. Aşa de exemplu. Or.încurajează afi lierea? De ce subiecţii din experimentul lui Schachter în condiţii de anxietate crescută preferau să fie împreună cu ceilalţi? Doreau să le fie distrasă atenţia. atunci când lucrează pe cont propriu. doi ingineri agronomi francezi au realizat un experiment simplu şi sugestiv. câte trei oameni la fiecare capăt al frânghiei. atunci performanţa grupului ar trebui să fie suma eforturilor individuale. după B. a purces la trecerea în revistă a literaturii de specialitate pentru a vedea dacă această problemă a mai fost tratată. O înţelegere deplină a mecanismelor comportamentului de afiliere poate fi obţinută numai printr-un număr mare de studii ale căror rezultate pot fi coroborate.

2 Curiozitate şi cunoaştere Oamenii de ştiinţă sunt preocupaţi în mod sistematic de descoperirea şi explicarea cauzelor ce stau la baza modului în care se desfăşoară diferite fenomene. S-a putut constata că muncitorii care lucrează în grupuri mari produc mai puţin per individ decât atunci când lucrează în grupuri mici. de o serie de surse ale cunoaşterii şi trebuie să spunem că oamenii de ştiinţă uzea ză de modalităţi valide de achiziţie a cunoştinţelor despre lumea obiectivă. să le analizăm. energie. În schimb. în primul rând. Această intoleranţă faţă de întrebările fără răspuns şi problemele nerezolvate a condus ştiinţa spre dezvoltarea unor numeroase tehnici şi metode de studiu experimental. cum să adunăm datele. cum să organizăm experimentul pentru a verifica ipotezele. cum să dezvoltăm ipoteze. să le interpretăm. Curiozitatea este doar „scânteia“ care porneşte „motorul“ cu noaşterii. procese. Si dacă performanţa individuală ar putea fi atent controlată. distincţia între curiozitatea ştiinţifică şi cea cotidiană sau a omului obişnuit. Pentru a înţelege mai bine atributele metodei ştiinţifice trebuie să comparăm cunoaşterea ştiinţifică cu alte metode de fixare a concepţiilor. Se impune. deci. până ce ajunge la o explicaţie pertinentă. metoda perseverentei şi metoda apriori. 7 . atent condus. Psihologia expertimentală este disciplina care se ocupă. Aceste modalităţi valide sunt integrate într-o concepţie ştiinţifică.productivitatea forţei de muncă. într-o metodă ştiinţifică care conduce la fixarea concepţiilor pe baza experienţei. Rezultă că psihologia experimentală vizează fundamentele cercetării ştiinţifice aplicate în psihologie. dar acest motor are nevoie de „combustibil“. 1. omul de ştiinţă este animat de intoleranţă în raport cu întrebările fără răspuns. La baza acestor preocupări sistematice se află curiozitatea ştiinţifică. Un experiment bine realizat. oamenii ar lucra la fel de bine ca în cazul în care ar lucra individual. Se ştie că oamenii de ştiinţă sunt îndeobşte persoane mult mai curioase decât alţi oameni şi sunt dispuşi să investească forţă. ne va permite o mai bună înţelegere a fenomenului decât ar face-o o simplă observaţie a evenimentelor. timp pentru a-şi satisface curiozitatea. supravegheată în interiorul grupului. Am invocat studiile lui Latané şi colaboratorii săi ca un bun exemplu de cercetare psihologică pentru a ilustra modul în care o problemă de interes socio-economic poate fi adusă într-un laborator şi studiată într-o manieră controlată. Un observator obişnuit nu se va simţi teribil de frustrat dacă nu-şi poate explica o serie de observaţii asupra unor lucruri şi fenomene din mediul înconjurător. de modul corect de conducere a unor asemenea studii experimentale: cum să identificăm probleme din realitate. În filosofia ştiinţei sunt amintite metoda autorităţii. situaţii.

în felul acesta. pe de altă parte. • Metoda apriori În acest context. eliberându-i. fixate prin metoda autorităţii. aceste surse de autoritate pierd din cre dibilitate în raport cu multiplele aspecte ale realităţii obiective. avem de-a face cu refuzul schimbării concepţiilor căpătate. zbuciumată. Cu cât trebuie să cunoaştem mai mult şi. ceea ce pare a fi fixat apriori. Nu-i putem condamna pe oamenii care credeau înainte că pământul este plat atâta vreme cât şi astăzi putem găsi destule persoane care cred acest lucru în virtutea experienţei imediate. dispunem de mai puţin timp şi resurse de investigare. Suntem de mici antrenaţi în supunerea la autoritate pentru că mama şi tata au necondiţionat dreptate. „de bun simţ“ şi care se impun înainte de orice. În realitate. ideile celor care exercită autoritate asupra noastră. • Metoda perseverenţei De această dată. 1. termenul „apriori“ face trimitere la ceva care este crezut fără evaluare anterioară. Într-o lume stresantă. este o anumită concepţie generală despre lume şi viaţă. Este. o extensie a metodei autorităţii. de stresul şi disconfortul psihologic. ea este dovada unei stereotipii în gândire şi concepţii cu manifestări. opinia. de fapt. Din această perspectivă am putea defini psihologia ştiinţifică drept un demers repetabil şi autocorector de înţelegere a fenomenelor psihice pe baza unor observaţii empirice. este mai confortabil să ai încredere deplină în concepţiile transmise pe această cale. cu atât trebuie să acceptăm că multe cunoştinţe şi concepţii sunt fixate prin metoda autorităţii. într-o anumită măsură. de siguranţă. Vom avea încredere deplină în părinţii. dicţionarele şi enciclopediile investite cu autoritate. Această metodă exploatează tendinţa omului de a crede şi accepta lucruri rezonabile.3 Cunoaşterea ştiinţifică Metoda ştiinţifică ajută la fixarea concepţiilor pe baza experienţei. cărţile. Pe măsură ce creştem. Această metodă oferă marele avantaj al unui efort minim şi al unui sentiment ridicat de securitate. uneori. Această metodă le permite oamenilor să-şi păstreze o concepţie generală constantă şi uniforma asupra lumii. cunoaşterii lumii. tratatele. Dar. Apare un aspect cel puţin paradoxal. iraţionale.• Metoda autorităţii Constituie cel mai simplu mod de fixare a concepţiilor şi se bazează pe încrederea nestrămutată în cuvântul. indiferent de evidenţa unor argumente contrarii. Un alt exemplu ar fi concepţiile religioase. fiind acceptate şi în virtutea autorităţii. Profesorii noştri sunt şi ei părtaşi ai acestei metode. 8 . profesorii.

un demers ştiinţific începe prin abordare analitică. Având concepţiile fixate în baza metodei autorităţii nu avem nici o garanţie a faptului că autoritatea a obţinut date înainte de formarea unei opinii. în schimb. mai mult decât încrederea. corelaţia şi experimentul. refuza să ia în consideraţie datele.Termenul empiric este derivat din cuvântul grecesc care însemnă experienţă. „spargerea“ unei probleme în elementele sale componente. în continuare vom examina specificul explicaţiei ştiinţifice în psihologie. Analiza psihologică a comportamentului uman implică descrierea. 9 . Obser vaţia empirică şi autocorectarea constituie căile specifice demersului ştiinţific. de replicare a experimentelor. predicţia şi explicaţia. Termenul autocorectare presupune un proces repetabil de eliminare a ideilor incorecte. În schimb. Experienţa. este sursa cunoaşterii. Acestea corespund celor trei categorii majore de tehnici de cercetare utilizate în psihologia ştiinţifică: observaţia. În mod curent. Metoda tenacităţii. metoda ştiinţifică utilizează procedee pentru stabilirea superiorităţii unei concepţii faţa de alta. la fel cum se întâmplă şi în metoda apriori. Întrucât asupra acestor proceduri vom reveni în mod detaliat.

3. Prezentarea domeniului psihologiei experimentale Precerinţe: Nu este cazul Expunere: 2. În continuare vom examina modul cum funcţionează acestea în psihologia ştiinţifică.1. Domeniul psihologiei experimentale Obiective: 1. Prezentarea mecanismelor elaborării concepţiilor ştiinţifice 2. apoi experimentele de laborator au indicat câteva caracteristici ale fenomenului şi au permis verificarea unor predicţii asupra naturii sale.2.PRELEGEREA 2 PSIHOLOGIA CA ŞTIINŢĂ EXPERIMENTALĂ Conţinuturi: 2. observaţiile empirice şi autocorectarea reprezintă paradigmele metodei ştiinţifice. Specificul explicaţiei ştiinţifice în psihologie • Inducţia şi deducţia • Despre teorie • Despre variabile • Evaluarea predicţiilor şi teoriilor 2. Psihologia ca ştiinţă experimentală 2. Specificul explicaţiei ştiinţifice în psihologie După cum arătam ceva mai sus. Apoi datele experimentului au sugerat unele soluţii la aspectele practice ale irosirii 10 . Observaţiile sistematice au sugerat aria problematică a investigaţiei.1. Cunoaşterea trăsăturilor fundamentale ale unei teorii 3. Să ne întoarcem la exemplul cu investigarea irosirii sociale.

Din acest punct de vedere. Aceşti paşi rezumă modul tipic de lucru în ştiinţă: observaţiile empirice făcute pe baza unor observaţii cauzale sau a unor teorii relevă ceva despre aceste teorii. teoriile induse din observaţii reprezintă ipoteze şi nu adevăruri finale. să fie şi ele limitate la aceste circumstanţe. porneşte de la teorie. de asemenea. Demersul de tip deductiv subliniază prioritatea teoriei. Este neproductiv să încercăm să stabilim raportul de prioritate sau de relaţie univoc-determinativă în raporturile dintre date şi teorie. a fost pentru prima dată pusă în evidenţă de către Francis Bacon. oamenii de ştiinţă moderni. într-un alt context. fenomenul de lenevie socială. Direcţia inversă. care a anticipat multe aspecte importante ale ştiinţei moderne. ajungând la date particulare. În abordarea de tip inductiv primează progresul de la datele particulare la o teorie generală. cum ar fi inducţia şi deducţia. iar schimbarea teoriilor ca rezultat al observaţiilor empirice (experimentelor) continue exemplifică cel mai bine natura autocorectoare a ştiinţei. Aceasta autocorectare ciclică. ceea ce conduce mai departe demersul empiric (experimental). adică prin trimiterea la o teorie mai generală în psihologia socială. • Inducţia şi deducţia La baza oricărei concepţii ştiinţifice se află datele (observaţiile empirice) şi teoria (organizarea conceptelor care permit prezicerea datelor). multora li s-a părut firesc faptul că inducţia trebuie să fie calea pe care avansează ştiinţa. Dar observaţii empirice ulterioare. pot sugera o altă teorie sau modificarea celei existente. Dacă Bacon a crezut în prioritatea observaţiilor empirice. subliniază rolul datelor şi progresul prin trecerea de la date spre teorie. proprie metodei ştiinţifice. Aşadar. în timp ce observaţiile cauzale.sociale şi aceste date au fost explicate prin dilua rea responsabilităţii. Atunci când abordarea este pur inductivă. Din momentul în care observaţiile empirice s-au impus ca termen distinctiv al metodei ştiinţifice de fixare a concepţiilor. 11 . va exploata observaţiile empirice legate de circumstanţele în care sunt făcute. teoria diluării responsabilităţii sugerează că monitorizarea performanţei individuale într-un grup ar putea reduce procesul difuziei responsabilităţii şi. În exemplul nostru despre irosirea socială. datele trec pe locul secund pentru a lărgi teoriile care descriu şi prezic un număr cât mai mare de observaţii. deductivă. Oamenii de ştiinţă au împărtăşit şi împărtăşesc idei diferite privitor la importanţa unuia sau altuia dintre cei doi termeni ai unei concepţii ştiinţifice. înţelegerea ştiinţifică înseamnă că o teorie va prezice un şir de observaţii empirice care survin ulterior. Aceasta presupune ca legile sau teoriile la care se va ajunge. implicit.

Rooediger III şi David G. Pe de alta parte. Concluzia: difuzarea (diluarea) responsabilităţii este o explicaţie mai plauzibilă a irosirii sociale decât conservarea efortului. Barry H. iniţial. Pentru a testa „puterea“ acestei ipoteze sau nivelul ei de falsificabilitate autorii au elaborat experimente în care subiecţii au fost testaţi individual sau în grup. prin inducţie datele sugerează organizarea teoriilor care vor permite verificarea datelor. apare acest fenomen la locul de muncă la fel de bine ca şi în laborator?). rezultatele pozitive ale experimentelor au susţinut încrederea noastră în noţiunea generală de irosire socială. Rezultatele au arătat că irosirea socială a apărut din momentul când o persoană a fost testată împreună cu cel puţin încă o persoană. 12 . au sugerat ipoteze des pre natura irosirii sociale (este un fenomen general în orice grup de lucru?. care ar explica mai bine irosirea socială decât difuzarea responsabilităţii. • Despre teorie Teoria se defineşte ca un set de declaraţii care explică o varietate de situaţii. dar nu în ambele situaţii. Kantowitz. Această relaţie circulară ne arată că teoriile pot fi considerate drept ipoteze ale modului în care sunt organizate datele. Elmes (1991) pro pun o relaţie ciclică prin care ştiinţa progresează spre o mai bună înţelegere a problemelor. Cu alte cuvinte. Latané şi colaboratorii săi au încercat să elimine alte explicaţii ale irosirii sociale prin teorii alternative. Aceste rezultate.În privinţa raporturilor dintre inducţie şi deducţie. TEORIE DEDUCŢIE INDUCŢIE DATE Conform acestei scheme. Aplicând acest model asupra exemplului cu irosirea socială vedem cum. A fost măsurat efortul subiecţilor atât individual. în schimb. demersul deductiv porneşte de la o teorie cu ajutorul căreia se elaborează predicţii asupra datelor. Henry L. În continuarea cercetărilor lor. au sugerat existenţa unei tendinţe de conservare a efortului. cât şi în grup. Aceste predicţii vor fi verificate prin observaţii particulare. În acest caz. Răspunsurile pozitive la aceste întrebări ne permit interpretarea fenomenului pe baza teoriei difuziei responsabilităţii. ei au considerat că o persoană tinde să-şi diminueze efortul în grup.

Raportul dintre numărul declaraţiilor şi cel al situaţii lor este invers proporţional în cazul unei teorii bune. poziţia astrelor în sistemul solar. Cu cât va fi mai mare nivelul predicţiei. Această formulare repune pe tapet disputa privitoare la superioritatea abordării deductive sau inductive în ştiinţă. Este. Abordarea deductivă consideră că cea inductivă se preocupă exclusiv cu descrierea. descriu şi prezic efectul unor variabile. În unele tratate cele două funcţii ale teoriei. dar şi pentru a prezice observaţiile suplimentare. apar sub numele de descriere şi explicaţie. teoriile nu vor fi niciodată complete pentru că niciodată nu vom avea toate datele. organizarea şi predicţia. şi 2) permite omului de ştiinţă să emită predicţii. În psihologie teoria îndeplineşte două funcţii majore: 1) oferă un cadru pentru etalarea sistematică şi ordonată a datelor. Cel mai bun exemplu este legea gravitaţiei universale. predicţiile ar putea fi realizate fără a recurge la o teorie. Argumentul este superfluu deoarece ambele abordări sunt corecte. o teorie puternică. vom prefera termenii de organizare şi predicţie mai degrabă decât pe cei de descriere şi explicaţie. Prin ea este explicată căderea obiectelor. niciodată nu vom avea toate datele necesare şi atunci teoriile sunt solicitate să ne ajute în traversarea prăpastiei dintre cunoaştere şi ignoranţă. atunci acel psiholog ar putea explica comportamentul. Conceptul de variabilă este crucial pentru psihologia experimentală. • Despre variabile Cele mai multe teorii sistematizează. Dacă datele necesare ar fi organizate. Cu un număr restrâns de declaraţii despre atracţia reciprocă a astrelor se explică un număr mare de situaţii. comportamentul valurilor. Aşadar. De aceea. deci. adică ele trebuie să ne permită avansarea unor predicţii asupra unor date încă inaccesibile. cu atât va fi mai bună teoria. Abordarea inductivă poate replica. La rândul lor. În realitate. Teoria ghidează experimentatorul în organizarea rezultatelor şi îi permite elaborarea de predicţii pentru situaţiile în care nu există date. teoriile sunt cel mai potrivit mod de a organiza conceptele şi datele într-o structură coerentă. 13 . Iată motivele pentru care descrierea şi explicaţia riscă să fie termeni echivalenţi care descriu mai mult calea decât eventualul rezultat teoretic. afirmând că descrierea este explicaţie: dacă un psiholog ar putea prezice corect şi controla tot comportamentul prin referire la sistemul organizat de rezultate.

iar variabila care urmează cuvântului „atunci“ este cea dependentă. La prima vede re. intervenind asupra variabilei in dependente. iar variabila dependentă trebuie să manifeste variaţii controlabile în funcţie de variaţiile variabilei independente. Cei doi termeni sunt mai uşor de înţeles dacă vom ţine seama că „independent“ şi „dependent“ se referă la legătura dintre variabile. Să luăm un exemplu din fizică. constituie variabila dependentă. viteza de cădere) depinde de altceva (greutatea). şi anume efectele gravitaţiei. aici ne vom rezuma la o scurtă prezentare corespunzătoare rosturilor capitolului introductiv. acest lucru nu este valabil pentru experimentul psihologic. Putem asocia viteza de cădere a obiectelor cu greutatea lor? Fizica a demonstrat că se poate: ceva (în acest caz. Dacă aşa se întâmplă în experimentele din ştiinţele naturii. precisă. să inducă frica. În mod frecvent. atunci noi ar trebui să putem studia comportamentul în diferitele lui ipostaze. atunci nevoia sa de afiliere cu alţi subiecţi va creşte peste nivelul normal“. care este cauza. 14 . anxietatea. În experimentul lui Schachter variabila independentă era reprezentată de măsura în care comportamentul doctorului reuşea. între variabila independentă şi variabila dependentă este o relaţie directă. noi observăm ceva ce se întâmplă. comportamentul. Modificările variabilei independente sunt controlate de experimentator şi nu de modificările variabilei dependente.Întrucât vom reveni pe larg asupra acestui concept într-un capitol ulterior. clară. este influenţată de variabila independentă. iar stimulul (în sens generic) este variabila independentă. un comportament. variabila dependentă era alegerea între a aştepta singur sau împreună cu ceilalţi. În cazul nostru. În cazul experimentului lui Schachter ipoteza suna astfel: „Dacă un subiect este expus la o situaţie de frică accentuată. Variabila dependentă este ceea ce se aşteaptă să se schimbe atunci când variabila independentă este manipulată (variată). Variabila care urmează cuvântului „dacă“ este cea independentă. În psihologia experimentală. adică ceea ce face sau întreprinde subiectul. performanţa acestuia. Variabila independentă este manipulată de către experimentator. Este important de reţinut că modificările variabilei dependente depind de modificările variabilei independente numai dacă ipoteza experimentatorului este corectă. de ce anume depinde. şi ne putem întreba de ce se întâmplă aşa. În fizică viteza de cădere a obiectelor este variabila dependentă iar greutatea variabila independentă. un efect. Dacă variabila dependentă depinde. într-un anumit mod. Ipoteza poate fi formulată ca o declaraţie de tipul „dacă – atunci.

precizia şi verificabilitatea. Pentru aceasta. Depinde oare viteza. lipseşte. Dacă o teorie 15 . Economicitatea este un criteriu bine sugerat de relaţia invers proporţională dintre numărul declaraţiilor unei teorii şi numărul situaţiilor explicate în aceea teorie. sau externă sau de control (pentru că trebuie să fie controlată. numită intermediară. Cu alte cuvinte. cazul ideal ar presupune o singură declaraţie care explică totul. Iar dacă acest efect există. Să luăm un exemplu mai simplu de experiment pe care studenţii cursului de psihologie experimentală îl realizează în cadrul lucrărilor de laborator şi anume studiul relaţiei dintre intensitate. trebuie să utilizăm o serie de criterii de evaluare a teoriei. La cealaltă extremă. Dincolo de aceste extreme. mai ales în psihologie unde. Există un nivel admisibil al erorii probabile a predicţiilor şi teoriilor. timpul de reacţie doar de intensitatea. • Evaluarea predicţiilor şi teoriilor Oamenii de ştiinţă nu încearcă să determine dacă o teorie particulară este adevărată sau falsă într-un sens absolut. ei trebuie să decidă de multe ori care dintre teorii este cea mai potrivită într-un anumit moment. Se vădeşte astfel că un bun control al variabilelor intermediare sporeşte eficienţa demersului experimental. dintre care cele mai importante sunt: economicitatea. mai precise decât cele care folosesc declaraţii verbale. Deşi oamenii de ştiinţă nu se mulţumesc cu declaraţii simple de adevăr / fals asupra unei teorii. mărind sau micşorând acest efect pentru a constata implicarea lui în comportamentul de răspuns al subiectului. durată sau ritmul de expunere a unui stimul şi viteza. ar trebui să constatăm efectul oboselii şi să intervenim. în ce măsură predicţiile sunt verificate prin datele obţinute. Precizia este un criteriu foarte important. teoriile câştigă în putere şi valoare pe măsură ce pot să explice tot mai multe rezultate prin cât mai puţine concepte explicative. Astfel.Această formulare pune în evidenţă faptul că legătura dintre cauză şi efect are loc într-o singură direcţie. Teoriile care apelează la modelare matematică sau care pot fi programabile pe computer sunt. din păcate. la o extremă vom avea situaţia în care o teorie uzează de declaraţii separate pentru fiecare rezultat. Ei preferă să de clare că o teorie este suportată în mod semnificativ de datele obţinute. În acest caz. atunci el trebuie să fie luat în consideraţie în experimentul respectiv. durata de expunere sau ritm? Nu cumva subiectul nostru se află într-o anumită stare de oboseală care poate afecta performanţa? Înseamnă că între variabila independentă şi cea dependentă intervine şi o altă variabilă. lăsând astfel deschisă posibilitatea ca alte date să nu suporte teoria. precizia reacţiilor unui subiect. La prima vedere relaţia cauzală directă este indubitabilă. ţinută sub control). Modificări ale variabilei independente produc modificări ale variabilei dependente şi nu invers. adesea. în general.

Psihologii ar putea fi organizaţi pe o linie de continuitate în raport cu modul în care ei consideră ştiinţele exacte drept model pentru psihologie. Rezultă că ESP nu poate fi evaluată deoarece numai cei care cred în ea pot fi prezenţi când este studiată. Adepţii ESP susţin că prezenţa unei persoane care nu crede în ESP ar inhiba performanţele subiecţilor dotaţi cu această aptitudine deoarece cei suspicioşi ar provoca aşa-numitele „vibraţii negative“ care tulbura ESP. Dar.2. tot aşa cum se pot îndoi că aceste ana lize ştiinţifice pot fi aplicate sentimentelor de dragoste. Ştiinţa operează acolo unde uneltele îi sunt potrivite. astronomii nu au nevoie de 16 . religia sfidează analizele ştiinţifice. dar nu şi tehnic (aşa cum a fost şi cazul teoriei lui Einstein). spre exemplu. atunci această teorie este. experimentatori să fie de comun acord cu predicţiile sale. fiorului conducerii unei maşini cu viteză mare.nu este suficient de precisă astfel încât diferiţii utilizatori. Să luăm. Or. ar răspunde pozitiv la aceste întrebări. Dacă este logic posibil. de vreme ce ar fi imposibil de demonstrat că o astfel de teorie este incorectă. ea nu poate fi evaluată. credinţa într-o teorie implică teste de verificare care ar putea sa o respingă. Vreme îndelungată. Toate ştiinţele dispun de un set de date şi de teorii explicative. lipsită de precizie. la fel cum nu putem testa gravitaţia prin metode teolo gice. Ei ar putea considera că artele. Psihologii „hard“ consideră că ştiinţele fizicii sau chimiei sunt modele perfecte de urmat. literatura. psihologia s-a deplasat spre tărâmul ştiinţelor pozitive. nici nu poate fi vreodată negată. La prima vedere. suferinţelor unei echipe de fotbal învinse. Dacă nu este logic posibil să verificăm o teorie. 2. Psihologia ca ştiinţă experimentală Probabil că este dificil pentru mulţi oameni să gândească despre psihologie ca ştiinţă în acelaşi sens în care. Abia la sfârşitul secolului al XIX-lea. Ceea ce este distinctiv între diferitele ştiinţe. psihologia s-a aflat în sfera de acţiune a filosofiei. Aceşti specialişti consideră că este imposibil din punct de vedere obiectiv să evaluezi şi să testezi sentimentele şi experienţele umane prin metode ştiinţifice tradiţionale. spre exemplu. fizica şi chimia sunt ştiinţe. odată cu îmbună tă ţirea tehnicilor de cercetare. Psihologii umanişti. în timp ce psihologii „soft“ consideră că ştiinţele sociale trebuie să constituie modelul de urmat. oamenii de ştiinţă nu împărtăşesc acest punct de vedere. Verificabilitatea este un criteriu foarte preţuit de către oamenii de ştiinţă deoarece o teorie care nu poate fi verificată. Astfel. am putea crede că aceasta ar putea fi o calitate. Noi nu putem stabili sau refuza existenta lui Dumnezeu prin metode ştiinţifice. atitudinea faţă de ESP (percepţia extrasenzorială). sunt diferitele tehnici folosite. clinicieni sau terapeuţi. prin toate intenţiile şi mijloacele folosite. ca şi între subspecialităţile din interiorul unei ştiinţe. evaluarea teoriei este amânată.

dar tot aşa de bine. explicaţii teoretice şi concepte care pot fi exploatate în cercetarea aplicativă. oricare cercetător din sfera psihologiei va sus ţine cu convingere că cercetările sale sunt în beneficiul omului. aceste evenimente s-au produs cu 20-30 de ani după finalizarea cercetării.tehnicile labirint. Deşi distincţia cercetare fundamentală – cercetare aplicativă a intrat în vocabularul cotidian al ştiinţelor. Unul dintre reproşurile cel mai frecvent invocate la adresa experimentului de laborator este că acesta ar fi rupt de viaţa reală. Aceasta lungă rămânere în urmă indică locul crucial al cercetării fundamentale. În mod evident. Mulţi oameni de ştiinţă investighează anumite probleme doar pentru că le găsesc interesante. aşa cum nici subiectul experimentat de către psihologi nu are nevoie de telescop. va deveni în mod necesar cercetare fundamentală. Cercetarea aplicativă se orientează spre rezolvarea unor probleme specifice. Dacă studentul de la o facultate tehnică nu este deloc îngrijorat de faptul că frecventarea cursului de introducere în fizica nu-i permite să-şi repare automobilul. deşi cercetarea fundamentală se justifică pentru 70 % dintre evenimentele semnificative. Dincolo de această distincţie hard-soft din lumea psihologilor contemporani. Fără această sursă cercetarea aplicativă ar înceta să existe sau. rezultate şi aplicate realităţii. cert rămâne faptul că ştiinţele exacte au constituit pentru psihologie un model de atins încă de la începuturile constituirii ei ca ştiinţă. Cercetarea ştiinţifică este în mod clasic divizată în două mari categorii: fundamentală şi aplicată. aceasta se datorea ză în mare parte tipurilor de probleme care impun un anumit gen de analize sofisticate. Pentru că anumite concepţii dezvoltate de cercetarea fundamentală să-şi găsească aplicaţii. Cercetarea fundamentală nu pare să aibă un scop practic imediat. Ea permite constituirea unui sistem de date. Adevărul este că nivelul aşteptărilor celor care studiază psihologia sau se apropie de ea ca ştiinţă este foarte ridicat. 17 . în schimb s-ar putea să fie preocupat de faptul că frecventarea unui curs de introducere în psihologie nu-i oferă o mai bună cunoaştere a motivaţilor interioare. în cel mai bun caz. este nevoie de un anumit timp. Dacă psihologii hard uzează de tehnici mult mai rafinate. Principiile şi practicile psihologiei experimentale se aplică în egală măsură cercetării fundamentale şi celei aplicative. multora le-ar plăcea să accentueze faptul că aceasta nu este singura motivaţie a cercetărilor psihologice. Ele pot fi folosite pentru a evalua cercetările psihologice pe care le întâlnim sau le realizăm fie ca studenţi. fie ca psihologi profesionişti sau ca cercetători în domeniul psihologiei. s-a constatat că. deşi este destul de dificil să spui că o cercetare fundamentală făcută astăzi va avea un impact 30 de ani mai târziu. noi credem că cea mai importantă distincţie trebuie să fie făcută între o cercetare bună şi alta proastă. Astfel. Acest lucru îl vom vedea mai bine în capitolul dedi cat incursiunii istorice în constituirea psihologiei experimentale.

Domeniul psihologiei experimentale Orice abordare a domeniului psihologiei experimentale trebuie să înceapă prin a oferi definiţiile operaţionale ale următorilor termeni: experiment. ceea ce va tinde să semene din ce în ce mai mult cu o situaţie la care este supus pilotul sau controlorul de trafic în condiţiile concrete ale zborului. Un psiholog cercetător poate aborda această problemă într-un laborator de psihologie experimentală. să nu aibă nici o legătură cu ceea ce face pilotul sau controlorul de trafic. procesele implicate sunt similare pentru că apăsarea pe un buton este un indicator al atenţiei şi. adică mai concret. decât situaţiile fizice care produc aceste procese. metodă experimentală şi psihologie experimentală. experimentele de laborator desfăşurate în condiţii strict controlate au o forţă mult mai mare decât observaţiile obţinute în situaţiile reale. Totuşi. Situaţiile fizice în lumea reală şi în laborator nu sunt deloc similare raportate la aceleaşi procese. Multiple restricţii şi dificultăţi ne împiedică să realizăm cercetări experimentale la locul de muncă al oamenilor. neimportante deoarece este dificil de stabilit o relaţie directă între cercetarea psihologică fundamentală şi nevoile sociale sau problemele personale. A experimenta constituie. prin complicarea modului de prezentare. 2. Dacă ştiinţa izvorăşte din realitate încercând s-o explice. Popescu Neveanu. Studentul trebuie să apese pe diverse butoane corespunzătoare diverşilor stimuli şi acest tip de sarcină pare. cercetătorul poate suprasolicita operatorul uman prin creşterea vitezei de prezentare a stimulilor. Psihologul încearcă să înţeleagă procesele fundamentale. apelând la studenţi pe care îi pune să lucreze la nişte aparate cu lumini care se sting şi se aprind succesiv. Termenul de experiment este larg utilizat atât în limbajul cotidian cât şi în cel al diverselor ştiinţe. deşi situaţiile fizice sunt diferite. o dimensiune intrinsecă a lui „homo sapiens“ şi răspunde nevoii imperioase de a găsi cauzalitatea. la prima vedere. mai degrabă. 1987). ce relaţie exis tă între accidentele de avion şi lipsa de atenţie (a pilotului sau a controlorului de trafic). Să presupunem că am fi preocupaţi să ştim care sunt cauzele pro ducerii unor accidente de avion. În plus. Tulburările de atenţie sunt responsabile pentru multe tipuri de accidente industriale şi studierea atenţiei în acest fel în laborator poate duce la beneficii în afara laboratorului. în fapt şi în esenţă. mai mult decât atât. Ce vrem şi ce trebuie să cunoaştem? Una dintre trăsăturile definitorii ale psihicului uman este că acesta dispune de cele mai complexe dispozitive de determinare antialeatorii (P.nu-l vindecă de nevroze sau nu-i arăta cum să obţină succes în dragoste. experimentul este demersul prin intermediul căruia realizăm extragerea unui eşantion din realitate spre a-l supune verificării (testării) în vederea cunoaşterii. de a răspunde la întrebarea „de ce“ şi apoi de a se asigura asupra modului cum vor 18 . la prima vedere. Datele pe care psihologii le utilizează par.3.

Metoda experimentală constituie cadrul logic. modalităţi de culegere şi prelucrare a datelor. strategii. rezonanţa magneto-nucleară etc.). Aşa cum susţin. pe la sfârşitul secolului al XIX-lea în demersurile ei de a investiga experimental gândirea şi a demonstra că aceasta nu operează cu 19 . cazul conştiinţei.T. de obicei psihologii insistă mai mult asupra modalităţilor de culegere şi prelucrare a datelor. pe bună dreptate. planuri de experimente. Fechner „Elemente de psihofizică“ (1860) stă la baza ei. Teoriile evoluează la rândul lor în strânsă legătură cu evoluţia tehnicilor utilizate. X. dispozitive tehnice şi proceduri. şi mai sugestiv. autorii mai sus citaţi. Astfel metoda experimentală a cunoscut suişuri şi stagnări. metodele de imagistică corticală (tomografia. s-a dezvoltat şi va progresa în măsura în care cercetătorii imaginează şi propun noi mijloace de investigare ce deschid noi orizonturi de investigare a realităţii psihice. Sau. abandonuri şi reveniri spectaculoase. Oamenii de ştiinţă nu au făcut altceva decât să formalizeze acest demers şi experimentul a constituit şi constituie o ambiţie mărturisită a tuturor ştiinţelor naturii. Experimentul este o manipulare deliberată a unui eşantion din rea litate pe care dorim să-l studiem în scopul de a înţelege mai bine modul cum acesta se produce. Este sugestiv să ne imaginăm ce ar fi însemnat psihologia cognitivă modernă fără calculator. formal şi epistemic de utilizare a experimentului. Metoda experimentală în psihologie a fost introdusă pe la ju mătatea secolului al XIX-lea şi putem afirma că celebra lucrare a lui G. s-a impus. Richelle. Aceasta implică prezenţa şi utilizarea (prin verificări şi revizuiri periodice) unor instrumente de lucru. neglijându-se rolul capital pe care îl joacă instrumentele tehnice în dezvoltarea psihologiei experimentale. Sau problema timpului de reacţie care – tot din perspectiva psihologiei cognitive – a devenit o sură vitală de informaţii în vederea analizei şi înţelegerii procesării mentale a sarcinilor. Domeniul psihologiei experimentale s-a conturat. Un exemplu dramatic este eşecul Şcolii de la Würzburg. Seron. abandonată total datorită ofensivei behaviorismului şi reintrată recent în sfera de interes a psihologiei experimentale datorită noilor mijloace tehnice sofisticate utilizate în neuroştiinţele moderne: tehnicile creierului divizat. considerată ca forma cea mai desăvârşită şi cea mai convingătoare a demersului ştiinţific (M. reguli de conduită. din ce cauză şi cu ce efecte. Domeniul psihologiei experimentale se defineşte prin intermediul metodei experimentale. 1994).evolua lucrurile în viitor.

constatăm că psihologia experimentală se defineşte prin metodă. Dar.. Lungu (2000). psihologia experimentală este un demers repetabil şi autocorector în studierea manifestărilor vieţii psihice (Kantovitz. Dincolo de meritele acestei şcoli (Denkpsychologie) în studiul gândirii. Fraisse. după trei sferturi de secol. fiind atât de intim legată de metodă. absenţa unor mijloace adecvate de studiu a blocat evoluţia metodei introspecţiei experimentale.G.H.. mai curând. normelor şi regulilor care stau la baza organizării şi desfăşurării experimentului în psihologie. H. cu scopul obţinerii de date 20 . 1973) consideră psihologia experimentală drept sursă de cunoştinţe acumulate în psihologie prin utilizarea metodei experimentale. B. Unii autori sunt tentaţi să nu considere psihologia experimentală ca o ramură obişnuită ci. Domeniul memoriei oferă demonstraţii şi mai elocvente în acest sens. Alţi autori (P. se defineşte chiar prin metoda experimentală. care pune accentul mai mult pe atributele experimentului. Elmes. fără a fi explicate verbal de către subiect nu developează mecanismele psihologice investigate. ori. Vedem cum noi tehnologii permit resuscitarea unor teorii. Prin „protocolul gândirii cu voce tare“ cei doi savanţi au încercat să identifice algoritmii de lucru ai gândirii umane pe care i-au transpus în programe de calculator şi au ajuns la aceleaşi rezultate.. Roediger III.L. Cercetările asupra memoriei auto biografice fac apel la o activitate introspectivă care pune în joc întregul proces de investigare asupra proceselor de aducere aminte sau de evocare. În acelaşi timp. D. 1991). acelaşi autor ne oferă următoarea definiţie: „psihologia experimentală reprezintă ansamblul principiilor. Psihologia experimentală este o ramură a psihologiei. Din punctul de vedere al psihologiei americane.imagini intuitiv-senzoriale (conform asociaţionismului senzualist). fiecare ramură a psihologiei definită de un conţinut dispune de o parte experimentală mai mult sau mai puţin importantă. Metoda utilizată era descri erea verbală a demersurilor cognitive depuse de către subiecţi-experţi în timpul sau după rezolvarea unei probleme. ca metodă aplicabilă variatelor domenii ale cunoaşterii. foarte puţini dintre subiecţi au reuşit să descrie în termeni strict abstracţi procesele mentale fără a face apel la imagini concret-intuitive. Tot aşa s-au impus cercetătorilor noţiunile de memorie procedurală sau de memorie implicită care. Din punctul de vedere a lui N. Cel mai frecvent criteriu utilizat în clasificarea ramurilor psihologiei este conţinutul. care. La momentul respectiv metoda nu a oferit rezultatele scontate. Mai departe. în anii ’70 cercetările lui Newell şi Simon au resuscitat interesul pentru metoda raportului verbal în studiul proceselor cognitive superioare. deservind astfel orice cercetare psihologică de tip experimental. dar şi controversele legate de raportul verbal şi utilizarea lui în psihologia experimentală vor face obiectul unei ana li ze mai atente într-un capitol aparte al cărţii. domeniul psihologiei experimentale îl constituie teoria şi practica experimentului ca metodă de cercetare activă şi eficientă. Importanţa.

practic. Trebuie să fim realişti: finalitatea oricărui demers ştiinţific veritabil este de a prezice fenomenul studiat. instrumentelor. mijloacelor de lucru în deplin acord cu evoluţia celorlalte ştiinţe moderne. inevitabil în orice tentativă de definire a psihologiei experimentale. organizare). 21 . Experimentul psihologic. Obiectul psihologiei experimentale este reprezentat de problemele vieţii reale identificate şi asupra cărora cercetătorul avansează ipoteze ce urmează a fi testate prin experimente controlate şi replicabile în vederea avansării unor predicţii verificabile statistic privitoare la generalizarea rezultatelor obţinute şi evoluţia comportamentelor studiate. norme. 15) După cum observăm şi această definiţie trimite la metodă (principii. reguli. Domeniul psihologiei experimentale îl constituie manifestările vieţii psihice abordate într-o manieră experimentală. psihologia experimentală constituie fundamentul cercetării ştiinţifice asigurând aceste exigenţe la cel mai înalt nivel de rigoare ştiinţifică şi oferind imaginea unei evoluţii dina mice a tehnicilor.verificate asupra realităţii psihice“ (pp. metoda experimentală. ceea ce este.

Prezentarea experimentală 2. el realizând experimente de tranziţie între fiziologie şi psihologie experimentală. Contribuţiile sale asupra mecanismelor vederii colorate (teoria tricromatică a vederii) şi asupra fiziologiei auzului (teoria rezonanţei) au avut o importanţă covârşitoare şi au fost urmate de cercetări asupra atenţiei. Prezentarea principalelor momente în constituirea psihologiei ca ştiinţă experimentală în România Precerinţe: Nu este cazul Expunere: 3. Metoda era de o simplitate şi acurateţe desăvârşite.1894) a fost la bază cercetător în ştiinţele naturii şi fiziolog.1 Contribuţia marilor personalităţi la apariţia psihologiei experimentale Contribuţia lui Helmholtz. memoriei. prin care Helmholtz a studiat viteza de propagare a impulsului nervos. EXPERIMENT ILUSTRATIV „Măsurarea timpului de reacţie“ Cel mai ilustrativ exemplu este experimentul timpului de reacţie. Hermann von Helmholtz (1821 .PRELEGEREA 3 SCURT ISTORIC AL PSIHOLOGIEI EXPERIMENTALE Conţinuturi: Contribuţia marilor personalităţi la apariţia psihologiei experimentale Impactul principalelor şcoli şi curente asupra psihologiei experimentale Psihologia experimentală în românia Obiective: 1. în condiţiile principalelor momente în constituirea psihologiei ca ştiinţă 22 .

Astfel. ridicau greutatea etalon şi. Observaţia care va constitui un punct crucial pentru psihologie era legată de abilitatea subiecţilor de a detecta o diferenţă între greutatea etalon şi cea dată spre comparare. fapt care l-a condus la abandonarea acestor cercetări pe subiecţi umani. valorile determinate nu au fost departe de cele stabilite pe subiecţi umani. Un aspect extrem de interesant merită a fi semnalat: marele fiziolog german a fost de-a dreptul derutat de diferenţele destul de sensibile între timpii de reacţie ai diferiţilor subiecţi cu care a lucrat sau chiar la aceiaşi subiecţi în momente diferite. cu cât greutatea etalonului era mai mare. trebuind apoi să le compare. Helmholtz a aplicat stimulări unor subiecţi legaţi la ochi. Fechner. cu atât diferenţa dintre această greutate şi cea de comparat trebuia să fie mai mare pentru ca subiectul să poată să o sesizeze. chiar dacă astăzi ştim că viteza impulsului nervos depinde de diametrul fibrelor nervoase implicate. imposibil de măsurat. pornind de la umăr şi ajungând la gleznă măsurând durata reacţiei prin împingerea unei manete cu mâna. Weber a descoperit. EXPERIMENT ILUSTRATIV Măsurarea pragului diferenţial Experimentele sale au vizat studierea efectului activităţii musculare în estimarea greutăţii obiectelor. Cărţile de psihologie experimentală ne explică de ce apar aceste diferenţe şi ce soluţii trebuie să abordăm pentru obţinerea unor măsurători corecte. Weber a constatat că precizia răspunsurilor era mai buna în situaţia în care subiecţii erau activi din punct de vedere muscular. Wundt şi Ebbinghaus. Ernst Weber (1795 . diferită.timp. simţului tactil. Cunoscând cu aproximaţie diferenţa de lungime între gleznă şi creier şi pe cea dintre umăr şi creier el a estimat viteza impulsurilor nervoase la un nivel relativ scăzut de 50 m/s.în care Johannes Müller. în nici un caz nu se apropia măcar de viteza sunetului. se va putea calcula viteza impulsului nervos ca rezultat al raportului distanţă . apoi. În prima situaţie experimentală subiecţii. 23 . În acest fel. o altă greutate. În acest scop el a solicitat subiecţii să compare două greutăţi. deci. În timp. Contributia lui Weber. dintre care una constituia greutatea etalon. deci. susţinea că transmiterea impulsului nervos ar fi apropiată de viteza luminii şi. cu atât mai puţin de cea a luminii. Helmholtz a procedat la stimularea unui nerv la distanţe diferite de creier şi a măsurat timpii necesari unor reacţii la aceste stimulări. Cunoscând distanţa dintre două puncte în care se face stimularea şi distanţa în timp a apariţiei reacţiilor. raporturile constante între mărimea unei stimulări şi cantitatea necesară pentru a produce o nouă stimulare. în cazul diferitelor modalităţi senzoriale. cercetările sale s-au dovedit a fi suficient de riguroase. un alt fi zio log german celebru. Psihologia s-a născut şi s-a dezvoltat ca ştiinţă în Germania şi trebuie să menţionăm contribuţia lui Weber. Helmholtz a procedat la laborioase cercetări în această privinţă pe broaşte. Apoi.1878) a fost specialist în anatomie şi fiziologie la Leipzig. s-a ajuns la celebra lege a lui Weber privitoare la pragurile diferenţiale. legaţi la ochi. iar cercetările sale s-au concentrat în special asupra senzaţiilor cutanate. În a doua situaţie subiecţii erau pasivi şi greutăţile li se puneau în mână succesiv. trebuind să spună dacă cele două au aceeaşi greutate.

Continuând munca lui Weber. devenit apoi primul institut de psihologie. Metoda experimentală este potrivită doar în studiul senzaţiilor şi percepţiilor. Contribuţia lui Hermann Ebbinghaus (1850 .1920).1887). În cazul lui Wundt putem spune că acesta este primul om care s-a putut considera pe sine psiholog. Contributia lui Wilhelm Wundt (1832 . 3. Fechner ajunge la rezultate şi relaţii legice mai elaborate.1909). Wundt considera că procesele mentale superioare. de la ştiinţele naturii la filosofie. gândirea. prin această carte s-au pus bazele unei psihologii sistematice. Wundt contribuind astfel decisiv la întemeierea psihologiei şi aşezarea ei în rândul disciplinelor de sine stătătoare. Apoi. ci şi din multe alte ţări ale lumii. Fechner este cel care. creativitatea. nu numai din Germania. pornind de la problema fundamentală a posibilităţii existenţei unor legi care să guverneze transformarea energiei fizice în corespondentul ei mental. Practic. Wundt.2 Impactul principalelor şcoli şi curente asupra psihologiei experimentale 24 . va publica lucrarea „Principii de psihofiziologie“ pe care Boring (ilustru istoric al psihologiei) o considera drept cea mai importantă carte din istoria psihologiei experimentale. chiar în anul înfiinţării laboratorului său. în anul 1874. Wundt realizează o trecere sistematică în revistă a cunoştinţelor despre psihologie şi-şi prezintă propria concepţie care va sta la baza structuralismului în psihologie. el fiind cel care a înfiinţat primul laborator de psihologie experimentală în 1879 la Leipzig. În această lucrare se demonstrează că se pot rea liza investigaţii experimentale asupra unor procese psihice mai complexe. după 1850. Procesele mentale superioare ar putea fii studiate prin cercetarea operelor civilizaţiei de-a lungul secolelor. el este cel care a apreciat la justa valoare cercetările lui Weber. preocupându-se de generalizarea legii acestuia.Contributia lui Gustav Fechner (1801 . estetică şi psihologie. de către Ebbinghaus care a iniţiat celebrele sale experimente asupra memoriei umane adunate în lucrarea „Despre memorie“ (1885). nu pot fi abordate experimental. a pregătit o mulţime de specialişti. dobândind notorietate prin formularea „legii pragurilor diferenţiale extinse“. religie. In această lucrare. Fechner a fost un savant cu preocupări foarte extinse. el s-a apropiat treptat de psihologie şi. Debutând ca discipol al lui Helmholtz şi având o pre gătire serioasă în fiziologie. cum ar fi cazul memoriei. Îndoielile lui Wundt aveau să fie spulberate. prin lucrarea sa „Elemente de psihofizică“ (1860) pune bazele psihofizicii şi ale psihologiei experimentale. Cercetările sale de debut în psihologie sunt legate de vederea cromatică şi de imaginile consecu tive. tot Wundt este cel care a înfiinţat şi prima revistă de psihologie. în diverse culturii sau prin istoria culturii şi antropologie. cum ar fi memoria.

rezultate în urma principiilor asocierii. creatorul şcolii structuraliste în psihologie a fost W. orientări majore în psihologie: structuralism. Ne referim aici la curente care au marcat în mod substanţial psihologia experimentală. structura spaţială. fiind puternic influenţat de teoria evoluţionistă a lui Darwin. care punea senzaţiile la baza întregi vieţi psihice. În lucrarea sa „Conceptul de arc reflex în psihologie“ (1896) el a criticat atomismul şi elementarismul asocia 25 . în ultimul rând. Psihologia structuralistă şi-a propus să delimiteze elementele experienţei mentale şi modul cum se combină acestea în cadrul fenomenelor mentale complexe. Era o perspectivă atomistă. dificilă şi foarte greu accesibilă celor din afară.senzualist şi metoda introspecţiei era riguroasă. intensitate. Altfel spus. culoare. Metoda descompunerii acestor elemente ale experienţei s-a numit introspecţionism. Psihologia structuralistă s-a ocupat de studiul structurilor mentale pornind de la următoarele probleme: elementele experienţei. ci ar fi semnalat că vede un anumit tipar.). Introspecţia era metoda de lucru prin care se monitoriza experienţa. combinarea acestora şi cauzele care stau la baza combinării. funcţionalism. considerând că imaginile şi ideile sunt elemente suprapuse. odată cu începutul secolului al XX-lea putem discuta despre existenţa unor şcoli. dar această orientare a fost strâns asociată cu numele lui E. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea. auditive. În plus. Spre exemplu. darwinismul evoluţionist va câştiga un loc tot mai însemnat între concepţiile ştiinţifice astfel încât oamenii de ştiinţă au început să se întrebe tot mai serios despre rolul proceselor psihice în adaptarea organismului la mediu. John Dewey (1859 . acest lucru ar fi fost considerat „eroare de stimulare“. După cum arătam ceva mai sus. Dacă cineva ar fi raportat în mod simplist că vede o masă. introspecţionistul era pregătit să vadă elementele experienţei care compun perceperea unei mese. în cadrul laboratorului înfiinţat de către el la Universitatea Cornell. behaviorism. gestaltism şi cognitivism. Acesta a fost introspecţionismul asociationist . strălucire. implicit.1927). el a preluat această orientare de la Wundt şi a promovat-o în America. metoda stârnea suspiciune atâta vreme cât introspecţioniştii din laboratoare diferite nu se puteau pune de acord asupra conţinutului aceluiaşi experiment.Dacă debutul psihologiei şi. Introspecţionistul îşi propunea să semnaleze conţinutul conştient al unei experienţe.1952) a fost iniţiatorul funcţionalismului în Statele Unite ale Americii. Titchener a fost unul dintre discipolii lui Wundt. al psihologiei experimentale este legat de contribuţia unor mari personalităţi. Structuralismul sau structura vieţii mentale. elementaristă. gustative. apoi imaginile şi ideile şi. cu rente. Funcţionalismul se va ocupa de funcţiile proceselor şi structurilor mentale. etc. Titchener (1867 . un introspecţionist nu ar fi semnalat vederea unei mese în mediul ambiant. calitate şi acuitate. Wundt. afectele. Fiecare element al experienţei era caracterizat prin durată. Elementele de bază ale experienţei erau considerate a fi senzaţiile (vizuale.

Behaviorismul. se pot face inferenţe despre S. înainte de toate. neîntreruptă. Watson se arăta indignat de utilizarea unor termeni cum ar fi conştiinţa. pornind de la cuvântul german „gestalt“ care înseamnă formă. Pe bună dreptate. Psihologia formei – Gestaltismul. Watson susţinea că ar trebui să se studieze ceva asupra căruia ar putea cădea de acord toţi oamenii înţelepţi. insistând asupra necesităţii studierii comportamentului în contextul său natural pentru a-i determina funcţiile. Watson ataca psihologia structuralistă şi introspecţionismul. behaviorismul este. în baza manipulării lui S. Putem identifica cu uşurinţă stimulul (S) cu variabila independentă şi reacţia (R) cu variabila dependentă. susţinând că percepţia nu este o simplă sumă de senzaţii. gândirea fără imagini. ci o imagine unitară a întregului. în condiţiile în care studiul structurilor mentale a fost reintrodus în psihologie prin cognitivism. Debutul acestui curent a fost în 1913. Dincolo de concepţia clasică behavioristă asupra relaţiei stimul . în care primează forma. Celebrul model stimul . şi anume comportamentul. apercepţia. este declarată ştiinţa comportamentului. numită gestaltism. Gestaltismul se opune asociaţionismului senzualist. în întregul ei. În acest material. configuraţia. respectiv asupra metodologiei cercetării psihologice. mai ales accentul pe care acesta din urmă îl punea pe conştiinţă şi conţinuturile mentale. Modelul behaviorist de cercetare ştiinţifică a revoluţionat psihologia şi a adus cele mai mari contribuţii până în ziua de azi în dezvoltarea psihologiei ştiinţifice. importanţa behaviorismului pentru metoda experimentală în psihologie este enormă. Psihologia. de fapt. Schema clasică ce propunea o relaţie univocă S → R va fi abandonată chiar în interiorul behaviorismului tocmai datorită sugestiilor venite din partea acelor cercetători care au utilizat în mod riguros schema iniţiala de cercetare. Practic.reacţie şi limitele acestei concepţii. susţinând că procesele psihice sunt evenimente cu o evoluţie continuă. 26 . anticiparea unor valori ale lui R tot aşa cum. când John Watson publica în „Jurnalul de psihologie“ articolul numit „Psiho logia aşa cum o vede un behaviorist“. Dincolo de aparentul declin al behaviorismului în zilele noastre. în această zonă. Studiile de pionierat ale lui Pavlov şi Thorndike indicau posibilitatea unei psihologii obiective a învăţării şi. Dacă funcţionalismul şi behaviorismul s-au dezvoltat în SUA ca o reacţie la asociaţionismul senzualist clasic.ţionismului senzualist. cercetătorii au fost primii care au semnalat nevoia luării în consideraţie a unor variabile intermediare care se amplasează între stimul şi reacţie. O cercetare ştiinţifică riguroasă va trebui să permită. cu înţelesuri foarte neclare şi imposibil de determinat cu precizie. configuraţie. Behavioriştii doreau să facă din psihologie o ştiinţă a naturii. behaviorismul îşi menţine impactul major asupra psihologiei experimentale.reacţie (S → R) este. Aşadar. în Germania o astfel de reacţie se va materializa în cadrul Şcolii de la Berlin. punctul de pornire al cercetării ştiinţifice riguroase în psihologie. al cărui obiect trebuia să fie comportamentul. behaviorismul şi-a adus cele mai mari contribuţii. în baza cunoaşterii lui R. o orientare metodologică întrucât îşi propune dezideratul accesibilităţii comportamentului ca obiect de studiu ştiinţific.

Această tendinţă spre specializare este deseori criticată. În definitiv.răspuns. specializarea constituie amprenta maturizării unui domeniu ştiinţific. independent de senzaţiile schimbătoare provenite de la receptori. psihologia s-a constituit în ţara noastră ca ştiinţă experimentală. În zilele noastre. Şcolile psihologice au tendinţa de a fi exhaustive. mărimii. Primul curs de psihologie experimentală este ţinut în România de către Eduard Gruber la Iaşi în 1893. Este o reîntoarcere asupra factorului mental dar cu mijloace extrem de sofisticate care permit modelarea. behaviorismul nu a fost preocupat doar de învăţare. la baza căruia se află fenomenul constanţei perceptive a formei. ci şi-a extins aplicabilitatea conceptelor şi asupra gândirii. dar se pare că nu există o alternativă viabilă. între care şi cel de psihologie experimentală. simularea unor procese mentale. Noua provocare în faţa cercetării psihologice experimentale era studiul unor fenomene psihice neobservabile cu metode ştiinţifice obiective care să permită legarea constructelor mentale de răspunsuri observa bile. 27 . Asociaţia Americană de Psihologie (APA) numără nu mai puţin de 45 de departamente. 3. Dacă behaviorismul a reuşit să domine psihologia mai ales din punct de vedere metodologic. în psihologie şi-a făcut loc preocuparea pentru studiul ştiinţific al proceselor mentale superioare. psihologii nu se mai identifică profesional cu o anumită şcoală sau curent.1943) şi colaboratorii lui (Koffka si Köhler) au demonstrat unitatea procesului perceptiv. unitate. încă din anii `50. Astfel. Psihologii sunt specializaţi în direcţii foarte variate. Promotorii psihologiei ştiinţifice româneşti s-au format chiar în laboratoarele lui Wundt. computaţionale. exprimându-şi punctul de vedere asupra tuturor aspectelor psihologiei. Spre exemplu. luminozităţii sau culorilor. ci cu un domeniu de interes. an în care este înfiinţat şi primul laborator de psihologie experimentală la Universitatea din Iaşi. dominaţia a fost mai scurtă întrucât. Psihologia cognitivă va beneficia din plin de tehnologiile moderne. În ziua de azi se poate spune că direcţia cea mai importantă de reţinut în psihologie este specializarea. din punctul de vedere al conţinuturilor asupra cărora el s-a concentrat.Max Wertheimer (1880 . Astfel percepţia prezintă calităţi de integralitate.3 Psihologia experimentală în România După cum remarca M. teoria informaţiei. inteligenţa artificială. Bejat (1973). de la ramuri largi până la specializări foarte înguste. limbajului sau dezvoltării copilului. Psihologia cognitivă. S-a dovedit că multe dintre operaţiile mentale nu pot fi explicate prin reducerea la schema condiţionării stimul .

după momentul dureros al stalinismului din anii ’50. După 1990. psihologia mâinii dar şi asupra diferitelor modalităţi senzoriale. Cercetările experimentale ale lui Vaschide cu privire la atenţie. Laboratorul de psihologie experimentală al Universităţii din Bucureşti este înfiinţat în 1906 de către Constantin Rădulescu-Motru. sunt incluse într-o bibliografie impresionantă ce cu prinde aproximativ 170 de titluri. În anii ’80. De altfel. Rădulescu-Motru în 1898. aşa cum arăta M. fiind puternic impresionat de cursurile acestuia. somn şi vise. Un moment de referinţă este publicarea lucrării „Problemele psihologiei“ de către C.1890). când psihologia a fost sever lovită în toate ţările comuniste. echipa de cercetători pe care i-a format şi care vor continua dezvoltarea psihologiei experimentale. Dar. Iaşi. Teza de doctorat a lui Gruber. Vaschide va pleca în Franţa împreună cu marele psiholog francez Alfred Binet. Gruber. lucrare în care sunt expuse principiile teoretice şi metodo logice ale psihologiei ştiinţifice. trecută ca teza de doctorat cu W.sub conducerea aceluiaşi E. El este autorul unei valo roase cercetări experimentale referitoare la tonalitatea afectivă a culorilor. Cluj şi Timişoara. printre fondatorii psihologiei experimentale franceze. dintre care 12 cărţi. realizarea cea mai de preţ a lui Ştefănescu . Wundt şi publicată de către acesta în revista Institutului de la Leipzig în 1911.12 ani de activitate. marele savant român a început prin a fi elev şi colaborator al lui Beaunis în primul an de funcţionare al laboratorului de psihologie fiziologică de la Sorbona (1889 . De numele lui Florian Ştefănescu-Goangă se leagă înfiinţarea laboratorului de psihologie experimentală şi a primului institut de psihologie la Universitatea din Cluj (1922). 28 .1893 Constantin Rădulescu-Motru va lucra în Institutul de Psihologie de la Leipzig. cercetări desfăşurate în cursul a numai 11 . elaborându-şi teza de docto rat în domeniul epistemologiei. psihologia experimentală îşi regăseşte locul firesc în ştiinţa romanească prin reînfiinţarea Institutului de Psihologie al Academiei Romane şi prin modernizarea laboratoarelor de psihologie ale universităţilor din Bucureşti. ţinute în 1895 la Universitatea din Bucureşti. Nicolae Vaschide a fost unul dintre cei mai prolifici cercetători şi poate fi considerat. Bejat (1973). bazată pe cercetări experimentale asupra luminozităţii culorilor este publicată în 1893 de către Wundt în acelaşi volum în care apărea şi teza de doctorat a lui Constantin Rădulescu-Motru. a urmat o perioadă de dezvoltare şi consolidare a acesteia şi putem aminti aici cercetările laborioase de psihologie experimentală desfăşurate în laboratoarele Institutului de Psihologie al Academiei Române sau cercetările din laboratoarele de psihologie experimentală ale Universităţii din Cluj (Alexandru Roşca) şi ale Universităţii din Bucureşti (Gheorghe Zapan). psihologia românească suferă o nouă lovitură de tip stalinist prin desfiinţarea învăţământului superior şi a Institutului de Psihologie. În anii 1891 . alături de Binet şi Toulouse. În perioada postbelică.Goangă rămâne „Şcoala psihologică de la Cluj“.

Rezultă drept trăsătură definitorie a observaţiei.1 Definire şi caracteristici Etimologia cuvântului îşi are originea în latinescul „observoare“ – a privi. Cele mai multe definiţii de dicţionar insistă pe constatarea şi notarea fidelă a fenomenelor aşa cum se desfăşoară ele în realitate. Prezentarea particularităţilor metodei observaţiei 2.2. a fi atent la.PRELEGEREA 4 OBSERVAŢIE ŞI EXPERIMENT Conţinuturi: 4. Conţinutul observaţiei: • particularităţile bioconstituţionale • conduita expresivă • conduita verbală • conduita reflexivă 4.Protocolul observaţiei 4. caracterul „pasiv“: observatorul nu intervine în desfăşurarea fenomenului studiat.6.1. Observaţia ocazională – observaţia sistematică 4. Prezentarea conţinutului observaţiei în experimentul psihologic 3.4.Aspecte particulare ale observaţiei Obiective: 1. Elaborarea fişei de observaţie în experimentul de laborator Precerinţe: Nu este cazul Expunere: 4. Dacă în experiment se provoacă în mod deliberat o modificare a variabilei independente urmărindu-se efectele acestei modificări 29 .5.3. Definire şi caracteristici 4. Factorii determinanţi ai observaţiei 4.

este observaţia practicată în mod cotidian de către psiholog fie asupra lui fie asupra celor din jurul său. • nivelul de informare oferit subiectului observat. în observaţie fe nome nul este urmărit în modul său natural de desfăşurare. Dincolo de aceste trăsături. încercându-se surprinderea unor relaţii cauzale stabilite. edificatoare.. Dar. constante. nestructurate.asupra variabilei dependente (comportamentul). care poate varia între dezvăluire completă până la absenţa oricărei informări. Dar. Definitorie pentru observaţie este înregistrarea sistematică a unor manifestări comportamentale aşa cum se prezintă ele în condiţiile normale ale mediului. se exercită într-o manieră neformală. • nivelul de conştientizare a prezenţei observatorului de către subiectul (subiecţii) observat. la o analiză atentă (Banister şi colab. Aşadar. structurate până la forme difuze. • focalizarea.2 Observaţia ocazională – observaţia sistematică Această distincţie se impune pentru a preciza mai bine ce tip de observaţie trebuie să utilizăm în cercetarea psihologică. observator ascuns şi neimplicat. observator ascuns şi implicat. observator prezent şi implicat. pe măsură ce psihologia s-a constituit ca un 30 . distincţia esenţială care se impune este cea a prezenţei sau absenţei unei manipulări deliberate a variabilelor implicate. în experimentul de laborator. La începuturile ştiinţelor socio-umane. care poate varia de la o observaţie spontană până la observaţia pe durate mari de timp. 1996) se impun şi alte caracteristici definitorii ale observaţiei: • precizia observaţiei care se poate întinde de la forme foarte riguroase. ale psihologie în general. acest gen de observaţie a avut un rol important în adu narea unui corp semnificativ de date ce au fost apoi sistematizate şi analizate. care poate prezenta următoarele variante: observator prezent şi neimplicat. pe cât de discret posibil. • durata observaţiei. Observaţia ocazională. metoda observaţiei poate fi cu succes utilizată în cadrul laboratorului. 4. concentrarea observaţiei de la o manifestare foarte îngustă. aşa după cum arată şi numele. neghidată de reguli. observaţia va fi subordonată scopurilor acestuia şi va urmări obţinerea unor date suplimentare care să descrie modificările variabilei dependente. strictă a comportamentului până la manifestări globale.

experimentului pentru că ar conduce la modificarea comportamentului observat.Piaget. se consemnează în mod riguros datele în urma unei planificări. astfel încât cercetătorul. Astfel. de anamneză. În general.a. Observatorul ascuns oferă posibilitatea unei desfăşurări naturale a comportamentului 31 . momentele. observaţia sistematică se subordonează unor scopuri precise.m. un paravan. Este o observaţie „naturală“ în condiţiile în care se studiază manifestările comportamentale ale indivizilor în cadrul lor „natural“ de viaţă. rolul acestui tip de observaţie a mai scăzut. Observaţia poate fi practicată în consultaţii sau în clinică. 1989). de muncă sau de loisir. Observaţia sistematică se desfăşoară după un plan riguros. Tehnologiile moderne pun la îndemână ferestrele cu orientare unidirecţională (one way screen/ window) sau camere video.d. în cadrul unui proiect de cercetare. adică acolo unde ei îşi desfăşoară în mod obişnuit activităţile de învăţare. un orificiu în perete ş. Este. Un caz particular al observaţiei ocazionale este observaţia accidentală care apare într-un anumit context experimental. Féré s-a gândit să măsoare electricitatea statică a pielii pacientei.corp solid de cunoştinţe. Observatorul va stabili cadrul şi condiţiile unei observaţii care va pur ta atributul de „clinică“.a. dar şi de inventivitatea cercetătorului. Soluţii există şi aplicarea lor ţine de nivelul de dotare al labo ratorului. continuând totuşi să influenţeze fiecare psiholog în atitudinile şi evaluările sale. de obicei.m. observă la o pacientă care avea pielea mâinilor anormal de uscată că aceasta semnala în plus o serie de în ţepători (pişcături) la nivelul pielii mai ales pe vreme uscată şi rece. investigaţie sau experiment. Se cunoaşte că prezenţa observatorului introduce o nouă variabilă în configuraţia cercetării. manifestările avute în vedere.Fraisse şi J.3 Factorii determinanţi ai observaţiei a) Prezenţa observatorului. deşi urmăreşte un set de scopuri proprii cercetării actuale (prezente). 4. însoţită de interviul clinic. constatând descărcarea acestei electricităţi în momentele respective. Féré. durata ş.d. Tot atât de eficiente pot fi şi metodele clasice de „spionare“: o draperie. medic neuropsihiatru francez. a unui adevărat „proiect de observaţie“ prin care sunt anticipate – la modul cât mai amănunţit cu putinţă – conduitele. Istoria ştiinţei este bogată în astfel de exemple. ceea ce l-a condus la descoperirea reflexului psihogalvanic (după P. aceasta nu-l împiedică să constate-observe aspecte inedite care-l pot conduce la concluzii total neaşteptate şi uneori originale.

atitudinal-caracteriale. la persoanele cu handi cap intelectual sau în condiţii de grup. Spiritul de observaţie ca aptitudine generală este poate mai important în acest sens. manifestări de personalitate. probe. În aceste condiţii prezenţa observatorului este o condiţie comună pentru toţi subiecţii participanţi şi grija trebuie să se manifeste în ceea ce priveşte conduita experimentatorului.a. oameni. estimarea conduitelor observate. caracterizaţi prin inteligenţă şi umanism. J.observatorii capabili de o foarte fină autoobservaţie. Inerent se vor regăsi influenţe care exprimă experienţa sa. b. În experimentul de laborator cel mai adesea subiectul este solicitat într-o sarcină. 32 . În mod normal subiectul acceptă convenţia prezenţei observatorului ca făcând parte din „joc“ şi tocmai absenţa acestuia l-ar intriga. . de o anume deschidere spre lume. să consemneze riguros rezultatele ş. modul egal. Personalitatea observatorului are un rol important în evaluarea.a. valorile la care aderă. Va fi greu să afirmăm însă că extrovertul sau introvertul sunt mai mult sau mai puţin înclinaţi spre observaţie. prejudecăţile. concepţiile. care îi împărţea în 3 categorii: . Cel mai adesea cercetătorul trebuie să manipuleze aparate. personalitatea acestuia. neutru-binevoitor de a se exprima în relaţiile cu toţi participanţii la experiment. Practic.observatorii care îşi analizează bine prietenii şi cunoştinţele.m. Am spune că mai importantă este o anume curiozitate epistemică în raport cu acţiunile celor din jurul nostru. Observaţia rămâne un demers marcat de subiectivitatea observatorului. aceştia ar avea un temperament artistic şi ar fi mai puţin sociabili. Piaget şi P.mai ales la copii.m. mai ales atunci când se fac referiri la trăsături. atitudinile sale faţă de sexul opus. stereotipurile sociale ş.d. adică observatorul trebuie să fie prezent pentru a urmări modul cum subiectul res pectă consemnul sau pentru a-i oferi diferitele secvenţe ale unor sarcini care se derulează în timp. Cer cetătorul (observatorul) se află într-o relaţie specifică de cooperare din primele etape ale experimentului: selecţia grupurilor şi a subiecţilor în raport cu etapele experimentului. Fraisse (1989) invocă o tipologie a observatorilor propusă de către psihologul american Vernon. de la bun început experimentatorul trebuie să se asigure de participarea benevolă sau de motivarea (recompensa) participării subiecţilor. are de îndeplinit un consemn şi cercetătorul.d. Dată fiind importanţa acestui factor se impune evidenţierea principalelor aspecte care ţin de personalitatea observatorului. reprezentările sale asupra fenomenului studiat. • înnăscut-dobândit: avem oare de a face cu un anumit potenţial înnăscut sau doar cu abilităţi dobândite de observator? Problema este deschisă şi nu putem decât să acceptăm că unele elemente sunt înnăscute şi ţin de o anume orientare nativă a personalităţii.

- observatorii care îi analizează mai bine pe străini; ei ar fi foarte inteligenţi, mai dotaţi din punct de vedere artistic, dar mai puţin sociabili. Constatăm că factorul sociabilitate – extroversie pare să coreleze mai puţin decât firea artistică, introvertă cu spiritul analitic-observativ. • gradul de similitudine între observator şi observat influenţează acurateţea observaţiei. Se pare că bărbaţii se analizează mai bine între ei decât femeile între ele. Acelaşi lucru este valabil şi pentru cei care aparţin aceleiaşi rase sau aceluiaşi mediu social. Observatorul are tendinţa de a-l observa şi judeca pe cel observat prin prisma propriilor sisteme de referinţă asupra mediului social sau rasei. • nivelul experienţei acumulate pare să fie cel mai important factor ce ţine de personalitatea observatorului. Dacă acceptăm că observatorul este un psiholog, un profesionist, un cercetător, atunci putem considera că – în virtutea calificării şi a respectării principiilor deon tologiei profesiei – prejudecăţile, stereotipiile, clişeele, sările subiective vor fi eliminate în cea mai mare măsură şi ceea ce va rămâne va ţine de nivelul experienţei şi pregătirii profesionale. Tindem să credem că de la un anumit nivel – problema subiectivităţii observaţiei este mai puţin relevantă. În schimb, importantă va fi calificarea profesională, priceperea, măiestria observatorului. Astfel, într-un studiu dedicat valorii diagnostice a metodei biografice (ce implică în mare măsură observaţia clinică) în selecţia candida ţi lor la şcoala de aviaţie s-a demonstrat că abilităţile diagnostice ale psihologilor experţi se exprimă pe deplin abia după cinci ani de experienţă profesională în mediul socio-profesional aeronautic (M. Toma, M. Aniţei, 1987). Împărtăşim convingerea că, dincolo de natura mai puţin riguroasă a metodei, dincolo de implicaţiile subiective proprii personalităţii observatorului, observaţia poate fi o metodă viabilă în măsura în care este o observaţie calificată condusă cu competenţă de către psiho logi profesionişti. Capacităţile observative trebuie să fie verificate şi validate sistematic. Verificarea presupune un studiu de fidelitate prin care se compară observaţiile făcute de mai mulţi observatori. Validarea poate fi concurentă sau predictivă. Prin validare concurentă se confruntă în baza studiului de corelaţie – datele obţinute prin observaţie cu datele obţinute cu ajutorul unor probe care şi-au dovedit, în studii anterioare, validitatea predictivă. Validitatea predictivă presupune considerarea datelor obţinute prin observaţie ca predictori al unor performanţe (şcolare, profesionale) şi confruntarea lor prin studiul de corelaţie cu datele criteriu care reflectă nivelul performanţei reale (şcolare sau profesionale). În ambele cazuri trebuie să obţinem va lori semnificative ale coeficienţilor de corelaţie la un prag admisibil de probabilitate a erorii mai mic decât 5%. Acest gen de studii de fidelitate sau validitate presupun valorificarea datelor de

33

observaţie prin apelul la valori numerice, deci modalităţi cât mai riguroase de consemnare a datelor. Înainte de a analiza şi descrie modul cum notăm, consemnăm datele observaţiei, trebuie să vedem ce anume observăm. 4.4 Conţinutul observaţiei La prima vedere pare simplu să spunem că, prin observaţie, constatăm manifestările comportamentale, conduita subiectului. Dificultăţile apar atunci când încercăm să analizăm, să descriem conduitele sub multiplele faţete în care se pot prezenta acestea. Suntem obli gaţi la o astfel de analiză şi prezentare dacă dorim să facem din metoda observaţiei un instrument cât mai riguros de surprindere a variatelor conduite ce pot să se manifeste în diferitele împrejurări şi situaţii, inclusiv în experimentul de laborator. Încercând o sistematizare a conduitelor supuse observaţiei, V. Ceauşu (1978) le împarte în două mari categorii: simptomatica stabilă (înălţimea, greutatea, lărgimea umerilor, circumferinţa toracică, circumferinţa abdominală, lungimea şi grosimea mâinilor şi picioarelor, circumferinţa şi diametrele craniene etc.) şi simptomatica labilă (pantomima, mimica, modificările vegetative, vorbirea). • Particularităţile bioconstituţionale Au fost sistematizate şi integrate în tipologiile biosomatice la care facem apel, tipologii accesibile intuitiv în baza observaţiei. Cele mai cunoscute tipologii sunt cele ale lui Kretschmer şi Sheldon. Tipologia lui Kretschmer prezintă tipurile picnic, astenic, atletic şi displastic. Iată cum descrie celebrul psihiatru german cele două ti puri pe care le-a studiat în mod aprofundat: picnicul şi aste nicul (după N. Mărgineanu, 1978): • Picnicul prezintă spre mijlocul vieţii lui, o structură corporală scundă, bondoacă şi îndesată, o faţă rotundă şi un ten mai degrabă proaspăt şi fin. Sistemul lor osos este plăpând, slăbuţ, musculatura moale, iar faţa, gâtul şi trunchiul sunt acoperite de un strat gros de grăsime. Capul, pieptul şi abdomenul sunt largi, umerii apropiaţi, ceea ce dă trunchiului forma generală a unui butoi. În cazurile tipice, cutia craniană este joasă, vârful ei prezintă contururi plate, în vreme ce partea occipitală este rotunjită, faţa este moale, largă şi rotundă, cu proporţii verticale, armonioase, mijlocii; diferitele sale părţi sunt bine formate, profilul este moale, prezintă o curbură puţin aplecată şi un nas cărnos; conturul frontal al feţei, prezentat în mod schema tic, are forma unui pentagon sau a unei pajuri mari. În general picnicii au părul suplu, fin, rar, cu o tendinţă puternică spre chelie precoce, în vreme ce barba şi părul de pe corp sunt destul de abundente.

34

Picnicul este înclinat spre inteligenţă concretă, în plan social este un conformist, în plan afectiv oscilează între tristeţe şi veselie, este un ciclotim. • Astenicul are o constituţie verticală, un trunchi cilindric, un spaţiu toracic strâns şi lungit, iar umerii apropiaţi. Extremităţile şi gâtul apar mai degrabă alungite. Capul prezintă dimensiuni mici, este rotund şi puţin alungit. Oasele şi muşchii sunt subţiri, mici şi slabe. Nasul, lung şi ascuţit, contrastează puternic cu maxilarul inferior, care este mai degrabă hipoplazic, ceea ce face ca bărbia să pară intrată, gata oarecum de fugă, dând omului un profil unghiular, pe care, de altfel, îl întâlnim şi la structuri asemănătoare cu constituţia astenică. Conturul frontal al feţei se apropie, în cazurile bine definite, de forma ovală adunată. Pielea are deseori o culoare pală, părul şi sprâncenele sunt abundente, solid plantate şi persistă timp înde lungat, în vreme ce în restul corpului sistemul păros este în general puţin dezvoltat. Întâlnim deseori în această structură corporală bărbaţi cu trăsături eunucoide, ca lungimea exagerată a extremităţilor, bazinul nespus de mare; se observă, de asemenea, trăsături feminine la bărbaţi, trăsături masculine şi lipsă de dezvoltare normală a organelor genitale la femei; în sfârşit, se observă frecvent trăsături hipoplazice, cu o dezvoltare redusă ca talie mică, o stare de regresiune a corpului în întregime sau a unor părţi luate separat, în special a feţei care prezintă un profil aproape drept, puţin dezvoltat, cu un nas mic, obtuz, puţin reliefat; s-ar putea spune că toată partea mijlocie a feţei este atinsă de o oprire a dezvoltării. Astenicul este înclinat spre inteligenţă abstractă, este nonconformist şi exigent în plan social, cu manifestări afective de tip schizotim, interiorizat, retractil, oscilând între iritabilitate şi calm. • Atleticul este caracterizat foarte sumar prin dezvoltarea importantă a muşchilor, prin umerii mai largi decât bazinul, prin pieptul dezvoltat şi păros. Alte inferenţe şi relaţii ale atleticului sunt foarte puţin precizate de către Kretschmer. Biotipologia lui Sheldon este expresia cea mai evoluată şi mai rafinată a tipologiilor constituţionale. Pornind de la un număr de 17 variabile supuse observaţiei (spre ex. înălţimea, greutatea, dezvoltarea toracelui şi a capului ş.a.m.d.) şi interpretate sub unghi embriologic, savantul american identifică, prin laborioase cercetări desfăşurate în anii ‘40, trei tipuri morfologice care corelează cu tipurile psihologice corespunzătoare. Vom apela la descrierile lui Sheldon (după N. Mărgineanu, 1978). • Endomorful este caracterizat prin modul său de a apare molatic şi sferic. Corelaţia cu aceste două trăsături este dezvoltarea sub medie a oaselor şi a muşchilor, precum şi un coeficient scăzut de suprafaţă a corpului. Un atare individ are o greutate specifică scăzută şi plu teşte pe apă. Faptul că viscerele digestive sunt mult dezvoltate şi că elementele funcţionale ale acestor structuri se dezvoltă din endoderma embrionului justifică termenul de endomorf. Tipul

35

psihologic corespunzător este viscerotonul caracterizat prin dorinţa de odihnă şi relaxare, nevoia de confort, plăcerea digestiei, dependenţa de aprobarea socială a celorlalţi, somnul adânc, nevoia de a fi consolat de semeni la necaz etc. • Mezomorful este greu şi rectangular, cu o dezvoltare superioară a oaselor şi a muşchilor. Corpul mezomorf este puternic, tare, rezistent la răniri şi bine echipat pentru solicitarea efortului fizic. Atletul, aventurierul, soldatul de meserie ilustrează cu precădere acest tip. Coordonatele dominante ale biotipului derivă în primul rând din mezoderma embrionului de unde şi numele. Tipul psihologic corespunzător este somatotonul caracterizat prin atitudinea asertivă, siguranţa în afirmare, energia în vorbă şi faptă, nevoia de exerciţiu, maniera directă, deschisă şi fără reţineri, vocea neinhibată, proprietatea de a părea mai în vârstă, nevoia de acţiune imediată la necaz etc. • Ectomorful este dezvoltat linear, în înălţime, fragil, cu coşul pieptului turtit şi cu corp în general delicat. Este de obicei slab şi cu muşchii nedezvoltaţi. În raport cu greutatea sa el are cea mai mică supra faţă, manifestând astfel o precumpănire a greutăţii faţă de suprafaţă. Tot în raport cu masa corpului el are creierul şi, în general, sistemul nervos cel mai dezvoltat. Pare a fi dezvoltat mai mult din ţesuturile ectoderme ale embrionului. Din cauza suprafeţei sale mari este cel mai sensibil la contactul cu mediul extern. Are un corp slab echipat pentru efortul fizic îndelungat, de competiţie. Tipul psihologic corespunzător este cerebrotonul, caracterizat prin reţinere în manifestări şi atitudini, reactivitate nervoasă, sociofobie, dialog social inhibat, reţinere vocală, persistenţa în maniere şi deprinderi, somn nervos, nevoia de singurătate. • Conduita expresivă Include manifestările dinamice ale corpului: pantomima, mimica, modificările vegetative şi vorbirea. Observaţii sistematice, experienţa acumulată au condus la asocieri relativ stabile între particularităţile conduitei expresive şi anumite manifestări ale vieţii psihice. Cu alte cuvinte, conduita expresivă poate fi „citită“ şi merită să fie descifrată pentru că oferă indici relevanţi asupra vieţii psihice interne. Pantomima se exprimă prin atitudinile corporale, mers şi gesturi. • Atitudinile corporale reunesc într-o manieră particulară (ţinuta) elemente precum: statura şi constituţia corporală, forma şi poziţia capului, poziţia trunchiului şi a umerilor, amplasarea mâinilor şi picioarelor, direcţia şi expresia privirii. Poziţia generală a corpului este un bun indicator pentru trăirea psihică a subiectului în momentul observaţiei. Dincolo de infinitele nuanţări putem distinge două atitudini generale edificatoare: pe de o parte, atitudinea descrisă prin umeri lăsaţi, trunchi înclinat în faţă, capul plecat, mâinile întinse moi de-a lungul corpului poate sugera stare de oboseală sau stare depresivă, fie modestie, lipsă de opoziţie sau 36

de rezistenţă, atitudine defensivă, nivel scăzut al mobilizării energetice, tristeţe; pe de altă parte, la polul opus se situează atitudinea descrisă prin pieptul bombat, capul sus, umerii drepţi, picioarele larg depărtate, mâinile evoluând larg pe lângă corp, ceea ce sugerează siguranţă de sine, tendinţă dominatoare, atitudine „marţială“, provocatoare. Pentru o corectă des cifrare a semnificaţiei diverselor atitudini generale se impune raportarea lor la situaţia concretă şi corelarea cu alte elemente ale conduitei. • Mersul poate fi evaluat prin prisma unor indicatori precum viteza, elasticitatea, fermitatea în baza cărora se disting următoarele tipuri: lent şi greoi; lent, nehotărât, timid; rapid, energic, suplu şi ferm. Acestor tipuri de mers li se pot asocia următoarele semnificaţii psihologice: – mersul lent şi greoi este specific persoanelor cu o constituţie astenică, cu temperament flegmatic şi indică o redusă mobilitate motorie; – mersul lent, nehotărât, timid pare să fie specific temperamentului melancolic şi exprimă emotivitate, labilitate emoţională, nesiguranţă; – mersul rapid, energic, suplu şi ferm pare să fie caracteristic mai ales temperamentului sangvin, exprimând energie, echilibru emoţional. Caracterizează persoanele tinere, sănătoase, energice, echilibrate. • Gesturile constituie o sursă bogată de informaţii privitoare la dina mica activităţii, forţa, energia, viteza, precizia acţiunilor implicate. Pot fi gesturi instrumentale legate de exercitarea unor acţiuni precis determinate într-o activitate profesională. În acest caz indicatori precum viteza şi precizia pot oferi indicaţii asupra gradului de îndemânare, dar şi asupra altor particularităţi psihice. Spre exemplu, gesturile rapide, dar imprecise pot sugera hiperexcitabilitate proprie colericului; gesturile prompte, sigure şi precise sugerează calm, stăpânire de sine, încredere în forţele proprii, prezenţă de spirit; gesturile lente, dar sigure şi precise pot sugera meticulozitatea, grija pentru detalii, atenţie mai mate acordată calităţii în detrimentul vitezei; gesturile oscilante ca viteză şi lipsite de precizie exprimă, dincolo de neîndemânare, lipsă de interes pentru activitate, o slabă mobilizare energetică, lipsă de antrenament sau absenţa spiritului practic. În schimb, gesturile retorice constituie un adevărat limbaj expresiv, ele însoţesc sau chiar înlocuiesc vorbirea şi îndeplinesc, la rândul lor funcţii asemănătoare vorbirii: ele trebuie să comunice, să regleze, să convingă, să influenţeze, să suplimenteze, să compenseze. Gesturile retorice pot fi analizate din perspectiva frecvenţei, amplitudinii, energiei, modului de efectuare. Semnificaţia lor psihologică este foarte bogată şi nuanţată, astfel încât o atentă observaţie poate oferi o cantitate mare de informaţii relevante. Spre exemplu, gesturile moi, de mică amplitudine pot sugera diferite stări cum ar fi: atitudinea defensivă, teamă, slabă mobilizare

37

calotă craniană) şi partea inferioară (maxilare). de dominare. căutare. nări largi. Varietatea gesturilor im pune interpretarea lor în raport cu situaţia concretă. profilul nas-gură-bărbie. obrajii. maxilare înguste este astenic sau ectomorf. Spre exemplu. colericului şi în parte. ale fermităţii. fruntea. Un alt clişeu este corelaţia dintre capacitatea voliţională şi forma bărbiei şi maxilarelor. de a-i câştiga pe cei din jur pentru cauza respectivă. gesturi bogate. tipul viscerocranian prezintă o predominanţă a dezvoltării maxilarelor. ferm conturată şi uşor proeminentă. elan. raţional. înflăcărare pentru o idee sau cauză. nevoia de afirmare proprie. cerebroton. Modul cum abordăm aceste particularităţi este influenţat de o serie de clişee. emoţională. euforie. cu mijloace verbale utilizate şi alte caracteristici ale expresivităţii cum ar fi mimica. dorinţa de a-i antrena. apatie. Gradul de deschidere a ochilor este un indicator relevant asupra atitudinii subiectului faţă de situaţia cu care este confruntat. înţelegerea noutăţii informaţiei. impetuoase. Spre exemplu. sprâncenele. ample. veselie. indiferenţă. În schimb. conformaţia feţei. gesturile repezi. perseverenţei. oboseală. largi par să fie specifice picnicului. la care se adaugă elementele proprii fizionomiei: culoarea părului. maxilarele. tendinţa de a descifra eventualele gânduri ascunse ale interlocutorului. • Mimica participă amplu la conduita expresivă prin părţile mobile ale feţei. critic. ochii larg deschişi sugerează naivitate. mai expresivă şi mai semnificativă pentru comunicarea non-verbală. 38 . Deşi studiile riguroase nu au condus la evidenţierea unor corelaţii sistematice şi semnificative. totuşi suntem marcaţi – îi observaţiile noastre – de acest indicator. suspiciune. dominat de latura instinctiv. respectiv ochii. violente care însoţesc mai ales vorbirea cu ton ridicat denotă iritabilitate. Bărbia pătrată. jovialitate. bărbie rotundă. O corelaţie care pare să fie mai bine susţinută de observaţii morfoconstituţionale este cea dintre nivelul de dezvoltare a părţilor superioară şi inferioară a feţei şi aspectele raţionale şi instinctivo-emoţionale ale conduitei. logic. profilul în ansamblu. Privirea constituie componenta cea mai dinamică. volubilitate. raporturile dintre partea superioară a craniului (frunte. forma maxilarelor. interes pentru noutate. de exercitare a autorităţii. ambiţiei. profilul frunte-nas. gură mare. gura. de reprezentări sau prejudecăţi faţă de care trebuie să fim foarte prudenţi. există tendinţa de a corela conformaţia frunţii cu nivelul de inteligenţă. cu frunte largă. plictiseală. sangvinicului şi sugerează stări afective stenice sau hiperstenice de bună dispoziţie. rece interiorizat. maxilare puternice sunt considerate semne ale unei voinţe puternice. Tipul cerebrocranian prezintă o predominanţă a dezvoltării craniene superioare. a feţei. de rezistenţă faţă de informaţiile primite. a ochilor. visceral. ochii întredeschişi sugerează o atitudine de neacceptare. aparţine tipului picnic sau endomorf (visceroton).energetică. stări depresive. posibil temperament melancolic.

tristeţe. privirea îndreptată ferm către interlocutor. emoţii. intenţiile sau chiar sentimentului de culpabilitate. peste capul interlocutorului deno tă lipsă de respect pentru acesta. înţelegere. asociată cu celelalte ele mente ale mimicii şi fizionomiei poate sugera o varietate extrem de largă de trăiri. susţinând fără dificultate privirea acestuia arată sinceritate. acceptare. O mimică săracă sugerează un temperament flegmatic. dar este şi semnul unei reduse reactivităţi. amploarea. în schimb privirea fixă. suferinţe.tendinţa de a ascunde. pare a fi semnul lipsei de fermitate. stare de plictiseală. maladii. Reacţiile vegetative sunt relevante mai ales pentru trăirile emoţionale şi autocontrolul individului. chiar al unei anumite inerţii emoţionale şi afective. funcţionalitatea musculaturii etc. de a masca propriile gânduri sau intenţii. adesea subiecţii. ritmul respirator. cognitive etc. reacţia electrodermală ş. În funcţie de nivelul de intensitate al trăi rilor afective modificările vegetative se exprimă fiecare într-o manieră specifică. efortul de rememorare. • Modificările vegetative oferă indicii relevante cu privire la intensitatea. privirea în jos sau în lături sugerează atitudine de umilinţă. veselie. Astfel. pulsul. Limbajul comun apelează la o serie de expresii sugestive pentru rolul acordat privirii: „inteligentă“. „lucidă“ sau „opacă“. Evident că între gradul de deschidere a ochilor şi cantitatea informaţiilor receptate se află un raport invers proporţional. reacţiile vaso-motorii şi secretorii (modificările de culoare ale feţei. Astfel. uneori provocatoare. stări de la mirare la nedumerire. manifestări. de obicei. imobilă denotă o lipsă de aderenţă. Cert este că privirea. tendinţei de a-şi ascunde gândurile. de contact cu realitatea sau de înfruntare a interlocutorului. o mimică depresivă însoţită de expresie meditativă sau de tristeţe sugerează un temperament melancolic sau prezenţa unor tulburări. privirea în sus.a. Un alt indicator de evaluare a privirii este direcţia. indică o anumită inconstanţă sau instabilitate a echilibrului emoţional. melancolie. sentiment al vinovăţiei. o mimică excesiv de mobilă poate sugera un temperament coleric dacă este însoţită şi de o gestică amplă şi rapidă. ruşine. hotărâtă sau asprime. transpiraţia). fuga privirii. Mobilitatea privirii poate oferi şi ea indicaţii interesante. Laboratoarele de psihologie dispun de aparatură specializată pentru valorificarea acestor indicatori. oboseală. 39 . durata reacţiilor emoţionale.) sunt cuplaţi şi la poligraf pentru a se prelua pulsul. în timpul efectuării unei sarcini (motorii.d. atitudine critică. dar.a. mânie.m. privirea în gol sugerează nedumerirea. În aprecierea rolului mimicii observatorul va căuta să integreze diversele componente ale acesteia într-o abordare unitară care priveşte îndeosebi bogăţia acesteia. mobilitatea excesivă. O parte dintre aceste modificări sunt accesibile şi observaţiei şi pot fi evaluate: ritmul respirator. severitate ş. atitudine deschisă.

a termenilor convenabili pentru exprimarea ideii dorite şi asta presupune rapiditate şi precizie în desfăşurarea activităţii cognitive precum şi un tonus neuropsihic ridicat. 40 . aspectele de conţinut. La mijloc pot fi. Interpretarea acestor particularităţi trebuie să fie realizată în strânsă legătură cu contextul observaţiei. firesc. nemijlocită sau defetuoasă. La o privire mai atentă vom putea distinge următoarele tipuri de pronunţie: pronunţia deosebit de corectă (mergând până la afectare). monotonă. al vitezei de conceptualizare şi de ideaţie. debitul. oboseală marcată. Aşa de exemplu. curgătoare exprimă uşurinţa în găsirea cuvintelor. proprii mesajului verbal. a temperamentului. săracă în inflexiuni arată fie un fond afectiv sărac. În ceea ce priveşte pronunţia. preocupările. Intonaţia prezintă cele mai bogate trimiteri la viaţa psihică pentru că ea exprimă capacitatea de exteriorizare în plan social a unei largi varietăţi de stări. de relaţia afectivă cu interlocutorul. cu profesia. fie anumite dificultăţi sau inhibiţii în comportamentul social. intensitatea este un indicator al fondului energetic. • Aspectul semantic vizează conţinutul. fluenţa. respectiv intensitatea. Astfel. trăiri. continuă. • Aspectul formal vizează elementele de ordin fizic al verbali zării. în reactivitatea emoţională ridicată ş. de expresivitate proprii limbajului oral şi. calmul. vorbirea lipsită de fluenţă.• Conduita verbală Include pe de o parte aspectele formale. sentimente. adecvarea lor la conţinutul comunicării. intonaţia plată. afecţiuni ale aparatului verbo-motor. precipitare. intonaţia bogată în inflexiuni este specifică oamenilor cu un fond afectiv bogat. cantitatea de informaţie. fermitatea.a. plasticitatea şi expresivitatea termenilor utilizaţi. În ceea ce priveşte debitul sau viteza verbalizării pare să fie mai ales expresia dinamicii neuropsihice. Astfel. pronunţia incorectă. emotivitate excesivă. la modul natural. dar ţine şi de gradul de cunoaştere a obiectului discuţiei. intonaţia. deficienţe culturale. autoritatea. dar sugerează şi calităţi cum ar fi hotărârea. nivelul de cultură generală. tulburări ale vorbirii necorectate la timp. încrede rea în sine. cu sarcina subiectului. structură. nivelul de abstractizare a termenilor. Fluenţa este un bun indicator al mobilităţii proceselor cognitive. discontinuă. fără afectare. pronunţia. neclară. temperamentale dar şi nivelul de cultură generală şi profesională. aceasta reflectă o serie de particularităţi neuropsihice. în desfăşurarea lentă a activităţii psihice. În schimb. pronunţia corectă. semnificaţia conduitei verbale şi are în vedere structura vocabularului. educaţia vorbirii începută în familie şi desăvârşită prin instrucţia şcolară şi profesională. clară. pe de altă parte. întreruptă frecvent de pauze sugerează dificultăţi de conceptualizare cu originea într-un tonus neuropsihic scăzut. coerenţa în judecăţi şi raţionamente. preocupaţi să-şi impresioneze interlocutorii. În schimb. în acest caz. vorbirea fluentă.

d.5. să se subordoneze ipotezelor experimentului. temei de cercetare. cooperarea. faţă de sarcina dată. Este de dorit să utilizăm – pe cât posibil – scale de evaluare cu trepte de 3. Apoi. participare. Observaţia trebuie să aducă acel surplus de date edificatoare care să completeze în mod fericit datele obţinute prin măsurătorile specifice ale variabilei dependente. Ne vom orienta asupra acelor conduite relevante. a componentelor motorii (coordonare. pentru fiecare conduită în parte trebuie să precizăm sistemul de notare. semnificative în raport cu subiectul investigaţiei. plictiseală. momentul încheierii experimentului. precizie) sau a celor afectiv motivaţionale. adesea până la deloc).m. faţă de experimentator. Atitudinea faţă de experimentator (dacă acesta este prezent) vizează deferenţa. momentul instructajului. Atitudinea faţă de situaţia experimentală poate fi de cooperare. comunicarea. Pentru ca observaţia să servească pe de plin scopurilor cercetării experimentale trebuie să fie sistematică şi analitică. 41 . atitudinea faţă de succes sau faţă de eşec (modul de atribuire a succesului sau eşecului). implicării cognitive. implicare. Se pot utiliza adjective sau adverbe prin care se descrie intensitatea (foarte puternic până la foarte slab) sau frecvenţa (foarte frecvent până la foarte rar. dialogul. Pentru a fi eficientă observaţia trebuie să răspundă unor întrebări precise. În concluziile experimentului observaţia va trebui să fie structurată şi în raport cu momentele acestuia: momentul iniţial al primului contact între subiect şi situaţia experimentală.• Conduita reflexivă Vizează îndeosebi conduitele care reflectă poziţia. lipsă de implicare. atitudinea subiectului faţă de situaţia experimentală. încredere în forţele proprii. altele doar în faza de instructaj ş. Conduita generală în timpul efectuării unor sarcini poate oferi indicii relevante cu privire la nivelul atenţiei. momentul efectuării sarcinii. cooperare.a. de consemnare a datelor observaţiei.5 Protocolul observaţiei În faţa unui număr atât de mare de date de observaţie s-ar putea să rămânem descumpăniţi. participare motivată. Pentru fiecare dintre aceste momente trebuie construită lista de conduite supuse observaţiei întrucât unele conduite sunt relevante doar la început. După elaborarea proiectului experimental trebuie să precizăm şi câmpul observaţiei prin elaborarea unei liste a conduitelor care se cuvin a fi observate în experimentul respectiv. cu interes. curiozitate sau dimpotrivă dezinteres. Este absurd să ne propunem observarea tuturor conduitelor posibile pe care un om le poate oferi. Unele manifestări nu permit decât evaluări dihotomice prin care se consemnează prezenţa sau absenţa. altele solicită descrieri mai amănunţite.7 puncte prin care să definim intensitatea manifestărilor. 4. Atitudinea faţă de sarcină poate fi caracterizată la fel prin nivelul de interes. politeţea.

o activitate perceptivă. chiar un anumit talent. fenomen sau conduite. • conţinutul observaţiei: tipul constituţional. ambianţa.Alcătuirea unei fişe de observaţie se impune pentru a facilita consemnarea rapidă şi eficientă a datelor de observaţie. vârstă. a unei situaţii. fişei de observaţie în scopul corectării. ea permiţând sesizarea unor inadvertenţe. durata observaţiei. Fiecare componentă trebuie să prezinte un sistem clar de consemnare înscris în fişa de observaţie. în plus observaţia presupune şi oarecare intuiţie. cognitive. deficienţe sau lipsuri. dar şi consemnării. • date privitoare la particularităţile concrete ale situaţiei experimentale: data. oricum conţinutul acesteia trebuie să fie particularizat în raport cu natura experimentului şi cu momentele desfăşurării acestuia. motivaţia. 4. atenţia. Dacă vom defini percepţia ca proces psihic de interpretare a informaţiei senzoriale şi constituire a unei imagini cu sens asupra 42 . mimica. specifice subiectului în cauză. numărul de observatori. atitudinile). modificările vegetative). Observaţia este.6 Aspecte particulare ale observaţiei După cum se vede. mnezice. În acest moment observaţia este extrem de importantă. tipul temperamental. locul de desfăşurare. porneşte de la perceperea unui eveniment. completării sau restructurării acesteia. Experimentul este precedat de o pre-testare prin care se verifică acurateţea modelului experimental. tipul de observaţie. altele (mai ales cele bazate pe manifestări accidentale) sunt în mare măsură lipsite de semnificaţie. fişa de observaţie trebuie să conţină un spaţiu aparte dedicat unor observaţii curente. sub aspect psihologic. tipul de observator. În acelaşi timp pre-testarea trebuie să se aplice şi protocolului. De asemenea. erori. ora. De aici provine însă şi un anumit risc: nu toate datele de observaţie sunt în egală măsură relevante. dezvăluie trăsături definitorii. conduita verbală. O corectă delimitare este dificil de realizat pentru că ar presupune aplicarea metodei pe o durată mai lungă şi sistematic. În principiu fişa de observaţie trebuie să con ţină următoarele secvenţe: • datele paşaportale ale subiectului: nume. conduita reflexivă (componente senzorial-perceptive. evaluării primare cu caracter sintetic. observaţia este o sursă extrem de bogată de informaţii. sex. Nu există un model standard al acestei fişe. conduita expresivă (pantomima. numărul de subiecţi observaţi. nivel de pregătire şi alte elemente de identificare specifice utilizate de către experimentator. Se impune abordarea unor dificultăţi şi probleme specifice în utilizarea metodei observaţiei. În timp ce unele sunt semnificative.

foto. În actul observaţiei observatorul se implică prin cunoş tinţele. focalizată. în şase dintre cele 24 de trăsături frecvenţele observate erau în mod semnificativ diferite pentru că unul dintre observatori neglija în mod sistematic reacţiile verbale. Reuchlin (1950. Atunci când se impune o observaţie de lungă durată. un mecanism funcţional intrinsec al oricărei observaţii. teoriile sale asupra oamenilor şi manifestărilor acestora. tindem să credem că cele mai mari dificultăţi provin din stilul cognitiv-decizional al observatorului. Comparaţia celor două protocoale de observaţie a scos la iveală diferenţe semnificative între cei doi observatori. nu vom putea elimina nota de subiectivitate atâta vreme cât observaţia este realizată de către un om asupra altor oameni. ea generează o atitudine favorabilă surprinderii faptelor semnificative. observatorul poate fi supli nit satisfăcător prin mijloace tehnice.obiectelor şi fenomenelor cu care suntem în contact nemijlocit. M. nu putem observa totul. selecţia este o dimensiune legică. Această deficienţă poate fi comparată doar prin apelul la tehnici suplimentare de fixare a informaţiei: cinema. într-o pretestare s-a elaborat o listă a comportamentelor posibile verbale şi motorii ce pot să se manifeste în cursul rezolvării testului. În schimb. Orice manual de psihologie inventariază o bogată listă de factori ai selecti vităţii. Astfel încât datele observaţiei vor fi selectate şi interpretate inerent subiectiv. a observaţiilor efectuate. În măsura în care observaţia ştiinţifică presupune căutarea răspunsului la o întrebare. Lista cuprinde 24 de manifestări ce trebuiau să fie notate cât mai fidel de către observatori pe măsură ce acestea se developau. video. o selecţie după variate criterii. audio. 1992) a solicitat ca doi observatori independenţi să observe comportamentul verbal şi motor al unor subiecţi care avea de rezolvat un test de inteligenţă concretă (cuburile Kohs). O altă dificultate ţine de capacităţile noastre limitate de a recepta şi interpreta informaţii care provin simultan de la mai multe canale senzoriale. EXPERIMENT ILUSTRATIV Utilizarea metodei observaţiei. M. Anterior. nu sesizăm. reprezentările. Nu percepem. care ne oferă – în plus – posibilitatea redării rapide într-un timp scurt. o atitudine mai puţin orientată. Pericolul cel mai 43 . Astfel. creează riscul apariţiei unor interpretări personale a unor indici ambigui. atunci va trebui să acceptăm că – inerent – se produce un filtraj. La aceste dificultăţi se adaugă durata observaţiei. Dacă aceste dificultăţi pot fi preîntâmpinate prin antrenament şi utilizarea unor mijloace tehnice suplimentare. Reuchlin (1992) Într-un studiu asupra utilizării metodei observaţiei într-o situaţie standardizată.

Cu alte cuvinte. necritice. 1990. Se impune aici o precizare legată de observaţia în condiţiile experimentului de laborator. Asupra aspectelor de ordin etic ale experimentatorului psihologic pe subiecţi umani vom reveni într-un 44 . observatorul tinde să-şi formeze o imagine. Sunt opinii pro şi contra. Psihologii tind să aibă o încredere oarbă în intuiţiile lor izvorâte din primele observaţii şi bazate pe teoriile lor asupra fenomenului studiat. atitudinile sale trebuie să se circumscrie unei poziţii neutru-binevoitoare. astfel încât. Observatorul este obligat să se manifeste discret şi egal cu toţi subiecţii.117). Prezenţa acestuia egalizează condiţiile pentru toţi participanţii la experiment. Rezultatele arată că. Un grup de psihologi a primit un număr de cazuri spre analiză. o reprezentare asupra subiectului observat şi va tinde să acorde încredere absolută acesteia dincolo de orice informaţii ulterioare. El analizează dinamica relaţiei dintre nivelul de încredere asupra evaluărilor realizate de către psihologii practicieni asupra diferitelor probleme psihologice şi nivelul de acurateţe al acestora. Zamfir. Oskamp (1986). astfel încât ultimele informaţii (chiar dacă sunt nerelevante sau ciudate) par să servească mai mult la confirmarea primelor impresii (citat din C. dar tindem să credem că dacă psihologii nu se implică în calitate de observatori participanţi aceasta ar împiedica aplicarea metodelor de cunoaştere psihologică asupra unor importante probleme sociale. D. în propriile cunoştinţe. În acest caz prezenţa observatorului (cercetătorului) este obligatorie (în cele mai multe situaţii) şi ea constituie o variabilă intermediară ce trebuie să fie supusă controlului.mare îl constituie – după părerea noastră – fenomenul încrederii absolute. pe măsură ce se adaugă noi informaţii. Observatorul participant constituie un atac la intimitate. Se sugerează un raport invers proporţional între mărimea grupului şi amplitudinea efectelor prezenţei observatorului. O altă problemă asupra căreia insistă autorul citat ţine de etică. intervenţiile sale trebuie să fie precis marcate.Mc. după primul contact cu situaţia. În legătură cu prezenţa observatorului. Informaţia despre fiecare caz li s-a prezentat în etape. încrederea în corectitudinea primelor observaţii tinde să crească. cu subiectul. în acest sens. Mai mult. la un anumit punct în procesul de obţinere a informaţiilor. Burney (1983) semnalează următoarele probleme: în primul rând avertizează asupra modificării inerente a comportamentului membrilor grupului prin prezenţa observatorului. Este sugestivă. există riscul ca obser vaţiile ulterioare să sufere un proces de „aducere la numitorul comun“ al primei impresii. acurateţea evaluărilor atinge un plafon dincolo de care nu mai creşte şi acumularea de noi observaţii nu mai modifică estimările iniţiale. p. analiza întreprinsă de către S.

În primul rând.capitol aparte. întruniri politice. ambigui şi neaccesibile experimentului. fără nici un „secret“ în faţa psihologului care. 1979). 45 . neprofesionişti au aceleaşi aşteptări din partea psihologilor. Confruntarea permanentă a intuiţiilor şi observaţiilor noastre cu alte rezultate obţinute prin instrumentele validate şi verificate constituie o cale sigură de îmbunătăţire a performanţelor noastre profesionale. Observaţia constituie poate cel mai accesibil mod de validare a calităţilor noastre profesionale. mai curând. de implicarea personalităţii observatorului. el este mereu provocat să-şi dea măsura intuiţiilor. metoda ne informează nu numai despre ceea ce se întâmplă într-un moment dat ci şi cu privire la subiecţii implicaţi sau la contextul experimentului. din dorinţa secretă şi adesea neconştientizată de a reuşi să „citească“ oamenii. Un avantaj sau beneficiu al metodei observaţiei asupra căruia dorim să insistăm în încheierea acestui capitol îl priveşte chiar pe experimentator (psiholog). Un cercetător a simulat că este homosexual pentru a studia comportamentul homosexualilor. ceea ce poate conduce la rezultate neaşteptate care pot deschide noi orizonturi cercetării. dar este sugestiv să amintim aici exemplul citat de către Mc Burney (1983) al unei cercetări observaţionale în care s-au încălcat principiile etice (Holden. dincolo de posibilele dezavantaje care ţin de subiectivitate. Or. furnizează o mare cantitate de informaţie prin corelarea cu datele deja existente în domeniul respectiv. de prezenţa acestuia sau de dificultatea asigurării exigenţelor de fidelitate şi validitate. metoda observaţiei are o serie de avantaje certe. simţului fin discriminativ în observarea conduitelor umane. Sunt manifestări sociale cu o încărcătură psihologică excepţională (nunţi. petreceri. Interesant este că şi oamenii „naivi“. Trebuie să recunoaştem că cei mai mulţi dintre oamenii care aleg profesia de psiholog nu o fac pentru că ar fi anu miţi de dorinţa de a „ajuta“ oamenii. Apoi a reuşit să le afle identitatea şi s-a alăturat unei echipe de asistenţi sociali implicându-se în investigarea lor. Deşi nu a dezvăluit identitatea subiecţilor şi concluziile studiului erau în favoarea lor. observaţia constituie cel mai bun mijloc pentru antrenarea acestor capacităţi. ci. Dincolo de aceste dificultăţi şi probleme. sportive) care nu pot fi reproduse în laborator dar sunt accesibile observaţiei. ei se aşteaptă să rămână descoperiţi. Observaţia poate să acceadă la fenomene ascunse. câştigându-le încrederea. Dincolo de faptul că psihologul se înarmează cu cunoştinţe şi instrumente proprii cunoaşterii ştiinţifice. Apoi. adică să fie capabili să emită spontan judecăţi profunde. cercetătorul a obţinut datele sub false pretexte expunând persoanele respective riscului violării intimităţii. din prima clipă îi va „citi“ dintr-o privire (adică îi va observa rapid şi eficient în constantele lor comportamentale). fără a le cere acordul explicit. definitorii şi predictive asupra comportamentului acestora.

Pragul absolut minimal şi cel maximal pun în evidenţă valoarea minimă şi pe cea maximă de la care şi pînă la care stimulii pot fi sesizaţi. pe o arie retineală restrînsă la 10' diametru situată la 20 grade de axul orizontal. Pragul temporal al acuităţii vizuale sau frecvenţa critică de fuziune (FCF). Metoda psihofizicii clasice şi determinarea pragurilor senzoriale Pragurile senzoriale au constituit primul obiect de studiu al psihologiei experimentale. Conceptul de prag vizează intensitatea stimulilor. timp de 0. pragul maximal evidenţiază faptul că o stimulare excesiv de puternică îşi pierde specificitatea şi se transformă într-o senzaţie de durere. Pragul diferenţial este un concept introdus de Weber şi care descrie cea mai mică creştere a intensităţii stimulării care determină o senzaţie diferită de prima. adică Δx/x = constant. este necesară o intensitate minimală. s-a proiectat un fascicol luminos cu o lungime de undă de 51 milimicroni. Pragul diferenţial al sensibilităţii vizuale este de 1/100. şi x intensitatea stimulului. FCF reprezintă numărul de licăriri pe secundă la care ochiul nu mai percepe lumina ca 46 . iar la nivelul maxim nu se aplică în această formă datorită adaptării analizatorilor individului. Fechner a propus o altă formulă: E = k logx + c. Weber a stabilit şi că mărimea pragului diferenţial pentru fiecare sensibilitate modală este constant. unde E estezia (nivelul sensibilităţii).constante care privesc analizatorii.89 x 10-12 ergi (valoare statistică). pentru obţinerea unei senzaţii. ea se pune în evidenţă cu ajutorul EEG. iar conceptul de senzaţie vizează receptivitatea analizatorilor subiectului. Acest termen a fost introdus de fiziologul american Allen în anul 1926. cercetările în acest domeniu sunt legate în primul rînd de numele psihologilor germani Weber şi Fechner. k şi c .001 secunde. Determinarea pragului minim absolut pentru sensibilitatea vizuală Într-un experiment. Aceste formule s-a demonstrat ulterior că sunt valabile numai pentru intensităţile medii ale stimulilor. Valoarea minimă de unităţi energetice (intensitate) care a evocat un răspuns senzorial al retinei (şi al nervului optic) a fost de 3.Metode şi tehnici experimentale în studiul sensibilităţii şi senzorio-motricităţii 1. Legea pragurilor nu se aplică în această formă la nivelul minim datorită nivelului de semnificaţie al stimulului. în partea temporală. Legea pragului minim absolut evidenţiază faptul că.

3mm pe palme. 4. 16mm pe talpă. ca şi cel diferenţial (2 .fiind prezentată intermitent. . .starea subiectivă (oboseala). 2. . Pragurile la nivelul sensibilităţii tactile Pragul absolut minim pentru diferite zone ale pielii a fost determinat cu foarte mare precizie de către Weber. 1/14 la greutatea de 2500g.ritmurile biologice individuale (legate de momentul zilei). Există un optimum funcţional. 89g/mm2 pe faţa anterioară a antebraţului. Metode de determinare a pragurilor senzoriale Metoda reproducerii sau a erorilor medii: se prezintă subiectului un stimul şi i se cere să îl reproducă.5mm pe buze. 11. pauza dintre licăriri afectează această viteză. Iată unele valorile ale pragului discriminativ spaţial: 1mm pe limbă.vîrsta subiecţilor. circa 67mm la mijlocul spatelui. spre extremităţi. .intensitatea flash-urilor. . 47g/mm2 în zona mijlocie a spatelui. 200-250g/mm2 la călcîi.viteza de recuperare a substanţelor fotosensibile descompuse sub influenţa luminii. sau numărul de licăriri pe secundă la care ochiul nu mai percepe lumina licărindă ca fiind continuă. 16g/mm2 pe gambă.zona retineală excitată. . 25g/mm2 pe abdomen. 54mm pe ceafă.13 Hz) variază foarte mult de la un individ la altul. al doilea ca fineţe după cel vizual. acolo unde valoarea pragului diferenţial este cea mai mică. aceste valori tind să crească. 33g/mm2 pe faţa posterioară a antebraţului. Pentru sensibilitatea tactilă se calculează un prag discriminativ sau spaţial. Alte cercetări au arătat că acest prag variază în funcţie de greutăţile date spre măsurare. după cum urmează: 3g/mm2 la vîrful degetelor. cu ajutorul căruia se testează FCF. Weber şi Fechner l-au stabilit ca fiind de 1/40. Se pot constata două tipuri de erori: constante (sau 47 . 1/19 la greutatea de 2750g etc. Factori care condiţionează FCF: .intensitatea şi culoarea licăririlor (se consideră că indicatorul cel mai bun este culoarea roşie. pe braţ şi coapsă. Astfel.durata şi pauza dintre licăriri. situat între 2000 şi 2500 g. În ceea ce priveşte pragul diferenţial al senzaţiei de greutate. cu sau fără contact vizual (de obicei se măsoară fără contact vizual): 1/21 la greutatea de 250g. ci continuu (sensul ascendent). FCF semnalizată verbal nu corespunde cu cea stabilită prin EEG. Limita de sus a FCF care poate fi percepută este dependentă mai mult de procesele fotochimice decît de cele corticale.3mm pe faţa internă a degetului arătător. ci intermitentă.temperatura ambiantă (influenţează ritmul reacţiilor foto-chimice). care se măsoară între două puncte ale pielii excitate simultan cu ajutorul esteziometrului. Pragurile la nivelul sensibilităţii auditive Pragul minimal. Tot Allen a inventat şi aparatul denumit Flicker. . . 6-7mm pe suprafaţa dorsală a degetelor.

sistematice). iar Re este valoarea etalonului. de sus. sau: primul... dar nu în serii (ascendente sau descendente). după care se creşte treptat intensitatea. media lor ne oferă valoarea pragului diferenţial. unul dintre stimuli poate fi considerat etalon şi celălalt variabil. Se prezintă subiectului stimuli de valori diferite şi i se cere să aprecieze care dintre ei este mai puternic şi care mai slab. pînă cînd subiectul relatează că a sesizat stimulul. superior sau egal etalonului. egali. Eroarea variabilă este abaterea fiecărei încercări în parte. sau: cel din stînga. dintre care unul este etalon. În sens ascendent se porneşte de la o valoare subliminală. Şi în acest caz. + axn)/n Pdesc = (dx1 + dx2 + . + dxn)/n În cazul pragului diferenţial. trecînd de etalon. Metodologia experimentală în studiul percepţiei 48 . al doilea. subiectul va da mai multe răspunsuri corecte. Metoda constantei Această metodă determină valori mai puţin precise.. deoarece apelează la evaluări subiective. unde Rm este valoarea medie. Stimulul variabil se va modifica. Între evaluările făcute de subiect pînă se apropie de valoarea etalon. se prezintă subiectului doi stimuli. termeni ca: inferior. C = Rm . superior. Pr = (Pasc + Pdesc)/2 Pasc = (ax1 + ax2 + . Subiectul poate utiliza. din dreapta. fără ca subiectul să fie informat despre aceasta. cel ascendent şi cel descendent. de jos. iar celălalt variabil. Frecvenţa acestor răspunsuri este proporţională cu valoarea diferenţei dintre valoarea etalon şi valoarea primului stimul variabil. Pentru seria descendentă se procedează invers. Pentru sunet. şi astfel se obţine valoarea pragului discriminărilor făcute de subiect. Diferenţa dintre valoarea medie a răspunsurilor subiectului şi valoarea etalonului ne oferă indicatorul de valoare brută. Metoda limitelor sau a variaţiilor minime Determinările se realizează pe două coordonate: ascendent şi descendent. În cazul în care distanţa dintre stimulul variabil şi cel etalon este mai mare. pentru evaluare.. şi astfel se stabilesc pragurile diferenţiale. Stimulul variabil se prezintă alternativ şi aleator. ca termen de comparaţie. şi erori variabile (acestea fiind cele mai frecvente). se calculează media valorilor oferite de subiect şi se compară cu etalonul.Re. pînă cînd subiectul declară că intensitatea este mai mare decît etalonul. În seria ascendentă de valori se porneşte de la o valoare inferioară etalonului. urmînd ca subiectul să aprecieze dacă nivelul este inferior.

şi procesarea de tip top-down. insistînd pe rolul experienţei anterioare (a factorului dobîndit în percepţie).percepţia indirectă Acest prim aspect legat de procesul perceptiv se referă la modul în care observatorul uzează de informaţia senzorială pentru a face interpretările perceptive. are loc o conexiune inversă de tip top-down circulară. Pe de altă parte. Tindem să alegem supoziţii verificate în experienţa anterioară. Abordarea directă şi cea indirectă. c) Nivelul cuvîntului. Astfel. nemijlocită explică percepţia. Răspunsul la această problemă este oferit de două direcţii. Această teorie postulează că a percepe semnifică emiterea unei supoziţii. astfel că semnificaţia obiectului ţine de experienţa personală a subiectului. Cercetătorii au ajuns la concluzia că există trei nivele de recunoaştere perceptivă: a) Nivelul particularităţilor. spontan. privind imaginea fotografică a unui oraş. indirectă. deoarece cel care percepe culege informaţiile pe care le permite mediul înconjurător şi face acest lucru într-un mod natural. Cînd ne 49 . fără să reflecteze asupra lor. 2. b) Nivelul literei: unităţile de recunoaştere a literei sunt activate de informaţia specifică. fără ca acest proces să fie neapărat conştient. Autorii teoriei propun următoarea metaforă: "Viitorul anticipează o experienţă trecută. în care sunt recunoscute aspectele caracteristice unei litere (spre exemplu. controversa abordării directe sau indirecte este descrisă în termenii unui contrast între procesarea perceptivă de tip down-top. directă şi indirectă. de tip deductiv. psihologul american Gregory susţine că explicaţia cea mai plauzibilă o oferă abordarea indirectă. ea reactivează literele.1. pun în discuţie teoria tranzacţională a percepţiei.dobîndit Teoria empirică a lui Helmholz este expresia abordării indirecte. Relaţia înnăscut . Această experienţă implică un raport anticipativ cu viitorul. împreună cu relaţia dintre ele. avem senzaţia de relief. dirijată de cunoştinţe şi experienţă. Între cele două moduri de abordare. Cercetările efectuate în anii '80 de către McClelland şi Rummelhardt asupra procesului de lectură au identificat două modalităţi de analiză: abordarea directă pe litere şi abordarea din contextul cuvîntului. dar în realitatea imaginii toate elementele sunt date bidimensional. sau de aspect exterior. ceea ce urmează a fi perceput alcătuieşte viitorul şi anticipează experienţele trecute. cu tridimensionalitatea se fac pe baza experienţei anterioare despre adîncime sau relief şi despre alte caracteristici ce intervin în acest proces. de tip inductiv. Psihologul american Gibson arată că abordarea directă. În psihologia experimentală modernă. în care elementele sunt activate de unităţile literei. orientată mai mult cognitivist. Deîndată ce o unitate de cuvînt este activată de litere. există o interacţiune. Percepţia directă . linia dreaptă). deoarece constatările noastre în legătură cu relieful." Altfel spus. formulată de Ames şi Ittelson. dirijată de datele senzoriale.

o interpretăm deducînd că sugestiile de perspectivă pe care le simţim semnifică relieful. care. Aceste "deducţii inconştiente". una şi mai amplă după şase ore şi o scădere a răspunsurilor de acest tip după nouă ore. Această teorie se rezumă la şase ipoteze specifice: 1) Trebuinţele. La polul opus se situează nativiştii (ineiştii). cuvintele din a doua categorie au fost recunoscute mai repede. Într-un experiment li s-a cerut mai întîi subiecţilor să completeze un chestionar de valori (Allport . apar rapid şi fără o gîndire conştientă. 2) Recompensa şi pedeapsa asociată percepţiei obiectului tind să determine ceea ce este perceput. El a încercat să demonstreze importanţa factorilor comportamentali în percepţie. sistematizînd cercetările experimentale din percepţie. cutremurului. după Helmholz. valorile. propune teoria stărilor centrale directoare.Vernon). arătînd că oamenii percep esenţialmente în funcţie de trebuinţele. O serie de indicatori ai percepţiei sunt categoric înnăscuţi. orientîndu-se după principiul pregnanţei. chestionarul viza şase tipuri de valori: teoretice. un fel de deprinderi vizuale. sociale. în funcţie de personalitatea lor. religioase. Ulterior. Piaget susţinea că trebuie avut în vedere rolul evoluţiei structurilor operaţionale (vezi experimentul cu "prăpastia vizuală" efectuat de soţii Gibson. 50 . economice. politice. iar mecanismele perceptive ne sunt date de la naştere (gestaltiştii). nevoile biologice ale subiectului tind să determine ceea ce este perceput. internă spre integralitate. J. s-a constatat o creştere a răspunsurilor de tip "hrană" după trei ore. iar altele aparţinînd sistemului propriu de valori. experienţa joacă un rol important în percepţiile ce dobîndesc înţeles. în acele imagini. Ei susţin că omul percepe fiind orientat de o tendinţă înnăscută. Într-un experiment s-au utilizat două profiluri de figuri umane între care existau doar mici diferenţe. tensiunile. reacţiile lor defensive. În concluzie. care dovedeşte că percepţia reliefului este înnăscută). aceasta datorită intervenţiei mecanismelor de apărare biochimice. H. de pedeapsă. estetice. iar recunoaşterea celuilalt. recunoaşterea unuia a fost însoţită sistematic de recompensă. dintre care unele neutre. Allport (1958). Trebuie avute în vedere experienţele traumatizante de genul prăpastiei. După un anumit număr de prezentări. experimentul a fost repetat şi s-a constatat că profilul însoţit de recompensă a fost recunoscut mai rapid. Într-un experiment s-au prezentat unor subiecţi înfometaţi imagini ambigue şi s-a constatat că tindeau să vadă. fiecărui subiect i s-au prezentat la tahistoscop cuvinte. 3) Valorile caracteristice individului tind să determine viteza de recunoaştere a cuvintelor asociate acestor valori. Majoritatea actelor perceptive sunt interacţiuni între componentele native şi cele dobîndite. Rolul factorilor comportamentali A fost sistematizat de către F. hrană.confruntăm cu o scenă vizuală nouă. 3. iar experimentele soţilor Gibson sunt relevante pentru fiinţele terestre (nezburătoare). care susţin că modul de a percepe este înnăscut.

rezultatele au confirmat primul experiment: cei din prima categorie au supraestimat mărimea monedei. cuvintele-tabu trezesc o reacţie emoţională care precede reacţia verbală. ce implică o "intelectualizare" a stimulilor . a estimării mărimii monedei. 5) Stimulii verbali perturbatori. Experimental s-a dovedit că. Cuvintele afectogene provoacă reacţii emoţionale înainte de a fi percepute propriu-zis. pe care le-au prezentat subiecţilor de cîteva ori succesiv. al patrulea şi primul. urmează blocajul subiectului şi distorsionarea cuvintelor care urmează. El a folosit patru grupuri experimentale: subiecţi neinformaţi. Exemplu: testele proiective. Explicaţia psihanalitică dată acestui fenomen postulează existenţa unor mecanisme de apărare. subiecţi informaţi neutru. prin sugestie hipnotică. va trebui să presupunem că.4) Valoarea pe care o prezintă un obiect pentru individ tinde să determine aparenţa de mărime a acestuia (vezi experimentul clasic cu moneda de douăzeci şi cinci de cenţi prezentată copiilor săraci şi celor bogaţi). în altă etapă. Apărarea perceptivă şi percepţia subliminală Admiţînd că apărarea este realmente perceptivă. subiecţi care au primit facilitare afectivă din partea cercetătorului şi subiecţi inhibaţi mental. Ulterior. Performanţele cele mai bune le-a obţinut grupul al treilea. s-a recurs la un altul: au fost aleşi studenţi din clasa de mijloc care. Prezentarea a cinci dintre cele zece cuvinte a fost însoţită sistematic de un mic şoc electric. care implică opţiunea "percep / nu percep" şi care acţionează în manieră apriori. urmat de al doilea. iar cei din a doua categorie au subestimat-o. timpul de recunoaştere şi reacţia electrodermală au fost mult mai puternice la stimulii însoţiţi de şoc electric. 51 . se presupune existenţa la nivel inconştient a unor mecanisme infradecizionale. Ei au realizat următorul experiment: au realizat o listă cu 10 cuvinte fără sens. În acelaşi timp. Este ca şi cum în creierul omului ar exista un mic omuleţ sau diavol care inspectează percepţiile noastre pentru a decide care dintre ele pot di supuse atenţiei conştiinţei.tabu şi o refulare a lor. în mod obişnuit. înainte de a percepe conştient. se produce o decizie la nivel inconştient. forma şi semnificaţia stimulilor neutri tinde să fie percepută alterat. afectogeni tind să prelungească timpul de recunoaştere faţă de stimulii neutri. au fost determinaţi să se creadă foarte săraci sau foarte bogaţi şi apoi au primit aceeaşi sarcină. Înainte ca subiecţii să poată să identifice corect cuvîntul. În stările de vigilenţă sunt implicate percepţii inconştiente. denumite percepţii subliminale. Lazarus şi Mc Cleary (1951) au introdus termenul de subception. Din perspectiva psihologiei cognitive. aceea a percepţiei subliminale. De aici s-a ajuns la o altă problemă majoră. 5) Personalitatea individului îl predispune să perceapă de o manieră conformă cu aceasta. Pentru că experimentul amintit a fost criticat sub aspect etic. subiecţilor le-au fost din nou prezentaţi cei zece stimuli. Postman (1953) a efectuat un experiment cu cuvinte neutre şi cuvinte-tabu.

ca indice al recunoaşterii perceptive. al cărui autor a susţinut că a întreprins un experiment pe 4. În raport cu lotul de control. În ceea ce priveşte răspunsul la prima întrebare. Pragul senzorial subiectiv reprezintă intensitatea minimă de la care subiectul poate conştientiza prezenţa stimulului. Subiecţii au fost solicitaţi să-şi autoevalueze pe o scală nivelul lor de însetare. fără să poată încă oferi informaţii despre natura şi semnificaţia acestuia. inserînd în filmul proiectat imagini subliminale cu mesaje gen "eat popcorn". Răspunsul electrodermal este un criteriu cel puţin tot atît de valabil. Este adevărat că reacţia electrodermală este mai puţin precisă. subiectul nu acţionează după legea "tot sau nimic". rezultînd o creştere a vînzărilor la floricele de porumb cu 50%. s-a încercat teoria indicilor parţiali. dacă se poate vorbi despre un asemenea proces. Dacă echivalăm conştiinţa cu capacitatea subiectului de a alege răspunsuri în mod conştient. în ce măsură aceste procesări subconştiente au un efect detectabil în sfera comportamentală? Se impune o distincţie între pragul senzorial obiectiv şi pragul senzorial subiectiv. Se consideră că în identificarea cuvintelor percepute. într-un cinematograf în aer liber. pe cînd răspunsul verbal obligă la precizie. Timpul de reacţie nu este mai mare la aceste cuvinte. dar confirmă existenţa proceselor de percepţie subliminală. Într-o prezentare rapidă a cuvintelor.reacţia electrodermală este puternică pentru cuvintele condiţionate prin şoc electric. senzaţia de sete a subiecţilor a fost de două ori mai 52 . acest prag poate fi determinat cu metode obiective de măsurare. Probleme metodologice de principiu în abordarea experimentală a percepţiei subliminale O abordare experimentală riguroasă a percepţiei subliminale impune să se răspundă la două întrebări: În ce măsură se poate vorbi despre o procesare semantică inconştientă a stimulilor subliminali? Şi. subiectul surprinde indici (cîteva litere) înainte de a putea să identifice cuvîntul. pragul senzorial subiectiv constituie un indice al percepţiei subliminale. iar la Coca-Cola cu 18%. Pragul senzorial obiectiv reprezintă intensitatea minimă a unui stimul. Wakins a realizat în anul 1973 un experiment în care stimulul subliminal era mesajul "Drink Coke". necesară pentru ca acesta să fie receptat de analizator. Aşadar. Interesul major pentru percepţia subliminală a fost trezit de un articol din revista "Life". nu poate fi considerat decît unul dintre criteriile posibile. dar şi să-şi exprime preferinţa pentru Coca Cola dintr-o listă de băuturi răcoritoare. În ceea ce priveşte explicarea percepţiei subliminale.500 subiecţi. ea nu face distincţie decît între un cuvînt ameninţător şi unul care nu este ameninţător. Aceste informaţii parţiale pot fundamenta decizia de a împiedica sau inhiba toate percepţiile ulterioare ale cuvîntului-tabu. atunci ceea ce percepe subiectul în manieră subiectivă este o percepţie inconştientă. Eriksen considera că răspunsul verbal. Acest fapt exclude teoria mecanismelor de apărare perceptivă. Au urmat studii riguroase şi multiple asupra percepţiei subliminale. "drink Coke".

. R. de tipul top-down. care guvernează funcţionarea tuturor analizatorilor. în raport cu cea selectată pentru acţiunea conştientă (1/100. 2.Analizatorul auditiv este marcat de principiul vizualizării. poate inhiba mesajul subliminal sau îl poate favoriza. dar au fost nerelevante. Wilson şi Zajonc (1980) a încercat să demonstreze că stimulii percepuţi inconştient influenţează reacţiile conştiente. timp de o miime de secundă. O procesare descendentă. s-au încercat experimente care să o dovedească. acest principiu postulează că informaţia parvenită pe alte căi decît cea vizuală tinde să fie vizualizată. În ceea ce priveşte percepţia subliminală auditivă. subiectul este stimulat şi cu multiple mesaje puternice supraliminale. Circa 95% dintre subiecţi au dat răspunsuri corecte. transpusă într-o imagine mentală cu atribute vizuale. În prima etapă. se pare că există o procesare semantică parţială a mesajului subliminal. O explicaţie este aceea că. În aceste condiţii. fără semnificaţie.Complexitatea analizatorului vizual: ochiul uman preia o cantitate enormă de informaţie brută. dar nu s-a remarcat o înclinaţie deosebită pentru Coca Cola. Cea mai veche este introspecţia.Reprezentările vizuale sunt mult mai diverse şi mai bogate în conţinut decît reprezentările auditive. De ce nu este eficientă percepţia subliminală auditivă? Posibile răspunsuri: .000). adăpost). percepţia figurilor a fost evaluată printr-o sarcină de recunoaştere forţată. book). apoi a prezentat la tahistoscop grupuri de cîte două cuvinte (de exemplu. obiceiuri. nici un subiect nu a raportat că ar fi perceput ceva. . Prin urmare. lodge (locuinţă. procesarea semnalelor subliminale vizuale vizează în cel mai bun caz familia semantică de care aparţine mesajul respectiv. Un experiment realizat de către K. În ceea ce priveşte întrebarea a doua (în ce măsură comportamentul poate fi influenţat prin mesaje subliminale). ca indicator al conştientizării. o dată cu mesajele subliminale. experienţe. se poate afirma că mesajele subliminale vizează o clasă de comportamente. Ca urmare. În etapa a doua. este considerată însă ca fiind o metodă cu grad mare de subiectivism. solicitînd subiecţilor să spună care anume dintre cele două cuvinte este similar ca semnificaţie cu mesajul subliminal anterior. subiecţilor li s-au prezentat zece forme geometrice neregulate. dorinţe şi înclinaţii ale subiectului. El a prezentat mesajul subliminal alcătuit dintr-un singur cuvînt. În concluzie. experimentul pune la îndoială existenţa unei procesări semantice.puternică. Metode de obiectivare a percepţiei subliminale 1. Evidenţierea indicatorilor comportamentali. mesajul subliminal are şanse să producă efecte vizibile în comportament în măsura în care el se înscrie în setul de aşteptări. şi astfel prilejuiesc procesări prin context. şi nu semnificaţia individuală a stimulului în cauză. dar nu pot induce un comportament specific. ca indicator al 53 . hotel. această procesare vizează în special categoria semantică din care face parte stimulul. sau raportul verbal. şi printr-o sarcină de preferinţă forţată. Fowler (1981) a evidenţiat un anumit nivel de procesare semantică prin context.

După fiecare cuvînt s-a aplicat un test de memorie: erau afişate primele trei litere ale cuvîntului. cuvîntul a fost perceput inconştient. Pentru prima grupă. mult mai mare decît percepţia conştientă. dacă ele reprezintă ceva rău sau ceva bun. Subiecţilor li s-au prezentat un set de ideograme chinezeşti şi li s-a cerut să evalueze. Pentru grupa a doua. 3. dar supraliminal şi cu instructajul de a o ignora. 5. S-a constatat că subiecţii din prima grupă au atribuit adjectivul de bun sau rău în funcţie de imagini. percepţia subliminală are o influenţă calitativă importantă asupra reacţiilor afective.'70 impactul percepţiei subliminale asupra conţinutului manifest al viselor. timp de patru miimi de secundă. Poetzl a studiat. iar pentru a doua. Zajonc şi Murphy au realizat un experiment (1993) folosind această metodă. Apoi subiecţilor li s-a cerut să-şi noteze detaliat visele din timpul nopţii respective. În majoritatea cazurilor. o figură umană zîmbitoare sau înfricoşătoare după fiecare ideogramă. după fiecare ideogramă s-a prezentat. Percepţia subliminală poate fi mai uşor obiectivată prin contextul perceptiv (cuvinte referitoare la context). imaginile nu au avut nici o influenţă. Evidenţierea indicatorilor afectivi. subiectul avînd cerinţa de a completa aşa încît să obţină orice cuvînt cu excepţia celui prezentat anterior. era perceput conştient. iar sarcina a doua a constat în cerinţa ca subiecţii să selecteze.Fenomenul Poetzl. subiecţilor li sa prezentat. figura preferată. El a prezentat subiecţilor. iar a doua zi s-au reîntîlnit cu cercetătorul şi i-au prezentat visele. o figură umană zîmbitoare sau o figură umană înfricoşătoare. Aşadar.percepţiei subliminale. prin conştientizare şi prin descrierea imaginilor prezentate subliminal imediat 54 . cu durată de expunere mai lungă (150 milisecunde) şi. pe o scală de cinci puncte. Evidenţierea influenţei contextului. una din setul vechi şi una nouă. Pentru fiecare sarcină s-au folosit zece perechi de figuri. S-a constatat că aceste descrieri conţineau foarte multe dintre scenele percepute subliminal. iar pentru cei din grupa a doua. 4. Acest experiment are însă un viciu. Pe această bază. timp de 100 milisecunde. Durata influenţei stimulilor percepuţi subliminal . fişe complexe care reprezentau scene naturale. în proporţie de 60%. Un experiment efectuat de Merikle şi Jordans (1997) a presupus prezentarea la tahistoscop a unui singur cuvînt. figura prezentată în etapa întîi a experimentului. în anii '60 . Subiecţii au avut mari dificultăţi de a urma instrucţiunile dacă stimulul fusese prezentat subliminal. de asemenea. El a măsurat reconstrucţia conştientă a acestor scene cerînd subiecţilor să descrie sau să deseneze ce au văzut. Răspunsurile pentru prima sarcină au fost corecte în proporţie de 50%. anume faptul că. Îndeplinirea unor instructaje specifice sau sarcini specifice. din fiecare pereche. prima sarcină a constat în cerinţa ca subiecţii să aleagă. se prezenta tot un singur cuvînt. subiecţii au fost împărţiţi în două grupe şi apoi s-a reluat prezentarea ideogramelor. Într-o altă situaţie experimentală. din fiecare pereche. a cărui calitate perceptivă era controlată prin timpul de expunere (50 miimi de secundă). deci.

afirmînd că pacientul nu mai are oxigen. Dificultăţi în abordarea experimentală a percepţiei subliminale .În psihoterapie. de aici decurg probleme de control al variabilei independente.Memorarea evenimentelor din timpul anesteziei. Aplicaţii ale percepţiei subliminale . . patru dintre pacienţii-subiecţi îşi aminteau foarte bine incidentul. informaţiile percepute la nivel inconştient sunt păstrate pentru mai mult de 24 ore. dar şi indirect. ea poate fi cuprinsă între 1 . nu mai respiră. în bulimia nervoasă. percepţia subliminală a fost utilizată şi direct.În învăţare.100 milisecunde. . cu mai mare succes. se poate utiliza. a simulat o situaţie de criză. percepţia subliminală se utilizează pe suport psihanalitic. cu succes.Durata de expunere a stimulilor: nu se poate spune că există o durată optimă. Levinson (1965). constînd în 10 . intervenţia asupra ei prin stimuli subliminali poate duce la ameliorarea simptomelor. dar este un procedeu costisitor şi nesigur ca rezultat. Autorul lui. astfel că prezenţa acelor scene în vise putea să fie tocmai rezultatul acestui proces. Există un singur experiment care afirmă că stimulii cu un grad mare de relevanţă personală au impact pe o perioadă de timp considerabil. această abordare se apropie de tehnicile sugestive. Metode şi tehnici experimentale în studiul reprezentării (al imaginii mintale) 55 .În psihologia reclamei. . Există o dovadă certă a memorării informaţiilor prezentate în timpul anesteziei. trebuie să se realizeze aşanumitul "bombardament subliminal". . iar alţii patru îşi mai aminteau cîte ceva. mai ales a limbilor străine.după perceperea lor s-a produs şi fixarea lor în memorie. prin asociere cu alţi stimuli alcătuind un mesaj supraliminal congruent. Se aplică.40 prezentări. nu îi mai bate inima etc.O singură prezentare nu este suficientă. O lună mai tîrziu. Dacă simptomatologia nevrotică este determinată şi de dinamica inconştientului. în timpul unor intervenţii chirurgicale.

Primul care a abordat reprezentările din perspectiva experimentală este J. afirma Piaget. o "conservă". Experiment 2: Reprezentări cinetice şi de transformare 56 . acelaşi lucru s-a constatat şi pentru grupul al doilea. mărime. să o deseneze în poziţia B. Subiecţilor li s-a cerut ca. pentru ca. ce întruneşte atribute ale unei întregi clase de obiecte sau fenomene". La modul general.copiii anticipează poziţia punctului de sosire. Subiecţii sunt preocupaţi de desenarea obiectului sub impresia unei schiţe anticipative sau a unei prime imagini.Abordarea experimentală a reprezentării este foarte dificilă. să asistăm la o îmbunătăţire a performanţelor. Experiment 1: Reprezentarea lungimii etalon S-au folosit trei grupuri de subiecţi: un grup de preşcolari. cele mai multe reprezentări devin performante şi se integrează corect în demersul cognitiv. pentru că ea reţine imaginea unui obiect. de fapt. Piaget. un invariant. În aceste condiţii. Psihologia clasică chiar a negat existenţa reprezentărilor ca atare. Dar dacă li s-a cerut subiecţilor să deseneze tija în poziţia A. Subiecţilor li s-a prezentat o tijă metalică. Cercetările lui J. La fel. Cercetările sale din anii '60 s-au dovedit a avea o reală valoare în explicarea evoluţiei structurilor inteligenţei copilului. în poziţie verticală. ci pe cea simbolică. cu vîrsta cuprinsă între 4 şi 6-7 ani. respectînd lungimea tijei. mişcare) sunt eronate în stadiul inteligenţei pre-operaţionale. şi un grup de adulţi. dar nu a unuia anume. subevaluările au fost mult mai reduse. după vîrsta de 7-8 ani. Subevaluările copiilor sunt dominate de factorul ordinal. Ulterior. cognitivismul a pus reprezentările în centrul preocupărilor sale. evaluările au fost mult mai precise. lungime. dacă li s-a permis să măsoare tija folosindu-şi degetele ca pe un compas. după care o readuce în poziţia iniţială. care este perturbată prin rotaţie sau prin translaţie . Din perspectiva cognitivistă. datorită caracterului fulgurant al imaginii mintale. persoane tinere cu vîrsta de peste 18 ani. astfel că. intelectual al copilului. o dată cu trecerea la stadiul operaţiilor concrete. în anii '70. din punctul A şi punctul B. "Reprezentarea este. şi nu lungimea dintre extremităţi. Pentru el. pe care experimentatorul o roteşte cu 90 grade. din perspectivă psihogenetică Piaget acordă reprezentărilor un rol deosebit în evoluţia structurii inteligenţei la copii şi consideră că ele apar şi se dezvoltă în strînsă legătură cu complicarea structurilor operatorii ale inteligenţei. un grup de şcolari cu vîrsta cuprinsă între 7-8 şi 10-11 ani. dimensiunea fundamentală a inteligenţei umane este capacitatea acesteia de a surprinde şi conserva invarianţii cognitivi. considerîndu-le o simplă formă de memorie a imaginilor. reprezentarea constituie debutul capacităţii inteligenţei de a conserva o experienţă. reprezentările depind în mod fundamental de tipul de procesare top-down. Piaget asupra reprezentării. el a constatat că aceste conservări (distanţă. Primul grup a dovedit tendinţa de a desena tija mai mică decît în realitate.

Subiecţii preşcolari neglijează poziţia fixă a bazei şi operează mintal ca şi cînd tija ar putea fi translatată. fie alegînd dintr-o colecţie de figuri posibile pe cea corectă.Se folosesc două cartoane de formă pătrată. precum şi poziţia finală a unei tije ce se roteşte în plan. pentru aceasta. Răspunsul corect este posibil abia la vîrsta de 7-8 ani. aşezate în faţa subiecţilor. Erori posibile: a b c d e f Concluzia lui Piaget este că preşcolarii nu reuşesc să conserve relaţiile dintre cele două figuri şi dimensiunile lor în condiţiile unei mişcări ce le modifică numai parţial poziţiile. Experiment 3: Reprezentări intermediare între cele cinetice şi cele de transformare Subiecţilor şi se cere să-şi reprezinte poziţiile intermediare. iar particularităţile pre-operatorii nu permit decît pseudo-conservări. Varianta recomandată de răspuns este desenul. şi se cere subiecţilor să-şi reprezinte figura de rezultă dintr-o uşoară deplasare a pătratului superior de la stînga la dreapta. cu o latură comună. în jurul extremităţii sale inferioare. suprapuse pe verticală. Se urmăreşte verificarea translaţiei. Între perceperea mişcării şi reprezentarea ei secvenţială şi finală există o importantă deosebire. Subiecţii pot da răspunsul fie prin desen. 57 .

După opinia lui Piaget. ca şi cînd ar fi realizată într-o manieră digitală . se supraevaluează dimensiunea sarcinii iniţiale. aceasta datorită faptului că mecanismele reprezentării sunt diferite de cele ale percepţiei. o dată cu reprezentările transformative. dar datorită efectului de post-acţiune (numit şi post efect) oferă senzaţia de continuitate. orientate într-o direcţie sau alta. În perceperea mişcării. imaginea pe care subiectul o vizualizează este ne-compusă. În jurul vîrstei de 7 ani. Aceste drepte nu respectă lungimea tijei.Erori posibile: Subiecţii ajung iniţial la figurarea unor curbe cu originea în punctul A. În concluzie. copiii reuşesc să-şi reprezinte poziţiile intermediare prin drepte oblice cu originea în punctul fix. ceea ce arată o slabă conservare a elementelor iniţiale. operaţiile domină imaginile figurale şi nu invers. reprezentările cinetice nu se realizează ca o deplasare continuă. ci de stadiul elaborării operaţiilor mentale progresive (respectiv stadiul operaţiilor concrete). ci prelucrarea se face pe baza informaţiilor oferite de cortex. În cazul probei inverse. familiară experienţa unui obiect în mişcare. şi invers. fără să se mai ţină seama de rigiditatea tijei. În reprezentare. într-adevăr. 58 . Se poate conchide că subiecţilor le este. ci ca o succesiune de momente. cît şi a celei finale. Se constată o sub-evaluare atît a figurii intermediare.nu se produce o preluare a informaţiei din exterior care să excite în mod direct analizatorul. Experiment 4: Reprezentările de transformare Subiecţii au sarcina de a-şi reprezenta trecerea de la un arc de cerc la un segment egal ca lungime cu arcul. reproductive. retina umană preia secvenţial informaţia. dar reprezentarea cinetică nu este dependentă de frecvenţa percepţiilor.

considerînd-o drept punctul nodal în jurul căruia se desfăşoară procesarea (tratarea) informaţiilor. fără anticiparea intuitivă a relaţiilor spaţiale şi fizice implicate în transformare. puşi în faţa unor asemenea sarcini.acuitatea vizuală atinge maxima dezvoltare la 10 ani. este necesar să ne asigurăm că se administrează subiecţilor probe ce nu presupun acţiuni familiare lor. atunci. (ex: formarea unei figuri din beţe de chibrit este o imagine topologică).. Subiecţii pre-adolescenţi şi adulţii. . reproduce realităţile topologice dintre elemente. inteligenţa de tip intuitiv-concret este la maximă dezvoltare. de interacţiune spaţială între elementele unei imagini mentale. de contiguitate spaţială. realizarea de figuri posibile pornind de la un pătrat realizat din fir elastic prins în patru ace înfipte în plastilină. Psihologia cognitivă a renunţat la sensul tradiţional al noţiunii de reprezentare (imagine schematică a unui obiect în absenţa acţiunii acestuia).. Posibile explicaţii pentru acest paradox: . De exemplu: rotirea imaginară a unui cub cu laturile desenate diferit. caracteristica principală a imaginii mentale vizează capacitatea sa de a reprezenta. La vîrsta de 10 ani.. Reprezentarea din perspectiva psihologiei cognitive Psihologia cognitivă a adus modificări semnificative în ceea ce priveşte interpretarea reprezentărilor. În concluzie.operativitatea logico-formală o inhibă (o domină) pe cea intuitivă. o proiecţie în sistemul cognitiv a acestei realităţi. Precizări conceptuale de definire a reprezentării în psihologia cognitivă Reprezentarea este definită ca reflectarea într-un mediu intern a realităţii externe. pentru ca apoi performanţele să scadă.. încep să folosească operatori logici de tipul "dacă. de structură.se accentuează lateralitatea corticală.". Piaget afirma că în sarcini de acest tip apare un paradox: rezultatele în urma transformărilor sunt maxime în jurul vîrstei de 10 ani..Experiment 5: Reprezentările anticipative de transformare Pentru a testa experimental această categorie de reprezentări. Faţă de imaginea vizuală. Se utilizează cu sens similar noţiunea de imagini mentale. . Realitatea topologică reprezintă raportul de vecinătate. imaginea mentală are următoarele atribute: este mai abstractă. constituie un gen aparte de reprezentări spaţiale sau topologice. Imaginea mentală se defineşte prin acele producţii imagistice cu care operează sistemul cognitiv în absenţa acţiunii unor stimuli vizuali asupra organelor de simţ. Ea nu este legată de o singură modalitate senzorială. Experimente care sugerează modul de funcţionare a imaginii mentale Experimentul de recunoaştere a configuraţiilor Santa (1977) a utilizat două tipuri de reprezentări ale uneia şi aceleaşi configuraţii: a) o reprezentare imagistică 59 .

Cu alte cuvinte. Ei consideră că imaginea mentală succede unei analize de tip descendent a stimulilor vizuali şi depinde de baza de cunoştinţe a sistemului cognitiv. ca un preconcept. Varianta 2. Carmichael. Se prezintă o serie de figuri şi se cere să se precizeze dacă figurile inspectate sunt părţi ale configuraţiei complexe. un cerc şi un pătrat. Prima categorie de autori afirmă că imaginea mentală este o modalitate de stocare în MLD: Imaginile mentale nu sunt influenţate doar de procesările semantice. Se porneşte de la analiza de tip ascendent şi se constată că. că memoria nu conţine imagini. sau dacă s-ar fi prezentat toate imaginile odată. ci şi de procesări post-perceptive ce rezultă din interacţiunea în memorie a interferenţelor cu alţi stimuli. categoria a doua de autori afirmă că imaginea mentală este reprezentarea unei procesări descendente. Dacă sar fi prezentat mai întîi imaginea complexă şi apoi. cerîndu-li-se subiecţilor să o recunoască pe aceea care este mai apropiată de imaginea iniţială. S-au oferit mai multe variante de răspuns. fiecare imagine fiind însoţită de un cuvînt denumind un obiect asemănător: Imagine Cuvînt însoţitor 60 . între imaginea perceptivă şi concept. Alţii consideră că imaginea mentală este doar un epifenomen (umbră) implicat în analiza de tip descendent. Performanţa subiecţilor a fost de 52% recunoaşteri corecte. ci acelea liniare. imaginile respective. Ex: imaginile ambigue care primesc o etichetă. Se prezintă după aceea succesiv o serie de imaginivariante. în prezentarea succesivă a figurilor care alcătuiesc configuraţia. pe rînd. b) s-a prezentat imaginea stimul triunghi-cerc-pătrat scrise în litere.b) o reprezentare lingvistică a) se prezintă pentru o durată de 1/10 sec. Dacă cogniţia are nevoie de o imagine. o va fructifica din baza de date. căpătînd o anumită semnificaţie. Unii autori consideră că imaginea mentală este o modalitate de stocare a MLD. dependente de baza de cunoştinţe. acestea fiind doar elaborări temporare în funcţie de necesităţile unei sarcini. imaginea ambiguă este interpretată funcţie de eticheta respectivă. recunoaşterea s-ar fi produs mai rapid. Relaţia dintre imaginea mentală şi memoria de lungă durată În aceste cazuri există o dispută aprinsă în psihologie. o imagine care conţine un triunghi. Performanţa subiecţilor a fost 80% recunoaşteri corecte. Într-un experiment. Concluzia a fost că nu amplasările spaţiale topografice se reţin mai uşor. Varianta 1. Experiment: Reed şi Johnson (1975) consideră că imaginea mentală nu se interpune. apar dificultăţi în recunoaştere. Hagan şi Walter au prezentat subiecţilor o serie de imagini. Concluzie: imaginea mentală presupune procesări descendente. Concluzia experimentului în această variantă este că amplasarea topologică favorizează recunoaşterea imaginii mentale.

Stup Ochelari Timonă Puşcă Şapte Masă soare pălărie haltere mătură patru clepsidră Apoi li s-a cerut subiecţilor să reproducă imaginea iniţială. dependentă şi de control) din studiile asupra reprezentărilor. mai mulţi autori au efectuat un experiment asupra memoriei figurilor colegilor de clasă. S-a realizat un test de recunoaştere la mai multe intervale de timp: imediat după expunere. La persoanele cu peste 48 de ani de la absolvire. de unde se trage concluzia că imaginea mentală suferă procesări perceptive în cadrul cărora cunoştinţele de care dispune subiectul orientează imaginea mentală. Răspunsurile corecte au fost în procent de 90% chiar şi după 35 de ani de la absolvire. Concluzie: imaginea mentală este puternic prezentă în MLD. la trei zile de la expunere şi la 120 de zile de la expunere. 92% la trei zile după expunere. S-au prezentau fiecărui subiect cîte cinci fotografii. La proba de recunoaştere efectuată după 48 ore. din care el trebuia să aleagă figura unui coleg. procentul a fost 71%. actual sau fost (funcţie de vîrstă). În anul 1967. aşa încît ca ele să semene cu obiectele denumite prin cuvintele asociate. Standing (1973) a expus 10. Experimentul 2. ci au adus îmbunătăţiri.000 imagini cu o durată de 5 sec/imagine. Care este durata imaginilor mentale în MLD? S-a constatat că persistenţa imaginilor mentale în memoria de lungă durată este de-a dreptul fabuloasă. S-a constatat că subiecţii nu au respectat imaginile standard. răspunsurile corecte au fost în procent de 83%. Procentajul obţinut: 97% imediat după expunere. Au fost testaţi 392 subiecţi cu vîrstă cuprinsă între 17 şi 74 ani. prin desen. 61 . În 1975. Experimentul 1. Temă de lucru (subiect de examen): precizaţi variabilele experimentale (independentă. 58% la 120 zile de la expunere.. psihologul american Shepard a prezentat la un lot de subiecţi 612 imagini colorate (cu peisaje). Experimentul 3.

În ziua de vineri. în faţa trenului a ţîşneşte o pasăre care zboară înainte pînă cînd întîlneşte trenul b. fără a pierde din 62 . la ora 17. Trenul accelerat a merge cu o viteză de 60 km/h. iar trenul personal b merge cu o viteză de 40 km/h. două trenuri a şi b. Exact în momentul cînd cele două trenuri au pornit. moment în care.Metodologia abordării experimentale în gîndire şi rezolvarea de probleme Exemplu de problemă: A şi B sunt două staţii de cale ferată între care există o distanţă de 100 kilometri. din cele două staţii pornesc simultan. unul spre celălalt.

oamenii sunt înclinaţi să spună cum cred ei că se raportează la rezolvarea unei probleme. răspunsul "o oră" poate fi aflat cu uşurinţă. Conform unui protocol stabilit dinainte. Acţiunile însoţite de succes tind să fie învăţate. Într-un alt experiment. plin de detalii nesemnificative. Apelul la calcule sofisticate. de 60 km/h. Pornind de aici. Ulterior s-a solicitat subiecţilor să reproducă lista de cuvinte iniţială şi s-a observat că au tins să repete cuvintele cărora ei le-au asociat numere catalogate de experimentator drept corecte şi să le uite pe cele cărora le-au asociat numere "greşite". din această perspectivă. cu cerinţa ca acesta. este complet neproductiv. a) Modelul încercare-eroare. experimentatorul comentează răspunsurile subiectului în mod aleatoriu. pînă cînd ele se întîlnesc. Pasărea continuă să zboare înainte şi înapoi între cele două trenuri.viteză. Postner (1973) definea gîndirea ca realizare a unei noi reprezentări prin performanţa unei operaţii mentale. spre care împinge modul de prezentare stufos. soluţia este complicată de modul în care este ea prezentată. Cîţi kilometri va parcurge pasărea în total înainte de întîlnirea celor două trenuri? În raport cu această problemă. La încercările ulterioare. într-un domeniu ca acela al gîndirii. Thorndike formulează legea efectului: o acţiune urmată de succes tinde să fie stabilizată. la auzul fiecărui cuvânt. dar apare întrebarea: putem accepta relatările lor drept dovezi utile asupra proceselor mintale implicate? 1. s-a folosit o listă de o sută de cuvinte prezentate pe rînd subiectului. după mai multe tatonări. timpul necesar rezolvării situaţiei problematice tinde să scadă constant. Viteza păsării este constantă. Dacă sunt lăsate la o parte detaliile şi se focalizează atenţia asupra duratei necesare pînă la întîlnirea celor două trenuri. Studiul experimental al gîndirii este foarte deficitar: trebuie să includă aspecte privitoare la fidelitate. El a observat încercările succesive ale pisicii de a evada din cutie şi a ajunge la hrană şi a măsurat timpul necesar ei pentru a face acest lucru. şi la rolul rapoartelor verbale. Modalităţi de abordare a rezolvării de probleme Putem consemna două principale modalităţi de abordare. animalul declanşa din întîmplare mecanismul care deschidea uşa cuştii şi reuşea să iasă. se întoarce şi porneşte înapoi spre trenul a. să spună un număr format din două cifre. problema trebuie să fie reconceptualizată. dar nu se produc salturi spectaculoase. în timp ce acelea urmate de eşec tind să fie abandonate. Ele pot fi subordonate abordărilor descrise în capitolele despre abordarea experimentală a percepţiei şi reprezentării (cea de tip descendent şi cea de tip ascendent). afirmînd: "corect" sau "greşit". Cercetările lui Thorndike constituie cel mai bun exemplu al abordării de tip ascendent. iar o acţiune urmată de eşec tinde să fie abandonată. În privinţa acestora din urmă. variabile potenţiale şi controlul experimental. În consecinţă. La prima încercare. replicabilitate. elaborat de către Thorndike (1889 . 63 .lucrarea "Inteligenţa animală") în urma experimentelor cu diferite rase de animale. ulterior a fost dezvoltată metoda condiţionării prin evaluări de tipul "corect-greşit".

b) Modelul gestaltist ia în considerare rezolvarea de probleme prin intuiţie (W. Variabile experimentale în studiul gîndirii şi al rezolvării de probleme Variabila dependentă 1. se consideră că rezolvarea de probleme se datorează unei reorganizări a raportului dintre elementele cîmpului perceptiv. unii subiecţi ar putea să încerce să o rezolve după figură. În practica cercetării ştiinţifice. în contextul problemelor cu mai multe soluţii posibile. Kohler). să rezolve sarcina experimentală cît mai repede sau cît mai corect? Soluţia poate fi folosirea de etaloane diferite pentru viteză şi pentru calitate. 2. 5. de la cea mai bună la cea mai slabă. soluţiile vor fi organizate pe o scală. variabila dependentă cea mai sensibilă. Un alt indicator. iar alţii mental. O primă variabilă dependentă în acest tip de studii îl constituie modalităţile de rezolvare la care fac apel subiecţii. Cantitatea informaţiilor nerelevante. Subiectului i se menţionează limita de timp pe care o are în rezolvarea sarcinii. oricum mai sensibilă decît indicatorul procentajului de răspunsuri corecte. Presiunea timpului sau orice alt factor de stres. Timpul dedicat rezolvării de probleme poate constitui un indicator mai sensibil al dificultăţii problemei. În exemplul problemei cu cele două trenuri. Pornind de la concepţia gestaltistă asupra percepţiei. Acest fapt readuce problema reprezentată în evaluarea psihologică de către relaţia dintre viteză şi calitate: ce anume să li se solicite subiecţilor. Multiplicarea elementelor irelevante în raport cu cele relevante va duce la creşterea timpului necesar pentru rezolvare. Tipul de propoziţii utilizate (active sau pasive) în descrierea problemei. 4. putem modifica ordinea şi importanţa informaţiilor necesare pentru rezolvarea problemei. însoţită de folosirea de note "t" standardizate. 3. 2. Relaţia dintre procentaj şi timp este inversă: cu cît vor fi mai puţini subiecţi capabili să rezolve problema. cercetătorul îşi propune deseori să utilizeze toate cele trei tipuri de măsurători. Un alt indicator al variabilei dependente este potenţialitatea sau timpul de rezolvare. îl constituie calitatea rezolvării. În acest caz. Prezenţa sau absenţa ilustraţiei. care poate să faciliteze sau să întîrzie rezolvarea. Variabila independentă 1. probabil. Maniera sau modul de prezentare a informaţiilor. ca o soluţie convergentă de evaluare. iar spre final (cu 64 . În exemplul problemei celor două trenuri. în cele două condiţii de rezolvare (după figură sau mental). Aceasta nu înseamnă că între tipurile de măsurători există o relaţie directă. cu atît vor avea nevoie de mai mult timp. 3. Timpul este.

Fortul se află lipit la nord de versantul unui munte şi nu există nici un fel de acces posibil dinspre munte. deşi dintr-un alt registru: "Într-un context de război. Progrese importante s-au înregistrat prin studiile efectuate de Mayer (1983) şi prin experimentele efectuate de Gick şi Holioak (1980. este cel legat de egalizarea grupurilor sub aspectul coeficientului de inteligenţă. De aceea. Problema suna astfel: "Presupunem că sunteţi medic şi aveţi un bolnav cu o tumoră malignă care. un comandant de armată trebuie să atace şi să cucerească un fort inamic. Studiul raţionamentului prin analogie a cunoscut o dezvoltare deosebită în ultimii douăzeci de ani. Diferenţele individuale de IQ între grupuri. De obicei. de o motivaţie ridicată. ca experimentatori. Cum aţi proceda?" Gick şi Holioak au formulat o problemă similară. De obicei. Prin analogii putem înţelege ceva nefamiliar în termenii altui lucru înţeles deja. de tip competiţional. dar mai ales stilul cognitiv al subiecţilor. În experimentele privind rezolvarea de probleme suntem favorizaţi. Egalizarea grupurilor experimentale sub acest aspect este o cerinţă importantă. Un prim aspect. Totuşi. Comandantul dispune de suficiente tancuri. fortul este înconjurat de un rîu lat. a subiecţilor. dar la acea intensitate va fi distrus şi ţesutul sănătos traversat. dacă nu va fi distrusă.problema radiaţiei. ei înţeleg un lucru pornind de la relaţia cu alt lucru (ex: structura atomului . La est. repetînd un anume experiment. este important să efectuăm înaintea experimentului propriu-zis un interviu minimal (10 minute) cu fiecare subiect. aceasta este o variabilă de control în experimentele care urmăresc rezolvarea de probleme. 6. Dar este important să avem grijă ca motivaţia să nu fie prea mare sau să nu ascundă o supracompensare. sud şi vest. dar ştie că podurile nu vor rezista la trecerea tuturor tancurilor sale. interviu în cadrul căruia să putem pune în evidenţă şi aspectele legate de motivaţie. cu intensitate mare a radiaţiei. pacientul va muri.un minut înainte) este anunţat cît timp mai are la dispoziţie. Coeficientul de fidelitate şi replicabilitatea în studiul gîndirii Aspectul cel mai important al coeficientului de fidelitate al rezultatelor se referă la măsura în care. Controlul variabilelor Datorită multitudinii factorilor care pot să influenţeze performanţele subiectului. se vor obţine aceleaşi rezultate. Se poate folosi o rază pentru a distruge tumora dintr-o dată. cum poate cuceri fortul?" 65 . această metodă se practică în cadrul probelor de atenţie. O intensitate mai mică nu distruge tumora. Cînd oamenii înţeleg ceva prin analogie. controlul variabilelor poate fi foarte dificil. Rezolvarea de probleme prin analogie. menţionat şi anterior. 1983) şi reluate ulterior Gick şi Holioak au utilizat o problemă folosită pentru prima oară de Duncker (1945) în studiul fixităţii funcţionale .structura sistemului solar). peste care există un număr de poduri destul de vechi şi şubrede.

în două condiţii: într-una. Gick şi Holioak au efectuat un experiment privind raţionamentul prin analogie folosind problema radiaţiei. Spencer şi Weisberg (1986) au replicat experimentul efectuat de Gick şi Holioak privind transferul pozitiv. problema radiaţiei era prezentată după citirea poveştii comandantului. care a putut apoi să fie aplicată în mod spontan în problema radiaţiei. Dacă rezultatele experimentului original sunt corecte. iar lotul B în proporţie de 20%. În replicarea sistematică se încearcă varierea unor factori presupuşi a fi relevanţi pentru rezultatul experimentului. după care experimentatorul a părăsit clasa. Prin replicarea conceptuală se repetă experimentul într-un mod radical diferit de cel iniţial. iar cei din primul grup în proporţie de 75%. Grupului A i s-a spus că cele trei povestiri fac parte dintr-un experiment pilot şi au fost testaţi de un experimentator intrat chiar în acel moment în clasă. Ei au procedat astfel: grupul A a primit două analogii pentru problema radiaţiei. Gick şi Holioak au încercat să determine pe această cale nivelul şi efectul transferului pozitiv prin analogie. iar în cealaltă condiţie problema radiaţiei era prezentată singură. cercetătorul este interesat dacă fenomenul în cauză se consolidează într-un fel sau altul. după 45 minute. schema. aceasta înseamnă că cercetătorul a descoperit aşa-numite "condiţii limită" importante în configuraţia studiului. Alţi doi cercetători. dar au modificat pretextul sub care au fost expuse cele două povestiri pregătitoare şi problema radiaţiei. Cercetătorii "adevăraţi" încurajează replicarea chiar şi atunci cînd rezultatele testelor statistice arată o semnificaţie demnă de încredere. Subiecţii din lotul A au citit povestea comandantului şi li s-a indicat în mod special să privească această problemă drept un indiciu pentru rezolvarea celeilalte. a prezentat problema 66 . Replicarea poate fi: directă. Experimentul a fost reluat şi într-o altă variantă. sistematică şi conceptuală. Precizare: Deseori. Grupului B li s-au prezentat primele două analogii. el va "supravieţui" acestor schimbări. fără nici o sugestie. Replicarea directă se referă la repetarea experimentului cu schimbări minime. Lotul A a rezolvat problema în proporţie de 92%. Dacă efectul dispare. profesorul şi-a continuat ora şi la sfîrşit. iar subiecţii au fost solicitaţi să se gîndească şi să extragă principiul. în psihologia experimentală apelăm la procentaje ca indicator al performanţelor. Problema replicabilităţii este legată şi de problema generalizării rezultatelor. Rolul replicabilităţii în studiul experimental al gîndirii şi rezolvării de probleme. Cel mai bun mijloc de a verifica validitatea unui experiment îl constituie replicarea. Lotul B a primit cele două probleme au primit cele două probleme în ordine.Răspunsul la problema comandantului: Dacă peste fiecare pod trece un număr mic de tancuri. ceea ce pune la îndoială posibilitatea generalizării rezultatelor. Subiecţii din al doilea grup au rezolvat problema numai în proporţie de 10%. În cazul replicabilităţii sistematice şi a celei conceptuale. Grupul B nu a primit decît o analogie. podurile vor rezista şi toate tancurile vor putea fi traversate. dar se indică apelul suplimentar la testele de semnificaţie.

şi două sub-variante. În a doua variantă. apar probleme mai mari legate de controlul experimental. după lecţia obişnuită de 45 minute. În asemenea cazuri. În asemenea 67 . În concluzie. s-a obţinut un procentaj semnificativ de transfer pozitiv. experimentatorul a prezentat primele două povestiri. de modificări ale variabilei externe sau ale ambelor împreună. va prezenta a treia povestire ca o demonstraţie a activităţii de la oră. În al doilea caz a folosit contexte diferite pentru cele două grupuri experimentale şi. Controlul variabilelor în abordarea experimentală a gîndirii şi rezolvării de probleme Controlul variabilelor este o problemă crucială în psihologia experimentală. În studiul proceselor complexe. a prezentat problema radiaţiei subliniind că este legată de primele două povestiri spuse de experimentator. În a doua variantă. desfăşurarea unor replicări sistematice şi conceptuale va permite cercetătorului să delimiteze condiţiile de limită sau altfel spus limitele unui experiment: acele condiţii în afara cărora experimentul nu mai rezistă. antrenînd şi modificări ale variabilei dependente. în cazurile cînd a existat continuitate între povestiri şi problema radiaţiei. profesorul. cum este gîndirea şi rezolvarea de probleme. experimentatorul a intrat în clasă. susţinînd că au legătură cu un experiment.radiaţiei ca "ilustraţie la cele spuse în lecţie". experimentatorul a intrat în clasă. experimentatorul a prezentat cele trei povestiri. de asemenea. Aceşti factori care ar putea să intervină au fost numiţi în cursul nostru factori potenţiali. după care pleacă. şi nu a verificat rezultatele. În prima variantă. două sub-variante. cele două variabile se confundă. apoi a plecat. Pentru a trage o concluzie despre acest efect este necesar să asigurăm un control riguros al experimentului. iar alţi autori îi denumesc variabile externe. susţinînd că doar primele două au legătură cu un experiment. a prezentat cele trei povestiri şi a testat rezultatele. după 45 minute. deşi nu exista nici o legătură între una şi alta. S-a constatat că grupul B nu a observat vreo legătură între problema radiaţiei şi primele două probleme. profesorul şi-a ţinut lecţia. nu vom şti dacă efectul resimţit la nivelul variabilei dependente este cauzat de modificările variabilei independente. Rezultatele au arătat că. Scopul oricărui experiment este acela de a constata efectul manipulării variabilei independente asupra variabilei dependente. Subiecţii testaţi în context diferit după 45 minute nu au prezentat nici un transfer pozitiv. În prima variantă. Spencer şi Weisberg au încercat şi o altă variantă. Într-un caz a folosit context asemănător pentru cele două grupuri. indiferent de context. Dacă vom admite unei variabile externe să acţioneze în acelaşi timp cu variabila independentă care ne interesează. iar la sfîrşit. să ne asigurăm că nici un alt factor nu se schimbă. folosind modificarea contextului. a prezentat primele două povestiri spunînd că fac parte dintr-un experiment.

în condiţia fixităţii funcţionale şi cea neutră. În concluzie. O soluţie este creşterea numărului de observaţii. dar chiar şi aşa. în alt fel. De asemenea.cazuri. Pentru aceasta. Ideea de la care a plecat în aceste cercetări era aceea că. el a mai introdus 68 . Dar în experimentul de laborator. Termenul de fixitate funcţională a fost introdus de introspecţionişti şi apoi a fost adoptat de gestaltişti. funcţia cutiilor. a numărului de determinări şi implicit a numărului de subiecţi. Un control bine realizat poate duce la concluzii pertinente. pe masă. cîteva chibrituri. Karl Duncker (1945) a iniţiat o serie de cercetări asupra fixităţii funcţionale. Soluţia: se fixează cutiile pe uşă cu ajutorul cuielor. Duncker a realizat şi o replicare sistematică. într-un alt caz subiectul va avea dificultăţi în a-l utiliza într-o situaţie nouă. Cutiile erau prezentate subiecţilor tot în calitate de recipiente. Unul din reproşurile aduse experimentelor lui Duncker a fost legat de numărul mic de subiecţi (5-7 per condiţie experimentală). iar din condiţia neutră. trei mici cutii de carton de mărimea cutiilor de chibrituri. există în mod curent un număr mare de variaţii în evaluările privitoare la variabila dependentă. iar a treia conţinea chibriturile. trei lumînărele. acest lucru este dificil. În mod obişnuit se utilizează grupuri independente. Adamson (1952) a realizat o replicare sistematică a experimentului lui Duncker. ceea ce împiedică rezolvarea problemelor noi. la nivelul privirii. Subiecţii din condiţia de control au rezolvat problema în proporţie de 100%. un singur subiect a rezolvat problema. ca atare. cei din condiţia "fixitate funcţională" în proporţie de 43%. care necesită flexibilitate şi restructurări. diferenţele individuale dintre subiecţi contribuind în mai mare măsură la apariţia unor variabile necontrolate. cea a utilităţii neutre. introducînd o altă condiţie experimentală. Un exemplu bun de control riguros în studiul experimental al unor procese complexe îl reprezintă studiile efectuate asupra fixităţii funcţionale. La subiecţii din lotul experimental s-a fixat imaginea funcţională a cutiilor drept container şi. a provocat dificultăţi subiecţilor în restructurarea modului de rezolvare a situaţiei problematice. a doua cutie conţinea cuiele. iar la lotul experimental erau pline: prima cutie conţinea lumînările. au rezolvat cu mult mai mari dificultăţi problema. sunt aşezate următoarele materiale: cîteva cuie mici. dacă un obiect a fost folosit recent într-un anumit fel într-o situaţie dată. La lotul de control cutiile erau goale. dar conţineau obiecte neutre (nasturi). Sarcina subiecţilor era de a fixa trei mici lumînări pe uşă. Duncker a elaborat problema cutiei. Se impune aşadar un control cît mai riguros al variabilelor experimentale. deprinderilor şi structurilor intelectuale. fixată ca recipient. folosind şi un număr mai mare de subiecţi (26 pentru condiţia experimentală şi 29 pentru condiţia de control). Experimentul s-a realizat cu două loturi de subiecţi. iar în interiorul cutiilor se fixează lumînările prin topirea capătului inferior cu un chibrit. Prin fixitate funcţională se desemna stabilizarea şi rigiditatea cunoştinţelor. rezultatele obţinute de el demonstrează principiul gestaltist privind rezolvarea problemelor. La dispoziţia lor.

Subiecţilor li s-a cerut ca. care au folosit o serie lungă de întrebări de cunoştinţe generale. deoarece etichetele verbale au menirea să orienteze gîndirea subiecţilor spre o mai mare flexibilitate. se poate afla modul cum funcţionează gîndirea.două variante ale problemei. Introspecţioniştii au pornit de la ipoteza că gîndirea funcţionează prin operaţii abstracte şi nu uzează de material senzorio-perceptiv. O modalitate frecvent utilizată în studiul gîndirii este reprezentată de evaluarea cunoştinţelor. în timpul rezolvării sau imediat după aceea. El a desfăşurat o replicare sistematică. studiat ca variabilă dependentă. Rapoartele verbale sunt mai utile în anumite domenii ale psihologiei decît în altele. pe această cale. înlocuind cuiele într-un caz cu un sfredel. Chiar dacă ipoteza li s-a infirmat. iar în alt caz cu o clemă. atunci cînd obiectele din experimentul lui Duncker sunt arătate subiecţilor utilizînd etichete verbale. paşii rezolutivi. Chiar dacă au contestat introspecţionismul. Diverse experimente au semnalat aşanumitul fenomen "am sentimentul (senzaţia) că ştiu". O altă replică este cea efectuată de Glucksberg (1966). introducînd în plus efectul verbalizării. precum şi timpul necesar fiecăruia pentru a o rezolva. cu cerinţa de a descrie. subiecţilor şi se dădeau spre rezolvare probleme circumscrise domeniului lor. lingvistica. deşi le apreciază drept un simplu tip sau eşantion de comportament. al utilizării de etichete verbale. adică denumindu-le cu voce tare. Ca variabilă dependentă a ales procentul subiecţilor care au rezolvat problema în 20 minute. matematica. Rolul rapoartelor verbale în studiul experimental al gîndirii şi rezolvării de probleme Analiza supra-încrederii în propriile judecăţi Introspecţionismul clasic experimental (şcoala de la Wurzburg) a fost cel care a introdus metoda raportului verbal în studiul experimental al gîndirii. însă au constatat că subiecţii lor fac apel la imagini. Toţi subiecţii au rezolvat problema în termen de 20 minute. Un experiment reprezentativ în această privinţă a fost realizat de către Freedman şi Landauer. behavioriştii consideră că rapoartele verbale sunt utile. A rezultat un plan experimental cu şase condiţii (trei condiţii şi două loturi). Vom ilustra rapoartele verbale prin fenomenul de supra-încredere în propria judecată. ei au fost primii care au demonstrat rolul rapoartelor verbale în studiul experimental al gîndirii. Ideea de bază este că. behavioriştii au meritul de a fi oferit psihologiei un mod riguros de abordare experimentală a fenomenelor psihice. Subiecţii din lotul de control au rezolvat problema mai repede. la fiecare întrebare la care nu au reuşit să răspundă corect. El a demonstrat că. numărul subiecţilor care rezolvă problema este semnificativ mai mare. Problema cea mai serioasă în privinţa rapoartelor verbale o reprezintă nivelul de încredere. să evalueze pe o scală de 69 . Introspecţioniştii utilizau drept subiecţi specialişti din domenii ca logica. dar s-au înregistrat diferenţe individuale considerabile.

au arătat tendinţa de a fi foarte încrezători în cunoştinţele şi judecăţile noastre. a momentului de iluminare care urmează perioadei sau etapei de incubaţie. În situaţiile în care subiecţii au estimat că vor răspunde corect în proporţie de 80%. sau chiar în cazuri în care au fost puşi în situaţia de a paria pe propriile răspunsuri. Aniţei! Incubaţia şi rezolvarea de probleme În istoria ştiinţei s-a discutat foarte mult pe tema insight-ului. consecutiv unui eşec de reamintire. (2) incubaţie. (4) Cu siguranţă nu-l cunosc. insistîndu-se pe exactitate. Alte studii au relevat aceeaşi tendinţă şi atunci cînd subiecţilor li s-au dat instructaje meticuloase. ei au răspuns corect doar în proporţie de 70%. Chir dacă rapoartele verbale despre cunoştinţele noastre corelează cu nivelul real al cunoştinţelor. au dat răspunsuri corecte 61%. o serie de factori motivaţionali. Distribuţia răspunsurilor corecte pentru cele patru categorii au fost: dintre subiecţii siguri de cunoaşterea răspunsului. au dat răspunsuri corecte 35%. au dat răspunsuri corecte 51%. a inspiraţiei. Incubaţia şi iluminarea nu pot să apară 70 . subiecţilor li s-au prezentat din nou întrebările la care nu răspunseseră în primă instanţă. folosind tehnici uşor diferite. 73% au ales în faza a doua răspunsul corect. de undeva din inconştient? În procesul de creaţie pot fi identificate următoarele faze: (1) preparatorie. subiecţii erau în general mult mai încrezători în cunoştinţele lor decît ar fi fost necesar. (2) Probabil îl cunosc. dintre cei care au răspuns "probabil îl cunosc". S-a arătat că. iar dintre cei siguri că nu cunosc răspunsul. ele nu reflectă perfect ceea ce ştim cu adevărat. Una din metode este de a solicita subiecţilor să răspundă la întrebări cu două variante de răspuns. emoţionali şi sociali. Întrebările cele mai frecvent formulate în legătură cu această problemă au fost: Este posibil ca soluţia la o problemă să apară după o perioadă de incubaţie? Apare ea. Alte studii. După ce au ales una din variante. De revăzut capitolul despre rapoartele verbale din cartea "Introducere în psihologia experimentală" de M. din cei care au apreciat că probabil nu cunosc răspunsul. cu riscul de a pierde bani. fiecare avînd şase variante de răspuns. cu un procent între 50% şi 100%. Aceasta reprezintă o deficienţă a rapoartelor verbale privitor la procesele cognitive. Acest experiment arată că sentimentul subiectiv al oamenilor despre ceea ce ştiu ei. în condiţiile unei corelaţii semnificative între nivelul încrederii în propria judecată şi exactitate.4 puncte cum cred ei că ar putea să recunoască răspunsul dacă li s-ar prezenta mai multe alternative. (3) iluminare. (4) verificare. după care li se cere să-şi estimeze probabilitatea de a fi răspuns corect. Cele patru categorii din care trebuiau să aleagă una au fost: (1) Cunosc răspunsul cu siguranţă. (3) Probabil nu îl cunosc. Printre factorii care afectează precizia rapoartelor verbale se numără inconstanţa memoriei. oare. este cît se poate de corect.

de control. Durata pauzei (a intervalului): fie două pauze de cîte 15 minute. Punctajul minim care poate fi obţinut este de 15 puncte. cel puţin pînă la o anumită limită. Studiul experimental al fenomenului incubaţiei Cercetătorul Postner afirma: „Incubaţia are în vedere o creştere a probabilităţii de a rezolva cu succes o problemă ca rezultat al instalării unui decalaj între perioada de lucru intens care precede soluţionarea problemei şi o altă perioadă de efort conştient care finalizează soluţia. şi grupul 3. Procentul de subiecţi care au rezolvat problema. în care subiecţii trebuie să descrie modul cum au rezolvat problema după pauza pe care au primit-o. şi. Absenţa continuităţii preocupărilor face ca iluminarea să nu mai aibă loc. în al doilea rînd. nici obositoare. fiecare bucată avînd trei zale. 4. Este bine să verificăm subiecţii în cele trei condiţii pentru a fi siguri că fenomenul. Subiecţii trebuie să lege cele patru bucăţi într-una singură. dacă există. Se pune problema ce anume trebuie să facă subiecţii în pauză. Este bine să dezlege cuvinte încrucişate sau să desfăşoare o altă sarcină. pentru a ne asigura că foarte puţini vor rezolva problema în 15 minute sau chiar înainte ca variabila independentă să fie introdusă. Variabilele independente: 1. cu două pauze a cîte 15 minute. grupul 2. Tipul de problemă. Subiecţii care 71 . Apoi ar trebui să pre-testăm problemele pe subiecţi asemănători cu cei din experiment. să ne asigurăm că cel puţin jumătate dintre subiecţi o pot rezolva în 30 minute. iar la fiecare închidere a unei zale cîştigă 3 puncte. Predicţia experimentală: Subiecţii care primesc pauză de 15 minute vor rezolva problema în procent mai mare şi cu mai mare repeziciune decît subiecţii care lucrează încontinuu timp de 30 minute la rezolvarea problemei. nu este specific unei singure probleme anume. (fără pauză).decît pe fondul unei permanente preocupări din partea subiectului. Calitatea rezolvării. în următoarele condiţii: la fiecare deschidere a unei zale cîştigă 2 puncte. Ipoteza 2: Această probabilitate va creşte în raport cu durata pauzei. Rezultă trei grupuri experimentale independente: grupul 1. 3. în timp ce prezenţa preocupării continue are ca efect treceri permanente între planul conştient şi cel inconştient.” Ipoteza 1: Probabilitatea rezolvării mai rapide şi cu succes a unei probleme va creşte substanţial la subiecţii cărora li se va oferi o pauză între cele două perioade de lucru. dar nici relaxantă. experimental. Raportul verbal. fie o singură pauză de 30 minute. Exemplu de problemă: Se dau patru bucăţi de lanţ. experimental. pentru fiecare condiţie experimentală. ceea ce poate duce la apariţia iluminării. Timpul necesar rezolvării. cu o pauză de 30 minute. Variabilele dependente: 1. 2. 2.

Cercetătorii sunt încurajaţi şi recompensaţi mai degrabă pentru cercetări noi decît pentru replicarea cercetărilor existente. Rezultatele experimentului au fost contradictorii. nu este destul. cea sistematică şi cea conceptuală. atunci ce dimensiune subliniază această continuitate? D. Ca urmare. sau. Cobaii erau plasaţi într-un labirint unde trebuiau să aleagă între două drumuri de scăpare posibile. nici să miroasă hrana de la punctul de bifurcaţie (în care trebuiau să-şi aleagă drumul potrivit). în realitate. cum anume? E. b) Alt cercetător va supune testării cei doi cobai în alte sute de încercări şi va reuşi să replice descoperirile primului cercetător. indicaţi metode mai bune. Primul cobai a ales în proporţie de 64% din cazuri drumul corect către hrană. apreciere şi recompensă descurajează aprecierea lucrărilor altor cercetători. B. Sistemul de recunoaştere. C. aduceţi argumente pro şi contra utilizării rapoartelor verbale. după curba lui Gauss. fenomenele de bază rămîn adesea neexplicate. Ce test poate confirma existenţa percepţiei extrasenzoriale? a) Teste de verificare statistică. a) Studiul strategiilor mnezice implicate atunci cînd oamenii sunt rugaţi săşi amintească de copilăria lor. a rezultatelor lotului. se află într-o continuitate? Dacă da. de ce? Ce pericol se iveşte cerînd ca lucrările de cercetare să conţină experimente numeroase? 2. Se pune întrebarea: replicarea ar trebui încurajată? Dacă da.primesc o pauză de 30 minute ar trebui să obţină soluţia în procent şi mai mare decît cei cu pauză de 15 minute sau fără pauză. Un cercetător de la un institut de biologie a demonstrat existenţa percepţiei extrasenzoriale la cobai. Unii argumentează că acest sistem de recompense tinde să creeze o fragmentare şi o dezordine în multe domenii ale psihologiei. arătînd că cei doi cobai au obţinut rezultate mai bune decît jocul de şanse. Probleme de discutat sau surse de reflecţie 1. Ei nu puteau nici să vadă. în vedera examenului. Poate că o singură variabilă independentă. Distincţia între replicarea directă. 72 . Pentru fiecare din următoarele probleme. cea aleasă în experiment. Drumul era modificat de la caz la caz. sau chiar mai mici? Raportul cercetătorului arată că trei cobai au reuşit cu 10% sub şansă. iar al doilea în proporţie de 66%. Se ridică următoarele probleme: A. De meditat la cauzele posibile pentru acest fapt. şi dacă da. ceea ce pare să indice o distribuţie normală. Este aceasta o idee bună. Cîţi dintre cobai au realizat performanţe cu 10% sub nivelul şansei. Cele trei tipuri sunt diferite calitativ. În cazurile în care consideraţi că rapoartele verbale nu pot fi folosite. Multe reviste de psihologie încurajează cercetătorii să realizeze cît mai multe experimente despre fenomenele studiate. Rapoartele verbale par a fi mai folositoare în unele domenii ale psihologiei decît în altele. Cercetătorul a descoperit că doi dintre cei 100 de cobai testaţi se descurcau mai bine decît ar fi fost de aşteptat pe bază de şansă.

Ch. decizia a fost abordată pornind de la preocupările unor savanţi cu privire la explicarea voinţei (Byrne. lupta motivelor. Ei au conturat o schemă a acţiunii orientată către scop. d) Studiul motivelor sau cauzelor pentru care o persoană simpatizează pe o alta. Dar numărul canibalilor de pe un mal sau altul nu trebuie să fie niciodată mai mare decît cel al misionarilor. într-un sistem logic se pot formula întrebări la care nu se poate răspunde. a obţinut următoarea schemă: 73 . Trei misionari şi trei canibali trebuie să treacă de pe malul stîng pe malul drept al unui rîu. cît şi din perspectiva psihologiei cognitiviste. în care se disting următoarele faze: apariţia impulsului (trebuinţei). luarea deciziei şi executarea acţiunii. În sistemul logicii formale se pot construi în mod corect anumite propoziţii indecidabile. Ch. c) Studiul proceselor mentale implicate în decizia oamenilor de a cumpăra un produs sau altul. Rezultă o dualitate inductivă între formal şi intuitiv. e) Studiul factorilor care afectează iluzia vizuală. contemporane. Th. folosind indicatorii: Trebuie? Pot? şi Acţiune rezultată. Barca poate transporta numai două persoane odată. Din perspectiva psihologiei tradiţionale. cît şi de canibali. ea poate fi folosită atît de misionari. Sigwart (sfîrşitul secolului XIX). Sigwart). Ribot.b) Studiul comportamentului sexual al colegilor de facultate. Abordarea experimentală a comportamentului decizional Abordarea experimentală a comportamentului decizional poate fi făcută atît din persoectiva psihologiei clasice. 2. tradiţionale. Problemele cîmpului intuitiv nu pot fi niciodată complet formalizate.

după o perioadă de ezitare se impune gradientul de apropiere. . acesta este amplasat în zona gradelor ridicate de dificultate (nivelul de aspiraţie . deoarece una dintre valenţe precumpăneşte. S-a demonstrat că dificultatea anticipării şi a deciziei creşte invers proporţional cu cantitatea de informaţii cu care este în contact subiectul. Kurt Lewin. Miller explică relaţiile de conduită dintre cei doi vectori: . acestea avînd principalul merit în apariţia teoriei previziunii şi a conceptului de conexiune inversă.la alegerea dintre două scopuri cu valenţe negative se observă ori fuga din cîmp.nu figurează situaţiile de conflict. întîmplătoare. riscantă Da Da Da acţiune ? Da ? Posibilitate da. impulsivă. von Neuman şi O. Gradul de dificultate al sarcinii Valenţa succesului Valenţa A dificilă 5 -1 B mai puţin dificilă 4 -2 74 C medie 3 -3 D uşoară 2 -4 E foarte uşoară 1 -5 . .nu figurează renunţarea sau amînarea. a constatat că. a introdus termenii gradient de fugă şi gradient de apropiere. În teoria asupra conflictului. ori o soluţie de compromis. Morgenstern) Cercetătorul american E.Impuls spre acţiune Dorinţă Intenţie Hotărîre. atrăgînd decizia în sensul respectiv. în situaţia în care conflictul constă în fixarea nivelului scopului. W.scopuri înalte şi dificile). pornind de la cercetările privitoare la teoria cîmpului de acţiune şi a valenţelor. N. dar către ce scop? Da Lacunele acestei scheme: . determinată de voinţă.la confruntarea cu un scop care prezintă valenţe pozitive şi valenţe negative. . Cibernetica a conferit o nouă dimensiune studiilor legate de mecanismele decizionale. determinată de modificarea scalei de valori. inspirat de cercetările lui Lewin. Întîlnirea dintre psihologie (Kurt Lewin) şi teoria modernă a jocurilor (J. James va lua în considerare aspectul conflictual şi impulsul fight (impulsul spre acţiune) şi va identifica următoarele tipuri de decizie: raţională. Miller.la alegerea dintre două scopuri cu valenţe pozitive nu se ajunge la echilibru stabil.

care exprimă relaţia dintre utilitatea subiectivă şi probabilitatea succesului. tocmai datorită variabilelor multiple care influenţează comportamentul în situaţii de incertitudine. M.probabilitate egală cu 0. atunci cînd alegem între utilitate şi probabilitatea succesului. Acest lucru impune discuţia dintre valoarea subiectivă şi cea obiectivă. În mod curent se utilizează probabilitatea subiectivă ca reflectare anticipată a evenimentelor.probabilitate egală cu 0: imposibilitatea apariţiei evenimentului. improbabil. pentru că oamenii atribuie valori diferite aceluiaşi obiect în împrejurări diferite. Concluzie: Dacă utilitatea este determinată de componentele sferei motivaţionale. începînd din anii '80. variabile.5: incertitudine.insuccesul ui Suma valenţelor 4 2 0 -2 -4 Această situaţie se confirmă în cazul nivelului de aspiraţie. Aniţei a transpus rezultatele în situaţia reală de acţiune. Valoarea probabilităţii succesului evoluează pe o scală de valori între 0 şi 1: . 75 . ceea ce a dus la: Produsul valenţelor 5 8 9 8 5 În acţiuni concrete. sunt factori decidenţi extrem de slab performanţi. Probabilitatea subiectivă reprezintă rezultatul unei estimări intuitive exprimate prin calificative: foarte probabil. probabilitatea va fi elaborată de mecanismele gîndirii. Probabilitatea obiectivă echivalează cu eventualitatea calculată. lucru posibil în situaţiile în care cuprind un număr finit şi cunoscut de variabile (de exemplu. . cercetătorii din psihologia experimentală care s-au ocupat de studiul comportamentului decizional au încercat să pună în evidenţă faptul că omul este în permanenţă confruntat cu situaţii de incertitudine şi că omul obişnuit. aruncarea zarurilor). dar valoarea obiectivă nu se identifică cu utilitatea subiectivă. incertitudinea este trăită în plan subiectiv printr-un cortegiu de factori. În acţiunile reale sunt investite acele situaţii în care există un echilibru între utilitatea subiectivă şi probabilitatea succesului: utilitatea reflectă poziţia specifică a unui obiect într-o scală de preferinţă. Astfel. Pornind de la aceste cercetări. apelăm la produsul valenţelor. aproape sigur. care au trezit interesul psihologiei cognitive experimentale moderne. . luînd forma rezolvării de probleme.probabilitate egală cu 1: certitudinea apariţiei evenimentului. Abordări experimentale ale comportamentului în situaţii de incertitudine Din punct de vedere psihologic. la fel ca omul de ştiinţă.

logic şi riguros. Într-un alt experiment s-a procedat la extragerea unei cărţi de joc dintr-un pachet. Psihologul american Lord a efectuat un experiment pornind de la opinia pro sau contra pedepsei capitale. Modelul raţional cartezian occidental insistă asupra comportamentelor raţionale. mai ales în cazul persoanelor investite să conducă. întrucît aceştia evaluează raţional. logic şi eficient. cărora le-a prezentat materiale (comentarii. S-a constatat că persoanele respective nu şi-au schimbat opţiunea. Variabile independente în studiul experimental al comportamentului în situaţii de incertitudine 1. Modelul clasic este cel al deciziei înţelepte. spre deosebire de ceilalţi oameni. S-a constatat că există o diferenţă semnificativă în modul de pariere. ba chiar au prezentat tendinţa de 76 . Această atitudine a fost susţinută de teoria jocurilor. opinii) contrare opiniei lor. în funcţie de momentul cînd se face parierea (înainte sau după aruncarea zarurilor). În realitate însă. performanţele umane sunt non-optimale. selecţionate precis. în care s-au folosit două grupuri experimentale. astfel încît ceea ce simte subiectul tinde să compenseze deficitul informaţional. S-a efectuat un experiment de aruncare a zarurilor. Iluzia controlabilităţii Este vorba despre o variabilă care ne arată tendinţa oamenilor de a crede că întîmplarea poate fi controlată prin acţiune. 4.Teoriile clasice ale deciziei au insistat asupra probabilităţii şi utilităţii şi au considerat din start omul ca factor decident raţional. Etica Aspectele de ordin moral tind să influenţeze deciziile. Propriile teorii Concepţiile şi ideile pe care le avem despre lume şi viaţă. Afectivitatea Se constată că deciziile oamenilor sunt puternic bazate pe preferinţe afective. precum şi despre diferitele aspecte ale acestora. deoarece se consideră că pe magician nu îl putem controla. tind să determine abordarea deciziilor. oamenii de ştiinţă pot fi decidenţi eficienţi. El a ales două grupuri. 2. deoarece subiecţii aveau iluzia controlabilităţii destinului. realiste. întrucît normele de etică sunt orientate spre minimalizarea riscurilor şi a rezultatelor neplăcute. în condiţii de incertitudine procesele cognitive pot fi slab productive. studii. formate din persoane pro şi persoane contra pedepsei capitale. Procentele au fost mai mari înainte de aruncarea zarurilor. cît şi cel de ştiinţă sunt imperfecţi sub aspectul comportamentului decizional. 3. S-a pariat mai mult împotriva persoanei neutre decît împotriva celei competente. logice. cercetări. S-a încercat să se salveze punctul de vedere al teoriei jocurilor şi probabilităţii insistîndu-se asupra faptului că. de către o persoană considerată competentă (un magician) şi apoi de către o persoană neutră. S-a demonstrat însă că atît omul naiv. cognitiv.

de obicei. Tendinţa de a judeca prin analogie Evenimentele. psihologii deveneau tot mai convinşi că aceste ultime informaţii au ajutat la o mai bună înţelegere a cazului. în care informaţia este imperfectă. S-a ajuns la o uimitoare unitate a reprezentărilor mentale proprii şi la relaţia cu problema psihopatologică. Grupului de psihologi li s-a dat o problemă psihopatologică şi li s-a cerut să descrie ce caracteristici cred ei că vor prezenta desenele pacienţilor. deoarece ofereau situaţii analogice. 5. "Desenul omuleţului". Unui al treilea grup de studenţi li s-a dat un test de asociaţie verbală şi au fost solicitaţi să descrie în ce măsură problema psihologică este asociată cu părţile componente ale desenului. oracolele se foloseau în vreme de război tocmai pentru a reduce incertitudinea subiectivă. pentru că nu numai pacientul se proiectează. se pot face trimiteri la probleme de ordin psihologic ale persoanei respective. Argument: într-o situaţie complicată. Soţii Chapman au realizat un experiment cu subiecţi psihologi şi studenţi la psihologie în anul întîi. arătîndu-se apoi puţin dispuşi să-şi schimbe concluziile pe măsură ce primeau informaţii noi. Acumularea de noi cunoştinţe nu a mai produs o reducere a incertitudinii obiective. chiar şi atunci cînd informaţia era nerelevantă pentru caz sau era chiar stranie. Încrederea în propriile cunoştinţe În 1986. şi cu toate acestea încrederea subiectivă a continuat să crească treptat. McOver în 1945. care nu cunoşteau testul. li s-au dat combinaţii grafice realizate întîmplător şi li s-a cerut să inducă legături între combinaţii şi probleme de ordin psihologic. Un grup de psihologi practicieni a primit un număr mare de cazuri de analizat şi s-a constatat că. ci şi clinicianul. situaţiile produse şi care au avut un şir de consecinţe tind să determine judecăţi prin analogie asupra unor evenimente actuale.a interpreta argumentele în favoarea lor. Ei au pornit analiza de la un test celebru. de a le răstălmăci în sensul propriilor teorii. într-un anumit punct al procesului de obţinere a informaţiilor. 6. Se constată că în multe situaţii de joc. Grupului de studenţi. acurateţea estimărilor atinge un plafon peste care nu mai creşte. ultimele informaţii servesc mai mult drept confirmare a primelor impresii decît la reconsiderarea lor. S-a constatat apoi că. Concluzia a fost că testele sunt proiective în mai multe sensuri. şi nivelul de acurateţe al evaluărilor. în care ne confruntăm cu un 77 . cercetătorul american Samuel Okamp analizează dinamica relaţiei dintre nivelul de încredere în propriile judecăţi date de psihologii practicieni asupra unei probleme psihologice. În antichitate. Concluzia a fost că şi studenţii tind să descopere aceleaşi asociaţii ca şi psihologii experţi. realizat de K. astfel încît acesta poate proiecta propriile presupoziţii în diagnosticele sale. Psihologii practicieni păreau să-şi fi cristalizat stereotipuri ferme pe baza prelucrării primelor informaţii obţinute. se poate demonstra că strategia optimă este cea aleatoare. în care se porneşte de la supoziţia că. analizînd problematica testelor proiective. în funcţie de modul în care subiectul desenează un om.

Relaţia inteligenţă .căutarea "ţapului ispăşitor" şi elaborarea de scuze şi justificări.agent decident. Lazarus (1966) abordează comportamentul decizional în situaţii de criză. . persoanele cu structuri conceptuale mai simple folosesc o cantitate mai mică de informaţii şi au nevoie de un timp mai scurt pentru a adopta o decizie. . în urma studiilor sale. a concluzionat că persoanele cu nivel scăzut de inteligenţă şi nivel ridicat de anxietate prezintă performanţe decizionale mai slabe decît persoanele cu nivel scăzut de inteligenţă şi nivel scăzut de anxietate.anxietate . unei alte persoane. De aici rezultă că. Invers. stările de excitaţie şi teamă au efecte negative asupra performanţei. Criza este o situaţie limitată în timp în cadrul căreia individul este supus la solicitări care depăşesc posibilităţile sale de a le face faţă.eficienţă scăzută. menite să reducă artificial anxietatea: . dar pornind de la ele. P. . Mecanisme defensive implicate în reducerea anxietăţii Reducerea anxietăţii se poate efectua normal. orice situaţie de incertitudine este generatoare de anxietate. Astfel. precizia şi orientarea deciziei. stilul cognitiv. Lazarus a identificat următoarele modificări comportamentale în situaţii de criză: . .decizie G.negarea realităţii: protecţie faţă de o realitate neplăcută prin negarea ei. Aceste observaţii nu trebuie luate în sensul strict. O asemenea situaţie generează anxietate accentuată. Alte variabile independente: tendinţa spre coerenţă internă.fantezia: satisfacerea imaginară a dorinţelor frustrate. Se constată că persoanele cu structuri conceptuale complexe utilizează o cantitate mai mare de informaţie şi alocă mai mult timp luării unei decizii. Persoanele cu un nivel ridicat de inteligenţă au performanţe decizionale superioare dacă au şi un grad înalt de anxietate. .activitate orientată spre reducerea tensiunilor interne. . alegînd întîmplător comportamentul nostru devine imprevizibil. ceea ce ne poate garanta obţinerea valorii maxime a cîştigului minim posibil.raţionalizarea sau justificarea. mai ales atunci cînd se înregistrează o creştere a nivelului de frustrare.diminuarea atitudinilor şi comportamentelor constructive. dar şi prin mecanisme complexe cu caracter patologic. în realitate. comportamentul decizional va fi puternic influenţat de anxietate în ceea ce priveşte rapiditatea. prin diminuarea cauzelor ei. .represiunea: tendinţa de blocare a gîndurilor ascunse. Danny. Decizia se impune în situaţii de incertitudine. 78 . accentuează probabilitatea eşecului şi cresc rigiditatea comportamentului. Anxietatea este variabila independentă cea mai importantă în studiul comportamentului decizional. acele mecanisme defensive ale Eului descrise de Anna Freud.proiecţia asupra celuilalt a propriilor tendinţe: atribuirea intenţiilor proprii.

Între poli se află mecanismele optime de coping. propune termenul de coping pentru mecanismele de a face faţă ameninţării. . mecanismele de coping sunt foarte rigide şi ineficient raportate la cerinţele mediului.idealizarea: accentuarea calităţii şi valorii unui obiect pînă la perfecţiune. Lazarus şi Folkman identifică următorii factori care determină adoptarea uneia dintre strategii: a) Gradul de ameninţare Lazarus arată că formele de coping mai adaptative şi orientate spre realitate sunt mai probabile atunci cînd ameninţarea este moderată. a eficienţei şi generează o imagine cognitivă distorsionată.. prin care persoana se înşeală pe ea însăşi în ceea ce priveşte condiţiile reale ale ameninţării. Lazarus. ca subestimare a caracteristicilor ameninţării. de acţiune constructivă realistă în raport cu situaţia generatoare de anxietate. Analiza detaliată a mecanismelor strategiilor de a face faţă ameninţării Cercetările lui Lazarus şi Folkman (1984) descriu două strategii majore în reacţia faţă de ameninţare: strategia instrumentală şi strategia paleativă (defensivă). termenul este asimilat şi în limba română şi este utilizat în psihoterapii şi în psihologia clinică. Reevaluarea defensivă implică procese de gîndire primitive. Lazarus identifică două forme de coping: eliminarea sursei de ameninţare. regresive.regresia: întoarcerea la un stadiu depăşit. primitiv al dezvoltării. iar la celălalt pol se află senzitivitatea ca hiper-reactivitate şi nivel ridicat al anxietăţii. Cînd ameninţarea este severă.formarea reacţională: blocarea dorinţelor care sunt periculoase. . şi acţiune). Cu cît ameninţarea este mai mare. b) Raportul dintre capacitatea individului de a face faţă situaţiei şi gradul de dificultate şi incertitudine a situaţiei Lazarus afirmă: "Limitele intelectuale şi lipsa de sofisticare îl fac pe individ mai vulnerabil la ameninţări. extremele patologice devin predominante. Alegerea uneia sau alteia dintre strategii depinde de o serie de factori determinanţi. Strategia instrumentală este o strategie activă. În teoria iniţială. . prin exagerarea atitudinilor opuse şi folosirea acestora ca bariere (represiunea este doar o blocare pasivă. disperate. simplificată şi rigidă. La cele două extreme." De aici rezultă că modalităţile de a face faţă 79 . Aceste mecanisme defensive au ca rezultat scăderea performanţelor. inspirîndu-se din psihanaliză. în timp ce formarea reacţională este şi blocare. Strategia defensivă este o strategie de manipulare a stărilor psihice interne. cît de modalităţile de a-i face faţă şi de eficienţa mecanismelor de redresare. şi operaţii pur cognitive prin care estimarea ameninţării este alterată fără o acţiune directă de schimbare.sublimarea: activitate de substituţie. situaţiei. ce pot fi consideraţi variabile independente conexe în studiul influenţei variabilei complexe care este anxietatea. sunt operaţii numite reevaluări defensive. de unde reiese că nivelul anxietăţii finale nu este dat atît de mărimea cauzelor iniţiale. prin mecanisme defensive. cu atît creşte tendinţa individului de a utiliza mecanisme de apărare mai primitive. Birne defineşte copingul ca trăsătură de personalitate bipolară: la un pol se află depresiunea.

Nivelul capacităţii profesionale. . s-a demonstrat că neajutorarea dobîndită este asociată cu adoptarea mecanismelor defensive. aşa-numita "neajutorare dobîndită". manifestată atît ca o predispoziţie generală a personalităţii de a răspunde anxios în situaţii de dificultate.ameninţării depind de trei categorii de factori: localizarea agentului ameninţător. deoarece atribuirea internă a eşecului generează incertitudine mai mare în propriile capacităţi şi o anxietate crescută. Ca rezultat al unor experienţe repetate de eşec. Ipoteza fundamentală a teoriei atribuirii succesului: succesul se atribuie intrinsec. Din cele arătate rezultă importanţa anxietăţii în performanţelor decizionale şi se impune studiul experimental dedicat elaborării unor terapii orientate spre reducerea anxietăţii. Şi activitatea profesională exercită implicaţii în modalităţile de a face faţă ameninţării. şi tip trăsătură. Ipoteza: Atribuirea eşecului este o modalitate de a reduce stresul şi anxietatea. 80 . Anxietatea ca trăsătură poate fi legată de traumatisme avute în mod special în copilărie. adică acea teamă fără obiect care caracterizează în mod structural persoana. D) Atribuirea succesului şi eşecului Worthmans şi colaboratorii (1976) au pornit în experimentele lor de la constatarea că eşecul în controlul asupra evenimentelor este producător de stres şi de anxietate. eficienţa alternativelor disponibile şi constrîngerile situaţionale. Raţiunea acestei ipoteze stă în invocarea mecanismelor defensive. reprezentînd un factor important al orientării în situaţiile decizionale. c) Orientarea structurală a personalităţii Este vorba despre măsura în care trăsătura de personalitate numită anxietate face parte din personalitatea individului. . Cu cît capacitatea profesională este mai scăzută. sau de un nivel scăzut de competenţă acumulat în timp prin confruntarea cu situaţii de viaţă.nivelul de competenţă al individului este depăşit şi nu există posibilităţi de adaptare. ca reacţie specifică la o situaţie obiectivă. o anxietate difuză ca rezultat al acumulării unor experienţe din trecut şi care reprezintă un factor determinant. Subiecţii au fost puşi în situaţia de a eşua în rezolvarea de probleme. Cercetările recente au demonstrat creşterea anxietăţii şi dezorganizarea comportamentului în următoarele condiţii: . cît şi ca anxietate propriu-zisă. iar insuccesul se atribuie extrinsec. Stresul a fost mai mare la subiecţii cu atribuire internă a eşecului decît la cei cu atribuire externă. creşte gradul de anxietate şi scade orientarea activă şi constructivă.nu există mijloace sau căi de protecţie împotriva eşecului. iar al doilea grup a fost făcut să creadă că eşecul a fost determinat de dificultatea problemei. Experimental. persoana poate dobîndi o tendinţă structurală de a face faţă greutăţilor. Există două tipuri de anxietate: tip răspuns.eşecul are o mare importanţă subiectivă. Un grup a fost indus să creadă că vina este a lor.

. Acest studiu ridică însă două probleme: . .intoleranţă şi agresivitate. aderarea rigidă la valorile idealizate ale grupului de apartenenţă. .supunere fie la o persoană cu autoritate.Teama irelevantă. . .Succesul scade şi eşecul creşte nivelul de autoritarism.proiectivitatea: o proiectare din afară asupra lumii a impulsurilor emoţionale inconştiente şi tendinţa de a crede că în lume se petrec lucruri periculoase. fie la stereotipurile şi tradiţiile colectivităţii. Stalin. Ei au constatat că este vorba despre un cu totul alt mod de atribuire a succesului la profesorii îndrumători din universităţile americane. . . agresivitatea faţă de grupurile străine. în lucrarea "Personalitatea autoritară". Explicaţia rezidă în educaţia dură primită.Există o corelaţie pozitivă semnificativă între autoritarism şi toleranţa la ambiguitate. inspirată de personalităţile timpului (Hitler.superstiţii şi stereotipuri în gîndire. cît şi al eşecului. care sunt expresia indirectă a performanţelor proprii.Majoritatea cercetărilor au confirmat această ipoteză.acceptarea necritică a autorităţii. provenită dintr-o ameninţare incertă ridică gradul de persuasiune. dar şi ostilitate. care generează deprinderea de a se supune. scheme rigide şi înclinaţia de a crede în forţe mistice.O creştere a nivelului de teamă produce o creştere a conformismului.distructivism şi cinism ca ostilitate generală faţă de lume. inabilitatea de a înţelege procesele complexe care au loc în mintea şi sufletul altora. Mussolini) descriau sindromul agresivităţii: . dar sunt şi unele care au informat-o. expresia modestiei. Precizări: S-a demonstrat că: .anti-introiecţie ca inhibiţie. .Persoanele cu grad ridicat de anxietate se orientează mai pronunţat spre structuri autoritare în situaţii de eşec. 81 . . . grad care indică o structură de autoritarism. iar succesele le atribuiau meritelor studenţilor Cei doi cercetători au mai constatat că această tendinţă se accentuează cu vîrsta. . Ross şi Anderson (1986) sugerează o contrazicere a acestei ipoteze. . toţi oamenii sunt consideraţi ca fiind ostili.conservatorism şi convenţionalism. tendinţa de a condamna şi pedepsi violent încălcarea valorilor. difuză. frustrare canalizate în afara sursei. Adorna şi colaboratorii (1950). . în general. Aceştia atribuiau eşecurile studenţilor propriei lor incapacităţi. e) Tipul de personalitate Se iau în considerare două tipuri de personalitate: cel autoritar şi cel dogmatic. îţi atribui cu prudenţă succesul oamenilor pe care îi ajuţi.Teama de eşec creşte atît efectul succesului.se au în vedere performanţele altora.este vorba despre un clişeu moral. deoarece.

care reprezintă numărul de serii corecte. propoziţii) pe care subiectul o poate reproduce corect după o singură prezentare optică sau acustică. i se "suflă". Fiecare silabă este atît stimul. Este citit separat fiecare stimul la intervale egale de timp. constituindu-se un lanţ anticipativ. Ordinea stimulilor se menţine. de la seriile cele mai uşoare la seriile cele mai dificile.. În probele de memorie vizuală. b) Metoda anticipării seriale Se utilizează liste cu silabe fără sens. cuvinte. Dacă greşeşte este corectat. litere. stimulii sunt prezentaţi pe cartonaşe cu timpul de expunere de o secundă per stimul. Subiectul trebuie să anticipeze următorul element al seriei. Varianta clasică: se prezintă o dată. se stabileşte 82 . Se folosesc serii cu grade diferite de dificultate. Se utilizează mai multe liste şi se calculează o cotă de memorare. În evaluare se numără erorile. de două sau maximum de trei ori întreaga listă de stimuli. acesta fiind motivul pentru care proba se numeşte "anticipare serială". dar se pot utiliza şi liste de cuvinte sau numere. Studiul experimental al memoriei şi învăţării Metode de investigare ale memorării şi păstrării informaţiei a) Metoda întinderii numerelor imediate Această metodă experimentează cea mai lungă serie de elemente (cifre.Există o corelaţie semnificativă negativă între autoritate şi nivelul de educaţie. iar dacă nu răspunde. după care se revine la primul stimul şi i se cere subiectului să reproducă prima silabă cu care a început seria. cît şi răspuns. Proba se repetă pînă cînd se ajunge la 75% anticipări corecte.

În prezentarea auditivă stimulii se citesc la interval de două secunde. d) Metoda supraînvăţării În acest caz se prezintă repetat spre memorare. zile. Subiectul este solicitat să rememoreze acelaşi material în aceleaşi condiţii. iar intervalul dintre serii este de 9-10 secunde. Se continuă exerciţiile şi se constată că un material supraînvăţat se reţine mai bine şi mai mult. Se folosesc stimuli vechi şi noi şi se cere ca stimulii vechi să fie aşezaţi în ordinea iniţială. împreună cu stimuli noi. În acest caz. performanţa este măsurată în timp. Se utilizează coeficientul de corelaţie Spearman. Se evaluează performanţele cu aceeaşi unitate de măsură. Stimulii se prezintă vizual. În această metodă nu putem şti care a fost efectul uitării şi în ce condiţii s-a produs uitarea. materialul de memorat. Subiectul trebuie să răspundă de fiecare dată dacă stimulul a fost prezent sau nu în prima prezentare. culori şi numere. Se aduc şi răspunsuri "nu ştiu" sau la întîmplare. Stimulii vechi şi noi se amestecă şi se prezintă aleator. Metode de studiu în păstrarea informaţiei a) Metoda reproducerii Este prezentat un material şi. d) Metoda economiei Se dă o sarcină de memorare. Se propune o formulă de calcul a coeficientului de recunoaştere: r = 100 x (nr. pînă la prima reuşită de a reproduce în întregime. după un anumit interval de timp. intervalul de timp dintre stimuli este de 2-3 secunde. subiectul este solicitat să-l reproducă. Coeficientul de economie este diferenţa dintre prima şi a doua redare.calitatea lor şi timpul de răspuns. nu ştim dacă experimentăm capacitatea de reproducere sau uitarea. Raportul dintre stimuli noi şi stimuli vechi nu trebuie să depăşească 3/1. memorarea este mai bună decît pentru intervalul 50100%. subiectul trebuind să-şi amintească termenul asociat. b) Metoda recunoaşterii Se realizează în prezenţa stimulilor originali. Ordinea trebuie mereu schimbată. din aceeaşi grupă. La modul de prezentare. de răspunsuri corecte . cu alte cuvinte. Se lasă un interval de timp (ore.nr. numărul de prezentări este la alegere. dar nu trebuie să determine 100% răspunsuri corecte. culori şi cuvinte. Pentru intervalul 0-50% repetiţii. erori)/(nr. Se prezintă fiecare pereche pe rînd. iar în a doua secvenţă se prezintă numai unul dintre termenii perechii. c) Metoda asociaţiilor pereche Se utilizează serii de două elemente luate în pereche: cuvinte şi numere. sub aspectul performanţei: 83 . scris sau auditiv. Se continuă încercările pînă cînd subiectul execută proba fără eroare. săptămîni). total de stimuli) c) Metoda reconstrucţiei Seria de elemente prezentate anterior se prezintă amestecat şi se cere rearanjarea elementelor în ordinea iniţială.

.R) / (I. dar subiecţilor li se dau preocupări care să nu le permită 84 . adjective).organizarea pe baza rimelor sau prefixelor. . Corelaţia dintre numărul de categorii utilizate şi numărul de stimuli reproduşi corect este foarte ridicată. R reprezintă numărul de încercări de reînvăţare.organizarea pe baza unor criterii mixte. Interferenţa: modele experimentale de studiu Fixarea informaţiei este influenţată de memorarea anterioară şi de memorarea interpusă între învăţarea iniţială şi reproducerea (reactualizarea) ulterioară. cît şi structuri verbal-lexicale. solicitînd subiecţilor să le clasifice pe categorii stabilite de ei singuri. într-o manieră sinergică şi complementară. trebuie să fie cît mai mic. iar C reprezintă criteriul. prin construirea unor propoziţii sau fraze din cuvinte aleatoare. Mandler (1967) realizează un experiment utilizînd 52 (100) cartonaşe cu cuvinte din diverse categorii. Materialul învăţat anterior influenţează negativ materialul învăţat ulterior. Rolul organizării şi sistematizării în procesul memoriei. Modelul experimental: Se utilizează un grup experimental şi unul de control.O. Acest număr de încercări pînă la atingerea criteriului. profesiuni. adică numărul de încercări necesare.e = 100(I. .O. a) Efectul interferenţei retroactive intervine în situaţiile în care o nouă învăţare interferează cu un material învăţat anterior. cu cîte 5±2 elemente din fiecare categorie. Sistemul categorial este optim atunci cînd se utilizează un număr de 5±2 categorii distincte. . legume şi prenume. Tulving şi Ehrlich (1972. apoi grupul experimental primeşte o sarcină intercalată. 1975) au relevat rolul criteriului semantic şi au demonstrat şi implicarea altor modalităţi de organizare: . ci este lăsat să se relaxeze. verbe. unde I. În aceste condiţii vorbim despre efectul interferenţei retroactive şi proactive.O.organizarea sintagmatică. reprezintă numărul de încercări de memorare iniţială. Din acest studiu a reieşit o problemă: memoria semantică este numai verbal-lexicală.organizarea după criterii gramaticale (substantive. Ambele grupuri primesc o sarcină de memorare. Concluzie: numărul mediu de categorii utilizate spontan de către subiecţi este relativ constant de la un experiment la altul. Implicaţii experimentale Rolul acestor factori şi condiţiile în care organizarea şi sistematizarea se manifestă Bonsfield a utilizat o listă de 60 cuvinte selectate din patru categorii semantice: animale. Cuvintele se prezintă amestecat şi subiecţii vor grupa răspunsurile pe categorii.C). . Grupul de control nu primeşte o altă sarcină. sau utilizează şi imagini? S-a căzut de acord că memoria semantică utilizează atît imagini.

astfel că proba are un caracter artificial. substantive.proba de memorare A . în comparaţie cu grupul de control. b) Interferenţa proactivă.proba de memorare A . Silabele fără sens sunt structurate din două consoane cu o vocală la mijloc. urmărind evidenţierea performanţelor reale ale memoriei.proba de memorare B . 85 . Schema experimentală: Grupul de control Grupul experimental .silaba să nu constituie un cuvînt sau o abreviere cunoscută. Se urmăreşte efectul unei sarcini intercalate.proba de memorare A . .proba de memorare A . . Schema experimentală: Grupul de control Grupul experimental . Cercetările lui Ebbinghaus nu întrunesc criteriul validităţii ecologice. atunci efectul sarcinii B nu mai este atît de puternic şi negativ. a nivelului cultural-educaţional. astfel încît materialul învăţat anterior poate să interfereze cu reproducerea unui material învăţat ulterior. Concluzie: La grupul experimental. grupurile sunt supuse testului de memorare. greutăţi care ţin de diverşi factori externi.Cuvinte: adjective. . verbe.Silabe fără sens.listele să fie reactualizate la intervale de 4-5 ani. deoarece nu-şi găsesc corespondent în activitatea umană. datorită modificărilor şi evoluţiei limbilor respective. Materiale şi instrumente de studiu . Procedeul a fost introdus de către Ebbinghaus în cercetările asupra memoriei. .proba de memorare B . Ebbinghaus a anticipat foarte mari greutăţi în studiul memoriei. Reguli pentru construirea listelor de silabe: .proba de memorare B Testul de reproducere pentru sarcina B la grupul experimental faţă de grupul de control arată existenţa unei influenţe negative proactive a testului de sarcină A asupra testului de sarcină B.consoana iniţială să nu fie identică cu consoana finală a silabei precedente.pauză . testul de reproducere a sarcinii B evidenţiază efectul negativ al învăţării sarcinii A. astfel că această critică este considerată foarte slabă. Dacă sarcina A este mai bine învăţată.pauză .concentrarea asupra materialului de reprodus.numărul silabelor într-o listă este de 8-14. se constată clar efectul negativ al sarcinii B asupra sarcinii A.proba de memorare B . Rezultă că interferenţa retroactivă acţionează atunci cînd sarcinile sunt asemănătoare.proba de memorare B . În final. El a încercat să evite influenţa cunoştinţelor.proba de memorare A Concluzie: Dacă sarcinile A şi B sunt reprezentate de liste de silabe fără sens.

. Trebuie să se ţină cont de gradul de familiaritate al stimulilor pentru subiect. Este dificil. aceşti factori au efecte foarte ample. descriptiv. .rolul verbalizării. sau. .natura materialului.Numere. totalitatea stimulilor.numărul de răspunsuri corecte. aproape imposibil de 86 . .metoda gradării semnificaţiei materialului.prezentarea de materiale omogene sau eterogene.formule de calcul al eficienţei memorării şi fixării: numărul de răspunsuri corecte şi greşite.Fragmente de proză sau versuri.natura sarcinii intercalate. . .cunoaşterea rezultatului (feed-back). Variabile experimentale implicate în studiul memoriei Variabile independente: .cantitatea materialului.metoda variaţiei intervalelor de repetiţie.. .calitatea răspunsului ca raport între răspunsurile corecte şi greşite. . organizaţional.timpul de răspuns total sau parţial. . .Imagini de obiecte. .variaţia volumului materialului de memorat. intelectuală.factori motivaţionali şi afectivi. .variaţia în sarcini de învăţare. . . .metoda gradării dificultăţii materialului.factori ce ţin de momentul desfăşurării experimentului. . . Alte metode de studiu al memoriei: . .nivelul intelectual şi de cunoştinţe. mentală). .rolul organizării globale sau parţiale.rolul motivaţiei sau al deprinderilor. În general. . figuri geometrice (prezentarea poate fi vizuală sau auditivă). cunoştinţele subiectului) modul în care este modificat materialul reactualizat faţă de cel memorat. .gradul de similitudine între stimuli. tipul de intervenţie: situaţional. în cazul reproducerii unor texte şi intervenţia unor factori personali (experienţele. Variabile de control: . Se aleg cuvintele cu frecvenţa cea mai mare în limba respectivă.intervalul de timp între prezentare şi reproducere. Se ţine cont de faptul că memoria este contextuală şi situaţională. . Variabile dependente: .starea subiectivă a subiectului (nivelul de oboseală fizică.metoda implicării subiectului în sarcini şi a variaţiei tipurilor de activitate prin care se produce memorarea.

congruenţă şi surpriză. intereselor şi trebuinţelor Trebuinţele studiate experimental au fost cele de stimulare. Motivaţia ca variabilă independentă în investigarea motivelor. S-a demonstrat că interesele şi trebuinţele influenţează modul în care percepem. Trebuie efectuată egalizarea grupurilor. S-au folosit planşe pe baza cărora subiecţii au trebuit să compună mici povestiri în care se urmărea răspunsul la patru întrebări: . dar efectul lor nu se poate nega. Aceste trebuinţe se află la baza celor epistemice. a) Trebuinţa de performanţă. asigurîndu-se omogenitatea internă a lor. a nevoii de cunoaştere: s-a demonstrat că există o necesitate puternică de a obţine informaţii clare despre însuşirile diferitelor obiecte şi situaţii. în general.Ce vor face personajele? Rezultatele constituie un bun indicator al trebuinţei de performanţă. astfel încît curiozitatea epistemică este condiţionată de noutate. ceea ce demonstrează dificultatea controlului acestor variabile. Interesele: rolul lor a fost reliefat în experimentele lui Postman şi Bruner asupra determinării influenţei factorului motivaţional asupra percepţiei. considerate variabile interne (de control). Experimentele de deprivare senzorială au demonstrat existenţa acestor trebuinţe şi caracterul lor imperativ. Aspectele privind motivaţia şi afectivitatea nu pot fi relevate decît în manieră indirectă. 87 . supunînd subiecţii la alte probe care implică trebuinţa de performanţă.Ce se întîmplă şi cine sunt personajele? . Aceşti factori trebuie să fie luaţi în considerare în orice experiment. deoarece ele pot influenţa caracteristicile variabilei dependente. aceştia obţin performanţe mai bune la probele respective. S-a încercat elaborarea unui indicator de performanţă. deoarece s-a constatat că.realizat un control riguros al acestor condiţii.Cum s-a ajuns la acele situaţii? .Ce gîndesc personajele? . Abordarea experimentală a motivaţiei şi afectivităţii Motivaţia şi afectivitatea în experimente sunt.

la 0% creşte. După un eşec. O constatare generală este că nivelul de aspiraţie tinde să crească după un succes şi să scadă după un insucces: după succes. Rezultă din raportul între succesul real şi succesul scontat.b) Nivelul de aspiraţie. permiţînd subiectului să-şi fixeze un scop precis care să-ţ susţină motivaţional. după fiecare reacţie). Este starea afectivă pe care subiectul o resimte atunci cînd un obstacol intervine în calea scopului urmărit. dar sunt greu de imaginat experimente care să arate caracterul arbitrar al agentului frustrant. Această cunoaştere a rezultatelor are efecte limitate. frustrarea putînd determina şi o conduită agresivă. nu şiau evaluat nivelul de aspiraţie. Cunoaşterea rezultatelor acţionează ca o motivaţie. Esenţial este să se pornească de la performanţa reală. în funcţie de performanţă. deoarece nivelul de aspiraţie se schimbă în decursul acţiunii. 88 . cunoaşterea rezultatelor poate fi făcută atît în timpul desfăşurării experimentului. atunci cînd subiectul cunoaşte rezultatul. la 6% staţionează iar la 0% scade. în raport cu care subiectul îşi va proiecta scopul. În experimentele de acest gen. performanţa devine mai bună comparativ cu aceeaşi activitate fără cunoaşterea rezultatelor. Astfel de sarcini imposibile se pot imagina uşor. pînă la 100%. la circa 69% din subiecţi nivelul de aspiraţie creşte. restul. e) Conflictul motivaţional. d) Frustrarea. la 21% rămîne staţionar. iar restul pînă la 100% nu şi-au exprimat atitudinea. fără a fi exclus succesul. În aceste experimente trebuie să se cunoască nivelul de aspiraţie şi nivelul performanţelor reale. Zona de implicare a nivelului de aspiraţie variază de la punctul în care succesul este foarte probabil. comunicarea permanentă a rezultatelor intermediare poate deveni sursă de stres. ca deposedare de ceva care i se cuvine. frustrarea este resimţită negativ. Nivelul frustrării este mai mare atunci cînd agentul frustrant are caracter arbitrar şi subiectul nu găseşte temeiuri raţionale pentru a explica situaţia. se constată un nivel scăzut al frustrării. Această performanţă poate fi socotită de persoana în cauză drept succes sau insucces. Reflectă opoziţia dintre tendinţe şi dorinţe contradictorii. pînă la punctul în care insuccesul este foarte probabil. O constatare generală este aceea că. Experimentele cu privire la frustrare sunt construite astfel încît să pună subiectul în faţa unor sarcini dificile. pentru că îmbunătăţirea performanţei nu poate trece dincolo de resursele obiective ale subiectului. Trebuie avut în vedere că în aceste experimente. ceea ce duce la scăderea performanţei. cît şi în diverse etape ale acestuia (spre exemplu. Dacă agentul frustrant nu are caracter arbitrar şi se găsesc raţiuni. putîndu-se ajunge la reacţii de supramotivare. la 50% dintre subiecţi nivelul de aspiraţie scade. fără a fi exclus eşecul. c) Cunoaşterea rezultatului. Frustrarea şi conflictul motivaţional se întreţin reciproc. Tensiunea afectivă se creează prin menţinerea subiectului în confruntarea cu sarcina. prin care să se instituie o situaţie conflictuală între nevoia de performanţă şi dificultatea sarcinii. De obicei. Nivelul de aspiraţie variază în limitele unei zone în care subiectul are experienţa succesului şi a eşecului.

care încetează după alegere. Festinger a realizat experimente interesante cu studenţi plătiţi să spună că fac ceva interesant. Optarea pentru o anumită alternativă este însoţită de ezitări. f) Cercetările lui L. În urma acestui proces. fiind confruntat cu un agent nearbitrar. Festinger a realizat cercetări remarcabile cu privire la disonanţa cognitivă. în timp ce grupul al doilea. ca expresie a unui fel de regret subiectiv. Cu cît aceste elemente sunt mai numeroase. cu cît plata era mai mare. disonanţa cognitivă este mai mare şi tendinţa de a le elimina este mai puternică. cu foarte mari variaţii inter-individuale. Se repetă proba. 89 . iar în a doua situaţia le-a afirmat la beţie.metoda alegerii: se prezintă subiectului stimuli variaţi. o remuşcare în faţa abandonului. Într-un experiment. Disonanţa cognitivă este trăită şi atunci cînd este aleasă o alternativă cu mai multe elemente negative. . cu cît alternativele au o dezirabilitate mai apropiată. astfel: alegerea este o situaţie conflictuală. în două situaţii: în prima situaţia le-a afirmat public şi gratuit. Disonanţa cognitivă şi încercările de a o reduce sunt cu atît mai mari. Obiectul ales pierde din atracţie. cu atît aceştia erau mai convinşi că sarcina pe care o efectuează este foarte interesantă. . Se constată că subiectul va tinde să-şi justifice alegerea. situaţii) pe care şi se cere să le ordoneze după rang. şi invers. este o metodă subiectivă. deoarece nu existau temeiuri raţionale pentru comportamentul prietenului. frustrarea a fost mai redusă. deşi efectuau o activitate monotonă. subiecţii au fost informaţi că un prieten a spus lucruri neplăcute despre ei. pentru a se constata gradul de stabilitate al preferinţelor. concomitent cu trăirile afective.Astfel de experimente au utilizat metoda zvonurilor. şi metode de expresie: au în vedere modificările ce se manifestă la nivelul organismului. O alternativă respinsă tinde să fie încărcată pozitiv. ceea ce a fost ales pare mai ne-atractiv decît era înainte. Se constată că în cadrul grupului confruntat cu prima situaţie frustrarea a fost mai mare.metoda rangului (a ordinii de merit): subiecţii au un şir de stimuli (obiecte. care defavorizează alternativa respectivă. iar celui la care s-a renunţat îi creşte atractivitatea. Reducerea disonanţei cognitive se poate realiza fie prin creşterea dezirabilităţii obiectului ales. fie prin scăderea dezirabilităţii obiectului neales.metoda construcţiei: subiectului i se cere să combine din elementele prezentate figura cea mai plăcută. a) Metode de impresie: . Metode de apreciere experimentală a afectivităţii A. Disonanţa cognitivă este creată de elementele pozitive care favorizează alternativa respinsă. Roşca clasifică metodele de investigaţie a afectivităţii în: metode de impresie: au în vedere modificările subiective ca trăire afectivă consecutivă acţiunii stimulilor. aleşi după preferinţe pe o scală de la cel mai plăcut la cel mai neplăcut. Festinger asupra relaţiei conflict-decizie au condus la distincţia între pre-decizie şi post-decizie. ceea ce presupune un proces de raţionalizare a deciziei. de la cel mai plăcut la cel mai neplăcut.

Perechile se construiesc prin combinări succesive. 90 . -1 neplăcut. dar fără gradaţii. Trebuie utilizată o linie dreaptă. de unde necesitatea de a opera cu un număr limitat de stimuli. pornindu-se de la ipoteza că activitatea de realizat induce o modificare în starea afectivă. Reacţiile copiilor sunt condiţionate de ceea ce transmit adulţii.metoda condiţionării: Watson a încercat să demonstreze că frica. Dificultatea de măsurare este prea mare. menită să acorde subiectului grade mai mari de libertate şi să evite utilizarea unor criterii de evaluare de tip şcolar. şi scala grafică. pentru că se tinde să se utilizeze note şcolare. -2 foarte neplăcut. . post-test. . Unii autori solicită în studii evaluări ale trăirilor afective după schema pretest.. +1 plăcut. teama.metoda comparării-perechi: stimulii sunt prezentaţi cîte doi. spaima sunt dobîndite. Se pot utiliza două tipuri de scale: scala Lickert în cinci trepte (+2 foarte plăcut. 0 neutru. Au în vedere indicatorii fiziologici: puls. b) Metode de expresie. se pot obţine şi indicatori numerici).metoda evaluării: se prezintă cîte un stimul şi i se cere subiectului să-l evalueze după o scală de intensitate a preferinţelor. de 10 centimetri. Tot el a demonstrat şi decondiţionarea reacţiilor afective. ritm respirator etc. de la minus la plus. iar subiectul trebuie să aleagă un stimul din pereche.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful