You are on page 1of 152

Table of Contents

Research
01 Gary Schwartz – Puterea jocului şi nevoia de a te juca
07 Paul Chiribuţă – Pledoarie pentru evoluţia binomului om-artist
14 Anca Oprişan – Creativitatea – principiu pedagogic modern, condiţie esenţială în
formarea viitorilor artişti
22 Florin Grigoraş – Mentalitatea laterală
38 Adriana Raicu-Petre – Scenograful în echipa de creaţie
46 Ion Mircioagă – Creativitatea în spectacolul contemporan. Două comedii
53 Decebal Marin – Inteligenţa emoţională în pedagogia teatrală

Interview
59 Adelaida Zamfira – Adriana Marina Popovici – 40 de ani de pedagogie teatrală

Book Review
78 Radu Apostol – Gary Izzo – Acting Interactive Theatre
81 Mihaela Beţiu – Viola Spolin – Improvizaţie pentru teatru
86 Carmen Stanciu – Octavian Saiu – Un Odiseu al spaţiului teatral

Performance
88 Mofturi la Union 127 The Land of Dreams
94 C.E.O. 129 Lungul drum către Santa Cruz
97 Tango 131 Povestiri despre nebunia noastră
99 Treapta a noua 133 Paraziţi
101 12 134 Woyzek
103 Alarme şi excursii 135 Vremea dragostei, vremea morţii
106 Agnes, aleasa lui Dumnezeu 137 O zi de vară
108 Un cuplu ciudat 138 Normal
111 Teatru sport 139 Despre viaţa lui ZeZe
113 Omul pernă 141 Neverland
115 Nişte fete
117 Şampanie în lanul de grâu
119 Demonstraţia
121 Vocea Broscuţei Ţestoase
123 Femeile din Manhattan
125 Fluturii sunt liberi
research

Gary Schwartz

PUTEREA JOCULUI ŞI NEVOIA DE A TE JUCA


Traducere: Mihaela Beţiu şi Irina Lungu1

Synopsis: Living fully and joyously requires presence –


and playing produces this state because when people are
at play, the physical and mental state merge into a unified
whole, devoted only to the problem at hand – the playing
of the game. After all, the game is just a problem (or a set
of problems) that needs solving. When playing, the
intutitive ability engages and the mind becomes fully
focused on the problem that the game requires. Action
and thought merge into an integrated consciousness to
attend solely to the play activity.
Keywords: Viola Spolin`s method, the power of play, life
as a game

„Jocul creează o stare de bine a organismului ca tot organic/ca totalitate. Jocul


implică valori sociale, cum nici un alt comportament nu o poate face. Spiritul jocului
dezvoltă adaptabilitate socială, control etic, mental şi emoţional, şi imaginaţie. Acestea
sunt cele mai complexe tipuri de adaptări pe care un copil le deprinde prin intermediul
jocului. Jocul presupune o continuă adaptare la noile situaţii ce apar. Experienţa jocului
dezvoltă capacitatea persoanei de a-şi urmări scopul, necesară în activităţile cotidiene,
deoarece jocul adevărat este un stimulent pentru folosirea la maximum a capacităţilor
umane. Prin joc o persoană îşi dezvoltă încrederea în sine şi în forţele proprii.”
Neva L. Boyd, „Teoria jocului”2

1 Notele de subsol ale articolului îi aparţin autorului, care citează a treia ediţie a „Improvizaţiei
pentru teatru” de Viola Spolin. (n.tr.)
2 „A Theory of Play”, Simon, 1971

1
research
Viola Spolin spunea: „Actoria înseamnă prezenţă. Jocul determină această
prezenţă.” Ar fi putut la fel de bine să spună că a trăi plenar şi fericit necesită prezenţa
– căci jocul produce această stare. Pentru că, atunci când oamenii se joacă, mintea şi
trupul se contopesc într-un tot unitar, fiind direcţionate numai spre problema imediată
– jucarea jocului. Până urmă, jocul nu e decât o problemă sau o suită de probleme ce
trebuie soluţionate. În timpul jocului sunt antrenate abilităţile intuitive, iar mintea este
concentrată în totalitate asupra problemei de rezolvat. Acţiunea şi gândul se contopesc
într-o conştiinţă totală pentru a participa pe deplin la jucarea jocului.
Jocul îl eliberează pe individ de trecut şi de vocile interioare3, aduce şi menţine
atenţia în prezent. Frica, amintirile suferinţelor şi eşecurilor trecute dispar pentru că
pur şi simplu nu mai există loc pentru ele în prezent. Are loc o descătuşare din robia
rănilor trecutului şi nu se mai poate anticipa un viitor negativ. Pur şi simplu nu mai
există timp pentru trecut sau viitor în prezentul jocului. Această experienţă este
etichetată drept distracţie. Distracţia, bucuria jocului este antidotul rănilor provocate
de timp. Bucuria jocului produce o unificare a minţii şi a trupului şi creează o implicare
completă4. Acest tip de distracţie nu este banal, ci esenţial. Contrar concepţiei puritane,
aceea că viaţa înseamnă suferinţă şi că scopul ei este acceptarea suferinţei, sensul vieţii
este tocmai cultivarea fericirii. Viaţa ar trebui să fie amuzantă.

De ce-i distractivă distracţia?


Distracţia5 nu este o evadare din realitate. Este uşa de acces în realitate. Bucuria jocului
este o stare psihologică în care atitudinea şi judecata sunt suspendate, iar mintea şi
trupul acţionează în armonie pentru îndeplinirea scopului propus. Psihologic vorbind,
atunci când apare amuzamentul pulsul creşte, capacitatea de conştientizare se dilată,
iar simţurile devin mai ascuţite. Trupul vine în întâmpinarea provocării şi acceptă
rezultatul necunoscut al jocului, pe care îl joacă având aşteptări pozitive. Activităţile
individului sunt distractive atâta vreme cât se lasă total în voia experimentării ieşind
de sub imperiul judecăţii. Ceea ce este perceput ca distracţie şi nu ca muncă elimină
aşteptarea judecăţii – a aprobării sau dezaprobării din partea celorlalţi. Jocul adevărat
creează vitalitate, fericire şi împlinire.

3 „Vocile fantomelor trecutului: trecutul; dependenţa noastră emoţională de reguli de comportare


subtil ţesute în psihicul, vorbele, gesturile noastre de către părinţi, soţi, şefi, instituţii, dictatori şi
cultură. (engl. Ghostly Voices)” Viola Spolin, Improvizaţie pentru Teatru, Unatc Press, traducerea
Mihaela Balan-Beţiu, 2008, p. 451.
4 „Implicare: a intra cu seriozitate în joc sau exerciţiu; a juca; disciplina înseamnă implicare;

implicarea în PDC, urmărirea Scopului deblochează şi dă libertatea de a relaţiona. (engl.


Involvement)” Viola Spolin, Improvizaţie pentru Teatru, Unatc Press, 2008, p. 436.
5 Autorul, ca şi Viola Spolin, atunci când spune „fun” se referă la bucuria jocului, amuzamentul

pe care acesta îl produce, starea de fericire care apare în timpul jocului. (n.tr.)

2
research
Ce strică distracţia?
Judecata şi opinia subiectivă blochează procesul şi opreşte bucuria jocului. De fapt,
orice activitate care distrage atenţia de la implicarea totală într-o sarcină imediată, liber
aleasă, strică distracţia. Spolin defineşte astfel „Judecata”: „A merge la sigur în loc să
joci; a nu alege jocul spontan. Categorisirea subiectivă în termeni de bun/rău,
corect/greşit, bazată pe sisteme de referinţă învechite, modele personale culturale sau
familiale, în defavoarea unui răspuns proaspăt în momentul experimentării;
impostură.”6
Judecata în timpul jocului provoacă o sciziune a sinelui. Unitatea minte-trup se
destramă în fragmente de gândire critică: „A fost bine”, „Aş fi putut să fac asta mai
bine” sau „Nu pot să fac asta”. Orice tip de auto-conştientizare în timpul activităţii
jocului diminuează atenţia necesară rezolvării problemei. Sinele se divide în părţi.
Conştient sau inconştient, începe un dialog interior. Îngrijorarea în ceea ce priveşte
propria abilitate de a juca sau auto-analiza critică (intelectualizarea) în timpul jocului
devin noile probleme de rezolvat. Problema jocului trece în plan secund şi concentrarea
se mută acum pe sine (subiectiv) în loc să fie pe sarcina de îndeplinit (obiectiv). În
cazuri extreme, din cauza auto-criticii exagerate, apar dereglări care eclipsează
adevărata conştientizare a sinelui şi obiectivitate.
Din păcate, în societatea de azi, oamenii se maturizează în cadrul unei culturi
care promovează auto-conştientizarea. „Gândeşte înainte să vorbeşti”, „Să ştii încotro
te îndrepţi”, „Fă-ţi un plan”, „Iată cum ar trebui să faci asta”. Şcolile se bazează mai
mult învăţarea mecanică şi mai puţin pe cea bazată pe experienţă. Ele îi învaţă pe elevi
ce anume să gândească, nu cum să gândească. Ele pun accentul pe acumularea de
informaţii intelectuale şi pe testarea capacităţii de memorizare. Studenţii învaţă mai
puţin prin proces (încercare şi eroare) şi se bazează pe ceilalţi (părinţi, profesori şi şefi),
care au hotărât deja ce lecţii trebuie învăţate/ce concluzii trase dintr-o sarcină dată.
Oamenii muncesc mai ales pentru a mulţumi aceste „autorităţi”, nu pe ei înşişi. Acest
tip de muncă, făcută pentru a plăcea celorlalţi, creează premisele co-dependenţei.
Spolin numeşte această maladie a timpurilor moderne Sindromul aprobare/dezaprobare.
Sindromul aprobare/dezaprobare perturbă amuzamentul şi oferă, în plus, o
foarte slabă motivaţie de a trăi. Reacţiile de aprobare/dezaprobare se manifestă în mai
multe forme:
• Conformitate (pasivitate, apatie, dependenţă, pierderea creativităţii)
• Revoltă (furie, negativism, sfidare, manipulare)
• Retragere sau Evadare (dependenţă, depresie, teamă generalizată)

6 Viola Spolin, Improvizaţie pentru Teatru, Unatc Press, 2008, p. 439.

3
research
Dacă persoana joacă pentru a câştiga aprobarea cuiva sau pentru a evita dezaprobarea
altcuiva, dispare satisfacţia de a juca pentru sine, fiind înlocuită de aceea de a fi
apreciat. Atunci când căutăm să ne valideze altcineva, ne pierdem libertatea personală.

Puterea vindecătoare a jocului de dragul jocului – două cazuri în care jocul la timpul
prezent a ameliorat durerile unor biografii traumatizate
În 1989 am condus un workshop la Adăpostul „Children of the Night”, un
program extraordinar din Los Angeles, destinat copiilor între 11 şi 17 ani, care se
prostituaseră, cu scopul de a-i ajuta să nu mai ajungă pe străzi şi de a le oferi soluţii
mai bune. Aceşti copii-prostituaţi fuseseră abuzaţi de un părinte sau de alt îngrijitor.
Mulţi dintre ei au fost torturaţi de către proxeneţi lipsiţi de scrupule. Unii depuseseră
mărturie în procese interminabile împotriva proxeneţilor care i-au forţat să practice
prostituţia. În cele mai multe dintre cazuri aceşti copii nu au cămine adecvate în care să
se întoarcă şi singura rudă care ar fi potrivită ca tutore locuieşte departe de oraşul natal
al copilului.
Workshop-ul de jocuri nu a fost orientat predominant spre teatru, ci a fost mai
degrabă recreativ şi, cu toate acestea, crearea unei atmosfere lipsită de judecată a fost
dificilă. Structura a fost strictă, ceea ce este necesar în lucrul cu copiii crescuţi fără
reguli. În cameră plutea o tensiune asemănătoare celei din închisori şi din centrele de
reabilitare, unde regulile sunt adesea încălcate.
Primul joc s-a numit „Când o să plec în California”7. Este un joc de memorie în
care fiecare participant aflat în cerc spune: „Când o să plec în California, o să-mi iau un
geamantan” (sau orice alt obiect necesar). Al doilea jucător zice: „Când o să plec în
California, o să iau geamantanul şi …” şi un nou obiect. În ordinea exactă a aşezării în
cerc, fiecare jucător ia toate obiectele menţionate înainte şi adaugă obiectul său. Jocul
continuă până când devine dificil să se mai ţină pasul. Este esenţial ca arbitrul să joace
şi el. Jocul este dificil pentru oricine, abilităţile profesionale nefiind deloc relevante.
Când a început jocul, unii dintre copii, suspectându-mă că, adult fiind, pot
constitui o ameninţare, mi-au testat reacţia alegând, zice-se, lucruri şocante „de luat în
California”. „Când o să plec în California, o să-mi iau puţa mirositoare, setul de
instrumente, o cutie de prezervative, vibratorul, etc.” Când a venit rândul meu, am
repetat pomelnicul de „instrumente ale meseriei” şi am adăugat o pereche de ochelari
de soare. Nu am făcut nici o aluzie sau vreo apreciere referitor la obiectele respective în
tot timpul jocului. Zâmbetele în colţul gurii şi chicotelile s-au risipit după prima tură.
Tura următoare au fost introduse obiecte cu adevărat necesare, cum ar fi banii, maşina,
ursuleţul de pluş, pijamaua preferată, fraţii mai mici, etc. Eu am devenit partener de

7 Idem op. cit., p. 485. (n.tr.)

4
research
joc, fără prejudecată. Jocul a devenit vioi şi amuzant, nu s-a transformat într-o „lecţie” –
lucru care i-ar fi ţinut pe copii cu garda ridicată. Restul workshop-ului s-a desfăşurat ca
oricare altul, cu râsete şi mare veselie, iar copiii au avut şansa de a se juca şi de a se
distra fără să simtă povara bunelor intenţii ale adulţilor fie prea cicălitori, fie prea
zeloşi, ascunzând, de fapt, condescendenţa. Jocurile au fost reluate de multe ori până la
sfârşitul lunii, oferindu-le, atât copiilor, cât şi supraveghetorilor, o ieşire din tiparul
„reabilitării”, specific celorlalte activităţi ale acestor copii. Critica transformă distracţia
în „lecţie”.

În Torrance, California, galeria de artă „Out of Darkness” a fost creată pentru a-


i ajuta să se vindece pe supravieţuitorii adulţi ai abuzurilor sexuale infantile. Am
condus un workshop de jocuri interactive pentru aceşti artişti adulţi care foloseau
terapia prin artă pentru a lucra asupra problemelor lor – durere, trădare şi groază.
Lucrările lor erau foarte puternice şi adesea tulburătoare. Această atmosferă de „lucru”
menită să vindece trecutul, mă făcea să simt ca şi cum aş fi lucrat într-un salon de
victime. Mulţi dintre artişti erau speriaţi şi foarte timizi. Auto-victimizarea devenise o
identitate.
Am început să jucăm „Trei schimbări”8, un joc de observaţie. Doi jucători se
privesc, apoi se întorc cu spatele, fac trei schimbări în înfăţişarea lor, apoi se întorc şi
fiecare trebuie să identifice cele trei schimbări făcute de partenerul lor. Acest joc a fost
introducerea pentru jocurile de „Oglindă” şi apoi pentru jocuri din ce în ce mai
provocatoare, dar şi amuzante, fără a menţiona ce intenţiona jocul să genereze în
jucători. Workshop-ul a generat hohote de râs şi energie. Am primit o scrisoare de la o
participantă care mărturisea că a fost un fel de „vacanţă de la propria persoană” şi că a
preţuit foarte mult timpul petrecut departe de trecutul său.
Pentru o viaţă mai fericită este necesară schimbarea paradigmei: problema nu e
dacă pierzi sau dacă câştigi, ci cum joci jocul. Deşi această frază a devenit banală, ea
rămâne un adevăr plin de înţelepciune. Vezi problema ca pe un joc; rezolvă problema
ca într-un joc. Jocul schimbă ceea ce „ar trebui să faci” în ceea ce „vrei să faci”. Orice
problemă poate fi integrată într-un joc, iar rezistenţa personală faţă de joc poate fi
rezolvată tot printr-un joc, unul mai simplu. Jocul produce acţiunea liberă, de sine
stătătoare. Rezistenţa faţă de lucrul asupra unei probleme (conştientizarea sinelui)
dispare atunci când problema este abordată ca fiind un joc.
Jocul produce prezenţă. Prezenţa este tot ceea ce este – Aici şi Acum! Fiinţarea
în prezent (Acum) determină acţiuni corecte şi creează o viaţă fericită. Jocul este un
drept câştigat prin naştere şi ar trebui să preţuim mai mult abilitatea de a ne juca.

8 Idem op. cit., p. 124. (n.tr.)

5
research
Vestea bună este că această experienţă ne este întotdeauna la îndemână prin mii de
jocuri posibile.

Bibliografie:
1. Simon P., „A Theory of Play”, Play and Games Theory in Grup Work: a Collection of
Papers, Chicago, Office of Publications, University of Illinois, 1971.
2. Sills, P. (Eds.), Improvisation for the Theater (3rd ed.), Chicago, Northwestern
University Press, 1999.

Gary Schwartz este un cunoscut actor american de teatru şi film, asistentul Violei Spolin,
fondatoarea teatrului modern de improvizaţie, profesor de Actorie şi director al trupei de
improvizaţie înfiinţate în Los Angeles în 1988 – The Spolin Players şi al Unity Theater.
Domnul Schwartz este, de asemenea, fondatorul Intuitive Learning Systems (Sisteme de
Învăţare Intuitivă) – instituţie al cărei scop este promovarea metodei Spolin oferind workshop-
uri pentru actorii profesionişti şi începători, workshop-uri speciale pentru oamenii de afaceri, cu
scopul de a le îmbunătăţi comunicarea şi creativitatea.
http://www.spolin.com
www.intuitivelearningsys.org
www.spolin.com/ils
www.gary-schwartz.com

6
research

Paul Chiribuţă

PLEDOARIE PENTRU EVOLUŢIA BINOMULUI OM-ARTIST

Synopsis: The actor’s type of creativity is


to bring on stage the energy of the „living”
that can create matter, but also fiction.
Although it can have the same resistant
structure as matter, fiction cannot be
preserved in acting. What we can preserve
is found in the supporting literary fiction.
The character is a complex structure of
what literature intercepts from the human being. The writer envisions a destiny, a
physical appearance and creates a unidimensional presentation of the soul that is just
spiritual. These clear premises, although enclosed in a parallel universe, force the actor
to „translate” them in the three-D world of sensitivity. The outcome of acting is not a
polished gem, an „intellectual distillation”, but fiction, a „different” life, much more
concentrated, in much more intense shades, a gift for the audience.
Keywords: actor, essential professional moments, „living”, inner „movement”, body,
fiction.

Fiecare artist a trăit în viaţă unul sau două momente de răscruce, când drumul
său s-a schimbat sau s-ar fi putut schimba. Toţi se hrănesc din amintirea regretului sau
a bucuriei acelei schimbări. Toţi îşi amintesc de clipa aceea în care singurul lucru de
care au avut nevoie a fost Curajul! Cei care au avut curajul respectiv au intrat în istorie
sau în legendele care acompaniază istoria acestei profesii şi care îi dau culoare. De
ceilalţi îşi aminteşte doar familia. Frica de necunoscut a stopat probabil multe cariere şi
a făcut destui oameni nefericiţi. Să renunţi la tot ce-ai „construit” până în acel moment,
la o anume notorietate, la „uşurinţa” cu care, la un moment dat, poţi manevra
„demonii” domesticiţi, cere o hotărâre de nezdruncinat şi poate da naştere unui
disconfort profund. Viaţa este scurtă şi încrederea în sine greu de păstrat! Rezultatul

7
research
trist al acestei analize este de cele mai multe ori un compromis în care schimbările sunt
la jumătate, încercând să ne liniştim conştiinţa. Dificultatea drumului în profesie ne
face dependenţi de o anumită poziţie câştigată, de o „micǎ” notorietate, care ne justifică
în ochii noştri şi a celor apropiaţi. Această atitudine ne obligă la perfecţionare şi nu la
evoluţie.
Să încercăm să facem o diferenţă între perfecţionare şi evoluţie. Extrapolând,
putem spune că există aceeaşi diferenţă ca între inovaţie şi invenţie. În cazul exercitării
unei profesii artistice situaţia devine complexă. Actorul pentru a trăi din arta lui,
obligat fiind să abordeze direcţii estetice diferite în funcţie de proiectul la care lucrează,
este obligat să-şi perfecţioneze mijloacele, atingând nivelul de sus al expertului. Dacă
în cazul celorlalte arte, mijloacele cu care se realizează opera sunt exterioare artistului,
în cazul actorului acestea reprezintă o serie de disponibilităţi care trebuie antrenate
printr-un exerciţiu zilnic. Experienţa ne-a demonstrat, din nefericire, că exersarea
profesiei de actor nu conduce automat la evoluţia artistului, ci poate rămâne doar la
nivelul perfecţionării „artizanului”. Aş îndrăzni să spun că evoluţia artistului are
uneori un alt traseu decât cel care trece prin perfecţionarea „uneltelor”, cu toate că
această perfecţionare este totuşi foarte necesară. Pentru artist, curajul cu care se
angajează în direcţia pe care natura sa intimă i-o indică, fără nici un compromis, este
mai important ca orice analiză raţională. Specificul artei actorului cere ca fiecare „salt”
al artistului să fie acompaniat de o schimbare radicală a mijloacelor.
Din discuţiile cu mai mulţi colegi de breaslă din generaţii diferite, a reieşit că
momentele importante ale carierei lor se leagă de întâlnirea cu un anumit regizor.
Această întâlnire corespunde probabil unui moment de răscruce, unde acumularea
unei energii caută, fără ca cei în cauză să fie totdeauna conştienţi, o nouă direcţie de
exprimare, o schimbare profundă. Dar dacă această întâlnire nu se produce? Actorul
contemporan pare că şi-a abandonat autonomia. Nimeni nu-şi mai asumă şi nu mai
vrea să gestioneze un asemenea moment de răscruce, cu toate că, teoretic, nimeni nu
cunoaşte mai bine căile întortocheate prin care această schimbare ar putea interveni
pentru fiecare. Dintr-o lipsă de curaj sau uneori din lene este mai comod să plasezi
responsabilitatea pe umerii cuiva din afară, respectiv ai regizorului. Este şi mai uşor
apoi să te justifici dacă n-ai reuşit. Pe vremuri, când fiecare companie avea regizorul
său animator, carierele actorilor erau în grija mentorului companiei, care avea
responsabilitatea evoluţiei fiecăruia şi o privire atentă la semnalele de evoluţie pe care
fiecare actor din trupă le dădea la un moment dat. Această epocă a dispărut, cu rare
excepţii actorul trebuie să-şi gestioneze singur evoluţia şi destinul artistic. Obligat fiind
să treacă din colectiv în colectiv şi să lucreze cu foarte mulţi regizori pe perioade foarte
scurte, actorul trebuie să se obişnuiască să fie mai atent şi responsabil în faţa

8
research
semnalelor pe care natura sa artistică i le dă. Responsabilitatea îi aparţine în întregime,
dacă va lăsa să treacă momentul propice schimbării.
Actorul profesionist care face din joc o meserie se va găsi în permanenţă în faţa
dificultăţii de a juca şi a reflecta, în acelaşi timp, la joc. La viteza cu care se desfăşoară
lucrurile pe scenă, gândirea paralizează acţiunea, după cum la aceeaşi viteză, acţiunea
împiedică gândirea. Desigur, pentru a putea vorbi în cunoştinţă de cauză despre jocul
actorului profesionist, trebuie să privim fenomenul din „interior”. Dar cum putem fi
siguri că ceea ce afirmăm va fi corect, fără a avea posibilitatea „distanţei” care să
permită judecata?
Actorul aduce pe scenă energia „viului” care poate crea nu numai materie, ci şi
ficţiune. Cu toate că poate avea o structură la fel de rezistentă ca materia, ficţiunea nu
poate fi conservată în arta actorului. Ceea ce poate fi conservat se găseşte în ficţiunea
literară care serveşte drept suport. Personajul, aşa cum îl găsim în text, nu este o fiinţă
umană completă sau, în orice caz, nu este o fiinţă aşa cum simţurile noastre o percep.
El este o construcţie complexă din ceea ce literatura poate surprinde din fiinţa umană.
Autorul nu poate prevedea nici felul de a privi, nici intonaţia şi „culoarea” glasului,
nici gesturile, nici atmosfera particulară care învăluie o fiinţă reală. Scriitorul
proiectează un destin, o aparenţă fizică şi face o prezentare unidimensională a
sufletului numai din punct de vedere spiritual. Aceste premize clare, dar închise într-
un univers paralel, obligă actorul la „traducerea” lor în lumea tridimensională a
sensibilului.
Scopul artei actorului nu este un lucru rafinat, un „distilat intelectual”, ci
ficţiunea, o „altfel” de viaţă, mult mai concentrată, în tuşe de culoare mult mai intense,
un cadou pe care actorul îl împarte cu cei din sală. Particularitatea acestui cadou este că
în el spectatorul poate intra şi „trăi” un oarecare timp şi fiecare are dreptul ca, la
plecare, să rupă din el atâta cât poate duce, pentru a-l împărţi celor dragi.
Pentru a continua definirea ficţiunii pe care o „ţese” actorul pe scenă, putem
face afirmaţia că această ficţiune este o viaţă în oglindă. Particularitatea oglinzii cu care
lucrează actorul este că ea nu numai reflectă, dar şi generează lumină.
Corpul acţionează sub presiunea necesităţii, iar sufletul sub presiunea
emoţiilor. Simplificând, putem spune că acţiunea directă este modalitatea prin care
corpul se manifestă, iar gestul cu încărcătura lui simbolică este manifestarea
caracteristică a sufletului. Totuşi gesturile nu exprimă direct viaţa sufletului nostru.
Intensitatea variabilă şi durata gesturilor omeneşti se află într-o relaţie indirectă cu
fluctuaţiile vieţii noastre interioare. Ele pot fi nişte indicii pe care actorul le poate
încărca cu o semnificaţie care poate comunica mult mai mult şi mult mai direct decât
orice mesaj verbal.

9
research
Viaţa în timp şi viaţa în spaţiu sunt două noţiuni pe care actorul trebuie să le
cunoască pentru a-şi regla ritmul „respiraţiei” în acest teritoriu al ficţiunii. Pe scenă
există un alt raport între viaţa interioară şi manifestările ei exterioare. În viaţa de zi cu
zi expresia exterioară a vieţii sufleteşti nu are întotdeauna un scop precis definit şi un
raport evident cu durata vieţii interioare; de cele mai multe ori ea este o modalitate de
a elibera o tensiune care se acumulează. În teritoriul ficţiunii expresia exterioară nu este
niciodată întâmplătoare, actorul modificând conştient raportul între viaţa interioară
care se petrece în timp şi manifestările ei exterioare care se produc în spaţiu. În timp
noi trăim complet diferit decât în spaţiu! Obligaţiile impuse actorului de concentrare a
acţiunii fac această preocupare de a exploata la maximum fiecare secundă să treacă în
prim planul preocupărilor sale. Modificând valorile naturale ale acestor două
manifestări ale vieţii el le foloseşte ca „materiale” ale artei sale.
Între viaţa noastră interioară şi seria de acţiuni (gesturi) care-o exprimă în
cotidian, pare să existe un decalaj atât ca sincronizare, cât şi ca reflectare fidelă. Ne
manifestăm, de cele mai multe ori, fără o legătură aparentă cu adevărata noastră viaţă
interioară. Gesturile corpului par a fi sau o anticipare sau un ecou târziu al unei stări
sufleteşti, aceasta în privinţa decalării în timp. În privinţa fidelităţii în care această viaţă
se exprimă, asistăm la un fel de independenţă a mişcărilor corporale în raport cu
gândurile şi sentimentele care le animă la un moment dat. Acţionăm în exterior ca şi
cum ar exista două centre de comandă: unul ocupându-se de coordonarea mişcărilor
interioare, iar celălalt de gestionarea mişcărilor exterioare. Aparenta independenţă a
mişcărilor corpului în raport cu viaţa interioară face dificilă operaţia de sincronizare,
atât de necesară în viaţa „concentratǎ” a teatrului. Fundamentul artei actorului este
vizibilitatea vieţii interioare a personajului, ori acest lucru se poate realiza doar prin
sincronizarea şi adecvarea gesturilor exterioare cu viteza schimbărilor care se produc la
nivelul vieţii interioare. Mintea noastră, ca organ în principal analitic, procedează prin
izolarea succesivă a unuia sau a mai multor aspecte ale stării sufleteşti în cauză.
Dificultatea acestei operaţii face ca timpul necesar pentru o analiză detaliată să fie
foarte mare, ieşind astfel din „timpul” scenic. În plus, oricât de detaliată ar fi analiza
realizată ea nu va fi niciodată completă, există riscul permanent să omitem ceva
important. Cu cât capacitatea spiritului de observaţie este mai dezvoltată, cu atât
aspectele sesizate se multiplică complicând paradoxal operaţia alegerii gestului care să
poată exprima complexitatea unui sentiment. În mod misterios inteligenţa intuitivă
ajunge la o alegere justă fără a mai face această muncă analitică şi aproape instantanee.
Mergând în această direcţie actorul îşi foloseşte raţiunea pentru a furniza gândirii
intuitive un număr cât mai mare de informaţii care vor contribui doar la nuanţarea
gestului. În cazul gândirii intuitive numărul mare de informaţii nu influenţează viteza
apariţiei soluţiei, ci doar bogăţia nuanţelor ei.

10
research
Mişcările corpului sunt cele care au cea mai mare „independenţă”. Exploatând
această „independenţǎ” ele trebuie să se pună la dispoziţia exprimării vieţii noastre
interioare, pentru a „vorbi” în locul acesteia şi nu doar pentru a da unele indicii. Pentru
a reuşi aceasta, corpul trebuie să-şi modifice sensibil viaţa sa normală.
H. Taine formulează una din definiţiile inspirate ale artei afirmând: „Opera de
artă are ca scop de a face vizibil orice caracter esenţial şi frapant, plecând de la o idee
importantă, într-un mod mai clar şi mai complet decât o fac obiectele reale. Ea reuşeşte
aceasta folosind un ansamblu de părţi unite cărora le modifică în permanenţă
raporturile”. Când copiem natura fără vreun motiv valabil nu facem altceva decât o
simplă transpunere care va sărăci modelul. Aforismul periculos că arta dramatică ar fi
rezultatul reunirii tuturor artelor este şi la fel de fals, pentru ca părţile care trebuie să se
topească în întreg nu pot s-o facă decât dacă există acel suflu care le şterge identitatea
pentru a forma întregul.
Dacă suntem de acord cu definiţia lui H. Taine care spune că opera de artă este
un nou „asamblaj” al unor fragmente de realitate, trebuie să completăm cu afirmaţia că
această „altă realitate” se realizează cu ajutorul „liantului” produs de artist. În
compoziţia liantului, unic de fiecare dată, pe care actorul îl foloseşte vom găsi în
primul rând complexitatea mişcării vii, interioare şi exterioare, a corpului său. Calitatea
liantului folosit ne va da măsura operei şi a valorii artistului.
Dramaturgul poate modifica forma şi durata gândirii cotidiene a spectatorului,
iar actorul poate modifica durata vieţii normale a spectatorului pe timpul derulării
spectacolului. Corpul uman modificându-şi viaţa normală, capătă în artă rangul unui
mijloc de expresie. Abandonându-şi viaţa accidentală pentru a exprima la comandă
ceva esenţial, într-o manieră mai clară şi mai completă decât ar putea-o face în viaţa
normală. Graniţele greu de definit între un gest artistic şi o „soluţie inteligentă”
plasează de cele mai multe ori actorul în faţa unei alegeri aproape imposibile. În orice
caz o alegere care nu se va face niciodată cu mintea!
Schopenhauer făcea afirmaţia că: „muzica nu exprimă fenomenul, ci doar
esenţa intimă a fenomenului.” Pentru artă în general, dar şi pentru specificul artei
actorului, este evident că esenţa fenomenului îmbracă altă formă decât fenomenul.
Viaţa unui spectacol nu se va stinge atâta timp cât vom reuşi să exprimăm simultan în
timp şi spaţiu o idee esenţială. Putem ajunge aici redând succesiunea formelor vii ale
corpului uman şi durata gândirii autorului, solidare unele cu altele. Un spectacol
creează un timp al său pe parcursul derulării lui. Acest timp integrează, fără să fie
acelaşi, timpii subiectivi ai tuturor celor care evoluează în spectacol plus timpul
subiectiv al autorului. Cu cât aceşti timpi ajung mai repede în acord, cu atât spectacolul
se poate bucura mai repede de o armonie care se transmite în sală şi care invită
publicul să intre, la rândul lui, în timpul general.

11
research
Concordanţa între gând şi vorbire o atingem destul de rar. De cele mai multe ori
nu ajungem să exprimăm direct un gând. Nu suntem mulţumiţi de prima formulare şi
încercăm o a doua şi, dacă nu reuşim nici atunci, apelăm la o metaforă care să oblige
ascultătorul să-şi folosească imaginaţia pentru a compensa lipsa noastră de mijloace
verbale.
În arta actorului, rolul imaginaţiei este de a decupla propriul corp de timpul
real. Când acest lucru se realizează, corpul actorului capătă o libertate de expresie
necunoscută în circumstanţele determinărilor vieţii obişnuite. Concordanţa între viaţa
interioară şi manifestările ei exterioare devine mult mai uşor de realizat. În acest caz
independenţa manifestă a corpului ar putea aduce soluţii de exprimare şi de
organizare a spaţiului greu previzibile. Acţiunea dramatică implică aproape totdeauna
noţiuni pe care textul dramatic nu poate să le explice. Cuvintele scrise sunt mult prea
îndepărtate de corpul în acţiune.
Arta dramatică este o artă a vieţii. Reprezentarea acestei vieţi este punctul său
de plecare pe un drum construit din „sinteze”. Apropierea de un personaj nu înseamnă
cunoaştere în sensul academic; înseamnă empatie. Capacitatea de a te apropia de
spiritul cuiva te poate face în unele momente să confunzi propriul tău spirit cu al
celuilalt.
Disciplina pe care ne-o impunem ne ajută să evoluăm într-o anumită direcţie. O
disciplină impusă din afară ne determină de cele mai multe ori să ne revoltăm. A-ţi
stăpâni spiritul presupune o analiză a motivelor care ne împing într-o anumită direcţie.
Dacă direcţia este bună, prin aceasta ne dezvoltăm credinţa şi încrederea în ceea ce
facem.
Nici acum, după mai bine de un secol de când a fost formulat, îndemnul lui
Stanislavski, care recomanda actorilor indiferent de nivelul la care-şi exercită profesia,
să se întoarcă „la şcoală” după cinci sau şase ani, nu stârneşte unanimitatea în cadrul
breslei. Noţiunea de şcoală nu trebuie înţeleasă în sensul reînceperii ciclului de
învăţământ, ci o repunere în discuţie a elementelor care ne structurează personalitatea
şi mai ales resituarea binomului om – artist în contextul evoluţiei personale. Un cadru
special trebuie creat pentru a putea exploata potenţialităţile unui asemenea moment.
Grija atentă pentru organizarea unui asemenea eveniment este necesară pentru a
menaja toate sensibilităţile şi a da încredere celor care au impresia că se află în pericol.
Această oportunitate de evoluţie trebuie să fie concepută astfel încât fiecare
individualitate să-şi poată utiliza fragilitatea ca o poartă lăsată deschisă şi nu ca un zid
de apărare.

12
research
Bibliografie
1) Bergson, Henri, Materie şi memorie, editura Polirom, Iaşi 1996
2) Cameron, Julia, Libérez votre créativité, J'ai Lu, Paris, 2006
3) Leonhard, Karl, Personalitati accentuate în viata si literatura", editura
Enciclopedică, Bucureşti 1972
4) Lubart, Tod, Psychologie de la creativité, Armand Colin, Paris, 2005
5) Maslow, A.H., Motivaţie şi personalitate, editura Trei, Bucureşti, 2007

Paul Chiribuţă este prof. univ. dr. în cadrul UNATC, departamentul Master. După absolvirea
IATC, a devenit actor al Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ, al Teatrului de Operetă
Bucureşti, al Teatrului Bulandra, Tatoo-Theatre, Theatre de Poche, ACTEA-Theatre, profesor şi
director la Academie Theatrale de l`Union, distins cu ordinul de Chevalier des Arts et de
Lettres, responsabil de proiectul internaţional „L'Ecole des maîtres”; a susţinut stagii şi
workshop-uri în Franţa, Austria,Brazilia,Turcia, Ungaria, Benin. Lucrări publicate: „Evoluţia
permanentă a actorului – repere necesare”.

13
research

Anca Oprişan

CREATIVITATEA –
PRINCIPIU PEDAGOGIC MODERN,
CONDIŢIE ESENŢIALĂ ÎN FORMAREA VIITORILOR ARTIŞTI

„Creativitatea este o floare atât de delicată încât


elogiul o face să înflorească în timp ce descurajarea o înăbuşă adesea,
chiar înainte ca să se poată transforma în floare.”
Alex Osborn

Synopsis:All children are creative. Restraints, frustrations,


complexes lead towards the inhibition of creativity. It is in
the power of parents, teachers, society to prevent the
blockages of creativity by the way of approaching
the modeling of the child’s and/or young man’s personality.
The fostering of the Emotional Intelligence of those
responsible for the child’s development offers solutions for
the statement and the development of creative personalities.
It is known that young people tend to attract attention on
them, to stand up, to express themselves, to experiment. By
using this need in a creative way we are assuring the future
of humanity.
Keywords: complexes, authoritarianism, creative and benefic education, emotional
intelligence, teamwork.

Cercetătorii au ajuns la concluzia că „orice om poate fi creativ” şi, mai mult


decât atât, s-au pronunţat asupra unui deziderat cu valoare morală: creativitatea este
o nevoie socială, care asigură evoluţia speciei umane şi implicit evoluţia societăţii.
Personalitatea creatoare se exprimă de timpuriu în diferite domenii. Important
este ca cineva (părinţi, educatori) să-şi dea seama de acest aspect şi să înlesnească
cultivarea acestor prime aptitudini care se manifestă la copil. Dacă toţi copiii sunt
creativi, aşa cum susţin psihologii „ce se întâmplă cu această capacitate universală”

14
research
astfel încât „printre adulţi ea este aproape inexistentă?”9 Sau, „cum se face că toţi copiii
sunt atât de inteligenţi, pe când cea mai mare parte dintre adulţi, atât de stupizi?”, se
întreabă Alexandre Dumas şi tot el îşi răspunde: „Lucrul acesta trebuie să ţină de
educaţie.”10
Sunt păreri unanime ale unor psihologi, oameni de cultură, savanţi în privinţa
originalităţii şi a creativităţii remarcabile ale copilului înainte de şcolaritate şi care
recunosc în sistemul educaţional principalul responsabil pentru pierderea acestei „forţe
majore” a copilului. Familia este prima responsabilă de educaţia copilului şi prima care
observă copilul şi aptitudinile lui într-un anumit domeniu şi cea de care depinde
evoluţia germenului creativ, pe care acum trebuie prin diferite metode să-l depisteze
sau care acum începe (uneori timid, alteori evident) să se manifeste. Acest demers al
familiei de a cultiva creativitatea copilului, pe lângă faptul că el însuşi poate fi creativ,
presupune în primul rând cunoaşterea copilului şi a dezvoltării lui din punct de vedere
psihologic, pentru a-l putea înţelege şi ajuta. Odată lecţia învăţată, restul vine de la
sine; nu va fi nimic greu, pentru că pe lângă o atitudine optimistă, încrezător în
rezultate, părintele e călăuzit de intuiţie, bun simţ şi de foarte multă iubire. Aceasta ar
fi familia ideală.
În general, în loc de toate aceste gesturi care ar veni în sprijinul copilului şi al
afirmării lui, familia românească continuă să creadă şi să se orienteze după principiile
educaţiei tradiţionaliste de care şi ei la rândul lor, în copilărie, „s-au bucurat”. Este
uimitor cât de mulţi adulţi cu grave probleme nevrotice îşi domină proprii copii:
interzic fără să explice, aplică reguli de corecţie agresive amendând abuziv greşeli
copilăreşti inerente. În acest mod „creativ” sunt inhibate premisele creativităţii
copilului.
R. Mucchielli şi Mihaela Roco denumesc şi descriu pe larg iniţierea şi
dezvoltarea unor complexe în primii ani de viaţă pe care copilul nu le poate depăşi
decât mai târziu, când va fi adult, şi foarte greu, prin conştientizarea acestora, prin
autoeducaţie şi/sau prin consiliere psihologică. Cele şase complexe – de abandon, de
rivalitate fraternală, de nesiguranţă, al castrării, de vinovăţie, de inferioritate – sunt
considerate boli ale Eului şi, fie că sunt conştientizate la un moment dat, fie că nu, sunt
responsabile de inhibarea creativităţii.
Şcoala modernă ar trebui să rezolve toate aceste probleme ale copilului prin
metode de dezinhibare educative, stimulând creativitatea. Dar, paradoxal, aici întâlnim
un proces instructiv-educativ conservator, realizat de cadre didactice bolnave de

9 H. H. Anderson, apud Rodica Ciurea, Elemente de creativitate - desenul copilului preşcolar, în


Dumitru Salade, Rodica Ciurea, Educaţia prin artă şi literatură, E.D.P., Bucureşti, 1976, p. 35
10 Alexandre Dumas, apud Rodica Ciurea, op. cit., p. 35

15
research
rutină, care prin maniera defectuoasă de a comunica cu elevul realizează
„performanţa” profesională de a croniciza complexele existente deja sau de a le iniţia,
în situaţia în care ele nu există. „Şcoala contemporană tradiţională este o şcoală a
imitaţiei, a liniştii şi a conformismului, în care creativitatea nu este numai ignorată, ci
de-a dreptul înăbuşită.”11 Din nefericire, numărul dascălilor „de şcoală veche” este
vizibil superior celor creativi, aspect semnalat şi de M. Roco; „Este de ajuns să ne
gândim la mulţimea nemaipomenită a persoanelor autoritare, deci nevropate; este un
cerc vicios al educatorilor nevropaţi şi al celor educaţi, care vor deveni la fel la rândul
lor. Este clar că o persoană autoritară consolidează sentimente de inferioritate chiar şi
în cel mai sănătos copil din lume…”12
Pentru a fi realmente de ajutor copilului-educat se impune ca o necesitate
reforma învăţământului în cel mai profund sens în concordanţă cu cerinţele societăţii
moderne. Soluţia în fundamentarea acestei reforme o reprezintă implementarea
inteligenţei emoţionale în procesul instructiv-educativ. Studii relativ recente (anii `90)
au concluzionat că I.E. (inteligenţa emoţională) poate depăşi prin complexitate I.Q.
(inteligenţa umană înnăscută). Educaţia emoţiilor, a sentimentelor formează şi dezvoltă
acest tip de inteligenţă, responsabilă de succesul persoanei în societate şi în viaţa
personală.
Daniel Goleman, cel care a revoluţionat psihologia prin analiza importanţei
emoţiilor în dezvoltarea personalităţii umane, subliniază faptul că perioada cea mai
propice în crearea unor baze solide pentru dezvoltarea inteligenţei emoţionale o
reprezintă copilăria, argumentând însă că acest proces creativ, care presupune
conştientizare de sine, autodisciplină şi empatie, trebuie să preocupe personalitatea
umană pe tot parcursul vieţii. Cu alte cuvinte, şi persoana adultă poare să-şi
îmbunătăţească şi să-şi cultive inteligenţa emoţională printr-un act de voinţă care
presupune re-crearea personalităţii. Reputat cercetător în domeniul psihologiei clinice
şi al ştiinţelor comportamentale, preocupat de identificarea celor mai bune metode de
dezvoltare a competenţelor emoţionale, Daniel Goleman, recomandă „alfabetizarea
emoţională” în cadrul programei şcolare, dar şi ca obiectiv extins pentru şcoală,
îmbinând „efortul profesorilor cu cel al părinţilor şi al comunităţii.” Pentru
optimizarea acestui proiect, „alfabetizarea emoţională” ar trebui, consideră
cercetătorul, să înceapă foarte devreme în copilărie şi să parcurgă toate etapele
şcolarităţii, urmărind, dincolo de programele specifice învăţământului, „învăţarea

11 A. Beaudot, apud Anca Munteanu, Incursiuni în creatologie, Ed. Augusta, Timişoara, 1996,
p.125
12 M. Roco, Mihaela Roco, Creativitate şi inteligenţă emoţională, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, p.126

16
research
lecţiilor esenţiale ale vieţii. Această perspectivă mai largă presupune folosirea ocaziilor
ivite la ore şi în afara lor, de a-i ajuta pe elevi în momentele de criză personală şi de a le
transforma în lecţii de competenţă emoţională.”13 Acest proces nu este deloc lesnicios,
de vreme ce angrenează pe lângă şcoală şi alţi factori importanţi în modelarea
personalităţii copilului (familie, comunitate), dar cu atât mai ambiţios cu cât remarcăm
importanţa şi nobleţea lui – evoluţia întregii societăţi, pornind de la evoluţia fiecărei
persoane în parte. Goleman14 consideră că inteligenţa emoţională include cinci
dimensiuni, pe care le analizează pe larg în cartea sa:
1. Cunoaşterea emoţiilor personale – reprezintă capacitatea de a ne supraveghea
sentimentele, aspect de o importanţă crucială pentru înţelegerea sinelui, care
precede încrederea în sine.
2. Gestionarea emoţiilor sau auto-controlul are ca rezultat adaptabilitatea,
conştiinciozitatea, capacitatea inovatoare.
3. Motivarea de sine sau punerea emoţiilor în serviciul unui scop – lucru absolut
esenţial pentru a-i acorda atenţia cuvenită, pentru motivare, stăpânire şi
creativitate.
4. Empatia este capacitatea de a-i înţelege pe alţii, recunoaşterea emoţiilor în
ceilalţi din perspectiva acestora sau „punerea în pielea celuilalt”.
5. Manevrarea relaţiilor sau capacitatea de a gestiona emoţiile celorlalţi, reprezintă
stabilirea de relaţii, colaborarea, comunicarea, managementul conflictului,
cooperarea, capacitatea de a lucra în echipă.
După Goleman, orice om îşi poare ridica gradul de inteligenţă emoţională, cum am mai
spus, prin auto-educaţie şi exerciţii (propuse în cartea sa), cu-atât mai mult persoanele
responsabile de educaţia copilului (părinte, profesor). Condiţia ar fi să se autoanalizeze
şi să dea dovadă de voinţă. Printr-un proces introspectiv corect, implicat, care
presupune dorinţa de schimbare, printr-o reflectare profundă şi sinceră asupra
propriei persoane, subiectul ar putea să-şi recunoască cât de nefericit este el şi copiii pe
care-i educă. Recunoaşterea noastră faţă de noi înşine e primul pas şi cel mai
important. Mai departe, procesul autotransformării este proces creativ.
Creativitatea e o consecinţă a inteligenţei emoţionale.
În învăţământul românesc actual prins în contextul interminabil al tranziţiei
societăţii se fac eforturi reformative care însă rămân închise între coperţile unor
programe, la nivel de teorie, ca o justificare pentru succesiunile guvernelor, pe care
însă nu le regăsim în practica pedagogică.

13 Daniel Goleman, Inteligenţa emoţională, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2001, p. 348
14 Daniel Goleman, op. cit. p. 73 -74

17
research
În literatura de specialitate de la noi din ţară, o lucrare remarcabilă şi care are la
bază principiile inteligenţei emoţionale, este „Profesorul de succes” de Ion-Ovidiu
Pânişoară. Autorul invită cadrul didactic mai tânăr, dar şi pe cel cu experienţă, la
analiză şi introspecţie, fără să propună o reţetă a succesului, pentru că „un model unic,
utilizabil de fiecare dată (…) ar fi o iluzie, iar procesul de învăţământ are parte de
fiecare dată de circumstanţe unice astfel încât activitatea didactică este în mare măsură
o activitate de creaţie.”15 Metodele pedagogiei moderne, asumate şi aplicate, asigură de
două ori succesul: succesul profesorului şi succesul elevilor lui în viaţă. Toate
principiile educaţiei moderne sunt importante şi valoroase în actul educaţiei pentru că
situează elevul/studentul în centrul preocupărilor profesorului, aflat în slujba
devenirii lui. Dintre toate cele 59 de principii enunţate, cu caracter global (se aplică
peste tot, în orice situaţie) şi caracter de interdependenţă (se determină reciproc),
remarcăm:
- principiul automotivării cadrului didactic
- principiul libertăţii de alegere
- principiul construirii independenţei
- principiul ambianţei
- principiul empatiei
- principiul creării unei conexiuni emoţionale cu elevul/studentul
- principiul încrederii
- principiul dialogului
- principiul participării active
- principiul creativităţii
- principiul motivaţiei
- principiul încurajării
- principiul coerenţei între comunicarea verbală şi comunicarea non-verbală
O altă idee care se conturează este faptul că toate principiile se bazează pe
creativitatea cadrului didactic care va întâlni în cariera sa situaţii unice, elevi/studenţi
diferiţi, generaţii noi, aspecte care impun soluţii optime la probleme concrete.
Dacă în învăţământul primar, gimnazial şi liceal sistemul funcţionează tot după
legi conservatoare, tradiţionale, aşa cum am arătat, în şcolile şi facultăţile cu profil
vocaţional se impune aplicarea metodelor şi principiilor didactice şi pedagogice
moderne în spirit creativ. În iniţierea şi cunoaşterea artelor spectacolului, dincolo de
orice tehnici specifice, absolut necesare pregătirii viitorilor artişti, studenţii învaţă să

15Ion-Ovidiu Pânişoară, Profesorul de succes, 59 de principii de pedagogie practică, Editura Polirom,


Iaşi, 2009, p. 16-17

18
research
comunice mesajul artistic folosindu-şi emoţiile estetice. Acesta este un proces creativ
care trebuie să se desfăşoare în condiţii optime, într-un climat creativ. Stimularea şi
dezvoltarea creativităţii studentului presupun în primul rând cunoaşterea fiecărui
student în parte (cu posibilităţile, cu dorinţele şi preocupările fiecăruia), deschidere din
partea profesorului, sinceritate, învestirea studentului cu încredere, încredere
reciprocă, flexibilitate, înţelegere, toleranţă, crearea sentimentului că fiecare e unic şi
important în echipă (echipă din care face parte şi profesorul). Pe de altă parte,
profesorul trebuie să ştie să gestioneze un conflict sau să amendeze greşeli intenţionate
cu imparţialitate, justeţe şi fermitate. Atitudinea creativă a profesorului generează
creativitatea studenţilor. Stimularea creativităţii poate motiva studentul să încerce, să
experimenteze, să descopere, să-şi pună întrebări, să găsească soluţii, să repete actul
creativ care i-a dat satisfacţie, stare pe care îşi doreşte s-o retrăiască. Se pot crea
momente unice, înălţătoare de „revărsare”, cum denumeşte Goleman această stare,
premisă obligatorie pentru a atinge măiestria într-o profesie sau în artă.
Sigur, nu aceleaşi simţăminte vor fi trăite de către student în metoda
(nepedagogică) „Fă ca mine”, în care creativitatea este practic inexistentă. Statutul de
student îi dă o şansă acestuia de a îndrăzni, de a încerca şi faptul că i se interzice să
experimenteze, să înveţe din propriile greşeli, va avea repercusiuni grave imediate şi
de perspectivă în dezvoltarea personalităţii artistice. Pericolul este că, mai devreme sau
mai târziu, va aştepta totul „de-a gata”, la fel ca o persoană inhibată, necreativă.
Personalitatea artistică a profesorului reprezintă un model pentru studenţi, care
simt faţă de el admiraţie şi respect, dar pot simţi şi teamă de a se exprima sau de a
experimenta, pentru a nu greşi şi a nu-l dezamăgi. De aceea, profesorul trebuie să
intervină de la primele întâlniri pentru a preveni inhibarea creativităţii şi a stabili
valoarea relaţiilor dintre ei. Psihologii atrag atenţia asupra importanţei primei impresii
şi a efectelor ei în comunicarea pedagogică, acesta fiind unul dintre principiile de
pedagogie modernă. Odată cu instalarea climatului optimist creativ, studentul care
iniţial admira sau îşi adora maestrul, cu care acum are şansa de a lucra la clasă, va
descoperi cealaltă dimensiune a personalităţii acestuia, aceea de profesor, faţă de care
nu se va mai teme să greşească, pentru că ştie şi simte că acesta este de partea lui, în
aceeaşi echipă cu el, în scopul devenirii lui.
Profesorul trebuie să realizeze, împreună cu studenţii, că „primul pas către joc
este conştientizarea libertăţii personale. Înainte de a putea juca (experimenta) trebuie să
fim liberi să o facem. Trebuie să devenim parte a lumii care ne înconjoară şi să o facem
reală atingând-o, văzând-o, pipăind-o, gustând-o şi mirosind-o. Asta urmărim să
obţinem – un contact direct cu mediul înconjurător care trebuie investigat, acceptat sau
respins. Libertatea personală de a face astfel ne duce la experimentare, ceea ce implică
conştiinţa locului pe care-l ocupăm în mediul înconjurător (auto-identitate) şi auto-

19
research
expresia. Nevoia de auto-identitate şi auto-exprimare, fiind fundamentală în noi toţi,
este necesară şi pentru expresia teatrală.”16
Educaţia emoţiilor studentului, angajarea lor într-un scop creativ trebuie să
reprezinte un obiectiv pentru profesor, obiectiv care depinde de măiestria şi de
inteligenţa emoţională a acestuia. Se cunoaşte foarte bine faptul că înaintea unui
examen, a unui spectacol, a unui concurs de angajare în teatru, artistul poate avea
emoţii inhibitoare care pot duce la trac. Este important să înveţe de pe acum cum să
folosească aceste emoţii, să le transforme în emoţii constructive, creatoare pentru
succesul lui de la clasă şi din viitoarea carieră.
Pedagogia, ca şi arta, presupune vocaţie şi reprezintă un demers creativ din
partea profesorului care intră în sfera preocupărilor sale permanente. Aşa cum un mare
artist îşi continuă desăvârşirea profesională pe parcursul carierei sale şi se redefineşte
în permanenţă, având o atitudine creativă care îi permite să descopere noi mijloace de
expresie artistică, noi posibilităţi interioare, întreaga sa personalitate fiind în slujba
artei, tot aşa şi profesorul, dincolo de perfecţionarea în domeniul respectiv, va explora
posibilităţile unei comunicări benefice, considerând desăvârşirea profesiei un proces
continuu, creativ şi eficient pentru viitorul fiecărei generaţii. Maestrul-profesor ar
trebui să-şi amintească din când în când observaţia Violei Spolin: „învăţăm din
experienţă şi prin experimentare şi nimeni nu învaţă pe nimeni nimic.”17 Sfaturile
profesorului Cristian Pepino pentru tinerii regizori şi nu numai, din care reiese
dimensiunea umană a regizorului creator, perfect valabile şi pentru tânărul profesor şi
pentru cel mai experimentat, sunt, de asemenea, deosebit de valoroase. Dacă am reţine
numai un principiu şi tot ar fi bine: „Orgoliul este un duşman al lucrului în echipă. Şi
teatrul se poate face numai în echipă.”18
A sluji celuilalt, având în vedere nobleţea scopului, acela de a forma tineri
creatori care prin artă la rândul lor vor sluji publicului, înseamnă satisfacţia lucrului
bine făcut şi sentimentul conştiinţei profesionale împlinite.

Bibliografie:
1. Goleman, Daniel, Inteligenţa emoţională, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2001
2. Munteanu, Anca, Incursiuni în creatologie, Ed. Augusta, Timişoara, 1996
3. Pânişoară, Ion-Ovidiu, Profesorul de succes, 59 de principii de pedagogie practică,
Ed. Polirom, Iaşi, 2009
4. Pepino, Cristian, Regia spectacolului de animaţie, UNATC Press, Bucureşti, 2007

16 Viola Spolin, Improvizaţie pentru teatru, trad. Mihaela Beţiu, UNATC Press, Buc., 2008, p. 53
17 Viola Spolin, op. cit. p.49
18 Cristian Pepino, Regia spectacolului de animaţie, UNATC Press, Bucureşti, 2007, p. 220

20
research
5. Roco, Mihaela, Creativitate şi inteligenţă emoţională, Ed. Polirom, Iaşi, 2001
6. Salade, Dumitru şi Ciurea, Rodica, Educaţia prin artă şi literatură, E.D.P.,
Bucureşti, 1976
7. Spolin, Viola, Improvizaţie pentru teatru, trad. Mihaela Beţiu, UNATC Press,
Bucureşti, 2008

Anca Oprişan este lector universitar doctor al Catedrei de Păpuşi şi Marionete, UNATC „I.L.
Caragiale” Bucureşti. A fost actriţă la Teatrul „Maria Filotti” Brăila, la Teatrul de Stat Reşiţa,
la Teatrul Naţional Târgu Mureş, la Teatrul de Păpuşi „Ariel” Târgu Mureş; doctor în teatru
cu teza „Limbaj specific şi receptare în teatrul de animaţie”.

21
research

Florin Grigoraş

MENTALITATEA LATERALĂ

Synopsis: The article „Lateral Mentality” starts by analyzing


paradigms that have
contributed to understanding the concept of creativity.
Regardless of the type of approach, creativity is defined in
relation to the same two factors: originality/innovation and
opportunity/adequacy. The author then stresses the
importance creativity has in the actor's art. In this area, from
the multitude of concepts and techniques to stimulate
creativity, the most appropriate is the concept of „lateral
thinking” developed by Edward De Bono, involving a
twinning between understanding motivation as the main
driver to stimulate creativity and a certain attitude inspired by lateral thinking. The
central objective should be the enhancement of motivation. The author calls for
stronger action to stimulate and maximize creativity.
Keywords: „Lateral thinking”, „lateral mentality”, creative attitude, motivation

La o încercare de documentare teoretică şi generală asupra Creativităţii, te


descoperi brusc într-o situaţie surprinzătoare: materialul de studiu este relativ puţin şi
destul de eterogen. Surprinzătoare, pentru că, în cazul unui asemenea termen, având o
atât de largă utilizare în viaţa de zi cu zi şi o conotaţie aproape lipsită de ambiguitate
pentru omul de rând, te aştepţi ca Psihologia să-i fi construit deja fundamentul teoretic
şi aplicaţiile practice. Se pare, însă, că, uneori, ceea ce pentru conştiinţa publică este
aproape banal, pentru cea ştiinţifică poate constitui o problemă.
Observaţia de mai sus este susţinută chiar din interiorul disciplinei în cauză,
mulţi cerce-tători considerând creativitatea ca fiind „printre cele mai confuze şi mai greşit
folosite concepte în cadrul studiului comportamentului uman“. În 1950, în discursul pe care
îl susţine cu ocazia numirii sale ca preşedinte al APA (American Psychological

22
research
Association), J.P. Guilford19 atrage atenţia asupra lipsei de interes a Psihologiei faţă de
subiectul în cauză, prezentând o statistică grăitoare: un procent mai mic de 0,2 % din
articolele publicate în „Psychological Abstracts“20 până în 1950 au avut ca subiect
Creativitatea. Din 1950 şi până acum situaţia s-a modificat considerabil, însă nu
dramatic. Există cărţi, studii, articole, cercetători care se ocupă de subiect; statistica,
însă, nu s-a modificat prea mult: între anii 1975-1994, procentul este de doar 0,5 %. În
plus, preocupările din domeniul creativităţii şi al euristicii, în genere, sunt orientate
mai mult către aspectul „tehnologic“ şi mai puţin către cercetarea teoretică
fundamentală; de pildă, în Facultăţile de Psihologie din Occident, funcţia de expert în
cercetarea creativităţii este aproape absentă, de obicei neexistând un departament
special pentru studiul creativităţii; de asemenea, din 1950 şi până acum, în arealul de
limbă engleză nu au apărut decât două reviste de psihologie dedicate studiului
creativităţii şi care nu au o largă circulaţie: „Journal of Creative Behavior“ (inaugurată în
1967), care dezbate cel mai frecvent subiecte care ţin de dezvoltarea şi educarea
creativităţii şi „Creativity Research Journal“ (lansată în 1998), singura revistă dedicată
cercetării propriu-zise. Şi pentru ca tabloul să fie descurajant până la capăt pentru noi,
trebuie să mai facem o observaţie: imensa majoritate a studiilor, cărţilor şi articolelor
care se preocupă de studiul creativităţii, o fac din perspectiva manifestării acesteia în
alte zone decât cea artistică (business, management, inventică, ştiinţă, educaţie ş.a.);
cercetarea în domeniul creativităţii artistice este lăsată cu obstinaţie în seama celor
implicaţi direct în artele respective.
În capitolul „Conceptul de Creativitate: Perspective şi Paradigme“, din Introducerea
la Manualul de Creativitate21 al Universităţii Cambridge, Robert J. Sternberg22 încearcă

19 J.P. Guilford (1897-1987) – psiholog american, cunoscut mai ales pentru studiile sale
psihometrice asupra inteligenţei umane şi pentru teoria Structurii Intelectului (180 de abilităţi
intelectuale organizate pe trei dimensiuni – Acţiune, Conţinut, Producţie); a lucrat multă vreme
pentru armata S.U.A., fiind numit şeful „Psychological Research Unit“ din cadrul U.S. Army Air
Forces Training Command Headquarters din Fort Worth, unde supraveghează aşa-numitul
„Stanines Project“, care stabileşte opt abilităţi intelectuale specifice necesare pilotării unui avion.
20 Psychological Abstracts – periodic american lunar, conţinând rezumate, informaţii

bibliografice şi indexuri ale tuturor articolelor, dărilor de seamă, capitolelor şi cărţilor de


psihologie de limbă engleză; a apărut timp de 80 de ani, în 2006 încetându-şi existenţa.
21 Handbook of Creativity, edited by Robert J. Sternberg, Published by Cambridge University

Press, 1999.
22 Robert Jeffrey Sternberg (n. 1949) – psiholog american, Decan al Facultăţii de Arte şi Ştiinţe

din cadrul Universităţii Tufts din Medford/Somerville, Massachusetts, U.S.A., fost profesor la
Yale University, preşedinte al American Psychological Association, Doctor al Stanford University,
Doctor Honoris Causa al zece Universităţi din America şi Europa, profesor onorific al
Universităţii din Heidelberg, Germania. Domeniile de cercetare în care s-a făcut remarcat sunt
cele legate de inteligenţă, creativitate, stilurile de gândire, mecanismele cognitive, leadership,

23
research
să explice lipsa de interes teoretic pentru creativitate, invocând şase factori: a) Originea
studiilor despre creativitate se află în zona misticismului şi a spiritualităţii, ceea ce
poate lăsa impresia unei inabordabilităţi ştiinţifice; b) Succesul abordării pragmatice şi
comerciale a subiectului creează falsa opinie că cercetarea în domeniul creativităţii se
poate face şi în lipsa unei baze teoretice bine fundamentate; c) Studiile timpurii asupra
creativităţii s-au desfăşurat, din punct de vedere teoretic şi metodologic, oarecum în
afara tendinţei principale din psihologia teoretică şi empirică, ceea ce a dus la
considerarea ei ca fiind un domeniu periferic; d) Problemele şi ezitările în ceea ce
priveşte definirea şi criteriile în legătură cu subiectul în cauză au făcut ca el să apară ca
derutant sau chiar trivial; e) Înţelegerea creativităţii ca fiind un produs extraordinar al
proceselor psihologice ordinare, ceea ce a dus la concluzia că un studiu separat al ei nu
este absolut necesar; f) Abordarea unidisciplinară a creativităţii a avut tendinţa să
identifice o parte a fenomenului cu întregul, rezultatul fiind o viziune îngustă şi
convingerea că fenomenul este mai puţin complex decât e de fapt.
Aflate într-o oarecare conexiune cu aceşti factori, dar fără a se identifica total cu
ei, Robert J. Sternberg prezintă, în continuare, şapte paradigme sau tipuri de abordări
care au contribuit la înţelegerea conceptului de creativitate. Fără a epuiza nici pe
departe evantaiul de opinii, aceste şapte unghiuri de vedere sunt, totuşi, cele mai
importante şi ne pot ajuta să înţelegem cam cum arată tabloul actual al cercetării
asupra Creativităţii.
1. Abordarea mistică, cea mai veche, are, bineînţeles, la bază convingerea că sursa
creativităţii este o intervenţie divină. Individul creativ este perceput ca un
recipient gol pe care fiinţa divină îl umple cu inspiraţie. Rezultatul este că
produsul creat e considerat ca venind din altă lume. Acest unghi de vedere nu
este, aşa cum s-ar putea crede, apanajul strict al unei lumi antice şi revolute. De
la Muza lui Homer şi până la Daemon-ul lui Kipling, convingerea unor creatori
în sursa mistică a inspiraţiei lor traversează epocile până în zilele noastre.
2. Abordarea pragmatică – se preocupă mai mult de dezvoltarea creativităţii şi
mai puţin de înţelegerea ei; şi, aşa cum, cu ironie, constată Sternberg, aproape
deloc de testarea validităţii ideilor teoretice. Promotorul cel mai remarcabil este,
în opinia autorului, Edward De Bono23. Acesta propune utilizarea unui

iubire şi ură. Astfel, este creatorul teoriei triarhice a inteligenţei, a teoriei triangulare a iubirii, iar în
domeniul creativităţii, al teoriei investiţie ; este, de asemenea, un fervent critic al testelor IQ.
23 Edward De Bono (n. 1933, Malta) – psiholog şi fiziolog maltez; absolvent, în medicină, al

Universităţii din Malta. Deţine diverse grade doctorale în psihologie şi fiziologie, la prestigioase
instituţii universitare – Oxford University, Cambridge University, Royal Melbourne Institute of
Technology şi University of Dundee. Este profesor la Universităţile din Malta şi Pretoria, la
Dublin City University şi la University of Central England. The New University of Advancing

24
research
instrument care evaluează aspectele unei idei, catalogându-le drept plusuri,
minusuri sau interesante; o altă idee a lui De Bono este utilizarea termenului Po ,
derivat din ipoteză, supoziţie, posibilitate şi poezie, termen care este menit, însă,
mai curând să inducă ideile, decât să le evalueze. Creaţiile cele mai interesante
şi, totodată, cele mai de succes ale lui De Bono sunt, însă, următoarele:
conceptul de „gândire laterală“ şi o tehnică de gândire numită „cele şase pălării
gânditoare“. Despre ele vom vorbi, însă, un pic mai încolo.
Un alt autor care se subscrie acestui tip de abordare este Alex F. Osborn24, care
dezvoltă o tehnică de brainstorming care să stimuleze oamenii să rezolve
problemele în mod creativ şi să descopere cât mai multe soluţii posibile într-un
mediu constructiv şi nu în unul critic şi inhibitor.
William J. J. Gordon25 inventează sinectica, o tehnică de rezolvare a problemelor
care implică folosirea analogiilor şi care are, în centrul său, principiul - „Faceţi
bizarul să pară familiar şi familiarul să pară bizar“.
James L. Adams şi Roger von Oech sunt doi autori diferiţi care pornesc de la
aceeaşi premiză: oamenii îşi construiesc un set de credinţe false care se răsfrâng
negativ asupra performanţei lor creative (de pildă, convingerea că există
întotdeauna un singur răspuns valid şi că ambiguitatea trebuie evitată cu orice
preţ); aceste blocaje mentale trebuie identificate şi înlăturate. Von Oech
sugerează, într-una din cărţile sale, că, pentru a ne cultiva productivitatea
creativă, e necesar să adoptăm diverse roluri – explorator, artist, judecător,
războinic etc.
3. Abordări psihodinamice – principala paradigmă a secolului XX. Iniţiatorul
acestui tip de abordări a fost Sigmund Freud. Principiul de bază: creativitatea
este rezultatul tensiunii dintre realitatea conştientă şi pulsiunile inconştiente;
prin urmare, produsele artiştilor sunt modalitatea lor de exprimare a dorinţelor
inconştiente într-o formă acceptabilă din punct de vedere social. Aceste
impulsuri inconştiente pot avea legătură cu puterea, bogăţia, gloria, onoarea
sau dragostea. Teoria psihanalitică post-freudiană aprofundează şi nuanţează

Technology din Phoenix, Arizona l-a numit, în 2005, Profesor Da Vinci în Gândire; face parte
dintre cei 27 de ambasadori ai Uniunii Europene pentru Anul European al Creativităţii şi
Inovaţiei – 2009. În 1969, fondează Cognitive Research Trust. A scris 82 de cărţi, traduse în 41 de
limbi. Ideile şi tehnicile lui de dezvoltare a creativităţii au un imens succes, mai ales în
domeniul business – ului şi al marilor corporaţii.
24 Alex Faickney Osborn (1888-1966) – jurnalist, manager şi scriitor american; este inventatorul

tehnicii denumite brainstorming. Împreună cu Dr. Sidney J. Parnes, dezvoltă aşa-numitul


Osborn-Parnes Creative Problem Solving Process.
25 William J. J. Gordon (1919-2003) – inventator şi psiholog american, creatorul tehnicii de

rezolvare a problemelor numită sinectică.

25
research
ideea. Astfel, Ernst Kris26 introduce noţiunile de regresie de adaptare şi elaborare.
Procesul primar, de regresie adaptivă, implică interferenţa conţinuturilor
neprelucrate în sfera conştientă; conţinuturile nemodulate pot apărea în timpul
procesului activ de rezolvare a problemelor, dar mai ales în timpul somnului,
reveriilor, fanteziilor etc. Elaborarea, procesul secundar, presupune
reprelucrarea şi transformarea conţinutului proceselor primare prin gândire
controlată conştient, orientată către realitate.
Alţi teoreticieni, ca, de pildă, Lawrence Schlesinger Kubie27, susţin că adevărata
sursă a creativităţii este preconştientul, situat între realitatea conştientă şi
inconştientul cifrat, fiindcă, oricât de ambigue şi instabile, ideile pot fi supuse
interpretării. Spre deosebire de Freud, Kubie consideră că procesele
inconştiente influenţează negativ creativitatea prin generarea de idei fixe şi
repetitive. Cercetători mai recenţi (Noy, Rothenberg, Suler, Werner & Kaplan
ş.a.) recunosc importanţa ambelor procese – primar şi secundar. Tot aici e de
remarcat şi faptul că „şcolile“ psihologice de la începutul secolului XX – struc-
turalismul, funcţionalismul şi behaviorismul – nu au fost aproape deloc
interesate în studiul creativităţii.
4. Abordări psihometrice – Până în 1950, cercetarea în domeniul creativităţii se
făcea prin metoda studiului de caz: analiza vieţii, operei şi mecanismelor de
creaţie ale unor mari personalităţi artistice, ştiinţifice, filozofice etc. Dat fiind
faptul că acestea erau destul de rare, iar informaţiile, de cele mai multe ori,
precare, rezultatele erau pe măsură. Astfel încât, Guilford, în discursul amintit
mai sus, propune o nouă abordare: în primul rând, un nou tip de subiect – nu
personalităţi extraordinare, ci oameni obişnuiţi, ceea ce era o idee revoluţionară
pentru că pornea de la premiza (unanim acceptată de atunci încoace) că, în
principiu, creativitatea este o trăsătură psihologică proprie tuturor oamenilor şi
nu numai unor privilegiaţi; în al doilea rând – o nouă metodă de cercetare:
testele psihometrice. Ca atare, în 1967, grupul de lucru al lui Guilford prezintă
câteva teste pentru măsurarea creativităţii:

26 Ernst Kris (1900-1957) – psihanalist şi istoric al artei; s-a născut la Viena şi a devenit de
timpuriu ucenic al lui Freud. În 1938, după invadarea Austriei de către Hitler, fuge în Anglia; în
1940, se mută împreună cu familia la New York şi devine profesor la New School for Social
Research, iar din 1943, lector la New York Psychoanalytic Institute şi la College of the City of
New York. Preocupările sale vizează teoria psihanalitică, psihologia ego-ului, dezvoltarea
personalităţii copilului şi fundamentarea unei noi tehnici psihanalitice.
27 Lawrence Schlesinger Kubie (1896-1973) – neurolog şi psihoterapeut american; a studiat şi

practicat hipnoza. Printre altele, propune şi o teorie a „circuitelor deschise reverberante“, ca


posibilă bază neurofiziologică a nevrozelor.

26
research
- Titlul intrigii – în care participanţilor li se dă intriga unei poveşti şi li se cere
să formuleze un titlu;
- Răspunsuri rapide – este un test bazat pe asocierea de cuvinte, notat pentru
ineditul răspunsurilor;
- Imaginează concepte – participanţilor li se dau mai multe desene şi li se cere
să găsească trăsături sau calităţi comune pentru două sau mai multe figuri;
- Utilizări neobişnuite – găsirea unor utilizări neobişnuite pentru obiecte foarte
obişnuite (de exemplu, cărămizi);
- Asociaţii deduse – găsirea unui cuvânt între două cuvinte date, şi care să aibă
legătură cu acestea;
- Consecinţe deduse – alcătuirea unei liste de consecinţe ale unor evenimente
neobişnuite (de pildă, dispariţia gravitaţiei).
Bazându-se pe munca lui Guilford, un alt cercetător, E.P. Torrance28, creează
celebrele Torrance Tests of Creative Thinking. Acestea sunt diverse probe verbale
şi figurative, relativ simple, ce reclamă gândire divergentă şi alte aptitudini de
rezolvare a problemelor. Cuantificarea se face pe baza a patru factori: fluenţă
(numărul total de răspunsuri), flexibilitate (numărul diferitelor categorii de
răspunsuri relevante), originalitate (frecvenţa redusă a răspunsurilor din punct
de vedere statistic) şi elaborare (gradul de detaliere a răspunsurilor). Exemple:
- Elaborarea întrebărilor – subiectul examinat scrie toate întrebările pe care le
poate concepe, pe baza unei imagini desenate;
- Optimizarea produsului – posibilităţile de transformare a unui animal de
jucărie, astfel încât copiii să se joace mai cu plăcere;
- Utilizări originale – enumerarea unor modalităţi interesante şi neobişnuite de
întrebuinţare a unei cutii de carton;
- Cercuri – trasarea unor cercuri goale, apoi integrarea lor în diferite desene
cărora să li se dea titluri.
Un alt tip de măsurare a creativităţii este cel aflat sub semnul perspectivei
„personalităţii sociale“. Acest tip de cercetători folosesc în cuantificare
indicatori de genul – independenţa în gândire, încrederea în sine, atracţia către
complexitate, orientarea estetică şi capacitatea de a-şi asuma riscuri.
Însă cea mai îndrăzneaţă dintre atitudini este aceea care tinde să facă din
Creativitate o ştiinţă exactă. Astfel, au fost făcute câteva încercări de

28 Ellis Paul Torrance (1915-2003) – psiholog american; absolvent al Mercer University, Master
al Universităţii din Minnesota, doctor al Universităţii din Michigan. A fost mai întâi profesor al
Universităţii din Minnesota, apoi al Universităţii din Georgia, instituţie care îi conferă titlul de
Profesor de Psihologie Educaţională în 1966, iar în 1984 înfiinţează Centrul Torrance pentru
Dezvoltarea Creativităţii şi Talentului.

27
research
fundamentare a unui coeficient de creativitate, asemănător cu cel de inteligenţă
(IQ); întreprinderile respective au fost, însă, lipsite de succes. Există, totuşi, un
cercetător care a mers şi mai departe. Este vorba despre Genrikh Saulovich
Altshuller29, care creează ceea ce se numeşte TRIZ. Această denumire este, de
fapt, un acronim pentru ceea ce s-ar traduce din rusă ca fiind Teoria Rezolvării
Problemelor Inventatorilor; în engleză – The Theory of Solving Inventor’s Problems
(TIPS). TRIZ este, în acelaşi timp, metodologie, set de instrumente, bază
teoretică şi model tehnologic pentru generarea de idei inovatoare şi pentru
găsirea soluţiilor optime în rezolvarea problemelor. Spre deosebire de
brainstorming, TRIZ îşi propune o abordare algoritmică în procesul de inventare
a sistemelor noi sau de rafinare a celor vechi. Fără a intra în amănunte, să mai
spunem doar că principiul aflat în centrul TRIZ este „A inventa înseamnă a depăşi
nişte contradicţii tehnice cu ajutorul anumitor principii“ şi că TRIZ poate fi şi este
folosită nu doar în domeniul inventicii, ci în orice alt domeniu care solicită
creativitate.
Abordarea psihometrică asupra creativităţii este, în ultimul timp, tot mai des
criticată, de către tot mai mulţi cercetători. Reproşurile sunt următoarele: nu
poate fi evitată în niciun fel subiectivitatea examinatorului, în cazul testelor de
tip creion-hârtie; trivialitatea testelor, ceea ce solicită o reformulare a lor, pe
baze mai ştiinţifice; incapacitatea scorurilor, indiferent de indicatorii folosiţi, de
a surprinde întreaga complexitate a fenomenului creativităţii.
5. Abordări cognitiviste – sunt cele care se preocupă de înţelegerea reprezentărilor
şi a proceselor ce stau la baza gândirii creative. Un prim grup compact este
constituit de către trei cercetători: Ronald A. Finke, Thomas B. Ward şi Steven
M. Smith. Finke şi colaboratorii propun aşa-numitul „model Geneplore“.
Conform acestuia, există două mari etape de procesare ale gândirii creative – o
etapă generativă şi una exploratoare. În etapa generativă, individul construieşte
reprezentări mentale, denumite structuri preinventive, ale căror funcţii duc la
apariţia descoperirilor creative; în etapa exploratoare, funcţiile respective
generează idei creative. O serie întreagă de procese mentale pot fi implicate în
aceste etape de invenţie creativă – selecţie, asociere, sinteză, transformare,
transfer analogic şi reducere categorială (reducerea mentală a obiectelor sau
elementelor la descrieri categoriale mai simple).

29Genrikh Saulovich Altshuller (1926-1998) – inginer, savant, jurnalist şi scriitor uzbeh, născut
la Taşkent. În timpul lui Stalin, a fost deţinut politic; şi-a continuat munca de cercetare chiar şi
în lagărul de muncă în care era încarcerat. După eliberare, se stabileşte la Baku, în Azerbaidjan.

28
research
Oarecum în opoziţie cu grupul de mai sus, Robert W. Weisberg afirmă că
fenomenul creativ implică, în esenţă, procese cognitive simple apte să genereze
creaţii remarcabile. Pe baza studiilor de caz şi a cercetărilor de laborator
(experimentul lui Duncker30), Weisberg încearcă să demonstreze că insight31-ul
depinde de activarea proceselor cog-nitive convenţionale (precum transferul
analogic) pe baza cunoştinţelor deja stocate în memoria subiecţilor.
Tot o abordare cognitivistă este şi încercarea de simulare computerizată sau de
generare a gândirii creative pe computer. Astfel, Langley, Simon, Bradshaw şi
Zytkow au dezvoltat o serie de software-uri capabile să redescopere legi
ştiinţifice fundamentale (programul BACON).
6. Abordări din perspectiva personalităţii sociale – aceasta pune accentul pe rolul
variabilelor de personalitate, motivaţie şi mediu socio-cultural, ca surse ale
creativităţii. Cercetătorii care adoptă acest punct de vedere au descoperit
anumite trăsături de personalitate caracteristice indivizilor creativi – gândire
independentă, încredere în sine, fascinaţia complexităţii, orientarea estetică,
asumarea riscurilor etc.
Frank X. Barron32, de pildă, evidenţiază importanţa „sănătăţii psihologice“ în
cadrul proceselor creative şi consideră nevoia de ordine şi de definire a lumii ca
fiind motivaţiile principale ale creativităţii; de asemenea, pune în lumină rolul
anumitor procese mentale, precum difuzia, integrarea şi atenţia de lungă durată
în procesele creative.
Carl Ransom Rogers33 susţine că actualizarea de sine este impulsionată de
motivaţie şi încurajată de un mediu favorizant, necritic.
Abraham Harold Maslow34 formulează aşa-numita Hierarchy of Human Needs, o
structurare în piramidă a nevoilor umane; în ceea ce priveşte creativitatea,

30 Experimentul lui Duncker – metodă de cercetare a creativităţii care constă în a cere


subiecţilor să ataşeze o lumânare pe un perete, folosind doar obiectele – lumânare, o cutie de
piuneze şi una de chibrituri.
31 Insight – termen folosit în psihologia creativităţii, echivalent cu grecescul noesis, şi referindu-

se, prin urmare, la momentul inspiraţiei, al intuirii soluţiei.


32 Frank X. Barron (1922-2002) – psiholog american; absolvent al La Salle College, Master al

University of Minnesota, Doctor al University of California, Berkeley, Doctor Honoris Causa al


La Salle College, membru fondator al Institute of Personality Assessment and Research. În
ultima parte a vieţii, a fost profesor emerit de psihologie la University of California, Santa Cruz.
33 Carl Ransom Rogers (1902-1987) – unul dintre cei mai importanţi psihologi americani şi unul

dintre fondatorii curentului umanistic în psihologie; absolvent, Master şi Doctor al Universităţii


Columbia. Profesor, pe rând, al University of Rochester, Ohio State University, University of
Chicago şi al University of Wisconsin.
34 Abraham Harold Maslow (1908-1970) – psiholog american, considerat ca fiind, de fapt,

părintele psihologiei umaniste; studiază, iniţial, dreptul la City College of New York, apoi la

29
research
susţine că îndrăzneala, curajul, independenţa, spontaneitatea, autoacceptarea,
asociate cu alte trăsături, suscită dorinţa individului de exploatare a propriului
potenţial.
Harrison G. Gough, împreună cu Alfred B. Heilbrun, Jr., formulează The
Adjective Checklist (ACL) – o listă de 300 de adjective şi fraze adjectivale folosite
de obicei pentru a descrie trăsături de personalitate. Bifând articolele potrivite
pentru fiecare individ care ar constitui, dintr-un motiv sau altul, subiectul de
studiu, se poate obţine un tablou estimativ al personalităţii respectivului.
O serie de cercetători, dintre care cel mai reprezentativ ar fi Teresa M.
Amabile35, susţin, în diverse lucrări, importanţa motivaţiei intrinseci în
procesele creative. Alţii (McClelland, Atkinson, Clark, Lowell ş.a.), evidenţiază
primatul nevoii de realizare. În timp ce D.K. Simonton36 accentuează influenţa
mediului şi îşi susţine punctul de vedere cu numeroase studii experimentale.
7. Perspective interacţioniste – Multe din lucrările recente pun în evidenţă faptul
că tot mai mulţi cercetători tind să unifice diversele puncte de vedere,
considerând creativitatea ca fiind un rezultat al convergenţei mai multor tipuri
de factori. Apar astfel teorii hibrid, mai complexe şi mai puţin reducţioniste,
vizând un punct de vedere mai holistic.
H.E. Gruber37 şi colaboratorii săi propun un model evolutiv-sistemic de
înţelegere a creativităţii. Scopurile, cunoaşterea şi afectul unui individ se
modifică în timp, amplificând deviaţiile şi ducând la produse creative.
Schimbările în sistemul cognitiv au fost exemplificate prin studiul de caz asupra
lui Charles Darwin. Scopurile se referă la un set de obiective inter-relaţionate
care evoluează şi ele în timp şi ghidează comportamentul individului. În fine,

Cornell University. Absolvă, însă, psihologia la University of Wisconsin. Face cercetare la


Universitatea din Wisconsin, apoi la Columbia University şi la Brooklyn College.
35 Teresa M. Amabile – profesor de Business Administration la Harvard Business School; are

pregătire universitară de chimist, dar obţine Doctoratul în Psihologie la Stanford University.


Desfăşoară, de 30 de ani, un program de cercetare în domeniul creativităţii, lucrului în echipă şi
inovaţiei organizaţionale; are, de asemenea, numeroase granturi de cercetare în cadrul mai
multor universităţi şi institute de specialitate.
36 Dean Keith Simonton (n. 1948) – psiholog american; absolvent la Occidental College, Master

şi Doctor în Psihologie Socială al Harvard University, profesor la Occidental College, la


Harvard University, la University of Arkansas şi la University of California, Davis. Este laureat
al numeroase premii şi invitat să susţină cursuri la un număr impresionant de instituţii
universitare din toată lumea.
37 Howard E. Gruber (1922-2005) – psiholog elveţian; Doctor al Cornell University, a lucrat cu

Jean Piaget, în Geneva. Profesor la Columbia University Teachers College, metoda sa de


cercetare se află sub semnul unei perspective existenţialiste.

30
research
afectul are în vedere influenţa dispoziţiei pozitive sau, dimpotrivă, a frustrării
asupra proiectului.
Mihaly Csikszentmihalyi38 are un alt fel de abordare sistemică: interacţiunea
dintre individ, domeniu şi câmp. Un individ îşi extrage informaţiile dintr-un
domeniu şi le transformă conform orizontului său cognitiv, trăsăturilor de
personalitate şi motivaţiei. Câmpul, care constă din oamenii care controlează şi
influenţează domeniul (de exemplu, criticii de artă şi proprietarii de galerii),
evaluează şi selectează noile idei. Apoi, domeniul, un sistem bine definit
cultural, prezervă produsele creative şi le transmite altor indivizi sau
generaţiilor viitoare. H. Gardner39 încearcă să demonstreze, prin studii de caz,
că evoluţia proceselor creative poate fi împiedicată de anomalii ale sistemului
(de pildă, tensiunea dintre criticii adversari dintr-un câmp) sau de asincronia
dintre individ, domeniu şi câmp (de pildă, un individ neobişnuit de talentat într-
un domeniu).

Dacă, aşa cum se poate concluziona din cele de mai sus, în privinţa unghiului
de vedere asupra creativităţii avem de-a face cu o eterogenitate evidentă, în ceea ce
priveşte definirea acesteia, lucrurile stau exact invers. Pentru că, indiferent de tipul de
abordare, creativitatea este definită, cu unele mici diferenţe nesemnificative, în raport
cu aceeaşi doi factori: 1) Originalitate (noutate, inovaţie) şi 2) Oportunitate (adecvare).
Cu alte cuvinte, un „produs“ este creativ dacă este original, nou, inedit, diferit de ceea
ce s-a făcut deja şi dacă este adecvat, corect, util pentru atingerea unui scop. Două
precizări necesare: prima – în legătură cu originalitatea; ea nu se raportează neapărat la
cultură, în ansamblul ei; de pildă, în aprecierea creativităţii unui copil, „propunerea“
lui nu trebuie să fie inedită în raport cu întreaga istorie, ci în raport cu el însuşi; cu alte
cuvinte, e suficient dacă „produsul“ este diferit de tot ce a văzut, auzit sau făcut el

38 Mihaly Csikszentmihaly (n. 1934) – psiholog maghiar, născut la Fiume în Italia, actualmente,
Croaţia; emigrează, la 22 de ani, în S.U.A. Este absolvent şi Doctor al University of Chicago.
Cunoscut mai ales pentru conceptul de flow (curgere); potrivit acestuia, omul este cel mai fericit
atunci când atinge starea de flow – o stare de concentrare şi de absorbire totală în activitatea pe
care o desfăşoară la un moment dat.
39 Howard Gardner (n. 1943) – psiholog american, absolvent, Doctor şi profesor al Universităţii

Harvard. Este cunoscut îndeosebi pentru Teoria Inteligenţei Multiple. Conform acesteia, fiinţa
umană este dotată cu mai multe tipuri de inteligenţă; prin urmare, testele de inteligenţă nu-şi au
rostul, pentru că fiecare individ are un profil cognitiv unic şi distinct. În 1999, Gardner enunţă o
listă de 7 tipuri de inteligenţă: lingvistică, logic-matematică, muzicală, spaţială, a trupului în
mişcare, interpersonală şi intrapersonală. Din 1967, împreună cu Nelson Goodman, fondează
un proiect de cercetare, numit Proiectul Zero, care este dedicat studiului sistematic al gândirii
artistice şi creativităţii în artă.

31
research
înainte. A doua – factorul oportunităţii pune lucrurile în matcă; pentru că raportează
creativitatea la un obiectiv, la o utilitate; prin urmare, originalitatea în sine,
excentricitatea, bizarul nu sunt în mod automat creativitate. Există, de asemenea, o
relativă unanimitate în ceea ce priveşte etapele procesului creativ; ele sunt în număr de
patru: a) Identificarea problemei sau a sarcinii (te angajezi sau eşti prins într-o problemă
sau de către un stimul); b) Pregătirea (aduni informaţii); c) Generarea răspunsurilor; d)
Verificarea şi valorificarea (testezi răspunsurile şi, dacă ţi se potrivesc, le comunici sau le
execuţi; dacă nu ţi se potrivesc, te întorci la o etapă anterioară).
Vom insista puţin, chiar dacă foarte pe scurt, asupra concepţiilor a doi dintre
cercetătorii enumeraţi mai sus; este vorba despre Teresa Amabile şi Edward De Bono.

Teresa Amabile propune ceea ce se numeşte un model „componenţial“ al


creativităţii. Conform acestuia, creativitatea se naşte la confluenţa a trei componente,
sau, altfel spus, sunt necesare trei componente unei persoane pentru a crea: 1)
Cunoştinţe şi deprinderi în domeniul în care are de gând să creeze (pictură, sculptură,
fizică nucleară, fotbal sau repararea unei motociclete); 2) Capacitatea de a gândi şi de a
lucra în mod creativ (cunoscând trucuri ca acela de a „transforma familiarul în ciudat“ şi
având anumite însuşiri, cum ar fi, de pildă, tenacitatea); 3) Motivaţia de a se implica în
activitate. În viziunea Teresei Amabile, creativitatea este o trăsătură comună a vieţii
oamenilor obişnuiţi, nu ceva care apare numai la persoanele neobişnuit de talentate.
Factorul crucial în creativitate este Motivaţia; talentul, personalitatea şi
deprinderile ne arată ce poate să facă un individ, pe când motivaţia ne arată ce va face.
Amabile face distincţia între „motivaţia intrinsecă“ şi „motivaţia extrinsecă“. Prima
înseamnă a te apuca de lucru de dragul sarcinii şi nu pentru un motiv exterior ei, în
timp ce a doua este considerată inamicul creativităţii. Astfel, vorbind despre situaţia
copilului în cadrul sistemului educaţional, Amabile evidenţiază ceea ce ea numeşte
„sindromul performanţei“ – tendinţa unor copii de a se lăsa „devoraţi“ de dorinţa de a
obţine note bune şi de a-şi impresiona profesorul sau părintele; în felul acesta,
învăţarea devine mijlocitor pentru rezultate, ceea ce omoară curiozitatea, nobleţea
aspiraţiei şi, în consecinţă, creativitatea. Prin urmare, mediul social al copilului (acasă
şi la şcoală) are un impact semnificativ asupra motivaţiei lor; concentrarea factorului
educativ asupra motivaţiei ar putea fi mult mai utilă pentru dezvoltarea spiritului
creativ decât concentrarea asupra talentului, aşa cum se procedează, de regulă. De
altfel, orice vine dinafară ca să „motiveze“ creativitatea, recompensă sau coerciţie, nu
face decât să o altereze.

Iată şi o listă cuprinzând câteva dintre „stilurile de gândire“ observate de către


Teresa Amabile, în timpul muncii de cercetare, la adulţii şi copiii creativi:

32
research
- Spargerea tiparelor – renunţarea la vechile modele de a gândi un lucru;
- Înţelegerea complexităţilor – conştientizarea faptului că majoritatea lucrurilor
nu sunt simple;
- Deschiderea faţă de noi opţiuni pe o perioadă cât mai lungă de timp;
- Suspendarea judecăţii – generarea cât mai multor idei, fără a le evalua pe loc
(cheia brainstorming-ului); ideea este să se evite înăbuşirea unei idei
potenţial bune, care, la prima vedere, poate să pară ciudată;
- Gândirea deschisă – încercarea de a găsi cât mai multe relaţii între diverse
idei;
- Memoria precisă – capacitatea de a-ţi aminti cât mai multe lucruri;
- Spargerea „scenariilor“ – renunţarea la obiceiurile tocite de vreme;
- Percepţia inedită – încercarea de a vedea lucrurile altfel de cum sunt văzute
în mod normal;
- Folosirea trucurilor – sau a indiciilor care te pot ajuta să te gândeşti la idei
noi; de pildă: „Faceţi bizarul să pară familiar şi familiarul - bizar“, „Jucaţi-vă
cu ideile“, „Cercetaţi paradoxurile“.

Edward De Bono nu se ocupă aproape de loc de înţelegerea şi teoretizarea


fenomenului. Domnia-sa se ocupă cu inventarea unor tehnici de stimulare şi dezvoltare
a creativităţii. Cele mai de succes sunt tehnica celor „şase pălării gânditoare“ şi cea
dezvoltată pe baza conceptului de „gândire laterală“.
„Cele şase pălării gânditoare“ este un sistem de gândire conceput atât pentru
grupuri de lucru, cât şi pentru utilizarea individuală. Tehnica are la bază conceptul de
„gândire paralelă“, ca alternativă la „gândirea adversarială“. Cea din urmă apare, în
mod normal, ori de câte ori ne propunem să rezolvăm o problemă, este gândirea
polemică, gândirea „avocatului“, cea care caută să susţină un punct de vedere în mod
concentrat, unilateral. De Bono consideră că, de fapt, există mai multe direcţii de
gândire care devin „adversare“ în procesul de căutare a soluţiei, ceea ce produce
confuzie, situaţii dilematice sau, pur şi simplu, o sărăcire a viziunii, pentru că unele
direcţii sunt neglijate, date la o parte de cea mai puternică. Propunerea autorului este
divizarea atenţiei, consecutiv, pe direcţii specifice de gândire. Astfel, el imaginează,
metaforic, şase pălării, simbolizând fiecare câte o direcţie specifică de gândire, pe care
pot să mi le pun alternativ pe cap, funcţie de necesităţi. În momentul în care port o
anumită pălărie, voi folosi doar tipul de gândire corespunzător ei. Fiecare pălărie este,
la rândul ei, simbolizată de o anume culoare care sugerează zona, natura, „coloratura“
tipului respectiv de gândire. Ca atare, sistemul pălării-culori-tipuri de gândire arată în
felul următor:

33
research
1. Pălăria albă – Neutralitate – care sunt faptele; informaţiile pure.
2. Pălăria roşie – Simţire – sentimente, gândire intuitivă.
3. Pălăria neagră – Gândirea negativă – critică, prudenţă; logica folosită pentru
identificarea blocajelor, barierelor, a greşelilor.
4. Pălăria galbenă – Gândirea pozitivă – energie; logica folosită pentru a
identifica beneficiile, câştigurile, pentru a căuta armonia.
5. Pălăria verde – Gândirea creativă – investigare, provocare; a vedea până
unde poate duce un gând.
6. Pălăria albastră – Controlul procesului – poziţie neutră, integratoare şi
sintetică; gândirea despre gândire.

În cazul grupurilor, se desemnează un conducător, care va purta permanent


pălăria albastră şi care va hotărî care pălării sunt necesare, în ce ordine se vor folosi,
când se fac schimbările şi când e momentul să se facă bilanţuri parţiale. Rezultatele par
să fie spectaculoase, de vreme ce tehnica a fost adoptată de către foarte multe companii
multinaţionale şi concerne internaţionale.
Conceptul de „gândire laterală“ este definit în opoziţie cu cel de „gândire
verticală“. Acesta din urmă este tipul de gândire pe care îl folosim, în mod obişnuit,
pentru rezolvarea problemelor, cel care se desfăşoară în mod logic, pas cu pas. Celălalt
tip este menit a sparge tiparele, a naşte şi stimula creativitatea. „Gândirea verticală“
este selectivă, înaintează doar dacă există o direcţie, este analitică şi secvenţială, are
nevoie ca fiecare pas să fie cel „corect“ şi caută, cu obstinaţie, un singur răspuns, unicul
pe care îl poate concepe ca fiind cel „adevărat“. „Gândirea laterală“, dimpotrivă, este
generativă, adică înaintează nu pe o direcţie dată, ci pentru a genera direcţie, pur şi
simplu; este provocatoare, poate face salturi, nu admite negaţii şi nu este interesată de
corectitudinea paşilor, acceptă atât ambiguitatea răspunsurilor, cât şi posibilitatea de a
exista mai multe răspunsuri corecte. Există patru tipuri de „instrumente de gândire
laterală“ definite de Edward De Bono în cartea sa „Lateral Thinking: The Power of
Provocation“, publicată în 1970, la Penguin Books:
- Instrumente menite să genereze idei – concepute să spargă tiparele
obişnuite de gândire;
- Instrumente de focusare – concepute pentru a lărgi aria de căutare a noilor
idei;
- Instrumente de cultivare – concepute pentru a creşte valoarea ideilor;
- Instrumente de tratare – concepute pentru analiza constrângerilor realităţii,
a resurselor şi suportului.
Considerăm oportun, în acest punct, să facem o precizare care unor specialişti
ar putea părea banală, însă, pentru gândirea comună, ar putea să pară paradoxală.

34
research
Există o relaţie complexă, dialectică între creaţie, creativitate şi valoare. Nu orice creaţie
este pasibilă de creativitate (cel puţin, nu în sensul în care aceasta din urmă este
înţeleasă de către ştiinţa psihologiei); în acelaşi timp, însă, o creaţie care nu manifestă şi
creativitate nu este, în mod automat, lipsită de valoare. Pe de altă parte, nu orice se află
sub semnul creativităţii, se află şi sub semnul valorii.
În aceste condiţii, apare şi o altă dilemă: în ce măsură tipul specific de artist care
poate fi îndeobşte numit „interpret“ poate sau nu să manifeste creativitate?! Noi
credem că poate, însă cu precizarea că, în cazul interpreţilor, creativitatea are forme
particulare de funcţionare. Este şi cazul actorului!
În ceea ce-l priveşte pe studentul la Arta Actorului, lucrurile se particularizează
şi mai mult. Să precizăm! Modul în care este privită creativitatea de către cercetătorii în
domeniu, indiferent de „curentul“ din care fac parte, este unul în care factorul
originalitate primează. Cel al oportunităţii joacă mai mult un rol de control, de verificare.
În cazul subiectului despre care vorbim, lucrurile stau exact invers. Direcţia în care este
solicitată atenţia şi puterea de concentrare a studentului este una aflată sub semnul
oportunităţii, în primul rând; lui i se cere să „rezoneze“ just cu situaţia, cu relaţia, cu
scopul. În mod paradoxal, abia când acest obiectiv (care e unul coercitiv, convergent)
este îndeplinit cu desăvârşire, apare originalul; procesul are această caracteristică,
pentru că numai în asemenea condiţii omenescul care fiinţează în individ se poate
manifesta credibil, coerent, în unicitatea lui. Şi exact această unicitate îi asigură
originalitatea. Prin urmare, în cazul despre care discutăm, originalitatea este o
consecinţă a oportunităţii. E o particularitate care nu apare în niciun alt caz de
creativitate.
Dacă ar fi ca, din suita de concepţii şi tehnici de stimulare a creativităţii, să
încercăm un împrumut în beneficiul procesului de învăţare a Artei Actorului, atunci
cele mai potrivite mi se par a fi concepţia doamnei Teresa Amabile şi conceptul de
„gândire laterală“ dezvoltat de Edward De Bono. Mai exact, ar fi vorba despre o
îngemănare între înţelegerea motivaţiei ca vector principal de stimulare a creativităţii şi
o anumită atitudine inspirată de gândirea laterală. Prin urmare, obiectivul central ar fi
nealterarea motivaţiei. Pornim de la premiza că cei care aspiră la această Facultate o fac
din pasiune şi convingere interioară; deci, motivaţia intrinsecă există deja. Tot ceea ce
are de făcut sistemul, „mediul“ este să întreţină această motivaţie şi, eventual, să o
sporească. Şi, dacă e să o credem pe doamna Amabile, acest lucru nu e deloc uşor de
realizat; motivaţia intrinsecă poate fi viciată foarte uşor. Notarea rezultatelor
(indiferent de quantumul notei), sancţionarea neîmplinirilor ca fiind greşeli, instalarea
unui regim de competiţie între studenţi, conştiinţa existenţei unui moment crucial,
numit examen, în care se face o evaluare a activităţii, tolerarea opiniei că un exerciţiu
„nu iese“ – iată tot atâtea modalităţi de a afecta plăcerea individului de a lucra şi, în

35
research
consecinţă, de a-i altera motivaţia intrinsecă. Soluţia ar putea fi un anume tip de
atitudine, pe care am putea-o numi „mentalitate laterală“, care ar trebui adoptată de
către „sistem“ şi insuflată studentului. În ce anume ar consta ea? Iată! Desfiinţarea
sistemului de notare şi înlocuirea cu o modalitate de evaluare bazată pe alte criterii,
care să nu cuantifice matematic calitatea rezultatului, ci să valorizeze progresul
personal al individului. Inocularea mentalităţii că nu există o „bornă“ fixă la care
trebuie să ajungi, ci doar un „drum“ care poate fi parcurs de către fiecare în felul său.
Important este, totuşi, să-l parcurgi şi să înţelegi că nu concurezi cu nimeni, decât cu
tine însuţi. Pe drumul acesta nu există paşi greşiţi, ci doar popasuri şi volute inutile sau
ineficiente. Nu „repetăm“, ci probăm (v. Lev Dodin) de fiecare dată măsura în care am
înţeles şi putem practica punerea în situaţie, asumarea, procesualitatea etc. Şi aşa mai
departe! De altfel, unele dintre aceste principii sunt deja prezente în şcoală. Problema
este că, neaplicate sistematic şi amestecate cu altele, „nocive“, ele îşi pierd din eficienţă.
În aceste condiţii, ar fi necesară, poate, o consfinţire metodologică, o armonizare a lor
într-un sistem coerent cu valoare de regulă.
Nu ştiu dacă cele de mai sus au vreo valoare reală sau sunt o pură speculaţie
teoretică. Cert este, însă, că efectul creativo-inhibator al actualului sistem educaţional a
fost semnalat în repetate rânduri, de către specialişti şi cercetători de notorietate. Şi nu
vorbim aici doar de sistemul din România, ci şi de aiurea. Un exemplu! Thomas Kuhn40
formulează celebra paradigmă epistemologică a revoluţiilor ştiinţifice: într-o disciplină
matură, există perioade lungi de timp în care fundamentul ştiinţific rămâne
neschimbat; cercetătorii se focalizează pe completarea detaliilor. Apoi, cineva sesizează
o fisură care nu poate fi rezolvată; devine necesară o revoluţie. Teoria de bază trebuie
schimbată; după schimbare, apare din nou consensul şi aplecarea asupra detaliilor. În
1959, Kuhn ţine o conferinţă în faţa unor specialişti în creativitate, în care afirmă că
şcoala tradiţională nu pregăteşte elevii pentru a face „ştiinţă normală (adică stabil –
revoluţie – stabil). „ El, manualul, rămâne o iniţiere dogmatică într-o tradiţie prestabilită, pe
care elevul nu este pregătit să o evalueze “ (Thomas Kuhn; 1959). Prin urmare, şcoala nu
oferă niciun antrenament în înalta creativitate.
Probabil că ar trebui reformulate priorităţile; şi, în cazul în care Creativitatea este
una dintre ele, atunci cu siguranţă trebuie făcut ceva mai mult pentru stimularea şi
amplificarea ei.

40Thomas Samuel Kuhn (1922-1996) – istoric şi filozof al ştiinţei american; a absolvit Harvard-
ul şi tot aici îşi obţine Master-ul şi Doctoratul. A fost profesor la Harvard University, la
University of California, Berkeley, la Princeton University şi la Massachusetts Institute of
Technology. Lucrarea şi, totodată, contribuţia cea mai importantă la filozofia ştiinţei este The
Structure of Scientific Revolutions.

36
research
Bibliografie:
1. Amabile, Teresa M., Creativitatea ca mod de viaţă – ghid pentru părinţi şi profesori;
Editura Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1997
2. De Bono, Edward, „Lateral Thinking: Creativity Step by Step“; published by
Harper & Row, 1970
3. De Bono, Edward, „Six Thinking Hats“; published by Penguin, 2000
4. „Handbook of Creativity“, edited by Robert J. Sternberg PhD; published by
Cambridge University Press, 1999

Florin Grigoraş este asistent universitar al Catedrei de Arta Actorului, UNATC „I.L.
Caragiale” Bucureşti. Este unul dintre actorii fondatori ai proiectului Teatrul Unu, actor de
film (Occident, Corul Pompierilor – regia Cristian Mungiu) şi de televiziune.

37
research

Adriana Raicu-Petre

SCENOGRAFUL ÎN ECHIPA DE CREAŢIE

Synopsis: Scenography, as an important branch in visual


communication goes way beyond it’s role as a fundamental
component in the performance phenomenon, entering the
social and educational field through art. Nowadays, when
information overflows from this diverse and sophisticated
media, the university research activity proposes the
development of a harmonious and coherent program
intended for scenographic language in-depth study and
stimulation of student`s creativity in the process of creating
the theatre performance through teamwork.
Keywords: creative dialogue, concept, scenographic image, performance components

Procesul de elaborare a spectacolului, actul creator autentic implică latura


inovatoare ca o imanenţă a lui, ca un dat existenţial. Teatrul visează dintotdeauna să se
alieze altor arte. Cooptându-le într-un proiect comun, cerându-le îndeosebi să-şi ofere
cu generozitate identitatea în slujba unui scop unic, spectacolul teatral mizează pe
contribuţia componentelor spectaculare subsumate.
Scenografia reprezintă o parte esenţială a muncii în teatru, la egalitate cu
dramaturgia şi cu regia. Imaginaţia creatoare, împletită cu gândirea specifică ramurei,
reprezintă în egală măsură premisa înţelegerii unitare a procesului de elaborare a
spectacolului. Universul acţionat, spaţiul mental al poveştii se situează dincolo de
vizualul pictural sau construcţia arhitecturală figurată.
Prin natura şi structura sa, Scenograful este încorporat în mod real echipei de
creatori şi interpreţi. În creuzetul creaţiei colective, colaborarea scenografului cu ceilalţi
creatori: regizor, actor, light designer, coregraf, muzician etc., se face la modul ideal pe
mai multe planuri: afectiv, pragmatic, intelectual etc., liantul unificator fiind plăcerea
jocului. Aportul reciproc în transferul neîncetat de virtuţi are la bază provocarea unor
tensiuni creatoare prin implicaţii teoretice şi punerea în rezonanţă a propriei experienţe
emoţionale, care să-i confere celuilalt posibilitatea de a se recunoaşte prin analogie cu

38
research
propria lui stare emoţională şi de a se declanşa creator, dincolo de aptitudinile sale
native. Un dialog creativ este în esenţă circumscrierea în propriul eu a cunoştinţelor
specifice şi a informaţiilor artistice, istorice sau de cultură generală care te propulsează
în afara propriilor scheme şi clişee, un schimb permanent de idei în confruntare
permanentă cu practica.
Profund cufundat în creaţia sinestezică, scenograful este împins să inventeze
noi procedee de producere a esteticului, dar şi să experimenteze tehnic – adaptând
sincron datele procesului de creaţie la nevoile, sensibilitatea şi gustul spectatorului
modern. La masa de lucru, scenograful nu numai că are un punct de vedere personal,
dar îl şi ... desenează! Acest demers creator are la bază o documentare teatrală, estetică,
literară, iconografică, muzicală etc., care se coagulează treptat în concept scenografic
expus în proiectele şi schiţele de scenografie. Nimic din ceea ce face recurs la aspectele
vizuale ale spectacolului nu scapă scenografului. El gestionează imaginativ, într-o
compoziţie plastică subtil orchestrată, decorul, costumul, culoarea, lumina şi machiajul,
apariţia fizică a actorului şi plasarea compoziţională pe scenă, mişcarea şi gestul, liniile
de forţă dintre spectatori şi scena însăşi.
„Schiţele sau machetele de decor nu sunt decât biete copii a ceea ce are să fie pe
scenă. Nici o expoziţie scenografică nu poate să se compare cu această veritabilă revistă
de artă dramatică ce se derulează în fiecare seară dinaintea spectatorilor tuturor
teatrelor. Cel mai bun decor este acela care nu are semnificaţie autonomă.”41
Activitatea de cercetare universitară de ramură propune aprofundarea
studiului limbajului scenografic prin experimentarea pe scară largă a raportului
text/imagine scenică. Schiţe de atmosferă, schiţe de costum şi structurare a
personajelor, afişe de spectacol, machete, instalaţii şi planuri tehnice demonstrează
concret importanţa comunicării vizuale în fenomenul spectacular, în raportul de filiaţie
cu celelalte componente spectaculare.
Marele profesor-scenograf Mihai Tofan afirma în cursurile sale: „Scenografia de
teatru are un rol funcţional specific. Ea îmbogăţeşte sensurile spectacolului, le
aprofundează, definindu-se ca un element creator indispensabil. Ca modalitate de
concepere, este extrem de complexă tocmai pentru că are meritul să descifreze şi să
dezvăluie lucrarea dramatică din perspectiva întregului spectacol.”
Pe lângă activitatea didactică, în performing-urile de scenografie – activităţi
experimentale extracurriculare desfăşurate în universitate – studentul scenograf se

41Otomar Krejca, L’Actor est–il un singe savant dans un sisteme de signes ferme?, Travail theatrale,
no. 1, octobre-decembre, 1971

39
research
deprinde să-şi descopere şi să-şi dimensioneze aportul său original în realizarea
spectacolului.

În studiul cu Duhul pădurii de Cehov, studenta Iulia Gherghescu afirmă: „Creată ca un


decor de film SF şi realizată din materiale moderne (plasme, fibră de sticlă) scenografia
încearcă introducerea publicului în sfera psihologică a fiecărui personaj. Este un spaţiu
al minţii, al memoriei umane, al gândurilor, pe care omul îl umple cu elemente
împrumutate din cotidian. Este un loc real, pe care personajele îl umanizează prin
prezenţa şi prin elemente ce definesc realitatea: costumul şi câteva obiecte de recuzită.”

40
research

Schiţe de decor de Iuliana Gherghescu pentru perfoming-ul de scenografie


Duhul Pădurii după A. P. Cehov, 2007

Spaţiul scenografic este delimitat de 3 pereţi pivotanţi din fibră de sticlă şi


plexiglass, pe suprafaţa cărora se derulează proiecţii şi retroproiecţii, oferind astfel
posibilitatea schimbărilor de decor rapide pentru fiecare scenă. Elementele, ca nişte
tuburi înfăşurate cu sfori, sârme cât mai flexibile şi dinamice, se mişcă atât pe verticala,
cât şi pe orizontala scenei, apărând ca nişte liane într-un spaţiu simplu, unde oamenii
sunt conectaţi ca într-o reţea. Fiecare personaj este însoţit, de-a lungul întregii acţiuni
fără cuvinte, de aceste ţesături tubulare care reprezintă legătura cu trecutul, rădăcinile
psihologice prelungite în actual. Cu ajutorul luminii fiecare element scenografic capătă
noi conotaţii psihologice, eclerajul urmărind mai mult decât crearea atmosferei şi
definirea fiecărei scene a piesei, dezvăluirea fiecărei stări prin care trec personajele.
Lumina creşte până devine puternică, dinamică şi transpune totul la un nivel aproape
fantastic.

41
research

Aceeaşi înlănţuire a trecutului cu prezentul se regăseşte în costum. Prin


combinaţia între elemente moderne, actuale şi elemente din costumul istoric,
contemporane sau nu cu epoca autorului (de exemplu, o crinolină tăiată care apare ca
fiind o fustă scurtă, salopetă din jeanşi asociată cu botine din secolul al XIX-lea),
costumul poartă ca mesaj ideea că viitorul este definit şi creat pentru fiecare personaj
de trecutul său.

Schiţe de costum la Cercul de cretă caucazian de Bertolt Brecht – Iuliana Gherghescu,


2007

42
research

Schiţe de decor la Cercul de cretă caucazian, Iuliana Gherghescu, 2007

„Am conceput spaţiul scenografic pornind de la ideea de război, de spaţiu


devastat. Spaţiul se recompune ca o proiecţie a imaginii pe care o are personajul
principal asupra momentului pe care îl trăieşte: pentru ea totul s-a transformat într-o
lume instinctuală, lipsită de umanitate şi de sentimente.”42 Poate de aceea nimic din ce
apare pe scenă nu are o formă foarte clar definită. Ca o schiţă de desen transpusă în
tridimensional, cu dominante de linii frânte, oblice, dinamice, valorizat prin contraste
mari de lumină şi culoare, decorul merge pe o linie expresionistă şi respectă concepţiile
lui Brecht despre teatru, având un mesaj clar.

Lumina, prin cele două culori alăturate – roşu şi violet – capătă o încărcătură
dramatică gravă până la imaginea apocaliptică. Pentru scenele care se desfăşoară
ziua se foloseşte o lumină roşie, caldă, ca o flacără gata să ardă totul în jurul ei, în
contrast cu lumina nopţii, care este rece, albastră cu diferite nuanţe de violet.

42Creaţia scenografică pentru spectacolul Cercul de cretă caucazian de Bertolt Brecht – Iuliana
Gherghescu, studentă scenografie, clasa conf. univ. dr. Adriana Raicu, 2007

43
research

Machetă la Cercul de cretă caucazian, Iuliana Gherghescu, 2006

S-au folosit pentru macheta decorului materiale brute ca: lemnul crud, fierul netratat,
benzi din cauciuc pentru trepte şi pentru susţinerea pereţilor, plăci de rigips, dar şi
sticlă, atât cât să reflecte „Satul devastat”. Decorul este construit pe două
platforme înclinate, despărţite la mijloc. Panourile sunt pe şine cu roţi şi se pot mişca
oricând în toate direcţiile spaţiului scenic, fiind susţinute cu cabluri metalice. Nu doar
estetic, scopul folosirii platformelor înclinate şi a pereţilor în cădere iminentă este de a
menţine aceeaşi senzaţie de instabilitate şi dezechilibru şi în jocul actorilor, obligaţi să-
şi amplifice mişcările, să alunece sau să se ascundă în spatele lor. „Totul este patină: am
folosit chiar pământ, lut şi cenuşă, pereţii sunt scorojiţi sau zgâriaţi şi au
diferite mesaje sociale sau antipolitice în spiritul brechtian.”43 Foarte variate, costumele
inspirate din linia anilor ’40 au rolul de a individualiza personajele şi de a face foarte
clară diferenţa de clasă socială şi statut.

43 Idem

44
research

Schiţe de costum pentru Cercul de cretă caucazian, Iuliana Gherghescu, 2007

Bibliografie :
1. Aslan, Odette, L`art du theatre, edition Segers, Paris, 1963
2. Krejca, Otomar, L’Actor est-il un singe savant dans un sisteme de signes ferme?,
Travail theatrale, no. 1, octobre-decembre, 1971
3. Hegel, Estetique, Aubier-Montaigne, Paris, 1965
4. Ubersfield, Anne, Lire le theatre, Paris, Ed. Sociales, 1977

Adriana Raicu Petre este conferenţiar universitar doctor al Catedrei de Scenografie, UNATC
„I.L. Caragiale” Bucureşti, realizatoare a peste 60 de scenografii în Bucureşti şi în ţară. I-a fost
decernat Premiul pentru întreaga activitate dedicată Teatrului V. I. Popa în 2006.

45
research

Ion Mircioagă

CREATIVITATEA ÎN SPECTACOLUL CONTEMPORAN


DOUĂ COMEDII

Synopsis: The article refers to two fortunate results of


understanding the way in which a director relates to a text. Real
creativity is based on lucid analysis of the play, on a way of
operating that puts to the issue the liability of the surgeon not
only to show off his craft …
Keywords: Sartre, Rostand, circus, theatre

O comedie de pe lumea cealaltă


Despre umorul lui Jean-Paul Sartre nu se vorbeşte prea mult. În afară de
termenii în care a redactat scrisoarea de refuz a Premiului Nobel, pare că nimic din ce a
scris el nu amuză. Preocupat de arta angajată, corifeul existenţialismului emite
aforisme, susţine idei şi cam neglijează partea învăţăturilor lui Molière referitoare la
funcţiunea distractivă a teatrului. Cu atât mai oportună şi surprinzătoare este, în aceste
condiţii, opţiunea regizoarei Virginie Serre care a montat recent „Cu uşile închise”,
producţie a Companiei Faubourg 27, găzduită de Théâtre PIXEL din Paris. Demersul său
se întemeiază pe jongleriile ideologice ale celui care trebuia să admită că povestea unei
vieţi se suprapune pe povestea unui eşec şi se alimentează din cercetarea substanţei pe
care o are celebrul aforism „infernul sunt Ceilalţi”. Atunci când a fost scrisă piesa,
Celălalt presupunea o materie fermă, uneori sublimă, alteori mizerabilă, de cele mai
multe ori mixuri normale între angelic şi diavolesc. Bărbatul era laş sau luptător pentru
pace sau, pur şi simplu, comod, femeia putea iubi normal, adică dincolo de raţiune. Azi
ei au rămas doar siluete, importante, desigur, însă doar în măsura în care participă la
marele bâlci. Viaţa nu mai necesită loc de desfăşurare, ci se mărgineşte la spaţiul oferit
de mass-media, căci existenţa însăşi s-a transformat într-un spectacol de lumini
violente, culori ţipătoare şi uimitoare contorsiuni. Ca urmare, presupune directoarea
de scenă, gheena nu poate fi altceva decât un circ.
Cine poate să o contrazică? ...

46
research
Afară: criza economică, Arcul de Triumf şi nelipsiţii ţigani-români-cerşetori;
înăuntru: o apariţie închegată din întâlnirea unui diavol amabil cu un maestru de
ceremonii. Un saltimbanc prezintă, pe muzică adecvată, un scurt număr de acrobaţie la
sol, aşază scaune şi împrăştie confeti. Riguroasă, autoarea spectacolului accentuează
nedumeririle, contrarierile şi tendinţele personajelor de a se comenta imprimând astfel
o dominantă burlescă jocului actoricesc. Opţiunea, riscantă în principiu, se dovedeşte
fericită căci, astfel, textul lui Sartre devine teatru. Nu mai contează evidenţa efortului
făcut de filosof de a afirma concepte, ci realitatea biografiilor lui Garcin, Inès şi Estelle
şi, mai ales, evoluţia interpreţilor. Jocul lor incită fiindcă pune în discuţie limitele
veridicului şi atrage atenţia prin trecerile violente de la registrul bulevardier la
exploziile tragice ale realităţilor ce nu vor să se lase ascunse. Virginie Serre nu numai că
pretinde actorilor o participare fizică totală, ci le cere şi să îşi folosească afectele într-un
periculos exerciţiu existenţial la trapez – fără plasă de siguranţă. Într-un spaţiu extrem
de mic histrionii răspund cu asupra de măsură solicitărilor generate de cheia montării,
folosindu-se de un minim de decor şi recuzită. Circul se întemeiază, în spectacolul
parizian, pe momente actoriceşti ce taie răsuflarea aşa cum ne opresc inimile în piept
ameţitoarele dansuri pe sârmă ale acrobaţilor. Diferenţa, previzibilă, este că în timp ce
saltimbancii se folosesc de lungi prăjini pentru a evita accidentele, comedianţii îşi
menţin echilibrul apelând la propriile emoţii şi sentimente şi la sondarea universului
lui Sartre.
Flavien Dareau, bine ales în rolul (deja comentat al) Băiatului de serviciu,
evoluează zâmbind subţire, acum privind cu înţelegere femeile, acum uitându-se
printre gene la bărbat. Sentimentele personajului moţăie, şi e normal, fiindcă pentru o
eternitate el se ocupă de acelaşi lucru. Veşnicia îi permite în schimb să îşi exercite
virtuozitatea în îndeplinirea slujbei şi să evite, pe această cale, plictiseala. Actorul
sesizează şi foloseşte cu brio această şansă de a impune un personaj considerat, în
general, secundar.
Patrick Miriel, interpretul lui Garcin, atrage atenţia prin felul în care punctează
distanţele dintre masculul invulnerabil şi jalnica ipostază a asexuatului paralizat de
momentele care cer gesturi tranşante. Actorul sugerează cu subtilitate ce minunat
poate fi un om, şi ce mizerabil este când îi este teamă să iubească, când refuză să lupte
şi când nici măcar să fugă nu îndrăzneşte. Vocea plăcută sugerează virilitate, jocul
caricatural al sprâncenei dezvăluie măsura în care insul este stăpân pe sine. Constituţia
atletică şi mobilitatea corporală impun bărbatul ca prezenţă indispensabilă, felul în
care artistul foloseşte batista roşie din buzunarul exterior de la pieptul hainei trădează
scamatorul epuizat.
Clovnii sunt femeile. Inès, în ipoteza lui Carine Greilsamer, are substanţa
măscăriciului rău şi biografia însemnată de cinism. Ca urmare, personajul este mai

47
research
puţin monstruos decât Instructoarea din „Diavolul şi bunul Dumnezeu” doar pentru
că nu se osteneşte să afişeze blândeţe şi expediază, cu un zâmbet dezarmant, orice
încercare a partenerilor de a pune în discuţie rostul iubirii – şi pe lumea asta şi pe
lumea ailaltă. Actriţa joacă prin reţinere, privirile îi sunt scurte şi tăioase, fizionomia
aminteşte de cea a lui Buster Keaton. Se întrupează astfel o vampă demisionară care
acum trăieşte voluptatea de a distruge iluziile altora, legăturile dintre cei apropiaţi,
propriile speranţe.
Jocul economicos al lui Carine Greilsamer devine posibil datorită evoluţiei
exuberante a Maricăi Herman în rolul lui Estelle. Cuplul lor dovedeşte
profesionalismul regizoarei, ştiinţa de a face o distribuţie şi tehnica de a conduce jocul
actoricesc astfel încât să obţină un element preţios pentru expresia artistică:
contrapunctul. Inès e lansată în locul de veci printr-o acţiune măruntă – conştientizează
trecerea timpului balansând uşor poşeta şi, iniţial, lovind-o accidental de zid; schimbă
locul şi reia jocul, de data aceasta cu intenţia clară de a activa adversitatea lui Garcin.
Estelle coboară în arenă cu pantofii în mână solicitând ajutor, afirmându-se ca o fiinţă
care trebuie neapărat să îşi consume preaplinul dragostei şi care e pierdută dacă nu e
iubită, nu are importanţă de cine. Inès şi Estelle incită, una punând o barieră solidă
între sine şi restul lumii, cealaltă afişând fragilitatea. Marica Herman a compus cu
minuţie o fiinţă aflată permanent în primejdia de a se distruge prin volatilizare. Estelle
a ei e o alcătuire din aer, Inès are o concreteţe telurică. Inès vine din lumea lui Ibsen,
Estelle e împinsă în infern de pe tărâmul lui Wedekind. Ea e clovnul candid. Intenţia sa
fundamentală este cea de a lega: iluziile de realitate, destinele celor dimprejur,
dorinţele personale de bucuriile străinilor. Actriţa descoperă că, în piesă,
disponibilitatea împinsă până la frivolitate poate motiva personajul, poate da sens unui
destin, poate salva – aşa cum, înaintea piesei, acelaşi tip de generozitate a generat o
crimă înfiorătoare. Rolul devine în acest fel foarte complex şi Marica Herman îl face
folosind un cuprinzător bagaj de mijloace actoriceşti. Îşi plimbă vocea din cap până în
diafragmă, adesea chiar în interiorul aceleiaşi fraze, permiţând astfel spectatorului să
înţeleagă că în zadar personajul încearcă să îşi ignore disperarea şi să îşi ascundă starea
de confuzie. Un balet subtil şi inedit al articulaţiilor şi membrelor, care uneori dau
senzaţia de completă autonomie, accentuează senzaţia că Estelle se poate oricând rupe
în bucăţi şi naşte o tulburătoare întrebare: este chiar atât de neputincioasă această
femeie? sau este versatilă ca Garcin şi lucidă ca Inès?
Spectacolul place amatorilor de teatru datorită vervei actoriceşti şi datorită
filonului comic relevat de regizoare. Contribuie la satisfacţia spectatorului şi luminile
folosite cu inspiraţie pentru a marca anumite momente, sau pentru a surprinde
fizionomiile expresive ale actorilor, sau pentru a compune, prin decuparea corpurilor
din scenă, câteva imagini plastice deosebit de frumoase. Regizoarea, care semnează şi

48
research
scenografia, foloseşte o pereche de pantaloni pentru a sugera o cortină fluture – aşa
încât mesajul să capete plusul de limpezime drag spiritului cartezian. Spectacolul e
recomandabil şi ne-amatorilor, căci este un exemplu de abordare originală a unui text
clasic. Fără a viola textul, regizoarea propune înţelegeri nuanţate ale unuia dintre
filosofii-emblemă ai secolului trecut. Fiecare este pentru Celălalt mai mult decât călău şi
victimă: vânător şi vânat, dresor raţional şi bestie, scamator şi porumbelul scos din
joben. Omul este o fiinţă de prisos, dar Celălalt are nevoie de el pentru a exista.

Carine Greilsamer, Patrick Miriel şi Marica Herman în


"CU UŞILE ÎNCHISE". Regia: VIRGINIE SERRE

49
research
O comedie de pe lumea asta

„Romanţioşii” este o piesă despre bătrâneţe. Doi inşi trecuţi, pentru a-şi
satisface un moft comun, pun la cale căsătoria copiilor lor. Temându-se că aceştia nu
vor participa la proiect, părinţii regizează o farsă. Bine făcut, spectacolul lor are, după
câteva evenimente fortuite, consecinţa dorită: junii urmează să se cunune. Pentru asta
ei vor trebui însă să treacă printr-o fază neprevăzută în scenariu, care îi va obliga să
abandoneze speranţa că viaţa are vreo legătură cu poezia. A doua temă a poveştii este,
deci, maturizarea (sau, pentru cei netemători de patetism: risipirea tinereţii).
Căsătoria se încheie datorită lui Straforel, un maestru în mânuirea spadei,
fiindcă el îşi depăşeşte competenţele fundamentale din motivul declarat că vrea să îşi
încaseze banii pentru serviciile prestate. Există însă şi alt resort al acţiunilor sale:
plăcerea de a face teatru. Din acest punct de vedere intrigantul nu se deosebeşte de
celelalte personaje importante ale piesei: taţii petrec animând comedia vrăjmăşiei,
copiii se bucură cât timp trăiesc iluzia unei existenţe exemplare, desfăşurate în registru
sublim. Este un aspect pe care Alexandru Măzgăreanu, regizorul spectacolului găzduit
de Teatrul „Nottara”, îl foloseşte profitabil: teatralitatea textului scris de Edmond
Rostand la sfârşitul secolului nouăsprezece îngăduie îmbrăcarea naraţiunii într-o haină
spectaculară modernă şi, în acelaşi timp, elegantă, lipsită de stridenţe. În al doilea rând,
cheia montării oferă (încă) studenţilor Gabriel Costin şi Şerban Gomoi temei pentru a-şi
asuma personajele vârstnice şi pentru a le exprima cu haz, fără îngroşări degradante
pentru ei şi pentru spectatori. Ajutându-se de o gamă largă de mijloace, de la elemente
de machiaj, ca pudra din păr, la cele de compoziţie, ca sugerarea discretă a
ramolismentului, cei doi dau sare şi piper reprezentaţiei. Consistenţa ei e asigurată însă
de interpreţii îndrăgostiţilor. Sylveta şi Percinet sunt caractere aparte; histrionismul lor
nu se bazează, ca în cele mai multe cazuri, pe disimulare, ci pe o sinceritate zăludă.
Abordarea cuplului în această perspectivă de către Irina Drăgănescu şi Vlad Udrescu,
permite o binevenită punere pe făgaş corect a discuţiilor despre relaţia dintre arta
scenică şi şarlatanie (căci mass-media manifestă mult prea insistent, în ultimul timp,
tendinţa de a le identifica). Jocul inteligent al tinerilor care joacă tineri prilejuieşte
reflexii legate de valoarea ficţiunii în realitatea cotidiană şi conferă însemnătate sporită
spectacolului. Performanţa notabilă a acestuia este coabitarea valorii cu amuzamentul.
La ea contribuie, pe lângă cei amintiţi, George Albert Costea, care încarnează un
scrimer elegant, mai în largul său când pune masca seducătorului Don Juan decât când
are de re-dat fanfaronadele lui d'Artagnan.

50
research
Decorul este simplu – după buget – şi strict funcţional. Scenografa, Georgiana
Savuţa, s-a preocupat mai mult de costume şi a reuşit să creeze, cu ajutorul lor, seninul
pe care Rostand şi-l dorea pentru piesa lui.
Spectacolul „Romanţioşii”, important, este recomandat de premiile luate de
regizor şi actriţa principală – şi, mai ales, de buna dispoziţie ce leagă actorii de public.

Irina Drăgănescu şi Vlad Udrescu în „ROMAŢIOŞII".


Reegia: ALEXANDRU MĂZGĂREAN

51
research
Bibliografie:
1. Cojar, Ion, O poetică a artei actorului, Bucureşti 1996, Editura Unitext
2. Foarţă, Şerban, Clovni, în Opera somnia, Iaşi, 2000, Editura Polirom
3. Llosa, Mario Vargas, Adevărul minciunilor, traducerea Luminiţa Voina-Răuţ,
Bucureşti 1999, Editura Allfa
4. Noica, Constantin, Exactitate şi adevăr, în Cartea interferenţelor, Bucureşti 1985,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică
5. Sebastian, Mihail, Farsa, gen superior de artă, în Întâlniri cu teatrul, Bucureşti 1969
6. Stanislavski, K.S., Munca actorului cu sine însuşi”, ESPLA, Bucureşti 1955

Ion Mircioagă a absolvit Facultatea de Teatru în 1995, clasa Alexa Visarion. În 2006 a primit
titlul de Doctor, specialitatea Teatru, sub conducerea prof. univ. dr. Mihaela Tonitza-Iordache.
A montat piese româneşti („O noapte furtunoasă”, „Steaua fără nume” etc.) şi străine („Romeo
şi Julieta”, „Kathie şi hipopotamul” etc.), de autori clasici (Molière) şi contemporani (Tankred
Dorst). A publicat în reviste tipărite şi online, a lucrat în televiziune, susţine cursuri de regie,
light-design şi analiza textului dramatic la UNATC, Universitatea Naţională de Arte
Bucureşti, Universitatea de Arte „George Enescu” Iaşi. A studiat şi ingineria chimică.

52
research

Decebal Marin

INTELIGENŢA EMOŢIONALĂ ÎN PEDAGOGIA TEATRALĂ

Synopsis: What exactly is emotional intelligence and what does


it have to do with us artists? Does the current educational
system destroys creativity? How can drama, as a syncretic art,
contribute to a better flexibility and training of the young
person in the changing process of the current economy? These
are a few of the exciting questions that the following article
wishes to answer.
Keywords: IQ/EQ, creativity, personality development, general
education, drama pedagogy.

O nouă vedetă îşi face din ce în ce mai mult simţită prezenţa în numeroase
domenii ale vieţii sociale: în educaţie, psihologie, resurse umane, management,
creativitate, artă şi, mai ales, în procesul extraordinar de fascinant al dezvoltării fiinţei
umane. Este vorba de inteligenţa emoţională care este răspunzătoare într-o proporţie
covârşitoare de succesul şi reuşita noastră.
Ce este inteligenţa emoţională, la ce ajută explorarea acesteia, ce pondere are în
dezvoltarea personalităţii umane şi care este aplicabilitatea ei în domeniul artei în
general şi al artei teatrale în special – iată câteva din punctele pe care intenţionăm să le
atingem în această lucrare.
Prima formulare a conceptului de inteligenţă emoţională a fost făcută de John
Mayer şi Peter Salovey prin anii ’90 într-un jurnal academic cu tiraj modest. Dar Daniel
Goleman, pe atunci ziarist pe teme ştiinţifice la The New York Times, intuind vasta
perspectivă pe care acest nou concept îl aduce, are meritul de a-l populariza şi a-l face
cunoscut publicului larg. Termenul de inteligenţă emoţională sintetizează o gamă largă
de descoperiri ştiinţifice, reunind domenii de cercetare diferite, de la studiul
neurologiei sentimentelor (afectelor) la educaţia socială. Până la aparţia conceptului de
inteligenţă emoţională (al cărui indice se notează cu EQ – emotional quoetient), IQ-ul
(reprezentând indicele inteligenţei de tip cartezian – intelligent quoetient) era privit ca
standardul de definire a excelenţei. În prezent, s-a demonstrat că în ciuda a ceea ce s-a

53
research
crezut vreme de multi ani, IQ are o pondere de doar 20% din totalitatea factorilor care
determină reuşita în viaţă. Prin apariţia inteligenţei emoţionale (EQ-ului) şi a domeniului
pe care îl desemnează, s-a putut răspunde la întrebarea de ce persoane cu un IQ ridicat
nu au întotdeauna succes în viaţă, nu au relaţii armonioase cu cei din jur şi nici cu ei
înşişi, în timp ce alţii care au un IQ modest reuşesc. De aici rezultă importanţa studierii
şi dezvoltării EQ-ului, ca factor extrem de important în dezvoltarea personalităţii
umane, în cultură, educaţie socială, creativitate şi artă.
Întreaga moştenire culturală a umanităţii oglindeşte natura duală a fiinţei
umane aflată într-un continuu conflict cu ea însăşi, supusă în permanenţă dualităţii
minte-suflet; raţiune-sentiment; inteligenţă-emoţie. Deşi conceptul de inteligenţă
emoţională nu abordează un domeniu nou, este valoros prin perspectiva ştiinţifică pe
care o deschide asupra unor dimensiuni inerioare mai profunde şi din ce în ce mai
necesare ale universului uman. Din păcate, în epoca în care trăim, latura emoţională a
fiinţei umane este fie total neglijată, fie studiată mai mult pentru a fi speculată sau
manipulată. Putem afirma, fără teama de a greşi, că actuala criză a umanităţii se
datorează în primul rând anihilării laturii sale emoţionale. Omul interior a fost sufocat
de omul exterior, devenind victima propriului său sistem, un bun de consum sau o
marfă. Educaţia şi învăţământul actual sunt de asemenea supuse „necesităţilor pieţei”
reduse la instrucţie şi la un proces formal, rigid şi de multe ori anost, învăţarea
devenind şi ea un bun manufacturat.
Lider vizionar în domeniul educaţiei şi creativităţii, Sir Ken Robinson, în
momentul de faţă una dintre cele mai credibile voci în domeniu, susţine ca şcoala cu
sistemul ei actual omoară creativitatea având ca unic ţel obţinerea unui cetăţean
standard perfect integrat în societatea de consum. Autor principal al studiului „The
Arts in Schools: Principles, Practice and Provision” care a devenit din 1982 textul de bază
în predarea artelor şi a educaţiei din Marea Britanie – şi apoi în întreaga lume,
subliniază modul în care sistemele de învăţământ depun eforturi imense să
pregătească practic tinerii pentru a deveni angajaţi competenţi care se încadrează şi
se supun sistemului, decât ca pe nişte gânditori originali, care îşi pot pune în valoare
creativitatea şi puterea inovativă. În această civilizaţie aflată într-o dinamică
continuă, într-o lume în care atitudinea faţă de relaţiile sociale, faţă de muncă, faţă de
angajaţi se schimbă cu o viteză fantastică, este o atitudine lipsită de luciditate şi
responsabilitate, susţine Robinson, ca învăţământul să continue să educe tinerii într-
un mod rigid şi să îi pregătească atât de specific corespunzător doar unei anumite
profesii. Faptul că în şcoli materiile care sunt considerate cele mai importante sunt
matematica, fizica şi literatura, iar dansul sau arta dramatică sunt aproape neglijate –
deşi omul este în egală măsură atât minte cât şi trup – duce la stimularea

54
research
preponderentă a unei gândiri logice şi analitice, caracteristice activării emisferei
stângi a creierului şi a inteligenţei academice, şi lasă nedezvoltate abilităţile legate de
creativitate şi mişcare, care ţin de emisfera dreaptă a creierului, respectiv de
inteligenţa emoţională, cum evidenţiază importante studii recente în domeniu.
Este de aşteptat practic ca societatea de astăzi să nu obţină rezultate remarcabile din
moment ce civilizaţia occidentală subevaluează sau de cele mai multe ori ignoră
creativitatea şi educaţia emoţională, neţinând cont de abilităţile şi talentele specifice
copiilor. În calitatea sa de expert în creativitate, Ken Robinson propune o regândire a
sistemului de învăţământ care să stimuleze creativitatea şi să permită dezvoltarea la
cei mici a cât mai multor tipuri de inteligenţă prin intermediul artelor, care
interacţionând constituie caracterul individului în formare.
Howard Gardner, psiholog care activează în domeniul psihologiei stadiale, a
descoperit şi enunţat în cartea sa „Frames of Mind: The Theory of Multiple Intelligences”
(1993), teoria inteligenţelor multiple insistând asupra faptului că inteligenţa nu
trebuie concepută ca un construct unidimensional, ci ca o serie de şapte inteligenţe
independente. Această perspectivă permite individului să „manifeste transformările
şi modificările percepţiilor individuale” şi să „recreeze aspecte ale propriilor
experienţe.” Cele şapte tipuri de inteligenţă originale la care Gardner a mai adăugat
ulterior una sunt:

Inteligenţa verbal-lingvistică – aceasta reprezintă capacitatea de a folosi eficient


cuvintele, fie în registrul oral, ca moderator TV, actor, orator, politician, povestitor,
fie în registrul scris, ca jurnalist, dramaturg, poet, editor. Un individ cu tipul acesta
de inteligenţă va agrea în mod deosebit să citească, să scrie, să povestească, să facă
jocuri de cuvinte, să recite o poezie sau să interpreteze un personaj.
Inteligenţa logico-matematică – aceasta include capacitatea de a utiliza raţionamente
inductive şi deductive, de a rezolva probleme abstracte, de a înţelege relaţiile
complexe dintre concepte, idei şi lucruri. Deprinderea de a emite raţionamente are
aplicabilitate în multe arii ale cunoaşterii şi include, de asemenea, capacitatea de
utiliza gândirea logică în ştiinţă, studii sociale, literatură etc.
Inteligenţa vizual-spaţială – această inteligenţă a imaginilor, tablourilor şi
obiectelor, cuprinde capacitatea de a percepe corect lumea înconjurătoare pe cale
vizuală, precum şi capacitatea de a recreea propriile experienţe vizuale. Acest tip de
inteligenţă începe să se dezvolte odată cu acutizarea percepţiilor senzorio-motorii.
Pictorul, sculptorul, arhitectul, grădinarul, cartograful, proiectantul, graficianul, cu
toţii transferă imagini mentale asupra unui obiect pe care îl crează ori îl
îmbunătăţesc. Indivizii cu inteligenţă spaţială au capacitatea de a percepe cu

55
research
deosebită acuitate culorile, liniile, formele, spaţiul, pot percepe relaţiile dintre aceste
elemente, pot organiza eficient spaţiul.
Inteligenţa corporal-kinestezică – inteligenţa la nivelul corpului şi al mâinilor ne
permite să controlăm şi să interpretăm mişcările corpului, să manevrăm obiecte, să
realizăm coordonarea (armonia) dintre trup şi spirit. Acest tip de inteligenţă nu se
regăseşte numai la sportivii de performanţă, ci poate fi întâlnit în mişcările fine ale
chirurgului care realizează o operaţie sau la un şofer sau pilot care conduce,
respectiv pilotează, cu eleganţă. Acest tip de inteligenţă include deprinderi fizice
speciale precum coordonarea, echilibrul, dexteritatea, forţa, flexibilitatea, viteza,
precum şi deprinderi la nivelul proprioceptorilor, la nivel tactil şi cutanat.
Inteligenţa muzical-ritmică – acest tip se conturează prin gradul de sensibilitate pe
care individul îl are la sunet şi prin capacitatea de a răspunde emoţional la acest tip
de stimuli. Pe măsură ce elevii îşi dezvoltă conştiinţa muzicală, îşi dezvoltă şi
fundamentele acestui tip de inteligenţă. Ei sunt capabili să creeze variaţiuni pornind
de la un inventar limitat de sunete, să cânte la un instrument, să compună etc.
Inteligenţa interpersonală – reprezintă abilitatea de a sesiza şi de a evalua cu
rapiditate stările, intenţiile, motivaţiile şi sentimentele celorlalţi. Aceasta include
sesizarea expresiei faciale, a inflexiunilor vocii, a gesturilor; include şi capacitatea de
a distinge între diferite tipuri de relaţii interpersonale şi capacitatea de a reacţiona
eficient la situaţiile respective.
Inteligenţa intrapersonală – presupune capacitatea de a avea o reprezentare de sine
corectă, de a recunoaşte calităţile şi punctele slabe, de a avea conştiinţa stărilor
interioare, a propriilor intenţii, motivaţii, de a-ţi cunoaşte temperamentul şi
dorinţele; de asemenea, capacitatea de autodisciplină, autoînţelegere şi autoevaluare.
Inteligenţa naturalistă este sesizabilă la copii, care învaţă cel mai bine prin contactul
direct cu natura. Pentru aceştia, cele mai potrivite lecţii sunt cele în aer liber. Acestor
elevi le place să alcătuiască proiecte la ştiinţe naturale, cum ar fi observarea păsărilor,
alcătuirea insectarelor, îngrijirea copacilor sau a animalelor. Aceştia preferă ecologia,
zoologia, botanica.

Prin ce sunt atât de importante aceste noi tipuri de inteligenţă pentru artă şi
creativitate?
Dacă analizăm cu atenţie aceste opt tipuri de inteligenţă vom constata că şase
dintre acestea sunt în foarte mare măsură dezvoltate în timpul procesului artistic, în
timpul asimilării artei dramatice. Inteligenţa verbală-lingvistică, inteligenţa corporal-
kinestezică, inteligenţa muzical-ritmică, inteligenţa interpersonală, inteligenţa
intrapersonală, inteligenţa naturalistă au ca substrat principal empatia, emoţia şi

56
research
intuiţia şi facilitează înţelegerea cât mai profundă a semnificaţiei cuvântului
(inteligenţa verbală-lingvistică); echilibrul dintre trup şi spirit, înţelegerea
armonizarea şi empatia fiinţei cu corpul şi membrele sale (inteligenţa corporal-
kinestezică); răspunsul emoţional la sunet, muzică şi ritmurile vieţii (inteligenţa
muzical-ritmică); empatia cu cei din jur (inteligenţa interpersonală); introspecţia şi
empatizarea cu propria fiinţă (inteligenţa intrapersonală) sau cu natura (inteligenţa
naturalistă) şi doar două dintre acestea lucrează preponderent cu noţiuni abstracte
(inteligenţa logico-matematică) şi imagini mentale (inteligenţa vizual-spaţială).
In realitate însă, toate aceste tipuri de inteligenţă sunt rezultatul a milioane de ani de
evoluţie în care creierul fiinţei umane s-a dezvoltat de la bază către vârf, de la partea
primitivă aflată în jurul vârfului măduvei spinării, până la neocortexul lui Homo
sapiens.
Ceea ce explică preponderenţa emoţională a tipurilor de inteligenţe
descoperite de Gardner este simplul fapt că centrii gândirii, aflaţi în neocortex –
scoarţa cerebrală – s-au dezvoltat ulterior pornind din centrii emoţionali. Zonele
emoţionale sunt întrepătrunse de miriade de circuite legate între ele care străbat
întreg neocortexul. Acest lucru le dă o foarte mare putere centrilor emoţionali, care
pot astfel să influenţeze funcţionarea restului creierului, inclusiv a gândirii.
„Emoţiile noastre – scrie Daniel Goleman – au o minte proprie, una care
susţine puncte de vedere, independent de mintea noastră raţională... Intelectul nu
poate funcţiona la capacitate maximă fără inteligenţa emoţională...” – şi, în
consecinţă, concluzionează: „Avem două creiere, două minţi şi două feluri de
inteligenţă – una raţională şi una emoţională.”
Vechii paradigme care idealiza raţiunea „eliberînd-o” de emoţie, i se opune o
alta, nouă, care ne îndeamnă să armonizăm şi mintea şi sufletul. Numeroase date
neurologice sugerează că există o multitudine de oportunităţi pentru formarea
obiceiurilor emoţionale ale copiilor şi adolescenţilor şi printre acestea, un loc foarte
important îl poate avea arta şi în special pedagogia teatrală.
Prin caracterul său sincretic teatrul reuneşte toate tipurile de inteligenţă
enumerate mai sus. În mod particular teatrul de păpuşi aflat prin definiţie la
confluenţa artelor plastice cu cele dramatice, poate avea, mai ales pentru primele
categorii de vârstă, o influenţă covârşitoare asupra inteligenţei şi imaginaţiei, a
creativităţii şi sensibilităţii tinerilor în formare. Jocurile specifice artei teatrale cum ar
fi cele de improvizaţie cu propriul corp sau cu obiecte, jocurile de ritm, de empatie,
de introspecţie imaginativă, de exteriorizare şi exprimare, de interpretare, precum şi
cele în care copilul sau adolescentul creează prin păpuşă propriul personaj sau
propria lume, modelează circuitele emoţionale făcându-le mult mai flexibile şi

57
research
adaptabile fluctuaţiilor emoţionale. S-au făcut numeroase studii despre funcţia
emoţional-curativă a teatrului. Chiar la noi în ţară s-au derulat şi se mai derulează
astfel de proiecte în care sunt implicaţi studenţi, actuali sau foşti, ai secţiei de păpuşi
şi marionete a UNATC.
În consecinţă, cursurile de teatru la toate nivelele de învăţământ (preşcolar,
gimnaziu, liceu) devin extrem de benefice pentru sistemul educaţional, impunând
totodată şi necesitatea formării sau perfecţionării unui personal didactic de
specialitate după criteriile necesităţilor mai sus enumerate.
Structurarea unei programe analitice care să îmbrace în forme accesibile
studii aprofundate ale celor opt tipuri de inteligenţă enumerate mai sus şi ale
modalităţilor lor de dezvoltare, s-ar impune ca o necesitate a coerenţei sistemului
teatral şi a educaţiei complete, direcţionată spre amplificarea creativităţii tineretului
nostru. Bineînţeles că aceasta ar putea constitui un obiectiv educativ naţional, cu
efecte extraordinar de benefice pe termen mediu şi lung.

Bibliografie:
1. Goleman Daniel, Inteligenţa emoţională, Ed. Curtea veche, Bucureşti, 2007
2. Gardner, Howard, Frames of Mind: The Theory of Multiple Intelligences, New
York, 1983
3. Gardner, Howard, Multiple Intelligences: The Theory In Practice, New York 1993
4. Sir Ken Robinson, The Arts in Schools: Principles, Practice and Provision, the
report of a national inquiry, 1982, Calouste Gulbenkian Foundation
5. Roco Mihaela, Creativitate şi inteligenţă emoţională, Polirom, Iaşi, 2004

Decebal Marin este lector univ. dr. al Catedrei de Păpuşi şi Marinete din cadrul UNATC;
actor mânuitor de păpuşi la Teatrul Ţăndărică până în anul 2003, continuându-şi apoi
activitatea ca regizor, scenarist şi realizator al mecanismelor păpuşilor în diverse spectacole ale
Teatrului Ţăndărică („Punguţa cu doi bani”), ale Teatrului „Puck” din Cluj („Albă ca
zăpada”) şi ale studenţilor UNATC („Visul unei nopţi de vară”, „Ţara lui Guffi”). Titlul
lucrării sale de doctorat este „Sacru şi profan în artele spectacolului”.

58
interview

Adriana Marina Popovici


– 40 de ani de pedagogie
teatralã

Interviu înregistrat de Adelaida Zamfira

59
interview

60
interview

Ada: Dacă ar fi să ne întoarcem în timp, ce ne-aţi spune despre adolescenta Adriana Popovici?

A.P: Ai să te miri, dar mi-e mai aproape acea perioadă decât miezul vieţii, ca să zic aşa.
Mi-e mai uşor să descifrez lucrurile ţinând de adolescenţă, de studenţie, de începutul
carierei, decât cei 20 de ani sau câţi au fost de la absolvire până la revoluţie şi chiar
ceilalţi 20 de atunci încoace.
Adolescenta Adriana Popovici trăia în plan paralel cu viaţa, citea enorm, trăia
într-o existenţă fantasmată pe marginea lecturilor, cu accidentale, evenimenţiale
contacte cu viaţa reală, care semănau cu un fel de „atacuri armate”, dintre care unele
pot fi socotite „teatrale”. Mă văd şi acum printe tufele de trandafiri din curticica din
faţa casei, recitând în faţa câtorva vecini „El Zorab”! Cred că aveam 6-7 ani, nu mai
mult. Ştiam să citesc de la 5 ani şi tot ce-mi plăcea învăţam pe dinafară. Pe la 13-14 ani –
tata ducându-mă la teatru, la concerte, la … dar mă rog, despre teatru vorbim – am
descoperit că asta mă interesează foarte tare şi e mult mai plăcută proiecţia în
fantasmarea pe care o produceau artiştii de pe scenă decât cea pe cont propriu şi
lucrurile au luat un caracter ceva mai coerent. Am avut o perioadă, de prin clasa a-VIII-
a până la sfârşitul liceului, în care, târând după mine familie, prieteni, colegi, de 3-4 ori
pe săptămână eram la teatru. Aş fi fost şi mai des, dacă s-ar fi putut. Vedeam
spectacolele care îmi plăceau de nenumărate ori. Nu ştiu să-ţi spun de câte ori am
văzut „Vlaicu-Vodă”, cu Vraca … de pildă, sau „Orfeu în infern”, cu Irina Răchiţeanu.
Îmi dublam existenţa până la a o anula. Cam asta făcea adolescenta Adriana Popovici.
Ada: Tatăl dumneavoastră a fost directorul Bibliotecii Academiei. Lecturile dumneavoastră au
fost influenţate de el?
A.P: Lecturile mele au fost înlesnite de el. În perioada stalinistă, de exemplu, care a
cuprins toată copilăria mea, sigur că citeam toate cărţile pentru copii si adolescenţi care
se publicau („Povestea unui om adevărat”, „Vasioc Trubaciov şi tovarăşii săi”, „Tânăra
gardă”, etc., etc.), dar eu aveam între timp şi toate lecturile cuviincioase pentru fiecare
vârstă, începând cu Jules Verne, cu Dumas şi aşa mai departe. Da, tata a contribuit
foarte tare şi a avut marele merit de a nu-mi impune sau interzice ceva. Cu un singur
lucru n-a fost de acord: să dau examen „la teatru”. Doar mama m-a sprijinit
necondiţionat. Tata spunea: „Tu eşti făcută să fii profesoară”. Se pare că a avut
dreptate, dar am ajuns la vorba lui, iată, pe calea mea. De altfel, când am venit în şcoală
am crezut că e o soluţie provizorie. Dar cum „doar provizoratul durează”, m-am
îndrăgostit de pedagogie şi am rămas.
Ada: Vă aduceţi aminte de examenul de admitere la IATC?

61
interview
A.P: Mi-aduc aminte foarte bine pentru că l-am dat de 3 ori până să intru. Sigur că
prima oară când l-am dat eram total speriată de împrejurare şi evident nu eram cu
adevărat pregătită, deşi mă pregătisem, aşa cum m-am pregătit în toată perioada
respectivă, cu doamna Sanda Manu căreia îi datorez eu „descifrarea negurei
începutului”, cum spune Diderot. Eram însă total necoaptă. Erau sute de candidaţi şi
eu mai aveam un handicap. Era perioada „dosarelor de bursă”, iar noi cei care eram
copii de intelectuali sau „alte categorii” nu intram în structura care interesa partidul şi
guvernul, nu aveam „dosar de bursă”, constituiam o categorie separată, care se lupta
pe 25% din locuri. Am parcurs de fiecare dată tot examenul, dar n-am intrat,
coincidenţă sau nu, decât în anul în care s-au desfiinţat dosarele de bursă, adică în
1962, când eram toţi egali şi concuram pe numărul total de locuri. Întâmplarea a făcut
ca în acelaşi an să se introducă şi improvizaţia pentru prima dată ca probă de admitere,
despre care nimeni nu ştia nimic.
Ada: Cine era în comisie?
A.P.: Preşedintele comisiei era maestrul Ion Finteşteanu. Eu am prins încă marii
profesori ai şcolii: Ion Finteşteanu, Alexandru Finţi, Ion Şahighian … Renunţaseră la
şcoală cu puţin timp înainte Aura Buzescu, Dina Cocea, Irina Răchiţeanu … Rămăsese
doamna Beate Fredanov şi, o vreme, domnul Mony Ghelerter. Deci am prins marii
profesori, fie profesând, fie ca legende încă vii. Mi-aduc aminte foarte bine clasa Irinei
Răchiţeanu. Foştii ei studenţi erau în anul III, cred, când eram eu în anul I. Şi regretam
enorm că n-am prins-o şi eu în şcoală. În schimb mi-a fost profesor fostul ei asistent,
George Carabin, asistenţi mi-au fost Adrian Georgescu, Rodica Tapalagă, preparator
Marin Moraru (într-o primă trecere a lui, scurtă, prin şcoală), iar de la mijlocul anului
doi până la sfârşitul studenţiei – George Rafael lector, de la care am învăţat multe.
Când am terminat, până m-am întors de la Piatra Neamţ se schimbase deja garda,
adică deja conduceau clase Octavian Cotescu, Sanda Manu, Dem Rădulescu ... Cotescu
fusese asistentul doamnei Fredanov, Sanda Manu a lui Finteşteanu, Dem Rădulescu
lucrase cu George Dem Loghin, rectorul care a făcut şcoala noastră modernă.
Frumuseţea este că şi atunci, ca şi acum, profesori erau foştii studenţi sau foştii
asistenţi ai marilor profesori care dispăreau din viaţa concretă a şcolii. A existat o
continuitate permanentă, chiar dacă uneori zdruncinată pentru anumite perioade de
rupturi mai bruşte, cum s-a întamplat în anii 1990-2000 când, într-adevăr, au ieşit din
şcoală într-un interval foarte scurt profesori importanţi: doamna Olga Tudorache,
domnul Cotescu, domnul Dem Rădulescu, şi iată, acum şi domnul profesor Cojar ...
Dar actualii profesori le-au fost studenţi, tradiţia şcolii continuă. O ţesem clipă de clipă,
chiar dacă nu suntem conştienţi de asta, chiar dacă uneori „ne prinde păcatu’” şi ne
închipuim pentru o vreme că lumea începe cu noi ...

62
interview
Ada: Cu ce rol aţi absolvit? Ştiu că la clasa dumneavoastră au fost trei spectacole.
A.P.: În 1966 fiecare clasă a avut 2-3 spectacole. Noi eram trei clase de limbă română şi
o clasă de limbă germană. Deci eram mulţi. Nu ştiu cum Dumnezeu reuşea Studioul
Casandra, dar fiecare clasă avea cel puţin 2 spectacole, dacă nu 3. Noi am avut
într-adevăr „Vară şi fum” de T. Williams, pus în scenă de profesorul meu, în care am
avut rolul Almei Winemiller (şi primul meu succes), „Jocul de-a vacanţa” de Mihail
Sebastian pus de George Rafael în care făceam Madam Vintilă şi „Ondine” de Jean
Giraudoux pus tot de George Rafael în care jucam Bătrâna Pescăreasă. În ce priveşte
„Vară şi fum”, trebuie să-ţi spun că, dacă e să trag o concluzie pe pielea mea, este că e o
şansă să ai un rol foarte bun şi consistent la absolvire, dar acest noroc se răzbună, în
sensul că în doi ani de Piatra Neamţ, cât mi-am făcut stagiul, nu m-am întâlnit cu un
lucru de asemenea substanţă şi densitate ca cel din Casandra, deşi am jucat mult şi
roluri importante, cum a fost Isolda din „Tristan şi Isolda”, de Jean de Beer, pusă în
scenă de Dinu Cernescu. Dar, într-un fel, am tânjit continuu după ceea ce lăsasem în
urmă.

Teatrul Tineretului Piatra Neamţ – „Tristan şi Isolda”


Regia: Dinu Cernescu

63
interview

Ada: După ce aţi terminat facultatea aţi plecat imediat la Piatra Neamţ?
A.P.: Imediat, desigur. Eram obligaţi să mergem la locul pe care îl primeam prin
repartiţie guvernamentală. Nu puteai pleca de-acolo pentru că ai fi fost pus să plăteşti
şcolarizarea şi n-ai mai fi avut dreptul să te prezinţi la concursuri în altă parte, deci cu
atât mai puţin în Bucureşti, acesta fiind practic un oraş închis. Concursurile la teatre
erau foarte rare şi în nici un caz nu se intra direct din şcoală. Am absolvit prima dintre
fete, ceea ce mi-a dat posibilitatea să aleg ce vreau şi fireşte am ales Piatra Neamţ, care
era atunci teatrul cel mai viu din ţară.
Ada: Şi acolo a avut loc întâlnirea cu David Esrig?
A.P.: Nu, acolo a avut loc întâlnirea cu domnul Cojar, pe care, bineînţeles, îl cunoşteam
din şcoală, dar nu lucrasem cu domnia sa. A pus în scenă piesa lui Alecu Popovici
„Afară-i vopsit gardu`, înăuntru-i leopardu`” în care jucam cu măşti şi cu care s-a mers
la Nürnberg în Festivalul Teatrelor pentru Copii. Să ieşi în Germania Federală atunci
era un mare eveniment şi noi eram foarte mândri de această întâmplare.
Înainte de Piatra Neamţ însă, un eveniment foarte important l-a constituit
pentru mine colaborarea cu Andrei Şerban, la clasa de regie unde am făcut Madame
Ubu în „Ubu rege” de A. Jarry (în traducerea lui Romulus Vulpescu) cu care Andrei,
student la clasa domnului Penciulescu, şi-a dat examenul prin care a „explodat” ca
tânăr regizor talentat si a atras atenţia presei …
Ada: Când a avut loc întâlnirea cu David Esrig?
A.P.: După Piatra Neamţ, dar lasă-mă să-ţi mai spun ceva despre Piatra. Teatrul avea 4
sau 5 actori de vârstă matură, restul erau foarte tineri, veniţi de pe băncile şcolii,
îndeobşte dintre cei care terminau cu medie foarte mare, deci puteau să aleagă unde
vor să meargă. Te duceai acolo şi te întâlneai cu colegii de facultate. Era un regim pe
care l-aş echivala azi cu ceea ce ar trebui să fie masterul de actorie. Adică lucrai
aproape ca într-un cantonament sportiv continuu, într-o practică teatrală foarte vie,
foarte intensă. Piatra Neamţ nu avea decât un singur regizor angajat, în rest se lucra cu
regizori aduşi din Bucureşti, de obicei dintre cei de mare succes. Aveai ocazia să lucrezi
cu regizori diverşi, cu personalităţi puternice, în „chei” diferite – era o şcoală
extraordinară. Iar premierele erau adevărate sărbători; autobuzul teatrului aducea
oameni de teatru, presă din Bucureşti, se făceau turnee ... Dacă erai la Piatra te
cunoştea toată ţara.

64
interview

Teatrul Tineretului Piatra Neamţ – Afară-i vosit gardu`, înăuntru-i leopardu`


Regia: Ion Cojar

Ada: Credeţi că este o pierdere pentru absolvenţii de acum că nu mai există stagiu?
A.P.: Când mă gândesc la toate soluţiile acestea improvizate şi întâmplătoare pe care le
găsesc absolvenţii pentru a ajunge să profeseze, mă surprind regretând repartiţia
guvernamentală ... Era un sistem foarte bine organizat. Noi toţi o resimţeam atunci ca
pe o formă de oprimare, de limitare a libertăţii, dar ea asigura primii doi-trei ani de
profesie într-un teatru profesionist care era obligat, dacă te-a luat, să-ţi acorde şansa
rolului de debut. Strict din acest punct de vedere e o pierdere. Dacă, însă, o privim în
context, lucrurile se schimbă.
… Ai întrebat de Esrig.
Ada: Da.
A.P. : La întoarcerea de la Piatra Neamţ, printre schimbările găsite în şcoală, şocante au
fost cele de la Regie, unde funcţiona un mod de organizare diferit de cel cunoscut la
Actorie. Anul I se făcea cu Mihai Dimiu, iar anii următori, doi, trei şi patru se făceau în
două ateliere conduse de Radu Penciulescu şi David Esrig. Pe domnul Penciulescu,
care era atunci Directorul Direcţiei Teatrelor, Directorul Teatrului Mic şi şeful Catedrei
de Regie, îl cunoşteam din timpul studenţiei când lucrasem la Andrei Şerban. Pe Esrig

65
interview
l-am cunoscut abia acum şi ştiu că m-a şocat când l-am văzut prima dată şi am spus că
arată precum spiritul spectacolelor lui, a căror admiratoare eram şi eu, ca toată lumea.
Se juca atunci „Troilus şi Cresida”, „Umbra”, „Nepotul lui Rameau”… Mi-a propus să
joc la Constanţa, într-un spectacol la care tocmai lucra: trilogia „Patima pentru
vilegiatură” a lui Carlo Goldoni şi al doilea semestru al primului meu an de pedagogie
am făcut naveta la Constanţa împreună cu el, cu Popescu Udrişte care a semnat
scenografia, cu Nicoleta Toia care-i făcea asistenţă de regie şi cu Petrică Lupu care era
student în anul IV şi, ca şi mine, juca. A fost o experienţă extraordinară, cu totul ieşită
din comun. Esrig împărţise trilogia în două seri consecutive, cu „va urma”. Publicul
cumpăra bilete pentru ambele seri. Exact cum făcea Tocilescu mai târziu cu „Tartuffe”
şi „Cabala bigoţilor”. Între timp îi urmăream şi cursurile, la rând cu studenţii lui, la
care şi jucam. De la Esrig am învăţat ce înseamnă teatrul. Ani de zile în continuare îmi
puneam întrebarea dacă eu pot învăţa studenţii mei cât m-a învăţat el pe mine …
Ada: Şi totuşi, când aţi început de fapt să vă ocupaţi de pedagogie?
A.P.: Chiar când m-am întors în facultate, după terminarea stagiului, la 1 octombrie
1968, ca preparator la catedra de vorbire. Catedra de vorbire era atunci uriaşă,
organizată pe un număr mare de discipline, condusă de o foarte bună profesoară –
doamna Sandina Stan –un om grozav, pe care am iubit-o cât timp a trăit ca pe a doua
mamă a mea. Pe vremea aceea, un student făcea în acelaşi timp dicţiune, impostaţie,
canto şi disciplina la care am venit eu şi care se chema „Expresia artistică a
cuvântului”, la care se lucrau versuri, monoloage, prin urmare toată partea de actorie
axată în principal pe cuvânt. Examenele erau într-un fel analoage examenelor de
actorie. Un student lucra cu atâţia profesori câte discipline existau (şi la „Mişcare”, de
altfel, era tot aşa). Am lucrat până în 1975 la această disciplină, la diverse clase de
actorie, după care domnul Cotescu, care era şeful Catedrei de Arta Actorului şi apoi
Rector, m-a invitat la catedra de actorie ca să colaborez cu Marin Moraru, venit din nou
atunci în şcoală. (Data trecută când îl avusesem eu preparator stătuse numai un
semestru sau un an). O vreme am continuat să lucrez în paralel şi la vorbire şi la actorie
până mi-am terminat seria cu care lucram la vorbire. Prima serie cu care am început eu
să practic propiu-zis pedagogia artei actorului împreună cu Marin, a fost seria cu
Marcel Iureş, Mirela Gorea, Mariana Buruiană ... După aceea, la următoarea serie, cea
cu Ana Ciontea, Marian Râlea, etc. Marin n-a mai rezistat decât doi ani, spunând că
pedagogia nu-i face bine, că-l obligă să conştientizeze prea tare procesul de creaţie şi
nici nu-i place să repete o experienţă. A fost păcat. Avea har pedagogic. Dar el rămâne
în primul rând actor. Un mare actor. Şi un om fermecător. A preluat clasa Ion Cojar şi
din acel moment am colaborat cu Cojar de mai multe ori de-a lungul celor 40 de ani de
pedagogie în şcoală pe care-i împlinesc. Desfăşurată, în mai multe etape, colaborarea

66
interview
asta a capătat o tentă de continuitate prin faptul că era şi şeful catedrei de actorie,
marcând astfel întreaga catedră cu personalitatea sa şi propria-i metodă despre care ne
stă mărturie cartea sa şi pe care sigur că am putut s-o înţeleg mult mai bine decât mulţi
dintre colegii mei lucrând cu el perioade lungi, la serii diferite de studenţi de-a lungul
multor ani. Sub mâna şi sub privirea lui atentă m-am format ca pedagog. E un mare
profesor căruia şcoala şi teatrul românesc îi datorează mult.
Ada: Lucrând cu serii diferite de studenţi, ca pedagog vă modificaţi în funcţie de aceştia?
A.P.: Sigur că te modifici, pentru că nu poţi lucra ca pedagog al artei actorului în
funcţie de teoria pe care ai învăţat-o sau pe care ţi-ai fixat-o. Este imposibil. Lucrezi în
funcţie de omul viu pe care-l ai în faţa ta. Te modelezi şi tu, te schimbi. Te formezi.
Ada: Este o mare diferenţă între generaţiile trecute şi cele de azi?
A.P.: Este o mare diferenţă între generaţii, dar este o foarte mare diferenţă între noi şi
noi. Eu cea de azi sînt alta faţă de cea de ieri. Şi pedagogia este alta. Pornită iniţial ca un
fel apendice al artei actorului, eventual „a regizorului”, care, dacă avea timp şi vocaţie,
se dedica, în afara teatrului, şi formării viitorilor actori. În şcoala tradiţională şi la marii
maeştri, nu se putea vorbi de o metodă general valabilă, ci exista personalitatea
copleşitoare a profesorului care-şi croia propria metodă după chipul şi asemănarea sa.
Sigur că începând din 1956 când s-a tradus Stanislavski, impus bineînţeles şi de
condiţia politică, toţi pedagogii de teatru se chinuiau să-i descifreze „Sistemul”. Am
prins perioada în care era „citit” în fel şi chip. De exemplu, în anul I de facultate la
Improvizaţie, care se introdusese şi ca materie de studiu, noi făceam un fel de scenariu,
adică ne scriam o scenă, pur şi simplu dramaturgie, pe care o repetam temeinic şi ăla
era examenul de improvizaţie. Se mai practica încă faimoasa metodă „Fă ca mine” –
adică unii dintre marii actori ar fi trebuit legaţi, dacă s-ar fi putut, cu lanţul de piciorul
catedrei ca să nu sară să arate şi să soluţioneze în locul studentului. Modernizarea s-a
petrecut treptat, cu efort, cu chin din partea tuturor şi i se datorează în mare măsură
profesorului Cojar şi perioadei lui de conducere a catedrei. Pe pământul realismului
românesc, Stanislavski a prins foarte bine şi a germinat. Deci pe structura dată de
gândirea stanislavskiană, în momentul în care a fost adoptată, a fost inserată informaţia
culturală care ne parvenea totuşi, chiar dacă pe căi destul de oculte. De exemplu, foarte
devreme, de prin anii ’70, la noi s-a tradus pentru uzul intern al şcolii Viola Spolin.
Anii ’60-’70 au marcat deschiderea. Au pătruns multe, Şcoala americană, Grotowski …
Pot să spun că eu personal am învăţat pedagogia practicând-o alături de
profesorii mari cu care am lucrat, începând cu domnul Cojar şi continuând cu doamna
Tudorache, cu domnul Dem Rădulescu … Am învăţat pe măsură ce şcoala s-a
modernizat. N-a fost o muncă individuală, separată, originală. Poate că prin anumite

67
interview
zone există o notă de originalitate în modul meu de a practica pedagogia, dar ea este
creată odată cu şcoala şi în acelaşi timp în dialog continuu cu profesorul Cojar.
Ada: Oricum, dacă a venit vorba de originalitate, există o tehnică, mai precis o „psiho-tehnică”,
care vă aparţine exclusiv şi care constituie una dintre contribuţiile dumneavoastră esenţiale la
pedagogia teatrală – „metoda dicteului”.
A.P.: Adevărat. Este un anumit mod de a porni studiul mai puţin de la munca de grup,
care obligatoriu se face cu orice colectiv de începători, cât de la munca cu sine însuşi a
viitorului actor, care mi se pare fundamentală procesului creativ.

Teatrul Tineretului Piatra Neamţ

68
interview

Ada: Cursul de „Analiza procesului scenic”, pe care multe generaţii au avut şansa să-l facă,
când s-a constituit?
A.P.: La revoluţie. Gândul exista mai demult şi era evidentă necesitatea de a discuta
teoretic, o necesitate a studentului şi a pedagogului, fără de care nu era posibil un
dialog creator fructuos şi real cu studentul. O necesitate pe care o resimţeam de multă
vreme, dar ea a devenit imperioasă în momentul când, după revoluţie, s-a mărit
numărul de locuri foarte tare şi nu mai aveai timp să discuţi în grupul mare de studenţi
cu fiecare în parte, să desfaci problematica ridicată de materialul de lucru în aşa fel
încât procesul să devină conştient funcţional. Trebuia conceput un curs teoretic pe care
n-am ştiut la început cum să-l intitulez. Domnul Cojar, şeful de catedră, mi-a intitulat
cursul aşa, iar eu l-am predat şi l-am completat de-a lungul anilor.
Ada: Insist să ne întorcem la dicteu. Rezultatele acestui mod de lucru sunt fascinante prin
profunzimea pe care o aduc în munca studentului şi, treptat, chiar în structura sa umană ...
A.P.: Metoda dicteului se bazează, într-o lectură şi practicare pe cont propriu, pe
metoda asociaţiilor libere folosite în psihanaliză de Freud şi mai ales de Jung. Sigur că,
iniţial, când am început să lucrez aşa nici nu cred că eram conştientă că de acolo iau
lucrurile, dar în acelaşi timp sigur că de acolo le luam. Mă întâlnisem cu Freud de
foarte devreme, chiar în adolescenţă. Am dat peste el în biblioteca unor mătuşi. Lectura
mea era atunci destul de pasivă, dar undeva ceva a căzut adânc şi s-a trezit abia mai
târziu, stârnit de nevoile actoriei, de problemele practice ale lucrului cu studentul. Şi
am descoperit această cale pe care însă mi-e greu s-o numesc „metoda dicteului”,
pentru că eu personal o folosesc divers. „Dicteu” i-au zis colegii ... nu ştiu, m-am
pomenit că i se zice aşa.
Ada: În esenţă, este vorba de o metodă de analiză a sinelui, nu-i aşa?
A.P.: Este o tehnică mai întâi de toate de lucru cu sine, de provocare şi punere în
mişcare a psihicului, o condiţie de funcţionalitate şi asumare a procesualităţii şi, fireşte,
de asumare a situaţiei dramatice. O tehnică care vizează un scop foarte precis al
pedagogiei şi anume punerea studentului în condiţia de a lucra el cu sine însuşi şi de a
pune în funcţie propriul laborator intim de creaţie. Implicit, este o metodă de dialog.
De dialog posibil cu studentul în cunoştinţă de cauză. În momentul în care el este
capabil să se analizeze, atât pe sine, cât şi procesul pe care-l desfăşoară în repetiţii, în
lucru, în acel moment, tu, profesorul, ajungi doar să-l asişti şi el preia conducerea şi
controlul propriului său proces de lucru – şi mi se pare că ăsta e scopul principal al
pedagogiei.

69
interview
Nu am descoperit America. Am pus la îndemâna studentului un instrumentar
de lucru şi o metodă, adică un drum, o cale generoasă, cred eu, care îi permite să
integreze tot ce implică creaţia scenică.
Ada: Uneori la clase se vorbeşte de acelaşi lucru, dar denumirile utilizate sunt diferite.
A.P.: Da. Pentru că nu există un limbaj universal bine stabilit. Dacă am vrea să ne
exprimăm corect ar trebui totdeauna să delimităm critic şi să spunem: folosim
termenul cutare în accepţie stanislavskiană sau în accepţia Violei Spolin, dar pentru
asta ne trebuie cultură de specialitate solidă, iar vremurile sunt tare grăbite.
Ada: Şi atunci ar fi probabil necesar un ghid al studentului, nu credeţi?
A.P.: Nu ştiu. Ca ghidurile turistice? Dar studentul nu e un vizitator. Cunoaşterea n-o
vizitezi. Un ghid de orientare, poate. Şi poate mai degrabă pentru profesori ... Dar
drumul tot trebuie făcut şi pentru asta există atelierul de clasă, biblioteca, etc. Eu nu
cred în nici o formă de standardizare a procesului, decât dacă după aia îl aplică un
robot, nu un student, pentru că o calitate implicită a acestui tip de dialog este tocmai
„lectura” subiectivă şi transferul care se petrece între discipol şi maestru, ca să zic aşa.
Vorbim de un proces artistic care nu poate fi decât individualizat, chiar dacă vorbim de
metodă. Metoda este o cale, un drum, dar pe care mergem fiecare cu mijlocul de transport pe
care ni l-a dat Dumnezeu sau pe care am ştiut şi am fost apţi să ni-l creăm. Poţi să arăţi
direcţia, poţi să provoci nevoia de a merge, poţi s-o stimulezi, dar nu poţi să duci omul
în pas de marş. Nu în artă.
Ada: Cum aţi ajuns să fiţi conducător de doctorat?
A.P.: Foarte simplu. Cum am ajuns şi şefă de catedră. Adică mi-am dat doctoratul într-
o perioadă în care actorii nu-şi dădeau doctoratul. Deci nici pedagogii. Şi s-a întamplat
să apară legea care-l obliga şi pe pedagogul de teatru să se înscrie în categoria
universitarilor cu statutul de universitar în sensul normal al termenului, deci s-a impus
doctoratul. Şi pentru şefii de catedră. Mi-l dădusem, nici eu nu ştiam de ce, era destul
de greu să răspund când eram întrebată „ce ţi-a venit să-ţi dai doctoratul?”, dar am zis
că, întrucât eu tot citesc şi oricum mă străduiesc şi să fişez … de ce nu mi l-aş da? Era
un fel de pană la pălărie. Când a ieşit această lege nu exista altcineva în catedră cu
doctorat şi mi s-a spus de către doamna Sanda Manu care era în momentul acela şefa
catedrei: „Vezi că tu eşti viitoarea şefă de catedră”, iar doamna Ileana Berlogea, cel mai
bun şi mai înţelept om pe care l-am cunoscut şi care m-a onorat cu prietenia sa, mi-a
zis : „Cere repede conducere de doctorat, că n-ai să ai catedră”. Mie mi s-a părut foarte
curioasă ideea. Nu mi-ar fi trecut vreodată prin cap aşa ceva. De abia îmi dădusem
doctoratul. Dar ea mi-a explicat că, în curând, ieşind la pensie marii profesori ai şcolii,
va fi un gol de cadre didactice şi cei mai tineri trebuie să crească. Atunci am făcut

70
interview
cererea. Totul s-a petrecut aproape simultan. Am fost aleasă şefă de catedră, am primit
conducerea de doctorat şi iată că azi avem la actorie toate gradele universitare. De
altfel am avut ca doctoranzi actori şi pedagogi de la Galaţi, de la Sibiu, de la Constanţa,
de la Târgu Mureş ...

Recitalul personal “Eminescu” 1975

71
interview

Ada: Vă provoacă temele lor?


A.P.: Evident. Unele nu sunt foarte comode şi trebuie să mă pun temeinic pe studiu. Eu
nu sunt teoretician. În esenţă tot practician sunt, chiar dacă am o înclinaţie nativă şi
dobândită pentru studiul teoretic. Eu nu sunt teoretician, deci ceea ce un teoretician ar
face probabil uşor, eu nu fac la fel de uşor. Dar un om poate să înveţe şi, sincer
vorbind, am învăţat toată viaţa mea. De la profesorii cu care am lucrat, am făcut cursuri
postuniversitare de regie, mi-am dat doctoratul în teatrologie ... şi continui să învăţ. Îmi
creez cursuri noi cum e cel de „Elemente de psihanaliză”. Sau chiar cel de „Pedagogie”,
la care lucrez acum şi care mă determină să învăţ în continuare ...
Ada: Dacă aţi lua-o de la început, dacă vi s-ar oferi această ocazie, să trăiţi altă viaţă, aţi face
acelaşi lucru?
A.P.: Păi, dacă nu mi s-ar modifica personalitatea, probabil că aş face acelaşi lucru, deşi
o dorinţă mai mare decât a face teatru, mai veche decât a face teatru şi rămasă
neîmplinită, a fost să scriu. Şi chiar scriam bine.
Ada: Şi nu aţi continuat?
A.P.: Teatrul te acaparează total, indiferent dacă eşti pe scenă sau în pedagogie. Te
acaparează cu totul. Nu poţi să-l împarţi. Cel puţin eu cu structura mea nu pot.
Ada: ... Cu structura dumneavoastră de Geamănă. Consideraţi că are influenţă asupra
dumneavoastră?
A.P.: Se pare că are. Cel puţin avea. De la o vreme e tot mai puternic ascendentul.
Adică Fecioară. Am devenit mai pedantă, mai organizată.
Ada: Riguroasă …
A.P.: … Şi trebuie să închei o acţiune dacă am început-o. Dar ca tendinţă fundamentală,
ca pornire, deşi de 40 de ani stau neîntrerupt în această şcoală şi în pedagogia teatrală,
tendinţa fundamentală, mereu reprimată, a fost să fac mereu altceva. Îmi plac
începuturile. De aceea am învăţat tot ce se putea învăţa prin secţiile şcolii sau mi-am
creat diverse discipline. Cred că este şi motivul pentru care am renunţat de fapt la
actorie. Obligaţia de a relua acelaşi lucru în suita de spectacole, în aceeaşi formă, cu
toată improvizaţia implicită, pe mine mă obosea, mă plictisea. Sigur, e o lipsă a mea că
n-am găsit, că n-am ajuns eu până la ştiinţa asumată a creaţiei continue. Mie mi se pare
din totdeauna, şi nu filozofez pe margine, că a ajuta la declanşarea procesului creator
este mult mai greu şi mai interesant, mai captivant, o contribuţie mai substanţială decât
a face două, trei, zece roluri pe parcursul unei vieţi. Chiar dacă sunt nişte creaţii
importante. În timp ce a ajuta la izvorârea unor cariere potenţiale şi la declanşarea unor

72
interview
procese creatoare multiple şi diverse, a vedea cu ochii „naşterea”, a te implica în
producerea ei, e ceva mult mai bogat, mai generos, mai viu, mai hrănitor pentru
propria ta fiinţă.
Ada: Ce aţi recomanda unui pedagog la începutul carierei?
A.P.: Să nu se înşele asupra lui însuşi, să nu confunde autoritatea pe care ţi-o dă
condiţia de cadru didactic cu o formă de „realizare personală” şi să nu uite că pedagogia
înseamnă în primul rând atenţia, concentrarea, iubirea omului şi nu a profesiei, indiferent care
este ea. Poţi să-l iubeşti pe celălalt mai mult decât pe tine însuţi? Atunci ai o aptitudine
fundamentală pentru pedagogie. Nu? Du-te pe scenă şi iubeşte-te până mori.
Ada: Ce-aţi fi, dacă aţi fi … animal?
A.P.: A … ştiu ce-aş fi dacă aş fi animal. Mi-am dat răspunsul ăsta demult de tot, după
modelul lui Cantemir mi l-am găsit: o panteraţă.
Ada: O pante ... raţă? Din cauza dualităţii?
A.P.: Din cauza aparenţei de panteră şi a realităţii ... de animal domestic.
Ada: Într-adevăr, pentru cine vă cunoaşte mai bine, aşa e. Spuneţi-mi, sunteţi conducătoarea
unui proiect foarte important şi deja reprezentativ pentru UNATC – „Atelier” – „caiet de
studii, cercetări, experimente” al Catedrei de Arta actorului. Cum a apărut ideea acestui proiect
care a debutat în 2001 ca publicaţie a practicienilor şi reprezintă punctul de vedere teoretic al
celor care profeseză totodată arta actorului şi pedagogia specialităţii?
A.P.: În momentul în care am ajuns şefă de catedră şi conducător de doctorat şi am
început să „prezidez” interminabilele discuţii metodologice din catedră şi în acelaşi
timp să strâng materiale, referate ş.a.m.d ... am văzut că este efectiv păcat ca aceste
materiale să se uite, să se piardă şi m-am gândit să le fructific. Dar n-aş fi reuşit s-o fac
fără ajutorul „Doamnei UNITEXT” – doamna Elena Popescu – care ne-a dat, din
prietenie şi absolut dezinteresată, tot sprijinul calificat necesar. Şi mai ales fără unul din
cei mai speciali „copii ai mei”, un adevărat „copil – minune” – doamna lector
universitar Mihaela Beţiu, fără de care multe n-ar fi fost posibile în Catedra de Arta
Actorului şi în şcoală. 2005 a fost anul în care a apărut ultimul număr de până acum
(din multiple motive). Important e că acum ne chinuim să apărem din nou. Materiale
avem ...
Ada: Pedagogia artei actorului a trecut prin multe etape în drumul ei spre modernizare. Care ar
fi acestea?
A.P.: Pedagogia artei actorului a trecut prin diverse faze: de la marele maestru-model
la încercarea şi efortul de creare a unei metode a şcolii de către profesorul Cojar. Deci
de la pedagogia modelului la pedagogia metodei. În acelaşi timp s-a petrecut

73
interview
desprinderea de forma veche de pedagogie axată exclusiv pe dramaturgie. Disciplina
se şi chema „Interpretarea caracterelor dramatice” şi a fost o întreagă revoluţie când i s-
a schimbat numele în „Arta Actorului”. Simultan cu înţelegerea matură, elastică şi
creatoare a improvizaţiei, s-a mai practicat încă îndelungă vreme o pedagogie de tip
autoritar. După revoluţie a început să se impună, absolut firesc, lucrul în echipă. O
vreme a devenit chiar un obiectiv încercarea de a aduce studentul în condiţia
contactului cu cele două tipuri de pedagogie, cum le numeşte George Banu – pedagogia
proces, de tip stanislavskian, şi pedagogia eveniment sau pedagogia întâlnirilor prin
workshop-uri, ateliere cu diferite personalităţi. S-a încercat să se realizeze acest lucru în
cadrul unei echipe care răspundea de un an de studiu. S-au realizat multe. Dar este
esenţial ca această pedagogie să nu se limiteze la trecerea studenţilor din mână în
mână. Este necesară formarea unui sistem de gândire valabil pentru colectivul de
profesori, ceea ce în bună măsură existenţa probei doctorale a început să creeze.
Capacitatea de continuă cercetare şi capacitatea de teoretizare sunt acum caracteristici
generale, se cultivă creativitatea, uneori debordantă. Imporant e să se ţină în mână
acest fenomen, să nu existe riscul disipării procesului formator. Probabil că o dată cu o
bună aşezare în această nouă organizare a învăţământului în trei cicluri (respectiv:
licenţă – masterat – doctorat), acest pericol nu va mai exista.

Teatrul Tineretului Piatra Neamţ

74
interview

Ada: Aveţi studenţi de care vă amintiţi în mod deosebit?


A.P.: Au fost ani când aveam şi două clase în paralel şi la un moment dat aveam
sentimentul că toţi studenţii şcolii sunt „ai mei”. E greu de răspuns. Practic, în fiecare
serie au fost cel puţin 2-3 care mi-au fost foarte aproape sau care s-au impus şi care îmi
rămân în suflet şi în minte şi, unii, câţiva, mi-au devenit prieteni. Draga mea, aceasta e
o temă căreia ar trebui să-i dedicăm în exclusivitate un interviu, undeva, cândva ...
Trebuie însă să-ţi mărturisesc că am un „cusur”: totdeauna mă interesează cei cu care
lucrez hic et nunc. Despre cei care s-au impus cu pregnanţă atenţiei mele şi au plecat
apoi în propria lor viaţă şi propria lor carieră şi azi pot să povestesc cu ce şi-au dat
admiterea, întâmplări, examene din timpul şcolii. În general, cei mai interesanţi,
adevăratele talente ţi se impun, nu-i alegi tu.
Ada: N-am vorbit despre Dostoievski. Ştiu că este foarte important în viaţa dumneavoastră.
A.P.: Da, e foarte important, pentru că vreo 10 ani din viaţa mea la un moment dat, a
fost cel mai bun prieten al meu. Contactul meu cu Dostoievski s-a produs foarte
curând, eram foarte tânără, deci am avut tot timpul să-l tot descopăr şi în măsura în
care aş avea timp şi azi l-aş mai descoperi. Într-o perioadă grea din viaţa mea – grea şi
lungă – mi-a fost tovarăş, m-a învăţat cum e viaţa, cum sunt oamenii, cum sunt eu ...
Alături de el am devenit un om întreg. Mi se pare cel mai important creator de
literatură din epoca modernă de la Shakespeare încoace şi, în pofida faptului că scrie
romane şi nu piese, este un mare dramaturg. De aceea se şi pot face foarte uşor
dramatizări după Dostoievski. Există scene în romanele lui în care nu mai trebuie să
intervii, funcţionează ca atare. Se pot juca pur şi simplu. Pe urmă, ca problematică este
foarte aproape de noi. În acelaşi timp e universal. Mi se pare de o autoritate nesfârşită.
Am ajuns la Dostoievski ca material de lucru nu atât din dragostea mea pentru el, ci
pentru că am constatat că este o etapă obligatorie. Pentru majoritatea promoţiilor cu
care am lucrat. Etapă obligatorie şi următoare lui Cehov. Prin Dostoievski se petrece
sinteza aceea în care, între Shakespeare şi Cehov, se împlineşte personalitatea fiecărui
interpret în ceea ce are mai puternic, mai adânc, mai esenţial. E teribil de contemporan,
de actual şi foarte aproape de structura şi sensibilitatea tineretului. Indiferent de gradul
de cultură, tânărul pus în faţa unui text de Dostoievski accede la el chiar mai uşor decât
persoane care se pot socoti intelectuali şi care nu acced la esenţă în raport cu
Dostoievski. Tinerii, şi în special cei cu aptitudini actoriceşti, fac o priză directă şi
întotdeauna proaspătă. Fiecare generaţie stabileşte un contact propriu cu Dostoievski.
Ada: Care a fost ultima experienţă legată de Dostoievski sau care vă este cea mai
aproape de suflet?

75
interview
A.P.: Cea mai aproape de suflet şi, de altfel, cea mai importantă şi mai completă s-a
produs la seria de studenţi cu care am lucrat împreună cu doamna Tudorache şi pentru
care am dramatizat „Demonii”. O clasă total specială, alcătuită din opt oameni absolut
deosebiţi prin talent şi personalitate şi care, în pofida vârstei fragede (erau abia în anul
trei de facultate), au realizat atunci adevărate creaţii: Carmen Tănase, Carmen Ciorcilă,
Marina Procopie, Patricia Grigoriu, Mihai Verbiţchi, Dan Bădărău, Bogdan Gheorghiu
şi Prinţul Radu, respectiv Radu Duda, care chiar aminteşte în două sau trei dintre
cărţile sale această experienţă din studenţie, când a realizat un personaj pe care nimeni
dintre cei care nu l-au văzut, ştiindu-i bine cunoscuta intelectualitate, amabilitate,
delicateţă ... nu şi l-ar putea imagina.
Ada: Puteţi să ne spuneţi câteva cuvinte despre ultima dumneavoastră generaţie? Despre
spectacolele lor de absolvenţă? A fost o generaţie foarte bună.
A.P.: Minunată, uimitoare, incredibilă ... Un grup compact de aproape şaizeci de tineri
hăruiţi cu aproape toate calităţile la care visăm: talentaţi, inteligenţi, creativi, frumoşi şi
plini de energie. Cu privirea limpede şi inima deschisă, ne-au oferit şansa unei
experienţe pedagogice unice. Ei au fost prima generaţie în „sistem Bologna”, adică cu
doar trei ani de facultate. Datorită lor şi noi, întreaga echipă de cadre didactice (care la
rândul lor mi-au fost studenţi un timp mai lung sau mai scurt în diferite etape din
viaţa mea, şi-mi place să cred că ne preţuim reciproc) am reuşit să ne întrecem pe noi
înşine creând un traseu didactic coerent, unitar, cu obiective clare şi care s-a finalizat în
anul universitar 2007- 2008 cu un număr suficient de proiecte pentru ca fiecare din
studenţi să aibă cel puţin un rol care să-l reprezinte. S-a lucrat Shakespeare, Molière,
Caragiale (două piese), Cehov, Zorin, Zigler... Au fost trei ani fericiţi, trei ani cu rost.
Ada: Aţi avut şi aveţi un rol important ca formator al formatorilor. Aţi impus o nouă generaţie
de profesori: Liviu Lucaci, Marius Gâlea, Puiu Şerban, Alex Jitea, Mihaela Beţiu, Bogdana
Darie, Ştefana Samfira. Sunteţi într-adevăr preocupată de viitorul acestei şcoli.
A.P.: Şcoala aceasta înseamnă, la modul cel mai propriu, viaţa mea. Cu toate ale ei,
bune şi rele. Şcoala înseamnă oamenii. Cei care au fost şi cei care sunt. Uite, acum aş
vrea să-ţi vorbesc despre Mirela Gorea care ţine şi nu ţine de lista asta a ta. Despre
oameni aş vrea să scriu. Poate o carte ... Dacă va fi timp.
Ada: Aţi predat atât în universităţi particulare, cât şi în cele de stat. Care sunt diferenţele între
acestea? Există diferenţe şi între facultăţile de stat din ţară?
A.P.: Există. Dar eu m-am simţit peste tot acasă, pentru că m-am dus invitată de foştii
colegi sau foştii studenţi şi m-am simţit utilă. Iar tinerii sunt peste tot la fel de ... tineri!
Şi au aceeaşi imperioasă nevoie de un început de drum substanţial şi roditor.

76
interview
Ada: Mă gândesc acum la anii, mulţi, în care aţi predat la Sibiu, la Galaţi, la Constanţa şi aţi
„moşit” la propriu generaţii de actori şi de pedagogi de teatru. Trei dintre absolvenţii de la
Galaţi au preluat ştafeta şi sunt la rândul lor profesori, o generaţie întreagă, absolventă la Sibiu,
este acum angajată la Teatrul „Radu Stanca”, aţi fost conducătorul de doctorat al profesorilor
constănţeni ... De altfel, şi iată că am ajuns la cel mai recent eveniment din viaţa
dumneavoastră, pe 21 mai 2009 Universitatea „Ovidius” din Constanţa v-a acordat titlul de
Doctor Honoris Causa. Ce reprezintă pentru dumneavostră acest titlu?
A.P.: Titlul de Doctor Honoris Causa consider că reprezintă cea mai importantă
recunoaştere a meritului universitar, iar când este acordat unui profesor de arta
actorului atestă implicit şi semnificativ actualul statut al pedagogiei de teatru.
Mie mi-a fost acordat cu prilejul sărbătoririi a zece ani de la înfiinţarea universităţii
constănţene, la a cărei activitate mi-am adus şi eu, în decursul timpului, o modestă
contribuţie din care ai amintit deja cele patru titluri de doctor obţinute de patru cadre
didactice de la Facultatea de Arte, Departamentul de Teatru, a căror cercetare doctorală
am coordonat-o. Sunt mândră şi mulţumesc Universităţii „Ovidius” pentru această
distincţie care reprezintă o încununare a carierei mele universitare. Şi, poate, un frumos
şi sărbătoresc final?!...
Ada: Efervescenţa şi interesul pe care le stârnesc cursurile dumneavoastră de la masterat şi
doctorat ne fac să credem că Adriana Popovici nu şi-a spus încă ultimul cuvânt în pedagogia
teatrală ... Şi asta e cu atât mai adevărat într-un moment în care şcoala noastră are mare nevoie
de maeştrii săi.
P.S. De altfel, pe 11 decembrie 2009, doamnei Popovici i-a fost acordat un nou titlu de
Doctor Honoris Causa de către Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi, menit să-i
onoreze întreaga activitate şi să-i sublinieaze contribuţia la înfiinţarea Departamentului
Teatru.

77
book review

Gary Izzo

Acting Interactive Theatre

Gary Izzo este profesor, regizor şi producător de


teatru şi unul dintre iniţiatorii conceptului de spectacol
„Interactive Theatre”. S-a afirmat în anii `70 prin
organizarea Renaissance Festivals. A fondat compania
Creative Entertaiment Inc., prin care s-a dedicat cercetării
teatrale axate pe binomul Actor-Spectator şi ocupă în prezent poziţia de show director
în cadrul Walt Disney World Co.
Gary Izzo a generat un teatru în care rolul publicului este preponderent creator:
„Teatrul Interactiv este o formă de teatru centrat pe procesul propriu-zis de creare a
spectacolului. Dacă, în cazul unui spectacol de teatru al convenţiei clasice, finalitatea
repetiţiilor este o succesiune de acţiuni atent asamblate, strict delimitate şi de
neschimbat, în cazul teatrului interactiv, finalitatea repetiţiilor este procesul în sine.
Mai exact, la finalul etapei repetiţiilor în teatrul interactiv, rezultatul reprezintă o
structură dramatică working in progress disponibilă a fi elaborată şi dezvoltată ulterior
în relaţie directă cu publicul-gazdă al fiecărei reprezentaţii în parte. Realizarea unei
astfel de structuri dramatice prezintă un grad mai mare de dificultate pentru că miza
este să o menţii într-o condiţie de mişcare/transformare continuă. Realizarea acestei
structuri mobile/dinamice este direct dependentă de existenţa unei Echipe în adevăratul
sens al cuvântului.” (Gary Izzo, Acting Interactive Theatre, a handbook, Heinemann,
1998).
Într-o foarte mare măsură, principiile esteticii lui Umberto Eco, grupate în
lucrarea „Opera deschisă”, apărută în 1962, rodesc prin creaţia lui Gary Izzo. Principiul
Cititorului-Autor din arta literară îşi găseşte un echivalent perfect în arta teatrală prin
creaţia lui Gary Izzo. De altfel, în lucrările sale teoretice, atunci când face referire la
publicul spectacolului de Teatru-Interactiv, Izzo refuză să folosească termenul de
spectator cu sensul de witness; el solicită ca toate referirile la public să fie făcute prin
cuvântul participant/guest. Colaborarea, raportul de comuniune între Actor şi Spectator

78
book review
nu este doar una mentală, teoretică, prin care consumatorul actului artistic este chemat
să interpreteze liber o creaţie artistică deja produsă, creaţia artistică în plenitudinea ei
este rezultatul interacţiunii Actorului cu publicul participant.
Creaţiile lui Gary Izzo şi ale Teatrului său Interactiv emană principiul estetic al
„operei în mişcare”, care propune o nouă abordare atât a rolului Creatorului, cât şi al
Consumatorului creaţiei artistice. Regizorul, în Teatrul Interactiv, nu cunoaşte nimic
din „dictatura regizorului” din teatrul modern european, ci este mai degrabă asemenea
lui Prospero prin a cărui baghetă se generează energiile vitale necesare actului creaţiei.
Creatorii spectacolului propriu-zis devin actorii şi publicul. Lectura cărţii lui Gary Izzo
mi-a amintit de o observaţie pe care Peter Brook o face în paginile lucrării „The Shifting
Point”: „Nici una dintre formele de teatru pe care le cunoaştem nu reuşeşte să fie
expresia problemelor şi preocupărilor celor mai ardente pe care actorii şi spectatorii le
împărtăşesc exact în momentul întâlnirii.”
Nu ştiu în ce măsură Teatrul Interactiv al lui Gary Izzo reuşeşte să devină
expresia problemelor ardente ale actorilor şi spectatorilor în magicul „Aici şi Acum”.
Poate că reprezintă răspunsul la o falsă problemă, poate că direcţia este greşită sau,
dimpotrivă, poate că va reprezenta o renaştere a teatrului în spiritul Commediei
dell`Arte. Provocarea rămâne.
Iată câteva fragmente reprezentative din lucrarea Acting Interactive Theatre, la
traducerea căreia lucrez în această perioadă:
„Imaginaţi-vă că spectacolul de teatru interactiv este asemenea unui pom.
Unii regizori se ocupă doar de aspectele producţiei, pe care generic le-am putea
numi «Minuturi»: voce, modularea vocii, gesturi, mizanscenă, mişcarea în scenă, decor,
etc. Aceşti regizori creează pomul pornind de la muguri, frunze, codiţe, mai apoi le
leagă pe acestea de ramuri, crengi şi mai apoi de trunchiul pomului; ei dezvoltă mai
întâi partea vizibilă, direct perceptibilă a spectacolului, căreia îi conferă ulterior o
semnificaţie. Pe parcursul lucrului, de cele mai multe ori, regizorii trebuie să dea viaţă
acestei construcţii, să specifice actorului punctual ce factori animă cutare sau cutare
gest sau acţiune, ceea ce face ca în timp, produsul final, spectacolul propriu-zis să fie
lipsit de vitalitate, să pară o vietate împăiată. Este deosebit de dificil să încerci să dai
viaţă fiecărei frunze în parte şi devine aproape imposibil ca ulterior întregul să dea
senzaţia că este animat, să funcţioneze ca un organism viu. În Teatrul Interactiv,
rezultatul final nu reprezintă un tot fix, închegat şi imobil, astfel ipostaza de Pygmalion
a regizorului este exclusă. Dacă tu însuţi ca regizor lucrezi într-o asemenea manieră,
părerea mea este că ar trebui să-ţi revizuieşti cu totul atitudinea faţă de funcţia
regizorului.
Sunt alţi regizori care însă pornesc munca de la rădăcini. Se preocupă
primordial de esenţa demersului artistic, de tematica abordată, de motivele,

79
book review
argumentele care legitimează virtualul spectacol. Ei activează aceste rădăcini în actori,
identifică conflictele cu care se pot confrunta resorturile primordiale şi mai apoi le
încredinţează creativităţii actorului care este singura menită să le scoată la lumină. În
felul acesta, primul pas constă în activarea rădăcinilor, care mai apoi generează
trunchiul şi ulterior ramurile, crengile şi frunzele. Acest gen de regizori investesc
încredere în genialitatea actorilor lor, a căror creativitate naşte structura de bază a
spectacolului, sub atenta coordonare a geniului lor creator. Acest gen de regizor se va
îngriji ca pomul să fie atent curăţit şi toaletat astfel încât în momentul în care va creşte,
se va dezvolta aşa cum el/ea şi-au dorit de la început. Dacă vei lucra astfel, vei
descoperi în Teatrul Interactiv o experienţă terifiantă, răscolitoare şi fascinantă.
Regizorii Teatrului Interactiv sădesc pur şi simplu o sămânţă. Îi asigură toate
cele necesare să se dezvolte ea însăşi: apă, nutrienţi şi lumină. Apoi stau de-o parte şi se
bucură de cum natura însăşi creează, îngrijindu-se
doar ca factorii externi perturbatori să nu
zădărnicească creaţia şi tot ei vor avea grijă şi ca
aberaţiile interne să nu o pericliteze. Preocuparea
unică şi fundamentală a regizorului este hotărârea
asupra cărui fel de sămânţă să planteze şi astfel a
cărui soi de pom să cultive. Această modalitate de a
regiza presupune încredere şi credinţă desăvârşită, o
cunoaştere profundă a tematicii abordate şi, nu în
ultimul rând, foarte multă răbdare.
În Teatrul Interactiv, regizorul desemnează
pe acela care are capacitatea de a te călăuzi spre o
ţintă asumată şi conştientizată. Regizorul este acela
care susţine acest proces şi care se va folosi de Cârja sa Pastorală ca să îndrume pe
fiecare în felul său, pe fiecare pe drumul său către destinaţia finală care este aceeaşi
pentru toţi. Nu este o sarcină pentru cel timid, pentru cel slab de înger. Presupune
atenţie desăvârşită, curaj şi o neclintită încredere în propriile puteri de a jongla cu
haosul. Presupune sensibilitate şi afirmarea puterii prin compasiune astfel încât
creativitatea să nască creativitate. În această carte, funcţia regizorului va fi aceea de
călăuză, de şerpaş, părinte şi protector al acestui «temenos»1.” (Gary Izzo, Acting
Interactive Theatre, a handbook, Heinemann, 19982).
Doctorand Radu APOSTOL

1
Temenos = un spaţiu sigur, inviolabil al jocului, un spaţiu sacru pentru artist. Numai într-un astfel de
spaţiu creativitatea poate da roade.
2
Vezi, de acelaşi autor: The Art of Play, the New Genre of Interactive Theatre, Heinemann, Portsmouth,
1997

80
book review

Viola Spolin

Improvizaţie
pentru
teatru

In our ever more complex and technological


era, true person to person interaction is lost as we
interact with each other via technology instead. The technological revolution has
brought us closer in one respect, but the need to interact in a wholesome way within
our local community, person to person, is still vital.
Viola Spolin called her work Kindergarten for the 21st century. What she meant
is that her work represents the fundamental skills needed for both actor and audience
to meet and interact in a new and basic way. We meet as fellow players and learn from
and depend on each other to create meaningful play. The audience plays too. Nobody
is a passive player in Spolin's theater. This essence of play creates true community.
Her work transcends the theater in this regard. Her work is a way to become
'part of the whole'. It is a way to shed the ills of the 20th Century; Ills such as
authoritarian teaching and rote learning. Spolin called this the Approval/Disapproval
Syndrome and classified it as the basic obstacle to a true relation with ourselves, our
environment, and each other.
In Spolin Games, students and teachers work together, to discover and solve
problems. Discovery learning is everyone's birthright and when one discovers a path to
a solution on their own, in their own way, learning is integrated and truly belongs to
the discoverer.
The joy that accompanies this type of learning makes the exploration of any
subject and the inherent skills acquired in the solving of the problem, meaningful and

81
book review
useful to the player forever. It is with this in mind that Viola Spolin began to formulate
her theories.
Spolin chose to teach the disciplines of theater to express this greater goal. As a
handbook for theater study, it has no peer. It is direct, practical, and easy (because it is
fun). Improvisation for the Theater outlines a course of study that gives each and
everyone the opportunity to play, be spontaneous, become self-aware and transform.
These skills are necessary for our work in the theater, but are also necessary for the
bigger stage of our own lives.
Fulfilling the requirements of a game creates a playing field where we all
become fellow players. Playing is the great key that opens our individual treasure
house of intuitive understanding and our ability to act in authentic and meaningful
ways.
Gary SCHWARTZ, North Bend WA 2009

Cea mai importantă descoperire a Violei Spolin este, după opinia mea, noul
raport dintre pedagog şi elev – deoarece de aici decurg toate momentele-cheie din
lungul drum propedeutic comun – eliminarea relaţiilor specifice învăţământului
medieval şi celui burghez şi instituirea noului climat profund realist, sprijinindu-se pe
principiul „realitatea primează, idealitatea este recesivă” (conceptul filosofului Mircea
Florian). Lumea exerciţiilor este în primul rând materială. Scoaterea criteriilor de
apreciere şi notare, deci a principiului concurenţei, şi introducerea în noua practică
pedagogică a principiului conlucrării, al colaborării.
Viziunea generală a Violei Spolin dezvăluie erorile pedagogiei heirupismului de tip
„muştruluială şi sforţare” până iese „ceva”.
prof. univ.dr. Ion COJAR

… Improvizaţia a devenit, deopotrivă, metodă de lucru, dar şi de creaţie.


Accentul pus pe spontaneitate, reabilitarea adevărului relaţiilor, reapariţia vieţii în
procesul scenic au devenit principalele arme ale actorului în lupta cu personajul.
Astfel, s-a produs o necesară conştientizare a statutului de creator al actorului în
spectacolul de teatru. Iată că astăzi, la 45 de ani după apariţia primei ediţii a cărţii,
restituim unui patrimoniu, şi aşa destul de redus, unul din cele mai importante
manuale pentru şlefuirea talentelor actoriceşti. Iată că astăzi, la 45 de ani după apariţia
primei ediţii a cărţii, restituim unui patrimoniu, şi aşa destul de redus, unul din cele
mai importante manuale pentru şlefuirea talentelor actoriceşti.
prof. univ. dr. Gelu COLCEAG

82
book review

Într-o vreme în care „ludicitatea” şi „teatralitatea” se manifestă contaminant,


epidemic, proliferând în lume şi în teatru manifestări stereotipizante şi alarmant
dezumanizatoare, apariţia unei cărţi fundamentale precum „Improvizaţie pentru
teatru” a Violei Spolin constituie un eveniment important, ale cărui urmări benefice,
terapeutice şi profilactice se vor resimţi desigur la toate nivelurile educaţiei prin şi
pentru teatru.
După patruzeci de ani de neîntreruptă strădanie pe terenul pedagogiei artei
actorului, consider metoda Violei Spolin unică prin universalitate, coerenţă,
completitudine şi imediată aplicabilitate, o adevărată „cale regală” în educaţia prin joc
teatral şi singura posibilitate autentică de introducere în „tainele” travaliului creator al
actorului.
Această lucrare fondatoare este cartea de căpătâi pentru toţi cei care se ocupă
de formarea prin teatru, atât a actorilor, cât şi a non-actorilor şi, mai cu seamă, pentru
cei responsabili de formarea formatorilor.
prof. univ. dr. Adriana Marina POPOVICI

Desigur am evoluat … Dar sorgintea, baza, matricea, este tot acolo, la Viola
Spolin. Nici o şcoală serioasă de teatru n-o poate ocoli, pentru că, oricât de mult s-ar
schimba lumea, omul, în esenţa lui, rămâne acelaşi. Mecanismele umane, atât de greu
de cercetat, sunt aceleaşi şi Viola Spolin le-a intuit desăvârşit.
prof. univ. dr. Florin ZAMFIRESCU

Viola Spolin este un nume de legendă în pedagogia teatrală. Mutaţia pe care a


produs-o prin metoda descrisă în cartea „Improvizaţie pentru teatru” a impus rolul
improvizaţiei în formarea şi antrenamentul permanent al actorului contemporan.
Complementară în raport cu metoda lui Stanislavski, metoda Violei Spolin întregeşte
sistemul gândirii teatrale moderne ca sinteză între gândirea teatrală şi modalitatea de
lucru specific teatrală. Influenţa sa depăşeşte teritoriul „artei autonome a actorului”,
fiind esenţială şi pentru zonele teatrului de acţiune socială, ale teatrului pentru non-
actori şi, surprinzător sau nu, pentru scrisul dramatic contemporan.
O lectură obligatorie, dar, mai ales, o zonă a gândirii vii, active, generatoare a
unui teatru în acelaşi timp realist şi plin de energia imaginaţiei.
conf. univ. dr. Nicolae MANDEA

83
book review

Concesia şi cooperarea – un principiu absolut necesar pentru lucrul în echipă, în


acelaşi timp o interesantă provocare pentru viaţa de zi cu zi. Imaginaţi-vă cum ar arăta
cotidianul alături de ceilalţi, ancorat în acest principiu. Viola Spolin nu este numai
teoretician şi pedagog, ci şi un filosof în adevăratul sens al cuvântului.
prof. univ. dr. Adrian Ioan TITIENI

Manual de excepţională valoare metodologică, “Improvizaţie pentru teatru”


este o sursă continuă de inspiraţie pentru profesori şi studenţi. Ar trebui citit de oricine
vrea să facă din teatru o profesie sau a făcut deja, de oricine vrea să predea Arta
actorului, de oricine vrea să predea ... în general.
conf. univ. dr. Doru ANA

„Improvizaţie pentru teatru” de Viola Spolin a fost publicată prima oară în


1963. De atunci este folosită pe scară largă de practicienii de teatru şi nu numai.
Manualul acesta a restructurat pedagogia artei actorului aşezând-o pe baze noi.
Viola Spolin (7 nov. 1906, Chicago - 22 nov. 1994, Los Angeles), s-a pregătit
iniţial pentru a fi asistent social, studiind la şcoala Nevei Boyd din Chicago (1924 -
1926). Pedagogia inovativă a Nevei Boyd, care folosea jocurile tradiţionale pentru a
îmbunătăţi comportamentul social (vezi Neva Boyd – „Handbook of Recreational
Games”), cât şi experienţa sa de profesor de teatru în cadrul Proiectului Recreaţional
WPA Chicago (1939 - 1941), au influenţat-o pe Viola Spolin în crearea unui sistem de
studiu şi antrenament al artei actorului bazat pe Jocuri teatrale. De altfel, aşa este
cunoscută în lumea întreagă – drept creatoarea jocurilor teatrale. Iată ce spune într-un
interviu din 1974 pentru „Los Angeles Times”: „Jocurile au apărut din necesitate. Nu
le-am visat stând acasă. Când am avut o problemă [regizorală], am inventat un joc.
Când a apărut altă problemă, am inventat alt joc.”
Viola Spolin a înfiinţat Young Actors Company (1946, Hollywood), a condus
ateliere de arta actorului la „The Compass” (1955, Chicago), prima companie de teatru
de improvizaţie profesionist înfiinţată de fiul şi colaboratorul său Paul Sills, la Second
City Company (1960 -1965) şi la „Game Theater” (1965, Chicago), înfiinţate împreună
cu fiul său, la „Story Theater” (1970, Los Angeles), înfiinţat de fiul său, a fost consultant
pentru seriale de televiziune de succes, a înfiinţat în 1976 „Spolin Theater Game
Center” în Hollywood şi a fost numită Doctor Honoris Causa de Universitatea din
Michigan. Viola Spolin se află, prin munca sa de profesor şi regizor, prin manualele
sale, la baza arborelui genealogic al improvizaţiei moderne (vezi www.spolin.com).

84
book review
Manualul de faţă este traducerea ultimei ediţii a „Improvizaţiei pentru teatru”,
cea din 1999. Aşa cum veţi afla din Introducerea lui Carol Sills, Viola Spolin a ţinut să
revizuiască manualul prin rescrierea exerciţiilor în limbajul actual, prin organizarea lor
pe următoarele etape: Punct de concentrare, Descriere şi exemplu, Indicaţii pe parcurs,
Evaluare, Observaţii. De asemenea, prezentarea exerciţiilor este mai concisă –
clarificarea a ce anume şi cât trebuie spus pentru a comunica exact actorilor ce au de
făcut şi pentru a evita sugerarea „Cum”-ului, a apărut în urma multor ani în care Viola
Spolin a lucrat aceste jocuri. Sunt incluse toate exerciţiile, cunoscute de Paul Sills, pe
care Viola Spolin le-a dezvoltat în ultima parte a vieţii sale.
Ediţia cuprinde un capitol dedicat „Definirii termenilor specifici”, un „Glosar
de Indicaţii pe parcurs”; „Addenda I” cuprinde jocuri noi, iar „Addenda II” jocuri
tradiţionale şi, după Cuprins, găsiţi o „Listă alfabetică” a tuturor exerciţiilor din
manual. Pentru cei care cunosc traducerea doamnei Liudmila Cernaşov după ediţia
1963 (dactilograma din biblioteca UNATC), mai sunt şi alte lucruri noi – cele adăugate
de autoare încă din ediţia 1983 (completări de-a lungul întregului manual pe care ar fi
imposibil să le mai enumerăm şi adăugarea capitolului „Copiii şi teatrul” ce cuprinde
cap. XIII, cap. XIV, cap. XV).
În ce priveşte terminologia, intrată deja în limbajul nostru de specialitate, am
adăugat la final o „Notă explicativă” bilingvă şi veţi vedea, de asemenea, în acest
manual, „Prefaţa Violei Spolin la a doua ediţie” pentru evoluţia unor termeni în limba
engleză. Este esenţial faptul că s-a corectat termenul „Obiect imaginar”, schimbându-l
cu „Obiect Invizibil”, în sensul în care actorul face invizibilul vizibil. De asemenea,
„Substanţa spaţială” este „Substanţa invizibilă”. Ideea Violei Spolin despre Spaţiu ca
„sediu” al necunoscutului, al intuitivului, al realităţii existente, dar invizibile, a evoluat
continuu de-a lungul întregii sale activităţi. Carol Sills, editoarea ultimei ediţii, spune:
„am căutat să adăugăm ultimele sale idei despre spaţiul teatral şi despre
transformare.”
Traducerea a fost făcută conform cerinţelor deţinătorilor drepturilor de autor:
“fidel şi precis”, “fără nici un fel de schimbări ale textului original”. O parte din
sublinierile din text ne aparţin – ajută cititorul să identifice principiile artei actorului
enunţate de Viola Spolin, cuvintele-cheie şi să se orienteze mai repede atunci când
caută ceva anume în manual; am făcut, de asemenea, scurte completări din ediţia 1983,
acolo unde am considerat necesar.

Lect. univ. dr. Mihaela BEŢIU,


traducătoarea ediţiei 1999 a „Improvizaţiei pentru teatru”

85
book review

Octavian Saiu

Un Odiseu al spaţiului teatral

Un om şi un alt om. Două entităţi, faţă în faţă.


Unul priveşte, celălalt se lasă privit. Singurul punct de
intersecţie al celor două universuri: spaţiul în care respiră,
deopotrivă, în acelaşi timp. Cea mai simplă definiţie a
teatrului, ce îi aparţine marelui regizor Peter Brook.
Împătimiţilor acestei arte – neofiţi sau exploratori temeinici –, ori celor atraşi de
luminile rampei asemeni fluturilor îmbătaţi de strălucirea razelor solare, Editura
NEMIRA le lansează provocarea irezistibilă a unei călătorii În căutarea spaţiului
pierdut printr-un volum semnat de Octavian Saiu.
Ghidul nostru nu e nici istoric, nici literat, nici antropolog. Cercetător şi critic de
teatru cu o voce extrem de rezonantă în peisajul teatral şi academic nu numai din
România ci şi din alte spaţii culturale, Octavian Saiu reia în paginile acestei cărţi
activitatea lui preferată din ultimii ani: descoperirea unor noi orizonturi. De data
aceasta, însă, nu pe meridianele geografice ale Terrei, ci prin continentele şi insulele
teatrului. Plecat în 2004 din România, s-a stabilit în Noua Zeelandă, în cel mai
îndepărtat spaţiu locuit al planetei. Acolo s-a născut acest volum, pe care autorul l-a
scris în limba română, sub imperiul recunoştinţei faţă de teatrul românesc şi şcoala
românească de teatru, aşa cum mărturiseşte în dedicaţia emoţionantă de pe
contracopertă: Profesorilor mei… Mi-ar plăcea să cred că acest volum e şi o încercare de
a rezista înstrăinării, farmecului simplu al unui tărâm paradisiac şi confortului unui
spaţiu universitar în care valoarea nu trebuie să aştepte trecerea anilor pentru a fi
recunoscută.
Pentru autor provocarea majoră a fost aceea de a îmbina lecturile de arhivă şi
experienţele directe. De la Aristotel până la Beckett, el explorează cu aviditate
amfiteatrele Greciei şi Romei antice, oraşele medievale, pieţele commediei dell’arte,
sălile cu moliciuni de catifea şi priviri perverse din penumbra lojilor ce glorificau epoca

86
book review
Regelui Soare, scena iluminată de patosul revoluţionar al primelor personaje burgheze,
studiourile experimentale ale avangardei, estrada violentă a teatrului militant, uzinele
abandonate transformate în scenă de teatru de industriile culturale contemporane şi
Turnul Babel al postmodernismului. Poeticile marilor novatori ai spaţiului teatral
(Wagner, Antoine, Stanislavski, Appia, Craig, Meyerhold, Brecht, Artaud, Grotowski,
Mnoushkine, Kantor, Pina Bausch, Peter Brook, Robert Wilson, Robert Lepage, dar şi
Silviu Purcărete, Victor Ioan Frunză şi Radu Afrim) sunt evocate într-o alternanţă
năucitoare de paradigme artistice şi canoane estetice care nu trădează nici măcar o
clipă, însă, semnul lipsei de busolă. Octavian Saiu e un civilizator, un conquistador al
universului cultural în numele hedonismului egoist al spectatorului care se duce la
teatru cu aroganţa ideii că fiecare reprezentaţie, fiecare interpret i se adresează lui şi
numai lui. Relaţia personală, profund intimă pe care o are cu fiecare spaţiu evocat nu e
negată nicio clipă. Răsfăţul de stil, voluptatea scriiturii, efortul de a crea imagini
superbe din cioburile unui caleidoscop ascund o poetică a nostaligiei născută din
irepetabilitatea clipei de teatru care se recuperează numai în fotograma spaţiului teatral
tezaurizată de memorie, căci Octavian Saiu trăişte şi evocă spaţiul teatral ca pe propria
biografie.
Ce îl particularizează pe autorul acestui volum de ceilalţi care scriu despre
teatru? Cultura? Simţul cuvântului? Capacitatea de a crea din metafore personale
universuri atât de originale? Octavian Saiu are plăcerea narcisită de a se etala, dar
reuşeşte acest lucru fără a-şi umbri subiectul despre care scrie. Radu Beligan, la
lansarea cărţii de la UNITER, îl asemuia în mod mod elogios celui mai sprinten şi mai
inteligent condei dedicat criticii de teatru, britanicul Keneth Tynan. Ca un aluat bine
dospit, ideile sale se nutresc una din alta. Pagină cu pagină cartea acumulează, ca o
magmă, imagini, eroi, amintiri, senzaţii, revelaţii, întâlniri memorabile…
Parafrâzând definiţia lui Peter Brook, cu care am început pledoaria pentru
cartea lui Octavian Saiu, În căutarea spaţiului pierdut… aş adăuga acest gând. Un om
şi un alt om. Două entităţi, faţă în faţă. Unul citeşte, celălalt se lasă citit. Singurul punct
de intersecţie al celor două universuri: spaţiul unei cărţi, în care respiră, deopotrivă, în
acelaşi timp. Timpul regăsit al teatrului, văzut ca o Ithaca a memoriei spre care ne-a
purtat un Odiseu al spaţiului teatral.

Conf.univ.dr. Carmen STANCIU

87
performance

Mofturi la
Union
după I.L.Caragiale
scenariul: Liviu Dorneanu şi
prof.univ.dr. Gelu Colceag

Profesori coordonatori Masterat anul I,


Arta Actorului:
prof.univ.dr. Gelu Colceag,
lect.univ.dr. Roxana Colceag,
drd. Raluca Rusu,
prep.univ. Vlad Logigan
Scenografia: Măriuca Ignat –
clasa conf.univ.dr. Adriana Raicu
Pregătirea muzicală:
Răzvan Diaconu şi Letiţia Vlădescu

Distribuţia:
Letiţia Vlădescu - Pianista Dodo Anca Dumitra – Măndica
Alex Ion - Tache Ştefana Manta - Tincuţa
Sergiu Fleşner - I.D.Ionescu Mihai Costache - Nenea Iancu
Silviu Debu - Mitică Ana Călin / Alice Nicolae - Miţa
Radu Crăciun - Stasache Felix Dumitrescu - Pache
Sânziana Tarţa - Domnişoara Fanelly Valentin Paraschivu - Mandache
Denisa Nicolae - Mimi Sabina Brânduşe - Aglaiţa
Ioana Mărcoiu - Fifi Daniel Haralambie / Corneliu Ulici -
Lache
Sabrina Iaşchievici - Gigi
Costin Cambir / Zory David - Nae
Ioana Ancea - Lili
Cristina Florea - Veturia
Georgiana Dumbravă - Tanţa;
Liviu Romanescu - Poetul
Eduard Cârlan – Sache
Andrei Roşu - Ghiţă Calup
Anca Dumitra - Măndica
Mihajlo Milenkoski - Chelneru

88
performance
În Grădina Union, terasă care prin operele lui Caragiale şi-a câştigat
notorietatea, se conturează prin întâlnirile întâmplătoare pe care aceasta le găzduieşte,
un profil caricatural al societăţii bucureştene de acum o sută de ani şi care, culmea, se
potriveşte destul de exact cu profilul Bucureştilor de astăzi. Totul se petrece în gama
minoră a comediei satirice, fără ca vreun acord prea grav să crispeze sensibilităţile
noastre moderne, îndelung încercate de catastrofele zilnice.
Astfel spectatorul poate
urmări şi recunoaşte relaxat
aceleaşi bârfe, aceleaşi
infidelităţi, aceiaşi oportunişti,
aceleaşi discuţii paroxistice şi
inutile despre politică şi
aceleaşi “revoluţii” şi
“războaie” duse la o bere,
aceaşi “criză” ministerială şi de
toate felurile, ... aceleaşi “fetiţe”
şi pe acelaşi Mitică, băşcăliosul
naţional!... Se pare că am rămas, pe undeva, “la fel”... Asta... o fi bine, o fi rău...,
rămâne ca fiecare spectator să hotărască în sinea lui. Cert este că inefabilul naţiei
noastre nu piere aşa cu una cu două, oricâte europenizări sau globalizări ar trece peste
noi, ceea ce este un lucru bun şi îmbucurător, spunem noi, dar poate că acelaşi
“inefabil” ar mai suporta nişte mici îmbunătăţiri, “pe ici, pe colo, prin punctele
esenţiale”, vorba Maestrului ... Oricum spectacolul e o invitaţie de a privi la naţia
noastră română cu umor (nu cu băşcălie) şi mai ales cu drag ...
Suportul scenariului spectacolului sunt “Momentele şi Schiţele” caragialeşti,
care “aruncă” în scenă personaje ca (în ordinea apariţiei): Tache (amicul-victimă) şi
Mache (Amicul-Iago în variantă dâmboviţeană) sunt prinşi în ţesătura otrăvitoare a
unei mici bârfe prieteneşti servită cu cele mai bune intenţii, căci nimic nu se face cu mai
multă duioşie şi bună credinţă la noi decât bârfa şi trădarea de prieten (schiţa
“Amicii”). Apar unul câte unul, eternii “terasagii”, Mitică şi Stasache, care completează
grupul “băieţilor veseli”. Mitici sunt şi astăzi, terasagii, la fel, şi atunci ca şi azi ei sunt
barometrul “a tot ce mişcă”, deşi se poate ca cei de atunci să fi avut mai mult spirit,
(deşi nici asta nu e sigur) ... şi astfel se discută chestiuni calde şi la ordinea zilei gen
“cine-i americanu' ăsta care ne cumpără ţara?”
Atmosfera este încălzită de prezenţele suave ale “chanteuzelor” şi
“danseuzelor” Cabaretului Union care ne cântă cu farmec: “La noi în ţară de ai bani,
obţii orişice vrei!”, un refren care iarăşi sună destul de modern. Apare Sache pe care
amicii de bere îl iubesc, dacă îl ştiu încornorat şi prost, dar care le devine total nesuferit

89
performance
de îndată ce descoperă că e şi deştept şi fericit, căci dacă n-a murit şi “capra vecinului”,
viaţa nu mai are nici un haz ... (schiţa “CFR”). În scenariu urmează schiţele “Five
o'clock” şi “Bubico” şi astfel apare şi femeia româncă în scenă, cu trei mândre
reprezentante, fiecare focoasă în felul ei: Măndica (soţie, mamă şi soră focoasă), Tincuţa
(soră şi iubită focoasă) şi Miţa (iubită focoasă şi mamă de căţel). Ele fac şi desfac relaţii,
deznoadă dileme în stil detectiv, dau directive de legi şi încearcă schimbarea unor
mentalităţi româneşti, seduc, îşi dispută bărbaţii şi se bat pentru ei în luptă corp la corp
... toate astea, la o cafea ... şi mai ales, strivesc sub botina micuţă orgoliul bărbatului, fie
el chiar şi soţ, care ar îndrăzni să li se împotrivească. Un astfel de soţ, apare şi el
copleşit de pacheţele cu cumpărături ale doamnelor, în persoana lui Pache care până la
urmă se întovărăşeşte cu un alt
nevinovat ca şi el, eroul schiţei
CFR.
Totul este condimentat
din când în când de şarmantele
prezenţe ale “fetiţelor” din
Cabaret condus de D-ra Fanelly
fostă Paraschiva, care îngână cu
voci catifelate, dar totuşi
puternice, diverse probleme şi
dileme ale românilor din care
cităm la întîmplare: “Primarul e
ca un tată, capitala e curată –
vorba vine” sau “Impozite dăm cu drag/ Foloase ştim că se trag – vorba vine” sau “Ta
ra ra bum diri/Al vostru Roumanie/ C'est un pays modele/Când ai vreo cinci
moşii/sau Când şmecher ştii să fii”, etc.
Un antreprenor stresat apare şi el în persoana domnului Mandache, cel care îşi
rezolvă afacerile cu diplomaţia nevestii pe care o trimite să negocieze în locul lui şi “să-
i traducă“ pe toţi, lucru cu care el e perfect fericit; apare şi fermecătoarea damă care
obţine din gene şi sprâncene reduceri la cumpărări de case, slujbe pierdute înapoi,
abonamente gratis la ziare şi altele ... în persoana Aglaiţei, un gen de personaj care
iarăşi pare că şi-a menţinut vitalitatea până astăzi. La aceeaşi cafenea Lache stresat că-i
naşte nevasta vorbeşte mult şi înfocat despre cu totul şi cu totul altceva, despre
pedeapsa cu moartea bunăoară ...
Zvonurile declanşează un război cu bulgarii la masă la berărie şi bagă în
sperieţi pe chelnerul (bulgar) care nici nu mai ştie cu cine să mai ţină în această
dispută, fiind pe teritoriul român ... La aceeaşi terasă o Veturia (gen Ziţa) e adusă la
”dezvorţat” de către cumnatul mai mare Calup (Gen Jupân Dumitrache), ceea ce se şi

90
performance
întîmplă, graţie cunoştinţelor juridice ale unui studinte în drept şi publicist (gen
Venturiano). Acesta din urmă înfiripă o idilă cu frumoasa gen Ziţa, dar totuşi nu uită
nici de binele ţării, căci se va lansa cu o odă moralizatoare, în mijlocul discuţiei
paroxistice despre politică care se înfiripă în mod natural până la urmă între toţi
bărbaţii de pe terasă. După ce ţara e pusă la punct în urlete revoluţionare, toţi se
hotărăsc să se ducă să-şi ia covrigi, că na ... li s-a făcut foame după atâta luptă (de idei).
Încrâncenarea va fi definitiv alungată de vestea că s-a născut un copilaş (al lui Lache) –
prilej cu care toţi se pupă, şi de foşnetele fustelor ”fetiţelor” de la cabaret care apar
spumoase pe scenă în acorduri de can-can, prilej cu care toţi se înfrăţesc într-un singur
glas: răcneala admirativă.
Noi vă aşteptăm cu drag la următorul spectacol sau “Mai poftim şi altădată!”

Raluca Rusu

“Mofturi la Union”
Articol preluat de pe metropotam.ro

Caragiale e mai viu ca niciodată şi schiţele lui se potrivesc timpurilor noastre


aşa cum o făceau şi pe la 1900. Ne-a fost încă o dată demonstrat că ce a ieşit din mintea
sarcastică a pamfletarului din Haimanale încă se aplică în societatea românească şi că
tot ce ţine de politică, stil de viaţă şi cultură din prezent e la fel de actual ca relatările
lui Caragiale de acum aproape 100 de ani.
Nu e prima oară când mergem la o piesă direct la fabrica de actori, adică la
UNATC, facultatea în care se
pregătesc oamenii pentru scena
teatrală. “Mofturi la Union” de I. L.
Caragiale este piesa pe care au
pregătit-o studenţii de la anul I,
Master. S-a jucat ieri seară, în sala
mare din facultate, Sala Berlogea.
Nu ne aşteptam să fie bătaie pe
intrare şi nu ne imaginam că
studenţii pot să adune mai mulţi
oameni decât actorii cu experienţă.
Ne-am convins când am
văzut locurile improvizate, undeva
în spate, lângă boxe şi printre

91
performance
cabluri, semn că doritori erau, dar nu prea aveau spaţiu. Nu am făcut mofturi, am stat
unde ni s-a spus. Pe parcursul piesei ne-am cocoţat pe spătare ca să nu pierdem nicio
mamiţă şi niciun Lache şi să vedem ce-au pus cap la cap bobocii de master.
Toate mofturile ce-am moftit încep la Grădina Union, de altfel, singurul loc în
care se va desfăşura acţiunea cu juni şi domniţe. În prima scenă îi avem pe Tache şi pe
Mache la o bârfă frenetică. Mache îi spune lui Tache că un prieten i-a descoperit toate
cusururile, Tache vrea să ştie ce se spune prin oraş despre el, Mache insistă pe singura
calitate a lui - moment în care înşiră multe atribuţii, dar nu-i spune lui Tache cine e
făptaşul care i-a punctat toate cusururile. Tache abandonează lupta şi următorul
partener de bere al lui Mache e Mitică. Se bea bere, se discută şi se ajunge la veşnica
problemă din schiţele lui Caragiale: cine e străinul care vine-n ţara noastră să facă legea
lui. Xenofobia nu are aici legătură cu rasa, ci doar cu interesele naţionale care ar trebui
păstrate în familie şi duse departe de mâinile străinilor.
Discuţiile tipice conaşilor preocupaţi de
probleme măreţe sunt întrerupte de o
prezenţă superbă; prezentatoarea
cvartetului de danseuze de la Union
anunţă că a început spectacolul. Pe
parcursul piesei, fetele de cabaret mai
apar pe scenă şi acaparează privirile
tuturor prin corsetele lor roşii cu dantelă.
Apariţiile lor sunt elemente disturbatoare
pentru publicul masculin, dar au un rol
important în legarea evenimentelor din
piesă. Cum se tulbură puţin spiritele, apar fetele şi calmează lucrurile sau anunţă o
nouă scenă, noi persoanje. Dansatoarele nu puteau să scape de etichete evidente lumii
dramaturgului; astfel, fetele au nume predestinate precum Mimi, Fifi, Jiji, Lili şi ...
Tanţa. Programul artistic începe promiţător cu o melodie aproape mieunată, "Bibicule".
În continuarea piesei apare toată faima cea vestită a operelor lui Caragiale:
Stasache, Sache, Tincuţa, Măndica, Pache, Mandache, Nae, Lache, Veturia, nelipsita
Miţa. Fiecare personaj şi perechea lui discută chestiuni arzătoare, domnule'. Pe parola
lor ridică probleme precum infidelitatea, subvenţia de la stat pentru mame, delicate
treburi cum ar fi cine era la circ, cu cine venise, ce făcea, cu ce era îmbrăcată. Rând pe
rând, apar toate capodoperele lui Caragiale, fiecare cu un rol definitoriu pentru
continuarea poveştii despre nimic şi despre toate. Ca să amintească de vestitul ziar
înfiinţat de Caragiale, “Moftul român”, personajul principal, nenea Iancu, flutură
foiletonul umoristic pe scenă şi chiar îl promovează în rândul persoanjelor care caută
să se aboneze la hârtia culturală fără să plătească, pe sistemul relaţiilor şi al prieteniilor.

92
performance
În toată nebunia în care personajele se răzvrătesc, ţipă, înjură sistemul politic,
acuză furtul oamenilor de la putere şi cer schimbarea, pe fundalul agitaţiei muzicii de
cabaret, în toată nebunia cu aproximativ 25 de personaje pe scenă, se cere un moment
de linişte. Se face întuneric, se pune nenea Iancu în mijloc unde e un firicel de lumină şi
urmează discursul care o să-ţi ajungă şi ţie la suflet cu siguranţă.
Monologul de final este preluat dintr-un interviu dat de Caragiale pe care
studenţii l-au găsit în cartea "Despre lume, artă şi neamul românesc", ediţie de Dan C.
Mihăilescu şi sună cam aşa: "De ce să ne facem spaimă şi inimă rea degeaba? La noi nu e nici
mai multă, nici mai puţină stricăciune decât în alte părţi ale lumii şi nici nu s-ar putea altfel.
Niciun neam de oameni nu-i mai bun sau mai rău, nici unul mai inteligent ori mai prost; unul
e mai aşa, altul, mai aminterea; dar, la urma urmei, toţi sunt la fel. Zi-le oameni şi dă-le pace.
Aşadar, să nu ne mai facem inimă rea şi spaimă, gândindu-ne că lumea românească ar fi mai
stricată decât altele. Nu, neamul acesta nu e un neam stricat; e numai nefăcut încă, nu e pân-
acuma dospit cumsecade. Încă nu crede în dreptate, încă nu poate scoate din sănu-i pe cine să-i
poată comanda; încă nu ştie de cine să asculte fiindcă nu are deocamdată încredere în nimeni.
Dar, cu vremea, trebuie să vină şi asta; trebuie să vină şi înţelegerea fără de care nu poate fi o
naţiune sigură de avutul ei, nici de onoarea, nici de viitorul ei". Discursul de la finalul piesei
aduce în rândul publicului acea doză de
optimism în care Caragiale părea să
creadă. Deşi situaţiile din piesă, satira
corectoare şi credinţa într-o societate mai
bună datează de acum aproape 100 de
ani, asta nu ne face pe noi să ne pierdem
speranţa pe care nenea Iancu ne-o aşază
aşa frumos în gânduri.
Mofturi, compilaţia de schiţe de
începător ale lui Caragiale, este o
comedie moralizatoare pe care trebuie s-
o vezi. Nu o să-ţi dai seama că cei de pe scenă sunt studenţi la început de carieră şi o să
poţi să te lupţi cu morile de vânt, crezând că sunt actori profesionişti şi că fac asta de-o
viaţă. Sala Berlogea nu e tocmai încăperea de teatru cu fotolii de catifea şi cu loje
mofturoase, dar poţi să fii sigur că aici o să vezi piese extraordinare; noi suntem deja la
a doua vizionare de la care am plecat fascinaţi.
Spectacolul de la UNATC le-a avut pe toate: comedie, muzică bună, dans,
momente uşor lacrimogene, interpretare curată şi corectă, costume şi lumini. Nea'
Caragiale părea să privească dintr-un colţ toată piesa şi să zâmbească mulţumit sub
mustăţile-i întoarse, mândru de opera studenţilor.

93
performance

C.E.O.

(Chief Executive Officer)


după „Directorul executiv” de Stig Larsson
Traducerea: Carmen Vioreanu

Coordonator master anul II:


prof.univ.dr. Gelu Colceag
Regia: Andreea Vulpe
Asist. de regie: Adelaida Zamfira
Scenografia: Dan Titza
Distribuţia:
Anna – Andreea Vasile/
Sorina Ştefãnescu
Hans – Alexandru Zob
Sven – George-Albert Costea
Lena – Cristina Cristian
Tage – Andrei Roşu

Spectacolul Directorul executiv este conceput de materanzii de la anul II –


George Albert Costea, Sorina Ştefănescu, Alexandru Zob, Cristina Cristian şi de anul I
– Andrei Roşu, sub îndrumarea profesorilor coordonatori – lect. univ.dr. Andreea
Vulpe şi drd. Adelaida Zamfira într-o viziune contemporană, de un realism dus până
la abstract. Tema ar putea fi aceea a imposibilităţii comunicării în cuplu, a crizei şi a
unei singurătăţi în doi. Cheia regizorală este realizată printr-o concepţie care declamă
absenteismul oamenilor din propria lor viaţă. Încă de la început, întreaga poveste a
celor doi se anunţă a fi învăluită într-o atmosferă de confuzie sau mai bine spus de
apatie.
Textul lui Stig Larsson mi se pare unul destul de dificil deoarece nu oferă nici
un fel de indicaţii regizorale, ba chiar aş putea spune că e un text închis şi codat din

94
performance

punct de vedere al semnificaţiilor. De aceea, îndrăznesc să-i laud pe tinerii actori


pentru meritul de a fi realizat un spectacol viu, uman. George Albert Costea, în rolul lui
Zven, realizează un joc extrem de expresiv şi de o luciditate feroce prin care reuşeşte
să-i controleze şi manipuleze atât pe Anna şi Hans, cât şi pe spectatori.
Oare prin comportamentul său nu caută de fapt un răspuns propriilor sale
frustrări? ... retorică întrebare. Faptul că îi aduce în direcţia dorită de el, îi umileşte pe
rând prin propuneri absurde ce se vor dovedi chiar frustrările lor (spre exemplu, Annei
îi propune să-şi ridice fusta pentru a-i vedea fundul; lui Hans îi propune să danseze),
contribuie la crearea unui atmosfere conflictuale şi tensionate până la final.
Sorina Ştefănescu interpretează rolul Annei într-un mod atât de natural şi de
firesc, încât reuşeşte să-şi încadreze personajului în arhetipul femeii care se vrea iubită.
Anna este personajul care readuce în sufletul oricărei spectatoare amintirea proriilor
neîmpliniri sentimentale sau mai degrabă bucuria că şi le-a rezolvat într-un mod cât
mai putin compromiţător. Lui Alexandru Zob, îi revine o sarcină dificilă, aceea de a “da
viaţă unui personaj lipsit de viaţă”. Hans nu este altceva decât o marionetă a destinului
ce îi urzeşte cu blazare şi apatie profilul unui mort-viu. Îşi priveşte viaţa de parcă

95
performance
altcineva ar trăi-o, iar el nu este decât un simplu spectator pe care plasatoare l-a aşezat
pe locul nr.2 în cursa cu sine însuşi.
Pentru a putea privi şi accepta
absurdul situaţiei celor trei personaje
mai sus menţionate, autorul îi aruncă
în scenă pe Tage şi Lena, alţi învinşi ai
vieţii prin viciile asumate, droguri şi
alcool. Andrei Roşu – în rolul lui Tage
îşi construieşte personajul din
perspectivă opoziţională faţă de
fratele său Hans. El este cel mai lucid,
conştiinţa cea mai credibilă cu reacţii
asemeni publicului-spectator, fiind
singurul argument al realităţii.
Cristina Cristian, Lena, reprezintă
femeia împăcată cu propria soartă, a
cărei viaţă monotonă e condimentată
din plin cu alcool şi droguri. Cuplul
Lena-Tage, se bazează totuşi,
paradoxal, pe mai mult respect
reciproc, protejându-se în faţa
trivialităţii. Preţul lor nu ar fi
niciodată cele două bancnote de 500
de euro.
Până la urmă, ipocrizia lui
Hans de a nu-şi asuma rolul de iubit,
ci mai degrabă doar rolul de slujbaş umil şi degradat sentimental, ucis parcă de o
neputinţă asumată de comoditatea de a nu-şi pune şi a nu aştepta răspunsuri la
întrebările propriului eu persistă.
Anna şi Hans fac parte din categoria celor care cred că nu toate compromisurile
sunt compromiţătoare.
Într-un climat de brutalitate şi prostie, politeţea e o armă care te găseşte descoperit. (Al.
Paleologul).

Andra Năstase

96
performance

Tango
de Slawomir Mrozek

Profesori coordonatori Masterat anul I,


Arta Actorului:
prof.univ.dr. Gelu Colceag,
asist.univ. drd. Alexandru Unguru
Coregrafia: lect.univ.dr. Roxana Colceag
Scenografia: Vladimir Turturică
Costume: Maria Pitea
Lumini: Cristian Niculescu

Distribuţia:
Artur – Silviu Debu / Sorin Dobrin
Stomil: Mihai Munteniţă
Eleonora: Andreea Mateiu Enache
Eugeniusz: Marius Drăguş / Sergiu Fleşner
Eugenia: Irina Drăgănescu / Ioana Anton
Edek: Alex Vlad
Ala: Diana Cavaliotti / Mihaela Alexandru
performance
"Tango"… în 7

Textul lui Mrozek este o incursiune metaforică în


relaţiile cultural-politice care au străbătut secolul XX.
Acţiunea piesei urmăreşte destinul unei familii (a cărei
naţionalitate nu este precizată, dar din numele personajelor
putem deduce că este vorba despre o familie poloneză) în
jurul evenimentului central - preluarea autorităţii de către
tânărul Artur, student la trei facultăţi, din mâinile tatălui său,
Stomil, exponent al unui mod de gîndire excesiv de liberal.
Evenimentul este accidentat de raportarea celorlalţi membri
ai familiei la ceea ce se întîmplă. Astfel, mama, Eleonora, ţine
partea tatălui Stomil, servitorul Edek se supune noii puteri ivite, bunica Eugenia nu
înţelege mai nimic, iar unchiul Eugeniusz devine un artizan al noii ordini prin
legitimarea acţiunilor lui Artur. Toate acestea respectând rigorile unei comedii de
situaţie şi caracter demne de a fi luată ca reper. Textul este alert şi spumos, caracterele
minunat individualizate, situaţiile dramatice deosebit de ofertante.
Pentru noi, cei implicaţi, piesa ne-a oferit şansa depăşirii limitelor noastre de
înţelegere şi de joc, deci un minunat exerciţiu. Primul efort comandat de text şi regizor
a fost intuirea contextului istoric sugerat de piesă. Al doilea mare prag a fost abordarea
personajelor şi a situaţiilor cu mijloace actoriceşti deosebite de cele pe care le-am folosit
până acum, substanţa personajelor trebuind căutată la întîlnirea realismului cu teatrul
absurdului. Rezultatul este o comedie fină, produsul gândirii regizorului şi
profesorului nostru, dl. Gelu Colceag.
Spectacolul merită văzut pentru observarea dozajului caracterelor. Fiecare
personaj reprezentând un mod de gândire politică şi culturală aparte, întîlnirea lor în
mănunchiul de relaţii comice din piesă procură o experienţă măcar provocatoare dacă
nu chiar edificatoare.
Sergiu Fleşner
performance

Treapta a noua
de Tom Ziegler

Coordonator proiect: prof. univ. dr. Adriana Marina Popovici


Distribuţia:
Joanna Mc Neal: Valentina Zaharia (Master an II-Arta actorului)
Melissa Wright: Iolanda Covaci
Eleanor Houser: Patricia Katona (Master an II-pedagogie)
Tracy Mandy: Monica Săndulescu

“Treapta a noua” este o piesă despre asumarea responsabilităţii. Orice faci în


viaţă are urmări şi, mai devreme sau mai târziu, va trebui să plăteşti.
Piesa este modernă ca dialog, dar ca formă este clasică, aproape ibseniană. Plină de
umor de bună calitate, glume şi înţepături. maschează foarte bine drama care se
ascunde în spatele cuvintelor. Surprinde rupturile care se produc în interiorul fiecăruia
în relaţia cu cei apropiaţi.
Este încercarea disperată a unei mame (Joanna-Valentina Zaharia) care, cu ajutorul
celei mai bune prietene ale sale (Eleanor-Patricia Katona), încearcă să îşi recâştige fiica
de 16 ani (Melissa-Iolanda Covaci) pe care a părăsit-o în urmă cu şase ani. Suntem
martori la încercarea ei de a-şi relua viata şi de ajunge din nou pe cărarea cea bună.

99
performance
Toate personajele au puncte vulnerabile şi toate încearcă în felul lor propriu să facă faţă
vieţii.
Una dintre calităţile piesei este că nu ne pregăteşte pentru ce urmează; schimbările sunt
bruşte, dezechilibrul este bine construit de autor, la fel ca şi uşurinţa verbiajului care
însă reprezintă un sistem de apărare.
Piesa reuşeşte să fie originală în tratarea problemelor complexe pe care le implică
alcoolismul la femei neîncercând să fie pilduitoare şi să dea soluţii în 10 paşi.
Deşi pusă în scenă ca spectacol de licenţă acum trei ani, “Treapta a noua” se joacă în
continuare cu real succes. O cronică scrisă în timpul festivalului de la Piatra-Neamţ
consemna: “ ... vechea şcoală a realismului psihologic readusă la tumultoasa viaţă de jocul
unor actriţe tulburător de talentate.”
De altfel, premiile obţinute stau mărturie în acest sens:
Valentina Zaharia:
Premiul pentru cea mai bună actriţă în cadrul Galei Absolvenţilor 2008
Premiul pentru cea mai bună actriţă într-un rol principal – Piatra-Neamţ 2008
Premiul pentru cea mai bună actriţă într-un rol principal Târgu-Mureş 2009
Monica Săndulescu:
Premiul pentru cea mai bună actriţă în rol secundar Piatra-Neamţ

Patricia Katona
performance
 

12
adaptare scenică după Reginald Rose

Clasa prof.univ.dr. Ion Cojar


– prof. univ.dr. Adrian Titieni
Coordonator proiect: drd. Emanuel Pârvu
Distribuţie:
Juratul nr.1 – Mihai Băcăran
Juratul nr. 2 – Răzvan Ropotan
Juratul nr. 3 – Ana-Maria Munteanu
Juratul nr. 4 – Crina Ene
Juratul nr. 5 – Cătălin Coşarcă
Juratul nr. 6 – Sever Bârzan
Juratul nr. 7 - Ştefan Huluba
Juratul nr. 8 – Laura Voicu
Juratul nr. 9 – Ianina Porfireanu
Juratul nr. 10 – Ionuţ Moldoveanu
Juratul nr. 11 – Alexandra Apetrei
Juratul nr. 12 – Laura Vintilă

101
performance
 

Un text ce a inspirat mulţi regizori, atât de televiziune, cât şi de film sau de


teatru din toată lumea, a fost de data aceasta sursa de inspiraţie şi materialul de lucru
pentru o echipă de 12 studenţi ai Facultăţii de Teatru, secţia Actorie, clasa prof. Ion
Cojar-Adrian Titieni, coordonţi de drd. Emanuel Pârvu. Rezultatul la care au ajuns este
unul ce merită cu siguranţă toată atenţia publicului.
„12” prezintă imaginea unui univers devenit claustrofobic, în care autismul
social distruge orice urmă de umanitate. Spectacolul îşi propune să atragă atenţia
asupra efectelor distructive ale necomunicării. Abordând una din temele universale ale
creaţiei artistice, „12” demonstreză cum existenţa superficialităţii, egocentrismului şi
aplecarea exagerată asupra propriilor frustrări, creează situaţii care pot genera haosul
într-un context în care factorii exteriori perturbanţi sunt infimi. Fiecare dintre juraţi este
atât de preocupat de micul univers în care trăieşte, încât incapacitatea de a avea mai
mult de un punct de vedere sau de a privi detaşat, suplimentată de o îndârjire
fantastică de a ţine de opiniile personale poate avea consecinţe atât de grave precum
moartea unui om. Este un spectacol care demonstrează inexistenţa unui adevăr unic
într-o lume în care fiecare trăieşte cu senzaţia că este deţinătorul adevărului absolut.

Crina Ene

102
performance

Alarme şi excursii
adaptare după Michael Frayn

Clasa prof.univ.dr. Ion Cojar


– prof. univ.dr. Adrian Titieni
Coordonatori proiect: lect.univ.dr. Mihaela Beţiu
asist.univ.drd. Florin Grigoraş
Aranjamentul muzical: Sorin Brehuescu&Mihaela Beţiu
Scenografia: Măriuca Ignat & Smaranda Şorici
Light-design: Cristian Niculescu

Spectacolul nostru lansează lumii întrebări despre ea însăşi, despre felul în care
trăim, despre ceea ce facem sau nu facem pentru noi înşine, despre dependenţa noastră
exagerată de maşini, calculatoare, aparate electronice, electrocasnice şi orice fel de
gadget-uri care ar trebui să ne facă viaţa mai uşoară. Dar reuşesc oare?
Odata instalată convenţia, ne lăsăm purtaţi într-o lume a oglinzilor, unde o
Stewardesă (Sidonia Mânzat), nemulţumită de indiferenţa cu care este tratată în timpul
zborului recurge la metode alternative pentru a trezi conştiinţa pasagerilor, a le arăta
cât sunt de singuri, de ignoranţi, de auto-izolaţi. Apoi, “un tânăr german foarte drăguţ,
cu un zâmbet inconfundabil” (Andy Morariu) experimentează un parcurs dramatic,
deşi manifestat comic, din cauza lipsei de comunicare dintre doi soţi ce-i sunt prieteni
şi care l-au invitat la Londra. Soţii – Nikki (Cristina Ilin) şi Chris (Ştefan Huluba) – nu
au reuşit să se pună de acord asupra aeroportului unde aterizează prietenul lor
german. Prin urmare, acesta, “coordonat” totuşi cu ajutorul robotului telefonic al celor
doi, rătăceşte o zi întreagă prin locuri obscure, gălăgioase, ajungând în cele din urmă
la spital ca victimă a unei încăierări. Mama lui Nikki (Diana Iarca) cade de asemenea
victimă multiplelor confuzii provocate de mesajele lăsate pe robotul telefonic şi, după
ce încearcă, fără să-l cunoască, să-l salveze pe tânărul german din încăierare, ajunge la
secţia de poliţie şi este acuzată de perturbarea ordiniii publice. Toata această
“telenovelă” se sfârşeşte într-o isterie generală. Lipsa de comunicare atinge pragul
absurdului când toate personajele, deşi vorbesc la telefon alături, nu se aud, nu se
regăsesc cu adevărat.

103
A doua parte a piesei are propria poveste: două cupluri se întâlnesc pentru ceea
ce pare a fi o seară minunată, aşa cum şi-au dorit să petreacă de mult împreună. Cina,
care în primele minute lasă impresia că va decurge normal, degenerează într-un haos
general datorită unor aparate electrocasnice care parcă prind viaţă, scot sunete
repetate, necontrolate, obsessive. Chiar dacă Jocasta (Anca Tudorache) le propune să
treacă cu vederea sunetele şi să-şi continue cina, soţul (Cătălin Coşarcă) insistă:
aparatul acesta încearcă “să ne spună ceva”. Ajutat de oaspeţi – Nancy (Cristina
Glodeanu) şi Nicholas (Vlad Şpilca) – John pare a rezolva misterul: sunetul este
provocat de alarma de fum. Dar lucrurile nu se opresc aici, cuptorul de la bucătărie se
strică, Jocasta arde puiul, o alarmă de maşină sună obsesiv, iar telefoanele sună cu
insistenţă. John nu reuşeşte să răspundă pentru că apelul intră în robotul telefonic.
Astfel ceilalţi află cu toţii că John este acuzat de fraudă. Cina se sfârşeşte într-un mod
nefericit, protagoniştii ajungând la spital. Pe lângă tema lipsei de comunicare, piesa
tratează în egală măsură şi foarte nuanţat diversitatea problemelor de cuplu.
În final Stewardesa reapare, anuntând “aterizarea” la Bucureşti, ne îngăduie să
ne deschidem telefoanele mobile, radicand oarecum întrebarea: s-a schimbat sau nu
ceva în conştiinţa noastră? Vom reveni oare la vechile noastre obiceiuri? Rămâne să ne
răspundem singuri la întrebările pe care ni le pune: “Cine are interes ca această
confuzie să persiste? Vreau să zic confuzia între dragoste şi sex, între comunicare şi
comuniune. Cine se bucură de izolarea individului? Dar de singurătatea în doi? Cine se
bucură de pierderea identităţii? Cine?”

Mihaela Beţiu

104
O cronică de Anca Mocanu

Profesori ai anului III Arta Actorului – lect.univ.dr. Mihaela Beţiu şi


prep.univ.drd. Florin Grigoraş – au ales pentru examenul de licenţă o adaptare după
Alarme şi excursii a mult premiatului dramaturg şi romancier englez jucat, şi azi, cu
succes pe Broadway, Michael Frayn.
Cunoscut pentru instrumentul satiric cu care operează lumea modernă şi
anomaliile ei, autorul propune un comentariu critic cu mijloace comice despre
noncomunicarea în viaţa de cuplu şi dependenţa de aparatura modernă care ar trebui
să ne uşureze existenţa, nu să ne-o complice, aşa cum se întâmplă, de cele mai multe
ori.
Spectacolul conceput ca o îmbarcare spre universul humoristico-delirant al lui
Frayn este deschis de o fermecătoare stewardeză cu trup de cadână care zăpăceşte
pasagerii ignoranţi, de obicei, cu instrucţiunile preţioase care le-ar putea salva viaţa.
Sidonia Mânzat depăşeşte calităţile fizice, punctând cu dezinvoltură şi fermitate, în
prolog şi epilog, importanţa lucrurilor atât de simple pe care avem tendinţa a le
complica. Neamţul Dietrich, procopsit cu câteva oase rupte spre întâlnirea cu prietenii,
e stângaci şi aerian în interpretarea lui Andrei Morariu. Mama/Diana Iarca, stingheră
şi nedumerită de ce i se întâmplă, ajunge la circa de poliţie şi nicidecum la fata ei cea
dragă! Cristina Ilin/Nikki şi Ştefan Huluba/Chris - doi soţi isterici care-şi încurcă nu
numai lor viaţa, dar şi pe a altora, joacă partiturile cu detaşare matură şi ironie. Mai
rezervat şi uşor mai grav, dar la fel de conştiincios în expunere e cuplul Anca
Tudorache/Jocasta – Cătălin Coşarcă/John. Tonică şi pusă pe flirt, Cristina

105
performance
Glodeanu/Nancy este o prezenţă agreabilă alături de
partenerul său Vlad Şpilca/Nicholas care se achită prin
spontaneitate faţă de rol.
Acţiunea curge rapid, scenele de contradicţie şi
încurcăturile dau ritm şi ţin atenţia trează. Distribuţia
emană energie şi vitalitate, inventivitate şi îndrăzneală,
dezvăluindu-ne abilităţile comice ale viitorilor absolvenţi.
Un plus efervescent îl dau decupările scenice şi
intercalarea efectelor sonore.
Stimaţi pasageri, vă invităm să vă puneţi cu grijă
centurile de siguranţă, dacă nu vreţi să vă pierdeţi în
iureşul întâmplărilor din Alarme şi excursii.

Anca Mocanu

Agnes, aleasa lui Dumnezeu

Clasa prof.univ.dr. Ion Cojar


– prof. univ.dr. Adrian
Titieni
Coordonator proiect:
prof. asoc. Mihai Călin

Distribuţia:
Marilena Ivan
Mara Căruţaşu
Oana Mărgineanu

106
performance

’’Agnes aleasa lui Dumnezeu’’ este povestea unei călugăriţe novice care naşte şi
îşi ucide copilul. Martha Livingstone (Marilena Ivan), medicul psihiatru al tribunalului,
trebuie să decidă dacă inocenta călugăriţă, care nu ştie nimic despre sex şi despre
naştere, este echilibrată mental şi poate fi judecată. În timp ce caută răspunsurile
pentru tribunal, Dr. Livingstone este atrasă inevitabil în găsirea adevărului despre
concepţia şi moartea copilului. În ciuda lipsei de cooperare a maicii stareţe, aceasta
descoperă mai mult decât s-ar fi aşteptat.

Conflictul principal al piesei este descris în relaţia dintre maica superioară


Miriam Ruth (Oana Mărgineanu), care vrea ca Agnes (Mara Căruţaşu) să fie lăsată în
continuare la mănăstire susţinând că naşterea copilului este un miracol divin, şi
Martha Livingstone care este hotărâtă să afle adevărul şi să o ajute pe Agnes să revină
la realitate.
Toate cele trei roluri sunt solicitante, acoperind o gamă largă de emoţii. Martha
trece de la duritatea medicului psihiatru ateu la dorinţa de a-L descoperi pe
Dumnezeu; de la analiza la rece a pacientei sale, la empatia faţă de ea şi de problemele
ei. Maica stareţă a mănăstirii expune posibilitatea miracolelor în contextul realităţii
actuale şi o apără pe Agnes cu toată fiinţa sa. Agnes este un suflet frumos, dar chinuit
care, din cauza educaţiei abuzive, îşi pierde abilitatea de a gândi raţional.

Marilena Ivan

107
performance

Un cuplu ciudat
după Neil Simon

traducere: Doina Antohi


Clasa prof.univ.dr. Ion Cojar
– prof. univ.dr. Adrian Titieni
Coordonator proiect:
prof.univ.dr. Radu Gabriel
Asistent proiect: Ana Cucu
clasa prof.univ.dr Cristian Hadji-
Culea, cinf.univ.dr. Ion Mircioagă

Distribuţia:
Ioana Dorofte - Florence
Dora Trif - Olive
Mara Căruţaşu - Vera
Ioana Bratilă - Renee
Iulia Demetrescu - Mickey
Mirela Jienescu/Laura Vintilă - Sylvie
Bogdan Costea - Manolo
Iulian Sfircea - Jesus
Andrei Teodorescu – mariachi 1
Ştefan Ion – mariachi 2
Octavian Jalbă – mariachi 3
Horea Suciu – mariachi 4
Light-design: Cristi Niculescu
Operator lumini: Sidonia Mânzat
Operator sunet: Mirela Jienescu

108
performance

Rezultatul unui cuplu ciudat

Alegerea de a pune în scenă acest text al lui Neil Simon a avut o ţintă precisă şi
pe deplin atinsă: oferirea unui spectacol comic, a unei poveşti în care, deşi se strecoară
tensiunea, iese totuşi învingător râsul.
Într-un decor care redă interiorul unui apartament nu prea îngrijit, vizibil locuit
de o singură persoană – Olive – Vera, Renee, Mickey şi Sylvie, prietenele sale, se
reunesc la o masă mare pentru a se bucura de jocul săptămânal de Trivia. Sylvie oferă
răspunsuri corecte atunci când ceva îi aminteşte de un fost sau actual iubit, Olive ştie
rezolvările pentru întrebările legate de sport şi mai târziu aflăm că Florence este
pasionată de domeniul Filme.

Armonia unei seri numai a fetelor este întreruptă de vestea că Florence a fost
părăsită de soţul ei, după o căsnicie de 14 ani. După momentele de îngrijorare legate de
dispariţia lui Florence, aceasta apare, disperată, în apartamentul lui Olive. Momentele
care urmează sunt savoroase, căci gândul că Florence s-ar putea sinucide generează
evitarea cuvintelor sau a situaţiilor prielnice acestui fapt.
Pe măsură ce jocul de Trivia se află în derulare, autorul schiţează caracterul
fiecăreia dintre fete. Vera, interpretată de Mara Căruţaşu, este o fată naivă, simplă chiar,
care nu vrea să-şi supere cu nimic partenerul de viaţă pe care îl idealizează. Ea este
prietena uşor de emoţionat, cea mai îngrijorată de starea lui Florence, pe care este gata
oricând să o compătimească. Iulia Demetrescu joacă rolul lui Mickey, o femeie aparent
independentă, puternică, asta şi datorită meseriei de poliţist. Mirela Jienescu/Laura

109
performance
Vintilă este o Sylvie direct interesată de tot ceea ce are legătură cu bărbaţii, iar pentru
ea viitorul este favorabil, aflând în final că aşteaptă un copil.
Teodora Trif este Olive, proprietara apartamentului şi gazdă pentru seara de joc.
Dora/Olive are temperamentul unei persoane care trăieşte singură, mănâncă în oraş şi
nu are nevoie decât de aventuri care să îi regleze hormonii. Slăbiciunea ei este fostul
soţ, pe care nu îl mai iubeşte, dar care îi este de folos atunci când îi împrumută bani. Ea
îi propune lui Florence să locuiască
împreună, dar în final realizează că nu
îi poate suporta obsesia pentru
curăţenie, lipsa de haz şi faptul că a
reuşit să-i strice întâlnirea cu cei doi
vecini spanioli.
Bogdan Costea şi Iulian Sfircea
sunt cei doi fraţi Manolo şi Jesus,
cuplul comic al spectacolului. Bogdan
Costea este un Manolo romantic, care îi
face complimente Oliviei, îi oferă flori
şi bomboane, dar reuşeşte foarte uşor
şi natural să devină şi un Manolo
îndurerat de soarta Florencei ori
nervos atunci când aceasta este dată
afară şi vine la el pentru a-i cere ajutor.
Iulian Sfircea este fratele mai mic,
căruia Manolo îi îndrumă acţiunile şi
alături de care oferă cele mai comice
bucăţi, realizate prin intercalarea
cuvintelor spaniole sau a proverbelor.
Spectacolul se încheie cu cei doi, care
împreună cu o trupă de mariachi, vin
în locuinţa fetelor şi le dedică o serenadă.
Florence, Ioana Dorofte, conform spuselor soţului ei, este „o mamă şi o soţie
minunată, dar ca femeie este nebună ca un câine turbat”. Obsedată de locuinţa ei şi de
bunăstarea familiei, este gata să renunţe la orice în favoarea curăţeniei sau a gătitului.
Pare că este mai îngrijorată de pierderea locuinţei amenajată de ea, decât de pierderea
soţului.

Ana Smaranda Teodorescu

110
performance

Teatru sport
Clasa prof.univ.dr. Ion Cojar
– prof. univ.dr. Adrian Titieni

Coordonator proiect:
lect.univ. dr. Mihaela Sirbu

Distribuţie:
Mihai Băcăran, Ana Maria Bălescu, Andrei Sever Bârzan, Cătalin Coşarcă, Crina Ene,
Ştefan Huluba, Alice Monica Marinescu, Vlad Mihu, Andrei Morariu, Ana Maria
Munteanu, Bogdan Nechifor, Iulian Sfircea, Vlad Şpilca, Iulia Verdeş

Originile improvizaţiei datează din secolul al XVI-lea şi se află în Commedia


dell’Arte. Trupe de actori au călătorit timp de 200 de ani din oraş în oraş, prin întreaga
Europă. În loc să se bazeze pe un text scris, aceste personaje mascate lucrau pe baza
unui scenariu în interiorul căruia erau liberi să improvizeze propriul lor dialog şi
propria lor acţiune.
La mijlocul anilor ‘20, Viola Spolin, regizoare americană, începe să inventeze şi
să dezvolte “jocuri” pentru a face cunoscut teatrul copiilor imigranţi din Chicago.
În anii ‘50, paralel cu cei care dezvoltau munca Violei Spolin, englezul şi apoi
canadianul Keith Johnstone îşi dezvoltă propriile sale teorii despre spontaneitate şi
creativitate în teatru.

111
performance
Fiind convins că teatrul devenise prea pretenţios şi îndepărtat de “omul de
rând”, Johnstone a inventat o formă de improvizaţie numită “teatru sport”. El a
adăugat teatrului calităţile unei întreceri sportive, introducând iluzia unor echipe care
se află în competiţie şi arbitrajul publicului. Mai important, a introdus conceptele de
“blocaj” şi “statut” care sunt esenţiale improvizaţiei din zilele noastre.
În 1979 a apărut cartea sa Impro – Improvisation and the Theatre, rodul a apeste 20
de ani de muncă în tehnica improvizaţiei şi a povestirii, muncă dedicată în principal
efortului de a stimula în adulţi redescoperirea imaginaţiei şi a creativităţii. Exerciţiile
lui urmăresc să blocheze intelectul care neagă, să sprijine manifestările intuiţiei şi ale
subconştientului şi să nască spontaneitate.
Trupa “Johnstone Babies” numită astfel ca un omagiu “simpatic” adus marelui
inovator Keith Johnstone, este formată din 13 studenţi improvizatori aleşi din întregul
an III în urma unei serii de ateliere. Ei sunt împărţiţi în două echipe: AICI şi ACUM,
care reprezintă cerinţele de bază ale teatrului şi mai ales ale improvizaţiei. Sper să
reuşească să pună în practică principiile adevăratei creativităţi, atât în improvizaţie, cât
şi în alte forme de teatru şi să ne bucurăm cât mai mult timp de rezultatele lor în
aplicarea acestei metode.

Mihaela Sirbu
performance

Omul pernă
de Martin McDonagh

Clasa prof.univ.dr. Ion Cojar – prof. univ.dr. Adrian Titieni


Coordonator proiect: prof.univ.dr. Adrian Titieni
Distribuţie: Bogdan Costea, Cătălin Coşarcă, Ştefan Ion

Povestea ucide
Realitatea tatonează şi detonează ficţiunea. Poveştile stochează şi storc realităţi
cotidiene. Omul pernă de Martin McDonagh, unul dintre cei mai montaţi dramaturgi
contemporani la ora actuală, este textul fricţiunilor realitate-ficţiune. Un scriitor e
anchetat pentru poveştile pe care le scrie. Anchetatorii îl bănuiesc că e implicat în
dispariţia unor copii ale căror cazuri sunt similare celor descrise de el.

113
performance

Studenţii anului III UNATC – Bogdan Costea, Cătălin Coşarcă, Ştefan Ion – ,
coordonaţi de prof. univ. dr. Adrian Titieni construiesc un spectacol-bisturiu al
absurdului unui sistem picurat în spaţiul scriiturii ca o clepsidră a răului. Al coliziunii
dintre cele mai crunte fapte şi cea mai crudă ficţiune. Ce este mai torturantă: realitatea
agresiunilor care ajung, până la urmă, să se banalizeze şi să devină comportament
cotidian sau ficţiunea care scrijeleşte acest comportament?
În Omul pernă, pentru poveşti se minte şi se ucide. Ca să-şi salveze ficţiunea,
scriitorul (inocenţa lui Bogdan Costea se transformă subtil în luptă încordată pentru
fiecare cuvânt, pentru fiecare pagină atunci când trebuie să-şi apere poveştile) declară
că a fost implicat în dispariţia copiilor. Protejarea poveştii, sfârşit şi început ale tuturor
poveştilor lumii, se face cu preţul suferinţei extreme.
Cei doi achetatori sunt un amestec de violenţă ţinută excelent sub control,
perversitate şi traume. Calmul şi răceala acumulate în trepte – Cătălin Coşarcă, într-un
rol pe care îl rotunjeşte inteligent – sunt contrapunctate de impulsivitatea reacţiilor lui
Ştefan Ion.
În Omul pernă, exploziile şi tăcerile întreţin tensiunea politicii anchetei. De aceşti
trei actori cu siguranţă vom mai auzi!

Mihaela Michailov

114
performance

Nişte fete
de Neil LaBute

Clasa prof.univ.dr. Ion Cojar


– prof. univ.dr. Adrian Titieni
Coordonatori proiect:
conf.univ.dr. Mircea Gheorghiu
& asist.univ. Mihai Brătilă
Distribuţia: Simona Pop, Iulia Verdeş, Cristina Mihăilescu, Bogdan Nechifor

Un bărbat aflat pe punctul de a se însura îşi sărbătoreşte fericirea într-un mod


ciudat. Îşi dă întâlnire cu câteva din femeile pe care le-a cucerit în trecut. De formaţie
profesor, “scrie şi predă ficţiune” elevilor de liceu, Guy pregăteşte un nou articol
pentru publicaţia Esquire şi plănuieşte să înregistreze conversaţiile sale cu toate fostele
iubite pentru a le folosi ca sursă de inspiratie. Astfel, spectatorul e introdus intr-un
carusel din care simte că nu se mai poate sustrage. Relaţiile cu Sam, iubita din liceu,
Tyler, pe care a cunoscut-o la Chicago în timpul unei perioade confuze, dominate de
un delir sexual, tot pe vremea liceului, şi Lindsday, soţia decanului de universitate cu
care a avut o aventură, în timpul primului său an de profesorat, reprezintă pentru Guy
după cum susţine în discuţiile cu ele “o încercare de a repara un rău din trecut”. Prin
denumirea tuturor acestor femei cu nume ce ar putea foarte bine să fie atribuite unor
bărbaţi, dramaturgul face o aluzie puternică la narcisismul specific masculin.
Totuşi, în periplul său Guy este nevoit să se
confrunte cu situaţii neaşteptate şi dificil de
rezolvat. Astfel, ajunge să fie forţat să mărturisească
faptul că a părăsit-o pe Sam nu pentru că viitorul
alături de ea părea searbăd şi limitat, ci pentru a se
duce cu o altă fată la balul de absolvire. Recunoaşte
faţă de Tyler că, în ciuda experienţelor carnale
deosebite din relaţia lor, încă mai era ataşat
emoţional de o altă fată. Lindsay dezvăluie umilinţa
pe care a fost nevoită să o îndure atunci când soţul
ei a aflat despre legătura lor ascunsă, iar Guy nu a
făcut decât să fugă din oraş fără niciun semn, în loc
să-şi asume şi el consecinţele.

115
performance
Aşadar, spectatorul asistă la o serie întreagă
de eschive ale bărbatului care, trecând de la o
întâlnire la alta pare să nu fi învăţat nimic. Ce este
adevăr şi ce disimulare în tot ceea ce spune? Îl
încearcă o clipă vreun sentiment de remuşcare sau
măcar de compasiune faţă de aceste fete? Sau tot
ceea ce zice este calculat la milimetru pentru a
obţine efectul scontat – să le aducă în pragul nevoii
de a se confesa pentru simpla obţinere a unui
material bun de prelucrat artistic? Ca martor al
acestui fel de a trata femeia, spectatorul nu poate
să plece decât întrebându-se: de ce niste băieţi au
dreptul să provoace atâta suferinţă şi totuşi să nu
aibă nici urmă de resentiment? Piesa se încheie cu
Guy ascultând liniştit la reportofon înregistrările
cu cele trei fete.
Exploatarea celuilalt în vederea atingerii propriilor ţinte, sacrificarea conştiinţei
individuale în favoarea unui câştig de ordin imediat constituie o temă recurentă în
scrierile lui LaBute. Guy este exponentul perfect al omului capabil să treacă peste orice
cod etic sau orânduire morală pentru a-şi duce la bun sfârşit planurile meschine. “Ceea
ce spunem nu are semnificaţie în sensul cui ne adresăm, ci reprezintă o unealtă pentru
a-i schimba pe ceilalţi.” – susţine dramaturgul.

Simona Pop

116
performance

Şampanie
în lanul de grâu
de Olga Delia Mateescu

Clasa prof.univ.dr. Ion Cojar


– prof. univ.dr. Adrian Titieni
Coordonator proiect:
prof. univ. dr. Olga Delia Mateescu

Distribuţia:
Actriţa – Cristina Ilin
Cabiniera - Sidonia Mânzat

Acțiunea scenariului “Șampanie

în lanul de grâu” se petrece dimineaţa devreme, pe scena unui teatru.


Acolo se află Actriţa, dezorientată şi neputând nici să se concentreze, nici să se
liniştească. Încetul cu încetul începe să se detensioneze, dar această intimitate pe care
şi-o crează este întreruptă cu brutalitate de cabiniera venită să-şi facă datoria. Actriţa
nu înţelege apariţia aceasta şi îi cere explicaţii. Este atrasă de felul în care acest personaj
îşi explică prezenţa şi o provoacă să afle mai multe lucruri despre ea.
Profitând de acest interes, Cabiniera îşi face treburile, povestind în acelaşi timp că
lucrează cu foarte multă plăcere pentru artişti. Din nevoia de empatizare, actriţa o
provoacă să îi povestească “aiureli”. Această oporunitate destinde timiditatea
cabinierei şi relaxează tensiunea suflească a actriţei, făcând-o în acelaşi timp să
mediteze asupra vieţii personale. Optimismul Cabinierei şi fineţea prin care reuşeşte să
îi descreţească din nou fruntea actriţei, fac ca cele două femei să se apropie. Actriţa nu
o mai percepe ca pe o intrusă, ci, din contră, acceptă energia pozitivă pe care aceasta i-o
transmite. Odată instalată, această bună dispoziţie facilitează o conversaţie relaxată

117
performance
între aceste două figuri stilizate ale esenţei umane. Atmosfera destinsă o ajută pe actriţă
să se concentreze asupra personajului pe care
va urma să-l interpreteze în câteva ore.

Este seara premierei. Emoţiile sunt


foarte mari. Cabiniera reuşeşte să potolească
zbuciumul interior al actriţei care-şi regăseşte
stăpânirea de sine.
Cabiniera ţine neapărat să îi
împărtăşească Actriţei o întâmplare prin care
vrea să sugereze că fără să vrem sau să ne
gândim devenim răspunzători pentru
anumite stări pe care le declanşăm unor fiinţe
cu care ne intersectăm existenţa, fie numai şi
pentru câteva clipe.
Nimic în viaţă nu este întâmplător şi
nu trebuie să fim indiferenţi faţă de cei din
jur. Incidental, Actriţa îşi aduce aminte de un
moment extrem de ciudat între ea şi soţul ei şi-l
povesteşte cabinierei, făcând-o

să retrăiască experienţa respectivă.


Spre final se distrează copios pe seama acestei
întâmplări.
Chiar dacă problema esenţială a Actriţei
nu dispare, Cabiniera reuşeşte să o facă să
privească partea plină a paharului. Îi este de
asemenea alături când, la final, aceasta
primeşte veşti proaste în legătură cu viaţa
personală. Deşi distanţa iniţială este destul de
mare, treptat prejudecăţile dispar şi empatia îşi
face loc, apropiind iremediabil două suflete.

Sidonia Mânzat

118
performance

Demonstraţia
de David Auburn

Clasa prof.univ.dr. Ion Cojar


– prof. univ.dr. Adrian Titieni
Coordonator proiect:
drd. Monica Ciută

Distribuţie:
Andrei Merchea - Harold
Cristina Drăghici/Cendana Trifan - Claire
Ioana Blaj/Bianca Pintea – Catherine

Demonstraţia este o piesă care vorbeşte despre nebunie şi genialitate, relaţiile


confictuale dintre generaţii, despre încredere sau lipsa ei. Scrisă de David Auburn –
care a câştigat pentru acest text premiile Pulitzer şi Tony – piesa este povestea unei
tinere, Catherine, care şi-a petrecut ani având grijă de tatăl ei, un matematician genial,
dar care a căzut pradă unei boli psihice. Odată cu moartea acestuia, apare în peisaj
Claire, sora lui Catherine, cea care vine cu un suflu pragmatic şi nou pentru a se ocupa
(aparent?) de detaliile pragmatice ale acestei pierderi. Diferenţa de mentalitate dintre
cele două surori, înstrăinarea cauzată de distanţa fizică, precum şi de modalitatea
proprie fiecăreia de a înfrunta viaţa vor da naştere unor conflicte mai mult sau mai
puţin rezolvabile.
Tensiunea se intensifică în momentul în care Hal, un fost student de-al lui
Robert (tatăl), - care pare să aibă un crush pentru Catherine – descoperă printre notele
matematicianului o teoremă ce pare a fi incredibilă, aproape de ... nedemonstrat! Din
acest punct, lucrurile se complică. Cine este autorul? Câtă nebunie şi cât talent a
moştenit Catherine de la tatăl ei?
Pe de-o parte îi avem pe Robert şi Catherine, creativi, introvertiţi, prinşi în
limbajul propriei lumi. De cealaltă parte se situează Claire şi Hal, oameni ai
concretului, ai acţiunii, fără revelaţii majore, dar mai bine ancoraţi în prezent.
“Demonstraţia” este un spectacol despre sacrificiu, dorinţa de a fi înţeles, disperarea ce
survine atunci când demersul tău eşuează şi speranţa că totuşi... poate...

Cristina Drăghici

119
performance

“Andrei Merchea reuşeşte, prin inocenţa


lui, să ne redea acel Harold tocilar,
fâstâcit, dar care cântă într-o formaţie
rock, acel îndrăgostit romantic şi ruşinos.
Dragostea lui nu merge până la orbire, el
rămânănd conştient că există şanse ca
demonstraţia să nu fie scrisă de
Katherin.”

“Cristina Drăghici face un personaj complet, care are puterea de a transmite prin
mimica feţei şi prin gesturi mai mult decât prin replici.”
Ana Smaranda Teodorescu

“Cendana Trifan, cealaltă variantă a lui Claire, este o actriţă deosebit de talentată şi al
cărei rol este fericit completat de sarcina pe care o purta chiar în timpul jucării
spectacolului. Ea este foarte credibilă în rolul surorii mai mari a lui Catherin, cea nu
neapărat preocupată de moştenirea ştiinţifică a tatălui sau de capacităţile speciale ale
surorii sale, cât de bunăstarea fizică a familiei.”
“Bianca Pintea şi Ioana Blaj ne oferă două variante foarte diferite ale personajului
Catherine, una remarcându-se prin profunzimea abordării, cealaltă prin firesc.”
Mihaela Beţiu

120
performance

Vocea
Broscuţei
Ţestoase
adaptare după John van Druten

Clasa prof.univ.dr. Ion Cojar


– prof. univ.dr. Adrian Titieni
One woman-show cu Ana-Maria Bălescu
Lumini: Sidonia Mânzat
Sunet: Simona Pop

Şi broscuţele au voce
După o absenţă de trei ani, spectacolele de arta actorului numără din nou un
one woman show: "Vocea Broscuţei Ţestoase" este o adaptare liberă după John van
Druten (1901 - 1957). Dramaturgul britanic, devenit cetăţean american, a fost unul
dintre revelaţiile teatrului comercial american, scriind piese inteligente despre viaţă şi
societatea contemporană americană a anilor ’30 şi ‘40, surprinsă în elocvente observaţii
de factură urbană.
"Vocea Broscuţei Ţestoase" a debutat pe Broadway la finele anului 1943, undeva
pe Strada 45, numărul 217 West, la Teatrul Morosco, spaţiu care nu mai există din anii
’80, fiind demolat pentru a face loc hotelului Marriott Marquis. Totuşi, succesul
spectacolului “Vocea Broscuţei Ţestoase“, unul dintre cele mai mari succese de pe
Broadway, i-a asigurat teatrului locul pe lista scenelor care au făcut istorie. Cu 1.557
reprezentaţii, strânse pe parcursul a trei ani, "Vocea Broscuţei Ţestoase" este al 9-lea cel
mai jucat spectacol din istoria Broadway-ului.
Povestea lui Sally Middlenton, o tânără actriţă, şi peripeţiile ei în proaspătul ei
apartament, a fost transformată de Ana-Maria Bălescu într-un monolog despre viaţă şi
artă, despre personaje şi efortul pe care un actor trebuie să-l depună pentru a ajunge la
ele. Sally stă singură acasă şi îşi repetă toate rolurile pe care ar dori să le joace. Treptat,
realizează că drama ei este legată de viaţa profesională şi că personajele studiate:
Julieta, Nina Zarecinaia, Ofelia, vrăjitoarea din Macbeth sunt foarte prezente şi
amestecate în viaţa ei personală. Fiecare personaj e accesat cu precauţie, urmând
rigorile cutumelor de arta actorului, aşa cum au fost ele însuşite prin studiul sub
îndrumarea Doameni Puşkin, un profesor desăvârşit şi exigent – în fapt un personaj

121
performance
inventat şi anexat la povestea lui Sally. Astfel, întreg spectacolul devine o audiţie
pentru un rol pe scenă, dar şi pentru inima bărbatului care a părăsit-o: Kenneth -
producător pe Broadway. Situaţiile care se nasc sunt comice, fără a fi stridente. Sally
este o tânără cu capul în nori, cu multă candoare şi fragilitate, care stârneşte râsul prin
sinceritatea cu care analizează şi observă viaţa: viaţa de pe scenă, viaţa adevărată –
două dimensiuni care se echilibrează, în ea, potrivit principiului vaselor comunicante.

Sally intră pe scenă încercând din răsputeri să găsească nota potrivită pentru
momentul Julietei, aflată în clipa în care se hotărăşte să bea licoarea călugărelui care o
va salva de căsătoria cu Paris. Recitând versuri shakespeariene, Sally îşi trăieşte
prezentul, prin gesturi cotidiene care fie subliniază morala versului, fie îl contrazice,
provocând râs. Şi când crezi că nu mai e monolog care să nu fi fost repetat, Sally
abordează cu modestie, pe cel mai important: monologul actriţei care câştigă în sfârşit
Premiul Oscar. Având în mâna dreaptă o replică mignonă a mult-râvnitului trofeu,
Sally, cu ochii în lacrimi, începe torentul de mulţumiri adresate familiei şi apropiaţilor.
Cele 50 de minute în compania exclusivă a Anei-Maria Bălescu, singura
studentă a anului III Arta Actorului care şi-a asumat one woman show-ul ca gen în
generaţia 2010, reuşesc să surprindă disponibilitatea de exprimare sensibilă şi
entuziasmul creator al protagonistei, recomandând-o ca tânără pasionată de viaţa
artistică, atât sub aspectul ei antreprenorial-organizatoric, cât şi ca actriţă. În
intimitatea spaţiului oferit de Studioul Ion Cojar, Ana-Maria Bălescu oferă un mini-
recital potrivit, care are toate atributele pentru a fi transformat într-un spectacol
profesionist, după ce emoţiile examenelor de final vor fi trecut.
Ioana Moldovan

122
performance

Femeile
din Manhattan
de John Patrick Shanley

Clasa prof.univ.dr. Ion Cojar


– prof. univ.dr. Adrian Titieni
Coordonatori proiect: asist.univ.drd. Monica Ciută, drd. Alexandru Unguru
Scenografia: Iza Tărţan

Distribuţie:
Andrei Bratu - Dick
Ioana Brătilă - Judy
Natalia Cebanu - Billie
Cristina Glodeanu - Rhonda Louis
Iulian Sfircea – Bob

Piesa lui John Patrick Shanley "Femeile din Manhattan" aduce în faţa publicului
povestea savuroasă a trei prietene aflate în pragul vârstei de 30 de ani. Una dintre ele
tocmai s-a despărţit de iubitul ei indiferent, alta îşi petrece căsnicia într-o continuă lună
de miere nefericită dar cu zâmbetul pe buze iar ultima, ei bine ultima este "un magnet
de poponari".

123
performance

Shanley este unul dintre cei mai preţuiţi dramaturgi nord americani din ultimele
decenii. Piesele sale i-au adus un premiu Oscar şi un Pulitzer. A lucrat atât la
Hollywood, ca scenarist, cât şi pe coasta de est unde, fie în proprie regie, fie în regia
altora, piesele sale s-au bucurat de succes. Filme precum "Moonstruck" cu Cher şi
Nicolas Cage sau "Doubt" cu Meryl Streep şi Philip Seymour Hoffman l-au avut ca
scenarist.
Montarea pe care UNATC o propune publicului român, în premieră naţională,
se bucură în plus de efervescenţa şi pasiunea cu care actorii şi-au dedicat talentul
punerii în scenă, care este mai mult a lor ca oricare altă piesă din această stagiune.
Partituri complexe îşi găsesc interpretele şi interpreţii ideali în cei 5 studenţi.
Dacă am vorbit de interprete şi interpreţi trebuie menţionat că cei doi bărbaţi
fără de care tabloul ar fi incomplet au şi ei o pondere ce nu poate fi neglijată. Soţul şi
amantul, aparent clişeic creaţi de Shanley, sunt un plus de savoare adus poveştii celor
trei tinere.
Şi să nu uităm dedicaţia lui Shanley de la începutul piesei: Această piesă este
dedicată femeilor, femeilor, femeilor, femeilor, femeilor femeilor, femeilor, femeilor,
femeilor, femeilor, femeilor, femeilor ...

Alexandru Unguru

124
performance

Fluturii sunt liberi


de Leonard Gershe

Clasa prof.univ.dr. Ion Cojar


– prof. univ.dr. Adrian Titieni
Coordonator proiect:
lect. univ. dr. Mihaela Beţiu
& masterand Patricia Katona

Distribuţie:
Don – Andrei Morariu
Jill – Irina Bucescu
Doamna Baker – Cristina Ilin
Ralph Austin – Andrei Teodorescu

Dintre toate călătoriile în suflet, cele pe care ni le recreăm cu cea mai mare
intensitate sunt cele care ne pun faţă-n faţă cu noi înşine. Două personalităţi
strălucitoare, Don—prin curajul cu care îşi dă voie să trăiască şi Jill—prin spontaneitate
şi poftă de viaţă, se întâlnesc într-un moment de sinceritate şi-şi relevă reciproc
lucrurile de care fug. Mama lui Don, doamna Baker, vine ca element declanşator,
contrapunctând perspectiva celor doi. Jill şi doamna Baker se ciocnesc puternic, fiecare
expulzând forţă şi determinare. Nimeni nu câştigă. Persoane inteligente, amândouă
dorind foarte tare binele lui Don, se lasă convinse una de adevărul celeilalte şi-şi
schimbă total poziţia faţă de problema dacă Don poate şi trebuie să trăiască singur.
Ralph Austin reprezintă elementul surpriză, care prin exagerare şi aroganţă naşte
comicul, împlinind construcţia dramatică şi emoţională, deopotrivă.
Dintr-un joc de-a … viaţa, patru suflete se răstoarnă, se rostogolesc şi-şi
contopesc viziunile despre lume, învăţând unul de la altul acceptarea.

Irina Bucescu

Don (Andrei Morariu), un băiat nevăzător de 20 ani, locuieşte singur într-o


mansardă săracă într-un cartier rău famat al New York-ului, unde încearcă din toate
puterile să trăiască independent. Putem spune că se înscrie perfect în tipologia

125
performance
adolescentului răzvrătit, fugit de
acasă, care vrea să trăiască după
proprile reguli, nu după unele
impuse de mama sa. În noul său
apartament, cel cu “pereţi de hârtie”,
are ocazia întâlnirii cu o vecină
gălăgioasă, o fată de 19 ani, Jill (Irina
Bucescu) care îşi încearcă, la rândul
ei, norocul în New York. Spre
deosebire de Don, ea şi-a trăit până
acum viaţa la maxim, conducându-se

după principiul “Carpe diem”. Foarte


sociabilă, Jill este de părere că poate
învăţa de la toţi oamenii din jur. În
plus … nu a cunoscut niciodată, până
acum, un orb. Descoperă că lumea lui
Don este fascinantă, că, în lipsa
văzului, Don şi-a dezvoltat foarte tare
celelalte simţuri, că se poate citi şi cu
buricele degetelor şi, mai mult, că se
poate vedea în sufletul omului. Între
cei doi se înfiripă … o idilă.
Este momentul în care intervine în poveste şi Florance Baker (Cristina Ilin),
mama lui Don, locuitoare a unui cartier bogat din New York, scriitoare de succes.
Cărţile sale au ca personaj principal pe “Donnie cel orb”, nimeni altul decât fiul ei. Le-a
scris din dorinţa sinceră de a-i oferi sprijin lui Donnie şi şi-a proiectat în poveştile
acestea toate visurile ei care fac din fiul său un orb supraom. Doamna Baker vrea să
deţină controlul asupra vieţii fiului său. Nu se poate împăca cu idea că fiul ei nu mai
are nevoie de ea şi vrea să trăiască singur. Duce o viaţă raţională, tipic pentru clasa
socială din care face parte. Este convinsă că este o mamă model şi se comportă cu fiul ei
de parc-ar fi un bibelou.
Celălalt personaj masculine este Ralph (Andrei Teodorescu) – reprezentantul
“noului val” de regizori. Convins că ştie totul despre toate, are toată încrederea că va
ajunge unul dintre cei mai mari regizori ai planetei. Se consideră indispensabil artei.
Superficialitatea lui rezidă în aroganţa cu care tratează tot cea ce-l încojoară, spre
deosebire de Don, care se implică fără prejudecăţi în orice relaţie.
Andy Morariu

126
performance

The land of dreams


Coregrafia şi regia: Cristina Maria Iuşan,
masterat coregrafie anul II
Profesori coordonatori: prof.univ.dr. Sergiu
Anghel şi lect.univ.dr. Liliana Iorgulescu

Distribuţia: Răzvan Rotaru, Florin Munteanu,


Dragoş Roşu, Simona Mandache,Cristina
Iuşan, Bianca Patrichi,Camelia Sava, Galina
Bobeicu.
Scenografia: Andrada Chiriac
Lumini: Cristian Niculescu
Sunet: Irina Filote
Fotografii: Carmen Rizac şi Marius Leftărache

Toţi oamenii care sosesc într-o gară, au un destin propriu, trasat de dinainte, dar
care poate fi schimbat în orice clipă, accidental sau voit. Parcursul vieţii noastre se
poate schimba în funcţie de locul în care mergem, de oamenii pe care îi intâlnim, de cei
de care ne despărţim, etc.
Aceasta gară reprezintă: lumea de consum în care trăim; punctul de întâlnire al
identităţilor; conexiune între oameni; locul unde se întâlnesc destine; locul unde se
destramă prietenii; locul unde se schimbă destine; locul unde se creează noi legături.
Gara reprezintă universul destinaţiilor şi punctul terminus: trecerea într-o nouă
dimensiune. Acestă nouă dimenisune înseamnă o lume ideală, creeată de propriile
noastre gânduri şi dorinţe. Noi ne îndreptăm spre pierderea propriei naturi umane.
Identităţile umane aleg viiciile pentru a se detaşa de problemele care sunt mai mereu
prezente în viaţa lor. De aceea, am creat o paralelă contrastantă între cele două lumi:
lumea reală – cea a găriişi lumea ideală, cea a gândurilor. Natura noastră reflexivă
poate naşte însă noi şi noi orizonturi.
Cristina Iuşan

127
performance

O cronică de Anca Mocanu

The Land of Dreams -


spectacolul coregrafic al Cristinei
Iuşan (Master Coregrafie anul II,
clasa prof.univ.dr Sergiu Anghel,
prof. asoc. Liliana Iorgulescu) -
invită la o incursiune pe tărâmul
ireal al viselor conturând în
spaţiu şi timp o lume întreagă cu
toată frumuseţea inocenţei şi tot dramatismul ei. Prima iubire, întâlnire, noapte,
dezamăgire, angoasă ...
The Land of Dreams vorbeşte despre senzaţii. Voluptoase şi eliberatoare acestea
străpung torsul, unduind braţele. Mişcarea începe cu mult înainte ca ochiul s-o
perceapă. Ea e mai întâi emoţie apoi un personaj cu viaţa lui, greu de controlat. În
infinitul mic al sunetelor, pauza din armonia mişcărilor zguduie infinitul mare al
universului interior. Totul se armonizează în tăcerea profundă. Blândă şi suavă, iubirea
leagă trupuri sfidând imposibilul. Trupul e transformat într-un obiect ireal pentru că
dansul e creator de iluzie. E ca o privire care te seduce şi te ţine captiv în dinamica
mişcărilor.
Cristina Iuşan deţine simţul compoziţiei, creează şi inventează prin mişcare.
Povesteşte. În povestea ei, dansul devine o cercetare multidimensională a senzualităţii
şi geometrizării imaginilor.
Chiar o analiză spectrală a
voinţei de disimulare nuanţată
în folosirea măştilor. Curăţenia
şi simplitatea liniilor coregrafice
intră în simbioză cu regia şi
scenografia (Andrada Chiriac).
Plasticitatea corpului traduce
stări, sculpturalizează imagini
onirice, reverii. În final, visele
iau chipul măştilor încremenite
sau efemere în mişcare, fiecare
mască joacă, de fapt, povestea
fiecărui vis. Al meu, al tău ...
performance

Lungul drum către Santa Cruz

Regia: conf. univ. dr. Ioan Brancu


Proiect conceput şi realizat de:
Cristina Ion
Crina Zvobodă
Adina Hotinceanu

Într-o zi mohorâtă de luni, Hermann o porneşte către şcoală. Şi când te gândeşti


că ar fi atâtea feluri în care şi-ar putea petrece frumoşii şi preţioşii ani ai copilăriei, în
loc să-şi piardă vremea cu atâta învăţătură! Şi, la urma urmelor, ce rost ar mai avea să
rămână acasă ori să se mai ducă la şcoală, două locuri unde nimeni nu pare să se
sinchisească şi să aibă nevoie de el, unde nimeni nu se arată destul de înţelept în a-i
preţui talentele cu totul şi cu totul deosebite.
Într-o zi mohorâtă de luni, paşii îl poartă pe Hermann, cătrănit nevoie mare
fiindcă nu poate îndrepta mai nimic din toate câte îl nemulţumesc, tot mai departe de
drumul către şcoală ...
Păi, n-ar fi mai bine ca el, Hermann, care ştie să facă o mulţime de
giumbuşlucuri cu dopuri, cu monede şi cu alte chestii, de care colegii lui habar n-au, şi
care e neîntrecut la mersul pe bicicletă fără mâini, să „deturneze” un avion şi să-l
oblige să zboare altundeva? ... Cu atât mai mult cu cât din dalele negre ale pavajului te
pot pândi în orice moment păienjeni uriaşi, jivine veninoase sau hăuri fără fund? ...
Poate că cel mai mare pericol, însă, are o figură foarte prietenoasă ...
Pentru „Lungul drum către Santa Cruz”, publicată în 1992, Michael Ende a fost
distins cu „Premiul Kurt Labowitz“ pentru cea mai bună povestire a anului (1995).
„Lungul drum ...” este o poveste despre un copil, pentru uzul oamenilor mari,
un spectacol delicat, cu mult umor, cu un text savuros, un spectacol care dovedeşte
încă o dată preocuparea constantă pentru recuperarea artei mânuirii păpuşii şi pentru
susţinerea ideii că teatrul de păpuşi poate fi/este mult mai mult decât un divertisment
facil pentru copii.

Ioan Brancu

129
performance

130
performance

Povestiri
despre nebunia noastră
de Petr Zelenka

Regia: Cosmina Stancu - anul III


clasa lect.univ.dr. Felix Alexa
Coregrafia: Camelia Pintilie –
clasa prof.univ.dr. Ion Cojar
Scenografia: Toma Costin –
clasa prof.univ.dr. Ştefan Caragiu

Distribuţia:
Andrei Merchea – Peter
Cristina Drăghici – Mama
Camelia Pintilie - Jana
Andrei Bratu – Vecinul
Studenţi Anul III Arta Actorului,
clasa prof.univ.dr. Ion Cojar
Cezar Grumăzescu - Tata
Răzvan Alexe - Muscă
Eduard Haris – Alex
Roxana Filip – Anna
Horia Butnaru – Şeful
Irina Cepoi – Vecina
Sergiu Bucur - un angajat
Teodora Bobeş – un angajat
Studenţi Anul II Arta Actorului, clasa
prof.univ.dr. Florin Zamfirescu
Cristiana Ioniţă
Ruxandra Grecu
Studenţi Anul I Arta Actorului,
clasa prof.univ.dr. Doru Ana

131
performance

O piesă contemporană, simplă, scrisă de un ceh. O piesă despre oameni normali


dar speciali în acelaşi timp, despre nevoile lor banale dar existenţiale totodată. Uneori
trăim pentru alţii. Uneori uităm să trăim pentru noi înşine. Această piesă vorbeşte
despre lipsa comunicării între nişte oameni mult prea preocupaţi de propriile lor
probleme. Vorbeşte despre obsesii, fetişuri, fantezii, iubire şi căutare. Strigătul unor
oameni îngrădiţi prea mult de condiţia normalităţii, de preconcepţiile societăţii, aduşi
în pragul nebuniei chiar de lumea în care trăiesc, o lume nocivă. Este strigătul lor de
libertate, de autocunoaştere şi de sinceritate.
De multe ori mă întreb dacă eu sunt complet normală sau doar încerc să par.
Normalitatea este de fapt o convenţie pe care toţi o respectăm într-o mai mare sau mai
mică măsură. Atunci când tinzi să nu respecţi această convenţie lumea îţi va pune
eticheta de „nebun”. Aici apare întrebarea: Oare nu suntem sătuli toţi de a fi judecaţi
după aparenţe? De a fi judecaţi pentru ceea ce suntem în ochii celorlalţi? Oare această
convenţie – normalitatea - nu ne anihilează jumătate din personalitate, sau poate chiar
toată personalitatea? Aceste personaje renunţă pentru o clipă la masca lor şi se prezintă
în faţa noastră aşa cum sunt ele, fără prejudecăţi, fără pretenţii, fără trucuri. Rămâne la
latitudinea noastră dacă le putem înţelege aşa cum sunt ele şi mai ales dacă le putem
accepta.
Cosmina Stancu

132
performance

Paraziţi
de Marius von Mayenburg

Regia: Liviu Cristian Dobre


- clasa prof. asoc. Cristian Hadji-Culea şi
conf.univ.dr. Ion Mircioagă
Scenografia: Irina Moscu - Master anul I
Distribuţia :
Alexandra Apetrei - Betsi
Cristina Mihăilescu - Friderike
Răzvan Ropotan - Petrik
Ionuţ Cristian Grama - Ringo
Alin Mihalache - Multscher

„ – Ai spus că rămâi cu mine pentru totdeauna.


– Nu ştiu cui i-am spus asta. Nu mai pot să fac asta. Mi se termină puterea. ”

Cuplului tânăr de soţi Petrik – Friderike îi lipseşte orice armonie domestică.


Pasionat excesiv de herpetologie, Petrik o ignoră pe soţia sa însărcinată, făcând din
partenera sa o ţintă predilectă pentru atacurile şi ironiile sale. Friderike însăşi îşi
exagerează defectele, imperfecţiunea, automutilându-se în prezenţa bărbatului, ca
pedeapsă pentru lipsa de interes pe care o suscită asupra lui. Friderike părăseşte
locuinţa pentru a rătăci prin oraş, dezorientată, sfârşind printr-un marş în plin soare,
pe autobahn. De acolo este ridicată de serviciile de ambulanţă şi plasată în casa surorii
ei, Betsi. Betsi o primeşte pe Friderike în casă, în ciuda protestelor iubitului, Ringo, care
beneficiază excesiv de mult de atenţia
şi îngrijirea ei. Cauza dedicării excesive
a lui Betsi este recenta infirmitate de
care suferă Ringo, pierderea capacităţii
de funcţionare a coloanei şi pierderea
abilităţii de deplasare. În noua

133
performance
configuraţie apare persoana bătrânului Multscher, şoferul responsabil de crearea
accidentului şi care declară că îşi consacră restul vieţii ajutorării celui handicapat. Cel
părăsit în domiciliul conjugal, Petrik, află de prezenţa Friderikăi în casa surorii şi
încearcă să-şi refacă relaţia, vine cu un cadou pentru soţia sa, dar îi este refuzată orice
negociere de pace. Atunci, Petrik dezvoltă un comportament ataşamental aberant,
obsesiv, rămânând câteva zile la uşa apartamentului, până când din cauza insolaţiei şi
stării generale proaste este dus la spital. Bătrânul Multscher îşi revelează intenţiile,
declarându-i lui Ringo singurătatea de care suferă şi speranţa că va dori să moară
împreună cu el. Ringo îi declină oferta, dar acceptă punga cu medicamente pe care
bătrânul o purta cu el, neîndrăznind s-o folosească şi o pasează mai departe Friderikăi,
care o va folosi pentru a se sinucide. Betsi o duce pe Friderike la spital, apoi, întoarsă
acasă admite caracterul insuportabil al lui Ringo, ceea ce declanşează în Ringo un
demers suicidal, pus în aplicare. Rămasă singură, Betsi contemplă dezastrul vieţii ei,
incapabilă de a-şi continua rutina de om liber.

Liviu Cristian Dobre

Woyzek
de Georg Büchner

Regia: Alexandru Pamfile


Regie Teatru Anul III, clasa conf.univ.dr. Ion
Mircioagă, prof.asoc. Cristian Hadji-Culea
Scenografia: Cristian Marin
Sound design şi compoziţii originale:
Darie Nemeş Bota
Videoproiecţii: Ana Cirla

Distribuţia:
Mihai Băcăran - Woyzeck
Cristina Mihăilescu - Marie
Andrei Bratu - Doctorul
Mihai Savu - Căpitanul
Ion Ştefan - Tamburul Major
Răzvan Ropotan - Andres
Ana Ioniţă, Florin Munteanu, Dan Codreanu,
Alexandru Neculce - Personaj Colectiv

134
performance

Vremea dragostei, vremea morţii


de Fritz Kater

Regia: Catinca Drăgănescu – clasa. prof. asoc. Cristian Hadji-Culea şi conf. univ. dr.
Ion Mircioagă
Scenografia: Ioana Simion – clasa prof. Adriana Raicu
Coregrafia: Eugen Jebeleanu

Distributia:
Peter - Răzvan Ropotan
Ralf - Vlad Mihu
Mama/ Timida - Ruxandra Coman
Unchiul Breuer/ Hagen - Mihail
Conrad Mericoffer
Nathalie - Ioana Blaj
Adriana - Victoria Răileanu
Jolanta Weber - Mara Caruţaşu
Dirk - Bogdan Nechifor
Milan/ Buhring-uhle - Mircea
Postelnicu
Tatăl - George Albert Costea

135
performance

“Vremea dragostei, vremea morţii” este un spectacol despre căutare, despre


nevoia de a ne găsi pe noi în noi şi a ne da un sens, despre sensul destinului individual,
despre acele momente în care avem nevoie să trecem prin întuneric ca să ajungem la
lumină. Construit în jurul drumului lui Peter de la Paris spre Berlin, spectacolul
clădeste un univers tragi-comic în care individul este pus faţa în faţa cu trecutul şi
prezentul său, cu gandurile cele mai sumbre şi fanteziile cele mai frumoase. În cele din
urmă, “Vremea dragostei, Vremea morţii”, nu este despre răspunsuri ci despre
intrebări, despre viaţă şi despre felul în care alegem să o trăim.
Un tânăr pe nume Peter fuge din Germania de Est cu puţin timp înainte de
căderea zidului Berlinului. Lasă în urmă tot şi porneşte în căutarea paradisului şi a
uitării. Visează să ajungă în America, dar se opreşte la Paris şi incearcă să se rupă de
trecut, aici se indrăgosteşte de Nathalie, care îl părăseşte în momentul în care îşi dă
seama că este un om slab ce nu ştie cum şi de ce trăieşte. În căutarea unui răspuns,
după şapte ani, Peter se întoarce acasă, la Berlin.

Catinca Drăgănescu

136
performance

O zi de vară
de Sławomir Mrożek

Regia: Kedves Emőke


Scenografia: Balázs Gyöngyi

Distribuţia:
Dama – Viorica Prepeliţă
Izbut – Andrei Bratu
Neizbut – Cătălin Rajka

Doi bărbaţi cu două vieţi total diferite se confruntă cu aceeaşi problemă:


Nefericirea. În viaţa lor apare în momentul potrivit Femeia şi de aici porneşte şirul de
întrebări: Ce facem dacă întâlnim şansa vieţii noastre? De ce suntem capabili pentru a
ne îndeplini scopurile? Avem oare scopuri în viaţă? Doi bărbaţi şi o femeie într-o
frumoasă zi de vară, totul este frumos, fără primejdie, dar, oare, cine câştigă bătălia?
Împreună cu cei trei actori şi scenografa am vrut să facem un spectacol, mai bine zis un
exerciţiu, despre caricatură.
Textul lui Sławomir Mrożek este unul foarte subtil şi ofertant. Cred că pe
parcursul repetiţiilor am reuşit cu toţii să descoperim substraturile ironiei, şi umorul
aparte al autorului. Acestea sunt caracteristici care mi-au captivat atenţia chiar de la
prima lectură. Ne- am ocupat de problematica relaţiilor umane şi a “sensului umanitar
al existenţei”.
Kedves Emőke

137
performance

Normal
de Anthony Neilson

Regia: Bogdan Drăgoi –


clasa prof.asoc. Cristian Hadji-Culea
conf.univ.dr. Ion Mircioagă
Scenografia: Cosmin Florea –
clasa prof. asoc. Viorica Petrovici
Mişcare scenică:
Bogdan Drăgoi & Eugen Jebeleanu

Distribuţie:
Vlad Mihu – Peter Kürten, Peter copil, Peter automaton, Peter regizor, Tatăl Christinei
Klein, Băiatul în filmul „Arta seducţiei”
Eugen Jebeleanu – Justus Wehner, Justus copil, Justus performer, Naratorul în filmul
„Arta seducţiei”, Jack Spintecătorul din Londra anului 1888, Un doctor/critic/om de
ştiinţă&cultură
Ioana Blaj – Frau Kürten/Eva.Eva, Eva.Eva copil, Un manechin, Christine Klein, Mama
Christinei Klein, Fata în filmul „Arta seducţiei”, Un doctor/critic/om de
ştiinţă&cultură, O lebădă

Te trezeşti din vise tulburi pentru a te vedea transformat în bârlogul tău rece
într-o fiinţă cărnoasă, destul de mică, cu patru membre. Eşti întins pe spatele tău –
acum lipsit de torace şi complet neprotejat – şi când îţi ridici micuţul cap – neornat cum
era în mod obişnuit cu antenele sale senzoriale – abia îţi poţi vedea pântecul rozaliu,
parţial acoperit cu fire de păr moi şi ondulate, destul de diferite de ghimpii ţepoşi pe
care erai deprins a-i vedea acolo. Cele două – numai două! – picioare pe care le ai acum
îţi ies din baza torsoului, în loc să se afle de jur împrejurul abdomenului. Par groase şi
greoaie în comparaţie cu restul corpului tău şi doar stau acolo întinse fără vlagă, fără să
facă nicio încercare de a-ţi îndrepta capul singure – doar concentrându-te în mod activ
le poţi mişca.
*Ce* s-a întâmplat cu tine?
(traducere şi adaptare de Bogdan Drăgoi după un text de Chris Avellone)

138
performance

Despre viaţa lui


ZeZe
şi Adevărul despre
moartea sa
de Marius Damian

Regia: Adrian Tamaş -


clasa lect.univ.dr. Felix Alexa, asist.dr.
Alexandru Berceanu
Scenografia : Cristian Marin –
clasa conf.univ.dr. Ştefan Caragiu

Distribuţia :
Directorul: Sever Bârzan
Îngrijitoarea: Laura Voicu
Prezentatoarea: Ioana Brătilă
Studenţi Anul III Arta Actorului, clasa prof.univ.dr. Ion Cojar
Îngrijitorul: Gabriel Sandu
Gardianul Nietzsche: Liviu Chiţu –
Studenţi Anul II Arta Actorului, clasa prof.univ.dr. Florin Zamfirescu
Experta: Smaranda Caragea –
Master anul II, clasa prof.univ.dr. Gelu Colceag

O comedie SF despre adevărata identitate a lui Zeze şi despre România văzută


din jungla africană. Într-o noapte, într-o grădină zoologică anostă, cimpanzeul Zeze
este ucis. Întregul corp administrativ este supus unei anchete severe pentru aflarea
făptaşului, iar opinia publică este mobilizată. Dar cineva se află mai presus de adevăr.
Cine este animalul Alfa şi cine dirijează din umbră tragica întâmplare?
Spectacolul se joacă la Green Hours.
Adrian Tamaş

Când a văzut lumina zilei, în bogatele şi întunecatele văgăuni ale creierului


meu, textul acesta cu un titlu lung, mi-am zis că e o ţăcăneală. Totul a pornit cu lectura

139
performance
în fugă pe un fundal matinal post-bahic a unui tabloid din Sibiu, unde mă aflam pe
atunci, care reclama moartea unui pui de leopard de la Zoo Băneasa. Paznicii nu
nimeriseră exemplarul, deşi trăseseră cinci focuri cu tranchilizant, iar bietul animal
sfârşise în gardul electrificat ... Tot lung era şi acel titlu şi cu majuscule cât toată pagina.
Articolul îmbogăţit cu fotografii care subliniau sălbăticia animalelor sălbatice afişa
ostentaţia obişnuită a presei care ar scoate până şi ochii cârtiţei ca să mai arunce o
bombă devastatoare de excepţional în viaţa noastră banală.
M-am jucat apoi cu animalul erou principal şi am ales, clişeu, un cimpanzeu.
Am pus ceva situaţie, mesaj şi mult, mult păr pe personajele unei grădini zoologice în
care moartea unui animal se transformă într-un scandal naţional, în care trebuie să
cadă capete şi funcţii. Cu toate acestea, clenciul are implicaţii genetico-umanisto-
geologico-ilogico-sângerio-aburio-vrio-bura-bura-bum-şturm-und-zdrang. Pe situaţia
precară a ecosistemului planetar poţi să mai faci cu greu glume, pentru că până acum
am râs prea mult de el. Am încercat să râd de specia dominantă şi superioară numită
cu latinescul Homo Sapiens. Pentru animale a rămas doar bătaia de joc a societăţii. De
aceea, această farsă nu ştiu dacă va trage un semnal de alarmă, tras demult de alţii cu
aceeaşi eficacitate. La piesa aceasta cu titlu lung sper ca actorii să se simtă bine,
spectatorii să râdă şi să stea un pic pe gânduri. Restul e sălbăticie. Ceva modern.

Marius Damian

140
performance

nEverland
după Jonathan Dorf

regia: Mădălina Pîrvan


– anul III, clasa lect. univ. dr. Felix Alexa

traducerea: Doru Drăgoi


scenografia: Irina Moscu
Iluzionism: Marius Drăguş
Distribuţia:
Radu Micu – Peter
Mara Căruţaşu - Wendy (studentă Anul III)
Sorin Şaguna - Naratorul (student Anul II)
Alexandru Comarnicianu
Ştefan Alexandru Mirea
Liviu Iancu

'nEverland' e un basm modern trist, ghid al autodistrugerii, este o incursiune în


singurătatea individului. Setea de afecţiune, teama respingerii, pierderea controlului,
anestezierea simţurilor compun tabloul unor existenţe chinuite. Omul, dincolo de timp
şi de repere sociale, în lupta cu sinele, cu limitele lui. Omul, propriul său coşmar.
Oameni într-o disperată căutare a afecţiunii, dar pentru care mângâierea e o lungă
apăsare cu degetul. Prin care timpul lasă cicatrici şi neîmpliniri. Incapabili să-şi
înfrunte spaimele, frământaţi de durerea neapartenenţei.
Sunt oameni mărunţi a căror trecere nu tulbură cu nimic lumea, care vieţuiesc şi
suferă mut. Oameni constrânşi la a nu fi, sufocaţi de fire mortifere şi legături ucigaşe.
'nEverland' e o călătorie prin sentimente, o incursiune în universuri interioare
zbuciumate, fără timp, fără străzi, cu temeri şi vise, cu speranţe răscolite. E o căutare a
unităţii originare, o confruntare a sufletelor fragede cu răul venit din închipuirile lor. E
despre avânturi strivite şi căi greşite, despre hoinari sentimentali în bezna inventată de
ei. 'nEverland' e tărâmul lui nicăieri, al neşanselor şi al neîntîmplărilor. E moment
repetat la nesfârşit, mereu pornind cu aceleaşi premise greşite, de fiecare dată
încheindu-se cu un eşec. Jocul întâlnirii poate fi jucat la nesfârşit, trecerea timpului
devine o iluzie intr-o moarte lenta a fiinţei. La început în gradina Edenului erau Peter
si Wendy...
Mădălina Pîrvan

141
performance
Dream a little dream of me

În filme există următoarea replică:


viaţa înseamnă să-ţi urmăreşti visele şi să le
îndeplineşti. Dar ce te faci atunci când însăşi
viaţa devine un vis, când realitatea e doar un
concept relativ, când a fi subiectiv contează
mai mult decât a fi obiectiv. „Ce e viaţa? Un
delir / Ce e viaţa? Un coşmar, / o nălucă,
nor fugar, / şi-i mărunt supremul bine, /
căci un vis e viaţa-n sine, / iară visul, vis e
doar” spunea personajul principal, prinţul
Segismundo, al piesei Viaţa e vis scrisă de
Calderon de la Barca, în secolul al XVII-lea.
Spectacolul nEverland, după Jonathan
Dorf, regizat de Mădălina Pîrvan reflectă
ideea conform căreia nu există realitate
exterioară, obiectivă, ci doar realitatea pe
care ţi-o creezi şi despre care crezi că există.
Povestea este foarte simplă: o fată iubeşte un
băiat, dar acesta n-o vrea. Cu ajutorul unui
prieten imaginar, JM (interpretat de Sorin
Şaguna; tot el va fi şi Mama cicălitoare şi
nevrotică şi Profesoara frustrată şi
„preocupată” de constituţionalitatea predării
religiei ca disciplină şcolară), Wendy
(interpretată de Mara Căruţaşu) îl va urmări
pe Peter (Radu Micu) de-a lungul vieţii sale,
încercând să-l facă să se îndrăgosteasă de
una dintre identităţile pe care şi le asumă,
dar eşuează de fiecare dată. Singurele corespondenţe cu textul lui J. M. Barrie sunt
numele celor două personaje principale şi titlul piesei care aminteşte de Ţinutul de
Nicăieri unde Peter Pan şi băieţii pierduţi se luptau cu căpitanul Hook.
În varianta lui Jonathan Dorf, Peter Pan devine un simplu Peter, iar Wendy nu
mai este sora mai mare şi mama copiiilor pierduţi, ci doar o fată care se îndrăgosteşte
de un băiat. Spectacolul începe asemeni unui vis, al visului primordial – „La început în
grădina Edenului erau Peter şi Wendy”. Ei devin două păpuşi în mâna meşterului de

142
performance
vise. JM i se arată lui Wendy, care are doar opt ani, şi-i spune că Peter este „alesul” şi
că de acesta trebuie să se îndrăgostească. Acest lucru va declanşa întreaga acţiune a
spectacolului: Peter o refuză pe Wendy întâia dată la ziua lui, când primeşte cadou din
partea ei un măr organic; apoi urmează şirul impersonărilor: Barrie, preparator
universitar, asistentă socială, etc. care se sfârşesc cu acelaşi rezultat.

Visul lui Peter se încurcă în visul lui


Wendy, care îl va acapara în cele din urmă.
În povestea sa se întâlneşte tot timpul cu
fete care-i amintesc de aceea pe care a
refuzat-o în ziua în care a împlinit nouă ani.
Radu Micu reuşeşte să creeze un personaj
unitar de-a lungul reprezentaţiei – urmărit
de obsesia accidentului vascular pe care l-a
suferit tatăl său; frica de a ieşi din limitele
impuse de ceilalţi pentru el, dependenţa de
„sfaturile” mamei sale, transformată apoi în
coşmarul care-l va surprinde în cele mai
neaşteptate momente ale vieţii sale, îi
modifică lui Peter percepţia asupra
realităţii. El nu mai este personajul jovial şi
fericit de la început, ci devine un veritabil
om gri, cuprins de angoase şi de spaime, de
vicii şi vise ratate.
Toate acţiunile lui Peter şi ale lui
Wendy sunt coordonate de către JM – Sorin
Şaguna reuşeşte să îl redea într-un mod
extraordinar, cel care va fi, alternativ,
călăuza spectatorului în visul care se petrece pe scenă, prietenul imaginar al lui Wendy,
cel despre care fata crede că e îngerul ei păzitor, mama cicălitoare şi nevrotică a lui
Peter, cea care îşi acuză fiul de accidentul soţului său şi care-i va deveni coşmar,
profesoara isterică, expertă în divinităţile antice greceşti – „Copii, asta este prima
voastră lecţie despre zeii greci. Ei sunt arbitrari. Excentrici. Capricioşi”. JM seamănă
foarte mult cu Puck din Visul unei nopţi de vară a lui Shakespeare. O curiozitate pe care
nu am reuşit s-o lămuresc este următoarea: JM şi numele pe care şi-l ia a doua oară
Wendy, când i se va prezenta lui Peter drept vecina lui care tocmai s-a mutat în cartier,

143
performance
Barrie, amintesc de numele autorului „responsabil” de povestea lui Peter Pan. Pentru
ce să fi dat Jonathan Dorf asemenea nume personajelor sale?
Dinamica spectacolului variază pe parcursul reprezentaţiei, de la începutul lent,
plin de momente amuzante, datorate mai ales prezenţei lui JM, la părţi mai puţin
dramatice (în sensul ritmului de desfăşurare a acţiunii); spre sfârşit însă spectacolul îşi
recuperează dinamica. Cu toate acestea, tensiunea situaţiilor şi a relaţiilor dintre
personaje se amplifică pe măsură ce spectacolul se apropie de final, culminând cu
ultima scenă.
Decorul (realizat de Irina Moscu), care aminteşte puţin de Alice în Ţara
Minunilor, susţine ideea realităţii ca vis. În oglinda aflată pe peretele din spate se poate
vedea o siluetă jucăuşă care seamănă cu Pălărierul nebun din povestea lui Lewis
Carroll sau cu JM.
Crocodilul din burta căruia se aude ticăitul ceasului – deci timpul care nu face
excepţie pentru niciunul dintre noi – e înlocuit de un ceas ale cărui limbi se mişcă în
sens opus şi total haotic. Luminile separă scenele şi planurile poveştii – monoloagele de
început şi de final ale lui JM sunt cele care anunţă intrarea, respectiv ieşirea, din lumea
visului.
În povestea care se naşte în imaginaţia ta eşti stăpânul absolut, dar nu pentru
mult timp. Visul te învăluie şi îţi continuă iluzia altfel decât ţi-ai fi dorit să iasă. Vei
descoperi că, la final, te-a furat visul...
o cronică de Teodora Caşcarade

144