Professional Documents
Culture Documents
METODOLOGIA
CERCETĂRII JURIDICE
- note de curs practic -
1
Partea I
Prof.univ.dr. Olga Duţu – Facultatea de Drept şi Administraţie Publică
Constanţa, Universitatea Spiru Haret
Partea a II-a
Asist.univ. Ioana Teodora Butoi – Facultatea de Drept Bucureşti, Universitatea
Spiru Haret
2
Cuvânt înainte
Olga Duţu
3
METODOLOGIA CERCETĂRII JURIDICE
PARTEA I
4
Studierea diferitelor concepţii care au existat de-a lungul istoriei cu privire la
drept formează obiectul unei discipline distincte: istoria doctrinelor juridice sau
istoria doctrinelor politico-juridice.
b. Ştiinţele juridice de ramură. Normele de drept reglementează diferite
categorii de relaţii sociale în forme specifice. Aceste forme specifice, determinate de
particularităţile relaţiile sociale pe care le reglementează, constituie criteriul principal
de diviziune a dreptului în mai multe ramuri, pe baza cărora se formează ştiinţele
juridice de ramură.
În literatura juridică universală se consideră că ramurile dreptului ar fi, în
general, următoarele: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul
financiar, dreptul civil, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul penal, dreptul
funciar, dreptul procesual penal, dreptul procesual civil. Un loc aparte îl ocupă
dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat.
Ştiinţa este întotdeauna imperfectă pentru că este drumul general al
cunoaşterii, de la fenomenul practic la esenţă, de la o esenţă mai puţin profundă la o
esenţă mai profundă, un drum de la simplu la complex, o cunoaştere mai
aprofundată care se aproprie asimptotic de infinit, de adevăr.
O altă dimensiune a ştiinţei rezultă din particularităţile ei faţă de artă; în timp
ce ştiinţa redă realitatea, eliminând orice aspect subiectiv, arta redă realitatea
obiectivă raportată la om, la subiectivitatea lui.
Orice ştiinţă are zestrea sa, un nucleu paradigmatic şi o structură alcătuită din
patru componente:
a) materialul faptic acumulat istoric;
b) ipoteze confirmate şi neconfirmate;
c) rezultatele observărilor şi experimentărilor concretizate sub forma
abstracţiilor şi generalizărilor ştiinţifice: limbaj, concepte şi noţiuni;
principii, legi, teorii, axiome confirmate de practică;
d) metodologia de cercetare ştiinţifică sau modelul de cercetare a realităţii
practice.
Această structură (în special prin componentele c şi d) îi conferă ştiinţei
superioritatea netă faţă de cunoaşterea comună. În timp ce cunoaşterea comună este
superficială, rod al învăţării prin ucenicie, cunoaşterea ştiinţifică are o armătură
teoretică, are metode de investigare, are procedee de verificare a ipotezelor şi, în fine,
are un limbaj propriu (concepte, noţiuni).
Pentru a servi teoria, metoda trebuie să împletească însă rigoarea cu
flexibilitatea; o ghidare metodologică rigidă nu este bună. Metoda trebuie să se
subordoneze fenomenului juridic, cunoaşterii esenţei lui. Dar aceasta nu înseamnă că
metodologia este un produs secundar al ştiinţei; metodologia este calea ştiinţei,
ansamblul de etape şi instrumente ale cunoaşterii ştiinţifice.
5
Cap 2. Tipurile (formele) cercetării ştiinţifice
6
3.2. Reţeaua cercetării ştiinţifice juridice româneşti din sistemul
Ministerului Educaţiei şi Cercetării
7
Cap. 4.Etapele metodologice şi principalele lor instrumente
8
Cap. 6 Alegerea temei de cercetare juridică
alegerii temei;
• înclinaţiile cercetătorului să se potrivească, într-un grad cât mai înalt, cu
cercetare;
• necesitatea încheierii la termenul stabilit;
9
6.3. Teme de cercetare juridică:
Drept administrativ:
Drept constituţional:
Dreptul familiei:
Drept comercial:
Dreptul penal:
11
Drept funciar:
Dreptul mediului:
Criminologie:
Penologie:
14
În concluzie, documentarea – învăţarea este o etapă importantă a cercetării
ştiinţifice. Documentarea nu este un scop în sine, ci se subordonează cercetării
ştiinţifice a temei alese; etapele documentării – învăţării nu sunt rigide, ele se
adaptează şi se diferenţiază în funcţie de domeniu, de temă, de experienţă şi vocaţia
cercetătorului. Oricât ar fi de importantă, documentarea – învăţarea este cel mult un
proces de incubare, dar nu poate să se identifice cu iluminarea şi verificarea
ipotezelor şi concluziilor. Documentarea – învăţarea, deşi are rol vital în toate aceste
privinţe, nu se poate identifica în vreun fel oarecare cu cercetarea ştiinţifică în
ansamblu, aşa cum nu se poate confunda partea cu întregul.
Formele documentării – învăţării:
Documentarea – învăţarea îşi afirmă conţinutul său deosebit, complex şi prin
cele trei forme de bază pe care le cuprinde:
- documentarea bibliografică (livrescă), menită să asigure informarea şi
cunoaşterea zestrei ştiinţifice, adică a cea ce au creat înaintaşii din toate timpurile,
din ţară şi din afara ţării;
- documentarea directă, menită să asigure informarea şi cunoaşterea
fenomenului practic din zilele noastre; calitatea acesteia asigură perspective de a
contribui la corectarea, perfecţionarea şi creşterea zestrei teoretice a ştiinţei;
- documentarea realizată prin consultarea specialiştilor; aceasta se poate
realiza în toate etapele elaborării temei, de la alegerea până la încheierea ei.
8.1. Documentarea bibliografică – livrescă
Funcţia ei specifică, relevată anterior, subliniază marea importanţă a
documentării bibliografice.
Surse documentare bibliografice
Există patru feluri de surse documentare bibliografice:
- documente primare, care conţin ideile sub formă de documente periodice
sau neperiodice; (legislaţia românească, acquis-ul comunitar, jurisprudenţă);
- documente secundare, periodice sau neperiodice, rezultate din prelucrarea
documentelor primare: reviste de referate; reviste de titluri; sinteze documentare;
ghiduri bibliografice;
- documente terţiare, periodice şi, mai ale, neperiodice, rezultate din
prelucrarea documentelor secundare sub formă de: bibliografii; culegeri de traduceri;
sinteze de referate;
- microformate: benzi, discuri, imagini, programul Lex – 2000 pe Internet etc.
Documentele secundare şi terţiare, pregătite de personalul unităţii de informare
– documentare, ajută doar pentru a ajunge la documentele primare. Studiul acestora
din urmă asigură succesul documentării. Orice documentare care se limitează la
documente secundare şi terţiare rămâne o pseudodocumentare.
Documentarea bibliografică se realizează în aceleaşi patru etape, cu ajutorul
unor instrumente specifice, astfel:
- etapa de informare se realizează cu ajutorul cataloagelor alfabetic şi pe
materii, existente în toate bibliotecile;
15
- etapa de culegere a surselor se realizează prin fişare bibliografică. O fişe
bibliografică cuprinde: numele şi prenumele autorului, denumirea lucrării, locul
publicării, denumirea editurii, anul apariţiei şi numărul de pagini;
17
Cap 9. Explicarea fenomenului juridic
9.0 Explicarea fenomenului juridic (etapa a III-a) este cea mai complexă etapă
a metodologiei de cercetare ştiinţifică. Ea este alcătuită din două momente
importante:
• formularea ipotezei sau momentul constructiv- creativ;
• verificarea ipotezei sau momentul critic-valorizator.
Ambele momente ale explicării fenomenului juridic gravitează în jurul
ipotezei.
Formularea ipotezei este o operaţiune complexă, alcătuită din mai multe
operaţiuni importante.
18
• să permită previziuni de noi aspecte şi evenimente.
Formularea ipotezei se realizează în procesul mai multor analize şi de evaluare
a măsurii (proporţiei) în care ipoteza explică problema juridică (diferenţa dintre
teorie şi practică).
O ipoteză formulată bine poate contribui şi la realizarea momentului critic –
valorizator, cel de verificare a ipotezei.
Dintre toate formele de legături (conexiuni) examinate, relaţia cauzală este cea
mai importantă pentru formularea ipotezei şi explicarea fenomenului juridic. „A şti
cu adevărat înseamnă a şti prin intermediul cauzelor” (vero scire per causas scire)
(Fr. Bacon, 1561-1626); „Cauza fiind dată, efectul decurge cu necesitate” (Ex causa
data necesario sequitur effectus) (B. Spinoza, 1632-1677).
Relaţia cauzală se defineşte în felul următor: decurge din caracteristicile
sistemului (fenomenului cercetat); este o legătură temporală; este o legătură obiectivă
între două fenomene, două procese sau două elemente care se succed, unul în calitate
de cauză, provocând pe celălalt, în calitate de efect.
Relaţia cauzală are un caracter complex, îmbrăcând diferite forme: relaţia de
condiţionare: ea nu este determinată în raport cu efectul, dar este indispensabilă
pentru producerea efectului. Ea susţine acţiunea cauzei, o grăbeşte sau o încetineşte,
o stimulează sau o frânează; relaţia de interdependenţă – când un fenomen în
calitate de cauză determină un alt fenomen în calitate de efect, dar şi reciproca este
valabilă; cauza îşi schimbă locul devenind efect, iar efectul devine cauză.
Odată efectul apărut, el joacă un rol asupra cauzei, influenţând-o.
Forme de experiment:
• naturale – din sistemele micro, mezo, macro;
• artificiale – create de cercetător = modele;
• de teren – care, în raport cu manipularea variabilelor, pot fi pasive sau
active;
• de laborator – ajută la izolarea variabilelor şi verificarea ipotezelor ca, de
pildă: teste , simulări (imitativ-analoge); anchete, sondaje.
Experimentul, indiferent de forma sa concretă, este o formă controlată, în
condiţii reale sau create de cercetător, prin care se măsoară influenţa variabilelor
independente asupra variabilei dependente, toţi ceilalţi factori independenţi fiind
ţinuţi sub control, constanţi.
Experimentul cere:
• alegerea unităţilor de observare, de experimentare;
• alegerea unităţilor de control al experimentului, adică compararea acţiunii
variabilelor independente asupra variabilelor dependente, fără ca asupra
acestora să se exercite şi acţiunea altor variabile independente.
20
Momentul central al experimentului este măsurarea variabilelor dependente
înainte şi după introducerea fiecărei variabile independente. Dacă variabilele se cer
izolate, dar nu se pot controla (pentru că mai multe variabile se interferează), se
poate recurge la un control static prin selecţionarea aleatorie a unităţilor de
observare. În final, se face estimarea erorii aleatorii. Există două posibilităţi: se
compară două unităţi asemănătoare, dar caracteristica urmărită este prezentă doar
într-o unitate; se compară două unităţi diferite, dar cu o singură caracteristică în
comun.
10.1.2. Simularea este o formă particulară a experimentului. Prezintă mare
interes pentru teoria şi practica juridică.
Presupune construirea de modele juridice, în locul fenomenului juridic real
(procese simulate).
Simularea dezvăluie informaţii preţioase asupra: stării fenomenului studiat;
modului de funcţionare, interdependenţei dintre componente şi paliere; aspectelor
analoge; legilor de dezvoltare a fenomenului; capătă accente de experiment dirijat.
Simularea contribuie la realizarea unor importante clarificări metodologice:
clarificarea formei legăturii dintre variabile; estimarea parametrilor legăturilor;
verificarea ipotezelor; testarea diferitelor căi de acţiune practică; stabilirea nivelului
optim al variabilelor controlate; comportamentul modelului în raport cu variaţia
factorilor.
10.1.3. Scenariul constituie un alt procedeu de verificare a ipotezelor şi
concluziilor ştiinţifice. Este o variantă a modelării statistico-matematice şi s-a extins
datorită dezvoltării tehnicii de calcul.
Scenariul este o proiecţie a unui proces (fenomen) juridic pornind de la
premise extrase din realitate şi de la una sau mai multe ipoteze succesive de
comportament al diferiţilor factori sau agenţi, în scopul de a formula decizii şi
strategii juridice.
Calitatea scenariului este în funcţie de:
o realismul premiselor;
o factorii de comportament (ipotezele considerate);
o rigoarea legăturilor cauzale.
Pentru decizii care includ şi un factor subiectiv se cer studiate şi verificate
succesiv toate consecinţele derivate din ipoteze.
21
10.2.1. Metoda istorică. Ştiinţa juridică prezintă dreptul în evoluţia lui
istorică, studiind în acelaşi timp şi modul în care s-au format o serie de categorii cu
care ea lucrează în momentul de faţă, cum sunt: tipul de drept, esenţa dreptului,
forma dreptului, funcţiile dreptului.
10.2.2. Metoda logică se găseşte în strânsă legătură cu metoda istorică .
Unitatea dintre aceste aspecte logice şi cele istorice ale fenomenului constituite un
principiu de bază al filosofiei şi metodologiei care este valabil şi pentru ştiinţe
juridice. Metoda logică poate fi definită ca o „totalitate de procedee şi operaţii
metodologice şi gnoseologice specifice, prin care se creează posibilitatea surprinderii
structurii şi dinamicii interne a formei şi raporturilor sociale interne, într-un cuvânt, a
logicii obiective a dezvoltării sociale”.
Utilizarea metodei logice în studierea problemelor dreptului este deosebit de
utilă dacă ne gândim la faptul că instaurarea puterii de stat, constituirea sistemului de
organe ale statului, corelaţia dintre ele sunt orientate în conformitate cu un model
relaţional, iar activitatea de elaborare a dreptului, cât şi cea de aplicare a lui trebuie
să aibă un caracter logic. Logica este aplicată unei sfere largi de probleme juridice
cum sunt: definiţii legale, metode de formare şi clasificare a conceptelor juridice,
sistematizarea normelor juridice, soluţionarea concursului sau conflictelor de norme,
regulile raţionamentului juridic, interpretarea normelor juridice.
Folosirea logicii în cercetarea juridică nu trebuie să ducă la neglijarea
conţinutului normelor juridice, a fundamentului lor normal sau să exagereze aspectul
ei speculativ în detrimentul cerinţelor vieţii sociale şi a practicii judiciare.
10.2.3. Metode cantitative. Introducerea metodelor cantitative în ştiinţele
sociale urmăreşte, ca şi în cazul metodei experimentale, obţinerea unui spor de
precizie caracteristic ştiinţelor exacte la care se adaugă posibilitatea folosirii
cunoştinţelor din domeniul matematicii a căror exactitate este incontestabilă.
Cuvintele limbajului matematic sunt, faţă de cele ale limbii uzuale, ceea ce
este o cheie de siguranţă faţă de una obişnuită. Există destulă indeterminare într-un
cuvânt obişnuit, pentru ca doi interlocutori să aibă impresia că se înţeleg fără a gândi
exact acelaşi lucru; limbajul matematic avea să scape de această ambiguitate.
Aplicarea datelor matematice în domeniul ştiinţelor juridice întâmpină unele
greutăţi obiective, având anumite limite. Astfel, în activitatea juridică intervin o serie
de stări psihologice volitive legate de reglementarea juridică, poziţia individului faţă
de prevederile normative şi stările lui afective în raport cu aceste prevederi. Pe de
altă parte, trebuie să ţinem seama de faptul că relaţiile sociale sunt foarte complexe.
Nu toate relaţiile sociale pot fi reglementate juridic printr-o reprezentare cantitativă,
prin cifre şi simboluri matematice. Cu toate acestea, metodele cantitative se pot
aplica şi în domeniul ştiinţelor juridice. Normele de drept conţin în ele o măsură, o
proporţie, o dimensionare reflectând în felul acesta anumite legături cantitative ce se
găsesc în cadrul relaţiilor social supuse reglementării. Dreptul apare, deci, ca un
instrument de măsurare a relaţiilor sociale pe care le supune unui proces de
formalizare.
22
Urmărind certificarea fenomenelor juridice este necesară o traducere a
specificului normativ a fenomenului juridic în limbaj cantitativ şi apoi retraducerea
rezultatelor astfel obţinute în limbaj juridic.
Măsurarea constă în compararea succesivă a intensităţii supuse măsurării cu
şirul intensităţilor etalon şi găsirea unei intensităţi etalon, cât mai apropiate de
intensitatea măsurată.
O aplicare a datelor matematice o întâlnim în domeniul statisticii judiciare. Cu
ajutorul metodelor statistice se poate observa regularitatea cu care apar diferite
fenomene supuse observaţiei în diverse domenii ale relaţiilor sociale, semnalând în
acest fel necesitatea adoptării unor măsuri juridice ce se impun. Uneori, organele de
urmărire penală folosesc datele statistice în studierea fenomenului infracţional,
putând astfel evidenţia caracteristicile cantitative ale criminalisticii în vederea
descoperirii specificului lor calitativ. De asemenea, metodele statisticii aduc o
contribuţie însemnată la prevenirea şi combaterea fenomenului criminalităţii.
Metodele cantitative se folosesc cu succes şi în cercetarea posibilităţilor de
optimizare a deciziilor organelor administraţie de stat. Cunoscând activităţile
individuale, durata medie a realizării lor, pot fi optimizate diferite tipuri de activităţi
ale organelor administrative. Ţinând seama de similitudinea ce există între circuitele
ce există între informaţiile şi deciziile transmise de indivizii ce compun o structură
organizatorică dată (de exemplu: un minister, o prefectură, o primărie) şi tipurile de
circuite electrice se poate realiza un grafic ce poartă numele de organigramă. Cu
ajutorul ei se pot trage concluzii cu privire la structura organizaţiei respective cât şi
la reţelele organizatorice care se pretează cel mai bine la diverse sarcini.
10.2.4. Metode prospective. Introducerea metodelor prospective în domeniul
ştiinţei dreptului urmăreşte nu numai creşterea rolului funcţiei de previziune în viitor,
ci şi creşterea rolului funcţiei explicative. Capacitatea de a descoperi legităţile
dezvoltării fenomenelor juridice depinde de gradul cunoaşterii evoluţiei fenomenelor
sociale. Prognoza juridică presupune un aparat metodologic complex, folosirea celor
mai noi procedee şi tehnici.
Metodele prospective se utilizează în fundamentarea adaptării, cuprinzând şi
interpretarea pe care le vor da organele de aplicare care vor urmări realizarea lor.
1
Fără îndoială că în funcţie de situaţie sau domeniul abordat, metodologia cercetării juridice poate apela şi la o
serie de alte metode: observaţia, predicţia, metoda istorică, metoda logică, metoda regresivă, metoda sistemelor,
metoda integralistă etc., în cazul de faţă autorii zăbovind asupra celor pe care le consideră reprezentative în materie.
2
Iancu Tănăsescu et al. – CRIMINOLOGIE, Bucureşti, Ed. ALL BECK, 2003, pag. 209-235, citat selectiv
valorificat în prezentul curs.
3
Op.cit., pag. 214.
4
Op.cit., pag. 216-217.
24
10.2.8. Metoda sociologică
5
Op. cit., pag. 218.
6
Op.cit., pag. 215.
25
Cap 11. Fundamentarea concluziilor ştiinţifice
practicii;
• dacă o singură consecinţă nu concordă cu datele practicii, ipoteza este
• când ipoteza nu este nici infirmată, nici acceptată, cercetarea se poate amâna
sau abandona;
• ipotezele incerte rămân în patrimoniul ştiinţei până se creează condiţii de
verificare;
• orice ipoteză neinfirmată este acceptată provizoriu până la noi fapte;
12.0. Sunt, de fapt, două etape care se abordează împreună, ambele au trăsături
comune – forma de comunicare (una scrisă, alta orală), forme de limbaj. Este
important conţinutul ştiinţific, dar şi formele de prezentare, care pot majora sau
diminua calitatea lucrării şi prezentării; ele nu sunt doar probleme de stil, ci şi mari
ansambluri de reguli, generale şi specifice.
26
12.1. Redactarea lucrării ştiinţifice
30
(TI, titlul cărţii)
TI: LIU SHAO-CHI. Le Moine rouge.
AU: Wetzel, Hans Heinrich ( AU, autorul cărţii)
SO: [Paris:] Denoel, [1961] ( SO, source, editura)
IS: ISBN o-394-50087-3 (IS, International Standard
Number)
LA: French (LA, limba)
PT: book
PY: 1961 (PT, tipul publicaţiei)
AN: DS 778. L 58. W 47. (PY, anul apariţiei)
(AN, accesion number sau cota
cărţii)
LO: Sterling Memorial Library, Yale (LO, localitatatea, locul unde se
află cartea)
Titlul lucrării
Tabla de materii
Introducere……………………………………………………. p. 1
Partea I
Titlul
Cap. 1. Titlul………………………………………………… p.
Cap. 2. Titlul………………………………………………… p.
Partea a II-a
Titlul
Cap. 1. Titlul……………………………………………….. p.
Cap. 2. Titlul………………………………………………. p.
Cap. 3. Titlul………………………………………………. p.
31
Partea a III-a
Titlul
Cap. 1. Titlul…………………………………………….. p.
Cap. 2. Titlul…………………………………………….. p.
Cap. 3. Titlul…………………………………………….. p.
Concluzii………………………………………………… p.
Bibliografie……………………………………………… p.
Cap. 1
Titlul
0.
1.0.
1.1.
1.2.
1.3.
2.0.
2.1.
2.2.
2.3.
2.4.
3.0.
3.1.
3.2.
3.3.
4.0.
4.1.
4.2.
4.3.
5.0. Sinteză
32
o. Coperte:
Lucrare de licenţă
LUCRARE DE LICENŢĂ
Domeniul: Drept civil
Conducător ştiinţific:
Conf.univ.dr. Gheorghe Dinu
Absolvent:
Ion Popescu
2006
33
Pagină de titlu
Conducător ştiinţific:
Conf.univ.dr. Gheorghe Dinu
Absolvent:
Ion Popescu
2006
34
Disertaţie de masterat
DISERTAŢIE DE MASTERAT
Masteratul: Drept comunitar
Conducător ştiinţific:
Prof.univ.dr. Marin Voicu
Masterant:
Tiberiu Bărbieru Stănesci
2006
35
Pagina de titlul
Conducător ştiinţific:
Prof.univ.dr. Marin Voicu
Masterant:
Tiberiu Bărbieru Stănesci
2006
36
Teza de doctorat
UNIVERSITATA BUCUREŞTI
FACULTATEA DE DREPT
DOMENIUL ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
TEZĂ DE DOCTORAT
Conducător ştiinţific:
Prof.univ.dr. Antonie Iorgovan
Doctorand:
Flavia Ghencea
2008
37
Pagina de titlul
UNIVERSITATA BUCUREŞTI
FACULTATEA DE DREPT
DOMENIUL ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
Conducător ştiinţific:
Prof.univ.dr. Antonie Iorgovan
Doctorand:
Flavia Ghencea
2008
38
12.2. Susţinerea publică a unei lucrări ştiinţifice
- nivel de pregătire;
- nivel de interes.
• pregătirea personală a vorbitorului:
- controlul atitudinii, mimicii, gesturilor;
- evitarea întreruperii prelungite;
- evitarea excesului de sentimentalisme.
• pregătirea materialului şi tehnicilor auxiliare:
- benzi, scheme, planşe, grafice;
- încadrarea în timp;
- evitarea monotoniei.
• pregătirea auditoriului:
- invitarea persoanelor interesate;
- anunţarea prezentării prin mijloace de informare;
- precizarea titlului ştiinţific al vorbitorului;
- precizarea lucrărilor ştiinţifice ale vorbitorului.
39
b. Expunerea în public
- urmărirea textului pregătit;
- ajustarea textului la timpul disponibil.
c. Recomandări practice
- expunerea în ritm bine ales, cu pauze, pentru a fi înţeles;
- schimbări de ritm şi de ton;
- dialog cu persoane din auditoriu;
- insistenţa asupra problemelor necunoscute şi interesante;
- evitarea improvizaţiilor;
- încadrarea în timpul prevăzut;
- rezervarea a 1 – 2 minute pentru diferiţi factori perturbatori;
- prevenirea sau eliminarea tensiunile din rândul asistenţei.
42
Cap. 14. Ghidul metodologic al elaborării unei lucrări ştiinţifice juridice
Mijloace:
- informare;
- documentare sumară cu caracter exploratoriu, de identificare a temei
potrivite;
- consultarea profesorilor şi a altor specialişti din teorie şi din practică.
43
Mijloace:
- eforturile proprii: o muncă metodică, ordonată;
- stăpânirea mijloacelor de investigare şi evaluare bibliografică: cunoştinţe de
informatică, limbi străine;
- sprijinul catedrei, al conducătorului ştiinţific, al institutului de cercetare, al
centrului de informare-documentare.
14.4. Studiul surselor bibliografice
Este direcţionat spre:
• cunoaşterea particularităţilor fenomenului juridic din trecut, din prezent în
alte zone geografice şi studii realizate de către cercetătorii români;
• explicarea fenomenului juridic; stabilirea cauzelor şi factorilor lui;
• efectuarea unei prime analize comparative, critice a literaturii de
specialitate;
• întocmirea unui „tablou de bord” al literaturii consulate: probleme bine
realizate (părţi tari), precum şi părţi mai slabe (sau slabe, greşite);
• precizarea ipotezelor utilizate (neinfirmate), ipotezele infirmate, ipotezele
amânate şi cauzele acestora;
• inventarierea argumentelor pro şi contra pentru fiecare punct de vedere;
• metodele şi tehnicile de analiză şi calcul; valoarea şi limitele acestora;
• precizări asupra datelor utilizate de diverşi autori: valoarea şi limitele
acestora date.
Mijloace:
- surse terţiare (referate documentare de sinteză);
- surse secundare (sinteze documentare);
- surse primare: periodice (reviste) şi neperiodice: cărţi, dicţionare, legislaţie,
jurisprudenţă;
- cunoaşterea procedeelor de evaluare a unei surse;
- consultarea unor specialişti.
44
14.5.1. Observarea fenomenului juridic
- o parte a observării fenomenului juridic se realizează cu ajutorul cercetării
bibliografice;
- cea mai mare parte a observării fenomenului juridic se realizează prin
documentare practică: culegere de date, fapte empirice şi informaţii privind
geneza (esenţa ascunsă) a fenomenului studiat;
- pregătirea datelor în formele cele mai adecvate, cerute de buna cunoaştere a
fenomenului juridic.
- precizarea particularităţilor (a calităţii) fenomenului juridic studiat; aceasta
ajută la alegerea judicioasă a metodelor de analiză şi calcul, la interpretarea
concluziilor şi soluţiilor;
- relevarea ansamblului de cauze şi de factori care determină fenomenul
juridic, se cere întocmit un tablou cu aceste cauze şi factori, clasificaţi din
cele mai diferite puncte de vedere (criterii).
Mijloace şi procedee:
cauzelor corespunzătoare;
• observaţii critice de ansamblu asupra literaturii şi practicii juridice;
neajunsuri;
• precizări asupra datelor şi informaţiilor folosite; probleme ale procurării şi
46
14.9. Refacerea lucrării
Se realizează pe baza:
• observaţiile rezultate în urma dezbaterii ştiinţifice;
• timpului rămas disponibil pentru refacere.
2. Documentarea bibliografică
- selectarea surselor;
- consultarea surselor.
6. Redactarea referatului:
- introducerea;
- ipoteza (ipotezele).
7. Redactarea referatului:
- redactarea capitolelor;
- redactarea concluziilor.
47
8. Redactarea notetelor de subsol, de la sfârşitul capitolelor sau al lucrării.
48
PARTEA A DOUA
9
După Leontin-Jean Constantinesco „este evident, de pildă, că milioanele de muncitori comunitari şi străini ce
se găsesc în Belgia, în Franţa sau în Germania pun juriştilor şi tribunalelor respective numeroase probleme de drept
străin, ce ţin de statutul personal, de dreptul familiei, de dreptul bunurilor şi de succesiune, a căror rezolvare necesită
studiul şi cunoaşterea regulilor şi a instituţiilor juridice, a ordinilor de drept străine pe care trebuie să le aplice” –
op.cit., pag. 129.
10
Astfel, după Leontin-Jean Constantinesco, ca să analizăm pensia alimentară în caz de divorţ, trebuie
examinată toată seria de probleme referitoare la aceasta – şi care constituie „schema comparativă” N.A. – ca de pildă:
vina în divorţ are sau nu o influenţă asupra atribuirii pensiei alimentare; soţul care cere pensia alimentară trebuie sau nu
să se afle în stare de necesitate; ce se înţelege prin această noţiune; între starea de necesitate şi vină trebuie să existe un
raport direct sau nu; cum este conceput acest raport; când trebuie să intervină starea de necesitate; pot părţile
reglementa pensia alimentară prin convenţii particulare şi în ce condiţii; care este data de la care plecând astfel de
convenţii pot interveni în mod valabil; cine stabileşte şi în ce mod cuantumul pensiei alimentare; este acesta revizuibil
şi în ce condiţii; beneficiarul pensiei alimentare poate să o piardă şi în ce condiţii; care sunt garanţiile pentru plata
pensiei alimentare etc.” – op.cit., pag. 132.
50
1.5 Compararea pe bază de anchetă şi de rapoarte naţionale
Presupune înlocuirea efortului individual cu cel colectiv în care scop problema
sau instituţia juridică comună (de comparat) este studiată în diverse ordini juridice
prin intermediul unor rapoarte şi anchete naţionale, bazate pe chestionare ce conţin
expres punctele şi problematicile unanim selectate şi izvorând din documentaţia
oferită de juriştii ordinii respective. În urma acestui proces se obţine o sinteză care
scoate la iveală asemănări şi diferenţe, principii comune şi principii care se exclud.
11
Izvoarele anumitor ordini juridice ale popoarelor islamice, ale unor ordini juridice din Asia şi din Extremul
Orient sau ale unor ordini juridice din Africa Neagră – care uneori cuprind credinţe sau simple moravuri – sunt atât de
diferite de concepţiile noastre încât unii jurişti s-au întrebat dacă se află încă în faţa unui izvor de drept – op.cit., pag.
161.
12
Op.cit., pag. 180-182.
51
european”; „privire asupra ierarhiei izvoarelor de drept în sistemul anglo-american”;
„ierarhia izvoarelor este un element deteminant care se răsfrânge asupra metodei
comparative”.
Orice studiu comparativ limitat doar la cunoaşterea dreptului real riscă să fie în
parte inexact sau chiar fals. Pentru a înţelege în mod real o instituţie străină,
comparatistul va trebui totdeauna să cunoască elementele determinante ce
caracterizează ordinea juridică respectivă, să coboare în mediul înconjurător, deci în
lumea, mai adâncă şi mai puţin precisă, mai fluidă şi mai puţin concretă, acolo unde
se formează sursele reale ale normei juridice. El va trebui să chestioneze acel „de ce”
social şi uman, moral şi religios, istoric şi politic, economic şi ideologic al ordinii
juridice. Şi în acest caz, va fi vorba de a descoperi înainte de a şti şi de a cunoaşte
înainte de a înţelege cu adevărat, pentru a putea în cele din urmă a compara.
13
Op.cit., pag. 194-196: „Interpretând instituţii aparţinând popoarelor primitive în spiritul şi cu mentalitatea
oamenilor civilizaţi, comparatiştii care se ocupau de etnologia juridică au ajuns la rezultate greşite, - atribuind acelor
realităţi (N.A) - motivări, obiective şi reacţii juridice conforme spiritului şi mentalităţii lor, şi nu mentalităţii lumii
spirituale în care trăiau popoarele studiate”
14
Dr. Leontin-Jean Constantinesco zăboveşte exemplificativ asupra metodei de „interpretare logică, dar
abstractă şi falsă a unui text străin”, „variaţiilor din metoda de interpretare în Germania şi Franţa”, - evidenţiind, în
final, că „metoda de interpretare care variază în mod parţial între ordinile juridice ale aceluiaşi sistem şi în mod profund
între sistemele juridice, este un element determinant” – op.cit., pag. 198.
52
de comparat. În a doua fază, obiectul cercetării este termenul de comparat în
legăturile sale imediate cu ordinea juridică, precum şi cu caracteristicile sale
fundamentale.
A anliza termenul de comparat în cadrul ordinii juridice, înţeleasă ca un
ansamblu coerent, înseamnă a examina raporturile sale cu aceasta şi a lumina mai
întâi elementele fundamentale ale acestui ansamblu. Deşi în mod parţial, examenul
priveşte, deja în acest moment, ordinea juridică; înţelegerea unei parţi, termenul de
comparat, necesită cunoaşterea aproximativă a întregului, cu alte cuvinte a părţilor
sale cele mai importante, care sunt elementele determinante. Ea necesită de asemenea
cunoaşterea precisă a legăturilor directe şi indirecte ale termenului de comparat cu
acest întreg. De aceea, pentru a asigura înţelegerea trebuie integrat termenul de
comparat în ordinea sa juridică.
Apropiind una de alta două ordini juridice, se apropie în mod necesar două
realităţi sociale diferite, precum şi două moduri de a concepe, de a gândi şi de a
ordona juridic această realitate socială.
După cum corpul omenesc nu este o simplă adunare de celule, nici o ordine
juridică nu e o grămadă arbitrară de particule juridice elementare eterogene. În
realitate, orice ordine juridică este o creaţie complexă şi completă, vie din punct de
vedere social, structurată economic şi determinată politic. Pe de o parte, ea
alcătuieşte un întreg omogen, în care toate particulele juridice elemntare se
integrează după o ordine ce-i este proprie; pe de altă parte, ea trăieşte şi evoluează
53
paralel cu evoluţia socio-economico-politică a societăţii respective. Ca să înţelegem
funcţia exactă a unei instituţii juridice, trebuie s-o examinăm în contextul ei juridic şi
în lumina factorilor principali care au modulat şi influenţat dezvoltarea acestei ordini
juridice. Interdependenţa structurală şi funcţională existentă între instituţiile aceleiaşi
ordini juridice cere să se examineze funcţia specifică a fiecărei instituţii în cadrul
sistemului, deci funcţia ei în corelaţie cu funcţia altor instituţii juridice învecinate cu
care ea vine în contact sau de care se apropie printr-o înrudire funcţională.
Orice ordine şi orice sistem juridic este expresia nu numai a unei anumite
logici şi a unei concepţii dogmatice. Acesta este aspectul cel mai vizibil, însă cel mai
puţin important. Dreptul pozitiv este mai ales expresia unei anumite concepţii asupra
vieţii, societăţii şi omului, în cele din urmă a unei scări de valori. Ca atare, el este
purtătorul sau vehiculul, oficial sau implicit, al unei anumite ideologii, al unei
anumite concepţii sociale, morale şi politice. Această scară de valori implicită este
exprimată în modul cel mai sigur de elementele determinante. Potrivit împrejurărilor,
ele luminează o mare parte, sau toate instituţiile ordinii juridice, cu o lumină
interioară şi centrală, clară sau difuză. Comparatistul trebuie să cunoască lumina
aceasta, deci elementele determinante, ca să înţeleagă în mod real o instituţie străină
ce poate fi influenţată direct sau indirect de către aceste elemente.
Factorii extra-juridici pot exercita o influenţă deosebită asupra unei legi sau
asupra unei instituţii juridice date. Dar, deoarece legile nu poartă în ele însele
raţiunile lor de a fi, textele lor nu spun nimic, sau spun puţin despre raţiunile lor de a
fi, despre cauzele ce au determinat apariţia lor sau despre factorii care le-au precizat
funcţia. Adesea, instituţii şi reguli juridice sunt legate din punct de vedere temporal.
Ele răspund pe plan juridic unei nevoi precise resimţite pe planul economic sau
politic într-un anumit moment sau într-o situaţie dată. Ca să înţeleagă termenul de
comparat, comparatistul este obligat să cerceteze aceşti factori extra-juridici care
explică apariţia sau funcţiile sale.
54
2.7. Izvoarele sociale ale dreptului pozitiv – al patrulea motiv
(vezi în continuare selectiv din op.cit. pag. 230-252 „raporturile Dat-ului cu
elementele determinante”, „elemente şi factori care constituie Dat-ul”, „se
confundă dreptul comparat cu sociologia juridică?”, „factorul politic”,
„factorul economic”, „scara de valori”, „interacţiunea Dat-ului şi Construit-
ului în diverse sisteme juridice”)
55
Cap. 3 Din perspectiva lui „a compara” – „comparer”
56
3.3 Compararea, sursă de noi cunoştinţe
Două ordini juridice se pot găsi în faţa aceleiaşi probleme, dar puse în termeni
diferiţi. Se poate, de asemenea, şi aceasta este o a doua ipoteză, ca mijloacele prin
care ele rezolvă aceeaşi problemă să fie deosebite, deşi duc la soluţii echivalente.
Două ordini juridice pot, în fine, să pornească de la aceleaşi principii juridice şi totuşi
să fie divergente în maniera tehnică de a le realiza. Aceste diferenţe în ce priveşte
mijloacele pot duce la consecinţe practice divergente. Să luăm exemplul convenţiilor
privind renunţări sau tranzacţii în problema pensiei alimentare după divorţ, în
ordinile juridice franceză şi engleză. Principiul fundamental în ambele ordini juridice
este de a interzice ca divorţul să fie pregătit sau făcut posibil de tranzacţiile părţilor.
Este aici o regulă de ordine publică („ordre public”) pentru una din cele două ordini
de drept, de „public policy” pentru cealaltă. Ambele ordini juridice fac deci eforturi
pentru a le interzice părţilor să exercite o influenţă asupra rezultatului acţiunii de
divorţ şi să faciliteze desfacerea căsătoriei prin convenţii referitoare la pensia
alimentară. Totuşi, punerea în practica tehnică a acestui principiu este deosebită în
cele două ordini juridice.
Revenind complet asupra unei jurisprudenţe constante şi aproape seculare,
Curtea de Casaţie franceză stabilea în 1949 principiul că pensia alimentară prevăzută
de art. 301, alin. 1 din Codul Civil nu poate face obiectul unei tranzacţii sau al unei
renunţări. O asemenea convenţie, încheiată înaintea hotărârii de divorţ având
autoritate de lucru judecat, este întotdeauna nulă, prin obiectul ei, iar aceasta se
întâmplă fără să ne punem problema dacă scopul ei era sau nu să faciliteze divorţul.
Plecând de la ideea că astfel de convenţii sunt întotdeauna susceptibile de a înlesni
divorţul, tribunalele franceze admit că atunci când convenţiile sunt încheiate înainte
ca hotărârea de divorţ să capete autoritate de lucru judecat, ele constituie o probă
irefragabilă în acest sens. Bazându-se pe „public policy” tribunalele engleze declară
57
nulă renunţarea prealabilă a soţiei la pensia alimentară. De fapt, hotărârea se explică,
de asemenea, prin voinţa de a evita ca, apoi, administraţia să fie silită să se
îngrijească de nevoile femeii care a renunţat la pensia sa. Totuşi, contrar dreptului
francez, pentru care întreaga convenţie este nulă, dreptul englez admitea că nulitatea
renunţării soţiei nu duce în mod automat la nulitatea obligaţiei soţului, atâta vreme
cât nu existau alte motive pentru aceasta. Dreptul englez a legalizat soluţia
tribunalelor. Sec. 23 (1) (b) din Matrimonial Causes Act precizează în mod expres
că, în caz de nulitate a promisiunii de renunţare la pensia alimentară făcută de soţie,
obligaţia soţului rămâne valabilă, atâta timp cât convenţia nu este declarată nulă din
alte motive. Aici apare deja o primă diferenţă pe planul rezultatelor juridice dintre
cele două ordini de drept: dreptul francez declară nulă întreaga convenţie; dreptul
englez începe prin a anula numai renunţarea soţiei la pensia alimentară. Totuşi,
diferenţa aceasta pe planul efectelor juridice, în ciuda aparenţelor, nu implică o
diferenţă pe planul rezultatelor practice. Într-adevăr, şi în dreptul francez, nulitatea
întregii convenţii lasă să subziste, în totalitate, obligaţia legală a soţului la plata
pensiei alimentare în caz de divorţ pronunţat în favoarea soţiei. Totodată, această
deosebire pe planul rezultatelor juridice poate antrena alte consecinţe care, de această
dată, duc la diferenţe pe planul practic. Într-adevăr, în mod constant, tribunalele
engleze îşi arogă dreptul de a examina dacă convenţiile se bazează pe o înţelegere
secretă („collusion”), cu alte cuvinte dacă ele au fost încheiate în vederea înlesnirii
divorţului sau pentru a-l face posibil, şi, în acest caz, de a le anula. Aceasta înseamnă
că asemenea convenţii erau nule în ansamblul lor, ca în dreptul francez. În plus, ele
aveau o influenţă asupra divorţului însuşi care devenea imposibil în mod absolut.
Până în 1963 înţelegerea secretă („collusion”) constituia un obstacol absolut pentru
divorţ, „absolut bar”. Diferenţa juridică şi practică în raport cu dreptul francez este
mare, întrucât convenţia anulată, ca atare, nu influenţează direct divorţul în dreptul
francez. În sfârşit, în dreptul englez, pentru a putea aprecia dacă ne aflăm în situaţia
unei înţelegeri secrete, convenţiile trebuie supuse tribunalelor competente pentru
procedura de divorţ. Din 1963 obligaţia aceasta a devenit legală. Conform sec. 4
Matrimonial Causes Act, tribunalele examinează convenţiile ca să vadă dacă sunt
afectate de „objectionable collusion”. Dar „collusion” nu mai este un obstacol
absolut la divorţ ca înainte. Ea a devenit o „discretionary bar” lăsată la aprecierea
tribunalelor.
Diferenţele juridice şi practice faţă de dreptul francez, deşi mai reduse ca
înainte de 1963, subzistă. În dreptul francez, convenţiile încheiate înaintea hotărârii
definitive de divorţ atrag prezumţia irefragabilă de înlesnire a divorţului şi sunt, prin
acest fapt, nule. În dreptul englez, aceleaşi convenţii nu sunt nule „eo ipso”; ele sunt
nule în caz de „collusion”. Totuşi, în dreptul francez, procesul de divorţ îşi urmează
cursul; el nu poate fi direct influenţat de nulitatea convenţiei, în sensul că judecătorul
nu poate respinge divorţul din cauza convenţiei nule. Judecătorul francez nu are
puterea de apreciere a judecătorului englez în această materie; el trebuie să declare
nulă orice convenţie încheiată anterior, şi atâta tot. Iată, cum acelaşi principiu,
58
deoarece este realizat prin mijloace tehnice diferite, duce la rezultate juridice şi
practice diferite. De aceea comparatistul trebuie să precizeze relaţiile pe fiecare plan
pe care ele se manifestă.
15
Iancu Tănăsescu et al. – CRIMINOLOGIE ,Bucureşti, Ed. ALL BECK, 2003, pp. 229-235
60
Cap. 6 Ancheta socială
Cap. 7 Chestionarul
63
Cap. 8 Interviul
67
test care şi-a dovedit deja validitatea (scara Binet-Simon a fost utilizată drept criteriu
de validare la multe alte teste de inteligenţă ulterior construite).
În domeniul psihologiei judiciare, pentru a determina validitatea
predictivă, este necesar să se măsoare subiecţii în două perioade de timp
diferite. Pentru validitatea concurentă se măsoară subiecţii delicvenţi şi nedilecvenţi.
În acest caz, o măsură a potenţialului delicvenţial nu are o validitate concurentă când
ea poate să distingă între criminali cunoscuţi şi persoane normale. Subiectul cel mai
frecvent întâlnit este predicţia comportamentului viitor al unor copii şi adolescenţi.
Trebuie subliniat faptul că majoritatea eforturilor de măsurare a potenţialului
delicvenţial au fost făcute în direcţia validităţii concurente, ceea ce înseamnă că
instrumentele lor sunt imposibil de evaluat ca predictori. Dacă câţiva investigatori au
urmărit subiecţii destul de mult timp pentru a obţine estimări ale validităţii
predictive.
Anticiparea momentului în care un individ cu un înalt potenţial delicvenţial va
comite un act infracţional este dificilă deoarece actul antisocial apare în urma
combinării acestui potenţial cu factorii circumstanţiali.
În domeniul psihologiei judiciare, cel mai des folosite sunt testele de
personalitate şi probele proiective. Principiul acestora din urmă constă în faptul că
manifestările comportamentului existenţei umane, cel puţin cele mai semnificative,
scot în evidenţă personalitatea (Rappaport).
68
Întrebări pentru autoevaluare
71
Bibliografie:
72