ASPECTE ISTORICE DIN VIAŢA AROMÂNILOR

„Multi mâni sun vluisiti” („Multe mâini sunt binecuvântate”)

I. 1. Aromânii în zilele noastre Sunt întâlniti în împrejurimi cunoscute din toata Peninsula Balcanica: Albania, Bulgaria, Grecia, precum si în România, în sate si orase ca: Gabrovo, Moscopole, Bitolia, Bunovia, Selenita, Frasari, Iarcani, Gramoste, Samarina, Avdeia, Perivole, Cândrova, Salonic si altele. În România îi întâlnim în Banat si Dobrogea, în orase (Bucuresti, Constanta, Tulcea, Medgidia, Slobozia, Braila), comune, sate precum Cogealac, Sinoe, Tariveni, Mihail Kogalniceanu, Techirghiol, Cocos, Cataloi, Lastuni, Baia, Nicolae Balcescu, Ceamurlia de Sus, Ceamurlia de Jos, Panduru, s. a. Aceste date sunt prezentate de Ion Dumitrescu în „Cuvântul înainte” la lucrarea „Folclor muzical aromân”[1]. De asemenea, folcloristul George Marcu face precizarea ca în ultimele doua decenii numeroase familii de aromâni s-au stabilit si în preajma Bucurestiului, în: Tunari, Voluntari, Afumati, Pantelimon. Majoritatea aromânilor din România formeaza, în general, populatie stabilita în sate si comune. În ciuda numeroaselor transformari, adaptari inevitabile suferite de ei, si-au pastrat limba, muzica, obiceiurile. Practicarea denumirii poporului dupa zona geografica pe care o locuieste se aplica mai ales în cazul aromânilor, la care distingem câteva denumiri pe grupe, cum ar fi: „gramusteni” („cipani”) – proveniti din mai multe localitati ale Peninsulei Balcanice, dar în majoritate sunt descendenti ai faimoasei comune aromâne, Gramoste, din Epir–Grecia. „Fârserotii” provin din localitati din nordul Heladei si din Corcea–Albania. O alta categorie de aromâni sunt

„pindenii” care poarta numele si de „verieni” sau „avdeliati”, provenind din localitati aromâne situate de-a lungul sirului muntos al Pindului. „Bitolenii” provin din localitati ale Bitoliei, din Iugoslavia. Alte dialecte rezultate în urma asimilarii aromânilor sunt: moscopolean, muzachear, gopestean–mulovistean, olimpian, s. a.[2]. Dumitru Piceava, actualmente 24324d324y Presedintele Fundatiei „Bana Armâneasca” („Limba Aromnâna”), el însusi de origine aromâna, mi-a prezentat prin intermediul unui email, date importante rezultate în urma Recensamântului din 2002: în România s-au declarat 26.000 de aromâni. În acelasi email Dumitru Piceava sustine ca aromânii sunt o natie de-sine-statatoare, „ dar nu suntem români” . Subliniaza faptul ca aromânii au ziua lor nationala, pe data de 23 mai, argumentând: „Daca ziua de 23 mai 1905 aromânilor li sau dat toate drepturile pe care le aveau si celelalte populatii musulmane din Balcani, în ziua de 10 mai 1913, când, prin Tratatul de Pace de la Bucuresti, încheiat dupa terminarea razboaielor balcanice, a avut loc o împartire a Macedoniei, pamântul de bastina si sfânt al aromânilor, în patru parti, la tarile vecine, reprezinta ziua când noua, aromânilor, ni s-au luat nu numai tara, dar si toate drepturile.”[3] Împartirea Macedoniei tarilor vecine a oferit Greciei 51 %, Albaniei 11 %, Bulgariei 9 % si 29 % Iugoslaviei. De atunci aromânii întâmpina probleme de deznationalizare si asimilare din partea populatiilor majoritare din tarile în care au ajuns sa traiasca. Vorbind în numele tuturor, Dumitru Piceava sustine ca „ei, aromânii din România si de peste tot, nu vor altceva decât sa-si pastreze limba, cântecul, portul, obiceiurile, si traditiile lor, tocmai elementele care scot în relief cel mai pregnant identitatea lor etnica aparte.” În data de 25 aprilie 2005 Puiu Hasotti, Senator PNL Constanta, se declara împotriva adoptarii ideii exprimate de catre Adunarea Generala Anuala a Reprezentantilor Comunitatii Aromânilor din România, din data de 16 aprilie 2005: înregistrarea ca „minoritate nationala a aromânilor” în România[4]. Senatorul foloseste o serie de argumente istorice pentru a demonstra ca „aromânii sunt români” si precizeaza ca ei nu trebuie sa devina o minoritate în „adevarata lor tara”. A se observa ca aceasta din urma idee vine în contrast cu spusele dr. Dumitru Piceava cu privire la „pamântul de bastina” al aromânilor. În acelasi timp Puiu Hasotti sugereaza ca

parte a prioritatilor comunitatii ar trebui sa fie reprezentate de identificarea metodelor si resurselor prin care sa se asigure prezervarea civilizatiei si culturii aromâne din România. De asemenea, Senatorul subliniaza prezenta recomandarii nr. 1333 din 1997 a Adunarii Parlamentare a Consiliului European, care propune protejarea limbii si culturii aromâne din Peninsula Balcanica (cu toate acestea, Constitutia din Grecia nu recunoaste existenta aromânilor). Despre românii din nordul Dunarii aflam si de la Lucian Hecto: slavii le spun „vlahi” sau „vlassi”, grecii–„cuto-vlahi”, albanezii– „tschoban”, serbii îi numesc „tsintsari”, iar românii le spun „machidoni” în virtutea unei „usurinte de condamnat”. Autorul studiului [5] sustine despre graiul aromânilor ca „s-a format în format în forma actuala la sud de Dunare ca dialect al vechii limbi a României orientale”. Lucian Hecto mentioneaza, de asemenea, ca în zilele noastre se poate vorbi despre aproximativ 500.000–700.000 de vorbitori ai dialectelor aromânesti la sud de Dunare, reprezentative fiind grupurile macedoromân, megleno-român (în Bulgaria 15.000-20.000 de vorbitori) si istro-român (în Croatia de astazi, se gasesc aproximativ 2.000 de vorbitori). Izolat aromânii pot fi întâlniti în Canada, Statele Unite ale Americii, America Latina, Australia. De la istoricul Neagu Djuvara aflam despre aromâni în postura de negustori din neam în neam, dintre care multi au dus faima aceasta pâna în Viena si Budapesta, ajunsi bancheri: Sina, Dumba, Darvari, Belu, s. a. Sunt mentionate o serie de nume ale câtorva dintre aromânii reprezentativi pentru viata culturala: Octavian Goga, Stefan Iosif, Constantin Belimace, Nusi Tulliu, Pericle Papahagi. De asemenea, istoricul face o precizare importanta: în numele de familie al aromânilor vor fi întâlnite frecvent prefixul „Cara”- si sufixul „-hagi” (Caramitru, Caragiale, Caraian, Hagi, Papahagi, s. a.). „Situatia aromânilor în Balcani este dramatica”[6], afirma Neagu Djuvara. Aromânii din Grecia sunt bilingvi, tinerii nu mai vorbesc aromâna, nu au un statut bine definit, aromâna nu mai este predata în scoli nici macar ca dialect. În Grecia se afla singura universitate, la Salonic, unde se foloseste aromâna, însa destul de limitat. Lingvistul de origine aromâna Matilda Caragiu–Marioteanu (sora regretatului actor Toma Caragiu) realizeaza un „Decalog al

aromânilor sau 12 adevaruri incontestabile istorice si actuale asupra aromânilor si asupra limbii lor”[7]: „1. Aromânii (macedovlahii) si limba lor materna exista astazi si de doua mii de ani. 2. Aromânii sunt dintotdeauna sud–dunareni. 3. Limba veche (straromâna/româna comuna/primitiva/protoromâna) vorbita pe acest teritoriu era o limba unitara. 4. Unitatea teritoriului unde se vorbea româna comuna a fost scindata de sosirea slavilor între Dunare si Balcani. 5. Vechea limba s-a scindat în cele patru ipostaze actuale ale sale (româna, aromâna, meglenita, istriana). 6. Aromâna este limba materna a aromânilor, care le confera constiinta lor etnolingvistica. 7. Exista doua categorii de aromâni: „autohtoni” si din „diaspora”. 8. Statutul aromânilor „autohtoni” locuind în tarile balcanice este diferit de acela al aromânilor din diaspora. 9. Statutul aromânilor aflati în diaspora (în România, în oricare alta parte) are specificul lui. 10. Numele aromânilor trebuie sa fie „aromân” sau „macedovlah”. 11. Aromânii sunt crestini ortodocsi. Ortodoxismul lor are specificul lui (spre deosebire de acela al românilor din nord). 12. Aromânii (macedovlahii) trebuie sa aiba un singur scop: sa-si cultive limba materna si traditiile lor.”

I . 2. Detalii istorice
Pentru o mai buna întelegere a felului de viata, a trasaturilor, a traditiilor am urmarit sa prezint cât mai detaliat o serie de

evenimente ce explica originile si continuitatea în timp si spatiu a poporului aromân. Astfel, aflam despre daci si geti ca împreuna au reprezentat acelasi popor cu origini indoeuropene, cu toate ca istoria, în multe contexte, i–a înfatisat ca fiind doua ramuri diferite. Romanii le spuneau „daci”, iar grecii–„geti”, însa vorbeau despre unul si acelasi popor [8]. Daco–getii provin din neamul tracilor, din care mai fac parte germanii, slavii, celtii, ilirii, latinii, grecii. Neamul tracilor este considerat a fi, „dupa acela al indienilor, cel mai mare dintre toate”, marturiseste parintele istoriei, Herodot. Ei ocupau teritoriul cuprins între Marea Egee si Vestul Asiei Mici pâna în Pripet si din Boemia pâna spre Bug, ajungând chiar si dincolo de Marea de Azof, atingând si tarmul de miazanoapte al Marii Negre. Acest spatiu era ocupat de o multitudine de popoare: besii–locuiau între muntii Balcani si Rodope, mai târziu ocupând Dobrogea, fiind mentionati, înca din secolul al II-lea, e. n. , ca ocupând satele din jurul Histriei; odrizii îi întâlnim la sud de Balcani, între tarmul Marii Negre si fluviul Marita; partea de miazazi a Dobrogei, între Mangalia si Varna, au ocupat crobyzii; în vest, între Dunare si Balcani, s-au asezat moesii; geto-dacii acopera zona dintre Tisa, Dunare, Marea Neagra si Nistru, împartindu-se într-un numar mare de triburi, însa toti vorbeau aceeasi limba. Vasile Pârvan mentioneaza în lucrarea sa „Getica” [9] despre navalirea scitilor din sec. VII–V înaintea erei noastre, invazie si politica ce a avut loc „prin nordul Moldovei, prin Moldova de mijloc si de sud spre Transilvania, prin câmpia munteana, Oltenia si Banat, în sfârsit, prin Dobrogea”. În zona Dobrogei, în secolul al III-lea înaintea erei noastre, scitii si-au facut loc ca si etnie, pe o perioada mai lunga de timp, lasând în urma lor nume de orase, asezari, mici state, însa au fost absorbiti în timp de geto-daci. Scitii îi lasa un nume si Dobrogei, folosit în timpul imperiului roman: Scythia Mino. Scitii, prin dominarea lor politica, au determinat depasirea granitelor carpato–danubiene a geto–dacilor. Însa dacii ramasi între Carpati si Marea Neagra, între timp, asimilau cuceritorii. Preluând de la cotropitori arta modelarii fierului, în Tulcea, în judetul Prahova se pot observa influente ale acestora în arta dacica. Neamurile tracice, fiind navalite, se refugiaza spre miazanoapte, miazazi si apus, lasând în urma lor denumiri ale unor

orase, sate, râuri: Ravon (denumire data Jiului de astazi, dupa cum specifica Ptolemeu), Hertovalus, Gerulata (orase din sudul Dunarii Panonice), Sala, Curta (localitati din vestul lacului Balaton), Saldae (localitate pe râul Sava), Thermidava, Scirtones, Asamo (lânga Marea Adriatica), Uscudava (Adrianopolul de astazi). Aceasta împrastiere a dacilor a avut loc între anii 900–500 înaintea erei noastre, raspândindu–se astfel: în nord ajung la Vistula si Oderul de mijloc, în sud pâna la Marea Egee si Ţarmul asiatic al Marii Marmara, în sud–vest Adriatica, la vest afluentii Dunarii (râurile Maris si Aravon). Primele stiri despre dominatia scitica în spatiul carpato– danubian sunt relatate tot de Herodot, care afirma ca Scitia cuprindea întreg nordul Marii Negre, notând si denumiri ale afluentilor Dunarii: Piretos sau Porata este Prutul de astazi, Ordessos este Argesul, Maris e Muresul, etc. Aflam ca în secolul al VII–lea înaintea erei noastre poporul grec începe o emigrare masiva spre tarmul de apus al Marii Negre. Unde astazi se afla malul apusean al lacului Sinoe, în 657–656 era întemeiata Histria; spre miazazi întâlnim Tomis (Constanta); neamul dorienilor cladesc Callatis (azi Mangalia); sunt întemeiate Bizone– actualul port al Cavarnei, Crunoi (Balcic). În timp, grecii au patruns si pe teritoriul dacilor, pâna la Hârsova si construiesc lânga Cernavoda un oras: Axiopolis. Grecii se ocupau cu comertul de grâu, peste, miere, sclavi, obiecte de podoaba, ceramica, untdelemn, vin, etc. , ajutându–i în acest scop Marea Neagra, pe care o botezasera Pontul Euxin (adica primitoare de straini). Scitii, asimilati de catre geto–daci, si grecii au avut relatii bune sute de ani, cei dintâi mentionati devenind jumatate greci, iar getii împrumutând si ei mestesuguri ale mediteraneenilor. Se reflecta arta greceasca a decoratiunii în monedele macedonene. De asemenea, grecii au preluat de la daci vestimentatia, pentru a se putea adapta climei continentale din tinuturile noastre. Despre geti aflam ca au tinut piept regelui persan Darius si ca, în secolul al V–lea înaintea erei noastre, un rege pe nume Sitalkes avea sub stapânirea sa tracii din Peninsula Balcanica, de la Haemus pâna la Pontul Euxin. Getii erau vecini cu scitii, dupa cum

marturiseste Tucidide, însa aveau aceleasi arme, obiceiuri, „toti trageau cu arcul de pe cai”. De la Ptolemeu aflam ca Alexandru cel Mare, rege al Macedoniei, aflând despre dorinta de a se rascula a tracilor din nordul Balcanilor, porneste într-o incursiune împotriva getilor. Acestea se întâmplau în anul 335 înainte de Hristos. Daco-getii s-au retras într-o insula a Dunarii, macedonenii urmarindu-i. Getii adunasera o armata de aproximativ 4.000 de calareti si 10.000 de pederastri, însa s-au retras de cum au vazut cât de rapid au traversat macedonenii Dunarea, parasindu–si casele si orasul „spre tinuturile pustii, cât mai departe de fluviu.” Alexandru lua astfel orasul getilor pe care l-a jefuit si distrus din temelii, dupa care, reîntors pe malul drept al Dunarii, porneste în continuare împotriva tracilor din vestul si sud– vestul Peninsulei Balcanice. Dromihetes a fost primul rege însemnat al getilor, din punct de vedere istoric si care a luptat împotriva lui Lisimah, urmasul lui Alexandru cel Mare în Tracia. Conflictul dintre cei doi a avut la baza pretentiile lui Lisimah de a se extinde si pe tarmul stâng al Dunarii si dorinta lui Dromihetes de a intra în posesia cetatilor de pe malul dobrogean. În aceste conflicte sunt luati pe rând prizonieri fiul lui Lisimah si chiar Lisimah însusi, care nu cedeaza, iar în 292 înaintea erei noastre, se porneste cu o armata numeroasa împotriva dacilor. Sunt înconjurati de geti la un moment dat, Lisimah este iar luat prizonier si este tratat ca un rege în propria-i tara, Dromihetes cerându–i cu respect sa–i cedeze cetatile pe care i le rapisera. Regele macedonean cedeaza si îi recunoaste pe conducatorul dac si poporul sau ca aliati si prieteni (spune istoricul grec Diodor din Sicilia ), ajungându-se la o forma de coexistenta. Se pare însa ca era vorba, de fapt, despre cetatile dobrogene, de pe malul drept al Dunarii: Genucla, Capidava, Carsium ce revin lui Dromihetes. În cel de-al II-lea secol înaintea erei noastre aflam despre aparitia puterii romane în Peninsula Balcanica. Anul 168 este însemnat pentru regatul macedonean, deoarece, în urma luptei de la Pydna, are loc împartirea lui în patru parti, este desfiintat si devine provincie romana în anul 148. De la istoricul si geograful antichitatii Strabo, aflam ca între anii 70 si 60 înaintea erei noastre statul dac a avut cel mai însemnat conducator: pe Burebista, care a reusit sa

supuna aproape toti vecinii getilor si pâna si romanilor le era teama de el. De la Olbia, la gura Bugului, pâna în Apollonia, la sud de muntii Balcani, orasele grecesti de pe tarmul Marii Negre sunt supuse regelui get din anul 50 înaintea erei noastre, recunoscând autoritatea lui Burebista si platindu-i tributuri. În vremea acestui rege teritoriul stapânit de acesta se întindea la rasarit pe tarmul Marii Negre si Bug, la mizanoapte Carpatii Padurosi, în apus Cadrilaterul, Dunarea mijlocie si Morava, spre miazazi lantul muntos al Balcanilor. Dupa moartea lui Burebista statul dac se destrama, facându-si aparitia cel putin opt regate dacice, dintre care trei se gaseau în Dobrogea. Istoricul Constantin Giurescu aminteste trei regi dobrogeni: Roles în partea de miazazi,Dapyx în centrul Dobrogei (Capidava, la nord de Cernavoda) si Zyraxes înspre miazanoapte. În anul 28 înainte de Hristos, Roles este atacat de catre Dapyx. Cerând ajutor aliatilor sai, romanii, Roles este ajutat de catre guvernatorul provinciei Macedonia, Marcus Licinius Crassus. Dapyx, fiind asediat pe propriu-i teritoriu, aplica sinuciderea în masa spre a nu cadea vii în mâinile dusmanului. Crassus continua atacurile si asupra lui Zyraxes, acesta din urma reusind sa fuga peste Dunare, luând cu el si tezaurul. Au loc o serie de expeditii ale romanilor împotriva dacilor, având ca urmari considerabile stramutari ale populatiei peste Dunare, în Moesia, efectuate de catre Aelianus (guvernator al Moesiei între anii 57 si 67 ai erei noastre). În timp, dacii ajung sa fie aproape înconjurati de romani. „Duras–povesteste Cassius Dio– vazând greutatile situatiei, da de buna voie domnia lui Decebal” [10], acesta din urma devenind, în timp, „pentru romani un potrivnic de temut”. Fiul lui Scorilo, Decebal, reuseste sa întinda teritoriul pâna la Tisa, Dunare si Nistru si sa obtina numeroase victorii împotriva romanilor condusi de Domitian, dupa cum mentioneaza si Tacitus. Anul 98 al erei noastre este reprezentativ pentru Imperiul Roman când, pe 27 ianuarie, este încoronat Traian, sub domnia caruia imperiul capata cele mai mari proportii. În primavara anului 101 Traian porneste spre a cuceri Dacia si a transforma–o în provincie romana, trecând Dunarea si ajungând în Banat. Decebal trimite o solie spre a cere pace, însa primeste un raspuns negativ. Pe timpul iernii aceluiasi an, încep o serie de izbucniri în partea de

rasarit a Moesiei Inferioare, adica în Dobrogea, ce se sfârsesc cu victorii ale romanilor. Decebal ajunge sa ceara el însusi pacea, îngenunchind în fata împaratului roman, înapoind armele, dezertorii, mesterii, distrugând cetatile dacice si recunoscând legile romane. Cu toate acestea, Traian simte ca adversarul sau se pregateste de o noua împotrivire, în consecinta luând o serie de masuri: întareste linia Dunarii din punct de vedere militar si fundând noi centre urbane în sudul Dobrogei:Nicopolis ad Nistrum si Marcianopolis si construieste un pod de piatra peste fluviu, în dreptul orasului Drubetis (Drobeta– Turnu–Severin), pod construit de arhitectul Apollodor din Damasc. În anul 105 Traian pleaca din Roma pentru a cuceri Dacia, parte din triburile getice supunându-i-se fara lupta. Însa majoritatea dacilor au luptat, ajungând sa se sinucida în cetatea Sarmizegetusei, alaturi de Decebal pentru a nu fi luati ostateci. Pentru a celebra cucerirea Daciei de catre romani, în sudul Dobrogei se înalta în 109 monumentul de dimensiuni semnificative „Tropaeum Traian ”, dedicat zeului „Marte Razbunatorul”. Nici pe departe ca poporul geto–dac sa dispara, dimpotriva, romanii si dacii au coexistat, împrumutând unii de la ceilalti obiceiuri, mestesuguri, cultura, religie, etc. Însa, ca nota predominanta, cultura si civilizatia dacica si-au lasat amprenta asupra formarii poporului român. De la Ptolemeu, dupa cucerirea facuta de romani, aflam ca granitele Daciei erau: Tisa la apus, la miazanoapte muntii Carpati, spre miazazi Dunarea, iar spre rasarit râul Hierasos (care se presupune a fi Siretul sau Prutul). Se pare ca partea nord–estica a provinciei Moesia Inferioara, adica actuala Dobrogea, a fost supusa unei actiuni de romanizare foarte intense. Cu toate acestea, se pastreaza o serie de denumiri dacice, precum: Capidava, Giridava, Sucidava, Muridava, Buteridava, etc. În Dobrogea mai întâlnim neamuri precum laii, ausdecensii si bess, acesta din urma avându–si originea într-unul din popoarele Balcanice, emigrate sau colonizate aici. Exista dovezi scrise ce atesta faptul ca poporul roman a convietuit cu cel al bessilor si cu multe alte popoare colonizate de catre romani, dintre care numeroase sunt de neam grec, pe teritoriul Daciei. Din partea de apus a Peninsulei Balcanice au venit în numar însemnat ilyrii, din cele doua Moesii; din Asia Mica, Siria, Africa au mai venit o serie de popoare, astfel populatia Daciei înmultindu-se într-un mod vizibil. Dacia Pontica (Dobrogea) sub stapânire romana

protejeaza vechile asezari, creând altele noi, în timp ce cetatile grecesti de pe malul marii îsi continua negotul. Se presupune ca majoritatea locuitorilor Daciei romane au parasit tara, trecând în sudul Dunarii, în Moesia, din calea gotilor, la porunca lui Aurelian. Însa nu este bine întemeiata aceasta idee prezentata de Flavius Vopiscus, mai ales ca în zona Moesiei se pare ca nu au fost gasite urme ale civilizatiei romane. O alta ipoteza ar fi ca au fost retrasi doar armata, functionarii si bogatasii, dacii romanizati ramânând sa–si lucreze pamântul. Una dintre dovezile incontestabile ale continuitatii romanice în spatiul carpato–danubian este limba: „Nici o natiune nu are limba atât de apropiata de acea veche romana ca natiunea valahilor”[11]. Românii din spatiul carpato–dunarean au pastrat strânse legaturi cu românii din Dobrogea, de–a lungul Dunarii si a afluentilor acesteia, precum si în „codrul” din partea de miazanoapte a tarii cuprinse între Dunare si Mare. În Dobrogea populatia era alcatuita din bessi, geti, crobyzi si tirizi romanizati, precum si vorbitori ai limbii latine. Nu se poate vorbi despre o disparitie a elementului roman dupa navalirea slavilor în Dacia Pontica, deoarece ar ramâne nejustificate denumirile date unor orase dobrogene: Vicina (denumire mentionata în „Alexiada”–opera bizantina a fiicei de împarat Anna Comnena–în preajma anului 1085) îsi are radacina în numele de dicieni, bastinasii români dobrogeni. Despre Dobrogea aflam ca este o zona de interferenta cronologica si istorica a românilor, „la care s-au adaugat, în veacul nostru, siaromânii”[12]. Din perioada asimilarii slavilor de catre populatia romanica aflam de existenta denumirii Portita, adoptata si de turci în sec al XIII-lea. În Capidava sa gasit un vas de pamânt ars datând din secolul al X-lea, inscriptia crestina, scrisa cu litere grecesti, „Petre” si reprezinta una dintre primele informatii despre românii dintre Dunare si Mare. Este atestata prezenta elementului slav cu ajutorul unei inscriptii din preajma anului 943, din judetul Constanta, precum si de catre prezenta toponimelor Petra (Camena), Vâlcov („gura lupului”), s. a. Istoricul Constantin C.Giurescu concluzioneaza ca populatia daco-romana se formeaza prin asimilarea dacilor autohtoni de catre romani. Popoarele migratoare (gotii, slavii, ungurii, turcii si tatarii) îi gasesc în

acest spatiu în ca vlah si volohi.

care

a

luat

fiinta

poporul

român,

atestat

Crestinismul a fost îngaduit în Imperiul roman abia din anul 313 de catre Constantin cel Mare, în urma Edictului din Milan. Din perioada Daciei Traiane este exclusa prezenta acestei religii. Raspândirea acestei credinte ia amploare în timp, atingând cele mai importante centre ale Imperiului roman , Peninsula Balcanica, Galia si, implicit, Dacia Romana. Despre existenta crestinismului aflam de la Tertulian din a sa lucrare „Adversus Judaeos”, din 198, unde precizeaza ca a ajuns „la multe neamuri si provincii îndepartate”; sau de la Origenes (secolul al III-lea) care se întreaba cum vor reactiona numeroasele neamuri care nu cunoscusera înca aceasta forma a religiei. O alta dovada a existentei crestinismului în Dacia înainte de 275 este descoperirea unei inscriptii pe o piatra funerara, la Cluj Napoca in preajma anului 1500,pe care se gaseste monograma în forma de cruce însotind un text[13]. Un alt argument ce sustine existenta acestei religii dinainte de 275 în Dacia, ar fi si prezenta numeroaselor neamuri venite din Orient, Asia Mica, Siria unde crestinismul avea deja numerosi adepti. De altfel, exista o serie de obiecte ce detin motive, monograme ce reprezinta cultul crestin (vase de argila, obiecte de podoaba, pietre din secolele II–IV). În Moesia si Dacia Pontica au existat centre crestine precum Durostorum, Tomi, Novae, iar în Dobrogea au fost descoperite pâna acum treizeci si una de bazilici paleocrestine la Histria, Axiopolis, Niculitel, Troesmis, Tropaeum Traiani. Propovaduitori ai crestinismului în aceste parti, mentionati de istorici, sunt: Audias din Mesopotamia (pe tarmul stâng al Dunarii), Sava Goticul (a fost înecat alaturi de alti crestini în râul Buzau, la 12 aprilie 372), Niceta si Ulfilas (acesta din urma i–a crestinat pe goti). Cel mai însemnat dintre acesti predicatori este Niceta din Remesiana, ce reuseste sa converteasca la crestinism daco-romanii de pe ambele maluri ale Dunarii: gotii si bessii. El a trait între secolele IV–V, fiind episcop în orasul mai sus mentionat, a predicat în latina pe o perioada de jumatate de secol. Ca demonstratie a faptului ca religia crestina româneasca are un caracter latin, dispunem de o serie de termeni utilizati în acest sens: basilica = biserica (secolul al IV–lea); cuminec = comunicare

(cuminecatura dupa anul 400); Domine Deus (invocatie pagâna, adoptata si de crestini) = Dumnezeu; Rosalia = Arusale (la aromâni), Rusaliile; monumantum = mormânt;ossamenta = oseminte; baptizare = a boteza; christianus = crestin; peccatum = pacat;Stavineri (la aromâni) = Sfânta Vineri, s. a. O convertire masiva la aceasta religie a daco – romanilor din stânga Dunarii, a avut loc în perioada 350-450. Terminologia acestui fenomen de masa a pastrat o serie de termeni pagâni, în vedere unei mai bune întelegeri si asimilari. De asemenea, a fost creata o arhepiscopie de catre împaratul Justinian, care cuprindea parti din Dacia, Moesia, Praevalitana, Macedonia si Panonia. La Tomis se afla episcopatul Daciei Pontice, în acest din urma tinut descoperindu – se numeroase ramasite ale martirilor din perioada persecutiilor lui Diocletian[14]. Formatiuni politice în Dobrogea au existat înca de timpuriu, datorita conditiilor bune de trai oferite de asezare, pamântul fertil, populatia numeroasa si negotul intens. Aflam, astfel, ca Sviatoslav (cneazul de la Chiev), ajuns în zona Dunarii de Jos, într–o expeditie împotriva bulgarilor, vroia sa-si faca o capitala la Dârstor (Silistra), gasind în aceste împrejurimi optzeci de „goroduri” (cetati). Prima formatiune politica mentionata într–o inscriptie ce dateaza de la 943, este reprezentata de jupanul Dimitrie, în zona localitatii Mircea Voda (judetul Constanta). Aici au fost descoperite inscriptii cu litere grecesti, slave si runice (popor vechi germanic). Alti asemenea stapânitori în Dobrogea mai sunt mentionati si de cronicarul bizantin Kedren, în preajma anului 971. Dupa asuprirea tarului bulgar de catre imperiul bizantin, aceste formatiuni dispar. Granita imperiului spre miazanoapte este Dunarea timp de doua secole‚ perioada în care se dezvolta agricultura, mestesugurile si comertul atât cu cei de dincolo de fluviu, cât si cu sudul balcanic. Anna Comnena precizeaza ca între anii 1086–1091 au existat în aceasta zona trei formatiuni politice ce–i aveau ca si conducatori pe Tatos, Sestlav si Sacea. Populatiile migratoare au actionat asupra dacoromanilor si românilor între secolele III–XIII, în mai multe etape: între 275–566 îsi fac aparitia popoarele germanice si hunii; între secolele VI–X migreaza poporul slav, care în timp este asimilat de români; în aceeasi perioada cu slavii, la sud de Dunare îsi întemeiaza tarat

bulgarii; secolele X–XIII pecenegii si cumanii, regalitatea maghiara si invazia tatara[15]. „Daca ar fi sa seriem elementele etnice constitutive ale poporului român, dupa importanta lor, am avea deci: întâi elementul autohton, dacic, apoi, în al doilea rând, elementulroman, iar în al treilea rând, la urma, cel slavic.” [16] Slavii reprezinta cel mai însemnat popor de migratori asimilat, în timp, de daci, sub raport lingvistic. Îsi fac aparitia în numar mare, pe teritoriul dacic, dupa jumatatea secolului al VI–lea. Multi dintre ei trec în Peninsula Balcanica, în Grecia, ajungând pe tarmul marii Adriatice, luând cu asalt romanii din aceste tinuturi. În nordul Dunarii slavii au fuzionat, treptat, cu daco-romanii, fiind absorbiti de acestia din urma. Însa, influente ale slavilor se regasesc în numeroasele toponime: Bistrit, Crasna, Ialomita, Dâmbovita, Putn , Târgoviste, Toplita, Rozno , si altele. De mentionat este numeroasa populatie alcatuita din robi, din secolele IV–VI, si asezata la nordul Dunarii de catre romani, care da denumirea de Vlasca si Vlasia acestui teritoriu. Slavii au ocupat Dacia si Peninsula Balcanica, distrugând orase bizantine, supunând populatiile autohtone si devenind stapâni ai pamânturilor. La sfârsitul secolului al IX–lea este introdusa limba slava în biserica româna, dupa crestinarea bulgarilor si în limbajul folosit de conducerea statului, demonstrând astfel predominanta elementului slav. Asimilarea slavilor a durat mult timp, aproximativ cinci secole, în perioada domniei lui stefan apropiindu-se de final. În sudul Dunarii bulgarii ajung sa supuna poporul slav prin dominatie politica, însa au fost asimilati treptat. În perioada celei de a doua jumatati a secolului al VI–lea se discuta despre o puternica civilizatie romanica pe teritoriul situat în Rasaritul Europei: între Macedonia si Transilvania, de la Marea Neagra la Marea Adriatica. Slavii din sudul Dunarii au avut un efect evident asupra populatiei acelei zone. Numeroasele lupte dezbatute aici au avut drept urmare împartirea în doua a populatiei: la miazanoapte dacoromânii, iar la miazazi macedoromânii. Din dacoromâni au rezultat si istroromânii, din macedoromâni– meglenoromânii. S-au mai desprins si alte grupuri în perioada evului mediu, dintre care amintim vlahii, ocupanti ai unor regiuni din Peninsula Balcanica, urmasi ai populatiei romanizate. Acestia erau locuitori ai unor regiuni din preajma muntilor Pindului (Vlahia), ai

Macedoniei, ai Peninsulei Calcidica, în partea apuseana a Traciei, în localitati din jurul Sofiei: Tesalia, Etolia, Epir, Bitolia, Ohrida, Veria, Moscopole, Vacarel, Pasarel, etc. Cronicarul bizantin Kedren da istoriei prima dovada despre existenta vlahilor din Balcani: în 976, „David, unul din fratii tarului bulgar Samuil, a fost ucis, între Castoria si Prespa, la locul numit Stejarii Frumosi de niste vlahi chervanagii (carausi)”[17]. Se spune despre carausie ca ar fi fost una dintre îndeletnicirile aromânilor din sudul Dunarii însa, ocupatiile lor de baza, erau pastoritul si agricultura, trasaturi specifice si celor din nordul Dunarii. Urmatoare mentionare despre vlahi este din 980, apartinând unui cronicar anonim. Acesta din urma aminteste de împaratul Vasile al doilea care îl însarcineaza pe Niculitel cu stapânirea „vlahilor din Elada”. În anul 1020 statul bulgar este desfiintat, iar Vasile al–II lea ia decizia ca „vlahii din întreaga Bulgarie” sa tina de episcopia din Ohrida. Din punct de vedere politic se vorbeste despre doua momente importante din istoria românilor din Peninsula balcanica. În anul 1066 vlahii din Tesalia se rascoala din cauza impozitelor mari impuse de Consantin Duca (împarat din Bizant). Guvernatorul Tesaliei, Niculita, nu este primit de catre împarat în audienta, iar oamenii se rascoala, cucerind doua cetati; astfel împaratul întelege ca trebuie sa suprime darile, însa Niculita este exilat în Asia Mica. Împaratul Isaac al II–lea Anghelos domnea în Bizant în anul 1185 când vrea sa ia în casatorie pe fiica regelui ungar Bela al III– lea. Însa, pentru fastul pe care îl vroia, impune o noua dare celor ce aveau oi si cirezi de vite: vlahii. Acest moment este marcat de rascoala pornita de fratii Petru si Asan, relatata de cronicarul Nicetas Choniates Akominatos. Majoritatea nemultumitilor veneau din partea muntelui Haemus, avându-i ca reprezentanti pe fratii Petru si Asan, pe care îi trimit la împarat. Nu sunt luati în seama, iar ca drept urmare pornesc o rascoala împotriva stapânirii. În urma unor expeditii împotriva celor doi conducatori ai vlahilor si ai bulgarilor, Isaac Anghelos învinge. Fiind împrejurari prielnice, fratii Asanesti primesc ajutor de la poporul cuman, pornind sa pradeze Tracia. Luptele de ordin intern continua pâna în 1189, când prin Peninsula Balcanica trece armata cruciatilor aflata sub conducerea împaratului german Frederic Barbarosa, caruia Asanestii îi cer ajutor; în cele din urma armata bizantina, batând în retragere, este întâmpinata, într-o

strâmtoare, de rasculati si înfrânta. Ca urmare a acestor fapte fratii Asani ramân stapâni definitiv peste „tara dintre Dunare si Balcani, ba începura sa se întinda chiar si spre sud de Balcani.”[18] Isaac Anghelos este detronat, iar luptele împotriva Asanestilor sunt continuate de urmasul sau Alexie al III–lea Anghelos. În Macedonia armata bizantina este iarasi învinsa. De asemenea, Asan este asasinat pe motive amoroase de catre un boier, Ivanco, în 1196, precum si fratii sai Petru si Ionita. Ionita este cel mai însemnat din familia Asanestilor, detinând remarcabile trasaturi de om politic si militar, fiind recunoscut oficial si de catre conducatorii bizantini. Este conducatorul care largeste granitele statului, e recunoscut de Papa si primeste titluri precum „rege” si „primat” pentru arhiepiscopul bisericii Bulgariei si Vlahiei. Este aliat al voievodului Dobromir Hristos al Macedoniei, care îl ajuta si în luptele cu bizantinii, reusind sa încheie pacea cu acestia din urma si recunoscând independenta statului Asanestilor. Ionita, ajungând rege al acestui stat, primeste de la cardinal însemnele regale, iar în schimb se supune bisericii romane, legilor si riturilor ei. Ionita domneste între 1197 si 1207 cu întrerupere, iar pe data de 8 octombrie este asasinat prin tradare de comandantul cuman aliat Manaster. Culmea puterii este sub conducerea lui Ioan Asan al II–ea, fiul lui Asan (1218–1241) care întinde granitele statului de la Marea Neagra la Marea Adriatica si de la Dunare pâna la Adrianopol si la Ohrida, tara purtând numele de „Bulgaria et Blachia”. Începând cu anul 1258 dinastia Asanestilor se încheie, iar întreg teritoriul ocupat de vlahi intra sub stapânire bulgara. Vlahii devin minoritate comparativ cu populatia slavilor bulgari, iar elementul predominant este politica de stat bulgara. Aflam despre neamurile pecenegilor si cumanilor care au fost ultimii cotropitori ai românilor, care au origini turcesti si reprezenta un popor numeros si puternic. Din ramura pecenegilor s-a evidentiat poporul uzilor care trece Dunarea în anul 1065 si care îi are ca urmasi pe gagauzi, ce au migrat în Dobrogea de miazazi. Pecenegii au fost, la rândul lor, invadati de cumani în regiunile carpato–danubiene, la jumatatea secolului al XI–lea, în anul 1057, stapânind pâna în 1241, ajungându-se la crestinarea lor. În cel de–al XIII–lea secol Dobrogea este colonizata de catre turci, lasând în urma lor numeroase denumiri: Constanta, Mangalia („cetate mare”), Babadag („muntele parintelui”), etc. Este remarcata activitatea navala din aceasta zona în porturile fluviale Sulina, Macin, Tulcea, Vicina,

Hârsova, Dârstor, Cernavoda atât în scrierile bizantine, cât si a celor italiene. Se presupune ca Valahia, sub conducerea lui Basarab, ajunge ca întindere pâna la bratul Chilia, apartinând astfel Ţarii Românesti. O alta ipoteza istorica este cea propusa de Sulzer, Macai, Endel si Engel, ce justifica locul formarii poporului si limbii române. Este vorba despre o teorie care considera ca aparitia românilor a luat nastere în partea sudica a Dunarii, în timp ce în partea nordica se vorbeste despre un „Terra Dezerta”, acesta din urma ocupat mai târziu de daci. „Adevarul istric” este reprezentat de urmatorul fapt: atât la sud, cât si la nord de Dunare daco–romanii existau, vorbind o latina vulgara. Slavii îsi fac aparitia în secolul al VI-lea, asaltând nordul Dunarii, unde poporul stramosesc asimileaza în totalitate elementele slave. si în partea sudica si–au facut aparitia slavii, însa au ramas câteva insule latine: macedo - românii, istro–românii si aromânii. În urma invaziei slavilor, romanii parasesc spatiul nord– dunarean în anul 271, însotiti de armata si de partea administrativa, imperiul roman pastrând, totusi, legatura în mod constant cu vechea Dacie. Ca o ipoteza istorica, însa considerata de numerosi literati ca fiind neadevarata, pornind de la o serie de elemente prezentate de Engel si Sulzer, în secolul al XX-lea Robert Roesler lanseaza „Teoria Imigrationista”[19]. Roesler sustine ca românii s-au format la sud de Dunare, dupa care au imigrat la nord, justificând aceasta prin asemanarea câtorva cuvinte din româna si albaneza. În urma celor doua razboaie daco-romane, dacii ar fi fost distrusi, iar teritoriul ocupat de ei–complet parasit. Autorul acestei teorii precizeaza ca ar fi fost imposibila romanizarea în 165 de ani a Daciei si ca izvoarele istorice lipsesc. A fost combatut de istorici precum B. P. Hasdeu, A. D. Xenopol, D. Onciul si multi altii care prezinta o serie de contraargumente: 1. cea mai veche si elocventa dovada o reprezinta Columna lui Traian, construita de Apolodor din Damasc; 2. alte descoperiri atesta prezenta unei vieti rurale intense, organizata în „obsti satesti si teritoriale”, specifice dacilor; 3. unele provincii ale imperiului au fost romanizate în mai putin de 100 de ani, însa Daciei i-au trebuit mai mult de 165 de ani;

4. cuvintele comune românei si albanezei au radacini tracice, deoarece neamul acestora din urma s-a întins pâna la Marea Adriatica, însa cele doua limbi au structuri gramaticale diferite; 5. împaratul Aurelian a fost silit sa–si retraga armata si administratia la sud de Dunare din cauza atacurilor migratorilor si a rascoalelor din interior.

I . 3 . Scurt studiu diacronic asupra limbii aromâne
„Fireste ca aromânii sunt români” afirma Hristu Cândroveanu într-o pagina a revistei „Rost”[20]. El justifica prezenta „a”- ului ca pornind de la utilizarea frecventa înaintea majoritatii cuvintelor din aromâna (aros = rosu, aumbra = umbra, etc.), adaugându–se denumirii de român. Vorbeste despre limba aromâna ca fiind un „dialect local” si care poate deveni limba de–sine–statatoare sau care, în timp, poate disparea prin fenomenul de asimilare. Hristu Cândroveanu sustine ca limba aromâna este în proces de asimilare în multe din tarile în care este vorbita. Intrând în contact cu limbile balcanice, aromânii asimileaza termeni, dând nastere, astfel, unor noi dialecte: meglenoromân, macedoromân, moscopolean, gopostean– mulovistean, olimpian, etc. Autorul acestui articol are în vedere parerile vechilor cronicari bizantini care subliniaza ca „vlahii din Grecia vorbeau aceeasi limba cu valahii de peste Dunare”, concluzionându–se ca aromâna este un dialect al limbii române. Lucian Hecto, în articolul „Aromânii–românii la sud de Dunare”[21], ne informeaza despre actuala forma a graiului aromân ca a luat nastere în sudul Dunarii, „ca dialect a vechii limbi a României orientale”. De asemenea, ne este adus la cunostinta faptul ca doar din acest dialect s-au despartit cel putin alte trei: macedo– român, megleno–român si istro–român[22]. Lucian Hecto relateaza faptul ca „se afirma înca din secolul al 15–lea înrudirea etnica si lingvistica a aromânilor cu daco–romanii” si ca acestia reprezinta un singur popor. Sustine influenta latinei, albanezei, macedonenei, greacai si a altor limbi balcanice, asupra aromânei, în timp ce unii cercetatori expun teoria limbii aromâne ca „punte de trecere între romanitatea occidentala si cea orientala”.

Din introducerea lucrarii lui Adrian Turculet si a lui Pavel Delion [23] aflam ca aromânii reprezinta „cea mai însemnata si numeroasa ramura a românilor din Peninsula Balcanica”. Confirma cele spuse de Puiu Hasoti si anume ca nu le sunt recunoscute drepturile ca minoritate, cu exceptia aromânilor din Macedonia. Autorii merg pe metoda studiului de comparatie, adunând o serie de cântece din zona balcanica, pentru a demonstra existenta unui fond comun al poporului aromân si influenta asupra limbii, gândirii muzicale, culturii venita din partea tarilor unde s–a migrat. În comparatie cu dialectul dacoromân cercetatorii observa diferente fonetice, gramaticale mai ales ale cuvintelor împrumutate, demonstrându–se astfel caracterul conservator al acestei limbi. De asemenea, Adrian Turculet remarca prezenta elementului latin (sâmbata, mardzanea, dzana, etc.), sustinând caracterul romanic al aromânei si confirmând faptul ca este un dialect al limbii române. Folcloristul George Marcu ne vorbeste despre existenta graiului propriu al aromânilor, „dialectul aromân”, ca fiind un întreg la origine, din care s-au divizat subdialecte. „Textele poetice ale cântecelor ... scrise în dialectul aromân si transpuse în daco–româna, arata deslusit ca majoritatea cuvintelor din vocabularul aromân au caractere comune cu cel daco–român, atât la pronuntare, cât si ca înteles.” [24] „În curte, la joaca, vorbeam si aromâna si bulgara si turca ...”[25] sustine lingvista Matilda Caragiu Marioteanu, realizând astfel un portret etnic complet al unui aromân crescut în Cadrilater. În studiul realizat de Matilda Caragiu Marioteanu este invocata necesitatea existentei termenului de „limba” pentru sustinerea „sentimentului de identitate etnica a aromânului”. Lingvista învinovateste totusi aromânii ca nu si–au pastrat cu mai multa tarie limba, lasându–se usor influentati. Autoarea confirma latinitatea aromânei si se confrunta cu cei ce sustin ca dialectul aromân este pe cale de disparitie. De asemenea, face cunoscuta nevoia de a încuraja aceasta populatie în a se folosi de graiul aromân atât în vorbire, cât si în scris. Continuitatea acestei limbi nu poate fi realizata fara acordul de vointa pentru pastrarea limbii materne. Emil Ţârcomnicu relateaza, într–un studiu realizat pe tema lucrarilor cu privire la aromâni ale lui Theodor Capidan[26], densitatea

produsa în spatiul dobrogean, dupa Primul Razboi Mondial. Cauzele au fost de ordin socio–politic, adunându–se din întreaga Peninsula Balcanica în spatiul Cadrilaterului. Acesta din urma a fost cedat Bulgariei, ajungându–se la ocuparea Dobrogei. Theodor Capidan sustine existenta a patru dialecte ale limbii române: daco–român, megleno–român, istro–român si aromân, pornind de la premisa ca în momentul aparitie slavilor, româna era deja limba de-sine–statatoare. În a sa lucrare „Aromânii. Dialectul aromân”[27], Capidan expune o teorie a apartenentei aromânilor la civilizatia greceasca, însa influenta acestora din urma fiind redusa. Aromânii înca îsi mai pastrau limba la acea data, acest lucru datorându–se faptului ca ei convietuiau în grupuri izolate. Lingvistul considera aceste patru dialecte ca derivând din limba româna, negând posibilitatea ca acestea sa aiba origini din limba greceasca, dupa cum a afirmat Keramopulos, presedinte al Academiei din Atena, în perioada interbelica. Etnologul Irina Nicolau precizeaza ca „aromâna nu este limba aromânilor, ci una dintre limbile pe care le vorbesc”, fiindu–le specific termenul „plurilingvisti”.[28] Din cauza acestui plurilingvism, aromânii au fost de cele mai multe ori confundati cu popoarele convietuitoare: greci, albanezi, bulgari. Cercetatorul aduce în vedere faptul ca limbile vorbite de aromâni sunt utilizate si în functie de necesitati: aromâna este considerata „limba domestica si de clan”, greaca – „limba de cult”, turca–e folosita în limbajul administrativ, alaturi de albaneza si bulgara, care sunt utilizate în domeniul comertului intern–extern. „Nenitescu pretinde ca în Macedonia de nord, pe lânga Nis, bulgarii se întelegeau cu turcii în limba româna ( aromâna )”.[29] Se vorbeste despre aportul femeii privind gradul de conservare al limbii si traditiilor aromâne, datorita trasaturilor ei de caracter: doritoare de fermitate, certitudine, relatia cu biserica, stabilitate. Irina Nicolau considera aromânii „cameleonii balcanilor”, surprinzând aceasta afirmatie cu un exemplu: în orasul Veria se practica cântatul în limba greaca a aromânilor si în albaneza a fârserotilor. Trasaturile ocupatiei lor caracteristice - pastoritul, care presupune o permanenta transhumanta, adaptare - se revarsa si asupra graiului. Ca surse istorice care sa confirme cele trecute în revista pâna acum, mentionez sumar pe cronicarul Kedrenos, Th. A.

Cavallioti, Daniil Moscopoleanul, Gustav Weigand, Mihail Boiagi, Gustav Maier si multi altii. Dialectul aromân a fost studiat de catre numerosi cercetatori atât români, cât si de alte nationalitati, ai filologiei romanice: st. Mihaileanu, Gh. Murnu, O. Densusianu, Al. Phillippide, Tache si Pericle Papahagi, Theodor Burada, N. Saramandu, Chirata Iorgoveanu si multi altii. Ei au ajuns la concluzia ca aromânii îsi pastreaza limba, muzica, obiceiurile, trasaturile fizice si morale, însa contactul cu popoarele în mijlocul carora traiesc, a produs o serie de inevitabile transformari.

CAPITOLUL II CERCETAREA FOLCLORULUI AROMÂNILOR

“Omlu cu carti cu patru ocĺi ésti”

(„Omul cu carte cu patru ochi este”) Dupa cum am precizat si în finele capitolului anterior, numerosi istorici, lingvisti au acordat credit cercetarii poporului aromân, pentru a satisface nevoia de cunoastere, de certitudine a originilor acestui neam, de a aduce confirmari asupra identitatii de– sine–statatoare a aromânilor. În ajutorul acestora au venit si folcloristii, aducând dovezi graitoare cu privire la existenta unor obiceiuri specifice si autentice. Dincolo de faptul ca aromânii sunt înca dispersati în numeroase zone ale Peninsulei Balcanice, împrumutând în timp elemente ale popoarelor conlocuitoare, ei au reusit sa pastreze elemente definitorii, datorita traiului în comunitati mai mult sau mai putin izolate. În acest capitol voi încerca sa prezint cercetatori ai folclorului aromân, alaturi de lucrarile elaborate de catre ei, realizându – le si mici portrete, în ordine aleatorie.

În lucrarea „ Folclor muzical românesc ” [30] autorii enumera parte dintre cercetatorii folclorului muzical aromân : Tache Papahagi, Ioan Caranica, Vanghele Millio, George Marcu, Constantin Brezan, Theodor Capidan, D . Galavu, Emil Riegler–Dinu . De asemenea, Ovidiu Bârlea prezinta si el o serie de portrete ale culegatorilor folclorului sud–dunarean : Pericle Papahagi, Theodor Capidan, Ovid Densusianu, Ion Bianu, Tache Papahagi, Emil Riegler–Dinu, Iuliu A . Zanne, Pavel Delion, si altii . [31] Pericle Papahagi se naste la data de 20 octombrie 1872, în Avdela (Grecia) si moare la Silistra, în Bulgaria, la 20 ianuarie 1943. Dupa o serie de studii de filologie în Bucuresti, Leipzig ( unde îl are ca profesor pe G. Weigand), ajunge profesor la Salonic, Bitolia ( Grecia ), Silistra si Giurgiu. În timp devine membru al Academiei Române ( 1916 ), conduce revista „Dunarea” si participa la analele Academiei Române, Dobrogei, colaboreaza cu reviste precum „Convorbiri literare”, „Fratil ’ ia”, „Peninsula Balcanica”, „Grai si suflet” si altele. Pericle Papahagi realizeaza o activitate de sinteza, apelând la geografie, etnografie, istorie, folclor, dialectologie în sensul cercetarii aromânilor din Macedonia. În acest scop ajunge în localitati precum Avdela, Muloviste, Crusova, Corcea, Târnova, Gopesti, Vlaho–Clisura, Perivole, Bitolia, Veria, Aminciu, Niveasta, iar rodul acestei munci este regasit în culegerea „Din literatura poporana a aromânilor”. Aceasta lucrare a sa este reprezentativa, realizata în 12 capitole în care putem regasi tratate subiecte precum: literatura ludica, proverbe, cugetari, cântece de leagan, Lazarelul, Paparudele, descântece, cântece propriu–zise, colinde, bocete, balade, etc. Realizeaza doua studii etnofolclorice despre meglenoromâni: „Românii din Meglenia” si „Megleno–românii”, „Basme aromâne”. Scrierile sale reprezinta deschideri de drumuri ca modalitati de cercetare si ca material de studiu abordat, incluzând 581 de proverbe si zicatori, 16 cântece de copii, 24 de basme, 46 de ghicitori, 48 de bocete, 8 balade, 41 de cântece de nunta si altele. „Dealtfel, meritele colectiei ramân în sfera documentatiei etnografice si lingvistice, Pericle acoperind prin culegerea sa, dupa cum se poate deduce din numele localitatilor, o larga arie geografica, iar transcrierea, desi literara, fiind facuta dupa dicteu”[32] . Un pasionat cercetator se dovedeste a fi Tache Papahagi, nepot al lui Pericle Papahagi, continuator al conceptului sustinut de

Ovid Densusianu, acela de a îmbinare a dialectului cu folclorul. Este nascut la data de 20 octombrie 1892, în Avdela ( Grecia ) si moare pe 17 ianuarie 1977 în Bucuresti. Urmeaza facultatea de litere a Universitatii din Bucuresti, devine profesor în Târgu Neamt, asistent, conferentiar, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat în 1964. Tendinta sa este cea de etnograf, considerând ca „folclorul înseamna literatura populara, credinte, superstitii si obiceiuri, precum si întreaga productie artistica, îndeosebi muzica populara”[33], dupa cum marturiseste însusi cercetatorul. Lucrarile sale sunt axate pe tema literaturii populare aromâne si dacoromâne si trateaza, din punct de vedere lingvistic, studii comparate. „Antologie aromâneasca” (1922) este o lucrare ampla ce contine proverbe, ghicitori, legende, balade, poezii, snoave scrise într-o gramatica compromitatoare, însa autenticitatea ei este reprezentata de scrierea ei în aromâna. Din cretia sa mai amintim: „Folclor român comparat” (1929) în care critica lirica erotica si baladele aromâne; „Graiul si folclorul Maramuresului” (1924) ce are la baza lurul pe teren, incluzând texte, cântece aromâne, toponime, onomastica si este realizata dupa monografia lui Ovid Densusianu „Graiul din Ţara Hategului”; „Cercetari în Muntii Apuseni” este o colectie ce detine câteva cântece ce tin de obiceiuri, credinte, traditii; „Creatiunea poetica” (1926) este teza de doctorat prezentata ca si culegere cu material adunat de la informatori din Maramures; „Din folclorul romanic si cel latin” (studiu comparativ, 1923 ); „Paralele folclorice (greco–române)” (1944) si altele. Parerea lui Pericle Papahagi despre originea aromânilor este ca ei sunt urmasii populatiei romanizate din nordul Greciei. Preocuparile etnologului sunt manifestate si fata de obiceiurile din afara datelor fixe, de astronomie, animale, pasari, fenomene ale naturii, toate acestea suportând comparatii. Ovid Densusianu este un caracter reprezentativ pentru folcloristica româneasca, deschizând drumul spre abordarea metodei comparative, utilizarea lingvisticii si esteticii . S–a nascut la 30 decembrie 1873, în Fagaras si moare pe data de 8 iunie 1938, la Bucuresti. Este elev al lui Al. Philippide si A. D. Xenopol la facultatea de litere din Iasi si continua studiile la Berlin si Paris. Preda la Focsani, Botosani, facultatea de litere si filozofie din Bucuresti. Împreuna cu I.–A . Candrea înfiinteaza Societatea Filologica Româna ( 1905–1907, Bucuresti ) si Institutul de Filologie si Folclor ( Bucuresti, 1913 ). Este membru al Societatii de etnografie ( 1923 ),

al Societatii de lingvistica din Paris ( 1924 ) si al Academiei Române ( 1918 ). Istoric literar, lingvist, poet initiator al simbolismului, este a doua figura importanta dupa B. P. Hasdeu. Intuieste utilizare folclorului în legatura cu disciplinele umaniste si confera verticalitate momentului de impas în care se afla folclorul în acea perioada. Creaza folclorului un spatiu propriu si bine definit, considerându–l productie de ordin spiritual si separându–l de antropologie, dialectologie, si etnografie. Pentru Densusianu folclorul este o disciplina de–sine–statatoare si ea „ trebuie sa ne arate cum se rasfrâng în sufletul poporului de jos diferitele manifestatiuni ale vietii, cum simte si gândeste el fie sub influenta ideilor, credintelor, superstitiilor mostenite din trecut, fie sub aceea a impresiilor pe care i le desteapta împrejurarile de fiecare zi.” [34] Printre preocuparile sale întâlnim monografia dialectala, fenomenul povestitului popular, noi orientari metodologice, sublinierea caracterului individual al creatiei folclorice. Din lucrarile sale amintim: „Graiul nostru ”, o antologie de dialecte din toate zonele unde exista români, ce contine si texte aromânesti (1906–1908); „Din istoria migratiunilor pastoresti la popoarele romanice” (1907); „Pastoritul la popoarele romanice”, „Aspecte ale poeziei populare romanice” (1926). Însemnatatea lui lingvistica si etnografica” (1913); „Graiul din Ţara Hategului”, „Enciclopedie a folclorului român” etc. De asemenea, Densusianu recomanda „cunoasterea conditiilor istorico–sociale în care se dezvolta creatia folclorica”[35], în vederea unei mai bune întelegeri contextuale a creatiei folclorice. Folcloristul se revolta împotriva cercetarilor neîntemeiate si propune metoda comparativa. Antrenat în studiu de cercetare, ajuns la lirica aromâna mentioneaza lipsa nostalgiei si melancoliei, „se apropie mai mult de inspiratia greaca, italiana, ceea ce e propriu zonei mediteraneene ”[36], dupa cum relateaza Densusianu în lucrarea „Concordante lingvistice si folclorice” (1925) . Cu toate ca Pavel Delion are o semnificatie deosebita pentru folclorul din zona Moldovei ( „Melodii de jocuri populare din Moldova”, „Folclor muzical din judetul Botosani”, „Folclorul muzical din judetul Vaslui”, „Melodii si cântece populare din Moldova”, „Folclor muzical din judetul Bacau” si altele ), din scrierile sale se desprinde lucrarea „Dialectul aromân (macedoromân) în cântecele populare”[37]. Este realizata împreuna cu Adrian Turculet si trateaza din punct de vedere lingvistic, literar, poetic, muzical, o serie de

cântece si melodii aromâne. Pavel Delion s-a nascut la data de 21 iulie, 1913, la Radauti, judetul Suceava, este student la Conservatorul de muzica din Timisoara si ajunge conferentiar la Academia de muzica din Iasi (1968 – 1980), colaborând, pe parcurs, cu Emilia Comisel si Tiberiu Alexandru. Sandu-Timoc Cristea reprezinta folclorul de pe Valea Timocului, fiind cel mai însemnat în acest sens. S–a nascut pe 8 septembrie 1916, în Iugoslavia, studiind la Turnu Severin, Craiova, la Universitatea de drept din Bucuresti, colaborator la „Analele Societatii de limba româna”, „Foaia Timocului”, „Orizont”, „Revista fundatiilor regale”, etc. El publica lucrari precum: „Poezii populare de la românii de pe Valea Timocului” ce contine 30 de balade; „Cântece batrânesti si doine” abordeaza un caracter stiintific datorat notarii corecte, înregistrarii informatorului si a localitatii si contine 113 cântece cu subiect fantastic, vitejesc, pastoresc, haiducesc; „Povesti populare românesti” ilustreaza basme, snoave, legende culese în timp îndelungat de la românii de pe ambele maluri ale Timocului, acesta din urma fiind considerat „veriga intermediara între românii nord– dunareni si cei din sudul Dunarii”. [38] Beza Marcu e nascut în Vlaho–Clisura (Macedonia , Iugoslavia) la 29 iunie 1882 si traieste pâna pe data de 30 mai 1949 (Bucuresti). Studiaza în Bitolia (Grecia), în Bucuresti la Universitatea de litere si filozofie, la Londra si Oxford. Este consul general al României în Anglia, profesor de limba si literatura româna la Kings College si la Universitatea din Londra, membru corespondent al Academiei Române (1925) si colaborator la „Convorbiri literare”, „Ideea europeana”, „Luceafarul”, etc. În cursurile sale londoneze Beza Marcu introduce elemente reprezentative ale folclorului românesc („Mesterul Manole”, „Miorita”, „Calusarii”, etc. ), realizând paralele si cu balade haiducesti ale slavilor. De asemenea, reda numeroase elemente aromâne pe care le coreleaza cu cele daco– române, detinând suficient material macedoromân, românesc, balcanic, caruia îi gaseste corespondent în mitologia greco–romana. Din opera sa amintim „Poetica folclorului” (1920) si „Pagânismul si folclorul românesc” (1928). În 1874 se naste în Cruŝevo, reg. Bitolia din Iugoslavia Nicolae Batzaria, cunoscut si sub pseudonimele Mos

Ene, Ali–Baba, Nicolae Macedoneanu. Studiaza în localiatea natala, în Bitolia, în Bucuresti; preda în Cruŝevo, Ianina (Epir), Bitolia; este inspector scolar în Cosova si Salonic, senator la Istambul (1908), iar dupa Primul Razboi Mondial se stabileste în România. La Salonic conduce primul ziar aromân: „Desteptarea” (1908), colaboreaza la „Almanah macedonean”, „Calendarul aromânesc”, „Grai bun”, etc. Are în vedere, ca preocupare principala, cultura aromâna, tiparind în acest sens volumul „Paravulii” si o serie de culegeri ce contin legende, colinde, detalii despre viata aromânilor ( „Peninsula”, „Epoca”, „Fratilia”, „sezatoarea”, „Arhova” ) [39]. George Marcu este un compozitor–folclorist aromân, nascut la data de 18 martie 1913, în Perivole–Macedonia. Studiaza la Conservatorul din Bucuresti ca elev al lui Constantin Brailoiu, este dirijor si compozitor la Ansamblul macedoromân din Bucuresti, cercetator la Institutul de Folclor, colaborator la „Revista de folclor” si la „Revista de etnografie si folclor”. Este cel mai devotat cautator de folclor muzical aromân, iar melodiile adunate, în mare parte le prelucreaza pentru Ansamblul Macedoromân. Dintre lucrarile realizate de George Marcu, mentionam: „Cântece polifonice aromâne” (1958), „Un sistem identic de executie polifonica a cântecelor populare, întâlnit la unele popoare din Peninsula Balcanica” (1968), „Folclor muzical aromân” (1977), aceasta din urma fiind cea mai reprezentativa culegere ce contine colinde, cântece de logodna, nunta, de joc, bocete, melodii instrumentale de joc, cântece polifonice, toate acestea culese din localitati si sate din Tulcea, Constanta si Mangalia. Tot în aceasta din urma lucrare, autorul dezvaluie ne traditiile legate de nastere, nunta, logodna, înmormântare, realizând astfel o lucrare complexa si de o reala însemnatate. Caraiani Nicolae Gh., aromân ca origine, nascut la 22 mai 1922, la Giumaia de Sus, Bulgaria si moare în 1983, în Bucuresti. Face liceul la Sofia, studiaza la Universitatea de litere si filozofie, la sectia istorie, din Bucuresti, preda la Craiova, Pitesti, Bucuresti si este colaborator la „Macedonia”, „Mir” (Sofia), „Timocul”, si altele. „Folclor aromân gramostean” este o lucrare realizata în colaborare cu Nicolae Saramandu, având o valoare inestimabila deoarece se

axeaza pe studiul unui singur grup de aromâni, dintr–o anumita zona. Acest studiu contine proverbe, zicatori, blesteme, poezii populare, obiceiuri de la nastere, casatorie, moarte ale aromânilor gramosteni din Dobrogea. Theodor Burada este cunoscut ca istoric de teatru din Moldova. Provine dintr–o familie de aromâni, s-a nascut la data de 3 octombrie 1839, Iasi , studiaza dreptul la Iasi, continua studiile la Paris, în acelasi timp participând si la cursurile de la Conservator. Pe parcurs este judecator la Roman, la Iasi, presedinte de tribunal la Galati, consilier la curtea de apel din Iasi. Ajunge sa predea la Conservatorul din Iasi ( 1887–1901 ) si devine membru al Societatii „Junimea” ( 1878 ). Colaboreaza la „Revista de istorie, arheologie si filologiie”, „Convorbiri literare”, „Epoca”, este editor al „Almanahului muzical” si coordonator la revista „Arhiva”. Îsi manifesta interesul fata de etnografie si folclor, îndeosebi spre organologie, miscare scenica si literatura populara, dorind sa puna în lumina istoria datinilor, dansurilor, instrumentelor populare. Referitor la scrierile sale, amintim: studiul „Despre întrebuintarea muzicii în unele obiceiuri vechi ale poporului român” ( 1976 ) în care se întâlnesc colinde, cântece de leagan, plugusorul, calusarii, putând fi deosebite prin prezenta trasaturilor cântecului moldovenesc, oriental sau cu origini semiculte; „Cercetari asupra danturilor si instrumentelor de muzica ale românilor” (1877) unde trateaza subiecte precum calusarii, hora, latinitatea reflectata asupra poporului român, costumatia populara, influente balcanice asupra folclorului românesc, a instrumentelor, a coregrafiei, a vestimentatiei; în lucrarea „Datinile poporului român la înmormântare” (1882) se regasesc o serie de bocete pe care Burada le considera ca având origini romane; „O calatorie în Dobrogea” (1880) este o premiera monografico–etnografica sumara; autorul întreprinde o calatorie în Macedonia în anul 1882, aducând o serie de materiale valoroase cu privire la „Datinile la nunti ale poporului român din Macedonia”, în care se gasesc si 22 de cântece lirice aromâne; „Despre întrebuintarea muzicii în unele obiceiuri vechi ale poporului român” (1876); „Cântece de miriologhi–bocete adunate din Macedonia” (1883); „O calatorie în satele românesti din Istria” (1896), „Obiceiurile la nasterea copiilor poporului român din Macedonia” si altele.

Petru Caraman, nascut la 18 decembrie 1898, în Vârlezi, judetul Galati, moare pe 10 ianuarie 1980, la Iasi. Este elev al lui Iorgu Iordan, Calistrat Hogas, Dimitrie Gusti, C. Ibraileanu, Al. I. Phillipide si altii, studiind în Iasi la universitatea de litere si filozofie. Ajunge profesor de limba româna si latina în Cernauti, urmeaza studii de slavistica în Varsovia, Cracovia si Lwow sub îndrumarea etnologilor si etnografilor Fischer, Frankowski, Bystron, Moszynski si Poniatovski. Face cercetari de profil filologic si literar de sârbo–croata în Belgrad si Zagreb, studiaza la bibliotecile din Viena, Praga, Grecia. Este director al Institutului Român din Sofia, preda la Bucuresti si Iasi, din cauza criticilor realitatii de dupa 23 august 1944 este exclus din învatamânt definitiv, iar lui si familiei lui li se fac greutati. Din opera sa mentionam „Substratul mitologic al sarbatorilor de iarna la români si slavi” (1931) urmareste firul mistic, elementul pagân infiltrat în crestinism, abordând o analiza meticuloasa în studierea sarbatorilor cultului stramosilor; „Contributie la cronologizarea si geneza baladei populare la români” (1993); „Descolindatul” (1936) rit ce presupune anularea urarilor de la colind; „Datina colindatului la români, slavi si la alte popoare” (1983) este un studiu ce abordeaza metoda comparativa de lucru, monografie a colindului românesc, bulgar si al malorusilor; „Studii de folclor”(1987–1995) în care întâlnim studii tratate din punct de vedere geografic, etnografic, etnologic, adunate de Iordan Datcu. Scrierile lui Caraman presupun o vasta cunoastere a mai multor culturi, civilizatii, continente, tipologii folclorice, domenii de cultura generala. În anul 1991 este primit membru al Academiei Române, post–mortem. Iuliu A. Zanne este continuatorul colectiei „Proverbele românilor” (1895–1903), proiect initiat de Hintz–Hintescu si P. Ispirescu având ca scop adunare tuturor proverbelor si zicatorilor din toate tinuturile unde traiesc români. Se naste la 11 iulie 1855, Brusa, Turcia si moare la Bucuresti, pe data de 14 februarie 1924. Liceul îl face la scoala centrala de ingineri din Paris, este inginer de cai ferate la Serviciul de poduri si sosele si subdirector la Serviciul tehnic al primariei capitalei. În lucrarea sa Zanne abordeaza metoda de cercetare denumita „corpus folcloric” si care implica utilizarea tuturor surselor existente si notarea lor. Creatia sa presupune meticulozitate, dedicatie si rabdare, trasaturi de care autorul a dat dovada. Are numerosi corespondenti, din toate tinuturile unde locuiesc români,

care îl ajuta la completarea paginilor celor zece volume (din Muntenia, Moldova, Transilvania, din Oltenia, Macedonia). Ioan Caranica este autorul colectiei de folclor aromân „130 de melodii populare aromânesti”, ce contine cântece din toate zonele locuite de aromânii sud–dunareni. Lucrarea este împartita în cinci capitole: melodii ale aromânilor din nord, din regiunea Veriei si cântece aromânesti din sud, cântece fârserote, cântece de Sânziene si cântece de nunta din regiunea Veriei. Ioan Caranica s–a nascut la 7 octombrie 1882 si moare pe data de 30 octombrie 1965. si–a facut studiile la Universitatea de muzica din Bucuresti, este profesor de muzica la un liceu cu profil românesc din Bitolia, la Turda si la Cluj. Caragiani Ioan D. realizeaza primul studiu ce priveste folclorul din punct de vedere istoric, lingvistic si literar, „Românii din Macedonia si poezia lor poporala” (1869), ce include 10 poezii populare macedoromâne, transcrise si adaptate în daco–româna si publica poezii aromânesti în revista „Convorbiri literare” (1869). S–a nascut la data de 9 februarie 1841, în Avdela–Grecia si moare pe 13 ianuarie 1921 (1920?), la Iasi . Nicolau Irina, jumatate aromânca, jumatate grecoaica, se naste la 29 ianuarie 1946 si moare la 3 iulie 2002. A fost folclorist, eseist, director la Muzeul Ţaranului Român, doctor în filologie–folclor. Din creatia sa amintim „Haide,bre!”, „Aromânii, credinte si obiceiuri”, „Credinte si superstitii românesti” si altele. Iulia Wisosenski s–a nascut în anul 1976 în localitatea Mihail Kogalniceanu, judetul Constanta. Drumul parcurs pâna la a ajunge asistent–cercetator folclorist la Institutul de Etnologie si Folclor „C. Brailoiu” al Academiei Române consta în absolvirea facultatii de Litere si Teologie la Universitatea Ovidius, din Constanta, în anul 1998, urmeaza cursuri aprofundate de limba si literatura româna contemporana si dialectologie (2000) la aceeasi facultate, având ca tema de doctorat „Reflectii ale relatiilor de rudenie în literatura orala aromâna”. Din scrierile sale prezentam: studiul „Blesteme la aromâni” (2002), editeaza brosura însotita de CD „Tumbe, tumbe. Cântece aromânesti” ( 003).

Emil Ţârcomnicu s–a nascut în anul 1971, la Craiova, actualmente este cercetator–etnolog la Institutul de Etnologie si Folclor al Academiei Române . Urmeaza cursurile Universitatii de Automatizari Calculatoare ( IPB ), specializarea calculatoare, pe care o absolva în 1995. De asemenea este absolvent si al facultatii de Sociologie, Psihologie si Pedagogie, specializarea sociologie, la Universitatea din Bucuresti, în anul 1998. Este interesat de studii aprofundate de sociologie politica si politici ale bunastarii (1999) si îsi pregateste doctoratul la facultatea de geografie a Universitatii din Bucuresti, având ca subiect tema „Minoritatile românesti sud– dunarene. Studiul etnologic al aromânilor.” Este coautor al volumelor „Enciclopedia valorilor reprimate. Razboiul împotriva culturii române 1944–1999” (2000), „Cercetari sociologice si etnografice ale satului românesc . Slatioara, un sat de sub magura” (2000), „România si Balcanii. Spatiu geo–politic. Minoritati românesti” (2002), „Comunitatile românesti din dreapta Dunarii” (2002), „Sarbatori si obiceiuri” (2002). De asemenea, îi mai putem aminti pe Vanghele T. Millio („Cântece populare aromâne”–1928), Vangheliu Petrescu ( „Mostre de dialectul aromân”), Gr. Tocilescu, Adrian Turculet.

CAPITOLUL III

TRADIŢIILE FOLCLORICE ALE AROMÂNILOR

„Armânlu nu chĭari” („Aromânul nu moare”)

„Studiul folclorului dialectelor sudice este necesar, atât pentru cunoasterea fondului comun stravechi al culturii populare românesti, cât si datorita valorii spirituale a acestui tezaur, apartinând unor populatii, care, mai ales în ultimele secole, s-au stabilit într-un numar considerabil pe teritoriul dacoromân.” [40] Dintre cele trei patru dialecte românesti (dacoromân, aroman, meglenoromân, istro– român), cel mai însemnat, ca ordin numeric, este cel aromân. Dintre genurile muzical-folclorice abordate de aromâni mentionam: bocetul, colindatul, cântece de nunta si de logodna, epice–eroice, haiducesti, balade, cântece de joc, de dragoste, de înstrainare, de dor, pastoresti, de joc, etc. Aromânii raspânditi în Peninsula Balcanica (Albania, Grecia, Iugoslavia, Bulgaria, România), cu toate ca sunt sub influenta popoarelor conlocuitoare, îsi pastreaza traditiile, obiceiurile, graiul, muzica, acestea manifestându–se într–un mod evident în caracteristicile fizice si spirituale ale celor patru categorii: gramusteni, fârseroti, pindeni, bitoleni.

III. 1.Traditii, superstitii la nastere
Familiile aromâne din vechime erau numeroase si era binevenita si prilej de mare bucurie ca primul copil sa fie baiat sau , în general , nasterea unui baiat. Baiatul, la botez, primea numele tatei, iar fata, numele mamei, iar daca socrii sunt morti, primesc numele acestora. Daca femeia purta la sine omoplatul drept al unui liliac, aceasta nu mai ramânea însarcinata. Însa, pentru a ramâne însarcinata, femeia sterila trebuia sa manânce bomboanele aruncate de nasa în biserica, în timpul nuntii. Se spune despre copiii care sunt conceputi în zilele de post ca vor avea probleme de ordin fizic. În general, majoritatea cercetatorilor confirma faptul ca atâta timp cât femeia este însarcinata trebuie sa se fereasca de privirile oamenilor, în mod special a barbatilor. Pentru a nu se înfasura cordonul ombilical în jurul gâtului copilului, femeia trebuie sa se fereasca de locurile murdare sau spurcate. E bine ca gravida sa fie tinuta departe de privirile oamenilor pentru a nu stârni invidii sau a nu fi deocheata, sau prea mult admirata, de aceea si „momentul nasterii se patreaza secret”. [41] Moasa, pe parcursul nasterii, este asistata de o membra a familiei. Înainte de a intra în camera gravidei, moasa îsi va înmuia coltul drept al sortului într–o caldare cu apa, cu care spala de trei ori

spatele femeii, urându–i „lifturini lisoarâ”. Pe durata nasterii, barbatul trebuie sa iasa din casa. Nasterea se face doar pe asternut nou, curat. Daca nasterea este grea, moasa ia o pietricica pe care o lasa sa cada pe sub camasa gravidei de trei ori, spunând: „Cumu cadi cheatra, asi s – cadâ tecnulu” sau i se da sa bea „apa muta” în care s–a pus un ban de argint. Dupa nastere lauza va bea pret de 40 de zile apa sfintita, adusa de la biserica. În cazul în care copilul se naste mort, îi este atinsa de fata, de trei ori, o icoana si astfel copilul se considera botezat. Trecând de greutatile nasterii, în chip simbolic femeia trece peste o tava cu mangal aprins, în timp ce rosteste „Tricui pritu focu s– nu mi–arsiu” . Dupa nastere, femeii îi este legat în jurul pântecului un brâu rosu cu alb , pentru „a nu–i cadea inima”. Momentul nasterii este anuntat de catre moasa la usa sau la fereastra, iar copiii care au stat si – au asteptat sa afle, se duc sa dea de veste în sat, primind ca recompensa bani . Se spune ca datorita nasterii femeia scapa de toate bolile si cât timp este lauza ea nu trebuie sa poarte cruce si nici sa se închine la icoane. De asemenea, nu este bine ca doua lauze sa se întâlneasca, iar daca aceasta se întâmpla, ele vor trebui sa faca schimb de inele. Pentru ca lauza sa fie aparata de Albe(duhurile rele) dupa ce a nascut, sub asternutul ei se pune o frânghie care sa o apere, iar peste asternut se va pune o legatura de usturoi. La usa casei în care a avut loc nasterea se leaga un snur de ata alba si rosie, pentru a–i feri pe copil si pe mama de boli molipsitoare si deochi . Timp de patruzeci de zile, în casa unde stau mama si copilul se acopera oglinzile si geamurile, se tamâiaza, în a treia zi de la nastere în camera lauzei se aranjeaza totul ca la sarbatoarea Pastelui, asternând „velnite” si, de asemenea, se asterne si o tesatura ce are un motiv special , ce alunga spiritele rele. Pentru ca nou–nascutul sa ajunga sa fie risipitor, moasa matura casa 3 zile la rând , iar gunoiul îl arde în curte, la apusul soarelui. Oricine vine în vizita la lauza îi aduce gogosi, adreseaza urari de bine mamei si copilului, primind de la fiecare vizitator „un semn” care consta în bani, o scama din haine, iar cu mama copilului nu se da mâna. Timp de 40 de zile femeia va sta în casa; este bine ca ea sa nu dea ochii cu strainii, iar dupa aceste zile de izolare, lauza împreuna cu pruncul vor merge la biserica îmbracati ca de sarbatoare.

Pâna la primul scaldat copilului i se spune „tecnu”[42], de asemenea, copilul mai poarta numele si de „bebi”, „ciuciu”, „pupu”. În cazul în care la nastere copilul este vânat, este scaldat si i se face frectie cu rachiu. Pâna la botez copilul nu va fi luat în brate si nici sarutat. La prima scaldatoare, copilului i se adauga în apa sare, ulei si un ban de argint. Peste copil nu este bine sa se paseasca, cele 40 de zile copilul nu va fi lasat singur în casa, iar la somn nu trebuie lasat sa doarma cu fata spre luna, ca sa nu slabeasca. Pentru „a nu fi stricat de Umbre” ( duhuri rele ), copilului i se pun în fasa sâmburi de lamâie, usturoi, pâine si un inel. Primul scutec al copilului i se pune pe burta pentru a–l feri de colici, iar luna nu trebuie sa-i vada scutecele pruncului pâna la un an. În prima noapte, dupa nastere, în leaganul copilului doarme o pâine, iar sexul copilului va fi divulgat abia în cea de–a treia zi de la nasterea sa. Pentru a nu se prinde usor deochiul de copil, când nasul îl vede prima data îl va scuipa de trei ori dupa ureche si–i va pune banuti la scufita. Se spune ca un copil, cu cât va fi mai dezmierdat, cu atât se va deochia mai usor. Daca de „pupu” s–a prins deochiul, i se va da sa bea rachiu, iar batrânele îl vor descânta cu carbuni aprinsi. Daca se îmbolnaveste copilul de luna ( diaree, febra, plânsete ) atunci copilu „si–lu aruti ali lunâ” ( „sa-l arunci la luna” ), daca plânge mult atunci se iau carbuni aprinsi sau chibrituri si se arunca în trei directii, în timp ce se spune „Na hlapsu , da–ni somnu!” . Când copiii sunt blestemati, atunci ei se vor naste „copii–monstri”. Placenta femeii nu trebuie vazuta de barbati, ci este îngropata cu tamâie, la adâncime mare pentru a nu fi gasita de alte animale si mâncata; în acest din urma caz animalele se vor transforma în vârcolaci si daca este mâncat si buricul copilului, atunci se va transforma în vampir animalul respectiv. Copilul nascut cu o bucata de placenta pe crestet se considera ca va avea noroc în viata. Când unei femei îi mor toti copiii la nastere, aceasta trebuie sa– si vânda copilul peste fereastra nasilor, care îl vor duce imediat la biserica si–l vor boteza; sau mama îi cumpara copilului hainute doar din bani împrumutati de la rude, iar copilului i se pune în urechea dreapta un cercel de aur sau argint; sau pruncul este dus la biserica si este facut repede, de catre preot, frate de cruce cu un copil a carui familie este numeroasa. Copilul mort este îngropat fara preot, iar mama sa nu merge la groapa. Pentru a nu–si pierde laptele, lauza va purta la gât un inel de argint, nu îsi va petrece oaspetii „ca sa nu–si petreaca laptele”, iar seara la culcare vor fi acoperite geamurile pentru a nu i se fura laptele mamei. Pierderea laptelui poate fi

cauzata de deochi, de mirare, de încântare la auzul unui cântec foarte frumos. Ursitoarele la aromâni sunt Mire, Albe, Harioase sau Musate si ele îsi fac aparitia în a treia zi de la nasterea copilului. Despre ele se spune ca sunt trei fete mari care traiesc în gradinile oamenilor, pe la case, stresini, sunt îmbracate în alb, iar cine le vede trebuie sa–si faca semnul crucii si sa tuseasca pentru a le atentiona si a nu le calca din greseala. Dupa nastere, femeia trebuie sa gateasca o turta pe care o închina Sfintei Marii si care nu pleaca din preajma lauzei daca nu primeste aceasta pâine. În noaptea venirii Mirelor se pregateste special pentru ele o masa separata pe care se aseaza cinci colaci si miel gras, din care lauza nu are voie sa manânce. În aceeasi seara se face o masa pentru toate femeile si fetele din sat, la care mama si pruncul primesc urari de bine si banuti de aur sau argint, asezati pe o tavita pe care se afla si o bucatica de pâine. În aceeasi seara, la culcare, fetelor li se pun sub perna foarfece, ace, ata, iar baietilor–calimari, condeie, bani, carti, etc. În acelasi timp , pe perna copilului se aseaza obiecte precum aur, creion, cleste, urmând astfel sa–si aleaga meseria. Gintii si Umbrele sunt duhuri rele ce vin noaptea la copil si la mama, însa, împotriva lor se pot folosi excrementele copilului sau anumite amulete construite de nasa înainte de nastere. Botezul este bine sa se faca în prima duminica dupa nasterea copilului sau, cel mult, la o luna. Încuscrirea pentru nasi si fini este interzisa pentru noua generatii. Numele copilului este tinut secret de catre nasi si rostit doar în biserica. Nasii sunt invitati la botez de catre o batrâna care merge la ei cu o tava pe care duce ciorapi, o haina, camasi, etc. Alaiul care merge la botez poarta denumirea de „taifa”, iar pâna la biserica o femeie oarecare din taifa, care vrea sa aiba copii, poate sa duca în brate pruncul. La biserica, preotul scuipa copilul de trei ori dupa ureche pentru a nu raci. Dupa ce nasul a rostit numele copilului în biserica, copiii ce l-au auzit alearga în sat sa dea de veste, fiind rasplatiti cu bani pentru osteneala. Dupa botez, nasul poarta lumânarea într–o mâna si copilul în cealalta, mergând în vizita la trei case unde locuiesc rude ale tatalui. Daca, în drum spre casa se stinge lumânarea, înseamna ca pruncul va avea o viata scurta. Ajunsi acasa, nasul daruieste mamei copilul, spunându–i: „Turcu–ni dâdesi, cristinu t–aducu.” Finul primeste de la nas o pânza, „pânza de botez”, care mai poarta si numele de „cucula”.

Pentru a fi întarcat copilul, se sting carbunii din vatra si sunt dati deoparte si pot fi reaprinsi la nasterea urmatorului copil. La cresterea primilor dinti, i se face un amestec fiert de grau, naut si porumb, pe care i–l da copilului sa–l manânce, urându–i–se: „Cum creapâ grânul, s-creapâ s-dintâli”[43]. În momentul în care copilul face primii pasi, i se leaga de spate niste surcele si este pus sa înconjoare un copac de trei ori. În studiul „Obiceiurile la nasterea copiilor poporului român din Macedonia”[44]descoperim, implicit, numeroase coincidente cu cele spuse de Irina Nicolau, însa si elemente noi. Iata, deci, ca Teodor Burada face o schimbare de nuanta si mentioneaza ca în momentul în care trebuie ca gravida sa nasca, nu trebuie sa afle „vecinii sau rudele de momentele nasterii”, iar moasa, chemata de o batrâna, trebuie sa vina pe ascuns. Folcloristul mai precizeaza si motivul pentru care nu trebuie sa se afle despre momentul nasterii: femeia va naste cu mare greutate, astfel. Schimbul de verghete se practica în Vlaho–Clisura în momentul în care o femeie stie ca o alta va naste, iar în restul locatiilor predomina obiceiul ca femeia banuita ca stie este chemata la gravida, pe care o stropeste cu apa din gura sau o afuma cu o bucata din haina de pe ea. În cazul în care copilul are vreo pata pe corp se presupune ca femeia a mâncat fructe pe care le-a furat. Daca femeia va naste când e senin, atunci destinul copilului este unul bun, iar în caz ca timpul este noros, atunci pruncul va avea de întâmpinat multe greutati în viata. Gravida refuza, în general, ajutorul medicului, considerându–se astfel pângarita. De data aceasta se pare ca moasa aduce vestea tatalui despre nasterea copilului. Daca este baiat, atunci moasa îi scoate tatalui fesul de pe cap si–i da vestea si primind o suma de bani, iar de este fata, „moasa anunta aceasta tatalui cu oarecare vorbe de mângâiere”, deoarece este motiv de tristete în familie. Dupa acestea, tatal trimite un baietel, pe care îl plateste, sa dea veste rudelor, de la care va primi din nou bani. Dupa nastere va sta candela aprinsa permanent, iar dupa 40 de zile va fi chemat preotul pentru a da cu aghiazma unde a stat lehuza si pe oamenii ce au stat în preajma ei. Când pleaca musafirii de la lehuza nu se da noroc cu ea si nu se saluta pentru a nu i se lua laptele. În localitatea Magarova, si nu numai, este obiceiul ca timp de un an de zile copilul sa nu fie spalat pe cap. În Vlaho–Clisura copilul este împresurat cu sare si lasat astfel jumatate de zi, dupa care este scaldat în apa calda amestecata cu vin. Dupa botezul copilului i se

poate pune în scaldatoare sare „sa aiba harea” (sa fie placut), „paradzi” (bani) pentru a fi bogat, busuioc pentru a fi frumos („musat”). Apa de la scaldatoare este aruncata cu grija, pentru a nu o varsa peste Albe (ursitele). Daca se naste copilul în „cumesa” se considera ca va fi norocos, iar de este baiat, acea camasa este pastrata ca talisman, considerându–se, dupa ce a stat 40 de zile în altar, ca având puteri miraculoase de a salva vieti sau de a ajuta la necaz. Copilul trebuie înfasat în scutece de lâna tesute în casa, care sa aiba ambele capete rosii. Despre snurul rosu cu alb despre care a mentionat si Irina Nicolau aflam ca el este pus deasupra usii camerei unde este lauza pentru a feri de boli iar firul poate fi purtat si de mama la inelul de logodna fiind folositor împotriva deochiului. În timpul primei alaptari, la o zi dupa nastere, mamei i se pune pe cap o sita cu o pâine înauntru, pentru a avea lapte din plin. Se spune ca nu este bine a se da, a se scoate din camera lauzei vreun obiect si nici ca aceasta sa dea cu mâna ei, pentru a nu-si pierde laptele. În a treia zi dupa nastere, copilului i se face o turtita ce i se lasa sub perna 40 de zile, precum i se pun si numeroase obiecte: bani, carti, foarfece, etc., iar în acea seara va fi lasat singur în camera si nu se va intra la el defel, pentru a nu deranja Mirele (ursitoarele). Daca pruncul sufera de galbinare, atunci i se vor lega la gât un fir de ata rosie si unul galben putin timp, dupa care acestea se vor prinde pe un trandafir pret de o noapte, dupa care, în urmatoarea zi, firul rosu va fi pus din nou la gâtul copilului, iar cel galben va ramâne acolo. Copilul nu este lasat în camera singur pentru a nu fi facut „vampir” si este lasat în grija unui obiect, daca nu are cine-l pazi. Pâna la trei ani copilul nu se va uita în oglinda, pentru a nu se îmbolnavi de epilepsie („cade din afara”[45]). Pentru ca pruncul sa nu mai plânga foarte mult, se sparge un ou într–un vas de lut, pe care îl acopera cu o hainuta de–a copilului si se lasa astfel sub un trandafir o noapte; când oul dispare (mâncat, eventual de pisici) se considera scapat copilul de plâns si este îmbracat cu hainuta ce a acoperit vasul. Pentru ca pruncul sa nu mai fie ferit de lumina lunii sau ca va fi mâncat de aceasta, mama iese cu el la luna si spune: „ti–l dau slab si nic s–ni–l dai gione” („i–l dau slab si mic, sa mi–l dai voinic mare”). Îmbracamintea copilului nu este lasata afara dupa ce a apus soarele, pentru a nu fi furata de zânele iubitoare de copii, care „aduc boala în hainele lor” . Pentru a fi vioi, copilul este uns la ochi cu scuipat, i se face cruce de 3 ori, în cazul în care este botezat si e tras de nas, timp de 40 de zile. Burada da o alta rezolvare întâlnirii dintre doua lehuze: ele trebuie sa faca un

schimb de pâini, pe care si le vor returna dupa 40 de zile. În cazul în care lauza ramâne fara lapte, i se vor da bani unui om pentru a înmuia, în izvor sau fântâna, turtita de pe perna mamei, pe care o va mânca, astfel venindu–i laptele. În cazul în care copilul moare nebotezat, este înmormântat de moasa si tata în afara cimitirului, fara sicriu, ci asezat pe o bucatica de scândura. Lumânarile de la botez sunt puse într–o pâine pentru ca pruncul sa aiba inima buna si sa fie bogat. Dupa botez copilul este împartasit, iar de nu plânge, este piscat de nasa ca sa plânga, deoarece, prin aceasta, se considera ca pruncul implora pe Dumnezeu sa–l crestineze. Dupa 40 de zile, mama merge la biserica pentru a primi binecuvântare, iar la întoarcere va înmuia o turtita în 3 fântâni, pentru a avea lapte din belsug pentru copil. Se obisnuieste ca nasa sa dea copilului pe piept cu zahar si bani, „ca sa fie dulce la vorba si bogat”[46]. Pentru a învata sa mearga, copilului i se leaga degetele mari de la picioare cu o ata rosie, este pus pe un prag de usa si cu o secure îi este taiat firul în doua, considerându–se ca „taie frica copilului”. Daca într–o familie mor de mici copiii, atunci nou–nascutul îl ia nasa de la mama fara ca aceasta sa stie si–l lasa în pragul usii bisericii, pâna va fi gasit de cineva care îl va si boteza. Dupa care, moasa îi spune noului nas al cui este copilul, iar acesta îl va duce mamei lui acasa pentru a–l adopta, ca fiind copilul altcuiva. Tot despre ritualurile nasterii la aromâni ne vorbesc Nicolae Gh. Caraiani si Nicolae Saramandu[47], însa, de data aceasta, este vizata o anumita categorie de aromâni si anume cea a gramostenilor. Astfel aflam ca femeia, ramasa gravida, nu spunea aceasta nimanui, ci surorile, cumnatele, soacra îsi dadeau seama în timp, dupa felul de a se comporta. În momentul în care gravida nu avea rude care s–o ajute în treburile casei, ea trebuia sa munceasca pâna când nastea. Când se apropia momentul nasterii, nora îsi anunta soacra cu jena, aceasta din urma trimitând o femeie sa cheme moasa. Moasa aducea cu sine si o floare, „mâna ali Stâmârii” (Mâna Maicii Domnului) care era pusa în apa, iar dupa ce se deschidea, i se dadea femeii însarcinate sa bea pentru a avea o nastere usoara. Dupa nastere, moasa dadea mamei sa miroase gaz, pentru a o impulsiona sa elimine placenta. Buricul copilului era legat cu un fir de ata de bumbac. Motivul pentru care era presarata sarea pe corpul copilului dupa prima baie este ca sa nu se opareasca („s–nu s–upâreascî”). Copilului îi era înfasurat capul într – un batic anume („ciuvre”) timp de

40 de zile, pentru a nu ramâne cu capul turtit. Pruncul nebotezat primea nume precum „ghiftici” (tiganus), „tucaciu” (turculet ) , „pijî” (copil nebotezat), „ciubânicî” (lingura de lemn). Dupa ce copilul a fost înfasat prima data, i se coase pe hainute inelul tatalui de casatorie, iar în cazul gemenilor se foloseste si inelul mamei. Gravida ce naste gemeni se crede ca a mâncat fructe îngemanate sau oua. Daca lauza avea ameteli, i se cosea pe caciula un catel de usturoi, iar împotriva deochiului i se cosea un batic rosu în care punea margele albe si rosii si usturoi. Pentru ca cei ce veneau în vizita sa nu deoache copilul „duceau la gura degetul aratator de la mâna dreapta si îl atingeau, apoi, de buzele noului nascut” [48]. Despre copiii nascuti sâmbata se credea ca erau feriti de deochi. Turta Sfintei Marii era rupta în patru, o bucata era pusa la înaltime pentru ca pruncul sa creasca înalt, iar restul se împartea invitatilor. Ajutorul dat lauzei de catre soacra, cumnate, etc. nu era platit, ci era un semn de bunavointa si „într– ajutorare”. Mâncarurile specifice mesei ce se pune în cea de–a treia zi de la nastere sunt iahnia de fasole, orezul, colacii cu raze de soare pe ei, miel gras, placinta cu brânza („pitî di casu”), iar la aceasta masa nu participa barbati. Se bea rachiu dintr-un clondir ce mergea din mâna în mâna, facându–se urari de bine nasei legate de copil. Se mentioneaza ca mâncarea se servea încet, deoarece se mai si cânta, însa nu cânta si lauza. Copilului, în noaptea când veneau ursitoarele, i se puneau la cap obiecte de valoare, bani, pentru ca Mirele sa–i urseasca „tutî eta s–aibî ti ari tora la capŭ” (toata viata sa aiba ce are acum la cap). Fiecare ursitoare se considera ca avea câte o replica de spus copilului: prima facea urarea copilului de „sa traiasca cât ard taciunii în foc” ( „s-bâneadzî câtŭ ardu tâciuńli tu focŭ” ), a doua spunea „sa–i dam viata lunga” ( „sâ – l’i damŭ banî lungî” ), iar cea de pe urma „sa aiba viata lunga, sa fie sanatos, sa fie negustor si sa aiba bani multi” („s-aibî banî lungî, s-ibî sânâtosŭ, s-ibî pârmâteftu, saibî paradz multî”)[49]. Cei ce intrau si ieseau din camera lauzei trebuiau sa treaca peste o caramida pe care se ardea tamâie pret de 40 de zile. Lauza purta la subsuoara o legatura facuta de nasa din boabe de grâu, un nasture de argint, o capatâna de usturoi si vopsea naturala bleumarin timp de 40 de zile, pentru a fi ferita de „spiritele rele”. Se credea ca spiritele rele pot patrunde oricum în camera lauzei, iar împotriva acestora se facea un saculet cu o tesatura complicata, pe care se opreau spiritele sa o dezlege si astfel îsi petreceau timpul pâna când cânta cocosul si plecau. Acesti „saci magici” trebuiau tesuti doar pe timp cu soare, dupa un anumit tipar pe

care nu–l cunostea oricine. Dupa împartasirea mamei dupa 40 de zile, la iesirea din biserica, trebuia sa se mearga doar la deal, pentru a–i merge bine copilului în viata. La gramosteni botezul are loc dupa aproximativ 15–22 de zile de la nasterea copilului , cel mult se putea amâna 30 de zile. În cazul în care copilul era baiat, era botezat de nans, iar de era fata, este botezata de nasa. În fata alaiului de botez cei ramasi acasa se ridicau în picioare, iar mama asezata în pragul usii, face trei închinaciuni în fata nasului, dupa care primeste copilul peste prag. Nu este bine sa fie sarutat copilul pe gura, deoarece se spune ca va ramâne peltic, de aceea mama îsi va saruta copilul pe obraji, dupa care va saruta mâinile tuturor invitatilor mai în vârsta decât sotul ei. Femeile sterile erau desconsiderate în comunitatea gramostenilor, deoarece nu puteau aduce continuitate în familie, iar belstemul cel mai mare adresat unui strain era „tu bana ta s – nu basi câruńi” (în viata ta sa nu saruti cununii de nunta). Pentru femeia care nu ramânea însarcinata exista o serie de rituri „magico–medicale”, dintre care amintim: în sat exista o batrâna priceputa la care se ducea femeia, careia îi facea o „gimnastica rituala a mâinilor, picioarelor si pântecelui, pentru ca femeia stearpa sa prinda sarcina”[50]. O alta metoda de a ramâne însarcinate, era ca femeile sterile sa aprinda o lumânare sub o icoana din casa în ziua de 2 februarie, de Întâmpinarea Domnului, numita la aromâni „Papandia” si sa se roage sa ramâna însarcinate. Daca, dupa acestea, femeia ramânea însarcinata, în timpul nasterii era aprinsa „teara di Papandia” ( lumânarea de la Papandia ). Daca unei femei nu–i traiau copiii, imediat cum ramânea însarcinata toata lumea îi aducea urarea „heru s – facî” (ca fierul sa se faca). Când copiii erau facuti frati de cruce, „fartatŭ pi vanghel’iŭ” (frate pe evanghelie) si erau prea mici, raspundeau parintii în locul lor „himŭ fârtat”, iar familiile acestora nu aveau voie sa înrudeasca noua generatii. În cazul în care o lauza ramânea fara lapte, atunci i se lua mana laptelui unui animal (oaie sau capra), acesta din urma fiind sacrificat. Se mai spune ca laptele matern este un bun tratament pentru ochi, în cazul aparitiei urciorului, când lacrimeaza ochii sau pentru curatarea prafului din ochi.

III. 2. Nunta la aromâni
George Marcu face precizarea ca vis-a-vis de obiceiurile legate de logodna, acestea sunt asemanatoare la mai toti aromânii, fiind practicate cu mai mult interes de catre fârseroti si gramosteni. Folcloristul ne povesteste ca „una din conditiile principale ... o constituie tinuta moral–sociala a celor doi tineri si a familiilor lor” [51]. Fata este petita, sunt purtate tratative cu parintii fetei, de catre prietenii si rudele baiatului în cazul logodnei, iar pentru nunta vor merge chiar parintii baiatului sa ceara fata. În urma acceptarii, fata primeste „semn n’icu” (semnul mic), reprezentat de un obiect dintr–un metal pretios atasat unei pânze multicolore. Participantii la acest obicei sunt putini, luând parte doar membri apropiati ai familiei celor doi tineri. În momentul în care are loc oficializarea cererii fetei, se face o ceremonie propriu–zisa acasa la fata, în cadrul careia fata va primi din partea viitorilor socri „semnul mari” (bijuterii, inele, daruri pentru parintii fetei), iar în acest cadru viitorii cuscri îsi strâng mâinile, se felicita si se îmbratiseaza. Dupa toate acestea are loc o petrecere pe parcursul careia se cânta si se danseaza cântece ocazionale. Nunta reprezinta cel mai însemnat moment din existenta comunitatii aromânilor, la care sunt invitati sa participe toate rudele mirelui si miresei, parintilor si nasilor, prieteni, cunostinte. De la George Marcu aflam ca nunta începe de miercuri dupa–masa si se încheie marti dimineata. Miercuri seara o fata ce are parintii în viata, gatita ca pentru sarbatoare, umbla prin sat sa adune toate prietenele miresei ( „suratile” ), pentru a se aduna la casa acesteia din urma si a începe framântatul aluatului de pâine. Cu aceasta ocazie se cânta, iar când aluatul este gata, se înveleste cu stergare albe si curate si cei prezenti arunca bani peste prosoape, invocând bunastarea. Banii sunt adunati de catre prietenele miresei pentru a–si cumpara câte un obiect ce–l vor purta la nunta. Joi se vor coace colacii, pâinea, cozonacii, iar vineri fetele, femeile din sat vor merge la mireasa acasa sa vada zestrea. Sâmbata dimineata o ruda de–a mirelui va merge în sat sa cheme rudele acestuia la masa si la petrecerea din acea seara, iar tot acum se pregateste si steagul de nunta („flamurî”). La casa miresei, sâmbata seara este „masa de bun–ramas” alaturi de cei mai apropiati din familie si prieteni . Nasul este considerat cel mai important persoanj, acordându–i–se mult respect deoarece este noul parinte spiritual al celor doi tineri. Pe drumul spre mireasa se merge

încet, facându–se mici opriri si cântându–se anumite cântece în grup, „omofonic, eterofonic sau chiar polifonic (fârserotii). Dupa cununia religioasa mireasa este bagata în hora („bâgatî nveasta’n corŭ”) la care danseaza si cânta majoritatea nuntasilor si este condus, pe rând, jocul de catre nas, nasa, mireasa, mire si socri, nefiind acompaniat de vreun instrument. În timpul horei , parintii fetei împart daruri rudelor din partea mirelui (baticuri, basmale, ciorapi, etc.), asezându–le pe umerii acestora. Dupa aceasta, nuntasii, împreuna cu mirii merg la casa mirelui, unde mireasa este întâmpinata de soacra cu pâine si unt pentru bogatie. Mireasa atinge cu untul pragul de sus al usii, dupa care i se pune deasupra capului lâna alba ce simbolizeaza trainicia si viata lunga. Cei doi miri sunt legati de soacra mare cu un singur stergar si sunt trasi în casa, într–o încapere unde vor trece toti nuntasi spre a–i felicita si a le face urari de bine. La aromâni, petrecerea de duminica are loc la casa mirelui, iar din partea miresei nu au voie sa participe decât fratii si surorile ei. George Marcu observa ca în ultimul timp nuntile au început sa fie facute la restaurante, camine culturale, saloane. Luni se continua petrecerea tot la casa mirelui, unde se iau prânzul si cina. În dupa– amiaza zilei de luni mireasa se obisnuieste sa fie dusa la la apa, unde va unge cu unt locul de unde curge apa, se închina în fata apei, iar împreuna cu mirele, pe rând, umple o galeata cu apa pe care o varsa de trei ori la rând, acest ritual având legatura cu fertilitatea, iar la întoarcerea spre casa nuntasii cânta tot timpul. Luni seara este desfacut steagul de catre nas, iar furca este data miresei, „sa aiba cu ce toarce lâna în casnicie”[52], iar merele din „flamurî” sunt feliate si date tinerilor pentru a avea succes la casatorit. Se petrece si în aceasta noapte, pâna în dimineata de marti, când se termina nunta. Iulia Wisosenski si Emil Ţârcomnicu realizeaza împreuna o lucrare de cercetare a obiceiurilor si traditiilor legate de nunta, aducând ca argumente însusi marturisirile amintirilor celor mai vârstnici aromâni dobrogeni [53]. Autorii ne marturisesc ca pe vremuri tinerii se întâlneau, de obicei , „în centrul satului”, la hora, când mergeau la apa, sau cu animalele la pascut sau adapat. Acum 100 de ani tinerii se casatoreau între 14 si 29 de ani, iar fata putea fi mai mare decât baiatul cu doi, trei ani. Petitului i se mai spune „stroinic” sau „tucmire” si coincide, câteodata, cu logodna mica. Pentru orice fel de a petrece era grija ca aceasta sa nu se întâmple în timpul vreunui post. Miercurea se presupunea a fi cea mai buna zi pentru petit,

logodna, casatorie când, un grup cu numar impar de participanti, format din membri ai familiei viitorului mire, mergea la parintii fetei. Cei ce vin spre a peti fata poarta numele de „stroinici”. Daca se ajunge la întelegere si parintii fetei si fata accepta cererea logodnei, atunci se serveste o masa musafirilor, unde sunt nelipsite tuica si sarailia. Între „stroinici” si parintii fetei are loc o „târguiala”: - „Bine ati venit. Cu ce ocazie ?”, întreaba parintii fetei. - „Am venit la dumneavoastra, am auzit ca aveti o mioara.” - „Da, este adevarat, dar poate fi caprioara, nu o mioara.” - „Mioara, caprioara, ce–o fi, noi am auzit c–aveti.” [54] Sau petitorii, prefacându–se a fi negustori, întreaba parintii fetei: „Aveti de vânzare ori pasare, ori cutare?”. fata, care între timp a stat dosita, este chemata pentru a–si spune si ea parerea, iar de este de acord, primeste un cadou din partea viitoarei soacre si se aseaza cu totii la masa. Dupa care, noua logodnica împarte cadouri tuturor celor ce fac parte din alaiul de stroinici, iar socrului mare îi va saruta mâna. Mai exista obiceiul ca mireasa sa aiba zestre, iar mirele trebuie sa cumpere mireasa si încaltaminte ei si fratilor ei În vechime, în timpul petitului era fixata si o suma cu care era cumparata mireasa. În „perioada Cadrilaterului” înca se mai practica alesul miresei de catre parinti. Dupa logodna , pâna la nunta , cei doi tineri protagonisti se întâlneau si îsi faceau cadouri unul celuilalt („bileaguri”) inele, ciorapi, camasi, aur, etc., toate acestea însemnând ca cei doi se plac. Pentru cei doi logodna putea dura de la o luna, pâna la doi ani, acesta însemnând si o perioada de încercare pentru ei. „Bardacu” este un urcior ce are 2 guri: cea mare este numita „gura”, iar cea mica–„tota”. Dupa doua, trei saptamâni de la logodna mama baiatului venea la casa fetei sa anunte ca fiul ei, împreuna cu rude si cunoscuti, vin la „bardac”. Urciorul era împodobit cu flori si se umplea cu rachiu pentru invitatii veniti în frunte cu soacra mare. La aceasta întâlnire logodnica ofera mici cadouri invitatilor, iar ea primeste de la logodnic un ban de aur. La plecare, soacra mare saruta viitoarea mireasa si conducea din nou alaiul spre casa. În Cerna se obisnuia ca mirii sa bea amândoi din bardac pentru a nu se certa sau desparti.

„Tucmirea” propriu–zisa are loc dupa doua, pâna la patru saptamâni de la petit. Darurile primite la logodna mica sunt întinse pe o ata într–o camera, spre a fi vazute de toata lumea. Mireasa trebuia sa împarta la nunta, tuturor neamurilor din partea baiatului, ciorapi si prosoape din bumbac, iar de cele mai multe ori logodna dura mai mult, deoarece fata avea prea mult de tesut, iar baiatul trebuia sa strânga bani pentru nunta. În cazul meglenoromânilor logodnicii se mai întâlnesc pâna la nunta si la muncile câmpului, în sat la hora, însa nu este valabil si pentru fârseroti, unde tinerii se mai vad abia la nunta [55]. La logodna se face si „pugacili di fronziri”, o placinta cu mere, unsa cu miere care se împarte musafirilor si, dupa ce s–au împacat parintii se trage cu pusca în aer , ca semn ca învoiala a fost facuta. La logodna se fac cadouri si se manânca sarailie si dulciuri multe. Daca se vrea, se poate face si o logodna mare, cu o masa fastuoasa, unde se si cânta „cântece cu specific macedonesc si apoi cântece de petrecere” ce au ca subiect literar „iubirea”. Mai nou se obisnuieste ca nuntile sa fie facute în toamna, când recolta este bogata, însa, în vechime, nuntile se faceau pe 15 august. De luni pâna joi sunt invitati la nunta oameni din apropiere de catre „calisari”, care merg prin sat cu bardacul si cu invitatii scrise, precum si cei doi tineri viitori casatoriti, care vor merge, fiecare în parte, la rudele sale. În seara de joi se va merge la nasi cu pâine, vin, o pasare de curte si dulciuri, spre a–i invita la nunta. Nasul îi pune la masa pe cei veniti, o masa modesta la care participa socrii mari si mici, ginerele si cumnate, în numar impar. În aceeasi zi se fac pregatirile pentru mâncare: se coc colaci, cozonaci, pâine, se taie animale, se gatesc sarmale, borsuri, etc. În urmatoarea zi, spre seara se practica obiceiul numit „margele”, la care mireasa pregateste în camera ei o expozitie a zestrei ce o poseda. La acest eveniment participa rude, cunostinte, prieteni care arunca în lada de zestre bani. Mireasa este gatita, dupa care se pleaca cu alai la petrecere. Se obisnuieste ca în acea zi , domnisoara de onoare sa danseze cu haina miresei. La nunta va veni cine doreste sa se distreze, sa vada mireasa, sa joace, sa manânce fara a da vreun ban. Sâmbata, la casa mirelui, se aduna nuntasii si se manânca, se bea, era gatit mirele si barbierit. Barbieritul se considera a fi obicei de-sine-statator si trebuia facut înainte de apusul soarelui, iar în timpul acestei actiuni se cânta, se petrece si i se dau sfaturi baiatului sa nu uite de mama si

de tata. Duminica se aleg tineri cu parintii în viata ca „pusestrime” si ca „fârtati” (domnisoare de onoare si cavaleri). La mire acasa se aduna rudele sale si merg cu alai si muzica sa–l ia pe nas, caruia îi fac numeroase urari si felicitari: „Fii voios, nunu mare! Sa–ti traiasca finii !”, dupa care îl duc la casa mirelui. Ajunsi aici, se pune o masa la care mirele va trebui sa rupa cel dintâi pâinea. Mirele trimitea alai si dupa mireasa, iar alaiul ajuns la casa fetei era servit cu bautura. La biserica socrii mari asteptau venirea mirilor în pragul bisericii cu un urcior cu apa si un buchet de busuioc uscat. Tinerii beau apa din urcior, îsi sarutau socrii, dupa care merg spre altar. Zestrea miresei este dusa acasa la baiat de catre „poguazi”, pe care nasul mare îi plateste simbolic. Este obicei ca la nunta meglenoromânilor sa se faca un steag ce poarta denumirea de „furglita”, ce are o cruce în vârf, în capetele careia sunt înfipte mere, gutui, o batista rosie si prinse flori. Dupa nunta acest steag se pune pe casa, unde ramâne pret de 40 de zile. Era trimis la mireasa un alai cu muzica din partea mirelui, care era alcatuit din unchi, veri, frati, etc. Miresei i se duceau „doua desagi” („disoaz”) ce se puteau cara pe umar, în care se aflau pantofii miresei, doua mere, un colac si vin. I se dadea miresei sa bea vin din pantoful drept, iar în pantoful stâng se puneau dresuri albe pe care le îmbraca, dupa care mireasa este gatita de nasa pentru nunta. Se practica „iertaciunea”, la care mirii îsi cer iertare de la parinti, iar în unele cazuri de la nasi. Nasul este asezat în curte pe un scaun, iar în fata lui se afla, pe o tava, o pâine, doua pahare cu vin si bani în ele; cei doi tineri vin în fata nasului, se închina de trei ori, iar nasul, la rândul sau, le face multe urari de bine („blugusoave”), iar când se ridica, mireasa pune nasilor flori în piept. Dupa toate acestea vin socrii mici sa o dea pe mireasa mirelui, spunându–i: „Cum Domnul cu tine , tu cu ea!” si aceste lucruri i le spune si rudele miresei. Mirii sunt scosi din casa luati de mâna de catre socrii mici, care au pregatit si un colac(cozonac) pentru nasa, pe care aceasta din urma îl va frânge în patru bucati, precizând: „În numele Tatalui, al Fiului si al Sfântului Duh. Amin.”, iar mireasa arunca cu grâu în trei directii. Se danseaza hora nasului si se împart prosoape si ciorapi de

catre socrii mici, invitatilor din partea mirelui. Pe drumul spre biserica este bine ca mireasa sa nu priveasca înapoi, sa nu raspunda la strigaturile flacailor. În biserica mirii fac plecaciuni în fata socrilor mari, iar soacra mare „o închina de trei ori cu colacul pe mireasa (de umar )” [56]. Mireasa da socrilor mari câte un cadou. Soacra mare ia mirele de mâna, iar socrul mare ia mireasa si îi conduc astfel spre altar, unde sunt asteptati de preot. Dupa biserica se merge la mire acasa, iar socrul mare duce mireasa în brate pâna în casa. Sau se practica (în Liumnita) ca înainte de a intra în casa, mirii sa se opreasca în poarta si sa se lase sarutati pe frunte, nas si umeri de catre nuntasi. Masa mare se face la salon sau la mire acasa si se începea cu hora nasului. La masa mirii stau în centru, în dreapta lor nasii, în stânga socrii mari, iar în fata sunt invitatii. Din partea miresei nu vor veni la nunta decât fratii si surorile. La masa se vor servi sarmale, pilaf, bors, friptura, vin rachiu si cozonac. La petrecere se cânta la cimpoi, se danseaza hore, iar fata joaca doar cu rudele apropiate, nu cu baietii din sat. Luni, dupa ce proaspetii casatoriti au dormit împreuna, vestea era data în sat prin împuscaturi, iar trei femei erau trimise la salon cu rachiu rosu si se dansa giamparaua. „Daca mireasa nu era virgina, era trimisa pe grapa la parinti acasa.” Se obisnuia ca tinerii din sat sa fugareasca mirele sau sa–l spânzure pentru pacatul savârsit, acesta trebuind sa le ofere o suma de bani pentru a fi lasat în pace. De asemenea, era amenintat si socrul mare, care, pentru a scapa trebuia sa le dea tinerilor ulei, zahar si faina, din care, mai pe urma, se facea o prajitura. Dupa toate acestea mireasa porneste spre casa mamei, unde nu este lasata sa intre, ci i se dau la poarta dulciuri pentru a le duce la noua sa casa. La înapoiere strânge apa din trei fântâni, cu care se va spala mirele murdarit intentionat de prieteni. Mireasa da mirelui prosop sa se stearga si un cadou, iar mirele îi da bani, dupa care vor merge iarasi la salon. Din partea socrului mare se porneste alai spre a–l invita pe nas la petrecere, unde vor veni, de data aceasta, si socrii mici cu rudele lor. Invitatii sunt serviti de catre miri cu rachiu rosu, se danseaza în hora mare si se fac cadouri mirilor. Obiceiul „legatorii” consta în schimbarea voalului miresei cu un batic, ca semn ca a devenit femeie. Luni se mâncau, la casa

miresei, placinte si astfel nunta lua sfârsit. Dupa nunta mirii urmau sa mearga permanent la nasi, îndeosebi la sarbatorile mari, cu tort, vin, colaci, cozonaci, pâine, gaini, etc. Era traditia ca nasul de botez al mirilor sa ramâna si nasul tuturor copiilor noii familii întemeiate, iar la fiecare botez, nasul primea simbolic, ca semn al nasiei, un stergar. Aflam ca în orase, „aromânii se încuscresc cu albanezii” [57], dar nu si cu grecii, iar în anii bisecti nu se fac nunti. Se întâmpla ca într–o singura luna, august, sa aiba loc si 20–30 de nunti, fiind ca perioada favorabila 29 iunie–8 septembrie. Gramostenii obisnuiau sa se casatoresca de tineri, 14–16 ani si nu era bine ca în aceeasi familie sa se faca doua nunti în acelasi timp. De erau sa se casatoreasca cei ce erau vaduvi, petrecerea acestora avea loc doar noaptea. Doua mirese nu trebuiau sa se vada una pe cealalta, iar daca pe parcursul desfasurarii nuntii se întâmpla sa moara careva, atunci nunta si înmormântarea aveau loc în acelasi timp. În cazul în care tatal mirelui nu traieste, atunci el este înlocuit de catre un frate al sau. Nuntasii, toti, indiferent de gradul de rudenie sau daca sunt cunostinte, poarta numele de „cuscrii”. În lunea din saptamâna nuntii, toti barbatii din familia mirelui vor merge la padure pentru a aproviziona ambele familii cu lemne, iar fetele merg la casa mirelui unde vor cerne grâul, în acest timp ginerele arunca în sita castane, bani, bomboane, naut. Mirele primeste de la un unchi al sau un „berbec cu coarnele aurite, împodobit cu o oglinda în frunte si cu fire de beteala si lâna colorata.” Marti mireasa primeste de la cei ce vin la dânsa „casniscu”, un dar alcatuit din friptura, pâine, vin si prajituri. Pentru pâinea ce se framânta pentru nunta sunt trimise trei fete sa aduca apa neînceputa de la trei fântâni, la framântat participa doar fete cu parintii în viata si se cânta diferite cântece specifice acestui moment. Dupa terminarea aluatului, se face un joc în jurul lui, la care oamenii se tin de mâna si cânta („gioacî aloatlu”). În cazul fârserotilor framântatul aluatului are loc doar în prezenta nasilor chemati de doi copii carora le traiesc parintii. Joi dimineata se obisnuieste ca mireasa sa fie dusa la baia turceasca platita de catre mire. Mireasa va primi la nunta haine „ti unâ banâ”, adica pentru toata viata. În cazul în care ginerele era mai sarac, tatal fetei facea cadou noilor casatoriti capre sau oi. La fârseroti era traditia ca zestrea miresei sa fie asezata pe un cal, iar peste se suia si un baiat si zestrea trebuia sa ajunga la casa mirelui înainte de a ajunge mireasa. Vineri seara câtiva tineri se vor duce la trei fântâni pentru a aduce apa cu care

mireasa se va spala pe cap în dimineata urmatoare. Printre bucatele alese pregatite pentru nunta se obisnuia sa se prepare si un berbec negru, al carui coada era data nasului ca semn de respect, iar peste berbec erau aruncate boabe de orez. Pe parcursul nuntii, de sâmbata pâna vineri mireasa nu trebuia sa manânce nimic, în semn de modestie. Sâmbata seara socrul mare va merge la casa miresei pentru a–i duce steagul de nunta purtat de nas si salba cu inelul de logodna învelite într–o batista rosie, pe care i le da socrului mic, iar pentru fratii si surorile miresei sunt aduse perechi de papuci în numar impar, dupa care se cinstesc cu rachiu. Tot sâmbata seara se întâlnesc si mireasa cu prietenele ei, care îi aduc placinte. În cazul fârserotilor steagul era facut cu o duminica înaintea nuntii: „Baietii si fetele mergeau la padure de unde taiau 2 lemne pentru 2 steaguri. Pe unul dintre cele doua lemne se prindea o pânza alba care pe margini avea cusuti clopotei. În vârful acestui steag se lasau trei crengute care, împreuna cu suportul principal faceau o cruce. În cele trei crengi se înfigeau mere. În vârful celui de–al doilea lemn se construia o bila de lâna rosie. La întoarcere, fetele aduceau lemne din padure pentru gatit. Cele doua steaguri stateau pe casa mirelui pâna la sfârsitul nuntii. Când alaiul mirelui pleca dupa mireasa lua cu el steagurile.” [58] Daca în familia miresei a avut loc recent un deces, socrul mic poate cere sa nu mai fie adus steagul. La gramosteni steagul este platit si jucat dupa ce a fost împodobit, fiind însotit de un cântec anume: „Ursea, tine nune, Arucâ tu hlamburâ. Ursea, tine soacre, Arucâ tu hlamburâ. Ursit, voi surari (frati, oaspit), Arcat tu hlamburâ.” Uneori „hlamburâ” poate fi si un steag tricolor românesc. Pregatirea vestimentatiei pentru viitorii miri se face cu putin timp înaintea nuntii si prin ele se trece cu vatraiul pentru ca tinerii sa prinda puteri precum fierul. Îmbracamintea mirelui poarta denumirea

de „yrâmbeatiti”, iar cele ale miresei de „nivistesti”; mirele purta pantofi în loc de opinci, iar mireasa o pereche de cizma din piele galbena pe care, mai apoi, nu le mai încalta niciodata, ci erau patrate ca amintire. Mireasa nu purta bijuterii, ci doar o pereche de cercei ce erau facuti din ceara. Salba miresei, adusa de catre socrul mare, trebuie sa aiba monedele de aur însirate în numar impar, iar dupa ce îi va fi pusa miresei la gât, aceasta va saruta mâinile celor prezenti acolo, primind în schimb bani. Barbieritul ginerelui se face sâmbata si este început de nas doar daca acesta are parintii în viata. Duminica, înainte de a pleca la nunta, mirele merge în fata icoanei unde cere binecuvântarea parintilor lui si bea aghiazma de trei ori, dintr-un pahar, dupa care se porneste sa ia mireasa. Ajuns la aceasta acasa, este întâmpinat de soacra mica care îl cuprinde cu o sfoara si–l palmuieste iar fratii miresei trebuiau sa se împotrivesca sa o dea, iar ca recompensa trebuiau sa primeasca o damigeana cu vin. Mirele, înainte de apleca de la casa miresei, plateste o suma parintilor fetei, pentru a o lasa sa mearga cu el. Când mireasa iese din casa îsi face trei cruci, ia aghiaza si poarta în brate un vas plin cu apa. La noua ei casa mireasa trebuia sa treaca pragul peste o bucata de fier si în curte era întâmpinata de numeroase obiecte de uz casnic. La aromânii din Albania mireasa este primita la mire într–o camera unde se afla rudele acestuia, care o întâmpina cu texte improvizate ce contin insulte si cuvinte de admiratie, la care mireasa reactioneaza pe masura, însa fara sa vorbeasca. Pe frunte, obraji si barbie mireasa are desenate 2, 3 cercuri concentrice, iar când transpira o femeie îi sterge sudoare. Pe parcursul nuntii mireasa are privirea în pamânt, este tacuta, cu fata acoperita, sta numai în picioare si, din când în când i se cerea sa cânte. Luni sau marti seara se mascau câtiva tineri care pretindeau ca sunt fratii miresei, parintii si cautau mireasa. Se mâzgâleau cu carbune pe fata si faceau scandal la mesele oaspetilor întrebând cine a furat mireasa. Acest obicei poarta numele de „babuyearii”. Mirele, rudele sale, nasii erau spânzurati cu capetele în jos si nu scapau pâna nu mituiau mascatii. Duminica si luni seara mireasa dormea cu o ruda de–a sa sau de–a mirelui, iar marti seara dormea cu mirele. Darurile de la nunta sunt scoase în curte si sunt jucate de nuntasi. Rudele miresei ofera nuntasilor daruri, iar nasul, cu o tava pe care se afla pâine înmuiata în vin, umbla printre invitati sa ceara plata darurilor, iar acesti bani sunt dati finului. Pe drumul spre fântâna,

mireasa putea fi furata, iar cei ce o furau cereau recompensa mirelui. Joi, dupa nunta mireasa merge la fântâna sa aduca apa pentru a se spala pe mâini toti cei din casa, fiecare aruncând în lighean bani. În unele parti în noaptea nuntii nasii conduc mirii la culcare, iar mirele arunca în patul nuptial bani, unde fârtatii au mai aruncat bomboane si stafide. Dupa ce miresei i sa pus baticul pe cap, întreg satul vine sa–i sarute mâna, primind bani de la fiecare. La o saptamâna sau o luna dupa nunta are loc „turnarea miresii” la parinti pentru o zi, ocazie cu care rudele mirelui faceau cunostinta cu rudele miresei. În prima saptamâna dupa lucru mireasa este scutita de treburile casei. Pâna la nasterea primului copil sotii nu îsi vorbeau în prezenta unei a treia persoane, iar timp de trei ani dupa casnicie ei nu aveau voie sa se priveasca în ochi. Pe o perioada de 40 de zile de la nunta mireasa va saruta mâinile celor mai în vârsta ca ea si va primi, în schimb, bani.

III. 3. Înmormântarea la aromâni
La gramosteni, cel ce este considerat a fi pe moarte va fi însotit de catre 2 femei batrâne din familie, care sunt maritate si de o alta femeie din afara familiei. Femeile din familie se ocupa de buna rânduire a înmormântarii. Daca cel ce este pe moarte moare singur, se considera a fi pacat. Cei ce îl supravegheaza pe muribund este bine sa nu plânga daca îl vad ca trebuie sa moara, deoarece „l–ar întoarce de la moarte”. La aromâni exista superstitia ca daca mortul ramâne cu capul într–o parte, urmeaza sa mai moara cineva din familie, iar femeia participanta din afara familiei are grija ca acest lucru sa nu se întâmple. Se crede ca daca în casa se afla un copil nebotezat în timp ce moare cineva, atunci copilul va muti, de aceea copilul va fi dus la un vecin. Celui mort i se vor închide ochii si îi vor fi legate falcile cu o basma neagra (pentru cei în vârsta) sau alba (pentru cei tineri). Este aprinsa candela, i se pun doua lumânari: una la cap si una la picioare, iar vestea merge în sat „din om în om”[59]. Daca cel ce a murit este capul familiei, atunci cea mai apropiata ruda în viata va pune pe foc un obiect de metal pentru a întari familia acestui. În cazul în care bolnavul a murit de moarte rea este întors cu fata spre rasarit si i se dau hainele de pomana unei cunostinte sarace, care spune „Dum’ l’eartî–lŭ” („Doamne , iarta–l”). Cei ce ajuta la îmbaierea si îmbracarea mortului nu vor primi bani pentru aceste gesturi, ci doar haine, alimente, iar apa în care a fost facuta baia va fi aruncata departe de locuinta. Sunt acoperite toate oglinzile din casa

pentru a nu se transforma în strigoi si este asezat pe jos mortul, într– o camera buna a casei. În semn de doliu se vor pune pânze si steaguri negre deasupra pragurilor usii si la poarta, iar membrii familiei vor purta o pamblica neagra deasupra cotului stâng, în timp ce femeile îsi vor acoperi capul cu un batic negru. Timp de 40 de zile barbatii din familia celui decedat nu se vor barbieri. Mortul este asezat în sicriu pe jos, cu picioarele spre usa, i se leaga si mâinile si picioarele, pe piept i se aseaza o icoana si–i sunt puse la ochi si în nari bucatele de tamâie. Se lasa usile deschise si se tamâiaza bine toata casa, pentru a alunga spiritele rele si cei ce vin aprind lumânari la capul mortului. Se aduc flori, fructe, fetele nemaritate saruta mâna celui din sicriu, iar rudele îi saruta fruntea. Se pun în buzunarul mortului bani si grâu, aducând astfel omagii tuturor celor adormiti si numai femeile vor sta de veghe la cel decedat. Se are în vedere ca nu cumva vreo pisica sau vreun câine sa treaca peste mort, deoarece se crede ca astfel mortul va deveni strigoi(„umbrî”) sau vor aparea aratari pe peretii încaperii respective. Cei din familie ce sunt nascuti în aceeasi luna cu cel decedat nu au voie sa–l vada, crezându–se ca vor muri si ei curând, iar de vor sa–l vada la înmormântare neaparat, vor lua cu sine o cheie pe care o vor purta pe urma timp de 40 de zile . Vor boci doar femeile, pe rând, însa nu si dupa apusul soarelui, pentru a lasa mortul sa se desprinda mai usor de trup, iar bocetele sunt improvizate, având ca text literar evenimete din viata celui trecut în nefiinta. Se poate sa boceasca si femei din afara familiei, aducându–se astfel vesti celor morti despre cei ramasi în viata. Se obisnuieste ca în ziua de luni sa nu se faca înmormântari, ca nu cumva sa mai moara curând cineva, dar de obicei înmormântarile se fac la trei zile dupa deces. Se face o slujba si în casa, iar înainte ca acesta sa fie scos, i se pune o moneda de aur în gura pentru a avea cu ce „sa–si plateasca” vamile. Mortul este scos din casa de catre patru membri ai familiei, cu picioarele înainte si în acest moment se bat clopotele bisericii. În urma mortului o femeie în vârsta va varsa apa dintr–un ulcior pe care îl va sparge în timp ce rosteste „s–moarî moartea” sau „aestî moarti si–altî nu” (aceasta moarte si alta nu), în timp ce toata lumea îsi va face semnul crucii si va rosti „Dum’ l’eartî– lŭ” (Dumnezeu sa–l ierte). Înaintea multimii adunata venita la înmormântare va merge o femeie din afara familiei ce va duce coliva („gârnulŭ”) si se vor opri cu totii în fiecare intersectie de drumuri, tinându–se scurte slujbe de pomenire, dupa care se arunca cu bani din parte membrilor familiei celui adormit, bani ce vor fi culesi de

catre cei saraci. Dupa slujba din biserica, mortul este acoperit pe jumatate cu o pânza alba pe care preotul va schita un schelet omenesc cu o bucata de carbune, însa acest obicei nu mai este frecventat [60]. Cei de fata îsi iau ramas bun de la mort sarutându–i fruntea, obrazul sau icoana de pe piept si lasând sa cada bani în cosciug. Se obisnuieste ca cel mai apropiat membru din familia celui decedat sa ia doua boabe din coliva pe care si le pune în buzunarul drept, pentru a–l visa în urmatoarea noapte pe mort. Spre mormânt sicriul va fi purtat de catre alti 4 oameni din afara familiei. La groapa i se scoate mortului pânza cu care i–au fost legate falcile, i se dezleaga picioarele, i se ia icoana de pe piept si se strâng banii din cosciug spre a fi dati celor saraci si groparilor. Mortul este acoperit întru totul de pânza alba, iar la sfârsitul slujbei este stropit cu vin amestecat cu ulei de catre preot. Este acoperit cu capacul de catre gropari si toti cei prezenti vor arunca peste sicriu câte un pumn de pamânt, iar în acest timp cei apropiati îl bocesc. Groparii acopera cu pamânt sicriul, în timp ce toti cei prezenti trebuie sa paraseasca locul, ramânând un singur membru al familiei pâna în momentul când este acoperit definitiv. Dupa aceasta, toti cei ce au fost la înmormântare va trebui sa–si spele mâinile cu apa, iar la iesirea din cimitir vor primi de la o batrâna coliva. Se face un praznic la casa celui mort, la care preotul va sfinti bucatele, iar la sfârsitul mesei fiecare va spune „sî–l’i si–aflî” („sa i se gaseasca”, sa–i fie spre pomenire ). Cersetorii din apropiere vor primi si ei pachete cu mâncare, iar preotul si cei prezenti la înmormântare, primesc pachete cu mâncare si prosoape sau batiste. Dupa înmormântare, locul unde a stat mortul va fi ocupat de o farfurie cu mâncare si o felie de pâine, iar unde obisnuia el sa stea la masa i se pastra locul, crezându–se ca pret de trei zile mortul va sta în preajma casei, având nevoie de mâncare si apa. Cel mai în vârsta din familia celui decedat va avea grija ca, înainte de masa, sa dea pe jos o lingura din mâncare, spunând „ti mortî” (pentru morti) , la care ceilalti vor raspunde „sî–l’i si–aflî” (sa–i fie spre pomenire). Nu se merge la mormânt dupa doua zile, pentru ca mortul „sa se aseze”, ci abia în cea de a treia zi vor merge membrii familiei cu flori apa si lumânari. Este stropit mormântul cu apa de catre o femeie în vârsta, în timp ce se boceste, iar cei prezenti îsi fac câte trei cruci si este sarutata crucea sau icoana de pe mormânt. Mortului i se face parastas la 3 zile, 9 zile, 20 de zile, 40 de zile, 3 luni, 6 luni, un an, un an si jumatate si la trei ani. Timp de 40 de zile de la înmormântare, candela va arde neîncetat si oglinzile ramân acoperite si se mai

obisnuia ca cei din familie sa nu îsi schimbe anumite obiecte din vestimentatie (camasa, maiou) pentru a nu–l visa pe cel decedat. Pe o perioada de 40 de zile la poarta va ramâne semnul de doliu si trei ani de zile nu se faceau petreceri si nici vizite. Mortul era dezgropat la trei ani, când sunt prezenti cei din familie, cunostinte. La deschiderea mormântului sunt strânse oasele mortului într–un saculet alb, legat cu snur, se sfintesc, atamâiaza si se toarna vin cu untdelemn de catre preot. Saculetul este asezat la capul mortului, iar groparii acopera din nou mormântul, primind în schimb haine. La iesire a din cimitir se ofera coliva. Daca cel mort nu a putrezit în acea perioada de trei ani, se spune ca a facut pacate mari si i se fac, sâmbata si duminica, parastase la mormânt, 40 de zile se vor aduce prescuri la biserica, ulei, se aprind lumânari si se roaga cei în viata pentru mort. Femeile din familie vor face curatenie în biserica, preotul va pomeni la fiecare slujba numele de botez al celui mort, cersetorii primesc mâncare si urmeaza ca mortul sa fie dezgropat la sase ani. De la cercetatorul Irina Nicolau aflam ca atunci când cineva viseaza ca este îmbracat în alb si ca zboara spre cer înseamna ca va muri, precum si un steag negru, sau scoaterea unui dinte, înseamna pierderea cuiva apropiat, sau daca visezi ca se darâma peretii casei. [61] Daca cineva moare în Duminica Patimilor se spune ca este fericit, iar sufletul mortului este luat de îngerul mortii (Haron). În cazul în care mortul zâmbeste sau nu are gâtul imobil, atunci se spune ca cineva din familie va muri. Cel ce moare cu ochii si gura deschise se spune ca în trei ani nu va putrezi, iar daca cineva a fost ucis si neîngropat, „rataceste peste tot, iar sângele lui striga pâna când trupul putrezeste cu totul.” Daca cineva murea pe drum, era dus la cimitir sau îngropat acolo unde s–a întâmplat sa moara. Când cineva din casa moare în aceeasi luna în care s–a nascut un copil, atunci acesta din urma este închis într–o camera si i se leaga o cheie la mijloc. Copilului nascut mort nu i se fac slujbe si este înmormântat în afara cimitirului. În cazul unui mort tânar este bine ca mama lui sa nu asiste la înmormântare, pentru a nu ramâne sufletul decedatului în corp si a nu se chinui timp de 40 de zile, vazând ce se întâmpla în prejma. Când cel ce moare tocmai a apucat sa se logodeasca, va avea în sicriu baticurile date de familia fetei. Daca cel mort este capul familiei, atunci se spune ca mormântul trebuie înfipt cu un cutit, iar formula de condoleante specifica pentru familia celui mort este „Bana la voi!”. Oglinzile din casa unde este mort nu doar ca sunt acoperite

cu pânza neagra, însa se recomanda si întoarcerea lor cu fata la perete. Vestimentatia unei femei îndoliate este neagra complet si se acopera si pe cap cu un batic negru. De obicei, mortul este îngropat în hainele de nunta, iar în sân i se va pune o turta din faina. Nu trebuiesc încheiati nasturii de la hainele mortului, eventual se si taie, iar la cap, în cosciug, i se pune si o perna. Celor ce stau la priveghi li se da cafea fara zahar, pentru ca îngerul mortii „sa nu se îndulceasca si sa mai vina pe la casa respectiva” [62]. Peste mortul asezat direct pe podea nu trebuie sa treaca nimeni, pentru a nu se „umbri” (a aparea aratari pe peretii casei), de asemenea nici peste groapa acestuia, pentru a nu deveni vârcolac, iar cel devenit vârcolac nu putrezeste. Daca mortul a avut vreo rana, aceasta trebuie oparita, pentru a nu deveni vârcolac, iar dupa apusul soarelui, vârcolacii merg din casa în casa. Despre vârcolaci se spune ca ei nu–si pot parasi mormintele sâmbata noaptea si ca se pot arata oamenilor sub forma de pisica, tigaie, buturuga neagra, flacara vânata, scânteie, câine, gaina, ei fac zgomote si misca prin casa lucruri. Vârcolacii se pot reîntoarce acasa sub obisnuita înfatisare din timpul vietii si fac copii cu fostele lor sotii, iar acesti copii se numesc „abrasi” si au pielea fetei si parul galbene, având putere asupra vârcolacilor. „În mormintele vârcolacilor se arinca apa sfintita si var nestins”. Se arunca cu apa dupa mort pentru a nu–i fi sete pe cealalta lume, iar înainte de a fi dat în groapa, i se vor pune 2 lei în buzunar pentru a avea bani sa plateasca Sfântului Petru la intrare. Participantii la înmormântare se vor spala cu apa pe mâini, deasupra unor carbuni aprinsi, iar la masa de praznic se va da grâu fiert, rachiu, pâine si vin si nu se manânca pilaf „ca sa nu se înmulteasca mortile în neamz” [63], iar familia nu manânca defel. Exista credinta ca sufletul mortului va sta în casa 40 de zile dupa ce si–a dat duhul, timp în care se atâmâiaza locul unde a stat, se arde o lumânare tot timpul în casa si nu se schimba lenjeria pentru a nu fi visat cel mort. „Pentru sufletul mortilor se împarte placinta la raspântii”, iar când li se face pomenire nu trebuie sa se munceasca în ziua respectiva. La pomeniri se gatesc turte din faina de naut care se ung cu miere, la un an de la moarte fiul ce mai mare va rupe o pâine în doua peste cap, cerând ca Dumnezeu sa ierte pacatele tatalui sau. Se credea ca daca femeile îsi vor spala parul înainte cu doua saptamâni de Sfântul Toader, la o pomenire a mortilor, atunci ei s-ar încurca în par si femeile i–ar purta dupa ele. Când este Sfântul Lazar se fac colacei si se dau de pomana. Cei ce nu sunt pomeniti si au murit, se fac aratari în vis sau

se prefac vârcolaci. Când s–au împlinit sapte ani de la moarte, osemintele sunt adunate, spalate si puse într–o groapa comuna. Românii din Macedonia sunt foarte atenti la înmormântarea cuiva, având grija sa respecte traditiile. Ei cred ca sufletul unui mort neîngropat bântuie mult timp în împrejurimile unde s–a risipit [64], iar daca întâmplator cineva da peste un cadavru, i se arunca simbolic o mâna de pamânt peste trup. Este bine ca omului caruia e pe moarte sa i se aduca un preot pentru a fi spovedit si împartasit, având astfel o moarte usoara, iar de se chinuie sa moara, este pus cu fata spre rasarit si se spune: „s’ti ved în dreptu soarelui Doamne Dumnedzeule, în dreptu soare s’lu vedŭ”. Mortul este îmbaiat cu apa calda sau cu vin cu untdelemn, care se arunca mai pe urma în loc curat si este îmbracat în hainele curatate, care au fost purtate si la cununie. Pentru batrâni se aduce „busuioclu”, iar pentru tineri „flori de boi vii ca foclu” (culori vii). „ Îmbracarea si gatirea mortului cu hainele cele mai scumpe si mai frumoase se face din iubire si din cinstea ce o aratam catre dânsul si pentru credinta ce este ca mortii se duc sa calatoreasca pe cealalta lume, având a se înfatisa în fata lui Dumnezeu, la o a doua venire, curati si îmbracati întocmai cum s–au îngropat.” [65]De data aceasta, marturiseste Burada, sunt acoperite oglinzile si portretele cu pânze albe, iar mortul este acoperit noaptea pe fata. I se iau dimensiunile cu un fir de ata alba pentru a–i face sicriul, pentru plata caruia nu se târguieste. Membrii familiei îsi iau hainele cele mai deosebite si bijuteriile, îsi desfac parul, bat din palme si plâng, lovindu–se pe ei însisi. Înmormântarea se face repede durând cel mult 12 ore pâna sa fie dus la groapa, iar înainte de a fi scos din curte, i se pune peste capacul sicriului pâine, rachiu, vin, masline, cas verde si miere de albine. Înaintea alaiului de înmormântare vor merge doua steaguri ce au în vârf câte o cruce. La capul mortului va merge un baiat ce duce „o lumânare de ceara cât e si mortul de lunga”, ceara alba pentru tineri si galbena pentru cei în vârsta. La usa bisericii, înainte de a intra mortul, sta cineva si împarte lumânari oamenilor ce vin la înmormântare. La groapa, mortului i se iau de la sine obiectele de valoare si perna, care este înlocuita cu una din tarâna, iar în acel moment se striga si se plânge: „Lae! lae! iaca capitinlu tri tuta!” („Neagra, neagra, iaca si pernuta pentru veci”). Preotul va scrie cu un cutit pe o piatra, ce va fi pusa în sicriu, numele mortului. În Mazarova oamenii nu primesc pomana la cimitir, ci la casa mortului, în curte, unde direct pe pâmant se întinde o pânza pe

care se pun mâncaruri de post, cu exceptia casului. Dupa ce membrii familiei s–au spalat pe mâini vor spune „Hristoslu sa’ l liarte”, dupa care se apuca de plâns pe cel trecut în nefiinta.

III. 4. Obiceiuri de iarna la aromâni
În Sarsanlar, un sat din fostul Durostor românesc si–a petrecut copilaria lingvistul Matilda Caragiu–Marioteanu, de origine aromâna, care împreuna cu familia, s-a stramutat din zona Muntilor Pindului si aflam unele detalii cu privire la obiceiurile practicate de Craciun. La acea vreme (1928–1940), în satul respectiv, traiau la un loc turci, tatari, bulgari, aromâni, regateni si un armean, iar fiecare etnie în parte îsi traiau sarbatorile de peste an. La aromâni Craciunul se sarbatorea în familie, iar copiii mergeau doar în Ajun cu colinda, primind de la gazde covrigi, nuci, prajituri, mandarine, dar nu bani. „Craciunul era oarecum mai auster, mai simplu, cu mult mai simplu decât se sarbatoreste în nordul Dunarii, de exemplu. Se mostenea, de fapt, o traditie crestina de sorginte neogreaca, mai saraca în manifestari, ceea ce nu distrugea însa misterul acestui moment al nasterii lui Iisus” [66], ne marturiseste Matilda Caragiu. Pâinea facuta de Craciun purta denumirea de „simiti” si se framânta cu apa în care se punea si busuioc, iar dupa ce era coapta, pâinea se ducea la biserica, la Sfânta Liturgie, dupa care, adusa acasa, era împartita celor din familie. Aflam ca se practica si cântatul pe mai multe voci în colinde vechi precum „Din an în an...”, „Florile dalbe”, colinde germane; se jucau, în scoli, Vicleimul si Irozii. De Boboteaza se arunca Crucea într–o fântâna si mai tineau sarbatori precum Sfântul stefan, Ajunul Anului Nou, Anul Nou, „când oamenii se mascau si mergeau din casa în casa, facând tot felul de glume, pâna când erau recunoscuti de catre gazde”. Colindatorii aduceau gazdelor urari de bunastare, sanatate si voie buna, aceste traditii având o vechime semnificativa. Repertoriul de colinde aromânsti este unul restrâns si mai putin spectaculos în comparatie cu al nostru, asemanându–se la majoritatea aromânilor. La cei din zona Pindului, copiii se strâng dimineata la biserica din sat, o ocolesc de trei ori, dupa care se împart în numeroase grupulete, pornindu–se la colindat[67]. În alte parti copiii se pornesc direct la colindat, purtând la sine un ciomag cu capatul gros ca al unui buzdugan ( „ciubânici” ), cu care bat în portile

oamenilor. Colindatorii mai poarta si traisti, în care strâng covrigi, castane, nuci, bomboane sau bani pe care îi împart în mod egal între ei. La aromâni, prcizeaza Geoge Marcu, colindele sunt omofone, fara a fi însotite de antifonie, iar la sfârsitul colindatului, se aduc, în grup, urari precum „la multi an’i” sau „s – la – anŭ”. Un alt obicei practicat de românii din Macedonia este „Ta Iani Ianismata”, pe 24 iunie, în ajunul Sfântului Ioan Botezatorul. Fetele si nevestele se aduna împreuna cu mai multi copii, care au fost trimisi, în prealabil, pe la casele oamenilor pentru a cere flori de „Ta Iani”. Dupa care, copiii aduc florile femeilor adunate, iar acestea din urma împodobesc cu ele un vas de arama („ghium”) peste care pun beteala de argint si un voal rosu. Aranjat astfel, este pus vasul pe capul unui baietel si se merge la toate apele curgatoare din împrejurimi, pentru a–l umple. Dupa care se merge cu vasul din casa în casa, se lasa jos si se cânta cântecul „Ta Ianului”, dupa cântec se pun bani în vas, iar în schimb, cei ce au cântat vor oferi din apa adunata, crezându–se ca este buna de leac. Urmatoarea zi femeile se aduna la o casa, aduna banii strânsi de „Ta Iani” si cumpara fructe si mâncare cu care fac un ospat, iar baiatul ce a purtat vasul este platit, dar nu ramâne la masa. Dupa masa, femeile se spala pe mâini si pe ochi cu apa adunata, iar daca au mai ramas bani, sunt împartiti între ele, dupa care se raspândeste fiecare la casa ei. Versurile cântecului de „Ta Iani”, traduse din aromâna, au ca subiect descrierea vietii a noua frati aromâni, dusi mai departe de Constantinopole si asezati în noua sate. Teodor Burada presupune ca se refera la „pisticosi” , „vlahii stramutati pe coasta Asiei pe la anul 1282 de împaratul Andronic Paleologul” [68].

CAPITOLUL IV DESPRE CARACTERISTICILE MUZICII POPULARE AROMÂNE
„Sândzile apa nu s – façe , s – cari s – faca nu s – bé.” ( „Sângele apa nu se face si daca se face , nu se bea.” )

IV. 1. Origini muzicale aromâne
Pentru a avea o imagine asupra muzicii aromânilor din zilele noastre, voi face o trecere succinta prin istoria muzicii de data aceasta. Astfel pornind de la daci, aflam despre acestia ca erau atasati de lumea sunetelor, pâna într–acolo ca mergeau în solie cu chitarele, prezentându–si cererile si doleantele însotite de muzica; de asemenea Jordanes precizeaza ca preotii daci îsi tineau slujbele cu cântari vocale si instrumentale[69]. Muzica tracica „avea o forta expresiva considerabila”, ce „se cristalizase puternic deja în mileniu II î. e. n., expunând o serie de sisteme tonale de larga circulatie la acea vreme”[70]. Sistemele traco–dacice sunt detectate prin intermediul unor dovezi teoretice scrise despre muzica antica sud–est europeana si cu ajutorul datelor vechi despre folclorul românesc si cel al popoarelor sudice din fosta Tracie (bulgarii, sârbii). Primim detalii de la grecii antici, precum Plutarh care descrie cântecele lui Olimpos si pe cele ale lui Terpandru ca fiind formate pe 3, 4 sunete (oligocordie). De studiul sistemelor oligocordice antice s–au ocupat si George Breazul, Constantin Brailoiu, care au reusit sa scoata la lumina modul de acordare a lirei lui Orfeu. Unul dintre principiile pe care sunt bazate intervalele antice este cel al consonantei (cvarta, cvinta, octava), principu regasit si în melodiile populare românesti. Dupa cum a descoperit George Breazul, primeaza bicordiile si terta, bi-, tri- si tetratoniile anhemitonice, presupunându–se ca în sec. II î. e. n., a ajuns sa fie utilizata si pentatonia. Gheorghe Ciobanu, datorita unui tipar cadential regasit la popoarele balcanice precum românii, sârbii, bulgarii, aduce în vedere existenta ipotezei unui tipar de cadenta pe cvinta[71]. În studiul modurilor tracice, din cauza faptului ca nu este cunosuta limba si, în consecinta, nici versificatia, nu sunt cunoscute modalitatile de vehiculare, stadiul cromatizarilor, specificul intervalelor. Se vorbeste despre o serie de „formule melodice” regasite în melodiile mai vechi si care, în timp, sufera schimbari datorate adaptarilor la noile limbi. Oligocordiile si pentatoniile tracice ale sec II î. e. n. se presupune ca au fost asimilate, o data cu trecerea vremii, de catre greci, sciti, turci, slavi, etc. „Ramura nord–dunareana a tracilor, alcatuita din daco–getii de pe teritoriile patriei noastre, va fi continuatoarea directa (si unica) a muzicii tracilor antici” [72]. În cazul sistemelor tonale traco–getice se detecteaza o trasatura diatonica

generala, unde se gasesc desfasurate numeroase formatiuni anhemitonice, cu prezenta sunetelor intermediare (pieni). Aceste caracteristici comune sunt preluate din colinde, bocete, cântece specifice anumitor obiceiuri care, cu toate ca au suferit transformari, nu poate fi negat un punct de plecare de la sistemele traco–dacice. Pentru a afla cum s–a ajuns la îmbogatirea structurilor tracice initiale, Constantin Râpa propune doua variante: „împlinirea la nivelul fiecarui microsistem (bi-, tri-, tetra– si pentatonic)”, care recurge la „umplerea interioara a spatiilor” sau/si la „adaugarea exterioara a unor sunete învecinate” (ex. : bitonul completat interior da nastere unui triton hemitonic; tritonul se poate extinde la tetracord, prin împrumutarea unui sunet, etc. ); „avansarea catre heptatonie” este realizata prin utilizarea oligocordiilor sau pentatoniilor îmbogatite prin orice mijloace sau prin alaturarea de formatiuni modale oligocordice si transpozitie. Datorita pienilor ologocordiilor si a pentatoniilor, se pot diferentia în sistemele traco–getice cadente finale sau interioare. Nu se pune problema existentei unei tonice sau a unei dominante, modalismul primând si, astfel, neîngradind spiritul creativ si lasând loc unui câmp larg de variatii modale. Cu privire la heptacordurile trace, acestea ramân, în majoritatea lor, incomplete, hexacordia fiind cea mai des întâlnita. În ceea ce priveste fenomenul de cromatizare, este întâlnit trecator si în cadrul microintervalelor, precum si ca sunet ce graviteaza spre un pilon sau spre o treapta reala, însa „neafectând substantial diatonismul”[73]. În stadiu initial, în perioada antica, este detectata la traci o forma de sclavagim, care, dupa cum spune Romeo Ghircoiasiu[74], se reflecta si în structura muzicala. Dupa Plutarh, se poate identifica în cultura greaca sistemul pentatonic, precum cel din melodiile lui Olimp (mi, fa, la, si, do), dar sunt presupuse, implicit, si prepentatoniile. Cercetarile realizate de Constantin Brailoiu au ca ipoteza si posibilitatea exixtentei unui drum direct de la sistemul tritonic antic , la cel modal diatonic, înlaturând astfel pentatonia greceasca. Evolutia sistemelor muzicale trace are ca dovada si forma de acordaj a lirei trace ce detine sapte coarde si a chitarei cu sase coarde. Sistemele muzicale din spatiul carpato–balcanic au tangente cu sistemul tonal grecesc. Emil Ghircoiasiu ne vorbeste despre o cvinta modala specifica fiecarui mod în parte, alaturi de care tetarcordul îsi face simtita prezenta si despre cadenta finala care de obicei se afla cu un ton sub nota finala. Cadenta la subton este

însotita de expresivitatea cvartei lidice si este în tandem cu cadenta la cvarta descendenta, acestea având repercusiuni certe în delimitarea unui anumit spatiu geografic. Cadenta la cvarta descendenta poate fi determinata de principiul tetracordal al pedioadei si „legata de caracterul plagal al modurilor zise barbare din muzica antica greaca”[75]. „Pentatonica mediteraneana” (hemitonica) este o caracteristica a melodiilor grecesti si are la baza o tricordie reprezentata de succesiunea a trei note la intervale de ton. „Aproape toti istoricii si folcloristii nostri recunosc rolul important ce l-a avut cultura muzicala traca, inclusiv cea a triburilor geto–dacice, în antichitate”[76]. Sunt marturii ce atesta existenta a numeroase rituri, ceremonii, spectacole, dansuri razboinice la daci, toate acestea fiind însufletite de muzica, ce era considerata ca având trasaturi „barbare” si chiar lecuitoare. Trasaturi specifice sonoritatilor muzicale ale acestui neam sunt „vigurozitatea”, „barbatia”, reprezentând particularitati melodice si ritmice în stilul de interpretare. De la ei folclorul muzical românesc mosteneste prepentatoniile, pentatoniile, în mare parte anhemitonice, heptatoniile transmise prin intermediul oralitatii si a unei baze de date genetice. Din acea perioada aflam de existenta instrumentelor de suflat folosite de ostasi într-un dans ritualic, „Carpaia”, dedicat evenimentelor agriculturii, precum si de dansurile–pantomime vesele si impresionante. Petre Brâncusi ne vorbeste despre o seama de cântece specifice anumitor conjuncturi: „peanul” era cântat în timpul luptelor sau ca semn al învingerii în lupta si era închinat zeitatilor sau conducatorilor; „epodele” se credea ca vindecau boli si îmblânzea animale; ”torelli” erau cântece de jale pentru cei morti în lupte si erau acompaniate la flaute, fluiere, tulnice. În cazul cantecelor „torelli” se presupune ca astfel s–ar fi nascut si polifonia, ipoteza indicata a fi avuta în vedere. De asemenea, în ritualurile sacre era folosit corul acompaniat de intrumente precum lira sau chitara. Se vorbeste si despre o serie de „asociatii muzicale” formate în zona Dobrogei, special create pentru intonarea imnurilor sacre. O data cu romanizarea dacilor, sunt împrumutate noi elemente din riturile, cultura, traditiile romanilor. Astfel vorbim despre „calende”, despre dansuri, despre instrumente ( flaute, tibii, corni, cimpoaie, naiuri, chitare, lire, s. a. ), monumente ce îsi fac simtita influenta asupra vietii dacice. Nicomachus din Gherasa povesteste ca cel mai vechi acordaj al lirei provine din Tracia si este preluat de greci, mizându–se pe principiul consonantei

(mi, si, la, mi–în sens descendent), având ca exemplu armonia universului. Specifice stilului european erau terta major si minora, dar o data cu aparitia statelor balcanice vorbim despre sistemul pentatoniei.

IV. 2. Caracteristicile muzicii populare aromâne

Genurile specifice folclorului muzical aromân sunt baladele, cântecele haiducesti, de joc, lirice, epice–eroice, deosebindu–se între ele în primul rând datorita textelor. Din punct de vedere al structurilor cântecele se aseamana, singura deosebire fiind facuta de o serie de cântecele lirice de dor, de înstrainare, de dragoste si de cele pastoresti, ce sunt reprezentate de monodie. O linie de distinctie o da cântarea în grup, care e traditionala si e cel mai des utilizata de catre aromâni. În continuare voi prezenta, în mod aleatoriu, parerile câtorva folcloristi români despre trasaturile muzicii traditionale aromâne. Bocetul este un gen ocazional, cântat în grup, cu text traditional în care se pastreaza continutul, dar este schimbat numele celui decedat sau se improvizeaza instant un text ce pune în evidenta momente din viata celui trecut în nefiinta, pe o melodie deja existenta. Ambitusul utilizat de acest gen este unul restrâns, între trei si cinci sunete, reprezentat de bi-, tri-, tertracordii si -tonii, având la baza formule recto–tonice. Materialul utilizat de cântecele de logodna si de nunta este definit si el de utilizarea oligocordiilor si a pentatoniilor[77]. Cu timpul, obiceiul de a cânta si dansa în acelasi timp, la aromâni, s–a pierdut, dansul fiind înlocuit cu acompaniamentul instrumental la cimpoi, vioara, caval , fluier, acordeon, etc. Putini aromâni din Peninsula Balcanica înca mai pastreaza traditia dansului si cântului fara acompaniament instrumental. Pe parcursul cântecelor de joc se întâlnesc „strigaturile” ce sunt constituite din texte improvizate, ce au un caracter satiric. Cântecele vocale ale aromânilor pot fi clasificate pe doua directii: cântece „din pade” si cântece de joc, iar acestea cuprind atât

cântecele propriu–zise, cât si pe cele de rit. Cântecele „din pade” sunt cele interpretate din pozitia stând jos si au ca trasaturi ornamentatia si ritmul rubato, utilizeaza apogiaturi, portamento pe intervale între secunda si sexta, mers melismatic, toate acestea contribuind la aspectul sonor al melodiei. Pentru cântecele de joc se utilizeaza ritmul giusto–silabic sau cel aksak, unde aspectul sonor este dat de silabele de completare, interjectii, repetitii, versificatie stabila, antifonie, s. a. Ca trasaturi comune ale celor doua categorii sunt versificatia hexa–si octosilabica, catalectica sau acatalectica, rar sunt întâlnite versuri decasilabice sau dodecasilabice, iar la gramosteni si pindeni este remarcata si versificatia libera. Utilizarea interjectiilor este frecvent întâlnita: „aide”, „lele”, „more”, „moi”, „lai”, „o” s. a. Larisa Agapie subliniaza ca trasatura definitorie pentru muzica aromâna pentatonia anhemitonica, în timp ce tritoniile si tetratoniile sunt specifice cântecelor vechi, iar hexacordiile si heptacordiile se regasesc în cele noi. De mentionat este ca melodia aromâna se aseamana cu cea gregoriana. Datorita spiritului improvizatoric, eterofonia îsi face si ea loc pe plan melodic, utilizând intrevale ca secunda, terta, cvarta, cvinta si sexta. În cazul polifoniei, apar doua forme: la pindeni se realizeaza pe 2, 3 voci, melodia este cântata de majoritatea celor din grup, în timp ce restul acompaniaza; silabele sunt izoritmice. Fârserotii abordeaza doar cântarea polifonica, evitând cântul individual sau pe cel omofonic , folosindu– se de toate cele trei voci; se vorbeste despre doua melodii ( prima si secunda ) si despre vocea a teria, care tine isonul, fiecare având intrarile pe rând. În viziunea Emiliei Comisel despre trasaturile muzicale specifice aromânilor aflam despre cântecele ceremoniale de nunta, în mod special, ca si–au pastrat mai bine autenticitatea, spre deosebire de cântecele lirice. Structura frazei este una fara prea multe influente din exterior, frecventa tetra-si pentacordiilor majore si a tricordiilor minore este evidenta, iar ritmul este giusto–silabic[78]. Cantarea antifonica este descrisa în mai multe ipostaze: în cazul dansurilor mixte are loc un dialog între grupul femeilor si cel al barbatilor; cântecele de nunta suporta, de asemenea, dialogul, însa, de data aceasta între nuntasii din partea mirelui si cei din partea miresei; exista si versiunea ca grupul secund sa repete textul formulat de grupul prim. Emilia Comisel noteaza prezenta cadentei finale pe treapta I sau II, hexacordiei mixolidiane sau eoliane, construirea unui

mod apare cel mai frecvent facuta pe baza a doua tetracorduri. Versificatia este izometrica (6, 8) sau heterometrica (5 cu 8, 9 cu 10, 6 cu 8, 10 cu 8, etc.), versul poate ajunge si pâna la 16 silabe, rimele nu sunt obligatorii, iar „gruparea versurilor în cadrul strofei melodice este variabila”. Asimetriile frazelor sunt prezente datorita heterometriei, interjectiilor si repetabilitatii unor silabe din vers, fiind o trasatura specifica folclorului bulgar si sârb. În general refrenul este un element des întâlnit în cântul popular aromân si variaza de la 3 pâna la 14 silabe. În cazul refrenelor tipice mai întâlnim: „dada mea”, „moi lilice”, „moi trandafila”, „bre gione”, „oi olea, sora mea”, „de de lai”, „gione ce”, etc. Per ansamblu melodiile aromâne au un temperament asimetric, cu cadenta finala pe treapta I, aceasta din urma cu tendinte recitative. Structura, în mare parte, este una de natura motivica, chiar celulara, ritmul aksak în tempo larg este reprezentativ, remarcata fiind si prezenta parlando–rubato-ului, giusto – silabic-ului si a ritmului distributiv. Sunt întâlnite si alternante de masuri si ritmuri diferite, iar strofa melodica detine unu, doua rânduri melodice ce contin si material comun. Un studiu amplu recent asupra folclorului macedoromân a fost facut de catre Pavel Delion, în colaborare cu Adrian Turculet[79], care au analizat o serie de cântece populare în amanunt, ajungând la anumite concluzii. Versurile melodiilor analizate de dânsii au ca specific strofele melodice libere, având la baza acelasi vers melodic repetat pâna la final sau chiar si doua rânduri melodice. Un alt caz este aparitia strofelor cu doua versuri, dintre care cel de-al doilea vers al fiecarei strofe devine primul din urmatoarea strofa, sau strofele 1 si 3 au fiecare câte doua versuri, în timp ce strofele 2 si 4 constituie un singur vers repetat. Des întâlnite sunt cazurile în care este cântata doar o parte dintr-un cuvânt, dupa care îsi face aparitia si cuvântul în întregime (ex.: „Ţi stai, fe- ti stai, feta ...”). Una din trasaturile versurilor graiului aromân este aceea de a începe cu anacruza. Ca tipare metrice, Delion detecteaza, în afara celor prezentate pâna acum, versurile nonasilabice, heptasilabice, vers de 6-7 sau 5-8 silabe cu dimensiuni variabile. Silaba de completare îsi face aparitia în momentul în care versul are prea putine silabe sau sunt interjectii care fac parte efectiv din text ce pot aparea la începutul sau la sfârsitul versului. În cazul refrenelor vorbim despre pseudo–refrene si refrene propriu–zise. Ca formule de exprimare a inaginii poetice sunt întâlnite o serie de figuri de stil si procedee de

compozitie precum: anadilpoza („Si n–adram gâleata– nî, / Gâleata featilor” = „Sa ne facem galeata, / Galeata fetelor”), apocopa (disparitia unui sunet sau a unui grup de sunete de la sfârsitul unui cuvânt: „Ma nu te lasai far’ pani .../ Ma nu te lasai far’ apa .” , comparatia ( „Alba, arose, camirgeana, / Analta, analta, ca findana .” = „Alba, rosie, ca margeanul, / Înalta, înalta, ca mladita.”), dialogul, epitete („Nai miseata feata” = „Cea mai frumoasa fata”), metafore, personificari, repetitii, s. a. [80] . Cântecele aromâne trateaza în cadrul textelor literare numeroase subiecte: a) versurile cântecelor de siguranta, alint fata de prunc; leagan emana afectiune, linistire,

b) sarbatoarea de Sânziene (Nasterea Sfântului Ioan Botezatorul vezi mai sus - „Ta Iani Ianismata” , pg . 68) aduce cu sine conotatii nuptiale; de adaugat este aparitia „arak’ i”, a arapilor, reprezentati de tineri flacai între 10 si 20 de ani care se costumeaza cu haine vechi, ponosite si umbla dupa grupurile de femei, necajindu–le. c) repertoriul nuptial aduce în prim plan legatura dintre cei doi tineri casatoriti, momentele principale ale nuntii, dupa care se impun texte de urari de bine adresate nuntasilor, socrilor, dar mai ales nasilor de cununie ; d) cântecele pastoresti sunt reprezentative pentru folclorul muzical aromân, deoarece pastoritul a fost meseria de baza a acestui neam; de obicei sunt prezentate în cântecele lor greutatile întâmpinate, dorul de cei de acasa, peisaje din natura si întâmplari tragice; e) balada si doina trateaza subiecte dramatice, triste care exprima, de cele mai multe ori, pierderea cuiva drag; f) tematica reprezentativa în cântecele propriu–zise este dragostea, sub numeroasele ei forme; g) cântecele de joc sunt reprezentate de hora, care pot fi cântate atat binar, cât si ternar, în acelasi cântec, iar textul literar este divers. Interpretarea cântecelor pe mai multe voci tine de calitatile vocale ale celor ce cânta si de simtul lor artistic, ajungându–se la o polifonie spontana rudimentara. Despre forma arhitectonica în

cântecele macedoromâne aflam ca este în strânsa legatura cu versul literar, în consecinta distingându–se o forma arhitectonica libera si o alta–fixa, cu precadere forma fixa binara simpla si cu refren.

IV. 3. Folclorul muzical aromân în viziunea etnomuzicologului George Marcu
Dupa cum si George Marcu subliniaza, cântecul aromânilor este reprezentat de polifonie si eterofonie. Monodia îsi face si ea loc, în mai mica masura, prin intermediul cântecelor „cânvanaresti” ( ale carausilor ) si a celor „picuraresti” ( pastoresti )[81] în majoritatea cazurilor si în câteva cântece lirice. Utilizarea frecventa a antifoniei are ca explicatie menajarea interpretilor, pentru ca acestia sa nu oboseasca, în acelasi timp reprezentând si o forma de concurenta. Se obisnuieste ca pe parcursul cântarii sa se introduca elemente noi din punct de vedere melodic, pe care interpretul le adapteaza în functie de text. Recitativul parlato nu este utilizat pe parcursul cântecului, însa poate aparea spre sfârsitul acestuia, în semn de apreciere fata continutul textului, sub forma unor interjectii ( „bo-bo– bo”, „le–le–le” ). Referitor la jocurile aromânilor, acestea sunt pline de originalitate si însufletesc mai ales petrecerile, alaturi de cântul vocal sau de acompaniamentul cimpoaielor, fluierelor si al tarafului. George Marcu ne vorbeste despre „diversitatea ritmica a pasilor”, „leganarile gratioase ale corpului” în timpul horelor de duminica sau specifice nuntilor la care dansatorii se tin de mâinile lasate în jos sau de brâu. Se vorbeste despre o anumita ordine de intrare în „corlú”: mai întâi barbatii, dupa care urmeaza batrânii, tineretul, femeile si fetele. Cel ce stie cel mai bine sa „tradzi corlú” va fi conducatorul dansului si va purta în mâna dreapta „martŭ” (sirag de margele) sau o batista. Vestimentatia este sobra, simetria pasilor de remarcat, iar pe parcursul dansului nu se folosesc strigaturi. Forma horei este, de obicei, cea a unui semicerc, însa în cazul în care jucatorii sunt numerosi si spatiul–restrâns, atunci ea capata un aspect serpuit. Mai exista si „giocuri ausesti”, dansate de cei în vârsta, la care miscarile corpului vin în contratimp cu cele ale pasilor. Cu privire la jocurile

specifice femeilor, acestea sunt gratioase si costumele purtate dau o nota deosebita. Jocurile voinicilor, „ciamcu”, au ca trasaturi reprezentative numarul mic al participantilor si vioiciunea; hora este condusa de un foarte bun dansator care se poate sa si improvizeze numeroase miscari în ritmul melodiei, în timp ce restul voinicilor puncteaza, cu ajutorul pasilor, ritmic melodia; în unele cazuri poate aparea si un concurent, toate acestea fiind facute, de regula, pentru a atrage atentia fetelor. În dansurile „singasto”, se joaca doar în pereche (barbatii între ei, sot–sotie, frate–sora), fata în fata, fara a se tine de mâini si sunt realizate din piruete si sarituri, apelând la o diversitate de pasi asimetrici. O clasificare a cântecelor aromâne, realizata de George Marcu, este pe doua „categorii de versuri”: „libere–nerimate” întâlnite în cazul utilizarii unor tempo–uri rubato sau giusto (specific pindenilor si gramostenilor) si „rimate”, specifice cântecelor de joc, celor cu caracter orasenesc si polifonice (întâlnite cu preponderenta la fârseroti ). La pindeni si gramosteni este des folosita cântarea bilingva, cu predilectie, a cântecelor epice, fiind prezentate si în limba greaca si purtând denumirea de „Vlahikatragoudia” (cântece valahe). În cântecele aromânilor George Marcu surprinde prezenta tetracordului ionic, frigic, pentacordului eolic, frigic, cadente pe treapta a doua, colinde strofice, fara refren, bocete cu structuri melodice arhaice, ornamente specifice, predomina modalismul, rare alterari de trepte. Rândurile melodice nu sunt totdeauna sub influienta textului literar, intonatia suporta numeroase alunecari pe o serie de intervale, încercând sa imite cimpoiul. Despre cântecele haiducesti aflam ca acestea pot fi cântate si pe parcursul unei petreceri, atât monodic, cât si polifonic, iar aceeasi melodie poate suporta mai multe texte. Specifice masurilor binare sunt cântecele cu un temperament calm, lente, linistitoare; masurile ternare sunt atribuite „ciamcu”–rilor, în timp ce ritmurile asimetrice sunt folosite la hore. O parte dintre jocurile aromânilor poarta denumiri cu origine greceasca : „carapataicu”, „singasto”, „sirto”, „ciamcu” si utilizeaza formule ritmice specifice. Cântecele cu specific orasenesc au luat nastere în timp datorita trasaturilor transhumante ale neamului aromân, si–au facut loc în folclorul traditional si sunt cântate atât monodic, cât si în grup.

Textul literar exprima frumusetea naturii si dragostei, iar cel muzical se constituie din scari muzicale începând cu tetracordul si ajungând la octava, întâlnite fiind si moduri precum frigicul, ionicul, major, cromatic cu cadenta pe treapta a doua, heptacord cu cadenta pe treapta a treia, etc. În cazul cântecelor polifonice se observa ca acestea sunt întâlnite cântate omofon sau monodic, însa aceasta este o trasatura a spontaneitatii.

Analize muzicale

1) Provenienta : Culegerea Vanghele T. Millio , 1928 , pg . 42 2) Versificatie : dimensiuni variabile 3) Scara muzicala : pentacordie de tip minor , cu do subsemiton

4) Ritm : giusto – silabic 5) Metru : 3 / 4 6) Forma arhitectonica : binara (A :/ , B , Bv) 7) Gen muzical : cântec propriu – zis 8) Ambitus : 6 sunete 9) Cadenta finala pe treapta a doua , pe mi

1) Provenienta : Arhiva Seminarului de Dialectologie, înreg. Constanta, 1996 2) Versificatie : octosilabica

3) Scara muzicala : pentacordie de tip minor, cu re subton

4) Ritm : moderato , giusto – silabic 5) Metru : 2 / 4 6) Forma arhitectonica : binara , cu refren (A, A1, Av, B, R:/) 7) Gen muzical : cântec de joc 8) Ambitus : 6 sunete

1) Provenienta : Arhiva Seminarului de Dialectologie, înreg. Constanta, 1996 2) Versificatie : hexasilabica 3) Scara muzicala : hexacordie de tip minor , cu re subton

4) Ritm : moderato, însotit de formule ritmice dipirice, anapeste 5) Metru : 2 / 4 6) Forma arhitectonica : patrata , cu refren (A, B, C, D:/, R) 7) Gen muzical : cântec de joc 8) Ambitus : sase sunete

1) Provenienta : Arhiva Seminarului de Dialectologie, înreg. Constanta, 1996 2) Versificatie : dimensiuni variabile 3) Scara muzicala : pentacordie de tip eolic , pe mi , cu re subtonica

4) Ritm : moderato, însotit de formule ritmice dipirice – anapeste 5) Metru : 2 / 4 6) Forma arhitectonica : binara , cu refren (A, Av, Av, B, R) 7) Gen muzical : cântec de joc

8) Ambitus : opt sunete 9) Observatii : nota do poate fi considerata apogiatura inferioara

1) Provenienta : Arhiva Seminarului de Dialectologie, înreg. Constanta, 1996 2) Versificatie : octosilabica 3) Scara muzicala : hexacordie de tip major pe re

4) Ritm : allegro assai, însotit de formule ritmice pirice si anapeste 5) Metru : 2 / 4

6) Forma arhitectonica : binara , cu refren (A, B, Av, Bv, R) 7) Gen muzical : apartine repertoriului nuptial 8) Ambitus : sase sunete

1) Provenienta : Arhiva Seminarului de Folclor, inf. Hristu Lupei, 30 de ani 2) Versificatie : dimensiuni variabile 3) Scara muzicala : dorian pe mi , cu treapta a VI – a coborâta (eolian pe mi)

4) Ritm : andantino, giusto – silabic, însotit de formule ritmice ditrohaice 5) Metru : 6 / 8 6) Forma arhitectonica : binara, cu refren (A, B, A, B, R) 7) Gen muzical : apartine repertoriului pastoresc 8) Ambitus : noua sunete

1) Provenienta : Arhiva Seminarului de Dialectologie, Constanta, 1996 2) Versificatie : dimensiuni variabile 3) Scara muzicala : pentacordie de tip major

4) Ritm : allegretto , distributiv 5) Metru : 2 / 4 6) Forma arhitectonica : tip binar , cu refren (A, B :/ , R) 7) Gen muzical : apartine repertoriului nuptial 8) Ambitus : 5 sunete

1) Provenienta : Arhiva Seminarului de Dialectologie, Constanta, 1996 2) Versificatie : dimensiuni variabile , cu preponderenta hexasilabice 3) Scara muzicala : pentacordie de tip minor, cu re subton

4) Ritm : moderato, giusto – silabic 5) Metru : 2 / 4 6) Forma arhitectonica : binara , cu refren (A, B, A, Bv :/, R) 7) Gen muzical : apartine repertoriului nuptial 8) Ambitus : sapte sunete 9) Observatii : - formule ritmice pirice - refren propriu – zis

1) Provenienta : Arhiva Seminarului de folclor, înreg. 1978, Cangagea, Tulcea inf. Lupei Hristu, 30 de ani 2) Versificatie : octosilabica 3) Scara muzicala : pentacordie de tip minor, pe mi, cu re subton

4) Ritm : animato , giusto – silabic 5) Metru : 2 / 4 6) Forma arhitectonica : de tip ternar(A, B, C, B) 7) Gen muzical : balada 8) Ambitus : sapte sunete 9) Observatii : prezenta refrenului propriu – zis „Dumnezale!”

1) Provenienta : George Marcu, „Folclor muzical aromân”, pg. 51 2) Versificatie : dimensiuni variabile 3) Scara muzicala : pentacordie de tip minor, pe mi, cu treapta a IV-a mobila

4) Ritm : moderato , giusto-silabic 5) Metru : 3 / 8 6) Forma arhitectonica : libera 7) Gen muzical : colind 8) Ambitus : 7 sunete 9 ) Observatii : -cadenta pe treapta a II-a -apogiatura superioara pe do

Cântece populare aromâne
I . Bocete

Merlŭ-a meu, multu musatŭ, Iu si-n’i sapŭ si-n’i ti bagŭ, sadesc, Pi-un lai munti cu livadi I tu câmpu la câldurî, Va-t adarŭ fântân-arati s-chiparisiŭ marmaren’iŭ, S-v’inî fiatili ta-s spealî si niveastili s-li-algheascî.

Marul meu, mult frumos, Unde sa sap sa mi te Pe un munte cu livada Sau în câmp la caldura? O sa-ti fac o fântâna rece si un chiparos de marmora, Sa vina fetele ca sa spele si nevestele sa le albeasca.

Vin’i oara, oaral’ei; Nicuchirlu caftî s-fugî, plece, si Nicuchira nu-si lu-alasî. - Stai Nicuchire ninca-astarî seara s-mâni tahina s-fudzi. pleci.

Vine clipa clipelor; Stapânul casei vrea sa Dar nevasta-sa nu-l lasa. - Stai barbate înca astasi mâine dimineata sa

Nvârliga, lele, di casa mea, Afumŭ s-andrarî iasi. Nacî soarli si chiru, Nacî s-laia lunî? Necî soarli si chiru, Necî s-laia lunî, Ma s-chiru afendu-n’i-u.

Împrejurul casei mele S-a întunecat de fum. Nu cumva soarele pieri, Nu cumva si sarmana luna? Nici soarele nu pieri, Nici sarmana luna, Ci se stinge tatal meu.

Limon’iŭ scurtu si-ncârcatŭ Cu multili limon’i,

Lamâi scurt si încarcat Cu multe lamâi pe tine,

Oh, ghiderea mea. Almacl’i-a-tali-apleacat-li S-n’i l’iau unî limon’i, S-n’i-u beau , si-astingu dorlu-a meu S-n’i treacî si ghiderli, Ghiderli ti-am tu inimî Nu pot si-ascapŭ di iali, Mas harlu poati si-n’i li l’ia
le ia,

R: Oh, nenorocirea mea Ramurile tale apleaca-ti-le Sa iau o lamâie, Sa o sorb, sa-mi sting dorul si necazurile mele. Dorurile ce le am în inima Nu pot sa scap de ele,
Ci, numai moartea poate sa mi

s-mas harlu ghitripseasti.

Numai moartea le lecuieste.

Namisa di doi lai muntî sadi Vasile nipututu si multu ghidiripsitu s-doi lai pul’i lu’atea avârliga lui s-nânsŭ s-turna di li dzâsî:

Între doi munti întunecosi Sta Vasile mohorât si mult napastuit, Iar doua pasari se învârtesc în jurul Iar dânsul se întoarce si le zice:

- Vî pârâcâlsescu pul’i, si-arige mari vî facŭ, Tutŭ truplu si-n’i lu mcati, Mâna dreaptî s-n’i-u alîsati S-n’i grâpsescu nî lai carti’ S-n’i pitrecŭ la pârinti, Si-n’i plângî dzua s-noapti Cî n’i vdzii multu tinirŭ. II. Cantec de nunta

- Va rog pasarilor, Mare rugaminte va fac, Tot trupul sa mi-l mâncati, Mâna dreapta sa mi-o lasati Sa-mi scriu o scrisoare, Sa mi-o trimit la parinti, Sa ma plânga zi si noapte Ca am plecat prea tânar de la ei.

Naparti di laia-amari, lele Naparti di laia-amari. N’i-alivdarî n’î musata; Cum si-n’i facŭ s-mi ducŭ si-u vadŭ? vad? - Ncalica-t calu giuneale s-du-te s-dai pân-di musata. frumoasa.

Dincolo de neagra mare, Dincolo de neagra mare. Îmi laudara o frumoasa; Cum sa fac sa ma duc sa o - Încaleca-ti calul, voinice, si du-te pâna vei da de

-Buna dzua, lea musata. - Ghini vin’isi lai giuneale - Iu’n’i tata-tu lea msata?
frumoaso?

- Buna ziua, mai frumoasa. - Bine venisi, mai voinice.
- Unde mi ti-e taica-tu,

- Tat-n’i-u iasti la-nî numta, La-nî numta cristineasca, Cristineasca aromâneasca. s-armâneasca.

- Tatal meu e la o nunta, La o nunta crestinesca, Crestineasca si

III. Cantece haiducesti

Nu-n’i ti-arîsea Smail Aga Aga Furca si Samarina; Aidi, ma tini vreai, O, Smail Aga,

Nu-ti era de ajuns, Ismail Furca si Samarina; Tu voiai, o, Ismail Aga,

Ma tini vreai, Vreai s-ti duti Dusco. Dusco. Ma din dzeanî furlii t-aurlarî:
strigat:

Tu voiai sa iei si
Dar, din deal, haiducii ti-au

- Smail aucî-t armili, Smail xiarmâtusia-ti... N cali furl’i lu-acâtarî, s-t-unî vali vâtâmarî.

- Ismail , depune-ti armele, Ismail , sa te predai... Haiducii îl asteptara si-ntr-o vale, îl omorâra.

Aidi, muma-l Chi..., al Chiciŭ s-adipira Muma lui Chiciu, muma lui Chiciu se vaita,

La mardzinia di vali. Cu-arâulu co..., moi, corba si-ncâcea, s-chetri multi l’i-arunca: - Arâu, ia curmâ-t apili, Ia tradzi-ti nihiamî, Ca s-trecŭ io, corba-n’i naparti, Iu furl’i si-au limeri, Cî Chiciu, corba-n’i, si-agudi. IV. Cântece de joc

La margine de vale. Cu râul, biata, se certa, si-l bulgarea cu ciuda: Râule, ia curma-ti apele, Retrage-te, putin, Sa trec io, biata-mi, dincolo, Unde haiducii îsi au salas, Caî Chiciu, dragul, fu ranit.

Voi surate si fârtati, Ia va prindeti sa jucati! Ca mi-i omul bun barbat:

În padure el s-a dus, Dar lemne nu mi-a adus, A uitat toporul, Funia si catârul; La moara s-a dus, Dar sac nu mi-a adus; A uitat faina, De-a râs si gaina.

Frunza verde de secara, Îmi miroase-a primavara; Sa iasa voinicii toti, si cine o sa iasa, sa ma placa. Toti feciorii se duc si vin, Dar dragul meu nu se vede sa vina,

Voiam sa-mi vie bolnavior, Sa mi-l vad bolnav în pat, Eu sa manânc si sa beau, Iar el sa ia leacuri amare.

-Cine-mi bate, noaptea,
La fereastra mea? -Eu sunt, frumoasa Marioara, Nu mi te speria. Scoala de aprinde lampa? Sa-ti vad fata ta, Fata cea alba-rosie Ca de trandafir.

V. Cântece instrumentale

VI. Cântece cu influenta oraseneasca

Mi sculai-nî dimineatî, Mi spilai tu mân’i s-tu fatî, N’i feciŭ crutea-ntrî pâzari, Di-n’i si-aspusi semnu mari. Cum mi teamŭ-nghios tu batî, s-acâta si-un pul’iu si-s batî. - O, lai pul’iu, ti stai pi viargî, Ţi-ai di cântî dzua-ntreagî? - Ţi s-nu cântu, gion’i maratî, Ţi s-nu stau învirinatŭ? Mutriti-n’i pianili-nvârtiti, Li-am tu sândzi-andivâliti. La Dirven’ia tu trâpicŭ Suntu ficiorl’i-al Cuturicŭ,

Ma scula într-o dimineata, Ma spalai pe mâini, pe fata, Îmi facui crucea si pornii spre târg, Când tocmai mi se arata un semn. Cum ma duceam în jos pe carare, Începu o pasare sa cânte. - O, tu pasare ce stai pe creanga, Ce ai , de cânti ziua-ntreaga? - Cum sa nu cânt, voinicii mei, Cum sa nu stau întristata? Priviti-mi penele mele, Sunt în sânge tavalite. La Dirvenia în vâlcea, Zac feciorii lui Cuturicu,

Un di un suntu ligat si ca oi suntu tâl’iat.

Unul de-altul sunt legati si ca oile sunt taiati.

A lai munte-analtu, Lai munte-analtu, Naltu s-fuvirosŭ, A lea s-dupa munte Nî livadi viardi, A lea s-tu livadi Un gutun’iu-analtu, A lea sun gutun’iŭ Nî fântâna-arati; A lea mi-aplicai Si-n’i beau heam-ap-arati, A lea n’i-adurn’ii

O, tu munte înalt, Tu, munte înalt, Înalt si înfricosat, Dupa muntele cel înalt E-o livada verde, si-n livada Un gutui înalt, Iar sub gutui, E-o fântâna rece; Ma aplecai Sa beau putina apa, Apoi am adormit

si-n’i plivritusii. VII. Cântece polifonice

si m-am îmbolnavit.

Lai, munte-analt cu neaua Aidi, moi, lai munte, N’i-aspârsesi inima meaua Lai munte, n’i-ti cl’isesi iara Ţi oi va-n’i scot di primaveara? Lai munte, munte urut, Ţin’i-ncl’isesi oili în sus... sus...

Tu, munte înalt, cu nea Aida, tu, munte, Îmi stricasi inima mea Munte, te-ai întunecat iara Cum scot oile în primavara? Tu, munte, munte urât, Ca mi-ai prins oile

Dzeana iu s-v’ineai, moi, la musata, frumoaso, Sudoarea, moi, pisti surate, obraji, Ţi dada n’i-ti fiati tini Ca s-n’iacatŭ sivdaia mini? tine? samia tea rose Muta-t-u di pi fata, Ţâni-aumbra pi surate. frumosi.

Din deal când coborai, Sudoarea îti curgea pe Care mama te facu pe tine De m-a cuprins asa dor de

Basmaua ta cea rosie Ia-ti-o de pe fata, Caci ascunde obrajii tai

Concluzii

Cu toate acestea, folclorul muzical aromân se considera a fi prea putin cercetat, fiind reprezentat de putine colectii: „Cântece populare macedoromâne” (Vanghele T . Millio), „130 de melodii populare aromâne” (Ioan Caranica), „Antologie aromâna” (Tache Papahagi), „Pandelasul” (George Marcu). Aceasta lucrare de diploma vine tocmai în sprijinul acestei idei de a instiga la o serie de curiozitati necesare din punct de vedere istoric, literar, muzical si etic. Traditiile acestui neam sunt necesare de a fi cercetate din cel putin doua motive: materialul lingvistic de baza comun ce cel al limbii noastre si manifestarea obiceiurilor determinate de aceeasi religie ca cea a românilor. Aceasta lucrare reprezinta o sinteza atât din punct de vedere al obiectelor de studiu abordate în mare (istorie, geografie, lingvistica, etnologie, muzica), precum si din punct de vedere al materialelor studiate. Noutatea este adusa în primul rând de argumentul mai sus mentionat, precum si de analiza muzicala a zece cântece aromâne, preluate din lucrarea „Dialectul aromân (macedoromân) în cântece populare”, realizata de Adrian Turculet si Pavel Delion. Necesitatea studierii folclorului muzical aromân se justifica prin completarea imaginii muzicii si traditiilor de pe întreg globul, având posibilitatea de a aduce confirmari si raspunsuri cu privire la originile si evolutia istoriei muzicii.

Anexe

-harta politica a Peninsulei Balcanice

-raspândirea aromânilor în Peninsula Balcanica

-

prosoape, vase, îmbracaminte, covoare în stil traditional aromân

- aromânca în costum popular

-

obiceiuri de Craciun la aromâni

-fârseroti din Albania

- mirii aromâni

- aromân

[1] “ Folclor muzical aromân “ – George Marcu, Editura Muzicala, Bucuresti , 1977, pg . 6 . [2] George Marcu – „Folclor muzical aromân”, Editura Muzicala, Bucuresti, 1977, pg . 15 . [3] Informatii obtinute de la Dumitru Piceava prin intermediul unui email, primit la data de 15 ian. 2006 . [4] http://www.senat.ro/pagini/declaratii%politice/hasotti... [5] Lucian Hecto - “Românii la sud de Dunare” – http://. hecto. de/istoria-aromânilor. htm [6] Neagu Djuvara – “ O scurta istorie a românilor povestita celor tineri “, Editura Humanitas, Bucuresti, 1999, pg .
143 .

[7] “ Aromânii – istorie, limba , destin “, coordonator Neagu Djuvara , Editura Fundatiei Culturale Române,
Bucuresti , 1996 , pg . 170 .

[8] Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu – „ Istoria românilor”, Editura stiintifica si Enciclopedica , Bucuresti ,
1975 , pg . 28 .

[9] “Civilizatia si cultura dacilor sau getilor” : Vasile Pârvan , „Getica”, Bucuresti, 1972 . [10] Constantin C. Giurescu – “Istoria Românilor”, vol. I, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti 1975, pg .
48 .

[11] Afirmatie facuta de istoricul ungur András Huszti, aparuta într-o lucrare a sa postuma din anul 1791 . [12] Constantin C. Giurescu – “ Istoria Românilor “, Editura stiintifica si Enciclopedica , Bucuresti 1975 , pg. 134 . [13] Idem , pg . 140 . [14] Idem , pg . 144 . [15] Idem , pg . 162 . [16] Idem , pg . 177 . [17] Idem , pg . 187 . [18] Idem , pg . 191 . [19] http:www.askmen. ro/... [20] www.romfest.org/rost/iun2003/aromanii.shtml [21] www. Hecto. de/ istoria- aromânilor . htm [22] vezi mai sus , pg . 4 .

[23] “ Dialectul Aromân ( macedoromân ) în cântece populare “ , Editura Universitatii “ A. I . Cuza “ , Iasi – 1998,
pg . 13 .

[24] George Marcu – “ Folclor Muzical Aromân “ , Editura Muzicala , Bucuresti , 1977 , pg . 14 . [25] “ Identitate si Identificare în Problema Aromâneasca “ – Matilda Caragiu Marioteanu ,
http://romlit.sfos.ro/www/texte98...

[26] Emil Târcomnicu : “ Theodor Capidan : paradigma privind etnogeneza poporului român “ , www. românii . ro. [27] Studiu lingvistic , Academia Româna , Imprimeria Nationala , Bucuresti , 1932 , pg . 145 . [28] Irina Nicolau – „Aromânii , credinte si obiceiuri” , Editata de Societatea Culturala Aromâna , Bucuresti , 2001,
pg . 135 .

[29] Idem , 136 . [30] Larisa Agapie si Gheorghe Oprea - „ Folclor Muzical Românesc ” , Editura Didactica Pedagogica , Bucuresti ,
1983 , pg . 413 .

[31] Ovidiu Bârlea – “ Istoria Folcloristicii Românesti “ , Editura Enciclopedica Româna , Bucuresti , 1974 . [32] Iordan Datcu – „ Dictionarul Etnologilor Români ” , Editura Saeculum I . O . , Bucuresti , 1998 , vol . II , pg .
141 .

[33] Idem , pg . 142 . [34] Idem , vol . I, pg . 223 . [35] Ovidiu Bârlea – „ Istoria Folcloristicii Românesti ” , Editura Enciclopedica Româna , Bucuresti , 1974 , pg . 365
.

[36] Idem , pg . 372 . [37] Pavel Delion , Adrian Turculet – “Dialectul aromân (macedoromân) în cântecele populare” , Editura
Universitatii “Al . I . Cuza “ , Iasi , 1998 .

[38] Ovidiu Bârlea – “Istoria Folcloristicii Românesti” , Editura Enciclopedica Româna” , Bucuresti , 1974 , pg . 550
.

[39] Iordan Datcu – “Dictionarul etnologilor români” , vol . I , Editura Saeculum I . O . , Bucuresti , 1998 , pg . 61 ,
62 .

[40] Larisa Agapie , Gheorghe Oprea – “Folclor Muzical Românesc” , Editura Didactica si Pedagogica , Bucuresti ,
1983 , pg . 413 .

[41] Irina Nicolau – „Aromânii , credinte si obiceiuri” , Editata de Societatea Culturala Aromâna , Bucuresti , 2001,
pg . 64 .

[42] Idem , pg . 66 . [43] Idem , pg . 69 .

[44] Teodor T . Burada – “Opere” , vol . III , Editura Muzicala , Bucuresti , 1978 , pg . 124 . [45] Idem , pg . 128 . [46] Idem , pg . 131 . [47] N . Gh . Caraiani , N . Saramandu – „Folclor aromân gramostean” , Editura Minerva , Bucuresti , 1982 . [48] Idem , pg . 384 . [49] Idem , pg . 388 . [50] Idem , pg . 394 . [51] George Marcu – “Folclor muzical aromân” , Editura Muzicala , Bucuresti 1977 , pg . 20 . [52] Idem , pg . 26 . [53] Emil Ţârcomnicu , Iulia Wisosenski – “Românii la Sud de Dunare – Macedoromânii” [54] Idem , pg . 124 . [55] Idem , pg . 128 . [56] Idem , pg . 136 . [57] Irina Nicolau – “Aromânii , Credinte si Obiceiuri” , Editata de Societatea Culturala Aromâna , Bucuresti ,
2001 , pg . 86 .

[58] Idem , pg . 93 . [59] Nicolae Gh . Caraiani , Nicolae Saramandu – “Folclor Aromân Gramostean” , Editura Minerva , Bucuresti ,
1982 , pg . 478 .

[60] Idem , pg . 480 . [61] Irina Nicolau – “Aromânii , Credinte si obiceiuri” , Editata de Societatea Culturala Româna , Bucuresti , 2001 ,
pg . 113 .

[62] Idem , pg . 115 . [63] Idem , pg . 117 . [64] Teodor T . Burada – “Opere” , vol . 3 , Editura Muzicala , Bucuresti , 1978 , pg . 91 . [65] Idem , pg . 92 . [66] www . formula – as . ro [67] George Marcu – “Folclor Muzical Aromân” , Editura Muzicala , Bucuresti , 1977 , pg . 18 .

[68] Teodor T . Burada – “Opere” , vol . 3 , Editura Muzicala , Bucuresti , 1978 , pg . 150 – 151 . [69] Constantin C . Giurescu , Dinu C . Giurescu – “Istoria Românilor” , vol . I , Editura stiintifica si Enciclopedica,
Bucuresti , 1975 , pg . 68 .

[70] Conservatorul de Muzica “G . Dima” – “Lucrari de muzicologie” , vol . 17 – 18 , Conf . dr . Constantin Râpa ,
„Siateme tonale traco – dace” , Cluj Napoca , 1985 , pg . 7 .

[71] Idem , pg . 9 . [72] Idem , pg . 10 . [73] Idem , pg . 19 . [74] Romeo Ghircoiasiu – “Contributii la Istoria Muzicii Românesti” , Editura Muzicala a Uniunii Compozitorilor din
R . P . R . , 1963 , pg . 48 , ( „Sisteme tonale în cultura antica a spatiului carpato – blacanic” ) .

[75] Idem , pg . 62 . [76] Petre Brâncusi – “Istoria Mizicii Românesti” , Editura Muzicala a Uniunii Compozitorilor din Republica
Socialista România , Bucuresti , 1969 , pg . 20 .

[77] Gheorghe Oprea , Larisa Agapie – „Folclor muzical românesc” , Editura Didactica si Pedagogica , Bucuresti ,
1983 , pg . 415 .

[78] Emilia Comisel – “Folclor Muzical” , Editura Didactica si Pedagogica , Bucuresti , 1967 , pg . 330 . [79] Adrian Turculet , Pavel Delion – “Dialectul Aromân ( macedoromân ) în Cântecele Populare” , Editura
Universitatii „Al . I . Cuza” , Iasi , 1998 .

[80] Idem , pg . 36 . [81] George Marcu – “Folclor Muzical Aromân” , Editura Muzicala , 1977 , pg . 27 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful