1

Specializari: PSIHOLOGIE PSIHOPEDAGOGIE SPECIALA PEDAGOGIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PRIMAR ŞI PREŞCOLAR

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI ANUL I SEMESTRUL I

ANUL UNIVERSITAR 2010-2011

2

Tema nr. 1 Psihologia ca stiinta si ca profesie
1. Psihologia ca stiintã 2. Locul psihologiei în sistemul ştiinţelor. Ramurile aplicative ale psihologiei

1.1. Definirea psihologiei ca ştiinţă Psihologia este una dintre ştiinţele umaniste, poate cea mai reprezentativă dintre ele prin originalitatea şi complexitatea naturii obiectului său de cercetare. Psihologia este ştiinţa care ne învaţă să cunoaştem omul şi ne ajută să-l înţelegem. Ca domeniu al cunoaşterii umane, ea a fost încă de la început tributară filosofiei din care s-a desprins treptat. Asociaţionismul, behaviorismul, gestaltismul, psihanaliza, psihologia umanistă sunt marile curente care au jalonat întreaga istorie a psihologiei, fiecare dintre ele propunând diverse modele explicative asupra vieţii psihice. Spre sfârşitul secolului XIX, psihologia a început să-şi afirme treptat statutul său de ştiinţă, delimitându-şi problemele şi stabilindu-şi metodele de cercetare, iar la sfârşitul secolului XX şi apoi în decursul lui s-au elaborat şi închegat marile construcţii teoretice, s-au rafinat metodele de investigaţie. Cei mai mulţi autori au definit psihologia pornind de la etimologia cuvântului. Deoarece cuvântul psihologie este compus din două particule psyche (suflet) şi logos (ştiinţă) s-a afirmat că psihologia este ştiinţa sufletului. Deşi definiţia este oarecum tautologică, ea are mai ales o valoare operaţională, orientând cercetătorii spre descifrarea şi detalierea termenului de psihic. Tipuri de definitii ale psihologiei ca stiinta 1. Definiţii etimologice Cei mai multi autori au definit psihologia pornind de la etimologia cuvântului. Deoarece cuvântul PSIHOLOGIE este compus din douã particule psyche (psihic) si logos (stiintã) s-a afirmat cã psihologia este stiinta psihicului. Desi definitia este oarecum tautologicã are mai ales o valoare operationalã, orientând cercetãtorii spre descifrarea si detalierea termenului de psihic. 2. Definitii comprehensive-încearcã sã surprindã elementele esentiale ale psihologiei ca stiintã -W.Wundt- Psihologia= stiintã a experientei imediate -W. James- Psihologia= stiintã a vietii mentale, a fenomenelor si conditiilor reale

3

-Kulpe- Psihologia=stiintã a faptelor în mãsura în care ele depind de subiect Psihologia este o ştiinţă care se ocupă de studiul fenomenelor şi capacităţilor psihice, urmărind descrierea şi explicarea acestora în baza descoperirii unui ansamblu de legi, regularităţi sau modalităţi determinative.(Paul Popescu-Neveanu) După opinia lui M. Zlate, definiţia unei ştiinţe trebuie să conţină informaţii, fie şi într-o formulare generală despre obiectul de cercetare, metode, legi, finalitate. Luând în considerare aceste elemente, M.Zlate defineşte psihologia ca fiind ştiinţa care studiază psihicul (procese, însuşiri, mecanisme psihice), utilizând un ansamblu de metode obiective, în vederea desprinderii legităţilor lui de funcţionare, cu scopul cunoaşterii, optimizării şi ameliorării existenţei umane. 3. Definiţii explicativ-culturale: 1. Psihologia reprezintă studiul faptelor morale şi al inteligenţei, fiind ştiinţa sufletului (Littre) 2. Psihologia are mai multe semnificaţii ca ştiinţă şi anume: a) studiul ştiinţific al vieţii mentale (memorie, gândire, inteligenţă), b) cunoaşterea empirică a sentimentelor celuilalt, c) analiza sentimentelor, a stărilor de conştiinţă, d) ansamblulde sentimente, modalităţi de a gândi şi de a acţiona caracteristice unui individ sau unui grup de indivizi (J.Dubois) e) psihologia este ştiinţa care studiază procesele mentale şi emoţionale şi comportamentul f) psihologia este suma acţiunilor, trăsăturilor atitudinilor, modelelor de gândire sau a stărilor sufleteşti ale unei persoane sau ale unui grup (D.B.Guralnik) 4. Definiţiile filosofice sunt cele care caută să explice conceptul sau ideile despre psihologie. 1. Psihologia este ştiinţa sufletului sau a spiritului. Acest punct de vedere cuprinde mai multe aspecte ce trebuie considerate separat. a) o anumită manieră de a se comporta, de a reacţiona la impresiile din afară (psihologia comportamentului) b) faptul de a avea conştiinţa propriilor idei, emoţii, tendinţe (psihologia conştiinţei), c) atitudinea reflexiv-critică faţă de propria persoană (psihologia reflexivă şi cea critică), d) ansamblul de stări sau dispoziţii psihice ale unei persoane sau ale unui grup de indivizi (psihologie socială) Definiţiile menţionate mai sus pun problema complexităţii acestei ştiinţe, dar evidenţiază şi dificultatea de a o delimita şi defini, dintr-un singur punct de vedere.

4

3. Locul psihologiei în sistemul stiintelor Într-un secol si jumãtate (înfiintarea primului Laborator de psihologie experimentalã la Leipzig-1879), psihologia a parcurs drumul de la negarea ei ca stiintã pânã la obtinerea statutului de stiintã centralã în rândul tuturor celorlalte stiinte. Cu timpul, conceptiile cu privire la locul psihologiei în sistemul stiintelor s-au organizat si integrat, conducând la elaborarea unor modele explicativ-interpretative. a). Modele triunghiulare 1929- Karl Buhler propunea modelul triunghiular al psihologiei stiintifice, aceasta din urmã fiind amplasatã la intersectia stiintelor umaniste, stiintelor sociale si stiintelor naturale 1978-P.E.Meehl lanseazã distinctia între psihologia hard si psihologia soft, potrivit cãreia influenta stiintelor naturii a orientat psihologia spre un studiu mai riguros al comportamentului, stiintele sociale au accentuat studiul influentelor subiective. 1961-Clasificarea triunghiularã a stiintelor –KEDROV care subdivide stiintele umaniste în stiinte sociale si stiinte filosofice, fãcând loc în triunghiul sãu alãturi de psihologie si altor stiinte tehnice, matematice, logice. Kedrov clasifica stiintele dupã principiul subordonãrii (al dezvoltãrii ) si al obiectivitãtii (al reflectãrii). Cât priveste psihologia, ea ocupã un loc aparte în triunghi: mai aproape de filozofie dar fiind legatã de toate celelate trei vârfuri ale triunghiului. b) Modelul circular J. Piaget , la cel de-al XVIII-lea Congres International de Psihologie (Moscova, 1966) propunea un model circular al stiintelor. Punctul de pornire al clasificãrii lui J.Piaget îl constituie relatia dintre subiect si obiect în procesul cunoasterii. Dacã în matematicã si fizicã se reflectã obiectul real, latura lui cantitativã, în biologie deja apre si latura subiectivã, fapt care îl pregãteste pe subiect sã devinã obiect al cercetãrii, proces ce se reia în psihologie si sociologie. Linia circularã se încheie în epistemologie si geneticã prin relatia psihosociologiei cu logica si matematica, relatia dintre acestea din urmã realizându-se prin intermediul structurilor operatorii ale subiectului. Concluzia lui Piaget: psihologia ocupã o pozitie centralã, si nu numai ca produs al tuturor altor stiinte, dar ca sursã posibilã de explicatie a formãrii si dezvoltãrii lor. 1. Modelul interpenetrãrii stiintelor Multã vreme în interpretarea relatiilor dintre stiinte a predominat ideea interdisciplinaritãtii. Matei Dogan si Robert Pahre avanseazã ideea cã nu cercetarea interdisciplinarã atotcuprinzãtoare este în mãsurã sã asigure inovarea stiintelor, ci dimpotrivã interpenetrarea ( hibridarea) lor. Referindu-se direct la psihologie, autorii prezintã numeroase exemple de hibridare între aceasta si alte stiinte, fapt care a dus la aparitia unor noi stiinte sau ramuri ale psihologiei:

sportive. manageriale. neurologia. . în centrul sau în vârful lor. Pozitia deosebitã a psihologiei în sistemul stiintelor.) 4. etc. psihologia generalã si-a delimitat propriile ei ramuri aplicative. la intersectia celorlalte. filosofia) interpretat ca fiintã bio-socio-spiritual 2. stiinte fundamentale ale omului (biologia. psihiatria) La confluenta dintre aceste stiinte. favorizeazã dupã opinia lui Pavelcu. sociologia.5 psihologia socialã. stiinte maximal preocupate de asigurarea integritãtii fizice si psihice a omului (medicina. psihologia muncii. Se pare. psihometrie. de aceea cã mai importantã decât distinctia categoricã a stiintelor este cooperarea lor.3 stiinte referitoare la principalele tipuri de activitãti îndeplinite de om (educationale. sociologie. psiholingvistica. Modelul clasificãrii stiintelor M. . pendularea spectaculoasã a interpretãrilor între psihologizare a numeroase discipline la o extremã si depsihologizare a psihologiei la cealaltã extremã. psihopatologia.Zlate propune o grupare a stiintelor în patru categorii: 1. fluxuri importante din psihologia socialã. Acestea la rândul lor se pot divide: de exemplu psihologia organizationalã este o ramurã a psihologiei sociale care are ca surse teoria managementului si organizãrii. 2. economice.

Introspecţioniştii pun în centrul psihologiei studierea fenomenelor de conştiinţă. Cum însă dedublarea cercetătorului n-ar da decât posibilitatea studierii propriilor lui funcţii psihice nu şi a altor persoane. a unor situaţii problematice. elaborează o viziune dinamică asupra componentelor acestuia şi pune la punct o tehnică de sondare a inconştientului. După Freud. adică stabilirea unui plan de acţiune.6 2. iar introspecţia ca metodă de cercetare a devenit metoda regală de studiu a psihologiei. schimbând însăşi finalitatea psihologiei. El considera că inconştientul funcţiona după principiul plăcerii. psihologia a fost contestată ca ştiinţă. în laboratoare. Psihicul este o realitate primară. adică transpunerea cercetătorului în trăirile şi stările psihice ale altor persoane.1. aparatul psihic era imaginat de Freud ca dispunând de trei nivele supraetajate: inconştientul. atunci. cercetătorul trebuie să se dedubleze în obiect şi subiect al cercetării. introspecţia nu putea constitui pentru multă vreme obiectul psihologiei. În ciuda acestor limite. somatică a organismului. Obiectul de cercetare al psihologiei Obiectul psihologiei poate fi analizat din perspectiva următoarelor orientări: orientarea psihanalitică. în cercetările concrete. inconştientul este sediul instinctelor sexuale înscrise în structura biologică. psihicul este conceput ca un cerc de fenomene ce îşi au izvorul în ele însele fără nici o legătură determinativă cu exteriorul. psihologia introspectivă s-a dezvoltat tot mai mult. în timp ce conştiinţa acţionează după principiul realităţii. În felul acesta s-a conştientizat că viaţa psihică interioară funcţionează nu doar la nivelul conştient ci şi la alte niveluri. de aceea introspecţia a fost denumită psihologia conştiinţei. orientararea umanistă. şi conştientul. orientarea behavioristă. Introspecţia îşi are originea în Germania la Leipzig. a pătruns în universităşi. existenţa lui fiind redusă la trăirea lui. Pentru a studia această realitate interioară. W. Înainte de 1920. el constituie o lume închisă în sine.Wundt înfiinţând în 1879 primul Laborator de psihologie experimentală. şi mentalistă. iar pe considerentul practicării ei. Psihicul este o lume aparte. Rămânând însă închisă dintr-o perspectivă idealistă. 2. nemijlocită. preconştientul. rolul esenţial revenindu-i inconştientului. fiind în esenţă reducţionistă (reducea întreaga viaţă psihică doar la o parte a ei). căruia îi acordă statutul de principiu fundamental al vieţii. Introspecţia a fost vehement criticată încă de la apariţia ei. Sigmund Freud este cel care propune inconştientul obiect de cercetare al psihologiei. principiu care presupune gândirea. Atâta timp cât între aceste instanţe există un . introspecţioniştii recomandă empatia. formată din trăiri exclusiv subiective: el este izolat de lumea externă şi există numai în măsura în care se reflectă în conştiinţă. Orientarea psihanalitică Din perspectiva introspecţiei. pentru a se putea realiza şi acest deziderat. interioară. un bun personal al fiecărui individ. El introduce conceptul de aparat psihic.

elementul de bază. Freud se orientează spre segmentele superioare ale vieţii psihice pe care le analizează mult mai amănunţit şi nuanţat. firii mult mai active şi dinamice a americanilor decât . Esenţa concepţiei lui Freud poate fi sintetizată în următoarele idei: -ea reprezintă o încercare de explicare a funcţionării psihismului legat de biologic. nu rămân inactive. Sinele este echivalentul inconştientului din vechea clasificare. utilă. viaţa psihică a individului este normală. Ego si Superego. pentru a deveni o ştiinţă practică. schimbări de forţe. metapsihologic care privilegiază registrul intrinsec al psihicului. psihologia ar trebui să realizeze următoarele deziderate: să schimbe obiectul de studiu al psihologiei. distorsiuni. uitări totale de nume proprii. cer şi cu mai multă tărie să fie satisfăcute.7 echilibru. devine un intermediar între sine şi lumea exterioară. Aparatul psihic este împărţit în trei organizări structurale denumite: Sine. populară. sunt trimise din nou în inconştient. Dacă până în 1920 accentul căzuse pe inconştient şi pe sexualitate. erori de citit si scris.Watson este considerat părintele acestui curent. În concepţia lui Watson. de cuvinte străine.2. al unei noi orientări psihologice denumită behaviorism. Atunci când instinctele sexuale nu sunt satisfăcute necondiţionat. să schimbe metoda de investigare: introspecţia cu metode obiective. sediul instinctelor. fundamentul pe care se construieşte personalitatea individului. apar noi modele interacţionale care de obicei sunt de ordin patologic. sa înlăture conştiinţa şi s-o înlocuiască cu comportamentul.2. -dincolo de aspectele fragmentare ale teoriei psihanalitice (inconştient. genetic. sursa primară a energiei psihice care trebuie consumată. refulare. deschisă. ci acţionează cu mai multă forţă asupra individului. ciudate sau absurde numite de Freud acte ratate (lapsusuri inexplicabile. Când intervin însă dezechilibrări. În cazul nevrozelor. considerat de Watson ca noul obiect de studiu al psihologiei este un ansamblu de răspunsuri ajustate stimulilor care îl declanşează iar psihologia reprezintă studiul cuplului Stimul-Reacţie. ele sunt refulate. Comportamentul. a mediului înconjurător suferă o dezvoltare specială în sensul că din simplu organ receptor şi protector în raport cu stimulii. Eu si Supraeu sau Id. se desfăşoară firesc. Odată refulate ele nu dispar. deci indiferent de condiţiile permisive ale mediului social.B. libidou). Ele pot fi satisfăcute sub forma unor acte comportamentale curioase. Eul este o porţiune a Sinelui care sub influenţa lumii exterioare. metoda psihoterapeutică propusă de Freud a fost denumită metoda psihanalizei şi constă în readucerea în conştiinţa bolnavului a elementelor psihice patogene în vederea dizolvării şi înlăturării lor. să schimbe finalitatea. de coeziune rămâne legătura dintre ele. să propună formularea unor legi ale comportamentului. sub forma visului şi în cazuri mai grave sub forma unor acte nevrotice. stângăcii). Behaviorismul clasic ca nouă orientare psihologică corespunde în mai mare măsura spiritului american concret şi practic. accesibilă tuturor. odată cu lucrarea „Sinele si Eul” din 1922. 1. Orientarea behavioristă J. conflicte.

viu. Janet propune şi o nouă metodă de studiere a conduitei. solicitat şi determinat în acţiunile sale de mediul natural şi social în care trăieşte. cât şi totalitatea principiilor de organizare şi reglare a ei.2. ca o conduită particulară. Ea nu depinde numai de stimulare. oarecum diferită de metodele obiective de laborator şi anume metoda clinică.Maslow (1908-1970). să se preocupe de studiul conduitelor superioare. raţionamente. încă de la început. Psihologia behavioristă a fundat cele două ideologii considerate ca incompatibile liberalismul şi comunismul. reală a omului contemporan. concepţie pasivă şi academică . obiect de control şi de stăpânire de sine şi niciodată subiect pentru el însuşi. psihologia umanistă a reprezentat o reacţie împotriva celorlalte două mari orientări existente şi practicate în Occident (behaviorismul şi psihanaliza). ca la behaviorism ci angajează întreaga personalitate a omului aflată în interdependenţă cu mediul. Conduita nu se reduce la reacţiile motrice şi secretorii ale organismului. înţelegând prin aceasta din urmă totalitatea manifestărilor vizibile.3. Mai târziu concepţiile behavioriste au fost exacerbate. experienţe. A. Considerarea activităţii ca obiect de studiu al psihologiei obligă la tratarea psihicului ca un mare sistem aflat în perpetuă organizare şi sporindu-şi continuu capacitatea de autoreglare. ca şi o ceară moale. 1. Janet arăta că psihologia nu este altceva decât studiul acţiunilor umane. Orientarea umanistă Considerată de unul dintre iniţiatorii ei. Janet introduce în psihologie termenul de conduită. Omul behaviorismului este concret. . ca a treia forţă în psihologie. ambele bazându-se pe aceeasi concepţie despre individ. Conduita este ansamblul actelor unui individ de la cele mai simple la cele mai complexe. orientate către exterior. considerate incapabile de a studia şi mai ales de a soluţiona problematica concretă. Psihologia conduitei ar trebui să satisfacă după opinia lui Janet două condiţii fundamentale: să facă loc fenomenelor de conştiinţă. ca o complicare a actului care se supraadaugă acţiunilor elementare. ci şi de reglare. evidenţiind reacţiile care există între acţiunea externă şi condiţiile interne prin care se reflectă exteriorul. conduita unifică şi sincronizează într-un tot unitar comportamentul şi viaţa interioară subiectivă. ştiinţa conduitei sau şi mai exact studiul omului în raport cu universul şi mai ales în raporturile sale cu ceilalţi oameni. şi interpretat ca organism maleabil în faţa voinţei. P. real. orientate spre un scop şi încărcate de un sens. credinţe.8 introspecţia. reflexii. privită ca un fel de studiu de caz individual dintr-o perspectivă dinamică deoarece îmbină ascultarea relatărilor subiectului cu observarea aprofundată a acestuia întrun număr mare de şedinţe. În concepţia psihologului francez. Meritul cel mai mare al behaviorismului este acela ca leagă omul de lumea obiectelor şi de lumea oamenilor.

accent pe unele calităţi umane cum ar fi alegerea. arătăm că obiectul psihologiei trebuie să-l constituie studiul activităţii psihice a omului concret sau studiul sub aspect psihologic a omului concret care acţionează. Concluzii Aceste abordări se află raporturi de interdependenţă.9 Asociaţia Americană de Psihologie Umanistă a formulat patru caracteristici ale celor care aderă la noua orientare şi care exprimă de fapt scopurile ei: centrarea atenţiei pe experienţa persoanei ca fenomen primar în studiul omului şi considerarea explicaţiilor teoretice şi a comportamentelor manifeste ca fiind secundare în raport cu experienţa însăsi şi semnificaţia ei pentru persoană. metoda înţelegerii configurale. valorizarea şi autoactualizarea. ele fiind elective şi complementare. opuse conceperii omului în termeni reductionişti. În studiul personalitătii se propune utilizarea unor metode obiective. metoda autoobservaţiei. accent în selectarea problemelor şi procedeelor de cercetare. accent pe persoană care are o poziţie centrală fiind văzută în procesul descoperirii propriei sale existenţe şi în relaţiile sale cu alte persoane şi cu grupurile sociale. subiective şi proiective cum ar fi cunoaşterea directă. . metoda familiarizării cu. creativitatea. Concluzionând. prin percepţie. pentru dezvoltarea potenţialului inerent oricărei persoane. cea a autoevaluării. pe încărcătura de semnificaţii: preocuparea pentru valorizarea demnităţii şi calităţii umane.

legea constantei perceptive-Wertheimer)  legi de dezvoltare-legi psihogenetice: legea dezvoltării stadiale a psihicului copilului-J. Nu se înţelegea faptul că datorită complexităţii obiectului de cercetare al psihologiei. o însusire psihică) înseamnă a răspunde mai întâi la întrebarea ce este şi apoi cum se desfăsoară fenomenul respectiv? . generale şi obiective între fenomenele studiate. adică a acelor raporturi necesare.10 Capitolul II Legile psihologiei O ştiinţă îşi legitimează propriul statut prin existenţa legilor. proiecţia.1. contrastul. ele îşi relativizează efectele sau şi le restructurează total. A descrie un fenomen psihic (un proces. ale gândirii. Cei care au negat legile psihologiei s-au aşteptat ca acestea să fie pur psihologice. memoriei sau imaginaţiei). fizicaliste sau sociologice. o activitate.Pradines (apud. Cei care au contestat existenţa şi caracteristicile legilor psihologiei se aşteptau să găsească în psihologie numai legi de tip cauzal. Rolul descrierii şi al explicaţiei în psihologie Descrierea joacă în psihologie acelaşi rol pe care îl joacă şi în celelalte ştiinţe. Nu este exclus ca aceeaşi cauză să ducă la apariţia mai multor efecte. Realitatea demonstrează că ele au conotaţii fiziologice. Specificul legilor psihologiei provine nu doar din specificitatea obiectului cercetat. legi ale senzaţiilor: adaptarea. Zlate M. evident în condiţii strict determinate. În psihologie legile au caracter teleologic sau finalist.2. 2. Acţionând concomitent. Nu caracterul pur sau impur al legilor psihologiei este fundamental. esenţiale. Dar acest lucru nu mai este posibil deoarece însăşi noţiunea de cauzalitate a suferit o profundă restructurare.  legi de compoziţie. ci şi dintr-un anume mod de funcţionare a lor. Psihologul francez M. organizare sau structură (legea formei cele mei bune. repetabile. Legile psihologiei sunt probabiliste. întretăindu-se unele pe altele. acest lucru nu este posibil. adică legi în care o cauză să conducă întotdeauna la obţinerea aceluiaşi efect. ci existenţa legilor ca atare.) a evidenţiat existenţa a trei tipuri de legi:  legi de funcţionare a fenomenelor psihice (ex. Este firesc să fie aşa din moment ce psihicul este expresia sintetică şi ultimativă a tuturor celorlalte forme existenţiale. 2. Specificul legilor psihologiei Cei care au contestat legile psihologiei se aşteptau să găsească în psihologie legi cu aceleaşi proprietăţi ca în ştiinţele exacte. legi în care un fenomen numit cauză duce numai cu o anumită probabilitate la obţinerea altui fenomen numit efect.Piaget. Încă de la început prezenţa legilor psihologiei a fost contestată.

concomitent cu acceptarea neglijării tuturor celorlalte deosebiri. Piaget descrie următoarele modele explicative:  reducţionismul psihologic: reducţionismul intra. Descrierile calitative presupun definirea operaţională a conceptelor. de traducerea lor în indicatori. Alături de operaţionalizarea conceptelor. nici unul dintre ele nu reuşeşte să cuprindă exhaustiv multitudinea fenomenelor şi legilor psihologice. adică regruparea fenomenelor după unul sau mai multe criterii. stabilirea limitelor sistemului (mai ales a acelor variabile exogene care nu sunt explicate prin alte elemente ale sistemului) şi lărgirea sau îngustarea sistemului explicativ. Descrierile cantitative introduc relaţiile cantitative dintre fenomenele studiate afirmând că unele dispun într-o mai mare măsură de caracteristica analizată. a ipotezelor explicative. a criteriilor în funcţie de care fenomenele vor fi clasificate sau ordonate. explicaţii de tip comportamentalist.Tipuri de explicaţii în psihologie J. formularea lor în termeni observabili şi acţionali. acestea din urmă fiind variabile nonidentificabile). încercând să le surprindă esenţa.psihologic reduce reacţiile şi conduitele complexe ale individului la un principiu cauzal ce rămâne neschimbat în cursul transformărilor  reducţionismul extrapsihologic constă în explicarea psihologicului prin recurgerea la realităţi ce depăşesc propriile sale frontiere. ex. explicaţii abstracte. Explicaţia reprezintă o treaptă superioară a cunoaşterii ştiinţifice şi constă în răspunsul la întrebarea de ce? Ea urmăreşte surprinderea dinamicii şi interacţiunii fenomenelor psihice şi a comportamentelor. descrierile calitative presupun şi categorisirea. Teoria câmpului-Kurt Lewin  modele explicative fenomenologice care îşi propun să descrie şi să explice o familie de fenomene bine cunoscute Deşi fiecare dintre aceste modele explicative depinde de specificul fenomenelor şi legilor la care se referă.11 Pentru ca descrierea să fie efectuată corect este necesară stabilirea descriptorilor. Serge Moscovici se referă la următoarele modele:  modele explicative paradigmatice al căror rol esenţial este de a propune o viziune globală asupra relaţiilor şi comportamentelor umane. 2. .3. Pentru ca explicaţia psihologică să fie cât mai corectă şi mai completă este necesară specificarea sistemului explicativ care constă: în alegerea variabilelor studiate (reţinerea unora şi excluderea altora. centrate pe coordonarea legilor învăţării în sisteme ce vizează asimilarea unor conduite noi. Ex: explicaţii constructiviste. explicaţii genetice. formularea legilor cauzale. Descrierile sunt de două tipuri: calitative si cantitative.

eşantionul de control (martor). thetis-aşezare.citate. eşantionul (clasele. abaterea standard). Avansarea ipotezei este un moment creator care depinde atât de pregătirea teoretică cât şi de o serie de factori psihologici ai personalităţii cercetătorului: creativitate. raţionamente cât şi prin metode statistice pentru calcularea valorilor centrale (media aritmetică. anamneza.1. mediul de provenienţă) şi. Tendinţa utilizării unilaterale a unei singure metode ca şi convingerea că unele sunt infailibile trebuie evitate. articole din reviste de specialitate. cercetarea rămâne incompletă dacă nu se apelează şi la convorbire. -formularea ipotezei (de la grecescul hypo-sub. însuşire psihică. comentariile noastre . Tehnica documentării este complexă. în cadrul acesteia două operaţii fiind indispensabile: citirea şi consemnarea celor citite în fişe (analitice . proces. dinamica evoluţiei unui fenomen.12 Capitolul IV 4. cercetarea urmând să se pronunţe asupra corectitudinii lor şi dacă se validează să fie transformate în idee generalizatoare. -informarea bibliografică: tehnica documentării. chestionar. presupunere)-este un enunţ care cuprinde concomitent întrebarea şi răspunsul probabil. comparaţii. se prezintă metodologia cercetării. rezumarea cercetărilor precedente asupra problemei. -prelucrarea. deductiv). Principalele criterii în baza cărora se alege tema sunt: dobândirea unei experienţe personale care este considerată de către cel în cauză că prezintă larg interes. Succesul depinde de calitatea listei bibliografice care trebuie să cuprindă lucrări reprezentative pentru domeniul investigat: studii. Cu toate că observaţia şi experimentul sunt modalităţi fundamentale de investigare a personalităţii. . studiul produselor activităţii. Urmează partea experimentală în care se avansează ipoteze. -redactarea lucrării: structura şi dimensiunea sunt în funcţie de subiect. monografii. mediana). vârsta. Cercetarea psihologică ştiinţifică Orice cercetare ştiinţifică în psihologie presupune parcurgerea următoarelor etape: -precizarea scopului cercetării în funcţie de care se alege tema. numărul de elevi. sexul. analiza şi interpretarea datelor se poate face atât prin operaţii de analiză.conţin câte o idee din lucrarea citită). al documentelor şcolare. în unele cazuri. remedierea unor deficienţe comportamentale. fiecare furnizând date specifice asupra unor aspecte ale evenimentului cercetat. -metodologia cercetării cuprinde: metodele pentru recoltarea faptelor. tenacitate. Metodele psihologiei 4. sinteză. demersul logic (inductiv.şi sintetice . spontaneitate. valori care exprimă abateri faţă de tendinţa centrală (abaterea centrală. de regulă se porneşte de la motivarea alegerii temei. poziţie: supoziţie.

Principalele metode ale psihologiei sunt: . metode de investigaţie intensivă şi extensivă. instrumente şi tehnici de lucru care dau corporalitate unui proiect metodologic. metode de cercetare şi metode alicative (psihoeducationale.Metoda analizei produselor activităţii . drum către ceva). metode de prelucrare şi interpretare a acestora. ipoteze. Se anexează materiale ilustrative. metoda este definită în psihologia românească de P.în vederea corectării. .Ancheta psihologică . Ea este operatorul care mijloceşte trecerea.Metoda biografică . psihoterapeutice). formularea concluziilor. modele.natura relaţiei cercetător-subiect: directe şi indirecte. Clasificarea şi descrierea metodelor psihologiei Metodele psihologiei au un caracter instrumental. restructurării unui sector sau altul al practicii sociale. Metodele sunt ghidate de concepţia generală a cercetătorului. Specificul metodelor psihologiei Provenind din grecescul methodos (care înseamnă cale. -scopul lor: metode de recoltare a informaţiilor. potenţării. experimentală. listele bibliografice utilizate. informare. empirice şi metode ştiinţifice. interpretare şi acţiune. iar în plan socioprofesional. sistematică a diferitelor manifestări comportamentale ale individului .Observaţia . acţională .Convorbirea . strategii.13 interpretarea faptelor. -valorificarea cercetării: în plan subiectiv cercetătorul este mult mai edificat. . metode de diagnoză şi prognoză. constă în urmărirea intenţionată şi înregistrarea exactă. Ele pot fi clasificate după mai multe criterii: -caracterul lor: obiective şi subiective. Conceptul de metodă. lucrarea poate întruni calităţile unei surse de referinţă.caracterul ştiinţific: metode intuitive.Golu ca reprezentând acea îmbinare şi organizare de concepte. enunţată în plan teoretic la reconstrucţia ei -observaţională. de intervenţie. 3.specificul realităţilor investigate: calitative şi cantitative. optimizării.Metodele psihometrice Observaţia Observaţia ca metodă de cercetare psihologică.Experimentul .2. de principiile teoreticoştiinţifice de la care acesta porneşte.3. ridicarea treptată de la problema de cercetare. reunite sub denumirea de metodologia cercetării. 3. .

de ce anume depinde calitatea observaţiei. în condiţiile lui . a condiţiilor şi mijloacelor necesare. -durata observării: continuă sau discontinuă. -care sunt limitele şi avantajele observaţiei. precum şi de simptomatica labilă. ignorat. Unul dintre avantajele observaţiei este că permite surprinderea manifestărilor spontane comportamentale ale individului.care sunt formele observaţiei. -selectarea formelor celor mai potrivite care vor fi utilizate. categorizarea spontană şi structurantă a câmpului de observaţie sau. observaţia indirectă sau mediată. Condiţiile unei bune observaţii sunt: -stabilirea clară.care sunt condiţiile unei bune observaţii. -prezenţa sau absenţa observatorului: observaţia directă. mnezică. Formele observaţiei pot fi clasificate după următoarele criterii: -orientarea actului observaţional: observaţia şi autoobservaţia. cu observator uitat. cea motorie. cum ar fi conduita verbală. realizarea cât mai multor observaţii de către unul şi acelaşi observator pe baza unor grile de observaţie. Conţinuturile observaţiei sunt reprezentate de simptomatica stabilă.cum pot fi combătute unele obstacole ce apar în calea observaţiei. adică multitudinea comportamentelor şi conduitelor flexibile. -elaborarea unui plan riguros de observaţie. inteligentă ca şi varietatea expresiilor afectiv-atitudinale. de gradul său de sugestibilitate precum şi de anumite caracteristici ale percepţiei umane: selectivitatea ei. adică trăsăturile bio-constituţionale ale individului ca şi trăsăturile fizionomice. de a sesiza esenţialul. observaţia participativă. mobile ale individului. . -prezenţa sau absenţa intenţiei de a observa: observaţia ocazională.ce observăm (conţinutul observaţiei). -implicarea sau nonimplicarea observatorului: observaţia pasivă. Principalele probleme pe care le ridică observaţia în faţa psihologului sunt: . .14 (sau ale grupului) ca şi al contextului situaţional al comportamentului fără nici o intervenţie din afară. Combaterea obstacolelor apărute în calea observaţiei vizează observarea unuia şi aceluiaşi fapt de către mai mulţi observatori şi apoi analiza comparativă a protocoalelor de observaţie elaborate. cu observator ascuns. . pur şi simplu. precisă a scopului. Calitatea observaţiei depinde de o serie de particularităţi psihoindividuale ale observatorului: capacitea de a-şi concentra atenţia. -consemnarea imediată a celor observate într-un protocol de observaţie. -utilizarea grilelor de observaţie. -obiectivele urmărite: integrală sau selectivă. -efectuarea unui număr optim de observaţii. factorii sociali ai percepţiei care o modelează şi o deformează. observaţia sistematică. a obiectivului urmărit. .

cele cărora cercetătorul le va studia variaţia în cursul experimentului.Experimentul de laborator . mai ales. Variabilele dependente sunt cele care fac obiectul observaţiei. schimbare constatată prin compararea situaţiei iniţiale cu cea finală. deseori obligatorii. reprezintă variabile dependente. dacă intenţionăm să verificăm superioritatea unui procedeu didactic. (1945) experimentul constă în verificarea ipotezelor cauzale prin integrarea unor situaţii contrastante. care în mod deliberat le-a introdus în experiment. un dezavantaj îl constituie faptul că observatorul trebuie să aştepte intrarea în funcţiune a fenomenului studiat. în vederea schimbării comportamentului. În schimb. numărul de erori într-o probă. Experimentul natural presupune aplicarea probei sau a sarcinii declanşatoare într-un cadru obişnuit.Experimentul natural . Leon Festinger arată că experimentul constă în măsurarea efectelor manipulării unei variabile independente asupra variabilei dependente într-o situaţie în care acţiunea altor factori este redusă la minimum. în acelaşi timp se poate înregistra numai aspectul global. Variabilele independente nu depind de nici o altă variabilă. -formativ: ţinteşte introducerea în grupul cercetat a unor factori de progres. mai ales. anume creată în camere special amenajate. fenomenologic al comportamentului.15 obişnuite de viaţă şi activitate. condiţii şi programe de desfăşurare a experimentelor bine determinate. fără discriminări analitice şi fără determinări cauzale. . predăm la o clasă folosind noul procedeu iar la o alta modelul tradiţional. vom şti dacă noul procedeu este eficient sau nu. numărul de cuvinte reamintite după citirea unei liste de cuvinte. timpul în care se parcurge un text.Experimentul psiho-pedagogic Experimentul de laborator presupune scoaterea subiectului din atmosfera lui obişnuită de viaţă şi activitate şi introducerea într-o ambianţă artificială. familiar de existenţă şi activitate a individului. date de ordin calitativ. ele fiind legate de decizia experimentatorului. consemnarea situaţiei existente la un anumit moment dat. controlabile. dotare cu aparatură de laborator. comparând performanţele elevilor înainte de introducerea noului procedeu cu cele obţinute după folosirea lui şi. De exemplu. Experimentul După Greenwood. oferind. cu cele de la o altă clasă (martor) la care s-a predat în mod tradiţional. De exemplu. Cele mai răspândite tipuri de experimente sunt: . Experimentul psiho-pedagogic poate fi de două feluri: -constatativ: urmăreşte fotografierea.

empatia cercetătorului. . prejudecăţilor şi mentalităţilor. .stabilirea obiectului anchetei.documentarea. ca şi interpretarea acestora în vederea desprinderii semnificaţiei lor psihocomportamentale. . -convorbirea semistandardizată sau semidirijată cu adresarea unor întrebări suplimentare. Ancheta psihologică Ancheta. atitudinilor. a intenţiilor ce stau la baza comportamentului. Spre deosebire de observaţie şi experiment prin intermediul cărora investigăm conduitele. cu schimbarea succesiunii lor.pretestul (pentru a vedea dacă chestionarul a fost bine elaborat). a opiniilor. sentimentelor şi valorilor subiectului. în aceeaşi formă şi ordine tuturor subiecţilor. abilitatea cercetătorului pentru a obţine angajarea autentică a subiecţilor în convorbire. Ancheta pe bază de chestionar este una dintre cele mai laborioase metode ale psihologiei. dirijată. intereselor. -convorbirea liberă.16 Convorbirea Convorbirea este un dialog angajat între cercetător şi subiectul investigat care presupune: relaţia directă de tipul "faţă în faţă". bazată pe formularea aceloraşi întrebări. .alegerea tehnicilor şi redactarea chestionarului.determinarea populaţiei (a universului anchetei). asociată. de cele psihoindividuale ale subiectului. conflictelor. aspiraţiilor. . structurată. în funcţie de particularităţile situaţiei în care se desfăşoară. . cu reformularea altora. .analiza rezultatelor obţinute în raport cu obiectivele formulate. .defalcarea (depuierea) rezultatelor.redactarea definitivă a chestionarului.eşantionarea. chiar şi de particularităţile momentului când se face. convingerilor. Formele convorbirii sunt: -convorbirea standardizată. folosirea ei ştiinţifică implicând parcurgerea mai multor etape: . reacţiile exterioare ale subiectului. spontană. . În cercetarea psihologică sunt utilizate două forme ale acestei metode. indiferent de particularităţile lor individuale. ca metodă de cercetare psihologică presupune recoltarea sistematică a unor informaţii despre viaţa psihică a unui individ sau a unui grup social. .formularea ipotezei. Cercetătorul trebuie să stabilească: . .redactarea raportului final de anchetă.alegerea metodelor de administrare a chestionarului (prin persoane special destinate acestei operaţii sau prin autoadministrare). convorbirea permite sondarea mai directă a vieţii interioare a acestuia.

forţa imaginaţiei. Variantele mai noi ale metodei biografice-cunoscute sub denumirea de cauzometrie şi cauzogramă . dintre evenimentele scop şi evenimentele mijloc. Ancheta pe bază de interviu presupune raporturi verbale între participanţii aflaţi faţă în faţă. întrebări prezumtive care presupun cunoşterea dinainte a ceva despre cel investigat. ca de pildă întrebări prea generale. artificializat. sexul. amploarea intereselor. studiile). Este prin excelenţă evenimenţială. cu răspunsuri libere.îşi propun tocmai surprinderea relaţiilor dintre aceste tipuri de evenimente. focalizată pe depistarea unor situaţii sau factori patogeni (somatici sau psihici).17 -conţinutul întrebărilor. fiecare participant păstrându-şi locul de emiţător sau receptor (prin acesta se deosebeşte de convorbire). specializat. concentrându-se asupra succesiunii diferitelor evenimente din viaţa individului.cam aşa’’. închise (da-nu). de obicei afirmativ. două care i se potrivesc modului de a fi sau de a gândi sau pe care le ierarhizează în funcţie de valoarea ce le-o acordă.. cu dublu înţeles. Cercetătorul trebuie să evite o serie de greşeli în formularea întrebărilor. întrebări ipotetice care atrag după ele un anumit tip de răspuns. cuvinte vagi (. lăsate la initiaţiva subiectului. calitatea cunoştinţelor. Metoda biografică Această metodă vizează strângerea cât mai multor informaţii despre principalele evenimente parcurse de individ în existenţa sa. cuvinte ambigui.de regulă’’). fie forma anamnezei. Prin aplicarea acestei metode obţinem date cu privire la: capacităţile psihice de care dispun copiii (coerenţa planului mental. a relaţiilor dintre evenimentele cauză şi evenimentele efect. . Orice produs realizat de copil sau elev poate deveni obiect de investigaţie psihologică. de motivaţie. cu răspunsuri în evantai-mai multe răspunsuri din care subiectul alege una. limbaj greoi. centrarea asupra temei cercetate. de cunoştinţe. . Metoda analizei produselor activităţii Este una dintre cele mai folosite metode în psihologia copilului şi psihologia şcolară. fie forma jurnalelor de însemnări. atât de necesară în stabilirea profilului personalităţii sale. tehnicist. de opinii şi atitudini.. -tipul întrebărilor: cu răspunsuri dihotomice. (centrate pe persoană) şi focalizate (centrate pe tema investigată). Cel mai adeseori biografia ia. care sugerează răspunsul. ca o discuţie amplă purtată de psiholog cu copilul sau cu părinţii acestuia. întrebări tendenţioase. clinice. Există interviuri individuale şi de grup. solicită date obiective despre subiect (cum ar fi vârsta. despre relaţiile prezente între ele ca şi despre semnificaţia lor în vederea cunoaşterii istoriei personale a fiecărui individ. direcţia unilaterală de acţiune. de regulă acestea putând fi: factuale sau de identificare.

Testele psihologice se clasifică după mai multe criterii: -după modul de aplicare: individuale. obişnuit). măsurarea capacităţilor psihice ale individului în vederea stabilirii nivelului lor de dezvoltare. -corelarea rezultelor obţinute prin aplicarea testelor cu rezultatele obţinute prin aplicarea altor metode. cum reiese şi din denumirea lor. teste de personalitate.nonexpresivitatea produselor realizate. Pentru a satisface aceste deziderate. progresele realizate în învăţare (prin realizarea repetată a unor produse ale activităţii). se standardizează: conţinutul probei (acelaşi test cu acelaşi conţinut distribuit tuturor subiecţilor). Pentru cercetători o mare importanţă o are fixarea unor criterii după care să evalueze produsele activităţii. mediu. Pentru a spori utilitatea şi eficienţa testelor este necesară respectarea următoarelor recomandări: -crearea unor teste în concordanţă cu specificul sociocultural al populaţiei pe care urmează a fi aplicate sau. originalitatea . Cea mai cunoscută şi răspândită este metoda testelor psihologice. cu timp la alegerea subiectului. -fidelitatea: să permită obţinerea unor performanţe relativ asemănătoare la o nouă aplicare. adaptarea celor elaborate pe specificul altor culturi. cel puţin. -după durata lor: cu timp strict determinat. slab). -corelarea rezultelor testelor cu rezultatele obţinute în activitatea practică. priceperilor şi aptitudinilor. Printre acestea mai semnificative sunt: corectitudinea . expresivitatea . . complexitatea simplitatea. a aceloraşi conduite faţă de toţi subiecţii). Testul psihologic este o probă relativ scurtă care premite cercetătorului strângerea unor informaţii obiective despre subiect. colective. testul trebuie să îndeplinească anumite condiţii: -validitatea: să măsoare exact ceea ce îşi propune. ci a unei baterii de teste. nivelul dotării (înalt. modul de conduită a cercetătorului faţă de subiect (se recomandă utilizarea aceluiaşi instructaj verbal. etc). -după materialul folosit: verbale.18 deprinderilor. stilul realizării (personal sau comun. aceasta în cazul testelor cu timp determinat). a unei unităţi de măsură pentru rezultatele obţinute în vederea cunoaşterii valorii lor. pe baza cărora să poată diagnostica nivelul dezvoltării capacităţilor măsurate şi formula un prognostic asupra evoluţiei lor ulterioare. -după scopul urmărit: teste de performanţă. neverbale.incorectitudinea. timpul de aplicare al probei (care trebuie să fie acelaşi pentru toţi subiecţii. -utilizarea nu doar a unui singur test în măsurarea unei însuşiri psihice. De regulă. Metodele psihometrice Această grupă de metode vizează. -după conţinutul măsurat. teste de comportament. -standardizarea: să creeze aceleaşi condiţii pentru toţi subiecţii supuşi testării.banalitatea. -etalonarea: stabilirea unui etalon.

adică o reflectare în care individul dispune de informaţii pe care le poate utiliza. Psihologia asociaţionistă diviza psihicul în funcţii sau facultăţi elementare. John Locke. conştient. Aparatul psihic este compus după opinia lui dintr-o serie de componente sau nivele supraetajate: inconştient.19 Capitolul V Psihicul-domeniu de cercetare în psihologie Tipuri de abordări ale psihicului 1. orizontală a psihicului Abordarea plană sau orizontală a psihicului a fost dezvoltată de-a lungul istoriei psihologiei prin curentul asociaţionist. 1. 2. La acest nivel se realizează o reflectare cu ştiinţă. inteligenţa. afectivitatea. Dificultatea definirii conştiinţei provine din faptul că ea . implicit o organizare pe verticală a vieţii psihice. Între reprezentanţii curentului asociaţionist menţionăm: Thomas Hobbes. Abordarea structural-dinamică a psihicului: nivelurile activităţii psihice 3. Profesorul Zlate consideră că o asemenea viziune atomistă. memoria. bazată pe decupajul artificial al funcţiilor psihice şi mai ales pe amalgamarea lor nu putea să nu îşi manifeste slăbiciunile teoretice şi mai ales inaplicabilitatea în anumite domenii particulare ale psihologiei. orizontală a psihicului 2. cum ar fi psihologia medicală. descifra. Abordarea structural-dinamică a psihicului: nivelurile activităţii psihice Sigmund Freud contestă absolutizarea datului conştient şi propune împărţirea topografică a psihicului. David Hartley. înţelege. neoasociaţionist şi ulterior conexionist. voinţa. Viaţa psihică era concepută ca o asociere sau concomitenţă a unor capacităţi sau funcţii psihice cum ar fi atenţia. Abordarea plană. James Mill. Abordarea sistemică 4. interpreta. 4. etc. preconştient. Abordarea plană. Nivelul conştient reprezintă forma supremă de organizare psihică prin care se realizează integrarea subiectiv-activă a tuturor fenomenelor psihice şi care face posibilă adaptarea continuă a individului la mediul înconjurător. David Hume.

Psihologul român Vasile Pavelcu (1901-1990) a relevat existenţa unei conştiinţe afective. Caracterul anticipat-creativ surprinde implicarea imaginaţiei. ci şi în plan mental cu informaţii. Subconştientul are un anumit grad de transparenţă. . Nu se poate pune semnul egal între sistemul psihic uman şi conştiinţă. emoţiile.20 este pură subiectivitate. ceea ce desemnează caracterul creator al conştiinţei. din faptul că ea se manifestă în experienţele personale nefiind de regulă accesibilă altuia. îndeosebi a celei de tip creativ iar caracterul planificat exprimă rolul gândirii. Ce înseamnă a fi conştient? Cele mai frecvente răspunsuri la această întrebare au fost: a fi conştient înseamnă a gândi. etc.Neveanu susţine că subconştientul prezintă două trăsături principale: proximitatea faţă de conştiinţă şi compatibilitatea cu ea. montajele intelectuale sau perceptive stereotipizate deci toate actele ce au trecut cândva prin filtrul conştiinţei. automatismele. P. El este rezervorul unde se conservă amintirile. Subconştientul este caracterizat ca fiind compus dintr-o serie de elemente care au aparţinut conştiinţei dar care în prezent se desfăşoară în afara controlului conştient. este o funcţie informaţional-operaţională sau operaţional-cognitivă deoarece individul operează nu numai în plan acţional. a fi conştient înseamnă a te putea adapta suplu la noile solicitări. Subconştientul este sediul expresiilor emoţionale de tip neurovegetativ: paloarea. a fi conştient înseamnă a dispune de capacitatea de a face sinteze. ticurile. -funcţia finalistă-conştiinţa implică o reflectare cu scop. putând însă să redevină oricând active. -funcţia creativ-proiectivă-omul reflectă realitatea cu scopul de a o modifica. claritatea şi precizia lor depinzând de particularităţile individului şi de acţiunile sale. calitatea scopurilor. a stabili relaţii. înroşirea feţei. deprinderile. obişnuinţele reactivate să nu mai fie identice cu cele care cândva au intrat în subconştient. al voinţei. o integrare de fenomene psihice. se anticipă rezultatul acţiunilor. care prin ele însele nu sunt conştiente şi unele nici nu devin fapte de conştiinţă. Trecerea timpului. fac ca amintirile. să depăşească pragurile conştiinţei. -funcţia reglatoare-caracterul planificat al organizării conştiente. -funcţia anticipativ-predictivă –scopurile se stabilesc înainte de realizarea lor efectivă. distragerea de la activitatea respectivă.Popescu. de a o adapta necesităţilor sale. Ea este o sinteză creatoare. dar toate formează un câmp în cadrul căruia prin corelări între fenomene şi semnificaţie apar efecte specifice conştientizării. motiv pentru care poate fi considerat o conştiinţă implicită. deşi la aceasta participă toate funcţiile şi procesele psihice. Funcţiile conştiinţei -funcţia informaţional-cognitivă (organizarea conştientă este o reflectare cu ştiinţă) individul îşi dă seama. În caracterizarea subconştientului ca nivel de organizare a psihicului s-au conturat mai multe concepţii. s-au realizat cu efort dar care se află într-o stare latentă de virtualitate psihică. tremuratul vocii. El este o rezervă şi o bază pentru activitatea conştientă.

Freud:  inconştientul instinctogen. dispune de o mare energie pulsională. care cuprinde istoria personală a individului. automatismele vor fi modificate de subconştient tocmai datorită noilor relaţii în care acestea intră. Jung. distingem la inconştient trei niveluri. reprezentate prin arhetipuri. ci relaţii dinamice de implicaţie în însăşi structura fiinţei noastre conştiente. emoţiile. pulsiunile conţinute în sfera inconştientului sunt supuse acţiunii cenzurii. stările complexuale. cărora li s-a refuzat accesul la nivelul sferei “preconştient/conştient”. Freud. amintirile.21 Psihologul român Paul Popescu Neveanu analizează următoarele trăsături ale subconştientului: proximitatea faţă de conştiinţă şi compatibilizarea cu ea. trebuinţe etc. După anul 1920. prezentate de toţi indivizii umani şi activităţi haotice. În sens topic el este sediul conţinuturilor refulate.  inconştientul colectiv. locul central va reveni Eului. Inconştientul constituie cel mai controversat nivel de organizare a vieţii psihice definit în maniere foarte diferite. impulsive care scapă controlului. Ca urmare. în noua structură topică a aparatului psihic format din Sine. Inconştientul nici nu poate exista fără structura conştiinţei cu care este cosubstanţial. frustrările. Inconştientul reprezintă ansamblul conţinuturilor nonprezente în câmpul actual al conştiinţei. prin aceea că este principalul depozitar al unor categorii de informaţii şi al tensiunilor motivaţionale care. sprijinindu-l prin procedeele de combinare şi recombinare de tip spontan. ca o completare a teoriei inconştientului a lui S. subliniate în special de C. în care sunt depozitate amintirea experienţelor emoţionale ale întregii umanităţi. Din punct de vedere topic. Inconştientul îndeplineşte următoarele roluri:  rol de energizare şi dinamizare a întregii vieţi psihice a individului. sediul pulsiunilor înnăscute şi al dorinţelor refulate se diferenţiază în contact cu sursele corporale ale . distragerea de la activitatea respectivă.  rol de facilitare a procesului creator. algoritmice. prin organizare specifică participă la evoluţia conştiinţei sau cum afirma Mihai Ralea. G. recunoscând unele limite ale concepţiei sale îi aduce o serie de corective. amintirile din copilărie. restructura. Sub influenţa unor factori: timpul scurs între introducerea în subconştient şi evocare. experienţele trăite de persoană. Activitatea inconştientă se realizează prin: activităţi automatizate. În timp ce Sinele. care este rezervorul pulsiunilor elementare (instincte. conflictele patologice. acordându-i momente de repaus şi reorganizare. subconştientul nu doar conservă. Caracteristicile inconştientului sunt următoarele: este rezervorul pulsiunilor.  inconştientul personal. crea. Eu şi Supraeu. ci poate prelucra. inconştientul dă conştiinţei seva de viaţă de care are nevoie.  rol de asigurare a unităţii Eului. partea profundă care guvernează viaţa umană.). Între cele trei niveluri sunt interacţiuni permanente dar nu treceri reciproce.

22 trebuinţelor şi emoţiilor. Eul se dezvoltă prin diferenţierea aparatului psihic în contact cu realitatea externă. în special. Sinele şi Supraeul sunt influenţate de trecut (Sinele de ereditate. complexe. -esenţială nu este natura substanţial calitativă a elementelor. Ca urmare a interiorizării de către Eu a unor forţe represive întâlnite de către individ de-a lungul vieţii sale. ci configuraţia şi relaţiile dintre ele şi. parental (în esenţă constrângătoare) în limitele lui se formează Supraeul. forţe ce sunt de ordin social. preconştientă şi inconştientă. Spre deosebire de activitatea inconştientă a Sinelui. activitatea Eului este concomitent conştientă. devine principalul nivel de organizare a vieţii psihice. Eul este cel care oferă soluţia conflictelor cu realitatea sau cu dorinţele incompatibile. percepţile. gândirea. acesta corelat cu subsistemul afectiv. trebuinţe. Supraeul de influenţele sociale şi parentale). simptome nevrotice). Eul conciliator între aceste instanţe şi realitatea externă.3. Sistemul psihic uman Teoria generală a sistemelor. tendinţe. memoria asociate între ele formează subsistemul cognitiv. cu cel motivaţional şi . reprezentând instanţa psihică depozitară a pulsiunilor primare ale individului (instincte. Psihanaliza este creaţia lui S. moral. noţiunea de inconştient. de exemplu în psihologie senzaţiile. controlează accesul în conştiinţă şi în sfera acţiunii. ea constând în percepţia externă şi internă. După Bertalanffy sistemul este orice ansamblu de elemente aflate într-o interacţiune ordonată (nonîntâmplătoare). dezvoltată de Ludwig von Bertalanffy (1901-1972) este o orientare teoretică ce a reprezentat una dintre premisele fundamentale ale introducerii viziunii sistemice în psihologie. Dacă Eul este determinat în principal de experienţa proprie şi actuală a individului. Conceptul de refulare sau de respingere de către Eul conştient a tendinţelor pulsionale din sfera inconştientului. iar subsistemele legate şi corelate între ele formează sistemul. Fig. asigură în final funcţia sintetică a personalităţii. -elementele se asociază în subsisteme. Definiţia evidenţiază următoarele caracteristici ale sistemului: -sistemul conţine un anumit număr de elemente. relaţia de feed-back sau de conexiune inversă. Abordarea sistemică. dar şi în dirijarea şi controlarea mecanismelor de apărare. Freud şi această doctrină despre om cuprinde următoarele aspecte specifice: existenţa pulsiunilor ca elemente constitutive fundamentale ale vieţii psihice a individului. De obicei acesta din urmă este expresia identificării copilului cu părinţii idealizaţi. în procesele intelectuale.1 Instanţele sistemului psihic uman 4.nr.

După Lazăr Vlăsceanu (1982). din sociologia şi psihologia românească. sistemul trebuie să interacţioneze cu alte sisteme. Prezentăm. Între verigile de intrare şi cele de ieşire . -sistemul deschis permite atât configuraţii diferite între elementele din interiorul sistemului. Wiener. sistemul constă în mulţimea de elemente componente. cibernetică (N. pe de alta parte. J. o altă definiţie. să întreţină schimburi energetico-informaţionale. ci relaţia. Consonanţa reprezintă o acţiune cu caracter reglator atât între elementele componente ale sistemului. Ori.1978). aceasta nefiind altceva decât conexiunea inversă. 1970). -importantă este nu poziţia de sistem sau de elemente.termeni folosiţi ca atare de Odobleja -este introdusă relaţia de tip circular. cât şi relaţii cu alte sisteme care pot chiar modifica configuraţia interioară a sistemului iniţial. dependenţa sistemului de exterior (de ceea ce intră în el). cel care a atras atenţia asupra caracterului de sistem al psihicului a fost medicul român Ştefan Odobleja (1902 . mai ales. Sistemul este ireductibil la componentele sale în măsura în care se constituie ca o totalitate de elemente interdependente. interacţiunea şi dependenţa lor reciprocă. cât şi între sistemul respectiv şi alte sisteme exterioare lui. către o stare de organizare internă şi către una de echilibrare cu mediul înconjurător. Mucchielli. Influienţele ciberneticii asupra psihologiei pot fi evidenţiate prin analiza naturii informaţionale a psihicului şi. alături de noţiunile de reglare şi deviaţie. sistemul dat trebuie să comunice cu exteriorul. într-un alt complex apare ca subsistem. 1948) şi îndeosebi de teoria generală a sistemelor (L. să-şi elaboreze chiar. animal şi maşină. Anohin. ireductibile la componentele sau chiar la relaţiile individuale dintre ele. pentru a putea ajunge la asemenea rezultat. la rândul lui sistemul de personalitate devine subsistem în raport cu sistemul social. modificabile: ceea ce într-un cadru de referinţă este un element.23 volitiv formează sistemul psihic uman la care se adaugă sistemul de personalitate reprezentat de temperament. von Bertalanffy). structuralismul psihologic (gestaltism: R. cele de control şi programare sunt noţiuni esenţiale pentru cibernetică definită de Norbert Wiener ca ştiinţă a controlului şi comunicării la om. afirmarea unei finalităţi proprii sistemului dat (prin ceea ce iese din el). -noţiunile de sistem şi de element sunt mobile. Această interacţiune presupune. pe de o parte. În 1938-1939 el publică în limba franceză două volume intitulate Psihologia consonantistă. Abordarea sistemică a psihicului uman a fost pregătită de teoria sistemului funcţional din fiziologie (P. caracterului integrator-sistemic. un model interior al mediului extern. mai recentă. energetice sau informaţionale. foarte utilă în conturarea conceptului de sistem psihic uman. Piaget). deci şi a celui psihic. K. Cu un cuvânt. Prin adjectivul ''consonantistă'' Odobleja desemnează tendinţa specifică diferitelor tipuri de sisteme. încadrat într-un sistem şi invers. Cu mult înainte de Bertalanffy. în ansamblul relaţiilor dintre aceste elemente structurate multinivelar şi ierarhic şi în constituirea unei integralităţi specifice. a sistemului. fie că ele sunt materiale. aptitudini şi caracter. Conexiunea inversă sau feed-back-ul. .

opunere. de stocare sau prelucrare a lor-memoria. operare şi restructurare a lor. Relaţiile compensatorii dintre diferitele elemente componente ale sistemului evidenţiază. diferenţiere şi . astfel încât. -Interacţiunea sistemului psihic uman se realizează nu exclusiv între propriile sale componente ci şi între el. poate. stimulator-energizant şi axiologic. fiind bombardat permanent de noi informaţii şi trebuind să reacţioneze la ele este nevoit să-şi elaboreze mecanismele informaţionale sau cognitive de recepţionare a informaţiilor. caracterul energizant. rupte şi distincte unele de altele. definţie dată de M. dimpotrivă. -Caracterul interactiv-interacţionist subliniază că sistemul psihic uman este un sistem prin excelenţă dinamic. diferenţiere şi specializare spre forme din ce în ce mai complexe de organizare. de combinare şi recombinare-imaginaţia. prezentând cele mai înalte şi perfecţionate mecanisme de autoorganizare şi autoreglaj şi fiind dotat cu dispoziţii selective antiredundante şi cu modalităţi proprii de determinare antialeatorii. Golu. Sintetizând.24 Dintre multiplele definiţii ale sistemului psihic uman ne vom opri asupra următoarelor două: Sistemul psihic reprezintă un ansamblu autoreglabil de stări şi procese structurate pe baza principiilor semnălizării. câmpurile bioenergetice reprezentând zone de generare a însăşi modelelor informaţionale. trăind într-un univers informaţional. Sistemul psihic uman este un sistem energetico-informaţional de o complexitate supremă. mai corect ar fi să vorbim de caracterul operaţional informaţional.gândirea.al sistemului psihic uman. Importantă nu este doar informaţia ci şi modul de operare cu ea. seriere spaţio-temporară. Dicu (1972). Popescu-Neveanu (1987). Cele două definiţii enunţate anterior cuprind principalele caracteristici ale sistemului psihic uman: -caracterul informaţional . Sistemul psihic uman dispune de stări şi procese cu diferite grade de organizare şi structurare ce le diferenţiază calitativ între ele. În acest caz. de organizare. dar şi din faptul că omul. trece de la o stare la alta.senzaţii. aspectele de ordin axiologic ale sistemului trec pe prim plan. ele capătă sens numai în procesul interacţiunii. luat ca întreg şi exterior. de la o insuficientă organizare. reflectării şi simbolizării şi coechilibrate prin intermediul unor operatori specifici de comparare. Elementele sistemului nu există în sine. reprezentări. percepţii. A. Caracterul interacţionist este demonstrat de faptul că nivelul de dezvoltare al unei părţi depinde de nivelul dezvoltării altei părţi. generalizare. aşa încât putem sublinia o altă caracteristică a lui şi anume faptul că este ambilateral orientat. acordându-le o notă de valoare. după concepţia lui P. Cel de-al doilea aspect. reiese din faptul că avem de a face cu un sistem viu. putem spune că sistemul psihic uman este informaţional-operaţional. Interacţionismul dintre componentele sistemului se evidenţiază nu doar în procesul organizării calitative a acestora.energizant al sistemului psihic uman apare din însăşi natura informaţională a psihicului. ci şi în cel al destructurării lor. -Sistemul psihic uman este evolutiv. şi mai pregnant caracterul interactiv al acestuia. clasificare. dar nici excluzând posibilitatea unor perioade de relativă stabilitate. neaflându-se aproape niciodată într-o stare de echilibru perfect.

-Sistemul psihic uman nu funcţionează global. etc. îndeplinind funcţii de reglare şi autoreglare. -Sistemul psihic uman este un sistem închis privind reglarea şi echilibrul sistemului. pasiuni. noi modele sau funcţii interne. favorizează procesele de organizare şi diminuează efectele influienţelor perturbatoare. De exemplu. sentimente. Cele trei nivele funcţionale ale psihicului sunt conştientul. autoafirmarea. Structura sistemului psihic uman După opinia lui Mihai Golu. -Sistemul psihic uman are un caracter adaptativ. Autoimpunerea. dobândind mai multă libertate. autorealizarea. copilul trece de la inteligenţa senzorio-motorie. sau din punct de vedere cibernetic este deschis comunicaţional.). subconştientul şi inconştientul. sunt eliminate informaţiile de prisos. îl dezorganizează. ca elemente componente ale sistemului psihic uman în procese. -Sistemul psihic uman este antientropic şi antiredundant. Adoptând o astfel de poziţie psihologia tradiţională împarte fenomenele psihice. pe măsura constituirii lui. -Sistemul psihic uman este un sistem deschis privind schimburile energetice şi informaţionale cu mediul. ci şi pe nivele. a preciza relaţiile dintre elementele componente. a aborda sistemic psihicul uman înseamnă: a stabili elementele componente ale sistemului psihic uman. Sistemul psihic uman are funcţia de autoorganizare. apoi de la cea operaţional-concretă la cea a operaţiilor formale. conţinuturile sale căpătând o ierarhizare funcţională şi valorică. adică de a-şi elabora noi forme. la cea preoperaţională. autodescoperirea. Pe măsura constituirii sale are tendinţa de închidere. îşi formează gândirea logică şi abstractă. memorie. mai multă autonomie faţă de mediu datorită posibilităţilor constructive şi transformatoare exercitate faţă de influenţele externe (ex. Procesele psihice sunt modalităţi ale conduitei cu o desfăşurare discursivă. activităţi şi însuşiri psihice. dezorganizând echilibru şi totodată pentru a sprijini trecerea de la o organizare la alta nouă. ceea ce înseamnă că. percepţii. al formei ideal-subiective de realizare cât şi a structurilor şi mecanismelor operaţionale. autoeducaţia. afecte -volitive: voinţa . nediferenţiat.25 specializare. a recurge la o distincţie între sistemul respectiv şi alte tipuri de sisteme. în loc să organizeze sistemul. plurifazică specializate sub raportul conţinutului informaţional. dispoziţii. înţelegerea. Piaget). Procesele psihice se clasifică în: -cognitive: senzoriale: senzaţii. autodepăşirea sunt comportamente specifice prin care se exprimă funcţia autoorganizatoare a psihicului. imaginaţie -afective: emoţii. reprezentări logice: gândire. pe bază de judecăţi şi raţionamente ( J. creativitatea în gândire. cele care-şi pierd utilitatea sau cele care. Modificările evolutive reclamă un control continuu pentru a nu deveni fenomene entropice.

creaţia. stabile ale personalităţii. aptitudinile şi caracterul.26 Activităţile psihice reprezintă modalităţi esenţiale prin intermediul cărora individul uman se raportează la realitatea înconjurătoare. formaţiuni psihice calitativ noi care redau structurile globale. Acestea sunt: motivaţia. aptitudini. imaginaţie. -mecanisme de reglaj psihic: limbajul. voinţa. Noţiunea de mecanism psihic sugerează prezenţa unor structuri ca elemente componente şi implică ideea de mişcare. Principalele însuşiri psihice sau trăsături de personalitate sunt: temperamentul. . percepţii. atenţia. Mecanismele psihice se clasifică astfel: -mecanisme informaţional-operaţionale cu : mecanisme de recepţionare şi prelucrare primară a informaţiilor: senzaţii. Dat fiind faptul că o serie de fenomene psihice nu satisfac atributele proceselor activităţilor şi însuşirilor psihice. mecanismul fiind considerat o forţă motrice. Zlate introduce conceptul de mecanism psihic în locul celui de fenomen psihic. munca. învăţarea. ele sunt încadrate în categoria condiţiilor facilitatoare sau perturbatoare ale proceselor. -mecanisme integratoare a tuturor celorlalte în structurile complexe ale personalităţii: temperament. de dinamism. caracter. Însuşirile psihice sunt sintetizări şi generalizări ale diverselor particularităţi dominante aparţinând proceselor sau activităţilor psihice. afectivitate. În accepţiunea psihologiei contemporane româneşti. reprezentări şi mecanisme de prelucrare secundară şi de transformare a informaţiilor: gândire. sunt configuraţii psihice mult mai stabile decât procesele psihice. memorie. operaţii. mişcări orientate în direcţia realizării unui scop ca urmare a susţinerii lor motivaţionale. activităţilor şi însuşirilor psihice. deprinderile. Principalele activităţi psihice sunt: limbajul. M. atenţia. fiind constituite dintr-un şir de acţiuni. -mecanisme stimulator-energizante ale activităţii: motivaţie.

Definirea şi specificul psihologic al senzaţiilor Nevoia de adaptare a organismului.27 Fig. nr. 2 proceselor Clasificarea psihice Capitolul VI Procesele psihice cognitiv-senzoriale Senzaţiile 5. Aşa încât. la un anumit moment al evoluţiei a fost necesară apariţia unei noi capacităţi care să permită organismului căutarea şi depistarea stimulilor biologiceşte necesari în . la structurarea unor modalităţi de răspuns la influenţele externe. necesitatea acestuia de a face faţă unor solicitări exterioare din ce în ce mai complexe au dus la apariţia unor forme de captare şi prelucrare a informaţiilor.1.

adică de la funcţia senzorială la căutarea organului care o îndeplineşte. Tot Sherrington a clasificat senzaţiile. Astfel. Un alt criteriu este specializarea interioară a senzaţiilor Din acest punct de vedere identificăm:  modalităţi senzoriale intramodale (de exemplu. senzaţii proprioceptive şi interoceptive. Senzaţiile sunt procese psihice cognitive elementare prin care se semnalizează însuşirile concrete ale obiectelor şi fenomenelor în condiţiile acţiunii directe a stimulilor asupra analizatorilor (organele de simţ).) şi  modalităţi senzoriale intermodale (corelaţii interesante se produc între văz şi pipăit. fiziologici) în: senzaţii cutanate.  senzaţii interoceptive. dar în cazul lui contactul retinei cu cuantele de lumină absorbită este evident.A. Sherrington a identificat:  senzaţiile de contact. Uhtomski (apud. în sensibilitatea gustativă. văzul (ochiul) este un receptor de distanţă. termice. Încadrarea unor receptori într-o grupă sau alta s-a dovedit a fi dificilă. algice. organică. senzaţiile au fost clasificate după criterii morfologice. corespunzătoare celor cinci organe de simţ. ce presupun activarea receptorilor de distanţă. vestibulară. Zlate M. întâlnim modalităţi pentru dulce.28 mulţimea celor indiferenţi. Modalitatea operatorie era.) a clasificat senzaţiile după natura stimuliIor receptaţi (mecanici. în interiorul senzaţiilor cutanate există modalităţi tactile. fizici. vorbindu-se chiar despre capacitatea de a "pipăi cu ochii"). . după locul unde sunt amplasaţi receptorii lor. Clasificarea şi proprietăţile senzaţiilor Până în secolul al XIX-lea. în sensibilitatea proprioceptivă intră senzaţiile somatoestezice. senzaţii gustative şi olfactive. Această nouă capacitate este sensibilitatea. cele kinestezice etc. în:  senzaţii exteroceptive.2. A. acru. sărat. senzaţii vizuale şi auditive. Aşa s-a procedat cu sensibilitatea kinestezică. şi  senzaţiile de distanţă. care presupun luarea în considerare a condiţiilor şi direcţiilor recepţiei. recepţionarea şi reacţia la aceşti stimuli indiferenţi. deci. dar care au o mare valoare de semnalizare în raport cu ceilalţi. vorbindu-se de cinci categorii de senzaţii. Apoi se trece la criterii funcţionale. după organele de simţ. 5. de la organ la funcţie.  senzaţii proprioceptive. chimici. care se produc în condiţiile intrării în funcţiune a receptorilor de contact. În ultimul secol. De exemplu. amar. criteriile funcţionaliste sau morfologice de clasificare a senzaţiilor au fost înlocuite cu criterii situaţionale.

 gradul de excitabilitate a sistemului nervos (o anumită valoare va avea aceeaşi cantitate de intensitate pentru un sistem nervos excitabil şi cu totul alta pentru un sistem nervos slab sau inert). senzaţiile persistă atâta vreme cât acţionează şi stimulul. apud. Intensitatea senzaţiei trebuie apreciată nu doar în funcţie de forţa fizică a stimulului. opusă acestei concepţii este teoria fibrelor nonspecifice. de apropiere sau de respingere a realităţii pe care o reflectăm.29 În funcţionalitatea lor concretă. pot fi sintetizate câteva aspecte ale senzaţiilor: . ci şi de amplitudinea influxului nervos. potrivit căreia calitatea unui stimul se imprimă receptorului independent de proprietatea particulară a acesteia. senzaţiile capătă o serie de proprietăţi la care ne vor referi în continuare. alţii sunt sensibili la alte categorii de stimuli. De obicei. termen cu termen. Sunt însă şi cazuri când ele pot persista şi după încetarea acţiunii stimulului. În concluzie. cum ar fi:  condiţiile concrete în care are loc recepţia (aceeaşi cantitate de excitant poate fi percepută ca lumină puternică în condiţii de întuneric şi abia sesizată într-o cameră luminoasă). nu acelaşi lucru s-ar spune despre relaţia dintre intensitatea unui stimul termic şi calitatea senzaţiei produsă de acesta care. ci şi de alţi factori. chiar şi cea mai mică stimulare alimentară este trăită foarte intens de individ). Zlate consideră că aceste mecanisme sunt următoarele:  selectivitatea receptorilor (unii receptori sunt mai sensibili la un tip dat de stimuli. d) Tonul afectiv al senzaţiei Este caracteristica generală a senzaţiilor de a produce stări afective plăcute sau neplăcute. În aceste condiţii. a) Calitatea senzaţiilor Problema principală care se ridică în legătură cu această particularitate este următoarea: cărui mecanism îi poate fi atribuită calitatea experienţei noastre senzoriale? Clifford T. Dacă între intensitatea unui sunet şi intensitatea senzaţiei auditive relaţia este directă. tocmai în funcţie de mărimea intensităţii stimulului poate fi o senzaţie obişnuită termică sau una de durere. apar aşa-numitele imagini consecutive. Nu există însă o relaţie simplă. între atributele (calitatea) senzaţiei şi atributele stimulului. Intensitatea unei senzaţii este însă reglată nu doar de intensitatea stimulului. c) Durata senzaţiei Această proprietate se referă la întinderea în timp a senzaţiei. Morgan (1949). Tonalitatea afectivă a senzaţiilor depinde de gradul de satisfacere sau nesatisfacere a trebuinţelor. b) Intensitatea senzaţiilor Această proprietate a senzaţiilor este legată de intensitatea stimulilor care le provoacă.  existenţa sau nonexistenţa unor dominante organice pentru stimulii respectivi (în stare de foame.  energia specifică a organelor de simţ.

poartă denumirea de adaptare senzorială. statistic. Cantitatea minimă de intensitate a stimulului. aceasta este de 1-2 cuante. adică relaţia dintre intensitatea iniţială a stimulului şi intensitatea ce trebuie adăugată sau scăzută de la aceasta pentru a produce o modificare abia sesizabilă a senzaţiei iniţiale. Cantitatea maximă de intensitate a stimulului care nu mai produce o senzaţie în cadrul aceleaşi modalităţi senzoriale ci. poartă denumirea de prag absolut minimal. senzaţia putând avea o intensitate mai mare sau mai mică.3. Orice senzaţia are o tonalitate afectivă agreabilă sau dezagreabilă. Pragul diferenţial priveşte valorile liminar discriminative ale stimulului. . cu atât sensibilitatea este mai mare şi invers. dar şi de una intensivă. b) Legea adaptării Creşterea sau scăderea sensibilităţii. cu cât el este mai mare. porneşte de la un nivel dat al acesteia. Zona optimă de recepţie se constată la acel nivel de intensitate al stimulilor care sunt. mai frecvenţi sau mai semnificativi în raport cu reperele existenţei şi activităţii. Aceasta are ca efect unele reacţii ale organismului. fie neutralitatea aparatului în raport cu stimulul poartă denumirea de prag absolut maximal. ca urmare a suprasolicitării analizatorului. Legile senzaţiilor a) Legea intensităţii Existenţa unui stimul în mediul înconjurător şi chiar acţiunea acestuia asupra organismului nu sunt suficiente pentru producerea unei senzaţii. activ. 5. tradus în fiecare aspect specific al fiecărui organ senzorial.30 a) aspectul cognitiv. reprezentativ care constă în oglindirea unui anume aspect al lumii exterioare. c) aspectul motor. Variate mişcări permit producerea şi discriminarea senzaţiilor. În cazul senzaţiilor vizuale. în cel al senzaţiilor auditive de 16-20 vibraţii pe secundă etc. Este vorba mai întâi de o caracteristică de ordin calitativ. luând apoi valori diferite în funcţie de intensitatea şi durata stimulului. deoarece ia în considerare nivelul iniţial al sensibilităţii. Pentru ca senzaţia să apară este necesar ca stimulul să dispună de o anumită intensitate. concordant cu modificarea condiţiilor de mediu. Capacitatea de admisie şi de discriminare se înscriu între aceste două limite. cu atât sensibilitatea este mai mică. b) aspectul afectiv. Adaptarea este un fenomen relaţional. declanşează fie durerea. Pragul absolut minimal a fost luat drept indicator al sensibilităţii şi s-a formulat următoarea lege a sensibilităţii absolute: cu cât pragul absolut minimal este mai mic. capabilă a produce o senzaţie.

în dauna celor olfactive). primii fiind cei tactili. Pe fondul adaptării se manifestă fenomenul contrastului care constă în accentuarea sensibilităţii. vizuali. încât aceasta din urmă preia pe seama ei funcţiile primei. vibratorie. olfactivă. ceilalţi auditivi şi algici. h) Legea condiţionării social-istorice Deşi senzaţiile sunt comune pentru om şi animale. c) Legea sensibilizării Presupune creşterea sensibilităţii unor porţiuni ale unui analizator prin stimularea specifică a altor segmente. stimulenţii acustici produc efecte vizuale şi invers (fenomenele de audiţie colorată sau de vedere sonoră). Sinestezia stă la baza talentului artistic. excitarea porţiunii periferice a retinei unui ochi duce la creşterea sensibilităţii porţiunii centrale a celuilalt ochi. adâncesc. la stimulii puternici sensibilitatea scade. e) Legea sinesteziei Se referă la unele efecte de intermodelare informaţională. dar omul distinge sute de nuanţe de griuri datorită perfecţionării profesionale). la om ele sunt superioare deoarece suportă influenţa factorilor socio-istorici şi socio-culturali. . la apariţia unei imagini întro modalitate senzorială ca urmare a excitării altei modalităţi. învecinate sau îndreptate. g) Legea compensării Insuficienta dezvoltare a unei modalităţi senzoriale sau lipsa ei conduce la perfecţionarea alteia atât de mult. ale aceluiaşi analizator. De exemplu. Stimularea analizatorului auditiv cu sunete de o anumită frecvenţă duce la creşterea sensibilităţii bastonaşelor din retină. De exemplu. (vulturul vede de la distanţe foarte mari. iar la cei slabi. d) Legea depresiei Presupune scăderea sensibilităţii prin intermediul aceloraşi mecanisme ca şi la sensibilizare. termici.31 Ea depinde şi de anumite particularităţi morfofuncţionale ale organelor de simţ. Toţi ceilalţi stimulenţi produc efecte kinestezice. cizelează. dar nesemnificativi. f) Legea semnificaţiei sau forţei de semnalizare a stimulului o contrazice pe cea a intensităţii: stimulii slabi. se dezvoltă sensibilitatea tactilă. De obicei. dar foarte semnificativi sunt recepţionaţi mai bine decât cei puternici. schimbă ponderea acestora (evită ponderea senzaţiilor vizuale obiective. Analizatorii au fost clasificaţi după rapiditatea adaptării în uşor şi greu adaptabili. creşterea ei ca urmare a intervenţiei excitanţilor de diferite intensităţi. creşte. ce acţionează succesiv sau simultan. ca şi de locul şi rolul acestora în procesul reflectării informaţionale. olfactivi. perfecţionează unele modalităţi senzoriale. Aceştia. conduce la apariţia unor modalităţi senzoriale noi. Sensibilizarea presupune şi creşterea sensibilităţii unui analizator ca urmare a excitării adecvate a altui analizator. La orbi şi la surzi.

faza identificării primare şi faza identificării secundare. ci sub forma percepţiilor. orice punere în relaţie a elementelor percepute în câmpuri diferite" (Piaget. 16). transpoziţiile de mărimi. având loc compararea între două sau mai multe obiecte. Bourdon. Caracterul de activitate al percepţiei a fost şi mai bine intuit de îndată ce s-a încercat surprinderea unor "faze". "Numim activitate perceptivă. imagini integrale ale obiectelor şi fenomenelor J. b) percepţia ca deformare a obiectului. El arată că percepţia presupune două conduite: cea de identificare şi cea de diferenţiere. Explorările simple sau polarizate. de forme în spaţiu şi timp. Caracterizarea psihologică a percepţiei În literatura de specialitate. Piaget foloseşte termenul de "activitate perceptivă". scria el. schematizările etc.1. în care subiectul încearcă să descopere particularităţile care le apropie sau le disting unele de altele. în Noul tratat de psihologie de sub redacţia lui G. anticipările. Frances (1963) preferă termenul de "conduite perceptive". (în experienţa anterioară a subiectului). O altă distincţie admite existenţa a trei etape: cea a senzaţiei brute (percepţia . pe care ea le parcurge.32 Capitolul VII Percepţia 6. diferenţa. se soldează cu decentrarea. profesorul M. asimilat deci. încă din 1936. simultan prezente. prima referindu-se mai ales la recunoaşterea semnalelor. B. în a doua. 1963. cealaltă la înţelegerea lor. sunt tot atâtea forme de activităţi perceptive care. Zlate descrie următoarele accepţiuni ale conceptului de "percepţie": a) percepţia ca activitate. R. p. în funcţie de felul cum sunt folosite. în prima stimulul fiind legat de un răspuns generic. dar şi cu apariţia unor deformări sau "iluzii secundare". Dumas. c) percepţia ca expresie a personalităţii a) Percepţia ca activitate Cunoaşterea realităţii înconjurătoare nu are loc sub forma senzaţiilor izolate.

despre "alterarea" obiectului. de regulă. 1936. al subiectului şi al relaţiei dintre subiect şi obiect. Aceasta este ceea ce explică diferenţa dintre "constantele" perceptive şi schemele operaţionale de "conservare". ca modalităţi de orientare şi controlare a activităţii. definte ca percepţii deformate. de stabilitatea sa. identificarea. Primele două faze sunt determinate senzorial. Exact peste 30 de ani. nu sunt de natură operaţională ca cele care caracterizează inteligenţa. Prin activismul său. mai raţional este să vorbim nu de variabilitatea obiectului. următoarele trei presupun participarea învăţării şi experienţei. p. 1. atunci când intervin o serie se factori perturbatori la nivelul obiectului. depăşeşte definirea ei empiristă în manualele tradiţionale de psihologie ca fiind o reflectare directă (nemijlocită) a realităţii. percepţia apare ca fiind un mecanism reglator. ci un rezultat al implicării active a subiectului. esenţial al activităţii adaptative. Rolul lor în cunoaştere este imens. 1955). S-a demonstrat şi faptul că iluziile se corectează în cadrul activităţii. constanţa sa în cursul varierii punctelor de vedere din care se fac percepţiile noastre (Ombredane. Acţiunea devine. în parte influenţate de experienţă. rezoluţia. 1966. De aceea. manipularea formelor identificate (Forgus. cea a percepţiei formei. iar Louis Millet (1972).33 unei simple pluralităţi). Constructele perceptive servesc drept cadre de referinţă pentru acţiunile noastre. 15-16). Pieron. apud. nu numai mijloc de realizare a percepţiei. p. o copie a obiectului luat în multitudinea însuşirilor lui. ci elementul ei constitutiv fundamental. Zlate. Considerarea percepţiei ca activitate. ci de invariabilitatea sa. p. Acţiunile perceptive. deoarece prefigurează noţiunile. relevă reguli diverse. considerând că percepţia este "procesul extragerii informaţiilor". Cercetările au demonstrat însă că iluziile percepute apar. dar compoziţia lor. fiecare dintre ele implicând tot atâtea tipuri de acţiuni perceptive distincte. 6-7). La formularea acestei accepţiuni s-a ajuns pornindu-se de la studiul iluziilor perceptive. c) Percepţia ca expresie a personalităţii . ca semnale ce permit anticiparea situaţiilor ce vor veni. Regularităţile proprii activităţii perceptive anunţă deja mecanismele de compoziţie care vor deveni operatorii de îndată ce va apărea reversibilitatea totală. Trecerea de la o fază la alta echivalează cu extragerea progresivă a informaţiei. Bellak (1950) vorbea de "varierea obiectului după dispoziţiile perceptorului". arată Piaget. Forgus (1966). b) Percepţia ca deformare a obiectului L. Piaget. în: Michotte. cea a conştiinţei unui sens (aceasta din urmă corespunzând identificării secundare) (Bourdon. astfel. discriminarea. percepţia nu este un simplu efect al acţiunii stimulului. În realitate. stabilea cinci etape pe care le parcurge percepţia: detecţia.

Legile percepţiei Faptul că percepţiile dispun de o serie de legităţi a fost cel mai bine argumentat şi demonstrat. în locul asociaţiei este pusă structura dinamică polivalentă. experimental. organizate şi ierarhizate creează efecte de percepţie.ci doar o parte a acestora. în acord cu forţa lor senzorială sau cu semnificaţia lor pentru individ. ci un fapt primar. nu toate însuşirile obiectului . un produs al organizării. aşa încât comportamentul său va fi influenţat nu doar de "lumea" în sine. renunţă la menţinerea distincţiei. ci şi de felul cum este ea percepută. 6. între elaborarea senzorială. elementele (senzaţiile). K. Termenul de percepţie desemnează nu doar priza de conştiinţă imediată. Reprezentanţii gestaltismului (W. Forma totală. Gradul de elaborare a unităţii perceptive poate fi pus în evidenţă prin rapiditatea percepţiei sau prin rezistenţa imaginii perceptive fie la modificarea obiectelor. iar organizarea. extensivă. de aceea. Kohler. mai mult sau mai puţin abstracte. procesul care duce la gestalt. ea relevă faptul că nu toate însuşirile obiectului sunt la fel de importante pentru perceperea lui. cele care dispun de cea mai mare concentrare informaţională. consideră percepţia ca fiind o formă. de către gestaltism. relevă această caracteristică. a fost schiţată de J. Percepţia trebuie tratată. concepţie simplistă şi empiristă ce considera percepţiile ca rezultat al asocierii senzaţiilor. primordial în ea este întregul. totodată. Unii psihologi. Nuttin (1955). intelectuală. Psihologia modernă distinge următoarele legi ale percepţiei descrise de profesorul Mielu Zlate astfel: a) Legea integralităţii perceptive Exprimă faptul că percepţia creează conştiinţa unităţii şi integralităţii obiectului. Wertheimer.34 Această accepţiune. ci una globală a omului în contact cu lumea. Se pare că percepţia este preferată pentru un asemenea studiu. fie la eliminarea unor elemente ale acestora. arată Nuttin care preferă să ia în considerare complexitatea reală a contactului cognitiv cu lumea. c) Legea selectivităţii perceptive Este expresia caracterului activ al omului în timpul perceperii. în percepţia unor obiecte. În locul elementelor este în pus întregul. Înregistrarea traseelor vizuale. Koffka). imaginativă şi afectivă a faptelor imediate. întregul (gestaltul) este nu rezultatul sintezei. orientare psihologică care a apărut ca o reacţie împotriva asociaţionismului. Omul trăieşte într-o lume pe care o percepe ca pe o situaţie de viaţă. b) Legea structuralităţii perceptive Arată că însuşirile obiectului numai împreună. În aceste condiţii. după legile formei şi nu după legile asociaţiei.2. d) Legea constanţei perceptive . ea operează nu cu însuşiri izolate ale obiectelor. pe prim plan trece studierea rolului factorilor de personalitate în contactele cognitive ale omului. cu deosebire. independentă. ci. ci cu obiecte unitare. neavând o existenţă reală. al faptului că nu toate obiectele sunt percepute .ci doar unele. M.

Zlate . Spre deosebire de percepţie. a cărui conţinut informaţional îl constituie însuşirile. . chiar şi atunci când există variaţii ale obiectului perceput. Caracterizarea psihologică a reprezentării a) Conţinutul informaţional Multă vreme reprezentarea a fost considerată ca fiind un dat nemijlocit. rapid şi corect obiectele care au o anumită valoare. particularităţilor sistemului verbal ale acestuia prin care se diminuează semnificaţia unor elemente. apărând şi dispărând cu repeziciune. trăsături lor de personalitate ale subiectului. vivacitatea redusă s-ar putea datora numărului de percepţii care a stat la baza formării reprezentării. Zlate cuvântul asigură structurarea elementelor reprezentării. acordată de subiect). conţinutul informaţional al reprezentării este format tot din însuşirile concrete ale obiectelor însă mai importante mai caracteristice pentru obiect. organizează reprezentările în sisteme. le fixează în conştiinţa individului.1. care asigură declanşarea şi formarea reprezentărilor. cu vivacitate şi claritate reduse. dar exterioare. o creaţie pur subiectivă a individului. Mecanismul esenţial. pregăteşte saltul spre esenţial ca apanaj al gândirii (M. mai instabilă. Prin faptul că reprezentarea reuşeşte să descifreze ceea ce este caracteristic pentru un obiect sau chiar pentru o clasă de obiecte. Aceste caracteristici sunt puse de psihologul german pe seama lipsei actuale a obiectului. lipsind din ea multe amănunte. semnificaţiei (mare sau mică. lacunară. Capitolul VIII Reprezentarea 7. palidă. fenomenale. studiind comparativ imaginea perceptivă cu cea apărută în reprezentare. f) Legea semnificaţiei forţei de semnalizare a stimulului Semnalează faptul că se percep mai bine. Chiar dacă ar fi aşa. semnificaţie pentru subiect decât cele indiferente. atunci diferenţierea şi identificarea lui ar fi mult mai îngreunate.35 Constă în menţinerea invarianţei imaginii. 2000). indivizibil al conştiinţei. arată că aceasta din urmă este: mai ştearsă. mai fragmentară. De exemplu. Ebbinghaus. dacă imaginea perceptivă şi-ar schimba valoarea la cea mai mică şi neînsemnată variaţie a însuşirilor obiectului-stimul şi a poziţiei lui în câmpul perceptiv. accidentale ale obiectelor şi fenomenelor. După cum arată profesorul M. b) Forma ideal-subiectivă Conţinutul informaţional se transpune în interioritatea subiectivă a individului sub formă de imagini. este cuvântul. nu se poate să nu luăm în considerare şi alţi factori. fluctuantă.

Oricât de accentuată ar fi schematizarea şi generalizarea. coerenţa şi congruenţa obiectului individual se păstrează în timp ce ideea gravitează spre abstract. ca urmare probabilitatea formării unor reprezentări clare. c) Panoramizarea B. Proprietăţile reprezentărilor a) Figurativitatea Reprezentările redau ceea ce este tipic pentru un obiect. Ele se eliberează de anumite elemente particulare ale obiectelor. F. reprezentarea rămâne cantonată în configuraţiile obiectuale. motricitatea şi mai ales ideomotricitatea.36 contribuie la creşterea caracterului generalizat. Acest lucru nu se poate realiza decât în prezenţa operaţiilor intelectuale şi ale limbajului exterior. Cu cât omul acţionează mai mult cu obiectele. Imaginea obiectelor devine reprezentativă pentru ceea ce acestea au comun în structura lor concretă. cu atât acestea sunt mai pregnant raportate la necesităţile lui. cuvântul) nu acţionează în vid ci în consens cu activitatea individului uman. iar dacă mâna este împiedicată să execute aceste mişcări (prin anestezie locală sau prin antrenarea ei în alte tipuri de mişcări. devenind un fel de portret rezumativ al acestora sau ale unei clase întregi de obiecte. Reprezentarea dă posibilitatea simultaneizării succesivului (prin prescurtări şi comprimări). s-a demonstrat că reprezentarea mintală a unei mişcări este însoţită de micromişcări. caracteristicile cu cea mai mare încărcătură şi saturaţie informaţională. În realizarea ei sunt implicate mecanisme de asociere prin asemănare şi contiguitate. de contrast. cum ar fi. Mecanismele la care ne-am referit (prelucrarea percepţiilor anterioare. se împiedică şi apariţia reprezentărilor. Lomov arată că reprezentarea presupune îmbinarea în imaginea mintală a unor dimensiuni ce nu pot fi percepute decât succesiv. b) Operativitatea Această proprietate este cel mai bine surprinsă de Piaget. ceea ce face ca reprezentarea să fie purtătoarea unui sens. care defineşte reprezentarea ca reconstrucţie operatorie. Acţiunea este cea care fixează şi face posibilă evocarea reprezentărilor.2. efectuarea unor mişcări sacadate). De altfel. 7. intense creşte. de pildă. corecte. dar şi redevelopării într-o cinematică imagistică (a transformării simultaneităţii într-o succesiune coerentă). . selecţia însuşirilor.

37

Denise Jodelet (1988), enumeră şi alte proprietăţi: caracterul integrat; capacitatea de a reuni sensibilul cu ideea, perceptul cu conceptul; caracterul simbolic şi semnificativ (strâns legat de cel figurativ), caracterul constructiv; caracterul autonom şi creativ; caracterul social. 7.3. Clasificarea şi rolul reprezentărilor în cunoaştere Reprezentările pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere.  după analizatorul predominant, reprezentările sunt vizuale, auditive, kinestezice, gustative, vestibulo-vibratoare-viscerale etc.;  după tipul de activitate în care sunt implicate, identificăm reprezentări: artistice, literare, muzicale etc.;  după gradul lor de generalitate, se împart în: reprezentări individuale şi generale;  după procesul psihic în cadrul căruia se realizează sunt reprezentări ale memoriei şi reprezentări ale imaginaţiei, primele evocând fapte pe care le-am cunoscut anterior, celelalte fapte pe care nu le-am perceput;  după prezenţa sau absenţa intenţiei şi a efortului voluntar, se împart în voluntare şi involuntare. În timp, o mare atenţie se acordă reprezentărilor sociale. Introduse în literatura de specialitate de către E. Durkheim, reprezentările sociale (sau colective cum le denumea el) au cunoscut o perioadă de eclipsă pentru ca în 1960 să fie redescoperite de psihologia socială prin Serge Moscovici, care le înţelegea ca produse şi procese de elaborare psihologică şi socială a realului. Ele sunt" o formă de cunoaştere specifică, de cunoaştere de sens comun" sau" o formă de gândire socială". După cum arăta profesorul M. Zlate, reprezentările joacă un rol în foarte important în cunoaştere. Ele constituie punct de plecare, punct de sprijin, material concret pentru majoritatea proceselor psihice. Astfel, ele pot completa noile percepţii, constituie ,,materia primă" pentru gândire şi operaţiile ei, ca şi pentru imaginaţie. Procesele logice, raţionale, fără acest suport intuitiv ar fi goale, seci, rupte de realitatea concretă. Apărute ca urmare a relaţiei dintre subiect şi obiect, dintre organism şi mediu, reprezentările servesc ca instrumente (psihice) de adaptare la realitate.

Capitolul VIII Procesele psihice cognitiv superioare Gândirea

38

8.1 Definirea şi caracterizarea psihologică a gândirii Gândirea poate fi descrisă ca o activitate de mare complexitate, în ea intervenind întreg psihismul, îndeosebi voinţa de a rezolva o problema. Desfăşurându-se larg, în mai multe faze – discursivitate, şi apelând la resursele celorlalte procese psihice (memorie, afectivitate, voinţă), gândirea îndeplineşte în sistemul psihic uman un rol central şi este definitorie pentru om, ca subiect al cunoaşterii logice, raţionale. Centralitatea gândirii constă în faptul că ea antrenează toate celelalte disponibilităţi şi funcţii (pentru a se trece de la particular la general, de la aparenţă la esenţă). Ea are rol coordonator „de stat major” al sistemului care orientează, conduce şi valorifică celelalte procese şi funcţii (percepţiile devin observaţii, comunicarea verbală dobândeşte înţeles, voinţa îşi precizează scopurile, planurile pe baza raţionamentelor). Procesualitatea gândirii constă în faptul că ea trece de la o secvenţă la alta la anume produse: idei, concluzii, sisteme cognitive încheiate. Acestea reintră în circuit şi servesc ca bază sau mijloace pentru noi demersuri ale gândirii. Dacă faptele singulare nu sunt obiect al gândirii ci al proceselor senzoriale, gândirea operează cu invarianţi, cu constante. Se pune problema ce reprezinta invarianţii din multitudinea obiectelor şi fenomenelor care se divid in clase şi categorii. Nu se poate face o delimitare între senzorial şi logic pentru că procesele senzoriale se intelectualizează – integrate verbal-logice, iar unele logice iau forme intuitive de manifestare (conceptele figurale). Insuficienta cunoaştere a structurii gândirii – gândirea nu se reduce la singular, operează cu invarianţii relaţionali şi obiectuali, dar ontologic nu există decât prin individual, particular. Psihologia tradiţională prin profesorul Paul Popescu Neveanu oferă o definire descriptiv-explicativă: gândirea este considerată procesul psihic de reflectare a insuşirilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi fenomenelor, a relaţiilor dintre acestea, în mod mijlocit, generalizat, abstract, cu ajutorul noţiunilor, judecăţilor, raţionamentelor. Aceasta definiţie precizează conţinutul informaţional şi unele caracteristici ale gândirii. Psihologia contemporană oferă o definiţie operaţională: gândirea reprezintă un sistem ordonat de operaţii de prelucrare, interpretare, verificare a informaţiilor, bazat pe abstractizare, generalizare şi subordonat sarcinii alternativei optime din mulţimea sarcinilor posibile (M. Golu). Cele două definiţii sunt complementare şi pe baza lor putem identifica principalele caracteristici psihologice ale gândirii descrise de profesorul M.Zlate :  caracterul informaţional – gândirea prelucrează, interpretează informaţiile, diferenţiază categoriile, relaţiile obiective, le reproduce şi le corelează;  caracterul mijlocit – gândirea nu operează direct asupra realului ci asupra informaţiilor furnizate de senzaţii, percepţii evocate de memorie, e mijlocită de limbaj care ajută la interiorizarea şi exteriorizarea informaţiilor;  caracterul mijlocitor – mijloceşte celelalte procese, conferă înţeles, se mijloceşte pe sine prin produsele sale.

39

8.2. Specificul psihologic al gândirii Termenul de gândire a cunoscut numeroase accepţiuni şi interpretări. La începutul secolului trecut, sfera conceptului era foarte largă. Termenul respectiv era folosit pentru denumirea tuturor proceselor psihice superioare. Gândirea conceptuală a fost considerată mai târziu o forma superioară de inteligenţă. Aceasta presupunea: înlăturarea pentru un anume timp a tendinţei de acţiune şi proiectarea acesteia la nivel mental; implicarea raţionamentului în proiectarea acţiunilor anticipate ca eficiente. Pentru Jean Piaget diferitele forme ale gândirii (preconceptuală, concretă, formală) sunt anumite părţi, stadii ale inteligenţei care începe prin a fi senzaţia motorie şi ajunge să fie reflexivă, formală la adolescenţă. Pierre Oleron propune pentru termenul de gândire pe cel de „activităţi intelectuale”. Acestea se realizează dupa „circuite lungi”, deci nu sunt imediate, ca reflexele. Ele necesită elaborare şi folosire de scheme, de modele simbolice. Principalul mijlocitor al lor este limbajul. Numai unele dintre activităţile intelectuale au caracter de gândire. P.P.Neveanu considera ca gândirea este dimensiunea distinctivă a intelectului, cea mai importantă pentru psihic, aceasta pentru că introduce modificări în informaţie, face trecerea de la neesenţial la esenţial, de la particular la general, de la concret la abstract. Are rol de dispecer, de „stat major” pentru că: antrenează toate celelalte resurse psihice în procesul cunoaşterii şi pentru că orientează, conduce şi valorifică toate celelalte procese psihice. 8.3. Structura şi laturile gândirii Gândirea are două mari componente:  informaţională – reprezintă latura de conţinut (dispune de „unităţi informaţionale” despre obiecte, fenomene, situaţii)  operaţională – funcţională, implică transformări ale informaţiilor în scopul obţinerii unor produse cu ajutorul cărora se depăşeşte situaţia problematică. Latura informaţională este reprezentată de ansamblul noţiunilor şi conceptelor care sunt forme generalizate de reflectare a însuşirilor obiectelor şi fenomenelor. Conceptele prezintă câteva trăsături definitorii:  un concept este un răspuns comun la o clasă de fenomene a căror membri manifestă câteva trăsături comune.  conceptul este un prototip al obiectului (Rosch).  conceptele sunt produse ale raţionamentelor.  conceptele reprezintă condensări ale experienţei trecute.  nu sunt date senzoriale ci sisteme bazate pe răspunsurile noastre la diferite situaţii.

40

ele reunesc datele senzoriale independente şi sunt ajutate de cerinţe şi de simboluri. În opinia profesorului M.Zlate, conceptele sunt „sisteme de răspunsuri” învăţate, cu ajutorul cărora organizăm şi interpretăm datele primite prin percepţii, influenţează comportamentul şi ne permit să aplicăm automat experienţa noastră la situaţiile prezente. L.S.Vâgotski introduce termenul de „piramida noţiunilor” pentru a ilustra organizarea şi ierarhizarea lor. Creierul are tendinţa de unificare, de grupare a stimulilor. Aceasta tendinţă este solicitată de nevoile adaptării, ale vieţii şi este posibilă datorită gândirii. Gruparea se realizează mai întâi între obiectele ce servesc aceluiaşi obiectiv (ex. copilul distinge părinţii săi de alţi oameni străini, etc.). În comparatie cu categoria, conceptul este o realitate mult mai complexă, deşi aceasta poate duce treptat la formarea lui (ex. categoria „articole de încălţăminte” este formată din obiecte diferite: pantofi, cizme, ghete, etc.). Unul din rezultatele importante ale categorisirii îl reprezintă formarea de scheme cognitive. Omul, folosind limba, realizează abstractizări, adică sesizarea unor relaţii esenţiale. Acestea sunt denumite relaţii semantice. Cristalizarea unor relaţii semantice în jurul unui cuvânt duce la apariţia noţiunilor. Noţiunile încorporează două categorii de relaţii semantice:  relaţii de predicaţie – referitoare la caracteristicile conceptului;  relaţii de subordonare – privind raportul noţiunii cu altele mai generale (balena este mamifer, vertebrat). Noţiunea sau conceptul, ca unitate de baza a gândirii, constă dintr-o condensare selectivă sau integrare de informaţii despre însuşirile generale şi esenţiale ale anumitor clase de fenomene, obiecte sau relaţii. Fiind un integrator categorial, noţiunea este întotdeauna generală, dar se situează la diverse niveluri de generalitate (ex. roşu – culoare; ciocârlia – pasăre – fiinţă,etc.). Unele noţiuni sunt mai aproape de concret. Aceasta a permis ca sistemul cognitiv global, la care a ajuns omenirea, să poată fi reprezentat printr-o piramidă a conceptelor, universal valabilă, în care dispoziţia pe verticală a integratorilor este fixă şi absolut exactă, nefiind îngăduit să se inverseze vreo poziţie (ex. a noţiunii de gen cu cea de specie: câine – animal). Conceptul sau noţiunea este trăită subiectiv ca o semnificaţie ce se refera la o clasă de fapte ale existenţei. De aceea conceptul nu se poate rupe de judecăţi şi raţionamente pentru că ori de câte ori încercăm o definiţie a unui concept facem trimiteri la alte concepte cu care se află în raporturi de subordonare, coordonare, supraordonare. Astfel, fiecare concept apare ca un loc de întălnire între diverse dimensiuni conceptuale. Sunt relevate 2 categorii de concepte:  concepte empirice – potenţiale sau cotidiene, specifice copilului şi şcolarului, nu dispar în totalitate la adulţi. La orice om, indiferent de vârsta, o mare parte din cunoştinte au un caracter empiric. M.Zlate arată ca în conceptele empirice persistă trăsături concrete, particulare, însuşiri locale, dependente accidentale, neesenţiale.

altele sunt rigide. O noţiune empirică maturizată poate fi exprimată printr-o definiţie. din fiecare „nod” subiectul trebuie să aleagă una. prin însuşirea limbii şi culturii. operativitate.  modalitati productive de gândire – descoperă un nou principiu de relaţionare a datelor. mai rigide. de relaţionare. ci debutează cu o definiţie logică. prin comunicarea cu alţii.  operativitate – mai flexibile. combinare şi recombinare a schemelor şi noţiunilor în scopul ajungerii la noi cunoştinte formează latura operaţională a gândirii. toate puternic individualizate cognitiv. .  concepte ştiintifice – cuprind însuşirile esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor. acţional şi mai ales afectiv. prezente în orice act de gândire. în conţinutul lor impunându-se semnificaţia obiectivă a acestora. mai articulate. ele corespund principiului autoorganizării gândirii. ceea ce aduce o nouă soluţie. 2.  finalitate – se soldează cu efecte adaptative sau nu. labile. 8. mai dezarticulate.Operaţiile speciale sau instrumentale care se folosesc numai în anumite acte de gândire. constituie scheletul ei (analiza. se particularizează în funcţie de conţinut şi cuprind:  Operaţiile algoritmice în care operaţiile sunt orientate în aceeaşi direcţie iar efectuarea corectă a unei operaţii sprijină corectitudinea operaţiei următoare. deci cu o precisă integrare în sistem. abstractizarea. ele reflectă legităţile realităţii existenţei. Acestea sunt sisteme organizate de informaţii şi operaţii bazate pe ordonare. noţiunea ştiintifică nu se finalizează.41 Ele sunt sărăcăcioase în conţinut. prelucrare.Operaţii fundamentale de bază. Cele două modalităţi de gândire divergentă şi convergentă se completează şi duc la formarea unor structuri cognitive ale gândirii. fragile. mai extinse. Noţiunile se formează în condiţiile dezvoltării psihice prin acumulare de experienţă. Au o desfăşurare arborescentă. generalizarea. Gândirea operează cu 2 categorii de operaţii: 1. În schimb. diferenţiere interioară. sinteza.  grad de formare – sunt deja conştiente sau în formare. Procesul formării piramidei conceptelor presupune cu deosebire.4. Există mai multe modalităţi de rezolvare a problemelor:  modalităţi reproductive – modalităţi stereotipizate. Aceste structuri se caracterizează prin:  completitudine – pot fi mai sărace.  Operaţiile euristice care corespund principiului „economiei gândirii euristice”. permit elaborarea definiţiilor. comparaţia). constituirea progresivă a operaţiilor de abstractizare şi generalizare. Operaţiile gândirii Ansamblul operaţiilor şi procedeelor mentale de transformare a informaţiilor.

omul desprinde semnificaţiile obiectelor.  omitere a unor trăsături. surprinderea unor corelaţii. etc. descoperirea unei cauze. este necesar sa intervină o selecţie. prin raportarea noilor informaţii la fondul de cunoştinte asimilate şi sistematizate. constând în unificarea mintală. In orice proces de gândire ambele operaţii acţionează concomitent. Pentru ca înţelegerea să se realizeze adecvat. fenomenelor. recompunere de relaţii. dintr-un întreg a însuşirilor sau părţilor sale. Abstractizarea este operaţia mintală prin care desprindem o anumită însuşire a unui obiect sau fenomen fără să ţinem seama. într-un întreg a unor părti sau însuşiri. Sinteza este operaţia inversă analizei. Celelalte însuşiri care nu ne interesează le ignorăm. discursiv. fie în activarea vechilor cunostinţe. Activităţile gândirii  Înţelegerea Datorita gândirii. acţiunilor cu care se întâlneşte. modul de înţelegere corespunde unei specializări a gândirii. reţinere de însuşiri. mintal facem abstracţie de alte însuşiri (mărimea unghiurilor.5. scheme. ducând nu la un obiect singular ci la un obiect intelectual. 8. fie din punctul de vedere al trierii noilor informaţii. a unei interdependenţe. Înţelegerea spontană este rezultatul unei relative automatizări a explorărilor cognitive şi presupune o prescurtare a operaţiilor de decodificare. Sarcinile înţelegerii pot avea diferite obiective: o simplă identificare. prima îndeplinind rolul de cod faţă de cea de a doua. dimensiunea laturilor. De exemplu. etc. în rezolvarea unei probleme de geometrie. Demersurile înţelegerii au un caracter specific. în momentul respectiv de celelalte însuşiri. Analiza presupune „desfacere”.). descompunere iar sinteza reconstituire. Esenţial pentru înţelegere este modul în care se conjugă informaţia stocată cu informaţia nouă. dacă avem de demonstrat ceva în legatură cu un triunghi dreptunghic. În cazul abstractizării întâlnim două cazuri:  reliefare. . abstractizăm doar prezenţa unghiului drept şi dimensiunile triunghiului.42 Operaţiile fundamentale Analiza constă în separarea mintală. care are sau nu un corespondent în realitate. În funcţie de gradul de dificultate (distanţa între cunoştintele vechi şi datele noi) înţelegerea se realizează spontan sau printr-un proces de durată desfăşurat multifazic.

problemele dispun de o schemă „vectorială”. se completează. În studiul fiecărei discipline intervine înţelegerea discursivă. Problema reprezintă un sistem de întrebări asupra unei necunoscute. se confruntă cu obstacole pe care se străduieşte să le depăşească prin mijloace cognitive. Intervin obstacole cognitive „nu înţeleg bine. Problema este. Problema apare când intervine ceva nou. eşalonată pe ani şcolari. la reorganizări. ca o barieră. iar asumarea sarcinii de a depăşi obstacolul ca şi demersurile cognitive şi tehnice în acest scop conturează domeniul rezolvării problemelor. deci. problemele au o funcţie constituantă ele pot genera noi structuri. atunci când acesta e integrat în structurile operatorii vechi. o dificultate teoretică sau practică. atunci când subiectul constată că procedeele obişnuit uzuale nu sunt suficiente pentru a acoperi lacuna din gândire. Un stimul se poate asocia cu diverse răspunsuri. subiectul întâmpină unele dificultăţi. apare situatia problematică. pentru că dificultatea se prezintă ca o lacună a cunoaşterii. sunt rezolvate prin strategii. propune o tipologie cu următoarele 5 categorii de probleme:  productiv-necreative – necesită doar o gândire reproductivă. ca un „obstacol” cognitiv. Restructurarea implică o operaţie de „recentrare”. După gradul de structurare există următoarele categorii de probleme:  probleme bine definite. Psihologia genetică (Piaget) consideră că rezolvarea de probleme se face prin „umplerea golurilor”. procesul înţelegerii dobândeşte structura unei rezolvări de probleme.Miclea propun următorul model: problemele au un caracter psihogenetic. Gândind asupra situaţiilor. măsura specificării scopului. care se extind. apare posibilitatea rezolvării.Radu şi M. nu-mi este clar”. Înainte de problemă.  Rezolvarea de probleme A rezolvă o problemă înseamnă a recurge la transformări. Structurile cognitiv-operatorii sunt un rezultat al dezvoltării genetice. deci a stării finale. Problema este un obstacol cognitiv în relaţiile dintre subiect şi lumea sa.  demonstrativ-explicative sau inovativ-creative – în care starea finală e bine specificată. V. cel mai uşor cu cel din vârful piramidei. care se rezolvă prin strategiile algoritmice şi  probleme slab definite care implică strategii euristice. In acest caz apar de regulă dificultăţi prin decodificarea înţelesului unor segmente de conţinut sau în corelarea acestora. are în vedere decodificarea dimensiunilor esenţiale ale fenomenului şi apoi la decodificarea integrală. necesită eforturi conştiente. restructurări. în final producându-se o restructurare mintală. găsirea cauzalităţii.Reitman având în vedere următoarele criterii: măsura specificării datelor iniţiale din situaţia problematică. se cere demonstrarea. I. Acesta este un proces de rezolvare a problemelor şi constituie domeniul performant de lucru al gândirii. dovedirea. necesarul de operaţii de transformare. . Astfel. Behavioriştii explică rezolvarea de probleme în termenii stimul-răspuns.43 Înţelegerea discursivă se realizează treptat.

definirea variantelor posibile de combinare a datelor. inventiv-creative – tipice pentru creaţia tehnică actuală. asemănătoare cu cele euristic-creative. în cercetările oncologice sau în cele privind flagelul SIDA. Caracterizarea psihologică şi dinamica memoriei . au grad mare de ambiguitate. presupune înţelegerea conflictului. Capitolul IX Memoria 9. Aşa se lucrează în cosmonautică.Zörgo propune 3 categorii de strategii de rezolvare a problemelor:  anticipativ-exploratorii  anticipativ-rezolutive  executive Problemele foarte complexe se fragmentează în subprobleme. solicită capacităţi cognitive înalte.44    euristic-creative – în care atât începutul cât şi sfârşitul sunt slab delimitate. Este o etapă analitică.  formularea ipotezei – atât asupra soluţiei cât şi a procedelor de rezolvare. de felul cum este pusă problema depinde în mare măsura rezolvarea ei. Fazele procesului rezolutiv:  punerea problemei – implică o reformulare a ei prin care se anticipează legăturile posibile între cunoscut şi necunoscut. în fizică.1. Dacă sunt mai multe variante rezolutive ipotetice.  etapa executivă – a soluţionării efective a problemei. dar cu starea iniţială mai bine specificată. în modele de soluţii care reprezintă variante furnizate de gândirea divergentă. B. şi tehnica nucleară. se testează pentru alegerea celei optime iar modelul rezolutiv se lucrează sintetic. de optimizare – cu starea iniţială bine definită dar cu cea finală necunoscută.

ca. intersecţii. Astfel. În funcţionarea sa. obiecte etc. impusă de sarcinile şi solicitările externe. Engramarea (encodarea) reprezintă în sine un ansamblu de operaţii de ordin logicinformaţional. a. clădiri. şi . de pildă: volumul materialului reţinut după fiecare prezentare şi percepere secvenţială. Datele observaţiei şi experimentale ne arată că funcţionalitatea şi eficienţa acestei forme sunt influenţate pozitiv de următorii factori:  gradul de noutate al materialului. afectiv-motivaţionale şi schemelor motorii sunt înscrise din segmentul temporal al prezentului în cel al trecutului. Adeseori. situaţii.  intensitatea trăirilor emoţionale acompaniatoare.  locul elementelor materialului . Pe lângă aceşti factori obiectivi şi controlabili. ceea ce face ca atunci când ele reapar ca amintiri.stimul în structura activităţii subiectului (mijloc sau scop). într-o manieră selectivă. completitudinea. exactitatea întipăririi..în virtutea unui scop special de reţinere . întâmplări şi în cursul desfăşurării diferitelor activităţi. unde se păstrează un interval mai mare sau mai scurt de timp. Latura procesuală a memoriei se relevă în succesiunea şi intercondiţionarea a trei faze principale: a) engramarea sau encodarea (memorarea în accepţiunea tradiţională). memorarea neintentionată este condiţionată şi de caracteristicile mecanismelor memoriei în sine. extrag din fluxul actual al informaţiilor şi evenimentelor elemente şi secvenţe pe care le introduc în "repertoriul" anterior. în urma cărora. c) reactualizarea. care se elaborează treptat în cursul evoluţiei istorice şi ontogenetice. să nu putem spune exact cum şi de unde le-am recepţionat. gândire. parcurgând un anumit drum printr-un oraş. ci se organizează şi funcţionează ca sistem dinamic. volumul total al materialului engramat la finele unui anumit interval de timp. în procesul perceperii diferitelor obiecte. Acestea prezintă un . după un anumit timp. ne reamintim locuri. pe baza aceloraşi indicatori. b) păstrarea sau conservarea.45 Memoria nu fiinţează în forma unei structuri statice. dintr-un context (fond). monumente etc.memorare intenţionată. că o importantă parte din tezaurul informaţional de care dispune o persoană adultă s-a obţinut şi fixat prin intermediul memorării neintenţionate. imaginaţie).memorare neintenţionată sau involuntară. rapiditatea întipăririi. biofizic şi biochimic.  pregnanţa şi intensitatea diferitelor elemente. Mecanismele memorative interne funcţionează ca nişte captatori autonomi. asemenea elemente şi secvenţe se fixează fără reperele şi delimitările spaţiotemporale corespunzătoare. Se dovedeşte. Memorarea neintenţionată se realizează în mod cotidian. informaţiile se îmbină şi se corelează în permanenţă. voluntară. Ambele forme se evaluează. conţinuturile proceselor cognitive (percepţie. în principiu. pe măsura îmbogăţirii repertoriului experienţei. Această fază se poate desfăşura în două forme: fără existenţa unui scop special de reţinere . deşi nu ne-am propus la început un asemenea scop. astfel.

În psihologia clasică. Memorarea intenţionată (voluntară) se desfăşoară sub acţiunea reglatoare directă a scopului sau sarcinii de a reţine materialul ce urmează a fi prezentat. se impune prezentarea lui repetată. în timp. După numărul repetiţiilor necesare pentru reţinerea unui material se determină cea de a doua dimensiune importantă a memorării. de momentul iniţial). iar nu ca activitate paralelă şi secundară. utilizarea ei se supune unor exigenţe diferite: în faza de memorare. fără nici o modificare. studiul memorării voluntare s-a realizat cu ajutorul a două tipuri de material: material fără sens (ex. voinţa sunt subordonate şi instrumentează memorarea. în faza păstrării sau a conservării. se recomandă repetiţiile concentrate. sunt indicate repetiţiile eşalonate. în ordinea dată. ca în cazul memorării neintenţionate. într-o situaţie. Astfel. silabe sau cuvinte. Memorarea voluntară este subordonată şi unor cerinţe de exactitate şi fidelitate. în componenţa dată. gândirea (analiza logica. Pentru reţinerea integrală a unui material. Ebbinghaus. în asemenea circumstanţe. ale cărei elemente nu pot fi reunite sub o denumire unică) şi material cu sens (verbal. procesul de engramare-fixare se desfăşoară ca activitate psihică dominantă.percepţia. In cazul memorării intenţionate. după nivelul pragurilor de impresionabilitate şi al capacităţii de admisie-engramare. In plan experimental. Memorarea involuntară ţine cu precădere de însuşirile native ale mecanismelor cerebrale şi prin intermediul ei se poate pune în evidenţă şi capacitatea bazală de engramarestocare a creierului. imagistic). de atâtea ori este necesar. Pe această direcţie. De aceea. de către experimentator sau instructor. evaluarea. cum se mobilizează expres pentru a percepe şi conştientiza cât mai clar fiecare "element" al materialului în vederea fixării cât mai exacte. şi anume. cum este. de asemenea. pentru a fi .46 registru valoric relativ întins. ci şi pe cea a păstrării sau a conservării. subiectul simte efortul mental. Toate procesele psihice specifice . care variază în funcţie de scopul stabilit şi de natura materialului. de pildă. pentru a scurta timpul de fixare a materialului-test. Scopul de a memora poate fi impus de subiectul însuşi sau formulat din afară. Ea. numeric. Este şi firesc ca. In acest caz. rapide şi complete. cu frecvenţă monotondescrescătoare (mai dese în perioada imediată după memorare şi mai rare pe măsura îndepărtării. poate lua valori diferite de la un individ la altul şi în funcţie de natura şi lungimea materialului folosit. se considera că în forma sa pură capacitatea mnezică poate fi testată numai cu un material fără sens. simboluri convenţionale. Repetiţia este o variabilă esenţială care condiţionează nu numai faza engramării (memorării). randamentul memorării să fie superior celui înregistrat de o memorare involuntară. înţelegere). materialul trebuie reţinut integral. promptitudinea sau rapiditatea. care a stabilit câteva importante particularităţi ale dinamicii memoriei şi ale funcţionării sale interne. până când subiectul reuşeşte să reproducă întregul material-test. figuri complexe. au mers cercetările lui H. figura Rey.

astfel că reproducerea părţii memorate actualmente să se asocieze cu reproducerea părţilor memorate anterior. Structurarea trebuie realizată în serii scurte. materialul se cere a fi memorat selectiv. în forma lui de organizare internă. Esenţa acestuia rezidă în aceea că. pe termen mediu sau pe termen lung. b. formă de prezentare. în alte situaţii. Tocmai în contextul dat. cu propriile cuvinte. al formulelor). Prezenţa efectului listei trebuie să conducă la concluzia că. profunzimea sau intensitatea engramărilor. a informaţiei şi experienţelor stocate anterior. în prezentarea serială a informaţiei (materialului). Cu alte cuvinte. Memorarea voluntară se include ca verigă esenţială în structura activităţii de învăţare. În principiu. Principalul indicator al ei este trăinicia. apare aşa-numitul efect al listei. Ca urmare. complexitate) şi de frecvenţa actualizării şi utilizării ulterioare. Ca urmare. durata menţinerii lor la nivelul pragului de reactualizare. Păstrarea sau conservarea include acele operaţii şi transformări care au ca rezultat menţinerea în tezaurul memorativ. În cazul repetării. reproducerea lui putându-se realiza într-o manieră mai liberă. precizia şi fidelitatea trebuie determinate prin raportare la contextul şi instrucţiunile după care s-a realizat memorarea. unde funcţionalitatea ei va fi subordonată şi integrată motivelor şi scopurilor acestei activităţi. a materialului în întregul lui. condiţia principală a unei păstrări trainice a unui material o dată învăţat este repetarea lui periodică sau utilizarea în cadrul activităţii ulterioare. mai îndepărtată. este recomandabil ca repetiţiile să introducă anumite variaţii în ordinea materialului. creându-se astfel o bază neurofiziologică mai largă de integrare.în perioade de fixare şi imediat după aceea. cel mai bine se reţin începutul şi sfârşitul (dar mai puţin) şi cel mai slab sau aproape deloc . se impune a fi împărţit în mai multe segmente omogene. .47 reprodus întocmai. de caracteristicile materialului memorat (grad de structurare şi organizare logică. trebuie evitată structurarea materialului în serii lungi. semnificaţie. în forma în care a fost prezentat (este cazul numerelor de telefon. care se produce de la segmentele iniţiale către cele următoare şi de la cele terminale către cele anterioare. se dovedeşte că cel mai eficient este procedeul combinării repetiţiilor concentrate . Valoarea acestui indicator variază semnificativ în funcţie de particularităţile psihoindividuale ale subiecţilor. Pentru a-şi spori eficienţa de consolidare. grad de familiaritate sau de noutate. ea se va elabora şi structura din punct de vedere operaţional. b) memorarea succesivă pe părţi. pentru o organizare optimă a procesului de învăţare. c) parcurgerea din nou a întregului material. care include două componente: pe de o parte. un timp cât mai îndelungat. al denumirilor. Pe traiectoria procesului de memorare voluntară. apare o stare de inhibiţie accentuată ce se concentrează în zona segmentului de mijloc. pentru a putea fi uşor şi bine reţinut.mijlocul seriei. Memorarea lui se va putea desfăşura prin îmbinarea procedeului analitic cu cel sintetic (global): a) parcurgerea o dată . un material foarte lung. Explicaţia constă în inducţia negativă anterogradă şi retrogradă. iar pe de alta. în perioada ulterioară.de două ori. Foarte important pentru trăinicia păstrării este modul în care se formulează scopul memorării (fixării): pe termen scurt (imediat). în elementele şi părţile sale esenţiale. şi eşalonate.

48 Aceasta. dimpotrivă. ci şi în îmbogăţirea lui. Cele dintâi conduc la o mai bună consolidare şi conservare a conţinutului asupra căruia se efectuează. nici prin introspecţie nu se poate realiza o monitorizare conştientă a ceea ce se întâmplă în interiorul acestei faze. Fidelitatea exprimă raportul de corespondenţă structurală între materialul memorat iniţial şi cel care se păstrează la momentul dat (o păstrare se consideră fidelă dacă transformările care se produc în timp asupra materialului stocat nu-i anulează identitatea sau conţinutul său esenţial). fidelitatea şi exactitatea. Fenomenul reminiscenţei se manifestă cel mai frecvent şi cu amplitudine maximă în raport cu acele . Trăinicia implică şi alţi indicatori de ordin calitativ ai păstrării: completitudinea. pot fi împărţite în pozitive sau antientropice şi negative sau entropice. ci numai indirect. dacă se aplică întregului material. cele din urmă. ea este maximă când valoarea raportului este 1 şi scade proporţional cu reducerea acesteia. Absenţa oricărei încărcături afectogene sau motivaţionale duce întotdeauna la o fixare superficială şi de scurtă durată. Prin specificul său de fază latentă. Există o dependenţă direct proporţională între ecoul sau rezonanţa materialului în sfera noastră afectiv-motivaţională şi gradul de trăinicie al păstrării lui în memorie. informaţiile şi experienţele cu rezonanţă afectivmotivaţională pozitivă se fixează mai trainic decât cele cu rezonanţă negativă. prin intermediul reactualizării. fireşte. Completitudinea este dată de raportul dintre ceea ce se păstrează la momentul dat şi ceea ce sa memorat anterior. putând tinde spre zero. păstrarea se realizează la nivel subconştient. exactitatea este dată de corespondenţa izomorfică dintre elementele stocate anterior şi cele păstrate în decursul timpului. Dimpotrivă. Un rol esenţial în determinarea trăiniciei păstrării a ceea ce am memorat anterior îl au factorii emoţional-afectivi şi motivaţionali. reorganizări şi reintegrări. In fine. Datele pe care ni le oferă o asemenea metodă ne arată că păstrarea nu este nici pe departe o componentă pasivă a sistemului mnezic. o diferenţiere şi ierarhizare a lor în procesul învăţării se impun ca absolut necesare. Imaginea şi descrierea ei se obţin pe baza comparării "intrărilor" (ce a fost stocat) cu "ieşirile" (ce s-a reactualizat). ca urmare a punerii în relaţii logice şi instrumentale cu alte conţinuturi informaţionale tezaurizate. depinde de valoarea instrumental-adaptativă a informaţiei şi experienţelor care fac obiectul învăţării într-o situaţie sau alta. Nici prin observaţie externă. întrucât nu toate informaţiile şi experienţele au o valoare adaptativ-instrumentală egală în timp. ea implică producerea unor permanente transformări. În virtutea acţiunii mecanismelor de apărare a Eului. Exactitatea implică fidelitatea. exactitatea presupune păstrarea lui absolut în forma iniţială în care a fost memorat. omiţând unele elemente nesemnificative sau modificând altele. aşa cum pare la prima vedere. determină o slăbire şi o dezintegrare din repertoriul funcţional a conţinutului pe care-l ating. dar fidelitatea nu implică în mod necesar exactitatea: pot să păstrez un material cu un grad scăzut de exactitate. Este evident că. care. Ea constă nu numai în păstrarea nealterată a materialului stocat anterior. noi neavând control direct asupra conţinutului său. în raport cu un segment sau altul al tezaurului memorativ. Ca un efect secundar al transformărilor antientropice avem reminiscenţa.

şi viceversa. inclusiv cele ce au coborât sub limita activării. în forma viselor. Aceasta se interpretează ca modalitate specifică de autoreglare a sistemului mnezic.de învăţare.memorarea şi păstrarea şi principalul criteriu obiectiv de evaluare a lor. de creaţie etc. informaţia respectivă apare instantaneu. Reactualizarea constă în aducerea în câmpul conştiinţei a unor elemente din fondul experienţei anterioare.ieşirea". De asemenea. se situează straturile cu praguri de reactualizare scăzute. . şi se instalează frumos în centrul conştiinţei. trecând în zona uitării. Ea este oglinda celorlalte două faze . Elementele care-i formează conţinutul se aleg şi se activează după anumite criterii de compatibilitate atât cu operaţiile actuale ale activităţii. Fiecăruia ni se întâmplă să nu ne amintim pe loc o anumită informaţie. de exemplu. cât de dificil ne este să ne opunem şi să stăvilim invadarea scenei interne a conştiinţei de amintiri. obligându-ne s-o luăm în seamă. o reprezintă reactualizarea amânată sau retroactivă. cu toate că facem un efort mental serios în acest sens. într-un alt context şi pe fondul unei alte preocupări. ca din senin. Reactualizarea spontană se poate produce atât în stare de somn. a unor imagini şi idei. Când ies din sala de examen. Atât realizarea fixării materialului dat.în a cărei realizare este implicată experienţa anterioară. cât şi în stare de veghe (relaxată). denumirea unei localităţi. După mecanismul declanşator. După un timp oarecare. care evidenţiază o dată în plus complexitatea funcţională a memoriei. cunoştinţele se reactualizează şi răspunsurile la întrebările de examen le devin accesibile sau chiar le par foarte simple. de exemplu. cât şi cu scopul final ce trebuie atins. Ea se desfăşoară. imagini şi idei care ţâşnesc din rezervorul memoriei. Reactualizarea deliberată este declanşată şi controlată voluntar. care-şi activează în mod automat . fie în cadrul unei activităţi specifice . O formă aparte a reactualizării spontane.. reactualizarea este de două feluri: spontană sau involuntară şi deliberată sau voluntară. în partea superioară. Cu cât un conţinut informţional sau o experienţă de viaţă sunt mai trainic consolidate şi păstrate. Persoanele emotive sunt stăpânite de o puternică tensiune care le blochează serios procesul de reactualizare a cunoştinţelor. cu atât pragul lor de reactualizare este mai scăzut. tezaurul memorativ are o organizare stratificată: în partea inferioară (în profunzime) se dispun straturile cu praguri de reactualizare mari. în concordanţă cu un anumit scop şi într-o anumită ordine. Şi mai spectaculos se prezintă lucrurile într-o situaţie de examen. Aşa se face că ele . el apare mai frecvent în contextul memoriei logice decât în cel al memoriei mecanice. Se ştie. în forma unor avalanşe de amintiri. numele unei persoane pe care o întâlnim ocazional. cel mai mic prag tinzând către valoarea zero. c. a unui obiect etc. cât şi modul în care s-a păstrat de-a lungul unui interval de timp se pot aprecia numai solicitând subiectul să şi-l amintească. Din acest punct de vedere. spontan. fie în cadrul unei sarcini speciale de testare a memoriei.. nereuşind să închege un răspuns cât de cât satisfăcător. aşadar. pentru a-şi perfecţiona şi consolida organizarea internă (tezaurul elaborat anterior). de muncă.49 genuri de material care se fixează pe un fond aperceptiv mai bogat şi mai compatibil din punct de vedere modal şi structural.

aşadar. grade diferite de completitudine:  completitudine de identitate. Subiectul singur nu poate să le relateze. Promptitudinea reflectă mobilitatea funcţională a mecanismului de reproducere şi se măsoară în intervalele de timp dintre momentul emiterii semnalului de apel şi cel al apariţiei în conştiinţă a informaţiei solicitate. când materialul iniţial este reprodus într-o formă transformată de o manieră personală (originală). nu reuşim să relatăm despre locuri pe care le-am vizitat cândva. dar le recunoaştem dacă ni se prezintă imagini ale lor. Recunoaşterea se realizează în legătură cu acele conţinuturi şi experienţe al căror prag este prea ridicat pentru a se putea desprinde şi manifesta independent prin ele însele. Reproducerea este o formă calitativ superioară a reactualizării. şi în cazul unor neconcordanţe sunt respinse şi se procedează la găsirea şi reactualizarea altora.  completitudine în hipo. ea este determinată fireşte.  completitudine în hiper. Dar. Trăinicia păstrării achiziţii lor anterioare este suficient de puternică pentru a se menţine la un prag de funcţionalitate scăzut. când materialul este reprodus întocmai în forma în care a fost memorat. nu ne amintim numelepersoanelor de la o întrunire la care am participat dar le recunoaştem în fotografie etc. pe de altă parte. Reproducerea se evaluează pe baza indicatorilor de promptitudine. comportamentul în situaţii . dar o recunoaştem dacă ni se prezintă nişte elemente ajutătoare. şi în această ipostază ea continuă să-şi păstreze o valoare adaptativă. simţind nevoia unui sprijin sau suport extern. compatibile cu cele de bază. Nu putem relata conţinutul unei întâmplări petrecute mai de mult. fidelitate şi exactitate. După funcţionalitatea elementelor solicitate. O parte importantă din fondul experienţei anterioare funcţionează la nivel de recunoaştere.recunoscute" desfăşurându-se la un nivel de eficienţă mai înalt decât în situaţii absolut noi. Reproducerea poate avea. când la materialul original se adaugă elemente suplimentare. . Trebuie menţionat că deşi valorile acestora sunt condiţionate de caracteristicile păstrării.. Pe de o parte. însă depinde de raporturile de inducţie negativă ce se creează între secvenţele actuale şi cele imediat următoare ale fluxului reproducerii. ele depind şi de dinamica internă a reproducerii propriu-zise.50 sunt supuse verificării/evaluării. când materialul original se reproduce cu omiterea unor elemente nesemnificative. chiar dacă informaţia solicitată se află depozitată pe aceeaşi poziţie de consolidare şi funcţionalitate. constând în derularea conştientă a conţinuturilor informaţionale şi actelor motorii achiziţionate anterior. La subiecţii lenţi sau inerţi. reactualizarea se realizează în două forme: recunoaşterea şi reproducerea. devenind astfel accesibile apelului sau semnalului de reactualizare. valoarea acestor intervale este semnificativ mai mare decât la subiecţii rapizi. completitudine. Completitudinea este un parametru cu o condiţionare şi mai complexă. de completitudinea păstrării.  completitudine structurală. fără a se altera structura lui logică.

Mai mult decât atât: două sau mai multe persoane puse să relateze despre acelaşi eveniment sau despre aceeaşi întâmplare la care au asistat vor da răspunsuri nu numai diferite sub aspectul completitudinii. adecvată va fi completitudinea de identitate şi mai puţin adecvate toate celelalte. analiza dinamicii ei pe diverse compartimente ale experienţei stocate anterior ne permite să formulăm ipoteze şi concluzii cu privire nu numai la memorie. despre conţinutul discuţiei dintre două sau mai multe persoane la care am asistat. decât de o duplicare a ceea ce s-a engramat anterior. Aplicarea primului criteriu permite identificarea a două forme ale memoriei: . De pildă. Stern. Dacă intrăm mai adânc în analiza fenomenelor mnezice. s-a făcut constatarea că funcţia mnezică are o organizare eterogenă.51 Un grad de completitudine poate fi considerat adecvat sau inadecvat în funcţie de situaţie. Mayer şi W. în cazul depunerii unei mărturii într-o instanţă judiciară sau al actorului care-şi interpretează rolul pe scenă. 9. De aceea. în formularea răspunsului la un examen devine mai adecvată completitudinea structurală. Efectul operaţiilor de reconstrucţie devine şi mai pregnant în reproducerea materialului memorat neintenţionat (involuntar). Ebbinghaus. începând cu studiile lui H.. dar posibil şi contradictorii. reproducerea nu este o simplă revenire în actualitate a conţinutului păstrării. În cadrul ei se realizează o complexă şi contradictorie interacţiune între operaţiile de reactualizare şi cele de elaborare-construcţie organizare aparţinând inteligenţei. care-şi păstrează valabilitatea şi astăzi. care se întemeiază pe o înţelegere în profunzime a materialului asimilat şi pe integrarea lui în schemele mentale proprii ale subiectului. despre diferite întâmplări la care am fost martori. au fost introduse patru criterii. d) factorul timp. M. a. Pentru delimitarea lor.materialul original" şi vom adăuga de la noi altele care nu au figurat în nici un fel. ci este o componentă cu mecanisme şi legi proprii de funcţionare. Aşadar. sub aspectul veridicităţii. ajungem la concluzia că în cazul reproducerii este vorba mai mult de reconstrucţie. vom omite elemente care efectiv au figurat în . Formele memoriei În psihologia clasică. punând în evidenţă o diversitate de modalităţi şi forme de manifestare. dimpotrivă. ci şi la activitatea mentală în ansamblu. b) prezenţa sau absenţa desprinderii şi înţelegerii legăturilor specifice între elementele şi secvenţele materialului. şi anume: a) prezenţa sau absenţa intenţiei şi a controlului voluntar. vom putea oferi doar date parţial exacte şi doar aparent complete. c)aferentaţia dominantă.2. Puşi să relatăm despre obiecte aflate anterior în câmpul nostru vizual. imaginaţiei şi gândirii.

ci prin intermediul activităţii pe care subiectul o desfăşoară cu ele (Zincenko.culoare. memoria involuntară nu poate fi studiată experimental în mod nemijlocit.se realizează fără existenţa unui scop mnezic precis şi fără controlul voinţei conştient focalizat. în funcţie de implicarea subiectului în situaţia mnezică: contemplare pasivă sau acţiune directă cu şi asupra elementelor situaţiei.  . se constată că putem să reproducem nu numai formula sau defniţia pe care ne-am străduit să le reţinem. la o verificare. Rozanova. ştim din experienţă că învăţarea unei formule sau a unei definiţii se însoţeşte de exerciţii. Memoria involuntară acoperă un vast teritoriu al existenţei noastre cotidiene şi ne înzestrează zilnic. Acest din urmă nivel poate fi. câmpul conştiinţei ne este invadat de "amintiri". la un moment dat. a demonstrat că activismul subiectului este cel mai important factor al memoriei involuntare. Smimov (1966). prin instruirea directă a subiectului. Totuşi. Deşi obiectele date în situaţie nu sunt cu totul indiferente pentru memorie. încât îi permite să se realizeze chiar în paralel cu memoria voluntară. În cercetările sale. fără să depunem vreun efort de concentrare a atenţiei. impresii şi experienţe ce pot fi mai târziu de un real folos. Ne dăm seama că în repertoriul experienţei anterioare apar "elemente" pe care nu ne puseserăm în gând să le memorăm şi să le păstrăm sau că.52 memoria involuntară (neintenţionată) şi  memoria voluntară (intenţionată). în toate cele trei faze -engramare. dar el poate fi ilustrat prin exemple din experienţa comună. ca însuşire principală ce face obiectul memorării voluntare. memoria involuntară este aceea care. poziţie spaţială etc. Desfăşurându-se spontan. Astfel. pe care le-am analizat mai sus. elemente din exerciţiile pe care le-am făcut. dar şi multe date. ele nu dobândesc o semnificaţie şi un loc în materialul memorat prin ele însele. Forţa ei de manifestare este atât de mare. 1953). care susţine memoria involuntară. A. ea operând exact asupra acelor elemente pe care aceasta din urmă le are sau le omite. la sfârşit. În mod asemănător în reţinerea identităţii unor obiecte. re1uând ideile lui Claparede (1915). la rândul său. Ea se cercetează în mod indirect. pe lângă formă. cu informaţii. Aşadar. care nu constituie obiect special de memorare. Posibilitatea realizării în paralel a memoriei involuntare şi a celei voluntare ne sugerează ipoteza că funcţionarea sistemului mnezic este structurată la două niveluri de activare:  un nivel de activare specifică focalizată. Caracteristica involuntar-voluntar se extinde asupra tuturor celor trei faze ale procesului memoriei. mai ridicat sau mai scăzut. reactualizare . 1940. neintenţionat se reţin şi însuşiri secundare . Katona. care susţine memoria voluntară şi  un nivel activare nespecifică (difuză şi fluctuantă). 1939. Acest fapt a fost demonstrat prin cercetări experimentale speciale. mărime. păstrare. folosindu-se sarcini formulate după modelul exemplelor prezentate mai sus.

. ea fiind strâns conectată şi integrată motivelor şi scopurilor activităţilor specifice..1. alţii (îndeosebi autorii de orientare behavioristă şi. Definirea şi caracterizarea psihologică a imaginaţiei Locul imaginaţiei în taxonomia generală a proceselor psihice a fost mult timp obiect de dispută şi de controversă. iar în altele este pur şi simplu omisă. Ca urmare. Caracteristica ei principală rezidă în prezenţa şi formularea expresă a sarcinii şi scopului de fixare (memorare) şi păstrare. P. G. Sarcina pe baza căreia se montează şi funcţionează mecanismele memoriei voluntare poate fi formulată din afară. cei de orientare cognitivistă) contestă delimitarea ei ca proces distinct. Th. şi în tratatele sau compendiile de psihologie generală. reprezentări şi gândire. Th. începând cu activitatea de joc şi terminând cu activitatea de creaţie. Structura conţinutului informaţional şi repertoriul operaţional-instrumental al oricărei profesii sunt rodul memoriei voluntare. Lipps. mai apropiat sau mai îndepărtat în timp. Capitolul X Imaginaţia 10. în altele este fragmentată şi distribuită în capitolele despre memorie. In timp ce unii psihologi (ex. Dumas. sau de către subiectul însuşi. şi ea vizează grade diferite ale completitudinii şi exactităţii. poziţia imaginaţiei fluctuează: în unele i se consacră un spaţiu de sine stătător. mai recent.53 Memoria voluntară este forma esenţială de organizare şi manifestare a capacităţii mnezice a omului. Ribot. în vederea uzului ulterior. Popescu-Neveanu) recunosc şi subliniază individualitatea specifică şi ireductibilitatea ei la alte entităţi psihice.

se asigură calea de acces a continutului inconştientului în structura şi dinamica imaginaţiei. Acest aspect a fost exploatat de psihanalişti. Jung. Observăm. ce constă în utilizarea reprezentărilor despre realitate. Pe baza celor prezentate mai sus.Golu desprinde atributele-cheie pentru identificarea şi definirea imaginaţiei. 4) caracterul convenţional. ce constituie material al gândirii (gândirea în imagini). figurativ şi simbolic. permiţând desfăşurarea neîngrădită a activităţii mentale asupra . diferită de a celorlalţi (imaginaţie practică). b) în domeniul comunicării verbale. M. în care se integrează şi se activează fluxurile informaţionale de natură afectivă şi motivaţională primară. J. însă. Acestea sunt: 1) generarea de imagini noi. amplificări. atât modul de operare (procedeul). supusă exclusiv legilor afectivităţii. Aceste zone sunt legate prin aferenţe şi eferenţe speciale cu structurile subcorticale. critică (logică) şi gândirea autistă.54 Astfel. care vedea în imaginaţie o aptitudine. în delimitarea şi identificarea imaginaţiei trebuie să avem în vedere. fie ex nihilo (crearea prin mecanisme generative proprii a unor imagini "pure". termenul "imaginaţie" se foloseşte pentru a califica originalitatea mijloacelor la care cineva recurge pentru a determina la nivelul interlocutorului sau auditoriului efectul dorit (aşteptat) (imaginaţie lingvistică sau verbală). îndeosebi de C. dacă el a reuşit să rezolve o problemă concretă oarecare într-o manieră originală. c) în fine. Cotidian. dar care nu reprezintă nimic real sau existent (imaginaţie creatoare). 3) o minimă originalitate a modurilor de operare (procedeelor) şi a produsului final (ieşirea din tipare şi şabloane. imaginaţia se interpune între gândirea realistă. Această din urmă accepţiune vine de la Aristotel (el folosea termenul de fantezie). fără vreo legătură aparentă cu domeniul realului sau al existentului). termenul de imaginaţie se întrebuinţează cel puţin în trei înţelesuri: a) se spune despre un individ că posedă imaginaţie. Ambele verigi trebuie să aibă drept trăsătură comună ieşirea dintr-un şablon sau dintr-o rutină.. cât şi produsul. imaginaţia este "capacitatea de a combina imagini în tablouri sau succesiuni care imită faptele naturii. . reordonări etc.realităţii imagistice". depăşirea schemelor rutiniere).. Din acest punct de vedere. al funcţiei designative (semiotice) a imaginilor generate în procesul imaginaţiei. dar diferite de percepţii. Prin aceasta. în sens tradiţional. care se constituie în zonele de convergenţă ale sistemelor senzoriale şi intuitive. mai puţin racordate la realitate decât cele ale gândirii. multiplicări. 2) operare cu imagini în limitele exclusive ale imageriei secundare (diferite de imageria primară a percepţiei) şi ale imaginarului (fanteziei). că toate aceste sensuri ale termenului de imaginaţie au în comun faptul că ele desemnează moduri diferite de operare ale intelectului. realizând combinări. fie pornind de la faptele naturii (date în experienţa anterioară). imaginaţia are la bază un "spaţiu combinatoric liber". Din punct de vedere neurofiziologic.

în situaţii mai complexe finalizarea procesului reclamând un efort şi o concentrare deosebită. imaginaţia. continutul lor riscă să nu fie înţeles şi să nu se relaţioneze adecvat cu realitatea. Aceasta devine un factor psihologic. spontan. Dacă în studiul unor discipline. transformativ. în timpul căreia se generează. "reproducerea" trebuind obligatoriu să fie izomorfă cu "originalul". precum fizica. toate produsele ei fiind interpretate drept simboluri ale unor dorinţe sau trebuinţe cenzurate şi metamorfozate. geografia. imaginaţia are la bază feed-back-ul pozitiv. precum şi transformări compoziţionale. în vreme ce memoria este guvernată de mecanismul feed-back-ului negativ. Imaginile. În genere. Ea nu poate fi redusă şi confundată cu procesul memoriei în ipostaza sa de reactualizare. imaginaţia dobândeşte un dinamism propriu. intern. În acest caz. intervine nu doar modificarea unei evocări. care facilitează înţelegerea conţinutului şi îmbogăţeşte experienţa afectivă. Peste acest dinamism intern se poate suprapune şi unul extern. În termenii teoriei reglării. Imaginaţia reproductivă se realizează. adecvate situaţiei desemnate numai verbal. Formele imaginaţiei  Imaginaţia reproductivă Specificul ei rezidă în reflectarea într-o modalitate transformată a elementelor experienţei anterioare. chiar cea care se bazează integral pe datele experienţei anterioare. astfel încât putem spune că modul său specific de a fi este dinamic. dacă nu ar exista mecanismul amplificator al feed-back-ului pozitiv. ca simple amintiri ale unor lucruri concrete percepute antenor. dar ea beneficiază şi de reglajul voluntar. o suită de imagini. care acţionează constant în direcţia îndepărtării produselor imagistice de datele primare pe baza cărora se elaborează. Exemplul cel mai elocvent de imaginaţie reproductivă este oferit de critica unor texte ştiinţifice sau beletristice. din partea sferei afectiv-motivaţionale. Datorită acestui mecanism. biologia. prin pregnanţă şi calităţi subiective. Această influenţă din partea motivelor şi trăirilor emoţionale ar rămâne fără efect. sunt net diferite. legii corespondenţei biunivoce şi a fidelitătii. aceasta înseamnă că. trecând în domeniul abstractului formal. In forma ei superioară. aidoma unui "film mental". de regulă.2.55 care vedea originea imaginaţiei exclusiv în inconştient. imaginaţia reproductivă îndeplineşte o funcţie de reconstrucţie. în funcţionarea sa. ajungând la un real. istoria etc. se poate constata că. pe măsură ce materialul de bază şi "tema-stimul" se îndepărtează de concret. care asigură păstrarea şi reactualizarea experienţei anterioare pe cât posibil nealterate. de imaginile aceloraşi lucruri elaborate de imaginaţie. imaginaţia . ci construirea unor reprezentări noi. Dacă memoria se subordonează. în paralel. se subordonează legii transformării. 10. nu apar în minte modele imagistice ilustrative. pe care subiectul nu l-a mai cunoscut sau perceput înainte în mod direct.

Deşi îi spunem reproductivă. în aplicarea lor în rezolvarea diferitelor probleme de ordin teoretic sau practic. un model concret al relaţiilor fizice cât mai adecvat situaţiei. având un caracter secundar şi subordonat. ci şi în ştiinţele zise exacte. Iluminările. Imaginile ilustrative devin puncte importante de sprijin pentru concepte. Astfel.de cunoaştere. imaginaţia creatoare. este reglată esenţialmente voluntar. Transformările ce se aplică materialului iniţial se subordonează în mod deliberat acestor criterii.  Imaginaţia creatoare Aceasta reprezintă forma cea mai înaltă şi specifică pe care o poate atinge imaginaţia umană. ca. mărturiseşte că niciodată nu a reuşit să rezolve problemele care l-au făcut celebru. cum este cazul reconstruirii epocilor sau a unor evenimente istorice. până nu şi-a construit un plan mental.extern. pentru societate. Ca organizare şi dinamică. începând cu trebuinţele bazale biologice şi materiale . în general.şi terminând cu cele spirituale . între ele neexistând o barieră despărţitoare rigidă. urmărindu-se respectarea şi satisfacerea lor la cote cât mai înalte. ideile spontane care punctează cu o frecvenţă mai mare sau mai mică traiectoria procesului imaginativ sunt controlate şi integrate printr-un plan anticipativ general pe care ni-l facem în legătură cu "tema" sau "produsul" pe care dorim să-l obţinem. Caracterul transformator al imaginaţiei reproductive este demonstrat şi de faptul că. Nota de subiectivitate a imaginaţiei reproductive se evidenţiază nu numai în artă. Şi cu cât asemenea caracteristici sunt mai pregnante. ceea ce nu se întâmplă în cazul reproducerii memorative. imaginaţia creatoare ne apare ca reprezentare şi anticipare a noului. elementele pulsionale şi afective de sorginte inconştientă. din perspectiva realizării sale în plan ideal-intern şi material (obiectual) . Iar acest plan călăuzitor. ea presupune şi legarea a ceea ce se produce de o semnificaţie. care îmbină într- . estetice etc. Lordul Kelvin. viziunile. apar deosebiri interindividuale semnificative. Aceasta înseamnă stabilirea unei relaţii specifice de corespondenţă adaptativă între produsele imaginaţiei şi stările de necesitate ale omului. Acest lucru se verifică şi atunci când "tema imaginaţiei" presupune păstrarea unui fir logic călăuzitor. de o anumită funcţie utilitară pentru om. sub aspect reflectoriu. având un rol important în legarea acestora de realitate. Latura creativă nu se reduce la modul de transformare şi combinare a secvenţelor imagistice. cu atât imaginaţia reproductivă se apropie mai mult de cea creatoare.56 reproductivă se confruntă cu dificultăţi mai mari şi reclamă tot mai mult efortul voluntar. gradul de noutate şi importanţa socială a produsului final. de pildă: gradul de originalitate. dar care rămânea numai ca instrument de lucru nemărturisit al laboratorului gândirii sale creatoare. conştient. care intervin în diferite momente. în cadrul uneia şi aceleiaşi teme. pentru a se realiza. trebuie să operăm cu criteriul noutăţii şi al originalităţii (în compararea intersubiectivă). Denumirea ei se întemeiază pe criterii de ordin calitativ-valoric. în evaluarea calitativă a acestei forme de imaginaţie.

îmbracă o formă diferită în funcţie de domeniul de aplicaţie: ştiinţă. Maslow vorbeşte de existenţa a două feluri de creaţie: primară şi secundară. manifestându-se cel mai liber la copilul sănătos. Produsul imaginaţiei creatoare de tip ştiinţific sau tehnic. creaţia primară se asociază cu o oarecare feminitate şi sensibilitate fată de artă. în special pentru a se disculpa. planul respectiv este structurat pe criteriile adecvării produsului la exigenţele şi criteriile realităţii. După A. exprimată de tendinţa dezvoltării interioare. el este schiţat în concordanţă cu criteriile convenţionalităţii şi plauzibilităţii. Koestler. oricât ar fi de original şi inedit. Inovaţia constă în modificarea unor elemente cunoscute. A. cât şi tehnica prezintă două feţe: una reală. el îmbogăţind domeniile respective din unghiuri necunoscute până atunci. a imagina ceva în scopuri particulare a avea o idee aparte (a inventa un mijloc de a evada. Tipul secundar de creaţie îşi are puuctul de plecare în conştiinţă şi este specific pentru . obţinându-se astfel un produs cu aspect şi proprietăţi noi. Prima izvorăşte din inconştient şi este comună tuturor oamenilor.57 o formulă sui generis principiul libertăţii în derularea secvenţelor activităţii mentale. cât şi produsul final obţinut. Atât ştiinţa. nu poate contrazice legile generale ale ştiinţei şi tehnicii. caracteristici şi relaţii existente. spontan. să inventeze ipostaze şi roluri diferite. a obişnuinţelor (strategii. pentru a-i dezvălui laturi şi însuşiri noi. Specificul imaginaţiei în descoperire rezidă aşadar. în domeniul ştiinţific şi cel tehnic. a recurge la ceva fals. a extrage ceva din imaginaţie şi a-l compune din toate secvenţele (a inventa o istorie). artă etc. alta posibilă. existente şi în recombinarea lor într-o nouă schemă sau structură. în punerea lui în ipostaze şi relaţii variate. să-şi exprime neîngrădit. Termenul de invenţie desemnează atât procesul mental intern de elaborare şi realizare a noului. In invenţie. ea vizând o transformare mai mult sau mai puţin radicală a ceva dat. fie aceasta în ordine practică. Doza de creativitate este parcelată şi focalizată. Imaginaţia creatoare se manifestă în două forme: inovaţia-descoperirea şi invenţia. ale practicabilităţii. A inventa înseamnă: a găsi şi a realiza ceva nou la care nimeni nu a gândit înainte şi pe care nimeni nu l-a mai realizat (Gutenberg a inventat tiparul). existent deja. fie în ştiinţă şi artă. fundamentală în imaginaţia creatoare este biruirea şi depăşirea deprinderilor. Descoperirea constă într-o organizare nouă a schemelor mentale care permite relevarea şi punerea în evidenţă a unor aspecte. conformism) şi adoptarea unei noi viziuni asupra lucrurilor. a găsi o ieşire originală dintro situaţie dificilă). cu poftă de joacă. în schimbarea unghiului de abordare a unui fenomen. La adult. Astfel. tehnică. dar ascunse şi inaccesibile schemelor operatorii. dată de stadiul şi forma reală de structurare şi dezvoltare la momentul dat. originalitatea. inexistente la "obiectul" iniţial. impulsurile. capabil să viseze. pentru a găsi o ieşire dintr-o situaţie critică (a inventa o pană de maşină pentru a justifica întârzierea de la o întâlnire). şabloane. ingeniozitatea şi noutatea ating un nivel sensibil mai înalt decât în inovaţie. în domeniul artistic.

să fie impulsionat din interior de a întreprinde . pentru alţii este fundamentală. dogme şi operarea liberă pentru detectarea unor noi relaţii. capacitatea de a opera strict cu anumite metode şi reguli. de a se uimi.dispoziţia către eliberarea de orice metode. selectiv al comportamentului. care să permită elaborarea unor noi metode. . dar se preocupă de îndeplinirea cu eficienţă a sarcinilor ce şi le asumă. pe de alta . din punctul de vedere al legilor creaţiei.. de a se impresiona. termenul de motivaţie desemnează aspectul dinamic. ca şi artistul sau tehnicianul. al noului.58 oamenii practici şi bine organizaţi.raiduri" imaginative în domeniul obscur al necunoscutului.Nuttin motivaţia reprezintă aspectul dinamic al relaţionării subiectului cu lumea. Rezultatul acestei sinteze este curiozitatea activă şi conservarea capacităţii adultului de a fi surprins. este orientarea activă a comportamentului spre situaţii. Persoanele înalt creative posedă ambele tipuri de activism creator într-o relativă echilibrare şi armonie. întruneşte în sine tendinţe opuse paradoxal: pe de o parte. de definiri. direcţional. Cercetătorul creativ.1. Pentru cercetător este important să simtă atractie faţă de ceea ce este nedefinit şi ambiguu. Conceptul de motivaţie. obiecte preferate. Ataşarea la anumite metode şi modele nu este întotdeauna benefică. Pentru J. reguli. Capitolul XI Motivaţia 11. Pentru acelaşi psiholog. Caracterizarea psihologică a motivaţiei În privinţa motivaţiei nu există o unitate de aprecieri. de a se mira. ce-şi stăpânesc impulsurile. defininduşi o măiestrie. Dacă pentru unii specialişti ai psihologiei experimentale motivaţia este neînsemnată.

După M. Ea este mobilul care alege dintre deprinderile existente pe cea care va fi actualizată.2. acţionând repetat asupra individului şi satisfăcându-i anumite cerinţe de autoreglare au fost interiorizate şi transformate în condiţii interne (ex. Ansamblul acestor stări de necesitate ce se cer a fi satisfăcute şi care îl determină. condiţii ale vieţii. de anumite condiţii de temperatură. Ea reprezintă un ansamblu de factori interni care determină comportamentul. valenţe (orientări afective spre anumite rezultate). Unii autori au definit motivaţia ca o „cauză internă” a comportamentului. acest stimul se va interioriza). acţiune. fiind dependente atât de particularităţile mediului extern cât şi de specificul stărilor de necesitate interne existente deja. o forţă motrice a întregii sale dezvoltări psihice.Golu motivaţia leagă persoana de lume.59 Motivaţia este aceea care face ca un subiect să se orienteze. . Aşa se dezvoltă nevoia de substanţe nutritive. 2. În filogeneză şi ontogeneză se elaborează anumite stări de necesitate sau sensibilizări ale organismului pentru diferite obiecte. Cele mai multe se formează. îl instigă pe individ pentru a şi le satisface formează sfera motivaţiei. 11. de semnale informaţionale care urmează a fi recepţionate şi apoi prelucrate. o menţine în sfera determinismului exterior. Unele dintre formele motivaţiei s-au format în decursul filogenezei şi sunt date omului prin naştere. procese pulsionale fundamentale ce semnalizează perturbările fie de tipul privaţiunilor. să-ţi faci lecţiile”. Aceasta constituie o nouă categorie de stimuli şi anume stimulii interni. dacă unui copil i se repetă frecvent „trebuie să te speli pe mâini. ele nu sunt altceva decât stimulările externe care. continuă cu o agitaţie crescută. intenţii (implicări proiective ale subiectului in acţiune). tendinţe (forţe direcţionate mai mult sau mai puţin precis). de oxigen. să prefere o categorie de obiecte şi nu alta. Practic. relaxare. intervenite în sistemul organism. Funcţia de activare internă difuză şi de semnalizare a unui dezechilibru fiziologic sau psihologic. poate ajunge chiar la stări de mare încordare pentru a se finaliza prin satisfacerea lor. umiditate. însă. Este specifică trebuinţelor care au o dinamică deschisă: debutează cu o alertă internă. Alături de trebuinţe se dezvoltă şi impulsuri (trebuinţe aflate în stare de excitabilitate accentuată). dorinţe (trebuinţe devenite conştiente). fie de cel al exceselor. Toate acestea nu sunt altceva decât trebuinţe. fie în sistemul de personalitate. sedimentează şi amplifică materialul construcţiei psihice a individului. de realizare. în cursul vieţii. ceea ce este vital pentru om. nevoia de mişcare. de comunicare. Funcţia de mobil sau de factor declanşator al acţiunilor efective. In acest caz starea de necesitate apare dar nu declanşează încă acţiunea. presiune. Motivaţia prin caracterul ei propulsativ şi tensional răscoleşte. Funcţiile motivaţiei 1. Motivaţia este o pârghie importantă în procesul autoreglării individului.

3. Teoriile instrumentaliste au avut o largă răspândire în psihologie. multe comportamente fiind explicate prin intermediul lor. autorealizare. plăcere. interacţiunea. Mamali. Modelul relaţional al motivaţiei a fosst elaborat de J. Eficienţa reglatorie este dependentă. o trebuinţă nu apare ca motivaţie. succesiunea trebuinţelor nu trebuie înţeleasă şi interpretată rigid în sensul că trecerea la o altă trebuinţă ar necesita satisfacerea în întregime şi durabilă a trebuinţei anterioare. Teorii ale motivaţiei 1. gradul de satisfacere a trebuinţelor. schimbarea. Trebuinţele de creştere. pe care individul le întreţine cu lumea înconjurătoare. Functia de autoreglare a conduitei prin care se imprimă conduitei un caracter activ şi selectiv. adică relaţional şi comportamental.60 3. progresul alături de cele de altruism. 11.Murray pornind de la investigarea unor caracteristici ale personalităţii stabileşte o listă de trebuinţe corespunzătoare unor tipuri de comportamente motivate social cu aplicabilitate în numeroase domenii: trebuinţe primare sau viscerogenice şi trebuinţe psihogenice. O trebuinţă este cu atât mai improbabilă cu cât este mai continuu satisfăcută. Teoriile holist-umaniste propuse de A. Maslow vizează structurarea. în egală măsură. apariţia unei trebuinţe noi după satisfacerea alteia anterioare vechi. a unor liste de trebuinţe. de motive crescânde ca importanţă.Nuttin. H. de energizare şi direcţionare. 11. autoactualizare. fenomenelor de compensare. ci gradual. psihologice şi cognitive. Balanţa motivaţională este dată de raportul dinamic existent între nivelul ierarhic al motivelor proprii pe care părţile aflate în interacţiune şi le satisfac şi respectiv de nivelul ierarhic al motivelor pe care le satisfac celorlalţi.4. aceste teorii presupun stabilirea unor inventare. piramida lui Maslow are cinci niveluri distincte. Structura motivaţiei . Motivaţia este concepută în termeni psihologici şi nu psihofiziologici sau psihopatologici. Punctul de plecare al acestui model teoretic îl reprezintă relaţiile preferenţiale pe care omul în comportamentul său le stabileşte cu lumea. decât dacă cea inferioară ei a fost satisfăcută. satisfacţie în muncă îşi găsesc funcţionalitatea în contextul relaţiilor biologice. de submotivare sau supramotivare. 3. Bazată pe etaje suprapuse. nu se realizează brusc. ierarhizarea şi organizarea trebuinţelor. Ea se bazează pe evoluţia sistemului motivaţional al indivizilor ca urmare a interacţiunii dintre ei.Maslow deoarece acesta consideră că motivele enumerate au o probabilitate egală de a se manifesta deoarece apariţia lor este condiţionată de o serie de factori: starea individului. Aceste modele au fost criticate de A. năprasnic. 2. În esenţă. Teoria dinamico-evolutivă a motivaţiei a fost propusă de C. Teoria lui Maslow oferă posibilitatea explicării funcţionaării simultane a trebuinţelor.

A. nevoia de realizare TREBUINŢE DE AFILIERE legate de apartenenţă. a unei succesiuni în satisfacerea lor. forţele ei motrice cele mai puternice reflectând echilibrul biopsihosocial al omului în condiţiile solicitărilor mediului extern. descărcare. de anturaj. de cooperare. 2. cu cât o trebuinţă se află mai spre vârful piramidei. Acestea cuprind la rândul lor: trebuinţele biologice sau organice – de foame. de frumos TREBUINŢE DE CUNOASTERE nevoia da a şti. trebuinţe primare – înnăscute. relaxare. sexuale şi trebuinţele fiziologice sau funcţionale – de mişcare. dragoste TREBUINŢE DE SECURITATE TREBUINŢE FIZIOLOGICE Fig. O trebuinţă nu apare ca o motivaţie decât. Acestea sunt comune pentru om şi animal.61 Trebuinţele sunt structuri motivaţionale bazale şi fundamentale ale personalităţii.nr. etc.Maslow stabileste 5 categorii de trebuinţe pe care le organizează într-o „piramidă a trebuinţelor”.3: Piramida trebuinţelor după A.  trebuinţe sociale – de comunicare. instrumente.Maslow . dacă cea anterioară ei a fost satisfăcută. Aceasta înseamnă că trebuinţa care motivează comportamentul este cea nesatisfacută. Acest lucru sugerează existenţa unei ordini. estetice. de înţelegere TREBUINŢE DE STIMA SI STATUT legate de apreciere. sau. dar la om sunt modelate şi instrumentate sociocultural. El precizează că o trebuinţă este cu atât mai improbabilă cu cât este satisfacută continuu. Trebuinţele semnalizează cerinţele de reechilibrare în forma unor stări şi imbolduri specifice. confort. trebuinţe secundare – formate în decursul vieţii si cu rol de asigurare a integrităţii psihice şi sociale a individului.  trebuinţe spirituale – de cunoaştere. unelte. etice. TREBUINŢE DE AUTOACTUALIZARE TREBUINŢE ESTETICE nevoia de ordine. acestea cuprind:  trebuinţe materiale – de locuinţă. trecerea de la unele la altele. cu atât ea este mai specific umană. care asigură integritatea fizică a organismului. de realizare a propriei personalităţi. de sete. Pe baza acestei piramide putem explica înlănţuirea trebuinţelor. În funcţie de geneza şi continutul lor trebuinţele se clasifică în: 1.

înseamnă ca el nu şi-a format încă interesele. adevăr şi minciună. constanţă şi eficienţă. Ele îşi au rădăcinile în afectivitatea subiectului. De aici decurg şi cele două segmente ale motivului: energizant şi dinamogen. mai ales atunci când sunt contrazise şi atacate. Alături de motivele conştiente există şi unele motive inconştiente care îndeplinesc un rol important în activitate. Există interese generale şi personale. În structura personalităţii. originale. motivul poate fi definit ca fiind mobilul care declanşează. pozitive şi negative. Convingerile sunt idei puternic ancorate în structura personalităţii. Dacă sunt foarte puternice. inferioare şi superioare. sentimentele şi pasiunile sale. În aceste împrejurări devin idei-forţă. afective şi volitive. Idealurile reprezintă proiecţii ale individului în sisteme de imagini şi idei care îi ghidează întreaga existenţă. De aceea. Convingerile marchează comportamentul. literar-artistice. In structura lor psihică intră elemente cognitive. cu aspiraţiile şi cu trăsăturile lui de personalitate. Interesele sunt formaţiuni motivaţionale mai complexe decât trebuinţele şi motivele deoarece implică organizare. Formele motivaţiei . îl ambiţionează. susţine şi orientează acţiunea. cu timpul reuşeşte să devină o valoare personală şi astfel motivează comportamentul. Când individul îşi dă seama de deficitul de substanţe nutritive din organism şi se orientează spre înlăturarea lui. frumos şi urât. îl orientează. profesionale şi extraprofesionale (de timp liber) sau o multitudine de interese clasificate în funcţie de domeniul de activitate în care se manifestă: tehnice. o certitudine subiectivă. 11. Spre deosebire de trebuinţa care nu întotdeauna reuşeşte să declanşeze o acţiune. generalizări şi optimizări ale proiectului existenţial. etc. configuraţii sau constelaţii de motive. a unor procedee inventive. intens trăite afectiv. deosebit de importante sunt interesele creative caracterizate prin căutarea unor soluţii noi. ele pot acţiona chiar şi împotriva instinctului de conservare. Sunt convingeri. care impulsionează spre acţiune. care îl ajută să distingă între bine şi rău. Acest fapt explică de ce aceeaşi stimulare pe unul îl îndeamnă la acţiune. ele se întrepătrund şi formează adevărate reţele. Sunt considerate anticipări. egoiste şi altruiste. Între cele două segmente există o strânsă interacţiune. numai acele idei care reprezintă pentru individ o valoare. în emoţiile. orientativ şi direcţional. motivul declanşează comportamente corespunzătoare de satisfacere. de aceea subiectul trebuie să urmărească susţinerea lor reciprocă. Idealul este construit de individ în funcţie de particulărităţile lui proprii.5. trebuinţa s-a transformat deja în motiv.62 Motivele – constituie reactualizări si transpuneri în plan subiectiv a stărilor de necesitate. iar pe altul nu. Indiferent de domeniu. de aceea sunt virulent apărate. Dacă un individ se apucă de multe activităţi şi nu finalizează corespunzător nici una dintre ele. Sunt convingeri numai ideile-valoare care se contopesc cu trebuinţele şi dorinţele individului. sportive. minore şi majore. Motivele sunt extrem de variate: individuale şi sociale.

respingere. Spunem că toate acestea au la baza o motivaţie intrinsecă. de aici la înţelegere. memoriei. cognitivă. Datorită ei se trece de la explorare la reproducere. sunt mult mai productive decât motivaţia negativă. de a se simţi bine în compania altora. cea de-a doua formă este produsă de folosirea unor stimuli aversivi (ameninţarea. angajarea în activitate). în nevoile şi trebuinţele lui personale. imaginaţiei) stimulând activitatea intelectuală din aproape în aproape. daca ea nu izvorăşte din specificul activităţii desfăşurate. unele de susţinere. de ciocniri. Motivaţia cognitivă îşi are originea în activitatea exploratorie.1. Dacă sursa generatoare se află în subiect.  Motivaţia intrinsecă şi motivaţia extrinsecă Această clasificare are în vedere sursa producătoare a motivaţiei. efectele acestor relaţii sunt procesele afective. Specificul acestei motivaţii constă în satisfacerea ei prin îndeplinirea acţiunii adecvate (ex. de a fi stimulat senzorial. rezolva. intrinsecă. Capitolul XII Afectivitatea 12. pentru ca în final să ajungă până la înclinaţia creativă. de a cunoaşte. afectivă. satisfacere. Motivaţia cognitivă îşi găseşte satisfacţie în nevoia de a înţelege. pentru schimbare. atunci este o motivaţie indirectă sau extrinsecă. pedepsirea) şi se asociază cu efecte de evitare. altele sub formă de confruntări. . atunci este vorba de o motivaţie directă sau intrinsecă. Rezultatele.63  Motivaţia pozitivă şi motivaţia negativă Prima este produsă de stimulările premiale (lauda. forma ei tipică fiind curiozitatea pentru nou. abţinere. explica. Dacă sursa generatoare a motivaţiei se află în afara subiectului. când cineva citeşte o carte pentru că îl interesează învaţă din nevoia de a-şi ţine trează trebuinţa de investigaţie). fiindu-i sugerată sau chiar impusă de o altă persoană. blamarea. încurajarea) şi se soldează cu efecte benefice asupra activităţii sau relaţiilor interumane (ex. Motivaţia afectivă este determinată de nevoia omului de a obţine aprobarea din partea altor persoane. Aceste forme sunt inegal productive. Motivaţia pozitivă. Se numeşte cognitivă deoarece acţionează dinlăuntrul proceselor cognitive (dinlăuntrul percepţiei gândirii. Definirea şi caracterizare psihologică a proceselor afective Între stimulii interni (care au fost reuniţi sub denumirea de motivaţie) şi realitatea înconjurătoare au loc anumite relaţii. extrinsecă. Această apreciere este valabilă doar dacă se operează în limita cuplurilor motivaţionale amintite. în nevoia de a şti. apoi la interes ştiinţific.

entuziasm. oarbe. în procesele afective.. ascultarea unui concert. Este situaţia tipică în care impulsivitatea nu face loc chibzuinţei. indignare. tristeţe. violente. pentru că numai în această relaţie obiectul dobândeste semnificaţie. energia. Dacă însă sub raportul nivelului şi al sensului între emoţional şi intelectual intervine un acord. psihică şi comportamentală. transformarea. vizionarea unui film. reamintirea unei întâmplari). . adaptarea se dezvoltă ascendent. în acelaşi timp organică. citirea unei cărţi. mulţumire. etc. întrucât emoţiile exprimă interesul şi semnificaţia acordată acţiunilor a căror structură defineşte intelectul. Piaget susţinea că viaţa emoţională şi cea intelectuală constituie o adaptare continuă şi aceste două laturi nu numai că sunt paralele dar sunt şi interdependente. În timp ce în procesele cognitive operează cu instrumente specializate (ex. În viziunea sa. gândirea cu operaţiile de analiză. este o energie ce susţine adaptarea. trăirea subiectivă a unor autentice relaţii cu lumea şi a dezvoltării acestor relaţii în raport cu cerinţele pe care subiectul le exprimă. nesatisfacerea sau contrazicerea lor conduce la neplăcere. Nu obiectul în sine este important ci relaţia dintre el si subiect. în procesele afective omul reacţionează cu întreaga sa fiinţă.Neveanu apreciază că afectivitatea este fenomenul de rezonanţă a lumii în subiect. În timp ce aprobarea sau satisfacerea cerinţelor interne generează plăcere.Piaget considera că afectivitatea şi inteligenţa sunt inseparabile. modelarea structurilor prezente după cele anterioare. Esenţiale nu sunt potenţele şi organizarea cognitivă a indivizilor ci organizarea motivaţională. Întrucât viaţa emoţională este adaptare. dinamica. Emoţia este o mişcare sau o vibraţie. Deşi procesele afective sunt declanşate prin acte cognitive (ex. ele nu se reduc la acestea.64 P. pentru că el introduce o anumită valoare. gândit) cu satisfacerea sau nu a trebuinţelor subiectului. Dacă în procesele cognitive subiectul se subordonează obiectului. raportul obiectului (perceput. în unitate aceste două fenomene. Dezacordul dintre raţional şi emoţional poate duce la dezadaptare tranzitorie în condiţiile în care un nivel superior de elaborare cognitivă se cuplează cu emoţii primare. semnificaţie.P. Ea exprimă o stare de tensiune cu efecte de atracţie sau de respingere. subiectul se subordonează relaţiei într-un fel „sieşi”. în funcţie de durata şi gradul satisfacerii trebuinţelor. în raport cu lumea şi în acelaşi timp cu cerinţele pe care ambianţa socială le adresează subiectului. J. În sensul comun şi în viziunea psihologică tradiţională emoţia este înţeleasă prin asociere cu mişcarea. fiind implicată în demersurile adaptative şi dobândind configuraţiile procesului adaptativ. divizare). etc. În psihologia contemporană se consideră că orice proces cognitiv are implicaţii emoţionale şi orice emoţie nouă se leagă de un conţinut cognitiv. ea presupune o continuă asimilare. imaginaţia cu procedeele de aglutinare. afectivitatea este o sursă energetică de care depinde funcţionarea inteligenţei. Acest lucru a permis unor autori precum Festinger să trateze corelativ. diminuare. sinteză. nu şi structura sa.

amplificarea semnificaţiilor afectogene ale obiectului sau persoanei cu care stabilim relaţia. să promovez cu notă mare) poate deveni afectiv şi tensional pentru realizarea scopului (V. Această definire a inteligenţei emoţionale pune emoţia în centrul calităţilor personale. iar procesul afectiv unul de „câmp”. sentimentul poate deveni forţa energetică. Alţi autori deosebesc cele 2 fenomene susţinând că motivul are un caracter vectorial. Intensitatea proceselor afective variază în funcţie de valoarea afectivă a obiectului. 12. e) conducerea-organizarea relaţiilor interpersonale. controlul impulsurilor. de propulsare pentru realizarea activităţii). încordat sau destins (unele sunt tensionale altele relaxante). Proprietăţile proceselor afective Procesele afective prezintă o serie de proprietăţi (Zlate M. Creşterea intensităţii stărilor afective se obţine nu prin repetarea stimulului (ca la memorie). tăria. „solidificate” (ex. care ar duce la tocirea afectivităţii. etc.P. .65 Afectivitatea capătă uneori proprietăţi motivaţionale (ex. De aceea este necesar nu numai un optimum motivaţional ci şi un optimum afectiv. fie în jurul polului negativ. depăşirea acestora soldându-se cu perturbarea activităţii.Pavelcu). mă duc să văd filmul „x” pentră că doresc sa revăd actorul.  Intensitatea proceselor afective – indică forţa. c) automotivarea. b) conducerea emoţiilor. stenic sau astenic (unele mobilizând sau demobilizând subiectul). Polaritatea se exprimă în caracterul plăcut sau neplăcut al stărilor afective. De obicei procesele afective operează în perechi: bucurietristeţe. simpatie-antipatie. aspiraţiilor. ca urmare a satisfacerii sau nesatisfacerii trebuinţelor.) după cum urmează:  Polaritatea proceselor afective: constă în tendinţa acestora de a gravita fie în jurul polului pozitiv.Neveanu arată că procesele afective sunt motive activate şi desfăşurate într-o situaţie dată iar motivele – procese afective condensate. Inteligenţa emoţională este o aptitudine importantă. P. emoţia este atât cauză cât şi efect al motivaţiei. o capacitate ce afectează profund toate celelalte abilităţi. iubire-ură. să urmăresc transpunerea în peliculă a unui roman îndrăgit. entuziasm. motivaţie. cristalizate.1. Pe de altă parte motivul (ex. empatie şi abilităţi sociale.). ci prin schimbarea. Ea include conştiinţa de sine. persistenţă. profunzimea de care dispune la un moment dat trăirea afectivă. etc. Inteligenţa emoţională (Gardner) se exprimă în următoarele dimensiuni: a) cunoaşterea propriilor emoţii . facilitându-le sau interferând cu ele. de semnificaţia lui în raport cu trebuinţele subiectului dar şi de complexitatea afectivă a subiectului. d) empatia (recunoaşterea emoţiilor celorlalţi). O asemenea creştere a intensităţii trăirilor afective trebuie să se producă în anumite limite optime.

pot fi nelimitate). Prin intermediul mimicii se exteriorizează mirare. la stadiul secundar. Cele mai cunoscute expresii emoţionale sunt:  Mimica – ansamblul modificărilor expresive la care participă elementele mobile ale feţei (ex.  Mobilitatea proceselor afective exprimă fie trecerea rapidă în interiorul aceleiaşi trăiri emoţionale de la o fază la alta. Expresiile şi conduitele emoţionale se învaţă prin imitaţie.). etc. indiferent dacă persoana sau obiectul care le-a provocat sunt sau nu prezente. Există o convenţionalizare socială a expresiilor. nespecific. supărare. fie trecerea de la o stare afectivă la alta. manifestă spaimă pentru a fi ajutat).  rol de accentuare sau de diminuare. faţa iradiază tonus. tremurături. ţinuta. de a influenţa pe alţii. afecţiune. Clasificarea proceselor afective . 12. ţinuta dreaptă. persistă şi după ce a trecut pericolul. La orbii din naştere. fără a trăi intensitatea lor).  Expresivitatea proceselor afective constă în capacitatea acestora de a se exterioriza. mişcările buzelor.  rol de contagiune. nerăbdare. se realizează prin intermediul unor semne exterioare care poartă denumirea de expresii emoţionale. bucurie. etc. deschiderea ochilor. soldate cu paloare. de a putea fi „văzute”.  rol de a influenţa conduita altora (ex. indignare. etc. tristeţe. lacrimi. conduc la formarea conduitelor emoţional-expresive (ex. vasoconstricţie. Expresiile emoţionale le putem dirija sau provoca voluntar. doi. ura. gesturile – mersul sprinţar trădează bucurie. Expresiile emoţionale îndeplinesc următoarele roluri:  rol de comunicare (facem cunoscută celorlalţi. expresivitatea este săracă. de la dragoste la ură şi invers). toată viaţa sau numai câteva clipe (ex. ştearsă. starea traită de o persoană aşa cum dorim).). le putem simula şi pot fi folosite convenţional. sclipitoare. conduita expresivă a bucuriei – privire ageră. înroşire.  Modificările de natura vegetativă – amplificarea sau diminuarea ritmului respiraţiei. a conduitelor emoţionale. a stării trăite (râdem pentru a ne exterioriza. frica. este colorată. persistenţa în timp a acestora. de a provoca stări pozitive sau negative colective. în cel de-al doilea este vorba de trecerea de la o emoţie la un sentiment sau de la un sentiment de un anumit tip la un altul (ex. tristeţe. dragostea. În primul caz este trecerea de la stadiul primar. vasodilataţie.3. etc. „x” manifestă frică pentru a nu rămâne singur. se corelează. groaza. mimăm mirare. se subordonează stărilor afective. dezamăgire. poziţiile sprâncenelor.  Pantomimica – ansamblul reacţiilor la care participă tot corpul (ex. pentru a le transmite chiar dacă nu le trăim în mod real (ex. mersul.66  Durata proceselor afective constă în întinderea. Ele pot dura un an.). plângem pentru a ne descărca). specific. transpiraţie. Expresiile emoţionale nu sunt izolate unele de altele.

Ele pot apare în activităţile intelectuale. Spre deosebire de afecte. cu apariţie bruscă. spontan. sunt mai aproape de biologic. spaima. dezgust. o reprezentare. ură. ele se supun învăţării. de aceea omul este considerat responsabil de acţiunile efectuate sub imperiul afectelor. uneori pot duce la fapte necugetate. Deşi pot avea o cauză sau mai multe. o amintire. mobilitate. simple. de aceea scapă controlului conştient. de instinct. În categoria lor includem: a1) Tonul afectiv al proceselor cognitive – se referă la reacţiile emoţionale care colorează. acordarea unor semnificaţii valorice. superioare. O senzaţie. durată. se manifestă direct. Presupun evaluări. Controlul conştient nu este total exclus. intelectualizate.  nivelul calitativ al formelor motivaţionale din care izvorăsc (unele izvorăsc din nesatisfacerea trebuinţelor. în principal după tipare şi convenienţe socioculturale. Conflictul dintre aşteptările şi obişnuinţele emoţionale pe de o parte şi caracterul inedit al situaţiilor cu care ne confruntăm produce şocul emoţional. speranţă. mânia. care însoţesc orice act de cunoaştere. Se concretizează în: bucurie. accesele de plâns zgomotos. b2) Emoţiile superioare – sunt legate nu atât de obiecte. culorile. în cardiopatii apar stări de alarmă afectivă. foarte intense şi violente. spre un obiect. mirosurile generează nu doar acte cognitive ci şi afective (de plăcere. dispreţ. au o orientare bine determinată – spre o persoană. necontrolat. cu intensitate variabilă şi durată relativă. în maladiile pulmonare predomină stările de iritare). de scurtă durată. existând chiar o formă de învăţare afectivă. provocate de însuşirile separate ale obiectelor. admiraţie. deznădejde. o idee trezesc în noi stări afective de care adeseori nici nu ne dăm seama. . în bolile gastro-intestinale apar stări de indispoziţie. nu au orientarea precisă a emoţiilor.67 Clasificarea trăirilor afective se realizează după o multitudine de criterii. în reflectarea frumosului. Sunt mai vagi. printre care enumerăm:  proprietăţile de care dispun (intensitate. simpatie. frica. a3) Afectele – sunt forme active. b3) Dispoziţiile afective sunt stări difuze. Se manifestă în comportamente mai nuanţate. idealurilor). ele se află foarte aproape de instincte. etc. Procesele afective complexe sunt în mare măsură conştientizate. A. În baza lor. a2) Trăirile afective de provenienţă organică – sunt cauzate de buna sau slaba funcţionare a organelor interne (ex. procesele afective se împart în 3 categorii: primare. cât de o activitate pe care o desfăşoară subiectul. slab organizate. au caracter situativ. complexe. impulsive. rafinate. expresivitate). de râs în hohote sunt astfel de afecte. Sunt însoţite de o expresivitate bogată. în hepatită predomină euforia. altele din nesatisfacerea convingerilor. Groaza. B. intense. Procesele afective primare – au un caracter elementar. tristeţe. cu desfăşurare vulcanică. de insatisfacţie). sunetele. b1) Emoţiile curente – sunt forme afective de scurtă durată. în comportamentul moral. mai puţin elaborate cultural. plăcere.  gradul lor de conştientizare. active.

Camus în romanul „Străinul” relatează că unuia din personajele sale. În această categorie sunt incluse 3 mari grupe:  sentimentele morale – sunt în raport direct cu viaţa socială: sentimentul dreptăţii. al patriotismului. Dispoziţiile negative generează comportamente pesimiste iar cele pozitive. ura. voluntar şi caracterizează omul ca personalitate. de dascăli sau altruismul îşi are izvoarele în dragostea faţă de om. de lungă durată. Acestea sunt sentimente-valori care pentru persoanele cu un înalt nivel de maturitate au rolul unor axe principale. faţă de muncă. Ele iau forma atitudinilor afective care se păstrează chiar toată viaţa. recunoştinta. al dragostei faţă de om. invidia. A. relativ stabile. gândirea şi mai ales atenţia. Se pot face câteva diviziuni. optimiste. Sentimente ca dragostea. bocitoare pentru a jeli mortul cât mai expresiv. Procesele afective superioare se caracterizează prin repetare valorică. Pornind de la gradul de complexitate distingem:  sentimente inferioare – sunt considerate cele aflate în relaţie cu tendinţe de ordin biologic sau strict personal. C. percepţia. faţă de autorităţi. „adevărul” – aspiraţia spre deplina obiectivitate. al responsabilităţii. Faptul se aplică prin aceea ca sentimentele-valori prin stabilizare devin trăsături de caracter.  sentimente superioare – sunt cele în relaţie strânsă cu valori sociale. includ elemente de ordin intelectual. În Europa lucrurile sunt altfel. De aceea o clasificare a sentimentelor este foarte dificilă. ca dovadă a insensibilităţii faţă de oameni. i se imputa şi faptul de a nu fi plâns la moartea mamei sale. În China. La noi. condiţionate social-istoric. benefice din punct de vedere social.68 individul nu-şi dă seama momentan de aceasta. al apartenenţei la comunitate. motivaţional. situată nu la nivel de obiect (ca cele primare) de activitate (ca cele complexe) ci la nivel de personalitate. Datorită stabilităţii lor putem anticipa conduita unei persoane. în Japonia. Există o tendinţă de generalizare a sentimentelor. etc. „dreptatea ca valoare” se bazează pe sentimentul egalităţii între semeni. cu aspiraţii colective. Există o strânsă legătură între sentimente şi procesele cognitive. Astfel. în sentimentul îndatoririlor sociale. acuzate de crimă. unele din ele devenind temelia afectivă prin care individul preţuieşte valorile. dezlănţuirea nestăpânită a afectelor e considerată a fi o dovadă a lipsei de civilizaţie. . Societatea reglementează modul de manifestare a trăirilor afective. îndoiala. Mediul social are o influenţă hotărâtoare asupra structurii şi evoluţiei sentimentelor. „frumosul” presupune trăinicia unor sentimente estetice. admiraţia. Sentimentele sunt trăiri intense. Ele influenţează mult imaginaţia. simţul răspunderii sociale îşi are originea în respectul faţă de părinţi. Varietatea sentimentelor este extrem de mare. gelozia. în popor. se angajează în unele cazuri. specific umane. Deci sentimentele cunosc moduri diferite de exteriorizare. se pot transforma în trăsături de caracter. Dacă dispoziţiile se repetă.

iar alteori ca desemnând realităţi distincte. 12. sentimentele intelectuale – se referă la aspiraţia de a cunoaşte. de a culege cât mai variate informaţii. organizează conduita. iar pe de altă parte ea reprezintă un proces de degradare a psihicului spre fiziologie.69   sentimentele estetice – sunt legate de trăirea frumosului din natură. limbă şi limbaj). nu doar dezorganizează conduita ci pot fi orientate şi spre performanţe. creaţie. artă. mediul social. dacă au intensitate moderată. în circuitul ştiinţific. Capitolul XIII Comunicarea şi limbajul 13. V. Ele potenţează. „regizează” schimburile cu ambianţa.4. Funcţiile afectivităţii H. sprijină. Alti psihologi. stările de furie. prin derivare. întâlnim trei termeni (comunicare. cât şi în interiorul aceleiaşi discipline.Pavelcu mediază cele 2 orientări considerate unilaterale şi apreciază că afectivitatea îndeplineşte două roluri: pe de o parte emoţia restabileşte echilibrul. la preocuparea "tradiţională" a lingviştilor şi .Janet apreciază că emoţiile dezorganizează conduita. de a adapta. atât în cadrul unor discipline diferite. de creaţia artistică. de a soluţiona. concepte. asigurând liniştire. paralizează. Acest echivoc rezultă din aceea că. prin faptul că mobilizează energetic întregul organism. de a furniza forţa necesară formării şi operării cu produsele proceselor cognitive: imagini. idei. termenii respectivi sunt folosiţi uneori ca echivalenţi. Chiar frustrarea. prin risipirea forţelor inutile. în utilizarea cărora există un anumit echivoc semantic. de groază. Funcţia esenţială a proceselor afective este de a pune organismul în acord cu situaţia. dimpotrivă. Procesele afective au funcţia de a susţine energetic. aspiraţia de a şti cât mai mult.Pieron şi P. de a regla conduita. consideră că emoţiile. Specificul psihologic al comunicării şi limbajului În prezent.1. necontrolat. stresul. îl fac pe subiect să devină agresiv. de a descoperi ceva nou. Conţinutul lor a devenit obiect de cercetare multidisciplinară. rezolvarea conflictului.

Aceasta explică larga utilizare a celor trei termeni mentionaţi mai sus precum şi lipsa de unitate în interpretarea conţinutului lor. comunicarea s-a impus ca problemă majoră de cercetare. este aproape unanim acceptată teza că puterea nu mai înseamnă să deţii prioritatea în domeniul substanţei şi energiei. Cum toate sistemele reale se grupează în deschise sau semideschise. logicienilor. fixându-şi ca obiect nemijlocit de studiu semnele. precum semantica şi semiotica. Pentru a genera semnale.70 psihologilor adăugându-se şi cea a inginerilor în tehnica inteligenţei artificiale şi a comunicaţiei. Se dovedeşte că. cât şi cea de a-i delimita riguros. sociologilor etc. întâlnindu-se ambele tendinţe. Emitentul generează şi transmite semnale prin varierea şi modularea unei stări sau însuşiri a sa. situaţia nu este mult diferită. Raporturile de evaluare în plan pragmatic s-au inversat de la dominaţia substanţei şi energiei. După apariţia ciberneticii şi a teoriei informaţiei. ci şi al sistemelor fizice şi biologice. se abordează şi se interpretează ca ansamblu integrat şi ierarhizat de semne. atât cea de a-i considera echivalenţi. Potrivit acestei accepţiuni. Astăzi.Relaţia se defineşte ca legătură şi interacţiune informaţională între doi termeni: sursa sau emitentul şi receptorul sau destinatarul. Cultura obiectivată. ci în cel al informaţiei. comunicarea devine nu numai un atribut al omului. acest minimum este de cel puţin două stări distincte. până la a cuprinde doar un segment îngust al realităţii de referinţă. poate realiza o infinitate de combinaţii pentru transmiterea oricărui gen de mesaj. S-au constituit discipline noi. la nivelul cărora se realizează procese de reglare. matematicienilor. cu sensurile şi viaţa lor. dacă posedă o capacitate dezvoltată de codificare. cum se susţinea în mod tradiţional. Semnul şi semnificaţia s-au impus drept coordonate esenţiale de definire şi orânduire a existenţei umane. În psihologie. ca sursă generatoare de semnale purtătoare de informaţie sau ca "transfer de informaţie de la sistemul sursă (emitent) la un sistem-receptor (destinatar). în accepţiunea pe care i-o dă teoria comunicării şi cibernetica. ca şi îngustarea sferei unuia sau altuia din ei. Aşadar. Considerăm că termenul cel mai general. ele posedă firesc şi proprietatea comunicării (cu mediul extern şi între un sistem şi altul). stărilor) alfabetului de bază. cu sfera de cuprindere cea mai largă. Din punctul nostru de vedere. căruia trebuie să i se subordoneze ceilalţi doi. în întregul său. chiar în cazul în care un sistem dispune de un alfabet cu doar două litere. inclusiv arhitectura. susţinerea identităţii semantice a acestor termeni este la fel de neîntemeiată sub raport metodologic şi ştiinţific. capacitatea comunicaţională de transmitere a emitentului depinde de disponibilitatea lui de combinare a literelor (elementelor. ce se pot succeda sau alterna. este cel de comunicare. . respectiv al sistemelor socio-umane. sistemul emitent trebuie să posede un minimum de stări. trecându-se la dominaţia informaţiei. Notiunea de comunicare ne apare astfel ca relaţie şi ca proces. cu extindere aproape în toate sferele cunoaşterii ştiinţifice. anume aceea de modalitate de legătură în spaţiu şi timp între un "obiect-sistem" şi mediul extern.

Ipostaza de emitent şi cea de destinatar nu au un caracter invariant şi predeterminat. Privit prin prisma teoriei generale a informaţiei. care asigură constituirea modelelor interne ale sunetelor limbii. formarea sistemului verbal de comunicare. SI devine destinatar (momentul t2). a) Veriga aferentă (recepţia) este cea cu care începe. în raport cu aceeaşi sursă (emitent). Calitatea în sine a comunicării este determinată esenţialmente de capacitatea de recepţie şi prelucrare (decodare. latura semantică şi latura pragmatică. Ca proces. Procesul de comunicare se caracterizează prin: frecvenţă şi periodicitate. b) veriga eferentă (emisia). Cea mai simplă ipostază de receptor o întâlnim la nivelul interacţiunii obiectelor fizice neînsufleţite şi ea este reprezentată de proprietatea corpului primitor de a-şi schimba forma. înălţimii şi timbrului cu care sunt exprimate. Astfel. structura fizicochimică sau poziţia spaţială sub acţiunea corpului-emiţător. relaţia de comunicare dobândeşte cel mai bogat şi diversiftcat conţinut. această verigă se realizează în cadrul analizatorului auditiv şi ea presupune mai multe niveluri de integrare. prin natura substanţial-calitativă a semnalelor şi prin conţinutul mesajelor. ca invarianţi ce permit recunoaşterea şi identificarea categorială a acestora. în acea formă specifică ce poartă denumirea de dialog.2. S2 se află în ipostaza de destinatar (momentul t1. să spunem). ce se aplică asupra alfabetului de bază (la nivelul sursei) şi alfabetului-cod (la nivelul destinatarului) şi la succesiunea mesajelor care se transmit între emitent şi destinatar. Iniţial. 13. pe parcursul procesului de comunicare. Formele limbajului Ca formă specifică a activităţii de comunicare. modificabil. el ne dezvăluie trei laturi esenţiale: latura cantitativă. în calitate de emitent. . iar când S2 este emitent. în cadrul lui. până la însuşirea alfabetului şi a deprinderii cititului. cei doi termeni putându-şi schimba reciproc locurile. statistică. este tot un subiect uman. c) veriga de autoreglare de tip feed-back şi feed-before. ci unul relativ.71 Receptorul sau destinatarul este sistemul care captează şi prelucrează (decodează) semnalele transmise de emitent. de cea mai complexă capacitate de recepţie şi prelucrare decodare. limbajul verbal este organizat şi funcţionează după principiul input-output. Interşanjabilitatea ne apare evidentă şi obişnuită în cadrul comunicării interumane. Astfel. doi sau mai mulţi destinatari vor realiza conţinuturi informationale diferite. interpretare) a destinatarului. în ontogeneză. prin amplitudine sau intensitate. omul dispune. fără discuţie. delimitându-se trei verigi principale: a) veriga aferentă (recepţia). Iar în cazul în care. Dintre toate sistemele reale ce pot ocupa locul de destinatar. cu roluri distincte:  nivelul fonetic elementar. comunicarea se referă la ansamblul operaţiilor de codare-recodaredecodare. dacă sistemele relaţionate le notăm cu SI şi S2. modificându-şi sub acţiunea lor starea sa iniţială. în pofida varierii intensităţii. va rezulta că atunci când SI îndeplineşte rolul de emitent.

posibilă înţelegerea fluxurilor orale. ea are o organizare multinivelară.intonaţia şi intensitatea comenzilor. În primul rând.auzul verbal sau fonematic . în cadrul căruia se stabilesc repere pentru recunoaşterea identităţii propoziţiilor. prin care se asigură formarea modelelor interne ale cuvintelor ca etaloane de comparaţie şi identificare a cuvintelor recepţionate. într-o structură unitară a propoziţiei sau frazei. se delimitează aceleaşi niveluri integrative:  nivelul figural elementar. In ontogeneză.  nivelul figural secvenţial.litere sau grafeme. se impune delimitarea componentelor structurale de bază: componenta motrică ce rezidă în capacitatea subiectului de a efectua mişcări cu aparatul fono-articulator  . Veriga aferentă auditivă a limbajului presupune elaborarea unui nou subsistem funcţional. a fost pus în evidenţă acest decalaj. efectuate pe copii în vârstă de 6-11 ani. care constă în stabilirea legăturilor integrative între imaginile singulare ale literelor şi în structurarea imaginilor seriale ale cuvintelor.  nivelul fonetic structural-supraordonat. în cadrul ei. fie în cadrul seriilor propoziţionale. în timp ce nivelurile integrării semantice pe cuvinte şi propoziţii se constituie relativ târziu. Până la 10 ani. Veriga eferentă (emisia) este cea care asigură producerea independentă de către un subiect a limbajului oral sau scris. rolul principal în declanşarea şi coordonarea acestor răspunsuri începe să treacă de partea laturii semantice. nivelul decodării semantice. În cazul analfabetismului. Astfel.în raport cu o anumită realitate lingvistică: limba maternă sau limba străină care constituie obiect de învăţare. în formă de răspunsuri la stimuli externi sau de mesaje. In experimentele efectuate de M. adresate unui potenţial destinatar. în limitele căreia se elaborează scheme de conectare.  nivelul integrării seriale supraordonate. în cadrul ei. de-abia după această perioadă. fie separat. pe baza cărora devine posibilă percepţia integrată (cuvântul ca unitate). care asigură medierea legăturii dintre cuvântul scris şi continutul informaţional Perceptia limbajului scris se dezvoltă mult mai târziu decât percepţia limbajului oral şi numai cu condiţia ca subiectul să înveţe în mod special şi sistematic alfabetul şi cititul.72 nivelul fonetic secvenţial. primele care se formează şi se consolidează sunt nivelurile integrării fonetice. privind rolul reglator al cuvântului. 1959).Golu (1958. care se elaborează şi intră în funcţiune în raport cu mesajele codate în forma grafică . care permite formarea şi consolidarea legăturii designative dintre cuvinte şi conţinuturile informaţionale determinate de reflectarea obiectelor şi fenomenelor externe. Ea are o schemă structurală similară cu componenta auditivă. a conţinutului informaţional propriu-zis. în cadrul căruia se constituie modelele interne "imagistice" ale literelor corespunzătoare sunetelor limbii şi care asigură ulterior identificarea lor în text. A doua componentă a verigii aferente a limbajului este cea vizuală. rolul dominant în declanşarea răspunsurilor motorii îl avea latura fonetică . Ca şi cea aferentă. b. devenind.  nivelul decodării semantice. unul câte unul. această componentă a verigii aferente nu se dezvoltă.

oral şi scris. Veriga de autoreglare asigură adecvarea reciprocă a celorlalte două verigi de bază. componenta constructiv-praxică. designativă sau cognitivă prin care cuvintele desemnează conţinutul activităţii de cunoaştere. ele devenind integral funcţionale de abia la sfârşitul vârstei de 3-4 ani. prin care se obiectivează trăirile şi atitudinile subiectului. c. Eliminarea din diferite cauze a verigii de reglare duce întotdeauna la tulburări serioase ale dinamicii şi acurateţii vorbirii şi scrierii. parametrii cantitativi ai verigii eferente . . Şi după aceea. mecanismele trebuie să se formeze şi aceasta durează o bună perioadă de timp. indiferent de orientarea metodologică în care se încadrau. ritm etc. precum şi cu membrele superioare. Cele două componente nu pot fi identificate. şi formează pattern-uri obiectual-instrumentale corespunzătoare sunetelor verbale (foneme) şi literelor alfabetului (grafeme). pe măsura maturizării.  Funcţiile limbajului verbal Problema rolului şi funcţiilor limbajului în tabloul general al comportamentului uman a stat permanent în centrul atenţiei psihologilor. discursurilor). intensitate. K.Buhler distinge trei funcţii principale ale limbajului. De asemenea. organizarea internă a verigii eferente se realizează sistemic: unităţile musculare şi mişcările simple secvenţiale. Pentru desfăşurarea normală a limbajului oral şi scris este necesară integritatea structural-funcţională a tuturor acestor trei niveluri şi interacţiunea lor logic coordonată. mecanismele intră singure în funcţiune. corespunzător situaţiei de comunicare date. In al doilea rând. se articulează selectiv.73 şi buco-facial. prin care se exercită influenţa asupra celor din jur. şi anume: a) funcţia expresiv-emoţională. se realizează cursivitatea vorbirii şi a scrierii. prin conexiune anticipativă (feed-before). aferentă şi eferentă. prin intermediul căreia se asigură selectarea mişcărilor singular-secvenţiale şi integrarea lor în scheme logice. corespunzătoare caracteristicilor fonetice ale sunetelor limbii şi formei grafice a literelor alfabetului prin care se reprezintă sunetele. c) funcţia referenţială. Modul de abordare şi soluţiile propuse variază semnificativ de la o şcoală psihologică la alta cât şi de la un autor la altul. pe parcursul procesului comunicării verbale. tempou. Dacă pentru realizarea componentei motrice. care sunt instrumentele principale prin care se finalizează "output-ul" sistemului verbal. apoi cuvintelor (ca unităţi de bază ale vocabularului) şi seriilor sintactico-semantice (propoziţiilor. ele având conţinuturi şi mecanisme neurofiziologice diferite. până la a deveni neinteligibile pentru cei din jur. Se reglează. prin conexiunea inversă (feedback) de tip kinestezico-auditiv (pentru limbajul oral) şi kinestezico-vizual (pentru limbajul scris). impuse din afară de adult. fiecare secvenţă parcursă acţionând ca semnal selector şi declanşator al secvenţei următoare. pentru componenta constructiv-practică. potrivit modelelor-etalon. vor mai trece câţiva ani până să atingă nivelul optim de consolidare şi automatizare.viteză. b) funcţia conativă.

spre figurarea concretă şi singulară. Funcţia reprezentaţională constă în desemnarea a ceea ce. pe de o parte. de relaxare.Ombredane (1951) le aşează întro serie ierarhizată după criteriul primitiv-spontan-elaborat-voluntar. devin expresiile pe care subiectul aflat sub stăpânirea unei trăiri emoţionale puternice le adreseză agentului cauzator al trăirii respective. unde cele mai multe condiţii sunt cunoscute. In reprezentări nu pot fi cuprinse noţiuni abstracte. constructiv. sub forma autocomenzii . de vorbe de duh. corelări fonetice şi semantice. exclamaţiilor şi cuvintelor. Este un limbaj de intervenţie promptă. Această funcţie se manifestă de timpuriu în copilărie. destructiv. sau unul negativ. în asemenea situaţii. Ombredane susţine că limbajul practic se regăseşte şi în conduita individuală.Ombredane. La vârsta adultă jocul verbal devine o modalitate curentă de distracţie: schimbul de glume. Limbajul reprezentaţional se orientează în două direcţii.Janet şi A. dar sunt din plin prezente elementele aluzive şi sugestive. În viziunea actuală. a căror însuşire anterioară este necesară. a blamării şi aprobării de sine. a cărei semnificaţie este imediat accesibilă. relaţia interpersonală va urma un curs pozitiv. injurios sau unul de recunoştinţă şi mulţumire. A. Funcţia practică este menită să declanşeze. expresiile respective vor avea un caracter sancţionator. Funcţia ludică este strâns legată de cea afectivă. ajustărilor şi contrastelor fonetice. comunicarea desfăşurându-se într-un cadru situativ. Corespunzător. în momentul dat. Deosebit de relevante. practică. Identificând funcţiile limbajului cu utilizările sale. de satisfacţie. aspect prin care se aseamănă cu opera de artă.de automobilizare sau de autointerdicţie. cu formule concise şi energice. Latura cea mai intim legată de trăirile emoţionale actuale este cea fonetic-intonaţională. Ea rezidă în a produce subiectului o stare specifică de plăcere. utilizarea practică a limbajului se subsumează funcţiei lui mai cuprinzătoare . El desprinde cinci utilizări sau funcţii principale: afectivă. sincopate. Ea constă în exprimarea spontană. în forma repetiţiilor ritmate. leagă funcţiile limbajului de nivelurile sale integrative şi le deduc din acestea. involuntară sau deliberată. a ritmului şi tempoului vorbirii sunt toate expresii ale unei trăiri de un anumit semn şi de o anumită intensitate. ca modalitate de procurare a unei stări de bună dispoziţie sau a unei satisfacţii intelectuale. a vorbirii ritmice. să faciliteze şi să conducă acţiunea colectivă prin colaborare sau rivalitate. În funcţie de semnul trăirii. precum P. Funcţia afectivă derivă din integrarea limbajului la nivelul sferei emoţionale. .74 Alţi autori. spre aluzia fondată pe un sistem de convenţii. ludică.cea de reglare. Existând mai multe niveluri integrative. de apropiere şi armonie. antagonic. combinaţiilor de efect. pe de altă parte. este absent. construcţii de cuvinte şi expresii. tonică a trăirilor. fiind în raport invers cu naraţiunea şi evocarea. Clasificarea acestora va depinde însă de criteriile alese. de îndepărtare şi exc1udere reciprocă. care marchează momentele acţiunii şi-i relevă articulaţiile etc. reprezentaţională şi dialectică (discursivă). se consideră că este firesc să existe şi mai multe funcţii. Modificarea înălţimii şi intensităţii sunetelor. îndeosebi cu veriga pozitivă. voluntară a conţinutului şi semnului trăirilor emoţionale şi pulsiunilor.

. mai rafinate şi saturate în conţinuturi informaţionale specifice." etc. impulsive.. între o persoană şi un grup. Analizând datele oferite de clinică. corespunzător preocupării de a înţelege şi a fi înţeles ("ce vreţi să spuneţi" . vorbind cu sine însuşi sau cu o peroană imaginară. precum şi determinaţiile generale ale sistemului psihic uman. A. .". care nu se centrează pe descrieri şi povestiri.. ci pe formarea şi desfacerea combinaţiilor simbolice abstracte. In ontogeneză. centrarea mesajului asupra elementelor codului. limbajul verbal devine principalul instrument care mediază şi face posibilă cunoaşterea conceptual-abstractă. se porneşte de la teoria generală a comunicării şi cea a comenzii -controlului (reglării). scoate în prim plan funcţia sa poetică. prezentate mai sus. de factor de articulare şi coeziune a indivizilor în viaţa socială. omul are nevoie stringentă de anturaj. de prezenţa celorlalţi semeni şi de a intra în "dialog" cu ei.. individul uman îşi satisface nevoia de comunicare. Când această condiţie normală este încălcată (izolare socială). reprezentaţională. putem sintetiza funcţiile principale ale limbajului: comunicativă.75 Funcţia dialectică rezidă în utilizarea formală a limbajului. între om şi maşină. limbajul verbal este un instrument de mediere şi realizare a comunicării specific umane. mesajul centrat pe emitentul însuşi reflectă funcţia expresiv-emoţională a limbajului. Funcţia de comunicare se concretizează în schimbul de informaţii între două persoane. Prin geneza sa. adică pe obiectul desemnat.. Respectând spiritul comunicării şi reglării. omul îşi lărgeşte sfera de relaţionare comunicaţională şi se impune ca sistemul cu cel mai înalt grad de organizare. evidenţiază ca dominantă funcţia denotativă. în prim plan apare funcţia conativ-persuasivă a limbajului. subordonate. acestea devenind mai conturate. în delimitarea şi definirea funcţiilor limbajului. Astfel. în fine. totodată. Ea se constituie într-o situaţie care presupune relaţionarea celor doi factori emiţătorul şi receptorul sau destinatarul. ale simplei descrieri situaţionale sau ale reacţiilor emoţionale. în esenţă cognitivă. de combinare transformare. rolul de liant. ea izvorând din natura intrinsecă a omului de a se relaţiona şi de a realiza schimburi energetico-informaţionale cu mediul extern. raportaţi la un referent comun (obiectul comunicării) şi centraţi pe acelaşi model informaţional -intern. Celebrul lingvist şi psihanalist Roman Jacobson (1960) apelează la termenul "centrare" a mesajului. Funcţia de comunicare este bazală şi primordială. Pe această bază. autorul mai sus citat formalizează şi o reciprocă: dezvoltarea la nivel superior a limbajului transformă şi celelalte funcţii. pentru a pune în evidenţă raportul dominant care exprimă o anume funcţie. între om şi animal. Prin funcţia dialectică. când mesajul este centrat pe subiectul receptor. centrarea mesajului pe referent. şi se corelează cu formarea operaţiilor formale ale gândirii..nu în sensul acesta. In psihologia contemporană. Prin limbajul verbal. centrarea limbajului pe modalităţile sale de construcţie. ea se structurează mai târziu decât celelalte.) ne aduce în faţă funcţia metalingvistică. a omului şi maşinii în cadrul activităţii de muncă. Comunicarea îndeplineşte.Ombredane a constatat că în afazii are loc o regresiune de la funcţia superioară sau dialectică (prin care se construiesc şi se exprimă raţionamentele) către funcţiile inferioare. "am vrut să spun. Ca fiinţă socială. designativ-cognitivă şi reglatoare. între două grupuri.

de aceea. în funcţie de dorinţele şi aşteptările noastre. In plan intern.în anumite boli psihice. La rândul său.o să reuşesc". de principii şi norme.).6 ani). precum schizofrenia.nu există o concordanţă deplină între nivelul de dezvoltare a gândirii şi cel al dezvoltării limbajului. nu este inextricabilă. formulată de Whorf. "trebuie să merg în cutare loc". se exprimă autocomenzi ("trebuie să fac cutare lucru". "trebuie să mă stăpânesc". "aşa o să procedez şi în viitor" etc. nici nu se reduce la limbă. de etaloane şi criterii de comparaţie. disocierii . ci relativă. fiecare având contribuţia sa specifică: cea semantică în organizarea. cea sonoră în potenţarea comportamentelor actuale (influenţă dinamico-energetică). judecăţile şi raţionarnentele. Integrarea verbală se impune ca lege specifică a dezvoltării şi organizării. autorecompense ("bravo".. susţine că limitele cunoaşterii sunt identice cu limitele limbajului. constituite istoriceşte şi obiectivate în diferite forme ale culturii şi civilizaţiei umane. limbajul devine factor esenţial de autoreglare a organizării psihocomportamentale proprii a individului. ci supusă destrămării. stopării unor comportamente în derulare.). luat în unitatea laturii sonore şi semantice. de deprinderi şi pattern-uri comportamentale. care nu se suprapun întotdeauna peste schemele gramaticale ale limbii. Apoi. mo- . ea nu este absolută. "trebuie să ripostez" etc. limbajul verbal participă ca factor de organizare şi orientare a proceselor psihice de cunoaştere. autosancţiuni . planificarea şi selecţia comportamentelor adaptative. îl folosim permanent în raporturile noastre cu cei din jur. se realizează asimilarea sistemelor de cunoştinţe. La adult. "trebuie să încep cutare activitate". cuvântul se impune ca principal mijloc de influenţare reciprocă. Funcţia reglatoare a limbajului se realizează în două planuri: intern şi extern. ipoteza relativismului lingvistic. de valori. prin intermediul cuvântului. ea nu a fost confirmată. acest rol se realizează în unitatea ambelor laturi. în conţinut şi formă. "am dovedit ce pot". în vederea provocării unor comportamente. reprezentanţi ai pozitivismului logic. Unitatea dintre limbă şi gândire este una funcţională şi nu substanţialcalitativă. Deşi pare mai apropiată de spiritul cercetărilor psihologice. autoblamări. . autoîncurajări ("nu mă dau bătut". el constituind matricea pe care se structurează şi funcţionează sistemul operaţiilor logice. orice gândire se realizează şi există într-o limbă. dar substanţa ei nici nu decurge. Rolul autoreglator al limbajului se impune treptat în ontogeneză. "foarte bine". "am trecut peste greutăţi şi mai mari" etc. funcţia reglatoare a limbajului constă influenţarea şi modelarea atitudinilor şi conduitelor celor din jur. au mers atât de departe cu accentuarea rolului limbajului în activitatea de cunoaştere. Desigur. destrămarea structurilor operatorii ale gândirii nu este însoţită şi de destrămarea structurilor verbale. Având în vedere că orice relaţie interpersonală este îmbrăcată într-o haină verbală şi este mediată prin limbaj. iar structurile ei îşi au propriile lor scheme de organizare.). ci contradictorie .76 Din perspectiva cognitivă. a tuturor proceselor psihice conştiente. şi apoi prin cea semantică (după vârsta de 5 ani). In plan extern. încât au conchis că structurile logice trebuie căutate şi deduse din limbaj. Unii autori. "să mai încerc o dată". Cuvântul. iniţal prin latura sa sonoră (până la 3-3. nu este monolită. cunoaşterea având o sferă mai întinsă de cuprindere decât ceea ce poate acoperi limbajul verbal. Prin intermediul limbajului.

trebuie să subliniem că între cele trei funcţii ale limbajulut este o strânsă interacţiune. instrucţiuni.77 dificării direcţiei de desfăşurare a unei activităţi. Şi în plan extern. În înlănţuirea acestora se poate face distincţie între mesajul inductor (provocativ) care porneşte de la emitent şi mesajul răspuns care vine din partea receptorului. Limbajul extern este adresat cu precădere unor destinatari din afară. oratorul sau interpretul trebuie să adapteze conţinutul şi forma discursului ca şi maniera de expunere la particularităţile psihologice şi de vârstă ale auditoriului. se presupun şi se întregesc reciproc. relaxarea şi catarsisul (cum se întâmplă în terapie şi teatru).  Formele limbajului verbal Analiza limbajului în contextul activităţii generale de comunicare interumană a dus la delimitarea principalelor forme particulare în care se manifestă: limbajul extern şi limbajul intern. modificării atitudinilor şi stărilor de spirit. de blocare a mecanismelor de control ale limbajului intern -logoreea. El se realizează în două forme: limbajul oral şi limbajul scris. Aici artificii1e stilistice pauzele. sancţiuni. accentele şi argumentaţia sunt variabilele care condiţionează efectul final al monologului. Dialogul este forma cea mai frecventă de realizare a limbajului oral. recompense (laude). Monologul presupune existenţa unui destinatar extern. După specificul schemei de comunicare limbajul oral se realizează în trei variante: solilocviu. In concluzie. avertizări. care să recepteze fluxul mesajelor fără a replica după fiecare secvenţă (propoziţie) ci posibil. Pentru a-şi atinge obiectivul propus. intonaţia. ele sunt complementare. a sunetelor articulate. doar la sfârşit. . De regulă monologul este centrat pe o anumită temă şi el are ca obiectiv informareainstruirea auditoriului într-o problemă oarecare: lămurirea sau convingerea acestuia de ceva (cum este de pildă discursul politic sau predica religioasă) sau. prin care se exteriorizează intenţiile şi se consemnează desfăşurarea secvenţelor activitătii curente. accentuării unor divergenţe şi conflicte sau aplanării şi stingerii acestora. persuasiuni. La adult vorbirea cu sine însuşi apare doar situaţional ca de exemplu. funcţia reglatoare a limbajului se concretizează în: comenzi imperative. Limbajul oral rezultă din succesiunea selectivă. în cazul izolării mai îndelungate de contactul cu cei din jur sau în stări patologice. în mod normal. El se desfăşoară prin alternarea poziţiilor celor doi termeni ai relaţiei de comunicare . această formă de manifestare a limbajului oral se întâlneşte la copil (până la 5 ani). Solilocviul înseamnă vorbirea cu voce tare cu noi înşine.emitentul şi receptorul şi are caracter de schimb reciproc de mesaje. produse de aparatul fonator la comanda centrilor corticali verbo-motori. structurată după reguli logicogramaticale. atenţionări. monolog şi dialog.

78 Dialogul poate fi structurat şi liber-situaţional. reprezentarea. În primul caz. Atenţia un loc aparte în strucutura şi dinamica sistemului psihocomportamental al omului. fenomenelor ori sarcinilor. Capitolul XIV Atenţia 14. Ea nu este un proces cu conţinut reflectoriu informaţional propriu şi distinct precum percepţia. Desfăşurarea lui va depinde de pozitia iniţială a interlocutorilor faţă de problema pusă în discuţie. În politică şi viaţa socială dialogul structurat poate fi socotit unul din mijloacele cele mai adecvate şi eficiente de atenuare şi rezolvare a stărilor tensionale şi de întărire a încrederii reciproce şi a coeziunii comunitare. în forma dezbaterilor şi disputelor între cercetători şi şcoli reprezintă motorul principal al progresului conceptualteoretic.1. în sine ci numai sau eminamente sau în contextul altor procese şi activităţi psihice cu conţinut şi finalitate specifice. gândirea sau procesele afective şi motivaţionale. orientare selectivă şi concentrare focalizată a proceselor psihocomportamentale în vederea unei reflectări optime şi . În ştiinţă. Definirea şi caracterizarea psihologică a atenţiei Asupra omului acţionează simultan o multitudine de obiecte şi fenomene din care numai o parte sunt necesare la un moment dat pentru adaptare. şi prin el se urmăreşte ajungerea la un acord consens sau rezultat final. tonificare. dialogul. în scopul realizării optime a activităţii. dacă părţile au interese opuse sau convergente. Mai mult decât atât ea nu are nici o existenţă şi o desfăşurare independentă. Schimbările de comportament înregistrate în acest proces evidenţiază noţiunea de atenţie. mobilizare. Atenţia este un proces de activare. Atenţia este procesul psihic de orientare selectivă şi concentrare a energiei psihice asupra obiectelor. dialogul se axează pe o problemă anume. respectiv.

de memorare. Afirmăm atunci că din voluntară ea a . componenta psihică trebuie să aibă la bază tot o activare selectivpreferenţială pe fondul stării de vigilenţă şi crearea de focare de dominanţă funcţională la nivelul creierului. consolidare şi automatizare şi când are o bază motivaţională proprie (intrinsecă). pe baza acţiunii anterioare a unui semnal (de avertizare). K. asigurându-le atingerea unui nivel optim de eficienţă adaptativă. Sokolov. E. înainte de toate o condiţie primară. de efort neuropsihic. de reproducere. fără ca subiectul să depună un efort neuropsihic special în acea direcţie. de concentrare. Atunci când activitatea atinge un grad înalt de structurare. în raport cu conţinutul şi modul de desfăşurare a actelor senzoriale. deliberate. componenta psihică se suprapune peste ceea ce numim atenţie voluntară şi postvoluntară. de gândire sau efectuarea unei acţiuni instrumentale motorii (în plan extern). În plan subiectiv. sau în crearea anticipată a unei stări pregătitoare de acţiune motorie pe baza unei semnalizări corespunzătoare (sonore sau luminoase). Anohin. Ea este. intelectuale şi motorii. detrminat de noutatea stimulilor. Pentru a se putea menţine şi realiza. iar în plan psihocomportamental. În ambele cazuri reflexul necondiţionat de orientare se asociază cu inducerea unor montaje perceptive şi motorii –seturi –care vor facilita şi optimiza desfăşurarea actelor senzoriale sau motorii specifice. de fond o stare de pregătire psihofiziologică generală. atenţia voluntară se manifestă şi ca modalitate subiectivă internă de luptă cu influenţele perturbatoare. Componenta fiziologică se identifică aproape total cu ceea ce psihologii numesc atenţie involuntară sau necondiţionată. Golu.prin selectivitate şi autoorientare impuse. Reflexul de orientare poate lua şi o formă condiţionată. Componenta psihică a atenţiei este indisolubil legată de participarea intenţiei şi a reglării voluntare care se activează prin deliberare şi comenzi specifice la presiunea situaţiilor externe sau a condiţiilor interne. Componenta fiziologică precede ontogenetic pe cea psihică şi constituie premisa pe care se formează aceasta. de distragere şi împrăştiere. atenţia poate fi definită ca proces fiziologic de orientare. el constând în acest caz în crearea stării de aşteptare în raport cu un anumit obiect-stimul. (P. concentrare şi potenţare selectivă a funcţiilor şi activităţilor psihice şi psihocomportamentale modale specifice în raport cu obiectul şi finalitatea lor proprii. La om ea devine forma principală de organizare şi ţinere sub control a desfăşurării activităţii. de modificări neaşteptate în ambianţă sau în starea proprie a organismului. (Paul PopescuNeveanu) În concepţia lui M. În această formă. Forma în care se manifestă şi se obiectivează atenţia în plan comportamental. ce se conturează în cadrul stării de veghe difuze şi care face posibilă. principial declanşarea unui proces psihic conştient – de percepţie. atenţia voluntară este conştientizată ca stare de încordare.79 facile sau şi a unei intervenţii eficiente în adaptarea psihocomportamentală.starea de start. Structura atenţiei este dublă: fiziologică şi psihologică. atenţia pe fondul căreia se defăşoară acea activitate funcţionează oarecum de la sine. În acelaşi timp.Pribram). este reflexul necondiţionat de orientare.

Funcţia principală a atenţiei involuntare este aceea de explorare. Ea se realizează pe baza reflexului de orientare. atenţie voluntară şi postvoluntară. cifre.80 devenit postvoluntară. eterogen care se manifestă în trei forme principale. şi viceversa este cu atât mai fluctuantă cu cât atenţia pe care o reclamă rămâne mai în afara schemei de organizare.E.3. care se declanşează şi se menţine spontan. determinat de noutatea stimulilor şi de modificările din ambianţa familiară. mişcarea. fără intenţie şi fără vreun efort voluntar special din partea subiectului. Atenţia post-voluntară – apare la unii subiecti datorită repetării neschimbate a condiţiilor de activitate. Dacă în timp ce ne concentrăm asupra unui obiect sau asupra rezolvării unei sarcini apare în câmpul nostru perceptiv un stimul nou. ea este „deprinderea de a fi atent”.2. Ea constă în orientarea selectivă şi în focalizarea deliberată asupra unui obiect. sarcini sau a unei activităţi şi în menţinerea acestei focalizări cât timp este necesar pentru finalizare sau pentru atingerea scopului propus. Atenţia voluntară este forma superioară şi specific umană de realizare a controlului conştient asupra evenimentelor din mediul extern şi asupra propriilor acte psihocomportamentale. După intenţia şi efortul solicitat. ci în interiorul ei. contrastul. 14. situându-se nu în afara activităţii specifice. Atenţia involuntară este forma elementară şi naturală a atenţiei umane.investigare a noului şi imprevizibilului şi de pregătire a intrării în scenă a atenţiei voluntare pentru perfomarea activităţilor adaptabile specifice. în schema ei internă de organizare. D. Studiind mecanismele activării. Formele atenţiei Atenţia nu este un proces omogen şi unidimensional. Printre trăsăturile cu forţa activatoare cea mai mare sunt menţionate: eterogenitatea (un câmp perceptiv alcătuit din elemente diferite. Calităţile atenţiei . figuri geometrice incită mai rapid atenţia involuntară decât unul alcătuit din elemente de acelaşi gen). Atenţia involuntară intră frecvent în competiţie şi cu atenţia voluntară. de exemplu litere. neregularitatea. Se poate admite că o activitate devine cu atât mai eficientă. asimetria. cu atât atenţia implicată în reglarea ei se integrează mai intim şi mai durabil. intensitatea mare. ci prezintă un tablou complex. puternic. după complexitatea mecanismelor prin care este declanşată. brusc se interpune acţiunea în curs şi locul atenţiei voluntare este luat de atenţia involuntară susţinută de reflexul necondiţionat de orientare. 14. atenţia se clasifică în atenţie involuntară. Berlyne a demonstrat că unele caracteristici formale ale stimulilor duc la declanşarea mai rapidă a atenţiei involuntare şi la o creştere mai puternică a nivelului de vigilenţă decât altele.

precisă: un obiect este perceput clar. Atât forma involuntară cât şi cea voluntară.Zlate) Psihologii au ajuns la concluzia că specificul psihologic al voinţei îl reprezintă efortul voluntar. etc. care este involuntară şi deci nocivă. fiind mai mici – atenţie mobilă sau mai mari – atenţie rigidă. în alte fenomene psihice. Ea comportă aşadar o putere de impulsiune şi o putere de inhibiţie. sunt favorizate de motivaţie. etc. stabilitatea. indiferenţa.Neveanu) Este un sistem de autoreglaj superior. Definirea şi caracterizarea psihologică a voinţei Voinţa reprezintă un proces reglatoriu de mobilizare prin limbaj a energiei psihonervoase pentru depăşirea obstacolelor şi îndeplinirea scopurilor propuse. Cei mai multi gânditori au căutat explicarea proceselor voliţionale în afara lor. de vârsta şi antrenamentul subiectului. Capitolul XV Voinţa 15. manevrează automobilul. Numitorul comun la care s-a . sau atenţie atrofiata – oscilaţia de la o activitate la alta. inhiba tendinţele spre acţiune. volumul – cantitatea de obiecte cuprinse în câmpul atenţiei. Concentrarea energiei psihice a atenţiei organizează procesele cognitive într-o direcţie specifică.81 Sunt dependente de alte însuşiri ale sistemului nervos.1. (P. Voinţa este capacitatea individului de a iniţia. întrucât este efectuat precumpănitor prin cel de-al doilea sistem de semnalizare ce implică scopul şi un plan elaborat conştient. Mobilitatea nu este aceeaşi cu fluctuaţia atenţiei. frâna. ideile fixe. de dotarea lui psihologică. dar şi capacitatea de a amâna. pasiunea.) Atentia poate fi îngreunată sau facilitată de procese afective ca frica. vorbeşte la telefon. distribuţia – capacitatea de a scinda atentia pe diferite activităţi sau obiecte diferite (ex. mobilitatea – capacitatea de a deplasa intenţionat sau post-voluntar atenţia de la un obiect la altul. Bolile psihice. nepăsarea. mai mult sau mai puţin apropiate de voinţă. şoferul urmăreşte traficul.P. Calităţile atenţiei sunt: concentrarea. patologia sunt redate prin atenţie exagerată – obsesiile. determina şi acţiona. o idee este înteleasă bine. această comutare variază de la o persoană la alta. organizarea forţelor proprii prin stăpânirea unora şi mobilizarea şi angajarea convergent finalistă a altora. (M. Voinţa este o capacitate şi un proces de conducere a activităţii sub toate aspectele ei. sentimentul datoriei.

Pieron atribuie calificativul de voluntar numai conduitelor organizate la nivelurile cele mai înalte şi raportate la situaţiile cele mai dificile. fără o concentrare intensă şi prelungită (ex. automat. Locul voinţei în sistemul de personalitate al individului este deosebit de important. Voinţa este o capacitate a personalităţii în acţiune. implicând într-o fază specifică participarea tuturor funcţiilor psihice şi dobândind prin aceasta o funcţionalitate specifică de autoreglare şi autodeterminare deosebit de importantă în autorealizarea personalităţii. Este o funcţie care rezultă din integritatea şi unitatea personalităţii. Activitatea nu are o organizare uniformă şi o desfăşurare întotdeauna pe acelaşi trasee şi coordonate. Voinţa se elaborează odată cu personalitatea şi prin intermediul ei. memoria. În acest context. H. obiectual ci unul psihologic. a raportului dintre scop şi mijloc (acţiunea va fi mediată de un model mental)  deliberarea şi decizia (acţiunea este rezultatul unei evaluări a raportului dintre avantaje şi dezavantaje. voinţa raportează acţiunea la tendinţele sociale şi morale. desprinzâdu-se şi individualizându-se pe fondul interacţiunii subiectului. se conectează la susbsistemul motivaţional. relativ direct proporţională cu dificultatea obstacolului) Obstacolul devine pilonul central în jurul căruia se structurează şi dezvoltă mecanismul reglării de tip voluntar şi voinţa ca dimensiune psihică. fără ca acesta să reprezinte o soluţie pentru „natura voinţei” îl reprezintă sinteza între afectivitate şi raţionalitate. nivel de dificultate. Ea variază semnificativ atât în funcţie de tabloul stărilor psihofiziologice interne ale persoanei cât şi de caracteristicile situaţiilor obiective. în alta atingerea scopului devine posibilă numai după serioase cântăriri şi deliberări şi numai printr-un stăruitor efort voluntar în care se includ atât verigi psihice interne (atenţia. Pierre Janet susţine ideea că voinţa este o caracteristică a acţiunilor complicate social. Nivelul voluntar se subordonează din punct de vedere structural funcţiei reglatoare a conştiinţei iar din punct de vedere instrumental. relaţional. Astfel. care necesită un mare grad de mobilizare şi se execută cu dificultate.  analiza prealabilă a condiţiilor. dacă într-o situaţie se ajunge la soluţie sau la scop în mod direct. gândirea).cu situaţiile pe care este pus să le rezolve. noutate.82 ajuns la un moment dat. rezolvarea unor exerciţii simple de calcul aritmetic sau efectuarea acţiunii de a ne îmbrăca). cât şi verigi motorii externe.grad de complexitate. sociale).cu capacităţile şi disponibilităţile lui. dintre câştiguri şi pierderi)  efortul (acţiunea implică un anumit grad de mobilizare energetică. favorizând şi optimizând finalizarea motivului în scop. El aprecia că o conduită are un caracter voluntar cu atât mai pronunţat cu cât ea rezultă din predominarea mai pregnantă a tendinţelor intelectuale. Elementele sale definitorii vor fi:  intenţionalitatea (acţiunea este intenţionată). . El nu are însă un sens fizic. reţinând-o prin amânare şi pregătind-o mental prin intermediul limbajului intern. în vederea satisfacerii unor stări proprii de motivaţie sau îndeplinirii unor obligaţii (profesionale.

Se pot evidenţia ca având ca specific propriu. efortul voluntar se poate concentra mai mult în plan intelectual sau în plan motor (munca intelectuală şi munca fizică). )b prezenţa condiţionării atât în declanşarea acţiunii. Se întâlnesc destule persoane care dispun de o forţă fizică mare. Simpla forţă fizică sau nervoasă. Structura actului voluntar Ca formă şi expresie al nivelului conştient al psihicului. la nevoie a fiecăruia dintre ele în obiect de analiză specială şi de evaluare. mijlocul şi scopul –cu posibilitatea transformării. atât intelectuală cât şi motorie (fizică). De aici decurge şi caracterul serial discursiv şi multifazic al structurii şi desfăşurării actului voluntar. chiar dacă în proporţii diferite.2. dar şi actul voluntar integral. pentru a preveni astfel acumularea în timp a efectelor oboselii zilnice. voinţa devine o condiţie subiectivă (psihică) esenţială a succesului şi a înaltelor performanţe în orice activitate. Prin mobilizarea şi canalizarea selectivă a energiilor necesare activităţii şi prin direcţionarea lor spre atingerea scopurilor propuse. 15. efortul voluntar trebuie încadrat în limite rezonabile. ce pot deveni dăunătoare stării de sănătate (surmenajul. Oricât ar fi de important şi necesar în cadrul activităţii. au o voinţă slabă. . de un tip de sistem nervos puternic. efortul voluntar duce inevitabil şi la fenomenul de oboseală (musculară. actualizarea unor motive şi proiectarea pe baza lor a unui scop. următoarele cinci faze: 1. scopuri. cât şi în modul de desfăşurare a ei. activitatea voluntară se caracterizează prin două atribute esenţiale: )a diferenţierea şi determinarea pregnantă a verigilor componente. include ambele verigi. astenia). pe de altă parte. ca dat natural. între efortul întreprins şi rezultatele înregistrate. dar care cu toate acestea. neuropsihică) a cărui amplitudine depinde de intensitatea şi durata efortului şi de tipul de sistem nevos al subiectului (la un acelaşi efort.motivul. condiţionare care constă în corelarea şi aprecierea permanetă a raportului dintre dorinţe. nu este suficientă pentru a avea şi o voinţă puternică. Presupunând aşadar un însemnat consum energetic. În funcţie de natura sarcinilor. o persoană cu tip puternic de sistem nervos va obosi mai puţin decât una de tip slab de sistem nervos). nefiind în stare să se angajeze într-un efort susţinut pentru depăşirea unor dificultăţi pentru rezolvarea unor sarcini mai dificile.83 Trebuie precizat că efortul voluntar şi respectiv voinţa nu se identifică şi nu decurg nemijlocit din forţa fizică musculară sau forţa sistemului nervos (tipul puternic). ci reprezintă expresia dezvoltării şi consolidării mecanismelor conştiinţei în cursul ontogenezei prin confruntarea sistematică şi directă cu greutăţi şi obstacole de diferite genuri. pe de o parte şi posibilităţi.

o tensiune. care se individualizează în forma motivului. la condiţiile obiective externe. evaluativ corectoare optimizatoare. executarea hotărârii. grijilor). Forma secvenţială se realizează în cadrul fiecărei faze de bază. ceea ce-i reduce considerabil capacitatea de relaţionare cu lumea (aşa se întâmlă în cazul nevrozelor. subiectul abandonează şi renunţă definitv la acţiune. de inspiraţie cibernetică introduce o a cincea fază. asigurând prevenirea sau înlăturarea eventualelor deviaţii şi erori (autoreglare secvenţială). Lupta motivelor are uneori caracter dramatic. 3. Dimpotrivă. Ea se realizează în două forme: secvenţială şi globală. analiza şi lupta motivelor. Odată hotărârea luată. . prin care se ajunge la atingerea propriu-zisă a scopului. urmează faza finală a actului voluntar. efortul voluntar putând atinge punctul său maxim tocmai în acestă fază. Aceasta constă în transformarea hotărârii în acţiune. dorinţelor. al depresiilor). atunci când realizarea scopului reclamă operarea asupra unor obiecte sau situaţii din afara noastră. Se întâlnesc frecvent situaţii în care acţiunea declanşată rămâne nefinalizată tocmai datorită insuficientei mobilizări şi perseverenţe. Execuţia nu este o simplă formalitate şi ea nu se desfăşoară automat. 4. Pentru a se înscrie în direcţia de acţiune a legii autoreglării optime. evaluarea rezultatelor (feed-back-ul). implică un efort susţinut din partea subiectului. Hotărârea constă în alegerea şi admiterea pentru a fi satisfăcut printr-o acţiune adecvată a unui singur motiv şi atingerea unui scop în circumstanţele date şi în momentul dat. constatând că diferitele tentative se izbesc de obstacole neaşteptate sau se dovedesc ineficiente. cea de execuţie. deliberarea sau luarea hotărârii.84 2. 4. sistemică). Se întâlnesc cazuri când persoana devine permanent cuprinsă şi răvăşită de o continuă luptă a motivelor (a frământărilor. 5. pentru a cărei depăşire trebuie să consume o mare cantitate de energie neuropsihică. Acţiunea se poate desfăşura în plan intern (acţiune mentală). subiectul aflându-se uneori într-o dilemă. psihologia contemporană. forma globală se manifestă la finele actului voluntar. Motivul este supus analizei şi evaluării prin raportare la context. de cele mai multe ori. această fază trebuie să se coreleze şi să fie controlată retroactiv printr-un proces de deliberare şi formulare şi adoptare a unei hotărâri. o stare de necesitate. pentru a face faţă şi a depăşi diversele dificultăţi care pot apărea pe parcurs. compararea şi evaluarea alternativelor prezente la un moment dat în câmpul conştiinţei. Pe lângă cele patru faze desprinse şi descrise de psihologia clasică mai sus sintetizate. La baza acţiunii voluntare stă întotdeauna o incitare. În mod normal. 3. analiza şi lupta motivelor nu se poate prelungi la infinit şi nu se poate încheia într-o stare de disipare energetică lipsită de orientare. asigurând informaţia inversă despre gradul de reuşită şi despre posibilele consecinţe (autoreglarea globală. atunci când scopul constituie rezolvarea unor probleme sau efectuarea unui proces de învăţare sau în plan extern (acţiunea motorie). 1. 5. 2.

1. de a mobiliza şi concentra energia neuropsihică şi musculară în vederea asigurării rezistenţei şi ripostei necesare la presiunea pulsiunilor interne sau a situaţiilor şi stimulilor din afară. pentru a le modifica sau anula. forţa voinţei este cu atât mai mare cu cât amplitudinea obstacolului surmontat este mai mare. Atunci când hotărârile sunt obiectiv justificate.3. Ea se integrează în structura caracterului şi devine o trăsătură axiologică (valorică) a personalităţii. integrându-le în legea generală a organizării dinamice. fermitatea favorizează instaurarea în relaţiile interpersonale a unor reper clare şi sigure. eliberate de echivoc şi subiectivism. Spre deosebire de autoreglarea actelor involuntare care are un caracter automat. 2) Perseverenţa constă în menţinerea efortului voluntar la nivel optim atât timp cât este necesar pentru atingerea scopului. optimizatoare conferă actelor voluntare un caracter evolutiv perfectibil. Opusul ei este renunţarea care duce la deconectarea mecanismelor de mobilizare energetică. realizându-se pe baza influenţei necondiţionate a efectului asupra stimulului. În acelaşi timp. în discrepanţa dintre convingeri şi acţiune. consecvenţa. dintre vorbă şi faptă. a hotărârilor şi scopurilor. 15. spontan sau dirijat dar în dependenţă de întreaga dezvoltare a personalităţii. Opusul consecvenţei este inconsecvenţa care constă în instabilitatea şi fluctuaţia deciziilor. perseverenţa. Însuşirile voinţei Voinţa este un proces superior format în timpul vietii. depinzând de funcţia de planificare şi reglare a conştiinţei. în pofida diverselor piedici şi dificultăţi ce se pot ivi în cale. Formarea ei presupune interiorizarea actului de comandă-supunere. 3) Consecvenţa se exprimă în stabilitatea scopului şi a liniei de conduită în concordanţa dintre convingeri şi acţiune. pe măsură ce atingerea scopului întârzie şi pe traiectoria spre scop apar obstacole noi sau eşecuri. amânând sau frânând trebuinţe sau stări interne bulversante. Forţa exprimă capacitatea mecanismelor de autoreglare. Se poate afirma că o persoană posedă o voinţă cu atât mai puternică cu cât ea poate să-şi stăpânească temperând. Cele mai importante calitati ale voinţei sunt:puterea sau forţa. fermitatea. 4) Fermitatea reflectă stabilitatea operaţional-instrumentală a deciziilor şi hotărârilor luate în diferite situaţii în pofida tentativelor potrivnice ale celor din jur. autoreglarea actelor voluntare are caracter conştient discursiv. dintre vorbă şi faptă. independenţa. În acest context persoana care posedă o asemenea calitate îşi va impune autoritatea şi va câştiga respectul celorlalţi. Opusul fermităţii . de a ne determina să revenim asupra lor. de intensitate mai ridicată.85 Faza evaluativ corectoare.

Comportamentul devine ezitant şi fluctuant. Bucureşti. 8. el fiind până la urmă ghidat nu atât de propriile convingeri şi decizii cât şi de influenţele celor din jur. Bucureşti. 7. Editura Humanitas.1983. Editura Didactică şi Pedagogică.Bucureşti.. 6.86 este influenţabilitatea sau oscilaţia. 2. pe baza iniţiativelor.. Smith E.. Editura INI Bucureşti. Editura Ştiinţificã. Birch A. 9. Structura personalităţii profesorului. Bazele psihologiei generale. Ea devine sursă de iniţiativă şi de acţiune. 10. Calităţile voinţei prezentate mai sus se află într-o permanentă relaţie de interdependenţă şi condiţionare reciprocă. Iaşi. 1972. Allport G. Parot F. dă măsura autodeterminării persoanei în relaţiile sale cu situaţiile sociale externe. Bucureşti. Editura Didactică şi Pedagogică. Psihopatologia vietii cotidiene. E. 1999. Introducere în psihologie. Eysenck M.. 4. Chelcea S.. L. Descifrarea comportamentului uman. 2000.. 2002. Bucureşti. BIBLIOGRAFIE 1. Editura Teora. .A.. A.J. Bucureşti. Orrell Sue. Bem D. hotărârilor şi scopurilor proprii. Psihologie generală. Atkinson R. Bucureşti.. Dicu A. 5. Atkinson R. Bucureşti. Editura Tehnică. Conştiinţa.. 1997. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 1996. Cosmovici. Psihologia dezvoltării. Editura Universitară. Dragu.. Bucureşti 1991. Hayes Nicky. Golu Mihai. Introducere în psihologie. Editura All. Eysenk H. 2002 13.. Prelegeri de psihanalizã.. Bucureşti. 5) Independenţa exprimă capacitatea unei persoane de a-şi organiza şi duce viaţa pe cont propriu. 11. care constă în absenţa unui orizont şi a unor repere existenţiale clare. 1996. A. Doron R. C. 1992.. Bucureşti. Introducere in psihologie. 1998.. Editura Didactică şi Pedagogică.. Introducere în psihanaliză. R. Golu M. 3. Structura si dezvoltarea personalităţii. cu ceilalţi semeni. Opusul ei este dependenţa. Dictionar de psihologie.. Freud S.. Ey H. în dificultatea sau imposibilitatea de a lua o hotărâre sau de a trece la acţiune fără sprijijn din partea altcuiva. Independenţa în sensul pozitiv al termenului.. Editura Polirom. 12.W... Un secol de psihosociologie. 1998. prin asumarea conştientă a răspunderilor şi riscurilor corespunzătoare.. Editura Tehnică.

Osterrieth.. Iaşi. Dicţionar de psihologie. Editura Şansa. Editura Didactică şi Pedagogică. L. 19. Mielu. Editura Univers Enciclopedic.Bucureşti. Editura Babel. P. Şchiopu. 1996. 1997. Fundamentele psihologiei. 23. Psihologia la răspântia dintre milenii. Editura Polirom. Bucureşti. Iaşi. Sillamy N. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti... ClujNapoca. 2001 . Dicţionar de psihologie. Zlate. 1999. Zlate M. 1997. 16.87 14. Paul. Bucureşti. 1986. Radu Ion (coordonator). Dicţionar de psihologie. 15. Introducere în psihologie. 21. Vlăsceanu. 1976. Ed. . Mielu. Metodologia cercetării sociologice. Bucureşti. Bucureşti. Zlate. Orientări şi probleme. Editura Albatros. Editura Sincron. Introducere în psihologia contemporană. 17. 22. Psihologia mecanismelor cognitive. Ursula. Introducere în psihologia copilului. Polirom. 1982 20. Popescu-Neveanu. 18.. Zlate M. Bucureşti. 1991. Editura Hyperion 1991..

88 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful