1 Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu”, Bucureşti, Studii postuniversitare – Restaurarea Monumentelor şi a Siturilor Istorice

ESEU CURS DOCTRINE DE RESTAURARE Februarie 2011 VARIANTA2: Analizaţi posibilitatea reconstituirii ansamblului de la Văcăreşti în raport cu doctrina contemporană a restaurării şi teoria modernă a autenticităţii. Raluca Zaharia

2 Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu”, Bucureşti, Studii postuniversitare – Restaurarea Monumentelor şi a Siturilor Istorice

Problema reconstituirii ansamblului de la Văcăreşti a fost pusă pentru prima oară imediat după revoluţia din 1989, însă de atunci atât oraşul, societatea au evoluat cât şi doctrina de restaurare. Dacă atunci se mai putea spera la o reconstrucţie dacă nu integrală cel puţin parţială, acest vis este imposibil în prezent datorită construcţiei centrului comercial Sun Plaza 1 şi al dezvoltării urbane accelerate a zonei. Calea Văcăreşti în prezent face subiectul unor serii de PUZ-uri ce definesc un spaţiu modern, locuinţe, birouri, loisir, dar un spaţiu în care spiritualitatea nu este prezentă2. Şi de ce ar face referire la ceva ce probabil mulţi dintre proiectanţii de azi nici nu-şi aduc aminte, nici nu au cunoscut? Destinul mânăstirii Văcăreşti, urmărit pe parcursul istoriei, este de aşa natură încât face ca reconstituirea ei să fie indiferentă sau chiar indezirabilă pentru comunitatea locală. Sistematic, începând cu legea secularizării averilor mânăstireşti a lui Cuza ce a dus la emigrarea călugărilor şi cu pierderea funcţiunii iniţiale, mânăstirea Văcăreşti a fost ignorată şi pedepsită în numele ctitorului ei3, în numele unui concept de mânăstire închinată unei autorităţi exterioare ţării. Amplasamentul în afara zonei centrale a Bucureştilor, mărimea şi lipsa unui real interes în conversia funcţională din partea autorităţilor unui stat modern în formare4, toate fac ca singura opţiune să fie cea de transformare a ei în închisoare. Dar opţiunea pentru un spaţiu al detenţiei nu este întâmplătoare. Multe mânăstiri ale perioadei au un destin similar: Cozia, Galata, Mărgineni. Dacă o asemenea conversie nu este posibilă, atunci se optează pentru varianta mai fericită a transformării în biserică parohială şi de dărâmare a zidurilor de incintă5. Dintre cele două destine Văcăreştii au parte de ce-i mai rău. Dacă ansamblul s-ar fi putut apropria unei comunităţi iar aceasta să-i acorde importanţă, atunci un monument de arhitectură de o reală valoare (ce va fi definit ca atare de abia la începutul secolului) istorică şi de artă ar fi scăpat de un destin tragic. Dar nu a fost aşa iar închisoarea Văcăreşti funcţionează neîntrerupt până la finele anului 1970. În acest răstimp, în care monumentul este recunoscut ca atare, se scriu o mulţime de lucrări ce fac referire la el, clasificându-l, prezentându-l însă fără o cunoaştere profundă a materialităţii sale, mânăstirea fiind inaccesibilă publicului larg şi specialiştilor, istorici de artă, arhitecţi, arheologi6. Inaccesibilitatea, imposibilitatea de a studia ansamblul datorită funcţiunii sale menţin un soi de mister în jurul său. Nu se ştie cu certitudine ce este construcţie originară şi ce este adăugire de epoci ulterioare, nu se cunoaşte starea componentelor ansamblului, mai ales că

3 Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu”, Bucureşti, Studii postuniversitare – Restaurarea Monumentelor şi a Siturilor Istorice

acesta trecuse anterior printr-un incendiu şi cutremurele din 1802 si 1944, ce produseseră pagube şi afectaseră cu certitudine structura. O excepţie o reprezintă releveul realizat în 1908 de Constantin Iotzu şi Alexandru Zagoritz, studenţi la vremea respectivă ai Şcolii Superioare de Arhitectură din Bucureşti. Acest releveu este parţial, doar biserica, paraclisul şi câteva detalii ale casei domneşti. În afară de aceşti doi studenţi viitori arhitecţi numai deţinuţii şi gardienii, „monahii ruşinii” cum îi numeşte G.M. Cantacuzino, aveau acces direct la monument. De abia în 1974, după desfiinţarea închisorii şi demararea proiectului de restaurare se întocmesc relevee, studii istorice şi arheologice. De abia atunci, atât de târziu, sfera specialiştilor ajunge să cunoască cu adevărat realitatea ascunsă din spatele zidurilor. Proiectul de restaurare al anilor 70 este complet tributar doctrinelor perioadei7. Se urmărea o conversie funcţională pentru că era evident cât de anacronic se prezenta ansamblul fostei închisori. Dar o conversie care să fie şi în concordanţă cu regimul politic al vremii8. Se optase pentru un muzeu de artă şi arhitectură tradiţională unde urmau să se desfăşoare ateliere dar şi cercetare pe lângă expunere. O reîntoarcere la funcţiunea religioasă nu a fost propusă datorită pe de o parte conotaţiilor acumulate ale sitului iar pe de alta adversiunii lui Ceauşescu pentru biserici. În definitiv se dorea o restaurare, o revitalizare de dragul monumentului fără a i se găsi o folosinţă adecvată, suficient de puternică pentru a rescrie în memoria colectivă a comunităţii peste 150 de ani de „ închisoarea Văcăreşti”. Monumentul o dată restaurat ar fi urmat să fie un punct de interes turistic şi cultural cu o identitate aparte, însă susţinut de stat, păstrat, administrat de stat, un stat comunist, condus de tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Distrugerea brutală, total neanunţată şi nemeritată a ansamblului la sfârşitul anului 1984 a fost oficial justificată prin avarierea provocată de cutremurul din martie 1977 şi de asemenea prin dorinţa Tovarăşului de a construi un nou ansamblu al Curţii de Justiţie. Deşi procesul de restaurare era în toi, daunele produse de seism nu erau importante iar un nou ansamblu judecătoresc atât de departe de epicentrul intervenţiilor lui Ceauşescu (zona Unirii-Uranus) nu era fezabil, oprirea demolării a fost imposibilă. S-a încercat cu disperare, prin articole, reportaje transmise la Radio Europa Liberă, plângeri către autorităţi chiar şi internaţionale şi încercări de convingere a conducătorului suprem.9 Toate căile au dat greş iar Văcăreştiul a fost pus la pământ, aşa cum s-a întâmplat şi în alte cazuri de biserici demolate de Ceauşescu. Interesant de remarcat este că, opinia publică a vremii nu a fost sensibilizată în asemenea măsură încât să se poată

4 Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu”, Bucureşti, Studii postuniversitare – Restaurarea Monumentelor şi a Siturilor Istorice

realiza o salvare parţială10. Pentru că nimeni nu se putea ataşa de o fostă închisoare, simbolul unei lumi fanariote, decadente uitate. Nici chiar Biserica Ortodoxă Română care pe de o parte a susţinut campaniile de restaurare întreprinse pe Cozia sau Curtea de Argeş dar pe de alta a ignorat toate petiţiile şi a lăsat să fie dărâmate o serie de lăcaşuri de cult din Bucureşti similar Văcăreştilor.11 De la dispariţia ei, amintirea Văcăreştilor se rezumă la o colecţie restrânsă de piese salvate de la distrugere – coloane, fusuri, baze, decoraţii, câţiva zeci de metri pătraţi de frescă, ancadramente şi la un sit uitat, scormonit şi betonat, pregătit pentru un nou început. Ca documentaţie există: releveul întocmit de Iotzu şi Zagoritz în 1906, studiile istorice, de artă, arheologice realizate cu prilejul restaurării parţiale din 1974-1984 – incomplete din păcate şi o întreagă pleiadă de articole, cărţi scrise despre subiect. Cu aceste arme se încearcă reconstituirea unui monument, dar oare este posibil sau dezirabil în sec XXI, la mai mult de 20 de ani de la dispariţia lui? În cazul oricărei reconstrucţii, fie parţiale sau totale timpul scurs între momentul dispariţiei şi cel al reconstrucţiei este foarte important 12 . Un alt aspect al doctrinelor de restaurarea contemporane în ceea ce priveşte reconstituirile este cel al reconstituirii numai al clădirilor sau ansamblurilor care au dispărut în urma unui eveniment tragic (dezastru natural, conflagraţie) şi doar dacă acestea sunt reprezentative, chiar definitorii pentru o comunitate, dacă prin reconstituirea lor, comunitatea poate să meargă mai departe, să înfrunte trauma psihologică. 13 Dar la o privire mai atentă acest lucru nu se întâmplă şi în cazul Văcăreşti. 14 Valoare ei de artă, arhitectură şi istorică este recunoscută de specialişti în domeniu. Este clasificată ca monument istoric pe baza a ceea ce înseamnă ea pentru arta muntenească de sec XVIII. Cei ce se implică activ în restaurare, revitalizare şi apoi în salvarea ansamblului sunt tot specialişti şi nu comunitatea. De fapt, comunitatea rămâne şi continuă să rămână indiferentă la tot ce i se întâmplă acestei mânăstiri începând cu sec XIX. Văcăreşti este ignorată, imposibil de funcţionalizat decât ca muzeu. Văcăreşti este şi va rămâne pentru toţi acei neprofesionişti, oameni de rând, care o ştiau la momentul demolării ei, o închisoare şi nu un monument al artei brâncoveneşti. Deci o reconstituire nu ar satisface decât dorinţele unui grup restrâns de oameni, specialişti, oameni de cultură, dar oare este în prezent o reconstituire tehnic posibilă, şi adecvată conceptului de autenticitate?

5 Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu”, Bucureşti, Studii postuniversitare – Restaurarea Monumentelor şi a Siturilor Istorice

Autenticitatea 15 constă în: autenticitatea formei, concepţiei, a mesajului original, al materialului, a sitului, al ambientului şi al folosinţei. Văcăreşti nu mai există. Materialul original rămas reprezintă un procent infim din construcţia iniţială, câteva coloane, o porţiune de frescă ce a fost desprinsă de pe suport înainte de demolare, ancadramente, decoraţii. El, deşi poate fi inglobat într-o presupusă nouă ctitorire, nu îi va conferii acesteia valoarea de document istoric al originalului16. Situl original a fost compromis, o altă construcţie de o cu totul altă factură, ocupă acum locul lăcaşului de cult. Nu numai că nu se poate construi pe amprenta mânăstirii, dar nici ambientul nu mai este ce era la începutul secolului sau chiar la momentul demolării. Construcţii moderne, comerciale, blocuri de locuinţe au răsărit în ultimul deceniu în urma dezvoltării vertiginoase a Căii Văcăreşti. Cât despre folosinţă, aceasta a fost pierdută de mult, încă din sec XIX când ansamblul a fost convertit în închisoare. Astfel, lăsat fară un suport tangibil, neinteresant ca proiect pentru bucureşteni, visul unei reconstituirii al ansamblului Văcăreşti rămâne o ipoteză. Singurul mod în care se poate recupera memoria acestui edificiu este prin transformarea sa într-un alt simbol sau poate prin reîntoarcerea la funcţiunea religioasă de bază. S-ar putea reconstrui o biserică Văcăreşti nouă, care prin dimensiuni, siluetă şi un amplasament similar17, să aducă cu mânăstirea demolată de Ceauşescu, şi care să aibă funcţia de Catedrală a Mântuirii Neamului, proiect agreat de BOR. Aceasta urmând să îndeplinească şi funcţiile de necropolă, memorial închinat tuturor bisericilor dispărute în timpul regimului comunist şi muzeu. Însă aceasta nu ar fi Văcăreşti ci un reminder al Văcăreştilor şi a finalului său tragic. Şi în nici un caz nu ar putea fi numit monument istoric ci poate doar simplu monument18. La fel cum autenticitatea este definită ca o relaţie între societate la un moment dar şi bunurile sale de patrimoniu, aşa şi o eventuală reconstrucţie s-ar putea constitui într-un mesaj. O referinţă la o relaţie de ignoranţă, de nepăsare şi de rea voinţă pe care o societate a avut-o pe parcursul a mai bine de un secol faţă de un monument istoric dar şi la o voinţă a unei societăţi schimbate pentru a îndrepta greşelile înaintaşilor săi, pentru a recupera memoria unei drame şi a închide un capitol dureros în istoria patrimoniului bucureştean. Dar cum societatea prezentului nu s-a schimbat prea mult, dovadă distrugerile de monumente care se produc în jurul nostru cu o rapiditate feroce19, o reconstrucţie a ansamblului Văcăreşti nu se poate realiza nici acum şi nici aici.

6 Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu”, Bucureşti, Studii postuniversitare – Restaurarea Monumentelor şi a Siturilor Istorice

NOTE
1

După cum se poate observa în planul din satelit via Google Earth suprapus cu cel cadastral de la 1911 unde apare marcat relativ detaliat amplasamentul Mânăstirii Văcăreşti, Sun Plaza se regăseşte parţial peste amplasamentul ansamblului. Putem lua în considerare evident o eroare a celor două planuri cadastrale, mai ales că este cunoscut faptul că pe amplasamentul mânăstirii au fost turnate dupa 1986 fundaţii din beton pentru viitorul complex de Justiţie al lui Ceauşescu. Acest lucru face reconstrucţia pe acelaşi amplasament imposibil de realizat.
2

Unul singur face referire la o reconstituire a ansamblului mânăstiresc. PUZ-ul respectiv ţine cont de ansamblul Sun Plaza dar şi de Asmita Gardens de la nord de situl mânăstirii. Ce se propune este refacerea bisericii, cel puţin la nivel conceptul fără însă a ţine cont de amplasamentul original sau de scară. Cu toate acestea este de remarcat că există o asemenea propunere pentru zona respectivă din punct de vedere urban.
3

Nicolae Mavrocordat (1716, 1719-1730) de origine fanariotă este numit de Poartă domnitor al Ţării Româneşti. Acesta începe chiar în acelaşi an – 1716 - construcţia ansamblului Mânăstirii Văcăreşti. Dorinţa acestuia era de a realiza un ansamblu de curte domnească nemaivăzut în Ţara Românească, care prin stilul arhitectonic să urmeze linia domnilor precedenţi (Cantacuzino, Brâncoveanu). Opţiunea pentru o continuitate de stil nu a fost deloc întâmplătoare dorind să fie mai uşor acceptat de boierii pământeni. De abia în 1722 în timpul celei de-a doua domnii a lui Nicolae Mavrocordat se finalizează ansamblul. Mânăstirea este înzestrată de către domnitor şi închinată Sfântului Mormânt de la Ierusalim. De acum înainte ansamblul este supus extinderilor şi adăugirilor dictate de funcţionarea unei şcoli greceşti şi slavone şi a unei biblioteci ample. Constantin Mavrocordat construieşte a doua incintă a mânăstirii şi o fortifică, apare paraclisul pe latura de est Cu aceasta se încheie etapele de edificare originare a ansamblului.
4

În perioada 1864-1866 autorităţile statului erau cu mult mai preocupate de reformele necesare transformării societăţii româneşti arhaice într-una modernă decât protecţie patrimoniului naţional. Încă se mai gestiona unirea Principatelor române din punct de vedere administrativ.
5

dacă nu se găsesc funcţiuni de tipul şcoală sau azil care să se înfiinţeze în clădirile adiacente

6

Fac referiri la ansamblul Văcăreşti, C. Giurescu în Distrugerea trecutului României ,Edit. Museion, 1994, G.M. Cantacuzino, care şi petrece o perioadă încarcerat la Văcăreşti după 1977, ca urmare a prăbuşirii blocului Carlton, deci ajunge să cunoască ca arhitect şi deţinut construcţiile. Grigore Ionescu, atât în Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor din 1982 cât şi în Bucureşti, oraşul şi monumentele sale unde îi dedică un capitol separat. Dar cea care scrie cel mai mult şi mai detaliat pe subiect este arh. Liana Bilciurescu, şefa şantierului de restaurare între anii 1973-1974, în Dosar de restaurare. Mânăstirea Văcăreşti: cercetarea, restaurarea şi punerea în valoare a monumentului, RMI,seria Monumente Istorice şi de Artă – MIA, nr. 2/1974.
7

Se urmărea valorificarea monumentelor din punct de vedere cultural şi muzeistic. Ca o excepţie la acestă regulă o reprezintă intervenţiile perioadei pe ansambluri mânăstireşti în deplină funcţionare. Campaniile de restaurare ale perioadei vin în continuarea celor interbelice, iar fără ele astăzi o serie de monumente importante de pe teritoriul românesc nu ar fi ajuns în sec XXI. Dovadă o fac acele construcţii care din anumite motive nu au beneficiat de restaurare şi conservare la momentul respectiv şi care acum se găsesc într-o stare avansată de degradare sau chiar nu mai există.
8

Cartea pe care mizau specialiştii din Direcţia Monumentelor Istorice era restaurarea culturală ce putea servi intereselor propagandistice ale regimului comunist.
9

Printre vocile care susţineau salvarea monumentului se numără:Dinu. C. Giurescu, Răzvan Theodorescu, Vasile Drăguţ, Virgil Cândea, Dionisie M. Pippidi, arh. Grigore Ionescu, Henriette Delavrancea-Gibory, Gheorghe Leahu, Aurelian Trişcu, Peter Derer, Nicolae Pruncu, ş.a

7 Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu”, Bucureşti, Studii postuniversitare – Restaurarea Monumentelor şi a Siturilor Istorice

10

cum s-a întâmplat în cazul une alte mânăstiri, Mihai Vodă, unde incinta a fost demolată iar biserica salvată şi mutată pe un alt amplasament.
11

“Mânăstirea Văcăreşti nu mai aparţine de multă vreme bisericii. A fost timp de 100 de ani închisoare, proprietatea statului, aşa încât chestiunea este de competenţa organelor respective. Ce vrei, domnului Giurescu, să se facă închisoare din nou? Să se restaureze cum a fost închisoarea? *…+ refacerea întregului complex ar costa mult, mai mult decât Centru Civic *…+ să terminăm, de asemenea, cu exagerările spunând că ansamblul de pictură de la Văcăreşti este unul din cele mai mari din sud-estul Europei.” Răspunsul patriarhului Iustin Moisescu cu privire la un memoriu privind demolarea mai multor biserici monumente istorice, printre care şi Văcăreşti, 8 dec. 1985. Consemnat de D.G. Giurescu în Distrugerea trecutului României, Edit. Museion, 1994. Din cele scrise mai sus se vede clar poziţia bisericii faţă de monument. Pentru reprezentanţii ei mânăstirea Văcăreşti nu există iar o restaurare se poate referi fără doar şi poate la mult mai recenta şi mai prezenta în conştiinţa lor închisoare Văcăreşti. Similar este văzută şi mânăstirea Cotroceni. “Vorbiţi de Cotroceni; este o fostă mânăstire pe care nimeni din generaţia noastră nu a cunoscut-o ca mânăstire.” Istoria se rezumă pentru feţele bisericeşti ale perioadei la ceea ce o generaţie ştie şi cunoaşte ca atare.
12

Cu cât trece mai mult timp între cele două momente cu atât memoria colectivă a comunităţii locale se diminuează. Importanţa monumentul se estompează iar reconstrucţia nu mai este imperativă, necesară.
13

Reconstrucţia după al Doilea Război Mondial al unor întregi centre istorice medievale din oraşele profund afectate de conflagraţie ca Varşovia sau reconstrucţia unor clădiri, structuri simbol cum sunt Podul de la Mostar din Serbia sau Fraukirche din Dresda reprezintă excepţiile Cartei de la Veneţia ce interzice reconstrucţiile integrale ale unor monumente dispărute. Ele sunt argumentate de raţiuni mai importante decât doctrinele de restaurare, raţiuni ce ţin de o refacere naturală a unui fond construit după un eveniment tragic. Dacă este să luăm ca eveniment tragic regiumul comunist şi să presupunem ca imperativ reconstrucţia lăcaşelor de cult demolate de Ceauşescu ar trebui să urmăm exemplul Rusiei care şi-a reconstruit din temelii câteva zeci de biserici ortodoxe demolate din raţiuni politice în perioadac comunistă, cea mai cunoscută fiind Catedrala lui Hristos Mântuitorul din Moscova.
14

Deşi se demolează, comunitatea locală, bucureştenii de rând, nu par prea deranjaţi de acest lucru. Ba chiar văd acest lucru ca un progres, ţinând cont de proasta reputaţie a zonei. E adevărat că se poate vorbi de o dramă în cazul demolărilor altor biserici de parohie sau mai importante din Bucureşti, ajungându-se până la proteste în cazul Bis. Enei ce a dus la desfiinţarea Direcţiei Monumentelor Istorice, însă nu şi pentru Văcăreşti.
15

conform prevederilor planului operaţional de clasare al UNESCO, după care se stabilesc monumentele şi siturile ce intră în patrimoniul mondial
16

Valoare apreciată de Camilo Boito, pentru ca fiecare etapă din existenţa monumentului este la fel de importantă şi are dreptul să coexiste în prezent. În cazul unei ipotetice reconstrucţii, noua clădire, ar fi de fapt un document istoric ce documentează o distrugere?
17

Amplasamentul similar ar trebui să fie din punct de vedere geografic nu neaparat istoric, undeva în afara Bucureştiului, şi ar încerca să recreeze o imagine pentru ansamblul în sine. Ar fi ca şi cum mânăstirea ar fi fost translatată din Calea Văcăreşti aşa cum fusese ea până în 1984. Fireşte că acest lucru rezolvă teoretic problema de ambient şi de imagine la nivelul ansamblului-reconstrucţie istorică. Nu se pune problema imaginii turlelor Văcăreştilor dispărute din punct de vedere al siluetei oraşului Bucureşti, acest lucru fiind imposibil de remediat în prezent.
18

Alois Reigl în lucrarea sa face diferenţa între monumente intenţionale şi cele neintenţionale. Noua Văcăreşti s-ar încadra astfel în prima categorie, a construcţiilor ce au fost gândite şi edificate pentru a transmite un mesaj

8 Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu”, Bucureşti, Studii postuniversitare – Restaurarea Monumentelor şi a Siturilor Istorice

generaţiilor viitoare iar acest mesaj ar avea de-a face cu povestea tragicului ei sfârşit, cu nepăsarea autorităţilor, cu tragedia distrugerii ireversibile de regimul comunist alături de alte biserici din Bucureşti, şi mai puţin cu Nicolae Mavrocordat, sec XVIII şi arhitectura brâncovenească.
19

Distrugerile de monumente istorice pentru a face loc noului bulevard Berzei-Uranus, comparate de mulţi cu distrugerile cauzate de Ceauşescu pentru edificarea Centrului Civic.

BIBLIOGRAFIE Liana Bilciurescu – Dosar de restaurare. Mânăstirea Văcăreşti: Cercetarea, restaurarea şi punerea în valoare a monumentului, Revista Monumentelor Istorice, seria Monumente Istorice şi de Artă – MIA nr.2, 1974 Alexandru Panaitescu – Remember mânăstirea Văcăreşti, Editura Simetria, Bucureşti, 2008 Grigore Ionescu – Istoria arhitecturii în România, vol II, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1982 G.M. Cantacuzino – Mânăstirea Văcăreşti sau testamentul artei tradiţionale în Izvoare şi popasuri, Editura Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol al II-lea”, Bucureşti, 1934

9 Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu”, Bucureşti, Studii postuniversitare – Restaurarea Monumentelor şi a Siturilor Istorice

ILUSTRAŢII

1.

Suprapunerea planului cadastral de la 1911 cu imaginea satelit actuală asupra amplasamentului. Se observă modul în care Sun Plaza ocupă în prezent amplasamentul.

2.

Imagine ilustrată cu silueta turlelor Văcăreştilor şi situl în prezent

1 Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu”, Bucureşti, 0 Studii postuniversitare – Restaurarea Monumentelor şi a Siturilor Istorice

3.

Imagini de epocă cu biserica, exterior şi interior.

4.

Imagine din foişor cu paraclis.