1

Specializari: PSIHOLOGIE PSIHOPEDAGOGIE SPECIALA PEDAGOGIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PRIMAR ŞI PREŞCOLAR

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI ANUL I SEMESTRUL I

ANUL UNIVERSITAR 2010-2011

2

Tema nr. 1 Psihologia ca stiinta si ca profesie
1. Psihologia ca stiintã 2. Locul psihologiei în sistemul ştiinţelor. Ramurile aplicative ale psihologiei

1.1. Definirea psihologiei ca ştiinţă Psihologia este una dintre ştiinţele umaniste, poate cea mai reprezentativă dintre ele prin originalitatea şi complexitatea naturii obiectului său de cercetare. Psihologia este ştiinţa care ne învaţă să cunoaştem omul şi ne ajută să-l înţelegem. Ca domeniu al cunoaşterii umane, ea a fost încă de la început tributară filosofiei din care s-a desprins treptat. Asociaţionismul, behaviorismul, gestaltismul, psihanaliza, psihologia umanistă sunt marile curente care au jalonat întreaga istorie a psihologiei, fiecare dintre ele propunând diverse modele explicative asupra vieţii psihice. Spre sfârşitul secolului XIX, psihologia a început să-şi afirme treptat statutul său de ştiinţă, delimitându-şi problemele şi stabilindu-şi metodele de cercetare, iar la sfârşitul secolului XX şi apoi în decursul lui s-au elaborat şi închegat marile construcţii teoretice, s-au rafinat metodele de investigaţie. Cei mai mulţi autori au definit psihologia pornind de la etimologia cuvântului. Deoarece cuvântul psihologie este compus din două particule psyche (suflet) şi logos (ştiinţă) s-a afirmat că psihologia este ştiinţa sufletului. Deşi definiţia este oarecum tautologică, ea are mai ales o valoare operaţională, orientând cercetătorii spre descifrarea şi detalierea termenului de psihic. Tipuri de definitii ale psihologiei ca stiinta 1. Definiţii etimologice Cei mai multi autori au definit psihologia pornind de la etimologia cuvântului. Deoarece cuvântul PSIHOLOGIE este compus din douã particule psyche (psihic) si logos (stiintã) s-a afirmat cã psihologia este stiinta psihicului. Desi definitia este oarecum tautologicã are mai ales o valoare operationalã, orientând cercetãtorii spre descifrarea si detalierea termenului de psihic. 2. Definitii comprehensive-încearcã sã surprindã elementele esentiale ale psihologiei ca stiintã -W.Wundt- Psihologia= stiintã a experientei imediate -W. James- Psihologia= stiintã a vietii mentale, a fenomenelor si conditiilor reale

3

-Kulpe- Psihologia=stiintã a faptelor în mãsura în care ele depind de subiect Psihologia este o ştiinţă care se ocupă de studiul fenomenelor şi capacităţilor psihice, urmărind descrierea şi explicarea acestora în baza descoperirii unui ansamblu de legi, regularităţi sau modalităţi determinative.(Paul Popescu-Neveanu) După opinia lui M. Zlate, definiţia unei ştiinţe trebuie să conţină informaţii, fie şi într-o formulare generală despre obiectul de cercetare, metode, legi, finalitate. Luând în considerare aceste elemente, M.Zlate defineşte psihologia ca fiind ştiinţa care studiază psihicul (procese, însuşiri, mecanisme psihice), utilizând un ansamblu de metode obiective, în vederea desprinderii legităţilor lui de funcţionare, cu scopul cunoaşterii, optimizării şi ameliorării existenţei umane. 3. Definiţii explicativ-culturale: 1. Psihologia reprezintă studiul faptelor morale şi al inteligenţei, fiind ştiinţa sufletului (Littre) 2. Psihologia are mai multe semnificaţii ca ştiinţă şi anume: a) studiul ştiinţific al vieţii mentale (memorie, gândire, inteligenţă), b) cunoaşterea empirică a sentimentelor celuilalt, c) analiza sentimentelor, a stărilor de conştiinţă, d) ansamblulde sentimente, modalităţi de a gândi şi de a acţiona caracteristice unui individ sau unui grup de indivizi (J.Dubois) e) psihologia este ştiinţa care studiază procesele mentale şi emoţionale şi comportamentul f) psihologia este suma acţiunilor, trăsăturilor atitudinilor, modelelor de gândire sau a stărilor sufleteşti ale unei persoane sau ale unui grup (D.B.Guralnik) 4. Definiţiile filosofice sunt cele care caută să explice conceptul sau ideile despre psihologie. 1. Psihologia este ştiinţa sufletului sau a spiritului. Acest punct de vedere cuprinde mai multe aspecte ce trebuie considerate separat. a) o anumită manieră de a se comporta, de a reacţiona la impresiile din afară (psihologia comportamentului) b) faptul de a avea conştiinţa propriilor idei, emoţii, tendinţe (psihologia conştiinţei), c) atitudinea reflexiv-critică faţă de propria persoană (psihologia reflexivă şi cea critică), d) ansamblul de stări sau dispoziţii psihice ale unei persoane sau ale unui grup de indivizi (psihologie socială) Definiţiile menţionate mai sus pun problema complexităţii acestei ştiinţe, dar evidenţiază şi dificultatea de a o delimita şi defini, dintr-un singur punct de vedere.

4

3. Locul psihologiei în sistemul stiintelor Într-un secol si jumãtate (înfiintarea primului Laborator de psihologie experimentalã la Leipzig-1879), psihologia a parcurs drumul de la negarea ei ca stiintã pânã la obtinerea statutului de stiintã centralã în rândul tuturor celorlalte stiinte. Cu timpul, conceptiile cu privire la locul psihologiei în sistemul stiintelor s-au organizat si integrat, conducând la elaborarea unor modele explicativ-interpretative. a). Modele triunghiulare 1929- Karl Buhler propunea modelul triunghiular al psihologiei stiintifice, aceasta din urmã fiind amplasatã la intersectia stiintelor umaniste, stiintelor sociale si stiintelor naturale 1978-P.E.Meehl lanseazã distinctia între psihologia hard si psihologia soft, potrivit cãreia influenta stiintelor naturii a orientat psihologia spre un studiu mai riguros al comportamentului, stiintele sociale au accentuat studiul influentelor subiective. 1961-Clasificarea triunghiularã a stiintelor –KEDROV care subdivide stiintele umaniste în stiinte sociale si stiinte filosofice, fãcând loc în triunghiul sãu alãturi de psihologie si altor stiinte tehnice, matematice, logice. Kedrov clasifica stiintele dupã principiul subordonãrii (al dezvoltãrii ) si al obiectivitãtii (al reflectãrii). Cât priveste psihologia, ea ocupã un loc aparte în triunghi: mai aproape de filozofie dar fiind legatã de toate celelate trei vârfuri ale triunghiului. b) Modelul circular J. Piaget , la cel de-al XVIII-lea Congres International de Psihologie (Moscova, 1966) propunea un model circular al stiintelor. Punctul de pornire al clasificãrii lui J.Piaget îl constituie relatia dintre subiect si obiect în procesul cunoasterii. Dacã în matematicã si fizicã se reflectã obiectul real, latura lui cantitativã, în biologie deja apre si latura subiectivã, fapt care îl pregãteste pe subiect sã devinã obiect al cercetãrii, proces ce se reia în psihologie si sociologie. Linia circularã se încheie în epistemologie si geneticã prin relatia psihosociologiei cu logica si matematica, relatia dintre acestea din urmã realizându-se prin intermediul structurilor operatorii ale subiectului. Concluzia lui Piaget: psihologia ocupã o pozitie centralã, si nu numai ca produs al tuturor altor stiinte, dar ca sursã posibilã de explicatie a formãrii si dezvoltãrii lor. 1. Modelul interpenetrãrii stiintelor Multã vreme în interpretarea relatiilor dintre stiinte a predominat ideea interdisciplinaritãtii. Matei Dogan si Robert Pahre avanseazã ideea cã nu cercetarea interdisciplinarã atotcuprinzãtoare este în mãsurã sã asigure inovarea stiintelor, ci dimpotrivã interpenetrarea ( hibridarea) lor. Referindu-se direct la psihologie, autorii prezintã numeroase exemple de hibridare între aceasta si alte stiinte, fapt care a dus la aparitia unor noi stiinte sau ramuri ale psihologiei:

sociologie. psihopatologia. etc. la intersectia celorlalte. Se pare. neurologia. Acestea la rândul lor se pot divide: de exemplu psihologia organizationalã este o ramurã a psihologiei sociale care are ca surse teoria managementului si organizãrii. psihiatria) La confluenta dintre aceste stiinte. sportive. favorizeazã dupã opinia lui Pavelcu. psiholingvistica. psihologia generalã si-a delimitat propriile ei ramuri aplicative. în centrul sau în vârful lor. manageriale. de aceea cã mai importantã decât distinctia categoricã a stiintelor este cooperarea lor. pendularea spectaculoasã a interpretãrilor între psihologizare a numeroase discipline la o extremã si depsihologizare a psihologiei la cealaltã extremã. sociologia.5 psihologia socialã.Zlate propune o grupare a stiintelor în patru categorii: 1. Modelul clasificãrii stiintelor M. economice. Pozitia deosebitã a psihologiei în sistemul stiintelor. filosofia) interpretat ca fiintã bio-socio-spiritual 2. . psihometrie. . stiinte fundamentale ale omului (biologia. 2. fluxuri importante din psihologia socialã. stiinte maximal preocupate de asigurarea integritãtii fizice si psihice a omului (medicina. psihologia muncii.3 stiinte referitoare la principalele tipuri de activitãti îndeplinite de om (educationale.) 4.

În felul acesta s-a conştientizat că viaţa psihică interioară funcţionează nu doar la nivelul conştient ci şi la alte niveluri. Obiectul de cercetare al psihologiei Obiectul psihologiei poate fi analizat din perspectiva următoarelor orientări: orientarea psihanalitică. în laboratoare. atunci. inconştientul este sediul instinctelor sexuale înscrise în structura biologică. formată din trăiri exclusiv subiective: el este izolat de lumea externă şi există numai în măsura în care se reflectă în conştiinţă. elaborează o viziune dinamică asupra componentelor acestuia şi pune la punct o tehnică de sondare a inconştientului. a unor situaţii problematice. el constituie o lume închisă în sine. pentru a se putea realiza şi acest deziderat. Cum însă dedublarea cercetătorului n-ar da decât posibilitatea studierii propriilor lui funcţii psihice nu şi a altor persoane. orientararea umanistă. fiind în esenţă reducţionistă (reducea întreaga viaţă psihică doar la o parte a ei). Pentru a studia această realitate interioară. Atâta timp cât între aceste instanţe există un . El introduce conceptul de aparat psihic. Psihicul este o lume aparte. Introspecţia îşi are originea în Germania la Leipzig. căruia îi acordă statutul de principiu fundamental al vieţii. adică transpunerea cercetătorului în trăirile şi stările psihice ale altor persoane. cercetătorul trebuie să se dedubleze în obiect şi subiect al cercetării. psihologia introspectivă s-a dezvoltat tot mai mult. Psihicul este o realitate primară. După Freud. principiu care presupune gândirea. În ciuda acestor limite. Introspecţioniştii pun în centrul psihologiei studierea fenomenelor de conştiinţă. rolul esenţial revenindu-i inconştientului. schimbând însăşi finalitatea psihologiei. introspecţia nu putea constitui pentru multă vreme obiectul psihologiei. Sigmund Freud este cel care propune inconştientul obiect de cercetare al psihologiei. psihologia a fost contestată ca ştiinţă.1. W. interioară. preconştientul. Orientarea psihanalitică Din perspectiva introspecţiei. şi conştientul. Înainte de 1920. iar pe considerentul practicării ei. somatică a organismului. orientarea behavioristă. în cercetările concrete. aparatul psihic era imaginat de Freud ca dispunând de trei nivele supraetajate: inconştientul. psihicul este conceput ca un cerc de fenomene ce îşi au izvorul în ele însele fără nici o legătură determinativă cu exteriorul.Wundt înfiinţând în 1879 primul Laborator de psihologie experimentală. de aceea introspecţia a fost denumită psihologia conştiinţei. nemijlocită. El considera că inconştientul funcţiona după principiul plăcerii. în timp ce conştiinţa acţionează după principiul realităţii. existenţa lui fiind redusă la trăirea lui. introspecţioniştii recomandă empatia. 2. Introspecţia a fost vehement criticată încă de la apariţia ei. adică stabilirea unui plan de acţiune.6 2. iar introspecţia ca metodă de cercetare a devenit metoda regală de studiu a psihologiei. Rămânând însă închisă dintr-o perspectivă idealistă. un bun personal al fiecărui individ. a pătruns în universităşi. şi mentalistă.

Behaviorismul clasic ca nouă orientare psihologică corespunde în mai mare măsura spiritului american concret şi practic. viaţa psihică a individului este normală. nu rămân inactive. firii mult mai active şi dinamice a americanilor decât . Dacă până în 1920 accentul căzuse pe inconştient şi pe sexualitate.7 echilibru. fundamentul pe care se construieşte personalitatea individului.2. odată cu lucrarea „Sinele si Eul” din 1922. utilă. Eul este o porţiune a Sinelui care sub influenţa lumii exterioare. să schimbe metoda de investigare: introspecţia cu metode obiective. devine un intermediar între sine şi lumea exterioară. de coeziune rămâne legătura dintre ele. -dincolo de aspectele fragmentare ale teoriei psihanalitice (inconştient. În cazul nevrozelor. Sinele este echivalentul inconştientului din vechea clasificare. Când intervin însă dezechilibrări. a mediului înconjurător suferă o dezvoltare specială în sensul că din simplu organ receptor şi protector în raport cu stimulii. Comportamentul. Freud se orientează spre segmentele superioare ale vieţii psihice pe care le analizează mult mai amănunţit şi nuanţat. Ele pot fi satisfăcute sub forma unor acte comportamentale curioase. considerat de Watson ca noul obiect de studiu al psihologiei este un ansamblu de răspunsuri ajustate stimulilor care îl declanşează iar psihologia reprezintă studiul cuplului Stimul-Reacţie. Orientarea behavioristă J. sediul instinctelor. accesibilă tuturor. metapsihologic care privilegiază registrul intrinsec al psihicului.Watson este considerat părintele acestui curent. uitări totale de nume proprii. elementul de bază. Aparatul psihic este împărţit în trei organizări structurale denumite: Sine. libidou).2. Atunci când instinctele sexuale nu sunt satisfăcute necondiţionat. psihologia ar trebui să realizeze următoarele deziderate: să schimbe obiectul de studiu al psihologiei. pentru a deveni o ştiinţă practică. Esenţa concepţiei lui Freud poate fi sintetizată în următoarele idei: -ea reprezintă o încercare de explicare a funcţionării psihismului legat de biologic. sa înlăture conştiinţa şi s-o înlocuiască cu comportamentul. Eu si Supraeu sau Id. apar noi modele interacţionale care de obicei sunt de ordin patologic. ele sunt refulate. erori de citit si scris. Ego si Superego. conflicte. stângăcii). se desfăşoară firesc. deschisă. deci indiferent de condiţiile permisive ale mediului social. de cuvinte străine. populară. În concepţia lui Watson. cer şi cu mai multă tărie să fie satisfăcute. ciudate sau absurde numite de Freud acte ratate (lapsusuri inexplicabile. Odată refulate ele nu dispar. distorsiuni. 1. refulare. genetic. sub forma visului şi în cazuri mai grave sub forma unor acte nevrotice. ci acţionează cu mai multă forţă asupra individului. schimbări de forţe. metoda psihoterapeutică propusă de Freud a fost denumită metoda psihanalizei şi constă în readucerea în conştiinţa bolnavului a elementelor psihice patogene în vederea dizolvării şi înlăturării lor. să propună formularea unor legi ale comportamentului. al unei noi orientări psihologice denumită behaviorism.B. să schimbe finalitatea. sursa primară a energiei psihice care trebuie consumată. sunt trimise din nou în inconştient.

reală a omului contemporan. ci şi de reglare. Ea nu depinde numai de stimulare. . obiect de control şi de stăpânire de sine şi niciodată subiect pentru el însuşi. A. ambele bazându-se pe aceeasi concepţie despre individ. considerate incapabile de a studia şi mai ales de a soluţiona problematica concretă. solicitat şi determinat în acţiunile sale de mediul natural şi social în care trăieşte. şi interpretat ca organism maleabil în faţa voinţei.2. ca o conduită particulară. P. conduita unifică şi sincronizează într-un tot unitar comportamentul şi viaţa interioară subiectivă.3. Janet arăta că psihologia nu este altceva decât studiul acţiunilor umane. Conduita nu se reduce la reacţiile motrice şi secretorii ale organismului. psihologia umanistă a reprezentat o reacţie împotriva celorlalte două mari orientări existente şi practicate în Occident (behaviorismul şi psihanaliza). Psihologia conduitei ar trebui să satisfacă după opinia lui Janet două condiţii fundamentale: să facă loc fenomenelor de conştiinţă. Omul behaviorismului este concret. înţelegând prin aceasta din urmă totalitatea manifestărilor vizibile. Considerarea activităţii ca obiect de studiu al psihologiei obligă la tratarea psihicului ca un mare sistem aflat în perpetuă organizare şi sporindu-şi continuu capacitatea de autoreglare. ca a treia forţă în psihologie.8 introspecţia. evidenţiind reacţiile care există între acţiunea externă şi condiţiile interne prin care se reflectă exteriorul. Orientarea umanistă Considerată de unul dintre iniţiatorii ei. În concepţia psihologului francez. reflexii.Maslow (1908-1970). viu. Janet introduce în psihologie termenul de conduită. să se preocupe de studiul conduitelor superioare. ca şi o ceară moale. 1. credinţe. Conduita este ansamblul actelor unui individ de la cele mai simple la cele mai complexe. încă de la început. orientate către exterior. Psihologia behavioristă a fundat cele două ideologii considerate ca incompatibile liberalismul şi comunismul. concepţie pasivă şi academică . oarecum diferită de metodele obiective de laborator şi anume metoda clinică. Meritul cel mai mare al behaviorismului este acela ca leagă omul de lumea obiectelor şi de lumea oamenilor. ştiinţa conduitei sau şi mai exact studiul omului în raport cu universul şi mai ales în raporturile sale cu ceilalţi oameni. real. ca o complicare a actului care se supraadaugă acţiunilor elementare. privită ca un fel de studiu de caz individual dintr-o perspectivă dinamică deoarece îmbină ascultarea relatărilor subiectului cu observarea aprofundată a acestuia întrun număr mare de şedinţe. Mai târziu concepţiile behavioriste au fost exacerbate. experienţe. Janet propune şi o nouă metodă de studiere a conduitei. raţionamente. cât şi totalitatea principiilor de organizare şi reglare a ei. ca la behaviorism ci angajează întreaga personalitate a omului aflată în interdependenţă cu mediul. orientate spre un scop şi încărcate de un sens.

. creativitatea. pe încărcătura de semnificaţii: preocuparea pentru valorizarea demnităţii şi calităţii umane. Concluzii Aceste abordări se află raporturi de interdependenţă. ele fiind elective şi complementare. valorizarea şi autoactualizarea. accent pe persoană care are o poziţie centrală fiind văzută în procesul descoperirii propriei sale existenţe şi în relaţiile sale cu alte persoane şi cu grupurile sociale. subiective şi proiective cum ar fi cunoaşterea directă. accent pe unele calităţi umane cum ar fi alegerea. pentru dezvoltarea potenţialului inerent oricărei persoane. În studiul personalitătii se propune utilizarea unor metode obiective. metoda familiarizării cu. prin percepţie. cea a autoevaluării. metoda înţelegerii configurale. accent în selectarea problemelor şi procedeelor de cercetare. Concluzionând. metoda autoobservaţiei. opuse conceperii omului în termeni reductionişti.9 Asociaţia Americană de Psihologie Umanistă a formulat patru caracteristici ale celor care aderă la noua orientare şi care exprimă de fapt scopurile ei: centrarea atenţiei pe experienţa persoanei ca fenomen primar în studiul omului şi considerarea explicaţiilor teoretice şi a comportamentelor manifeste ca fiind secundare în raport cu experienţa însăsi şi semnificaţia ei pentru persoană. arătăm că obiectul psihologiei trebuie să-l constituie studiul activităţii psihice a omului concret sau studiul sub aspect psihologic a omului concret care acţionează.

Specificul legilor psihologiei provine nu doar din specificitatea obiectului cercetat.Pradines (apud. ci existenţa legilor ca atare. Încă de la început prezenţa legilor psihologiei a fost contestată.10 Capitolul II Legile psihologiei O ştiinţă îşi legitimează propriul statut prin existenţa legilor. Cei care au negat legile psihologiei s-au aşteptat ca acestea să fie pur psihologice. A descrie un fenomen psihic (un proces. repetabile. ele îşi relativizează efectele sau şi le restructurează total. ale gândirii. legi în care un fenomen numit cauză duce numai cu o anumită probabilitate la obţinerea altui fenomen numit efect. acest lucru nu este posibil. adică a acelor raporturi necesare. Acţionând concomitent. Nu caracterul pur sau impur al legilor psihologiei este fundamental.1. Psihologul francez M. întretăindu-se unele pe altele. contrastul. memoriei sau imaginaţiei). Legile psihologiei sunt probabiliste. Realitatea demonstrează că ele au conotaţii fiziologice. adică legi în care o cauză să conducă întotdeauna la obţinerea aceluiaşi efect. 2. legi ale senzaţiilor: adaptarea. evident în condiţii strict determinate. Rolul descrierii şi al explicaţiei în psihologie Descrierea joacă în psihologie acelaşi rol pe care îl joacă şi în celelalte ştiinţe. proiecţia.Piaget. fizicaliste sau sociologice. Cei care au contestat existenţa şi caracteristicile legilor psihologiei se aşteptau să găsească în psihologie numai legi de tip cauzal. legea constantei perceptive-Wertheimer)  legi de dezvoltare-legi psihogenetice: legea dezvoltării stadiale a psihicului copilului-J. ci şi dintr-un anume mod de funcţionare a lor.2. Specificul legilor psihologiei Cei care au contestat legile psihologiei se aşteptau să găsească în psihologie legi cu aceleaşi proprietăţi ca în ştiinţele exacte. generale şi obiective între fenomenele studiate. Dar acest lucru nu mai este posibil deoarece însăşi noţiunea de cauzalitate a suferit o profundă restructurare. Zlate M. Nu este exclus ca aceeaşi cauză să ducă la apariţia mai multor efecte. esenţiale. Este firesc să fie aşa din moment ce psihicul este expresia sintetică şi ultimativă a tuturor celorlalte forme existenţiale. organizare sau structură (legea formei cele mei bune. 2.) a evidenţiat existenţa a trei tipuri de legi:  legi de funcţionare a fenomenelor psihice (ex. În psihologie legile au caracter teleologic sau finalist. o însusire psihică) înseamnă a răspunde mai întâi la întrebarea ce este şi apoi cum se desfăsoară fenomenul respectiv? . o activitate.  legi de compoziţie. Nu se înţelegea faptul că datorită complexităţii obiectului de cercetare al psihologiei.

Descrierile cantitative introduc relaţiile cantitative dintre fenomenele studiate afirmând că unele dispun într-o mai mare măsură de caracteristica analizată. Piaget descrie următoarele modele explicative:  reducţionismul psihologic: reducţionismul intra. formularea legilor cauzale. Teoria câmpului-Kurt Lewin  modele explicative fenomenologice care îşi propun să descrie şi să explice o familie de fenomene bine cunoscute Deşi fiecare dintre aceste modele explicative depinde de specificul fenomenelor şi legilor la care se referă. descrierile calitative presupun şi categorisirea. . Ex: explicaţii constructiviste. Pentru ca explicaţia psihologică să fie cât mai corectă şi mai completă este necesară specificarea sistemului explicativ care constă: în alegerea variabilelor studiate (reţinerea unora şi excluderea altora. formularea lor în termeni observabili şi acţionali. explicaţii abstracte. adică regruparea fenomenelor după unul sau mai multe criterii.psihologic reduce reacţiile şi conduitele complexe ale individului la un principiu cauzal ce rămâne neschimbat în cursul transformărilor  reducţionismul extrapsihologic constă în explicarea psihologicului prin recurgerea la realităţi ce depăşesc propriile sale frontiere. a criteriilor în funcţie de care fenomenele vor fi clasificate sau ordonate. Descrierile sunt de două tipuri: calitative si cantitative. acestea din urmă fiind variabile nonidentificabile). de traducerea lor în indicatori. Alături de operaţionalizarea conceptelor. Serge Moscovici se referă la următoarele modele:  modele explicative paradigmatice al căror rol esenţial este de a propune o viziune globală asupra relaţiilor şi comportamentelor umane. stabilirea limitelor sistemului (mai ales a acelor variabile exogene care nu sunt explicate prin alte elemente ale sistemului) şi lărgirea sau îngustarea sistemului explicativ. ex.Tipuri de explicaţii în psihologie J. centrate pe coordonarea legilor învăţării în sisteme ce vizează asimilarea unor conduite noi.11 Pentru ca descrierea să fie efectuată corect este necesară stabilirea descriptorilor. Explicaţia reprezintă o treaptă superioară a cunoaşterii ştiinţifice şi constă în răspunsul la întrebarea de ce? Ea urmăreşte surprinderea dinamicii şi interacţiunii fenomenelor psihice şi a comportamentelor. nici unul dintre ele nu reuşeşte să cuprindă exhaustiv multitudinea fenomenelor şi legilor psihologice. Descrierile calitative presupun definirea operaţională a conceptelor.3. explicaţii de tip comportamentalist. a ipotezelor explicative. concomitent cu acceptarea neglijării tuturor celorlalte deosebiri. încercând să le surprindă esenţa. 2. explicaţii genetice.

cercetarea urmând să se pronunţe asupra corectitudinii lor şi dacă se validează să fie transformate în idee generalizatoare. spontaneitate. fiecare furnizând date specifice asupra unor aspecte ale evenimentului cercetat. articole din reviste de specialitate. tenacitate. deductiv). Metodele psihologiei 4. însuşire psihică. proces. eşantionul de control (martor). Principalele criterii în baza cărora se alege tema sunt: dobândirea unei experienţe personale care este considerată de către cel în cauză că prezintă larg interes. numărul de elevi. al documentelor şcolare. chestionar. vârsta. -formularea ipotezei (de la grecescul hypo-sub. thetis-aşezare. Tehnica documentării este complexă.şi sintetice . remedierea unor deficienţe comportamentale.12 Capitolul IV 4. sexul. monografii. mediul de provenienţă) şi. . -prelucrarea.1. -redactarea lucrării: structura şi dimensiunea sunt în funcţie de subiect. eşantionul (clasele. -informarea bibliografică: tehnica documentării. de regulă se porneşte de la motivarea alegerii temei. presupunere)-este un enunţ care cuprinde concomitent întrebarea şi răspunsul probabil. în unele cazuri. Cercetarea psihologică ştiinţifică Orice cercetare ştiinţifică în psihologie presupune parcurgerea următoarelor etape: -precizarea scopului cercetării în funcţie de care se alege tema. valori care exprimă abateri faţă de tendinţa centrală (abaterea centrală. Cu toate că observaţia şi experimentul sunt modalităţi fundamentale de investigare a personalităţii. Tendinţa utilizării unilaterale a unei singure metode ca şi convingerea că unele sunt infailibile trebuie evitate. raţionamente cât şi prin metode statistice pentru calcularea valorilor centrale (media aritmetică. anamneza.citate. -metodologia cercetării cuprinde: metodele pentru recoltarea faptelor. Succesul depinde de calitatea listei bibliografice care trebuie să cuprindă lucrări reprezentative pentru domeniul investigat: studii. în cadrul acesteia două operaţii fiind indispensabile: citirea şi consemnarea celor citite în fişe (analitice . dinamica evoluţiei unui fenomen.conţin câte o idee din lucrarea citită). demersul logic (inductiv. mediana). Urmează partea experimentală în care se avansează ipoteze. comentariile noastre . poziţie: supoziţie. studiul produselor activităţii. cercetarea rămâne incompletă dacă nu se apelează şi la convorbire. rezumarea cercetărilor precedente asupra problemei. se prezintă metodologia cercetării. analiza şi interpretarea datelor se poate face atât prin operaţii de analiză. abaterea standard). comparaţii. sinteză. Avansarea ipotezei este un moment creator care depinde atât de pregătirea teoretică cât şi de o serie de factori psihologici ai personalităţii cercetătorului: creativitate.

metoda este definită în psihologia românească de P. metode de prelucrare şi interpretare a acestora.3. -valorificarea cercetării: în plan subiectiv cercetătorul este mult mai edificat. psihoterapeutice). iar în plan socioprofesional. . . de intervenţie.în vederea corectării. 3. Ea este operatorul care mijloceşte trecerea. acţională . listele bibliografice utilizate.Metodele psihometrice Observaţia Observaţia ca metodă de cercetare psihologică. ipoteze. reunite sub denumirea de metodologia cercetării. strategii. Se anexează materiale ilustrative.Metoda analizei produselor activităţii . 3. Clasificarea şi descrierea metodelor psihologiei Metodele psihologiei au un caracter instrumental. -scopul lor: metode de recoltare a informaţiilor. informare.Experimentul .Observaţia . enunţată în plan teoretic la reconstrucţia ei -observaţională. drum către ceva).Convorbirea .13 interpretarea faptelor. lucrarea poate întruni calităţile unei surse de referinţă. optimizării. .2. constă în urmărirea intenţionată şi înregistrarea exactă. metode de investigaţie intensivă şi extensivă. metode de cercetare şi metode alicative (psihoeducationale. Metodele sunt ghidate de concepţia generală a cercetătorului.Golu ca reprezentând acea îmbinare şi organizare de concepte. ridicarea treptată de la problema de cercetare. potenţării. interpretare şi acţiune. Conceptul de metodă. Ele pot fi clasificate după mai multe criterii: -caracterul lor: obiective şi subiective. de principiile teoreticoştiinţifice de la care acesta porneşte.Metoda biografică . metode de diagnoză şi prognoză. Specificul metodelor psihologiei Provenind din grecescul methodos (care înseamnă cale.caracterul ştiinţific: metode intuitive. Principalele metode ale psihologiei sunt: . restructurării unui sector sau altul al practicii sociale. formularea concluziilor. experimentală. modele. sistematică a diferitelor manifestări comportamentale ale individului .Ancheta psihologică . empirice şi metode ştiinţifice.specificul realităţilor investigate: calitative şi cantitative. instrumente şi tehnici de lucru care dau corporalitate unui proiect metodologic.natura relaţiei cercetător-subiect: directe şi indirecte.

cea motorie. ignorat. -implicarea sau nonimplicarea observatorului: observaţia pasivă. realizarea cât mai multor observaţii de către unul şi acelaşi observator pe baza unor grile de observaţie.de ce anume depinde calitatea observaţiei. factorii sociali ai percepţiei care o modelează şi o deformează. Condiţiile unei bune observaţii sunt: -stabilirea clară. adică multitudinea comportamentelor şi conduitelor flexibile. -utilizarea grilelor de observaţie. precum şi de simptomatica labilă. pur şi simplu. Calitatea observaţiei depinde de o serie de particularităţi psihoindividuale ale observatorului: capacitea de a-şi concentra atenţia. categorizarea spontană şi structurantă a câmpului de observaţie sau. a obiectivului urmărit. mobile ale individului. cum ar fi conduita verbală. Conţinuturile observaţiei sunt reprezentate de simptomatica stabilă. observaţia indirectă sau mediată. -consemnarea imediată a celor observate într-un protocol de observaţie. . Principalele probleme pe care le ridică observaţia în faţa psihologului sunt: .14 (sau ale grupului) ca şi al contextului situaţional al comportamentului fără nici o intervenţie din afară. cu observator ascuns. -efectuarea unui număr optim de observaţii. cu observator uitat. de a sesiza esenţialul. -selectarea formelor celor mai potrivite care vor fi utilizate. adică trăsăturile bio-constituţionale ale individului ca şi trăsăturile fizionomice. -prezenţa sau absenţa observatorului: observaţia directă. -obiectivele urmărite: integrală sau selectivă. a condiţiilor şi mijloacelor necesare. -elaborarea unui plan riguros de observaţie. -durata observării: continuă sau discontinuă. în condiţiile lui . de gradul său de sugestibilitate precum şi de anumite caracteristici ale percepţiei umane: selectivitatea ei. Unul dintre avantajele observaţiei este că permite surprinderea manifestărilor spontane comportamentale ale individului. observaţia participativă.care sunt formele observaţiei. inteligentă ca şi varietatea expresiilor afectiv-atitudinale. . -care sunt limitele şi avantajele observaţiei.care sunt condiţiile unei bune observaţii. . . -prezenţa sau absenţa intenţiei de a observa: observaţia ocazională. mnezică. Combaterea obstacolelor apărute în calea observaţiei vizează observarea unuia şi aceluiaşi fapt de către mai mulţi observatori şi apoi analiza comparativă a protocoalelor de observaţie elaborate.cum pot fi combătute unele obstacole ce apar în calea observaţiei. Formele observaţiei pot fi clasificate după următoarele criterii: -orientarea actului observaţional: observaţia şi autoobservaţia.ce observăm (conţinutul observaţiei). precisă a scopului. observaţia sistematică.

mai ales. controlabile. Variabilele independente nu depind de nici o altă variabilă. dotare cu aparatură de laborator. Cele mai răspândite tipuri de experimente sunt: . numărul de cuvinte reamintite după citirea unei liste de cuvinte. fără discriminări analitice şi fără determinări cauzale. cele cărora cercetătorul le va studia variaţia în cursul experimentului. condiţii şi programe de desfăşurare a experimentelor bine determinate. Experimentul După Greenwood. timpul în care se parcurge un text.Experimentul natural . numărul de erori într-o probă. -formativ: ţinteşte introducerea în grupul cercetat a unor factori de progres. care în mod deliberat le-a introdus în experiment. schimbare constatată prin compararea situaţiei iniţiale cu cea finală. oferind. dacă intenţionăm să verificăm superioritatea unui procedeu didactic. anume creată în camere special amenajate. reprezintă variabile dependente. mai ales.15 obişnuite de viaţă şi activitate. În schimb. fenomenologic al comportamentului. .Experimentul de laborator . ele fiind legate de decizia experimentatorului. familiar de existenţă şi activitate a individului. vom şti dacă noul procedeu este eficient sau nu. De exemplu. comparând performanţele elevilor înainte de introducerea noului procedeu cu cele obţinute după folosirea lui şi.Experimentul psiho-pedagogic Experimentul de laborator presupune scoaterea subiectului din atmosfera lui obişnuită de viaţă şi activitate şi introducerea într-o ambianţă artificială. un dezavantaj îl constituie faptul că observatorul trebuie să aştepte intrarea în funcţiune a fenomenului studiat. (1945) experimentul constă în verificarea ipotezelor cauzale prin integrarea unor situaţii contrastante. cu cele de la o altă clasă (martor) la care s-a predat în mod tradiţional. Leon Festinger arată că experimentul constă în măsurarea efectelor manipulării unei variabile independente asupra variabilei dependente într-o situaţie în care acţiunea altor factori este redusă la minimum. Variabilele dependente sunt cele care fac obiectul observaţiei. deseori obligatorii. Experimentul natural presupune aplicarea probei sau a sarcinii declanşatoare într-un cadru obişnuit. în acelaşi timp se poate înregistra numai aspectul global. consemnarea situaţiei existente la un anumit moment dat. Experimentul psiho-pedagogic poate fi de două feluri: -constatativ: urmăreşte fotografierea. în vederea schimbării comportamentului. De exemplu. date de ordin calitativ. predăm la o clasă folosind noul procedeu iar la o alta modelul tradiţional.

analiza rezultatelor obţinute în raport cu obiectivele formulate. . prejudecăţilor şi mentalităţilor.determinarea populaţiei (a universului anchetei). . Cercetătorul trebuie să stabilească: . chiar şi de particularităţile momentului când se face. a opiniilor. atitudinilor. Ancheta psihologică Ancheta. ca şi interpretarea acestora în vederea desprinderii semnificaţiei lor psihocomportamentale.16 Convorbirea Convorbirea este un dialog angajat între cercetător şi subiectul investigat care presupune: relaţia directă de tipul "faţă în faţă". de cele psihoindividuale ale subiectului. Spre deosebire de observaţie şi experiment prin intermediul cărora investigăm conduitele. cu reformularea altora. convingerilor. Ancheta pe bază de chestionar este una dintre cele mai laborioase metode ale psihologiei. a intenţiilor ce stau la baza comportamentului. . . ca metodă de cercetare psihologică presupune recoltarea sistematică a unor informaţii despre viaţa psihică a unui individ sau a unui grup social. spontană.documentarea. indiferent de particularităţile lor individuale.alegerea metodelor de administrare a chestionarului (prin persoane special destinate acestei operaţii sau prin autoadministrare).defalcarea (depuierea) rezultatelor.redactarea raportului final de anchetă. empatia cercetătorului.stabilirea obiectului anchetei. reacţiile exterioare ale subiectului. -convorbirea semistandardizată sau semidirijată cu adresarea unor întrebări suplimentare. aspiraţiilor. dirijată. structurată. . .alegerea tehnicilor şi redactarea chestionarului.formularea ipotezei. cu schimbarea succesiunii lor. . . sentimentelor şi valorilor subiectului. convorbirea permite sondarea mai directă a vieţii interioare a acestuia. intereselor.eşantionarea. bazată pe formularea aceloraşi întrebări. . -convorbirea liberă.redactarea definitivă a chestionarului. Formele convorbirii sunt: -convorbirea standardizată. în funcţie de particularităţile situaţiei în care se desfăşoară. folosirea ei ştiinţifică implicând parcurgerea mai multor etape: . . În cercetarea psihologică sunt utilizate două forme ale acestei metode. asociată.pretestul (pentru a vedea dacă chestionarul a fost bine elaborat). . în aceeaşi formă şi ordine tuturor subiecţilor. conflictelor. abilitatea cercetătorului pentru a obţine angajarea autentică a subiecţilor în convorbire.

ca de pildă întrebări prea generale. artificializat. fie forma jurnalelor de însemnări. forţa imaginaţiei.îşi propun tocmai surprinderea relaţiilor dintre aceste tipuri de evenimente. focalizată pe depistarea unor situaţii sau factori patogeni (somatici sau psihici). -tipul întrebărilor: cu răspunsuri dihotomice. solicită date obiective despre subiect (cum ar fi vârsta. Ancheta pe bază de interviu presupune raporturi verbale între participanţii aflaţi faţă în faţă.17 -conţinutul întrebărilor. a relaţiilor dintre evenimentele cauză şi evenimentele efect. două care i se potrivesc modului de a fi sau de a gândi sau pe care le ierarhizează în funcţie de valoarea ce le-o acordă.. cu dublu înţeles. concentrându-se asupra succesiunii diferitelor evenimente din viaţa individului. de regulă acestea putând fi: factuale sau de identificare. (centrate pe persoană) şi focalizate (centrate pe tema investigată). de motivaţie. care sugerează răspunsul. clinice.cam aşa’’. întrebări prezumtive care presupun cunoşterea dinainte a ceva despre cel investigat. ca o discuţie amplă purtată de psiholog cu copilul sau cu părinţii acestuia. de opinii şi atitudini. despre relaţiile prezente între ele ca şi despre semnificaţia lor în vederea cunoaşterii istoriei personale a fiecărui individ. studiile). centrarea asupra temei cercetate. sexul. tehnicist. dintre evenimentele scop şi evenimentele mijloc. limbaj greoi. atât de necesară în stabilirea profilului personalităţii sale. fiecare participant păstrându-şi locul de emiţător sau receptor (prin acesta se deosebeşte de convorbire). Există interviuri individuale şi de grup. întrebări tendenţioase. închise (da-nu). . de obicei afirmativ. cuvinte vagi (. lăsate la initiaţiva subiectului. cu răspunsuri în evantai-mai multe răspunsuri din care subiectul alege una. Orice produs realizat de copil sau elev poate deveni obiect de investigaţie psihologică. calitatea cunoştinţelor. fie forma anamnezei. specializat. cuvinte ambigui. Prin aplicarea acestei metode obţinem date cu privire la: capacităţile psihice de care dispun copiii (coerenţa planului mental. direcţia unilaterală de acţiune. Variantele mai noi ale metodei biografice-cunoscute sub denumirea de cauzometrie şi cauzogramă .de regulă’’). Cercetătorul trebuie să evite o serie de greşeli în formularea întrebărilor. întrebări ipotetice care atrag după ele un anumit tip de răspuns. cu răspunsuri libere. . Metoda analizei produselor activităţii Este una dintre cele mai folosite metode în psihologia copilului şi psihologia şcolară. Metoda biografică Această metodă vizează strângerea cât mai multor informaţii despre principalele evenimente parcurse de individ în existenţa sa. de cunoştinţe.. Este prin excelenţă evenimenţială. Cel mai adeseori biografia ia. amploarea intereselor.

stilul realizării (personal sau comun. slab). progresele realizate în învăţare (prin realizarea repetată a unor produse ale activităţii). etc). colective. mediu. Cea mai cunoscută şi răspândită este metoda testelor psihologice. -utilizarea nu doar a unui singur test în măsurarea unei însuşiri psihice. teste de comportament. Testele psihologice se clasifică după mai multe criterii: -după modul de aplicare: individuale. nivelul dotării (înalt. -etalonarea: stabilirea unui etalon. pe baza cărora să poată diagnostica nivelul dezvoltării capacităţilor măsurate şi formula un prognostic asupra evoluţiei lor ulterioare. Pentru a satisface aceste deziderate. adaptarea celor elaborate pe specificul altor culturi. priceperilor şi aptitudinilor. cum reiese şi din denumirea lor. aceasta în cazul testelor cu timp determinat). ci a unei baterii de teste. -fidelitatea: să permită obţinerea unor performanţe relativ asemănătoare la o nouă aplicare. măsurarea capacităţilor psihice ale individului în vederea stabilirii nivelului lor de dezvoltare. -după scopul urmărit: teste de performanţă.incorectitudinea. complexitatea simplitatea. a unei unităţi de măsură pentru rezultatele obţinute în vederea cunoaşterii valorii lor. Printre acestea mai semnificative sunt: corectitudinea . a aceloraşi conduite faţă de toţi subiecţii).nonexpresivitatea produselor realizate. cu timp la alegerea subiectului. modul de conduită a cercetătorului faţă de subiect (se recomandă utilizarea aceluiaşi instructaj verbal. neverbale. Pentru cercetători o mare importanţă o are fixarea unor criterii după care să evalueze produsele activităţii. -standardizarea: să creeze aceleaşi condiţii pentru toţi subiecţii supuşi testării. Pentru a spori utilitatea şi eficienţa testelor este necesară respectarea următoarelor recomandări: -crearea unor teste în concordanţă cu specificul sociocultural al populaţiei pe care urmează a fi aplicate sau. De regulă. Metodele psihometrice Această grupă de metode vizează.18 deprinderilor. -corelarea rezultelor testelor cu rezultatele obţinute în activitatea practică. teste de personalitate. -după materialul folosit: verbale. testul trebuie să îndeplinească anumite condiţii: -validitatea: să măsoare exact ceea ce îşi propune. expresivitatea . obişnuit). cel puţin. -corelarea rezultelor obţinute prin aplicarea testelor cu rezultatele obţinute prin aplicarea altor metode. timpul de aplicare al probei (care trebuie să fie acelaşi pentru toţi subiecţii.banalitatea. originalitatea . -după conţinutul măsurat. Testul psihologic este o probă relativ scurtă care premite cercetătorului strângerea unor informaţii obiective despre subiect. se standardizează: conţinutul probei (acelaşi test cu acelaşi conţinut distribuit tuturor subiecţilor). -după durata lor: cu timp strict determinat. .

2. orizontală a psihicului Abordarea plană sau orizontală a psihicului a fost dezvoltată de-a lungul istoriei psihologiei prin curentul asociaţionist. Între reprezentanţii curentului asociaţionist menţionăm: Thomas Hobbes. Abordarea plană. Psihologia asociaţionistă diviza psihicul în funcţii sau facultăţi elementare. Abordarea structural-dinamică a psihicului: nivelurile activităţii psihice Sigmund Freud contestă absolutizarea datului conştient şi propune împărţirea topografică a psihicului. Aparatul psihic este compus după opinia lui dintr-o serie de componente sau nivele supraetajate: inconştient. cum ar fi psihologia medicală. adică o reflectare în care individul dispune de informaţii pe care le poate utiliza. orizontală a psihicului 2.19 Capitolul V Psihicul-domeniu de cercetare în psihologie Tipuri de abordări ale psihicului 1. neoasociaţionist şi ulterior conexionist. John Locke. David Hume. voinţa. implicit o organizare pe verticală a vieţii psihice. Dificultatea definirii conştiinţei provine din faptul că ea . înţelege. 4. inteligenţa. Abordarea structural-dinamică a psihicului: nivelurile activităţii psihice 3. Viaţa psihică era concepută ca o asociere sau concomitenţă a unor capacităţi sau funcţii psihice cum ar fi atenţia. David Hartley. descifra. James Mill. etc. Profesorul Zlate consideră că o asemenea viziune atomistă. afectivitatea. conştient. Abordarea sistemică 4. Nivelul conştient reprezintă forma supremă de organizare psihică prin care se realizează integrarea subiectiv-activă a tuturor fenomenelor psihice şi care face posibilă adaptarea continuă a individului la mediul înconjurător. bazată pe decupajul artificial al funcţiilor psihice şi mai ales pe amalgamarea lor nu putea să nu îşi manifeste slăbiciunile teoretice şi mai ales inaplicabilitatea în anumite domenii particulare ale psihologiei. interpreta. preconştient. La acest nivel se realizează o reflectare cu ştiinţă. memoria. Abordarea plană. 1.

fac ca amintirile. Ce înseamnă a fi conştient? Cele mai frecvente răspunsuri la această întrebare au fost: a fi conştient înseamnă a gândi. Psihologul român Vasile Pavelcu (1901-1990) a relevat existenţa unei conştiinţe afective. a fi conştient înseamnă a te putea adapta suplu la noile solicitări. se anticipă rezultatul acţiunilor.20 este pură subiectivitate. deşi la aceasta participă toate funcţiile şi procesele psihice. -funcţia creativ-proiectivă-omul reflectă realitatea cu scopul de a o modifica. montajele intelectuale sau perceptive stereotipizate deci toate actele ce au trecut cândva prin filtrul conştiinţei. a fi conştient înseamnă a dispune de capacitatea de a face sinteze. -funcţia finalistă-conştiinţa implică o reflectare cu scop. o integrare de fenomene psihice. de a o adapta necesităţilor sale. P. claritatea şi precizia lor depinzând de particularităţile individului şi de acţiunile sale. Nu se poate pune semnul egal între sistemul psihic uman şi conştiinţă. deprinderile. Trecerea timpului. este o funcţie informaţional-operaţională sau operaţional-cognitivă deoarece individul operează nu numai în plan acţional. s-au realizat cu efort dar care se află într-o stare latentă de virtualitate psihică. Ea este o sinteză creatoare. Subconştientul are un anumit grad de transparenţă. -funcţia reglatoare-caracterul planificat al organizării conştiente. etc. calitatea scopurilor. ceea ce desemnează caracterul creator al conştiinţei. El este rezervorul unde se conservă amintirile.Popescu. dar toate formează un câmp în cadrul căruia prin corelări între fenomene şi semnificaţie apar efecte specifice conştientizării. automatismele. motiv pentru care poate fi considerat o conştiinţă implicită. al voinţei. obişnuinţele reactivate să nu mai fie identice cu cele care cândva au intrat în subconştient. El este o rezervă şi o bază pentru activitatea conştientă. să depăşească pragurile conştiinţei. a stabili relaţii. îndeosebi a celei de tip creativ iar caracterul planificat exprimă rolul gândirii. Caracterul anticipat-creativ surprinde implicarea imaginaţiei.Neveanu susţine că subconştientul prezintă două trăsături principale: proximitatea faţă de conştiinţă şi compatibilitatea cu ea. Funcţiile conştiinţei -funcţia informaţional-cognitivă (organizarea conştientă este o reflectare cu ştiinţă) individul îşi dă seama. putând însă să redevină oricând active. distragerea de la activitatea respectivă. tremuratul vocii. Subconştientul este sediul expresiilor emoţionale de tip neurovegetativ: paloarea. ci şi în plan mental cu informaţii. În caracterizarea subconştientului ca nivel de organizare a psihicului s-au conturat mai multe concepţii. din faptul că ea se manifestă în experienţele personale nefiind de regulă accesibilă altuia. emoţiile. care prin ele însele nu sunt conştiente şi unele nici nu devin fapte de conştiinţă. înroşirea feţei. Subconştientul este caracterizat ca fiind compus dintr-o serie de elemente care au aparţinut conştiinţei dar care în prezent se desfăşoară în afara controlului conştient. ticurile. -funcţia anticipativ-predictivă –scopurile se stabilesc înainte de realizarea lor efectivă. .

pulsiunile conţinute în sfera inconştientului sunt supuse acţiunii cenzurii. ci relaţii dinamice de implicaţie în însăşi structura fiinţei noastre conştiente. automatismele vor fi modificate de subconştient tocmai datorită noilor relaţii în care acestea intră. amintirile. partea profundă care guvernează viaţa umană. prezentate de toţi indivizii umani şi activităţi haotice. emoţiile. acordându-i momente de repaus şi reorganizare. ci poate prelucra. impulsive care scapă controlului. inconştientul dă conştiinţei seva de viaţă de care are nevoie. amintirile din copilărie. Activitatea inconştientă se realizează prin: activităţi automatizate. cărora li s-a refuzat accesul la nivelul sferei “preconştient/conştient”. Freud. locul central va reveni Eului. Sub influenţa unor factori: timpul scurs între introducerea în subconştient şi evocare. în noua structură topică a aparatului psihic format din Sine. Între cele trei niveluri sunt interacţiuni permanente dar nu treceri reciproce. G. În timp ce Sinele. Inconştientul constituie cel mai controversat nivel de organizare a vieţii psihice definit în maniere foarte diferite. sprijinindu-l prin procedeele de combinare şi recombinare de tip spontan.  rol de facilitare a procesului creator.  inconştientul personal. care este rezervorul pulsiunilor elementare (instincte. în care sunt depozitate amintirea experienţelor emoţionale ale întregii umanităţi. Inconştientul reprezintă ansamblul conţinuturilor nonprezente în câmpul actual al conştiinţei. După anul 1920. reprezentate prin arhetipuri. Eu şi Supraeu. Inconştientul îndeplineşte următoarele roluri:  rol de energizare şi dinamizare a întregii vieţi psihice a individului. ca o completare a teoriei inconştientului a lui S. algoritmice. Caracteristicile inconştientului sunt următoarele: este rezervorul pulsiunilor. subconştientul nu doar conservă.21 Psihologul român Paul Popescu Neveanu analizează următoarele trăsături ale subconştientului: proximitatea faţă de conştiinţă şi compatibilizarea cu ea. Ca urmare. care cuprinde istoria personală a individului.  inconştientul colectiv. trebuinţe etc. stările complexuale. prin aceea că este principalul depozitar al unor categorii de informaţii şi al tensiunilor motivaţionale care. restructura. Din punct de vedere topic.  rol de asigurare a unităţii Eului. subliniate în special de C. dispune de o mare energie pulsională. conflictele patologice.). distingem la inconştient trei niveluri. Jung. crea. sediul pulsiunilor înnăscute şi al dorinţelor refulate se diferenţiază în contact cu sursele corporale ale . Freud:  inconştientul instinctogen. În sens topic el este sediul conţinuturilor refulate. frustrările. experienţele trăite de persoană. prin organizare specifică participă la evoluţia conştiinţei sau cum afirma Mihai Ralea. Inconştientul nici nu poate exista fără structura conştiinţei cu care este cosubstanţial. distragerea de la activitatea respectivă. recunoscând unele limite ale concepţiei sale îi aduce o serie de corective.

Definiţia evidenţiază următoarele caracteristici ale sistemului: -sistemul conţine un anumit număr de elemente. preconştientă şi inconştientă. memoria asociate între ele formează subsistemul cognitiv. Freud şi această doctrină despre om cuprinde următoarele aspecte specifice: existenţa pulsiunilor ca elemente constitutive fundamentale ale vieţii psihice a individului. tendinţe. cu cel motivaţional şi . Eul este cel care oferă soluţia conflictelor cu realitatea sau cu dorinţele incompatibile. moral. dezvoltată de Ludwig von Bertalanffy (1901-1972) este o orientare teoretică ce a reprezentat una dintre premisele fundamentale ale introducerii viziunii sistemice în psihologie.nr. gândirea. -esenţială nu este natura substanţial calitativă a elementelor. Spre deosebire de activitatea inconştientă a Sinelui. Sinele şi Supraeul sunt influenţate de trecut (Sinele de ereditate. de exemplu în psihologie senzaţiile. dar şi în dirijarea şi controlarea mecanismelor de apărare. forţe ce sunt de ordin social. Supraeul de influenţele sociale şi parentale). Dacă Eul este determinat în principal de experienţa proprie şi actuală a individului. ci configuraţia şi relaţiile dintre ele şi.3. Abordarea sistemică. trebuinţe. -elementele se asociază în subsisteme. noţiunea de inconştient. relaţia de feed-back sau de conexiune inversă. De obicei acesta din urmă este expresia identificării copilului cu părinţii idealizaţi. asigură în final funcţia sintetică a personalităţii. ea constând în percepţia externă şi internă. Sistemul psihic uman Teoria generală a sistemelor. complexe. Psihanaliza este creaţia lui S. în special.1 Instanţele sistemului psihic uman 4. Conceptul de refulare sau de respingere de către Eul conştient a tendinţelor pulsionale din sfera inconştientului. După Bertalanffy sistemul este orice ansamblu de elemente aflate într-o interacţiune ordonată (nonîntâmplătoare). simptome nevrotice). Ca urmare a interiorizării de către Eu a unor forţe represive întâlnite de către individ de-a lungul vieţii sale. Eul se dezvoltă prin diferenţierea aparatului psihic în contact cu realitatea externă.22 trebuinţelor şi emoţiilor. acesta corelat cu subsistemul afectiv. parental (în esenţă constrângătoare) în limitele lui se formează Supraeul. percepţile. reprezentând instanţa psihică depozitară a pulsiunilor primare ale individului (instincte. controlează accesul în conştiinţă şi în sfera acţiunii. Fig. Eul conciliator între aceste instanţe şi realitatea externă. iar subsistemele legate şi corelate între ele formează sistemul. devine principalul nivel de organizare a vieţii psihice. în procesele intelectuale. activitatea Eului este concomitent conştientă.

Consonanţa reprezintă o acţiune cu caracter reglator atât între elementele componente ale sistemului. -importantă este nu poziţia de sistem sau de elemente. pe de o parte. un model interior al mediului extern. cele de control şi programare sunt noţiuni esenţiale pentru cibernetică definită de Norbert Wiener ca ştiinţă a controlului şi comunicării la om. K. caracterului integrator-sistemic. modificabile: ceea ce într-un cadru de referinţă este un element. sistemul constă în mulţimea de elemente componente. fie că ele sunt materiale. Anohin. cât şi între sistemul respectiv şi alte sisteme exterioare lui. Mucchielli. Sistemul este ireductibil la componentele sale în măsura în care se constituie ca o totalitate de elemente interdependente. .1978). animal şi maşină. pe de alta parte. Piaget). von Bertalanffy).termeni folosiţi ca atare de Odobleja -este introdusă relaţia de tip circular. 1970). cât şi relaţii cu alte sisteme care pot chiar modifica configuraţia interioară a sistemului iniţial. Wiener. să-şi elaboreze chiar. În 1938-1939 el publică în limba franceză două volume intitulate Psihologia consonantistă. După Lazăr Vlăsceanu (1982). Abordarea sistemică a psihicului uman a fost pregătită de teoria sistemului funcţional din fiziologie (P. 1948) şi îndeosebi de teoria generală a sistemelor (L. cibernetică (N. deci şi a celui psihic. Conexiunea inversă sau feed-back-ul. Prezentăm. la rândul lui sistemul de personalitate devine subsistem în raport cu sistemul social. sistemul dat trebuie să comunice cu exteriorul. aptitudini şi caracter. ireductibile la componentele sau chiar la relaţiile individuale dintre ele. Cu mult înainte de Bertalanffy. cel care a atras atenţia asupra caracterului de sistem al psihicului a fost medicul român Ştefan Odobleja (1902 . Între verigile de intrare şi cele de ieşire . din sociologia şi psihologia românească. ci relaţia. Această interacţiune presupune. alături de noţiunile de reglare şi deviaţie. afirmarea unei finalităţi proprii sistemului dat (prin ceea ce iese din el). -sistemul deschis permite atât configuraţii diferite între elementele din interiorul sistemului. aceasta nefiind altceva decât conexiunea inversă. încadrat într-un sistem şi invers. dependenţa sistemului de exterior (de ceea ce intră în el). o altă definiţie. interacţiunea şi dependenţa lor reciprocă. Influienţele ciberneticii asupra psihologiei pot fi evidenţiate prin analiza naturii informaţionale a psihicului şi. Cu un cuvânt. foarte utilă în conturarea conceptului de sistem psihic uman. mai recentă. sistemul trebuie să interacţioneze cu alte sisteme. a sistemului. către o stare de organizare internă şi către una de echilibrare cu mediul înconjurător. Ori. să întreţină schimburi energetico-informaţionale. într-un alt complex apare ca subsistem. mai ales. -noţiunile de sistem şi de element sunt mobile.23 volitiv formează sistemul psihic uman la care se adaugă sistemul de personalitate reprezentat de temperament. pentru a putea ajunge la asemenea rezultat. J. structuralismul psihologic (gestaltism: R. energetice sau informaţionale. Prin adjectivul ''consonantistă'' Odobleja desemnează tendinţa specifică diferitelor tipuri de sisteme. în ansamblul relaţiilor dintre aceste elemente structurate multinivelar şi ierarhic şi în constituirea unei integralităţi specifice.

Caracterul interacţionist este demonstrat de faptul că nivelul de dezvoltare al unei părţi depinde de nivelul dezvoltării altei părţi. Relaţiile compensatorii dintre diferitele elemente componente ale sistemului evidenţiază. Golu. şi mai pregnant caracterul interactiv al acestuia.24 Dintre multiplele definiţii ale sistemului psihic uman ne vom opri asupra următoarelor două: Sistemul psihic reprezintă un ansamblu autoreglabil de stări şi procese structurate pe baza principiilor semnălizării. neaflându-se aproape niciodată într-o stare de echilibru perfect. stimulator-energizant şi axiologic. Sistemul psihic uman este un sistem energetico-informaţional de o complexitate supremă. diferenţiere şi specializare spre forme din ce în ce mai complexe de organizare.gândirea. poate. Sistemul psihic uman dispune de stări şi procese cu diferite grade de organizare şi structurare ce le diferenţiază calitativ între ele. opunere. dar şi din faptul că omul. prezentând cele mai înalte şi perfecţionate mecanisme de autoorganizare şi autoreglaj şi fiind dotat cu dispoziţii selective antiredundante şi cu modalităţi proprii de determinare antialeatorii. caracterul energizant. -Interacţiunea sistemului psihic uman se realizează nu exclusiv între propriile sale componente ci şi între el. aspectele de ordin axiologic ale sistemului trec pe prim plan. trece de la o stare la alta. diferenţiere şi . luat ca întreg şi exterior. Popescu-Neveanu (1987). definţie dată de M. generalizare. reflectării şi simbolizării şi coechilibrate prin intermediul unor operatori specifici de comparare. astfel încât. -Caracterul interactiv-interacţionist subliniază că sistemul psihic uman este un sistem prin excelenţă dinamic. aşa încât putem sublinia o altă caracteristică a lui şi anume faptul că este ambilateral orientat. de combinare şi recombinare-imaginaţia. În acest caz. câmpurile bioenergetice reprezentând zone de generare a însăşi modelelor informaţionale. de organizare. A.senzaţii. -Sistemul psihic uman este evolutiv.al sistemului psihic uman. mai corect ar fi să vorbim de caracterul operaţional informaţional. Interacţionismul dintre componentele sistemului se evidenţiază nu doar în procesul organizării calitative a acestora. Sintetizând. reiese din faptul că avem de a face cu un sistem viu. dar nici excluzând posibilitatea unor perioade de relativă stabilitate. fiind bombardat permanent de noi informaţii şi trebuind să reacţioneze la ele este nevoit să-şi elaboreze mecanismele informaţionale sau cognitive de recepţionare a informaţiilor. trăind într-un univers informaţional. seriere spaţio-temporară. Dicu (1972). acordându-le o notă de valoare. ci şi în cel al destructurării lor. de la o insuficientă organizare. reprezentări. operare şi restructurare a lor. ele capătă sens numai în procesul interacţiunii. de stocare sau prelucrare a lor-memoria. clasificare. putem spune că sistemul psihic uman este informaţional-operaţional.energizant al sistemului psihic uman apare din însăşi natura informaţională a psihicului. Elementele sistemului nu există în sine. după concepţia lui P. Importantă nu este doar informaţia ci şi modul de operare cu ea. percepţii. rupte şi distincte unele de altele. dimpotrivă. Cele două definiţii enunţate anterior cuprind principalele caracteristici ale sistemului psihic uman: -caracterul informaţional . Cel de-al doilea aspect.

plurifazică specializate sub raportul conţinutului informaţional. ci şi pe nivele. Pe măsura constituirii sale are tendinţa de închidere. apoi de la cea operaţional-concretă la cea a operaţiilor formale. -Sistemul psihic uman este un sistem închis privind reglarea şi echilibrul sistemului. a aborda sistemic psihicul uman înseamnă: a stabili elementele componente ale sistemului psihic uman. ceea ce înseamnă că. autodescoperirea. îl dezorganizează. Autoimpunerea. dobândind mai multă libertate. autoeducaţia. înţelegerea. -Sistemul psihic uman are un caracter adaptativ. percepţii. etc. Modificările evolutive reclamă un control continuu pentru a nu deveni fenomene entropice. memorie. Procesele psihice sunt modalităţi ale conduitei cu o desfăşurare discursivă. -Sistemul psihic uman nu funcţionează global. a recurge la o distincţie între sistemul respectiv şi alte tipuri de sisteme. De exemplu. autoafirmarea. autodepăşirea sunt comportamente specifice prin care se exprimă funcţia autoorganizatoare a psihicului. dispoziţii. a preciza relaţiile dintre elementele componente. pasiuni. -Sistemul psihic uman este un sistem deschis privind schimburile energetice şi informaţionale cu mediul. reprezentări logice: gândire. Cele trei nivele funcţionale ale psihicului sunt conştientul. în loc să organizeze sistemul. pe bază de judecăţi şi raţionamente ( J. Adoptând o astfel de poziţie psihologia tradiţională împarte fenomenele psihice. Structura sistemului psihic uman După opinia lui Mihai Golu. îşi formează gândirea logică şi abstractă. -Sistemul psihic uman este antientropic şi antiredundant. favorizează procesele de organizare şi diminuează efectele influienţelor perturbatoare. sau din punct de vedere cibernetic este deschis comunicaţional. dezorganizând echilibru şi totodată pentru a sprijini trecerea de la o organizare la alta nouă. cele care-şi pierd utilitatea sau cele care. copilul trece de la inteligenţa senzorio-motorie. afecte -volitive: voinţa . activităţi şi însuşiri psihice. al formei ideal-subiective de realizare cât şi a structurilor şi mecanismelor operaţionale. ca elemente componente ale sistemului psihic uman în procese. Piaget). imaginaţie -afective: emoţii. subconştientul şi inconştientul. Procesele psihice se clasifică în: -cognitive: senzoriale: senzaţii. sentimente. mai multă autonomie faţă de mediu datorită posibilităţilor constructive şi transformatoare exercitate faţă de influenţele externe (ex. îndeplinind funcţii de reglare şi autoreglare. sunt eliminate informaţiile de prisos. autorealizarea. nediferenţiat. Sistemul psihic uman are funcţia de autoorganizare. creativitatea în gândire. la cea preoperaţională. adică de a-şi elabora noi forme. pe măsura constituirii lui. conţinuturile sale căpătând o ierarhizare funcţională şi valorică. noi modele sau funcţii interne.25 specializare.).

aptitudini. reprezentări şi mecanisme de prelucrare secundară şi de transformare a informaţiilor: gândire. voinţa. învăţarea. activităţilor şi însuşirilor psihice. de dinamism. afectivitate. stabile ale personalităţii. deprinderile. atenţia. M. În accepţiunea psihologiei contemporane româneşti. sunt configuraţii psihice mult mai stabile decât procesele psihice. atenţia. -mecanisme de reglaj psihic: limbajul. imaginaţie. formaţiuni psihice calitativ noi care redau structurile globale. operaţii. Principalele însuşiri psihice sau trăsături de personalitate sunt: temperamentul. aptitudinile şi caracterul. Mecanismele psihice se clasifică astfel: -mecanisme informaţional-operaţionale cu : mecanisme de recepţionare şi prelucrare primară a informaţiilor: senzaţii. Acestea sunt: motivaţia. -mecanisme integratoare a tuturor celorlalte în structurile complexe ale personalităţii: temperament. memorie. percepţii. mişcări orientate în direcţia realizării unui scop ca urmare a susţinerii lor motivaţionale. fiind constituite dintr-un şir de acţiuni. creaţia. Însuşirile psihice sunt sintetizări şi generalizări ale diverselor particularităţi dominante aparţinând proceselor sau activităţilor psihice.26 Activităţile psihice reprezintă modalităţi esenţiale prin intermediul cărora individul uman se raportează la realitatea înconjurătoare. -mecanisme stimulator-energizante ale activităţii: motivaţie. Zlate introduce conceptul de mecanism psihic în locul celui de fenomen psihic. caracter. Dat fiind faptul că o serie de fenomene psihice nu satisfac atributele proceselor activităţilor şi însuşirilor psihice. ele sunt încadrate în categoria condiţiilor facilitatoare sau perturbatoare ale proceselor. . Principalele activităţi psihice sunt: limbajul. mecanismul fiind considerat o forţă motrice. Noţiunea de mecanism psihic sugerează prezenţa unor structuri ca elemente componente şi implică ideea de mişcare. munca.

la un anumit moment al evoluţiei a fost necesară apariţia unei noi capacităţi care să permită organismului căutarea şi depistarea stimulilor biologiceşte necesari în . Definirea şi specificul psihologic al senzaţiilor Nevoia de adaptare a organismului. 2 proceselor Clasificarea psihice Capitolul VI Procesele psihice cognitiv-senzoriale Senzaţiile 5. Aşa încât. nr.27 Fig. la structurarea unor modalităţi de răspuns la influenţele externe.1. necesitatea acestuia de a face faţă unor solicitări exterioare din ce în ce mai complexe au dus la apariţia unor forme de captare şi prelucrare a informaţiilor.

senzaţiile au fost clasificate după criterii morfologice. vorbindu-se chiar despre capacitatea de a "pipăi cu ochii"). Astfel. Această nouă capacitate este sensibilitatea. adică de la funcţia senzorială la căutarea organului care o îndeplineşte. Încadrarea unor receptori într-o grupă sau alta s-a dovedit a fi dificilă. în interiorul senzaţiilor cutanate există modalităţi tactile. care presupun luarea în considerare a condiţiilor şi direcţiilor recepţiei. de la organ la funcţie. în sensibilitatea proprioceptivă intră senzaţiile somatoestezice. chimici. ce presupun activarea receptorilor de distanţă. Apoi se trece la criterii funcţionale. dar care au o mare valoare de semnalizare în raport cu ceilalţi. văzul (ochiul) este un receptor de distanţă.A. . termice. Sherrington a identificat:  senzaţiile de contact. vorbindu-se de cinci categorii de senzaţii. Uhtomski (apud. întâlnim modalităţi pentru dulce. recepţionarea şi reacţia la aceşti stimuli indiferenţi.) a clasificat senzaţiile după natura stimuliIor receptaţi (mecanici. după locul unde sunt amplasaţi receptorii lor. Clasificarea şi proprietăţile senzaţiilor Până în secolul al XIX-lea. Zlate M.  senzaţii proprioceptive. deci. după organele de simţ. amar. în:  senzaţii exteroceptive. Tot Sherrington a clasificat senzaţiile. în sensibilitatea gustativă.2. Senzaţiile sunt procese psihice cognitive elementare prin care se semnalizează însuşirile concrete ale obiectelor şi fenomenelor în condiţiile acţiunii directe a stimulilor asupra analizatorilor (organele de simţ). În ultimul secol. Modalitatea operatorie era. algice. senzaţii gustative şi olfactive. cele kinestezice etc. dar în cazul lui contactul retinei cu cuantele de lumină absorbită este evident. şi  senzaţiile de distanţă. criteriile funcţionaliste sau morfologice de clasificare a senzaţiilor au fost înlocuite cu criterii situaţionale. Un alt criteriu este specializarea interioară a senzaţiilor Din acest punct de vedere identificăm:  modalităţi senzoriale intramodale (de exemplu. Aşa s-a procedat cu sensibilitatea kinestezică. fiziologici) în: senzaţii cutanate. organică. 5.  senzaţii interoceptive. vestibulară. care se produc în condiţiile intrării în funcţiune a receptorilor de contact. De exemplu. senzaţii proprioceptive şi interoceptive.28 mulţimea celor indiferenţi. acru.) şi  modalităţi senzoriale intermodale (corelaţii interesante se produc între văz şi pipăit. senzaţii vizuale şi auditive. sărat. A. corespunzătoare celor cinci organe de simţ. fizici.

 existenţa sau nonexistenţa unor dominante organice pentru stimulii respectivi (în stare de foame. chiar şi cea mai mică stimulare alimentară este trăită foarte intens de individ). opusă acestei concepţii este teoria fibrelor nonspecifice. ci şi de alţi factori. d) Tonul afectiv al senzaţiei Este caracteristica generală a senzaţiilor de a produce stări afective plăcute sau neplăcute. pot fi sintetizate câteva aspecte ale senzaţiilor: . Tonalitatea afectivă a senzaţiilor depinde de gradul de satisfacere sau nesatisfacere a trebuinţelor. b) Intensitatea senzaţiilor Această proprietate a senzaţiilor este legată de intensitatea stimulilor care le provoacă. De obicei. c) Durata senzaţiei Această proprietate se referă la întinderea în timp a senzaţiei. Dacă între intensitatea unui sunet şi intensitatea senzaţiei auditive relaţia este directă. între atributele (calitatea) senzaţiei şi atributele stimulului. a) Calitatea senzaţiilor Problema principală care se ridică în legătură cu această particularitate este următoarea: cărui mecanism îi poate fi atribuită calitatea experienţei noastre senzoriale? Clifford T. de apropiere sau de respingere a realităţii pe care o reflectăm.  gradul de excitabilitate a sistemului nervos (o anumită valoare va avea aceeaşi cantitate de intensitate pentru un sistem nervos excitabil şi cu totul alta pentru un sistem nervos slab sau inert). termen cu termen.29 În funcţionalitatea lor concretă. nu acelaşi lucru s-ar spune despre relaţia dintre intensitatea unui stimul termic şi calitatea senzaţiei produsă de acesta care. Intensitatea senzaţiei trebuie apreciată nu doar în funcţie de forţa fizică a stimulului. senzaţiile capătă o serie de proprietăţi la care ne vor referi în continuare. cum ar fi:  condiţiile concrete în care are loc recepţia (aceeaşi cantitate de excitant poate fi percepută ca lumină puternică în condiţii de întuneric şi abia sesizată într-o cameră luminoasă). apar aşa-numitele imagini consecutive. apud. Sunt însă şi cazuri când ele pot persista şi după încetarea acţiunii stimulului. În aceste condiţii. senzaţiile persistă atâta vreme cât acţionează şi stimulul. Morgan (1949). tocmai în funcţie de mărimea intensităţii stimulului poate fi o senzaţie obişnuită termică sau una de durere. Intensitatea unei senzaţii este însă reglată nu doar de intensitatea stimulului.  energia specifică a organelor de simţ. Nu există însă o relaţie simplă. Zlate consideră că aceste mecanisme sunt următoarele:  selectivitatea receptorilor (unii receptori sunt mai sensibili la un tip dat de stimuli. ci şi de amplitudinea influxului nervos. potrivit căreia calitatea unui stimul se imprimă receptorului independent de proprietatea particulară a acesteia. În concluzie. alţii sunt sensibili la alte categorii de stimuli.

cu atât sensibilitatea este mai mică. poartă denumirea de prag absolut minimal. adică relaţia dintre intensitatea iniţială a stimulului şi intensitatea ce trebuie adăugată sau scăzută de la aceasta pentru a produce o modificare abia sesizabilă a senzaţiei iniţiale. Legile senzaţiilor a) Legea intensităţii Existenţa unui stimul în mediul înconjurător şi chiar acţiunea acestuia asupra organismului nu sunt suficiente pentru producerea unei senzaţii. . declanşează fie durerea. Adaptarea este un fenomen relaţional. Este vorba mai întâi de o caracteristică de ordin calitativ. concordant cu modificarea condiţiilor de mediu.30 a) aspectul cognitiv. cu cât el este mai mare. b) aspectul afectiv. reprezentativ care constă în oglindirea unui anume aspect al lumii exterioare. luând apoi valori diferite în funcţie de intensitatea şi durata stimulului. deoarece ia în considerare nivelul iniţial al sensibilităţii. porneşte de la un nivel dat al acesteia. Cantitatea maximă de intensitate a stimulului care nu mai produce o senzaţie în cadrul aceleaşi modalităţi senzoriale ci. în cel al senzaţiilor auditive de 16-20 vibraţii pe secundă etc. Variate mişcări permit producerea şi discriminarea senzaţiilor. statistic. senzaţia putând avea o intensitate mai mare sau mai mică. ca urmare a suprasolicitării analizatorului. aceasta este de 1-2 cuante. Capacitatea de admisie şi de discriminare se înscriu între aceste două limite. Aceasta are ca efect unele reacţii ale organismului. Orice senzaţia are o tonalitate afectivă agreabilă sau dezagreabilă. activ. c) aspectul motor. fie neutralitatea aparatului în raport cu stimulul poartă denumirea de prag absolut maximal. poartă denumirea de adaptare senzorială. În cazul senzaţiilor vizuale. dar şi de una intensivă. Cantitatea minimă de intensitate a stimulului. mai frecvenţi sau mai semnificativi în raport cu reperele existenţei şi activităţii. capabilă a produce o senzaţie. b) Legea adaptării Creşterea sau scăderea sensibilităţii. Pentru ca senzaţia să apară este necesar ca stimulul să dispună de o anumită intensitate. 5. cu atât sensibilitatea este mai mare şi invers.3. Zona optimă de recepţie se constată la acel nivel de intensitate al stimulilor care sunt. tradus în fiecare aspect specific al fiecărui organ senzorial. Pragul diferenţial priveşte valorile liminar discriminative ale stimulului. Pragul absolut minimal a fost luat drept indicator al sensibilităţii şi s-a formulat următoarea lege a sensibilităţii absolute: cu cât pragul absolut minimal este mai mic.

Sinestezia stă la baza talentului artistic. dar omul distinge sute de nuanţe de griuri datorită perfecţionării profesionale). vibratorie. excitarea porţiunii periferice a retinei unui ochi duce la creşterea sensibilităţii porţiunii centrale a celuilalt ochi. primii fiind cei tactili. ale aceluiaşi analizator. olfactivă. olfactivi. De exemplu. f) Legea semnificaţiei sau forţei de semnalizare a stimulului o contrazice pe cea a intensităţii: stimulii slabi. Aceştia. . dar nesemnificativi. în dauna celor olfactive). d) Legea depresiei Presupune scăderea sensibilităţii prin intermediul aceloraşi mecanisme ca şi la sensibilizare. dar foarte semnificativi sunt recepţionaţi mai bine decât cei puternici. g) Legea compensării Insuficienta dezvoltare a unei modalităţi senzoriale sau lipsa ei conduce la perfecţionarea alteia atât de mult. creşterea ei ca urmare a intervenţiei excitanţilor de diferite intensităţi. creşte. ceilalţi auditivi şi algici. conduce la apariţia unor modalităţi senzoriale noi. perfecţionează unele modalităţi senzoriale. se dezvoltă sensibilitatea tactilă. c) Legea sensibilizării Presupune creşterea sensibilităţii unor porţiuni ale unui analizator prin stimularea specifică a altor segmente. învecinate sau îndreptate. la stimulii puternici sensibilitatea scade. la apariţia unei imagini întro modalitate senzorială ca urmare a excitării altei modalităţi. ce acţionează succesiv sau simultan. La orbi şi la surzi. (vulturul vede de la distanţe foarte mari. e) Legea sinesteziei Se referă la unele efecte de intermodelare informaţională. Sensibilizarea presupune şi creşterea sensibilităţii unui analizator ca urmare a excitării adecvate a altui analizator. Analizatorii au fost clasificaţi după rapiditatea adaptării în uşor şi greu adaptabili. schimbă ponderea acestora (evită ponderea senzaţiilor vizuale obiective. iar la cei slabi. ca şi de locul şi rolul acestora în procesul reflectării informaţionale. cizelează. Toţi ceilalţi stimulenţi produc efecte kinestezice. încât aceasta din urmă preia pe seama ei funcţiile primei. De exemplu. adâncesc. termici. stimulenţii acustici produc efecte vizuale şi invers (fenomenele de audiţie colorată sau de vedere sonoră). De obicei. Pe fondul adaptării se manifestă fenomenul contrastului care constă în accentuarea sensibilităţii. vizuali.31 Ea depinde şi de anumite particularităţi morfofuncţionale ale organelor de simţ. la om ele sunt superioare deoarece suportă influenţa factorilor socio-istorici şi socio-culturali. Stimularea analizatorului auditiv cu sunete de o anumită frecvenţă duce la creşterea sensibilităţii bastonaşelor din retină. h) Legea condiţionării social-istorice Deşi senzaţiile sunt comune pentru om şi animale.

transpoziţiile de mărimi. simultan prezente. p. Dumas. sunt tot atâtea forme de activităţi perceptive care. prima referindu-se mai ales la recunoaşterea semnalelor. Bourdon. "Numim activitate perceptivă. cealaltă la înţelegerea lor. Piaget foloseşte termenul de "activitate perceptivă". orice punere în relaţie a elementelor percepute în câmpuri diferite" (Piaget. (în experienţa anterioară a subiectului). c) percepţia ca expresie a personalităţii a) Percepţia ca activitate Cunoaşterea realităţii înconjurătoare nu are loc sub forma senzaţiilor izolate. încă din 1936. în a doua. El arată că percepţia presupune două conduite: cea de identificare şi cea de diferenţiere. pe care ea le parcurge. 1963. Caracterul de activitate al percepţiei a fost şi mai bine intuit de îndată ce s-a încercat surprinderea unor "faze". R. b) percepţia ca deformare a obiectului. în Noul tratat de psihologie de sub redacţia lui G. imagini integrale ale obiectelor şi fenomenelor J. B. Zlate descrie următoarele accepţiuni ale conceptului de "percepţie": a) percepţia ca activitate. în funcţie de felul cum sunt folosite.32 Capitolul VII Percepţia 6. faza identificării primare şi faza identificării secundare. scria el. schematizările etc. anticipările. profesorul M. dar şi cu apariţia unor deformări sau "iluzii secundare". Explorările simple sau polarizate. Frances (1963) preferă termenul de "conduite perceptive". se soldează cu decentrarea. având loc compararea între două sau mai multe obiecte.1. ci sub forma percepţiilor. de forme în spaţiu şi timp. O altă distincţie admite existenţa a trei etape: cea a senzaţiei brute (percepţia . în prima stimulul fiind legat de un răspuns generic. în care subiectul încearcă să descopere particularităţile care le apropie sau le disting unele de altele. Caracterizarea psihologică a percepţiei În literatura de specialitate. 16). diferenţa. asimilat deci.

ca semnale ce permit anticiparea situaţiilor ce vor veni. Aceasta este ceea ce explică diferenţa dintre "constantele" perceptive şi schemele operaţionale de "conservare".33 unei simple pluralităţi). 1936. 1955). nu sunt de natură operaţională ca cele care caracterizează inteligenţa. de regulă. Regularităţile proprii activităţii perceptive anunţă deja mecanismele de compoziţie care vor deveni operatorii de îndată ce va apărea reversibilitatea totală. relevă reguli diverse. arată Piaget. o copie a obiectului luat în multitudinea însuşirilor lui. Primele două faze sunt determinate senzorial. c) Percepţia ca expresie a personalităţii . p. Cercetările au demonstrat însă că iluziile percepute apar. Piaget. despre "alterarea" obiectului. cea a conştiinţei unui sens (aceasta din urmă corespunzând identificării secundare) (Bourdon. Constructele perceptive servesc drept cadre de referinţă pentru acţiunile noastre. percepţia apare ca fiind un mecanism reglator. depăşeşte definirea ei empiristă în manualele tradiţionale de psihologie ca fiind o reflectare directă (nemijlocită) a realităţii. Prin activismul său. Bellak (1950) vorbea de "varierea obiectului după dispoziţiile perceptorului". deoarece prefigurează noţiunile. S-a demonstrat şi faptul că iluziile se corectează în cadrul activităţii. dar compoziţia lor. în: Michotte. La formularea acestei accepţiuni s-a ajuns pornindu-se de la studiul iluziilor perceptive. Rolul lor în cunoaştere este imens. 6-7). Exact peste 30 de ani. manipularea formelor identificate (Forgus. Acţiunile perceptive. iar Louis Millet (1972). Zlate. fiecare dintre ele implicând tot atâtea tipuri de acţiuni perceptive distincte. apud. nu numai mijloc de realizare a percepţiei. identificarea. discriminarea. esenţial al activităţii adaptative. în parte influenţate de experienţă. de stabilitatea sa. considerând că percepţia este "procesul extragerii informaţiilor". 15-16). constanţa sa în cursul varierii punctelor de vedere din care se fac percepţiile noastre (Ombredane. b) Percepţia ca deformare a obiectului L. p. Pieron. cea a percepţiei formei. 1. următoarele trei presupun participarea învăţării şi experienţei. p. Considerarea percepţiei ca activitate. ci de invariabilitatea sa. ci elementul ei constitutiv fundamental. 1966. Trecerea de la o fază la alta echivalează cu extragerea progresivă a informaţiei. În realitate. Forgus (1966). astfel. percepţia nu este un simplu efect al acţiunii stimulului. ci un rezultat al implicării active a subiectului. stabilea cinci etape pe care le parcurge percepţia: detecţia. rezoluţia. definte ca percepţii deformate. ca modalităţi de orientare şi controlare a activităţii. De aceea. Acţiunea devine. mai raţional este să vorbim nu de variabilitatea obiectului. atunci când intervin o serie se factori perturbatori la nivelul obiectului. al subiectului şi al relaţiei dintre subiect şi obiect.

fie la eliminarea unor elemente ale acestora. imaginativă şi afectivă a faptelor imediate.ci doar unele. organizate şi ierarhizate creează efecte de percepţie. ci una globală a omului în contact cu lumea. c) Legea selectivităţii perceptive Este expresia caracterului activ al omului în timpul perceperii.ci doar o parte a acestora. În aceste condiţii. Forma totală. M. pe prim plan trece studierea rolului factorilor de personalitate în contactele cognitive ale omului. orientare psihologică care a apărut ca o reacţie împotriva asociaţionismului. Înregistrarea traseelor vizuale. b) Legea structuralităţii perceptive Arată că însuşirile obiectului numai împreună. nu toate însuşirile obiectului . Omul trăieşte într-o lume pe care o percepe ca pe o situaţie de viaţă. de către gestaltism. Gradul de elaborare a unităţii perceptive poate fi pus în evidenţă prin rapiditatea percepţiei sau prin rezistenţa imaginii perceptive fie la modificarea obiectelor. elementele (senzaţiile). ci un fapt primar. d) Legea constanţei perceptive . întregul (gestaltul) este nu rezultatul sintezei. aşa încât comportamentul său va fi influenţat nu doar de "lumea" în sine. neavând o existenţă reală.2. Legile percepţiei Faptul că percepţiile dispun de o serie de legităţi a fost cel mai bine argumentat şi demonstrat. Kohler. în acord cu forţa lor senzorială sau cu semnificaţia lor pentru individ. renunţă la menţinerea distincţiei. intelectuală. procesul care duce la gestalt. cu deosebire. cele care dispun de cea mai mare concentrare informaţională. extensivă. Percepţia trebuie tratată. iar organizarea. Wertheimer. Termenul de percepţie desemnează nu doar priza de conştiinţă imediată. între elaborarea senzorială. independentă. primordial în ea este întregul. K. Unii psihologi. experimental.34 Această accepţiune. arată Nuttin care preferă să ia în considerare complexitatea reală a contactului cognitiv cu lumea. după legile formei şi nu după legile asociaţiei. Nuttin (1955). Psihologia modernă distinge următoarele legi ale percepţiei descrise de profesorul Mielu Zlate astfel: a) Legea integralităţii perceptive Exprimă faptul că percepţia creează conştiinţa unităţii şi integralităţii obiectului. Reprezentanţii gestaltismului (W. în locul asociaţiei este pusă structura dinamică polivalentă. un produs al organizării. în percepţia unor obiecte. relevă această caracteristică. Koffka). În locul elementelor este în pus întregul. concepţie simplistă şi empiristă ce considera percepţiile ca rezultat al asocierii senzaţiilor. ci cu obiecte unitare. 6. Se pare că percepţia este preferată pentru un asemenea studiu. mai mult sau mai puţin abstracte. totodată. ea relevă faptul că nu toate însuşirile obiectului sunt la fel de importante pentru perceperea lui. ea operează nu cu însuşiri izolate ale obiectelor. de aceea. a fost schiţată de J. consideră percepţia ca fiind o formă. al faptului că nu toate obiectele sunt percepute . ci. ci şi de felul cum este ea percepută.

particularităţilor sistemului verbal ale acestuia prin care se diminuează semnificaţia unor elemente. După cum arată profesorul M. indivizibil al conştiinţei. lacunară. vivacitatea redusă s-ar putea datora numărului de percepţii care a stat la baza formării reprezentării. Ebbinghaus. semnificaţie pentru subiect decât cele indiferente. dar exterioare. Zlate cuvântul asigură structurarea elementelor reprezentării. Capitolul VIII Reprezentarea 7. Caracterizarea psihologică a reprezentării a) Conţinutul informaţional Multă vreme reprezentarea a fost considerată ca fiind un dat nemijlocit. apărând şi dispărând cu repeziciune. care asigură declanşarea şi formarea reprezentărilor. nu se poate să nu luăm în considerare şi alţi factori. conţinutul informaţional al reprezentării este format tot din însuşirile concrete ale obiectelor însă mai importante mai caracteristice pentru obiect. acordată de subiect). accidentale ale obiectelor şi fenomenelor. organizează reprezentările în sisteme. fenomenale. Mecanismul esenţial. arată că aceasta din urmă este: mai ştearsă. dacă imaginea perceptivă şi-ar schimba valoarea la cea mai mică şi neînsemnată variaţie a însuşirilor obiectului-stimul şi a poziţiei lui în câmpul perceptiv. Zlate . chiar şi atunci când există variaţii ale obiectului perceput. palidă. trăsături lor de personalitate ale subiectului. lipsind din ea multe amănunte. pregăteşte saltul spre esenţial ca apanaj al gândirii (M. Chiar dacă ar fi aşa. . b) Forma ideal-subiectivă Conţinutul informaţional se transpune în interioritatea subiectivă a individului sub formă de imagini. mai fragmentară. Spre deosebire de percepţie. semnificaţiei (mare sau mică. 2000). a cărui conţinut informaţional îl constituie însuşirile. le fixează în conştiinţa individului. fluctuantă. studiind comparativ imaginea perceptivă cu cea apărută în reprezentare. Aceste caracteristici sunt puse de psihologul german pe seama lipsei actuale a obiectului.35 Constă în menţinerea invarianţei imaginii. atunci diferenţierea şi identificarea lui ar fi mult mai îngreunate. o creaţie pur subiectivă a individului. rapid şi corect obiectele care au o anumită valoare. De exemplu. f) Legea semnificaţiei forţei de semnalizare a stimulului Semnalează faptul că se percep mai bine. este cuvântul. mai instabilă. Prin faptul că reprezentarea reuşeşte să descifreze ceea ce este caracteristic pentru un obiect sau chiar pentru o clasă de obiecte. cu vivacitate şi claritate reduse.1.

7. cum ar fi. selecţia însuşirilor. Reprezentarea dă posibilitatea simultaneizării succesivului (prin prescurtări şi comprimări). s-a demonstrat că reprezentarea mintală a unei mişcări este însoţită de micromişcări. F. cuvântul) nu acţionează în vid ci în consens cu activitatea individului uman. se împiedică şi apariţia reprezentărilor. . intense creşte.36 contribuie la creşterea caracterului generalizat. de pildă. ca urmare probabilitatea formării unor reprezentări clare. caracteristicile cu cea mai mare încărcătură şi saturaţie informaţională. Acţiunea este cea care fixează şi face posibilă evocarea reprezentărilor. de contrast. Imaginea obiectelor devine reprezentativă pentru ceea ce acestea au comun în structura lor concretă. De altfel. reprezentarea rămâne cantonată în configuraţiile obiectuale. În realizarea ei sunt implicate mecanisme de asociere prin asemănare şi contiguitate. efectuarea unor mişcări sacadate). Proprietăţile reprezentărilor a) Figurativitatea Reprezentările redau ceea ce este tipic pentru un obiect. devenind un fel de portret rezumativ al acestora sau ale unei clase întregi de obiecte. c) Panoramizarea B. corecte. Oricât de accentuată ar fi schematizarea şi generalizarea. iar dacă mâna este împiedicată să execute aceste mişcări (prin anestezie locală sau prin antrenarea ei în alte tipuri de mişcări. dar şi redevelopării într-o cinematică imagistică (a transformării simultaneităţii într-o succesiune coerentă). Mecanismele la care ne-am referit (prelucrarea percepţiilor anterioare. ceea ce face ca reprezentarea să fie purtătoarea unui sens. Ele se eliberează de anumite elemente particulare ale obiectelor. cu atât acestea sunt mai pregnant raportate la necesităţile lui. Acest lucru nu se poate realiza decât în prezenţa operaţiilor intelectuale şi ale limbajului exterior.2. Cu cât omul acţionează mai mult cu obiectele. coerenţa şi congruenţa obiectului individual se păstrează în timp ce ideea gravitează spre abstract. motricitatea şi mai ales ideomotricitatea. Lomov arată că reprezentarea presupune îmbinarea în imaginea mintală a unor dimensiuni ce nu pot fi percepute decât succesiv. care defineşte reprezentarea ca reconstrucţie operatorie. b) Operativitatea Această proprietate este cel mai bine surprinsă de Piaget.

37

Denise Jodelet (1988), enumeră şi alte proprietăţi: caracterul integrat; capacitatea de a reuni sensibilul cu ideea, perceptul cu conceptul; caracterul simbolic şi semnificativ (strâns legat de cel figurativ), caracterul constructiv; caracterul autonom şi creativ; caracterul social. 7.3. Clasificarea şi rolul reprezentărilor în cunoaştere Reprezentările pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere.  după analizatorul predominant, reprezentările sunt vizuale, auditive, kinestezice, gustative, vestibulo-vibratoare-viscerale etc.;  după tipul de activitate în care sunt implicate, identificăm reprezentări: artistice, literare, muzicale etc.;  după gradul lor de generalitate, se împart în: reprezentări individuale şi generale;  după procesul psihic în cadrul căruia se realizează sunt reprezentări ale memoriei şi reprezentări ale imaginaţiei, primele evocând fapte pe care le-am cunoscut anterior, celelalte fapte pe care nu le-am perceput;  după prezenţa sau absenţa intenţiei şi a efortului voluntar, se împart în voluntare şi involuntare. În timp, o mare atenţie se acordă reprezentărilor sociale. Introduse în literatura de specialitate de către E. Durkheim, reprezentările sociale (sau colective cum le denumea el) au cunoscut o perioadă de eclipsă pentru ca în 1960 să fie redescoperite de psihologia socială prin Serge Moscovici, care le înţelegea ca produse şi procese de elaborare psihologică şi socială a realului. Ele sunt" o formă de cunoaştere specifică, de cunoaştere de sens comun" sau" o formă de gândire socială". După cum arăta profesorul M. Zlate, reprezentările joacă un rol în foarte important în cunoaştere. Ele constituie punct de plecare, punct de sprijin, material concret pentru majoritatea proceselor psihice. Astfel, ele pot completa noile percepţii, constituie ,,materia primă" pentru gândire şi operaţiile ei, ca şi pentru imaginaţie. Procesele logice, raţionale, fără acest suport intuitiv ar fi goale, seci, rupte de realitatea concretă. Apărute ca urmare a relaţiei dintre subiect şi obiect, dintre organism şi mediu, reprezentările servesc ca instrumente (psihice) de adaptare la realitate.

Capitolul VIII Procesele psihice cognitiv superioare Gândirea

38

8.1 Definirea şi caracterizarea psihologică a gândirii Gândirea poate fi descrisă ca o activitate de mare complexitate, în ea intervenind întreg psihismul, îndeosebi voinţa de a rezolva o problema. Desfăşurându-se larg, în mai multe faze – discursivitate, şi apelând la resursele celorlalte procese psihice (memorie, afectivitate, voinţă), gândirea îndeplineşte în sistemul psihic uman un rol central şi este definitorie pentru om, ca subiect al cunoaşterii logice, raţionale. Centralitatea gândirii constă în faptul că ea antrenează toate celelalte disponibilităţi şi funcţii (pentru a se trece de la particular la general, de la aparenţă la esenţă). Ea are rol coordonator „de stat major” al sistemului care orientează, conduce şi valorifică celelalte procese şi funcţii (percepţiile devin observaţii, comunicarea verbală dobândeşte înţeles, voinţa îşi precizează scopurile, planurile pe baza raţionamentelor). Procesualitatea gândirii constă în faptul că ea trece de la o secvenţă la alta la anume produse: idei, concluzii, sisteme cognitive încheiate. Acestea reintră în circuit şi servesc ca bază sau mijloace pentru noi demersuri ale gândirii. Dacă faptele singulare nu sunt obiect al gândirii ci al proceselor senzoriale, gândirea operează cu invarianţi, cu constante. Se pune problema ce reprezinta invarianţii din multitudinea obiectelor şi fenomenelor care se divid in clase şi categorii. Nu se poate face o delimitare între senzorial şi logic pentru că procesele senzoriale se intelectualizează – integrate verbal-logice, iar unele logice iau forme intuitive de manifestare (conceptele figurale). Insuficienta cunoaştere a structurii gândirii – gândirea nu se reduce la singular, operează cu invarianţii relaţionali şi obiectuali, dar ontologic nu există decât prin individual, particular. Psihologia tradiţională prin profesorul Paul Popescu Neveanu oferă o definire descriptiv-explicativă: gândirea este considerată procesul psihic de reflectare a insuşirilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi fenomenelor, a relaţiilor dintre acestea, în mod mijlocit, generalizat, abstract, cu ajutorul noţiunilor, judecăţilor, raţionamentelor. Aceasta definiţie precizează conţinutul informaţional şi unele caracteristici ale gândirii. Psihologia contemporană oferă o definiţie operaţională: gândirea reprezintă un sistem ordonat de operaţii de prelucrare, interpretare, verificare a informaţiilor, bazat pe abstractizare, generalizare şi subordonat sarcinii alternativei optime din mulţimea sarcinilor posibile (M. Golu). Cele două definiţii sunt complementare şi pe baza lor putem identifica principalele caracteristici psihologice ale gândirii descrise de profesorul M.Zlate :  caracterul informaţional – gândirea prelucrează, interpretează informaţiile, diferenţiază categoriile, relaţiile obiective, le reproduce şi le corelează;  caracterul mijlocit – gândirea nu operează direct asupra realului ci asupra informaţiilor furnizate de senzaţii, percepţii evocate de memorie, e mijlocită de limbaj care ajută la interiorizarea şi exteriorizarea informaţiilor;  caracterul mijlocitor – mijloceşte celelalte procese, conferă înţeles, se mijloceşte pe sine prin produsele sale.

39

8.2. Specificul psihologic al gândirii Termenul de gândire a cunoscut numeroase accepţiuni şi interpretări. La începutul secolului trecut, sfera conceptului era foarte largă. Termenul respectiv era folosit pentru denumirea tuturor proceselor psihice superioare. Gândirea conceptuală a fost considerată mai târziu o forma superioară de inteligenţă. Aceasta presupunea: înlăturarea pentru un anume timp a tendinţei de acţiune şi proiectarea acesteia la nivel mental; implicarea raţionamentului în proiectarea acţiunilor anticipate ca eficiente. Pentru Jean Piaget diferitele forme ale gândirii (preconceptuală, concretă, formală) sunt anumite părţi, stadii ale inteligenţei care începe prin a fi senzaţia motorie şi ajunge să fie reflexivă, formală la adolescenţă. Pierre Oleron propune pentru termenul de gândire pe cel de „activităţi intelectuale”. Acestea se realizează dupa „circuite lungi”, deci nu sunt imediate, ca reflexele. Ele necesită elaborare şi folosire de scheme, de modele simbolice. Principalul mijlocitor al lor este limbajul. Numai unele dintre activităţile intelectuale au caracter de gândire. P.P.Neveanu considera ca gândirea este dimensiunea distinctivă a intelectului, cea mai importantă pentru psihic, aceasta pentru că introduce modificări în informaţie, face trecerea de la neesenţial la esenţial, de la particular la general, de la concret la abstract. Are rol de dispecer, de „stat major” pentru că: antrenează toate celelalte resurse psihice în procesul cunoaşterii şi pentru că orientează, conduce şi valorifică toate celelalte procese psihice. 8.3. Structura şi laturile gândirii Gândirea are două mari componente:  informaţională – reprezintă latura de conţinut (dispune de „unităţi informaţionale” despre obiecte, fenomene, situaţii)  operaţională – funcţională, implică transformări ale informaţiilor în scopul obţinerii unor produse cu ajutorul cărora se depăşeşte situaţia problematică. Latura informaţională este reprezentată de ansamblul noţiunilor şi conceptelor care sunt forme generalizate de reflectare a însuşirilor obiectelor şi fenomenelor. Conceptele prezintă câteva trăsături definitorii:  un concept este un răspuns comun la o clasă de fenomene a căror membri manifestă câteva trăsături comune.  conceptul este un prototip al obiectului (Rosch).  conceptele sunt produse ale raţionamentelor.  conceptele reprezintă condensări ale experienţei trecute.  nu sunt date senzoriale ci sisteme bazate pe răspunsurile noastre la diferite situaţii.

40

ele reunesc datele senzoriale independente şi sunt ajutate de cerinţe şi de simboluri. În opinia profesorului M.Zlate, conceptele sunt „sisteme de răspunsuri” învăţate, cu ajutorul cărora organizăm şi interpretăm datele primite prin percepţii, influenţează comportamentul şi ne permit să aplicăm automat experienţa noastră la situaţiile prezente. L.S.Vâgotski introduce termenul de „piramida noţiunilor” pentru a ilustra organizarea şi ierarhizarea lor. Creierul are tendinţa de unificare, de grupare a stimulilor. Aceasta tendinţă este solicitată de nevoile adaptării, ale vieţii şi este posibilă datorită gândirii. Gruparea se realizează mai întâi între obiectele ce servesc aceluiaşi obiectiv (ex. copilul distinge părinţii săi de alţi oameni străini, etc.). În comparatie cu categoria, conceptul este o realitate mult mai complexă, deşi aceasta poate duce treptat la formarea lui (ex. categoria „articole de încălţăminte” este formată din obiecte diferite: pantofi, cizme, ghete, etc.). Unul din rezultatele importante ale categorisirii îl reprezintă formarea de scheme cognitive. Omul, folosind limba, realizează abstractizări, adică sesizarea unor relaţii esenţiale. Acestea sunt denumite relaţii semantice. Cristalizarea unor relaţii semantice în jurul unui cuvânt duce la apariţia noţiunilor. Noţiunile încorporează două categorii de relaţii semantice:  relaţii de predicaţie – referitoare la caracteristicile conceptului;  relaţii de subordonare – privind raportul noţiunii cu altele mai generale (balena este mamifer, vertebrat). Noţiunea sau conceptul, ca unitate de baza a gândirii, constă dintr-o condensare selectivă sau integrare de informaţii despre însuşirile generale şi esenţiale ale anumitor clase de fenomene, obiecte sau relaţii. Fiind un integrator categorial, noţiunea este întotdeauna generală, dar se situează la diverse niveluri de generalitate (ex. roşu – culoare; ciocârlia – pasăre – fiinţă,etc.). Unele noţiuni sunt mai aproape de concret. Aceasta a permis ca sistemul cognitiv global, la care a ajuns omenirea, să poată fi reprezentat printr-o piramidă a conceptelor, universal valabilă, în care dispoziţia pe verticală a integratorilor este fixă şi absolut exactă, nefiind îngăduit să se inverseze vreo poziţie (ex. a noţiunii de gen cu cea de specie: câine – animal). Conceptul sau noţiunea este trăită subiectiv ca o semnificaţie ce se refera la o clasă de fapte ale existenţei. De aceea conceptul nu se poate rupe de judecăţi şi raţionamente pentru că ori de câte ori încercăm o definiţie a unui concept facem trimiteri la alte concepte cu care se află în raporturi de subordonare, coordonare, supraordonare. Astfel, fiecare concept apare ca un loc de întălnire între diverse dimensiuni conceptuale. Sunt relevate 2 categorii de concepte:  concepte empirice – potenţiale sau cotidiene, specifice copilului şi şcolarului, nu dispar în totalitate la adulţi. La orice om, indiferent de vârsta, o mare parte din cunoştinte au un caracter empiric. M.Zlate arată ca în conceptele empirice persistă trăsături concrete, particulare, însuşiri locale, dependente accidentale, neesenţiale.

mai rigide. comparaţia). constituirea progresivă a operaţiilor de abstractizare şi generalizare. acţional şi mai ales afectiv. abstractizarea. se particularizează în funcţie de conţinut şi cuprind:  Operaţiile algoritmice în care operaţiile sunt orientate în aceeaşi direcţie iar efectuarea corectă a unei operaţii sprijină corectitudinea operaţiei următoare. Operaţiile gândirii Ansamblul operaţiilor şi procedeelor mentale de transformare a informaţiilor. labile. noţiunea ştiintifică nu se finalizează. mai extinse. combinare şi recombinare a schemelor şi noţiunilor în scopul ajungerii la noi cunoştinte formează latura operaţională a gândirii.4.  grad de formare – sunt deja conştiente sau în formare. deci cu o precisă integrare în sistem. În schimb. din fiecare „nod” subiectul trebuie să aleagă una. 8. Procesul formării piramidei conceptelor presupune cu deosebire. Gândirea operează cu 2 categorii de operaţii: 1.41 Ele sunt sărăcăcioase în conţinut. permit elaborarea definiţiilor. Noţiunile se formează în condiţiile dezvoltării psihice prin acumulare de experienţă.  modalitati productive de gândire – descoperă un nou principiu de relaţionare a datelor.  concepte ştiintifice – cuprind însuşirile esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor. fragile. în conţinutul lor impunându-se semnificaţia obiectivă a acestora. sinteza.  operativitate – mai flexibile. ceea ce aduce o nouă soluţie. Aceste structuri se caracterizează prin:  completitudine – pot fi mai sărace. mai dezarticulate. constituie scheletul ei (analiza. toate puternic individualizate cognitiv. mai articulate. O noţiune empirică maturizată poate fi exprimată printr-o definiţie. altele sunt rigide. prelucrare. prin comunicarea cu alţii.Operaţiile speciale sau instrumentale care se folosesc numai în anumite acte de gândire.  Operaţiile euristice care corespund principiului „economiei gândirii euristice”. prezente în orice act de gândire. generalizarea. Există mai multe modalităţi de rezolvare a problemelor:  modalităţi reproductive – modalităţi stereotipizate. ci debutează cu o definiţie logică. Cele două modalităţi de gândire divergentă şi convergentă se completează şi duc la formarea unor structuri cognitive ale gândirii. de relaţionare. Acestea sunt sisteme organizate de informaţii şi operaţii bazate pe ordonare. 2. ele reflectă legităţile realităţii existenţei.  finalitate – se soldează cu efecte adaptative sau nu. diferenţiere interioară.Operaţii fundamentale de bază. operativitate. ele corespund principiului autoorganizării gândirii. prin însuşirea limbii şi culturii. Au o desfăşurare arborescentă. .

În cazul abstractizării întâlnim două cazuri:  reliefare. dacă avem de demonstrat ceva în legatură cu un triunghi dreptunghic. Înţelegerea spontană este rezultatul unei relative automatizări a explorărilor cognitive şi presupune o prescurtare a operaţiilor de decodificare. modul de înţelegere corespunde unei specializări a gândirii. este necesar sa intervină o selecţie.5. fie în activarea vechilor cunostinţe. etc. în momentul respectiv de celelalte însuşiri. Sarcinile înţelegerii pot avea diferite obiective: o simplă identificare. Analiza presupune „desfacere”. recompunere de relaţii. reţinere de însuşiri. în rezolvarea unei probleme de geometrie. În funcţie de gradul de dificultate (distanţa între cunoştintele vechi şi datele noi) înţelegerea se realizează spontan sau printr-un proces de durată desfăşurat multifazic. mintal facem abstracţie de alte însuşiri (mărimea unghiurilor. dimensiunea laturilor. a unei interdependenţe. Activităţile gândirii  Înţelegerea Datorita gândirii. Celelalte însuşiri care nu ne interesează le ignorăm. ducând nu la un obiect singular ci la un obiect intelectual. constând în unificarea mintală. omul desprinde semnificaţiile obiectelor. fenomenelor. într-un întreg a unor părti sau însuşiri. dintr-un întreg a însuşirilor sau părţilor sale. . Esenţial pentru înţelegere este modul în care se conjugă informaţia stocată cu informaţia nouă. descompunere iar sinteza reconstituire. 8. scheme. etc. discursiv. Sinteza este operaţia inversă analizei. De exemplu. care are sau nu un corespondent în realitate. fie din punctul de vedere al trierii noilor informaţii. acţiunilor cu care se întâlneşte.).  omitere a unor trăsături. Demersurile înţelegerii au un caracter specific. Abstractizarea este operaţia mintală prin care desprindem o anumită însuşire a unui obiect sau fenomen fără să ţinem seama. abstractizăm doar prezenţa unghiului drept şi dimensiunile triunghiului. surprinderea unor corelaţii. prin raportarea noilor informaţii la fondul de cunoştinte asimilate şi sistematizate. descoperirea unei cauze. Pentru ca înţelegerea să se realizeze adecvat. prima îndeplinind rolul de cod faţă de cea de a doua.42 Operaţiile fundamentale Analiza constă în separarea mintală. In orice proces de gândire ambele operaţii acţionează concomitent.

problemele au o funcţie constituantă ele pot genera noi structuri. Acesta este un proces de rezolvare a problemelor şi constituie domeniul performant de lucru al gândirii. Problema este. propune o tipologie cu următoarele 5 categorii de probleme:  productiv-necreative – necesită doar o gândire reproductivă. Behavioriştii explică rezolvarea de probleme în termenii stimul-răspuns. În studiul fiecărei discipline intervine înţelegerea discursivă. pentru că dificultatea se prezintă ca o lacună a cunoaşterii. ca un „obstacol” cognitiv. apare situatia problematică.Radu şi M. Problema reprezintă un sistem de întrebări asupra unei necunoscute. o dificultate teoretică sau practică. Înainte de problemă. Problema apare când intervine ceva nou. Intervin obstacole cognitive „nu înţeleg bine. sunt rezolvate prin strategii. dovedirea.Miclea propun următorul model: problemele au un caracter psihogenetic.43 Înţelegerea discursivă se realizează treptat. se completează. nu-mi este clar”. care se rezolvă prin strategiile algoritmice şi  probleme slab definite care implică strategii euristice. deci a stării finale. Gândind asupra situaţiilor. procesul înţelegerii dobândeşte structura unei rezolvări de probleme. Psihologia genetică (Piaget) consideră că rezolvarea de probleme se face prin „umplerea golurilor”.  Rezolvarea de probleme A rezolvă o problemă înseamnă a recurge la transformări. la reorganizări. problemele dispun de o schemă „vectorială”. Un stimul se poate asocia cu diverse răspunsuri. Astfel. necesită eforturi conştiente. se cere demonstrarea. iar asumarea sarcinii de a depăşi obstacolul ca şi demersurile cognitive şi tehnice în acest scop conturează domeniul rezolvării problemelor.Reitman având în vedere următoarele criterii: măsura specificării datelor iniţiale din situaţia problematică. atunci când subiectul constată că procedeele obişnuit uzuale nu sunt suficiente pentru a acoperi lacuna din gândire. V. După gradul de structurare există următoarele categorii de probleme:  probleme bine definite. In acest caz apar de regulă dificultăţi prin decodificarea înţelesului unor segmente de conţinut sau în corelarea acestora. găsirea cauzalităţii. deci. I. apare posibilitatea rezolvării. eşalonată pe ani şcolari. Restructurarea implică o operaţie de „recentrare”. ca o barieră. are în vedere decodificarea dimensiunilor esenţiale ale fenomenului şi apoi la decodificarea integrală. subiectul întâmpină unele dificultăţi. atunci când acesta e integrat în structurile operatorii vechi. necesarul de operaţii de transformare. . Problema este un obstacol cognitiv în relaţiile dintre subiect şi lumea sa. cel mai uşor cu cel din vârful piramidei. care se extind. Structurile cognitiv-operatorii sunt un rezultat al dezvoltării genetice. restructurări. se confruntă cu obstacole pe care se străduieşte să le depăşească prin mijloace cognitive.  demonstrativ-explicative sau inovativ-creative – în care starea finală e bine specificată. măsura specificării scopului. în final producându-se o restructurare mintală.

se testează pentru alegerea celei optime iar modelul rezolutiv se lucrează sintetic.  etapa executivă – a soluţionării efective a problemei. inventiv-creative – tipice pentru creaţia tehnică actuală.  formularea ipotezei – atât asupra soluţiei cât şi a procedelor de rezolvare. de optimizare – cu starea iniţială bine definită dar cu cea finală necunoscută.Zörgo propune 3 categorii de strategii de rezolvare a problemelor:  anticipativ-exploratorii  anticipativ-rezolutive  executive Problemele foarte complexe se fragmentează în subprobleme.1. Fazele procesului rezolutiv:  punerea problemei – implică o reformulare a ei prin care se anticipează legăturile posibile între cunoscut şi necunoscut.44    euristic-creative – în care atât începutul cât şi sfârşitul sunt slab delimitate. în modele de soluţii care reprezintă variante furnizate de gândirea divergentă. asemănătoare cu cele euristic-creative. Este o etapă analitică. Aşa se lucrează în cosmonautică. solicită capacităţi cognitive înalte. B. Dacă sunt mai multe variante rezolutive ipotetice. presupune înţelegerea conflictului. Caracterizarea psihologică şi dinamica memoriei . de felul cum este pusă problema depinde în mare măsura rezolvarea ei. în cercetările oncologice sau în cele privind flagelul SIDA. dar cu starea iniţială mai bine specificată. au grad mare de ambiguitate. în fizică. şi tehnica nucleară. Capitolul IX Memoria 9. definirea variantelor posibile de combinare a datelor.

Adeseori. într-o manieră selectivă. pe baza aceloraşi indicatori. Pe lângă aceşti factori obiectivi şi controlabili. clădiri. Latura procesuală a memoriei se relevă în succesiunea şi intercondiţionarea a trei faze principale: a) engramarea sau encodarea (memorarea în accepţiunea tradiţională). Se dovedeşte. asemenea elemente şi secvenţe se fixează fără reperele şi delimitările spaţiotemporale corespunzătoare. unde se păstrează un interval mai mare sau mai scurt de timp. biofizic şi biochimic. volumul total al materialului engramat la finele unui anumit interval de timp.memorare intenţionată. b) păstrarea sau conservarea. c) reactualizarea. care se elaborează treptat în cursul evoluţiei istorice şi ontogenetice. în procesul perceperii diferitelor obiecte.45 Memoria nu fiinţează în forma unei structuri statice. gândire. parcurgând un anumit drum printr-un oraş. exactitatea întipăririi. impusă de sarcinile şi solicitările externe. întâmplări şi în cursul desfăşurării diferitelor activităţi.stimul în structura activităţii subiectului (mijloc sau scop). deşi nu ne-am propus la început un asemenea scop. pe măsura îmbogăţirii repertoriului experienţei. completitudinea. conţinuturile proceselor cognitive (percepţie. situaţii. de pildă: volumul materialului reţinut după fiecare prezentare şi percepere secvenţială. Mecanismele memorative interne funcţionează ca nişte captatori autonomi.. că o importantă parte din tezaurul informaţional de care dispune o persoană adultă s-a obţinut şi fixat prin intermediul memorării neintenţionate. Engramarea (encodarea) reprezintă în sine un ansamblu de operaţii de ordin logicinformaţional. voluntară. în urma cărora. informaţiile se îmbină şi se corelează în permanenţă. ca. Această fază se poate desfăşura în două forme: fără existenţa unui scop special de reţinere . memorarea neintentionată este condiţionată şi de caracteristicile mecanismelor memoriei în sine. obiecte etc. intersecţii. Ambele forme se evaluează.  pregnanţa şi intensitatea diferitelor elemente. Memorarea neintenţionată se realizează în mod cotidian. şi . În funcţionarea sa. Datele observaţiei şi experimentale ne arată că funcţionalitatea şi eficienţa acestei forme sunt influenţate pozitiv de următorii factori:  gradul de noutate al materialului. dintr-un context (fond).  intensitatea trăirilor emoţionale acompaniatoare. monumente etc. ne reamintim locuri.  locul elementelor materialului . ci se organizează şi funcţionează ca sistem dinamic. Astfel. imaginaţie). a. să nu putem spune exact cum şi de unde le-am recepţionat. afectiv-motivaţionale şi schemelor motorii sunt înscrise din segmentul temporal al prezentului în cel al trecutului. în principiu. extrag din fluxul actual al informaţiilor şi evenimentelor elemente şi secvenţe pe care le introduc în "repertoriul" anterior.memorare neintenţionată sau involuntară. astfel. Acestea prezintă un . după un anumit timp.în virtutea unui scop special de reţinere . rapiditatea întipăririi. ceea ce face ca atunci când ele reapar ca amintiri.

Memorarea involuntară ţine cu precădere de însuşirile native ale mecanismelor cerebrale şi prin intermediul ei se poate pune în evidenţă şi capacitatea bazală de engramarestocare a creierului. cu frecvenţă monotondescrescătoare (mai dese în perioada imediată după memorare şi mai rare pe măsura îndepărtării. evaluarea. cum se mobilizează expres pentru a percepe şi conştientiza cât mai clar fiecare "element" al materialului în vederea fixării cât mai exacte. În psihologia clasică. iar nu ca activitate paralelă şi secundară. în timp. se impune prezentarea lui repetată. fără nici o modificare. figuri complexe. materialul trebuie reţinut integral. Repetiţia este o variabilă esenţială care condiţionează nu numai faza engramării (memorării). In plan experimental. Memorarea intenţionată (voluntară) se desfăşoară sub acţiunea reglatoare directă a scopului sau sarcinii de a reţine materialul ce urmează a fi prezentat. simboluri convenţionale. Astfel. în componenţa dată.percepţia. Pe această direcţie. şi anume. în ordinea dată. se recomandă repetiţiile concentrate. silabe sau cuvinte. până când subiectul reuşeşte să reproducă întregul material-test. studiul memorării voluntare s-a realizat cu ajutorul a două tipuri de material: material fără sens (ex. numeric. de pildă. ca în cazul memorării neintenţionate. se considera că în forma sa pură capacitatea mnezică poate fi testată numai cu un material fără sens. imagistic). Ebbinghaus. Toate procesele psihice specifice . Ea. In acest caz. pentru a fi . Scopul de a memora poate fi impus de subiectul însuşi sau formulat din afară. care a stabilit câteva importante particularităţi ale dinamicii memoriei şi ale funcţionării sale interne. De aceea. în asemenea circumstanţe. cum este. gândirea (analiza logica. In cazul memorării intenţionate. utilizarea ei se supune unor exigenţe diferite: în faza de memorare. de atâtea ori este necesar. de momentul iniţial). în faza păstrării sau a conservării. promptitudinea sau rapiditatea. voinţa sunt subordonate şi instrumentează memorarea. Pentru reţinerea integrală a unui material. ale cărei elemente nu pot fi reunite sub o denumire unică) şi material cu sens (verbal. După numărul repetiţiilor necesare pentru reţinerea unui material se determină cea de a doua dimensiune importantă a memorării. înţelegere). Este şi firesc ca. care variază în funcţie de scopul stabilit şi de natura materialului. ci şi pe cea a păstrării sau a conservării. de către experimentator sau instructor. rapide şi complete. au mers cercetările lui H. Memorarea voluntară este subordonată şi unor cerinţe de exactitate şi fidelitate. randamentul memorării să fie superior celui înregistrat de o memorare involuntară.46 registru valoric relativ întins. de asemenea. figura Rey. procesul de engramare-fixare se desfăşoară ca activitate psihică dominantă. sunt indicate repetiţiile eşalonate. pentru a scurta timpul de fixare a materialului-test. după nivelul pragurilor de impresionabilitate şi al capacităţii de admisie-engramare. poate lua valori diferite de la un individ la altul şi în funcţie de natura şi lungimea materialului folosit. într-o situaţie. subiectul simte efortul mental.

Structurarea trebuie realizată în serii scurte. Pe traiectoria procesului de memorare voluntară. Explicaţia constă în inducţia negativă anterogradă şi retrogradă. este recomandabil ca repetiţiile să introducă anumite variaţii în ordinea materialului. de caracteristicile materialului memorat (grad de structurare şi organizare logică. al formulelor). precizia şi fidelitatea trebuie determinate prin raportare la contextul şi instrucţiunile după care s-a realizat memorarea. condiţia principală a unei păstrări trainice a unui material o dată învăţat este repetarea lui periodică sau utilizarea în cadrul activităţii ulterioare. cel mai bine se reţin începutul şi sfârşitul (dar mai puţin) şi cel mai slab sau aproape deloc . al denumirilor. profunzimea sau intensitatea engramărilor.în perioade de fixare şi imediat după aceea. în forma în care a fost prezentat (este cazul numerelor de telefon. în perioada ulterioară. şi eşalonate. b) memorarea succesivă pe părţi. formă de prezentare. Tocmai în contextul dat. Foarte important pentru trăinicia păstrării este modul în care se formulează scopul memorării (fixării): pe termen scurt (imediat). apare aşa-numitul efect al listei. Memorarea voluntară se include ca verigă esenţială în structura activităţii de învăţare. trebuie evitată structurarea materialului în serii lungi.47 reprodus întocmai. unde funcţionalitatea ei va fi subordonată şi integrată motivelor şi scopurilor acestei activităţi. un material foarte lung. Păstrarea sau conservarea include acele operaţii şi transformări care au ca rezultat menţinerea în tezaurul memorativ. . grad de familiaritate sau de noutate. durata menţinerii lor la nivelul pragului de reactualizare. semnificaţie. pe termen mediu sau pe termen lung. ea se va elabora şi structura din punct de vedere operaţional. reproducerea lui putându-se realiza într-o manieră mai liberă. În cazul repetării. mai îndepărtată. pentru a putea fi uşor şi bine reţinut. care include două componente: pe de o parte. Cu alte cuvinte. în prezentarea serială a informaţiei (materialului). Ca urmare. astfel că reproducerea părţii memorate actualmente să se asocieze cu reproducerea părţilor memorate anterior. a materialului în întregul lui. Prezenţa efectului listei trebuie să conducă la concluzia că. se impune a fi împărţit în mai multe segmente omogene. în elementele şi părţile sale esenţiale. care se produce de la segmentele iniţiale către cele următoare şi de la cele terminale către cele anterioare. c) parcurgerea din nou a întregului material. creându-se astfel o bază neurofiziologică mai largă de integrare. pentru o organizare optimă a procesului de învăţare. materialul se cere a fi memorat selectiv. se dovedeşte că cel mai eficient este procedeul combinării repetiţiilor concentrate . Ca urmare. în forma lui de organizare internă. iar pe de alta. apare o stare de inhibiţie accentuată ce se concentrează în zona segmentului de mijloc. Valoarea acestui indicator variază semnificativ în funcţie de particularităţile psihoindividuale ale subiecţilor. b. Pentru a-şi spori eficienţa de consolidare. Esenţa acestuia rezidă în aceea că. cu propriile cuvinte. complexitate) şi de frecvenţa actualizării şi utilizării ulterioare. Principalul indicator al ei este trăinicia. în alte situaţii. În principiu.mijlocul seriei. a informaţiei şi experienţelor stocate anterior. Memorarea lui se va putea desfăşura prin îmbinarea procedeului analitic cu cel sintetic (global): a) parcurgerea o dată . un timp cât mai îndelungat.de două ori.

In fine. noi neavând control direct asupra conţinutului său. Nici prin observaţie externă. păstrarea se realizează la nivel subconştient.48 Aceasta. aşa cum pare la prima vedere. În virtutea acţiunii mecanismelor de apărare a Eului. Fidelitatea exprimă raportul de corespondenţă structurală între materialul memorat iniţial şi cel care se păstrează la momentul dat (o păstrare se consideră fidelă dacă transformările care se produc în timp asupra materialului stocat nu-i anulează identitatea sau conţinutul său esenţial). pot fi împărţite în pozitive sau antientropice şi negative sau entropice. care. Fenomenul reminiscenţei se manifestă cel mai frecvent şi cu amplitudine maximă în raport cu acele . determină o slăbire şi o dezintegrare din repertoriul funcţional a conţinutului pe care-l ating. Trăinicia implică şi alţi indicatori de ordin calitativ ai păstrării: completitudinea. putând tinde spre zero. ea este maximă când valoarea raportului este 1 şi scade proporţional cu reducerea acesteia. întrucât nu toate informaţiile şi experienţele au o valoare adaptativ-instrumentală egală în timp. Prin specificul său de fază latentă. omiţând unele elemente nesemnificative sau modificând altele. Cele dintâi conduc la o mai bună consolidare şi conservare a conţinutului asupra căruia se efectuează. dimpotrivă. Dimpotrivă. Este evident că. ea implică producerea unor permanente transformări. Există o dependenţă direct proporţională între ecoul sau rezonanţa materialului în sfera noastră afectiv-motivaţională şi gradul de trăinicie al păstrării lui în memorie. o diferenţiere şi ierarhizare a lor în procesul învăţării se impun ca absolut necesare. reorganizări şi reintegrări. Absenţa oricărei încărcături afectogene sau motivaţionale duce întotdeauna la o fixare superficială şi de scurtă durată. cele din urmă. Datele pe care ni le oferă o asemenea metodă ne arată că păstrarea nu este nici pe departe o componentă pasivă a sistemului mnezic. în raport cu un segment sau altul al tezaurului memorativ. Completitudinea este dată de raportul dintre ceea ce se păstrează la momentul dat şi ceea ce sa memorat anterior. nici prin introspecţie nu se poate realiza o monitorizare conştientă a ceea ce se întâmplă în interiorul acestei faze. ci şi în îmbogăţirea lui. exactitatea presupune păstrarea lui absolut în forma iniţială în care a fost memorat. ca urmare a punerii în relaţii logice şi instrumentale cu alte conţinuturi informaţionale tezaurizate. Exactitatea implică fidelitatea. dacă se aplică întregului material. prin intermediul reactualizării. Un rol esenţial în determinarea trăiniciei păstrării a ceea ce am memorat anterior îl au factorii emoţional-afectivi şi motivaţionali. fidelitatea şi exactitatea. depinde de valoarea instrumental-adaptativă a informaţiei şi experienţelor care fac obiectul învăţării într-o situaţie sau alta. Imaginea şi descrierea ei se obţin pe baza comparării "intrărilor" (ce a fost stocat) cu "ieşirile" (ce s-a reactualizat). Ca un efect secundar al transformărilor antientropice avem reminiscenţa. exactitatea este dată de corespondenţa izomorfică dintre elementele stocate anterior şi cele păstrate în decursul timpului. informaţiile şi experienţele cu rezonanţă afectivmotivaţională pozitivă se fixează mai trainic decât cele cu rezonanţă negativă. Ea constă nu numai în păstrarea nealterată a materialului stocat anterior. dar fidelitatea nu implică în mod necesar exactitatea: pot să păstrez un material cu un grad scăzut de exactitate. ci numai indirect. fireşte.

a unui obiect etc. fie în cadrul unei activităţi specifice . Atât realizarea fixării materialului dat. în forma unor avalanşe de amintiri. el apare mai frecvent în contextul memoriei logice decât în cel al memoriei mecanice. Ea este oglinda celorlalte două faze . de exemplu. inclusiv cele ce au coborât sub limita activării. Ea se desfăşoară. c. într-un alt context şi pe fondul unei alte preocupări. cel mai mic prag tinzând către valoarea zero. Fiecăruia ni se întâmplă să nu ne amintim pe loc o anumită informaţie. de exemplu. spontan.în a cărei realizare este implicată experienţa anterioară.. care-şi activează în mod automat . de muncă. şi se instalează frumos în centrul conştiinţei. nereuşind să închege un răspuns cât de cât satisfăcător.de învăţare. Reactualizarea constă în aducerea în câmpul conştiinţei a unor elemente din fondul experienţei anterioare.49 genuri de material care se fixează pe un fond aperceptiv mai bogat şi mai compatibil din punct de vedere modal şi structural. Aceasta se interpretează ca modalitate specifică de autoreglare a sistemului mnezic. trecând în zona uitării. cu toate că facem un efort mental serios în acest sens. în forma viselor. Cu cât un conţinut informţional sau o experienţă de viaţă sunt mai trainic consolidate şi păstrate. obligându-ne s-o luăm în seamă. denumirea unei localităţi. Reactualizarea spontană se poate produce atât în stare de somn. După mecanismul declanşator. O formă aparte a reactualizării spontane.. Elementele care-i formează conţinutul se aleg şi se activează după anumite criterii de compatibilitate atât cu operaţiile actuale ale activităţii.ieşirea". Se ştie. Persoanele emotive sunt stăpânite de o puternică tensiune care le blochează serios procesul de reactualizare a cunoştinţelor. cât şi în stare de veghe (relaxată). Când ies din sala de examen. imagini şi idei care ţâşnesc din rezervorul memoriei. şi viceversa. în concordanţă cu un anumit scop şi într-o anumită ordine. cu atât pragul lor de reactualizare este mai scăzut. în partea superioară. se situează straturile cu praguri de reactualizare scăzute. De asemenea. pentru a-şi perfecţiona şi consolida organizarea internă (tezaurul elaborat anterior). aşadar. ca din senin. cât şi cu scopul final ce trebuie atins. o reprezintă reactualizarea amânată sau retroactivă. fie în cadrul unei sarcini speciale de testare a memoriei. Reactualizarea deliberată este declanşată şi controlată voluntar. a unor imagini şi idei.memorarea şi păstrarea şi principalul criteriu obiectiv de evaluare a lor. tezaurul memorativ are o organizare stratificată: în partea inferioară (în profunzime) se dispun straturile cu praguri de reactualizare mari. de creaţie etc. care evidenţiază o dată în plus complexitatea funcţională a memoriei. informaţia respectivă apare instantaneu. Aşa se face că ele . Şi mai spectaculos se prezintă lucrurile într-o situaţie de examen. . După un timp oarecare. numele unei persoane pe care o întâlnim ocazional. cât şi modul în care s-a păstrat de-a lungul unui interval de timp se pot aprecia numai solicitând subiectul să şi-l amintească. reactualizarea este de două feluri: spontană sau involuntară şi deliberată sau voluntară. cunoştinţele se reactualizează şi răspunsurile la întrebările de examen le devin accesibile sau chiar le par foarte simple. cât de dificil ne este să ne opunem şi să stăvilim invadarea scenei interne a conştiinţei de amintiri. Din acest punct de vedere.

grade diferite de completitudine:  completitudine de identitate. Nu putem relata conţinutul unei întâmplări petrecute mai de mult. Reproducerea este o formă calitativ superioară a reactualizării.50 sunt supuse verificării/evaluării. dar le recunoaştem dacă ni se prezintă imagini ale lor. Promptitudinea reflectă mobilitatea funcţională a mecanismului de reproducere şi se măsoară în intervalele de timp dintre momentul emiterii semnalului de apel şi cel al apariţiei în conştiinţă a informaţiei solicitate. când materialul iniţial este reprodus într-o formă transformată de o manieră personală (originală). Completitudinea este un parametru cu o condiţionare şi mai complexă. şi în această ipostază ea continuă să-şi păstreze o valoare adaptativă. La subiecţii lenţi sau inerţi. constând în derularea conştientă a conţinuturilor informaţionale şi actelor motorii achiziţionate anterior. Trebuie menţionat că deşi valorile acestora sunt condiţionate de caracteristicile păstrării. devenind astfel accesibile apelului sau semnalului de reactualizare. când materialul este reprodus întocmai în forma în care a fost memorat. nu ne amintim numelepersoanelor de la o întrunire la care am participat dar le recunoaştem în fotografie etc. Pe de o parte. însă depinde de raporturile de inducţie negativă ce se creează între secvenţele actuale şi cele imediat următoare ale fluxului reproducerii. Subiectul singur nu poate să le relateze. Reproducerea poate avea.. Recunoaşterea se realizează în legătură cu acele conţinuturi şi experienţe al căror prag este prea ridicat pentru a se putea desprinde şi manifesta independent prin ele însele. şi în cazul unor neconcordanţe sunt respinse şi se procedează la găsirea şi reactualizarea altora. Dar. . compatibile cu cele de bază. chiar dacă informaţia solicitată se află depozitată pe aceeaşi poziţie de consolidare şi funcţionalitate. aşadar.  completitudine structurală.recunoscute" desfăşurându-se la un nivel de eficienţă mai înalt decât în situaţii absolut noi. simţind nevoia unui sprijin sau suport extern. nu reuşim să relatăm despre locuri pe care le-am vizitat cândva. reactualizarea se realizează în două forme: recunoaşterea şi reproducerea. valoarea acestor intervale este semnificativ mai mare decât la subiecţii rapizi. comportamentul în situaţii . când materialul original se reproduce cu omiterea unor elemente nesemnificative. de completitudinea păstrării. După funcţionalitatea elementelor solicitate. fidelitate şi exactitate. pe de altă parte. ele depind şi de dinamica internă a reproducerii propriu-zise. când la materialul original se adaugă elemente suplimentare.  completitudine în hipo. Trăinicia păstrării achiziţii lor anterioare este suficient de puternică pentru a se menţine la un prag de funcţionalitate scăzut. dar o recunoaştem dacă ni se prezintă nişte elemente ajutătoare. fără a se altera structura lui logică. Reproducerea se evaluează pe baza indicatorilor de promptitudine. ea este determinată fireşte. completitudine. O parte importantă din fondul experienţei anterioare funcţionează la nivel de recunoaştere.  completitudine în hiper.

De pildă. au fost introduse patru criterii. Stern. c)aferentaţia dominantă. ci este o componentă cu mecanisme şi legi proprii de funcţionare. vom omite elemente care efectiv au figurat în . adecvată va fi completitudinea de identitate şi mai puţin adecvate toate celelalte. 9. Puşi să relatăm despre obiecte aflate anterior în câmpul nostru vizual. d) factorul timp. Ebbinghaus. în cazul depunerii unei mărturii într-o instanţă judiciară sau al actorului care-şi interpretează rolul pe scenă. care-şi păstrează valabilitatea şi astăzi.. Efectul operaţiilor de reconstrucţie devine şi mai pregnant în reproducerea materialului memorat neintenţionat (involuntar). dimpotrivă. în formularea răspunsului la un examen devine mai adecvată completitudinea structurală. analiza dinamicii ei pe diverse compartimente ale experienţei stocate anterior ne permite să formulăm ipoteze şi concluzii cu privire nu numai la memorie. vom putea oferi doar date parţial exacte şi doar aparent complete. Aşadar. b) prezenţa sau absenţa desprinderii şi înţelegerii legăturilor specifice între elementele şi secvenţele materialului. În cadrul ei se realizează o complexă şi contradictorie interacţiune între operaţiile de reactualizare şi cele de elaborare-construcţie organizare aparţinând inteligenţei.51 Un grad de completitudine poate fi considerat adecvat sau inadecvat în funcţie de situaţie. sub aspectul veridicităţii. Mayer şi W. Dacă intrăm mai adânc în analiza fenomenelor mnezice. a. Mai mult decât atât: două sau mai multe persoane puse să relateze despre acelaşi eveniment sau despre aceeaşi întâmplare la care au asistat vor da răspunsuri nu numai diferite sub aspectul completitudinii. ci şi la activitatea mentală în ansamblu. De aceea. imaginaţiei şi gândirii. punând în evidenţă o diversitate de modalităţi şi forme de manifestare. dar posibil şi contradictorii. decât de o duplicare a ceea ce s-a engramat anterior. ajungem la concluzia că în cazul reproducerii este vorba mai mult de reconstrucţie. Pentru delimitarea lor. M. şi anume: a) prezenţa sau absenţa intenţiei şi a controlului voluntar. despre diferite întâmplări la care am fost martori. Formele memoriei În psihologia clasică. Aplicarea primului criteriu permite identificarea a două forme ale memoriei: . despre conţinutul discuţiei dintre două sau mai multe persoane la care am asistat. s-a făcut constatarea că funcţia mnezică are o organizare eterogenă. care se întemeiază pe o înţelegere în profunzime a materialului asimilat şi pe integrarea lui în schemele mentale proprii ale subiectului. reproducerea nu este o simplă revenire în actualitate a conţinutului păstrării. începând cu studiile lui H.materialul original" şi vom adăuga de la noi altele care nu au figurat în nici un fel.2.

dar el poate fi ilustrat prin exemple din experienţa comună. mai ridicat sau mai scăzut. Astfel. în toate cele trei faze -engramare. re1uând ideile lui Claparede (1915). câmpul conştiinţei ne este invadat de "amintiri". care nu constituie obiect special de memorare. mărime. Posibilitatea realizării în paralel a memoriei involuntare şi a celei voluntare ne sugerează ipoteza că funcţionarea sistemului mnezic este structurată la două niveluri de activare:  un nivel de activare specifică focalizată.  . încât îi permite să se realizeze chiar în paralel cu memoria voluntară. ca însuşire principală ce face obiectul memorării voluntare. Totuşi. prin instruirea directă a subiectului. 1940. la un moment dat. Aşadar. la sfârşit. Katona. 1953). pe lângă formă. ştim din experienţă că învăţarea unei formule sau a unei definiţii se însoţeşte de exerciţii. În mod asemănător în reţinerea identităţii unor obiecte. memoria involuntară este aceea care. care susţine memoria involuntară. Forţa ei de manifestare este atât de mare.culoare. fără să depunem vreun efort de concentrare a atenţiei.52 memoria involuntară (neintenţionată) şi  memoria voluntară (intenţionată). la rândul său. dar şi multe date. În cercetările sale. ea operând exact asupra acelor elemente pe care aceasta din urmă le are sau le omite. Acest din urmă nivel poate fi. pe care le-am analizat mai sus. Ne dăm seama că în repertoriul experienţei anterioare apar "elemente" pe care nu ne puseserăm în gând să le memorăm şi să le păstrăm sau că. Desfăşurându-se spontan. păstrare. poziţie spaţială etc. în funcţie de implicarea subiectului în situaţia mnezică: contemplare pasivă sau acţiune directă cu şi asupra elementelor situaţiei. a demonstrat că activismul subiectului este cel mai important factor al memoriei involuntare. 1939. elemente din exerciţiile pe care le-am făcut. Memoria involuntară acoperă un vast teritoriu al existenţei noastre cotidiene şi ne înzestrează zilnic. Deşi obiectele date în situaţie nu sunt cu totul indiferente pentru memorie. impresii şi experienţe ce pot fi mai târziu de un real folos.se realizează fără existenţa unui scop mnezic precis şi fără controlul voinţei conştient focalizat. Ea se cercetează în mod indirect. Acest fapt a fost demonstrat prin cercetări experimentale speciale. se constată că putem să reproducem nu numai formula sau defniţia pe care ne-am străduit să le reţinem. neintenţionat se reţin şi însuşiri secundare . Caracteristica involuntar-voluntar se extinde asupra tuturor celor trei faze ale procesului memoriei. la o verificare. ci prin intermediul activităţii pe care subiectul o desfăşoară cu ele (Zincenko. cu informaţii. ele nu dobândesc o semnificaţie şi un loc în materialul memorat prin ele însele. care susţine memoria voluntară şi  un nivel activare nespecifică (difuză şi fluctuantă). reactualizare . Rozanova. memoria involuntară nu poate fi studiată experimental în mod nemijlocit. Smimov (1966). A. folosindu-se sarcini formulate după modelul exemplelor prezentate mai sus.

cei de orientare cognitivistă) contestă delimitarea ei ca proces distinct. Structura conţinutului informaţional şi repertoriul operaţional-instrumental al oricărei profesii sunt rodul memoriei voluntare. P. Th. Capitolul X Imaginaţia 10. Ca urmare. Ribot.. sau de către subiectul însuşi. poziţia imaginaţiei fluctuează: în unele i se consacră un spaţiu de sine stătător. alţii (îndeosebi autorii de orientare behavioristă şi. ea fiind strâns conectată şi integrată motivelor şi scopurilor activităţilor specifice. In timp ce unii psihologi (ex. iar în altele este pur şi simplu omisă. Popescu-Neveanu) recunosc şi subliniază individualitatea specifică şi ireductibilitatea ei la alte entităţi psihice. în vederea uzului ulterior. şi în tratatele sau compendiile de psihologie generală. mai recent. reprezentări şi gândire.53 Memoria voluntară este forma esenţială de organizare şi manifestare a capacităţii mnezice a omului. începând cu activitatea de joc şi terminând cu activitatea de creaţie. Dumas. . mai apropiat sau mai îndepărtat în timp. Sarcina pe baza căreia se montează şi funcţionează mecanismele memoriei voluntare poate fi formulată din afară.1. Th. Lipps. Caracteristica ei principală rezidă în prezenţa şi formularea expresă a sarcinii şi scopului de fixare (memorare) şi păstrare. Definirea şi caracterizarea psihologică a imaginaţiei Locul imaginaţiei în taxonomia generală a proceselor psihice a fost mult timp obiect de dispută şi de controversă. G. şi ea vizează grade diferite ale completitudinii şi exactităţii. în altele este fragmentată şi distribuită în capitolele despre memorie.

realităţii imagistice". supusă exclusiv legilor afectivităţii. Prin aceasta. fără vreo legătură aparentă cu domeniul realului sau al existentului). termenul "imaginaţie" se foloseşte pentru a califica originalitatea mijloacelor la care cineva recurge pentru a determina la nivelul interlocutorului sau auditoriului efectul dorit (aşteptat) (imaginaţie lingvistică sau verbală). multiplicări. atât modul de operare (procedeul). dacă el a reuşit să rezolve o problemă concretă oarecare într-o manieră originală.. Acest aspect a fost exploatat de psihanalişti. Observăm. b) în domeniul comunicării verbale. Acestea sunt: 1) generarea de imagini noi. 4) caracterul convenţional. se asigură calea de acces a continutului inconştientului în structura şi dinamica imaginaţiei. Jung. ce constă în utilizarea reprezentărilor despre realitate. 3) o minimă originalitate a modurilor de operare (procedeelor) şi a produsului final (ieşirea din tipare şi şabloane. că toate aceste sensuri ale termenului de imaginaţie au în comun faptul că ele desemnează moduri diferite de operare ale intelectului. imaginaţia este "capacitatea de a combina imagini în tablouri sau succesiuni care imită faptele naturii. . Pe baza celor prezentate mai sus. ce constituie material al gândirii (gândirea în imagini). critică (logică) şi gândirea autistă. dar care nu reprezintă nimic real sau existent (imaginaţie creatoare). 2) operare cu imagini în limitele exclusive ale imageriei secundare (diferite de imageria primară a percepţiei) şi ale imaginarului (fanteziei). însă. permiţând desfăşurarea neîngrădită a activităţii mentale asupra . amplificări. în delimitarea şi identificarea imaginaţiei trebuie să avem în vedere. Din acest punct de vedere. în sens tradiţional. cât şi produsul. termenul de imaginaţie se întrebuinţează cel puţin în trei înţelesuri: a) se spune despre un individ că posedă imaginaţie. fie ex nihilo (crearea prin mecanisme generative proprii a unor imagini "pure". c) în fine. M. dar diferite de percepţii. diferită de a celorlalţi (imaginaţie practică). îndeosebi de C. imaginaţia se interpune între gândirea realistă. în care se integrează şi se activează fluxurile informaţionale de natură afectivă şi motivaţională primară.54 Astfel. realizând combinări. figurativ şi simbolic. Cotidian.. Aceste zone sunt legate prin aferenţe şi eferenţe speciale cu structurile subcorticale. depăşirea schemelor rutiniere). fie pornind de la faptele naturii (date în experienţa anterioară). J. Ambele verigi trebuie să aibă drept trăsătură comună ieşirea dintr-un şablon sau dintr-o rutină. al funcţiei designative (semiotice) a imaginilor generate în procesul imaginaţiei. care se constituie în zonele de convergenţă ale sistemelor senzoriale şi intuitive. Din punct de vedere neurofiziologic. imaginaţia are la bază un "spaţiu combinatoric liber". reordonări etc.Golu desprinde atributele-cheie pentru identificarea şi definirea imaginaţiei. care vedea în imaginaţie o aptitudine. mai puţin racordate la realitate decât cele ale gândirii. Această din urmă accepţiune vine de la Aristotel (el folosea termenul de fantezie).

de imaginile aceloraşi lucruri elaborate de imaginaţie. Această influenţă din partea motivelor şi trăirilor emoţionale ar rămâne fără efect. În acest caz. în situaţii mai complexe finalizarea procesului reclamând un efort şi o concentrare deosebită. Formele imaginaţiei  Imaginaţia reproductivă Specificul ei rezidă în reflectarea într-o modalitate transformată a elementelor experienţei anterioare. imaginaţia dobândeşte un dinamism propriu. precum şi transformări compoziţionale. imaginaţia . astfel încât putem spune că modul său specific de a fi este dinamic. biologia. prin pregnanţă şi calităţi subiective. care asigură păstrarea şi reactualizarea experienţei anterioare pe cât posibil nealterate. "reproducerea" trebuind obligatoriu să fie izomorfă cu "originalul".55 care vedea originea imaginaţiei exclusiv în inconştient. sunt net diferite. 10. precum fizica. geografia.2. în paralel. toate produsele ei fiind interpretate drept simboluri ale unor dorinţe sau trebuinţe cenzurate şi metamorfozate. Ea nu poate fi redusă şi confundată cu procesul memoriei în ipostaza sa de reactualizare. Imaginile. care acţionează constant în direcţia îndepărtării produselor imagistice de datele primare pe baza cărora se elaborează. Peste acest dinamism intern se poate suprapune şi unul extern. chiar cea care se bazează integral pe datele experienţei anterioare. adecvate situaţiei desemnate numai verbal. Dacă în studiul unor discipline. trecând în domeniul abstractului formal. spontan. se subordonează legii transformării. continutul lor riscă să nu fie înţeles şi să nu se relaţioneze adecvat cu realitatea. pe care subiectul nu l-a mai cunoscut sau perceput înainte în mod direct. pe măsură ce materialul de bază şi "tema-stimul" se îndepărtează de concret. de regulă. Datorită acestui mecanism. dar ea beneficiază şi de reglajul voluntar. Aceasta devine un factor psihologic. aceasta înseamnă că. In forma ei superioară. ca simple amintiri ale unor lucruri concrete percepute antenor. care facilitează înţelegerea conţinutului şi îmbogăţeşte experienţa afectivă. în vreme ce memoria este guvernată de mecanismul feed-back-ului negativ. Exemplul cel mai elocvent de imaginaţie reproductivă este oferit de critica unor texte ştiinţifice sau beletristice. din partea sferei afectiv-motivaţionale. nu apar în minte modele imagistice ilustrative. în timpul căreia se generează. legii corespondenţei biunivoce şi a fidelitătii. Imaginaţia reproductivă se realizează. intern. imaginaţia reproductivă îndeplineşte o funcţie de reconstrucţie. se poate constata că. imaginaţia are la bază feed-back-ul pozitiv. În termenii teoriei reglării. în funcţionarea sa. intervine nu doar modificarea unei evocări. imaginaţia. ci construirea unor reprezentări noi. Dacă memoria se subordonează. o suită de imagini. ajungând la un real. aidoma unui "film mental". dacă nu ar exista mecanismul amplificator al feed-back-ului pozitiv. transformativ. În genere. istoria etc.

ceea ce nu se întâmplă în cazul reproducerii memorative.  Imaginaţia creatoare Aceasta reprezintă forma cea mai înaltă şi specifică pe care o poate atinge imaginaţia umană. mărturiseşte că niciodată nu a reuşit să rezolve problemele care l-au făcut celebru. Lordul Kelvin. care intervin în diferite momente. viziunile. un model concret al relaţiilor fizice cât mai adecvat situaţiei. este reglată esenţialmente voluntar. sub aspect reflectoriu. conştient.extern. cum este cazul reconstruirii epocilor sau a unor evenimente istorice. pentru a se realiza. Acest lucru se verifică şi atunci când "tema imaginaţiei" presupune păstrarea unui fir logic călăuzitor. de o anumită funcţie utilitară pentru om. apar deosebiri interindividuale semnificative. estetice etc. Transformările ce se aplică materialului iniţial se subordonează în mod deliberat acestor criterii. Şi cu cât asemenea caracteristici sunt mai pregnante. Iluminările. Astfel. Denumirea ei se întemeiază pe criterii de ordin calitativ-valoric. urmărindu-se respectarea şi satisfacerea lor la cote cât mai înalte. pentru societate. în general. trebuie să operăm cu criteriul noutăţii şi al originalităţii (în compararea intersubiectivă). cu atât imaginaţia reproductivă se apropie mai mult de cea creatoare. în cadrul uneia şi aceleiaşi teme. ideile spontane care punctează cu o frecvenţă mai mare sau mai mică traiectoria procesului imaginativ sunt controlate şi integrate printr-un plan anticipativ general pe care ni-l facem în legătură cu "tema" sau "produsul" pe care dorim să-l obţinem. începând cu trebuinţele bazale biologice şi materiale . ea presupune şi legarea a ceea ce se produce de o semnificaţie. Latura creativă nu se reduce la modul de transformare şi combinare a secvenţelor imagistice.56 reproductivă se confruntă cu dificultăţi mai mari şi reclamă tot mai mult efortul voluntar. Iar acest plan călăuzitor. având un caracter secundar şi subordonat.şi terminând cu cele spirituale . din perspectiva realizării sale în plan ideal-intern şi material (obiectual) . Ca organizare şi dinamică. între ele neexistând o barieră despărţitoare rigidă. dar care rămânea numai ca instrument de lucru nemărturisit al laboratorului gândirii sale creatoare. Imaginile ilustrative devin puncte importante de sprijin pentru concepte. Deşi îi spunem reproductivă. de pildă: gradul de originalitate. Nota de subiectivitate a imaginaţiei reproductive se evidenţiază nu numai în artă. Aceasta înseamnă stabilirea unei relaţii specifice de corespondenţă adaptativă între produsele imaginaţiei şi stările de necesitate ale omului. având un rol important în legarea acestora de realitate.de cunoaştere. în aplicarea lor în rezolvarea diferitelor probleme de ordin teoretic sau practic. care îmbină într- . imaginaţia creatoare. ca. ci şi în ştiinţele zise exacte. în evaluarea calitativă a acestei forme de imaginaţie. elementele pulsionale şi afective de sorginte inconştientă. gradul de noutate şi importanţa socială a produsului final. Caracterul transformator al imaginaţiei reproductive este demonstrat şi de faptul că. până nu şi-a construit un plan mental. imaginaţia creatoare ne apare ca reprezentare şi anticipare a noului.

Tipul secundar de creaţie îşi are puuctul de plecare în conştiinţă şi este specific pentru . în domeniul ştiinţific şi cel tehnic. a recurge la ceva fals. şabloane. pentru a găsi o ieşire dintr-o situaţie critică (a inventa o pană de maşină pentru a justifica întârzierea de la o întâlnire). în special pentru a se disculpa. el îmbogăţind domeniile respective din unghiuri necunoscute până atunci. cât şi tehnica prezintă două feţe: una reală. Imaginaţia creatoare se manifestă în două forme: inovaţia-descoperirea şi invenţia. pentru a-i dezvălui laturi şi însuşiri noi. planul respectiv este structurat pe criteriile adecvării produsului la exigenţele şi criteriile realităţii. îmbracă o formă diferită în funcţie de domeniul de aplicaţie: ştiinţă. exprimată de tendinţa dezvoltării interioare. existente şi în recombinarea lor într-o nouă schemă sau structură. tehnică. oricât ar fi de original şi inedit. alta posibilă. să-şi exprime neîngrădit. A inventa înseamnă: a găsi şi a realiza ceva nou la care nimeni nu a gândit înainte şi pe care nimeni nu l-a mai realizat (Gutenberg a inventat tiparul). Doza de creativitate este parcelată şi focalizată. ingeniozitatea şi noutatea ating un nivel sensibil mai înalt decât în inovaţie. el este schiţat în concordanţă cu criteriile convenţionalităţii şi plauzibilităţii. fie în ştiinţă şi artă. inexistente la "obiectul" iniţial. Inovaţia constă în modificarea unor elemente cunoscute. obţinându-se astfel un produs cu aspect şi proprietăţi noi. Astfel. fie aceasta în ordine practică. dar ascunse şi inaccesibile schemelor operatorii.57 o formulă sui generis principiul libertăţii în derularea secvenţelor activităţii mentale. artă etc. ea vizând o transformare mai mult sau mai puţin radicală a ceva dat. După A. impulsurile. spontan. în punerea lui în ipostaze şi relaţii variate. să inventeze ipostaze şi roluri diferite. a obişnuinţelor (strategii. capabil să viseze. A. nu poate contrazice legile generale ale ştiinţei şi tehnicii. a imagina ceva în scopuri particulare a avea o idee aparte (a inventa un mijloc de a evada. manifestându-se cel mai liber la copilul sănătos. conformism) şi adoptarea unei noi viziuni asupra lucrurilor. în schimbarea unghiului de abordare a unui fenomen. Produsul imaginaţiei creatoare de tip ştiinţific sau tehnic. Descoperirea constă într-o organizare nouă a schemelor mentale care permite relevarea şi punerea în evidenţă a unor aspecte. La adult. originalitatea. cât şi produsul final obţinut. caracteristici şi relaţii existente. Specificul imaginaţiei în descoperire rezidă aşadar. a găsi o ieşire originală dintro situaţie dificilă). fundamentală în imaginaţia creatoare este biruirea şi depăşirea deprinderilor. In invenţie. Atât ştiinţa. creaţia primară se asociază cu o oarecare feminitate şi sensibilitate fată de artă. cu poftă de joacă. ale practicabilităţii. existent deja. dată de stadiul şi forma reală de structurare şi dezvoltare la momentul dat. Maslow vorbeşte de existenţa a două feluri de creaţie: primară şi secundară. Prima izvorăşte din inconştient şi este comună tuturor oamenilor. în domeniul artistic. Termenul de invenţie desemnează atât procesul mental intern de elaborare şi realizare a noului. a extrage ceva din imaginaţie şi a-l compune din toate secvenţele (a inventa o istorie). Koestler.

Caracterizarea psihologică a motivaţiei În privinţa motivaţiei nu există o unitate de aprecieri. întruneşte în sine tendinţe opuse paradoxal: pe de o parte. Pentru acelaşi psiholog. de a se mira. termenul de motivaţie desemnează aspectul dinamic. de definiri. este orientarea activă a comportamentului spre situaţii. obiecte preferate.58 oamenii practici şi bine organizaţi. Dacă pentru unii specialişti ai psihologiei experimentale motivaţia este neînsemnată. direcţional.dispoziţia către eliberarea de orice metode. să fie impulsionat din interior de a întreprinde .. din punctul de vedere al legilor creaţiei. Pentru J.raiduri" imaginative în domeniul obscur al necunoscutului. selectiv al comportamentului. ce-şi stăpânesc impulsurile. Capitolul XI Motivaţia 11. de a se uimi. Persoanele înalt creative posedă ambele tipuri de activism creator într-o relativă echilibrare şi armonie.Nuttin motivaţia reprezintă aspectul dinamic al relaţionării subiectului cu lumea. reguli. al noului.1. Pentru cercetător este important să simtă atractie faţă de ceea ce este nedefinit şi ambiguu. care să permită elaborarea unor noi metode. . de a se impresiona. ca şi artistul sau tehnicianul. Ataşarea la anumite metode şi modele nu este întotdeauna benefică. dogme şi operarea liberă pentru detectarea unor noi relaţii. Cercetătorul creativ. capacitatea de a opera strict cu anumite metode şi reguli. defininduşi o măiestrie. pentru alţii este fundamentală. Conceptul de motivaţie. dar se preocupă de îndeplinirea cu eficienţă a sarcinilor ce şi le asumă. Rezultatul acestei sinteze este curiozitatea activă şi conservarea capacităţii adultului de a fi surprins. pe de alta .

îl instigă pe individ pentru a şi le satisface formează sfera motivaţiei. ceea ce este vital pentru om. 11. de oxigen. o forţă motrice a întregii sale dezvoltări psihice. intervenite în sistemul organism. Ea reprezintă un ansamblu de factori interni care determină comportamentul. În filogeneză şi ontogeneză se elaborează anumite stări de necesitate sau sensibilizări ale organismului pentru diferite obiecte. Alături de trebuinţe se dezvoltă şi impulsuri (trebuinţe aflate în stare de excitabilitate accentuată). fie de cel al exceselor. Practic. dorinţe (trebuinţe devenite conştiente). intenţii (implicări proiective ale subiectului in acţiune). presiune. condiţii ale vieţii. Funcţia de mobil sau de factor declanşator al acţiunilor efective. însă. Unele dintre formele motivaţiei s-au format în decursul filogenezei şi sunt date omului prin naştere. valenţe (orientări afective spre anumite rezultate). Funcţia de activare internă difuză şi de semnalizare a unui dezechilibru fiziologic sau psihologic. sedimentează şi amplifică materialul construcţiei psihice a individului. Este specifică trebuinţelor care au o dinamică deschisă: debutează cu o alertă internă. ele nu sunt altceva decât stimulările externe care. umiditate. de anumite condiţii de temperatură. Cele mai multe se formează. Aşa se dezvoltă nevoia de substanţe nutritive. După M. Toate acestea nu sunt altceva decât trebuinţe. în cursul vieţii. Ansamblul acestor stări de necesitate ce se cer a fi satisfăcute şi care îl determină. continuă cu o agitaţie crescută. de realizare. 2. fie în sistemul de personalitate. acţiune. Motivaţia este o pârghie importantă în procesul autoreglării individului. . Funcţiile motivaţiei 1. In acest caz starea de necesitate apare dar nu declanşează încă acţiunea. de semnale informaţionale care urmează a fi recepţionate şi apoi prelucrate. fiind dependente atât de particularităţile mediului extern cât şi de specificul stărilor de necesitate interne existente deja. nevoia de mişcare. dacă unui copil i se repetă frecvent „trebuie să te speli pe mâini. poate ajunge chiar la stări de mare încordare pentru a se finaliza prin satisfacerea lor. Motivaţia prin caracterul ei propulsativ şi tensional răscoleşte. Aceasta constituie o nouă categorie de stimuli şi anume stimulii interni.Golu motivaţia leagă persoana de lume. o menţine în sfera determinismului exterior.59 Motivaţia este aceea care face ca un subiect să se orienteze. relaxare. acţionând repetat asupra individului şi satisfăcându-i anumite cerinţe de autoreglare au fost interiorizate şi transformate în condiţii interne (ex. acest stimul se va interioriza). procese pulsionale fundamentale ce semnalizează perturbările fie de tipul privaţiunilor. să-ţi faci lecţiile”. Unii autori au definit motivaţia ca o „cauză internă” a comportamentului. să prefere o categorie de obiecte şi nu alta. Ea este mobilul care alege dintre deprinderile existente pe cea care va fi actualizată. tendinţe (forţe direcţionate mai mult sau mai puţin precis).2. de comunicare.

Murray pornind de la investigarea unor caracteristici ale personalităţii stabileşte o listă de trebuinţe corespunzătoare unor tipuri de comportamente motivate social cu aplicabilitate în numeroase domenii: trebuinţe primare sau viscerogenice şi trebuinţe psihogenice. schimbarea. în egală măsură. Functia de autoreglare a conduitei prin care se imprimă conduitei un caracter activ şi selectiv. H. 11. Motivaţia este concepută în termeni psihologici şi nu psihofiziologici sau psihopatologici.Maslow deoarece acesta consideră că motivele enumerate au o probabilitate egală de a se manifesta deoarece apariţia lor este condiţionată de o serie de factori: starea individului. de motive crescânde ca importanţă. Structura motivaţiei . Balanţa motivaţională este dată de raportul dinamic existent între nivelul ierarhic al motivelor proprii pe care părţile aflate în interacţiune şi le satisfac şi respectiv de nivelul ierarhic al motivelor pe care le satisfac celorlalţi. decât dacă cea inferioară ei a fost satisfăcută. Trebuinţele de creştere. 2. nu se realizează brusc. năprasnic. În esenţă. pe care individul le întreţine cu lumea înconjurătoare. multe comportamente fiind explicate prin intermediul lor. aceste teorii presupun stabilirea unor inventare.60 3. O trebuinţă este cu atât mai improbabilă cu cât este mai continuu satisfăcută. plăcere. Teorii ale motivaţiei 1. Eficienţa reglatorie este dependentă. Aceste modele au fost criticate de A. a unor liste de trebuinţe.Nuttin. 3. Maslow vizează structurarea. Teoriile instrumentaliste au avut o largă răspândire în psihologie. de energizare şi direcţionare. adică relaţional şi comportamental. Teoriile holist-umaniste propuse de A. ierarhizarea şi organizarea trebuinţelor. o trebuinţă nu apare ca motivaţie. Ea se bazează pe evoluţia sistemului motivaţional al indivizilor ca urmare a interacţiunii dintre ei. succesiunea trebuinţelor nu trebuie înţeleasă şi interpretată rigid în sensul că trecerea la o altă trebuinţă ar necesita satisfacerea în întregime şi durabilă a trebuinţei anterioare. piramida lui Maslow are cinci niveluri distincte. apariţia unei trebuinţe noi după satisfacerea alteia anterioare vechi. 11. psihologice şi cognitive. de submotivare sau supramotivare. progresul alături de cele de altruism.3. ci gradual. interacţiunea. autoactualizare. Punctul de plecare al acestui model teoretic îl reprezintă relaţiile preferenţiale pe care omul în comportamentul său le stabileşte cu lumea. autorealizare. Teoria dinamico-evolutivă a motivaţiei a fost propusă de C. Mamali. fenomenelor de compensare. Modelul relaţional al motivaţiei a fosst elaborat de J. gradul de satisfacere a trebuinţelor. Teoria lui Maslow oferă posibilitatea explicării funcţionaării simultane a trebuinţelor. Bazată pe etaje suprapuse.4. satisfacţie în muncă îşi găsesc funcţionalitatea în contextul relaţiilor biologice.

2.3: Piramida trebuinţelor după A. etice. unelte.Maslow . dar la om sunt modelate şi instrumentate sociocultural. care asigură integritatea fizică a organismului.Maslow stabileste 5 categorii de trebuinţe pe care le organizează într-o „piramidă a trebuinţelor”. dacă cea anterioară ei a fost satisfăcută. Aceasta înseamnă că trebuinţa care motivează comportamentul este cea nesatisfacută. trebuinţe primare – înnăscute. cu atât ea este mai specific umană. de anturaj.  trebuinţe sociale – de comunicare. sexuale şi trebuinţele fiziologice sau funcţionale – de mişcare. instrumente. Trebuinţele semnalizează cerinţele de reechilibrare în forma unor stări şi imbolduri specifice. estetice. etc. TREBUINŢE DE AUTOACTUALIZARE TREBUINŢE ESTETICE nevoia de ordine. În funcţie de geneza şi continutul lor trebuinţele se clasifică în: 1. forţele ei motrice cele mai puternice reflectând echilibrul biopsihosocial al omului în condiţiile solicitărilor mediului extern. confort.  trebuinţe spirituale – de cunoaştere. de cooperare. descărcare. Acestea cuprind la rândul lor: trebuinţele biologice sau organice – de foame. Pe baza acestei piramide putem explica înlănţuirea trebuinţelor. acestea cuprind:  trebuinţe materiale – de locuinţă. dragoste TREBUINŢE DE SECURITATE TREBUINŢE FIZIOLOGICE Fig. de frumos TREBUINŢE DE CUNOASTERE nevoia da a şti. A. a unei succesiuni în satisfacerea lor. O trebuinţă nu apare ca o motivaţie decât. trebuinţe secundare – formate în decursul vieţii si cu rol de asigurare a integrităţii psihice şi sociale a individului. relaxare. sau.61 Trebuinţele sunt structuri motivaţionale bazale şi fundamentale ale personalităţii. de sete. Acest lucru sugerează existenţa unei ordini. de înţelegere TREBUINŢE DE STIMA SI STATUT legate de apreciere. cu cât o trebuinţă se află mai spre vârful piramidei. El precizează că o trebuinţă este cu atât mai improbabilă cu cât este satisfacută continuu.nr. Acestea sunt comune pentru om şi animal. de realizare a propriei personalităţi. nevoia de realizare TREBUINŢE DE AFILIERE legate de apartenenţă. trecerea de la unele la altele.

Indiferent de domeniu. înseamnă ca el nu şi-a format încă interesele. deosebit de importante sunt interesele creative caracterizate prin căutarea unor soluţii noi. Între cele două segmente există o strânsă interacţiune. Idealul este construit de individ în funcţie de particulărităţile lui proprii. în emoţiile. Acest fapt explică de ce aceeaşi stimulare pe unul îl îndeamnă la acţiune. Interesele sunt formaţiuni motivaţionale mai complexe decât trebuinţele şi motivele deoarece implică organizare. frumos şi urât. trebuinţa s-a transformat deja în motiv. numai acele idei care reprezintă pentru individ o valoare. cu timpul reuşeşte să devină o valoare personală şi astfel motivează comportamentul. motivul poate fi definit ca fiind mobilul care declanşează. afective şi volitive. originale. minore şi majore. literar-artistice. Formele motivaţiei . egoiste şi altruiste. constanţă şi eficienţă. susţine şi orientează acţiunea. orientativ şi direcţional. sportive. Idealurile reprezintă proiecţii ale individului în sisteme de imagini şi idei care îi ghidează întreaga existenţă. 11. ele se întrepătrund şi formează adevărate reţele. etc. Când individul îşi dă seama de deficitul de substanţe nutritive din organism şi se orientează spre înlăturarea lui. generalizări şi optimizări ale proiectului existenţial. îl orientează. pozitive şi negative. ele pot acţiona chiar şi împotriva instinctului de conservare. De aceea. Sunt convingeri numai ideile-valoare care se contopesc cu trebuinţele şi dorinţele individului. adevăr şi minciună. În structura personalităţii. motivul declanşează comportamente corespunzătoare de satisfacere. care impulsionează spre acţiune. În aceste împrejurări devin idei-forţă. cu aspiraţiile şi cu trăsăturile lui de personalitate. sentimentele şi pasiunile sale. Există interese generale şi personale. Alături de motivele conştiente există şi unele motive inconştiente care îndeplinesc un rol important în activitate. Sunt convingeri. In structura lor psihică intră elemente cognitive. iar pe altul nu. Motivele sunt extrem de variate: individuale şi sociale. configuraţii sau constelaţii de motive. Ele îşi au rădăcinile în afectivitatea subiectului. a unor procedee inventive. de aceea sunt virulent apărate. intens trăite afectiv.62 Motivele – constituie reactualizări si transpuneri în plan subiectiv a stărilor de necesitate. îl ambiţionează. profesionale şi extraprofesionale (de timp liber) sau o multitudine de interese clasificate în funcţie de domeniul de activitate în care se manifestă: tehnice. inferioare şi superioare.5. Convingerile sunt idei puternic ancorate în structura personalităţii. Dacă sunt foarte puternice. Dacă un individ se apucă de multe activităţi şi nu finalizează corespunzător nici una dintre ele. care îl ajută să distingă între bine şi rău. Spre deosebire de trebuinţa care nu întotdeauna reuşeşte să declanşeze o acţiune. o certitudine subiectivă. mai ales atunci când sunt contrazise şi atacate. de aceea subiectul trebuie să urmărească susţinerea lor reciprocă. Convingerile marchează comportamentul. De aici decurg şi cele două segmente ale motivului: energizant şi dinamogen. Sunt considerate anticipări.

intrinsecă. Capitolul XII Afectivitatea 12. fiindu-i sugerată sau chiar impusă de o altă persoană. Această apreciere este valabilă doar dacă se operează în limita cuplurilor motivaţionale amintite. Dacă sursa generatoare se află în subiect. blamarea. afectivă. de aici la înţelegere. Specificul acestei motivaţii constă în satisfacerea ei prin îndeplinirea acţiunii adecvate (ex. încurajarea) şi se soldează cu efecte benefice asupra activităţii sau relaţiilor interumane (ex.  Motivaţia intrinsecă şi motivaţia extrinsecă Această clasificare are în vedere sursa producătoare a motivaţiei. extrinsecă. rezolva. . angajarea în activitate). satisfacere. Rezultatele.1. cea de-a doua formă este produsă de folosirea unor stimuli aversivi (ameninţarea. Definirea şi caracterizare psihologică a proceselor afective Între stimulii interni (care au fost reuniţi sub denumirea de motivaţie) şi realitatea înconjurătoare au loc anumite relaţii. de a cunoaşte. în nevoia de a şti. memoriei. sunt mult mai productive decât motivaţia negativă. respingere. forma ei tipică fiind curiozitatea pentru nou. Motivaţia pozitivă. pentru schimbare. de ciocniri. când cineva citeşte o carte pentru că îl interesează învaţă din nevoia de a-şi ţine trează trebuinţa de investigaţie). Datorită ei se trece de la explorare la reproducere. de a se simţi bine în compania altora. pentru ca în final să ajungă până la înclinaţia creativă. daca ea nu izvorăşte din specificul activităţii desfăşurate. imaginaţiei) stimulând activitatea intelectuală din aproape în aproape. Se numeşte cognitivă deoarece acţionează dinlăuntrul proceselor cognitive (dinlăuntrul percepţiei gândirii. unele de susţinere. altele sub formă de confruntări. abţinere. în nevoile şi trebuinţele lui personale.63  Motivaţia pozitivă şi motivaţia negativă Prima este produsă de stimulările premiale (lauda. pedepsirea) şi se asociază cu efecte de evitare. apoi la interes ştiinţific. Aceste forme sunt inegal productive. Motivaţia afectivă este determinată de nevoia omului de a obţine aprobarea din partea altor persoane. Motivaţia cognitivă îşi are originea în activitatea exploratorie. Spunem că toate acestea au la baza o motivaţie intrinsecă. atunci este vorba de o motivaţie directă sau intrinsecă. de a fi stimulat senzorial. Motivaţia cognitivă îşi găseşte satisfacţie în nevoia de a înţelege. cognitivă. atunci este o motivaţie indirectă sau extrinsecă. Dacă sursa generatoare a motivaţiei se află în afara subiectului. explica. efectele acestor relaţii sunt procesele afective.

În sensul comun şi în viziunea psihologică tradiţională emoţia este înţeleasă prin asociere cu mişcarea.Neveanu apreciază că afectivitatea este fenomenul de rezonanţă a lumii în subiect. întrucât emoţiile exprimă interesul şi semnificaţia acordată acţiunilor a căror structură defineşte intelectul.P. pentru că el introduce o anumită valoare. în funcţie de durata şi gradul satisfacerii trebuinţelor. vizionarea unui film. dinamica. oarbe. indignare. în procesele afective omul reacţionează cu întreaga sa fiinţă. sinteză. în raport cu lumea şi în acelaşi timp cu cerinţele pe care ambianţa socială le adresează subiectului. pentru că numai în această relaţie obiectul dobândeste semnificaţie. în procesele afective. Dacă însă sub raportul nivelului şi al sensului între emoţional şi intelectual intervine un acord. Deşi procesele afective sunt declanşate prin acte cognitive (ex. Este situaţia tipică în care impulsivitatea nu face loc chibzuinţei. ele nu se reduc la acestea. imaginaţia cu procedeele de aglutinare. ea presupune o continuă asimilare. fiind implicată în demersurile adaptative şi dobândind configuraţiile procesului adaptativ. reamintirea unei întâmplari). etc. J. în unitate aceste două fenomene. afectivitatea este o sursă energetică de care depinde funcţionarea inteligenţei. divizare). Nu obiectul în sine este important ci relaţia dintre el si subiect. . Acest lucru a permis unor autori precum Festinger să trateze corelativ. Ea exprimă o stare de tensiune cu efecte de atracţie sau de respingere.. ascultarea unui concert. trăirea subiectivă a unor autentice relaţii cu lumea şi a dezvoltării acestor relaţii în raport cu cerinţele pe care subiectul le exprimă. gândirea cu operaţiile de analiză. este o energie ce susţine adaptarea. În psihologia contemporană se consideră că orice proces cognitiv are implicaţii emoţionale şi orice emoţie nouă se leagă de un conţinut cognitiv.Piaget considera că afectivitatea şi inteligenţa sunt inseparabile. Dezacordul dintre raţional şi emoţional poate duce la dezadaptare tranzitorie în condiţiile în care un nivel superior de elaborare cognitivă se cuplează cu emoţii primare.64 P. Întrucât viaţa emoţională este adaptare. psihică şi comportamentală. Esenţiale nu sunt potenţele şi organizarea cognitivă a indivizilor ci organizarea motivaţională. Piaget susţinea că viaţa emoţională şi cea intelectuală constituie o adaptare continuă şi aceste două laturi nu numai că sunt paralele dar sunt şi interdependente. transformarea. În timp ce în procesele cognitive operează cu instrumente specializate (ex. nesatisfacerea sau contrazicerea lor conduce la neplăcere. entuziasm. modelarea structurilor prezente după cele anterioare. raportul obiectului (perceput. citirea unei cărţi. gândit) cu satisfacerea sau nu a trebuinţelor subiectului. subiectul se subordonează relaţiei într-un fel „sieşi”. energia. În timp ce aprobarea sau satisfacerea cerinţelor interne generează plăcere. semnificaţie. etc. diminuare. Emoţia este o mişcare sau o vibraţie. nu şi structura sa. În viziunea sa. mulţumire. Dacă în procesele cognitive subiectul se subordonează obiectului. tristeţe. în acelaşi timp organică. violente. adaptarea se dezvoltă ascendent.

iubire-ură. încordat sau destins (unele sunt tensionale altele relaxante). stenic sau astenic (unele mobilizând sau demobilizând subiectul).1. Inteligenţa emoţională (Gardner) se exprimă în următoarele dimensiuni: a) cunoaşterea propriilor emoţii . d) empatia (recunoaşterea emoţiilor celorlalţi). P. Alţi autori deosebesc cele 2 fenomene susţinând că motivul are un caracter vectorial. Ea include conştiinţa de sine. iar procesul afectiv unul de „câmp”. mă duc să văd filmul „x” pentră că doresc sa revăd actorul. simpatie-antipatie. să urmăresc transpunerea în peliculă a unui roman îndrăgit. „solidificate” (ex. Această definire a inteligenţei emoţionale pune emoţia în centrul calităţilor personale. b) conducerea emoţiilor. etc. de semnificaţia lui în raport cu trebuinţele subiectului dar şi de complexitatea afectivă a subiectului.Neveanu arată că procesele afective sunt motive activate şi desfăşurate într-o situaţie dată iar motivele – procese afective condensate.) după cum urmează:  Polaritatea proceselor afective: constă în tendinţa acestora de a gravita fie în jurul polului pozitiv. care ar duce la tocirea afectivităţii. Creşterea intensităţii stărilor afective se obţine nu prin repetarea stimulului (ca la memorie). tăria. emoţia este atât cauză cât şi efect al motivaţiei. cristalizate. amplificarea semnificaţiilor afectogene ale obiectului sau persoanei cu care stabilim relaţia. De obicei procesele afective operează în perechi: bucurietristeţe. Intensitatea proceselor afective variază în funcţie de valoarea afectivă a obiectului. ci prin schimbarea. c) automotivarea.). persistenţă. O asemenea creştere a intensităţii trăirilor afective trebuie să se producă în anumite limite optime. profunzimea de care dispune la un moment dat trăirea afectivă. facilitându-le sau interferând cu ele. ca urmare a satisfacerii sau nesatisfacerii trebuinţelor. etc.P. fie în jurul polului negativ. Proprietăţile proceselor afective Procesele afective prezintă o serie de proprietăţi (Zlate M. o capacitate ce afectează profund toate celelalte abilităţi. Pe de altă parte motivul (ex. Inteligenţa emoţională este o aptitudine importantă. controlul impulsurilor. 12. de propulsare pentru realizarea activităţii). aspiraţiilor. depăşirea acestora soldându-se cu perturbarea activităţii. De aceea este necesar nu numai un optimum motivaţional ci şi un optimum afectiv.Pavelcu). sentimentul poate deveni forţa energetică. entuziasm. Polaritatea se exprimă în caracterul plăcut sau neplăcut al stărilor afective.65 Afectivitatea capătă uneori proprietăţi motivaţionale (ex. să promovez cu notă mare) poate deveni afectiv şi tensional pentru realizarea scopului (V. motivaţie. empatie şi abilităţi sociale.  Intensitatea proceselor afective – indică forţa. e) conducerea-organizarea relaţiilor interpersonale. .

În primul caz este trecerea de la stadiul primar. indignare. pot fi nelimitate). expresivitatea este săracă. de a influenţa pe alţii. nerăbdare. „x” manifestă frică pentru a nu rămâne singur. Prin intermediul mimicii se exteriorizează mirare. la stadiul secundar. bucurie. Expresiile emoţionale nu sunt izolate unele de altele. dragostea. tristeţe.). Cele mai cunoscute expresii emoţionale sunt:  Mimica – ansamblul modificărilor expresive la care participă elementele mobile ale feţei (ex. afecţiune. lacrimi. se subordonează stărilor afective. faţa iradiază tonus. vasoconstricţie.  Modificările de natura vegetativă – amplificarea sau diminuarea ritmului respiraţiei. persistenţa în timp a acestora. ura.). toată viaţa sau numai câteva clipe (ex. Expresiile şi conduitele emoţionale se învaţă prin imitaţie. Clasificarea proceselor afective . este colorată. indiferent dacă persoana sau obiectul care le-a provocat sunt sau nu prezente. plângem pentru a ne descărca). etc. doi.  Pantomimica – ansamblul reacţiilor la care participă tot corpul (ex. manifestă spaimă pentru a fi ajutat). gesturile – mersul sprinţar trădează bucurie.3. în cel de-al doilea este vorba de trecerea de la o emoţie la un sentiment sau de la un sentiment de un anumit tip la un altul (ex. ştearsă. La orbii din naştere. Expresiile emoţionale le putem dirija sau provoca voluntar. specific. fie trecerea de la o stare afectivă la alta. mersul. conduita expresivă a bucuriei – privire ageră. a stării trăite (râdem pentru a ne exterioriza. mişcările buzelor. mimăm mirare. ţinuta. etc. persistă şi după ce a trecut pericolul. se realizează prin intermediul unor semne exterioare care poartă denumirea de expresii emoţionale. poziţiile sprâncenelor. soldate cu paloare.).  rol de contagiune. starea traită de o persoană aşa cum dorim). de la dragoste la ură şi invers). Expresiile emoţionale îndeplinesc următoarele roluri:  rol de comunicare (facem cunoscută celorlalţi. tremurături. a conduitelor emoţionale.  Expresivitatea proceselor afective constă în capacitatea acestora de a se exterioriza. transpiraţie. ţinuta dreaptă.  rol de accentuare sau de diminuare. deschiderea ochilor. de a provoca stări pozitive sau negative colective. pentru a le transmite chiar dacă nu le trăim în mod real (ex. sclipitoare. tristeţe. Ele pot dura un an. fără a trăi intensitatea lor). groaza. Există o convenţionalizare socială a expresiilor. supărare. de a putea fi „văzute”. etc. se corelează. nespecific.  rol de a influenţa conduita altora (ex.  Mobilitatea proceselor afective exprimă fie trecerea rapidă în interiorul aceleiaşi trăiri emoţionale de la o fază la alta.66  Durata proceselor afective constă în întinderea. conduc la formarea conduitelor emoţional-expresive (ex. dezamăgire. le putem simula şi pot fi folosite convenţional. vasodilataţie. înroşire. 12. frica. etc.

speranţă. Presupun evaluări. o idee trezesc în noi stări afective de care adeseori nici nu ne dăm seama. A. b3) Dispoziţiile afective sunt stări difuze. durată. Ele pot apare în activităţile intelectuale. care însoţesc orice act de cunoaştere. b2) Emoţiile superioare – sunt legate nu atât de obiecte. dezgust. mirosurile generează nu doar acte cognitive ci şi afective (de plăcere. spre un obiect. ele se supun învăţării. impulsive. în cardiopatii apar stări de alarmă afectivă. . Sunt mai vagi. o reprezentare. Groaza. a3) Afectele – sunt forme active. au caracter situativ. în principal după tipare şi convenienţe socioculturale. ură. mai puţin elaborate cultural. Sunt însoţite de o expresivitate bogată. o amintire. intelectualizate. idealurilor). în hepatită predomină euforia. de insatisfacţie). intense. spontan. culorile. cât de o activitate pe care o desfăşoară subiectul. în bolile gastro-intestinale apar stări de indispoziţie. în reflectarea frumosului. Se concretizează în: bucurie. foarte intense şi violente. de aceea scapă controlului conştient. active. uneori pot duce la fapte necugetate.  gradul lor de conştientizare. Spre deosebire de afecte. existând chiar o formă de învăţare afectivă. Conflictul dintre aşteptările şi obişnuinţele emoţionale pe de o parte şi caracterul inedit al situaţiilor cu care ne confruntăm produce şocul emoţional. slab organizate. superioare. simple. Procesele afective primare – au un caracter elementar.  nivelul calitativ al formelor motivaţionale din care izvorăsc (unele izvorăsc din nesatisfacerea trebuinţelor. procesele afective se împart în 3 categorii: primare. plăcere. provocate de însuşirile separate ale obiectelor. Se manifestă în comportamente mai nuanţate. În baza lor. cu intensitate variabilă şi durată relativă. frica. etc. au o orientare bine determinată – spre o persoană. cu apariţie bruscă. în maladiile pulmonare predomină stările de iritare). nu au orientarea precisă a emoţiilor. tristeţe. altele din nesatisfacerea convingerilor. ele se află foarte aproape de instincte. de instinct.67 Clasificarea trăirilor afective se realizează după o multitudine de criterii. spaima. dispreţ. se manifestă direct. O senzaţie. simpatie. cu desfăşurare vulcanică. sunetele. Controlul conştient nu este total exclus. mânia. de râs în hohote sunt astfel de afecte. de scurtă durată. expresivitate). accesele de plâns zgomotos. necontrolat. rafinate. B. a2) Trăirile afective de provenienţă organică – sunt cauzate de buna sau slaba funcţionare a organelor interne (ex. mobilitate. acordarea unor semnificaţii valorice. Procesele afective complexe sunt în mare măsură conştientizate. deznădejde. în comportamentul moral. de aceea omul este considerat responsabil de acţiunile efectuate sub imperiul afectelor. printre care enumerăm:  proprietăţile de care dispun (intensitate. admiraţie. complexe. În categoria lor includem: a1) Tonul afectiv al proceselor cognitive – se referă la reacţiile emoţionale care colorează. Deşi pot avea o cauză sau mai multe. b1) Emoţiile curente – sunt forme afective de scurtă durată. sunt mai aproape de biologic.

De aceea o clasificare a sentimentelor este foarte dificilă. în popor.68 individul nu-şi dă seama momentan de aceasta. Varietatea sentimentelor este extrem de mare. dezlănţuirea nestăpânită a afectelor e considerată a fi o dovadă a lipsei de civilizaţie. etc. simţul răspunderii sociale îşi are originea în respectul faţă de părinţi. ca dovadă a insensibilităţii faţă de oameni. „adevărul” – aspiraţia spre deplina obiectivitate. A.  sentimente superioare – sunt cele în relaţie strânsă cu valori sociale. Faptul se aplică prin aceea ca sentimentele-valori prin stabilizare devin trăsături de caracter. faţă de autorităţi. Sentimentele sunt trăiri intense. situată nu la nivel de obiect (ca cele primare) de activitate (ca cele complexe) ci la nivel de personalitate. Sentimente ca dragostea. condiţionate social-istoric. al patriotismului. Se pot face câteva diviziuni. Datorită stabilităţii lor putem anticipa conduita unei persoane. C. Procesele afective superioare se caracterizează prin repetare valorică. voluntar şi caracterizează omul ca personalitate. În Europa lucrurile sunt altfel. Dispoziţiile negative generează comportamente pesimiste iar cele pozitive. de lungă durată. Astfel. gelozia. „dreptatea ca valoare” se bazează pe sentimentul egalităţii între semeni. La noi. admiraţia. al apartenenţei la comunitate. i se imputa şi faptul de a nu fi plâns la moartea mamei sale. în sentimentul îndatoririlor sociale. recunoştinta. Ele influenţează mult imaginaţia. acuzate de crimă. de dascăli sau altruismul îşi are izvoarele în dragostea faţă de om. Acestea sunt sentimente-valori care pentru persoanele cu un înalt nivel de maturitate au rolul unor axe principale. ura. specific umane. gândirea şi mai ales atenţia. al dragostei faţă de om. includ elemente de ordin intelectual. Deci sentimentele cunosc moduri diferite de exteriorizare. unele din ele devenind temelia afectivă prin care individul preţuieşte valorile. Pornind de la gradul de complexitate distingem:  sentimente inferioare – sunt considerate cele aflate în relaţie cu tendinţe de ordin biologic sau strict personal. îndoiala. Există o tendinţă de generalizare a sentimentelor. se pot transforma în trăsături de caracter. percepţia. .Camus în romanul „Străinul” relatează că unuia din personajele sale. relativ stabile. Societatea reglementează modul de manifestare a trăirilor afective. se angajează în unele cazuri. Mediul social are o influenţă hotărâtoare asupra structurii şi evoluţiei sentimentelor. faţă de muncă. benefice din punct de vedere social. în Japonia. cu aspiraţii colective. Ele iau forma atitudinilor afective care se păstrează chiar toată viaţa. invidia. În China. bocitoare pentru a jeli mortul cât mai expresiv. „frumosul” presupune trăinicia unor sentimente estetice. În această categorie sunt incluse 3 mari grupe:  sentimentele morale – sunt în raport direct cu viaţa socială: sentimentul dreptăţii. al responsabilităţii. Există o strânsă legătură între sentimente şi procesele cognitive. motivaţional. Dacă dispoziţiile se repetă. optimiste.

de creaţia artistică. dacă au intensitate moderată. nu doar dezorganizează conduita ci pot fi orientate şi spre performanţe. de a descoperi ceva nou. Chiar frustrarea. sentimentele intelectuale – se referă la aspiraţia de a cunoaşte. V. iar pe de altă parte ea reprezintă un proces de degradare a psihicului spre fiziologie. asigurând liniştire. Specificul psihologic al comunicării şi limbajului În prezent. cât şi în interiorul aceleiaşi discipline. stresul.Pieron şi P. Ele potenţează. Alti psihologi. dimpotrivă. „regizează” schimburile cu ambianţa. Funcţiile afectivităţii H. întâlnim trei termeni (comunicare. necontrolat. consideră că emoţiile. Procesele afective au funcţia de a susţine energetic. prin derivare. atât în cadrul unor discipline diferite. iar alteori ca desemnând realităţi distincte. limbă şi limbaj). sprijină. organizează conduita. paralizează. prin risipirea forţelor inutile. idei. de groază.Pavelcu mediază cele 2 orientări considerate unilaterale şi apreciază că afectivitatea îndeplineşte două roluri: pe de o parte emoţia restabileşte echilibrul. Conţinutul lor a devenit obiect de cercetare multidisciplinară. aspiraţia de a şti cât mai mult. Funcţia esenţială a proceselor afective este de a pune organismul în acord cu situaţia. 12. mediul social. la preocuparea "tradiţională" a lingviştilor şi . stările de furie. Capitolul XIII Comunicarea şi limbajul 13. îl fac pe subiect să devină agresiv. concepte. de a culege cât mai variate informaţii.4. de a soluţiona. artă. în circuitul ştiinţific. termenii respectivi sunt folosiţi uneori ca echivalenţi. de a regla conduita. de a adapta. creaţie. prin faptul că mobilizează energetic întregul organism.69   sentimentele estetice – sunt legate de trăirea frumosului din natură. Acest echivoc rezultă din aceea că. de a furniza forţa necesară formării şi operării cu produsele proceselor cognitive: imagini. rezolvarea conflictului.Janet apreciază că emoţiile dezorganizează conduita. în utilizarea cărora există un anumit echivoc semantic.1.

logicienilor. Cultura obiectivată. dacă posedă o capacitate dezvoltată de codificare. comunicarea s-a impus ca problemă majoră de cercetare. anume aceea de modalitate de legătură în spaţiu şi timp între un "obiect-sistem" şi mediul extern. Din punctul nostru de vedere. După apariţia ciberneticii şi a teoriei informaţiei.Relaţia se defineşte ca legătură şi interacţiune informaţională între doi termeni: sursa sau emitentul şi receptorul sau destinatarul. chiar în cazul în care un sistem dispune de un alfabet cu doar două litere. Aceasta explică larga utilizare a celor trei termeni mentionaţi mai sus precum şi lipsa de unitate în interpretarea conţinutului lor. cu extindere aproape în toate sferele cunoaşterii ştiinţifice. întâlnindu-se ambele tendinţe. acest minimum este de cel puţin două stări distincte. precum semantica şi semiotica. în accepţiunea pe care i-o dă teoria comunicării şi cibernetica. se abordează şi se interpretează ca ansamblu integrat şi ierarhizat de semne. fixându-şi ca obiect nemijlocit de studiu semnele. ce se pot succeda sau alterna. în întregul său. ca şi îngustarea sferei unuia sau altuia din ei. respectiv al sistemelor socio-umane. Raporturile de evaluare în plan pragmatic s-au inversat de la dominaţia substanţei şi energiei. atât cea de a-i considera echivalenţi. cu sensurile şi viaţa lor. cu sfera de cuprindere cea mai largă.70 psihologilor adăugându-se şi cea a inginerilor în tehnica inteligenţei artificiale şi a comunicaţiei. Pentru a genera semnale. susţinerea identităţii semantice a acestor termeni este la fel de neîntemeiată sub raport metodologic şi ştiinţific. inclusiv arhitectura. ci şi al sistemelor fizice şi biologice. sistemul emitent trebuie să posede un minimum de stări. Potrivit acestei accepţiuni. capacitatea comunicaţională de transmitere a emitentului depinde de disponibilitatea lui de combinare a literelor (elementelor. este cel de comunicare. ci în cel al informaţiei. Notiunea de comunicare ne apare astfel ca relaţie şi ca proces. căruia trebuie să i se subordoneze ceilalţi doi. matematicienilor. Astăzi. S-au constituit discipline noi. sociologilor etc. este aproape unanim acceptată teza că puterea nu mai înseamnă să deţii prioritatea în domeniul substanţei şi energiei. poate realiza o infinitate de combinaţii pentru transmiterea oricărui gen de mesaj. Considerăm că termenul cel mai general. trecându-se la dominaţia informaţiei. Emitentul generează şi transmite semnale prin varierea şi modularea unei stări sau însuşiri a sa. Se dovedeşte că. Aşadar. la nivelul cărora se realizează procese de reglare. stărilor) alfabetului de bază. Semnul şi semnificaţia s-au impus drept coordonate esenţiale de definire şi orânduire a existenţei umane. ele posedă firesc şi proprietatea comunicării (cu mediul extern şi între un sistem şi altul). În psihologie. Cum toate sistemele reale se grupează în deschise sau semideschise. ca sursă generatoare de semnale purtătoare de informaţie sau ca "transfer de informaţie de la sistemul sursă (emitent) la un sistem-receptor (destinatar). cum se susţinea în mod tradiţional. comunicarea devine nu numai un atribut al omului. . până la a cuprinde doar un segment îngust al realităţii de referinţă. situaţia nu este mult diferită. cât şi cea de a-i delimita riguros.

13. SI devine destinatar (momentul t2). Ipostaza de emitent şi cea de destinatar nu au un caracter invariant şi predeterminat. limbajul verbal este organizat şi funcţionează după principiul input-output. de cea mai complexă capacitate de recepţie şi prelucrare decodare. latura semantică şi latura pragmatică. structura fizicochimică sau poziţia spaţială sub acţiunea corpului-emiţător. cei doi termeni putându-şi schimba reciproc locurile. prin natura substanţial-calitativă a semnalelor şi prin conţinutul mesajelor. Iniţial. doi sau mai mulţi destinatari vor realiza conţinuturi informationale diferite. S2 se află în ipostaza de destinatar (momentul t1. în pofida varierii intensităţii.71 Receptorul sau destinatarul este sistemul care captează şi prelucrează (decodează) semnalele transmise de emitent. în ontogeneză. . această verigă se realizează în cadrul analizatorului auditiv şi ea presupune mai multe niveluri de integrare. pe parcursul procesului de comunicare. în acea formă specifică ce poartă denumirea de dialog. să spunem). fără discuţie. care asigură constituirea modelelor interne ale sunetelor limbii. omul dispune. c) veriga de autoreglare de tip feed-back şi feed-before. a) Veriga aferentă (recepţia) este cea cu care începe. dacă sistemele relaţionate le notăm cu SI şi S2. formarea sistemului verbal de comunicare. ce se aplică asupra alfabetului de bază (la nivelul sursei) şi alfabetului-cod (la nivelul destinatarului) şi la succesiunea mesajelor care se transmit între emitent şi destinatar. statistică. modificabil. Calitatea în sine a comunicării este determinată esenţialmente de capacitatea de recepţie şi prelucrare (decodare. delimitându-se trei verigi principale: a) veriga aferentă (recepţia). relaţia de comunicare dobândeşte cel mai bogat şi diversiftcat conţinut. Formele limbajului Ca formă specifică a activităţii de comunicare.2. Interşanjabilitatea ne apare evidentă şi obişnuită în cadrul comunicării interumane. în cadrul lui. ci unul relativ. până la însuşirea alfabetului şi a deprinderii cititului. Cea mai simplă ipostază de receptor o întâlnim la nivelul interacţiunii obiectelor fizice neînsufleţite şi ea este reprezentată de proprietatea corpului primitor de a-şi schimba forma. b) veriga eferentă (emisia). înălţimii şi timbrului cu care sunt exprimate. va rezulta că atunci când SI îndeplineşte rolul de emitent. Dintre toate sistemele reale ce pot ocupa locul de destinatar. Procesul de comunicare se caracterizează prin: frecvenţă şi periodicitate. comunicarea se referă la ansamblul operaţiilor de codare-recodaredecodare. este tot un subiect uman. prin amplitudine sau intensitate. cu roluri distincte:  nivelul fonetic elementar. Iar în cazul în care. în raport cu aceeaşi sursă (emitent). el ne dezvăluie trei laturi esenţiale: latura cantitativă. Ca proces. Astfel. Astfel. ca invarianţi ce permit recunoaşterea şi identificarea categorială a acestora. în calitate de emitent. interpretare) a destinatarului. iar când S2 este emitent. Privit prin prisma teoriei generale a informaţiei. modificându-şi sub acţiunea lor starea sa iniţială.

a fost pus în evidenţă acest decalaj. în cadrul ei.auzul verbal sau fonematic . într-o structură unitară a propoziţiei sau frazei. În primul rând. în limitele căreia se elaborează scheme de conectare. In ontogeneză. devenind. se delimitează aceleaşi niveluri integrative:  nivelul figural elementar. se impune delimitarea componentelor structurale de bază: componenta motrică ce rezidă în capacitatea subiectului de a efectua mişcări cu aparatul fono-articulator  . a conţinutului informaţional propriu-zis. unul câte unul. în formă de răspunsuri la stimuli externi sau de mesaje. primele care se formează şi se consolidează sunt nivelurile integrării fonetice. Veriga aferentă auditivă a limbajului presupune elaborarea unui nou subsistem funcţional. în cadrul ei.  nivelul integrării seriale supraordonate. Până la 10 ani.  nivelul figural secvenţial. în cadrul căruia se stabilesc repere pentru recunoaşterea identităţii propoziţiilor. A doua componentă a verigii aferente a limbajului este cea vizuală. care permite formarea şi consolidarea legăturii designative dintre cuvinte şi conţinuturile informaţionale determinate de reflectarea obiectelor şi fenomenelor externe. Ea are o schemă structurală similară cu componenta auditivă. de-abia după această perioadă. fie separat. b. privind rolul reglator al cuvântului.72 nivelul fonetic secvenţial.intonaţia şi intensitatea comenzilor. în timp ce nivelurile integrării semantice pe cuvinte şi propoziţii se constituie relativ târziu. 1959). în cadrul căruia se constituie modelele interne "imagistice" ale literelor corespunzătoare sunetelor limbii şi care asigură ulterior identificarea lor în text. rolul dominant în declanşarea răspunsurilor motorii îl avea latura fonetică . Astfel. posibilă înţelegerea fluxurilor orale. În cazul analfabetismului. ea are o organizare multinivelară. această componentă a verigii aferente nu se dezvoltă. care constă în stabilirea legăturilor integrative între imaginile singulare ale literelor şi în structurarea imaginilor seriale ale cuvintelor. efectuate pe copii în vârstă de 6-11 ani. care se elaborează şi intră în funcţiune în raport cu mesajele codate în forma grafică .  nivelul decodării semantice. fie în cadrul seriilor propoziţionale. nivelul decodării semantice.în raport cu o anumită realitate lingvistică: limba maternă sau limba străină care constituie obiect de învăţare. prin care se asigură formarea modelelor interne ale cuvintelor ca etaloane de comparaţie şi identificare a cuvintelor recepţionate. care asigură medierea legăturii dintre cuvântul scris şi continutul informaţional Perceptia limbajului scris se dezvoltă mult mai târziu decât percepţia limbajului oral şi numai cu condiţia ca subiectul să înveţe în mod special şi sistematic alfabetul şi cititul. pe baza cărora devine posibilă percepţia integrată (cuvântul ca unitate). In experimentele efectuate de M. Veriga eferentă (emisia) este cea care asigură producerea independentă de către un subiect a limbajului oral sau scris.litere sau grafeme.  nivelul fonetic structural-supraordonat. adresate unui potenţial destinatar. rolul principal în declanşarea şi coordonarea acestor răspunsuri începe să treacă de partea laturii semantice.Golu (1958. Ca şi cea aferentă.

mecanismele intră singure în funcţiune. K. precum şi cu membrele superioare. impuse din afară de adult. prin care se exercită influenţa asupra celor din jur. se realizează cursivitatea vorbirii şi a scrierii. corespunzător situaţiei de comunicare date. c. care sunt instrumentele principale prin care se finalizează "output-ul" sistemului verbal. Cele două componente nu pot fi identificate. Modul de abordare şi soluţiile propuse variază semnificativ de la o şcoală psihologică la alta cât şi de la un autor la altul. In al doilea rând.Buhler distinge trei funcţii principale ale limbajului.viteză. prin care se obiectivează trăirile şi atitudinile subiectului.oral şi scris. prin intermediul căreia se asigură selectarea mişcărilor singular-secvenţiale şi integrarea lor în scheme logice. mecanismele trebuie să se formeze şi aceasta durează o bună perioadă de timp. fiecare secvenţă parcursă acţionând ca semnal selector şi declanşator al secvenţei următoare. organizarea internă a verigii eferente se realizează sistemic: unităţile musculare şi mişcările simple secvenţiale. . De asemenea. tempou. potrivit modelelor-etalon. intensitate. discursurilor). Dacă pentru realizarea componentei motrice. până la a deveni neinteligibile pentru cei din jur. designativă sau cognitivă prin care cuvintele desemnează conţinutul activităţii de cunoaştere. componenta constructiv-praxică. şi anume: a) funcţia expresiv-emoţională. şi formează pattern-uri obiectual-instrumentale corespunzătoare sunetelor verbale (foneme) şi literelor alfabetului (grafeme). c) funcţia referenţială. Eliminarea din diferite cauze a verigii de reglare duce întotdeauna la tulburări serioase ale dinamicii şi acurateţii vorbirii şi scrierii. se articulează selectiv. apoi cuvintelor (ca unităţi de bază ale vocabularului) şi seriilor sintactico-semantice (propoziţiilor. ele devenind integral funcţionale de abia la sfârşitul vârstei de 3-4 ani.73 şi buco-facial. ritm etc. prin conexiunea inversă (feedback) de tip kinestezico-auditiv (pentru limbajul oral) şi kinestezico-vizual (pentru limbajul scris). b) funcţia conativă. Veriga de autoreglare asigură adecvarea reciprocă a celorlalte două verigi de bază. Şi după aceea. indiferent de orientarea metodologică în care se încadrau. vor mai trece câţiva ani până să atingă nivelul optim de consolidare şi automatizare. ele având conţinuturi şi mecanisme neurofiziologice diferite. pe măsura maturizării. Se reglează. aferentă şi eferentă.  Funcţiile limbajului verbal Problema rolului şi funcţiilor limbajului în tabloul general al comportamentului uman a stat permanent în centrul atenţiei psihologilor. pe parcursul procesului comunicării verbale. prin conexiune anticipativă (feed-before). parametrii cantitativi ai verigii eferente . pentru componenta constructiv-practică. Pentru desfăşurarea normală a limbajului oral şi scris este necesară integritatea structural-funcţională a tuturor acestor trei niveluri şi interacţiunea lor logic coordonată. corespunzătoare caracteristicilor fonetice ale sunetelor limbii şi formei grafice a literelor alfabetului prin care se reprezintă sunetele.

în asemenea situaţii. Limbajul reprezentaţional se orientează în două direcţii. de apropiere şi armonie. cu formule concise şi energice. Corespunzător. Ea rezidă în a produce subiectului o stare specifică de plăcere. dar sunt din plin prezente elementele aluzive şi sugestive. sincopate. Modificarea înălţimii şi intensităţii sunetelor. destructiv. a căror însuşire anterioară este necesară. Funcţia ludică este strâns legată de cea afectivă. El desprinde cinci utilizări sau funcţii principale: afectivă. se consideră că este firesc să existe şi mai multe funcţii. Această funcţie se manifestă de timpuriu în copilărie. ajustărilor şi contrastelor fonetice.cea de reglare. combinaţiilor de efect. a blamării şi aprobării de sine.Ombredane (1951) le aşează întro serie ierarhizată după criteriul primitiv-spontan-elaborat-voluntar. Funcţia reprezentaţională constă în desemnarea a ceea ce. unde cele mai multe condiţii sunt cunoscute. Existând mai multe niveluri integrative. expresiile respective vor avea un caracter sancţionator. In reprezentări nu pot fi cuprinse noţiuni abstracte. care marchează momentele acţiunii şi-i relevă articulaţiile etc. constructiv. pe de altă parte. Este un limbaj de intervenţie promptă. a ritmului şi tempoului vorbirii sunt toate expresii ale unei trăiri de un anumit semn şi de o anumită intensitate.de automobilizare sau de autointerdicţie. utilizarea practică a limbajului se subsumează funcţiei lui mai cuprinzătoare . Funcţia practică este menită să declanşeze. spre aluzia fondată pe un sistem de convenţii. A. de îndepărtare şi exc1udere reciprocă. involuntară sau deliberată. Deosebit de relevante. leagă funcţiile limbajului de nivelurile sale integrative şi le deduc din acestea. Ea constă în exprimarea spontană. La vârsta adultă jocul verbal devine o modalitate curentă de distracţie: schimbul de glume. aspect prin care se aseamănă cu opera de artă. îndeosebi cu veriga pozitivă. să faciliteze şi să conducă acţiunea colectivă prin colaborare sau rivalitate. reprezentaţională şi dialectică (discursivă). în momentul dat. spre figurarea concretă şi singulară. În viziunea actuală. tonică a trăirilor. Clasificarea acestora va depinde însă de criteriile alese.Ombredane. Latura cea mai intim legată de trăirile emoţionale actuale este cea fonetic-intonaţională. ludică. de vorbe de duh. de relaxare. comunicarea desfăşurându-se într-un cadru situativ. relaţia interpersonală va urma un curs pozitiv. precum P. de satisfacţie. este absent. ca modalitate de procurare a unei stări de bună dispoziţie sau a unei satisfacţii intelectuale. voluntară a conţinutului şi semnului trăirilor emoţionale şi pulsiunilor. exclamaţiilor şi cuvintelor. pe de o parte. În funcţie de semnul trăirii. Funcţia afectivă derivă din integrarea limbajului la nivelul sferei emoţionale. corelări fonetice şi semantice. a vorbirii ritmice. antagonic. sub forma autocomenzii . în forma repetiţiilor ritmate. Identificând funcţiile limbajului cu utilizările sale. construcţii de cuvinte şi expresii.74 Alţi autori. devin expresiile pe care subiectul aflat sub stăpânirea unei trăiri emoţionale puternice le adreseză agentului cauzator al trăirii respective. fiind în raport invers cu naraţiunea şi evocarea. sau unul negativ. . a cărei semnificaţie este imediat accesibilă. Ombredane susţine că limbajul practic se regăseşte şi în conduita individuală. injurios sau unul de recunoştinţă şi mulţumire.Janet şi A. practică.

şi se corelează cu formarea operaţiilor formale ale gândirii. Ca fiinţă socială. se porneşte de la teoria generală a comunicării şi cea a comenzii -controlului (reglării). precum şi determinaţiile generale ale sistemului psihic uman.. Pe această bază. individul uman îşi satisface nevoia de comunicare. rolul de liant.. Analizând datele oferite de clinică.Ombredane a constatat că în afazii are loc o regresiune de la funcţia superioară sau dialectică (prin care se construiesc şi se exprimă raţionamentele) către funcţiile inferioare. Celebrul lingvist şi psihanalist Roman Jacobson (1960) apelează la termenul "centrare" a mesajului. între două grupuri. evidenţiază ca dominantă funcţia denotativă.75 Funcţia dialectică rezidă în utilizarea formală a limbajului. In ontogeneză. de factor de articulare şi coeziune a indivizilor în viaţa socială. Când această condiţie normală este încălcată (izolare socială). de combinare transformare. care nu se centrează pe descrieri şi povestiri. raportaţi la un referent comun (obiectul comunicării) şi centraţi pe acelaşi model informaţional -intern. . impulsive. vorbind cu sine însuşi sau cu o peroană imaginară. corespunzător preocupării de a înţelege şi a fi înţeles ("ce vreţi să spuneţi" .nu în sensul acesta.) ne aduce în faţă funcţia metalingvistică." etc. Respectând spiritul comunicării şi reglării. între om şi maşină. Ea se constituie într-o situaţie care presupune relaţionarea celor doi factori emiţătorul şi receptorul sau destinatarul. limbajul verbal este un instrument de mediere şi realizare a comunicării specific umane. totodată. subordonate. Funcţia de comunicare se concretizează în schimbul de informaţii între două persoane. prezentate mai sus. a omului şi maşinii în cadrul activităţii de muncă. în prim plan apare funcţia conativ-persuasivă a limbajului. între om şi animal. în esenţă cognitivă.. putem sintetiza funcţiile principale ale limbajului: comunicativă. centrarea mesajului pe referent. în delimitarea şi definirea funcţiilor limbajului. A. autorul mai sus citat formalizează şi o reciprocă: dezvoltarea la nivel superior a limbajului transformă şi celelalte funcţii. centrarea limbajului pe modalităţile sale de construcţie. acestea devenind mai conturate. când mesajul este centrat pe subiectul receptor. adică pe obiectul desemnat. omul are nevoie stringentă de anturaj. In psihologia contemporană. Funcţia de comunicare este bazală şi primordială.. între o persoană şi un grup. scoate în prim plan funcţia sa poetică.. mai rafinate şi saturate în conţinuturi informaţionale specifice. centrarea mesajului asupra elementelor codului. ci pe formarea şi desfacerea combinaţiilor simbolice abstracte. mesajul centrat pe emitentul însuşi reflectă funcţia expresiv-emoţională a limbajului. în fine. reprezentaţională. "am vrut să spun. ea se structurează mai târziu decât celelalte. Prin limbajul verbal. designativ-cognitivă şi reglatoare.". Prin geneza sa. Prin funcţia dialectică. limbajul verbal devine principalul instrument care mediază şi face posibilă cunoaşterea conceptual-abstractă. ale simplei descrieri situaţionale sau ale reacţiilor emoţionale. ea izvorând din natura intrinsecă a omului de a se relaţiona şi de a realiza schimburi energetico-informaţionale cu mediul extern.. omul îşi lărgeşte sfera de relaţionare comunicaţională şi se impune ca sistemul cu cel mai înalt grad de organizare. Comunicarea îndeplineşte. de prezenţa celorlalţi semeni şi de a intra în "dialog" cu ei. pentru a pune în evidenţă raportul dominant care exprimă o anume funcţie. Astfel.

de etaloane şi criterii de comparaţie.în anumite boli psihice. Integrarea verbală se impune ca lege specifică a dezvoltării şi organizării.).nu există o concordanţă deplină între nivelul de dezvoltare a gândirii şi cel al dezvoltării limbajului. de principii şi norme. Unii autori.). La adult. La rândul său. îl folosim permanent în raporturile noastre cu cei din jur. limbajul devine factor esenţial de autoreglare a organizării psihocomportamentale proprii a individului. disocierii . "foarte bine". iar structurile ei îşi au propriile lor scheme de organizare. "trebuie să ripostez" etc. ea nu a fost confirmată. au mers atât de departe cu accentuarea rolului limbajului în activitatea de cunoaştere. încât au conchis că structurile logice trebuie căutate şi deduse din limbaj.6 ani). planificarea şi selecţia comportamentelor adaptative. cunoaşterea având o sferă mai întinsă de cuprindere decât ceea ce poate acoperi limbajul verbal. luat în unitatea laturii sonore şi semantice. nu este monolită. ci contradictorie . Având în vedere că orice relaţie interpersonală este îmbrăcată într-o haină verbală şi este mediată prin limbaj. autosancţiuni . cea sonoră în potenţarea comportamentelor actuale (influenţă dinamico-energetică). "am dovedit ce pot". şi apoi prin cea semantică (după vârsta de 5 ani). . în vederea provocării unor comportamente. a tuturor proceselor psihice conştiente. "trebuie să merg în cutare loc". ipoteza relativismului lingvistic. prin intermediul cuvântului. ea nu este absolută.o să reuşesc".. el constituind matricea pe care se structurează şi funcţionează sistemul operaţiilor logice. care nu se suprapun întotdeauna peste schemele gramaticale ale limbii. se exprimă autocomenzi ("trebuie să fac cutare lucru". formulată de Whorf. In plan extern. acest rol se realizează în unitatea ambelor laturi. de aceea. Funcţia reglatoare a limbajului se realizează în două planuri: intern şi extern. "trebuie să mă stăpânesc". Prin intermediul limbajului. In plan intern. judecăţile şi raţionarnentele. se realizează asimilarea sistemelor de cunoştinţe. în funcţie de dorinţele şi aşteptările noastre. autoîncurajări ("nu mă dau bătut". "am trecut peste greutăţi şi mai mari" etc. orice gândire se realizează şi există într-o limbă. mo- . stopării unor comportamente în derulare. în conţinut şi formă. Deşi pare mai apropiată de spiritul cercetărilor psihologice. ci supusă destrămării. autorecompense ("bravo". Cuvântul. iniţal prin latura sa sonoră (până la 3-3.76 Din perspectiva cognitivă. de deprinderi şi pattern-uri comportamentale. "aşa o să procedez şi în viitor" etc. nici nu se reduce la limbă. Apoi.). "să mai încerc o dată". reprezentanţi ai pozitivismului logic. dar substanţa ei nici nu decurge. fiecare având contribuţia sa specifică: cea semantică în organizarea. funcţia reglatoare a limbajului constă influenţarea şi modelarea atitudinilor şi conduitelor celor din jur. autoblamări. susţine că limitele cunoaşterii sunt identice cu limitele limbajului. Rolul autoreglator al limbajului se impune treptat în ontogeneză. nu este inextricabilă. destrămarea structurilor operatorii ale gândirii nu este însoţită şi de destrămarea structurilor verbale. de valori. Unitatea dintre limbă şi gândire este una funcţională şi nu substanţialcalitativă. "trebuie să încep cutare activitate". precum schizofrenia. cuvântul se impune ca principal mijloc de influenţare reciprocă. constituite istoriceşte şi obiectivate în diferite forme ale culturii şi civilizaţiei umane. ci relativă. limbajul verbal participă ca factor de organizare şi orientare a proceselor psihice de cunoaştere. Desigur.

accentuării unor divergenţe şi conflicte sau aplanării şi stingerii acestora. de blocare a mecanismelor de control ale limbajului intern -logoreea. sancţiuni. care să recepteze fluxul mesajelor fără a replica după fiecare secvenţă (propoziţie) ci posibil. se presupun şi se întregesc reciproc. La adult vorbirea cu sine însuşi apare doar situaţional ca de exemplu. In concluzie. modificării atitudinilor şi stărilor de spirit. produse de aparatul fonator la comanda centrilor corticali verbo-motori. persuasiuni. această formă de manifestare a limbajului oral se întâlneşte la copil (până la 5 ani). El se realizează în două forme: limbajul oral şi limbajul scris. monolog şi dialog.77 dificării direcţiei de desfăşurare a unei activităţi. în mod normal. Monologul presupune existenţa unui destinatar extern. ele sunt complementare. accentele şi argumentaţia sunt variabilele care condiţionează efectul final al monologului. În înlănţuirea acestora se poate face distincţie între mesajul inductor (provocativ) care porneşte de la emitent şi mesajul răspuns care vine din partea receptorului. în cazul izolării mai îndelungate de contactul cu cei din jur sau în stări patologice. recompense (laude). Aici artificii1e stilistice pauzele. El se desfăşoară prin alternarea poziţiilor celor doi termeni ai relaţiei de comunicare . Şi în plan extern. instrucţiuni. atenţionări. structurată după reguli logicogramaticale. funcţia reglatoare a limbajului se concretizează în: comenzi imperative. doar la sfârşit. trebuie să subliniem că între cele trei funcţii ale limbajulut este o strânsă interacţiune. avertizări. a sunetelor articulate. . După specificul schemei de comunicare limbajul oral se realizează în trei variante: solilocviu. Solilocviul înseamnă vorbirea cu voce tare cu noi înşine. De regulă monologul este centrat pe o anumită temă şi el are ca obiectiv informareainstruirea auditoriului într-o problemă oarecare: lămurirea sau convingerea acestuia de ceva (cum este de pildă discursul politic sau predica religioasă) sau. intonaţia. oratorul sau interpretul trebuie să adapteze conţinutul şi forma discursului ca şi maniera de expunere la particularităţile psihologice şi de vârstă ale auditoriului. Dialogul este forma cea mai frecventă de realizare a limbajului oral. Limbajul extern este adresat cu precădere unor destinatari din afară. Pentru a-şi atinge obiectivul propus.  Formele limbajului verbal Analiza limbajului în contextul activităţii generale de comunicare interumană a dus la delimitarea principalelor forme particulare în care se manifestă: limbajul extern şi limbajul intern.emitentul şi receptorul şi are caracter de schimb reciproc de mesaje. Limbajul oral rezultă din succesiunea selectivă. relaxarea şi catarsisul (cum se întâmplă în terapie şi teatru). prin care se exteriorizează intenţiile şi se consemnează desfăşurarea secvenţelor activitătii curente.

Definirea şi caracterizarea psihologică a atenţiei Asupra omului acţionează simultan o multitudine de obiecte şi fenomene din care numai o parte sunt necesare la un moment dat pentru adaptare. Mai mult decât atât ea nu are nici o existenţă şi o desfăşurare independentă.78 Dialogul poate fi structurat şi liber-situaţional. dacă părţile au interese opuse sau convergente.1. dialogul se axează pe o problemă anume. în forma dezbaterilor şi disputelor între cercetători şi şcoli reprezintă motorul principal al progresului conceptualteoretic. respectiv. Atenţia este procesul psihic de orientare selectivă şi concentrare a energiei psihice asupra obiectelor. Atenţia este un proces de activare. fenomenelor ori sarcinilor. Desfăşurarea lui va depinde de pozitia iniţială a interlocutorilor faţă de problema pusă în discuţie. Capitolul XIV Atenţia 14. În ştiinţă. În politică şi viaţa socială dialogul structurat poate fi socotit unul din mijloacele cele mai adecvate şi eficiente de atenuare şi rezolvare a stărilor tensionale şi de întărire a încrederii reciproce şi a coeziunii comunitare. mobilizare. tonificare. În primul caz. Schimbările de comportament înregistrate în acest proces evidenţiază noţiunea de atenţie. şi prin el se urmăreşte ajungerea la un acord consens sau rezultat final. orientare selectivă şi concentrare focalizată a proceselor psihocomportamentale în vederea unei reflectări optime şi . Ea nu este un proces cu conţinut reflectoriu informaţional propriu şi distinct precum percepţia. reprezentarea. în scopul realizării optime a activităţii. dialogul. Atenţia un loc aparte în strucutura şi dinamica sistemului psihocomportamental al omului. gândirea sau procesele afective şi motivaţionale. în sine ci numai sau eminamente sau în contextul altor procese şi activităţi psihice cu conţinut şi finalitate specifice.

79 facile sau şi a unei intervenţii eficiente în adaptarea psihocomportamentală. fără ca subiectul să depună un efort neuropsihic special în acea direcţie. detrminat de noutatea stimulilor. (P. componenta psihică trebuie să aibă la bază tot o activare selectivpreferenţială pe fondul stării de vigilenţă şi crearea de focare de dominanţă funcţională la nivelul creierului. concentrare şi potenţare selectivă a funcţiilor şi activităţilor psihice şi psihocomportamentale modale specifice în raport cu obiectul şi finalitatea lor proprii. de memorare. ce se conturează în cadrul stării de veghe difuze şi care face posibilă. atenţia pe fondul căreia se defăşoară acea activitate funcţionează oarecum de la sine. Reflexul de orientare poate lua şi o formă condiţionată. iar în plan psihocomportamental. E. Forma în care se manifestă şi se obiectivează atenţia în plan comportamental. este reflexul necondiţionat de orientare. Anohin. atenţia voluntară se manifestă şi ca modalitate subiectivă internă de luptă cu influenţele perturbatoare. Afirmăm atunci că din voluntară ea a . în raport cu conţinutul şi modul de desfăşurare a actelor senzoriale. Pentru a se putea menţine şi realiza. (Paul PopescuNeveanu) În concepţia lui M. Ea este. Atunci când activitatea atinge un grad înalt de structurare. Structura atenţiei este dublă: fiziologică şi psihologică. sau în crearea anticipată a unei stări pregătitoare de acţiune motorie pe baza unei semnalizări corespunzătoare (sonore sau luminoase). de reproducere. În această formă. componenta psihică se suprapune peste ceea ce numim atenţie voluntară şi postvoluntară. intelectuale şi motorii. pe baza acţiunii anterioare a unui semnal (de avertizare). Golu. K. Componenta fiziologică precede ontogenetic pe cea psihică şi constituie premisa pe care se formează aceasta. În acelaşi timp. de concentrare. înainte de toate o condiţie primară. de gândire sau efectuarea unei acţiuni instrumentale motorii (în plan extern). de modificări neaşteptate în ambianţă sau în starea proprie a organismului.Pribram). deliberate. consolidare şi automatizare şi când are o bază motivaţională proprie (intrinsecă). În ambele cazuri reflexul necondiţionat de orientare se asociază cu inducerea unor montaje perceptive şi motorii –seturi –care vor facilita şi optimiza desfăşurarea actelor senzoriale sau motorii specifice. principial declanşarea unui proces psihic conştient – de percepţie. asigurându-le atingerea unui nivel optim de eficienţă adaptativă. Componenta psihică a atenţiei este indisolubil legată de participarea intenţiei şi a reglării voluntare care se activează prin deliberare şi comenzi specifice la presiunea situaţiilor externe sau a condiţiilor interne.prin selectivitate şi autoorientare impuse. el constând în acest caz în crearea stării de aşteptare în raport cu un anumit obiect-stimul. Componenta fiziologică se identifică aproape total cu ceea ce psihologii numesc atenţie involuntară sau necondiţionată. de efort neuropsihic. de fond o stare de pregătire psihofiziologică generală. Sokolov. La om ea devine forma principală de organizare şi ţinere sub control a desfăşurării activităţii. atenţia voluntară este conştientizată ca stare de încordare. de distragere şi împrăştiere. atenţia poate fi definită ca proces fiziologic de orientare. În plan subiectiv.starea de start.

80 devenit postvoluntară. Dacă în timp ce ne concentrăm asupra unui obiect sau asupra rezolvării unei sarcini apare în câmpul nostru perceptiv un stimul nou. puternic. figuri geometrice incită mai rapid atenţia involuntară decât unul alcătuit din elemente de acelaşi gen). fără intenţie şi fără vreun efort voluntar special din partea subiectului.investigare a noului şi imprevizibilului şi de pregătire a intrării în scenă a atenţiei voluntare pentru perfomarea activităţilor adaptabile specifice. situându-se nu în afara activităţii specifice. după complexitatea mecanismelor prin care este declanşată. ci prezintă un tablou complex. Studiind mecanismele activării. Berlyne a demonstrat că unele caracteristici formale ale stimulilor duc la declanşarea mai rapidă a atenţiei involuntare şi la o creştere mai puternică a nivelului de vigilenţă decât altele. Atenţia involuntară intră frecvent în competiţie şi cu atenţia voluntară. atenţia se clasifică în atenţie involuntară. brusc se interpune acţiunea în curs şi locul atenţiei voluntare este luat de atenţia involuntară susţinută de reflexul necondiţionat de orientare. Calităţile atenţiei . cu atât atenţia implicată în reglarea ei se integrează mai intim şi mai durabil.2. intensitatea mare. de exemplu litere. Ea se realizează pe baza reflexului de orientare. asimetria. D. eterogen care se manifestă în trei forme principale. mişcarea.3. în schema ei internă de organizare. ci în interiorul ei. 14. Ea constă în orientarea selectivă şi în focalizarea deliberată asupra unui obiect. 14. determinat de noutatea stimulilor şi de modificările din ambianţa familiară. Atenţia post-voluntară – apare la unii subiecti datorită repetării neschimbate a condiţiilor de activitate. atenţie voluntară şi postvoluntară. După intenţia şi efortul solicitat. contrastul. Printre trăsăturile cu forţa activatoare cea mai mare sunt menţionate: eterogenitatea (un câmp perceptiv alcătuit din elemente diferite. Funcţia principală a atenţiei involuntare este aceea de explorare. care se declanşează şi se menţine spontan.E. Atenţia involuntară este forma elementară şi naturală a atenţiei umane. cifre. Formele atenţiei Atenţia nu este un proces omogen şi unidimensional. Se poate admite că o activitate devine cu atât mai eficientă. neregularitatea. Atenţia voluntară este forma superioară şi specific umană de realizare a controlului conştient asupra evenimentelor din mediul extern şi asupra propriilor acte psihocomportamentale. şi viceversa este cu atât mai fluctuantă cu cât atenţia pe care o reclamă rămâne mai în afara schemei de organizare. sarcini sau a unei activităţi şi în menţinerea acestei focalizări cât timp este necesar pentru finalizare sau pentru atingerea scopului propus. ea este „deprinderea de a fi atent”.

stabilitatea. sau atenţie atrofiata – oscilaţia de la o activitate la alta. sunt favorizate de motivaţie. Voinţa este o capacitate şi un proces de conducere a activităţii sub toate aspectele ei. determina şi acţiona. (P. distribuţia – capacitatea de a scinda atentia pe diferite activităţi sau obiecte diferite (ex. întrucât este efectuat precumpănitor prin cel de-al doilea sistem de semnalizare ce implică scopul şi un plan elaborat conştient. Atât forma involuntară cât şi cea voluntară. Mobilitatea nu este aceeaşi cu fluctuaţia atenţiei. Calităţile atenţiei sunt: concentrarea.) Atentia poate fi îngreunată sau facilitată de procese afective ca frica.81 Sunt dependente de alte însuşiri ale sistemului nervos. această comutare variază de la o persoană la alta. sentimentul datoriei. organizarea forţelor proprii prin stăpânirea unora şi mobilizarea şi angajarea convergent finalistă a altora. precisă: un obiect este perceput clar. dar şi capacitatea de a amâna. volumul – cantitatea de obiecte cuprinse în câmpul atenţiei. Concentrarea energiei psihice a atenţiei organizează procesele cognitive într-o direcţie specifică. etc. Definirea şi caracterizarea psihologică a voinţei Voinţa reprezintă un proces reglatoriu de mobilizare prin limbaj a energiei psihonervoase pentru depăşirea obstacolelor şi îndeplinirea scopurilor propuse. de vârsta şi antrenamentul subiectului. şoferul urmăreşte traficul. o idee este înteleasă bine. (M. în alte fenomene psihice. manevrează automobilul. mobilitatea – capacitatea de a deplasa intenţionat sau post-voluntar atenţia de la un obiect la altul. Bolile psihice. mai mult sau mai puţin apropiate de voinţă. etc. ideile fixe.P. pasiunea.Neveanu) Este un sistem de autoreglaj superior. Voinţa este capacitatea individului de a iniţia.1. care este involuntară şi deci nocivă. Ea comportă aşadar o putere de impulsiune şi o putere de inhibiţie. Capitolul XV Voinţa 15. fiind mai mici – atenţie mobilă sau mai mari – atenţie rigidă. frâna. vorbeşte la telefon. indiferenţa. inhiba tendinţele spre acţiune. de dotarea lui psihologică. Cei mai multi gânditori au căutat explicarea proceselor voliţionale în afara lor.Zlate) Psihologii au ajuns la concluzia că specificul psihologic al voinţei îl reprezintă efortul voluntar. Numitorul comun la care s-a . nepăsarea. patologia sunt redate prin atenţie exagerată – obsesiile.

cu situaţiile pe care este pus să le rezolve. gândirea). automat. voinţa raportează acţiunea la tendinţele sociale şi morale. implicând într-o fază specifică participarea tuturor funcţiilor psihice şi dobândind prin aceasta o funcţionalitate specifică de autoreglare şi autodeterminare deosebit de importantă în autorealizarea personalităţii. În acest context. Pierre Janet susţine ideea că voinţa este o caracteristică a acţiunilor complicate social. rezolvarea unor exerciţii simple de calcul aritmetic sau efectuarea acţiunii de a ne îmbrăca).  analiza prealabilă a condiţiilor. H. relaţional. favorizând şi optimizând finalizarea motivului în scop. Voinţa se elaborează odată cu personalitatea şi prin intermediul ei.82 ajuns la un moment dat. desprinzâdu-se şi individualizându-se pe fondul interacţiunii subiectului. Elementele sale definitorii vor fi:  intenţionalitatea (acţiunea este intenţionată). relativ direct proporţională cu dificultatea obstacolului) Obstacolul devine pilonul central în jurul căruia se structurează şi dezvoltă mecanismul reglării de tip voluntar şi voinţa ca dimensiune psihică. dacă într-o situaţie se ajunge la soluţie sau la scop în mod direct. în alta atingerea scopului devine posibilă numai după serioase cântăriri şi deliberări şi numai printr-un stăruitor efort voluntar în care se includ atât verigi psihice interne (atenţia. Locul voinţei în sistemul de personalitate al individului este deosebit de important. Pieron atribuie calificativul de voluntar numai conduitelor organizate la nivelurile cele mai înalte şi raportate la situaţiile cele mai dificile.cu capacităţile şi disponibilităţile lui. El nu are însă un sens fizic. în vederea satisfacerii unor stări proprii de motivaţie sau îndeplinirii unor obligaţii (profesionale. dintre câştiguri şi pierderi)  efortul (acţiunea implică un anumit grad de mobilizare energetică. sociale). memoria. Voinţa este o capacitate a personalităţii în acţiune. Nivelul voluntar se subordonează din punct de vedere structural funcţiei reglatoare a conştiinţei iar din punct de vedere instrumental. El aprecia că o conduită are un caracter voluntar cu atât mai pronunţat cu cât ea rezultă din predominarea mai pregnantă a tendinţelor intelectuale. Astfel. Ea variază semnificativ atât în funcţie de tabloul stărilor psihofiziologice interne ale persoanei cât şi de caracteristicile situaţiilor obiective. obiectual ci unul psihologic. cât şi verigi motorii externe. Este o funcţie care rezultă din integritatea şi unitatea personalităţii. fără ca acesta să reprezinte o soluţie pentru „natura voinţei” îl reprezintă sinteza între afectivitate şi raţionalitate. reţinând-o prin amânare şi pregătind-o mental prin intermediul limbajului intern. Activitatea nu are o organizare uniformă şi o desfăşurare întotdeauna pe acelaşi trasee şi coordonate. a raportului dintre scop şi mijloc (acţiunea va fi mediată de un model mental)  deliberarea şi decizia (acţiunea este rezultatul unei evaluări a raportului dintre avantaje şi dezavantaje.grad de complexitate. care necesită un mare grad de mobilizare şi se execută cu dificultate. noutate. fără o concentrare intensă şi prelungită (ex. se conectează la susbsistemul motivaţional. . nivel de dificultate.

actualizarea unor motive şi proiectarea pe baza lor a unui scop. pe de o parte şi posibilităţi. atât intelectuală cât şi motorie (fizică).motivul. voinţa devine o condiţie subiectivă (psihică) esenţială a succesului şi a înaltelor performanţe în orice activitate. efortul voluntar se poate concentra mai mult în plan intelectual sau în plan motor (munca intelectuală şi munca fizică).2. Se pot evidenţia ca având ca specific propriu. În funcţie de natura sarcinilor. Structura actului voluntar Ca formă şi expresie al nivelului conştient al psihicului. dar care cu toate acestea. mijlocul şi scopul –cu posibilitatea transformării. cât şi în modul de desfăşurare a ei. dar şi actul voluntar integral. Presupunând aşadar un însemnat consum energetic. include ambele verigi. astenia). de un tip de sistem nervos puternic. Se întâlnesc destule persoane care dispun de o forţă fizică mare. următoarele cinci faze: 1. efortul voluntar duce inevitabil şi la fenomenul de oboseală (musculară. scopuri. pentru a preveni astfel acumularea în timp a efectelor oboselii zilnice. pe de altă parte. condiţionare care constă în corelarea şi aprecierea permanetă a raportului dintre dorinţe. ce pot deveni dăunătoare stării de sănătate (surmenajul. ca dat natural. între efortul întreprins şi rezultatele înregistrate. )b prezenţa condiţionării atât în declanşarea acţiunii. De aici decurge şi caracterul serial discursiv şi multifazic al structurii şi desfăşurării actului voluntar. au o voinţă slabă. ci reprezintă expresia dezvoltării şi consolidării mecanismelor conştiinţei în cursul ontogenezei prin confruntarea sistematică şi directă cu greutăţi şi obstacole de diferite genuri. neuropsihică) a cărui amplitudine depinde de intensitatea şi durata efortului şi de tipul de sistem nevos al subiectului (la un acelaşi efort. 15. nefiind în stare să se angajeze într-un efort susţinut pentru depăşirea unor dificultăţi pentru rezolvarea unor sarcini mai dificile. chiar dacă în proporţii diferite. nu este suficientă pentru a avea şi o voinţă puternică.83 Trebuie precizat că efortul voluntar şi respectiv voinţa nu se identifică şi nu decurg nemijlocit din forţa fizică musculară sau forţa sistemului nervos (tipul puternic). la nevoie a fiecăruia dintre ele în obiect de analiză specială şi de evaluare. o persoană cu tip puternic de sistem nervos va obosi mai puţin decât una de tip slab de sistem nervos). . Prin mobilizarea şi canalizarea selectivă a energiilor necesare activităţii şi prin direcţionarea lor spre atingerea scopurilor propuse. activitatea voluntară se caracterizează prin două atribute esenţiale: )a diferenţierea şi determinarea pregnantă a verigilor componente. Simpla forţă fizică sau nervoasă. Oricât ar fi de important şi necesar în cadrul activităţii. efortul voluntar trebuie încadrat în limite rezonabile.

care se individualizează în forma motivului. implică un efort susţinut din partea subiectului. Se întâlnesc cazuri când persoana devine permanent cuprinsă şi răvăşită de o continuă luptă a motivelor (a frământărilor. ceea ce-i reduce considerabil capacitatea de relaţionare cu lumea (aşa se întâmlă în cazul nevrozelor. evaluarea rezultatelor (feed-back-ul). la condiţiile obiective externe. Ea se realizează în două forme: secvenţială şi globală. această fază trebuie să se coreleze şi să fie controlată retroactiv printr-un proces de deliberare şi formulare şi adoptare a unei hotărâri. atunci când realizarea scopului reclamă operarea asupra unor obiecte sau situaţii din afara noastră. Odată hotărârea luată. asigurând informaţia inversă despre gradul de reuşită şi despre posibilele consecinţe (autoreglarea globală. compararea şi evaluarea alternativelor prezente la un moment dat în câmpul conştiinţei. Motivul este supus analizei şi evaluării prin raportare la context. grijilor). analiza şi lupta motivelor. dorinţelor. 3. al depresiilor). pentru a cărei depăşire trebuie să consume o mare cantitate de energie neuropsihică. efortul voluntar putând atinge punctul său maxim tocmai în acestă fază. 5. analiza şi lupta motivelor nu se poate prelungi la infinit şi nu se poate încheia într-o stare de disipare energetică lipsită de orientare. sistemică). 1. subiectul aflându-se uneori într-o dilemă. o tensiune. cea de execuţie.84 2. Aceasta constă în transformarea hotărârii în acţiune. La baza acţiunii voluntare stă întotdeauna o incitare. În mod normal. Pentru a se înscrie în direcţia de acţiune a legii autoreglării optime. Execuţia nu este o simplă formalitate şi ea nu se desfăşoară automat. Hotărârea constă în alegerea şi admiterea pentru a fi satisfăcut printr-o acţiune adecvată a unui singur motiv şi atingerea unui scop în circumstanţele date şi în momentul dat. Dimpotrivă. forma globală se manifestă la finele actului voluntar. . de cele mai multe ori. prin care se ajunge la atingerea propriu-zisă a scopului. Pe lângă cele patru faze desprinse şi descrise de psihologia clasică mai sus sintetizate. 4. 4. Acţiunea se poate desfăşura în plan intern (acţiune mentală). Se întâlnesc frecvent situaţii în care acţiunea declanşată rămâne nefinalizată tocmai datorită insuficientei mobilizări şi perseverenţe. 2. psihologia contemporană. 3. atunci când scopul constituie rezolvarea unor probleme sau efectuarea unui proces de învăţare sau în plan extern (acţiunea motorie). Lupta motivelor are uneori caracter dramatic. de inspiraţie cibernetică introduce o a cincea fază. asigurând prevenirea sau înlăturarea eventualelor deviaţii şi erori (autoreglare secvenţială). constatând că diferitele tentative se izbesc de obstacole neaşteptate sau se dovedesc ineficiente. o stare de necesitate. evaluativ corectoare optimizatoare. 5. subiectul abandonează şi renunţă definitv la acţiune. Forma secvenţială se realizează în cadrul fiecărei faze de bază. deliberarea sau luarea hotărârii. pentru a face faţă şi a depăşi diversele dificultăţi care pot apărea pe parcurs. urmează faza finală a actului voluntar. executarea hotărârii.

fermitatea. În acest context persoana care posedă o asemenea calitate îşi va impune autoritatea şi va câştiga respectul celorlalţi. 4) Fermitatea reflectă stabilitatea operaţional-instrumentală a deciziilor şi hotărârilor luate în diferite situaţii în pofida tentativelor potrivnice ale celor din jur. Opusul ei este renunţarea care duce la deconectarea mecanismelor de mobilizare energetică. Opusul consecvenţei este inconsecvenţa care constă în instabilitatea şi fluctuaţia deciziilor. Cele mai importante calitati ale voinţei sunt:puterea sau forţa. în discrepanţa dintre convingeri şi acţiune. de a ne determina să revenim asupra lor. 3) Consecvenţa se exprimă în stabilitatea scopului şi a liniei de conduită în concordanţa dintre convingeri şi acţiune. optimizatoare conferă actelor voluntare un caracter evolutiv perfectibil. de a mobiliza şi concentra energia neuropsihică şi musculară în vederea asigurării rezistenţei şi ripostei necesare la presiunea pulsiunilor interne sau a situaţiilor şi stimulilor din afară. de intensitate mai ridicată. fermitatea favorizează instaurarea în relaţiile interpersonale a unor reper clare şi sigure. autoreglarea actelor voluntare are caracter conştient discursiv.3. Forţa exprimă capacitatea mecanismelor de autoreglare. Se poate afirma că o persoană posedă o voinţă cu atât mai puternică cu cât ea poate să-şi stăpânească temperând. pe măsură ce atingerea scopului întârzie şi pe traiectoria spre scop apar obstacole noi sau eşecuri. integrându-le în legea generală a organizării dinamice. eliberate de echivoc şi subiectivism. a hotărârilor şi scopurilor. Ea se integrează în structura caracterului şi devine o trăsătură axiologică (valorică) a personalităţii. Opusul fermităţii . perseverenţa. depinzând de funcţia de planificare şi reglare a conştiinţei. Spre deosebire de autoreglarea actelor involuntare care are un caracter automat. forţa voinţei este cu atât mai mare cu cât amplitudinea obstacolului surmontat este mai mare. 2) Perseverenţa constă în menţinerea efortului voluntar la nivel optim atât timp cât este necesar pentru atingerea scopului. spontan sau dirijat dar în dependenţă de întreaga dezvoltare a personalităţii. Formarea ei presupune interiorizarea actului de comandă-supunere. realizându-se pe baza influenţei necondiţionate a efectului asupra stimulului. 1. Atunci când hotărârile sunt obiectiv justificate. amânând sau frânând trebuinţe sau stări interne bulversante. consecvenţa. 15. dintre vorbă şi faptă. În acelaşi timp. în pofida diverselor piedici şi dificultăţi ce se pot ivi în cale. pentru a le modifica sau anula. Însuşirile voinţei Voinţa este un proces superior format în timpul vietii. dintre vorbă şi faptă. independenţa.85 Faza evaluativ corectoare.

care constă în absenţa unui orizont şi a unor repere existenţiale clare. 1998. Introducere în psihanaliză. 3. Golu Mihai. 2002 13. Eysenck M. Atkinson R.A. Cosmovici. Dragu. Introducere in psihologie. Parot F. Bucureşti. R. Bem D. Editura INI Bucureşti.. Freud S. hotărârilor şi scopurilor proprii. Bucureşti. . Bucureşti.. A. A.. Editura Tehnică. C. prin asumarea conştientă a răspunderilor şi riscurilor corespunzătoare. Comportamentul devine ezitant şi fluctuant. Allport G.. Doron R. Editura All.. Golu M. 1997. cu ceilalţi semeni. Psihologia dezvoltării. 1972. Bucureşti. Editura Universitară. 1999. Psihologie generală. E.. Bucureşti. el fiind până la urmă ghidat nu atât de propriile convingeri şi decizii cât şi de influenţele celor din jur. Bucureşti. 1992.1983.. 6. 9. 2. Descifrarea comportamentului uman. 10. Ea devine sursă de iniţiativă şi de acţiune.J. Introducere în psihologie. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Calităţile voinţei prezentate mai sus se află într-o permanentă relaţie de interdependenţă şi condiţionare reciprocă.86 este influenţabilitatea sau oscilaţia. Un secol de psihosociologie..Bucureşti. Iaşi. Editura Humanitas. L. Birch A. Dictionar de psihologie. BIBLIOGRAFIE 1. pe baza iniţiativelor. 2002. 2000. Structura si dezvoltarea personalităţii. Bucureşti.. Editura Polirom.. Conştiinţa.. Opusul ei este dependenţa. Smith E. 1998.. 4. Prelegeri de psihanalizã. Editura Didactică şi Pedagogică... Editura Teora. Orrell Sue. Independenţa în sensul pozitiv al termenului. 5.. 8. în dificultatea sau imposibilitatea de a lua o hotărâre sau de a trece la acţiune fără sprijijn din partea altcuiva. Hayes Nicky. 1996. 1996. Bucureşti. Editura Tehnică. Chelcea S. Structura personalităţii profesorului..W. Introducere în psihologie. Psihopatologia vietii cotidiene. Atkinson R... 11. dă măsura autodeterminării persoanei în relaţiile sale cu situaţiile sociale externe.. Bucureşti 1991.. Editura Didactică şi Pedagogică. 12. Ey H.. Eysenk H. Bazele psihologiei generale. Editura Didactică şi Pedagogică. 5) Independenţa exprimă capacitatea unei persoane de a-şi organiza şi duce viaţa pe cont propriu. Dicu A. Bucureşti. 7. Editura Ştiinţificã.

Osterrieth. 1997. 23. Introducere în psihologie. Bucureşti. P.. .. Fundamentele psihologiei. 1997. Iaşi. Vlăsceanu. Bucureşti. 22. Psihologia la răspântia dintre milenii.87 14. Editura Şansa. Ed.. Popescu-Neveanu.Bucureşti. 1982 20. Orientări şi probleme. Psihologia mecanismelor cognitive. Editura Didactică şi Pedagogică. Şchiopu.. Bucureşti. Zlate M. Editura Hyperion 1991. Ursula. Polirom. 18. Radu Ion (coordonator). Editura Babel. Editura Sincron. Mielu. Sillamy N. Bucureşti. Editura Univers Enciclopedic. Dicţionar de psihologie. 17. 1999. 1991. Zlate. 1996. Bucureşti. 1976. Bucureşti. 19. Editura Polirom. Mielu. Dicţionar de psihologie. 1986. 2001 . 15. Editura Albatros. 16. Metodologia cercetării sociologice. Paul. Zlate. Dicţionar de psihologie. Iaşi.. Introducere în psihologia copilului. ClujNapoca. 21. L. Zlate M. Introducere în psihologia contemporană. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

88 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful