UNIVERSITATEA PETRU MAIOR FACULTATEA DE ŞTIINŢE ŞI LITERE SPECIALIZAREA :I.L.S.C.L.

GRUPUL TEL QUEL ŞI NOUA CRITICĂ

Prof. Coordonator: Profesor drd. Iulian Boldea

Masteranta: Fekete Annamaria Anul I. .

ca pe un val gata făcut. Univers Bucuresti 1980. cufundat în acest ţesut – în această textură – subiectul se destrăma. şi-l vreau necontenit. ci. şi strig nesăţios: şi nu doar pentru mine însumi. Membrii grupului telquelist – Julia Kristeva. din propria lui mecanică generatoare. atari achiziţii de tehnică prozaistică au devenit o banalitate. 1987. mai mult sau mai puţin ascuns.. Univers Bucuresti. care îşi axa analizele pe o noţiune nouă. p5 Roland. în cercurile din jurul revistei Tel Quel. "nonfigurativ". Dacă ne-ar plăcea neologismele.” În proza franceză a anilor '50-'60. Philippe Sollers. aşa cum afirma Roland Barthes: “ Ţesătura. “ Grupul şi revista s-a construit ulterior într-o şcoală a semioticii şi structuralismului. Jean-Joseph Prima pagină includea un apel provocator. fracturist. Abstractizat. care apărea în primavara anului 1960. la Paris.O privire ce scurtează teoria şi praxisul scriiturii şi receptării literaturii din secolul al XX-lea reţine neapărat un grup şi o revistă trimestrială. am putea defini teoria textului ca o hypologie2. în spatele căruia se află.eu vreau lumea. cu nume straniu. Barthes “Romanul scriiturii. ci în fond pentru mine. practic epuizându-le. cu excomunicări şi noi achiziţii. deoarece spectacolul îmi este necesar – deoarece el mă face necesar – deoarece îi sunt necesar şi deoarece îl fac necesar1. Tel Quel. şi-l mai vreau o dată. de-acum înainte vom accentua – în privinţa texturii -. textualismul era o metodă de producere a textului din el însuşi. grupul Tel Quel a dat naştere unui concept nou de 1 2 Pentru o teorie a textului . redescoperă realismul ca raţiune a artei şi propune un nou "autenticism". idea generative a unui text care face. izolat de real. În vremuri poststructuraliste. Textualismul românesc integra. deşi complex. dacă până acum am privit mereu pânza aceasta ca pe un produs. se lucrează într-o neîncetată intretesere. acest tip de literatură a împins la extrem premizele modernităţii. Fondată de Phillipe Sollers. cu polemici şi controverse. dar. rostit într-un categoric registru optativ: . p 207 . şi-l vreau pe Tel Quel. Dar nu în accepţia lui tradiţională. Antologie”. Antologie “Tel Quel” 1960 -1971. precum un păianjen care s-ar descompune el însuşi în secreţiile constructive ale propriei pânze. sensul (adevărul). în "noul roman". Creativitatea postmodernă se întoarce încă o dată cu faţa spre concretul existenţei. deplasând accentual în teoria limbajului şi din perspectiva logocentrica spre cea care îşi ia drept unitate de bază Textul.

Ion Bogdan Lefter şi Gheorghe Crăciun (cel din urmă un “textualist general”. ci o enunţare (şi nu un enunţ) pe care. tinde să substituie termenul tradiţional de stil. Finalitatea noastră este mai degrabă aplicativă. Constantin Stan. pe vremuri). Tudor Danes3. înţeles ca un reper socio-lingvistic într-un dat temporal şi socio-istoric. un rol extrem de important în acest tip de analiză ocupându-l semnul. Programul grupului “Tel Quel”enunţa clar faptul că scriitura este un obiect care nu poate fi studiat pe altă cale decât aceea a scriiturii înseşi. este inutil să insistăm în vederea unei perspective istoricoteoretice asupra acestui current. străbătând-o.filozofie şi praxis al limbajului. ecriture). La depărtarea de mai bine de un sfert de veac de la constituire. Gheorghe Crăciun. termenul "scriitură" tinde să includă într-o sferă mai largă de reprezentare pe acela de stil. aruncându-se pieziş pe scena paginii albe. includea în grupul textualiştilor români pe Mircea Nedelciu. scriitura. 3 Teposu [P. al rătăcirii în zonele albe ale socialului şi ale dicibilului. Teposu. Gh. care apărea în 1993. asemeni scriitorilor tel-quelisti ). Roland Barthes identifica în scriitură "nu un ideolect personal (ca stilul. voinţa de a cupla propria experienţă biografică cu experimentul în teoria literară mai nouă un all concept literar. Radu G. 346] . “Există în această primă grupare un adevărat fanatism al căutării. prin Roland Barthes. Crăciun adaugă galeriei textualiştilor optzecişti a lui Radu G. Teposu şi alte nume. Jacques Derrida şi teoreticienii de la revista "Tel Quel". semnează eseul Experimentului literar românesc postbelic însoţit şi de o antologie de texte experimentale. numit textualism. în 1998 un grup de autori Monica Spiridon. Elaborat de critica literară franceză. este un termen complex. subiectul joacă diviziunea. el fiind teoreticianul şi practicianul conceptului. Cu cinci ani mai târziu." Scriitura (din fr. Deşi studiile de poetică a romanului postmodernist şi clasificările romanului românesc opzecist include şi falia textualitsta – această face dovada faptului ca invluenta telquelismului este un fapt acceptat de critica de specialitate. dispersându-se.

să fascineze şi să seducă. devenind (din momentul în care nu mai e solidar cu un conţinut) o excrescenţă malignă. Această implică o angajare existenţială majoră şi ridică elaborarea textului (textualizarea) la dimensiunile unui act ontologic. Jean-Joseph Goux – adoptă cea de-a doua atitudine. Astfel încât textualismul devine acum o practică prin care produsul scriptural se converteşte într-o „dâră ontologică”. reprezentând graţia superlativă a autenticităţii în scriitură. mai ales prin aceea că ambele sunt revoluţionare: punerea în discuţie a literaturii de către structuralism corespunde. în mod instructiv. Membrii grupului telquelist – Julia Kristeva. înscriindu-se în producţia de simulacre a lumii actuale.. că cuvântul şi banul sunt „echivalenţi generali“ şi. unde semnul sfârşeşte prin a corupe realitatea. dar şi Marin Mincu) el devine capabil să genereze „efecte de scenă”. J-L Baudry. transformândo într-un spectacol. grupată în jurul revistei Tel Quel. se defineşte prin hipercorporalitate. în plan social. înscriindu-se în simptomatologia simulacrelor şi a sistemelor săturate despre care vorbea Jean Baudrillard. de către marxism. punerii în discuţie. pusă în umbră de „transparenţa negociabilă (a sensului)“: „Opoziţia dintre semnificant şi semnificat nu este altceva [.Teoria tel-quelistă a textului: textualiştii autohtoni sunt. Sistemul obiectelor) până la ştiinţă şi artă. Philippe Sollers. pentru care limbajul nu era decât mijlocul de exprimare a unei viziuni suverane şi . este „obez” (în sensul dat termenului de Baudrillard). el nu încetează însă – din punctul nostru de vedere – o formă de manifestare a spiritului apocaliptic (nihilocentrismului). Jean-Joseph Goux consideră. În acelaşi timp. odată cu instaurarea „noii episteme” (şi implicit a modelului nihilocentric) textul devine modelul tuturor creaţiilor omeneşti semnificative – de la organizarea mediului ambiental (Baudrillard. în aceeaşi direcţie ca Marx. apropiind structuralismul de marxism. o „metastază”.. preocupaţi de ideea de autenticitate. a „textului burghez“. Căci. Acesta reprezintă un obiect paradoxal: pe de o parte. înlocuind ideea de autenticitate a experienţei prin autenticitatea în scriitură (concept elaborat de Marin Mincu). prin dimensiunea lui reprezentaţională (despre care au vorbit Philippe Sollers.] decât această «sciziune» între valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb Problemele de limbaj". insistă asupra valorii productive a semnelor (lingvistice). pe de altă parte însă. şi romanul tradiţional. în mult mai mare măsură.

În vremuri poststructuraliste. atari achiziţii de tehnică prozastică au devenit o banalitate. în cercurile din jurul revistei Tel Quel. Inform prin natura lui. Dar laboratorul. romanul-problema de limbaj al celor de la revista Tel Quel şi de la Editions du Seuil nu vor converti. cu alte cuvinte căutarea fundamentală şi teoretică". măcar parţial. romanul este proteic. textualismul era o metodă de producere a textului din el însuşi. Va exista tendinţa de a nu vedea în ea decât experimente de laborator. romanul îşi pune problema cunoaşterii şi a limbajului: operaţie la limitele reflexiei gnoseologice şi ale poeziei. Căci romanul nu are legi. deoarece poate spune tot şi în absolut orice fel. Inspirat de fenomenologia şi de metodele structuraliste". În proza franceză a anilor '50-'60. masa publicului la gustul lor pentru căutarea îndrăzneaţă sau pentru construcţia artificioasă. redescoperă realismul ca raţiune a artei şi propune un nou "autenticism". Ele vor revela însă. atât de absconse la prima vedere. munca metodologică într-un fel de studio experimental". unitate de măsură ideală pentru distanţă dintre romanul-povestire de altă dată şi anumite căutări româneşti de astăzi. asemeni vieţii organice în Cosmos. vom găsi cel mai mare şpagat" posibil. el îşi inventează în fiecare secol legile şi înnoirile. Căci romanul ar fi încetat să trăiască în urmă cu cinci secole dacă ar fi rămas la prima lui formulă. izolat de real. poate avea repercusiuni în aplicaţiile practice". noi unghiuri de vedere. din propria lui mecanică generatoare. ci şi în ansamblul vieţii lui. "nonfigurativ". Şi aceasta nu numai în cadrul înnoirilor. Abstractizat. . acest tip de literatură a împins la extrem premizele modernităţii. pe care i le propun astăzi propriile lui laboratoare. în "noul roman". Creativitatea postmodernă se întoarce încă o dată cu faţa spre concretul existenţei. la variantele în proză ale poemelor cavalereşti Noul roman" al grupului de la Aditions de Mânuit. practic epuizându-le. poate lua toate înfăţişările. Chiar şi romanul de tradiţie romanescă poate fi modificat. desigur. Viaţa lui nestăvilită care.omnisciente. cum se spune în domeniul ştiinţific şi tehnic.

aşa cum o înţeleg poate să deschidă drumuri. dar şi poeţi. mai precis prin câştigarea interesului unui alt tip de promotor: editorul. care s-au impus aproape pe cont propriu. Căci. atât modelul amoral al „criti- . Astfel. în mare măsură.. pusă total în slujba autonomiei esteticului şi a trierii valorilor – şi care respinge. fără îndoială – nu transpare în programele critice româneşti. în primii ani ai liberalizării.prozatori mai ales.Tinerii critici literari sunt. accentuată odată cu mişcarea tel-quel-istă. adevărata „creaţie“ a criticii româneşti ieşite din stalinism. departe de a se restabili un circuit deschis şi liber al ideilor. Toarnă fundaţii prudente pentru viitorul scrisului lor şi rapidă lor calibrare trebuie privită ca un semn de binevenită stabilizare. efortul simpatetic. încă. critica românească respinge aproape în bloc iraţionalismul şi „stranietatea“ teoriei franceze. În realitate. Specializarea extremă a discursului critic ar fi însemnat scăparea din vedere a literaturii înseşi şi a restaurării valorilor. În spatele celor mai cunoscute nume ale noii literaturi se află de cele mai multe ori. problema raportării la critica occidentală actuală e destul de complicată. Tinerii critici literari de azi sunt aşadar înţelepţi. să lumineze conştiinţe. produsul tinerilor scriitori . Deşi adoptă concepte şi instrumente de rafinare a discursului. care se straduise să facă parte dreaptă tradiţiei şi modernismului. ci teoreticianul preocupat mai degrabă de diferenţierea prin discurs şi metodă. dramaturgi şi scenarişti. Mi se pare de acum înainte cu totul zadarnice cărţile din care nu aflăm nimic asupra condiţiei umane”. cu destulă circumspecţie. de aceea.. mai puţin destinşi decât antecesorii lor la aceeaşi vârsta. Critica românească postbelică este o critică prin excelenţă angajată şi morală. În ciuda efervescenţei criticii franceze din a doua parte a anilor 60. Autotelia (calitatea omului de a lua decizii) criticii franceze.Critica.. sistemele occidentale sunt privite. făcea evident faptul că noul model nu e criticul pus în slujba obiectului literar. acuzate de gratuitate şi de narcisism. aproape nimic din radicalismul teoretic al tel-quel-iştilor – pe care criticii de la noi îi citesc. diferenţa de miză a făcut ca noua critică românească să dezvolte o adevărată reticenţă faţă de accentuata specializare a limbajelor şi faţă de caracterul tot mai independent şi exclusivist al teoriei. voinţa de înnoire a unor edituri cu fler şi cu ambiţia de a readuce cărţii valoarea de produs râvnit şi. De aceea. Albert Thibaudet e de părere: . implicit. comprehensiunea largă a criticului care caută să cuprindă tendinţe şi curente diverse. valoros. cu largi ecouri şi la noi. să descifreze secrete.

prevalenţa unei critici „practice“. printr-o sintagmă a lui Valeriu Cristea. „critica arhisubtilă“ pe care. Un critic care. şi primele cărţi de critică netributare realismului socialist). chiar şi cei care o susţineau la început se delimitează de „excesele“ ei. goana după specializare. o dată pe lună măcar. ar însemna egoism şi dezangajare morală. Poziţia lui Valeriu Cristea provoacă adeziuni în cascadă din partea lui Lucian Raicu. în favoarea „vindecării“ unei literaturi care a suferit traume puternice. care. Metafora medicală. orice recenzent se simte obligat să ne anunţe că optează pentru psihocritică sau structuralism. ce-i drept. însă. Odată încheiat militantismul pentru diversificare şi subiectivizarea actului critic. dar şi monografiile de autori). preocuparea excesivă pentru ţinută. iar meditaţiile prelungite asupra criticii. probabil. în timp ce pacientul (opera) moare pe masa de operaţie“. printre unii din tinerii comentatori. cel mai fidel ideologia critică a acestei perioade. principalul teoretician al „metamorfozelor criticii“ sau al specializării instrumentelor în dezbaterea Gazetei literare din 1966: „În critică. dar şi din partea lui Eugen Simion. Înainte de a scrie o recenzie ca lumea. Perfecţionarea domeniului criticii e secundară în raport cu „repararea“ unei literaturi ultragiate. se încearcă formule. odată ce cadrul normal al discuţiilor a fost restabilit. cât şi lipsa de adecvare la obiectul estetic în favoarea unor inovaţii teoretice de sine stătătoare. Este astăzi la modă. metode noi şi se fac profesiunile de credinţă cele mai înfumurate. orientate spre obiect (foiletonistica. critica gongorică: defectul ei constă în a încuraja mimetismul şi artificiul. începe să respingă orice fel de gratuitate experimentală. şaizeciştii denunţă. a lui Nicolae Manolescu („Un limbaj pretenţios şi confuz de analiză ne îndepărtează de literatură. în a ascunde opera în loc s-o dea pe faţă“).centrismului“ francez. asupra criticii teoretice. un eseu de Gaston Bachelard ori de Roland Barthes începe să mi se pară prea de tot la mâna oricui“. reflectă. Decurge din această concepţie. în mod natural. tocmai ei o susţinuseră şi o instauraseră cu doar câţiva ani mai devreme. nu-şi fixează punctul de vedere referitor la posibilităţile criticii şi nu formulează un program nu se simte cu conştiinţa împăcată. Principiu al adecvării limbajului critic . La sfârşitul anilor 60 (după ce apăruseră. care constată ironic că „în raport cu unele texte curente de-o înfricoşătoare complexitate. a „morţii pe masa de operaţie“. la care noile tendinţe ale criticii franceze erau folositoare. “Atitudinea cam frivolă. azi mai mult decât oricând.

noţiune introdusă de Julia Kristeva. caracterul său mobil. Ei au fost cei care au dat textului un alt nume de textualism care se aseamănă cu teoria marxistă. Iaşi: Polirom. prin atâtea sinonime. a 2-a. metodologie stearpă. Nevoia de autenticitate şi de contact imediat cu cititorul e explicaţia condamnării. alexandrinism.17 . 4 Paul. formalizarea procesului de structurare a acestuia. în permanentă schimbare Preocupările acestora vizează în principal producerea textului. plural. Cornea. „claritatea“ rămâne un deziderat perpetuu al acestei critici. a „complicaţiilor“ critice şi a jocurilor de limbaj care făceau ravagii în Franţa tel-quel-istă a aceleiaşi perioade Pentru tel-quel-işti textul reprezintă o "practică semnificantă".la operă în defavoarea închiderii autiste asupra lui însuşi – semn de manierism. tehnicism –. 1998. Ed. “Introducere în teoria lecturii”. p. producerea textului atât cu forma cît şi cu limbajul scrierii. Ea preconizează "deschiderea textului.4 Tel-quel-iştii se ocupau în special cu structura textului. poate nu fără legătură cu reacţia la subtextele şi „subtilităţile“ ideologice care contaminaseră două lungi decenii orice comunicare directă.

Antologie”. 3.Bibliografie 1. 1987. Univers Bucureşti 1980. Barthes “Romanul scriiturii. Paul “Introducere în teoria lecturii”. a 2-a. Ed. Iaşi: Polirom. Univers Bucureşti. Cornea. 1998 2. Roland. Antologie “Tel Quel” 1960 -1971. Pentru o teorie a textului . .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful