Glanda tiroida

Glanda tiroida isi face simtita prezenta atunci cand nu functioneaza: efectele imbolnavirii ei sunt vizibile
in scurt timp.

Glanda tiroida, situata in regiunea gatului, este formata din doi lobi uniti printr-un istm. Ea secreta doi
hormoni: tiroxina (T4) si triiodotironina (T3) intr-o proportie mai mica. Atat tiroxina cat si triiodotironina
circula legate de proteine serice, fractiile libere raspunzatoare de efectele biologice fiind de numai 0,04%
din totalul T4 si 0,4% pentru T3.

Cum se realizeaza controlul secretiei tiroidiene?

Controlul functiei tiroidiene este realizat la nivel central de hormonul hipotalamic de eliberare a tirotropinei
(TRH) si de tirotropina (TSH) secretata de hipofiza anterioara. Aportul de iod din alimentatie este foarte
important pentru sinteza hormonilor tiroidieni (aportul zilnic trebuie sa fie de 150 g).

Care sunt principalele efecte ale hormonilor tiroidieni?

Hormonii tiroidieni exercita efecte metabolice in diferite tesuturi ale organismului prin cresterea
consumului de oxigen si a productiei de caldura ca rol principal dar au si efecte specifice pe diferite organe
cum ar fi cresterea frecventei si debitului cardiac, cresterea activitatii digestive, efecte scheletice ce
contribuie la cresterea si modelarea oaselor, controlul centrului respirator, efecte pe musculatura, sistem
nervos. Toate aceste efecte sunt exacerbate in hipertiroidism si diminuate in hipotiroidism, fiind direct
raspunzatoare de tabloul clinic specific.

Cum investigam glanda tiroida?

In scopul evaluarii statusului functional si determinarii etiologiei disfunctiei glandei sau anomaliilor
structurale se pot efectua urmatoarele ivestigatii:
dozarea nivelului seric al hormonilor tiroidieni (T3, T4, T3 liber, T4 liber) dar si TSH; ecografia tiroidiana
(diferentiaza nodulii solizi de cei chistici: ghideaza punctia); scintografia tiroidiana (marimea si forma
glandei, localizarea formelor functionale); dozarea anticorpilor antitiroida; biopsia glandei tiroide in
precizarea naturii benigne/maligne a nodulilor tiroidieni.
Hipertiroidismul este consecinta excesului de hormoni tiroidieni eficace la nivelul tesuturilor, hormoni
sintetizati in exces la nivelul glandei. Simptomele sunt hiperactivate, labilitate afectiva, insomnie,
intoleranta la caldura, palpitatii, oboseala, "lipsa de aer" la efort, scadere ponderala cu pofta de mancare
crescuta (la tineri) sau scazuta (la batrani), reducerea sau disparitia sangerarii menstruale, scaderea
libidoului, tranzit intestinal accelerat, sete, poliurie, prurit. Semnele care apar sunt tahicardie, gusa,
tegumente calde, catifelate, transpiratii abundente, tremor fin al extremitatilor, hiperchinezie, hiperreflexie,
eritem palmar, onicoliza, alopecie, retractie palpebrala, exoftalmie.

Hipotiroidismul este consecinta deficitului de hormoni tiroidieni. La copii se manifesta prin intarzierea
cresterii dar si cu retard psihic, tulburari de memorie, pubertate intarziata. La adulti apar astenie,
intoleranta la frig, letargie, crestere in greutate, constipatie, dureri musculare sau/articulare, tulburari
menstruale, caderea parului. Concomitent, pacientul are pielea uscata, ingrosata si rece, par subtire, voce
ragusita, unghii friabile, infiltratie tegumentara, predominant periocular si periferica, bradicardie, colectii
lichidiene in pleura sau pericard.

Gusa este reprezentata de cresterea de volum a glandei. Din punct de vedere al functiei glandei tiroide,
pacientii pot fi:
eutiroidieni (functie normala), hipertiroidieni hipotiroidieni.
Doar o crestere asimetrica poate fi consecinta unei formatiuni tumorale benigne (adenom) sau maligne.
Nodulii tiroidieni pot fi maligni sau benigni. Se diagnosticheaza prin palpare sau ecografie. Factorii de risc
pentru caracterul malign al unui nodul sunt: radioterapie externa in doze antiinflamatorii la nivelul capului
sau gatului in copilarie sau adolescenta, antecedente familiale de carcinom tiroidian medular, varsta sub 20
de ani sau peste 60 de ani, sexul masculin. Clinic, sugestive sunt urmatoarele semne: nodul dur, unic, cu
contur neregulat, aderent (fixat). Dar absenta factorilor de risc si a semnelor caracteristice nu exclud
caracterul malign al unui nodul astfel incat se impune punctia cu ac subtire a nodulului.

Glanda tiroida
Glanda tiroida este sub forma literei H sau fluture. Tiroida este situata la baza gatului, putin mai jos fata de
„marul lui Adam”. Glanda tiroidă reglează metabolismul, funcţionarea sistemului nervos central, a celui
cardiovascular, digestiv şi muscular. O parte din dereglarile glandei tiroide pot fi determinate de o
alimentatie defectuoasa sau saraca in iod. Este bine de stiut ca afectiunile glandei tiroide apar de pana la
zece ori mai frecvent la femei decat la barbati, inegalitate justificata de fluctuatiile hormonale din
organismul feminin.
Dereglarea tiroidei

Diagnosticul dereglarilor tiroidei se poate stabili relativ usor, prin proba sanguina, TSH, daca valoarea este
mai mica de 0,01 mUI/l (unitati internationale). Pacientul poate fi indrumat catre un medic endocrinolog,
care va stabili despre ce tip de hipertiroidie este vorba. Simptome ale dereglarii glandei tiroide – enumeram
scaderea metabolismului bazal pana la 30-35% si faptul ca metabolismul protidic este tulburat. Tot
simptome de tiroida sunt si atunci cand se tulbura si metabolismul calciului, al fosforului si protidelor – fapt
ce poate conduce la aparitia osteoporozei (cititi despre dieta asociata cu osteoporoza pe site-ul nostru). Si
in metabolismul lipidelor au loc tulburari insemnate. Cei care au probleme cu glanda tiroida manifesta
simptome diverse, respectiv au dificultati legate de greutate, se simt vlaguiti, sunt nervosi, depresivi si nu
suporta caldura sau frigul.
Importanta iodului pentru ca tiroida sa functioneze optim
Iodul favorizează arderea grăsimilor. Persoanele care au probleme cu tiroida sunt în general
supraponderale sau obeze.
Tiroida produce hormonii triiodotironina (T3) si tiroxina (T4) iar dereglarile pot fi hipertiroidismul, o
afectiune care produce hormoni in exces sau hipotiroidismul, o insuficienta de hormoni. Tiroida preia iodul
din alimente, suplimenţi nutritivi sau sare iodată şi îl combină cu aminoacizi pentru a produce hormonii
tiroidieni T3 şi T4. Hormonii mentionati regleaza metabolismul corpului omenesc si functiile organelor
interne. T3 şi T4 traversează organismul prin fluxul sanguin şi ajută celulele să convertească oxigenul şi
caloriile în energie.
In anumite zone din tara noastra iodul se gaseste in cantitate scazuta in sol, apa si alimente (in special in
regiunile de deal, subcarpatice). Astfel, pentru suplimentarea iodului din alimentatie, a fost introdusa sarea
iodata si pastilele cu iodura de potasiu.
Surse alimentare de iod si vitamina E: alge marine, peste (hering, ton sau morun), nuci proaspete, paine
din secara, cereale integrale, soia, crustacee, fasole verde, lactate, carne, ouale, sardine.
Chiar daca iau medicamente speciale, persoanele cu hipotiroidism slabesc foarte greu si, de aceea, o dieta
adecvata asociata cu activitatea fizica regulata constituie conditii esentiale pentru tratarea acestei afectiuni.
Carenta de iod din dieta este asociata cu hipotiroidismul. O cantitate suficienta de iod poate fi luata din
sarea de mare iar suplimentele trebuie luate numai la recomandarea medicului, pentru ca si un exces de iod
poate conduce tot la hipotiroidism.
DIETA RECOMANDATA pentru refacerea functiilor optime ale tiroidei:
Pentru o alimentatie sanatoasa in caz de probleme cu tiroida este recomandat sa consumam alimente care
contin iod: peşte, crustacee, alge marine, lactate, carne, legume şi fructe, sare iodata. (Atentie, iodul nu
este stabil în sarea iodată. Conţinutul de iod din sare scade, dacă aceasta nu este depozitată corespunzător
sau dacă punem sare în mîncare în timpul fierberii. Este mai bine daca adaugam sare atunci cand ne asezam
la masa iar sarea sa fie cumparata in vid.). Cantitatea de iod din alimente scade la fierbere sau coacere
astfel: din carne sau peşte scade cu 50% prin preparare, în legume şi fructe – cu 30%, iar în lapte – cu 25%.
Pentru o alimentatie sanatoasa in caz de probleme cu tiroida este recomandat sa consumam alimente
care contin Vitamina A: pestele gras, ficat, lapte si produse lactate. Aportul de vitamina A influenteaza in
mare masura functionarea glandei tiroide si absorbtia de iod. Diabeticii sau cei ce sufera de o activitate
marita a glandei tiroide au nevoie de vitamina A in cantitate mai mare decat DZR. Pentru a sti cata vitamina
A sa luam zilnic trebuie insa sa consultati medicul.
Studiile arata ca si zincul imbunatateste functia glandei tiroide. Alimente bogate in zinc: cerealele
integrale, laptele, pestele, scoicile, carnea de pasare, de vita sau de miel.

Pe scurt ce trebuie sa mancam in tratamentul tiroidei: mancaruri slabe, usoare, fara grasimi, iaurt, lactate
degresate, fructe (pepenele galben este eficient in mod special), carne fiarta de curcan sau pui (fara piele),
supe de legume, peste, ficat gatit slab, legume si fructe, cat mai multa apa (intre sase si opt pahare de apa
pe zi). Este recomandat sa mancam in portii mici si dese (chiar si sase mese pe zi, dar mici) si sa nu mai
mancati nimic dupa ora 19.00. Nimic nu trebuie sa fie prajit in ulei! Limitati pe cat de mult consumul de
dulciuri, produse de patiserie, paste fainoase sau cartofi. Este recomandata folosirea suplimentelor
alimentare care protejeaza glanda tiroida, precum vitaminele A si D, seleniu, zinc si uleiul de peste.
Exercitiile fizice sunt la fel de importante pentru mentinerea sanatatii tiroidei precum este si alimentatia.
Tratament naturist / medicina naturista pentru tiroida.
Tratamentul naturist nu trebuie inlocuit cu cel alopat decat la sfatul medicului specialist. Un tratament
naturist pentru glanda tiroida recomandat de cititori este infuzia de cretisoara si coada calului, 2 cesti pe zi
(una dimineata si una seara cu o ora inainte de culcare). Un alt tratament naturist pentru probleme cu
tiroida este cu suc de orz verde, 3×50 ml pe zi. Se recomanda Aloe Vera caci dizolva celulele tumorale,
nodulii. Si propolisul este indicat caci regleaza glandele. Cu rezultate foarte bune se poate aplica
tratamentul naturist cu sanziene galbene (dragaica). Se prepara infuzie din planta si se consuma doua cani
pe zi. Ceaiul se bea incet cu inghitituri mici si rare, pentru a ramane cat mai mult in zona gatului. Planta
infuzata se aplica pe zona anterioara a gatului timp de 20-30 de minute (se tine la cald, acoperindu-se cu un
fular).
Ce trebuie evitat in tratamentul tiroidei?
Pentru tratamentul tiroidei este bine sa evitati varza, alunele, migdalele, piersicile, ridichile sau spanacul.
Acestea pot afecta secretia de hormoni tiroidieni. In plus, bolnavii de tiroida trebuie sa evite caldura
excesiva si sa reduca sau sa elimine din alimentatie substantele cu actiune excitanta. “Apa cu vitamine si
arome a aparut si pe piata din Romania. Deoarece contine indulcitori si coloranti, poate cauza disfunctii ale
tiroidei, tumori ale tiroidei, hiperactivitate si poate bloca metabolismul zincului”, sustine specialistul in
nutritie Gheorghe Mencinicopschi, directorul Institutului de Cercetari Alimentare din Bucuresti. Reduceti
drastic consumul de carne la conserva, mezeluri si toate alimentele cu E-uri.
NOUTATI: Pepenele galben – un ajutor activ in tratamentul tiroidei!
In urma studiilor cercetatorilor francezi s-a constat ca pulpa fructului de pepene galben contine principii
active cu structura asemanatoare tirozinei, care pot modifica activ secretia glandei tiroidei. In situatia in
care exista un deficit de secretie tiroidiana (tiroidie) principiile active din pepenele galben se fixeaza pe
suprafata celulelor secretoare si le determina sa elibereze hormoni. Atunci cand secretia si eliberarea de
hormoni tiroidieni sunt mai intense (hipertiroidie), se blocheaza mecanismul celular de eliberare a tiroxinei.

Studiile arata ca persoanele care consuma in fiecare an aproximativ 70 de kilograme de pepene galben, sunt
cu 40% mai putin expuse riscului de a avea un deficit de secretie tiroidiana, si cu 50% mai putin expuse la
problemele legate de cresterea secretiei tiroidei. Este de retinut faptul ca fiecarei categorii de varsta i se
recomanda sa consume cel putin o cana cu apa seara, dupa ce a mancat pepenele galben. Specialistii sustin
ca numai dupa ce este consumata apa incepe procesul de reglarea a tiroidei si de aici a tuturor celorlalte
glande. Consumul de pepene galben nu este recomandat insa persoanelor cu diabet. Puteti tine o cura cu
pepene galben de o luna sau doua atunci cand acesta se gaseste in sezon.
FAPT DIVERS:
Monica Anghel este celebra nu numai pentru vocea extraordinara ci si pentru cura de slabire pe care a
incercat-o de mai multe ori. La un moment solista a reuşit să dea jos 20 de kilograme cu ajutorul regimului
alimentar disociat însă, din cauza tratamentului pentru tiroida, s-a îngrasat la loc. A luat medicamente
pentru tratamentul tiroidei dar la un momuent dat a renuntat la ele pentru ca se ingrasase foarte tare. “Am
luat pastilele însă, după ceva vreme, am observat că mă ingrasam vazand cu ochii. Prin urmare, am luat
hotararea sa renunt la aceste medicamente, deşi doctorii nu au fost de acord”, a declarat solista în
emisiunea “Agentul VIP” de la Antena 2.
Dacă glanda tiroida nu functioneaza corespunzător, tesuturile retin apa, iar bolnavul are un aspect buhait.
Asta nu înseamnă neaparat că este gras. Este necesara activitatea fizica zilnica iar micul dejun trebuie sa fie
cea mai consistenta masa a zilei.

GLANDELE PARATIROIDE
 Actualităţi de histologie şi patologie
Dr. Angela Borda1, Dr. Nicole Berger2, Dr.Jung Janos3
1
Disciplina de Histologie, UMF Târgu-Mureş
2
Laboratorul de Anatomie Patologică Hôtel Dieu, Universitatea Lyon Sud, Lyon, Franţa
3
Disciplina de Anatomie Patologică, UMF Târgu-Mureş

Glandele paratiroide joacă un rol central în metabolismul calciului şi sunt esenţiale pentru viaţă.
Volumul lor este mic în comparaţie cu rolul crucial pe care-l au în menţinerea echilibrului ionic al
organismului şi, este cu siguranţă responsabil şi de întârzierea cu care au fost descoperite, glandele
paratiroide fiind cele mai recent descoperite glande endocrine la om.
Activitatea paratiroidiană excesivă, hiperparatiroidismul, descris doar în urmă cu 70 de ani, este
cauzat de disfuncţia uneia sau mai multor glande (hiperparatiroidism primar) sau de cauze
extraparatiroidiene cum sunt insuficienţa renală cronică sau malabsorbţia intestinală cu tendinţa de scădere a
calciului seric (hiperparatiroidism secundar).
Tratamentul chirurgical al acestei afecţiuni, destul de rară de altfel, impune cunoaşterea unor noţiuni
de embriologie, anatomie şi microscopie normală şi patologică a acestor glande.

Embriologie

Glandele paratiroide (PT) îşi au originea embriologică în al treilea şi al patrulea arc branhial. Din al
treilea arc branhial se dezvoltă glandele paratiroide inferioare (împreună cu timusul) şi de aceea se mai
numesc paratiroidele III. Cele superioare sau paratiroidele IV, derivă, împreună cu corpul ultimobranhial
(prin intermediul căruia celulele C migrează în tiroidă) din arcul al IV-lea şi au o poziţie mai constantă decât
cele inferioare, în apropierea polului superior al tiroidei (1,2).

Anatomie

Glandele paratiroide au formă ovoidă turtită, uneori alungită, bilobată sau polilobată. Culoarea lor
normală variază de la galben la portocaliu-brun în funcţie de numărul de celule adipoase şi oxifile din
parenchim şi de gradul de congestie vasculară.
Dimensiunile medii aproximative sunt de 2-7/2-4/1-2 mm, iar greutatea normală a unei glande este
cuprinsă între 35 şi 55 mg (3).
Numărul şi poziţia PT sunt variabile. Cunoaşterea acestor variaţii au un impact serios în explorarea
chirurgicală a gâtului, la bolnavi cu hipercalcemie sau în intervenţii pe tiroidă, când pot fi îndepărtate
accidental.
Aproximativ 80% (4) din populaţia adultă normală are patru PT, câte două perechi aşezate de obicei
simetric, bilateral. 1-7% are trei, iar 3-13% cinci PT. La autopsie au putut fi identificate până la 12 PT la
persoane sănătoase din punct de vedere endocrinologic (2). Cele mai frecvente localizări ale glandelor PT
supranumerare sunt în timus, ligamentul tiro-timic, submucoasa esofagului sau a hipofaringelui şi în multe
alte locuri, chiar şi în peretele vaginal (1,5). Glande supranumerare adevărate sunt cele care au o localizare
diferită de a celor patru întâlnite în mod normal şi cântăresc cel puţin 5g.
PT superioare au o aşezare mai constantă decât cele inferioare, în apropierea polului superior al
lobilor tiroidieni (la aproximativ 1 cm sub intersecţia nervului recurent cu artera tiroidiană inferioară), sub
capsula tiroidiană, sau chiar intratiroidian. În mod excepţional ele se pot găsi retrofaringian, retroesofagian,
sau lateral de laringe.
PT inferioare se găsesc în apropierea polului inferior al tiroidei, dar datorită originii lor embriologice
pot prezenta importante variaţii de localizare: paratraheal, în apropiere sau incluse în timus, în mediastinul
superior.
 Histologie

Fiecare glandă paratiroidă este învelită şi separată de ţesuturile din jur de o capsulă conjunctivă
foarte subţire, care trimite în interior septe, compartimentând-o în lobuli. Vasele de sânge şi nervii intră şi ies
din glandă de-a lungul acestor septe.
Parenchimul glandei este organizat sub formă de cordoane sau cuiburi de celule secretoare, celulele
principale (fig.1), care secretă parathormonul şi care sunt singurele celule normale ale parenchimului
paratiroidian. Se mai pot întâlni celule oxifile, dar acestea nu sunt altceva decât variante morfologice şi
funcţionale ale aceleiaşi celule principale.

Fig.1. Glandă paratiroidă normală: celule principale şi celule adipoase. Col. HE (10X)

Celulele principale sunt poligonale (8-10μ) şi sunt separate de stroma înconjurătoare printr-o
membrană bazală. Ele au un nucleu rotund, hipocrom, dispus central. Citoplasma este palid colorată în roz,
discret vacuolară în majoritatea celulelor, pe preparatele bine fixate. Aspectul vacuolar este dat de prezenţa
glicogenului şi a picăturilor de lipide prezente în citoplasma celulelor principale în repaus. Într-o glandă
normală, 70-80% din celulele principale sunt în repaus şi doar restul sunt active din punct de vedere secretor
(6). Acestea din urmă conţin o cantitate foarte mică de lipide şi glicogen (7). Cantitatea de lipide
intracitoplasmatice este, deci, invers proporţională cu activitatea secretorie a celulei şi este un indicator mai
fidel al stării funcţionale, decât numărul celulelor adipoase stromale (8). Glicogenul intracitoplasmatic este
PAS+, iar lipidele sunt sudanofile.
La copii, celulele principale sunt aşezate în cuiburi (fig.2). Înmulţirea, odată cu înaintarea în vârstă, a
celulelor adipoase stromale, determină aşezarea lor în cordoane mai mult sau mai puţin ramificate. Rareori,
celulele principale pot forma structuri glandulare, care conţin un material PAS + asemănător coloidului.
Această posibilitate trebuie avută în vedere mai ales în cursul examenului extemporaneu, deoarece poate
duce la confuzii de diagnostic a ţesutului paratiroidian cu cel tiroidian.
 Fig.2. Glandă paratiroidă la un pacient de 15 ani: se remarcă raritatea celulelor adipoase. Col HE (4X)

Celulele oxifile (oncocite) sunt mai mari decât cele principale (>10 μ), au citoplasma intens acidofilă
şi granulară datorită numeroaselor mitocondrii pe care le conţine, fiind asemănătoare morfologic cu celulele
oxifile din alte glande endocrine sau cu celulele Hürthle din tiroidă. Nucleii sunt mici, sferici, şi hipercromi.
Celulele oxifile apar în PT numai după pubertate, numărul lor creşte odată cu vârsta şi uneori formează mici
noduli în parenchim. Celulele oxifile conţin o cantitate mică de glicogen, de lipide intracitoplasmatice şi nu
au proprietăţi secretorii.
Stroma glandei cuprinde celule adipoase, vase de sânge şi o cantitate variabilă de ţesut conjunctiv.
Celulele adipoase lipsesc în PT copilului mic. Ele apar în a doua decadă de viaţă şi se găsesc printre
celulele principale (fig.2). Se consideră că în mod normal, la adulţi, celulele adipoase reprezintă ceva mai
puţin de 50% din masa glandulară, numărul lor crescând cu vârsta (6,9). Trebuie subliniat că ţesutul adipos
are o distribuţie neregulată, fiind mai bine reprezentat la periferia glandei (fig.3). Acest aspect trebuie avut în
vedere în cursul examenului extemporaneu al unui fragment de glandă PT, când raportul dintre parenchim şi
stromă (ţesut adipos) nu poate fi corelat cu starea funcţională a glandei. În aceste cazuri singurul beneficiu al
biopsiilor de glandă PT este diagnosticul de ţesut.
Vasele de sânge formează o foarte bogată reţea de capilare fenestrate, ca în toate glandele endocrine,
care înconjoară fiecare celulă principală. Acestă bogată vascularizaţie explică de ce suprafaţa de secţiune a
glandei este sângerândă, ajutând chirurgul să diferenţieze PT de ţesutul adipos sau de nodulii limfatici, care
nu prezintă acest aspect.
Ţesutul conjunctiv se găseşte în cantitate foarte redusă la copii, dar cantitatea sa creşte cu vârsta,
dând aspect lobulat PT.
 Fig.3. Distribuţia neuniformă a ţesutului adipos în interiorul unei glande paratiroide: mai abundent la
periferia glandei, în apropierea capsulei. Col. HE(10X).

Imunohistochimie. Celulele principale sunt citocheratin şi cromogranin pozitive (10). Ele

reacţionează de asemenea cu anticorpi anti-parathormon, reacţia pozitivă fiind citoplasmatică şi limitată la
granulele secretorii.
Celulele oxifile dau reacţii slab pozitive cu aceşti anticorpi.

Patologia glandelor paratiroide

Detectarea la un bolnav a unei hipercalcemii serice şi a unor concentraţii crescute de parathormon

seric, indică faptul că una sau mai multe glande PT secretă hormoni în exces. Secreţia în exces a hormonului
paratiroidian sau hiperparatiroidismul, poate fi primară sau secundară. În hiperparatiroidismul primar
stimulul care determină secreţia de hormoni în exces în una sau mai multe glande paratiroide, nu este
cunoscut. Hiperparatiroidismul secundar este întâlnit în sindroame de malabsorbţie sau în boli renale şi este
o boală frecventă în era hemodializei şi a transplantului renal.
În ordinea descrescătoare a importanţei, cele mai frecvente cauze de hiperparatiroidism primar sunt:
adenomul paratiroidian, hiperplazia paratiroidiană primară, carcinomul paratiroidian şi foarte rar, alte leziuni
ale PT.

Adenomul paratiroidian

Adenomul paratiroidian (AP) este o tumoare benignă, compusă din celule principale şi/sau oxifile, ce
interesează o singură glandă PT (1). Majoritatea cazurilor de hiperparatiroidism primar (75-80%) sunt
cauzate de AP (3,11,12).
AP este o tumoare solitară. Noţiunea de adenom dublu este din ce în ce mai mult contestată în
literatura de specialitate, deoarece, pe de o parte, puţine cazuri îndeplinesc criteriile de definiţie, pe de altă
parte, s-a constatat că marea majoritate a pacienţilor cu adenoame duble, au prezentat hiperparatiroidism
recidivat şi aveau de fapt şi celelalte glande paratiroide hiperplazice. În momentul de faţă, diagnosticul de
adenom dublu se face după criterii foarte precise: prezenţa tumorii în două glande PT, glande restante
normale, absenţa în antecedentele familiale a unor afecţiuni ale glandelor PT, ablaţia celor două glande
tumorale trebuie să fie curativă la urmărirea timp îndelungat a bolnavilor (13,14). În cazul în care
hipercalcemia recidivează, după ablaţia celor două glande, diagnosticul trebuie reconsiderat în favoarea
hiperplaziei paratiroidiene.
AP poate să apară oriunde există ţesut paratiroidian normal. Cea mai frecventă localizare este însă în
glandele inferioare. Localizarea AP în glandele ectopice este responsabilă de hiperparatiroidismul persistent
sau recurent.
Deşi poate să apară oricând de-a lungul vieţii, cea mai frecventă vârstă este de 40 ani.
Macroscopic: AP apare ca o tumoare ovoidă sau polilobată, încapsulată, de culoare roşie-brună. De
cele mai multe ori leziunea înlocuieşte glanda normală, din care mai poate persista, în adenoamele mici, o
fină bandă de ţesut paratiroidian normal sau atrofic, numită rim (fig.4). Rimul este prezent în aproximativ 50-
60% din cazuri; culoarea sa galbenă, contrastează cu culoarea roşie-brună a adenomului (14).

Fig.4. Adenom paratiroidian (stânga imaginii) şi rimul de ţesut normal (dreapta imaginii). Col. HE (4X).

În adenoamele mari se pot întâlni focare hemoragice sau de degenerare chistică. Capsula acestor
adenoame poate fi groasă şi uneori aderentă de ţesuturile din jur; aceste aspecte trebuie avute în vedere la
diagnosticul diferenţial cu carcinomul paratiroidian.
Greutatea AP variază între 250 mg şi câteva grame şi este direct proporţională cu hipercalcemia
serică (3).
Microscopic: tumoarea este compusă din cordoane, sau cuiburi de celule principale, printre care se
găseşte o fină reţea de capilare. Uneori celulele au nuclei dispuşi palisadic, formând rozete în jurul
capilarelor, alteori formează glande.
Celulele principale sunt în general mai mari decât cele din glanda normală. Ele au citoplasma palid
eozinofilă sau clară, cu un conţinut foarte mic de lipide sau chiar absent, semn că celulele au activitate
secretorie. Nucleii sunt în general rotunzi, situaţi central, cu cromatina densă şi nucleol situat central (fig.5).
Ca şi în alte tumori endocrine benigne, se pot întâlni nuclei mari, hipercromi, diseminaţi în întreaga tumoare
sau grupaţi în focare (fig.6). Uneori, se pot observa celule multinucleate cu nuclei neregulaţi, hipercromi(15).
În AP mitozele lipsesc sau sunt foarte rare. Se admite în prezent, că, tumorile paratiroidiene care au mai mult
de 1 mitoză/10 câmpuri microscopice la obiectivul mare, trebuie serios evaluate pentru excluderea unui
carcinom (3,9,12,16).
Fig.5. Adenom paratiroidian: aspect monomorf al celulelor principale. Col. HE (40X).

Fig.6. Adenom paratiroidian: pleomorfism nuclear marcat. Col. HE (20X).

 AP pot conţine frecvent structuri chistice ce seamănă cu foliculii tiroidieni: sunt delimitate de un
epiteliu cubic, pot fi goale, sau pot conţine un material eozinofil PAS+ asemănător coloidului, dar care nu
conţine tiroglobulină (fig.7). Se mai pot observa structuri glandulare, papilare, ce pot preta la confuzii cu un
carcinom papilar.

Fig.7. Adenom paratiroidian: structuri chistice asemănătoare foliculilor tiroidieni, cu material eozinofil în
lumen. Col. HE (10X).

În general, stroma este redusă, dar tumorile mari pot conţine cantităţi importante de ţesut conjunctiv
fibros sau chiar amiloid. Celulele adipoase lipsesc în AP. Absenţa adipocitelor stromale este considerată de
mulţi autori ca un criteriu esenţial de diagnostic diferenţial cu hiperplazia paratiroidiană. Uneori se pot însă
observa mici grupuri de adipocite, iar prezenţa lor nu exclude diagnosticul de AP (17).

Rimul apare microscopic ca o bandă de ţesut paratiroidian normal sau atrofic, situat în afara capsulei
AP. Absenţa rimului nu exclude diagnosticul de AP, deoarece adenoamele mari pot înlocui în totalitate
glanda paratiroidă normală sau rimul poate rămâne neobservat la secţionarea şi includerea glandei. În
general, probabilitatea descoperirii rimului este mai mare în adenoamele mici. Celulele rimului sunt mai
mici, mai uniforme şi conţin mai multe lipide intracitoplasmatice decât celulele adenomului. De asemenea,
între celulele principale, se găsesc un număr variabil de celule adipoase, absente în general în parenchimul
adenomului.

Glandele paratiroide asociate AP au o greutate normală. Celulele principale au o cantitate crescută de

lipide în citoplasmă (sunt în repaus), iar numărul de celule adipoase este crescut, dând glandei un aspect
atrofic (fig.8).
 Fig.8. Aspect atrofic al unei glande paratiroide la un pacient cu adenom paratiroidian. Col HE (20X).

Variante ale adenoamelor paratiroidiene

Adenoamele paratiroidiene oncocitare sau oxifile sunt rare. Ele sunt slab funcţionale, astfel încât, la
un volum foarte mare, hipercalcemia serică este minimă (1).
AP formate exclusiv din celule oxifile sau oncocite sunt extrem de rare, de obicei celulele oxifile
fiind amestecate cu celule principale. Pentru ca un adenom să poată fi numit oncocitar, trebuie ca 90% din
celule să fie oncocite (10,18,19).
Lipoadenoamele sunt tumori benigne ce pot cauza hiperparatiroidism. De obicei sunt leziuni
circumscrise, încapsulate, caracterizate printr-o proliferare dublă, parenchimatoasă şi stromală (10).
Componenta parenchimatoasă cuprinde atât celule principale cât şi oncocite aşezate în cordoane ramificate şi
anastomozate. Stroma este abundentă şi este formată din ţesut adipos, fibros şi mixomatos, uneori cu
infiltraţii limfoide.

Hiperplazia paratiroidiană primară

Hiperplazia paratiroidiană primară se defineşte ca o creştere în volum a masei parenchimatoase în

mai multe glande paratiroide, însoţită de o secreţie crescută de parathormon. Stimulul, care determină acest
proces, nu este cunoscut (1). Ea este o altă cauză de hiperparatiroidism primar şi se poate asocia cu unul sau
mai multe din sindroamele MEN (multiple endocrine neoplasia) (1).
În majoritatea cazurilor, hiperplazia paratiroidiană primară se produce prin proliferarea celulelor
principale (14), rareori este o hiperplazie cu celule clare. Stimulul pentru proliferarea celulelor principale este
necunoscut, dar se presupune că este un factor seric ce ar avea acţiune mitogenă asupra celulelor principale.
Încă de la descriere, în 1958, s-a constatat că este dificil de diferenţiat hiperplazia paratiroidiană
primară de AP. Diagnosticul diferenţial este imposibil pe baza examenului histopatologic al unei singure
glande paratiroide mărite de volum, necesitând examinarea ţesutului din cel puţin două glande PT (1).
Macroscopic, toate cele patru glande sunt mărite în volum în mod egal sau inegal, glandele
inferioare putând fi mai mari (14,20). Ocazional, doar una dintre glande este mai mare, putând duce la
confuzii cu un adenom paratiroidian. Greutatea celor patru glande este de obicei de 1-3g, rareori putând
depăşi 10g. Culoarea glandelor este galben-brună spre roşiatică. Suprafaţa de secţiune este netedă, nodulară
sau chistică în hiperplaziile mari.
În hiperplazia paratiroidiană primară nu există nici macroscopic şi nici microscopic un rim de ţesut
paratiroidian normal.
Microscopic se poate prezenta sub mai multe forme:
- hiperplazie difuză, formată din mase solide de celule principale şi/sau oxifile printre care numărul
de celule adipoase au scăzut dramatic sau chiar au dispărut (fig.9 şi 10).
- hiperplazia nodulară sau pseudoadenomatoasă este mult mai frecventă decât cea difuză (fig.11).
Ea este formată din noduli circumscrişi de celule principale şi/sau oxifile în care lipsesc celulele adipoase. Un
număr mic de celule adipoase se pot observa în stroma internodulară.
În general, celulele implicate în hiperplazia paratiroidiană primară sunt celule principale; ele sunt
ceva mai mari decât în mod normal, uniforme, cu mici variaţii în dimensiunea şi forma nucleilor
(pleomorfismul accentuat este caracteristic AP). Ocazional, se pot întâlni mitoze, dar sunt la fel de rare ca şi
în AP.
- hiperplazia cu celule clare este foarte rară (3). Ea se poate asocia cu sindromul MEN tip I (21,22).
Greutatea glandelor este mai mare în aceste cazuri, putând atinge 5-10g. Glandele hiperplazice au o formă
neregulată şi o culoare maronie. Histologic sunt compuse în exclusivitate din plaje de celule poliedrice, mari,
cu citoplasma clară, care conţine glicogen, dar nu şi lipide. Nucleii sunt rotunzi, cu nucleol excentric, uneori
multipli. Ultrastructural s-a demonstrat că aspectul clar al celulelor se datorează numeroaselor vacuole care
provin din veziculele golgiene şi care conţin depozite de hormon paratiroidian (23).

Fig.9. Hiperplazie paratiroidiană primară cu celule principale şi oxifile. Numărul de celule adipoase este
foarte scăzut. Col. HE (10X).
 Fig.10. Hiperplazie paratiroidiană primară cu celule principale şi oxifile. Celulele oxifile (dreapta
imaginii) sunt mai mari şi au citoplasmă mai abundentă. Col. HE (20X).

Fig.11. Hiperplazie paratiroidiană primară cu aspect pseudoadenomatos. Col. HE (20X)

 Diagnosticul diferenţial între hiperplazie şi adenom este extrem de dificil numai pe baza examinării
unei singure glande extirpate. Mărimea glandei, greutatea şi forma ei, raportul relativ dintre parenchim şi
stromă sunt criterii importante, dar nu suficiente. Un diagnostic corect implică examinarea nu numai a
glandei rezecate ci şi a cel puţin unei biopsii dintr-o a doua glandă paratiroidă. Dacă aceasta conţine ţesut
normal, diagnosticul va fi de adenom, şi de hiperplazie paratiroidiană dacă conţine ţesut hiperplazic. (14,24).

Carcinomul paratiroidian

Carcinomul paratiroidian (CP) este o tumoare malignă rară, derivată din celulele parenchimatoase ale
glandei şi reprezintă deci o cauză rară de hiperparatiroidism primar (1-2%). Foarte rar, poate apare pe fondul
unei boli endocrine familiale sau ca o consecinţă a hiperparatiroidismului secundar (25,14).
Doar 1/3 din bolnavii cu CP se prezintă la medic datorită unei mase tumorale mari, palpabile la
nivelul gâtului, restul de 2/3 datorită simptomelor asociate hipercalcemiei marcate (mult mai ridicate decât în
AP).
Macroscopic, CP este o tumoare mare, încapsulată (greu de deosebit de un AP) sau slab delimitată,
aderentă de tiroidă sau de ţesuturile moi ale gâtului. Are culoare gri-cafenie şi consistenţă fermă, greutate mai
mare decât AP, în medie 12g, putând ajunge până la 27g (1,10,14).
Microscopic, celulele tumorale au dispoziţie trabeculară caracteristică şi sunt despărţite prin benzi
fibroase groase. Celulele tumorale sunt mari, cu nucleu rotund situat central, cu foarte mici variaţii de formă
şi talie. Uniformitatea celulară este aproape o regulă, pleomorfismul marcat fiind mai degrabă caracteristic
AP decât carcinoamelor. Se observă mitoze frecvente, invazie capsulară şi/sau vasculară (26).
După Schantz şi Castleman (27), cei care au descris pentru prima dată tumoarea, principalele criterii
de diagnostic microscopic ar fi: dispoziţia trabeculară a celulelor tumorale, benzile fibroase groase,
activitatea mitotică marcată, invazia capsulară şi vasculară. Cu excepţia invaziei vasculare, nici unul dintre
aceste criterii nu este tipic CP.
Fibroza intratumorală poate să apară şi în adenoame, în cursul unor procese degenerative sau de
remaniere (27), alături de hemosiderină şi un infiltrat inflamator cronic.
Mitozele sunt prezente în 80% din CP. S-a demonstrat însă că unele tumori paratiroidiene cu
activitate mitotică sunt în realitate benigne, numai mitozele atipice fiind criterii certe de malignitate (14,27).
Invazia capsulară este prezentă în 2/3 din cazuri. Invazia adevărată, cea în care ţesutul tumoral erupe
printr-o breşă din ţesut conjunctiv al capsulei, trebuie diferenţiată de pseudoinvazia capsulară, în care, ţesutul
paratiroidian normal este inclus într-un proces de fibroză. Acest fenomen se poate observa frecvent în
adenoamele paratiroidiene mari, care au sângerat. Foarte suspectă pentru malignitate este aderenţa tumorii la
ţesuturile din jur, fenomen observat de chirurg intraoperator.
Invazia vasculară este prezentă în 10-15% din cazuri şi constituie un criteriu cert de malignitate. Ea
trebuie evaluată totdeauna în vasele capsulei tumorale. În invazia vasculară adevărată, ţesutul tumoral trebuie
să fie cel puţin parţial ataşat peretelui vascular. Câteva celule tumorale în lumenul unui vas pot constitui un
artefact şi nu trebuie confundate cu invazia vasculară adevărată.
Un alt criteriu de malignitate este prezenţa metastazelor în limfonodulii regionali sau în oase,
plămâni, ficat, dar prezenţa lor în momentul diagnosticului iniţial este rară (27). Apariţia metastazelor
determină din nou hipercalcemie serică, care se normalizează odată cu extirparea lor chirurgicală.
Prognosticul CP este în general bun, cu supravieţuiri de lungă durată (16, 27), dar cu recidive
frecvente. Prezenţa recidivelor întăreşte diagnosticul de malignitate în cazurile dificil de diferenţiat de tumori
benigne paratiroidiene.
Se descrie şi în CP o variantă oncocitară, în care celulele au citoplasmă abundentă, granulară. (1).

Dificultăţi de diagnostic în carcinomul paratiroidian

Au fost descrise CP nefuncţionale ce pot fi confundate cu carcinoame tiroidiene, mai ales dacă
celulele au o dispoziţie foliculară (carcinoame foliculare). Au fost descrise şi tumori intratiroidiene, ce conţin
amiloid şi care au fost diagnosticate în mod eronat, carcinoame medulare tiroidiene. În aceste cazuri,
examenul imunohistochimic, cu anticorpi anti-parathormon, constituie cheia diagnosticului.
 Cele mai dificile probleme de diagnostic diferenţial, sunt însă cu AP. Nu rară este confuzia unui CP
cu un AP, diagnosticul corect făcându-se doar retrospectiv, în momentul apariţiei recidivelor locale în
regiunea gâtului. În aceste cazuri, leziunea iniţială are în mod sigur atipii histologice, dar ele sunt insuficiente
pentru afirmarea malignităţii (27,28,29).
În diagnosticul diferenţial, trebuie să se ţină cont că CP sunt:
- mai mari decât adenoamele (greutate de aproximativ 12g sau mai mare)
- sunt aderente de ţesuturile moi ale gâtului
- au un mod de creştere trabecular
- au benzi fibroase groase
- au activitate mitotică ridicată, cu mitoze atipice
- prezintă invazie capsulară şi/sau vasculară.
Studii recente încearcă să diferenţieze CP de AP cu ajutorul imunohistochimiei. Doi anticorpi,
împotriva a două proteine implicate în mod diferit în ciclul celular, Ki-67 un factor de proliferare nucleară şi
proteina p27 inhibitoare a ciclului celular (30,31,32), au expresii diferite în cele două tumori. În carcinomul
paratiroidian imunomarcajul cu MIB1, pentru Ki-67 are valori de aproximativ trei ori mai mari decât în AP
(30,31), iar proteina p27 are valori foarte scăzute în comparaţie cu cele din adenoame (32). Aceste rezultate
sunt încurajatoare, dar valoarea lor reală trebuie încă confirmată, înainte de a fi introduse în practica curentă.

Leziuni rare ale paratiroidei

Paratiromatoza
Este o cauză rară de hiperparatiroidism, determinată de hiperplazia şi implicit hiperfuncţia unor
insule de ţesut paratiroidian situate în afara glandelor paratiroide, mai ales în ţesutul adipos al gâtului sau al
mediastinului. Se presupune că aceste insule rămân diseminate în ţesutul adipos al gâtului în cursul
dezvoltării embriologice a glandelor paratiroide. În mod normal, aceste insule de ţesut ectopic sunt
inaparente, dar pot deveni hiperplazice când întreg ţesutul paratiroidian devine hiperplazic (33).
O leziune similară poate să apară consecutiv însămânţării de ţesut paratiroidian în cursul
intervenţiilor chirurgicale (33).

Chisturi paratiroidiene
Chisturile paratiroidiene sunt rare şi pot fi confundate clinic cu un chist tiroidian.
Ele sunt delimitate de o capsulă fibroasă subţire, în care se pot găsi insule de ţesut paratiroidian
normal şi conţin un lichid clar, bogat în parathormon.
Chisturile paratiroidiene pot proveni din AP mari, degenerate şi pot determina hiperparatiroidism
primar. Altele pot proveni din degenerarea chistică a unor resturi embrionare a pungilor branhiale (34).

Examenul anatomopatologic al glandelor paratiroide

Tratamentul hiperparatiroidismului primar constă în îndepărtarea chirurgicală a glandelor PT

hiperfuncţionale. Dacă îndepărtarea este incompletă, hiperparatiroidismul poate persista sau recidiva.
Îndepărtarea în exces a PT poate cauza hipocalcemie.
Pentru a evita aceste inconveniente, este absolut necesară examinarea intraoperatorie macroscopică şi
microscopică a PT atât de chirurg cât şi de anatomopatolog, a căror cooperare strânsă este o garanţie a
succesului terapeutic (35). Examinarea microscopică intraoperatorie (extemporanee) a ţesutului paratiroidian
se face prin secţiuni la gheaţă şi are în primul rând rolul de a identifica ţesutul paratiroidian şi în al doilea
rând de a diferenţia adenomul de hiperplazie (tratamentul fiind diferit în cele două afecţiuni (36).
Protocolul recomandat şi utilizat în momentul de faţă este următorul (14,37):
Chirurgical:
- excizia chirurgicală a celei mai voluminoase glande paratiroide
- o biopsie din cel puţin încă o glandă paratiroidă
Anatomopatologic:
 - măsurarea şi cântărirea obligatorie a celei mai mari glande şi a oricărui fragment de ţesut excizat
- detectarea unui eventual rim de ţesut normal la periferia formaţiunii şi prelevarea lui, împreună cu
ţesutul tumoral, pentru examenul extemporaneu
- dacă în glanda cea mai voluminoasă aspectul histologic este acela de hiperplazie a celulelor
principale, ţesutul adipos este absent, lipide intracitoplasmatice marcat scăzute, nucleii pleomorfi şi se
observă prezenţa unui rim de ţesut normal, diagnosticul prezumtiv va fi acela de adenom. Acest diagnostic
este susţinut şi de aspectul microscopic al biopsiei din cea de-a doua glandă PT, care trebuie să fie acela al
ţesutului normal: celule adipoase şi celulele parenchimatoase ce conţin în citoplasmă o cantitate crescută de
lipide.
- dacă în glanda cea mai voluminoasă aspectul histologic este acela de hiperplazie a celulelor
principale, pleomorfismul nuclear este absent, ţesutul adipos este mult diminuat, iar rimul de ţesut normal
este absent, diagnosticul presupus este de hiperplazie paratiroidiană. Confirmarea este făcută de aspectul
microscopic al biopsiei dintr-o a doua glandă PT, care este acela al unui ţesut hiperplazic. Biopsia din a doua
glandă PT este deci esenţială pentru diagnosticul diferenţial între hiperplazie şi adenom (24).
- unii autori recomandă utilizarea coloraţiilor histochimice pentru lipidele intracitoplasmatice
(Sudanului IV sau a oil-red O) în cursul examenului extemporaneu (14). Se ştie că aproximativ 80% din
celulele unei paratiroide normale sunt în repaus şi conţin lipide intracitoplasmatice. În stări de hiperfuncţie,
lipidele intracitoplasmatice scad foarte mult sau lipsesc. În consecinţă, aceste reacţii histochimice ar fi utile
pentru diferenţierea unui ţesut normal de unul hiperfuncţional, mai ales în examinarea biopsiilor mici de
glandă PT (1,10,36). Trebuie avut însă în vedere faptul că ele dau rezultate adecvate doar în 80% din cazuri
(14).
În practică, stabilirea afectării uneia sau mai multor glande numai pe baza unor criterii morfologice
nu este deloc uşoară. Se preconizează pentru viitor, dozarea rapidă, intraoperatorie a hormonului
paratiroidian. Studiile preliminare (14), demonstrează o scădere cu 86% a valorii serice a parathormonului în
primele 15 min după ablaţia adenomului şi cu numai 27% după rezecţia unei singure glande în hiperplazii.

Dificultăţi de diagnostic în cursul examenului extemporaneu

Din punctul de vedere al chirurgului

Identificarea macroscopică a PT se face în funcţie de localizare, formă, culoare, dar poate întâmpina
greutăţi datorită următoarelor considerente: distorsionarea organelor gâtului prin creşterea tumorală,
localizări ectopice, glande atrofice în prezenţa unor adenoame, asemănarea cu un nodul tiroidian sau cu un
nodul limfatic (36).
Din punctul de vedere al anatomopatologului
Mulţi autori consideră că interpretarea eronată a secţiunilor la gheaţă este o sursă de greşeli
chirurgicale şi de explorare defectuoasă a paratiroidelor.
Ţesutul paratiroidian se poate confunda cu ţesut limfoid (noduli limfatici, timus) sau cu ţesut
tiroidian, aceste confuzii având drept consecinţă persistenţa sau recidiva hiperparatiroidismului. Uneori,
secţionarea incompletă a piesei congelate duce la interpretarea eronată de absenţă a ţesutului paratiroidian,
când, în realitate, pe preparatele definitive, acest ţesut se va găsi la secţionare mai profundă.
Cea mai frecventă confuzie este însă cu ţesutul tiroidian, mai ales că, frecvent, bolile paratiroidei se
asociază cu guşa nodulară (1,38).
Astfel, localizarea unui nodul nu reflectă totdeauna originea sa, de exemplu un nodul sechestrat în
afara tiroidei (nodul parazit) poate fi confundat cu o glandă paratiroidă mărită în volum. Sau, uneori, ţesutul
paratiroidian poate fi mascat printre nodulii tiroidieni, de care nu poate fi deosebit.
Microscopic, următoarele aspecte pot preta la confuzie cu ţesutul tiroidian:
- arhitectura foliculară a celulelor paratiroidiene normale şi patologice, foliculi ce pot fi plini cu
material roz, asemănător cu coloidul
- predominanţa celulelor oxifile poate simula un nodul tiroidian cu celule oxifile
- modificările stromale dintr-un nodul tiroidian pot imita compartimentarea glandei paratiroide sau
edemul stromal accentuat în ţesutul congelat, poate da falsa impresie de ţesut adipos.
 După LiVolsi (39), următoarele diferenţe morfologice pot fi luate în consideraţie la diferenţierea
ţesutului paratiroidian de cel tiroidian: nodulii paratiroidieni au vascularizaţia mai delicată, au o mai
pronunţată distribuţie în cuiburi a celulelor, celule care sunt mai mici decât cele foliculare ale tiroidei.
Uneori diagnosticul diferenţial este atât de dificil încât nu se poate realiza nici pe preparatele
definitive, decât prin examinări imunohistochimice.
 Glanda pineala, glanda misterioasa asociata cu cea de a saptea chakra

O glanda endocrina misterioasa asociata cu cea de-a saptea chakra este epifiza, denumita si glanda
pineala. Epifiza se gaseste exact in centrul capului. Ea are forma unui con larg, de marimea unui bob
de mazare, cantareste doar 0,16 grame si este situata la poarta de intrare dintre cel de-al treilea si al
patrulea ventricul cerebral, fiind scaldata in fluidul cerebrospinal.

Glanda pineala a fost subiectul unor speculatii considerabile incepand de la greci si pana in ultimii
ani. La mijlocul secolului al XVII-lea, Descartes considera ca ea este sediul sufletului ratiunii.
Studiile moderne au pus in lumina faptul ca functionarea sa este implicata in ritmul circadian al
corpului prin intermediul secretiilor ciclice si intermitente ale hormonului sau, melatonina. La
anumite reptile sau amfibii, epifiza constituie un al treilea receptor de lumina localizat sub piele, in
timp ce la oameni si mamifere ea ofera informatii asupra conditiilor luminoase exterioare prin
intermediul unei legaturi neurale existente in ganglionul cervical superior (din ceafa). Desigur ca nu
este singura informatie pe care o vehiculeaza.

Dezvoltarea recenta a osteopatiei craniosacrale a stabilit existenta unor unde fizice distincte care
plutesc in fluidul cerebrospinal, fiind create de miscarile ritmice ale boltii craniene care includ
musculatura si miscarile oaselor craniene. Osteopatii cranieni sunt antrenati sa simta aceste extinderi
si contractii ritmice care exercita o presiune usoara asupra craniului si sa regleze ritmurile daca este
necesar. Este evident ca pasul dintre palparea fizica si palparea energetica poate fi facut foarte
repede de catre osteopatii suficient de sensibili. Astfel, doctorul John Upledger, fondator al unui
institut la Palm Beach in Florida, actioneaza in acest sens de mai bine de zece ani. In Franta, Jean-
Philippe Mathieu la Villeurbanne, Jean-Andre Gaunand la Nancy, Jean-Yves Noel la Saint-Malo si
multi altii sunt capabili sa retraseze traumatismele din copilarie imprimate in tesuturi plecand de la
palparea craniana si cea energetica. Gerard Sueur din Perigord, unul dintre osteopatii cei mai
talentati ai generatiei sale a deschis calea unei viziuni globale a omului situata cu mult deasupra
conceptiilor clasice despre corp. Toti acestia antreneaza literalmente sute de osteopati pe urmele lor.

Epifiza, sau glanda pineala, este situata intr-un canal vid, excelent punct de rezonanta pentru crearea
oricarei vibratii sau oscilatii. Relatia pe care o intretine aceasta glanda atat cu ritmurile corporale cat
si cu fluidul cerebrospinal ne permite sa presupunem ca ea ar putea fi foarte bine un emitator si un
monitor vibratoriu sau oscilator in interiorul corpului si care furnizeaza o parte din pattern-ul
general de control al ritmurilor fiziologice, in special la nivel endocrin.

Daca aceste unde actioneaza ca unde sonore sau sunt electromagnetice, plasmice, scalare sau
reprezinta alte variatii ritmice de energie, toate aceste aspecte raman deschise pentru speculatii.
Rezonantele energetice inerente formei moleculei hormonale, a melatoninei, ar putea totusi furniza
unele indicatii, Melatonina are o forma si o structura unica pentru o molecula, total diferita de a
oricarui alt hormon din corp. Ea este legata de serotonina, dopamina si alti neurotransmitatori. Prin
extensie ne putem gandi ca dat fiind ca adrenalina si anoradrenalina au structuri similare si
indeplinesc roluri analoge in sistemele nervos autonom si endocrin, melatonina (ca hormon) si
serotonina (ca neurotransmitator) ar exprima o similitudine neutrala. Este de asemenea probabil ca
rezonantele interne ale structurii melatoninei sa poata declansa un anumit numar de functii pineale
ale unor pattern-uri de unde atomice sau oscilatii energetice nedetectate inca pana acum.
In excelenta sa lucrare, John Davidson dezvolta ipoteza conform careia epifiza ar putea fi un
emitator si un receptor de pattern-uri energetice moleculare care guverneaza ritmurile fiziologice si
este legata de sistemul neural endocrin prin intermediul unor mecanisme energetice inca
nedescoperite. Si pentru ca ritmurile, pattern-urile si polaritatile sunt esentiale in orice sistem
energetic, epifiza ar putea avea o functie unica deosebit de puternica.

Prezenta unei multitudini de alti hormoni in interiorul glandei pineale – glanda reprezentativa –
pentru toate glandele endocrine majore si rolul sau in administrarea ritmurilor corporale ne permit sa
presupunem eventualitatea unei rezonante moleculare in interiorul epifizei. Daca fiecare molecula
este o armonica joasa vibratorie a unei energii mai inalte, iar hormonul este definit ca reflex al unei
functii energetice deosebite, glanda pineala ar fi atunci in rezonanta cu energii mai inalte provenite
de la chakre si pe care le-ar distribui in functiile celulare din intregul sistem endocrin. Astfel, epifiza
ar putea fi un canal de pattern-uri energetice care devin ritmuri in materie prin intermediul
oscilatiilor craniene in toate ritmurile corporale.

Desigur ca aceste ritmuri pot fi sesizate de catre osteopatul antrenat sa le perceapa (palparea
craniana nu trebuie sa exercite 0 presiune mai mare de cinci grame). Mai pot interveni si alte
ritmuri, fie electromagnetice, electrice, gravitationale sau orice alta forma de energie cu care inca nu
suntem familiarizati. Caile de incrucisare ale sistemului nervos central aflandu-se sub creierul
mijlociu (meet brain), epifiza sau glanda pineala are o pozitie perfecta pentru indeplinirea rolului de
„radar” al energiilor subtile care se inchisteaza in materie pentru a fi ulterior distribuite in intregul
sistem endocrin.

Dintr-un punct de vedere energetic, este probabil ca fiecare glanda endocrina sa-si preia vibratia
predominanta de la chakra si tattwa asociate, vibratie modelata de diferitele petale si influentata intr-
o masura mai redusa de celelalte energii tattwice.

Putem include si ventriculele cerebrale. Ele constituie un aranjament suprapus partial de tesuturi
interconectate umplute cu lichidul cerebrospinal. Acest lichid care scalda epifiza si glanda pineala
inconjoara si creierul intre interiorul peretelui cranian si cortexul cerebral. In general se considera ca
el are un rol de protectie, nutritie si suport; si ca ar constitui de asemenea un mijloc de inlaturare a
deseurilor metabolice. In plus, lichidul cerebrospinal este similar cu plasma sanguina, numai ca este
mai putin concentrat, avand mai putin potasiu, mai putini ioni de calciu si mai putine proteine.
Concentratia foarte inalta in sodiu, clorati si ioni de magneziu existenta in schimb ne face sa credem
ca acest lichid este investit cu functia unor impulsuri vibratorii ale undelor purtatoare, care ar putea
fi foarte bine pattern-uri energetice sub forma de hormoni neurali.

Cea de-a saptea chakra, chakra misticilor, poate fi foarte bine si chakra schizofrenicilor. Este o
chakra legata de iluminare. Dupa spusele lui Ronald Laing, parintele anti-psihiatriei, misticii si
schizofrenicii se regasesc in acelasi ocean (lichidul cefalorahidian). Dar acolo unde misticul inoata,
schizofrenicul este dus de curent. Misticul este capabil sa retina si sa discearna viziunile de dincolo
de viata si sa intre in starile de fericire, de Samadhi si de uniune, pe cand schizofrenicul nu
realizeaza ceea ce i se intampla. El este in acelasi timp aici si dincolo. Aceasta dereglare a celei de-a
saptea chakre este calificata delir mistic, si chakra trebuie reglata ca si glanda sa endocrina
corespunzatoare, epifiza sau glanda pineala. Poate ca Descartes nu era prea departe de adevar atunci
cand afirma in secolul al XVII-lea ca glanda pineala este sediul sufletului ratiunii. Cu toate acestea,
calificativul pe care il acorda sufletului ni se pare exagerat.

Glanda PINEALA (EPIFIZA)

Anatomie
Este o glanda cu secretie endocrina situata posterior de globii oculari, în centrul geometric al craniului, între
corpul calos si coliculii cvadrigemeni superiori. Prezinta o conexiune cu tavanul ventriculului III, numita tija
habenulara. Ventriculul III se prelungeste în parenchimul glandei pineale, formând recesul pineal, în care
patrunde LCR.
Dimensiuni: 5 x3 mm. Greutate: 100 mg
Este bogat vascularizata, iar inervatia este asigurata de fibre simpatice din ganglionul simpatic cervical
superior si de fibre din nevrax.

Embriologie
Pineala are origine neuroectodermala.

Histologie
Pineala prezinta la exterior o capsula derivata din pia mater, care trimite septuri la interior dar
compartimenteaza incomplet glanda.
Este alcatuita din stroma si parenchim. Stoma este formata din tesut conjuctiv reticular si celule conjuctive.
Pe masura înaintarii în vârsta creste componenta stromala si apar numeroase formatiuni concentrice, lamelare
numite concretiuni calcare (nisip cerebral, corpora arenaceea, acervulus cerebri, corpi psamona).
Concretiunile calcare sunt depozite de fosfati si carbonati (fiind radiopace ajuta la localizarea pinealei pe
radiografie). Parenchimul glandular este alcatuit din pinealocite si celule interstitiale (astrocite fibroase).
Pinealocitele sunt paraneuroni (prezinta granule de secretie în citoplasma, secreta peptide si amine, au
numeroase prelungiri) ce secreta indolamine (melatonina, prin acetilarea si metilarea serotoninei) si peptide
(argininvasotocina, AG I). Pinealocitele prezinta 2 enzime implicate în metabolismul aminelor biogene: N-
acetiltransferaza (NAT) - implicata în acetilarea serotoninei si HO-indol-O-metiltransferaza (HOIMT) -
implicata în metilarea serotoninei.

Fiziologie
Pineala are activitate maxima în timpul copilariei si începe sa involueze începând cu pubertatea. Glanda
pineala este considerata a fi o glanda fotosenzitiva, întrucât prezinta o fotoperiodicitate a functiei secretorii.
Datorita conexiunilor dintre pineala si retina (retina - tract retinohipotalamic - nucleu suprachiasmatic -
maduva spinarii - fibre simpatice preganglionare - ganglion cervical superior - fibre simpatice
postganglionare - pineala), în timpul zilei (la lumina) scade activitatea NAT si scade productia de melatonina
iar noaptea (la întuneric) creste activitatea NAT si sinteza de melatonina.
Prin conversia semnalului nervos în secretie hormonala epifiza este considerata, ca si MSR, un traductor
neuroendocrin.    
Rolurile hormonilor epifizari:
- reglarea bioritmurilor circadiene
- efecte antigonadale si antiovulatorii (melatonina inhiba GnRH => scade secretia de FSH si LH => scade
steroidogeneza
gonadala si procesul de ovulatie)
- reglarea ritmului nictemeral
- deprima tonusul SNC, având efect hipnotic
- functii adaptative
- stimuleaza sistemul imun si apararea antitumorala
- controleaza procesul de senescenta
Glanda pituitara
Mica glanda endocrina (care secreta hormoni) legata de partea anterioara a creierului.

Descriere - Hipofiza este situata sub hipotalamus, de care este suspendata printr-o mica tija, tija pituitara
(sau hipofizara). Deasupra si in fata hipofizei se gaseste chiasma optica, continand fibrele nervoase venite de
la cele doua retine. Structura interna a hipofizei se compune din doua portiuni, separate una de alta,
functionand independent: antehipofiza in fata si posthipofiza in spate.

Functionare - Antehipofiza produce 5 hormoni: tireotrofina (TSH), corticotrofina (A.C.T.H.),

gonadotrofinele (FSH si LH) si somatotrofina (STH), responsabila de crestere la copil. Acesti hormoni se mai
numesc si stimuline. Aceste secretii sunt la randul lor comandate de catre hormonii hipotalamusului.
Antehipofiza secreta, de asemenea, prolactina (responsabila de lactatie la femeie). Posthipofiza serveste drept
loc de stocare provizorie a doi hormoni ai hipotalamusului, hormonul antidiuretic, sau ADH (care impiedica
eliminarea apei de catre rinichi atunci cand ea nu se afla in destula cantitate in organism), si ocitocina (care
stimuleaza contractiile uterului la femeie in timpul nasterii).

Examene - Pentru a studia hipofiza, se practica dozari sangvine ale hormonilor si examene radiologice
(scaner, imagerie prin rezonanta magnetica). O radiografie a craniului poate pune in evidenta o marire a seii
turcesti, semn al unei tumori.

Patologie - Hipofiza poate fi sediul tumorilor, in general benigne (adenom hipofizar, craniofaringiom). O
tumora poate secreta in mod exagerat hormoni (hiperprolactinemie cu secretarea laptelui de catre san,
acromegalie datorata somatotrofinei - cu hipertrofierea organelor; si invers, o tumora, prin neproducerea
secretiilor (adenom cromofob), poate provoca o diminuare a secretiilor hormonale normale - ceea ce se
numeste un hipopituitarism - sau o insuficienta antehipofizara, cauza a intarzierilor de crestere si a deficitelor
in hormoni sexuali. Hipofiza, atunci cand este sediul unei tumori, poate, de asemenea, sa comprime chiasma
optica si sa provoace o hemianopsie bitemporala: subiectul nu mai are vedere a partilor laterale, ca si cum ar
avea ochelari de cal. Tratamentul tumorilor hipofizare este hipofizectomia (ablatia hipofizei), pe cale
transcraniana sau transnazala, si radioterapia.

GLANDA PITUITARA: CHEIA CATRE ECHILIBRU

Glanda Pituitara este "glanda endocrina conducatoare" a carei functii de baza este de a regla activitatile
corpului prin controlarea echilibrului hormonal. Ea coopereaza cu Tiroida pentru a regla consumul de energie
din corp.
Daca Glanda Pituitara este suprastimulata, temporar poate sa suprastimuleze si Tiroida (si glandele
suprarenale de la nivelele mai joase), producand valuri de energie si senzatia de exaltare. Aceasta
dezechilibreaza corpul si daca continua pentru mai mult timp, se pot produce arderi ale suprarenalelor sau
oboseala cauzata de stres. De asemenea, se poate produce o istovire fizica extrema atata timp cat Tiroida se
misca intre hiper si hipo activitate, intr-o incercare de reglare a fluctuatiilor energetice ale corpului. Poate de
asemenea sa produca depresie si anxietate, iar chimicalele creierului precum serotonina sunt de asemenea
dezechilibrate. Ca rezultat, individul poate experimenta simptome fizice si emotionale extreme, cat timp
corpul cauta sa faca fata la acest nou Val al energiei evolutive care creaza corpul Cristalin ca pe un vehicul
clar pentru inalta constienta a Ingerului Uman.
Trebuie sa subliniem ca, corpul uman este un organism autoreglabil uluitor care intotdeauna cauta sa se
echilibreze. In acest proces al evolutiei bio-energetice, lupta sa va asiste la gasirea acelui echilibru cat mai
repede posibil, asa incat sa puteti sa va bucurati de puterea si energia noului corp cristalin.
Rasplata va fi longevitatea sporita, sanatatea perfecta si energia nelimitata. Dar problema chiar acum pentru
multi dintre voi este deseori ca modul in care traiti nu permite corpului sa faca ajustarile de care are nevoie.
Deci asa cum glanda Pituitara simte stimularea sporita, tot asa veti avea nevoie sa va linistiti. Daca nu o
faceti, corpul o va face pentru voi. De aceea atat de multi oameni experimenteaza boala atata timp cat corpul
lor ii forteaza sa se linisteasca si sa permita recalibrarea sau ajustarea sistemului bio-energetic hormonal sau
Endocrin.
Este mult mai bine sa dati atentie instructiunilor corpului de a va linisti. Daca va simtiti stresati sau obositi,
odihniti-va.
In timp ce va odihniti, Sinele vostru Superior va lucra ca sa creeze echilibrul in sistemul vostru
Spiritual/Endocrin pentru a-ti permite sa manuiesti nivelele sporite de vibratie ale energiilor care intra.

Glanda pituitara sau hipofizara

Controleaza si sustine activitatea tuturor glandelor endocrine. De aici mai are denumirea de „creier
endocrin", fiind un adevarat dirijor al orchestrei endocrine. Este o mica glanda (0,5 g) asezata la baza
creierului, cu 2 lobi, anterior si posterior (de origine nervoasa).
Hormonul ei determina: marimea corpului (talia), gradul de inteligenta, controlul functiilor sexuale.
Influenteaza tensiunea sangelui, eliminarea apei pe cale renala etc. Un deficit de hormoni in perioada
copilariei duce la piticism, iar un exces duce la gigantism. Daca acest exces apare la adulti, vor creste
extremitatile: degetele, urechile, nasul, mandibula, limba. Boala (acromegalie) poate duce la moarte.
r4t5319rt57qts
Hormonii secretati de portiunea anterioara a hipofizei stimuleaza secretia de foliculina a ovarelor si astfel
rezolva si anomaliile ciclului menstrual.
Controlul fluxului sangvin descopera otravurile din sange si atentioneaza sistemul de aparare. In caz de
urgenta, va interveni tiroida care va dirija toxinele spre piele, spre membranele mucoase si seroase iar
suprarenalele spre rinichi si intestine. Astfel, la bronsita, eliminarea toxinelor se face prin membrana
mucoasa a bronhiilor, aparand tusea.
In caz de toxemie, glanda tiroida este superactivata si apare gusa exoftalmica etc. Materiile toxice pot fi arse
si prin hiperoxidare in ficat, fiind provocata de febra.
•    Un remediu in acest sens este infuzia de frunze de morcov (Daucus caroten), care contine pigmenti
porfirinici. Se pune un pumn de frunze de morcov in 500 ml apa. Se bea treptat, pe parcursul zilei.
•    Extract alcoolic din seminte de anason din care se iau 20 picaturi/zi. Anetolul din semintele de anason
(Pimpinella anisum) stimuleaza hipofiza.
•    Salata sau infuzie de frunze de lucerna (Medicago sativa). Cumestrolul din frunzele verzi de lucerna are
efect estrogenic.
•    Semintele de urzica contin estrogeni. Se pot fierbe seminte in vin (1 lingura/500 ml vin rosu). Se consuma
esalonat.
•    Ceai de galbenele, lemn-dulce si ginseng.
•    Pentru insuficienta estrogenica (hormon foliculina) sau ciclu neregulat, ejaculare precoce, infertilitate,
firma BIONET din Ungaria recomanda ceaiul de „Lacuma Dragonului"

GLANDELE SUPRARENALE

Cele doua glande suprarenale situate deasupra rinichilor sunt alcatuite din doua structuri: corticala si
medulara. Structura corticala sau corticosuprarenala consta din trei zone: a) zona glomerulara, care secreta ca
hormon principal aldosteronul, cu proprietati mineralocorticoide (retine apa si sarea); b) zona fasciculara
care secreta cortizolul si hidrocortizonul, hormon eliminat in urina sub forma 17-hidroxicorticosteroizilor.
Cortizolul este indispensabil vietii, contribuind la formarea glucozei din proteine - fenomen cunoscut sub
denumirea de gluconeogeneza; zona fasciculara mai secreta corticosterolul, hormon mineralocorticoid; c)
zona reticulara, care secreta hormoni androgeni, eliminati in urina sub forma 17-cetosteroizilor, si hormoni
estrogeni. Amintim ca acesti hormoni sunt secretati si de ovare si de testicule. Secretia glandelor suprarenale
este dependenta de hormonul corticotrop hipofizar sau ACTH. La randul ei, medulosuprarenala secreta doua
substante, denumite catecolamine si anume adrenalina sau epinefrina si noradrenalina sau norepinefrina. in
anumite situatii, ca de pilda in stari de tensiune psihica sau emotii puternice, glanda suprarenala secreta
cantitati crescute de adrenalina si noradrenalina. Acestea produc fenomene de vasoconstrictie (paloare,
hipertensiune arteriala, frisoane, tahicardie).
Descriere termen medical:
Glanda endocrina situata la polul superior al fiecaruia dintre cei doi rinichi.

Structura si fiziologie - De culoare galben deschis, cantarind aproximativ 5 grame, cele doua glande
suprarenale sunt formate fiecare din doua parti: corticosuprarenala si medulosuprarenala. 
- Glanda corticosuprarenala (partea periferica a suprarenalei) este formata din trei straturi, fiecare din el
specializat in sinteza anumitor hormoni steroizi. Zona glomerulara fabrica aldosteron, zona fasciculata,
cortizol, iar zona reticulata, androgeni (delta-4-androstendion, dehidroepiandrosteron, ori D.H.A., si
testosteron). Secretia corticosuprarenalei depinde global de corticotrofina hipofizara, cu exceptia zonei
glomerulare, care se afla sub controlul sistemului renina-angiotensina (enzime renale). 
- Glanda medulosuprarenala (partea centrala a suprarenalei) este formata din celule care produc
catecolaminele (neurotransmitatori), in principal adrenalina. Secretia medulosuprarenalei depinde de sistemul
nervos autonom.

Patologie - Un echipament enzimatic incomplet al corticosuprarenalei (deficit in 21-hidroxilaza sau in 11-

hidroxilaza) se manifesta printr-un bloc enzimatic suprarenalian care antreneaza o hiperplazie (cresterea
cantitativa a tesutului suprarenalian), responsabil la femeie de o sterilitate si de un hirsutism (pilozitate
exagerata). Insuficienta suprarenaliana cronica, ori boala lui Addison, este de origine autoimuna sau
consecutiva unei tuberculoze. Tumorile benigne pot cauza o productie excesiva a unuia sau a mai multor
steroizi, de cele mai multe ori cortizolul (sindromul lui Cushing), dar si aldosteronul (sindromul lui Conn).
Tumorile medulosuprarenalei (feocromocitoamele) provoaca o hipersecretie de catecolamine, responsabile de
accesul de hipertensiune arteriala. In sfarsit, tumori le maligne ale glandei suprarenale sunt foarte rare, insa
cu prognostic nefavorabil in pofida tratamentului chirurgical.

Glandă suprarenală
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Vedeți:
Indicații!

Glandele suprarenale (adrenale) sunt glande cu secreție internă, situate la mamifere la polul
superior al celor doi rinichi „ca o căciulă”. Ca activitate, prin secretarea hormonilor corticosteroizi
și catechoaminelor (inclusiv cortisolul și adrenalina) ele sunt responsabile cu regularea stărilor de
stres, a rezistenței la infecții și substanțe antigenice, a metabolismului și a sexualității (echilibrul
dintre hormonii androgeni -- „masculini” -- și estrogeni -- „femeiești” determină sexul animalului,
ca aspect și ca activitate sexuală).

Glandă suprarenală
 Sistemul endocrinic

Adrenal gland

Latină glandula suprarenalis

Sistem Endocrine
superior suprarenal artery, middle suprarenal
Arteră
artery, Inferior suprarenal artery
Venă suprarenal veins
Nerv celiac plexus, renal plexus
 Limfă lumbar glands
MeSH Adrenal+Glands

Cuprins
[ascunde]

 1 Aspecte anatomice și fiziologice

o 1.1 Zona medulară
o 1.2 Zona corticală
o 1.3 Vascularizare
 1.3.1 Artere
 1.3.2 Vene
 2 Surse
 3 Bibliografie

[modifică] Aspecte anatomice și fiziologice

Situate -- anatomic -- în partea posterioară a abdomenului, la polul anterio-superior al celor doi

rinichi „ca o căciulă”, glandele suprarenale (adrenale) sunt învelite într-o capsulă adipoasă și fascia
renală. La om, glandele sunt situate la nivelul vertebrei a XII-a toracice și sunt vascularizate de
arterele suprarenale superioară, medie și inferioară și vena suprarenală. Inervarea este asigurată de
plexul celiac și plexul renal. Histologic, ele sunt alcătuite din două zone cu structuri histologice și
roluri fiziologice diferite:

[modifică] Zona medulară

Medulosuprarenala (miezul, măduva, medulla) reprezintă zona centrală a glandei și este inconjurată
de zona corticală. Celulele cromafine (chromaffin cells), principala sursă de catecholamine, secretă
hormonii: adrenalina (epinefrina) și noradrelina (norepinefrina). Acești hormoni hidrosolubili,
derivați din aminoacidul tirozină acționează sinergic cu sistemul nervos simpatic. Ele sunt și
principala sursă de dopamină.

[modifică] Zona corticală

Zona corticală (coaja, cortexul, corticosuprarenala) reprezintă zona periferică a glandei ale cărei
celule (aparțin de axa hipotalamică - pituitară - adrenală) sintetizează cortizolul (în condiții
„normale” de viață ele secretă echivalentul a 35-40 mg de acetat de cortizon pe zi).[1]. Alte celule
din zona corticală secretă hormonii corticosteroizi (liposolubili, pe bază de colesterol) următori:

- mineralocorticozii, care acționează la nivelul rinichilor stimulând reabsorbția apei și a sodiului și

eliminarea potasiului;

- glucocorticozii, cu rol hiperglicemiant, hiperlipemiant;

 - sexosteroizii, care gestionează dezvoltarea sexuală prin două tipuri de hormoni: androgeni și
estrogeni.

Cortexul este regulat de hormonii neuroendocrinici secretați de glanda pituitară și hipotalamus și de

sistemul renin-angiotensin.

[modifică] Vascularizare

Glandele suprarenale, împreună cu glanda tiroidă sunt cele mai drenate organe din corp, ca
aprovizionare sanguină pe gram de țesut -- fiecare glandă suprarenală este irigată de peste 60 de
arteriole[2].

[modifică] Artere

Vascularizarea adrenalelor este asigurată de trei artere:

- artera suprarenală superioară, ramură a arterei frenice inferioare;

- artera suprarenală medie, ramură a aortei abdominale;

- artera suprarenală inferioară, ramură a arterei renale.

Structura unor hormoni steroizi

[modifică] Vene

Drenajul venos este asigurat de două vene:

- vena suprarenală dreaptă, care duce spre vena cavă inferioară;

- vena suprarenală stângă, care duce spre vena renală stângă sau, uneori, spre vena frenică
inferioară stângă.