Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative FACULTATEA DE Ştiinţe Politice / DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ SPECIALIZAREA: Masterat Relaţii Internaţionale

şi Integrare Europeană ANUL UNIVERSITAR : II SEMESTRUL III

I. Informaţii generale despre disciplină Titlul disciplinei: DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC Numărul de credite: 7 Programarea în orar a activităţilor: Total 56 II. Informaţii despre titularul de curs Nume, titlul ştiinţific: Drd. Gabriel Micu III. Descrierea disciplinei Obiectivele cursului/disciplinei: Însuşirea de către masteranzi a principalelor concepte pe care se bazează dreptul internaţional public: • Localizarea ştiinţelor juridice în sistemul ştiinţelor sociale. Conştientizarea de către cursanţi a necesităţii existenţei unui sistem normativ la care să se raporteze atât indivizii, cât şi statele – prin reprezentanţii acestora -. • Asimilarea mecanismelor de elaborare şi respectare a actelor normative internaţionale. Reflectarea normelor internaţionale în dreptul intern. • Realizarea unui nivel corespunzător de înţelegere, de către cursanţi, al fenomenului juridic internaţional, care să le permită o implicare activă şi preocupare ştiinţifică în domeniu. • Determinarea unei atitudini analitice a cursanţilor, bazată pe o temeinică însuşire la nivel teoretic a conceptelor şi proceselor juridice, pe rigoare procedurală, ordine instituţională şi cunoaşterea corectă a instrumentelor de aplicare a teoriei juridice în practica internaţională. • Motivarea intelectuală a cursanţilor pentru o implicare activă în procesul optimizării sistemului juridic, în sensul promovării unui sistem de valori culturale, morale şi civice specifice societăţilor democratice. • Formarea unei atitudini critice a masteranzilor, atât la nivel individual, cât şi colectiv (societatea civilă) faţă de modelele juridice totalitare/închise şi promovarea modelelor SI 28 TC 20 AT 8 AA -

societăţilor deschise, care funcţionează în deplin respect faţă de statul de drept, care asigură o dezvoltare armoniasă a dreptului internaţional cu cel intern. Conţinutul disciplinei: 1. Consideraţii generale asupra Dreptului Internaţional Public 2. Apariţia şi dezvoltarea Dreptului Internaţional Public 3. Ştiinţa Dreptului Internaţional Public 4. Noţiunea şi definiţia Dreptului Internaţional Public 5. Izvoarele Dreptului Internaţional Public 6. Normele imperative ale Dreptului Internaţional 7. Caracteristicile Dreptului Internaţional Public 8. Principiile fundamentale ale Dreptului Internaţional Public 9. Subiectele Dreptului Internaţional Public 10. Teritoriul ca element fundamental al existenţei unui stat 11. Populaţia ca factor determinant pentru existenţa unui stat 12. Recunoaşterea în Dreptul Internaţional 13. Mijloace de soluţionare paşnică a diferendelor Metode utilizate în cadrul oferirii cursului în format ID • • • • • Abordare interdisciplinara Expunerea teoretică, prin mijloace auditive şi vizuale; Explicaţia abordărilor conceptuale; Prezentarea de situaţii concrete, sub forma studiilor de caz; Feedback la întrebările studenţilor.

IV. Bibliografie 1. Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman, „Drept internaţional public” , Editura „Şansa”, Bucureşti, 1994. 2. Grigore Geamănu, „Dreptul internaţional contemporan”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975. 3. Grigore Geamănu, „Dreptul internaţional public” vol II, Editura Didactică şi Pedagogică, 1983. 4. Dumitra Popescu, Adrian Năstase , „Drept internaţional public”, Editura „Şansa”, Bucureşti, 1997. 5. Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase,„Drept internaţional contemporan”, Regia autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1995. 6. Ion Diaconu, Tratat de Drept Internaţional Public, Editura Lumina Lex, 2002 7. Ion M. Anghel ,„Dreptul Diplomatic şi Consular”, Editura Lumina Lex, Bucureşti 1996. 8. Ion M. Anghel, Viorel I. Anghel , „Răspunderea în dreptul internaţional”, Lumina Lex, 1998. 9. Ionel Cloşcă, Edwin Glaser, Neagu Cosma, Marţian Niciu, George Elian, Mikloş Antal , „Dicţionar de drept internaţional public”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică”, Bucureşti, 1982.

10. Raluca Miga-Beşteliu , „Drept Internaţional. Introducere în dreptul internaţional public”, Editura ALL, 1996. 11. Marţian I Niciu, Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Nicolae Purdă, Macarovschi Laura „Culegere de documente de drept internaţional public”, Editura Lumina Lex, 1997. 12. Nicolae Ciachir , „Istoria relaţiilor internaţionale de la Pacea Westfalică (1648), până în contemporaneitate (1947)”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998. 15. Adrian Comănescu , „Pactul de neagresiune şi securitate internaţională”, Editura Politică, Bucureşti, 1964. V. Materiale folosite în cadrul procesului educaţional specific disciplinei Se recomandă utilizarea următoarelor materiale: • Laptop (asigurat de facultate); • Videoproiector (asigurat de facultate); VI. Modul de evaluare Evaluarea studenţilor se va realiza conform detalierii de mai jos: - răspunsuri la examen/colocviu/lucrări practice - activităţi aplicative atestate/laborator/lucrări practice/proiect etc - teste pe parcursul semestrului - teme de control VII. Detalii organizatorice, gestionarea situaţiilor excepţionale: Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică: - Lucrările elaborate de către studenţi pe parcursul activităţilor vor avea în mod obligatoriu caracter de originalitate. Studenţii a căror lucrări se dovedesc a fi plagiate nu vor fi primiţi în sesiunea de examene planificată; - Orice tentativă de fraudă sau fraudă depistată va fi sancţionată cu anularea sesiunii de examene pentru studentul în cauză. 100 -

axată pe chestiuni specifice (regimul solilor). principalul mod de soluţionare a conflictelor era războiul. Vom înţelege prin comunitatea internaţională ansamblul statelor şi entităţilor angajate în relaţii internaţionale. Rolul DIP este de a găsi cele mai potrivite formule pentru a asigura funcţionarea armonioasă a comunităţii internaţionale. Normele de drept cuprindeau o sferă limitată de probleme. exprimată în tratate sau cutume. Consideraţii generale asupra DI Pentru a-şi îndeplini rolul său.Drept Internaţional Public Curs Gabriel Micu Curs 1 I. pe baza acordului lor de voinţă. Apariţia şi dezvoltarea DIP a. II. Nu este suficientă apariţia statelor sau a entităţilor. DIP se constituie într-un ansamblu de principii şi norme juridice create de către state ca actori principali în arena internaţională. ci este absolută nevoia de crearea unor raporturi reciproce între acestea. care să conducă la formarea unor reguli care să conducă aceste raporturi. Perioada antichităţii În această perioadă. 1 . Rolul normelor DIP este acela de a preveni şi soluţiona aspectele conflictuale care afectează această comunitate.

formaţi din cele mai în vârstă persoane. Aici se găsesc obligaţiile Chinei antice către alte state străine. Apare ideea formării statului federal = asociere între statele greceşti. Se mai regăsesc şi Legile lui Manu (sec V î. solii.e. Tratatul în accepţiunea Egiptului cuprinde o introducere a textului propriu-zis cu chestiuni religioase „Pacta sunt servanda”.n. Soluţionarea diferendelor – practicile uzitate erau arbitrajul. precum şi mediaţiunea. alianţe. India – existenţa unor misiuni diplomatice ad-hoc. În acest scop. Normele pe care le aplicau felialii erau cuprinse într-un cod cu caracter religios denumit „Jus Fediale”.n. Dezbaterile problemelor religioase se făceau în conferinţe internaţionale numite „Congrese ale Monarhilor”. precum şi atitudinile critice cu privire la războaiele pornite fără justificare. Statele greceşti tindeau către un sistem de securitate colectivă. uniuni politice şi religioase. Izvoarele din China antică datează de acum 3000 de ani. cu înfiinţarea unor organe de conducere comună şi tribunale arbitrare pentru soluţionarea diferendelor.) = Legile ţărilor. Grecia: Apare noţiunea de drept al ginţilor Conducătorii cetăţilor foloseau vestitorii. Aici erau dezvoltate principii ale DIP. Ex.e.: existenţa unei cancelarii pentru treburile străine care întreţinea o corespondenţă diplomatică în sec XVI î. Conform acestui cod în domeniul tratatelor se prevedeau următoarele cutume ale romanilor: 2 . în sec Vi – V î. cu Babilonul şi cu alte state. s-a încercat asigurarea unei păci comune prin unele congrese.Ch. neutralitate. Statul roman: Plasa problema relaţiilor internaţionale în competenţa Senatului şi a unui colegiu sacerdotal „Colegiul Felialilor”.Normele se extindeau şi la protecţia străinilor.

Statul dac a avut şi el un rol foarte important. Franţa. arabi ş. S-au făcut progrese şi în practica diplomaţiei. În egală măsură încheierea tratatelor cunoaşte o puternică dezvoltare. Apar în secolul XV misiuni permanente. a unei clauze ambigue sau ridicând problema inechităţii tratatului. Imperiul Bizantin. Este pentru prima oară formulată clas th suv ca expresie a independenţei regilor şi seniorilor faţă de împăraţii germani şi papi care pretindeau dominaţiei. • Se considera că tratatele trebuie respectate cu bună credinţă („Pacta sunt servanta”). de pace şi de armistiţiu a căror executare este garantată prin ostatici. Spania. Acum începe încheierea de tratate comerciale între oraşele libere italiene cu Liga Hanseatică. bijuterii). un fel de vasalitate sau protectorat. neutralitate sau alianţe. asemenea Bizanţului. Atunci când încălcau un tratat romanii încercau să-şi justifice atitudinea prin argumente juridice invocând lipsa unei formalităţi. încheie între ele tratate de alianţă. căsătorie sau chiar vânzare – cumpărare. 3 . Cu alte state se consacrau forme de dependenţă. Majoritatea tratatelor priveşte războiul şi transmiterea de teritorii prin moştenire. introduse în practica Veneţiei. precum şi cu oraşe din olanda. sultan. precum şi cu triburile trace şi ilirice. Evul Mediu Ruinele Imperiului Roman fac loc apariţiei a numeroase state care. începe totuşi să se recurgă din ce în ce mai des la mijloace paşnice de soluţionare a conflictului. cum ar fi medierea sau arbitrajul. b.• cu cei pe care îi considerau egali încheiau tratate de prietenie. Deşi principalele mijloace de rezolvare a conflictelor rămâne războiul. Burebista a negociat alianţe cu cetăţi eline. Apare instituţia Consulilor cu atribuţii foarte largi. Tratatele erau întărite prin jurăminte sau şi prin gajuri naturale (castele.a. fortăreţe.

aplicând tradiţia diplomaţiei bizantine. negustorilor europeni prin capitulaţii. papa declară nule tratatele cu ereticii. caracterizate dpdv politic prin concentrarea întregii puteri de stat în mâinile monarhului. • Apar reglementări militare care stabilesc normele de desfăşurare a războiului. ajungându-se ca în legislaţia franceză aceştia să fie pedepsiţi cu moartea. Dpdv economic se dezvoltă comerţul => se formează burgheziile naţionale. în lumea islamică => ş. Există nişte elemente contradictorii: Elemente ce susţin evoluţia pozitivă a DIP • Dintre elementele pozitive – înlăturarea treptată a influenţei Bisericii asupra DIP. c. ulterior fiind înfiinţate reprezentanţe permanente pe lângă Poartă şi în anumite intervale de timp la Veneţia. Principala formă de stabilire a relaţiilor era solia. • Contextul socio-politic general a condus la unele regrese în materie de DIP. creşterea misiunilor diplomatice. precum şi acordarea de privilegii . absolutiste.. Statele feudale române în secolele XIII şi XIV se afirmă în relaţiile internaţionale în Europa de Sud Est cu o activitate diplomatică semnificativă.Dezvoltarea . Concluzii: în perioada feudalismului timpuriu formarea şi dezvoltarea normelor şi instituţiilor DIP s-au făcut chiar dacă nu existau state naţionale centralizate.c. în sensul în care unele tratate sunt impuse prin forţă.. 4 . se dezvoltă reglementări privind atribuţiile. • Pirateria devine o practică oficială. Se trece la împărţirea pământurilor din Lumea Nouă. Elemente ce infirmă DIP.: dreptul tratatelor cu obligaţia respectării lor (prevăzute în Coran). D.a. Războiul pe mare folosea corsarii. rangul şi imunităţile... Tot acum au loc războaie religioase. Perioada destrămării feudalismului Se formează statele mari. • Se iau măsuri juridice contra piraţilor. Prin tratate se reglementau relaţiile preponderent politice.

d. Sfântul Imperiu Roman este înlocuit cu o serie de state germane. Aplicarea DIP + limitarea dependenţei faţă de Poartă au surprins Ţările Române în perioada Alianţei cu Franţa. Participarea la Războiul de 30 de ani a fost prinsă în Pacea de la Westphalia. Epoca modernă Se caracterizează prin dezvoltarea economică. Franţa. Domnitorii Ţărilor Române şi-au organizat o cancelarie privată unde se redacta corespondenţa cu străinătatea. italiana. Limbile folosite erau: latina. Revoluţia Franceză: ideile privind organizarea statală Aduce ca elemente de noutate proclamaţia de instituţii noi şi modificări în organizarea statului Are ca principal efect afirmarea suveranităţii naţionale Are loc proclamaţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. afirmându-se principiul suveranităţii teritoriului şi înfiinţarea statelor – naţiune. Concluzie: Bilateralul face loc multilateralului. 1856. 5 . DIP fiind marcat de congrese şi conferinţe având ca scop reglementarea statutului european. 1648. fiind invocat principiul legitimismului în documentele semnate de Austria. dezvoltarea şi noi instituţii de drept. Consolidarea monarhiilor.Pacea de la Westphalia. Ţările Române încheie tratate şi recurg la arbitraj. * Congresul de la Paris. Lupte religioase. Recunoaşterea neutralităţii permanente a Elveţiei. turca şi greaca. Concluzie: apariţia statelor – naţiune + afirmarea suveranităţii şi egalităţii lor – principala contribuţie a perioadei. Ex. Suedia şi Rusia. socială şi politică => stratificare socială naturală Două etape: 1. 1815 – noua structură a Europei.: * Congresul de la Viena. Prusia.

1879) Antanta (UK. convocat de marile puteri pentru a stopa creşterea influenţei Rusiei în SE Europei => îşi câştigă independenţa Serbia. - Ex. 1870. Pe plan bilateral se pune accent pe latura militară => Congresul de la Berlin. Anglia. înlocuirea regimului de vasalitate impus de Turcia Ţărilor Române. Rusia . înlocuindu-le cu Concertul European => regula consensului Marilor Puteri. Se dezvoltă diplomaţia multilaterală. 6 . cu privire la îmbunătăţirea soartei răniţilor şi prizonierilor în războiul terestru. Sardinia şi Prusia) au pus capăt Sfintei Alianţe şi a legitimismului ca practică internaţională. Rusia – 1901).: codificarea normelor juridice privind războiul maritim. * Convenţia de la Geneva. A – U. cât şi problema codificării legilor şi obiceiurilor războiului. It. Concluzii: convenţii multilaterale de interes general care reflectau diversele relaţii internaţionale în condiţiile revoluţiei industriale din secolul XIX înfiinţau şi primele organizaţii internaţionale. Ex. 1878. Franţa. Muntenegru şi România. a regimului Dunării ca fluviu internaţional.: Uniunea Telegrafică internaţională şi Uniunea Monetară Latină.- Statele participante (Austria. Turcia. 1864. Războiul franco – prusac. anchetă şi arbitraj. Dezvoltarea comerţului duce la încheierea unor convenţii multilaterale pentru neutralizarea influenţelor străine în Suez şi Panama. Conduce la destrămarea Concertului European şi crearea de alianţe militare: Tripla Alianţă (G. Fr. 2. Împărţirea populaţiei în civilizate şi necivilizate. Ele au adoptat Convenţia cu privire la procedura de conciliere. * Conferinţa de la Haga 1881 / 1907 – găsirea unor mijloace paşnice pentru soluţionarea diferendelor paşnice.

Epoca contemporană Marcată de evoluţia celor două WW. cât şi calitativ a DIP cu următoarele elemente: DIP a devenit un drept cu aplicare la ansamblul relaţiilor internaţionale DIP a devenit un drept cu aplicare pe toate continentele S-a accentuat procesul de amplificare şi formare a principiilor şi normelor general aplicabile ale DIP-ului S-a adoptat Carta ONU: • Este abolită recurgerea la forţă 7 . 1933. Tratatele ce au marcat evoluţia DIP: Tratatul Briand – Kellog – renunţarea la război ca instrument al politicii internaţionale. de la Londra între URSS şi Europa – se definea noţiune de agresor. în această perioadă au fost promovate valori fundamentale noi: pacea. Uniunea pentru Protecţia Proprietăţii Industriale. Berlin (1875) au reglementat formalităţile privind modul de ocupare al teritoriilor şi au stabilit regimul protectoratelor. cooperarea paşnică între naţiuni. Uniunea pentru Sistemul Metric. 1919 – 1920 – Tratatul de Pace de la Paris – consacră dezmembrarea Imperiului Habsburgic şi apariţia unor noi state independente. D.* Congresele de la Bruxelles (1874). a. Se înfiinţează organizaţii internaţionale în domenii speciale cum ar fi: UIP.creşterea atât dpdv cantitativ. Convenţia. e. având ca şi consecinţă îndreptarea DIP către drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Uniunea pentru Protecţia Proprietăţii Artistice (1884). Elementul fundamental al DIP a fost îndreptat către asigurarea status-quo-ului instaurat de sistemul de la Versailles. libertatea popoarelor. instituind prin textul tratatelor Pactul Ligii Naţiunilor. Caracteristicile perioadei .

dreptate. necesitate internaţională. de colaborare sectorială. Ele generează normele internaţionale. precum şi mecanisme pentru a asigura respectarea lor - Se consacră principiile DI Se dezvoltă instituţii şi reglementări care fără a contraveni principiilor şi mecanismelor ONU urmăresc o mai bună conjugare a eforturilor statelor respective. În literatura de specialitate se porneşte de la statutul Curţii Internaţionale de Justiţie. izvoare formale – tratatul. - Se proclamă dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta => dreptul la autodeterminare - Se formează instituţii şi norme ale colaborării economice Se dezvoltă drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. independente. Curs 2 Izvoarele dreptului internaţional Problema izvoarelor este tratată în literatura de specialitate din mai multe puncte de vedere: Există: izvoare materiale – conştiinţă colectivă. opinie publică. 38. cutuma – nişte forme de constatare sau de exprimare a normelor de drept. ţinând seama de aspectul regional. unde se prevede că în rezolvarea diferendelor internaţionale care îi vor fi supuse. interdependenţa. solidaritate. art. CIJ are misiunea de a decide în conformitate cu DI. aplicând: 8 .• Se stabilesc obligaţii de soluţionare a diferendelor dintre state exclusiv prin mijloace paşnice • • Se statuează un sistem de securitate colectivă Se formează un sistem de instituţii specializate ale ONU.

Pentru a fi un izvor de DIP tratatele trebuie să fi intrat în vigoare şi să îndeplinească cerinţele de validitate stabilite de normele DIP şi să nu-şi fi încetat existenţa. Tratatele Tratatul este acel act juridic încheiat de state sau alte subiecte de drept internaţional prin care se creează. e. dorinţa noilor state de a participa ele însele cu condiţii de egalitate cu alte state la formarea acelor norme care stabilesc drepturile şi obligaţiile pentru ele. b.a. fiind adoptată pentru organizaţii internaţionale. În 1986 – Convenţia privind Dreptul Tratatelor de la Viena încheiată de Organizaţia Internaţională. Această situaţie derivă din trei motive: nevoia de reglementare rapidă determinată de noile cerinţe şi tehnologii. Aceasta este o preluare a Convenţiei din 1969. Elementele specifice unui tratat internaţional: 9 . d. se modifică sau se sting raporturile juridice internaţionale. decizii judecătoreşti sub rezerva că acestea au valoare juridică obligatorie numai pentru părţi şi cu privire la cazul respectiv. doctrina celor mai calificaţi specialişti ai diferitelor naţiuni ca mijloc subsidiar pentru determinarea normelor de drept. nevoia de reglementare precisă şi clară. cutuma internaţională ca expresie a unei practici general acceptate ca fiind normă de drept. Cele mai importante acţiuni de codificare în DI se înregistrează în 1969. convenţiile internaţionale generale sau speciale care stabilesc reguli expres recunoscute de statele în dispută. În zilele noastre tratatul este instrumentul privilegiat al raporturilor internaţionale la care recurg toate statele în diverse domenii. în Convenţia de la Viena cu privire la Dreptul Tratatelor. c. principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.

prin acţiunea directă sau indirectă a unui stat participant la negocieri. c. Dolul – înşelăciunea. Părţile Trebuie să îndeplinească condiţia de a fi subiect de DI. 10 . în momentul încheierii tratatului = atunci când un tratat a fost încheiat de către un stat cu încălcarea unei prevederi a dreptului său referitoare la competenţa de a încheia tratate. Se mai adaugă naţiunile ce luptă pentru eliberare. Când nu este liberă. Statele sunt subiectele de DI.. Conform prevederilor Conferinţei de la Viena. Poate fi invocat dacă statul respectiv a fost determinat să încheie tratatul prin conduita frauduloasă a altui stat participant la negocieri. dolul sau corupţia drept vicii de consimţământ. dacă tratatul respectiv încalcă a normă fundamentală din dreptul intern al statului avem iarăşi de a face cu o incompatibilitate ce poate conduce la anularea tratatului. atrăgând după sine nulitatea tratatului în cauză. Viciile de consimţământ = elementele ce pot fi invocate de state în vederea anulării tratatelor..1. un stat poate invoca eroarea. 2. tratatul poate fi anulat. Consimţământul – acordul de voinţă al părţilor Aceasta trebuie să fie liberă. Există nişte condiţii de fond care angajează din punct de vedere juridic statul. a. b. Nu sunt luate în considerare erorile cu privire la redactarea textului unui tratat. Acestea nu afectează consimţământul dat. În egală măsură. Corupţia poate fi invocată de un stat dacă exprimarea consimţământului de a fi obligat prin tratat a fost obţinută prin coruperea reprezentantului său. Eroarea poate fi invocată ca un viciu de consimţământ dacă se referă la un fapt sau la o situaţie pe care acesta le presupune existente a momentul încheierii tratatului şi care constituiau un element esenţial al consimţământului său de a încheia tratate. Exemplu de viciu de consimţământ – nerespectarea calităţii de reprez. şi organizaţiile internaţionale în măsura în care statele au investit. ci sunt supuse procedurilor de corectare a erorilor tratatelor.

Există o part a constrângerii când tratatele sunt folosite prin ameninţarea cu forţa. nici evitată. Constrângerea reprezentantului unui stat sau chiar a statului însuţi reprezintă cel mai grav caz de viciere a consimţământului. În cuprinsul oricărui tratat întâlnim clauze de substanţă care stabilesc drepturi şi obligaţii părţilor în domeniul de respectare.. mijloace de reglementare paşnică în cazul apariţiei diferendelor. (b) de a naşte drepturi şi obligaţii pentru subiectele de DI care le încheie sau (c) pentru confirmarea ori consolidarea situaţiei juridice preexistente sau (d) în atribuirea unui statut juridic. Obiectul tratatului îl reprezintă raporturile juridice internaţionale create prin normele stabilite de tratat. eventuale mecanisme de supraveghere a aplicării tratatului. 3. Atunci când sunt respectate pp DI nu avem de a face cu un viciu de consimţământ. Ea atrage ab initio nulitatea tratatului. tratatele sunt încheiate cu scopul de (a) a produce efecte juridice. 11 . Pornind de la pp Cartei ONU tratatul de pace impus unui stat agresor este valabil. intrarea în vigoare şi încheierea tratatelor. constrângerea nu poate fi corectată.d. şi efectivă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Nu reprezintă tratate internaţionale documentele care nu-şi propun să creeze drepturi şi obligaţii juridice între state chiar dacă intervin la cel mai înalt nivel. respectiv şi clauze procedurale care reglementează modalităţile de aplicare ale tratatului. Tratatele impuse prin folosirea forţei şi a ameninţării cu forţa sunt nule numai atunci când sunt încălcate pp DI încorporate în Carta ONU: egalitatea popoarelor şi dreptul lor de a dispune de ele însele egalitatea suveranităţii şi independenţei tuturor statelor neamestecul în treburile interne ale unui stat interzicerea ameninţării cu forţa şi a folosirii acesteia respectarea . spre deosebire de primele trei care mai pot fi remediate. eventuale rezerve..

statele nu se angajează prin tratate cu un obiect imposibil. 4.- Obiectul tratatului trebuie să fie d. în practica statelor. În practică. - Normele imperative ale dreptului internaţional jus cogens = dacă obiectul unei norme intră în conflict cu una dintre normele DIP atunci tratatul este nul de drept. Cutuma Cutuma internaţională = practică generală relativ îndelungată. repetată în raporturile dintre state. acceptată de către acestea drept regulă obligatorie în relaţiile internaţionale. Aceasta rămâne o problemă a autonomiei de voinţă a statelor care încheie tratatul. ci numai aceea care are un element faptic concretizat în conduită. încetarea lui. Cutuma este în cadrul doctrinar internaţional o noţiune care depinde de factorul timp. Termenul – element auxiliar element viitor şi sigur de care depind intrarea în vigoare sau încetarea unui tratat sau alte consecinţe juridice în legătură cu acesta. posibil şi licit. Condiţia – element auxiliar eveniment viitor sau nesigur de care depinde uneori intrarea în vigoare a tratatului.a. Cu excepţia normelor imperative. dar cel mai adesea naşterea şi încetarea obligaţiilor părţilor. Practica internaţională şi concepţia general acceptată în doctrină au consacrat în procesul formării normelor cutumiare două elemente: 12 . Aceasta pentru că nu este permisă nici o derogare de la normele imperative ale DI. DI nu cunoaşte ale norme care să limiteze conţinutul tratatelor. că obiectul tratatului era imposibil (existenţa clauzelor de forţă majoră). 5. Aceasta nu înseamnă că dacă pe parcurs intervine un caz de forţă majoră. şi un element psihologic subiectiv manifestat prin convingerea statelor că o anumită regulă respectată în mod repetat în practica lor are valoarea unei norme juridice obligatorii. Nu orice practică internaţională a statelor devine cutumă.

.. anumite hotărâri ale tribunalelor naţionale. Rolul organizaţiilor internaţionale şi al conferinţelor multinaţionale în formarea practicilor cutumiare. Ca urmare a creşterii numărului de state care participă la organizaţii internaţionale.. Tratatele au un rol constructiv în formarea normelor cutumiare şi în ruperea normelor cutumiare existente. ii. B din statutul CIJ prin formula „practica generală”. b. în cadrul conferinţelor internaţionale practica statelor se exprimă prin prop lor cu privire la problemele examinate. hotărârile organizaţiilor internaţionale. Hotărârile instanţelor juridice şi arbitrare. Unul psihologic sau subiectiv. 38. ministrul de externe şi reprezentanţii diplomatici.a. i..c. Aceste tratate devin cutume pentru statele neparticipante la Convenţie. Principiile generale de drept. prin documentele de poziţie prezentate. Au competenţa de a angaja statele pe plan internaţional şeful statului. . Se practică din ce în ce mai des diplomaţia prin media. mai ales ale curţilor internaţionale sau celor supreme. şeful guvernului. lit. ca şi prin declaraţii oficiale înregistrate. Rolul tratatelor în formarea cutumelor internaţionale. În egală măsură statul este reprezentat şi de legislativ prin legile cu efecte în raporturile internaţionale ale statelor de care aparţin. conferinţele internaţionale reprezintă tot mai mult locul unde se manifestă practica statelor şi atitudinile lor faţă de situaţiile internaţionale şi normele juridice. În procesul de codificare a DI au avut loc conferinţe care au statuat anumite reguli prin tratate. D. 13 . Prin practica internaţională vom înţelege orice comportament al unui stat sau al altui subiect de DI care acţionează conştient faţă de o situaţie juridică internaţională sau o normă de DI.. în ultima vreme practica internaţională relevă declaraţiile politice ale parlamentarilor care pot reprezenta în anumite condiţii acte ale practicii statelor. Izvoarele auxiliare prin existenţa lor conduc la formarea unor norme cutumiare şi / sau tratate internaţionale: a. În cadrul practicii statelor. atunci când tratează probleme de drept internaţional. Unul material sau obiectiv – este consacrat de art. b.

ca subiecte de DIP b. Dreptul latin pleacă de la premisa efectuării unor norme care să fie ulterioare. 2. Codificare generală – ansamblul normelor DIP 14 . Curs 3 Codificarea DIP Există două sc fundamentale de DIP: Sc europeană (latină) Sc anglo–saxonă – dreptul englez.c. Codificarea în cadrul ONU: Asigură precizia normelor de drept Întărirea DIP ca sistem coerent Adoptarea de norme noi Clasificare a codificării: 1. Dpdv al obiectului de clasificare: a. Legislaţia internă f. Hotărârea instanţelor judecătoreşti naţionale. După subiecţii care participă la procesul de codificare: a. Doctrina dreptului intern d. transformându-le în legi. Codificare neoficială – efectuată de organizaţii ştiinţifice internaţionale sau cercetători individuali. Dreptul englez consfinţeşte ulterior cutumele. Echitatea e. Codificare oficială – realizată de state.

Jeremy Bentham – Introduction to an International Code. Codificare parţială – normele dintr-un anumit domeniu 3. 1827. Asociaţia de DI (1873 – Londra). Codificare regională Elementele codificării neoficiale – primele încercări propriu – zise de codificare a. Conferinţa de la Paris (1856) s-a adoptat Declaraţia cu privire la drepturile beligeranţilor şi neutrilor în războiul maritim 1864 – convenţia pentru ameliorarea situaţiei militarilor răniţi din armatele aflate în campanie 15 . – Declaraţia dreptului ginţilor. 2. A prezentat o încercare de codificare a DI plecând de la şcoala dreptului natural. Instituirea de DI (1873). participanţii au adoptat norme referitoare la rangul agenţilor diplomatici. c. G. b.. Dpdv al aplicării geografice a. Concepea codificarea nu numai ca o constatare de reglementări a dreptului în vigoare. 1792. H. abolirea traficului cu sclavi. ci şi ca o elaborare de reguli noi care aveau să asigure pacea perpetuă.b. Asociaţia Harvard Research in International Law (1927). cuprinzând în cadrul lucrării principiile şi normele generale.. Codificare universală b. codificarea din cadrul ONU definitivând codificarea. Momentele codificării: 1. Până la înfiinţarea ONU putem vorbi despre un pionierat. libertatea navigaţiei fluviale internaţionale. Societatea Americană de DI (1906). Congresul de la Viena încercare de a elabora o reglementare internaţională privind probleme juridice de ordin general.

6. 16 . Haga – 1899 şi 1907 – s-a efectuat o sinteză a elementelor anterior prezentate. Competenţele acestui comitet: 1. 4. 2. Acest comitet era format din 17 experţi ce trebuia să reprezinte principalele forme de civilizaţie şi de sisteme juridice din lume. reluând eforturile de codificare.3. 1908 şi 1909 – Londra – Conferinţa Navală Internaţională. 1874 – Conferinţa de la Bruxelles – contribuie la codificarea legilor şi uzanţelor războiului terestru. trimiterea către state a listei menţionate cu scopul de a examina ulterior observaţiile acestora. întocmirea unei liste de probleme a căror reglementare internaţională era necesară şi realizabilă. pentru codificarea progresivă a DIP. În toamna anului 1924. în cadrul Ligii Naţiunilor a fost înfiinţat un organ permanent – Comitetul de Experţi. formulând declaraţii referitoare la Legile Războiului Maritim – se preciza că acestea enunţă norme care în substanţă corespund principiilor generale de DI. Acestea au fost prezentate într-o ordine logică şi bine organizată: Convenţia referitoare la reglementarea paşnică a diferendelor Protocolul adiţional al convenţiei referitoare la reglementarea paşnică a diferendelor 5. Numeroase alte conferinţe care reglementează: comunităţile poştale internaţionale comunităţile telegrafice şi telefonice armonizarea greutăţilor şi măsurilor protecţia proprietăţii intelectuale protecţia drepturilor artistice şi literare. Se soluţionează elementele rămase neclare în urma conferinţelor de la Haga.

Principiile jurisdicţiei penale a statelor pentru infracţiuni comise în afara teritoriilor lor 10. Aplicarea noţiunii de piraterie în DI 8. Comitetul a prezentat Ligii o listă de 10 teme care. indicând totodată procedurile de urmat pentru conferinţele ce urmau să fie codificate. răspunderea statelor pentru daune produse pe teritoriul lor persoanelor şi bunurilor străine). au constituit observarea unor conflicte în scopul elaborării unor viitoare convenţii internaţionale: 1. Astfel. Privilegiile şi imunităţile diplomaţilor 4. 2. Dintre instrumentele juridice mai importante adoptate în perioada Ligii Naţiunilor amintim: 1. A fost cunoscut sub numele Briand – Kelogg. cetăţenia.3. apele teritoriale. în marea lor majoritate. 1930 – Conferinţa a adoptat numai documentele privind cetăţenia. 1928. Răspunderea statelor pentru daune produse pe teritoriul lor persoanelor şi bunurilor străine 7. Reprimarea pirateriei 9. 17 . generând cadrul pentru reluarea lor în conferinţe viitoare. Procedura conferinţelor internaţionale Adunarea Ligii Naţiunilor a convocat în 1927 o Conferinţă Internaţională pentru Codificarea a trei dintre cele 10 domenii (1. de a prezenta un raport cu privire la problemele care consideră că au atins un grad de maturitate satisfăcător. Tratatul general de renunţare la război ca instrument al politicii naţiunilor – Paris. Regimul navelor care aparţin guvernelor 5. discuţiile şi ideile pe marginea celorlalte subiecte au fost extrem de utile. 6. Extrădarea 6. Dreptul apelor teritoriale 3. Conflictul de legi în materie de cetăţenie 2.

Categorii de recomandări posibile: 1. 2. Dpdv organizatoric. cooperarea în domeniul navigaţiei fluviale. 4. 1937. 3. competenţele comisiei erau următoarele: 1. toxice sau similare şi a mijloacelor bacteriologice. 3. tratatul refugiaţilor. Protocolul privind interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante. Să ia act de raport sau să-l adopte printr-o rezoluţie. Convenţia pentru Crearea Curţii Penale Internaţionale. a traficului de femei şi copii. atunci când se abordează codificarea normelor noi să se desemneze un raportor să se stabilească un plan de muncă să transmită guvernelor un chestionar prin care să ceară opinia acestor norme ce făceau obiectul codificării să consulte instituţii ştiinţifice să studieze rapoartele şi să înainteze guvernelor un proiect final pentru observaţii să centralizeze oblig primite la aceste proiect şi să-l refacă conform observaţiilor primite să supună proiectul astfel formulat Adunării Generale. Alte documente: interzicerea sclavajului. 5. relaţiile de muncă. regimul porturilor maritime. atunci când se sintetizează normele existente = codificare formală. Actul general pentru reglementarea paşnică a conflictelor internaţionale (1928). 1937. 2. regimul căilor ferate. Statutul prevede numai solicitarea de informaţii guvernelor şi elaborarea unui proiect de art fără să fie nevoie de raportor. 1925.2. Să nu întreprindă nici o acţiune în afară de publicarea raportului său. tratatul străinilor. Convenţia cu privire la reprimarea terorismului. traficul rutier. Să recomande proiectul statelor în vederea încheierii unor convenţii. 18 .

New York. Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare. Convenţia asupra pescuitului şi conservării resurselor biologice ale mării libere. 8. 9. Convenţia asupra misiunilor speciale. 1969. toate fiind ca rezultat al proiectelor elaborate de Comisia de DI. 1961. 1958. 11. 1975. 4. A fost însoţită de un protocol facultativ privind dobândirea cetăţeniei şi unul de reglementare paşnică a diferendelor. 6. Convenţia de la Viena asupra reprezentării statelor în relaţiile lor cu organizaţii internaţionale cu caracter universal. Comisia şi recomandările de situează în planul codificării în cadrul ONU. Geneva. Geneva. 3. 10. 5. Convenţia de la Viena asupra tratatelor. 19 . Convenţia asupra reducerii cazurilor de apatridie. Convenţia asupra mării teritoriale şi a zonei contigue. Este vorba despre tratatele stabilite între state. 1958. Să convoace o conferinţă pentru încheierea unei convenţii. Până în prezent în cadrul ONU au fost adoptate un număr de 15 convenţii. Geneva. 7. Geneva. Convenţia asupra platoului continental. Convenţia de la Viena asupra relaţiilor diplomatice.4. Acesta formează împreună cu Carta ONU nucleul DIP. 1963. 1973. 1961. 1969. Cele 15 Convenţii: 1. 1958. Convenţia asupra reprimării şi prevenirii infracţiunilor contra persoanelor care se bucură de protecţie internaţională (agenţi diplomatici). Au fost însoţite de un protocol facultativ cu privire la reglementarea obligatorie a diferendelor. Convenţia asupra mării libere. 2. 1958.

prin tratate. Convenţiile + Carta ONU prin normele pe care le conţin fac parte din nucleul DIP. Comisia de Drept Internaţional (1947) .. chiar dacă la unele dintre ele numărul statelor care au devenit păţi este redus. Convenţia de la Viena asupra succesiunii statelor în domeniul tratatelor. Convenţia de la Viena asupra tratatelor între state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale. Convenţia referitoare la folosirea căilor de apă internaţionale în alte scopuri decât navigaţie. 13. concretizate sau nu.12. Codificarea in cadrul ONU Codificarea se realizează azi sub egida ONU. 15. sistematizarea si ordonarea. în cadrul Ligii Naţiunilor. 1978.. compusa din 34 de specialişti desemnaţi de Ad. arhivelor şi datoriilor de stat. Toate au vocaţie de universal şi sunt considerate tratate multilaterale generale. într-un alt tratat. pot conferi existenţa unei norme cutumiare sau se pot afla la originea proiectelor de formare a normei. Aceste codificări au relevat o serie de valori comune pe care statele s-au obligat să le respecte şi să le protejeze. 1986. Gen a ONU. Însuşi proiectul de negociere a unui tratat poate avea ca efect crearea unei norme cutumiare care va putea fi inclusă .. Relaţia cu guvernele 20 . a regulilor cutumiare de DIP. 14. fiecare subiect. Codificarea DIP= sintetizarea.. Comisia desemnează raportori speciali pt. Rezervele la Convenţiile internaţionale. În acest context al actelor şi documentelor ce nu constituie tratate se înscriu şi avizele Adunării Generale oferite la cerere privind domeniile: Extinderea participării la tratatele multilaterale generale . Convenţia de la Viena asupra succesiunii statelor în domeniul bunurilor. Aceste proiecte. Aceste valori au făcut obiectul principiilor fundamentale ale DI. 1997. Căile şi mijloacele folosite pentru a evidenţia dreptul cutumiar internaţional. in acest scop. 1983. S-a creat.

principiul cooperării. Năastase. Altele: principiul nerecurgerii la forţă. Macarovski – Culegere de documente de DIP. 5. 21 . B. 2. Marian Niciu.ONU se va face prin intermediul chestionarelor transmise acestora pentru cunoaşterea observaţiilor lor. Bolintineanu. pp îndepl cu bună credinţă a angajamentelor pe care un stat şi le asumă apare încă din antichitate în Evul Mediu. Marcu.. Introducere în DIP. Şansa. 1994. 1995. 2000. Codificarea in cadrul ONU asigura precizia normelor de drept. V. . 1996. D. 2. Şansa. 4. 6. Coman – DIP. Principiul suveranităţii apare atunci când apar şi statele – Evul Mediu. Năstase. suveranitatea permanentă asupra bogăţiilor naturale.. All. Popescu. Aurescu – DI contemporan. N. epoca modernă şi epoca contemporană capătă noi valenţe şi noi sensuri. Raluca Miga Beştelin – DI. dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta. 3. Al. L. All Beck. Lumina Lex. Diaconu. feudalism. N. A. 1997. Diaconu – DIP. întăreşte DIP ca sistem si duce la adoptarea de noi norme. Bibliografie 1. Curs 4 Principiile fundamentale ale DIP 1. G. 2005. F. Plastera – Manual de DIP. Purdă. All Beck. 3. A.

Egalitatea în drepturi a populaţiilor şi drepturile acestora de a dispune de ele însele 6. Declaraţia privind principiile de DIP referitoare la relaţiile prieteneşti şi de cooperare între state. Nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa 2. conform cartei ONU. adoptată de Adunarea Generală în 1970. Reglementarea diferendelor inter-naţiuni prin mijloace paşnice 3. cât şi după.Aceste principii au fost un rod al evoluţiei DIP şi al experienţei umane. Aşa cum sunt definite. Neintervenţia în treburile interne ale unui stat 4. a căror respectare este indispensabilă pentru dezvoltarea relaţiilor între state. fiind o expresie a acordului de voinţă al statelor. Principiile reprezintă în DIP un fel de instanţă supremă. Ca principii ale DIP aceste drepturi au o natură identică cu cea pe care o regăsim în tratate şi cutumă. cât şi prin aplicarea or în raporturile dintre state pe tot mapamondul (universalitate). Dezvoltând şi precizând conţinutul acestor principii. Egalitatea suverană a statelor 7. Îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate. Principiile DIP stabilesc cu cea mai mare autoritate drepturile şi obligaţiile cu caracter universal menite să asigure protecţia acelor valori fundamentale cărora statele le acordă o importanţă prioritară. Cooperarea internaţională 5. Declaraţia privind principiile care guvernează relaţia dintre statele participante la CSCE. ele au un mare caracter de generalitate atât dpdv al substanţei (toate elementele raporturilor care le reglementează DIP). prezintă conţinutul a şapte principii: 1. adoptată la Helsinki. enunţă un număr de 10 principii. pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Principiile aşa cum sunt ele acum au fost consacrate în documentele de DIP atât înaintea WWII. în 1975. Concepţia de principii ale DIP conţine regulile de conduită cele mai generale. adăugând la cele 7 menţionate în carta ONU încă 3: 22 .

În virtutea ace3stor principii. Rezolvarea diferendelor internaţionale prin mijloace paşnice 2. Principiile fundamentale ale DIP prezintă următoarele caracteristici: 1. să acţioneze: 1.adică. Aplicarea şi respectarea principiilor fundamentale privesc în primul rând statele ca subiecte primare ale DI. Principiul suveranităţii Carta ONU în art. ele prezintă o maximă generalitate. Ele determină caracterul şi conţinutul celorlalte norme şi instituţii ale DI. afirmă şi realizează. statul promovează. prin forme şi mijloace politico – juridice concrete. Integritatea teritorială a statelor 10. Tendinţa la acest moment este spre o cât mai clară şi o completă cristalizare a conţinutului şi elementelor care alcătuiesc principiile DI. 2. Inviolabilitatea frontierelor 9.8. a oricărei acţiuni sau absenţiuni a statelor în relaţiile internaţionale. interesul lor natural. de la ele neputându-se deroga decât pe calea unei norme convenţionale sau cutumiare. un caracter imperativ. 1 consacră un număr de cinci principii în conformitate cu care statele membre. valoare de jus cogens . Respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Neintervenţia în treburile interne ale unui stat. 23 . determină esenţa şi orientarea. Constituie criteriul suprem în aprecierea legalităţii oricărui act juridic. Din acest pdv. Nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa 3. principiile DIP sunt adevărate standarde a conduitei internaţionale a statelor. care să aibă aceeaşi valoare de jus cogens. 3. în sensul că normele pe care le cuprind sunt de maximă generalizare şi abstractizare. universalitatea – exprimată prin aplicarea lor conduitei statelor oriunde s-ar exercita aceasta. precum şi organizaţiile.

Inalienabilitatea – suveranitatea nu poate fi abandonată sau cedată altor state sau organizaţii internaţionale.Conceptul de suveranitate a desemnat iniţial ansamblul funcţiilor exercitate de un stat pe teritoriul său şi în relaţie cu alt state. economice. Aceste trăsături nu sunt singurele care caracterizează suveranitatea. Intern – desemnează puterea suverană asupra subiectelor (resurse economice. Dreptul exclusiv al statului se manifestă şi în următoarele direcţii: Adoptarea legilor şi reglementărilor aplicabile pe teritoriul său Asigurarea organizării de stat sub toate aspectele acesteia Dreptul de a decide liber asupra tuturor problemelor vieţii politice. Caracterul originar şi plenar – suveranitatea aparţine statului şi nu îi este atribuită dinafară. atributele ei neputând aparţine într-un stat mai multor titulari. economic. dar din ele decurg şi altele. Atât documentele internaţionale. iar prerogativele puterii de stat cuprind totalitatea domeniilor de activitate (politic. social etc. Extern – precizează libertatea de acţiune faţă de acţiunea altor state. sociale şi culturale 24 . Intern În esenţă. cetăţeni) aflate pe teritoriul respectiv. a. b. trăsăturile fundamentale ale suveranităţii sunt următoarele: Exclusivitatea – teritoriul unui stat nu poate fi supus decât unei singure suveranităţi. Indivizibilitatea – suveranitatea nu poate fi fragmentată. cât şi cutuma prezintă suveranitatea ca având un dublu aspect: a.). Alături de caracteristicile generale. conceptul de suveranitate a fost dezvoltat pentru a acoperi trei elemente importante: Dreptul la independenţă pe plan intern Dreptul la egalitate şi independenţă în relaţiile cu alte state Dreptul la autodeterminare.

adică să adopte legi şi măsuri care să încalce angajamentele asumate prin tratate şi obligaţii decurgând din norme cutumiare în domeniul drepturilor omului. în organizarea sa teritorial – politică. Principiul independenţei statelor – decurge din principiul suveranităţii. fără a întreprinde acte care să lezeze suveranitatea acestuia. în relaţia politică a acestuia cu cetăţenii săi. Acest principiu nu înseamnă că un stat poate să acţioneze în mod arbitrar. b. celelalte state nu au dreptul de a se substitui statului în ceea ce priveşte adoptarea şi aplicarea drepturilor sale. Are însă dreptul şi obligaţia de a-şi exprima îngrijorarea faţă de ceea ce se întâmplă în statul respectiv. Exclusivitatea. în orientarea şi conducerea activităţilor economice. Drepturi care decurg din natura de independenţă a statului: Stabilirea şi conducerea în mod liber a relaţiilor cu alte state (drept diplomatic şi consular) Libertatea de decizie cu privire la participarea sau neparticiparea la tratate şi la formarea normelor de DI general Libertatea de a produce acte unilaterale 25 . Extern Relaţia dintre stat şi cetăţenii săi are caracter de unicitate şi exclusivism. Chiar şi în cazul în care un stat nu-şi respectă angajamentele internaţionale asumate şi normele generale ale DI.- Exercitarea asupra tuturor persoanelor şi bunurilor aflate pe teritoriul său. Statul nu poate să ia măsuri care să prejudicieze un alt stat. Aceasta cuprinde atât drepturile şi obligaţiile reciproce (suveranitatea personală). în exercitarea drepturilor sale suverane. dar şi dreptul de protecţie diplomatică a cetăţenilor săi (unilaterală). precum şi asupra activităţilor ce se desfăşoară pe aceste teritorii a dreptului său suveran.

Din acest pdv se consideră că suveranitatea implică responsabilitate atât în ceea ce priveşte suveranitatea altor state. cât şi în ceea ce priveşte respectarea drepturilor persoanelor aflate pe teritoriul său. precum şi de a avea acces la proceduri internaţionale de reglementare paşnică a diferendelor - Dreptul de a folosi spaţiile care nu sunt supuse suveranităţii altor state (marea liberă. chiar şi faţă de proprii cetăţeni şi de bunurile situate pe acesta. Obligaţiile statelor cu privire la integritatea teritorială: De a se abţine de la orice cerere sau acţiune de acaparare a unei părţi sau întregului teritoriu al unui stat De a se abţine de la orice act săvârşit împotriva integrităţii teritoriale sau a unităţii oricărui stat şi în special de la orice acţiune de acest gen care ar constitui o ameninţare cu forţa sau folosirea acesteia Să se abţină de a face din interiorul unui stat obiectul unei ocupaţii militare sau a altor măsuri care comportă folosirea directă / indirectă a forţei. în primul rând a obligaţiilor de a nu recurge la folosirea forţei sau a ameninţării cu forţa ori a intervenţiei în treburile altor state. spaţiul cosmic). spaţiul aerian adiacent acesteia. Toate aceste drepturi sunt însoţite de obligaţii corespunzătoare: De a respecta drepturile similare ale altor state De a respecta obligaţiile asumate prin participarea la tratate sau organizaţii internaţionale De a răspunde pentru actele ilicite comise De a coopera pentru rezolvarea problemelor internaţionale de interes general Respectarea altor principii şi norme ale DI. care sunt evident legate de independenţa unui stat. Tot din trăsăturile caracteristice suveranităţii se desprinde şi integritatea teritorială. Integritatea teritorială nu înseamnă o libertate absolută pe teritoriul său.- Decizia liber consimţită de a deveni membru a unei organizaţii internaţionale. 26 .

Egalitatea suverană a statelor Egalitatea suverană în drepturi a statelor are o dimensiune politico-juridică.Exercitarea dreptului suveran al statului în afara limitelor teritoriului său în următoarele situaţii: Anumite drepturi suverane în zona contiguă a mării sale teritoriale. DI asigură şi protecţia frontierelor de stat. crime împotriva umanităţii sau acte de genocid. implicând obligaţia ţărilor dezvoltate de a acorda ţărilor în curs de 27 . a capitalului şi a ideilor dacă statele convin în acest sens. Poate avea loc chiar o spiritualizare a frontierelor astfel încât să se dea acestora o semnificaţie de puncte de legătură şi de colaborare între state şi popoare. Curs 5 Frontierele de stat Frontierele pot permite libera circulaţie a persoanelor. ca şi în spaţiile aflate în afara jurisdicţiei oricărui stat Dreptul de protecţie diplomatică a cetăţenilor săi Anumite drepturi şi obligaţii în legătură cu cetăţenii săi aflaţi pe teritoriul altor state Jurisdicţia asupra străinilor care comit crime În anumite cazuri de jurisdicţie asupra oricăror persoane care comit crime de război. rezultând din regulile conferinţelor şi organizaţiilor internaţionale. Condiţia esenţială => punctul de plecare în materializarea acestei ipoteze să fie respectarea frontierelor existente şi nicidecum un principiu cu caracter revizionist. precum aceea a egalităţii în dezvoltare. Strâns legat de conceptul de integritate teritorială. Vom înţelege prin frontiere de stat liniile de demarcaţie naturală sau imaginară a teritoriilor. 1. a mărfurilor.

social şi cultural f. la formarea normelor de DI. imunitatea de jurisdicţie a unui stat într-un alt stat pentru actele sale în calitate de subie4ct al DIP h. Deşi terminologia egalităţii suverane nu este folosită în documentele internaţionale aceasta nu exclude. Declaraţia Adunării Generale a ONU – 1970 – cooperarea între state. Actul Final al Conferinţei de la Helsinki). Carta de la Bogota – 1968. fiind consacrat în mai multe acte şi documente internaţionale(Carta ONU. care îşi păstrează semnificaţia proprie. ci implică principiul egalităţii în drepturi a statelor.dezvoltare un tratament preferenţial şi diferenţiat în toate domeniile cooperării economice şi comerciale (aşa numita egalitate compensatoare). participarea tuturor statelor în condiţii egale la procesul de negociere a tratatelor. capacitatea egală de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii i. integritatea teritorială şi independenţa politică sunt inviolabile e. statele sunt egale dpdv juridic b. originalitatea şi particularităţile fiecărui stat ca membru al comunităţii internaţionale d. fiecare stat are dreptul de a alege şi dezvolta în mod liber sistemul său politică. Astfel. Principiul egalităţii suverane reprezintă o sinteză între principiul egalităţii şi suveranităţii. Declaraţia Adunării Generale a ONU – 1970 – trăsături definitorii ale principiilor: a. la procesul de soluţionare paşnică a diferendelor ca membri egali ai comunităţii internaţionale. documentele constitutive ale unor organizaţii internaţionale regionale. precum şi obligaţia statelor dezvoltate de a acorda ajutor ţărilor în curs de dezvoltare. fiecare stat se bucură de drepturile inerente propriei suveranităţi c. cum ar fi: Carta Unităţilor Africane – 1963. Constituţia Organizării Statelor Americane precizează faptul că statele sunt egale în drepturi şi se bucură de şansă egală de a le exercita. fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea altor state. 28 . de la Buenos Aires – 1967. fiecare stat are obligaţia de a se achita cu bună – credinţă de obligaţiile sale internaţionale faţă de alte state g.

dreptul popoarelor de a dispune de ele însele a fost inclus în „Declaraţia asupra principiului DI privind relaţiile prieteneşti şi cooperare între state” conform Cartei ONU. bazate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi şi a dreptului popoarelor la autodeterminare. Wilson pentru restabilirea păcii în Europa în contextul WWI. fără a face distincţie de rasă. care are un guvern reprezentativ exponent al întregului popor aparţinând teritoriului. naţionalitate.: principiul 2un stat – un vot” – Consiliul de Securitate al ONU – votul membrilor permanenţi. evoluţie care s-a concretizat juridic cu adoptarea Declaraţiei asupra Acordării Independenţei Ţărilor şi Popoarelor Coloniale. Tot aici se arată că orice stat trebuie să se abţină de la acţiuni care vizează să atenteze parţial sau total la unitatea naţională şi integritatea teritorială a unui alt stat. adoptată în 1970. Se precizează că nici o dispoziţie din acea declaraţie nu va fi interpretată ca autorizând sau încurajând o acţiune care ar dezmembra un stat sau ar ameninţa integritatea teritorială sau unitatea politică a oricărui stat suveran şi independent care se conduce după principiul egalităţii în drepturi şi dreptul popoarelor la autodeterminare. Apare în secolul XIX în contextul luptei populaţiilor din Europa Centrală şi de Est pentru formarea de state independente sau pentru realizarea unităţii politice şi naţionale în detrimentul Imperiilor Austro – Ungar. D. Otoman şi Ţarist. Principiul egalităţii în drepturi a popoarelor şi al dreptului acestora de a dispune de ele însele. A fost enunţat într-o anumită formă într-unul dintre cele 14 puncte prezentate de preşedintele american W. Ulterior. credinţă.a. prin rezoluţia ONU din 1960. Acest principiu a fost consacrat în carta ONU. referitoare la acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor din colonii. 29 . unde printre alte obiective ale organizaţiei îl regăsim pe acela de a dezvolta relaţii prieteneşti între naţiuni. 2. acest principiu a fost promovat şi reafirmat tot mai puternic.Ex.

În afara documentelor menţionate. c.Se mai prevede că toate popoarele au dreptul de a-şi hotărî statutul lor politic în deplină libertate şi fără amestec din afară şi de a urma dezvoltarea lor economică şi culturală. Oricărui popor îi sunt recunoscute: Dreptul de a crea un stat suveran şi independent Dreptul de a se asocia în mod liber cu un stat independent sau de a se integra în acesta 30 . sociale şi culturale Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice. Realizarea dreptului popoarelor de a dispune de ele însele presupune sine qua non abolirea colonialismului şi a oricărei alte forme de dependenţă. socială şi culturală. economică. care a confirmat validitatea acestui principiu ca normă ce creează obligaţii ergo homnes în contextul DIP. dreptul fiecărui popor de a-şi stabili statutul politic în deplină libertate şi fără nici un amestec din afară. Principiul cuprinde următoarele elemente: a. Toate aceste idei se regăsesc şi în cele două pacte din 1966: Pactul Internaţional privind drepturile economice. o altă sursă formatoare a acestui principiu este jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie. libera asociere sau integrare cu un stat independent sau dobândirea oricărui alt statut politic decis în mod liber de către popor. dreptul popoarelor de a promova conform voinţei lor dezvoltarea politică. Dreptul popoarelor la autodeterminare este un drept permanent care vizează statutul politic intern şi extern al unui popor. Se mai menţionează în pacte ca mijloace de exercitare a acestor drepturi crearea unui stat suveran şi independent. Dintre instrumentele regionale în care este consacrat acest principiu amintim: Actul Final de la Helsinki Carta Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor. b. 1981. protecţia integrităţii teritoriale pe care se exercită drepturile popoarelor la autodeterminare.

culoare şi credinţă. fără deosebire de rasă. în ansamblul său. Dreptul popoarelor la autodeterminare nu autorizează nici o acţiune de dezmembrare a teritoriului sau de scindare a unităţii politice a unui stat suveran şi independent. trebuie menţionat că acesta se exercită prin intermediul organelor reprezentative ale popoarelor. Stabilirea acestei organizări revine ansamblului popoarelor de pe teritoriul respectiv conform normelor demografice. Modalităţile de organizare socio-politică pot permite o participare mai largă sau mai restrânsă a diferitelor grupuri (inclusiv minoritare) la viaţa politică a unui stat. În acest context. ale majorităţii rezultate în urma unor scrutinuri electorale. Exercitarea separată de către fiecare grup în parte a anumitor aspecte ale dreptului la autodeterminare acţionează împotriva exercitării acestui drept. Popoarele = majoritate + minorităţi (organizare statală care le recunoaşte şi le dă dreptul de reprezentare) Exercitarea dreptului la autodeterminare îmbracă diferite aspecte în plan intern şi extern.- Dreptul de a dobândi orice alt statut politic ales în mod liber. practica internaţională a dovedit că acordă o atenţie prioritară integrităţii teritoriale întrucât frontierele artificial create delimitau teritorii locuite de mai multe comunităţi distincte. însă titularul dreptului la autodeterminare este poporul respectiv. Referitor la drepturile popoarelor de a promova principiul. Corelativ drepturilor amintite le corespund statelor şi obligaţii care constau în: Respectarea dreptului la autodeterminare al popoarelor Favorizarea aplicării acestui principiu Sprijinirea ONU în îndeplinirea răspunderilor care îi revin în aplicarea acestui principiu Favorizarea relaţiilor amicale şi a cooperării între state Respectarea universală a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. care respectă acest principiu de DI şi care posedă un guvern reprezentativ pentru întregul popor. iar constituirea de state pe criterii etnice era practic 31 . care presupune ca o condiţie esenţială existenţa unui înalt grad de unitate şi coerenţă pe acelaşi teritoriu de autodeterminare.

popoarele din Singapore şi Malaezia.: mişcările secesioniste din Biafara şi Catanga care nu au fost recunoscute de ONU. Ex. ci vizează şi presiunile economice. În prezent nu sunt recunoscute mişcările separatiste ale tamililor şi kurzilor + mişcările albanezilor din Kosovo. care au respectat soluţia paşnică a diferendelor => ex. Conduita la care sunt obligate statele conform acestui principiu presupune ca ele să se abţină de la folosirea forţei atât directă. cât şi indirectă.: situaţia Ciprului de Nord. poporul senegalez din Federaţia Mali. URSS. lucru care ar conduce la un dezechilibru profund pe scena vieţii internaţionale. Slovacia şi Cehia + Iugoslavia. Acest principiu este formulat şi în Carata ONU. În acest sens. Norvegia şi Suedia. orice grup uman ar primi un drept de secesiune. Un alt act internaţional este Acordul Final de la Helsinki (1975).imposibilă. coerenţa multor state ar fi ruptă printr-o fragmentare crescândă. Au existat însă mişcări de separare ale popoarelor prin înţelegere. Subliniem că noţiunea de forţă nu se limitează la forţa armată. Ex. Curs 6 Principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa Pactul Briand – Kellog (1928) – statele membre s-au angajat să nu recurgă la forţă sau la ameninţarea cu forţa în vederea soluţionării conflictelor. 32 . împotriva păcii şi securităţii internaţionale.: cazul Siriei şi Egiptului din 1961 (1958 – 1961 au format împreună Republica Arabă Unită). Declaraţia din 1970 – acest principiu a furnizat şi dezvoltarea în Declaraţia privind principiile DI referitoare la relaţiile prieteneşti şi de cooperare între state conform Cartei ONU. politice sau de altă natură împotriva independenţei sau integrităţii teritoriale ale unui stat.

Definirea agresorului şi a agresiunii Agresiunea = (cf. Folosirea indirectă a forţei: Statele sunt obligate să se abţină de la organizarea sau încurajarea organizării de forţe neregulate. O primă consecinţă a conduitei menţionate este obligaţia statelor de a nu recunoaşte situaţii care decurg din folosirea ilegală a forţei. convenţiilor de la Londra. România ş. 1. Este interzisă constrângerea economică sau politică externă menită să pună în pericol integritatea teritorială sau independenţa politică a statului vinovat de comiterea actului ilicit.Metodele directe de folosire a forţei: Sunt interzise orice ocupaţie militară a teritoriului de stat.a. semnatare: URSS. 3. Afghanistan. Comunitatea internaţională să nu admită ca un stat chiar dacă a fost prejudiciat printr-un act ilicit să recurgă pe calea contra-măsurilor nici la forţă. state SEE) – se stabileşte criteriul cronologic pentru definirea agresorului prin identificarea acestuia ca prim pas. Turcia. 1933. Prevedeau ca acte de agresiune: 33 . precum şi dobândirea unui teritoriu ca urmare a folosirii sau ameninţării cu forţa Soluţionarea folosind forţa sau sub ameninţarea acesteia a diferendelor teritoriale şi a problemelor de frontieră. nici la ameninţarea cu forţa. 2. ca şi a oricăror alte probleme internaţionale Statele trebuie să se abţină de la orice formă de represalii care implică folosirea forţei. de bande armate în vederea unor incursiuni pe teritoriul unui alt stat Sunt interzise organizarea şi încurajarea de acte de război civil sau acte de terorism pe teritoriul altui stat sau a activităţilor organizate în vederea comiterii unor astfel de acte.

chiar ocupaţia acestuia Bombardarea teritoriului sau a forţelor armate ale unui stat Blocarea forţelor sau a coastelor unui stat Atacarea forţelor armate ale unui stat Folosirea forţelor armate ale unui stat situate pe teritoriul unui alt stat în contradicţie cu Acordul privind staţionarea lor pe acest teritoriu Punerea teritoriului propriu la dispoziţia unui alt stat pentru a comite un act de agresiune împotriva unui stat terţ Trimiterea de bande armate. Momente de începere a agresiunii (armate) Trebuie ca statul respectiv să fie cel care acţionează primul prin: Invazia sau atacul teritoriului unui stat. Să existe o cerere a statelor care se consideră victime ale unui atac armat 2. Auto-apărarea trebuie să fie proporţională cu atacul şi să fie necesară pentru respingerea agresorului. 34 . forţe neregulate sau mercenari care să comită acte de forţă armată contra altui stat. Referitor la auto-apărarea colectivă CIJ a dat expresie condiţiilor pentru exercitarea acestora: 1.- Declaraţia de război Invazia teritorială cu forţe armate Bombardarea teritoriului Sprijinirea bandelor armate pe teritoriul unui alt stat. Excepţii de la aplicarea principiului: 1. Să existe o declaraţie din partea acestuia prin care statul respectiv se prezintă ca obiect al agresiunii. Dreptul statelor de a recurge la forţa armată în exercitarea dreptului la autoapărare individuală sau colectivă împotriva unui atac armat. Toate elementele erau considerate agresiuni numai în cazul în care nu pot fi justificate prin nici un element şi nici un fel de natură politică.

Dacă intervenţia armată se bazează pe cererea liber consimţită a statului în cauză. Acesta poate să decidă în caz de agresiune sau de încălcare a păcii următoarele: recurgerea la forţe armate ale ONU autorizarea unui stat sau grup de state să recurgă la forţă contra agresorului măsuri de constrângere: întreruperea completă sau parţială a relaţiilor economice.S. precum şi a comunicaţiilor poştale.În orice caz. fiind deci în contradicţie cu o normă imperativă a dreptului internaţional. dreptul la auto-apărare rămâne subordonat CS al ONU. pe starea de necesitate. nu este legitimă. pe mare . O altă excepţie decurge din rolul pe care îl are pe scena internaţională C. telegrafice şi radio ruperea relaţiilor diplomatice. Asistenţa umanitară nu 35 . Condiţii pentru care o intervenţie armată externă este considerată licită. Situaţia popoarelor care luptă pentru autodeterminare şi pentru crearea unui stat independent => derivă dintr-un principiu fundamental menţionat în Carta ONU: dreptul popoarelor de a dispune de ele însele. provenind de la guvernul legal al acestuia este considerată de regulă legitimă. căruia trebuie să îi fie adusă la cunoştinţă imediat fapta şi care poate să acţioneze aşa cum consideră de cuviinţă pentru restabilirea sau menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. în aer. b. Nu este recunoscut dreptul la apărare armată împotriva unei agresiuni indirecte. a comunicaţiilor pe cale ferată. Dreptul de a acorda un sprijin umanitar nu trebuie să se confunde cu folosirea forţei pentru protejarea popoarelor sau a unor grupuri minoritare. Dacă această solicitare vine din partea opoziţiei. În cazul în care s-ar întâmpla acest lucru statul ar nega poporului său exercitarea dreptului de a dispune de soarta sa. ONU. definirea agresorului. 2. 1974. Temeiul juridic pentru această interpretare constă în faptul că un stat nu ar consimţi la un atac armat pentru a periclita integritatea sa teritorială sau independenţa politică. Se disting două cazuri: a. 3. ca justificare. Nu poate fi autorizată exercitarea dreptului la auto-apărare care se bazează.

C. Conţinutul principiului: se exprimă obligaţia generală a statelor de soluţionare paşnică a diferendelor precum şi dreptul lor de liberă alegere a mijloacelor de rezolvare. în care se enunţă obligaţia statelor membre ca în cazul unui diferend între ele.poate fi impusă unui stat decât prin deciziile CS al ONU şi acestea vor fi luate numai atunci când se consideră că situaţia creată reprezintă un atac sau ameninţare la adresa păcii. soluţionarea să fie supusă arbitrajului sau Consiliului de examinare şi în nici un caz să nu se recurgă la forţă.C. Declaraţia din 1970 şi Acordul Final de la Helsinki – acte în care se mai regăseşte. pentru a putea vorbi de un diferend trebuie să existe două elemente: 36 . recurgând la: Bune oficii Mediere Conciliere Comisii de anchetă În baza acestor două convenţii s-a format Curtea Permanentă de Arbitraj. Acest principiu reapare distinct şi dezvoltat în Pactul Ligii Naţiunilor (1919). precum şi încălcări ale drepturilor omului pe scară largă. bine determinat. Carta ONU îl stipulează ca principiu distinct. Principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale Acest principiu apare ca element distinct în Convenţiile de la Haga 1899 / 1907 asupra reglementărilor paşnice ale diferendelor internaţionale. implicând minorităţi. a mai decis folosirea forţei şi în alte cazuri pe care le-a considerat ameninţări la adresa păcii şi securităţii internaţionale => există conflicte cu caracter etnic. Pornind de la practica internaţională. prin care părţile contractante s-au angajat să depună toate eforturile pentru a asigura reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale.

baza pe DI. Acordul unui stat pentru mijloacele de soluţionare a diferendului poate fi dat pentru toate diferendele dintre cele două state sau mai multe părţi la acord. 2. pentru recurgerea la unul sau altul dintre mijloace trebuie să existe acordul statelor părţi în diferend.a. Principalele norme care formează conţinutul acestui principiu sunt: 1. Eşecul soluţionării unui diferend printr-un anumit mijloc nun absolvă statul de obligaţia de a continua soluţionarea prin mijloace paşnice. Obligaţia de a reglementa diferendele internaţionale numai prin mijloace paşnice. Întemeierea acestor pretenţii să se facă pe o normă de DI sau pe un drept al statului care formulează pretenţia. iar această pretenţie să fie respinsă de celălalt stat. Obligaţia părţilor ca în cazul în care nu ajung la o soluţie printr-unul din mijloacele paşnice să continue să caute rezolvarea diferendului prin alte mijloace tot paşnice 5. b. Un stat nu poate să refuze reglementarea paşnică pentru că aceasta ar echivala cu refuzul de a pune în aplicare acest principiu. pretenţie din partea unui stat pentru ca un alt stat să acţioneze sau să se abţină de la anumite acţiuni. Obligaţia de a căuta o soluţie rapidă şi echitabilă a diferendului 3. Acest acord poate fi dat înainte sau după izbucnirea diferendului. Obligaţia statelor aflate în diferend ca şi a celorlalte state de a se abţine de la orice act de natură să agraveze situaţia şi să pună în pericol pacea şi securitatea internaţionale sau să facă mai dificilă soluţionarea diferendului 37 . doar pentru unele dintre acestea (cele referitoare la interpretarea acordului) sau pentru un anumit diferend. Libera alegere a mijloacelor de soluţionare 4. Pentru ca un stat să îşi aleagă în mod liber mijloacele de reglementare paşnică trebuie ca: Să nu se impună de către un alt stat sau organizaţie internaţională mijloace de reglementare ale unui diferend. În acest context se poate afirma că nu există obligaţii de a rezolva toate diferendele. dar nici limite de timp pentru soluţionarea acestora.

1. Existenţa unei populaţii permanente 2. Sfântul Scaun: subiect de DI organizaţie cu caracter religios. În doctrina şi practica internaţională s-a cristalizat opinia potrivit căreia pentru ca o entitate politică să poată avea personalitate juridică internaţională de tip statal se cer întrunite anumite elemente: 1. Existenţa unui teritoriu determinat 38 . Beligeranţii au fost şi ei subiecte e DI. La început statul era singurul subiect de DI. posedând capacitatea de a-şi asuma totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional Calitatea lui de subiect de DI este rezultatul direct al suveranităţii sale şi nu depinde de recunoaşterea lui de către alte state Statul îşi exercită suveranitatea asupra teritoriului şi persoanelor situate pe teritoriul său. Curs 7 Subiectele dreptului internaţional Subiectele de DI = entitate care participă la raporturile juridice reglementate nemijlocit de DI. Apar apoi ca subiecte de DI organizaţiile internaţionale şi naţiunile care luptă pentru eliberare. Trăsătura esenţială a subiectelor de DI o constituie capacitatea lor de a fi titulare de drepturi şi obligaţii cu caracter internaţional. Statul – principal subiect de DI El reprezintă principalul subiect de DI. Obligaţia de a soluţiona diferendele pe baza egalităţii suverane a statelor şi în conformitate cu scopurile şi principiile Cartei ONU.6.

3. menţinându-şi alianţele şi tratatele precum şi politica externă proprie. având ca şef de stat o singură persoană. se formează aproximativ 80 de state Căderea cortinei de fier ('89 – '91) drepturi asupra teritoriului. Derivă din principiile Cartei ONU: Dreptul la existenţă şi suveranitate Dreptul la pace şi securitate Dreptul de a participa la viaţa internaţională în egalitate de drepturi Dreptul la legitimă apărare Dreptul de a avea acces la cuceririle ştiinţei şi tehnicii Dreptul la dezvoltare şi progres Dreptul de a-şi decide singure soarta Dreptul la cooperare. capabil să administreze activităţile respectivei comunităţi. Exemplu? 39 . Obligaţiile fundamentale sunt corelative cu drepturile: Obligaţia de a nu recurge la forţă sau ala ameninţarea cu acesta De a respecta inviolabilitatea frontierelor şi integritatea fiecărui stat De a rezolva diferendele pe cale paşnică De a îndeplini cu bună credinţă obligaţiile internaţionale asumate. 1945 – etapa decolonizării. Drepturi. UP astfel creată nu devine subiect de drept internaţional.. Drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor Au fost dezvoltate în fiecare perioadă istorică în funcţie de concepţia şi doctrina filosofică existentă. Existenţa unui guvern legitim.. Principalele forme de organizare a statului 1. Fiecare stat component îşi păstrează personalitatea juridică internaţională. Uniunea personală = statul care se înfiinţează prin asocierea mai multor state.

Uniunea reală = asocierea a două sau mai multe state. alianţe etc. 40 . organele confederative pot exercita unele atribuţii cum ar fi încheierea unor tratate de interes general (tratate de pace. UR este un subiect de DI. vecinătatea. În relaţiile internaţionale. Statul unitar = specificul statului unitar constă în existenţa unui singur set de organe supreme ale puterii şi administraţiei. nu şi a cetăţenilor lor. Trăsături caracteristice: Se înfiinţează în baza unui tratat Are la nivelul confederativ un organ comun. finanţe. 3. armată). în timp ce Federaţia Elveţiană a reţinut în textul Constituţiei dreptul cantoanelor de a încheia tratate limitate cum sunt cele privind ec publică.2. având în fruntea uniunii unul sau mai multe organe comune în sfera relaţiilor internaţionale şi a altor domenii de interes general (economie. Statul federal are o constituţie proprie ca act intern şi dispune de organe de stat federative cu largi competenţe generale. Limitarea puterii atribuţiilor confederaţiei numai asupra statelor.). Confederaţia = asocierea a două sau mai multor state în care acestea îşi păstrează independenţa şi calitatea de subiect de DI. parte dintre ele exercitându-se direct asupra cetăţenilor statelor componente statele componente au organe de stat proprii şi o competenţă teritorială care se limitează la probleme locale şi nu depăşeşte raza lor teritorială actul constitutiv al diferitelor federaţii. 4.: Constituţia SUA prevede că statele nu dispun de drepturi în raporturile de politică externă. de obicei cu atribuţii deliberative (Dietă). Ex. Pe plan extern. însă statele pot să-şi menţină anumite drepturi independente în limitele stabilite prin actul constitutiv al uniunii. 5. statul apare ca subiect de DI.

unei entităţi internaţionale. anume raporturile dintre suzeran şi sclav. statul vasal era reprezentat de către statul suzeran. Competenţele OI sunt date prin voinţa liber exprimată a statelor şi prevăzute într-un mod coerent în textul actului constitutiv. 7. vasalul avea obligaţia de a-l urma. ci aparţine în mod egal tuturor naţiunilor care întrunesc aceste criterii în virtutea dreptului lor la autodeterminare. OI sunt constituite în baza unui tratat internaţional. În politica externă. 2. Organizaţiile internaţionale (interguvernamentale) = subiecte de drept internaţional cu personalitate juridică restrânsă (calificată / funcţională). Protectoratele = cedarea drepturilor statului protector prin tratat. O OI poate avea competenţa e a încheia tratate în numele ei numai în condiţia în care acest lucru este stipulat în constituţia ei. Pentru a fi recunoscută calitatea de beligerant. respectiva populaţie trebuie: Să deţină controlul asupra unui teritoriu Să aibă un guvern propriu 41 . armată sau organe de rezistenţă care să exercite funcţii de putere publică şi să controleze în mod efectiv o parte însemnată a viitorului stat. Există state a căror suveranitate este limitată => statele vasale care transpuneau în realitatea juridică internaţională o instituţie de drept intern. 3. respectând toate regulile prevăzute în dreptul tratatelor. Ca şi în cazul statelor.6. Scopul cu care ele sunt înfiinţate derivă din interesele statelor semnatare de a ceda administrarea unei probleme comune faţă de care doresc un anumit vector de soluţionare. calitatea de subiect de DI nu depinde de recunoaşterea lor. Naţiunile care luptă pentru eliberare Reprezintă subiect de DI în momentul în care ţi-au creat anumite organe proprii. iar în cazul în care acesta din urmă avea vreun interes la un stat terţ.

Curs 8 Spaţiile în DI Se împart în: 1. Beligeranţii trebuie să fie recunoscuţi de statele şi actorii internaţionali.- Să-şi întemeieze lupta pe principii DI. 2. Teritoriul de stat asupra căruia statul suveran îşi exercită drepturile sale indivizibile şi inalienabile. acvatice şi marine. Spaţii aflate în afara dreptului suveran al statelor (marea liberă. ele constituie acel element material care condiţionează însăşi existenţa statului. Astfel. Spaţii care aparţin mai multor state (fluviile internaţionale). solul. În determinarea naturii juridice a teritoriului trebuie să pornim de la faptul că aceasta constituie: a. Au existat şi tentative eşuate => beligeranţa = etapă tranzitorie către formarea statului independent. spaţiul înfăptuirii dreptului populaţiei la autodeterminare 42 . spaţiul exercitării puterii suverane exclusive a statului b. 3. Teritoriul de stat Natura juridică a teritoriului de stat Teritoriul de stat = spaţiul geografic alcătuit din suprafeţele terestre. delimitând spaţiile existenţei organizării statale suverane. spaţiul extraatmosferic). constituind astfel o noţiune politico – juridică. subsolul şi o parte a spaţiului aerian asupra căruia statul îşi exercită suveranitatea sa deplină şi exclusivă.

exploatarea hidroenergetică. făcând astfel parte din sistemul portuar. Spaţiul terestru partea uscată – poate fi formată fie dintr-o singură întindere terestră. râuri. măsurile de protecţie a mediului înconjurător. cu exploatarea şi utilizarea resurselor acestora se reglementează prin acorduri între state. iar fiecare stat exercită drepturile sale suverane numai asupra sectorului de apă care se află pe teritoriul său. ceea ce înseamnă acesta exercită asupra lor jurisdicţia sa deplină având dreptul de a reglementa prin legi interne navigaţia. Apele maritime interioare: Apele portuare Golfurile şi băile interioare Apele maritime situate între ţărm şi limita internă a mării teritoriale. Componenţa teritoriului de stat a. D.a probleme care se pun în legătură cu navigaţia. Spaţiile acvatice de frontieră formează de obicei limita între două sau mai multe state. Ele sunt supuse 43 .c. Filipine): sol subsol spaţiul acvatic apele interioare: • • cursuri de apă: fluvii. obiectul suveranităţii permanente asupra bogăţiilor şi resurselor naţionale. canale lacuri şi mări interioare marea teritorială Apele interioare sunt supuse suveranităţii statului. exploatarea resurselor naturale. fie din mai multe insule (stat – arhipelag – Indonezia. Apele portuare sunt considerate ape maritime interne până la linia care uneşte instalaţiile permanente.

persoane fizice sau juridice şi care efectuează transport e mărfuri sau de pasageri ori exploatează resurse marine Statutul navelor comerciale În apele portuare. care stabileşte reglementări de intrare şi ieşire din rada portului a navelor străine. De acest regim se bucură şi navele de stat afectate unor scopuri necomerciale (nave prezidenţiale). confiscată sau rechiziţionată.suveranităţii statului. condiţiile privind accesul acestora. Dacă nava încalcă legile şi reglementările statului riveran şi nu ţine seama de avertismentul dat. Excepţia de la această regulă face cazul de forţă majoră (furtună. posedă armament. Nave comerciale – acelea care aparţin fie unui stat. iar în cazul în care statul suveran a fost prejudiciat. Regula generală privind statutul navelor şi echipajelor lor în apele porturilor străine este cea conform căreia acestea sunt obligate să respecte toate legile şi regulile statului riveran. atât în legătură cu numărul navelor. avarii la bordul navei). cât şu cu durata staţionării or în apele sale portuare. Nava de război care se află legal într-un port străin se bucură de imunitate. aceasta atrage răspunderea internaţională a statului de pavilion. Regulile aplicabile navelor străine sunt diferite pentru: a. 44 . Navele militare – nave care aparţin unui stat. staţionarea şi activităţile lor. Statele în apele interne ale căruia intră poate impune restricţii. va fi fi somată să părăsească imediat apele portuare. de jurisdicţie penală şi civilă. echipaj care este supus disciplinei militare şi este subordonat unui comandant cu grad militar. sunt manevrate de un echipaj militar din forţele armate ale statului căruia îi aparţine nava. neputând fi sechestrată. navele comerciale sunt supuse unei dube jurisdicţii: A statului de pavilion A statului riveran. Statutul navelor de război (militare) în apele teritoriale Intrarea în port se face numai pe baza unei autorizaţii prealabile din partea statului pavilion sa a unei notificări prealabile. fie unor resortisanţi. b.

solului şi subsolului acesteia. control sanitar.Jurisdicţia penală a statului de pavilion se aplică faptelor pe care le comit membrii echipajului între ei. având o lăţime de 12 mile marine măsurate de la liniile de bază. dacă aceasta a avut ca rezultat tulburarea ordinii publice a statului riveran. liniile drepte care unesc punctele cele mai avansate ale ţărmului. Jurisdicţia penală a statului riveran se aplică atunci când infracţiunea a fost comisă: La bordul navei de către sau împotriva unei persoane care nu aparţine echipajului Pe uscat de membrii echipajului. controlul vamal şi sanitar etc. c. 45 . În condiţiile în care între statul riveran şi cel de pavilion problemele menţionate sunt abordate prin tratate bilaterale. poşta. care au avut ca urmare avarii asupra navei ori încărcăturii ca şi pentru despăgubiri şi taxe. căpitanul acesteia solicită sprijinul autorităţii riverane. vamal. fiscale. Jurisdicţia civilă a statului riveran se exercită pentru asigurarea executării obligaţiilor contractate de nava respectivă în timp ce se afla în apele maritime interioare sau în marea teritorială. precum şi faptelor care privesc disciplina interioară a navei. rezultând din evenimente de navigaţie. considerate ca fiind liniile celui mai mare reflux de-a lungul ţărmului sau. protecţia mediului. aplicarea măsurilor de securitate.: dreptul de exploatare a tuturor resurselor naturale. Navele de cercetare ştiinţifică. după caz. reglementarea navigaţiei. precum şi pentru alte pretenţii. conduita sus-amintită prevalează prevederile acestor tratate. Marea teritorială cuprinde fâşia de mare adiacentă ţărmului. În marea teritorială statul riveran îşi exercită toate drepturile sale decurgând din suveranitatea asupra spaţiului acvatic. Ex. Atunci când deşi fapta a fost săvârşită la bordul navei.

Navele străine afectate unor scopuri comerciale şi necomerciale pot intra şi naviga în marea teritorială a statului riveran exercitându-şi dreptul lor de trecere inofensivă, navele de război fiind de regulă supuse regimului autorizării sau notificării prealabile.

Spaţiul aerian reprezintă coloana de aer care se află deasupra solului şi domeniului acvatic al statului suveran, fiind delimitat: În plan orizontal prin frontierele terestre, fluviale şi maritime În plan vertical se întinde până la limita inferioară a spaţiului extra-atmosferic considerată ca fiind situată la 100 de km deasupra nivelului mării.

Frontierele de stat şi problemele modificării teritoriilor În interiorul frontierelor, statul îşi exercită deplina sa suveranitate şi acţionează în vederea realizării sarcinilor şi funcţiilor sale. În virtutea suveranităţii sale, statul, prin numărul frontierelor sale interne, stabileşte regimul frontierelor şi ia măsuri pentru paza şi supravegherea acestora. Frontiera de stat = liniile reale sau imaginare trasate între diferite puncte care despart teritoriul unui stat de cel al altui stat sau, după caz, de marea liberă. Frontierele se întind până la limita inferioară a spaţiului extra-atmosferic, iar în adâncime până la limitele accesibile ale tehnicii moderne. Clasificarea frontierelor după: a. natura lor frontiere naturale delimitate de particularităţi geografice (râuri, munţi, mări) frontiere geometrice, convenţionale = linii mai mult sau mai puţin drepte ce despart teritoriile statelor b. elementele componente ale teritoriului frontiere terestre – despart uscatul între două state frontiere fluviale – despart fluviul sau râul între două state

46

-

frontiere maritime – marchează limita exterioară a mării teritoriale, precum şi limita în raport cu statele vecine

-

frontiere aeriene – linii perpendiculare pe liniile de la sol până la limita spaţiului extra-atmosferic.

Dacă frontierele de stat se stabilesc prin lege internă, prin tratate internaţionale sunt stabilite operaţiile de demarcare şi efectuarea în comun a unor lucrări de întreţinere, utilizarea drumului de frontieră, precum şi modalităţile de soluţionare a diferendelor între state. Prin norme interne sunt reglementate regimul juridic al frontierelor, aspecte privind paza şi supravegherea acestora, controlul pentru trecerea frontierelor sau alte activităţi desfăşurate în zona de frontieră.

Curs 9 Fluviile internaţionale

Fluviile internaţionale = apele curgătoare care traversează sau separă teritoriile a două sau mai multe state şi sunt navigabile până la vărsarea lor în mare sau ocean. Principiile stabilite de Convenţia de la Viena privind regimul de navigaţie pe fluviile internaţionale europene au stabilit această definiţie precum şi în mod definitiv libertatea de navigaţie pe aceste fluvii. După Congresul de la Viena (1815) => Congresul de la Berlin (1885) => Convenţia de la Barcelona (1921 – convocată de Liga Naţiunilor) unde au fost elaborate un statut şi o convenţie privind regimul căilor navigabile de interes internaţional. Rezumând reglementările adoptate s-au stabilit următoarele reguli: a. fiecare stat este suveran asupra porţiunii din aceste fluvii care se află pe teritoriul său fie că este vorba de fluviile care traversează teritoriile, fie de cele care urmează o frontieră fluvială. b. în privinţa navigaţiei se aplică principiul libertăţii navigaţiei.

47

c. în virtutea suveranităţii, reglementările navigaţiei pe fluviile internaţionale se efectuează de către statele membre riverane fără vreun amestec din partea altor state. d. în timp de pace navele comerciale ale tuturor ţărilor se bucură de deplină libertate de navigaţie, fără nici un fel de discriminare. Navele militare, cele vamale şi de poliţie ale statelor neriverane nu au acces pe fluviile internaţionale, iar cele ale statelor riverane pot naviga numai în sectoarele lor. Pentru sectoarele altor state este necesară autorizaţia acestora din urmă. e. statele riverane au obligaţia de a menţine fluviile în stare de navigaţie, în acest sens având dreptul de a percepe taxe în cuantumul necesar efectuării lucrărilor de întreţinere şi amenajare, supravegherea, poliţia fluvială, controlul vamal şi sanitar întrând tot în obligaţia statului riveran. f. în principiu, pentru fluviile internaţionale se formează comisii internaţionale alcătuite din reprezentanţii statelor riverane care devin membre de drept ale acestor comisii pentru coordonarea activităţii acestor ţări în vederea asigurării libertăţii de navigaţie. În afară de această preocupare principală, comisiile au în vedere şi utilizarea acestor ape în alte scopuri decât navigaţia, cum ar fi: producerea de energie electrică, pescuitul ş.a.m.d. (Comisia Dunării, Comisia Rhinului).

Regimul juridic al Dunării Regimul de navigaţie al Dunării, care este un fluviu navigabil pe o lungime de 2588 km este reglementat în prezent prin Convenţia de la Belgrad (18 august 1948 / în vigoare din 11 mai 1949) a statelor riverane. Utilizarea acestui fluviu se face după următoarele principii: a. navigaţia pe Dunăre este liberă pentru cetăţenii, navele comerciale şi de mărfuri ale tuturor statelor în condiţii de egalitate. Acest principiu se extinde doar asupra porţiunii navigabile a Dunării (de la Ulm – Braţul Sulina, singurul deschis navigaţiei – la Mare). b. navele de război ale statelor riverane au dreptul de a naviga numai pe porţiunea de fluviu cuprinsă între graniţele proprii, iar în afara acestora numai în baza unor

48

Ex. iar până în 1956 proprietatea şi administrarea lui au aparţinut Companiei Universale. Începând cu 1956 guvernul egiptean a naţionalizat canalul.: Canalul de Suez (Egipt. Când însă navigaţia pe un canal este de interes mondial. fără discriminare. 49 . cu respectarea suveranităţii teritoriale a statului riveran. acel canal poate fi supus unui regim internaţional stabilit prin tratate. alcătuită din reprezentanţii statelor riverane. Regimul său juridic a fost stabilit în 1888 prin Convenţia de la Constantinopol. precum şi supravegherea fluviului. regim ce se caracterizează prin libertate de navigaţie pentru vasele tuturor statelor. Navelor de război ale statelor neriverane le sunt interzise navigaţia sau utilizarea în alte scopuri a acestui fluviu. Canalele internaţionale = cursuri de apă situate în întregime pe teritoriul unui stat construite cu aportul statului în cauză sau a unui grup de state. acesta este reglementată de statul riveran. c. şi efectuarea lucrărilor hidrotehnice necesare menţinerii Dunării în stare de navigaţie intră în competenţa exclusivă a statelor riverane. sanitară şi poliţienească. Pentru punerea lor în practică în vederea coordonării activităţii per Dunăre s-a înfiinţa Comisia Dunării (sediu Budapesta?). În această situaţie se află şi canalul Dunăre – Marea Neagră. stabilirea regulilor de navigaţie pe Dunăre. Canalele situate pe teritoriul unui singur stat au acelaşi regim ca şi ansamblul teritoriului de stat: suveranitate statului asupra canalului. sec. Utilizarea apelor Dunării în alte scopuri decât navigaţia este reglementată prin acorduri încheiate între statele riverane: Acordul din 1963 (România şi Iugoslavia privind sistemul hidroenergetic şi de navigaţie Porţile de Fier I) şi cel din 1976 (pentru Porţile de Fier II).înţelegeri între state. În cazul în care navigaţia prin canal este de interes local. Un alt document care reglementează măsurile de combatere a poluării a fost adoptat la Bucureşti (1985) „Declaraţia statelor dunărene în materie de gospodărire şi protecţie a apelor fluviului contra poluării”. XIX) face trecerea de la Marea Mediterană în Marea Roşie şi Oceanul Indian.

restabilindu-şi suveranitatea asupra lui şi asumându-şi obligaţia de a respecta libertatea de navigaţie stipulată în Convenţia din 1888.: reglementarea tranzitului. în dimensiunea sa orizontală distingem: spaţiul supus suveranităţii naţionale a statului deasupra căruia se află 50 . Din ianuarie 2000. Această situaţie a rămas până în decembrie 1999. Lupta poporului panamanez pentru restituirea către statul Panama a teritoriului concesionat SUA. În 1936 Germania denunţa unilateral tratatul. Regimul de liberă navigaţie pe acest canal a fost prima oară stabilit în urma Tratatului de la Versailles (1918). canalul are un regim de liberă navigaţie pentru navele tuturor statelor pe bază de egalitate. în lipsa unei reglementări convenţionale. Prevede crearea unei zone de cinci mile de fiecare parte a Canalului sub jurisdicţia SUA. răspunderea primordială pentru apărarea militară a Canalului). iar regimul său de navigaţie este stabilit prin convenţii bilaterale încheiate între UK (Ţara de Foc. cât şi de război. Prin acest nou tratat se prevede suveranitatea Republicii Panama asupra Canalului. După 1945. când Germania a pierdut multe teritorii. fiind situat pe teritoriul RFG. I-le Falkland) şi SUA în 1901 şi ulterior între SUS şi Panama în 1903 (încheiat pe 99 de ani). Navigaţia era liberă pentru toate navele statelor internaţionale atât pe timp de pace. precum şi negocierile începute în 1964 au dus în 1977 la încheierea unui nou tratat care a intrat în vigoare în 1979. în condiţiile neutralizării şi demilitarizării zonei Canalului. când a expirat tratatul din 1901. amenajarea canalului. emiţând un regulament pentru utilizarea canalului care limita navigaţia la navele comerciale străine. garantându-se totodată SUA drepturi speciale în zonă (ex. Canalul Panama (sfârşitul sec XIX) face legătura dintre Oceanul Atlantic şi Pacific. canalul a devenit parte integrantă ţi în exclusivitate a Republicii Panama (sub suveranitate absolută). Canalul Kiel – uneşte Marea Nordului cu Marea Baltică. Spaţiul aerian Sub aspect juridic. încheindu-se clauza temporală.

- restul spaţiului care se găseşte deasupra diferitelor zone maritime (zone ec exclusivă şi marea liberă). Zone de regimuri juridice internaţionale speciale (bibliografie?) 1. precum şi prin alte tratate multilaterale şi reglementări internaţionale. Zonele demilitarizate Regimul de demilitarizare reprezintă statutul juridic internaţional aplicabil unei zone. faţă de spaţiul extraatmosferic care nu este supus suveranităţii nici unui stat. statut convenit de către state în baza unui acord sau tratat prin care se instituie drepturi şi obligaţii de natură a interzice total sau parţial 51 . Antarctica şi Arctica au un regim special instituit pentru zonele şi teritoriile respective. statul are dreptul de a reglementa prin legislaţia sa naţională toate problemele pe care le incumbă atributele sale suverane şi anume: Stabilirea măsurilor de garantare a securităţii Determinarea regimurilor de zbor Desfăşurarea activităţilor comerciale naţionale şi internaţionale Exercitarea jurisdicţiei sale exclusive în spaţiul său aerian Soluţionarea fără nici un amestec extern a oricăror probleme care apar cu privire la spaţiul său aerian. România este parte la această convenţie din 1965. Principiul suveranităţii statului asupra spaţiului său aerian a fost stabilit prin Convenţia din 1919 privind navigaţia aeriană şi reafirmat de Convenţia adoptată prin Conferinţa de la Chicago (1944) asupra aviaţiei civile internaţionale. În dimensiunea verticală. Ca regulă generală s-a convenit ca limita între cele două spaţii se situează la aproximativ 1000 de km deasupra nivelului mării. În virtutea suveranităţii asupra spaţiului aerian. spaţiul aerian supus suveranităţii internaţionale nu a fost până în prezent delimitat pe bază de tratat internaţional.

Ex. Ex. demilitarizarea poate cuprinde o parte din teritoriu. Curs 10 Populaţia în DI 52 . în cele mai frecvente cazuri zonele de frontieră. Dpdv al conţinutului demilitarizarea poate fi: a.amplasarea armamentului şi instalaţiilor militare. Acest teritoriu se poate extinde până la limita întregului teritoriu de stat sau poate cuprinde o întreagă regiune geografică.: Elveţia. Sub aspect teritorial. 2. b. ori spaţii situate dincolo de jurisdicţia internaţională a statelor. Zonele neutralizate Regimul de neutralizare reprezintă statutul juridic internaţional aplicabil unei zone. Neutralizarea poate fi: a. Clasificarea zonelor demilitarizate după potenţialul militar. precum şi staţionarea de trupe a oricărui stat (străin sau suveran). şi înlăturarea tuturor forţelor armate cu excepţia celor necesare păstrării ordinii interne. permanentă (pace / război). limitată / parţială – atunci când se permite menţinerea anumitor fortificaţii sau forţe armate reduse. tipurilor de armament. b. totală – atunci când se prevăd obligaţii şi măsuri de distrugere a tuturor fortificaţiilor. statut convenit de către state în baza unui acord sau tratat de natură a interzice desfăşurarea de operaţiuni militare pe acel teritoriu sau de a-l transforma în bază militară.: Convenţia de la Paris (1856) – Rusia a fost obligată să demilitarizeze Marea Neagră. temporară (numai în timpul unui conflict armat).

copilul care a împlinit 14 ani trebuie să-şi dea consimţământul. De cele mai multe ori. 53 . copilul având cetăţenia părinţilor – Franţa. cetăţenia se poate dobândi: a.: reşedinţa solicitantului să fie pe teritoriul statului respectiv pe o perioadă de 3 – 10 ani înaintea solicitării Cunoaşterea limbii naţionale Cerinţa de a dispune de mijloace de subzistenţă Buna moralitate etc. Legislaţia naţională prevede o serie de condiţii pentru acordarea cetăţeniei. b. La cererea persoanelor interesate şi se acordă pe baza deciziei autorităţilor competente ale statului solicitat. fie prin naturalizare. fie dreptul solului (ius soli) potrivit căruia copilul capătă cetăţenia statului pe teritoriul căruia s-a născut. precum şi consecinţele care decurg din aceasta. Japonia. O altă modalitate este prin căsătorie. indiferent de cetăţenia părinţilor – Argentina. Suedia.Cetăţenia exprimă apartenenţa unei persoane la un anumit stat. drepturile şi îndatoririle cetăţeneşti ale unei persoane. Înfierea unui copil fără cetăţenie sau cu cetăţenie străină atrage după sine de obicei dobândirea de către copil a cetăţeniei adoptatului. Principii şi moduri de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei Cetăţenia se dobândeşte fie prin naştere. Ex. Cetăţenia poate fi dobândită şi prin înfiere. c. 2. 1. fie urmând principiul dreptului sângelui (ius sangvinis). Toate problemele legate de cetăţenie intră în competenţa exclusivă a statului respectiv => prin lege internă se stabileşte legislaţia de cetăţenie. Prin naştere. modurile de dobândire a cetăţeniei şi de pierdere a acesteia. Paraguay. b. Dobândirea prin naturalizare are loc: a.

de la un stat la altul.d. Când intervine un transfer de teritorii. fie de populaţii. Retragerea cetăţeniei în temeiul legii sau al unei hotărâri judecătoreşti cu un caracter de sancţiune pentru conduita cauzatoare de prejudicii interesului statului sau atunci când naturalizarea a fost obţinută prin fraudă. 54 . Dubla cetăţenie apare în cazul lipsei de concordanţă între legislaţiile statelor în principal în: Situaţia dobândirii cetăţeniei prin naştere În cea a naturalizării. adoptând fie cetăţenia noului stat. însă nu în mod obligatoriu. Bipatridia = dubla cetăţenie care presupune ca om persoană să aibă două cetăţenii în acelaşi timp. Din acest motiv. Transferul de populaţii dintr-un stat întraltul. c. fie a celui precedent. Poate avea loc şi prin căsătorie sau înfiere. În baza tratatului. Deosebirile existente cu privire la principiile şi modalităţile diferite de dobândire şi pierdere a cetăţeniei în practica statelor dau naştere la situaţii şi probleme care implică interesele mai multor state. s-a impus elaborarea unor acorduri internaţionale care să reglementeze astfel de situaţii. aceste persoane pot opta pentru cetăţenia unuia dintre cele două state sau dobândesc în mod automat cetăţenia noului stat. Renunţarea la cetăţenie potrivit procedurii determinate (renunţare voluntară) b. Pierderea cetăţeniei are loc în baza legislaţiei interne. pe baza unor tratate internaţionale produce consecinţe cu privire la cetăţenia persoanelor strămutate. Problema dobândirii cetăţeniei se pune şi în situaţiile în care au loc fie un transfer de teritorii. persoanele care locuiesc pe teritoriul respectiv au dreptul de a opta cu privire la viitoarea cetăţenie. Se cunosc mai multe cazuri: a. Cele mai cunoscute sunt bipatridia şi apatridia.

În situaţiile unui transfer de teritorii. În acelaşi timp însă. prin căsătorie. în 1951 şi 1961.Astfel. Prin naturalizare. precum şi copilului găsit pe teritoriul său. Interzicerea de a lipsi o persoană de cetăţenie dacă aceasta devine apatrid. sunt supuşi jurisdicţiei statului pe al cărui teritoriu se află. o nouă cetăţenie. două convenţii cu privire la statutul apatrizilor care cuprind o serie de reguli din care amintim: Obligaţia statului de a acorda cetăţenia sa copilului născut pe teritoriul său. Asigurarea protecţiei cetăţenilor aflaţi pe teritoriul unui alt stat Ca regulă generală. Apatridia = situaţia unei persoane care nu are cetăţenia nici unui stat. Pierderea cetăţeniei unei persoane în cazul schimbării statului de origine are loc numai dacă persoana respectivă capătă cetăţenie. el menţine legături cu statul a cărei cetăţenie o are. În virtutea acestei din urmă legături. protecţia apare ca o regulă generală a DI în temeiul căruia statului i se recunoaşte dreptul de a acţiona prin mijloace diplomatice şi juridice adecvate raporturilor interstatale în apărarea cetăţenilor săi prejudiciaţi de către alte 55 .: cazul copilului născut din părinţi apatrizi rămâne apatrid. Apatrizii fiind lipsiţi de orice legătură cu un stat. iar în lipsa acestuia statul dobânditor acordă cetăţenia sa persoanelor care altfel ar deveni apatride. Ea este generată de deosebirile dintre legislaţiile diferitelor state cu privire la persoanele care îşi pierd cetăţenia. dacă se naşte pe teritoriu cu principiul „ius sangvinis”. fără a căpăta cetăţenia unui alt stat. Ex. unde au calitatea de străini. nu pierde concomitent vechea sa cetăţenie. străinul care se află pe teritoriul unui stat este supus jurisdicţiei acestuia. problema cetăţeniei persoanelor aparţinând acelui teritoriu se rezolvă prin tratat. înfiere etc. pe teritoriul altui stat a cărei legislaţie consacră principiul „ius soli” va căpăta cetăţenia ambelor state. copilul născut din părinţi cetăţeni ai unui stat în care se aplică principiul „ius sangvinis”. Astfel au fost reglementate. dubla cetăţenie apare dacă persoana care dobândeşte la cerere.

Cazul răspunderii statelor. Bipatrizii nu pot beneficia de protecţia statului a cărui cetăţenie o posedă în cazul în care aceştia se află pe teritoriul unui alt stat de a cărui cetăţenie se bucură. Aceasta se întâmplă numai în baza principiului suveranităţii de stat. 56 . un stat recunoaşte străinilor pe teritoriul său aceleaşi drepturi pe care le acordă cetăţenilor săi. Regimul juridic al străinilor Noţiunea de străin desemnează persoanele care se află pe teritoriul unui stat şi au cetăţenia altui stat sau sunt lipsite de cetăţenie. Situaţia juridică a străinilor este reglementată nu numai prin legi naţionale. singurul care conferă acordarea cetăţeniei de cetăţean. În practica internaţională se cunosc următoarele forme de tratament acordat străinilor: a. Convenţia de la Viena privind relaţiile consulare (1963) 3. Convenţia de la Viena (1961) 2. O persoană lezată să nu fi desfăşurat activităţi cu caracter infracţional de prejudiciere a intereselor statului reclamat sau de încălcare a DI. Reclamaţia internaţională poate fi formulată de către un stat numai dacă pe teritoriul statului reclamat nu există o cale judiciară de soluţionare. regimul naţional – potrivit acestuia. cu excepţia drepturilor politice şi a dreptului de a ocupa funcţii publice. Epuizarea căilor de soluţionare interne prevăzute de legislaţia statului respectiv.state pe teritoriul acestora din urmă. Dreptul de protecţie se exercită potrivit unor reguli generale: Să existe o legătură juridică între persoana lezată şi statul care acţionează în interesul său. sau după utilizarea căilor existente nu s-a obţinut o soluţie favorabilă. care sunt diferite de la ţară la ţară. Actele ce reglementează protecţia privind relaţiile diplomatice 1. ci şi prin convenţii internaţionale şi norme cutumiare de DI.

regimul mixt – combinarea regimului naţional cu a celui special. În cazul în care nu este respectată această conduită. extrădarea – acţiune de asistenţă juridică interstatală în materie penală care urmăreşte transferul unui individ condamnat sau urmărit penal din domeniul suveranităţii juridice a unui stat în domeniul celuilalt stat. c. 57 . obligaţia de loialitate faţă de statul care l-a primit. Extrădarea se face la cererea statului interesat ca persoana extrădată să fie cercetată. Problema refugiaţilor şi a persoanelor strămutate Termenul de refugiat a apărut în DI după WWI şi definea situaţia unor persoane care. fie în cea internaţională. acesta poate admite sau respinge predarea persoanei în cauză. regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate – potrivit acestui regim. regimul special – acordarea de către stat pentru unele categorii de străini şi în domenii de activitate bine determinate a anumitor drepturi prevăzute fie în legislaţia naţională. dar fără să fi pierdut sau renunţat la cetăţenia lor. există anumite modalităţi de încetare a prezenţei unor străini pe teritoriul statului: a.b. b. obligaţia de a nu întreprinde nici o activitate defavorabilă intereselor statului. Extrădarea fiind un atribut al suveranităţii de stat. pe teritoriul statului de reşedinţă au obligaţia de a respecta legile şi reglementările statului în care se găsesc. Indiferent de regimul de care se bucură străinii. judecată sau să execute pedeapsa la care a fost condamnată. străinii aparţinând statului cu care se încheie un acord vor beneficia de un tratament la fel de avantajos ca acela conferit prin tratate străinilor unor state terţe. d. expulzarea – măsură ce se ia în baza unui act prin care un stat constrânge unul sau mai mulţi străini care se află pe teritoriul său să-l părăsească în cel mai scurt timp. au fost obligate să-şi părăsească ţara şi să rămână pe teritoriul unui stat străin. din cauza evenimentelor de război. Un astfel de act este consecinţa teritorialităţii legii penale şi se bazează pe colaborarea internaţională de asistenţă juridică între state.

A nu se confunda instituţia refugierii cu dreptul de azil. Dreptul de azil a fost proclamat de Revoluţia franceză (1789) dobândind apoi recunoaştere şi din partea altor state. s-au încheiat convenţii între URSS. rezultând din activităţile care nu sunt interzise de DI. b. URSS şi Franţa tot în 1945. Anglia şi SUA în 1945. urmărite în ţara lor pentru activitate politică. În 1967 a fost adoptat un nou protocol cu privire la statutul refugiaţilor.Problema refugiaţilor şi a persoanelor strămutate s-a limitat după WWII la repatrierea acestora. contravenind normei de drept intern a statului respectiv. care nu pot beneficia de prevederile convenţiei. ştiinţifică. religioasă etc. Convenţia din 1951 cu privire la refugiaţi nu se aplică decât persoanelor care au devenit refugiaţi ca urmare a evenimentelor intervenite înainte de 1 ianuarie 1951 şi ţinând seama că de la adoptarea convenţiei au apărut noi categorii de refugiaţi. care nu este în concordanţă cu normele juridice interne. răspunderea statelor şi a celorlalte subiecte de DI intervine în două situaţii distincte. Azil = dreptul unui stat suveran de a acorda intrarea şi stabilirea pe teritoriul său a unor persoane străine. răspunderea pentru fapte sau acte ilicite dpdv internaţional: încălcarea normelor de drept internaţional sau a cutumelor. Curs 11 Reglementarea diferendelor pe cale paşnică Răspunderea statului în DI În DI contemporan. dând naştere la două tipuri de răspunderi: a. În codificarea răspunderii statelor pentru fapte ilicite dpdv internaţional comisia de DI a pornit de la o serie de delimitări între care: 58 . răspunderea pentru consecinţe prejudiciabile. Astfel.

potrivit DI. pentru răspunderea statului nu este necesară existenţa unui prejudiciu. condiţia de ordin obiectiv care constă în încălcarea unei obligaţii internaţionale a statului printr-o comportare care îi este imputabilă. Simpla cauzare a unui prejudiciu nu declanşează automat răspunderea internaţională a statului. ci numai dacă în paralel a fost încălcată o normă de DI. O parte a doctrinei juridice şi practicii internaţionale afirmă necesitatea prezenţei a altor trei condiţii pentru existenţa unui fapt ilicit: 3. 4. . genocidul) şi care produc consecinţe grave sub aspectul răspunderii. 2. culpa în DI acţionează mai ales în ... culpa joacă un rol important în legătură cu determinarea gradului de răspundere şi corelativ a formelor de reparare a daunei. - Delimitarea obligaţiilor internaţionale a căror violare are o semnificaţie deosebită pentru societatea internaţională (menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Condiţiile necesare pentru existenţa unui fapt ilicit 1. precum şi conţinutul obligaţiilor într-un domeniu determinat al raporturilor dintre state (ex.: cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică). este imputabilă statului. condiţia de ordin subiectiv care constă într-o comportare manifestată printr-o acţiune sau omisiune care. Imputarea faptului ilicit a. de acelea care stabilesc în sarcina statelor obligaţiile a căror violare poate da naştere la răspunderea internaţională. regulilor care stabilesc în concret conduita legală sau ilegală. atunci implicit intervine şi legătura cauzală. menţionăm că în măsura în care prejudiciul se admite ca şi condiţie a faptului ilicit. autorităţilor statele (organele de stat) 59 .. ci simplul fapt că acesta a încălcat o obligaţie internaţională a sa. sclavia.. 5.- Delimitarea regulilor generale privind răspunderea statelor indiferent de domeniul în care ar interveni.

Statele acţionează în săvârşirea raporturilor internaţionale prin autorităţile sale şi ca atare statului i se impută în primul rând faptele organelor de stat efectuate de acestea în calitatea lor oficială. executive sau judecătoreşti. oricare ar fi acestea – legislative. Astfel. persoanelor care acţionează în numele statului O persoană sau un grup de persoane particulare acţionează în baza unei însărcinări primite de la un stat. răspunderea internaţională a unui stat poate fio declanşată în cazul în care organele legislative adoptă un act normativ care încalcă o obligaţie internaţională a sa. măsuri la care este obligat de DI sau a măsurilor de represiune conforme cu executarea obligaţiilor sale interstatale. fapte şi acte care în principiu nu pot fi 60 . b. situaţii ce pot interveni în cazul unor fapte ce aduc atingere reprezentanţilor unor state sau unor cetăţeni. În legătură cu actele instanţelor judecătoreşti s-a considerat ca fiind contrare obligaţiilor internaţionale nu numai încălcarea sau aplicarea greşită a unei norme de DI.: neluarea unor măsuri preventive. de regulă generală nu sunt imputabile acestuia. care nu sunt săvârşite pe seama statului. prin pronunţarea unor hotărâri nedrepte. o calificare oarecum similară este atribuită faptelor şi actelor unor insurgenţi care încalcă normele DI. la nivel central sau local. ci şi încălcările abuzive ale dreptului intern. c. Statul răspunde pentru faptele oricăror organe ale sale. În astfel se situaţii statul poartă răspunderea pentru propriile sale omisiuni => ex. Se consideră că faptele unor astfel de persoane trebuie imputate statului de la care se emană împuterniciri şi atrag răspunderea statului în cauză. persoanelor care nu acţionează pe seama statului Acţiunea unor persoane sau a unui grup de persoane. Există însă cazuri în care acţiunile acestora pot da naştere la răspunderea internaţională a statului dacă au fost comise ca urmare a unor acţiuni sau omisiuni emanând de la organele statului. precum şi atunci când nu adoptă un astfel de act absolut necesar pentru executarea obligaţiei respective.

consimţământul – în cazul în care un stat A consimte în mod valabil comiterea de către un alt stat B a unui fapt determinat care contravine obligaţiei pe care statul B 61 . asigurarea dreptului popoarelor la autodeterminare.m. distrugerea stratului de ozon ş. Sunt considerate ca făcând parte din categoria obligaţiilor „ergo homnes” acele obligaţii internaţionale care au o importanţă esenţială pentru: a. Încălcarea unor obligaţii ergo homnes produce consecinţe care se răsfrâng în mod negativ asupra întregii societăţi internaţionale.a. tortura şi alte tratamente inumane. Categorii de obligaţii internaţionale În DI clasic nu este recunoscută distincţia între crime şi delicte aşa cum sunt ele definite în dreptul intern. b. Toate actele ilicite ale statelor de încălcare a obligaţiilor internaţionale erau considerate delicte internaţionale. Cauze care exclud caracterul ilicit al faptelor 1. protecţia fiinţei umane din care decurg obligaţiile care interzic sclavia. însă pot fi imputabile organizaţiei care reprezintă mişcarea insurgentă respectivă.d. din care rezultă obligaţia care interzice stabilirea sau menţinerea prin forţă a unei dominaţii coloniale. în sancţionarea acestora fiind interesate toate statele. orice încălcare a normelor imperative produce consecinţe care se răsfrâng în mod negativ asupra întregii societăţi naţionale. menţinerea păcii şi securităţii internaţionale din care decurge obligaţia de interzicere a agresiunii. Crearea normelor imperative şi interzicerea războiului de agresiune au determinat pentru prima oară apariţia noţiunii de crimă internaţională. d. genocidul. Ulterior. asigurarea şi conservarea mediului înconjurător implicând obligaţiile care interzic poluarea masivă a atmosferei sau mărilor. c. motiv pentru care sunt considerate crime împotriva păcii şi crime împotriva umanităţii.imputate statului.

fie. Aceasta întrucât este luată de statul A ca urmare a faptului ilicit comis de către B (ex. iar faptul să fie comis în cadrul şi limitele stabilite de consimţământ. în privinţa mediului înconjurător. să fie atribuţia statului c. represaliile etc. forţa majoră – condiţii: a. mai recent. respectiv comportarea sa nu este conformă cu cea obligatorie.). 2. măsuri îndreptate împotriva faptului ilicit al unui stat Fapta unui stat A de a încălca obligaţia sa faţă de un alt stat B cu are caracter ilicit dacă aceasta constituie o măsură considerată legitimă de către DI. starea de necesitate = starea de primejdie care intervine fie la existenţa statului sau la funcţionarea unor servicii esenţiale sau la ordinea internaţională. să fie irezistibilă sau imprevizibilă b. să facă imposibilă comportarea statului în conformitate cu obligaţia în cauză sau să creeze statului imposibilitatea materială de a realiza că acţiunea sau interacţiunea. 5. să fie exprimată în mod expres b. legitima apărare = cerinţa imperioasă de a înlătura un pericol iminent şi grav.: măsurile de retorsiune – măsuri coercitive asemănătoare. 3. 4. neexistând un alt mijloc de înlăturare a pericolului. Pentru ca acest consimţământ să fie valabil se cer întrunite următoarele condiţii: a. 62 .o are faţă de A atunci caracterul ilicit al faptului este înlăturat cu condiţia ca să nu se depăşească limitele consimţământului lor. să fie dat înaintea comiterii faptului.

Este o facultate a statului. Caracteristicile recunoaşterii ca instrument juridic: a. nu şi o obligaţie. insurgenţi). Act de voinţă unilateral care decurge din suveranitatea de stat. Este la latitudinea statului de a stabili cum anume îl exprimă: 63 .Sistemul de aplicare si sancţionare a normelor avem si toate sancţiunile fără folosirea forţei armate. Recunoaşterea in DIP se refera la recunoaşterea statelor. si detalierea lor? • • • • • • ruperea relaţiilor diplomatice întreruperea relaţiilor economice şi comerciale embargoul blocada declararea ca nule si inoperante a unor tratate internaţionale aplicarea sancţiunilor penale Curs 12 Recunoaşterea în DIP Recunoaşterea = actul / declaraţia unui stat sau a unui grup de state prin care acestea iau act de apariţia unui nou subiect de DI şi îşi exprimă voinţa de a-l considera membru al comunităţii internaţionale (recunoaştere internaţională. a guvernelor si a răsculaţilor. beligeranţi.

Din momentul recunoaşterii.- Fie prin note diplomatice Fie printr-o notă adresată statului recunoscut Fie prin adresarea unor mesaje. Recunoaşterea emană de la un stat sau de la un grup de state. Nu se justifică crearea unui organ supranaţional care să aibă ca principală atribuţie recunoaşterea statului. Are un efect declarativ. ca subiect de DIP. Are ca efect stabilirea unor relaţii normale între state. Recunoaşterea de jure – recunoaştere deplină şi definitivă a unui stat.sau multilaterale care precizează şi natura şi conţinutul relaţiilor care se stabilesc cu noul stat. statul recunoscut are dreptul de a stabili relaţii diplomatice cu statele care-l recunosc. contribuind la dezvoltarea colaborării internaţionale şi la menţinerea păcii. b. recunoaşterea poate fi făcută prin acte bi. independent de recunoaştere. Ea nu creează drepturi ce decurg din calitatea de subiect de DIP pe care statul le exercită în virtutea suveranităţii sale. Recunoaşterea nu oferă statului dreptul de subiect de DIP. dreptul de subiect obţinându-l în momentul înfiinţării sale. Are ca principal efect stabilirea de relaţii internaţionale normale în diferite domenii (domeniul relaţiilor diplomatice şi consulare). Act de constatare a unui stat nou. Deşi recunoaşterea nu obligă statul care o face la stabilirea de relaţii concrete cu cel recunoscut. statul recunoscut are dreptul de a dispune de bunuri şi a intenta acţiuni în statele care-l recunosc. Este irevocabilă. 64 . În mod excepţional. făcându-şi simţite efectele odată cu calitatea de subiect de drept a statului recunoscut. c. e. telegrame şi declaraţii oficiale. aceasta presupune punctul de plecare al stabilirii de relaţii. Prin însăşi stabilirea unor astfel de relaţii înseamnă recunoaştere. Normele recunoaşterii a. Recunoaşterea este un act politic generator de efecte juridice. d.

în care se exprimă în mod limpede intenţia de a-l recunoaşte.. nu şi de fond. Recunoaşterea tacită – cea care. Făcând o analogie cu situaţiile din dreptul intern. este un act fără o justificare juridică. de facto. c. expresă şi tacită. fie printr-o declaraţie. 1. Succesiunea statelor (ţine de recunoaşterea statelor) Statele pot suferi modificări în sfera exercitării suveranităţii lor. Admiterea unui nou guvern la ONU nu înseamnă o recunoaştere de către statele membre. Recunoaşterea guvernelor Există în DI cazuri în care recunoaşterea statului nu implică ab initio şi recunoaşterea guvernului său ca organ care să-l reprezinte. putând fi oricând revocată. de obicei relaţii comerciale. Există o serie de reguli comune de recunoaştere a statelor şi a guvernelor: În ambele cazuri recunoaşterea are ca efecte pe cele existente la cea de jure. fie printr-o notificare formală adresată noului stat. 65 . stabilirea de relaţii diplomatice. nerecunoaşterea noului guvern împiedică menţinerea sau stabilirea de relaţii normale între state. Între recunoaşterea de jure şi recunoaşterea de facto sunt numai deosebiri de formă. De regulă aceasta este o etapă premergătoare a recunoaşterii de jure. Ex. Recunoaşterea de facto are un caracter provizoriu şi limitat. Deşi este o recunoaştere cu un alt obiect. Împiedicarea reprezentanţilor unui guvern de a fi membri ai unei organizaţii. Are ca principal efect stabilirea unor relaţii cu câmp de acţiune limitat.b. Recunoaşterea expresă – se face printr-un act oficial al organului de stat competent. d. sau de fuzionare într-unul singur. precum şi a unor relaţii politice şi diplomatice limitate. Astfel întâlnim cazuri de diviziuni ale unui stat în două sau mai multe. pe motivul nerecunoaşterii guvernului. în lipsa unei declaraţii exprese. dacă acestea nu le-au recunoscut anterior. poate fi dedusă din fapte concludente ale unui stat. încheierea unui tratat bilateral reglementând probleme generale etc.

Tratatele de extrădare. În privinţa tratatelor – pe teritoriul transferat îşi încetează aplicarea tratatele încheiate în vechiul stat şi îşi încep aplicabilitatea cele ale noului stat. Până în prezent au fost codificate în cadrul ONU norme privind succesiunea statelor la tratate. comunicaţiile feroviare) se aplică în continuare de către statul succesor. ele nu preiau în mod automat drepturile şi obligaţiile celor predecesoare. 2. În DI transmisiunea nu este universală. tehnice şi generale. Se întâmplă atunci când teritoriul unui stat trece în suveranitatea altui stat. Bunurile.: Cehia şi Slovacia). Succesiunea statelor în caz de cesiune teritorială. arhive şi datorii în două Convenţii internaţionale. Convenţiile internaţionale prevăd în aceste cazuri următoarele reguli care confirmă practica internaţională: a. înţelegându-se transmiterea unor drepturi şi obligaţii ale unui stat către alt stat. Tratatele de aplicare teritorială (navigaţia pe fluviu. Ca entităţi politice şi suverane. fără a crea un nou subiect de DIP. b. 66 . şi nici integral. dar care au legătură cu teritoriul acestuia se transmit automat noului stat (ex. inclusiv creanţele statului anterior. e. Tratatele de comerţ. cât şi cealaltă parte convin în acest sens sau dacă din conduita lor rezultă acest lucru. d. producţia şi transportul energiei electrice. bunuri publice. Tratatele politice care sunt legate de existenţa politică a statului anterior îşi încetează aplicarea odată cu dispariţia statului care le-a încheiat. Frontierele şi regimul de frontieră nu sunt afectate prin succesiune. deoarece statul succesor nu se substituie celui pe care-l moşteneşte. indiferent dacă se găsesc pe teritoriul său sau în străinătate. (b + c) Îşi pot continua aplicarea în condiţia în care atât noul stat. c.această problemă a fost denumită succesiunea statelor. Regulile aplicabile în cazul acestei succesiuni: a.

Aceste acorduri au lăsat la latitudinea statelor să decidă care din tratate vor fi menţinute şi la care se va renunţa. Nu le vor fi impuse tratate înrobitoare încheiate de metropole.b. În practică. Recunoasterea guvernelor reprezinta un act unilateral prin care un stat accepta guvernul altui stat ca organ al puterii publice a acestui stat. Popoarele care şi-au câştigat independenţa urmează să decidă în mod liber care din obligaţiile decurgând din metropolă sunt compatibile cu suveranitatea sa. lovitura de stat etc). cu dreptul său la autodeterminare. Succesiunea statelor formate prin lichidarea sistemului colonial. Recunoasterea guvernelor Intervine atunci când noul guvern se formeaza altfel decât pe cale constitutionala (prin revolutie. problema succesiunii în urma lichidării sistemului colonial s-a rezolvat prin acorduri bilaterale cu metropola sau prin declaraţii exprese. sau se formeaza doua guverne. 3. 67 . insurectie. În lipsa unor convenţii între cele două state nu există o regulă generală de DIP privind preluarea de către statul dobânditor a datoriilor statului care a cedat teritoriul. Bunurile de stat aflate pe teritoriul cedat trec automat în posesia statului dobânditor. Esenţa acestui gen de succesiune o constituie dreptul popoarelor la autodeterminare şi constituirea unor state independente. c.

(Imunitatea de jurisdictie reprezinta un principiu potrivit caruia un stat nu poate fi actionat de catre alt stat – împotriva vointei sale – în fata unei instante de judecata. dobândirea dreptului de a înainta actiuni în fata instantelor judecatoresti ale statului care l-a recunoscut. Actul recunoasterii are ca efecte: obtinerea de catre guvernul recunoscut a dreptului de a stabili relatii diplomatice cu statul care l-a recunoscut si cu alte state.Pentru a face obiectul recunoasterii. dobândirea dreptului la imunitatea de jurisdictie si de executie. guvernul trebuie sa beneficieze de suportul majoritatii populatiei statului si sa fie capabil sa se achite de obligatiile internationale ale predecesorilor sai.) 68 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful