UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI – FACULTATEA DE ŞTIINŢE CENTRUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

Codruţa DURA

Dorina NIŢĂ

PETROŞANI 2005

CUPRINS
CAPITOLUL I: INTRODUCERE ÎN STUDIUL DOCTRINELOR ECONOMICE……………………………………………………... 1.1. Gândirea economică şi importanţa cunoaşterii istoriei gândirii economice…………………………………………………………... 1.2. Doctrinele şi curentele de gândire economică şi legăturile ei cu ştiinţa economică…………………………………………………… 1.3. Obiectul şi paradigma cursului de “Doctrine economice”………............................................................................. GÂNDIREA ECONOMICĂ PREMODERNĂ………………… 2.1. Începuturile şi evoluţia gândirii economice premoderne………. 2.2. Gândirea economică în Antichitate şi Evul Mediu…………….. 2.3. Mercantilismul – primul curent de gândire economică modernă GÂNDIREA ECONOMICĂ MODERNĂ. LIBERALISMUL CLASIC……………………………………………………………... 3.1. Fiziocratismul. Fr. Quesnay – Tabloul economic………………. 3.2. Liberalismul clasic………………………….…………………... 3.3. A. Smith – Opera economică…………………………………… 3.4. D. Ricardo – Opera economică…………………………………. 3.5. J.B. Say – Opera economică…………………………………….. 3.6. Th.R. Malthus – Opera economică……………………………… FRIEDRICH LIST ŞI PROTECŢIONISMUL ECONOMIC….. MARXISMUL……………………………………………………… 5.1. Premisele social-istorice ale marxismului………………………. 5.2. Doctrina economică marxistă…………………………………… 5.3. Destinul istoric al doctrinei marxiste…………………………… NEOCLASICISMUL………………………………………………. 6.1. Neoclasicismul – caracteristici, precursori ai analizei neoclasice 6.2. Carl Menger – opera economică………………………………... 6.3. William Stanley Jevons – opera economică…………………….. 6.4. Leon Walras – opera economică………………………………... 6.5. Alfred Marshall – încercarea de reconciliere între vechea şi noua teorie clasică…………………………………………………… DIRIJISMUL SAU KEYNESISMUL…………………………… 7.1. Epoca lui John Maynard Keynes şi principalele ei probleme economice……………………………………………………………. 7.2. Paradigma gândirii economice keynesiste……………………… 7.3. Modelul economic keynesist……………………………………. 7.4. Politica economică dirijistă preconizată de Keynes…………….. 7.5. Neokeynesismul………………………………………………… 7.6. Postkeynesismul………………………………………………… NEOCLASICISMUL ŞI NEOLIBERALISMUL CONTEMPORAN………………………………………………….. 8.1. Neoliberalismul – trăsături generale……………………………. 8.2. Contribuţia lui Friedrich Augustus von Hayek la ştiinţele economice……………………………………………………………. 8.3. Milton Friedman şi Şcoala de la Chicago……………………….

3 3 4 6 9 9 10 13 18 18 21 23 31 37 38 42 47 47 47 52 55 55 58 60 63 65 68 68 69 70 71 72 73 76 76 77 79

CAPITOLUL II:

CAPITOLUL III:

CAPITOLUL IV: CAPITOLUL V:

CAPITOLUL VI:

CAPITOLUL VII:

CAPITOLUL VIII:

CAPITOLUL IX:

BIBLIOGRAFIE

GÂNDIREA ECONOMICĂ ROMÂNEASCĂ…………………. 9.1. Mersul ideilor economice în România până la 1859……………. 9.1.1. Consideraţiile economice ale lui Dimitrie Cantemir………... 9.1.2. Şcoala transilvană de gândire economică…………………… 9.1.3. Nicolae Bălcescu – opera economică……………………….. 9.2. Gândirea economică din România între 1859-1918…………….. 9.2.1. Opera economică a lui P.S. Aurelian ………………………. 9.2.2. Opera economică a lui C. Dobrogeanu-Gherea…………….. 9.3. Gândirea economică din România interbelică (1918-1940)……. 9.3.1. Mihail Manoilescu– teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional……………………………………………………….. 9.3.2 Opera economică a lui Lucreţiu Pătrăşcanu…………………. ………………………………………………………………………..

84 84 85 85 87 88 89 91 93 94 96 98

Gândirea economică este un fenomen complex care se modifică în decursul timpului. Calitatea acestor reflecţii economice (idei. După gradul de pătrundere în natura fenomenelor şi proceselor economice comentate (sau nivelul teoretic al reflecţiilor economice) reflecţiile pot să facă parte fie din cunoaşterea comună. erudiţia lui (gradul lui de înzestrare cu cunoştinţe de specialitate). Pentru a putea înţelege confruntările de idei ce au loc astăzi în cadrul ştiinţelor economice. La rândul lor. deducţie. Gândirea economică şi importanţa cunoaşterii istoriei gândirii economice.). modelare economico-matematică etc. a unei incursiuni în istoria gândirii economice. Izvorul gândirii economice îl constituie viaţa sau activitatea economică a oamenilor sau mai pe scurt economia. doctrine) depinde de mulţi factori. ca şi tendinţele şi evoluţia principalelor curente de gândire economică este necesară efectuarea. 3 . la care participă toţi oamenii în viaţa de toate zilele. se pot face reflecţii fie cu caracter empiric (bazate pe experimente). opinii. doctrine economice etc. teorii. fie cu caracter teoretic sau ştiinţific.) rezultate în urma interacţiunii dintre caracteristicile obiective ale mediului social (şi implicit ale mediului natural) în care se fac reflecţii şi calităţile subiective ale celor ce fac respectivele reflecţii (în principal – interesele lor). practicată de persoanele care au ales drept domeniu predilect de cercetare viaţa economică (economişti).CAPITOLUL I INTRODUCERE ÎN STUDIUL DOCTRINELOR ECONOMICE 1. dintre care trei relativ mai importanţi: sfera de cuprindere a acestor reflecţii (întreprindere. Gândirea economică reprezintă ansamblul reflecţiilor referitoare la viaţa economică a societăţii (idei. chiar şi succintă. abstractizare. fie din cunoaşterea specializată. interesele pe care le exprimă şi le apără gânditorul respectiv. economia mondială).1. în sensul că pentru formularea lor s-a recurs la un instrumentar analitic mai mult sau mai puţin sofisticat (inducţie. teorii. economia naţională.

opţiunea lor de politică economică. Primele sunt grupări mai restrânse. Fiecare generaţie contribuie la îmbogăţirea gândirii economice şi este în acelaşi timp obligată să-şi scrie propria sa istorie. Astfel. teoretice şi de practică economică. care să pună în evidenţă ce a adăugat ea la patrimoniul ştiinţei economice şi care este viziunea ei asupra acestui demers al istoriei. dezvoltarea ei fiind însoţită de aprinse controverse ideologice. Doctrinele şi curentele de gândire economică şi legăturile lor cu ştiinţa economică Economiştii care se aseamănă între ei se grupează după anumite criterii. Denumirile date şcolilor şi curentelor de gândire economică diferă foarte mult. metodologice. o şcoală economică sau un curent de gândire economică în investigarea realităţii. XVII – XIX). social-politice ale membrilor acesteia. ultimele sunt grupări mai cuprinzătoare de economişti. atribuindu-le idei ce devansează epoca în care au trăit şi pe care aceştia nu numai că nu le-au susţinut. 1. adversităţi politico-ideologice comune faţă de alţi gânditori. Paradigma (Thomas Kuhn) reprezintă un ansamblu de principii şi metode de la care pleacă o generaţie de economişti. denumind aceste grupări. – de a le exagera meritele. în funcţie de gradul lor de cuprindere cu termenii de „şcoli” de gândire economică sau „curente” de gândire economică. „Doctrinele economice” având rolul de a permite delimitarea mai uşoară şi mai rapidă a valorilor autentice de falsele valori din domeniul gândirii economice în diferite etape istorice. asemănări în ceea ce priveşte ascendenţa lor culturală. Principalele criterii pe baza cărora se formează şcolile şi curentele de gândire economică sunt: comunitatea de interese materiale. dar nici nu s-au gândit la ele. De-a lungul timpului s-a acumulat un imens material privind reflecţiile economice ale oamenilor. La analiza teoriilor diferiţilor economişti ne pândesc două primejdii deopotrivă de periculoase: – de a evidenţia numai erorile lor. ele pot fi legate de: 4 .Evenimentul de vârf al istoriei gândirii economice l-a reprezentat crearea economiei politice ca ştiinţă autonomă în epoca modernă (sec.2. poziţia teoretică. comunitatea de metodă (paradigmă). pierzând din vedere zestrea teoretică pe care au moştenit-o de la predecesori şi condiţiile istorice în cadrul cărora au elaborat opere.

Smith. Jevons. E. austro marxism). Hicks. A.) sau după ţara de baştină (Şcoala austriacă. Şcoala franceză etc. revoluţionari. Menger. curentul dirijist). St. Şcoala de la Viena.R. eventual nuanţe de gândire economică. - oraşul de reşedinţă al principalilor ei exponenţi (de ex. Pareto).). C. iar dacă este vorba de un interval secular sau multisecular o megatendinţă. respectiv nivelul teoretic al explicaţiilor şi eficienţa practică a propunerilor de politică economică pe care le fac pe această bază. Jevons.). conservatori.- contribuţia substanţială a unor autori la dezvoltarea ştiinţei economice. W. curentul socialist. în cadrul curentului neoclasic de la sfârşitul sec. de elementele comune şi noi prezente la generaţii succesive de economişti – economiştii neo-clasici (de ex. numele fondatorului (de ex. liberali. Multe curente de gândire economică au fost denumite după: opţiunea de politică economică a reprezentanţilor acestora (de ex. În epoca modernă şi contemporană s-au înfruntat permanent două astfel de megatendinţe: liberalismul şi marxismul. XIX se întâlnesc: şcoala psihologică (W. marxism. concepţia reprezentanţilor lor faţă de modul cum trebuie operate schimbările în societate (de ex. 5 . Böhm – Bawerk) şi şcoala matematică (L. curentul protecţionist. F. L. keynesism) care poate fi combinat cu diferite prefixe pentru a marca succesiunea dintre diferitele generaţii ale curentului respectiv (de ex. Şcoala de la Chicago etc. D.) şi economiştii neo-neoclasici (de ex. Fr. Quesnay. postkeynesişti) sau pentru a-i lega de ţara lor de baştină (de ex. fiind denumiţi economişti clasici (de ex. Hayek etc. A. De menţionat că în sânul aceluiaşi curent de gândire economică pot fi reunite mai multe şcoli. Ricardo etc. V.). J. - metodologia la care aderă respectivii economişti – şcoala marginalistă (acordă prioritate calculului marginal în explicarea unor procese economice) sau şcoala istorică germană (acordă prioritate investigaţiilor istorice privind diferitele fenomene economice). Marshall etc. reformişti. Astfel.). curentele de gândire economică pot forma într-un interval de timp mai îndelungat o orientare sau o tendinţă. von Mises. Carl Menger. Walras. anarhişti etc.St. Elementul esenţial de care trebuie să se ţină seama în caracterizarea diferitelor doctrine şi curente de gândire economică este capacitatea diferiţilor autori de a percepe problemele majore din timpul lor şi de a le explica în mod convingător. La rândul lor. radicali. curentul liberal.

paradigma poate fi înţeleasă ca un model logic de 6 . curente economice? ce credibilitate au în zilele noastre cele mai cunoscute teorii. 1. şcoli. doctrine. şcoli. şcoli şi curente de gândire economică. în cercetarea gândirii economice s-a statornicit şi se utilizează termenul de paradigmă. Este clar faptul că informaţiile locale. Este greu de presupus că activitatea economică poate fi eficientă în condiţiile complicate din zilele noastre fără ajutorul calificat al ştiinţei specializate în domeniu şi fără cunoaşterea rădăcinilor ei istorice. „Doctrinele economice” caută să răspundă la întrebări cum ar fi: când şi din ce cauze au apărut şi cum au evoluat diferitele teorii. în unele privinţe. şcoli şi curente de gândire economică? ce învăţăminte putem trage din succesele şi eşecurile diferitelor teorii. Într-o formulare simplă şi scurtă. doctrine. doctrine şi curente de gândire economică din întreaga lume şi din ţara noastră în epoca modernă şi contemporană. la scară mondială şi naţională. se poate spune că obiectul cursului de „Doctrine economice” îl constituie urmărirea mersului ideilor economice de-a lungul timpului. esenţa şi rolul principalelor teorii. În domeniul economic. Preluat din lingvistică şi filozofie. Într-o altă formulare putem spune că obiectul „Doctrinelor economice” constă în geneza. chiar deciziile naţionale apar insuficiente şi riscante dacă se fac la întâmplare. ignorând adevărurile condensate în teoriile şi doctrinele economice validate de istorie.Nu tot ce susţin şcolile şi curentele de gândire economică se dovedeşte a fi de valoare. Este sarcina istoricilor gândirii economice să delimiteze ce este de valoare autentică faţă de erorile şi prejudecăţile susţinute de diferite categorii de economişti. şcoli şi curente de gândire economică? ce interese au exprimat sau au apărat ele? ce contribuţii au avut ele la dezvoltarea teoriei economice.3. curente de gândire economică din trecut? De dată mai recentă. noţiunea de paradigmă exprimă ansamblul de principii şi teze pe care se întemeiază cercetarea unui domeniu al realităţii în dinamica sa. deciziile individuale pe termen scurt şi. doctrine. Obiectul şi paradigma cursului de „Doctrine economice” Definiţie. respectiv doctrinele şi curentele de gândire economică. doctrine. precum şi istoria lor. doctrine. precum şi destinul lor istoric. a ştiinţei economice şi la motivarea diferitelor politici economice? care a fost destinul istoric al diferitelor teorii.

Problema apariţiei noilor teorii şi în general a revoluţiilor ştiinţifice a fost analizată de Th. fără excepţie. un set de rezolvări ale acestor probleme. o matrice a ştiinţei ce furnizează armătura conceptuală a cercetării. care permit construcţia de rafinamente logice şi matematice şi care joacă rolul de legi sau definiţii. 7 . esenţa şi rolul gândirii economice sunt condiţionate de o serie de factori de natură obiectivă şi subiectivă dintre care menţionăm mediul economico-social (principalul factor obiectiv) sau optica prin care priveşte economistul respectiv problemele aflate la ordinea zilei (principalul factor subiectiv). determinată de interesele materiale pe care le exprimă şi care depind atât de calităţile lui individuale cât şi de interesele personale şi de grup şi pe care le apără. un ansamblul de principii şi procedee de cercetare. făurite pe baza aceleiaşi paradigme. Noile teorii preiau ceea ce este peren din vechile teorii şi abandonează ceea ce este învechit. al opticii. Pe plan metodologic. de tehnici. la o stare de criză în ştiinţă care obligă la căutarea unei soluţii. cât şi o dezvoltare necumulativă în timpul cărora se schimbă total sau parţial vechea paradigmă şi sunt elaborate teorii cu totul noi care pot să contrazică total sau parţial vechile teorii din domeniul respectiv. Kuhn a introdus conceptul de paradigmă pe care o defineşte ca fiind ansamblul de teorii. de valori împărţite de comunitatea oamenilor de ştiinţă. Kuhn în „Structura revoluţiilor ştiinţifice” (1962) şi de Karl Popper în „Logica descoperirii ştiinţifice” (1935). şcoli şi curente de gândire economică. Înlocuirea unei paradigme vechi cu una nouă sau altfel spus trecerea la altă paradigmă se datorează înmulţirii anomaliilor şi erodării paradigmei tradiţionale care duce la nemulţumirea cercetătorilor faţă de vechiul mod de gândire. ea conţine generalizări simbolice. această cerinţă îmbracă forma unui ansamblu de repere interdependente sau criterii denumite şi paradigmă. doctrine. Geneza.gândire constituit dintr-o sursă comună şi acceptată de probleme. precum şi un sistem de criterii de evaluare a soluţiilor elaborate şi a rezultatelor obţinute. Fiecărei doctrine sau curent de gândire economică îi este specifică o anumită paradigmă. a unei ieşiri din impas. În esenţă este vorba de 6 repere sau criterii mai importante. Pe parcursul istoriei. Putem spune deci că în cadrul ştiinţei economice întâlnim atât o dezvoltare cumulativă de idei şi teorii de aceeaşi natură. unele teorii se învechesc şi apar în schimb altele. şi anume: criteriul epocii. al fiecărui gânditor sau curent de gândire economică este necesar să ţinem seama de toţi factorii. depăşit istoriceşte. Pentru a identifica în mod corect mesajul şi aportul real al fiecărei teorii sau doctrine economice. al filiaţiunii de idei. al rolului practic şi al destinului istoric al respectivelor teorii. criteriul valorii cognitive.

denumirea acestora poate fi legată de:_____________________ 5. doctrinelor şi curentelor de gândire economică din întreaga lume şi din toate perioadele.Analiza istoriei gândirii economice din cele mai vechi timpuri duce la concluzia că formarea şi dezvoltarea istoriei gândirii economice au contribuit toate popoarele lumii. 6. Evidenţiaţi importanţa cunoaşterii evoluţiei gândirii economice. Denumirile date şcolilor şi curentelor de gândire economică diferă foarte mult. 2. Enumeraţi criteriile care stau la baza formării şcolilor şi curentelor de gândire economică. Cu atât mai mult este valabilă aceasta în epoca actuală când are loc un adevărat dialog al culturilor popoarelor lumii. 4. TESTE DE AUTOEVALUARE 1. Care sunt în opinia dumneavoastră elementele care determină diferenţele dintre reflecţiile economice aparţinând unor oameni ce au trăit în aceeaşi perioadă. indiferent de mărimea lor. Astfel. Care sunt elementele care stau la baza succesiunii teoriilor economice? 8 . Precizaţi principalele probleme la care caută să găsească răspunsul „Doctrinele economice” în urma analizei teoriilor. în aceeaşi ţară? 3.

– ideile economice au fost răspândite prin lucrări cu caracter politic. XVII – perioadă în care apare mercantilismul. ele limitându-se să povestească. – ideile economice exprimau interesele minorităţii privilegiate care deţinea puterea politică şi economică. codul lui Hammurabi etc. Cu trecerea timpului. „Summa theologica” a lui Toma d`Aquino).. De asemenea se încearcă să se depăşească simpla descriere a fenomenelor şi principiilor economice. 3. . formulându-se câteva intuiţii şi chiar 9 . politică.C A P I T O L U L II GÂNDIREA ECONOMICĂ PREMODERNĂ 2. Începuturile şi evoluţia gândirii economice premoderne Reflecţiile oamenilor cu privire la activitatea lor economică datează din timpuri străvechi. gândirea economică preclasică poate fi divizată în două perioade. – ideile economice au avut un caracter descriptiv şi răzleţ. multe din aceste scrieri pierzându-se odată cu trecerea timpului.perioada până în sec. considerat primul curent de gândire economică. morală. exemplu: Upanişadele. dar consemnarea lor în scris a avut loc mult mai târziu.perioada dintre sec. perioada de la mijlocul sec. Caracteristicile reflecţiilor economice din perioada gândirii economice premoderne 1. filozofic şi chiar religios (de ex.). 2. să descrie anumite fenomene economice în contextul unor preocupări de altă natură (filozofică. acestora li se adaugă şi idei care exprimau nemulţumirea celor mulţi şi oprimaţi faţă de tratamentul aspru aplicat de cei aflaţi la putere. XVII (din momentul în care începe constituirea ştiinţei economice) până în prezent – denumită şi gândirea economică ştiinţifică sau clasică. istorică etc. La rândul ei. (S-au mai întâlnit şi excepţii cum ar fi de exemplu „Economica” lucrare scrisă de filozoful antic din Grecia. şi anume: .1. – nu au existat lucrări cu caracter strict economic. Xenofon). Materialul documentar acumulat de-a lungul timpului este împărţit de specialişti pe două perioade importante ale dezvoltării gândirii economice: perioada până la mijlocul sec. XVI şi sec. XVII – denumită şi gândirea economică preclasică sau preistoria gândirii economice ştiinţifice. 4. XVI – denumită şi gândirea economică premodernă.

să se intensifice circulaţia bănească etc.e. statul etc. armata. Singurul proprietar şi unicul deţinător al puterii în stat era regele. Gândirea economică în Antichitate şi Evul Mediu. ofiţerii şi curtea regală. de la o perioadă la alta. un loc secundar faţă de alte domenii ale cunoaşterii umane: filozofie. Eufrat). şi din care se întreţineau funcţionarii. Regele primise de la Dumnezeu puterea. 10 . toată ţara. formarea statelor centralizate în Europa. Orientul Antic Datorită vicisitudinilor condiţiilor naturale. cu anumite diferenţe de la o ţară la alta. să se restrângă economia naturală pe fondul extinderii economiei de schimb. ştiinţele naturii. spre sfârşitul mileniului I î. muncitorii.e. de la o regiune la alta. încă de la început. statele Orientului Antic (Egiptul. Structura socială a statelor antice era formată din sclavi şi stăpâni. începe să se dezvolte proprietatea privată (care va tinde să devină dominantă în întreaga Antichitate. eterogenitatea resurselor şi formelor de relief.generalizări îndrăzneţe pentru timpul lor. Începând cu mileniul III î. religie. aproape de la început. alături de alte condiţii sociale. Tigru. AsiroBabilonia. iar ca executor al voinţei el trebuia să se îngrijească de temple şi de cult. unde condiţiile naturale şi alte împrejurări au impus.2. diversitatea cadrului natural. a suprafeţelor întinse ce trebuiau administrate şi cultivate. 2. a dependenţei ritmicităţii vieţii economice de unele fenomene climatice (revărsările râurilor Nil.n. Supuşii erau obligaţi să predea autorităţilor cea mai mare parte (până la ¾) din produsele solului care erau păstrate în magazii. cu unele excepţii. Palestina) au fost organizate. au contribuit la menţinerea – pentru o perioadă relativ mai lungă – a caracterului descentralizat al activităţilor umane (cu excepţia Imperiului Grecesc din perioada lui Alexandru Macedon şi apoi a Imperiului Roman – formate şi destrămate în Antichitate – celelalte state naţionale s-au format spre sfârşitul Evului Mediu). politică. templele. Grecia antică Spre deosebire de Orient. gândirea economică a antichităţii a avut. exista credinţa că tot ce exista (Universul. anunţând astfel viitoarele progrese în gândirea economică. sub forma statului centralizat condus de un rege şi urmat de o ierarhie de preoţi şi funcţionari.). Fie că era vorba de politeism sau monoteism. omul. pământul şi produsele lui. Gândirea economică în Antichitate Privind retrospectiv.) era dat de Divinitate spre a asigura binele oamenilor.n.

„De vestigalibus”. politica avea prioritate faţă de economie. a scris primele lucrări consacrate în exclusivitate analizei fenomenelor economice. 3.e. toate funcţiile vieţii. papirusul etc. Dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai culturii Greciei Antice cu contribuţii şi în domeniul economic amintim: Heraclit. În Grecia. Societatea. Xenofon (430-355 î. Pentru Xenofon. au instituit practica declarării averilor de către oamenii politici). mult superioară celorlalte culturi ale Antichităţii. atât cele economico-sociale. Lucrările lui economice mai cunoscute au fost: „Oeconomikos”. mergând de la analiza „diviziunii muncii” la „venituri”.n. mult curaj şi iniţiativă. 4. odată eliberaţi de grijile materiale. cultura cepei. primele parlamente. în timp ce meseriile şi comerţul erau 11 . carul cu roate. Aristotel. Civilizaţia lor este individualizată şi în ea s-au dezvoltat. cultivării spiritului şi corpului. Trăind ca cetăţeni liberi în oraşele lor – polisuri – grecii găseau timp. în mod original. originală. cultura viţei-de-vie şi a măslinului. să se dedice afacerilor personale şi politicii. ideea de bine este ideea centrală a acţiunii politice şi a gândirii. din Asia Mică – arta construirii templelor. a fost prima structură socială organizată democratic din istorie (Constituţia lui Solon – prima Constituţie din lume.Popor de munteni şi păstori. ca şi gândirea Greciei Antice. de la egipteni – secera. maşinile de asediu etc. grecii posedau un dezvoltat spirit de independenţă şi demnitate. ci un mijloc pus în slujba binelui comun şi individual. 2. grecii au creat o cultură nouă. „Hicron”. promovarea în structurile superioare ale societăţii nu era condiţionată de avere. continuator al ideilor lui Socrate. cât şi cele artistice şi intelectuale.) cu elemente proprii. Îmbinând elemente împrumutate de la alte popoare (de la fenicieni – arta navigaţiei şi alfabetul. ci de valoarea intelectuală şi morală a individului. gândirea. „economia” apare ca fiind acea ştiinţă menită a-l învăţa pe stăpânul de sclavi cum să-şi sporească averea şi cum să-şi organizeze cât mai bine propria activitate. Platon. dinamismul lor imprimând un ritm alert tuturor celorlalte activităţi. Agricultura şi arta militară sunt considerate principalele ocupaţii. forma economiei fiind determinată de forma de stat. reflecţia erau considerate valori supreme. „Veniturile Aticei”. „bani”. Xenofon. bogăţia nu era un scop în bine. „politică economică”. caracterul profund uman al societăţii. întreaga existenţă şi gândire au fost privite ca fapte politice. Aria preocupărilor lui Xenofon este foarte largă. 5. 6. mazărei. arta de a prelucra sticla. prezintă anumite trăsături care reflectă caracterul de unicat în întreaga istorie a omenirii: 1.). prelucrarea metalelor.

Gândirea economică a lui Aristotel a fost sintetizată în operele: „Politica”. în „Legile” Platon cercetează mijloacele de apropiere treptată a realităţii de ideal. Platon (427-347 î. a luxului şi profitului exagerat. o revoluţie de ordin moral a societăţii. cum ar fi condamnarea comerţului şi cămătăriei. „Etica nicomahică”. apare şi se dezvoltă proprietatea feudală asupra pământului şi se instalează dominaţia politică şi economică a clasei feudale. dată de proprietăţile intrinseci ale bunului. vânătoarea (comerţul era o activitate condamnabilă ce trebuia lăsat străinilor). concomitent cu stabilirea unui anumit statut al acestor clase fundamentale ale societăţii – clasa feudalilor.e.). sclavii (cărora le era încredinţată munca). viaţa socială trebuie supusă regulilor justiţiei. „Etica eudemică”. „Constituţia ateniană”. Aristotel considera ca fiind normală împărţirea societăţii în două clase sociale: oamenii liberi. Biserica creştină urmărea.considerate ca ocupaţii nedemne pentru grecii liberi.n. iobagilor şi a ţăranilor liberi – are loc o creştere a importanţei bisericii şi a doctrinei creştine. propovăduirea actelor de caritate şi altele. Gândirea economică era subordonată teologiei. în principal. acestea având o valoare absolută. pescuitul. În cadrul său. Evul Mediu O altă modalitate de abordare a problematicii economice se întrevede odată cu trecerea societăţii la feudalism. Aristotel (384-322 î. Pentru Platon. creşterea animalelor. dată de proprietatea bunului de a satisface o nevoie indirect. Aristotel sesizează şi cele două forme ale valorii unui bun: valoarea de întrebuinţare. în sfârşit. O dată cu accentuarea stratificării sociale. supusă unui ansamblu de norme juridice şi psihologice de origine religioasă.e. 12 .n. Justiţia însă se poate realiza numai în cadrul statului. asistăm la un puternic proces de stratificare socială. Tabloul statului ideal a fost trasat de Platon în „Republica” pentru ca mai apoi în „Politica” el să încerce să explice de ce cetăţile reale sunt imperfecte. prin intermediul bunului cu care se schimbă. dar în subsidiar răzbat idei economice. valoarea de schimb.). Din punct de vedere socio-politic. trebuind să fie lăsate în seama sclavilor şi străinilor. „Politica” şi cele 12 cărţi ale „Legilor”. Dintre cele mai importante lucrări ale sale amintim: „Republica”. Principalele activităţi prin care puteau fi obţinute bunurile utile societăţii erau agricultura.

în vreme ce pătura laică va căuta să lupte pentru propria sa independenţă. „preţ just”. Fără îndoială. este aceea dintre biserica creştină şi instituţiile laice. Mercantilismul – primul curent de gândire economică modernă (sec.3. preţ. cel mai important gânditor al acestei perioade a fost Toma d’Aquino (1225-1274). Cea mai importantă lucrare a sa o reprezintă „Summa theologica” alături de care mai menţionăm şi lucrări de „De regimine principium”. Cu timpul său. Spre deosebire de mulţi contemporani ai săi.Lupta care se dă în societate. Prin analiza făcută diferitelor concepte şi categorii economice. bani. Denumirea de mercantilism provine de la cuvintele italieneşti: “mercato” – piaţă. XVI – XVII). scriitorii medievali au pus bazele ştiinţei economice şi au anticipat idei care vor fi dezvoltate de către economiştii secolelor următoare. În ceea ce priveşte dobânda. Toma d’Aquino introduce în gândirea economică noţiunea de „just” vorbind despre „profit just”. „De regimine Judeorum” şi „De usurus”. sa văzut nevoit să accepte creditul bănesc alături de practicarea unui nivel destul de ridicat al dobânzilor. el a condamnat-o iniţial în condiţiile în care prin intermediul ei creditorul recuperează o valoare mai mare decât cea cedată (în concepţia sa câştigul trebuia să rezulte din muncă şi nu din manevrarea banilor). El consideră renta funciară ca fiind absolut necesară pentru ca posesorii de pământ să fie lipsiţi de grija traiului zilnic şi să-şi poată ocupa timpul cu cultivarea orizontului lor spiritual. ci îl consideră ca fiind ceva necesar. 13 . Toma d’Aquino nu exclude schimbul de mărfuri. Vânzarea şi cumpărarea au apărut în folosul comun al societăţii. Cu toate că este un susţinător al economiei naturale. Mercantilismul a apărut şi s-a dezvoltat în perioada descompunerii feudalismului. în aceste circumstanţe. „căci unul are nevoie de lucrul altuia şi invers”. „salariu just” fără a reuşi să le definească. 2. prin ansamblul de instrumente utilizate. Toma d’Aquino a avut o atitudine de tolerare faţă de comerţ şi profitul comercial. pe măsură ce dezvoltarea economică cerea tot mai multe capitaluri. eşecul datorându-se faptului că autorul a avut în vedere perceptele morale şi nu noţiunile economice în sine. dobândă. Toma d’Aquino a fost preocupat şi de analiza rentei funciare. scrieri în care se fac o serie de referiri la proprietate. „De emotione et ventitione ad tempus”. Biserica va căuta să-şi afirme dominaţia religioasă. când o nouă clasă socială – burghezia – era interesată în accelerarea procesului acumulării primitive a capitalului. “mercante” – negustor şi “mercantile” – negustoresc.

s-a produs o importantă acumulare de capital care a servit la crearea de manufacturi sau de noi activităţi comerciale. forma ideală sau esenţială a bogăţiei sunt banii. preocupându-se de acumularea unei cantităţi cât mai mari de aur şi argint. îl reprezintă profitul care apare în procesul circulaţiei mărfurilor ca rezultat al diferenţei dintre preţul de vânzare şi cumpărare al bunurilor. Eli F. fiecare negustor apare pe piaţă în dublă ipostază. respectiv metalele preţioase din care erau confecţionaţi aceştia. la consacrarea ei ca un domeniu distinct al culturii spirituale a popoarelor. iar pe de altă parte. reforma religioasă care a modificat cursul ideilor. metalistă protoindustrială. adică în cazul unui schimb. contribuţia lui la autonomizarea gândirii economice. Heckscher arată că mercantilismul a fost “un sistem de gândire economică. aceea de vânzător-cumpărător şi astfel. comercialistă şi financiară”. 2. Mercantilismul este considerat primul curent de gândire economică modernă. el este “teoria îmbogăţirii naţiunilor prin acumularea metalelor preţioase”. de separare a acesteia de problemele religioase. Dacă privim însă. preocuparea de laicizare a gândirii economice. care considerând metalele preţioase – forma supremă a bogăţiei – antrena statul în acţiuni de politică economică şi de mecanism economic. inclusiv al comerţului. Dubois. Anglia lui Henric al VIII-lea.De fapt ce este mercantilismul? După M. gândirea mercantilistă a fost interpretată relativ eronat. cum ar fi: marile descoperiri geografice în urma cărora Europa a beneficiat de cantităţi imense de metale preţioase. mercantilismul este concepţia după care “bogăţia se identifică cu banii”. la nivel macroeconomic. Imperiul lui Carol Quintul. scopul oricărei activităţi lucrative. surse inepuizabile de materii prime şi chiar forţă de muncă în paralel cu „apariţia unor pieţe” ce asigurau imense debuşee pentru produsele europene. Astfel. unul din participanţi pierde iar celălalt câştigă. Modernitatea lui derivă din două împrejurări: pe de o parte. se considera că doctrina economică mercantilistă se întemeiază pe trei idei caracteristice: 1. apariţia primelor state moderne – Franţa lui Ludovic al XI-lea. În secolul XIX. Apariţia şi dezvoltarea acestui curent în gândirea economică a fost favorizată şi de câteva evenimente importante din istoria universală. (Admiteau caracterul neechivalent al schimbului atât pe piaţa internă cât şi externă. explicaţia surplusului de valoare obţinut ca urmare a diferenţei de preţ dintre 14 . După Ingram.

Acest punct de vedere a fost susţinut mai ales de spanioli (L. este eronată afirmaţia potrivit căreia „mercantiliştii” au confundat banii cu bogăţia. cea mai profitabilă sferă de activitate era. gânditorii „mercantilişti” nu numai că au realizat excelente analize ale mecanismelor economice. 3. nu a existat niciodată o „şcoală mercantilistă” propriu-zisă. În dezvoltarea lui istorică. mercantilismul a parcurs trei etape: mercantilismul timpuriu (sec. nici profitul şi nici sporirea avuţiei nu au la bază acest mecanism). Keynes această interpretare a cunoscut o revizuire completă: 1. Astăzi. J. Corolarul practic al doctrinei mercantiliste l-a constituit preocuparea pentru sporirea rezervei de metale preţioase. Concluzia: bogăţia este dată de cantitatea de produse consumabile şi o ţară cu atât mai bogată cu cât produce mai multe. cantitatea de perle şi de diamante face statele bogate şi opulente. Ele au interzis – mai ales în Spania – ieşirea de metale preţioase şi au organizat sistemul balanţei contractelor (ţara „A” poate cumpăra de la ţara „B” atâta timp cât ţara „B” cumpără de la ţara „A”). ducându-se o politică externă protecţionistă prin care se practicau taxe vamale mari împotriva negustorilor străini. Stafford). 2. Unii economişti spanioli au avut – se pare – anumite indicii ale influenţei cantităţii de bani asupra preţurilor. admiţând chiar jaful din bogăţia altor ţări. mercantilismul matur (sec. Hecksher.M. Pentru cei mai mulţi dintre ei banii nu erau esenţa bogăţiei ci mijlocul de sporire a acesteia. ci bunurile necesare vieţii” (Antoine de Montchrestien „Traité de l’economie politique”). dar şi de unii englezi (W. Cele 15 . comerţul exterior pentru că asigura aducerea în graniţele ţării a metalelor preţioase şi realizarea celor mai ridicate profituri. după părerea lor.achiziţia şi vânzarea produselor nu mai are fundament. Ortiz) şi portughezi. dar au pus şi dificila problemă a „creşterii economice”. Deci. XVII) în care teoria cantitativă a banilor este depăşită. XVI) care pune accentul pe sporirea rezervei de metale preţioase şi o politică economică externă protecţionistă dură şi rigidă. 3. discuţiile dintre ei fiind permanente. Marx pentru a putea critica mai uşor ideile acestora. Schumpeter şi J. Guvernele considerau acumularea de aur şi argint nu numai o dovadă a îmbogăţirii. „Nu abundenţa de aur şi argint. după studii serioase efectuate asupra gândirii mercantiliste de către E. ci şi o sursă de îmbogăţire.A. Smith şi apoi K. Numele de „mercantilişti” le-a fost atribuit ulterior de către A. Autorii mercantilişti nu au utilizat niciodată acest nume şi nu s-au ataşat unei idei fundamentale comune.

ignorând rolul producţiei.exagerarea rolului banilor. J. este faptul că el consideră că numai munca depusă în domeniul extragerii metalelor preţioase ar crea valoare în mod nemijlocit. . în timp ce pământul îi este mamă”. mercantilismul târziu (sec. Ceea ce a determinat încadrarea lui Petty printre mercantilişti. . iar mărimea valorii este dată de cantitatea de muncă cheltuită cu producerea mărfii respectivă. Munn. factorii determinanţi ai producţiei sunt: munca şi capitalul. Dintre reprezentanţii de seamă ai acestui curent amintim: W. Drept măsură a valorii. Limitele mai evidente ale gândirii economice mercantiliste constau în: .B. Mercantilismul matur admitea circulaţia mărfurilor şi a banilor în ambele sensuri (în şi dinspre ţara respectivă) cu condiţia ca soldul comerţului exterior să fie activ (export > import). În plan doctrinar. Petty propune timpul individual cheltuit cu producerea mărfii respective. J. J. Cromwell.reduceau sfera de producere a profitului doar la comerţ. asigurând legătura între mercantilism şi liberalismul clasic. Child. Este primul economist care acreditează şi susţine ideea că izvorul şi substanţa valorii mărfii este munca omului. Colbert. teoretic.mai profitabile activităţi economice erau considerate industria şi comerţul. “Aritmetica politică” (1677). J. Law. “Câte ceva despre bani” (1682). El susţine că există un raport direct proporţional între valoare şi timpul de muncă şi unul invers proporţional între valoare şi productivitatea muncii. problemele referitoare la bani şi la dobândă au devenit foarte importante în timp ce studiile economice au devenit mai analitice. Lui îi aparţine expresia conform căreia “munca este tatăl şi principiul activ al avuţiei. Bodin. William Petty (1623 – 1687) Este un autor important ce face o figură oarecum aparte în rândul mercantiliştilor. XVIII) a pus accent pe cercetarea mijloacelor potrivite să asigure prosperitatea naţiunilor. 16 .cercetarea cu precădere a sferei circulaţiei mărfurilor şi a banilor. În concepţia lui Petty. el pregăteşte tranziţia la şcoala liberală clasică. Petty. Th. Lucrări reprezentative: “Tratat asupra impozitelor şi contribuţiilor” (1662).

dobânda.Cu ajutorul teoriei valorii. W. Petty propune emiterea şi utilizarea în comerţul intern a banilor de hârtie şi folosirea metalelor preţioase doar în comerţul exterior. 2. Precizaţi principalele perioade în care este divizată gândirea economică. Petty a fost o personalitate reprezentativă a timpului său. în timp ce pământul îi este mamă”. pregătind apariţia doctrinei clasice. 3. politica economică preferată fiind _________________ 7. 5. salariul. avuţia unei naţiuni era dată de ___________. ce a deschis noi perspective în ştiinţa economică. Potrivit doctrinei mercantiliste. renta funciară este definită ca fiind surplusul de valoare ce rămâne după ce se scad cheltuielile de producţie din valoarea mărfurilor agricole.Petty) 17 . Elaboraţi un scurt referat pe baza căruia să reiasă modul în care Platon vedea „societatea ideală”. el încearcă să explice şi alte categorii economice. În domeniul monetar. (Această teorie constituie un început al teoriei plusvalorii dezvoltată mai târziu de Marx). TESTE DE AUTOEVALUARE 1. (W. Care sunt în opinia dumneavoastră motivele care au determinat biserica creştină să deţină un rol important în emiterea şi răspândirea ideilor economice în Evul Mediu? 6. Preocuparea pentru creşterea economică este o dominantă a gândirii sale. Argumentaţi de ce este considerat mercantilismul primul curent de gândire economică modernă. Enumeraţi cele mai importante caracteristici ale reflecţiilor economice din perioada gândirii economice premoderne. Care sunt motivele pentru care „Codul lui Hammurabi” este considerat o lucrare din care răzbat o serie de idei cu caracter economic? 4. Petty subliniază importanţa diviziunii sociale a muncii pentru creşterea productivităţii şi a bogăţiei şi dezaprobă activităţile neproductive. preţul pământului etc. Astfel. cum ar fi: renta funciară. 8. Explicaţi sintagma „munca este tată şi principiul activ al avuţiei.

abatele Baudeau. XVIII care au format o adevărată “şcoală” de gândire economică în frunte cu Fr. prin export erau acumulate cantităţi tot mai mari de numerar. şi anume. Pe fundalul acestor stări negative. ca o reacţie critică la aceste realităţi. A.1. dar şi cu interesul burgheziei agrare din această ţară de a-şi mări mai rapid profiturile într-o ramură care. 18 . Quesnay. Fr. respingând protecţionismul promovat de mercantilişti cât şi orice intervenţie a statului în economie. ia naştere gândirea economică fiziocrată.J.C A P I T O L U L III GÂNDIREA ECONOMICĂ MODERNĂ LIBERALISMUL CLASIC 3. au determinat în timp un declin accentuat al sectorului agricol. dezaprobând voluntarismul şi intervenţionismul mercantiliştilor şi opunându-i concepţia lor despre ordinea naturală sau firească din societate. respectiv atotputernicia legilor “naturale” după care se mişcă societatea. economiştii şi-au dat seama de greşeala făcută. Turgot. sacrificat în favoarea dezvoltării industriale.R. Această concepţie a fiziocraţilor a fost sintetizată sub forma unei maxime: “laisser faire. Numărul mare de adepţi francezi ai acestui curent de gândire economică poate fi pus în legătură cu condiţiile şi tradiţiile Franţei în domeniul agriculturii. Constatând că economia devenea tot mai săracă deşi. nu cere investiţii prea mari în comparaţie cu industria. Quesnay – Tabloul economic Rezultatele aplicării timp de două-trei secole a ideilor de tip mercantilist şi a politicilor economice de această factură. Fiziocratismul. asistând la un adevărat exod al populaţiei rurale spre oraşe. Dupont de Nemours. Fiziocraţii au fost un grup destul de numeros de economişti liberali francezi de la mijlocul sec. le monde va de lui même” (“lăsaţi lucrurile să-şi urmeze cursul lor firesc”). laisser passer. virtual. concomitent cu creşterea suprafeţelor agricole necultivate. Cele mai importante trăsături ale şcolii fiziocrate pot fi sintetizate astfel: susţinerea politicii economice a liberului schimb. Denumirea fiziocraţilor derivă din cuvintele “physis” (natură) şi “krator” (putere) şi redă pe scurt esenţa liberală a concepţiei lor despre societate şi libertatea de mişcare a individului. Au mai făcut parte din această şcoală gânditori ca: Mirabeau. identificarea banilor cu avuţia.

izvorul bogăţiei se găseşte în producţie. În aceste lucrări el punea în circulaţie teza fiziocrată a îmbogăţirii naţiunii prin agricultură. livre (din care 2 mld. Quesnay – să nu piardă niciodată din vedere că pământul este unicul izvor al bogăţiilor şi că ceea ce le înmulţeşte este agricultura”. - au transferat obiectul de studiu al Economiei politice din sfera circulaţiei în sfera producţiei. incapabilă să producă produs net. Se presupune că clasa productivă dispune de un capital iniţial în valoare de 10 mld. fiziocraţii considerau că singurul domeniu în care era creat “produsul net” sau plusul de valoare peste cheltuielile de producţie era agricultura.- considerau că bogăţia este reprezentată de bunuri utile satisfacerii trebuinţelor şi nu de bani sau metale preţioase. aşa cum susţineau mercantiliştii. deoarece ea se limita doar la prelucrarea materiilor prime oferite de agricultură. clasa proprietarilor funciari (inclusiv cei care lucrau în instituţii publice) care beneficia de întregul “produs net” fără a desfăşura activităţi economice “utile”. Industria era considerată ramură sterilă. şi mai apoi producţia neagricolă (în special industrială). avansuri anuale – reprezintă cheltuielile făcute de fermier pentru seminţe. Prin utilizarea acestuia se obţine o 19 . - a fost prima care a studiat structura de clasă a societăţii prin prisma activităţii economice. clasa sterilă (cuprindea populaţia ocupată în industrie şi în celelalte ramuri economice în afara agriculturii) care contribuia la producerea de bunuri utile. studiind mai intens producţia agricolă. îngrăşăminte. îndeosebi în agricultură. Chiar dacă admiteau că în comerţ se obţine profit. dar nu şi la crearea de “produs net”. XVIII. În concepţia lui Quesnay existau 3 clase sociale: clasa fermierilor (considerată singura clasă productivă sau creatoare de “produs net”). Cele trei clase „producătorii”. “Guvernul şi naţiunea – spunea Fr. Cea mai remarcabilă realizare ştiinţifică a gândirii economice fiziocrate o reprezintă “Tabloul economic” elaborat de Fr. „proprietarii” şi „sterilii” aveau roluri economice bine definite. Se recuperează integral din valoarea producţiei anului respectiv şi pot fi asimilate capitalului circulant). Quesnay şi pe care acesta îl prezintă în două lucrări “Tabloul economic” (1758) şi “Analiza tabloului economic” (1766). lucrări agricole etc. „Tabloul economic” a lui Quesnay este primul model macroeconomic din istoria economiei politice care redă sub forma unor combinaţii sinoptice (linii punctate în zig – zag) modul de repartiţie al avuţiei naţionale între clasele sociale existente în Franţa la mijlocul sec.

. Principalele merite ale “Tabloului economic” constau în: a examinat producţia în sensul repetării ei. . a reprezentat renta datorată proprietarilor funciari. a prezentat circulaţia mărfurilor şi banilor ca o latură a procesului complex al reproducţiei capitalului social. inclusiv circulaţia economică în dublă ipostază (materială şi bănească). din care 2 mld. deci ca proces de reproducţie la scara unei întregi ţări. proprietarii cumpără produse manufacturate de la clasa sterilă (care avea la început produse manufacturate de 2 mld. 2 mld. se obţine un excedent de 3 mld. ca urmare a circulaţiei şi repartiţiei produsului social anual se restabilesc condiţiile existente la începutul activităţii şi care permit reluarea ei la aceeaşi scară (reproducţia simplă a capitalului). cele 3 mld. necesară pentru plata rentei de la anul. . Observaţie – Din vânzarea celor 2 mld. Concluzie – La un capital total investit de 10 mld. clasa productivă îşi reconstituie lichiditatea de 2 mld. refăcându-şi stocul. ..clasa productivă vinde materii prime către clasa sterilă şi cumpără de la aceasta produse manufacturate în valoare de 1 mld.).cu 1 mld. realizând deci un circuit complet. a reprezentat prima schemă a reproducţiei simple a capitalului social din literatura economică mondială. Pe baza acestui „Tablou” au fost trase două importante concluzii: 1. producţie sub formă de alimente. reprezintă dobânda la capital investit (deci 10%) aflată în mâna producătorilor. livre (obţinută în Franţa la vremea respectivă).. primit de la proprietari. 2.arendaşii plătesc proprietarilor funciari 2 mld. iar 1 mld. a analizat producţia.1 mld. rămase intră în procesul de circulaţie (2 mld. din moment ce întregul “produs net” realizat de fermieri ajunge în mâinile proprietarilor funciari este logic ca aceştia să fie singurii care plătesc impozit (impozit funciar unic). reprezintă recuperarea capitalului circulant. clasa sterilă cumpără alimente de la producători.cu al 2-lea mld. sub formă de alimente şi 1 mld. bani lichizi pe care îi deţin. . Se pot distinge 2 tipuri de circulaţie: Fluxul 1 Fluxul 2 Fluxul 3 Fluxul 4 Fluxurile 5 şi 6 completă (între cele 3 clase) şi incompletă (numai între 2 clase). 20 . a evidenţiat că mobilul reproducţiei îl reprezintă produsul net şi că acesta poate fi obţinut numai în producţie. sub formă de materii prime).producţie agricolă anuală de 5 mld. din cele două se întoarce la clasa productivă pentru cumpărare de alimente necesare proprietarilor (circulaţie incompletă). Din această producţie.

încasări pentru alimente vândute proprietarilor +1mld. îndeosebi de A. Pe măsură ce economia de piaţă s-a dezvoltat pe întreg parcursul sec. încasări pentru alimente vândute clasei sterile +1mld. materii prime cumpărate de la clasa productivă -1mld. rentă încasată de la clasa productivă -1 mld. fiind criticate de 21 . 3.R. produse manufacturate cumpărate de la clasa sterilă Ǿ Pe baza doctrinei economice fiziocrate au fost luate numeroase măsuri practice de liberalizare a economiei franceze.2. Quesnay CLASA PROPRIETARILOR +2 mld. Tabloul economic al lui Fr. deficienţele doctrinei şi politicii economice mercantiliste s-au agravat. produse manufacturate cumpărate de la clasa sterilă +1mld. încasări pentru materii prime vândute clasei sterile 3mld. XVII. Liberalismul clasic. produse manufacturate vândute clasei productive -1 mld. sold existent la sfârşitul perioadei CLASA STERILĂ +1 mld încasări produse manufacturate vândute clasei proprietarilor +1 mld .- a atras atenţia asupra respectării anumitor proporţii în derularea fluxurilor economice pentru ca procesul să continue fără întreruperi. alimente cumpărate de la clasa productivă Ǿ -1 mld. sold existent la începutul perioadei -2 mld. Turgot care a publicat şi o interesantă lucrare în acest sens: “Reflecţii asupra formării şi repartiţiei bogăţiilor”. rentă plătită proprietarilor funciari -1 mld. alimente cumpărate de la clasa productivă CLASA PRODUCTIVĂ 3 mld.J.

În efortul lor de a depăşi criza mercantilismului. Atributul de clasic subliniază aportul teoretic substanţial al acestor gânditori la făurirea ştiinţei economice şi la motivarea teoretică a politicii economice a liberului schimb. ştiinţifică şi practică a evoluat pe parcursul istoriei îmbrăcând variate forme: de la anarhism (care neagă statul opunându-l pe individ statului) la democraţie economică şi politică (care nu neagă autoritatea statului ci o admite în limite socotite rezonabile) şi până la etatism (care zeifică statul. Această schimbare de paradigmă s-a dovedit extrem de fertilă pentru procesul cunoaşterii economice.generaţiile mai noi de economişti moderni. Principalele trăsături ale paradigmei liberalismului clasic sunt: aspiraţia spre libertate (de gândire şi de acţiune). teorie. doctrină ce va domina gândirea economică din epoca modernă. pronunţându-se în favoarea libertăţii de acţiune şi gândire a agenţilor economici şi împotriva intervenţiei statului în economie. Ca orice mişcare spirituală. XVII – XVIII. comerţ. dispuse într-o gamă largă. subordonând individul statului). Liberalii clasici erau convinşi că cele mai bune decizii puteau fi luate de fiecare agent economic în parte în funcţie de interesele sale. respectiv abstractizarea şi generalizarea. coexistente sau care se succed. face dificilă definirea lui directă şi se recurge de multe ori la determinări indirecte. la aşa numita “criză a mercantilismului”. astfel că s-a ajuns la scăderea considerabilă a credibilităţii mercantilismului. generaţiile mai noi de economişti. ceea ce presupune “autoreglarea” economiei de piaţă prin mecanismul preţurilor asigurându-se astfel pe termen lung 22 . care urmăreau înnoirea gândirii economice. În jurul ei s-a adunat o adevărată constelaţie de economişti închegându-se treptat doctrina economică a liberalismului. au respins voluntarismul mercantiliştilor. încercând cu ajutorul matematicii şi statisticii să descopere anumite “regularităţi” sau “legi” în domeniul economic. prin comparaţie. existenţa ordinii naturale în economie. au înlocuit metoda descriptivă cu metoda analitică. doctrină şi mişcare s-a constituit treptat în sec. consum). apărarea proprietăţii private şi a individualismului. au operat trei schimbări esenţiale: au deplasat centrul investigaţiilor din sfera circulaţiei mărfurilor (a comerţului) în sfera producţiei de bunuri materiale. Liberalismul în concepţie. proiectând apoi concluziile obţinute aici şi asupra celorlalte sfere ale economiei (repartiţie. Varietatea formelor liberalismului.

Tocmai legarea de realitatea timpului său şi înţelegerea ei profundă i-au permis lui A. cum avea să-l numească Fr. A. Engels „Lutherul economiei politice”. filozofie. XIX. a reprezentat fidel sec. Smith şi D. matematică. Smith să reformeze cunoştinţele economice şi să făurească un întreg sistem ştiinţific şi să devină astfel. XVII şi mijlocul sec. hedonismul şi raţionalitatea. aşa cum s-a mai spus. 3. economie). Părerile enunţate de-a lungul timpului cu privire la această operă – deşi nimeni nu-i contestă valoarea – sunt contradictorii. Liberalismul economic clasic a început cu W. Cei care fac din această operă a lui Smith un moment de referinţă au în vedere politica liberului schimb şi cea colonială pentru care Smith a pledat cu ardoare. Petty. XVIII în care a trăit şi a exprimat năzuinţele sale. bazându-se atât pe studierea naturii omului (egoismul său. cu toate că „Avuţia naţiunilor” nu 23 . atingând culmile cu A.3.alocarea raţională a resurselor pentru satisfacerea celor mai importante nevoi ale societăţii şi funcţionarea echilibrată a economiei. „Dar. a dat un fundament teoretic mai solid liberei concurenţei şi politicii liberului schimb.a continuat cu fiziocraţii. Schumpeter apreciază că „Avuţia naţiunilor” „nu conţine o singură idee. Smith – Opera economică A Smith a fost un gânditor scoţian cu preocupări multiple (literatură. principiu sau metodă analitică în întregime nouă”. S. a pus în discuţie numeroase probleme economice mai vechi şi mai noi la a căror rezolvare a adus o contribuţie substanţială. A. fiziocratismul). om de o vastă cultură care. Smith este autorul a două lucrări de excepţie „Teoria sentimentelor umane” (în domeniul filozofiei) şi „Avuţia Naţiunilor – Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei” (1776) (în domeniul economicului) considerată „Biblia liberalismului” din cel puţin 3 motive: a reuşit să reunească cele mai importante cunoştinţe acumulate până la el în acest domeniu. politica economică a liberului schimb. în intervalul cuprins între sec. dar şi capacitatea lui de a face aprecieri asupra propriului său comportament) cât şi pe analiza comparativă a diferitelor sisteme de organizare a economiei cunoscute în istorie şi a diferitelor doctrine economice dinaintea lui (mercantilismul. teoria obiectivă a valorii bazată pe muncă. Mill. eficienţa agentului economic. Ricardo şi sintetizat în opera lui J.

Este neîndoielnic faptul că „Avuţia naţiunilor” reprezintă un moment de referinţă în istoria gândirii economice. Smith este „homo economicus”. Smith. 24 . deţinătoarea unui imens imperiu colonial. „Avuţia naţiunilor” apare la mijlocul sec. De asemenea. este perfect concurenţial (se află în concurenţă continuă şi perfectă cu toţi). iar autorul ei este considerat ca fiind fondatorul economiei clasice burgheze în forma ei dezvoltată. Conceptul fundamental în jurul căruia se dezvoltă întregul sistem de gândire al lui A.conţine nici o idee veritabil nouă şi cu toate că ea nu poate rivaliza pe plan intelectual cu „Principia” lui Newton şi cu „Originea speciilor” a lui Darwin este totuşi o operă mare – conchide Schumpeter – care îşi merită succesul”. XVIII într-o perioadă în care Anglia era o putere capitalistă care le întrecea pe celelalte prin nivelul dezvoltării economice. nefiind îngrădit decât de limitele impuse de realizarea propriului interes. domeniul ei a căpătat contururi precise”. este perfect social (nu-şi poate realiza propriile obiective izolat ci stabilind relaţii cu ceilalţi indivizi). Acesta reprezintă prototipul agentului economic liberal şi are câteva trăsături distincte: este perfect raţional (înţelege foarte bine care este scopul său în activitatea economică „maximizarea profitului obţinut şi minimizarea efortului necesar pentru aceasta”). Profunzimea analizei fenomenelor economice. Quesnay sau Turgot de a fi considerat fondatorul economiei politice decât A. eleganţa demersului teoretic şi înţelepciunea economică pe care o conţine această carte fac din Smith un economist fără egal pentru secolul lui şi cele care vor urma. Aprecieri similare cu a lui Schumpeter întâlnim şi la alţi autori. este perfect egoist (îşi urmăreşte doar propriul interes). Anglia era „stăpâna mărilor”. în care comerţul şi manufacturile ocupau un loc central. sociale şi politice care pluteau în aer. pentru că a sintetizat într-o manieră strălucită şi la momentul oportun toate ideile economice. Ideea centrală a lucrării (redată şi în titlul ei) o constituie definirea noţiunii de avuţie a naţiunilor şi analiza factorilor sau a forţelor productive care permit sporirea ei. După Mark Blaug. merită mai mult Cantillon. Libertatea de acţiune trebuie înţeleasă în sensul că fiecare individ poate face orice în economie cu condiţia să nu afecteze libertatea celorlalţi). Mark elogiază această operă datorită căreia „economia politică a devenit un tot închegat. este perfect liber (acţionează liber în economie.

avuţia naţiunilor nu era dată de bani. crează profit sau aduce un spor de valoare peste cheltuielile de producţie. ci se extinde la toate lucrurile necesare vieţii. cu cât este mai mare ponderea muncitorilor productivi.TEORIA AVUŢIEI NAŢIUNILOR În concepţia lui Smith. Smith îşi începe „Avuţia naţiunilor” cu „o apoteoză a diviziunii muncii”. Factorii care determină dezvoltarea avuţiei naţiunilor sunt: 1 – diviziunea muncii – considerat factorul determinant. Ca urmare. Smith a fost preocupat de 2 aspecte esenţiale: importanţa diviziunii muncii pentru sporirea îndemânării lucrătorilor şi deci a creşterii productivităţii muncii. Mărimea avuţiei depinde de un şir întreg de factori. „un om se îmbogăţeşte întrebuinţând mulţi muncitori. 2 – capitalul. a servitorului casnic etc. sărăceşte însă întrebuinţând mulţi servitori casnici”. în timp ce la consumarea ei participă ambele categorii de lucrători. Munca este sursa avuţiei naţionale. Atunci când a studiat rolul muncii în crearea şi sporirea avuţiei. a preotului. cu atât mai mari sunt şansele de creştere a avuţiei naţionale şi deci a gradului de îmbelşugare a populaţiei. Importanţa practică a acestor adevăruri decurge din faptul că toţi locuitorii unei ţări (productivi. ci de munca utilă producătoare de valori de schimb. Pe lângă pământ. în opinia lui Smith. el consideră munca şi capitalul ca factori creatori de bogăţie. În consecinţă. pe care le consumă anual. 25 . de mărimea căruia depinde numărul muncitorilor productivi. importanţa creşterii numărului de lucrători productivi în raport cu numărul lucrătorilor neproductivi având în vedere că numai cei dintâi participă la crearea de avuţie. A. fie în ceea ce cumpără cu acest produs de la alte naţiuni”. în timp ce munca funcţionarului de stat. Conceptul de bogăţie este mult mai larg la Smith. Smith susţine că munca muncitorului din industrie sau agricultură este productivă. Pe baza acestor criterii. neproductivi şi cei care nu muncesc deloc) sunt întreţinuţi din producţia anuală totală care. trei caracteristici esenţiale: este plătită din capital. între care cel mai important este productivitatea muncii de care în esenţă depinde diviziunea muncii. se fixează în obiecte materiale. este rodul muncii productive. „Munca manuală a oricărei naţiuni constituie fondul care dintotdeauna o aprovizionează cu toate bunurile necesare şi de înlesnire a traiului. Munca productivă are. este neproductivă. O analiză a capitalului în concepţia lui Smith va fi prezentată ulterior. fie în produsul imediat al acestei munci. aşa cum susţineau mercantiliştii. nu se limitează numai la bani. cu excepţia produselor spontane ale pământului.

lucru preluat şi clarificat mai târziu de Ricardo. Atunci când studiază valoarea. Ca urmare a acestei concluzii. Statul nu trebuia să îndeplinească nici un rol economic deoarece: orice intervenţie străină îndepărtează pe proprietar de obiectul proprietăţii sale. Smith exclude cu totul valoarea de întrebuinţare din sfera cercetărilor sale ocupânduse doar de valoarea de schimb. dar o valoare de schimb mică. Smith era adeptul liberei concurenţe şi a politicii liberului schimb opunându-se intervenţiei statului în economie. iar altă marfă o mare valoare de schimb în timp ce valoarea ei de întrebuinţare este redusă. 26 . K. care este măsura mărimii valorii acestora? În concepţia lui Smith. când prin munca depusă pentru producerea mărfii cu care se schimbă. Marx etc. statul se dovedeşte a fi un neîndemânatic gospodar. Ricardo. preocupat doar de găsirea regulii care determină raportul cantitativ în care o marfă se schimbă pe alta. Principalele critici aduse teoriei valorii sunt: 1. iar măsura mărimii acestei munci este dată de timpul de muncă consumat cu producerea mărfii respective. Aceasta este în esenţă. izvorul valorii mărfurilor îl reprezintă munca omenească. Smith sesizează cele două forme ale valorii unui bun: valoarea de întrebuinţare (dată de utilitatea nemijlocită a mărfii) şi valoarea de schimb (dată de posibilitatea dobândirii altor mărfuri în schimbul ei). Un lucru foarte important în opera lui Smith îl reprezintă faptul că el nu este de acord cu explicarea valorii de schimb prin valoarea de întrebuinţare arătând că o marfă poate avea o mare valoare de întrebuinţare. Smith este preocupat să găsească răspunsuri la întrebări ca: 1.3 . teoria obiectivă a valorii – muncă preluată mai târziu de o serie de economişti ca: D. care este izvorul valorii mărfurilor? 2.politica economică. Pentru Smith neamestecul statului în economie este un principiu general. TEORIA VALORII Problema valorii stă în centrul explicării fenomenelor economice. Mărimea valorii mărfurilor este dată de cantitatea de muncă încorporată în bunul respectiv. Smith limitează intervenţia statului numai la cazurile în care „are drept scop promovarea bunăstării generale”. determinarea valorii unei mărfi când prin munca depusă pentru producerea ei. care este mărimea valorii acestora? 3. nu o regulă absolută.

(*)„Banii de aur şi argint aflaţi în circulaţie într-o ţară pot fi foarte bine comparaţi cu o şosea care. care nu produce nimic. consideră că valoarea unei mărfi se descompune în salariu. profitul şi renta sunt date dinainte. Punând problema strict tehnic. conform căreia bogăţia naţiunilor ar constitui-o banii. nesocotirea resorturilor subiective ale omului în aprecierea valorii. datorită ostilităţii sale faţă de iluziile sistemului mercantilist. Smith apreciază greşit că aceştia îndeplinesc doar funcţia de mijloc de circulaţie „celelalte funcţii fiind doar cazuri particulare ale acestei funcţii principale”. separată spontan de lumea celorlalte mărfuri şi că ei au rolul de echivalent general al valorii. neluarea în considerare a muncii trecute în aprecierea valorii mărfii.(*). pentru că apreciază că banii sunt întruchiparea generală a valorii. la el în concepţie se mai menţin rămăşiţe ale mercantilismului. deşi serveşte circulaţia şi transportul la târg a tuturor grânelor şi nutreţului dintr-o ţară. Vorbind despre funcţiile banilor. pe Smith îl interesează doar faptul de a obţine o cantitate de bani cât mai mare. în loc să considere valoarea drept sursă a celor 3 venituri. totuşi ea însăşi nu produce nici măcar o singură claie de cereale sau de fân”. TEORIA BANILOR Autorul „Avuţiei naţiunilor” combate teoria eronată a mercantiliştilor. el va prefera banii de hârtie. Tot Smith a făcut deosebirea între banii de hârtie şi banii de credit. profit şi rentă pentru ca apoi să considere că salariul. Smith a avut preocupări importante în privinţa teoriei cantitative a banilor (masa monetară influenţează direct proporţional nivelul preţurilor şi invers proporţional valoarea semnelor băneşti) şi a determinării masei monetare necesare circulaţiei (determinată de valoarea mărfurilor a căror circulaţie trebuie să o mijlocească). 4. el consideră respectivele venituri drept sursă a valorii. Pornind tocmai de la această idee. celor de metal (care erau mai scumpi). Marx îi reproşează lui Smith că nu a înţeles deosebirea dintre circulaţia banilor metalici şi cea a banilor de hârtie. 3. nevăzând în prezenţa acestora în circulaţie decât un capital mort.2. Smith a observat că banii sunt o marfă specială. dar cât mai ieftin. Altfel spus. 27 . Dar. de sine stătătoare şi le ia drept premise în stabilirea valorii mărfii.

„Un om trebuie întotdeauna să poată trăi din munca sa. în cele mai multe împrejurări. Pentru muncitorul salariat. mărimea lui variind între limita inferioară determinată de minimum de subzistenţă şi limita superioară fixată de partea de capital acumulată afectată fondului de salariu. fiecare factor fiind îndreptăţit să primească o parte din valoare sub formă de salariu. Pentru prima dată în istoria gândirii economice. salariul este venitul lui şi sursa lui de existenţă. întreaga valoare revenea muncii. profit şi rentă. Smith era adeptul creşterii salariului odată cu creşterea producţiei şi a avuţiei ţării. respectiv a venitului naţional. Smith a schiţat o teorie a repartiţiei bazată pe o structură socială diferită de cea a predecesorilor săi: muncitori. diminuându-se astfel ceea ce îi revenea muncii.TEORIA REPARTIŢIEI A. Creşterea salariilor în condiţii de stagnare sau regres a avuţiei naţionale conduce la diminuarea şi decăderea economiei naţionale. deşi aceasta este cea care produce. Teoria repartiţiei lui Smith a constituit un punct de sprijin pentru doctrina marxistă a exploatării. iar el trebuie să fie cel puţin suficient pentru a-l întreţine pe el şi pe membrii familiei sale. chiar ceva mai mare decât atât. Profitul este partea de venit sau valoare ce revine capitalului. Deşi considerată lipsită de rigoare ştiinţifică. al unor asemenea muncitori nu ar putea dura mai mult de o generaţie”. Creşterea salariului. Salariul este definit ca „răsplata naturală a muncii”. respectiv venitul naţional. 28 . profit şi rentă. Apariţia acesteia a făcut ca aceasta să se împartă în salariu. Smith sesizează că atunci când nu exista proprietatea privată asupra pământului şi capitalului. Mărimea lui se află în strânsă legătură cu mărimea capitalului. Smith extinde noţiunea de profit. de echilibru şi stabilitate a economiei. altfel ar fi imposibil pentru muncitor să întemeieze şi să ţină o familie. o teorie generală a progresului. în caz contrar devine factor de regres. El este singurul venit provenit din muncă şi este pus în concordanţă cu ea. dezechilibru şi instabilitate. trebuie să ducă la sporirea avuţiei şi numai atunci ea este factor de progres. capitalişti şi proprietari funciari. a fost însuşită de economiştii veacului XIX şi a dominat gândirea economică ulterioară. Salariul efectiv se stabileşte în funcţie de ofertă şi cererea de muncă. prin natura sa. la toate sferele muncii sociale. natura şi capitalul. Salariul trebuie să fie. Valoarea. care la el se identifică cu plusvaloarea. Smith schiţează în acest fel. teoria lui Smith cu privire la repartiţia valorii. iar salariul trebuie să fie cel puţin suficient pentru a-l întreţine. iar cursul vieţii. este creat cu concursul a trei factori: munca.

c) structura capitalului. proprietarilor de pământ. Teoria rentei funciare a lui Smith are un caracter contradictoriu. în consecinţă.Economiştii clasici. La aceasta a contribuit însuşi Smith prin explicaţiile contradictorii pe care le-a dat. palid evidenţiate în capitolul X al operei sale. neoclasici şi contemporani au poziţii divergente cu privire la opiniile lui Smith în legătură cu provenienţa profitului. Pornind de la a sa teorie a valorii. el apreciază că esenţa capitalului constă în aceea că el provine din profit. ci a studiat legăturile dintre ele. TEORIA CAPITALULUI În legătură cu capitalul. Smith nu s-a limitat doar la analiza izolată a conceptelor de salar. b) sursa acumulării de capital. 29 . şi cer rentă chiar şi pentru produsul natural al pământului”. Smith leagă apariţia rentei de existenţa proprietăţii private asupra pământului. Natura capitalului Concepţia smithiană este contradictorie în această privinţă: pe de o parte. „Îndată ce pământul dintr-un ţinut oarecare a devenit proprietate privată. Smith abordează mai multe aspecte: a) natura capitalului. profit şi rentă. iar acesta din munca muncitorului. a văzut că în spatele lor sunt interese economice generatoare de contradicţii sociale. deschizând astfel calea diferitelor teorii. este exterioară costului de producţie. Trebuie menţionat de la început că Smith limitează conceptul de rentă la pământ şi mine. le place să culeagă de acolo de unde niciodată nu au semănat. Smith consideră renta ca un scăzământ din munca muncitorilor pe care îl însuşeşte proprietarul funciar (această explicaţie va fi preluată de curentul socialist care va ataca procesul de repartiţie a bogăţiilor). întocmai ca oricare altor oameni. pe de altă parte. arătând că aceasta depinde de diferenţa de fertilitate şi. Renta. Găsim şi o explicaţie cu caracter fiziocratic prin care renta este considerată rezultatul acţiunii unor forţe naturale (această explicaţie demonstrează că Smith a rămas prizonierul concepţiei şi modelului de gândire fiziocrat). el apreciază capitalul ca pe o rezervă de la care capitalistul aşteaptă să obţină un profit. Ricardo va prelua şi corecta unele idei ale lui Smith cu privire la rentă. O altă explicaţie a rentei dată de Smith este că aceasta constituie o parte integrantă a costului de producţie şi un element al preţului natural (această explicaţie nu este deloc clară).

Smith a urmărit cu perseverenţă căile de sporire a capitalului. Smith susţine că schimbul dintre ţări are loc în momentul în care apare o diferenţă între costurile absolute de producţie. şi va importa acele mărfuri care ar putea fi în interior cu costuri mai mari decât în străinătate. El a deschis o nouă pagină în istoria gândirii economice prin elaborarea teoriei costurilor absolute cu privire la comerţul internaţional. crearea. specificul şi avantajele comerţului exterior. prin orice mijloace.Smith apreciază că indiferent care variantă este avută în vedere capitalul dimensionează producţia. e mai bine să cumpărăm de la ea. însă din păcate confundă capitalul variabil cu cel comercial. TEORIA COMERŢULUI EXTERIOR Smith s-a împotrivit prejudecăţilor mercantiliste şi a cerut înlăturarea tuturor obstacolelor care împiedicau desfăşurarea unei libertăţi economice depline. economii. Din această concepţie trunchiată despre capital. În concepţia sa. „Dacă o ţară străină ne poate furniza bunuri mai ieftine decât le-am putea produce noi. de rezerve (inclusiv prin cumpărări. se desprinde concluzia că Smith nu a deosebit diferite forme funcţionale ale capitalului (industrial. utilizat într-un mod din care putem trage folos”. de împrumut). Capitalul circulant este reprezentat de acea parte a capitalului care circulă şi schimbă stăpânul. Sursa acumulării capitalului Legând dimensiunile producţiei şi avuţiei de capital. Prin această teorie urmăreşte pe de o parte. capitalul fix era acea parte din capital care nu părăseşte manufactura capitalismului şi aduce profit doar indirect cu ajutorul capitalului circulant. Structura capitalului Smith a sesizat împărţirea capitalului în: capital fix şi capital circulant. să dea soluţii privind specializarea ţărilor participante la comerţul internaţional. El vede 2 căi de sporire prin acumulare a capitalului: însuşirea de către capitalişti a unei părţi din plusvaloare. iar pe de altă parte. cu o parte din produsul activităţii noastre. De aceea la el V = S + P + R. Cel mai important ni se pare faptul că Smith n-a distins capitalul constant şi capitalul variabil şi deci nu a putut explica procesul de transmitere şi creare a valorii. renunţări ale capitaliştilor). 30 . comercial. Fiecare ţară va trebui să se specializeze în producerea acelor mărfuri pentru care dispune de avantaje absolute. diviziunea muncii şi deci avuţia naţională. respectiv costuri mai mici. să explice cauzele.

este creaţia lui Ricardo”. Dacă analizăm opera şi activitatea lui Smith nu numai din unghiul de vedere economic şi politic. Apoi. pe care Marx îl va numi desăvârşitorul economiei politice. Astfel. Ricardo. ca urmare a revoluţiei industriale. iar războaiele napoleoniene i-au provocat dificultăţi financiare. un înţelept. în economia Angliei au avut loc mari prefaceri. motiv pentru care nu s-a stins şi este permanent actuală. Dar pot fi şi alte situaţii pe care nu le-a avut în vedere. punând în relief noi forme de manifestare. Gide şi M. le-a făcut mai complexe şi mai complicate. dar ele au rămas „stâlpii de rezistenţă” ai economiei unei ţări.Teoria lui Smith oferă o explicaţie pentru un caz particular. iar învăţătura sa nu a fost revoluţionară. adept al reformelor sociale. nu au reprezentat singurele contribuţii ale lui Smith la dezvoltarea ştiinţei economice. De exemplu când o ţară are superioritate la toate produsele iar alta are inferioritate tot la toate. teoria obiectivă a valorii muncă. în sensul ei actual. cărora trecerea timpului le-a adăugat noi componente. diferenţa de costuri absolute nu poate fi o regulă pentru orientarea specializării şi schimburilor internaţionale pentru că pot fi situaţii când o ţară dispune de superioritate absolută faţă de străinătate în producerea unor mărfuri cu grad scăzut de prelucrare. cât şi punctul de plecare în fundamentarea doctrinei lui Marx. constatăm că el a fost în primul rând un profesor. ci şi psiho-sociologic. Zane spune că „Principiile” lui Ricardo pot fi considerate de egală însemnătate cu „Avuţia naţiunilor” a lui Smith. M. susţinând alături de alţi economişti că „economia politică. Studierea economiei naţionale ca economie de schimb. 3. înseamnă că în acest caz nu va avea loc comerţ internaţional? Nici vorbă. Ricardo – Opera economică Lucrare reprezentativă: „ Principiile economiei politice şi ale impunerii” Ricardo constituie atât tulpina din care au luat naştere celelalte ramuri ale ştiinţei economice din secolul XIX.4. Rist îl considerau „un foarte mediocru scriitor”. 31 . De la apariţia „Avuţiei naţiunilor” în 1776 şi până în deceniul III al secolului trecut. teoria capitalului şi a acumulării etc. În peisajul gândirii economice îşi face apariţia D. D. ceea ce o dezavantajează la export sau să fabrice mărfuri cu un cost intern mai mare decât cel extern şi să obţină avantaje pentru că exportă produse de un grad înalt de industrializare. „care a rătăcit ştiinţa pe căile fără ieşire ale abstracţiei” în timp ce Gh. El a dat expresie teoretică elementelor constitutive esenţiale ale economiei de piaţă. Punctele de vedere cu privire la Ricardo sunt controversate. teoria avuţiei naţiunilor.

„Singurele calităţi necesare ca o măsură de valoare să fie perfectă sunt ca ea însăşi să aibă valoare şi ca acea valoare să fie invariabilă”. şi care va fi ulterior acceptat de mulţi economişti. Dacă Smith presupune odată că valoarea unei mărfi este dată de cantitatea de muncă necesară pentru producerea ei. Până la sfârşitul vieţii va căuta această unitate etalon. „A determina legile care reglementează această distribuţie. pe care însă nu o va găsi. Cu toate acestea. el aprecia că mărimea valorii unei mărfi este dată de munca depusă pentru producerea ei în condiţiile cele mai grele de producţie”. Încercând să măsoare mărimea valorii. într-un sens diferit de cel al lui Smith. Smith) şi D. Ricardo înlătură caracterul dual al determinării valorii bunurilor. Prin contribuţiile sale majore în acest câmp Ricardo putea fi considerat economist al distribuţiei. Un merit particular al lui Ricardo este precizarea obiectului economiei politice. Petty. Ricardo simte nevoia unei unităţi etalon. fiind adeptul teoriei valorii – muncă. Ricardo consideră că problema principală de care trebuie să se ocupe economia politică este repartiţia. A. constituie principala problemă în economia politică”. altă dată susţine că valoarea unei mărfi este dată de munca încorporată în bunurile cu care acesta se schimbă. O contribuţie importantă la dezvoltarea teoriei valorii – muncă aduce Ricardo prin luarea în considerare nu numai a muncii prezente (aşa cum a făcut Smith) ci şi a muncii trecute (încorporată în instrumentele. Dacă Smith aprecia că sarcina principală a economiei politice îl constituie studiul condiţiilor în care poate avea loc creşterea avuţiei. Ricardo vede izvorul valorii în munca productivă. El sesizează însă că Smith chiar dacă a surprins corect care este sursa valorii comite erori în ceea ce priveşte modul de determinare al acesteia. TEORIA VALORII Ca şi predecesorii săi (W. şi grave erori. A adus contribuţii importante la dezvoltarea ştiinţelor economice şi a săvârşit nu de puţine ori. „Valoarea unei mărfi sau cantitatea de oricare altă marfă cu care poate fi schimbată depinde de cantitatea relativă de muncă necesară pentru producerea ei şi nu de compensaţia mai mare sau mai mică ce se plăteşte pentru această muncă”. Dar contribuţiile sale sunt pe cât de originale. uneltele şi clădirile care participă la procesul de 32 . de mărime constantă. arătând că aceasta este dată doar de cantitatea de muncă consumată cu obţinerea bunului respectiv. pe atât de importante şi cu privire la elaborarea unei teorii a valorii sau a uneia a rentei funciare.Ricardo a corectat unele probleme studiate de Smith acordând atenţie şi celor pe care acesta le-a neglijat.

În concepţia sa. 2. 33 . Între valoarea socială şi valoarea individuală a produselor agricole obţinute pe parcelele mai fertile. mijloacele de producţie nu crează valoare nouă ci. susţinând că renta nu este un „dar al naturii”. capitalistul realizând numai rata generală a profitului. Din teoria rentei funciare a lui Ricardo se pot desprinde câteva concluzii de un deosebit interes teoretic şi practic: a) pe pământurile cele mai puţin fertile aflate în circuitul producţiei agricole nu se plăteşte nici o rentă. pământul apt pentru agricultură să fie limitat. fapt care i-ar fi permis observaţii suplimentare şi concluzii mai profunde. dar nu a fost de acord cu acesta că aceste venituri determină valoarea. Nici Ricardo nu a reuşit să distingă noţiunile: capital fix şi capital circulant. Apariţia rentei diferenţiale este pusă de Ricardo pe seama creşterii populaţiei şi cererii de bunuri agricole care impun atragerea în circuitul productiv şi a terenurilor mai puţin fertile. există o diferenţă care constituie un profit suplimentar care este încasat de proprietarul funciar sub formă de rentă. TEORIA RENTEI FUNCIARE Ricardo îi combate pe fiziocraţi. potrivit căreia investiţiile suplimentare de capital pe aceeaşi parcelă de pământ nu sunt însoţite de o creştere proporţională a randamentelor. La explicarea rentei diferenţiale. renta nu trebuie confundată cu dobânda sau profitul capitalului având în vedere că legile care guvernează evoluţia rentei sunt cu totul deosebite de cele care guvernează evoluţia profitului şi rareori ele acţionează în acelaşi sens. De asemenea. doar îşi transmit valoarea pe care o au asupra noilor produse. Ricardo a fost de acord cu Smith că.producere a unui bun). Ca să existe renta funciară se cer două condiţii: 1. capital constant şi capital variabil. După Ricardo. valoarea este factor primar. Dar produsele agricole vor vinde la valoarea socială. Ricardo s-a bazat pe legea randamentelor descrescânde. pe Smith sau Malthus. care după Ricardo este dată de cheltuielile de muncă ce se efectuează în condiţiile de producţie cele mai puţin favorabile. iar veniturile. profit şi rentă). ci „renta este acea parte din produsul pământului care se plăteşte landlordului pentru folosinţa forţelor originare şi indestructibile ale solului”. Aceste condiţii vor face ca valoarea individuală a produsului de pe diferitele parcele de pământ să difere. derivaţi din valoare. valoarea se împarte în venituri (salariu. între terenuri să existe o deosebire în ceea ce priveşte fertilitatea şi poziţia faţă de căile de comunicaţie şi pieţele de desfacere. factori secundari.

iar renta creşte. Ricardo a explicat numai renta diferenţială. împotriva ridicării preţurilor de vânzare al produselor agricole. Renta nu creşte niciodată fără ca profitul capitalului să scadă. dar dăunător pentru consumator”. profit şi rentă. capitalişti şi muncitori sub formă de salariu. Teoria ricardiană a rentei a suscitat numeroase comentarii. f) creşterea rentei este efectul dezvoltării. Prin teoria sa cu privire la rentă. împotriva monopolului asupra pământului şi cerealelor. Pentru a putea explica teoria repartiţiei este necesar să subliniem că sistemul ricardian se întemeiază pe ideea că într-o zi sau alta creşterea economică va înceta datorită rarităţii resurselor naturale. Carey aprecia că „sistemul lui … este un sistem al dezbinării ce duce la duşmănia de clasă”. Ricardo se manifestă ca un înflăcărat adversar al landlorzilor şi susţinător al intereselor industriaşilor.b) prin introducerea în cultură a unor terenuri care necesită cheltuieli mereu mai mari de producţie. d) renta nu reprezintă nici un fel de adaos la avuţia naţională. singurele remedii sunt fie o reducere a populaţiei. Produsul naţional urma să se împartă între proprietarii funciari. e) „cu o populaţie care presează asupra mijloacelor de subzistenţă. c) evoluţia salariilor nu are nici o influenţă asupra rentei (dacă vor creşte salariile va scădea profitul şi nu renta. cât mai ales sub aspectul evoluţiei lor în 34 . pentru că nu vedea condiţii necesare pentru existenţa ei. H. Dar creşterea rentei. şi în favoarea liberalizării comerţului exterior. fie o acumulare mai rapidă de capital”. ducând la scăderea profitului frânează acumularea de capital. avantajos pentru landlorzi. a reduce preţurile de vânzare şi a rentei. George propune „confiscarea tuturor felurilor de rentă şi naţionalizarea pământului”. TEORIA REPARTIŢIEI Repartiţia este domeniul căruia Ricardo i-a acordat o atenţie deosebită şi în care a adus idei originale. Astfel. va creşte profitul şi nu renta). Toate acestea ar avea drept efect sporirea acumulării de capital şi ar fi în interesul întregii societăţi. în special al celui cu cereale. Trebuie reţinut faptul că după 1870 conceptul de rentă capătă o semnificaţie mai largă. pentru a mări oferta internă. Dacă va scădea salariul. profitul capitalurilor scade. desemnând orice venit diferenţial legat de conjuncturi sociale ceea ce a făcut ca proprietarul funciar să nu mai fie considerat ca un privilegiat. H. iar landlorzii sunt întotdeauna în opoziţie de interese cu celelalte clase sociale. el o neagă. ci „un simplu transfer de valoare. Cât priveşte renta absolută. Renta. profitul şi salariul au fost analizate nu atât sub aspectul modalităţii de determinare a nivelului lor.

El susţine că dacă salariul creşte peste minimul de existenţă. pe baza acţiunii naturale a proporţiei dintre ofertă şi cerere”). Salariul. aceasta duce la o creştere a populaţiei şi implicit a ofertei de muncă care duce la rândul ei la o scădere a salariului. Profitul. el arată că tendinţa rentei este de a creşte. aceasta fiind partea din întregul său sistem cel mai puţin supusă privirii critice a succesorilor. Este definit ca fiind diferenţa dintre valoarea nou creată şi salariu. salariul şi profitul sunt două mărimi complementare. TEORIA COSTURILOR COMPARATIVE O contribuţie însemnată la dezvoltarea ştiinţei economice a adus-o Ricardo ca urmare a analizei făcută de el comerţului internaţional. ca şi la Smith. b) Teoria echilibrării automate a balanţei de plăţi externe.funcţie de creşterea populaţiei şi a dorinţei ei de a-şi asigura condiţii de trai mai bune. Analizând comerţul internaţional. Contribuţiile lui la elaborarea unei teorii a comerţului internaţional au fost şi sunt recunoscute şi astăzi de numeroşi economişti. Punctul de plecare în elaborarea teoriei costurilor comparative îl reprezintă extinderea principiului diviziunii muncii la sfera relaţiilor internaţionale. preţul de piaţă al muncii („Preţul de piaţă al muncii este preţul care se plăteşte în mod reale pentru ea. a profitului de a scădea şi a salariului nominal de a creşte. El face distincţie între: preţul natural al muncii („Preţul natural al muncii este acel preţ care este necesar pentru a da posibilitate muncitorilor atât să se întreţină. În concepţia ricardiană toate veniturile societăţii (salariu. profit şi rentă) sunt create prin munca muncitorului. Ca atare o creştere a salariului atrage o scădere a profitului şi invers. Este semnificativ faptul că Ricardo a început studiul repartiţiei cu analiza rentei (redată anterior). Ricardo a căutat să explice oscilaţia preţului de piaţă în jurul preţului natural al muncii. mai repede decât preţul mijloacelor de subzistenţă. „Întreaga valoare a mărfurilor este împărţită numai în două porţiuni: una o constituie profitul capitalului şi cealaltă salariile muncii”. Ricardo vede în salariu venitul muncitorului salariat. Şi la Ricardo. cât şi să-şi perpetueze rasa fără nici o creştere sau scădere”). Dacă salariul scade aceasta are ca efect o viaţă mai grea pentru muncitori. o scădere a numărului lor şi deci a ofertei de muncă care va duce la o creştere a salariului. 35 . Ricardo a încercat să rezolve două mari probleme: a) Teoria costurilor comparative şi a avantajului relativ. Astfel.

recompensând talentul şi folosind în modul cel mai eficace forţele spciale oferite de natură. astfel în fiecare ţară şi în toate la un loc se crează o diviziune a muncii care duce la maximizarea eficienţei economice.Pilonii pe care se sprijină teoria costurilor comparative şi a avantajului relativ în comerţul internaţional sunt: specializarea naţiunilor pe obţinerea produselor pentru care au cele mai avantajoase condiţii (pentru cele la care costurile naţionale sunt cele mai reduse). fiecare ţară îşi consacră în mod natural capitalul şi munca acelor genuri de activităţi care îi sunt cele mai avantajoase. 36 . Smith teza diviziunii internaţionale a muncii se baza pe compararea preţurilor aceloraşi mărfuri în diferite ţări. Succint. teoria ricardiană a comerţului internaţional funcţionează doar în condiţiile unei politici a liberului schimb. promovarea în comerţul internaţional a unei politici liberschimbiste. Ricardo a fost un cercetător obiectiv. Ca atare. Această urmărire a avantajului individual este admirabil legată de binele universal al tuturor. care prin opera sa a ridicat şcoala clasică la cel mai înalt nivel. 3. va fi dat de diferenţa dintre costul produselor mai scumpe (pe care preferă să le importe) şi costul produselor pentru care s-a specializat. ca grâul să fie cultivat în America şi Polonia şi ca obiectele de metal şi alte bunuri să fie fabricate în Anglia”. fiecare ţară va exporta produsul pe care îl obţine cu costuri minime şi va cumpăra alte produse care ar costa-o mai mult dacă le-ar produce singură şi nu le-ar cumpăra de la alţii. acest sistem distribuie munca în mod cât mai folositor şi mai economicos … Acesta este principiul care face ca vinul să fie produs în Franţa şi Portugalia. 4. teoria costurilor comparative şi a avantajului relativ în comerţul internaţional se prezintă astfel: 1. La A. 2. „Într-un sistem de perfectă libertate a comerţului. pentru fiecare ţară. În opoziţie Ricardo susţine că dacă o marfă poate fi obţinută cu mai puţină muncă într-o ţară. avantajul relativ. această ţară poate prefera să importe marfa respectivă pentru ca ea însăşi să se poată specializa în alte mărfuri care îi pot oferi avantaje comparativ mai mari. fiecare ţară se va specializa în producerea şi exportul acelor produse pentru care are cei mai abundenţi şi ieftini factori de producţie. la Ricardo. Cu toate erorile inerente. teoria schimburilor internaţionale se întemeiază pe compararea raporturilor dintre preţurile interne ale diferitelor mărfuri din ţările partenere. Stimulând activitatea. 5.

Orice agent economic se află pe piaţă succesiv în ipostazele de vânzător şi cumpărător. cu cât se produce mai mult şi mai diversificat în fiecare ţară. J. TEORIA DEBUŞEELOR Autorul acestei legi susţinea că. la rândul lor.B. piaţa neoferind deci teren pentru crize şi şomaj ca fenomene de amploare. cea mai importantă contribuţie a sa la dezvoltarea economiei politice o reprezintă celebra „lege a debuşeelor”. se angajează într-un nou act de vânzare-cumpărare. deviza directoare să fie producerea de cât mai multă avuţie sub formă de mărfuri. El a vrut să spună prin aceasta că întregul schimb se reduce la un troc şi că banii nu pot juca nici un rol activ. operaţiunile de schimb constituindu-se într-un lanţ perpetuu. 37 . fiecare agent economic şi stat era interesat de bunăstarea şi prosperitatea celorlalţi ca să aibă ce şi cu ce schimba propriile produse. Say a fost cel mai fidel interpret a lui Smith. reelaborându-i întreaga doctrină în „Tratat de economie politică” şi „Curs complet de economie politică” prin înlăturarea digresiunilor inutile. ci ca o creaţie de utilităţi. se distribuie şi se consumă bogăţiile. suma vânzărilor se egalizează cu cea a cumpărărilor. singura posibilitate pe care o are individul de a-şi procura bunurile sau serviciile de care are nevoie este să participe la producţia unor alte produse şi servicii care să constituie echivalentul acestora. întrucât el a fost un economist original care a pus în discuţie probleme care sunt şi astăzi obiect de dispută între economişti. într-o economie în care diviziunea muncii este dezvoltată. de către ţările participante la schimb. J. Dar. Say şi adepţii săi au desprins următoarele concluzii: 1. mărfurile îşi servesc unele altora ca debuşee. Spre deosebire de Smith.3. Say consideră că obiectul economiei politice îl reprezintă modul în care se formează. Un alt merit al lui Say este că a introdus pentru prima dată în analiza economică problema consumului.B. deţinătorii unor mărfuri le vând ca să cumpere altele de la alţi deţinători. cu atât mărfurile pot fi mai uşor realizate. Say este cel mai de seamă reprezentant al clasicismului francez. Din teoria debuşeelor. „Produsele se schimbă contra produse”. echilibrul cerere – ofertă realizându-se automat. Prin sporirea producţiei de către agentul economic. De asemenea Say. sporesc automat debuşeele şi şansele de realizare a echilibrului dintre cerere şi ofertă. Cu toate acestea ar fi o gravă eroare să vedem în Say doar un sistematizator al ideilor lui Smith. Prin urmare.B. Say – Opera economică J. 2. care. defineşte producţia nu ca o creaţie materială.5.

Napoleon Bonaparte însuşi nu a fost mai defăimat de către contemporanii săi. Say are în vedere numai folosirea monedei de cont. Th. Într-o economie în care există numai monedă de cont. CONCEPŢIA LUI MALTHUS ASUPRA POPULAŢIEI Prin concepţia sa asupra populaţiei. Nu cunoaştem o situaţie similară în istorie. dacă familia sa nu poate să-l hrănească.Opera economică Lucrări reprezentative: „Eseu asupra principiului populaţiei” (1798). Indignarea aceasta generală împotriva sa a fost stârnită de cinismul său brutal. Sunt rare operele care să fi stârnit aprecierile celei mai elogioase şi criticile cele mai acerbe. El îşi expune concepţia sa cu privire la evoluţia populaţiei în lucrarea „Eseu asupra principiilor populaţiei”. întrucât importurile de mărfuri străine îi stimulau pe producătorii autohtoni să dea cât mai multe produse şi cât mai bune pentru a avea ce să schimbe cu străinătatea şi a rezista în lupta de concurenţă. când s-a recurs la matematizarea economiei politice de către Leon Walras. R. nu ezita să-l califice drept „omul cel mai funest al secolului său”. În opera sa se împletesc. sau dacă 38 . liberalizarea importurilor şi exporturilor era considerată binefăcătoare pentru fiecare ţară. iar autorul însuşi aprecia că „teoria debuşeelor va schimba politica lumii”. Malthus este considerat iniţiatorul studiilor demografice. Formula acestei identităţi este: ∑ i =1 n piDi = ∑ i =1 n piSi (Această identitate a primit mai târziu. „Principii de Economie politică” (1820). legea debuşeelor este considerată o formă anticipată a teoriei echilibrului economic. admiraţia cea mai înflăcărată şi duşmănia cea mai necruţătoare ca „Eseu asupra principiilor populaţiei”. James Bohar. unul din comentatorii englezi ai operei sale.3. când o teorie atât de simplă şi puţin originală să stârnească o agitaţie atât de violentă şi îndelungată ca teoria lui Malthus cu privire la populaţie. Malthus . percepte ale moralei creştine. exprimat în următorul text: „Un om se naşte într-o lume deja ocupată. cu altele provenind din sociologie. valoarea totală a marfurilor cerute este întotdeauna egală cu valoarea tuturor bunurilor oferite. 3. denumirea de legea lui Walras). În planul abstract al ideilor totul părea în regulă. Chiar dacă realitatea economică de mai târziu a arătat că teoria debuşeelor nu este valabilă (exemplu criza din 1929 – 1933). deopotrivă.6.

din cauza creşterii mai rapide a cheltuielilor decât a rezultatelor. conform căreia proporţiile sociale. împrumutat din biologie şi un instinct diferit de instinctul personal sau dorinţa de câştig. Această opinie era una optimistă asupra societăţii. apreciaseră că nu este nici un pericol de suprapopulaţie. şi deci. Montesquieu. POPULAŢIE MIJLOACE DE SUBZISTENŢĂ 1 1 2 2 4 3 8 4 16 5 32 6 64 7 128 8 256 9 Conform lui Malthus. Malthus elaborează pentru prima dată o teorie a creşterii populaţiei care a constituit un punct de plecare pentru toate discuţiile ulterioare cu privire la această problemă. întrucât în intervalul fertil. şi nu întârzie de a executa chiar ea acest ordin”. Perioada considerată de Malthus pentru dublarea populaţiei. Prin această teorie el atrage atenţia asupra disproporţiei permanente şi progresive dintre creşterea populaţiei şi creşterea producţiei bunurilor necesare pentru întreţinerea ei. 39 . creşterea mijloacelor de subzistenţă este de două ori limitată: mai întâi fizic. o femeie poate depăşi 20 de sarcini. Presupunerea lui Malthus nu era deloc aberantă.societatea nu poate utiliza munca sa. după trei secole de 4096 la 13. de limitele resurselor şi ale suprafeţelor de pământ. Godwin. În „Eseu asupra principiului populaţiei”. El introduce în explicarea fenomenelor economice un factor nou. respectiv pentru creşterea cu o unitate a mijloacelor de subzistenţă. Natura îi comandă să plece. să procreeze în aceleaşi proporţii. Pentru a justifica dublarea la fiecare 25 de ani a populaţiei Malthus a presupus că fiecare familie naşte 6 copii. deci şi evoluţia populaţiei. care. Pe de altă parte. nu are deloc dreptul de a reclama o porţie oarecare de hrană şi el este realmente de prisos pe pământ. la sfârşitul a două secole. adică instinctul sexual. Condorcet. economic. scumpirea continuă a producţiei. raportul dintre populaţie şi mijloace de subzistenţă ar fi de 256 la 9. determină o înmulţire a populaţiei în progresie geometrică. dacă acţionează fără frână. iar după două mii de ani „diferenţa va fi imensă şi incalculabilă”. La marele banchet al naturii nu există loc pentru el. întrucât numărul populaţiei se regla de la sine de către evoluţia mijloacelor de subzistenţă. apoi. atrăgând atenţia asupra unei tendinţe de creştere mai rapidă a populaţiei faţă de mijloacele de subzistenţă. Până la Malthus a predominat ideea „ordinii naturale”. în timp ce creşterea mijloacelor de subzistenţă are loc în progresie aritmetică. Malthus introduce o viziune pesimistă. erau reglate de la sine prin manifestarea neîngrădită a interesului personal. Autorii anteriori: Smith. este de 25 ani. din care 4 ajung la rândul lor.

elementele „legii randamentelor descrescânde”. Ridicarea nivelului de trai şi civilizaţie reprezintă un factor de frânare a creşterii populaţiei. ceea ce a făcut ca. El propune castitatea şi amânarea căsătoriei. El dă o explicaţie. 1. teoria populaţiei a lui Malthus este astfel concepută încât investigaţiile statistice ale acestuia fac imposibilă o confruntare a lor cu realitatea empirică. Ideea majoră care se degajă din concepţia lui Malthus asupra populaţiei este aceea că prin înmulţirea necontrolată a acesteia. creşterea excepţională a populaţiei din America (pe care a făcut Malthus studiul) la sfârşitul secolului XVIII nu era datorată înmulţirii ei naturale. el şi-a bazat întregul său demers pe această lege. iar reproducerea sa este nu numai un act biologic. prin excelenţă economică. Contribuţia lui Malthus la dezvoltarea ştiinţei economice nu se reduce la cele cuprinse în „Eseu asupra principiului populaţiei”. În afară de lipsa de rigoare întâlnim la Malthus şi o serie de erori şi calcule eronate. În al treilea rând în secolul XVIII în Europa a avut loc o revoluţie în agricultură şi alimentaţie. Malthus respinge orice mijloace imorale de reducere a natalităţii. până la vârste înaintate şi până la asigurarea condiţiilor materiale necesare întreţinerii unei familii în stare de prosperitate. Pentru a preîntâmpina o asemenea evoluţie. la înrăutăţirea situaţiei sale economice. măsurilor pe care le propune. Malthus a respins această idee pe motivul că numai prin morală şi deprinderi religioase se poate rezolva problema populaţiei. în Anglia şi Olanda creşterea producţiei de alimente să depăşească creşterea populaţiei. susţinând doar constrângerea morală. deşi Malthus nu s-a referit special la ea. ci şi unul conştient. Apoi. 2. aici. omul este o fiinţă socială. Om religios şi profund moral. aspect subliniat de Keynes şi Blaug. Curios este faptul că deşi Malthus nu a elaborat legea randamentului (venitului) descrescând. Malthus propune constrângerea morală de natură să limiteze şi să controleze creşterea populaţiei. a prostituţiei şi a unor practici sexuale imorale şi nesănătoase. dar Malthus consideră că ele nu sunt de natură să afecteze în mod esenţial fondul raţionamentelor sale. ci imigraţiei. Abstinenţa morală în relaţiile sexuale familiale.Apar. Astfel. În al doilea rând. Malthus s-a pronunţat ferm împotriva măsurilor contraceptive. Trebuie avute în vedere şi „Principiile de economie 40 . omenirea se condamnă la mizerie. cu limitarea conştientizată a numărului de copii. la cei cu condiţii de viaţă prospere.

Principiul „mâinii invizibile” (elaborat de A. Malthus ar fi fost trunchiul principal din care s-ar fi născut toate ramurile economiei politice din veacul al XIX-lea. Smith) se referă la: a) economia serviciilor secrete. b) cantitatea totală din bunul produs este mai mare după specializare şi aceasta permite fiecărei ţări să atingă după schimb un echilibru general pe care înainte nu-l avea. d) găurile negre din economie. liberalii clasici au operat câteva schimbări în abordarea fenomenelor economice. Enumeraţi mijloacele propuse de Malthus pentru a limita creşterea necontrolată a populaţiei.politică” sau „O cercetare asupra naturii şi creşterii rentei” în care polemizează cu Smith şi Ricardo şi unde întâlnim idei originale. 8. 3. Redaţi câteva din trăsăturile doctrinei liberale clasice. precum şi efectele acesteia asupra bogăţiei naţionale. 41 . Enumeraţi-le. c) subvenţionarea mascată a unor întreprinderi. Nemulţumiţi de deficienţele doctrinei mercantiliste. cât de bogat şi de fericit ar fi fost astăzi universul întreg”. TESTE DE AUTOEVALUARE 1. 10. Orice ţară are interesul să se specializeze în producţia unui bun pentru care are un avantaj comparat şi să schimbe acest bun cu altă ţară pentru că: a) cantitatea totală din bunurile produse este mai bine repartizată astfel între cele două ţări. 9. Ricardo. Cum explică Say egalizarea automată a cererii cu oferta de mărfuri? 11. b) reglarea spontană a economiei. În încheiere. 5. Enunţaţi teoria obiectivă a valorii – muncă şi principalele critici ce i-au fost aduse. 2. iată cuvintele lui Keynes cu privire la importanţa lui Malthus pentru ştiinţa economice: „Dacă în loc de Ricardo. c) cantitatea totală din bunul produs va fi de o calitate mai bună decât înainte de specializare. Smith „Atenţia naţiunilor” din care să reiasă cauzele apariţiei şi mecanismele diviziunii muncii. Punctaţi concluziile ce pot fi desprinse din teoria rentei funciare a lui D. 6. 7. Ce înţelegeau fiziocraţii şi liberalii clasici prin „ordine naturală”? 4. Realizaţi un scurt referat pe marginea operei lui A. Precizaţi cele mai importante trăsături ale şcolii fiziocrate franceze.

fără îndoială. în prima jumătate a secolului XIX. gânditor german. cel puţin la prima vedere. economist autodidact. şi anume protecţionismul economic. lansarea dezvoltării pe cale capitalistă a economiei germane. pe atât de apreciat şi valorificat postum. Teoreticianul cel mai strălucit al noii gândiri este. 2.C A P I T O L U L IV FRIEDRICH LIST ŞI PROTECŢIONISMUL ECONOMIC Lucrare reprezentativă: „Sistemul naţional de economie politică” (1841) În plină perioadă de triumf a doctrinei liberalismului clasic. List trei direcţii majore: 1. apare în Germania o doctrină diametral opusă. un fel de manifest îndreptat împotriva liberalismului clasic. progresul economic rapid al Germaniei şi atingerea. în analiza problemelor economice. de la Economia Politică la politica economică. Lucrarea care-i defineşte şi exprimă cel mai cuprinzător paradigma gândirii este „Sistemul de economie politică” (1841). înapoiată din punct de vedere industrial şi-n pericol de a fi subjugată economic de ţările avansate. Puţini au fost gânditorii economişti care să fi avut o aşa de mare influenţă asupra derulării ulterioare a evenimentelor cum a avut-o List. 42 . cum puţine sunt sistemele de gândire care să fi fost într-o aşa de mare măsură validate de practică. Fr. Anglia şi Franţa. Sistemul său de gândire s-a format într-o perioadă în care în timp ce Anglia şi Franţa erau state unitare şi dezvoltate din punct de vedere economic. fără studii superioare de specialitate. un om pe cât de controversat şi oprimat în timpul vieţii. Scopul întregii vieţi şi activităţi ştiinţifice a lui List poate fi sintetizat în slujirea următoarelor idei: realizarea unităţii economice şi politice a Germaniei. critica liberalismului economic clasic. List. punând interesul naţional înainte şi mai presus de orice interes individual. Inovaţia fundamentală pe care o aduce List este trecerea. cum a fost cel listian. forţele productive ale naţiunii. Germania era fărâmiţată în peste 360 de state fără unitate politică şi economică. cel puţin. Întâlnim în opera economică a lui Fr. a nivelului celor mai dezvoltate ţări ale timpului. de la individ la naţiune.

să prejudicieze interesul obştesc. naţiunea cu nevoile ei de consolidare economică şi politică. List nu a fost preocupat de elaborarea unui sistem economic la nivelul întregii omeniri. de faptul că pune accentul pe avuţie şi nu pe forţele productive ale naţiunii. „Statul este constituit din oameni care s-au născut liberi. o naţiune. deşi unii membri ai săi pot să prospere din vânzarea produselor industriale străine”. Aceasta întrucât „un individ este preocupat doar de necesităţile sociale ale majorităţii membrilor săi şi nu numai în prezent. Un adevărat patriot. ci şi de soarta generaţiilor viitoare. legătura dintre aceşti indivizi izolaţi. ci statul cu structurile şi politica sa. se numeşte stat”. În sistemul său. O naţiune poate să sufere din cauza faptului că nu dispune de o industrie. Un individ poate. Puterea statului rezidă în suma puterii indivizilor. El a respins concepţia „ordinii naturale” susţinută de liberalii clasici şi a adoptat concepţia „ordinii pozitiviste”. 43 . făcând din stat şi intervenţia sa în economie factori importanţi ai dezvoltării economice. De la individ la naţiune. că sub firma susţinerii dezvoltării comunităţii mondiale pe bază de liberă concurenţă promovează interesele de îmbogăţire ale ţărilor dezvoltate industrial pe seama economiilor rămase în urmă în această privinţă. Întreaga neoconcepţie este clădită pe ideea de naţionalitate ca verigă între individ şi omenire”. Critica liberalismului economic clasic Liberalismul clasic era acuzat de cosmopolitism. ci trebuie să-i şi sprijini pentru ca în activitatea lor să nu fie tulburaţi. nu „homo economicus” este elementul de bază al vieţii economice. le dezavantaja în raporturile cu economiile ţărilor mai dezvoltate (Anglia. Germania şi America de Nord nu erau în acea perioadă dezvoltate din punct de vedere economic astfel că liberalismul economic le împiedica să se dezvolte.3. protecţionismul educator şi dezvoltarea industrială. poate să frâneze interesele unora dintre membrii săi. Franţa). iată schimbarea majoră produsă în unghiul de vedere al problemelor ştiinţei şi practicii economice. dar pe care nu este îndeajuns să-i laşi să acţioneze anarhic. 1. „Trăsătura caracteristică a sistemului conceput de mine – preciza List – este naţionalitatea. prin faptul că urmăreşte propriul său interes. concentrânduşi atenţia doar asupra elementelor şi momentelor interne şi internaţionale care ar fi putut împiedica sau accelera afirmarea economiei ţării sale. atunci când promovează bunăstarea generală. creată prin lege şi care constituie forţa totală pentru a realiza bunăstarea generală.

Conform lui List. ereditatea tronului. a măsurilor şi greutăţilor. Astfel. să dezvolte armonios teritoriul naţional. Forţele productive ale naţiunii Fr. Fr. a organelor poliţieneşti. trebuie introdusă într-o ţară în care lipseşte cu preţul unor sacrificii temporare. Fiind creatoare de capital şi de muncă individuală. El spunea: „Cei care crează valori materiale. industrial şi comercial”. activitatea legislativă a parlamentului etc. List nu a definit clar forţele productive ale naţiunii. capabilă să perpetueze crearea de avuţie în proporţii tot mai mari. ci forţa productivă corespunzătoare. desfiinţarea iobăgiei. care au definit avuţia. avuţia nu era dată de cantitatea de bani sau de bunuri pe care le deţine o ţară. Acesta permitea creşterea forţelor productive ale naţiunii. a presei. „Naţiunea. a banului. List se opunea liberalismului şi politicii liberului schimb pentru că acestea stimulau dezvoltarea ţărilor puternice din punct de vedere economic frânând dezvoltarea ţărilor înapoiate. 44 . îşi atrage energia productivă din forţele spirituale şi fizice ale indivizilor. Protecţionismul şi dezvoltarea industrială După cum am mai arătat. În concepţia sa. din instituţiile sale civile şi politice. dar ele constituie forţa productivă a naţiunii. Din fondul natural pus la dispoziţia sa sau din instrumentele care se găsesc în posesia sa şi care ele înseşi sunt produse materiale ale eforturilor spirituale şi fizice anterioare. Este evidentă aici preferinţa lui List pentru superioritatea muncii intelectuale faţă de munca fizică. a calendarului şi a ceasornicului. adică din capitalul material agricol. scria List. mai importantă decât avuţia. apreciază List. mercantilişti şi clasici. Economistul german integrează industria complexului economic naţional pe principiile maximei eficienţe a întregii activităţi a naţiunii. 3. List nu a fost de acord cu economiştii anteriori. puterea unei naţiuni nu este avuţia pe care o are la un moment dat – ca masă de bunuri – pentru că aceasta poate fi consumată şi naţiunea poate să decadă. El a ţinut să precizeze că nu toate componentele forţelor productive contribuie direct la sporirea avuţiei. dar se poate forma o imagine a acestora pe baza enumerării lor în diverse locuri. crează forţe productive mai importante decât bogăţia”. să asigure reala independenţă a unui stat. iar calea prioritară de urmat era dezvoltarea industrială. Industria era capabilă să mărească eficienţa. a poştei. List şterge orice posibilitate de delimitare între productiv şi neproductiv privind totul prin prisma utilului. ci de forţele productive ale acesteia. invenţia tiparului. Avuţia este puterea de a crea avuţie! „Forţa de a crea bogăţii este … infinit mai importantă decât bogăţia însăşi”. industria.2. monogamia. Soluţia pentru ca aceste ţări să aibă şanse de a ajunge din urmă ţările dezvoltate era protecţionismul economic. produc valori de schimb … cei care produc idei. la care adaugă Curtea cu juraţi. În alte locuri el menţionează religia creştină.

List considera că pentru a se putea industrializa ţările trebuie să întrunească mai multe condiţii: să fie situate în zona temperată a globului pământesc, unde clima este favorabilă eforturilor fizice şi intelectuale; să aibă un teritoriu întins şi bine arondat; să aibă o populaţie numeroasă şi densă; să fie înzestrate cu vaste şi variate resurse naturale; să aibă un grad înalt de cultură şi civilizaţie politică.

List aprecia că-n primele etape ale evoluţiei, orice economie se dezvoltă mai bine întrun climat liberal, fără o politică protecţionistă. Pe măsură ce agricultura, industria şi condiţiile sociale sunt mai dezvoltate se impune practicarea unei politici protecţioniste prin intermediul tarifelor vamale. Protecţionismul preconizat de List nu are un caracter universal, adică nu se aplică în toate ţările, în toate epocile şi la toate produsele, ci numai în anumite circumstanţe şi are un caracter educativ adică de formare a naţiunilor în spiritul industrialismului. (De asemenea, politica protecţionistă nu trebuia extinsă şi asupra agriculturii). Realizarea unui asemenea protecţionism implică putere – stat puternic. De aceea, după List, „puterea este mai importantă decât bogăţia, pentru că, cu ajutorul puterii, o naţiune nu numai că-şi crează noi surse productive, dar îşi menţine şi bogăţiile anterior dobândite şi pentru că opusul puterii, slăbiciunea, ne face să pierdem tot ceea ce avem, nu numai bogăţia, dar şi forţele noastre productive, cultura noastră, literatura noastră, până şi independenţa noastră, în mâinile acelora care sunt mai puternici decât noi”. Tezele lui List cu privire la protecţionism au avut mare audienţă în ţara noastră la economiştii din secolul trecut, dovadă că lucrarea lui a fost tradusă în română în 1887, dar în prezent ele sunt depăşite, de pe o parte de ideile lui Manoilescu, iar pe de altă parte de noile realităţi economice, sociale şi politice. Prin metoda sa, List rămâne un scriitor original, care a lărgit orizontul economiştilor prin folosirea comparaţiei istorice şi înlocuirea concepţiei statice cu una dinamică, a prosperităţii naţiunilor, rolul de propulsor revenind statului care nu este o simplă sumă de indivizi, cum pretindea Bertham, ci un organism diferit şi mai mare decât părţile lui, care are menirea de a stimula forţele productive.

45

TESTE DE AUTOEVALUARE 1. Care este elementul de noutate adus de List în analiza problemelor economice? 2. În concepţia lui List, avuţia, respectiv puterea unei naţiuni era dată de ______ 3. De ce îşi declară List în mod deschis antipatia faţă de liberalismul clasic? 4. Ce înţelege List prin protecţionism economic? 5. Comentaţi expresia: „Forţa de a crea bogăţii este infinit mai importantă decât bogăţia însăşi; ea garantează nu numai posesiunea şi sporirea celor dobândire, ci şi posibilitatea de înlocuire a celor pierdute”. 6. În ce măsură e politică protecţionistă de tip listian ar ajuta economia României în stadiul actual de dezvoltare?

46

CAPITOLUL V

MARXISMUL
Denumirea de marxism dată celei de-a doua megatendinţe din gândirea economică modernă derivă din numele fondatorului ei, Karl Marx, opera economică a acestuia fiind considerată una din cele mai controversate creaţii din întreaga istorie a gândirii economice universale. 5.1. Premisele social-istorice ale marxismului Perioada în care se încadrează opera lui K. Marx (1840-1880), a reprezentat una dintre cele mai învolburate din Europa. Monarhiile începuseră să aibă un concurent în forma democraţiilor, iar oamenii începuseră să lupte împotriva statului pentru a-şi putea impune propriile idei. Economiile începuseră să funcţioneze tot mai eficient şi industrializarea devenise un proces de neoprit care spulbera vechile relaţii feudale. Pe plan economic, producţia creştea atât datorită creşterii productivităţii muncii, cât şi datorită construirii de noi unităţi de producţie. Schimburile comerciale cunoşteau şi ele o creştere deosebită, atât pe plan intern, cât şi extern, iar piaţa mondial devenea tot mai mult un factor de care trebuiau să ţină seama cu toţii. Dacă până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, clasa muncitoare participase la luptele de emancipare politică şi socială antifeudale (revoluţiile burgheze) sub conducerea burgheziei, în prima jumătate a secolului al XIX-lea proletariatul a început să se manifeste ca o forţă socialpolitică de sine stătătoare, opusă burgheziei. 5.2. Doctrina economică marxistă Karl Marx încearcă un salt în ştiinţa economică, doctrina sa fiind fundamentată pe o profundă cunoaştere atât a liberalismului clasic (W. Petty, Fr. Quesnay, A. Smith, D. Ricardo, J.St. Mill) cât şi a socialismului utopic (Ch. Fourier, R. Owen). Marx aprecia liberalismul clasic pentru contribuţia adusă de acesta la analiza mecanismului de funcţionare a economiei moderne de piaţă, în timp ce socialismul utopic era apreciat datorită mesajului social generos, concretizat în preocuparea pentru înfăptuirea echităţii şi dreptăţii sociale. Ambele erau însă criticate pentru lacunele şi greşelile pe care considera el că le conţin. Marx se numără printre puţinii gânditori care au recunoscut în mod deschis apartenenţa lor politică, faptul că el privea lucrurile din optica proletariatului industrial, considerată de el ca o forţă socială capabilă să transforme societatea şi să găsească soluţii 47

respins şi înmormântat de mii de ori. în timp ce forţele de producţie se dezvoltă şi se perfecţionează continuu. revizuit. La rândul său. economistul este astăzi. „Karl Marx fut le plus grande socialiste et le plus grande economiste du XIX-ème siecle”. a unor noi descoperiri şi dezvoltări ale tehnicii de producţie. nu utopic. al societăţii şi al naturii. sărăcirea tot mai accentuată a muncitorilor salariaţi în paralel cu îmbogăţirea capitaliştilor. stăpânii de sclavi lasă locul proprietarilor feudali. Punctul de plecare al întregului edificiu teoretic al lui Karl Marx l-a constituit Economia politică clasică. Engels intitulată „Manifestul Partidului Comunist”. fiecare clasă exploatatoare – stăpânii de sclavi. burghezia este şi ea condamnată la dispariţie. Această opţiune social-politică a fost expusă în lucrarea comună elaborată cu prietenul său F. Astfel. proprietarii feudali. Omul va deveni propriul său stăpân. ideile lui constituie o parte a fondului asupra căruia reflectăm cu toţii”. întreprinzătorii capitalişti – apare pe arena istoriei ca purtătoare a progresului. (Emile James). În locul ei va apărea societatea socialistă – comunistă în care omul va înceta să mai fie sclavul procesului de producţie pe care l-a creat. Astfel. Dar relaţiile dintre clasele sociale rămân rigide. îmbogăţirea unor ţări în detrimentul altora). dar nu poate fi exilat din istoria intelectuală. mai viu şi mai actual decât oricare altul. preţ. profit” „Critica programului de la Gotha” El datorează autoritatea sa durabilă tentativei de a construi un socialism ştiinţific. Vine o vreme când clasa care a inaugurat şi dezvoltat un anumit mod de producţie se transformă în frâna viitoarei dezvoltări şi este înlăturată din istorie. El a fost reformulat. Mark Blaug scria: „Marx. Opera economică a lui Marx s-a concretizat într-un volum imens de manuscrise dintre care numai o parte au fost tipărite în timpul vieţii lui. încetând să mai acţioneze ca fiinţă care trăieşte. iar aceştia sunt înlăturaţi în favoarea burgheziei. De la aceasta a împrumutat el toate conceptele cu care va edifica noua sa gândire.eficiente la problemele din acel timp (apariţia periodică a crizelor economice. La rândul ei. Din păcate sau din fericire. Lucrări reprezentative: „Capitalul” (4 volume) „Contribuţii la critica economiei politice” „Muncă salariată şi capital” „Salar. 48 . pe cheltuiala altora.

Marx a făcut distincţie mai clară între valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb. de abordare a realităţii economice (studierea vieţii economice din punct de vedere static şi la nivel microeconomic). Marx i-a adus anumite îmbunătăţiri: valoarea – muncă este un raport social între participanţii la producerea şi comercializarea mărfurilor. El a fost primul economist care a studiat în profunzime ambele forme ale valorii. normale din punct de vedere social şi cu gradul social mediu de îndemânare şi intensitate a muncii”. factorii de producţie. era necesară regândirea metodei de cercetare a fenomenelor şi proceselor economice. 49 . are în vedere următoarele aspecte: A – sistemul categoriilor economiei de piaţă şi legile obiective care guvernează mişcarea acesteia. capital.DIALECTICA MATERIALISTĂ SAU MATERIALISMUL ISTORIC Marx considera că unul din neajunsurile doctrinelor economice anterioare îl reprezenta metoda de cercetare. deosebirea dintre factorii mărfii i-a servit lui Marx pentru a explica mecanismul exploatării capitaliste (prin distincţia dintre valoarea forţei de muncă şi valoarea ei de întrebuinţare). Ansamblul ideilor şi demonstraţiilor făcute de Marx în legătură cu sistemul categoriilor economice şi legile obiective care guvernează economia de piaţă a îmbrăcat forma unor teorii economice importante: a) teoria valorii Marx era de acord cu teoria obiectivă a valorii – muncă însă el susţine că (spre deosebire de liberali) preţul mărfurilor nu oscilează în jurul valorii determinată de timpul de muncă necesar pentru producerea mărfurilor. Pe scurt. în condiţiile de producţie existente. Teoriei valorii. Ca atare. Concepţia sa despre producţie. ca şi teoria valorii. ci în jurul preţului de producţie (care constă în adăugarea profitului la cheltuielile de producţie). mărimea valorii mărfii se măsoară prin timpul de muncă socialmente necesar (TMSN) pe care îl defineşte ca fiind „timpul de muncă cerut pentru a produce o valoare de întrebuinţare oarecare. metoda propusă de Marx fiind denumită dialectică materialistă sau materialism istoric. Ricardo. concepţia economică marxistă cu privire la economia modernă de piaţă şi rolul economiei politice ca ştiinţă. a preluat-o de la D.

Marx a prezentat teoria sa despre „plusvaloare”. Marx arată că acesta nu constă numai într-o sumă de bani sau maşini. Prin originea şi natura lui. Nu acelaşi lucru se întâmplă în regimul capitalist. Acest scop se realizează în măsura în care există o marfă susceptibilă de a produce o valoare mai mare decât propria-i valoare. materii prime etc. această marfă este forţa de muncă. cu care cumpără alte mărfuri. El îi plăteşte muncitorului numai atât cât îi este necesar pentru a putea trăi şi produce în continuare. Marx l-a clasificat după mai multe criterii: după rolul îndeplinit în procesul de producţie: capital constant capital variabil. Întreprinzătorul capitalist nu îi plăteşte muncitorului valoarea producţiei pe care acesta o creează. Artizanul vinde produsul muncii sale pentru bani. Cei care dispun de capital îl folosesc cumpărând cu el mărfuri în dorinţa de a obţine în final un capital mai mare. după modul cum circulă diferitele lui componente: după forma în care se prezintă în tranzacţiile economice: Marx introduce categoria economică de compoziţie organică a capitalului (dată de raportul dintre capitalul constant şi cel variabil) pe care o foloseşte atunci când elaborează un model de funcţionare al economiei de piaţă. muncitorul păstrează pentru sine întregul produs al muncii sale. utilaje. ci mai ales într-o relaţie de producţie între capitalişti şi muncitorii salariaţi. aprecia el. b) teoria capitalului Definind capitalul. În economia naturală nedivizată în clase sociale. Diferenţa dintre salariul 50 . capitalul este valoarea adăugată. Ceea ce produce muncitorul.- a introdus în economia politică conceptul de „plusvaloare” (dată de diferenţa dintre valoarea forţei de muncă – marfă şi valoarea creată de forţa de muncă în procesul producţiei). Posibilitatea obţinerii de câştiguri de către capitalişti se datorează faptului că munca umană este o marfă pe care capitalul o poate cumpăra şi vinde. capital real capital fictiv. c) teoria plusvalorii Pentru a explica exploatarea muncii. aparţine proprietarului capitalist care l-a angajat. adică însuşire de muncă străină fără a da ceva în schimb. capital fix capital circulant. Ori. Muncitorului i se plăteşte salariul şi nimic în plus.. Ocupându-se de structura capitalului.

51 . K. . B – trecerea de la microanaliză la macroanaliză. . Karl Marx respinge teoria liberală a autoreglării spontane a economiei de piaţă prin intermediul preţurilor susţinând inevitabilitatea apariţiei crizelor economice.capital variabil (sumele plătite ca salarii muncitorilor) notat cu „v”. surplusul de valoare fiind însuşit de patron care îşi măreşte averea. adâncindu-se astfel şi mai mult prăpastia dintre cei săraci şi cei bogaţi. El arată că ceea ce vinde sau închiriază muncitorul patronului este forţa sa de muncă pentru care primeşte o anumită sumă.capital constant (cheltuieli privind clădirile. iar produsul obţinut în fiecare sector este împărţit în trei: . după cum am mai amintit. Dacă în opt ore de muncă muncitorul lucrează patru ore pentru a produce echivalentul salariului. maşinile. precum şi a ciclităţii economice. Marx elaborează mai multe modele ale reproducţiei capitalului social. notat cu „c”.de subzistenţă plătit muncitorului şi valoarea creată de el în procesul producţiei reprezintă plusvaloarea. Marx defineşte plusvaloarea ca fiind egală cu diferenţa dintre ceea ce creează muncitorii şi ceea ce primesc ei în schimb de la patroni. Karl Marx face o dublă analiză a produsului social şi a venitului naţional (materială şi valorică) ceea ce îi permite să ia în considerare influenţa sistemului capitalist de repartiţie (coexistenţa unor venituri bazate pe muncă proprie cu veniturile care nu izvorau din muncă proprie). În cadrul acestor modele producţia este împărţită. Pornind de la deosebirea (dar şi interacţiunea) dintre avuţia socială (totalitatea bunurilor economice de care dispune societatea) şi capitalul social (partea de avuţie folosită pentru producerea de noi bunuri economice). în două sectoare.plusvaloarea „p” sau partea din valoarea nou creată de muncitori („v” + „p”) peste salariul lor care poate fi calculată ca diferenţă între preţul de vânzare al produselor respective şi costul producţiei lor. Astfel el împarte producţia socială în două sectoare: producţia de mijloace de producţie (sectorul 1) şi producţia de bunuri de consum (sectorul II) încercând astfel să găsească condiţiile şi factorii care influenţează procesul de reproducţie a capitalului. Marx face distincţie între muncă (activitatea creatoare de valoare) şi forţa de muncă (capacitatea fizică şi intelectuală a muncitorului de a presta munca). energia etc. respectiv teoria reproducţiei simple şi lărgite a capitalului. C – concepţia lui Marx despre concurenţa de pe piaţa mondială şi despre caracterul neechivalent al schimburilor economice dintre economiile naţional inegal dezvoltate. în celelalte patru ore el produce plusvaloare. însuşită gratuit de capitalist sub formă de profit. în timp ce utilizând forţa sa de muncă în procesul de producţie el creează valori mult mai mari.

nu câştigul bănesc ci satisfacerea nevoilor tuturor membrilor societăţii. sărăcia. fapt ce sporeşte revolta şi indignarea acestuia. El considera că mersul firesc al istoriei impune în mod necesar şi inevitabil înlocuirea capitalismului cu o societate bazată pe proprietatea colectivă asupra mijloacelor de producţie şi având ca obiectiv nemijlocit. Destinul istoric al doctrinei marxiste Pe baza concepţiei sale istorice despre societate. obţinând astfel un profit suplimentar. În goana lor de a obţine cât mai mult profit. Marx a considerat că economia modernă de piaţă nu va putea exista la infinit. servitutea şi exploatarea proletariatului se adânceşte.Analiza pieţei mondiale ar fi trebuit să încununeze contribuţia lui Marx la studierea capitalismului. agresiunea. D – viziunea lui Marx despre perspectivele economiei moderne de piaţă. Smith şi D. opera lui economică rămânând însă neterminată în legătură cu acest subiect. datorită productivităţii medii a muncii naţionale mai ridicate în ţările industrializate.3. Experienţa istorică din secolul XX a arătat că ţările „socialiste” sau „comuniste” s-au situat foarte departe de speranţele lui Marx şi ale marxiştilor de mai târziu. 52 . Marx arată că ţările industrializate (ţări dezvoltate) deţineau poziţie privilegiată comparativ cu ţările agricole (nedezvoltate sau mai puţin dezvoltate). Pe măsură ce profitul proprietarilor capitalişti se măreşte. iar în unele privinţe la antipodul acestor speranţe (de exemplu: caracterul totalitar al acestor state şi încălcarea drepturilor omului în cadrul lor). stimulând deci dezvoltarea ţărilor bogate şi frânând dezvoltarea ţărilor sărace. Ricardo). 5. Revoluţia este inevitabilă şi ea va asigura preluarea mijloacelor de producţie de către muncitori şi plasarea producţiei sub control social. capitaliştii vor folosi tot mai intens forţa de muncă şi vor mări numărul maşinilor şi utilajelor ceea ce va determina o creştere a forţei de muncă neangajate. E – analiza făcută de Marx unor secvenţe reprezentative din istoria modernă a gândirii economice: de la mercantilişti şi primii liberali clasici la vârfurile acestui curent (fiziocraţii A. Este vorba de scurgere de venit naţional din ţările agrare spre cele industriale. fapt ce le permitea să vândă produsele lor la preţuri mai ridicate. criza şi risipa capitalului. Devine evident că burghezia nu mai poate produce bunuri şi nu mai poate să-şi întreţină „sclavii”. Rezultatul este supraproducţia şi subconsumul. respectiv ipoteza inevitabilităţii înlocuirii capitalismului cu socialismul. mizeria. Astfel pe de o parte se extinde producţia şi pe de altă parte se îngustează piaţa. dependentă de munca salariată.

Atât faţă de ideile sale. întreaga gândire economică: a) el a introdus în ştiinţa economică noţiunea de „clase sociale”. Dincolo de laudele şi criticile ce i s-au adus. Acceptată sau nu. ca atare.Pe măsura răspândirii ei. prin minuţiozitatea investigaţiilor economice şi pasiunea autentică de cercetător. prin spiritul său analitic deosebit. d) marxismul a generat noi modalităţi de cercetare economică.Robinson. sărăcie. studiul structurilor instituţionale. studiul evoluţiei structurilor. contradicţii.M. mai mult sau mai puţin bune. Doctrina economică marxistă a avut un destin dramatic. b) el a introdus în ştiinţa economică analiza dinamică (continuând studii anterioare). Marx rămâne unul dintre cei mai mari economişti ai lumii prin metoda şi erudiţia lui. şi mai ales. mai mult sau mai puţin perfectibile. inegalităţi din economia de piaţă. D. c) după apariţia „Capitalului”.). cât şi faţă de cele ale tuturor celorlalţi economişti. prin numeroasele concluzii de certă valoare ştiinţifică. Metodologia şi teoria economică marxistă au influenţat mulţi economişti nonconformişti din ţările dezvoltate în sensul apropierii lor de problemele economice spinoase ale timpului. care a spus ceva în ştiinţa economică. evitate de gândirea economică liberală convenţională (dezechilibre. opera teoretică a lui Marx a influenţat de la apariţia sa. şi toate nedreptăţile care decurgeau din ele.Leontief. alături de Fr. etc. Ele nu mai erau decât instituţii. Smith. ideile clasice privind „ordinea naturală” sau „legile naturale” nu au mai putut fi susţinute. economia politică marxistă cunoaşte o răspândire rapidă şi o apreciere entuziastă în sânul mişcării muncitoreşti din tot mai multe ţări încă din timpul vieţii autorului.) şi al radicalizării concluziilor teoretice şi al propunerilor practice formulate de aceşti autori ( J. Quesnay. A. W. 53 . caracterizată prin anumite instituţii „esenţiale”. doctrina economică marxistă a fost una din cele mai controversate creaţii intelectuale din epoca modernă şi contemporană. Obiectivul general urmărit de Marx era fără îndoială foarte generos: emanciparea celor mulţi de asuprire. Keynes. Marx rămâne în istoria gândirii economice un mare economist. Ignorată mult timp de cercurile academice ale gândirii dominante din ţările dezvoltate (liberalismul neoclasic). Schumpeter etc. Ricardo. trebuie să fim obiectivi şi să păstrăm o echidistanţă. J. Nu mai era posibil să se vorbească de „ordinea naturală”.

TESTE DE AUTOEVALUARE 1. Marx s-a remarcat în cadrul ştiinţei economice printr-o nouă abordare a acesteia. 54 . Precizaţi cauza apariţiei ei. Ce este dialectica materialistă sau materialismul istoric? 3. din punctul de vedere al ________________________ . Cum explică Marx inevitabilitatea înlocuirii capitalismului cu comunismul? 5. Apariţia marxismului la mijlocul secolului XIX a fost favorizată de ________________________ 2. 6. Marx este autorul a numeroase lucrări în cadrul cărora se poate remarca ________________________ (considerată lucrarea sa fundamentală). Definiţi noţiunea de plusvaloare. 4.

Noul model al economiei de piaţă. numit neoclasic.1. cel puţin câteva: 1. al 55 .C A P I T O L U L VI NEOCLASICISMUL 6. nu renunţă la ideea rolului „mâinii invizibile” în orientarea deciziilor şi comportamentului agenţilor economici. mutarea centrului de greutate în teoretizarea şi explicarea vieţii economice din domeniul obiectiv în cel subiectiv. acestea fiind privite prin prisma psihologiei individului în calitate de vânzător şi cumpărător. hedonismul. care s-a considerat ca singură reprezentantă a ortodoxiei economice. sa văzut atacată din mai multe părţi: între anii 1820 şi 1870 ea a fost contestată din punct de vedere metodologic de Auguste Comté (1798–1857) şi de şcoala istorică germană. venite din diverse direcţii au constituit. apoi de Marx şi alţi socialişti. sub anumite aspecte. impulsuri date dezvoltării economice clasice. iar pe de altă parte au respins teoria obiectivă a valorii – muncă. metoda deductivă în explicarea fenomenelor economice. dar acţiunea ei este legată de factorii subiectivi şi în acest fel se distanţează de ideea lui „laissez – faire …”. în funcţie de gradul acuităţii nevoilor de satisfăcut. a aprecierilor subiective făcute asupra bunurilor care se schimbă. în metodă. apărarea economiei de piaţă şi a proprietăţii private. al înclinaţiilor şi preferinţelor oamenilor. Neoclasicismul – caracteristici. MUTAŢII CARE MARCHEAZĂ REVOLUŢIA MARGINALISTĂ Dintre momentele principale ale revoluţiei marginaliste este necesar să reţinem. Schimbarea fundamentală în teoria economiei de piaţă este legată de abordarea subiectivă a categoriilor şi legilor. înlocuind-o cu teoria subiectivă a utilităţii marginale. cum ar fi: individualismul. Schimbarea a avut loc în două direcţii principale: una sub forma revoluţiei marxiste şi alta numită revoluţia marginalistă. Gândirea economică a liberalilor de la sfârşitul secolului XIX a fost denumită neoclasică pentru că aceasta pe de o parte împărtăşea o parte din ideile liberalismului clasic. Dar tot ele au pus în relief şi faptul că adaptarea ei la noile condiţii survenite în a doua jumătate a secolului trecut. iar liberalismul – neoliberalism. ca şi în linia de conduită a dezvoltării ştiinţei economice. cereau schimbări substanţiale în concepţia despre economie şi valorile ei. prin cea din urmă clasicismul a devenit neoclasicism. precursori ai analizei neoclasice Şcoala clasică. Reacţiile împotriva liberalismului. a bunurilor disponibile şi a dificultăţilor de a le procura. respingerea oricărei intervenţii a statului în economie.

4. dar este şi individual. dar şi cu lucrurile. Deosebirea esenţială între liberalii clasici şi neoclasici în ceea ce priveşte explicarea formării şi mişcării preţurilor constă în aceea că liberalii clasici pornesc de la un factor obiectiv (cantitatea de muncă cheltuită pentru a produce bunurile economice) pe când liberalii neoclasici pornesc de la un factor subiectiv (aprecierea subiectivă a indivizilor cu privire la plăcerea pe care le-o procură consumul diferitelor cantităţi din bunul respectiv). Dacă la liberalii clasici izvorul preţurilor era dat de munca încorporată în bunurile produse. El este pus faţă în faţă cu semenii săi. 3. Cele două explicaţii duc la concluzii diferite în ceea ce priveşte izvorul. aprecierea şi decizia subiectivă a oamenilor din care rezultă angajarea lor în activitatea economică obiectivă. Noua teorie a repartiţiei – numită şi a imputării – este considerată un aspect particular al teoriei utilităţii marginale a valorii şi preţurilor. comportamentului şi reacţiilor subiecţilor sau agenţilor economici prin factori ce ţin de resorturile lor interioare. Pe primul plan este pusă judecata. prin neoclasicism se introduc în teoria economică unele principii şi concepte noi. conform căreia valoarea este rezultatul aprecierilor subiective ale oamenilor. teoria surplusului de valoare a clasicilor liberalismului (dezvoltată de şcolile socialiste. abandonarea teoriei obiective a valorii – muncă şi înlocuirea ei cu teoria subiectivă a utilităţii marginale. Mărimea preţurilor era dată la neoclasici nu de orice fel de utilitate ci numai de utilitatea marginală. a fost înlocuită cu teoria productivităţii marginale a factorilor de producţie. 5. Unul din ele este conceptul substituirii marginale a produselor oferite şi/sau cerute 56 . reacţii. Omul este o fiinţă socială. inclusiv marxiste. liberalismul clasic punea în centrul preocupărilor şi cercetărilor sale găsirea condiţiilor de sporire a avuţiei naţionale. la neoclasici pe prim plan se afla sfera schimbului. activităţi sau insatisfacţii. natura şi mărimea veniturilor diferitelor grupuri sociale. la liberalii neoclasici era dat de utilitatea bunurilor economice destinate consumului final). Prin ea se demonstra că nici unul din factorii de producţie nu-i exploatează pe ceilalţi şi că fiecare îşi apropie o parte din venitul societăţii în concordanţă cu productivitatea sa marginală. ca teorie a exploatării muncii de către capital şi proprietatea funciară).. 2. confruntare din care rezultă decizii.motivării acţiunilor. alegeri şi/sau substituiri de bunuri etc. cu bunurile sau mărfurile. iar cea a producţiei pe plan secundar. trăieşte şi acţionează în societate încadrându-se în regulile ei.

autorul cărţii „Cercetări asupra principiilor matematice ale teoriei bogăţiei”(1838). Legea Say (a debuşeelor) a fost transformată în legea echilibrului general numit şi walrasian (Leon Walras). el trebuie să-l repartizeze în aşa fel.individul trebuie să-şi repartizeze un venit limitat între bunuri de natură diferită. Este cunoscut că teoria valorii întemeiată pe utilitate o întâlnim la doctrinarii scolastici. 2. În această carte. adică de obţinere a maximului de satisfacţie cu minimum de efort. prin revoluţia marginalistă s-au extins premisele pentru folosirea realizărilor matematicii în analiza economiei şi formalizarea rezultatelor cu ajutorul ecuaţiilor. mai ales. fără a-şi diminua contribuţiile la dezvoltarea gândirii economice. J.orice trebuinţă îşi diminuează intensitatea pe măsura ce ea este satisfăcută. 6. sistemelor etc. O parte din economişti au mers pe linia matematizării ştiinţei economice. care constituie domeniul economiei politice. mai întâi de toate. dar există şi anumite neclarităţi în ceea ce priveşte conceptul de utilitate şi modul de măsurare a acesteia. Criticând legea cererii şi ofertei. Gossen a formulat două legi confirmate de realitate şi care au intrat în patrimoniul ştiinţei economice: 1. ca ultima unitate din fiecare bun să-i procure aceeaşi satisfacţie. Meritele lui Dupuis sunt incontestabile. S-a adus în prim plan principiul după care comportamentul economic este. dar fără a folosi un aparat marginalist. A. el analizează schimbul de bunuri şi formarea preţurilor folosind o metodă matematică. el arată că aceasta nu poate constitui cauza mişcării preţurilor. Arsene-Jules Dupuis (1804-1866) şi Augustin Cournot (1801-1877) în Franţa care au dezvoltat conceptul de utilitate. cealaltă parte s-a menţinut pe linia „literară”. Cournot enunţă ideea deosebit de valoroasă că preţul. modelelor.Cournot. În scopul de a obţine maximum de satisfacţii. în cele două noţiuni fundamentale ale acesteia-utilitatea şi raritatea. PRECURSORII ANALIZEI NEOCLASICE Teoria neoclasică îşi găseşte rădăcinile în teoria valorii şi. Cel mai de seamă precursor al analizei neoclasice este A. Dupuis este fondatorul teoriei moderne a utilităţii.în funcţie de nivelul veniturilor cumpărătorilor. 57 . oferta. Adevăraţii precursori ai analizei neoclasice sunt: Heinrich Gossen (1811-1858) în Germania. ridicând-o la rangul de econometrie. cererea sunt în relaţii de interdependenţă. fiecare având o acţiune reciprocă asupra celorlalte. hedonist.

insuficient în raport cu nevoile. (ex. Trebuie considerat ca bun „orice lucru recunoscut apt pentru a satisface o nevoie umană şi disponibil pentru această funcţie”. Carl Menger – Opera economică Carl Menger a fost profesor la Universitatea din Viena şi fondatorul „Şcolii psihologice austriece”. 58 . fenomenele economice erau în esenţă fenomene umane şi trebuia căutat principiul explicării lor în psihologie. A scris mai multe lucrări dintre care cea mai reprezentativă este „Fundamente ale economiei politice” (1871). El devine ca atare numai dacă este rar. obiectele inaccesibile (ex. (ex. Nu orice bun este.teoria bunurilor. Principiul psihologic. nici apa (decât în desert).). care în ruină etc. permanent în realizarea fenomenelor economice. alimente alterate. TEORIA BUNURILOR Pentru Menger nu există „bunuri” din punct de vedere economic. automat.FONDATORII ANALIZEI NEOCLASICE Revoluţia marginalistă a fost realizată cu concursul unor şcoli şi personalităţi a căror activitate s-a desfăşurat în ultimele trei decenii ale veacului trecut şi primele trei ale secolului nostru: Şcoala austriacă (de la Viena) – CARL MENGER Şcoala engleză – WILLIAM STANLEY JEVONS Şcoala elveţiană (de la Lausanne) – LEON WALRAS Şcoala americană – JOHN BATES CLARK 6. ci doar în raport cu nevoile umane. Aerul nu este un bun economic. Nu există bunuri fără capacitatea tehnică de a satisface o nevoie. Acest principiu avea să explice mecanismul formării valorii mărfurilor. Este nevoie de intervenţia omului pentru a face recunoscută această aptitudine tehnică: maşinile perfecţionate căzute în mâna celor inculţi nu sunt bunuri pentru că nu ştiu să le folosească. . În fine.2. Nu există bunuri fără ca nevoia să existe. În opera lui Menger găsim 2 contribuţii mai importante: . permite formularea adevăratelor legi ştiinţifice. „bun economic”.teoria valorii. aurul îngropat în fundul minei) nu sunt încă bunuri. un medicament pentru o boală care nu există). Pentru Menger.

Valoarea de întrebuinţare este importanţa pe care o are bunul în măsura în care el asigură direct satisfacerea trebuinţei. Plecând de la cele două principii. dacă a fost mai mult sau mai puţin satisfăcută (prima pâine este mai importantă pentru un flămând decât a doua pâine). ci importanţă şi apreciere. dintre care mai importante sunt modificările în: a) importanţa nevoilor cărora le corespunde bunul. variabilă chiar la acelaşi bun. are cea mai mare valoare. 2. Valoarea nu este cantitate. b) proprietăţile bunurilor. Problema esenţială a valorii. d) valoarea de întrebuinţare a bunului pentru alte persoane. în măsura în care suntem conştienţi că depindem de ele pentru satisfacerea trebuinţelor pe care le avem. aceasta decât cea de instruire). după Menger. 59 .Numai bunurile economice sunt apropiabile: legislatorul poate alege între regimul de apropiere privată sau colectivă. ca indirect. c) cantităţile bunului de care dispune individul. Valoarea de schimb este importanţa pe care o are bunul în măsura în care ne permite.numitul „tablou” a lui Menger. Valorile de întrebuinţare şi de schimb variabile în funcţie de mai multe împrejurări. Ea scade în măsura în care avem atâtea unităţi încât putem satisface toate cele 10 trebuinţe ajungând la 1. În sfârşit. TEORIA VALORII Valoarea este – după Menger – importanţa pe care bunurile concrete sau o cantitate din ele o au pentru fiecare din noi. să zicem pâinea. Menger a întocmit un tabel – aşa. Prin cifrele latine sunt numerotate nevoile în ordinea descrescătoare a importanţei lor: I este cea mai importantă (nevoia de hrană). Pentru a rezolva această problemă. Menger s-a întrebat cum se stabileşte valoarea de întrebuinţare. iar unitatea din bunul respectiv. el a plecat de la două principii care amintesc de legile lui Gossen: 1. nu este crearea bunurilor ci măsurarea ei. fiecare din nevoile noastre este mai mult sau mai puţin intensă. nevoile noastre au pentru fiecare dintre noi importanţe inegale (nevoia de alimentaţie este mai importantă decât cea de îmbrăcăminte. numai bunurile economice au valoare. la persoane diferite şi în condiţii diferite. pe calea schimbului să ne procurăm un alt bun care să ne satisfacă trebuinţa.

utilitatea. William Stanley Jevons – Opera economică Lucrare reprezentativă: „Teoria economiei politice” (1871) Jevons propunea reconstruirea ştiinţei economice. Jevons a replicat: pentru trecut observaţia critică putea fi valabilă. moneda. plăcerea. Menger spune că orice om rezonabil repartizează venitul său între diferitele bunuri în aşa fel ca trebuinţele de egală intensitate să fie satisfăcute în acelaşi moment. Valoarea de schimb decurge din valoarea de întrebuinţare. „Este evident că ştiinţa economică nu poate fi decât o ştiinţă matematică. Smith şi şcoala sa. 60 . adică până când satisfăcând toate trebuinţele ne mai rămân şi alte unităţi din produsul dat (pâine) care pentru posesorul lor nu mai au valoare. Utilitatea foarte scăzută a ultimei unităţi disponibile dintr-un stoc de bunuri de aceeaşi natură poartă numele de utilitate marginală. În felul acesta Menger a explicat mecanismul psihologic al evaluării valorii de întrebuinţare. contribuind prin aceasta la schimbarea paradigmei de gândire elaborată de economiştii clasici. 6. capitalul. Aceasta trebuia să plece nu de la creşterea avuţiei naţiunilor. valoarea. adică de la măsurarea senzaţiilor de satisfacţie şi de dificultate sau osteneală pentru a ajunge la bunăstare. Ştiinţa noastră este de esenţă matematică deoarece se ocupă de cantităţi … “. ci de la calculul hedonistic. În ceea ce priveşte valoarea de schimb este necesar să menţionăm că Menger nu a elaborat o teorie independentă de cea a valorii de întrebuinţare. Contribuţia esenţială a lui Menger este că a explicat valoarea cu ajutorul utilităţii marginale şi că a analizat fenomenele economice printr-o introspecţie psihologică. ca la A. La obiecţiile celor care susţineau că noţiunile şi categoriile pe care vrea să le trateze nu sunt măsurabile.3.I 10 9 8 7 6 5 4 3 2 1 II 9 8 7 6 5 4 3 2 1 III 8 7 6 5 4 3 2 1 IV 7 6 5 4 3 2 1 V 6 5 4 3 2 1 VI 5 4 3 2 1 VII 4 3 2 1 VIII 3 2 1 IX 2 1 X 1 Cifrele arabe din fiecare coloană exprimă importanţa dozelor (cantităţilor) succesive de la 10 la 0. avuţia. dar pentru timpul trăit de generaţia lui şi în viitor.

Cum se poate să varieze utilitatea marginală? Sporind mai mult sau mai puţin cantitatea bunurilor de consum. după el. teorii menite să explice comportamentul economic. 61 . Un alt exemplu este teoria muncii care la Jevons se axează pe următoarele elemente: a) definiţia muncii – munca este orice acţiune mai mult sau mai puţin neplăcută a spiritului şi a corpului efectuată în vederea obţinerii de satisfacţii. utilitatea marginală de care erau legate valoarea şi preţul. utilitatea marginală determină valoarea. Un exemplu este teoria schimbului. Noul fundament al ştiinţei economice îl constituie. suferinţa … sunt susceptibile. Ţinând seama de caracterul foarte complex al economiei şi al cauzelor colective care acţionează asupra şi în cadrul ei. Reaşezarea ştiinţei economice pe baze noi. o circumstanţă determinantă de genul următor: valoarea nu depinde decât de gradul final al utilităţii (celei marginale). Valoarea unui bun vis-à-vis de altul se defineşte prin raportul a două bunuri cunoscute de toţi participanţii. Jevons a căutat să completeze metoda deductivă abstractă cu cea inductiv – statistică – rezultând aşa-numita metodă completă în care se combină observaţia. oferta determină utilitatea marginală.efortul. pentru un produs la un moment dat. deci abstractă conducând la raţionamente formal logice. ea este totuşi într-o serie de cazuri. În direct. Dar. de măsurare. Ea era deductivă. instrumentele necesare pentru a face măsurări fiind oferite de noua ştiinţă – economia politică matematică. ceea ce la Menger nu se întâlneşte. se pierde pentru totdeauna. Muncă. n-are nici o influenţă asupra valorii viitoare a unui bun. se recunoaşte rolul indirect al muncii asupra produsului. după Jevons şi adepţii revoluţiei marginaliste. nu putea avea sorţi de izbândă cu metoda tradiţională a clasicilor. axiome. de îndată ce este plătită. deducţia şi inducţia. Condiţia de „transparenţă” a pieţei îi permite lui Jevons să formuleze legea indiferenţei numită şi a unicităţii preţului de schimb pe o piaţă. Acest lanţ al dependenţelor a fost formulat de Jevons astfel: „costul producţiei determină oferta. Transparenţa schimburilor şi buna informare asupra preţurilor sunt condiţii de funcţionare a legii indiferenţei sau unicităţii preţurilor. Preţul ajunge să fie unic pentru că fiecare pereche de vânzător – cumpărător se interesează la cât stabilesc alte perechi preţul la acelaşi produs. deci revoluţia marginalistă. dar care se îndepărtau de realităţi. Valoric este o funcţie continuă. cu toate că munca nu este niciodată cauza valorii. Cum poate fi sporită mai mult sau mai puţin această cantitate? Cheltuind mai multă sau mai puţină muncă pentru a face să varieze oferta. Cu ajutorul „metodei complete” el face raţionamente care conduc la legi. descrescătoare în raport cu cantitatea.

crescând pe segmentul o – a şi scăzând pe segmentul b – c. randamentul descreşte. În segmentul a – b munca este plăcută şi rodnică. Munca încetează atunci când utilitatea marginală (a randamentului) devine egală cu desutilitatea marginală a muncii (a efortului). ştiinţa se rupe de realităţi. rezultatul nu îndreptăţeşte efortul şi munca trebuie oprită. şi a celei economice în special. apoi începe să devină neplăcută. în folosul dezvoltării ştiinţei. pe segmentul o – c este neplăcută. Dimpotrivă. factorii de decizie au de unde să aleagă pe cele mai potrivite pentru fundamentarea măsurilor pe care mersul real al economiei le solicită. iar în rest. scăderea randamentului egalează creşterea chinurilor muncii. când sunt mai multe şcoli. teorii şi doctrine. Curba II arată evoluţia în timp a muncii în termen de plăcere şi/sau neplăcere. curente. Teoria este ilustrată de Jevons prin următorul grafic: Utilitate I II e 0 a b c d Timp Curba I evidenţiază evoluţia utilităţii pe întreaga perioadă a timpului de lucru. 62 . În punctele d şi e aflate la aceeaşi distanţă de punctul c de pe axul timp. revoltele şi chiar anarhia fiind benefice.b) caracterul ei – munca produce utilităţi şi atrage după sine stări neplăcute sau utilităţi negative (desutilităţi). Jevons era adeptul multitudinii de teorii şi păreri în „republica ştiinţei” în general. c) schimbarea stării omului pe parcursul muncii – la început este plăcută şi randamentul creşte. de aici încolo. iar susţinătorii ei caută să oblige realitatea să se înscrie în regulile teoriilor lor. Acolo şi atunci când se instaurează despotismul unei şcoli sau al unui singur curent.

este deci o economie politică a schimbului şi. acolo unde ea poate să se organizeze şi să se exercite. 4 – valorii monedei. 3 – ratei venitului net şi deci a preţurilor capitalurilor. dacă economia concurenţială este lăsată să funcţioneze liber. iar schema lui asupra echilibrului general drept „Magna Carta a teoriei economice”. economia politică pură este definită ca teorie a determinării preţurilor.M. ea alocă în aşa fel factorii şi proporţionează valorile de întrebuinţare. De altfel.Cât priveşte rolul lui Jevons în propulsarea ştiinţei economice. Walras a fost profesor universitar de economie politică şi întemeietorul „Şcolii matematice” la Universitatea din Lausanne. de concurenţă pură şi perfectă la care se ajunge pe cale de raţiune făcând abstracţie de unele elemente ale realităţii.4. fiind considerat de către Schumpeter „cel mai mare economist al tuturor timpurilor”. 6 – efectelor tarifelor. Altfel spus. Teoria schimbului se află la baza concepţiei lui Walras despre echilibrul general. rezultând din proporţionalitatea valorilor faţă de rarităţi”. Leon Walras – Opera economică Lucrări reprezentative: . Contribuţiile sale cele mai importante la dezvoltarea ştiinţei economice au fost: teoria schimbului. firesc teoria schimbului este cea principală. teoria echilibrului economic general. După mărturisirea autorului aici se află teoria matematică a determinării în condiţii de liberă concurenţă a: 1 – preţurilor de piaţă. monopolului şi impozitelor. 6. procură maximum de utilitate a serviciilor şi produselor.„Studii de economie aplicată” (1898) L. 2 – preţurilor produselor şi serviciilor. ba mai mult.„Elemente de economie politică pură” (1877) . Concluzia principală care se degajă din „Economia politică pură” este că „libera concurenţă. ilustrate în lucrarea „Elemente de economie politică pură” (1877). se cuvine să reţinem atenţia asupra aprecierii făcute de J. Lucrarea este concentrată pe studiul mecanismului preţurilor în condiţii de liberă concurenţă. încât asigură pentru societate belşug şi bunăstare în termen de satisfacere a trebuinţelor de bunuri şi servicii ale oamenilor. 5 – condiţiilor şi consecinţelor progresului economic. Keynes: „Jevons a orientat ştiinţa economică … spre modul de tratare al ştiinţelor naturale care se întemeiază solid pe experienţă”.„Studii de economie socială” (1896) . într-un regim ipotetic de liberă concurenţă. În concepţia sa. viaţa economică reprezintă un mecanism în care elementele sunt 63 .

Antreprenorul este cel care realizează echilibrul între pieţe. 64 .cele provenind de la om şi constând în muncă. . din moment ce profitul săi va fi zero. . factorii de producţie şi cantităţile de produse.câştigă. „Această stare de echilibru este una ideală şi nu reală. nici o mişcare a preţurilor pe una dintre ele nu se poate produce. articulate între ele prin intermediul unor persoane numite antreprenori (persoane care fac legătura între primele două categorii de pieţe: ei vând pe piaţa produselor şi cumpără pe piaţa serviciilor productive.. Walras a apreciat că. în anumite condiţii.cele provenind de la pământ. el a încercat să rezolve o problemă globală printr-o viziune microeconomică. – piaţa serviciilor productive care sunt în număr de trei: . Schumpeter a arătat că sistemul walrasian este prea static şi închis. De ex. Deci. deşi a considerat că elaborează o teorie a echilibrului general al economiei. ei fiind de fapt cei care suportă riscul afacerilor: dacă preţul produselor > preţul serviciilor . Echilibrul economic arată că pentru fiecare dintre ele oferta şi cererea se egalizează prin mişcarea preţurilor. Pieţele sunt interdependente. De asemenea. automat. nu este o fiinţă reală. 3.cele provenind de la capitalurile mobiliare. El a prezentat activitatea economică drept rezultatul jocului celor trei pieţe. antreprenorul imaginat de Walras. ceea ce exclude ideea de creştere economică şi mai ales ideea de dezechilibru. Sinteza sa s-a construit astfel: în orice sistem economic există 3 pieţe. constituie putere de cumpărare pe alte pieţe.interdependente. dacă preţul produselor < preţul serviciilor – pierd): – piaţa produselor. Walras a tratat-o prin prisma veniturilor individuale ale subiecţilor şi nu prin considerarea unor elemente globale. fără a fi receptată de celelalte. iar profitul antreprenorului scade la zero. un anumit echilibru trebuia să se stabilească între toate variabilele economice. Nu se întâmplă niciodată ca preţul de vânzare al produselor să fie absolut egal cu cel al serviciilor productive”. Critica teoriei walrasiene: 1. Aceasta nu înseamnă neapărat că toată economia se află în echilibru nici că ea tinde. spre echilibru. În acest caz preţurile produselor şi serviciilor se egalizează. se observă că în condiţii de echilibru. adică între preţurile produselor. preţurile obţinute pe o piaţă. – piaţa capitalurilor. Momentul în care acest echilibru se realizează este situaţia concurenţei perfecte. 2. J. a neglijat studiul banilor şi consecinţele dezechilibrelor monetare.

Marshall a continuat încercările de reconciliere între vechea şi noua teorie clasică (începute de Jevons) în lucrarea „Principii de Economie”. 6.4. Walras a creat doctrina sa pentru a justifica liberalismul. Marshall face distincţie între perioada scurtă şi lungă de timp. Mill cu o jumătate de secol înainte. Alfred Marshall (1842 – 1924) . De aceea. Opera lui Walras a fost continuată de o serie de alţi economişti care s-au inspirat din metodele şi ideile maestrului.St. XIX şi XX. nu se poate adapta cererii şi deci nu poate influenţa hotărâtor nivelul preţurilor. „când un lucru deja produs trebuie vândut. Marshall a considerat că nu este necesar să se vorbească prea mult despre izvorul valorii. iar Şcoala de gândire economică de la Cambridge drept principalul factor de răspândire a marginalismului şi liberalismului neoclasic din perioada respectivă. teoria neoclasică adepta teoriei valorii – utilitate susţinea că la baza valorii stă utilitatea marginală. Pe termen scurt oferta este rigidă. În felul acesta. iniţiativa modificării preţurilor aparţine consumatorului. A întreba dacă valoarea este determinată de utilitate sau de costul de producţie – după Marshall – este ca şi cum ai discuta dacă lama superioară sau inferioară a unui foarfece este aceea care taie hârtia. deci cererii. utilitatea sau costurile”.St. cea de sus sau cea de jos. Marshall a sintetizat principalele realizări ale liberalismului neoclasic (marginalist) ţinând seama de unele dintre criticile îndreptate asupra lui şi extinzând aplicarea lui şi la domeniul comerţului internaţional.5. Pentru perioade scurte Marshall apreciază deci că se verifică teoria valorii – utilitate conform căreia cererea determină în mod hotărâtor valoarea şi preţurile. Irving Fisher (1867 – 1947) etc. Mill a sintetizat principalele realizări ale liberalismului clasic. Joseph Schumpeter (1883 – 1950). în timp ce el se considera socialist. A. preţul pe care oamenii vor fi dispuşi să-l plătească pe el. va fi guvernat de dorinţa lor de a-l obţine şi de cantitatea pe care ei şi-o pot permite s-o plătească pentru aceasta”. inelastică. „Ar fi interesant să se ştie care din cele două lame ale unui foarfece taie o bucată de stofă. Atunci când studiază mecanismul de formare a preţurilor. tot aşa nu se poate spune cine determină valoarea. Dacă J. Printre succesori se numără: Vilfredo Pareto (1848 – 1923). un rol asemănător cu opera lui J.încercarea de reconciliere între vechea şi noua teorie clasică Alfred Marshall este considerat principalul economist neoclasic la graniţa dintre sec. Dacă teoria clasică adepta teoriei valorii muncă susţinea că la baza valorii stă costul de producţie. 65 . Opera lui Marshall a îndeplinit în acel timp. Aşa cum nu se poate spune care din acestea taie stofa. pe termen scurt.

W. Fondatorii analizei neoclasice au fost ______________________________ 3. C. valoarea şi preţurile sunt determinate. de ofertă. De aceea. Cu cât va fi mai scurtă perioada de timp. Dacă utilitatea marginală a unui bun este zero. referinduse printre altele şi la „economia bunăstării”. oferta devine elastică pe termen lung şi se adaptează condiţiilor pieţei şi cererii. precum şi la unele disfuncţionalităţi ale economiei moderne de piaţă (de ex. Jumătatea de secol care a trecut de la afirmarea marginalismului şi a neoclasicismului a evidenţiat acumularea unor realizări de interes evident ăentru ştiinţa economică. Mai mult. cu cât va fi mai lungă această perioadă. 5. şi. Walras şi alţii sunt consideraţi atât reprezentanţi de seamă ai neoclasicismului cât şi ai curentului marginalist. respectiv preţului. b) utilitatea totală a bunului este maximă. 2. cu atât mai importantă va fi influenţa exercitată de costul de producţie asupra valorii. Prin urmare. Definiţi teoria subiectivă a valorii – utilitate. dimpotrivă. în mod hotărâtor. Explicaţi provenienţa celor două titulaturi. pe termen lung. care au impus evaluarea lor într-o perspectivă mai cuprinzătoare. Comparaţi principalele componente ale teoriei clasice şi ale teoriei neoclasice în problema utilităţii economice. L. Menger. 66 . Jevons. şomajul). TESTE DE AUTOEVALUARE 1. Enumeraţi cel puţin 4 trăsături specifice neoclasicismului. concluzionează Marshall. pe termen lung „nivelul normal în jurul căruia fluctuează preţul de piaţă va fi … costul producţiei”. pe termen lung nivelul costului de producţie este limita inferioară a preţului de vânzare. În jurul personalităţii lui Marshall s-a format o adevărată şcoală neoclasică – Şcoala de la Cambridge – care a extins considerabil aria de investigare a economiei de piaţă.Dimpotrivă. respectiv a preţului. cu atât va trebui să ţinem seama de influenţa cererii asupra valorii. Nici o întreprindere nu poate funcţiona în condiţii normale decât dacă reuşeşte să obţină profit! De aceea. 6. 4.St. dar şi o serie de neajunsuri ale acestuia. atunci: a) utilitatea totală a bunului este zero. Marshall apreciază că este adevărată teoria valorii – muncă susţinută de liberalii clasici şi de marxişti întrucât modificarea ofertei depinde de costul producţiei.

Care este elementul principal care stă la baza deciziei de cumpărare a unui bun? 10. Enumeraţi principalele elemente care determină unicitatea preţului de comercializare a bunurilor (în concepţia lui Jevons). Explicaţi de ce apa care este esenţială vieţii are un preţ redus în raport cu diamantele care nu sunt indispensabile existenţei umane? 8. 67 .c) bunul nu are nici o utilitate indiferent de consumator. 9. d) nici un consumator nu va cumpăra acest bun. Marshall. Prezentaţi succint încercarea de a concilia vechea cu noua teorie clasică făcută de A. 7.

greutăţile în desfacerea mărfurilor. Keynes şi principalele ei probleme economice Schimbările care au avut loc în lume după primul război mondial au atras după sine diversificarea condiţiilor economico-sociale şi politice din diferite ţări. Sub imperiul acestei crize s-a prăbuşit. Urmările economice ale păcii din 1918 au avut un caracter contradictoriu: pe de o parte.1. pe de altă parte. Amploarea acestui eveniment cu caracter mondial (reducerea venitului naţional la jumătate. deficienţele balanţelor economice şi de plăţi etc. ceea ce a generat puternice contradicţii de interese şi a dat naştere la unele blocaje în relaţiile economice internaţionale. inegalitatea mare a veniturilor şi averilor. se acumulau date şi fapte care anunţau schimbări de mare anvergură în gândirea economică şi în politica economică. Smith.B. neglijând factorii de ordin obiectiv care le 68 . în dauna macroanalizei şi dinamicii economice. refacerea potenţialului economic distrus de război. Epoca lui J. uneori de-a dreptul ameninţător. scăderea puterii de cumpărare a banilor. creşterea populaţiei şi intensificarea relaţiilor economice internaţionale.M. complicarea mecanismului de funcţionare a economiei de piaţă şi creşterea instabilităţii lui. Teoria „mâinii invizibile” a lui A. pacea a stimulat activitatea economică. Say ca şi teoria echilibrului economic general a lui L. ci de cauze mai complexe şi mai grave ale dereglării mecanismului economiei de piaţă. între marile puteri şi ţările mici. implicit. în primul rând. atât al ţărilor industriale cât şi ale ţărilor agrare. În acest climat general instabil şi.C A P I T O L U L VII DIRIJISMUL SAU KEYNESISMUL 7. printre care: atenţia excesivă acordată microeconomiei şi staticii economiei. reducerea drastică a ocupării şi creşterea bruscă a şomajului. dezorganizarea relaţiilor economice internaţionale etc. excesul de subiectivism în abordarea categoriilor microeconomiei.) a evidenţiat faptul că nu era vorba doar de o nepotrivire între cererea şi oferta de mărfuri. noi sfidări la adresa ştiinţei economice tradiţionale. Walras s-au dovedit neputincioase în faţa avalanşei de probleme economice generate de criză: creşterea şomajului. ca şi economiile naţionale. teoria pieţelor a lui J. Pe fondul acestor evenimente izbucneşte criza economică din 1929 care a zguduit din temelii întregul edificiu al economiei mondiale. Acestea au generat numeroase probleme economice noi şi. Din această perspectivă au devenit vizibile şi îngrijorătoare lacunele şi deficienţele paradigmei liberalismului neoclasic. ea a fost însoţită de discriminări între învinşi şi învingători. dogma liberală a autoreglării spontane a economiei de piaţă prin mecanismul preţurilor.

cu o valoare restrânsă şi deci acceptă marginalismul numai în domeniul microanalizei. laisser-passer” . profesor de economie politică la Universitatea Cambridge (Anglia).John Maynard Keynes (18831946) Lucrări reprezentative: .„Sfârşitul politicii laissez-faire.condiţionează.„Urmările economice ale păcii (Pacea de la Versailles)” -1919 . între keynesism şi neoclasicism nu este o ruptură totală. Keynes. Există cel puţin 2 puncte comune care unesc keynesismul şi neoclasicismul şi anume: adeziunea la proprietatea privată şi explicaţia psihologică a fenomenelor economice la scară microeconomică. Keynes nu respinge marginalismul. Prin urmare.2. Keynes.„Tratat despre monedă” (1930) . respectiv oferta de mărfuri şi costurile acestora. Keynes respinge teoria ordinii naturale în economie şi teoria liberului schimb susţinând ca necesară intervenţia statului în economie. Trăsăturile definitorii ale paradigmei keynesiste constau în: 1.„Teoria generală a folosirii măinii de lucru.M. pornind de la utilitatea marginală a bunurilor.„Reforma monetară” . 7. ci îl subordonează macroanalizei. De asemenea. 69 . Prima şi cea mai semnificativă reacţie de adaptare a ştiinţei economice la asemenea cerinţe pragmatice aparţine economistului englez J. minimalizând sau chiar ignorând influenţa pe care o exercită asupra acestora producţia. cerere şi piaţă. globală. ocolind.M. abordarea unilaterală a fenomenelor legate de consum. a dobânzii şi a banilor” (1936) Keynesismul este doctrina cea mai importantă în gândirea economică contemporană. Poziţia lui Keynes faţă de teoria economică neoclasică a fost diferenţiată: el a fost de acord şi şi-a însuşit microanaliza statică a neoclasicilor pe baza utilităţii marginale. dar a considerat că această analiză nu este capabilă să explice dezechilibrele din economia de piaţă şi de aceea şi-a îndreptat atenţia spre macroanaliză. – consideră teoria economică liberală clasică şi neoclasică drept un caz particular al teoriei economiei generale. În încercarea de a face faţă noilor situaţii apărute în viaţa economică au fost create condiţii pentru o prezentare închegată a noului punct de vedere privind cheia înţelegerii şi rezolvării problemelor acute generate de această puternică criză. Paradigma gândirii economice keynesiste . Creatorul acestei doctrine este J. ci parţială.

3.2. 5. economia de piaţă trebuie sprijinită de stat. economia funcţionează normal. 7. punct în care se realizează starea de echilibru economic. Keynes a folosit în cercetarea economiei de piaţă contemporane un model economico-matematic descriptiv cu scopul „de a descoperi ce anume determină volumul ocupării forţei de muncă”. – susţine inevitabilitatea şomajului involuntar în cadrul economiei de piaţă. admiţând că el poate fi limitat printr-o politică economică adecvată. 4. Modelul economic keynesist Bun cunoscător al ştiinţelor economice. dar nu poate fi pe deplin înlăturat. îl preocupă în special dezechilebrele din economia mărfurilor şi dezechilebrele din balanţa plăţilor externe ale ţărilor lumii. 6. ecuaţia echilibrului Y=C+I I=S Y=C+S Y = venit global C = consum S = economii I = investiţii Caz în care toate economiile se investesc. – influenţat de criza economică din ’29 . – deplasează centrul de greutate al cercetării economice în domeniul macroanalizei şi operează cu indicatori macroeconomici. Răspunsul pe care îl dă este că „volumul ocupării este determinat de punctul de intersecţie dintre funcţia ofertei globale şi funcţia cererii globale. 7. fiind adeptul unei politici de intervenţie limitată a statului în economie. II. – consideră că pentru a supravieţui şi funcţiona eficient.3.. cât şi al matematicii. ecuaţia dezechilibrului 70 . – îşi propune să elaboreze o teorie a economiei de piaţă valabilă în orice condiţii (atât de echilibru parţial sau total cât şi în condiţiile de dezechilibru).’33. În modelul keynesist avem: I. crizele şi şomajul dispar etc. – respinge ideea existenţei unei ordini naturale capabilă să asigure realizarea spontană a echilibrului economic.

şomajul involuntar continuând să persiste.M.M. înclinaţia spre lichiditate (evidenţiază tendinţa oamenilor de a păstra valori lichide atunci când rata dobânzii îi dezavantajează. 7. dintre consum şi investiţii. Lăsate să acţioneze de la sine. Keynes a tras concluzia că atenuarea. Politica economică dirijistă preconizată de Keynes Pe cât de îndrăzneaţă a fost analiza economică întreprinsă de J. eventual înlăturarea acestui dezechilibru nu se puteau 71 . dar într-o măsură mai mică decât creşterea de venit ΔC < ΔV). Keynes apreciază că la baza acestuia stau relaţiile dintre consum şi venituri. Y > C + I era dăunător economiei aşa încât Keynes considera că statul trebuia să intervină pentru a preîntâmpina aceste situaţii sau pentru a le înlătura dacă ele existau. Keynes. S > I se datorează faptului că nu tot ce se economiseşte sau se acumulează în economie se transformă în investiţii.Y>C+I S>I Y > C + I arată că cererea este mai mică decât oferta ceea ce face ca o parte a producţiei să rămână nevândută. J. Dacă dezechilibrele persistente din economia contemporană (ca urmare a unei oferte > cererea) constituiau urmarea acţiunii necontrolate a legilor psihologice menţionate anterior. în timp ce o cunoaştere amănunţită a modului lor de funcţionare şi a factorilor care le influenţează permite luarea de către stat a unor măsuri care să le menţină în limite considerate rezonabile cât şi transformarea lor din factori destabilizatori în factori stabilizatori ai economiei de piaţă. aceste legi funcţionează ca nişte factori destabilizatori în cadrul economiei moderne de piaţă. dintre investiţii şi economii. pe atât de şocantă a fost politica economică preconizată de el. înclinaţia spre investiţii (evidenţiază tendinţa oamenilor de a face investiţii atunci când şi acolo unde eficienţa marginală a K este mai mare sau egală cu rata dobânzii). aflate la rândul lor sub influenţa a ceea ce el numeşte „legi psihologice fundamentale”: înclinaţia spre consum (evidenţiază tendinţa oamenilor de a-şi mări consumul atunci când le cresc veniturile. Concentrându-şi atenţia asupra cauzelor dezechilibrului economic.4. prezenta şi rolul banilor în economie. deci investitorii nu sunt tentaţi să facă noi investiţii sau să-şi dezvolte capacităţile de producţie existente creând astfel noi locuri de muncă.

produce în mod spontan. cum ar fi: inflaţia. Keynes vizează stimularea cheltuielilor pentru consum şi investiţii „exact cu suma necesară pentru a menţine utilizarea deplină a forţei de muncă”. b) asigurarea de preţuri avantajoase întreprinderilor. cât şi 72 . ca o rezoluţie în gândirea economică. aşa încât rata profitului să fie mai mare decât rata dobânzii. respectiv amânarea/atenuarea crizelor.pentru stimularea imboldului spre investiţii şi a reducerii înclinaţiei spre lichiditate: a) promovarea de către stat a unei politici a creditului ieftin. Pe termen scurt. creşterea considerabilă a cheltuielilor publice însoţită de o creştere a deficitelor bugetare.pentru stimularea consumului neproductiv (C) şi a celui productiv-investiţional (I): a) adoptarea unei politici de preţuri care să împiedice formarea economiilor.5. 7. atât prin contribuţia lui la analiza macroeconomică. d) aprovizionarea cu materii prime ieftine. c) statul să asigure o eficienţă marginală a capitalului cât mai mare. ca de altfel şi creatorul lui. b) adoptarea unei politici de impozite şi taxe de natură să preia de la populaţie sumele economisite. politica dirijistă preconizată de Keynes a dat rezultate încurajatoare ducând la scăderea şomajului şi atenuarea dezechilibrelor. Pe termen lung. În aceste condiţii nu se justifică pasivitatea statului şi politica liberului schimb. Neokeynesismul Curentul neokeysist a apărut imediat după cel de-al II-lea război mondial. d) adoptarea investiţiilor de stat atât în ramuri productive cât şi neproductive. Adepţii şi reprezentanţii neokeynesismului considerau curentul keynesist. Esenţa politicii economice dirijiste preconizate de J. reducând considerabil efectul creator de venit şi locuri de muncă al acestor investiţii. cu timpul începând să se manifeste o serie de efecte neaşteptate ale acesteia. Pornind de la tipul dezechilibrului studiat (Y > C + I) Keynes susţine ca necesare luarea de către stat a următoarelor măsuri: . c) adoptarea unei comenzi de stat prin care să se absoarbă o parte din ofertă. modificarea caracterului şi destinaţiei investiţiilor de stat care au fost orientate spre sectorul militar. ca o încercare de adaptare a keynesismului la problematica nouă a creşterii economice.M. Când aceste consecinţe negative au început să eclipseze avantajele iniţiale ale dirijismului a luat amploare critica antidirijistă şi antikeynesistă. politica economiei dirijistă a avut efecte mai complexe. .

numeroase fisuri teoretice ale adversarilor lui. – înlocuirea unor idei keynesiste cu altele noi însoţite de argumente solide. Keynes au recunoscut valabilitatea unor critici şi anumite fisuri în gândirea keynesistă. 2. Postkeynesismul Generaţiile mai tinere de adepţi ai gândirii economice a lui J. 7. Anthony. Aceasta nu i-a împiedicat însă să aducă şi o serie de critici la adresa acestuia. respectiv de la rolul investiţiilor de capital suplimentar în sporirea cheltuielilor şi creşterea ocupării mâinii de lucru. venitul naţional şi veniturile diferitelor grupuri sociale în condiţii oferite de revoluţia ştiinţifică şi tehnică din zilele noastre. cu argumente demne de luat în seamă. menţionăm: a) caracterul static al modelului matematic keynesist. semnalând.prin măsurile de politică economică propuse. J. 3. – teoriile şi modelele de creştere economică – instrumente moderne pentru studierea condiţiilor în care pot fi sporite produsul intern brut. 73 .R. Harrod. rezultatul fiind cunoscut sub denumirea de „sinteză neoclasică” realizată de către P. consum şi economii. pornind de la relaţia dintre venit.). Dintre criticile aduse doctrinei keynesiste. cât şi a politicii economice keynesiste. Principalele îmbunătăţiri aduse de neokeynesişti teoriei economice a lui Keynes se referă la abordarea dinamică a proceselor economice şi la analiza mai profundă a producţiei.M. ca şi unele propuneri de îmbunătăţire atât a teoriei. realizată de către „Stânga” de la Cambridge reprezentată de Joan Robinson şi Piero Sraffa. în acelaşi timp. Domar. b) caracterul ecletic şi contradictoriu al unor teze susţinute de Keynes (supralicitarea rolului consumului neproductiv ca factor de echilibru etc. ei s-au denumit cu termenul de postkeynesişti.6. Pentru a se deosebi de ceilalţi protagonişti ai controverselor ideologice din ştiinţa economică actuală. Bazele teoriei keynesiste despre dinamica macroeconomică au fost puse de Roy F. Hicks şi E. Samuelson şi apărut pentru prima dată în lucrarea „Economics”. Principalele rezultate ale acestor demersuri teoretice ale neokeynesiştilor l-au constituit: 1. – combinarea unor elemente ale liberalismului neoclasic cu elemente de dinamică macroeconomică. c) supraestimarea factorilor psihologiei în explicarea fenomenelor şi proceselor economice.

). problema inflaţiei şi a cheltuielilor militare etc. iar viitorul rămâne incert. Demersul metodologic şi teoretic al postkeynesiştilor. dar consecinţele lor pozitive nu sunt suficient de vizibile pe termen scurt. Robinson sau ale lui P. Dintre ideile mai importante susţinute de postkeynesişti remarcăm: opţiunea pentru dirijism. Punerea-n valoare a acestei preocupări a devenit mai dificilă în prezent şi datorită schimbării de direcţie a gândirii economice contemporane. repartiţia venitului naţional este determinat de factori instituţionali. în timp ce neoclasicii pretind că toate fenomenele economice sunt previzibile. printre care rolul instituţiilor financiar-bancare. că este abia în proces de formare. deosebirile faţă de neoclasicism şi noutăţile faţă de keynesism sunt perceptibile. postkeynesiştii susţin că numai trecutul este cunoscut. în sensul că procesul creşterii economice este însoţit de dezechilibre. monetarismul etc. având drept principal ghid teoretic tocmai liberalismul cu marea lui varietate de nuanţe atât din trecutul mai îndepărtat (liberalismul clasic). ci preţuiesc la fel de mult şi alte surse de inspiraţie. cât şi din trecutul mai apropiat (liberalismul neoclasic. 74 . cu toate acestea. după prăbuşirea sistemelor totalitare din fostele ţări socialiste şi tranziţia acestora spre economia de piaţă. pentru sprijinul acordat de stat agenţilor economici particulari. cum ar fi ideile lui J. dar. nu numai prin extinderea ei la micro şi mondoanaliză. economia are un caracter ciclic. fiind supusă unor manipulări politice. Sraffa. ci chiar în macroanaliză. aportul lor la dezvoltarea gândirii economice actuale sunt demne de luat în seamă. ca urmare a afirmării neoclasicismului şi neoliberalismului în literatura de specialitate.Termenul de postkeynesism are o dublă semnificaţie în sensul că se referă la toţi economiştii occidentali care i-au urmat lui Keynes şi care deşi adepţi ai acestuia nu s-au limitat numai la ideile lui. problemele repartiţiei venitului naţional. Postkeynesiştii recunosc că paradigma lor este insuficient precizată. prin abordarea unor aspecte ocolite sau minimalizate de el. Mai realişti decât Keynes. postkeynesiştii susţin că aria investigaţiilor economice trebuie lărgită considerabil. insuficient tratate de Keynes.

definiţi aceste legi. în concepţia sa. la baza relaţiei dintre consum şi venituri. Keynes formulează 3 legi psihologice fundamentale care stau. 5. Keynes a avut un impact major asupra gândirii economice moderne. Înclinaţia spre consum este influenţată de un întreg ansamblu de factori obiectivi şi subiectivi. Delimitaţi factorii şi analizaţi modul în care aceştia acţionează asupra cheltuielilor de consum ale populaţiei. dintre investiţii şi economii. Care sunt principalele modificări şi îmbunătăţiri aduse doctrinei keynesiste de către neokeynesişti şi postkeynesişti? 75 . Care au fost consecinţele politicii economice dirijiste pe termen scurt? Dar pe termen lung? 7. concepţia sa despre economie constituind o sursă de inspiraţie pentru generaţii întregi de economişti ce i-au urmat. Enunţaţi principalele contribuţii ale doctrinei keynesiste la dezvoltarea ştiinţei economice. dintre consum şi investiţii. 6. 4.TESTE DE AUTOEVALUARE 1. Argumentaţi de ce keynesismul mai este cunoscut şi sub denumirea de dirijism? 3. Care au fost cauzele care au stat la baza declanşării crizei economice din 1929? 2.

Neoliberalii au preluat de la liberalii clasici şi neoclasici ideea ordinii naturale. faţă de studiul istoric al economiei. Reprezentanţii liberalismului neoclasic nu puteau accepta cu uşurinţă deteriorarea poziţiei lor în ansamblul gândirii economice şi. 76 . Aceasta i-a condus la concluzia că au acceptat cu prea mare uşurinţă ideea pasivităţii statului (principiul „laissez-faire”) de la predecesorii lor. respectiv a dirijismului şi a planificării centralizate. Prima lor reacţie în acest sens a constat într-o încercare de examinare autocritică a propriei paradigme. b) propun ca verigă de legătură între metodologia şcolii neoclasice şi a celei istorice.1. Neoliberalismul – trăsături generale Evenimentele din perioada interbelică au surprins gândirea economică dominantă. c) combaterea vehementă a proprietăţii colective şi a intervenţiei excesive a statului în economie. acceptând însă şi o intervenţie limitată a statului în economie şi chiar ideea de plan în dirijarea dezvoltării viitoare a economiei naţionale. În al doilea rând. ei au recunoscut excesul de subiectivitate în analiza economică. liberalii clasici. precum şi aversiunea lor faţă de informaţiile concrete.C A P I T O L U L VIII NEOCLASICISMUL ŞI NEOLIBERALISMUL CONTEMPORAN 8. au acţionat pentru a se adapta la rigorile practicii sociale. Incapabil să formuleze explicaţii şi soluţii convingătoare pentru disfuncţionalităţile din economie. a individualismului economic şi a rolului important al preţului şi al pieţei în funcţionarea mecanismului economic. liberalismul neoclasic a fost împins pe un plan secundar. având ca rezultat crearea unei noi discipline de graniţă – econometria. iar ca obiectiv practic făurirea economiei sociale de piaţă. nepregătită să facă faţă noilor provocări adresate ştiinţei economice de viaţă. fiind considerat umbrit de către keynesism şi dirijism. invocând ca argument pericolul încălcării drepturilor democratice ale indivizilor. au fost o serie de mişcări de adaptare la cerinţele realităţii printre care: a) preocuparea de perfecţionare a calculului economic raţional. în consecinţă. Totodată. importanţa exagerată acordată psihologiei şi comportamentului individual al agenţilor economici. studiul morfologiei sau al structurii diferitelor sisteme economice.

Anghel Rugină. În viziunea lui Hayek.„Preţurile şi producţia” .d) combaterea ideii de pasivitate a statului. iar de Tocqueville şi Lord Acton pentru cea a secolului al XIX-lea. să-i recunoască opera. W. întemeiată pe relaţii 77 . propunând activizarea statului contemporan în direcţia înfăptuirii unei concurenţe loiale fără ca acesta să intervină însă în procesul formării libere a preţurilor pe baza mecanismului pieţei. intereselor ascunse şi puterii. un om a cărui gândire a fost atât de importantă. libertatea” etc. Hayek. dobânda şi investiţiile” .„Teoria pură a capitalului” .„Profitul.2. libertatea este valoarea supremă într-o societate modernă şi prosperă.„Constituţia libertăţii” . multilateral şi profund cercetător al societăţii.: Şcoala de la Chicago – Milton Friedman Şcoala din Virginia sau Şcoala „Public choice” în Europa: F. Ceea ce au reprezentat A. omenirea a evoluat de la forma primitivă. Hayek s-a format ca cercetător şi profesor universitar în spiritul ideilor Şcolii psihologice de la Viena denumită şi Şcoala austriacă. Opera lui Hayek acoperă domenii foarte diverse ale ştiinţelor sociale. încât chiar şi un reticent comitet de decernare a premiului Nobel s-a simţit obligat. în 1974. În centrul preocupărilor lui F. Bazele neoliberalismului au fost puse de Walter Euken în lucrarea „Principii de bază ale politicii economice” (1952). etc. 8. ignoranţei.„Teoria monetară a ciclurilor economice” . inclusiv epistemologie. Pe baza libertăţii.„Drumul către servitute” . a fost Hayek pentru secolul XX: un clarvăzător. Principalii reprezentanţi ai neoliberalismului sunt: în S. în condiţiile slăbiciunilor omeneşti.A. Euken în România: M. F. A fost unul dintre spiritele cele mai fertile ale secolului XX.A.A.„Dreptul. de la economie politică şi sociologie la politică şi filosofie. un om care a văzut cu mult înaintea contemporanilor săi ceea ce era necesar pentru apărarea şi extinderea libertăţii. acordându-i premiul pentru economie. Contribuţia lui Hayek la dezvoltarea ştiinţelor economice Lucrări reprezentative:. Hayek stau principiile şi logica unei civilizaţii a libertăţii. economia. Manoilescu.A.U. Smith pentru gândirea liberală a secolului al XVIII-lea.

Asigurarea libertăţii pentru toţi indivizii care compun respectiva societate presupune existenţa unei ordini legale care poate fi asigurată în două feluri: fie prin voinţa unei persoane (ex. suveran) fie prin „domnia legii”. dacă indivizii sunt liberi să facă tranzacţii când şi cu cine vor. domenii şi forme strict determinate de lege. în viziunea lui Hayek. respectând însă regulile generale adoptate de statul de drept. Garanţia funcţionării eficiente a statului de drept este.guvernate de principii arhaice şi religioase. Referindu-se la economia de schimb. adică posibilitatea de a face orice. Economia de piaţă. 78 . creşterea productivităţii muncii. având o structură complexă şi în cadrul căreia coordonarea acţiunilor individuale se realizează prin intermediul concurenţei. inclusiv de a face tranzacţii economice cu alţi parteneri. este. a transformării unui duşman într-un prieten pornind de la interesele lor comune). stânjenind astfel libertatea altor indivizi. Prin „catalaxie” Hayek înţelege „ordinea sau organizarea care ia naştere prin adaptarea numeroaselor economii individuale pe o piaţă”. Hayek propune înlocuirea termenului „de economie” („oikos” = casă gospodărie) cu termenul de „catalaxie”. Hayek este adeptul unui stat activ în limite. un mecanism care se autoreglează. executivă şi judecătorească. Forma normală de existenţă a economiei în societăţile civilizate este. favorizând adâncimea diviziunii sociale a muncii. În consecinţă el apreciază că libertatea este chiar mai importantă decât prosperitatea economică. valabile pentru toţi cetăţenii. Libertatea nu înseamnă însă putere. după aceeaşi părere. separaţia dintre puterea legislativă. respectiv adoptarea unor reguli obligatorii de conduită. bazată pe libertate şi domnia legii. adică posibilitatea indivizilor de a-şi urmări scopurile. Libertatea înseamnă absenţa constrângerii. progresul economic în ansamblu. iar a termenului „de schimb” cu cel de „joc” rezultând denumirea de joc catalactic care reflectă mai nunaţat natura şi rolul activităţilor ce au loc spre deosebire de noţiunea de economie de schimb („katullatein” – cuvânt grecesc care înseamnă „a schimba” în sens dublu: un lucru cu altul dar şi o mentalitate cu alta. economiile naţionale din epoca modernă constau dintr-o reţea complicată de numeroase unităţi economice care se întrepătrund. spre „societatea deschisă”. după părerea lui Hayek. fiind o condiţie a acesteia. alocarea optimă a resurselor şi satisfacerea optimă a nevoilor în raport cu condiţiile cunoaşterii reale ale acestor activităţi. fără discriminare. economia de piaţă bazată pe proprietatea privată şi acţiunea economică a indivizilor liberi în cadrul procesului de concurenţă. Spre deosebire de liberali care mizau pe pasivitatea statului. ca şi de dirijişti care atribuiau statului un rol excesiv. În această viziune. El consideră catalaxia „un joc creator de bogăţie” care rezultă din: rolul informativ al preţurilor.

.Corolarul practic al teoriei catalaxiei este recunoaşterea rolului activ. Knight. dar limitat al statului în economie.A. Hayek susţine că multe din crizele economice s-au declanşat ca urmare a excesului de bani pe piaţă. în funcţionarea economiei de piaţă rolul cel mai important îi revine monedei. 79 . fie datorită emisiunilor excesive impuse de stat în legătură cu deficitele bugetare. între volumul activităţii economice şi masa monetară există o determinare cantitativă precisă. fie ca urmare a sporirii nejustificate a banilor scripturali de către băncile comerciale. dar respinge categoric impozitele percepute pentru ceea ce dirijiştii numesc „dreptate socială”. reunind o serie de economişti de orientare liberală. 8. Hayek pun în discuţie numeroase probleme de interes real şi avertizează împotriva unor greşeli şi efecte negative ale unor măsuri unilaterale de politică economică. neoliberală care s-au opus în mod sistematic dirijismului. socialismului. Milton Friedman şi Şcoala de la Chicago Şcoala de la Chicago a fost înfiinţată în perioada interbelică de către F. Hayek consideră justificate două din cele 3 categorii de impozite percepute de statele moderne şi anume: pentru acoperirea cheltuielilor de administraţie şi pentru bunurile colective cum ar fi învăţământul. folosite ca mijloc de redistribuire forţată a veniturilor în favoarea unor grupuri sociale considerate dezavantajate. Referindu-se la ciclitatea proceselor economice. inflaţia este rezultatul şi totodată expresia respectivei dereglări. Lucrările lui F.3. radicalismului şi marxismului. economia se dereglează. sănătatea. inclusiv a dreptului acestuia de a mobiliza o parte din resursele (veniturile) de care dispun agenţii economici sub formă de impozite. iar statul se amestecă în treburile economice private recurgând la manevre cu masa monetară. atunci când interesele generale cer acest lucru. Hayek se pronunţă în mod categoric împotriva intervenţiei statului în economie prin măsuri care împiedică sau deformează funcţionarea liberă a mecanismului pieţei considerând că acestea sunt cauze ale unor rupturi sau crize în economie. atunci când economia este mixtă (publică şi privată). cultura etc. Folozofia monetaristă a Şcolii de la Chicago este simplă şi clară: economia de piaţă liberă şi privată este cea mai bună şi mai eficientă. În ce priveşte politica fiscală. Ele constituie o pledoarie elocventă pentru libertate şi iniţiativă creatoare în economie.

Cum masa oamenilor vrea să aibă şi libertate şi bunăstare. cum ar fi: libertatea (pentru care optează adepţii clasicismului şi neoclasicismului) sau securitatea vieţii şi bunăstarea (pentru care optează adepţii dirijismului). Anii '70 sunt anii de glorie ai monetarismului şi totodată anii de triumf ai liberalismului. Milton Friedman Lucrări reprezentative: . dezacordurile dintre economişti sunt legitime având în vedere opţiunea acestora pentru idei de bază şi moduri de viaţă diferite. menite să controleze şi să regleze activitatea particulară.„Cererea de monedă” (1959) . Concesiile de o parte şi de alta sunt modalitatea cea mai potrivită de realizare a doleanţelor şi 80 . modalităţile. şi care crede (…) că pentru a păstra libertatea trebuie limitat rolul guvernului şi acordată o importanţă primordială proprietăţii private. plus securitate. înlocuind keynesismul dominant până atunci. „O persoană ca mine care consideră libertatea ca esenţială pentru buna funcţionare a relaţiilor dintre indivizi. în politicile economice ale lui Ronald Reagan şi Margaret Thatcher sau ale unor experţi ai F. Astfel. cei ce consideră bunăstarea sau securitatea ca primordiale şi care cred (…) că aceste obiective au mai multe şanse de a fi atinse prin acţiuni guvernamentale. în faţa economiştilor şi oamenilor politici se pune greaua sarcină de a găsi căile. cel mai bun remediu al inflaţiei constă în îndepărtarea amestecului exagerat al statului în funcţionarea economiei de piaţă..M. Aplicarea concretă a monetarismului de către guvernele liberale dintr-o serie de ţări a contribuit indubitabil la succesul acestuia. De altă parte.- inflaţia este un fenomen contemporan monetar cu cauze imediate şi mai îndepărtate.„Libertatea de a alege” În concepţia lui M. Fiecare va găsi argumente care să pledeze în favoarea intervenţiei guvernamentale sau a lui „laisser-faire”. pieţei libere şi acordurilor de voinţă. mijloacele de realizare a celor dorite. dacă nu integral cel puţin într-o măsură rezonabilă. vor fi de partea unei politici de dirijism economic. Friedman.„Capitalism şi libertate” (1962) . va fi firesc să nu se îndoiască asupra efectelor sigure pe care le-ar putea avea măsurile favorabile unei politici întemeiate pe libera concurenţă.„Dolarii şi deficitele” .„Economia politică a reglementărilor monetare internaţionale” .„Eseurile teoriei economice pozitive” (1953) .I. se regăsesc principiile monetarismului.

Dintre cauzele care stau la baza apariţiei acestui decalaj monetariştii enumeră: nevoia sporită de bani a guvernului care recurge prin inflaţie la un impozit indirect forţat la populaţie. cheia bunei funcţionări a economiei de piaţă este libertatea de alegere a oamenilor sau suveranitatea consumatorilor. erorile comise de banca centrală. Ea este singura formă de impunere care poate fi aplicată fără acordul celor afectaţi”. Keynes care considera că principalul pericol pentru stabilitatea economiei îl reprezintă şomajul. Friedman „singurul remediu contra inflaţiei constă în împiedicarea creşterii rapide a cheltuielilor. Concepţia lui M. bazată pe proprietatea privată şi activitatea marilor corporaţii. un adept convins al individualismului şi liberalismului şi al teoriei economice neoclasice. Dar ca efecte secundare ale remediului 81 . respectiv a ciclicităţii economiei contemporane de piaţă. Singurul mijloc de care dispune guvernul pentru a lupta contra inflaţiei constă în a cheltui mai puţin şi în a fabrica mai puţină monedă”. considerată un fenomen monetar negativ ce stă la baza apariţiei crizelor economice. După cum reiese din citatul de mai sus. M. „Inflaţia este o formă de impunere care are o caracteristică cu totul specifică. În concepţia sa. Apariţia unui decalaj între cele două mărimi macroeconomice – volumul producţiei şi masa monetară – duce la apariţia inflaţiei. Friedman este un apărător al economiei moderne de piaţă. Friedman îl reprezintă combaterea inflaţiei şi asigurarea stabilităţii preţurilor. Spre deosebire de J. M. Friedman este de părere că pericolul principal pentru aceasta derivă din creşterea inflaţiei.scopului”. marile cheltuieli guvernamentale determinate de punerea în practică a politicilor antişomaj şi anticriză. Există remediu la inflaţie? După M.M. Conţinutul politicii monetare preconizată de monetarişti în frunte cu M. Friedman despre bani are ca punct de plecare teoria cantitativă asupra banilor şi preţurilor aşa cum a fost ea formulată de Irving Fisher: M·V=P·Q M=P·K unde K = Q V M – masă monetară V – viteza de rotaţie a banilor P – preţul mărfurilor K – constantă Friedman şi monetariştii acordă o importanţă deosebită volumului de bani în circulaţie considerând că acesta trebuie să fie în concordanţă cu volumul de mărfuri destinate vânzării.

Friedman după care „dacă doriţi să studiaţi procesele inflaţioniste. În această concepţie. (Este demnă de reţinut pentru reflecţie aprecierea lui M. Evoluţia aceasta ar corespunde evoluţiei unor factori cum sunt: populaţia şi forţa de muncă. n-aveţi decât să „căutaţi moneda” (în sensul de a studia moneda) – o parafrazare a vestitului dicton „cherchez la femme!” – ca să daţi de urma enigmei.apreciază Friedman aduce o contribuţie majoră în asigurarea stabilităţii economice şi la evitarea atât a inflaţiei. provizoriu. toate celelalte proporţii ar urma să se stabilească prin intermediul pieţei (producţie – consum. Friedman ca „un mijloc de a masca. cum erau considerate de keynesişti). Totul poate fi evitat dacă se manifestă voinţa de a menţine o politică de restricţii monetare timp de 2-3 ani”. În concepţia monetaristă. ocuparea forţei de muncă. În principiu. M. preţurile.recomandat – recunoaşte autorul – apar încetinirea creşterii economice şi sporirea şomajului (considerate de monetarişti ca efecte ale măsurilor de combatere a inflaţiei şi nu ca remediu la inflaţie. repartizarea veniturilor în societate etc. ei nu propun măsuri de intervenţie a statului în economie. cât şi a deflaţiei”. statul urmează să îndeplinească următoarele funcţii: a) controlul masei monetare în circulaţie. b) o funcţie bugetară – prin care să-şi obţină veniturile necesare bunei sale funcţionări. 82 . Friedman propune o rată anuală de variaţie a masei monetare în circulaţie de 3 ÷ 5% pe termen scurt şi 2 ÷ 3% pe termen lung.). simptomele inflaţiei …. Ceea ce se cere pentru asigurarea echilibrului şi creşterii economice este reducerea intervenţiei guvernamentale. Pârghiile de care dispune statul ar urma să fie folosite în vederea asigurării unui cadru monetar stabil pentru o economie liberă. monetariştii consideră că politica monetară constituie principalul instrument în echilibrarea economiei. Cunoaşterea naturii şi comportamentului monedei dă cheia înţelegerii economiei şi a fenomenului numit inflaţie). „O asemenea creştere . Măsurile de control a preţurilor şi al salariilor luate de guvern pentru a potoli inflaţia sunt apreciate de M. ci sporirea anuală constantă a masei monetare cu o rată fixă. preferinţa spre lichiditate a populaţiei. producţia. Restricţiile pot afecta însă atât salariile cât şi profiturile. Cu toate acestea.

5. Monetariştii consideră că între cantitatea de monedă aflată în circulaţie într-o economie la un moment dat. Explicaţi. Care sunt elementele de noutate aduse de neoliberali gândirii economice contemporane? 2.TESTE DE AUTOEVALUARE 1. Ce înţelege Hayek prin joc catalactic? 3. Care este remediul recomandat de monetarişti pentru combaterea inflaţiei? Care sunt efectele aplicării acestui remediu? 83 . Redaţi succint filozofia monetaristă a Şcolii de la Chicago. 4. şi starea economiei. există o strânsă dependenţă.

în lucrările gânditorilor români întâlnim idei ale mercantilismului. I.1. de luptele pentru libertate şi unitate. fireşte. Kogălniceanu arăta că unirea „este singurul mod în stare de a consolida naţionalitatea românilor. Gândirea economică românească s-a dezvoltat. la a cărei fundamentare ştiinţifică economiştii au contribuit în mod substanţial. De asemenea. 84 . conştiinţa comunităţii vieţii economice. idei şi teorii apropiate şi chiar identice. împreună cu comunitatea de teritoriu. fiziocratismului.C. Mărturie stau circulaţia permanentă a ideilor şi operelor economice între economiştii de pe toate teritoriile româneşti. protecţionismului. în care poporul nostru şi-a desfăşurat activitatea economico-socială. Bălcescu). Ghica sublinia că fără unire „geniul nostru naţionale nu se poate dezvolta”. au evidenţiat că formarea şi dezvoltarea nestingherită a economiei naţionale sunt indisolubil legate de realizarea unităţii statale. cercetarea de către ei a problemelor economice din fiecare parte a ţării în strânsă legătură cu cele fundamentale ale întregii economii româneşti. înlăturarea jugului străin şi înfăptuirea prefacerilor economico-sociale şi politice înnoitoare. dezvoltarea vieţii economice a românilor a fost comună în esenţa ei. ş. de unirea tuturor românilor în acelaşi „trup politic” (N. Ei au demonstrat că în ciuda dezmembrării şi a stăpânirii străine.C A P I T O L U L IX GÂNDIREA ECONOMICĂ ROMÂNEASCĂ 9. toate acestea fiind subordonate imperativului major – constituirea şi dezvoltarea economiei naţionale prin unirea tuturor românilor într-un stat naţional independent. Astfel. putere şi mijloace pentru a îndeplini misia lor”. Suportul acestor lupte l-a constituit. socialismului utopic.a. de a le da demnitate. Mersul ideilor economice în România până la 1859 Formarea şi dezvoltarea gândirii economice româneşti au fost determinate de împrejurări istorice interne şi externe. M. de origine. Ei au preluat idei din curente şi şcoli economice. O altă caracteristică a gândirii economice româneşti a fost manifestarea ei unitară pe întreg teritoriul românesc chiar dacă el a fost separat vremelnic prin graniţe politice.. dezvoltarea ei în esenţă pe aceleaşi coordonate – realizarea unităţii statale. de limbă. de cultură şi altele. liberalismului clasic. în timp ce I. în contact cu cea din alte ţări. pentru a fi stăpân pe destinul său. dar cu deosebire pe acelea care se refereau la problemele economice ce preocupau poporul român şi pe care le-au interpretat în dependenţă de realităţile economiei româneşti formulându-se astfel idei şi teorii originale ce reprezintă contribuţii la dezvoltarea ştiinţei economice. Brătianu evidenţia că „sufletul României nu se poate manifesta decât în unitate naţională”.

consecinţele jugului otoman asupra economiei ţării. Cantemir considera necesară asigurarea independenţei ţării cât şi unirea şi independenţa tuturor românilor de pe teritoriul Daciei. ş. atât de necesari dezvoltării ei. 9.Consideraţiile economice ale lui Dimitrie Cantemir D. câte voieşte domnia să-i pună. arătând că ţăranii „sunt siliţi să muncească cu sârguinţă pentru stăpânii lor.a. rolul agriculturii. Ţara Românească şi Ardealul”. alcătuiesc o doctrină mercantilistă având bineînţeles anumite particularităţi legate de problemele economice şi politice ale ţărilor române din acea vreme. politica fiscală. Dar principala piedică în calea dezvoltării economice a ţării. ţăranul „plăteşte atâtea dări. Totodată. Cantemir releva că la baza formării marilor proprietăţi funciare şi a relaţiilor dintre boieri şi ţărani stau „daniile domneşti” şi respectiv aducerea unor ţărani şerbi din ţinuturile învecinate. Ca urmare ţăranul sărăceşte din ce în ce mai mult ceea ce are efecte negative asupra stării generale a economiei”. Toate acestea afectau deosebit de grav dezvoltarea agriculturii. înlăturarea jugului otoman. creşterea bogăţiei ţării prin dezvoltarea agriculturii.1. Cantemir (1673-1723). meşteşugurilor etc. comerţului ş.2.. nu li se hotărăşte dinainte cât să lucreze. domnitor patriot şi mare cărturar. la aceasta nu se hotărăşte nici felul şi nici sorocul de plată”. Privite în totalitatea lor. cu toate că ţara dispunea de numeroase bogăţii. o constituia. a punerii în valoare a resurselor ei. punerea-n valoarea a resurselor naţionale. „pe care acum stau Ţara Moldovei. a întregii activităţi economice.1. după părerea lui Dimitrie Cantemir. în care să fie instituită domnia ereditară pentru a înlătura tendinţele anarhice generate de lupta pentru domnie.9. Cantemir despre unitatea românilor. o legătură permanentă cu gândirea economică românească de peste Carpaţi. 85 . a formulat numeroase consideraţii economice privind probleme ca: originea marii proprietăţi funciare boiereşti şi relaţiile dintre boieri şi ţărani. Pentru a opri scurgerea de bani peste hotarele ţării şi acumularea lor în ţară D. ci stă la bunul plac al stăpânului să hotărască câte zile trebuie să fie puşi la muncă. el dezvăluia abuzurile boierilor şi caracterul spoliator al politicii fiscale. D. necesitatea întăririi statului feudal centralizat.. comerţului exterior. jugul otoman. printr-o raportare originală la gândirea economică din alte ţări”. printr-o corelare specifică cu gândirea economică a naţionalităţilor conlocuitoare.a. Şcoala transilvană de gândire economică (1791-1918) Această şcoală s-a definit „printr-o strânsă abordare a problemelor economice cu cele social-politice specifice situaţiei în care se găseau românii. cu o vastă cultură. în cadrul economiei. consideraţiile lui D.1. meşteşugurilor. meşteşugurilor. Jugul otoman şi desele schimbări de domnie implicau scurgerea peste hotarele ţării a unor imense sume de bani.

Pornind de la faptul că dezvoltarea agriculturii era puternic grevată de relaţiile de producţie feudale. Promotorii acestei şcoli au pornit de la înţelegerea rolului factorului economic în emanciparea oricărei naţiuni şi în realizarea progresului ei pe toate planurile. legate îndeosebi de interese sociale. susţinându-se în acelaşi timp principiul egalităţii între toţi locuitorii din Transilvania. economic. atenţia a fost concentrată asupra menţiunii şi sporirii pământului în proprietatea românilor. Avram Iancu. accesul românilor la toate activităţile economice şi amplificarea legăturilor economice ale Transilvaniei cu România. ideile despre „slobozenia fiecărei meserii şi îndeletniciri omeneşti” erau utilizate pentru a susţine abolirea iobăgiei. Nu erau omise nici alte ramuri economice: industria. George Bariţiu etc. dezvoltarea învăţământului şi ştiinţei. iar cele ale protecţionismului pentru a apăra economia transilvăneană (economie slab dezvoltată) de concurenţa produselor din provinciile mai dezvoltate ale imperiului şi din ţările dezvoltate industrial şi a impulsiona dezvoltarea ei. dar şi prin aceea că această ramură era ocupaţia de bază a românilor transilvăneni. Desfiinţarea iobăgiei era apreciată ca o cauză naţională. Ei au demonstrat că economia transilvăneană este parte organică a economiei naţionale româneşti şi că viitorul ei liber şi prosper este legat indisolubil de făurirea statului naţional unitar român. După abolirea iobăgiei. de asemenea. 86 .Între promotorii acesteia se află autorii memorandumurilor din 1791 şi 1804. lichidării rămăşiţelor raporturilor feudale şi modernizării agriculturii sub aspect tehnic. ca o cauză naţională. Din aceeaşi perspectivă erau investigate şi problemele dezvoltării diferitelor ramuri ale economiei transilvănene. dar ideea fundamentală care străbate întreaga gândire şi acţiune a promotorilor ei este a apărării intereselor fundamentale ale tuturor românilor – eliberarea naţională şi făurirea statului naţional român. construirea de căi ferate. Atenţia deosebită acordată agriculturii se explică prin locul şi rolul agriculturii în cadrul economiei naţionale. Exponenţii şcolii economice transilvănene au surprins unitatea dintre latura socială şi naţională a luptei de eliberare a românilor. ei cereau „desfiinţarea fără întârziere a iobăgiei fără nici o despăgubire din partea ţăranilor iobagi. În acelaşi sens erau folosite şi ideile liberalismului clasic şi ale protecţionismului. în cadrul şcolii se întâlnesc deosebiri de opinii. ca Simion Bărnuţiu. Depăşirea slabei dezvoltări a economiei era privită. iar ţăranii iobagi erau în majoritate români. a creditului şi instituţiilor bancare etc. transportul fluvial. Desigur. deoarece nobilii erau în cea mai mare parte maghiari sau români maghiarizaţi. Astfel.

– strategia de dezvoltare a ţărilor române se baza pe lângă modernizarea agriculturii pe dezvoltarea industriei. înlocuirea acestora cu forme moderne de organizare specifice ţărilor apusene. Bălcescu. 4. 87 . – împroprietărirea ţăranilor era posibilă în condiţiile în care boierii cedau o parte din pământurile lor ţăranilor. 2. aceştia urmând să plătească statului „o dreaptă răscumpărare”. 3. principala lucrare economică scrisă de acesta fiind „Reforma socială la Români” sau „Chestiunea economică în principatele române”. în opinia sa. degrevată de orice servituţi feudale. precum şi de dominaţia străină. în prealabil. Era necesară deci.Şcoala economică transilvană s-a dezvoltat în strânsă legătură cu gândirea economică de pe toate teritoriile locuite de români şi s-a afirmat. menţionăm: 1. în împroprietărirea ţăranilor cu pământul pe care. iar resortul principal al creşterii productivităţii muncii şi al sporirii eficienţei întregii economii îl constituia munca liberă. adică unirea tuturor românilor într-un stat naţional propriu şi independent. Bălcescu formulează interesante concluzii privind geneza.1. Pierderea pământurilor a dus la pierderea libertăţii şi a egalităţii între clasele sociale (ţărani şi boieri). După înăbuşirea revoluţiei de la 1848. 9. – situaţia grea în care se găseau ţările române se datora formelor învechite de organizare. de fapt. ca parte a gândirii economice româneşti. se rezolvă problema naţională. În centrul gândirii economice a lui N. N. ei îl lucrau. esenţa. Bălcescu a stat problema agrară. rolul şi perspectivele economiei feudale din ţările române. – la baza genezei şi evoluţiei marii proprietăţi feudale stă pierderea treptată a dreptului de proprietate şi folosinţă asupra pământurilor comune şi particulare ale locuitorilor de la sate în favoarea bisericii. Înţelegând rolul esenţial al proprietăţii în funcţionarea oricărei economii. cu nota ei de originalitate. Nicolae Bălcescu – opera economică N. Bălcescu ajunge la concluzia că problema agrară poate fi rezolvată după ce. N. boierilor. ca urmare a aşa-numitelor „danii” domneşti. Bălcescu (1819-1852) a fost personalitatea cea mia reprezentativă a gândirii economice antifeudale. şi deci şi a celei feudale.3. Dintre concluziile mai importante ce pot fi desprinse din studiile lui N. calea preconizată de Bălcescu pentru ieşirea din criză constând.

Problematica economică aflată în discuţie era concentrată asupra modernităţii şi eficientizării economiei româneşti. N. prin scuturarea oricărui jug străin. 88 . Gândirea economică a lui N. Gândirea economică din România între 1859-1918 Cele două evenimente importante ce au avut loc în 1859 (Unirea Moldovei cu Ţara Românească şi formarea României) şi în 1877 (cucerirea independenţei României) au permis economiei româneşti să evolueze în direcţia modernităţii. apropiindu-se din ce în ce mai mult de formele capitaliste de organizare. ca statul să se facă românesc. Ea fu o revoluţie democratică.O altă problemă importantă cercetată de N. Revoluţia de la 1848 a vrut ca românul să fie nu numai liber. Bălcescu era de părere că revoluţia română (populară prin participare şi antifeudală ca obiective) avea de rezolvat mai multe sarcini pe parcursul unei perioade mai mult sau mai puţin îndelungate: înlăturarea feudalilor de la putere şi democratizarea statului prin instaurarea puterii poporului. Ea va fi o revoluţie naţională”. ea presupunea cel puţin patru componente principale: rezolvarea problemei agrare. Bălcescu a constituit momentul de vârf al gândirii economice din ţara noastră până la 1859. ceea ce a solicitat şi a stimulat dezvoltarea gândirii economice. iar în unele domenii coexistau şi se ciocneau forme moderne cu forme medievale de activitate.2. realizarea independenţei economice şi politice a ţării faţă de străinătate. dar şi proprietar … Ea fu o revoluţie socială. ca de pildă. înlăturarea proprietăţii funciare feudale. În intervalul de timp cuprins între cele două uniri (1859 şi 1918) ţara noastră a fost confruntată cu numeroase şi grele probleme economice. 9. democratizarea pământului (prin împroprietărirea ţăranilor clăcaşi) şi democratizarea capitalului (prin înfiinţarea de instituţii de credit). chiar dacă ritmul înaintării nu era prea rapid. Revoluţia viitoare … va cere unitatea şi libertatea naţională. făurirea statului naţional unitar român. Detaliind această problematică. Din această perspectivă. care împreună să ducă la desfiinţarea exploatării omului de către om. Bălcescu a reprezentat-o problema naţională. „Revoluţia de la 1821 a strigat dreptate şi a vrut ca tot românul să fie liber şi egal. în agricultură. numeroase generaţii de cărturari patrioţi continuându-i opera şi după Unirea din 1859.

Suţu.. Haşdeu.2.P. Carp. M. iar ţări ca România trebuiau să-şi ia măsuri de precauţie pentru a nu fi prinse în reţeaua subjugării moderne cu ajutorul economicului. Dezvoltarea economică. N. 9.D. angajat şi în politică. prefigurată şi susţinută de Aurelian. Kogălniceanu.1. Kogălniceanu. Criticile adresate de economistul român convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria. Ion Strat. Aurelian (1833-1909) Lucrări reprezentative: „Catehismul economiei politice” (1871) „Terra nostra” (1875) „Cum se poate fonda industria în România” „Politica noastră comercială faţă de convenţiunile de comerciu” (1882) „Politica noastră vamală” (1890) Ca om activ. care au avut totuşi o importantă audienţă în opinia publică. B. Dobrescu-Argeş. conservator şi socialist. el a căutat să traducă în fapt doctrina elaborată. C. fără a fi autarhică. Mille. dar ne subjugată de alte ţări. G. Ghica. P. politica economică externă preferabilă (liberul schimb sau protecţionismul).S. N. poporanismul: C. s-au evidenţiat următoarele curente de gândire economică: liberal. Xenopol.- opţiunea pentru structura economiei pe termen lung (prioritatea industriei sau a agriculturii). Filipescu. poporanismul şi ţărănismul. aşa cum au fost: radicalismul. Bariţiu – adepţi ai protecţionismului. locul economiei româneşti pe piaţa europeană şi mondială. izvorau tocmai din 89 . era de natură să angajeze ţara noastră în spaţiul economic şi politic european. Dobrogeanu-Gherea etc. D. concomitent cu susţinerea protecţionismului şi a dezvoltării industriale. Ameninţările venite din partea marilor puteri erau afişate cu ostentaţie. – adepţi ai liberalismului moderat. ci ca o entitate independentă. A. Ion Ionescu de la Brad etc. V. ţărănismul: C. În funcţie de interesele şi metodologia diferiţilor gânditori. Opera economică a lui P.P. curentul socialist: C. însoţite de unele grupări de mai mică amploare.P. Reprezentanţi de seamă ai gândirii economice româneşti din această perioadă (18591918): curentul liberal (ocupa locul central): M. I. Stere. Eminescu. curentul conservator: Barbu Catargiu. vizând dezvoltarea de ansamblu a economiei naţionale într-o epocă în care cucerirea unor ţări de către altele avea tendinţa să se realizeze mai ales în planul economicului. Marţian.

Atunci s-a declanşat cunoscutul război vamal care a durat până în 1891. Industria noastră a trebuit să suporte ravagiile unei concurenţe acerbe. de ale cărei interese nu sa mai ţinut seamă. În scurt timp. neaplicând cu loialitate stipulaţiile convenţiei cu privire la desfacerea produselor româneşti pe piaţa imperiului. (cazul României). asuprirea şi exploatarea celor trei mari imperii vecine. Guvernul de la Viena. al capitalului străin putea fi strunit. printr-o politică economică bună care. pe care Aurelian nu l-a respins în principiu. Austro-Ungaria îşi asigurase pe piaţa românească un mare debuşeu pentru produsele propriei industrii. la ridicarea ei economică. după Aurelian. ea nu trebuia să intre într-o nouă reţea a asupririi şi exploatării. lăsa destule posibilităţi capitalului străin să beneficieze de avantajele acordate de stat întreprinderilor autohtone. Dar care erau posibilităţile de a o realiza? Ţara şi întreprinzătorii autohtoni erau săraci în capital şi personal de specialitate.necesitatea obiectivă de afirmare a economiei României ca o componentă interdependentă şi totodată independentă în concernul economiei europene. era atrasă în zona lor de influenţă şi dominaţie. dar a ţinut să precizeze că el poate fi atras în măsura în care. realizându-şi propriile interese de câştig. oferindu-le înlesniri să le ceară totodată să lucreze şi în folosul economiei naţionale. având o productivitate scăzută a muncii naţionale. Comportamentul spoliator al corporaţiilor. 90 . Începuturile industriei moderne în ţara noastră au fost afectate de convenţia comercială cu Austro-Ungaria. În aceeaşi situaţie se afla şi o ţară cu o industrie slabă. partea română n-a mai acceptat prelungirea ei. Consecinţele economice au fost grave. Principalul mijloc de scoatere a economiei ţării noastre din starea precară în care se afla. piaţa internă era restrânsă ca urmare a sărăciei marii mase a populaţiei. Chiar legea de încurajare a industriei naţionale din 1887. în dezvoltarea industrială. chiar dacă „noii asupritori” erau de altă factură şi utilizau metode mai rafinate. să contribuie şi la dezvoltarea industrială a României. la elaborarea căreia el contribuise. aveau însă ceea ce era important pentru începerea industrializării: materii prime. Necesitatea dezvoltării industriei autohtone era evidentă. al corporaţiilor. meşteşugărească tradiţională. oameni şi o industrie mică. capitalul străin a ocupat poziţii importante în economia ţării noastre. era văzut de Aurelian. Unul dintre acestea era exportul de capital. Importanţa politică a acestui act a fost mare. infrastructura modernă era aproape inexistentă. Pe măsură ce ţara noastră se elibera de sub dominaţia. a făcut să nu se realizeze avantajele scontate la exportul de cereale şi vite. iar dezvoltarea industriei mari a fost paralizată timp de un deceniu. încheiată de o durată de 10 ani începând din iunie 1876. Aceasta întrucât o ţară numai agrară nu putea rezista concurenţei făcute de ţările industriale şi mai devreme sau mai târziu. După expirarea termenului convenţiei.

sunt cazuri când economişti din alte ţări se interesează de studiul teoriilor economistului român. Naşterea industriei mari din cea mică era privită de Aurelian ca un proces natural şi firesc care scutea ţara să recurgă la concursul capitalului străin şi permitea să coexiste unităţi economice de mărimi diferite. Gherea este „o întocmire economico-şi politico-socială agrară particulară ţării noastre şi care constă din 4 termeni: raporturi de producţie. Din nefericire. aşa cum se arată în literatura de specialitate. Recunoscându-i industriei mari superioritatea. feudale. industria şi comerţul fac puterea şi bogăţia naţiunilor”. Sunt astăzi multe ţări în lume. Dobrogeanu-Gherea menţiona că starea de neoiobăgie este particulară ţării noastre.Fondarea industriei mari în România trebuia să înceapă. social-politic – a realităţilor din agricultură l-a condus la formularea conceptului de neoiobăgie. C.D.S. Deşi C. el n-o separa absolut de cea mică. Dobrogeanu-Gherea. să se modernizeze şi diversifice. după Aurelian. să se ridice la condiţiile celei mari. o teorie originală. cu dezvoltarea celei mici. ci după un program determinat”. sprijinită substanţial de stat pe baza unui program naţional. aflate în proces de constituire a economiilor naţionale. Opera economică a lui C. tehnico-productiv. guvernul trebuia „să nu procedeze pe nimerite. expusă în lucrarea „Neoiobăgia” (1910) a cărei problematică depăşeşte însă teoria menţionată. sublinia C. Pentru o ţară lansată cu întârziere pe făgaşul dezvoltării moderne. în mare parte iobăgiste. acela de a le încuraja şi proteja”. un concept folosit adesea şi mult controversat în literatura de specialitate ulterioară. îndreptăţită să ajungă şi ea mare şi/sau să coexiste cu aceasta. Cercetarea sub multiple aspecte – economic. Cu toate acestea. iar ideile lui P. 9. ele au fost puţin făcute cunoscute pe plan internaţional. ajutată să-şi acumuleze capitaluri. Aurelian prezintă interes pentru economiştii lor. Tot un program naţional aborda Aurelian şi când era vorba de dezvoltarea economiei întregii ţări. calea propusă de Aurelian îi putea prelungi menţinerea în stare de subdezvoltare.2. El vedea însă industrializarea României ca o acţiune a iniţiativei particulare.2. Dobrogeanu-Gherea (1855-1920) Gânditor de orientare social-democrată. El admitea ca o axiomă că „agricultura. concluziile formulate de el reprezintă. contribuţii cu caracter de prioritate privind cercetarea evoluţiei ţărilor care au păşit mai târziu pe calea dezvoltării moderne. Într-o asemenea acţiune. 91 . iar „guvernul nu poate avea decât un singur scop. a formulat teoria neoiobăgiei. Neoiobăgia.

cea a proprietăţii asupra pământului. Având în vedere implicaţiile grave pe care neoiobăgia le avea nu numai asupra agriculturii. să fie în dependenţă economică faţă de marii proprietari spre a fi nevoiţi să lucreze şi moşiile acestora”. a întregii economii naţionale. de sine stătătoare şi întemeiată pe practicarea agriculturii moderne. o legislaţie tutelară care decretează inalienabilitatea pământurilor ţărăneşti şi reglementează raporturile dintre stăpân şi muncitori. îngrăşăminte. diminuată sub raportul întinderii şi transformată într-o „categorie asemănătoare cu cea occidentală”. Gherea. a industriei în primul 92 . arătând că mai mult de jumătate din pământul ţării era deţinut de marii proprietari. fapt ce-l sileşte să devină vasal al marii proprietăţi. ci. întrucât ei au primit pământ puţin şi prost. a modalităţii de desfiinţare a neoiobăgiei el pornea de la structura proprietăţii funciare. maşini perfecţionate etc. dar au plătit despăgubiri mari şi ca urmare. Această neoiobăgie constituia problema agrară specifică ţării noastre avându-şi rădăcinile în modul în care a fost făcută împroprietărirea clăcaşilor la 1864. având la dispoziţie munca ieftină a ţăranilor. permite accelerarea dezvoltării nu numai a agriculturii moderne. prin aceasta. Ca urmare. nu fac investiţiile necesare în sămânţă. gospodăria ţărănească nu se poate afirma ca o gospodărie viabilă. într-un fel sau altul. C. În aceste condiţii. ci şi a celorlalte activităţi economice. întărirea gospodăriei micului proprietar. care a rezolvat doar în parte componenţa ei principală.- o stare de drept burghezo-liberală care l-a lăsat pe ţăran la discreţia stăpânului. gospodăria ţărănească permite o mai bună fructificare a resurselor agriculturii iar marea proprietate. prin vânzarea de bună voie sau răscumpărarea silită. stimulează dezvoltarea agriculturii moderne şi. În formularea soluţiei la problema agrară. Pe de altă parte. departe de locuinţele lor. contract care nu este altceva decât confirmarea vechilor servituţi într-o formă contractuală şi care-l robea pe viaţă”. sublinia C.D. La aceasta. neîntârziată a regimului neoiobag”. pe care ţăranul punea crucea fără să ştie ce conţine. au fost puşi „în imposibilitatea de a trăi din proprietăţile lor. se adăugau şi învoielile agricole. Desfiinţarea neoiobăgiei. era necesară crearea adevăratei mici proprietăţi ţărăneşti de sine stătătoare prin: împroprietărirea individuală a ţăranilor (aflată în consens cu revendicările lor).D. Gherea sublinia că este necesară „desfiinţarea totală. completă. ci şi asupra întregii vieţi economico-sociale. insuficienţa pământului aşa-zisului proprietar-ţăran pentru muncă şi întreţinerea familiei sale. „contractul agricol încurcat şi de neînţeles. neoiobăgia frânează progresul agriculturii şi prin aceea că marii proprietari şi arendaşii. Eliberată de neoiobăgie şi sprijinită de stat.

rând. Dezvoltarea industriei moderne, de fabrică, este necesară nu numai pentru practicarea unei agriculturi moderne, intensive, de înalt randament, căreia îi asigură o piaţă de desfacere a produselor şi cele necesare pentru îmbunătăţirea bazei ei tehnico-productive, ci şi pentru că progresul industrial condiţionează „cultura epocii moderne”. Având încredere în capacităţile creatoare ale poporului său, C.D. Gherea concluziona: „Şi deci depinde de noi şi e în mâinile noastre ca, modificând şi reformând acest întreg fel al nostru de gospodărire naţională să mergem cu paşi siguri pe aceeaşi cale pe care au păşit şi păşesc popoarele civilizate înaintate”.

9.3. Gândirea economică din România interbelică (1918-1940) Marea Unire din 1918 a determinat atât înlăturarea barierelor politice artificiale dintre provinciile ţării noastre şi a dominaţiei străine asupra lor, cât şi recunoaşterea internaţională a noului stat stimulând înfăptuirea unor schimbări structurale în viaţa economică şi socialpolitică a ţării, printre care menţionăm: reforma agrară din anii 1917-1921; adoptarea Constituţiei din 1923; regruparea forţelor politice sub formă de partide şi clasificarea doctrinelor economice specifice fiecărui partid. Noul cadru politic a stimulat considerabil atât procesele economice, cât şi gândirea economico-socială, atât dând noi dimensiuni unor probleme economice mai vechi (problema agrară, problema industrializării ţării, politica economică externă) cât şi prin aducerea în atenţia specialiştilor a unor probleme economice noi (nevoia de capital pentru investiţii şi sursele ei, relaţia dintre întreprinzătorii autohtoni şi cei străini, urmările schimburilor economice internaţionale etc.). Miezul fierbinte al controverselor doctrinare l-a constituit modul cum trebuia să fie guvernată şi administrată ţara, respectiv strategia dezvoltării pe termen lung şi politicile economice imediate care trebuiau practicate. Dintre personalităţile care prin activitatea şi preocupările lor au adus o contribuţie însemnată la dezvoltarea gândirii economice din România interbelică, amintim: Mihail Manoilescu, Virgil Madgearu, Ştefan Zeletin, Mitiţă Constantinescu, Şerban Voinea, Lucreţiu Pătrăşcanu etc.

93

9.3.1. Mihail Manoilescu (1891-1950) – teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional Intelectual cu solidă cultură economică, filozofică şi sociologică şi om politic, M. Manoilescu este unul dintre cei mai mari economişti români contemporani, cu largă audienţă în lume. Dintre cele mai importante lucrări ale sale, amintim: „Importanţa şi perspectivele industriei în noua Românie” (1921) „Probleme fundamentale ale dezvoltării noastre industriale” (1922) „Neoliberalismul” (1923) „Ideea de plan economic naţional” (1938) „Solidaritatea economică a sud-estului european” (1938)

Lucrarea care l-a consacrat pe Manoilescu ca economist de talie mondială este „Théorie du protectionisme et de l`echange international” apărută prima oară la Paris în 1929. Ea a cunoscut mai multe ediţii în limbi străine (engleză, germană, italiană, portugheză), iar în româneşte a fost publicată în 1986. A fost apreciată ca una din lucrările economice deosebite pe plan internaţional marcând „coordonatele istorice ale gândirii economice”. Dovada valorii intrinseci a lucrării o constituie numeroasele controverse stârnite în jurul ei, nestinse nici până în prezent. Teoria economistului român a avut ca punct de plecare preocupările sale pentru înţelegerea ieşirii din încurcături a unei ţări agrare care-şi căuta locul cuvenit în economia lumii. Această teorie aborda dintr-o perspectivă nouă relaţiile economice internaţionale, diviziunea internaţională a muncii, structurile economice ale ţărilor lumii, decalajele dintre ele şi nevoia de a schimba stările de lucruri prin proliferarea industrializării ţi în ţările agrare. Primul element al teoriei lui Manoilescu a rezultat din calculele făcute asupra productivităţii muncii în industrie comparativ cu agricultura, stabilind un decalaj în favoarea industriei. El a constatat că decalajele de nivel economic, structură şi venit pe locuitor între ţările industriale şi cele agrare se accentuau în timp ce teoriile clasice şi neoclasice susţineau contrariul. Ştiinţa liberală clasică recomandă diviziunea internaţională a muncii şi liberul schimb afirmând că comerţul internaţional conferă avantaje ambelor părţi toate ramurile de producţie (atât din industrie cât şi din agricultură) îmbogăţesc oamenii în mod egal. Realitatea arăta însă că lucrurile stăteau cu totul altfel. Calculând şi comparând valoarea medie nou creată pe cap de locuitor, rezultă că „ceea ce produce muncitorul industrial într-un an este de un multiplu de ori mai valoros decât ceea ce produce muncitorul agricol în aceeaşi perioadă”. Disproporţia în Europa orientală crescuse de la 1:4 la 1:8 şi apoi 1:10 după marea criză din `29-`33, ceea ce însemna că munca anuală a unui muncitor industrial se schimba pe 94

munca a 10 muncitori agricoli. Când schimbul are loc în aceeaşi ţară, inegalitatea nu are prea mare importanţă pentru că nu se scurge valoarea naţională în afară şi ea nu sărăceşte din această cauză. Altfel stau lucrurile cu schimbul între ţări, fiindcă atrage după sine deplasarea de muncă a mai multor lucrători din ţările agrare contra muncii unui număr scăzut de lucrători din cele industriale. Avantajele şi câştigurile rezultate din schimburile internaţionale sunt inegale şi ele se împart între ţări în funcţie de productivitatea aferentă a principalilor factori de producţie – munca şi capitalul. Cu cât acestea sunt mai mari într-o ţară cu atât şi venitul ei net rezultat din schimburile internaţionale este mai mare, şi invers. Având în vedere că munca industrială şi capitalul folosit în industrii sunt mai productive decât în agricultură şi deci câştigurile şi avantajele ţărilor puternic industrializate sunt mai mari în raport cu cele ale ţărilor mai puţin industrializate sau agrare. Industria şi agricultura, fiecare în parte, sunt constituite din mai multe ramuri şi subramuri cu productivităţi ale muncii şi capitalului aferente, diferite, de unde şi nevoia de a le dispune pe o scară a preferinţelor, menită să arate ordinea în care să fie stimulate. Pentru aceasta, Manoilescu a construit un model al coeficientului de calitate sau al eficienţei. El a rezultat din reunirea formulei productivităţii muncii de salariaţi) cu cea a productivităţii capitalului
P (producţia netă raportată la un număr A

P (producţia netă raportată la capital C

constant) rezultând cu ajutorul mediei geometrice următoarea formulă:

Q=

P P x = A C

P AC

Q=

P AC

- coeficient de calitate

Teoria lui Manoilescu a fost combătută de o seamă de economişti şi politologi. Dar a fost acceptată, luată chiar ca punct de referinţă de promotorii unei noi viziuni asupra ordinii economice internaţionale care să contribuie la scoaterea ţărilor sărace din subdezvoltare. În acelaşi timp, teoria lui Manoilescu a fost apreciată chiar şi de către criticii ei, mulţi recunoscându-i valoarea ştiinţifică, chiar dacă nu sunt de acord cu implicaţiile ei practice. Teoria lui Manoilescu, adeptul neoliberalismului, arată cât de mult se schimbă conţinutul şi înfăţişarea unui sistem de gândire economică atunci când autorii emit judecăţi de valoare de pe poziţiile ţărilor înapoiate, şi ce implicaţii practice au acestea.

95

după care să se treacă la revoluţia socialistă. Slăbiciunea economică a burgheziei autohtone şi-a pus amprenta pe luptele antifeudale din ţările române. Considerând socialismul o prelungire a democraţiei.2. nu numai împotriva celor mulţi. Pătrăşcanu considera că în România interbelică trebuia mai întâi să se desăvârşească revoluţia burghezo-democratică. atât menţinerea târzie a unor rămăşiţe feudale în agricultura românească. Opera economică a lui Lucreţiu Pătrăşcanu (1900-1954) Lucrări reprezentative: „Problema agrară din România Mare şi urmările ei” „Băncile şi beneficiul lor” „Un veac de frământări sociale. L. particularităţile burgheziei din România comparativ cu burghezia din alte ţări şi implicaţiile lor politice. Pătrăşcanu însuşi a căzut victimă unor astfel de represalii. cât şi numeroase compromisuri în activitatea politică a burgheziei româneşti.9. În ciuda acestor particularităţi. a fost prea târziu. de cele mai multe ori. În ceea ce priveşte perspectivele de viitor ale României. prin preluarea puterii de către proletariat şi ţărănime şi organizarea societăţii şi a economiei pe baze colective. dezvoltarea capitalismului în economia României a avut un caracter obiectiv şi necesar. plătind cu viaţa pentru că a avut curajul să afirme ataşamentul său faţă de 96 . Pătrăşcanu şi-a concentrat atenţia asupra studierii problemelor social-economice specifice din România modernă şi contemporană. ba chiar şi împotriva unor militanţi cunoscuţi pentru aceste idealuri. ceea ce explică. În condiţiile unor restricţii care i-au fost impuse în activitatea politică. Pătrăşcanu. în viziunea lui L. ceea ce îl determină să respingă atât teoria lui C. aducând contribuţii importante la elucidarea unor probleme controversate. Pătrăşcanu a fost un reprezentant marcant al gândirii marxiste de orientare comunistă din România în perioada interbelică şi câţiva ani după terminarea celui de-al doilea război mondial. L. cât şi teoriile liberale şi ţărăniste despre evoluţia economiei româneşti. L.D. cercetarea mişcărilor antifeudale. Pătrăşcanu a nutrit iluzia că înlăturarea capitalismului va asigura îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă ale celor mulţi. Dobrogeanu-Gherea despre o aşa-numită „lege specifică” de dezvoltare a economiei româneşti. problema agrară din acea perioadă. 1821-1907” „Probleme de bază ale economiei româneşti” Lucreţiu D. în numele acestui ideal generos s-a trecut în practică la măsuri abuzive şi represive. Ulterior.D. când. perspectivele de viitor ale societăţii şi economiei româneşti etc.D. ca de exemplu: geneza capitalismului din România. în opinia lui Pătrăşcanu.3. pentru că L.D. n-au putut fi duse până la capăt. care.D.

TESTE DE AUTOEVALUARE 1. Redaţi teoria lui M. Manoilescu referitoare la caracterul neechivalent al schimburilor dintre ţări cu nivele diferite ale productivităţii medii a muncii naţionale.S. Aurelian? 5. Bălcescu? 4. 97 . Cum putea fi asigurată dezvoltarea industrială a României în viziunea lui P. Având în vedere aprecierile de ordin economic ale lui D.naţiunea din care făcea parte şi hotărârea de a apăra interesele fundamentale şi legitime ale poporului român. Ce înţelegea C. Specificaţi piedicile care au stat în calea dezvoltării economice a Principatelor Române în Evul Mediu. în ce curent de gândire economică l-aţi încadra? 3. 2. Dobrogeanu-Gherea prin „neoiobăgie”? 6. Cantemir. Ce concluzii se pot desprinde studiind opera economică a lui N.