Scrisoarea I este un poem filozofic cu o structura romantica, scris de Eminescu, aparut pentru prima data in „Convorbiri literare” la 1 februarie

1881. În totalitatea ei, ea este mai mult o meditaţie asupra existenţei pe tema fortuna labilis din Memento mori. El abordează în cadrul mai larg al relaţie omului de geniu cu timpul şi societatea omenească în genere, tema naşterii, evoluţiei şi a unei previzibile stângeri a sistemului cosmic.

[modifică] Structura
Poemul se grupează pe două coordonate fundamentale, dupa cum problematica geniului este înfăţişată în două ipostaze: Prima, aceea de cugetător, dă nastere unei meditaţii filozofice. A doua, accea a relaţiei omului de geniu cu societatea şi posteritatea, conduce la satiră. Aceasta dublă înfaţişare a omului de geniu e încadrata de peisajul lunar, umanizat prin motivul poetic al contemplaţiei.

[modifică] Compoziţia
Poemul este alcătuit din cinci părţi, din care prima parte şi a cincea reia motivul contemplaţiei. În prima parte motivul contemplaţiei ( 1-6 ) este pus sub zodia timpului, scurs ireversibil pentru om. În opoziţie cu omul, luna devine zeitatea omniprezentă şi omnişcientă aflată sub zodia eternităţii, adică a timpului universal, fără început şi sfârsit. Astfel în această parte, poetul introduce două motive romantice dragi sieşi: motivul timpului bivalent. Timpul individual "Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare", şi timpul universal - reprezentat prin motivul lunii "Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate". În partea a doua - versurile 7-38 - nuanţează motivul lunii ca astru tutelar al făpturilor merchieve sau mobile ale oamenilor. Această parte a poemului fascinează prin densitatea ideilor, sugestiilor şi motivelor şi are ea însăşi structura de sine stătătoare. Poetul creează imaginea globală, de dimensiuni terestre, a priveliştelor ce se oferă ochiului contemplativ al lumii, pentru a o restrânge apoi treptat: de la pustiuri, la codri şi izvoare; de la "mişcătoarea marilor singurătate", la ţărmuri, palate şi cetaţi şi de aici "în câte mii de case lin pâtruns-ai prin fereşti, / Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti !". Se ajunge astfel la categoria omului pe care poetul îl înfăţişeaza într-o serie de ipostaze de la rege până la sărac, de la geniu până la neghiob, de la tânărul preocupat de buclele sale şi negustorul ce-şi numără bogăţiile, până la bătrânul dascăl care cercetează necontenit enigmele universului, pentru a introduce aici un alt motiv de origine schopenhaueriană şi anume identitatea în faţa morţii: "Deşi trepte deosebite le-au ieşit din urna sorţii, / Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii; / La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi, / Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi !". După un alt şir de ipostaze, faţă de care cititorul simte ironia poetului, acesta se opreşte îndelung la condiţia vitreagă a omului de geniu, pe care îl pune însă în antiteză cu individualizările anterioare: "Uscativ aşa cum este, gârbovit şi de nimic, / Universul fără margini e în degetul lui mic". Dar înainte de a ajunge la satiră, Eminescu prezintă o cosmogonie (39-86) în partea a treia cu surse, cum s-a dovedit, în scrierile lui Kant, dar şi în miturile din Rig-Veda. Lumea s-a născut prin mişcarea unui punct. Există un macrocosmos şi un microcosmos. Oamenii ţin de lumea cea mică, lumea cea mare e "vis al nefiinţei", al hoonului iniţial care se poate reinstaura. Şi aici ca şi în Scrisoarea III apar cei doi poli ai antitezei, aici, prin capacitatea cugetătorului de a gândi cosmogonia, în opozoţie cu mercantilismul si neschinăria omului comun. Atât în tabloul genezei cât şi în acela al apocatastazei, imaginile poetului, onitologice, sunt grandioase. Colonile de lumi "vin din sure vai de haos" în forma de uriaşe roiuri, scăpate din frânele luminirii planetele se arunca rebele în spaţii, iar stelele cad asemenea frunzelor toamna. Bătrânul dascăl întrevede sfârşitul prin răcirea soarelui şi pierderea forţei lui de atracţie până ce "Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie". După aceste peisaje contemplative, poetul trece la

Aceste poeme sunt consacrate unui prieten. dar nu depăşesc sfera unei dedicaţii amicale. dorinţa de-a-ncununa cu laur înaintaşii din trecut.pentru că singura clipă sigură de existenţă e cea prezentă . trăirea plenară “carpe diem“./ O să-şi bată alţii capul so patrunză cum a fost ? / Poate vrun pedant cu ochii cei verzui. Dar nici aici problematica socială a geniului nu e abordată direct. Frământarea voinţelor mărunte se loveşte de inexorabilul destin al timpului ireversibil: "Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc ?. / Colbul ridicat din carteţi l-o sufla din ochelari / Şi te-o strânge-n două şiruri. slăbiciunea. căreia-i vor găsi "pete multe. ci se adresează chiar cititorului. ci la destinele indivizilor lumii terestre.omului de geniu . cu ochii verzui. toate relele ce sunt / Într-un mod fatal legate de o mână de pamânt".. zodia luminii selenare ce dezvăluie. Idei schopenhaueriene mai apar şi aici. Limbajul artistic: metafora. a seninătăţii reci.reflecţie.clară considerarea operei omului de geniu la direcţia rău voitoare a invidioşilor: "Şi când propria ta viaţa singur n-o ştii pe de rost. tu rămâi la toate rece! –nil admirari“..nu mai poate aspira la nemurire. lumea semenilor săi. apărut pentru prima dată în „Convorbiri literare” la 1 februarie 1881. creaţii ale maturităţii sale artistice. / Printre tomuri bracuite aşezat şi el. "în vro nota prizărită sub o pagină neroadă". Nu lumina / Ce în lume-ai revărsat-o". procedeu tipic romantic. comparaţia dezvoltată.". cu privire la soarta geniului în posteritate: Scrisoarea I. de data aceasta nu la destinul lumilor cosmic. păcatele şi vina / Oboseala. Eminescu nu-şi alege un destinatar. / Aticismul limbii tale o să-l pună la cântări. crudul şi tristul adevăr al identităţii tuturor oamenilor cu ei înşişi şi a tuturor laolalta în perspectiva morţii: "Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii / Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!". Pentru că "Astea toate te apropie de dânşii. cugetare în care apare din nou identitatea oamenilor ca ei înşişi şi cu omenirea întrega: "Unul e în toţi. De la Horaţiu Eminescu împrumută strofa safică formată din trei versuri lungi de cinci picioare şi dintr-un vers mai scurt numit adonic de două picioare. În partea a cincea (145-156) se revine la motivele iniţiale. Pornind de la tiparul horatian. va pune la "cântar" peste un veac. au ca model Epistolele poetului latin Horaţiu pe care îl numea “seninul Horaţiu“ şi de la care învăţa lecţia Atalaxiei.. motivul nemuririi “non omnis moriar“ şi nu în ultimul rând ideea de efemeritate a vieţii “pulvis et umbra sumus“. totul rezumându-se la "biografia subţire". peste un veac. răutaţi şi mici scandele. unui apropiat sau unui protector. izvorâşte poziţia contemporanului care va găsi prelejul să se autoglorifice până şi în discursul funebru. operă literară scrisă sub formă de . eleganţa limbii. Eminescu a scris ulterior o poezie considerată a fi un fel de profesiune de credinţă.. a retragerii “Ca să nu-ndrăgeşti nimic. nu mai poate obţine recunoaşterea meritelor sale nici măcar în posteritate pentru că incompetenţa (şi nepăsarea) comoditatea şi şeaua credinţă vor conduce la ignorarea adevăratei opere. iar pendantul ipocrit./ Ca şi vântu-n valuri trece peste traiul omenesc. Fascinat încă din timpul studenţiei de cosmogonie. Partea a patra (87-144) este comparată poziţiei vitrege a cugetătorului de geniu în. În cazul acesta dascălul . Toate Scrisorile eminesciene au ca temă condiţia omului superior fiind construite pe baza antitezei. contemplarea proprie vieţii şi a vieţii lumii sale. spiritul satiric “sarja“ contra Epigonilor. pentru că dascălul continuă în mod firesc să cugete. Din sarcasmul său împotriva detestabilei mărginiri şi îngâmfări a filistinului. Scrisoarea I este un poem filozofic cu o structură romantică scris de Eminescu. neîncrezător. un brac. aşezându-te la coadă. junilor corupţi. alături de frumuseţile eterne ale naturii. Titlul este sugestiv “o creaţie în sine“ (Paul Cornea) concentrând toate semnificaţiile simbolice şi filosofice ale textului precum şi vocabula “Scrisoare“. Cele cinci Scrisori ale lui Eminescu. tot astfel precum una e în toate"(după textele indice ). Impesibilitatea cunoaşterii proprie vieţei . metafora interogativă. / În vro notă prizărită sub o agină neroadă". cel mult "aticismul".

a naşterii şi a morţii (…)./Când la ziua cea de mâne abia cuget-un sărac…“. ci şi de a depărta şi chiar într-o anumită măsură de a uita. se deschide cu o invocaţie asupra lunii. a cărui viaţă este supusă legii universale a devenirii. “ Dintre toţi aceşti oameni. / Socotind cât aur marea poartăn negrele corăbii. Compoziţional. chiar şi de copilăria noastră. Augustin “amintirea este calea spiritului şi chiar o creaţie a lui. “ Partea a-II-a (versurile 7-38). “ Elementele se desprind în cele din urmă din nebuloasa primară. nici nefiinţă. / Universul fără margini e în degetul lui mic…“ Partea a –III-a (versurile 39-86) prezintă cosmogonia (facerea) şi apocatastaza (desfacerea). care stă sub semnul raţiunii. “Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie/ Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate…“. În centrul fiecărei sfere se află Pământul “sâmburele de foc al lumii“. se întrevede motivul romantic al timpului. Pe fiecare orbită planetară se găseşte o sirenă. 139). Până la geneza prorpiu –zisă sunt prezentate câteva elemente care duc la haosul precosmic platonician. muzical şi viu. precum şi la diversitatea omenirii “Vezi peun rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac. elemente de natură romantică. dominată de-o atmosferă romantică. luna are o istorie patetică. ce palate şi cetăţi/Străbătute de-al tău farmec ţie singura-ţi arăţi! “ şi apoi imaginea se rezumă la fiinţa umană “Câte frunţi pline de gânduri. / Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate / Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi. / Uscativ aşa cum este. “ (Ion Negoiţescu). “ ne separă de cei dispăruţi. “ Iar acolo bătrânul dascăl. / Când nu s-acundea nimic. / Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă. “ Pentru Sf. având scopuri imediate. gânditoare le priveşti! “. sugerat de bătăile ceasornicului “Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare“. “ Amintirea ţine de categoria departelui. se creează un cadru prielnic meditaţiei. Poetul apelează din nou la negativismul schopenhaurian în ceea ce priveşte identitatea omului în faţa morţii : “Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii/ Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii“ şi la ideea că moartea nu alege. descreşte şi dispare. al ieşirii din timpul real. până la întoarcerea în punctul iniţial. de unde rezultă muzica sferelor şi ideea că Universul este armonios. la ţârmuri şi ţinuturi umane “Câte ţărmuri înflorite. Fie genii ori neghiobi! “ În cadrul vastei diversităţii umane apare contrastul între omul de geniu şi omul comun. Rolul amintirii nu este numai de a apropia. asemenea cu cea a omului (…)“ (ALIT. stă sub semnul pragmaticului. de la mări “Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate/Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate! “. de cei care nu mai sunt văzuţi. în termeni schopenhaurieni reprezintă “ voinţa de a trăi “. o coloană de . sugerându-se pe de altă parte şi gradul de cunoştinţe al bătrânului dascăl. martorul mut care priveşte splendorile lumii şi-n ochiul căruia se conturează imaginea terestră: de la pustiuri “Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară“. cu-a lui haina roasă-n coate. ce în linia cosmogoniei platoniciene este o sferă închisă. În vreme ce omul superior. Axa sferelor concentrice este “axis mundi“. al fenomenalului. simbol al “ritmurilor biologice: Astru care creşte. / Fie slabi. poetul individualizează figura bătrânului dascăl . atrase în viaţă de “un dor nemărginit“ . care devine emblema omul de geniu. la codrii şi izvoare “Şi câţi codri-ascund în umbra strălucire de izvoară! “. În prima parte (versurile 1-6). dând naştere Universului. / Altul caută în lume şi în vreme adevăr. care. Dar tocmai această separaţie creează o iluminare interioară. marcat de-o condiţie vitregă şi a cărui precaritate este în opoziţie cu mintea sa sclipitoarea ce-a elucidat misterul genezei universului. care se ordonează circular. el va fi mult mai interesat de imaginea exterioară decât de cea interioară. / (…) Iară altu-mparte lumea de pe scăndura tarăbii. conţinând 710 sfere concentrice. aruncându-i în umbra eternităţii şi-a uitării “La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi. fie puternici. deşi tot era ascuns… / Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns. Un alt element care contribuie la realizarea acestei atmosfere este luna. / Îşi înfunda gâtu-n guler şi bumbacul în urechi. discursul liric este alcătuit din şase părţi. ci o dată şi o dată îi va lua pe toţi. “La-nceput. al imediatului. este mereu în căutarea adevărului şi a cunoaşterii omul comun.corespondenţă. a-temporal şi a-spaţial . gârbovit şi de nimic. de bogăţia materială şi nu de bagajul informaţional “Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr. pe când fiinţa nu era. având sunetul ei.

/ Şi de-a pururi. cu al meu nume. Cu ironie îşi închipuie un scenariu al desfăşurării funerariiilor acestui om de geniu. va dispărea “Soarele. “fusul necesităţii“. / Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el ”. Măreţia şi gloria bătrânului stau nu doar sub semnul neînţelegerii din partea posterităţii. prevestind un posibil sfârşit al existenţei. iar locul în care aceasta intersectează Pământul are valoare de “omphalos“. / Vre o umbră de gândire. materiale. ci şi sub acela al morţii depline. “ Cosmosul îşi pierde ordinea şi armonia matematică şi va recădea în “noaptea nefiinţei“ . epuizat. de filosofia eleiaţilor foloseşte principiul “hen kai pan“ în versul: “Unul e în toţi. lumina lunii ce veghează peste frumuseţile naturii şi peste soarta omenirii egală în faţa morţii. de asemenea este readusă în vedere ideea egalităţii în faţa morţii : ” Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri/ Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri”. tot astfel precum una e în toate“.” fără a avea în vedere că aceste dorinţe n-au nici un sens în faţa ireversibilităţii timpului “ Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei şi ce gândesc? “. prin ”recunoştinţa” posterităţii. omul de geniu rămâne indiferent. crezi c-or vrea să te admire? / Ei vor aplauda desigur bibliografia subţire”.el îl vede trist şi roş/ Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi“. Sunt evidenţiate influenţe de natură greacă. câte singur ai vorbit? / Prea puţin. Partea a-VI-a (versurile 145-156) revine la motivele iniţiale: timpul. ”Ba să vezi… posteritatea este încă şi mai dreaptă. va ajunge să fie citată ”în vro notă prizărită sub o pagină citată”. acolo unde oricine poate fi vulnerabil. ”Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii/ Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii! . în ungherul unor crieri/ Şi-or găsi. Pesimismul schopenhaurian îl influenţează pe Eminescu şi în versurile : ”Poţi zidi o lumentreagă. când soarele. Partea a-V-a (versurile 98-144) prezintă dorinţa iluzorie a bătrânului învăţat care ar vrea ca numele său să dăinuiască în timp după dispariţia sa fizică. când planetele vor părăsi orbitele nemaiavând un centru de atracţie gravitaţională “Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ/ Ei din frâiele luminii şi a soarelui scăpaţi. poetul filosof “kavi“. Partea a-IV-a (versurile 87-96) face din nou o dinstincţie între omul superior şi lumea care-l înconjoară. / De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi. / Ce-ţi trecu pe dinainte. Mintea genială a bătrânului dascăl poate “privi“ şi în viitor. ele vor îmbrăca o notă de falsă solemnitate fiind în ton cu natura oameniilor care vor asista ”Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel.. ce azi e mândru . / O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost? ” Demolarea creaţiei izvorâte dintr-o minte genială se va sfârşi prin atacul la bibliografie. lumea rămâne aceeaşi întrucât devenirea este aparentă. poţi s-o sfărâmi… orice-ai spune.lumină. este punctul realităţii absolute. ” . abilităţile sale vizionare îl conduc “cu mii de veacuri înainte“. ”De-oi muri-îşi zice-n sine-al meu nume o să-l poarte/ Secolii din gura-n gură şi l-or duce mai departe. De ici. peste care se va lăsa “eterna pace“ de dinaintea facerii.. de acolo de imagine-o fâşie. ori un petic de hârtie. rece. adăpost a mele crieri! ” Textul începe să dobândească nuanţe satirice prin intermediul cărora dascălul este mustrat pentru visele deşarte ”O. pretutindeni. atras de stoicism. crede că opera sa de savant. / Şi când prorpia ta viaţă singur n-o ştii pe de rost. Ciclul poate fi reluat. În timp ce pătura comună este măcinată de interesele imediate. pentru a evidenţia că realitatea are un caracter static. / Neputând să te ajungă. căci după o Apocalipsă este posibil un nou început. / Peste toate o lopată de ţărână se depune. sărmane! ţii tu minte câte-n lume-ai auzit. încercând să iasă tot mai mult în evindeţă pe scena vieţii “Începând la talpa însăşi a mulţimii omeneşti/ Şi suind în susul scării pân’ la frunţile crăieşti. cumpătat ”Pe când alţii stând în umbră şi cu inima smerită/ Neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită ”.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful