Studiu de caz privind sistemul european de protectie a drepturilor

omului

CAPITOLUL

CONSIDERAŢII GENERALE CU PRIVIRE LA SISTEMUL DE PROTECŢIE

AL DREPTURILOR OMULUI

mul beneficiază de drepturi inerente fiinţelor umane oriunde s-ar afla, indiferent
de statutul sau regiunea unde s-a născut, locuieşte, munceşte sau trăieşte, indiferent de
naţionalitate, rasă, sex, credinţe religioase şi filozofice, stare materială, fiindcă acestea au
un caracter universal, ceea ce constituie un fundament al drepturilor lor egale şi
inalienabile, ca un corolar al libertăţii, dreptăţii, securităţii şi păcii în lume.
Instituţia drepturilor omului, care a cunoscut, pe parcursul timpului, un laborios
dar şi îndelungat proces de cristalizare, se înfăţişează in prezent ca o instituţie deosebit de
complexă, ce ţine atât de ordinea juridică, internă, cât şi cea internaţională. Reflectând un
anumit standard câştigat de protecţia internaţională a drepturilor şi libertaţilot ce aparţin
oricăror fiinţe umane, ea defineşte şi însumează un ansamblu de drepturi, libertaţi şi
obligaţii ale oamenilor unii faţă de alţii, ale statelor de a apăra si de a promova aceste
drepturi, ale întregii comunităţi internaţionale de a veghea la respectarea drepturilor şi
libertaţilor respective in fiecare ţară, intervenind in acele situaţii in care drepturile omului
ar fi incălcate intr-un anumit stat. Cuprinzând principii, mecanisme,proceduri ce tin de
ordinea juridical interna, dar şi de cea internatională, instituţia drepturilor omului prezintă
un caracter bivalent, fiind in acelaşi timp o instituţie de drept intern, integrata normelor
constituţionale, dar şi o instituţie de drept internaţional, configurând trăsăturile unui
principiu juridic aplicabil în relaţiile dintre state.
Largul interes de care se bucura astazi problematica drepturilor omului constituie,
de altfel, o recunoaştere de netăgăduit a complexităţii şi originalităţii acestei instituţii
juridice, dar şi a faptului că fara aceste drepturi nu se poate înfăptui o societate
democratica – condiţie firească a afirmării demnităţii fiecărui individ – dar nici realiza
cadrul juridic normal indispensabil colaborării naţiunilor.
Nefiind numai o problemă internă a statelor, problema drepturilor omului este una
dintre problemele majore ale contemporaneităţii, a cărei respectare şi aplicare
demonstrează capacitatea de înţelegere şi cooperare a tuturor statelor şi popoarelor ca în
prag de nou secol şi mileniu, să practice acele măsuri şi acţiuni care favorizează
democraţia, libertatea, înţelegerea, cooperarea multiformă, toleranţa şi prietenia între
toate naţiunile şi statele, grupurile entice şi religioase în scopul salvagardării păcii şi
securităţii în lume.
Societatea umană contemporană, comunitatea umană nu se poate dezvolta
armonios şi în ritm ascendent dacă această dimensiune fundamentală a ei este ignorată
sau nesocotită, căci nesocotirea sau încălcarea acesteia este menită să ducă la întârzieri,
disfuncţionalităti sau chiar convulsii în cadrul societăţii. De aceea, statele şi organizaţiile
internaţionale create de ele, precum şi organizaţiile non guvernamentale au instituit
norme juridice, tehnici şi metode adecvate pentru respectarea drepturilor şi garantarea
aplicării efective a acestora. S-a instituit răspunderea internaţională a statelor pentru
încălcarea drepturilor omului, pentru nesocotirea standardelor internaţionale în această
privinţă. Problema nerespectării drepturilor omului nu este numai o problemă naţională,
internă a statelor, ci una internaţională, mondială, în a cărei respectare este interesată
întreaga comunitate internaţională şi în primul rând Organizaţia Naţiunilor Unite.
Afirmarea, respectarea şi garantarea materială a drepturilor omului prin legislaţia
internă a statelor şi printr-un control internaţional eficace al Naţiunilor Unite şi al
instituţiilor specializate este de natură să conducă la prevenirea încălcărilor şi la corecta
aplicare a legislaţiei internaţionale care consacră dreptul omului la viaţă, demnitate,
securitate, la pace, proprietate, la protecţia sa socială şi politică împotriva atingerilor
aduse persoanei sale, drepturilor sale sacre, împotriva tuturor discriminărilor şi
vexaţiunilor.
Omul, drepturile sale imprescriptibile, reprezintă cea mai mare valoare a
umanităţii. De aceea, drepturile sale au fost afirmate, proclamate, consacrate prin
mijloace juridice, materiale şi instituţionale, astfel ca persoana să fie protejată şi apără de
efectele nocive ale războaielor şi ale altor acte de barbarie, de manifestările de intoleranţă
etnică, religioasă, filozofică şi politică.
Dintotdeauna drepturile omului şi libertăţile fundamentale au reprezentat o temă
psihologică, greu de ocolit şi imposibil de evitat în dezbaterea publică. Explicaţia constă
în faptul că nu există om în această lume, căruia să îi fie indiferent, conştient sau
inconştient, modul prin care îi sunt ocrotite drepturile şi libertăţile. Faptul că fiinţa umană
s-a născut pentru a-şi dezvolta eul şi tinde spre deplina lui dezvoltare, ceea ce este util
societăţii şi în acelaşi timp şi individului determină în acelaşi timp libertatea lui
personală. Pierderea acestei libertăţi duce la degradarea şi uciderea relaţiior de orice fel la
care este supusă fiinţa umană. Tema politică o constituie importanţa cu care este pusă în
discuţie, de către cei care acced la putere, nevoia drepturilor omului. Intr-o guvernare
sănătoasă unde este asigurată libertatea publică iar dragostea de patrie, cea de libertate şi
virtutea politica, conduc, cetăţeanul trebuie să participe la toate acestea cu răspundere,
interes şi prseverenţă. Deasemenea, drepturile omului şi libertăţile personale deschid şi o
temă socială, pentru că defapt acest motiv a fost unul principal pentru care aceste drepturi
există astăzi. Trebuie subliniat că indiferent de gradul de capacitate pe care il are un stat,
aceste drepturi nu pot fi neglijate iar omul trebuie să înţeleagă că dimensiunea acceptării
acestor drepturi pentru fiecare dintre noi, nu contează , rasa, culoare, statutul social, este
esenţială pentru reuşita unei convieţuiri perfecte .
Respectarea efectivă a drepturilor omului, presupune tocmai eradicarea sărăciei şi
accesul tuturor oamenilor la un nivel de trai decent, pe care societatea umană cu
posibilităţile ei contemporane trebuie să-l asigure tuturor mebrilor săi pe baza cuceririi
ştiinţei şi tehnicii şi a folosirii naţionale a resurselor materiale şi financiare, astfel încât
fiecare individ să fie interesat în progresul societăţii şi al său personal. Aceasta implică
un raport armonios între om, stat şi societate, o solidaritate reciprocă acceptată în interes
comun.
 Respectarea plenară a drepturilor omului, presupune egalitatea între bărbaţi şi
femei, o deplină egalitate între sexe astfel încât societatea să beneficieze de aportul
constructive al tuturor membrilor ei capabili de a-şi exprima o voinţă politică şi de a
participa în mod conştient la luarea deciziilor adecvate în interesul comunităţii.

1.1 Evoluţia doctrinei şi legislaţiei drepturilor omului

dată cu consolidarea puterii politice a burgheziei drepturile omului au devenit

drepturi fundamentale ale cetăţeanului. Tradiţia declaraţiilor însă n-a dispărut, păstrându-
se în activitatea unor ligi şi asociaţii create în epoca modernă şi contemporană.
Influenţa doctrinelor şi declaraţiilor franceze privitoare la drepturilor omului s-a
resimţit puternic în gândirea politică şi juridică a statelor de pe toate continentele, în
special pe continentul european, influenţând sistemul constituţional al multor state.
Ideea drepturilor omului se transformă în prima jumătate a secolului al XIX-lea în
principalele şi cele mai vehiculate idei politice şi juridice, fiind rezultatul firesc al
afirmării şi dezvoltării societăţii capitaliste. Ca urmare, apar schimbări constituţionale în
Suedia(1809), Spama (1812), Norvegia (1814), Belgia (1830), Sardnia(1848)etc.
Ideea că există anumite drepturi generale, umane, indiferent de consacrarea lor
într-o legislaţie sau alta este justificată de dezvoltatea economică şi socială pe care
popoarele au parcurs-o după revoluţia franceză din 1789, scoţând în evidenţă aspectele
comune ale vieţii sociale şi de stat din diferitele ţări, ca şi independenţa lor într-o serie de
nevoi importante.
Întreaga literatură politică şi juridică demonstrează că mişcările progresiste se
situează tot mai pregnant pe poziţia apărării drepturilor omului.
Secole de-a rândul problematica drepturilor omului a constituit o noutate pentru
dreptul internaţional. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea se înmulţesc cazurile, când
pentru recunoaşterea unor drepturi ca fiind de interes universal uman se coalizează mai
multe state, folosind în acest scop puterea dreptului constituţional. Formele juridice şi de
cuprindere a drepturilor omului pe plan internaţional, iniţial au constituit izvoarele clasice
ale dreptului intemaţional public.
 În primele decenii ale secolului al XX-lea au fost stabilite o serie de reglementări
precise prin convenţii şi hotărâri luate în comun acord de un număr din ce în ce mai mare
de state. În acest spirit se înscriu Convenţrile de la Geneva din 1906 şi 1929 pentru
îmbunătăţirea soartei soldaţilor răniţi din armatele de campanie; Convenţia de la Haga din
1907 privind tratamentul prizonierilor de război. În primele două decenii ale secolului al
XX-lea, în special în timpul primului război mondial, asistăm la o serie de mişcări
desfaşurate de minorităţile naţionale pentru drepturi egale cu naţiunea dominantă,
impunând recunoaşterea şi ocrotirea minorităţilor naţionale prin o serie de tratate
intemaţionale încheiate în perioada 1919-1920.

1.1.1 ðDrepturile Omului în lumea Contemporană

Liga Naţiunilor privind drepturile omului

upă primul război mondial, alături de drepturile civile şi politice, au fost înscrise
în unele constituţii adoptate drepturi noi, denumite sociale (dreptul sindical, dreptul la
grevă, dreptul la securitatea muncii), consacrându-le ca fiind un drept sacru şi inviolabil.
În acastă perioadă s-a înfiinşat o comisie specială internaţională pentru apărarea
dreptuirlor omului.
Liga Naţiunilor, creată în 1919, reuşeşte să realizeze o colaborare largă în
problemele legate de unele drepturi individuale şi colective considerate de interes general
şi uman. Un număr însemnat de ţări europene pun bazele unei noi organizări
constituţionale, în care şi reglamentarea drepturilor fundamentale ale cetăţeanului reflectă
progres faţă de constituţiile anterioare. Contribuţia principală a acestor constituţii, printre
care şi cea a României, din anul 1923, o constituie sublinierea deosebită a unor drepturi
fundamentale, reglementarea constituţională şi administrativă a principiului egalităţii
naţionale.
Deşi normele stabilite n-au fost întotdeauna consecvente, totuşi ele au reuşit ca, pe
lânga accentuarea în principiu a egalităţii, să elaboreze instituţii şi forme juridice noi,
originale, de concretizare a dispoziţiilor generale. De exemplu, în Cehoslovacia, în scopul
dezvoltării principiului dreptului de limbă, o lege specială, votată la 29 februarie 1920,
introduce un sistem de folosire a mai mutor limbi, în funcţie de compoziţia naţională a
diverselor unităţi administrative.
Având în vedere multiplele probleme refentoare la egalitate, limbă şi cultură
naţională generate de consecinţele războiului şi evoluţia societăţii, acest domeniu al
drepturilor colective a fost mai mult îmbrăţişat şi dezvoltat în tratatele de pace, fiind
obiect de preocupare pentru Liga Naţiunilor. Astfel, s-a recunoscut ca o obligaţie
internaţională, egalitatea minorităţilor naţionale cu cele ale naţiunilor dominante,
specificându-se şi aspectele principale ale egalităţii (folosirea limbii materne, crearea de
şcoli în limba minorităţilor etc.) Statele semnatare, care au avut minontăţi puse sub
ocrotirea tratatelor, s-au obligat să înscrie dispoziţii în acelaşi sens în constituţiile lor.
Sarcina garantării drepturilor minontăţilor naţionale a fost încredinţată Ligii Naţiunilor.
Până la cel de-al doilea război mondial, constituţiile majorităţii statelor conţineau
prevederi ample refentoare la drepturile omului, însă, exceptând protecţia sclaviei şi
protecţia minorităţilor, drepturile fundamentale ale omului nu au dobândit o dimensiune
Juridică internaţională.
 1.1.2 ðDrepturile Omului în perioada interbelică

-au întreprins ample cercetări de sistematizare a problemelor dreptunlor omului.

La 12 octombrie 1929 la New York a fost adoptată „Declaraţia internaţională a
drepturilor omului ” având la bază proiectul elaborat de Institutul de drept internaţional.
In primul articol al Declaraţiei se arată că „Orice stat are datoria de a recunoaşte fiecănu
individ dreptul egal la viaţă, libertate şi prosperitate şi de a asigura pe teritoriul său
tuturora fără deosebire de naţionalitate, sex, rasă, limbă sau religie, deplina şi completa
ocrotire a acestui drept” , „Orice stat are datoria de a recunoaşte fiecărui individ dreptul
de a exercita liber, atât în public, cât şi privat, orice credinţă sau religie a carei practicare
nu va fi incompatibilă cu ordinea publică sau cu bunele moravuri"(art 2)
Tragedia milioanelor de victime din timpul celui de-al doilea război mondial a
dezvăluit adevărul că războiul nu ar fi avut loc dacă toate ţările ar fi respectat drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului.
Încă din primii ani ai celui de-al doilea razboi mondial, cercurile conducătoare din
unele ţări participante la coaliţia antihitleristă s-au preocupat de ideea consfinţirii pe plan
internaţional a unor principii de drept privind drepturile omului, "restaurării libertăţilor
individuale clasice".
Declaraţia Naţiunilor Unite, din 1 ianuarie 1942, semnată de 26 de state, la care
au aderat ulterior 19 state, menţionează că "victoria completă asupra duşmanilor este
necesară în vederea apărării vieţii, libertăţii, independenţei şi libertăţii religioase ca şi
pentru menţinerea drepturilor omului şi justiţiei, atât în ţările proprii, cât şi în alte ţări".
Pe măsură ce ororile dictaturilor fasciste au luat proporţii mai mari, forţele
democratice convoacă, în 1944, o coferinţă la Philadelphia, la care au participat 41 de
ţări, adoptând o "Declaraţie", proclamând, printre altele, că nu poate exista pace durabilă
fară dreptate socială, fară ca oamenii, indiferent de rasă, credinţă şi sex, să poată duce
mai departe progresul lor material şi dezvoltarea lor spirituală în libertate, demnitate,
siguranţă economică şi şanse egale.
Pe linia consacrării politice şi legale a drepturilor omului o importanţă deosebită
are "Expunerea drepturilor esenţiale ale omului", elaborată de un Comitet de Consiliu şi
adoptată, în februarie 1944, în Statele Unite.
 1.2 Analiza principalelor documente internaţionale care garantează drepturile
omului

1.2.1 ðActul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa 1975

ezultat al unui amplu şi laborios proces de negocieri care s-a desfăşurat în

principal în trei faze, Actul Final dc la Helsinki reprezintă un document de o mare
complexitatce, care marchează o dezvoltare a problematicii drepturilor omului la nivel
european şi mondial.
„Actul Final" se compune, de fapt, din mai multe documente subsumate unei
concepţii unitare, vizând principiile care guvernează relaţiile statelor europene, edificarea
încrederii şi anumite aspecte ale securităţii şi dezarmarii pe continent, cooperarea în
domeniilc economiei, ştiinţei şi tehnicii şi mediului înconjurător, cooperarea în domeniul
umanitar şi în alte domenii.
Este de remarcat că acest document marchează o recunoaştere neechivocă a
protecţiei drepturilor omului ca un principiu fundamenlal al dreplului internaţional.
Aslfel, punclul VII din „decalogul” de la Helsinki consacră ca un principiu de sine
stătător „respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, inclusiv a libertăţii
de gândire, conştiinţă, religie sau de convingere . Printre alte obligaţii înscrise în sarcina
statelor participante sunt acelea de a respecta drcpturile omului, de a promova şi încuraja
respectarea efectivă a acestor drepturi, inclusiv dreptul persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale la egalitate în faţa legii şi de a se bucura efectiv de toate drepturile
şi libertăţile fundamentale ale omului. Se precizează că în domeniul drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale, statele participante vor acţiona în conformitate cu scopurile şi
principiile Cartei Naţiunilor Unite, cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu
tratatele şi convenţiile internaţionale încheiate în acest domeniu. Trebuie subliniat şi
faptul că principiul respectării drepturilor omului este consacrat de „Declaraţia privind
principiile care guvernează relaţiile reciproce dintre statele participante împreună cu alte
principii dc o importanţă majoră ale relaţiilor dintre state, precum egalilatea suverană,
respectarea drepturilor inerente suveranităţii, nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu
forţa, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială a statelor, reglementarea paşnică
a diferendelor, neamestecul în treburile interne ş.a. Urmează, aşa dar, a se înţelege că
principiul respectării drepturilor omului reprezintă - în concepţia statelor participante - o
importantă normă de comportament internaţional ce trebuie interpretată şi aplicată într-un
deplin consens cu toate celelalte principii fundamenlale. Prin urmare, principiile
suveranităţii, neamestecului etc, nu pot fi invocate ca un temei pentru nerespectarea
drepturilor omului, tot aşa după cum nerespectarea drepturilor omului nu poate să ducă în
final la contestarea suveranităţii statelor şi a celorlalte principii fundamentale. În legătură
cu caracterul „Actului Final” s-a pornit de la aspectul „formal” şi anume că Actul Final
nu a fost înregistrat ca un document al Organizaţiei Naţiunilor Unite, s-a emis părerea că
el ar reprezenta numai un document cu valoare politică morală, specifică comunicatelor şi
altor documente comune publicate la terminarea unor conferinţe internaţionale. Un
asemenea punct de vedere nu poate fi acceptat deoarece prin semnăturile depuse de şefii
celor 35 de state participante, „Actul Final” are valoarea unui angajament în termenii
categorici, a cărui forţă nu poate fi contestată. Dealtfel, în însuşi textul „Actului Final”,
şefii statelor participante declară că au adoptat documentul „în mod solemn”, ceea ce
exclude orice dubii asupra valorii juridice a „Actului Final”. Reafirmarea ulterioară a
Actului Final prin numeroase documente subsecvente, ca şi valoarea universală a
principiilor proclamate în 1975, demonstrează paternitatea ideilor înscrise în acest
document, concordanţa lor deplină cu marile principii ale dreptului internaţional
contemporan.
 1.2.2 ðDocumentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanţior statelor
participante la Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa

cest document a fost adoptat prin consens, la Viena, la 15 ianuarie 1989

constituind rezultatul unei conferinţe a statelor participante la procesul C.S.C.E., care s-a
desfăşurat – conform prevederilor Actului Final de la Helsinki – în perioada 4 noiembrie
1986-19 ianuarie 1989.
Reafirmând ataşamentul fără de principiilc înscrise în Actul Final, documentul
introduce o serie de idei noi, ca de pildă, colaborarea stalelor în lupla împotriva
terorismului, stabilind totodată măsuri concrete de natură a garanta libertatea religioasă,
dreptul indivizilor de a acţiona pentru traducerea în viaţă a liberţăţilor fundamentale.
O menţiune specială trebuie făcută în legătură cu prevederile înscrisc la pct. 13/5
din Capitolul „Principii", prin care statele se angajează să respecte „dreptul cetăţenilor lor
de a contribui activ, individual, sau în asociere cu alţii, la promovarea şi protejarea
drepturilor omului şi a libertăţiilor fundamentale", text ce a constituit baza juridică a
recunoaşterii drepturilor dizidenţilor şi asociaţiilor pentru respectarea drepturilor omului
în ţările Europei de răsărit. O prevedere relevantă este şi cea înscrisă la pct. 21, care
reconfirmă ideea că eventualele „restricţii" de la garantarea drepturilor civile şi politice
au „un caracter de excepţie", statele participante angajându-se „să nu abuzeze de aceste
restricţii şi ca ele să nu se aplice arbitrar, ci de o manieră care să menţină exercitarea
efectivă a acestor drepturi".
Documentul adoptat la Viena mai cuprinde prevederi legate de creşterea
încrederii, securităţii şi dezarmării pe continent, cooperarea în domeniul ştiinţei, culturii,
economiei, transporturilor, turismului, tehnologiei şi mediului înconjurător, în domeniul
umanitar, inclusiv problemele emigraţiei şi reunificării familiilor ş.a.
La 6 ianuarie 1990, Ministerul Afacerilor Externe al României a făcut cunoscut
faptul că ţara noastră şi-a retras „rezervele şi declaraţiilc interpretative" ce fuseseră
formulate din ordinul vechiului regim la 15 ianuaric 1989, în lcgătură cu prevederile
Documentului Final de la Viena, confirmînd acceptarea acestui document internaţional în
totalitatea sa şi exprimând voinţa României de a acţiona pentru traducerea lui în viaţă
integral şi cu deplină bună credinţă.
 1.2.3 ðCarta de la Paris pentru o nouă Europă

riginalul Cartei de la Paris pentru o nouă Europă, redactat în germană, engleză,

spaniolă, franceză, italiană şi rusă a fost remis Guvernului Republicii Franceze, care îl va
păstra în arhivele sale. Fiecare din statele participante a primit de la Guvernul Republicii
Franceze o copie ca formă a Cartei de la Paris.
Textul Cartei de la Paris a fost publicat de fiecare stat participant, care l-a difuzat
şi l-a face cunoscut cât mai larg posibil.
Guvernul Republican Francez transmite Secretarului gcneral al Natiunilor Unite
textul Cartei de la Paris pentru o nouă Europă, care nu este supus înregistrării în temeiul
articolului 102 din Carta Naţunilor Unite, pentru difuzarea sa către toţi membrii
Organizaţiei ca document oficial al O.N.U.
Guvernul Republicii Franceze transmite textul Cartei dc la Paris celorlalte
organizaţii internaţionale menţionate în text.
Document de o considerabilă importanţă politica şi juridică, Carta de la Paris are
meritul de a reconsidera dimensiunile colaborării europene în contextul schimbării
raporturilor de forţe, prăbuşirii sistemelor totalitare în Europa de răsărit şi trecerii la
economia de piaţă. El efectuează, totodată, o substanţială analiză a problemelor Europei,
indicând căi şi direcţii în care trcbuie acţionat pentru a face posibil triumful marilor valori
europene şi în primul rînd a principiului respectării drepturilor omului.
1. Este demn de semnalat faptul că acest document enunţă de la bun început
cadrul fundamental schimbat al desfăşuării actuale a raporturilor dintre statele europene.
În această ordine de idei este semnificativă constatarea că „era de confruntare şi divizare
a Europei a luat sfârşit. Noi declarăm că relaţile noastre se vor întemeia de acum înainte
pe respect şi cooperare”.
2. Carta de la paris pentru o nouă Europă ierarhizată în mod nou problemele
colaborării europene. Astfel, deşi se reafirmă valoarea tuturor celor zece principii ale
Actului final de la
Helsinki, problematica drepturilor omului — în trecut „coşul trei" — trece acum
pe primul plan. Marile probleme pe care Carta de la Paris le enunţă sunt: drepturile
omului, democraţia şi statul de drept, libertatea economică şi responsabilitatea, relaţiile
de prietenie între statele participante, securitatea europeană, unitatea, legătura dintre
procesul european şi procesele mondiale. În cadrul direcţiilor şi reorientărilor de viitor pe
primul plan apare dimensiunea umană a relaţiilor dintre state, urmând apoi sccuritatea,
cooperarea economică, problemele mediului înconjurător, cultura, problemele
muncitorilor imigranţi, problemele Mediteranei, organizaţiile neguvernamentale etc.
3. Modul în care sunt redefinite problemele permite identificarea unor nuanţe noi,
semnificative pentru cunoaşterea orientării actuale a procesului european. Aşa, de pildă,
problemele drepturilor omului apar, de această dată, strâns corelate de ideea democraţiei
pluraliste şi de statul de drept. Se afirmă că libertatea şi pluralismul politic sunt elemente
necesare în realizarea obiectivului de dezvoltare a economiilor de piaţă pentru o crestere
economică susţinută, prosperitate şi justiţie socială.
4. In Carta dc la Paris apar preocupări noi pentru minoriăţile naţionale. Se afirmă
că „identitatea etnică, culturală, lingvistică şi religioasă a minoritătilor naţionale va fi
protejată iar persoanele aparţinând acestor minorităţi au dreptul de a exprima liber,
prezerva şi dezvolta această identitate, fără nici o discriminare şi în condiţiile unei
depline egalităţi în faţa legii".
În capitolul privind orientările viitoare ale procesului C.S.C.E. este înscrisă şi
formularea că „problemele referitoare la minorităţile naţionale pot fi soluţionate în mod
satisfăcător numai într-un cadru politic democratic". După părerea noastră, toate aceste
precizări noi trebuie raportate la consideraţiile generale ale Cartei de la Paris, care
reafirmă ideea că „toate principiilc (procesului C.S.C.E. — n.n.) se aplică în mod egal şi
fără rezervă, fiecare dintre ele fiind interpretat ţinând seama de celelalte". Este clar, prin
urmare, că noile formulări cu privire la drepturile minorităţilor nu pot fi interpretate în
nici un caz ca o diminuare a cadrului juridic oferit dc principiile dreptului internaţional,
inclusiv suveranitatea, neamestecul, respectul integrităţii teritoriale, iar respectul
identităţii minorităţilor va trcbui realizat tocmai ţinând seama de aceste principii nu
nesocotindu-le.
5. Carta de la Paris stabilcştc o serie de mecanisme noi de natură a asigura
instituţionalitatea şi continuitatea procesului C.S.C.E. Astfel, se stabilesc următoarele noi
organisme:
 a) Consiliul miniştrilor afacerilor externe, care se va întâlni cel puţin o dată pe an
şi care va reprezenta forumul central al consultărilor politice în cadrul C.S.C.E.;
b) un Comitet al înalţilor funcţionari care va pregăti reuniunile consiliului, va
executa deciziile sale, va analiza problemele curente şi va putea lua decizii
corespunzătoare;
c) un Secretariat al statelor participante, având sediul la Praga, cu scopul de a
facilita consultările între statele ce iau parte la procesul C.S.C.E.;
d) Reuniunea statelor participante, ce va avea loc la fiecare doi ani, pentru a
permite statelor să evalueze situaţia şi să adopte măsuri pentru continuarea procesului
C.S.C.E.;
e) un Centru pentru prevenirea conflictelor, cu sediul la Viena, având sarcina să
ajute statele să prevină riscurile de conflict;
f) un Birou pentru alegeri libere cu sediul la Varşovia, având misiunea de a
facilita contactele şi schimbul de informaţii asupra alegerilor în statele participante;
g) Adunarea parlamentară C.S.C.E., reunind membrii ai parlamentelor din toate
ţările participante.
6. Document de incontestabilă importanţă pentru redefinirea sarcinilor actuale ale
procesului C.S.C.E., Carta de la Paris tratează totuşi în mod inegal anumite probleme.
Aşa, de pildă, deşi se reafirmă că „succesul tranziţiei la economia de piaţă de către ţări
care fac eforturi în această direcţie este important şi în interesul tuturor", nu se întâlnesc
precizări în legătură cu modul în care fostele state „socialiste vor putea fi ajutate ca să-şi
refacă economia. De altfcl, întregul capitol al relaţiilor economice este redactat într-o
formă generală. Documentul vorbeşte despre „continuarea sprijinului, acordat ţărilor
democratice în tranziţia spre economia de piaţă", însă prevederile concrete sunt foarte
puţine. Problema muncitorilor imigranţi este numai enunţată, fără a se preconiza nici un
fel de măsuri practice pentru rezolvarea ei. Problemei minorităţilor naţionale i se acordă o
importanţă considerabilă, prevăzându-sc, în detaliu, obiectivele reuniunii de experţi pe
această temă ce a avut loc între 1-19 iulie 1991 la Geneva. Ne întrebăm dacă această
problemă avea într-adevăr o prioritate atât de mare faţă de convulsiile sociale din ţările
Europei de răsărit şi faţă de cerinţele de a se găsi rezolvări problemei remedierii
economiei acestor state, ţinerii „în frâu a şomajului şi soluţionării unor probleme sociale
grave, ce ar putea duce la urmări incontrolabile.
 1.2.4 Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului din 1789

storia Declaraţiei din 1789 este importantă pentru a înţelege atât textul însuşi,
valoarea sa simbolică, şi mai ales evoluţia sa în mod cronologic, Declaraţia corespunde
proclamării drepturilor omului, într-o largă măsură, naşterea lor simultană, în S.U.A. şi
Franţa, explică importanţa şi evoluţia drepturilor omului în raport cu Declaraţia, astăzi, ea
reprezentând, o garanţie a acestor drepturi.

1.2.4.1 Conţinutul Declaraţiei.

Declaraţia presupune de fapt, două categorii de articole de natură diferită:

principiile organizării politice şi recunoaşterea drepturilor naturale ale omului. Din
perspectiva principiilor organizării politice, Declaraţia include mai întâi o filozofie a
asocierii politice care este exprimată în articolul doi astfel: "scopul tuturor asociaţiilor
politice este conservarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului. Aceste
drepturi sunt libertatea, proprietatea şi rezistenţa la opresiune".
Finalitatea societăţii, din această perspectivă, vedem că o constituie individul şi
nu constrângerea socială în sine. Declaraţia prevede în special dreptul cetăţenilor de a
participa în sfera afacerilor publice pentru că, dincolo de calitatea umană, individului i se
recunoaşte şi calitatea de cetăţean. Aceste două calităţi sunt legate între ele. Graţie
calităţii sale de cetăţean, omul îşi apără drepturile sale individuale. Acest fapt de bazează
pe două tradiţii: moştenirea antică, pentru care libertatea este legată de statutul de
cetăţean (a fi liber înseamnă a fi cetăţeanul unei cetăţi libere) şi libertatea se
caracterizează prin participarea la viaţa politică şi prin supunerea faţă de lege (cel ce nu i
se supune nu poate revendica nici un drept vizavi de cetate).
Calitatea umană se bazează pe drepturile naturale, inalienabile şi sacre. Cetăţeanul
le fixează şi le reglementează prin intermediul legii "ca expresie a voinţei generale".
Naşterea lor este legată de participarea la viaţa cetăţii, iar aceasta presupune egalitatea
tuturor. Constatăm că indivizii trebuie să contribuie, în măsura facultăţilor lor, la apărarea
forţei publice şi dependenţa acesteia faţă de administraţie.
 Declaraţia aduce cu ea o revoluţie juridică. De aici înainte, suveranitatea
monarhică este înlocuită cu suveranitatea naţională. "Principiile întregii suveranităţi
rezidă în mod esenţial în existenţa naţiunii. Nici o stare socială, nici un individ nu poate
să-şi exercite autoritatea care nu emană de la naţiune". Potrivit acestui principiu, în timp,
Franţa a putut deveni o democraţie reprezentativă, pentru că afirmarea principiului
egalităţii implică, în mod logic, sufragiul universal, baza tuturor democraţiilor.
Constituţia de la 1789 va utiliza principiul suveranităţii naţionale, pentru a pune în
mişcare cetăţenii apţi să exprime voinţa naţiunii. Sufragiul universal, proclamat în 1793,
va deveni realitate pentru bărbaţi în Franţa în 1848 şi în 1944 pentru femei.
În constituţia franceză din 1958, noţiunea de suveranitate naţională şi de
suveranitate populară sunt confundate, pentru că democraţia franceză rămâne în mod
esential reprezentativă fiind limitată la instituţii democratice semidirecte.
În 1787 americanii au reţinut principiul separării puterilor în stat. Interpretarea lui
se regăseşte în constituţia lor, în modelul regimului politic prezidenţial care presupune o
separare rigidă între puterea executivâ şi cea legislativă. Fiecare dispune de o largă
competenţă, în propriul domeniu, dar există puţine mijloace de colaborare (preşedintele
nu poate dizolva Congresul şi Congresul nu poate forma Guvernul). Curtea Supremă are
o mare independenţă fiind arbitru între "Cei Doi ".

1.2.4.2 Recunoaşterea drepturilor naturale în proclamarea Declaraţiei

În preambulul Declaraţiei se afirmă câ "oamenii se nasc liberi şi egali în drepturi"

(art. 1) şi că "ţinta tuturor asociaţiilor politice este conservarea drepturilor naturale
imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea şi rezistenţa la
opresiune" (art. 2). De fapt, ultima constatare nu corespunde într-adevăr unui principiu de
drept, pentru că această stipulaţie nu figurează în mod explicit în cadrul nici unui sistem
juridic existent, dar nici împotriva lui.
Libertatea este definită în art.4. Ea constă în puterea de a face orice fară, însă ,a
leza pe altul. Aici accentul se pune pe termenii "a leza" şi "pe altul". Două consecinţe
particulare ale acestui principiu sunt explicate cu referire la libertatea religioasă (art. 10)
şi la problematica liberei comunicări a ideilor (art.l 1) sub controlul legislatorului.
 Siguranţa este în mod extrem legată de libertate, atunci când libertatea este
rezultatul unei deliberări arbitrare (subiective).
Dreptul la proprietate este precizat în articolul 2 la nivelul drepturilor naturale şi
imprescriptibile ale omului; în art. 17 el este consfinţit ca fiind "un drept inviolabil şi
sacru”.
Această concepţie, răspunzând codului civil, este conformă unei utilizări din
secolul al XVIII-lea, unde dreptul de proprietate era încă similar cu dreptul primului
născut. Constatăm că dreptul de proprietate este singurul drept care are caracter privat în
cazul necesităţii publice ”cu condiţia existenţei unei demnităţi prealabile recunoscute".

1.2.4.3 Originalitatea declaraţiei.

Declaraţia este scopul şi programul Revoluţiei, nereprezentând un termen

conflictual faţă de vechiul regim, ci reprezintă un eveniment al evoluţiei întregii lumi.
Astfel, nu putem susţine faptul că Declaraţia e rezultatul unei revelaţii divine şi nici opera
unui geniu. Ea e rezultatul unei munci colective, a unui ansamblu politic compus din
oameni foarte diferiţi. Din această perspectivă, ea a fost supusă unor curente contrare şi
diverse. Cu toate acestea, a apărut şi apare ca o operă colectivă, având o consonanţă
juridică, şi datorită eterogenităţii ei, a avut şi are o deschidere universală; chiar şi astăzi,
pentru multe state, principiile ei reprezintă încă un deziderat.

1.2.4.4 Declaraţia ca operă colectivă cu consonanţă juridică

Adunarea generală franceză din 1789, după ghilotinarea lui Ludovic al XVI-lea, a
fost constituită din 1200 de membri reprezentanţi ai clerului, nobilimii şi mulţi
funcţionari de stat. Ultimii erau avocaţi cu o solidă formaţie juridică; puţini dintre ei
aveau vârsta de 45 de ani şi cei mai mulţi între 45-49.
Aceştia reprezintă, apriori, oameni ponderaţi, care nu puteau fi bânuiţi de o
aversiune particulară faţă de vechiul regim, şi nici luaţi de curentul noilor exagerări. Ei au
putut să dezbată şi să decidă această declaraţie în mod echilibrat şi obiectiv.
 Problema reală care se pune era cea a disciplinei de vot, care determina o
majoritate, în condiţiile unei situaţii fară precedent.
În mod tradiţional, majoritatea nu e foarte sensibilă la forţa de convingere a unui
foarte bun orator, oricare ar fi implicaţiile discursului său în plan moral şi juridic.
Problema care a apărut a fost următoarea: vocabularul Declaraţiei reprezintă "vocabularul
sau spiritul secolului"? Anumite cuvinte revin foarte adesea sub o formă sau alta la
libertate, natură, contract social, raţiune, fericire, proprietate, egalitate şi iniţiativă.
Această constatare are o raţiune obiectivă, pentru că nu se poate face o ruptură totală între
drepturile naturale ale omului şi termenii juridici în care a fost redactată Declaraţia.

1.2.4.5 Declaraţia ca operă eterogenă cu vocaţie universală.

Declaraţia din 1789 este o operă eterogenă, cu toate că unitatea vocabularului şi a

stilului au disimulat sursele ei foarte diferite. Astfel, ea ne apare ca fiind rezultatul
gândirii unui grup restrâns de oameni ca proiect al unei minorităţi, însă, ea judecă drept
toate categoriile sociale existente în Franţa acelor timpuri (cele patru stări sociale).
Vedem că ea este opera unei minorităţi disciplinate, ce face un proiect social pe care îl
impune unei majorităţi, ţinând seama de spiritul timpului. Acest spirit al timpului a facut
posibil consensul dintre minoritate şi majoritate, şi astfel Declaraţia a fost recunoscută şi
de către adversarii săi.
Declaraţia devine astfel operă universală pentru că ochii întregii lumi erau aţintiţi
asupra ei. Ea este în mod incontestabil o operă universală ce a facut posibilă şi Declaraţia
americană. Această calitate a puterii ei de atracţie se explică prin faptul că Franţa era
atunci prima putere Politică occidentală. Revoluţia franceză a avut ecouri asupra intregii
Europe, limba franceză era înţeleasă atunci de toate mediile cultivate. Constituanta
franceză punea accent pe cunoaşterea tuturor categoriilor sociale, acest lucru instituind un
fapt latent, neavând rădăcini în creştinism, şi pe un model politic nemaiîntâlnit până
atunci ce părea să rezolve toate problemele.

1.2.4.6 Declaraţia şi evoluţia drepturilor omului

 Pentru a urmări evoluţia ce s-a produs după 1789, trebuie să plecăm de la
drepturile proclamate atunci. Denunţate ca drepturi egoiste chiar de către democraţiile
liberale, ele au fost completate cu noi drepturi. Dacă adunarea naţionalâ constituantă le-a
proclamat ca fiind naturale şi universale, îşi face loc întrebarea dacă ele au produs o
anumită civilizaţie într-un anumit context istoric.
Drepturile naturale îşi au origine în Grecia antică şi în gândirea creştină; au fost
recunoscute şi declarate Fiinţei Supreme, ca drepturi ale omului şi cetăţeanului. Prin ele,
individul autonom şi liber este scopul suprem al organizării sociale şi a statului.
Produse de o anumită situaţie, într-un anumit context istoric (situaţia societăţii
franceze de la 1789), ele au fost fundamentate filozofic raţional, arătând prin ce se
despart de "abuzurile vechiului regim", unde privilegiile aparţineau numai nobililor.
Foarte repede s-a început să se urmăreascâ inserarea garanţiilor acestor drepturi în
Constituţie şi legi. Din raţiuni diverse Declaraţia a fost revizuită în anii 1793, 1795, 1814,
1830, 1848, 1852, apoi a fost completată în Preambulurile constituţiilor franceze din
1946 şi 1958, unde sunt reafirmate şi recunoscute în mod solemn drepturile şi libertăţile
omului şi cetăţeanului. Astăzi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, plecând de la
Declaraţia din 1789 a dezvoltat următoarele idei:
a) S-a trecut de la drepturile absolute la cele relative, abandonându-se ideea
omului izolat şi abstract în favoarea ideii omului concret ce se află într-o anumită
situaţie;
b) Drepturile economice şi în special dreptul proprietăţii sunt analizate din
perspectiva unei anumite finalităţi sociale. Astfel Constituţia germană din 1949 în art. 14-
2 spune: "Proprietatea obligă. Folosirea ei trebuie să contribuie în acelaşi timp şi la binele
public".
c) Dreptul de asociere a apărut după cel individual. Astăzi statele recunosc şi
garantează dreptul de asociere al indivizilor unde ei îşj pot exercita liber competenţele
individuale.
d) Dreptul de a participa la viaţa publică fără nici un fel de discriminări. Astăzi
aceste drepturi au devenit clasice.
Caracterul teoretic şi abstract al Declaraţiei din 1789 a fost adesea cel care a făcut
ca ea să fie considerată uneori ca având doar o valoare filozofică - metafizică, fără
implicaţii juridice, pentru că nu conţinea garanţiile juridice necesare. Acest echilibru
fragil a evoluat datorită evoluţiei politice din anul 1973. Realitatea juridică a Declaraţiei a
început să devină efectivă în Constituţia din 1852 dar şi atunci se găsea într-o formă
ambiguă. Abia după 100 de ani, în 1958, Republica a patra franceză a garantat juridic,
fără echivoc, supremaţia Declaraţiei.
 1.2.4.7 Valoarea Juridică a Declaraţiei drepturilor fundamentale

Este vorba de o controversă clasică între jurişti. Ea poate fi formulată sub formă
de întrebare: poate un individ să solicite, să beneficieze de una din dispoziţiile cuprinse în
Declaraţie sau, dacă ea este cunoscută necorespunzător, să obţină o reparaţie în faţa unui
judecător? Dacă da, atunci Declaraţia are forţă juridică.
Răspunsurile doctrinare la această întrebare sunt două. Astfel, pentru unii,
Declaraţia deoarece nu este inclusă în constituţie, nu formulează reguli obligatorii, fiind
doar o expunere cu caracter filozofic. Ea enunţă principii care trebuie să inspire
legiuitorul sau judecătorul, dar ea nu le impune aceastuia. În aceste condiţii ea are doar o
valoare morală, fiind expresia dreptului natural şi nu a celui pozitiv. Mai mult, ea
reprezintă scopuri care trebuiesc atinse de guvernanţi, dar nimic în plus.
Această concepţie, care face distincţie între declaraţia drepturilor şi garantarea lor,
a fost împărtăşită mai ales de majoritatea revoluţionarilor francezi. Pozitiviştii, au apărat
acest punct de vedere considerând că Declaraţia nu face decât să enunţe drepturile
constituţiei propriu-zise, acesteia revenindu-i misiunea de a le garanta prin proceduri
adecvate. Pentru alţii, dimpotrivă (cum ar fi Dubuit şi mai recent Rene Capitant), trebuie
să se acorde Declaraţiei cel puţin forţa juridică, a legii obişnuite, dacă nu cea a legii
constituţionale. Dacă ea nu are valoare juridică, atunci nu este decât o solemnitate inutilă.
Unii autori contemporani apără chiar, în cazuri precise, teza valorii constituţionale
a preambulului şi invită judecătorul, mai ales în materie de control a constituţionalităţii
legilor, să facă respectate principiile care sunt incluse aici.
Faţă de această diversitate de opinii, ce relevă practica statelor? Fiecărui stat îi
revine să îşi fixeze politica asupra acestei chestiuni. Se pot distinge cel puţin două
ipoteze:
1.S-a ajuns ca enunţarea drepturilor fundamentale să fie inclusă în Constituţie, iar
anumite principii proclamate în preambul să fie reluate în chiar textul Constituţiei. Aceste
principii devenite formal reguli constituţionale sunt deci obligatorii şi se impun
judecătorului în măsura în care ele sunt susceptibile de a fi aplicate imediat.
2.Dacă drepturile nu figurează decât în preambul, pare normal, în orice caz realist,
a recunoaşte foiţa juridică a celor care sunt exprimate în manieră precisă şi sunt
susceptibile să fie aplicabile imediat. Cele care nu apar decât ca deziderate vagi scapă
evident acestui tratament. Aici se manifestă variaţii la nivel de state.
1.2.4.8 Tendinţe contemporane în materie de Declaraţie a drepturilor

Dacă se raportează la texte fară a uita separaţia dintre teorie şi practică, care este
adesea prea flagrantă în domeniul protecţiei drepturilor omului, se pot releva trei
tendinţe:
Creşterea drepturilor şi libertăţilor proclamate este însoţită de îndatoriri
numeroase şi, mai ales, de limite în exercitarea acestor drepturi formulate în termeni vagi
şi deci susceptibile de interpretare extensivă (interes general, morală publică, perenitatea
statului). De altfel, libertăţile colective fac casă bună cu libertăţile individuale, dar acest
fapt provoacă adesea controverse. Unii ar dori să treacă drepturile poporului (cu conţinut
cel puţin incert) înaintea drepturilor individului. Dacă se are în vedere concepţia originară
a drepturilor omului (drepturile individului au fost dirijate în primul rând ca barieră de
protecţie contra acţiunii tentaculare a puterii), atunci se poate constata la ce evoluţie s-a
ajuns, în ce priveşte această chestiune, în decursul a două secole de la apariţia Declaraţiei.
Se mai poate discuta şi despre semnificaţia liberală a anumitor declaraţii, unde
accentuarea îndatoririlor şi a excepţiilor se situează deasupra drepturilor.
Tendinţa de a recunoaşte o oarecare forţă juridică a Declaraţiei drepturilor, prin
prezenţa câtorva dintre acestea în conţinutul unor Constituţii recente. Este vorba de o
preocupare realistă, care dă judecătorului o putere de apreciere importantă ce nu poate fi
acceptată întotdeauna fără iritare de către puterea executivă, în ciuda Principiului
separaţiei puterilor. Oricum, această orientare instituie un progres incontestabil şi
contribuie la armonizarea conceptului de drepturi fundamentale ale individului şi
cetăţeanului.
În fine, tehnica garantării drepturilor pare că se suprapune progresiv peste cea a
Declaraţiilor, constituţionalizând lista drepturilor fundamentale, adică încorporându-le în
articolele constituţiilor, conferindu-le, astfel, o forţă juridică, imediată. Aceasta
presupune existenţa unui control juridic şi o redactare fără ambiguităţi; în această privinţă
constituanta îşi ia adesea precauţii suplimentare pentru asigurarea eficacităţii. Tehnica nu
este nouă, ea a fost folosită în S.U.A. în 1791 în primele zece amendamente (Bill of
Rights) dar ea tinde să se generalizeze.
Se poate aprecia că în ansamblu, există un incontestabil progres juridic, rămâne,
însă, doar problema aplicării efective a acestor garanţii. Trebuie să se recunoască că dacă
lista drepturilor omului este astăzi, în lume, mai mult sau mai puţin uniformă şi
stereotipă, punerea ei în aplicare, adică respectarea acestor drepturi şi libertăţi
fundamentale, variază mult, depinzând de tipurile de civilizaţie, de ideologii, de rivalităţi
de interese etc.
Acest document de referinţă în gândirea mondială privind Drepturile omului a
valorificat toate contribuţiile anterioare în domeniu, aducând totodată, contribuţii noi la
elaborarea Conceptului privind Drepturile omului.
Nici una din lucrările de referinţă din acest domeniu n-au putut evita această
Declaraţie, care va rămâne - şi în viitor -una din principalele surse de inspiraţie pentru
orice analiză serioasă asupra Drepturilor omului şi Libertăţilor publice.
Declaraţia abordează statutul fiinţei umane din perspectiva drepturilor sale
naturale inalienabile - dreptul la viaţă, la existenţă, la sănătate, la securitate, şi drepturilor
cetăţeneşti, în sensul relaţiei fiinţei umane cu Cetatea.
Se ştie că „cetăţean" provine de la latinescul „civitas", locuitorul unui oraş, unei
Cetăţi, deci a unei comunităţi care se conduce după anumite reguli convenite de comun
acord. Într-o ţară, fiecare om acţionează ca cetăţean, în sensul că „îşi asumă acel statut
convenit de comunitate , având drepturi şi obligaţii publice, care sunt corelate cu
drepturile şi obligaţiile publice ale celorlalţi.
Un cetaţean francez - ca, de altfel, fiecare cetăţean, în general, - era şi este
considerat şi astăzi a avea facultatea „de a-şi subordona faptele şi actele proprii, legilor şi
rânduielilor comune”. Această facultate a fiecăruia dintre noi presupune „supunerea
conştientă a individului ideii şi conceptului de patrie”, în sensul de comunitate naţională.
În anii Revoluţiei Franceze s-a afirmat cu putere ideea că „a muri pentru Patrie
este soarta cea mai frumoasă, cea mai vrednică de pizmuire”. Raportul individului cu
patria sa implică, deci, îndatorirea „de a o apăra, de a-i garanta dezvoltarea şi afirmarea.
Aşadar, chiar din titlul Declaraţiei se precizează că fiecare dintre noi are şi
calitatea de cetăţean, fiind „aparţinători ai unei patrii anume", locuind pe „un anumit
teritoriu", supus aceloraşi legi, ceea ce - în optica părinţilor Revoluţiei - înseamnă că „fac
parte din aceeaşi naţiune”, Romain Rolland preciza că „patria sunt eu, eşti tu, e tot ceea
ce iubim, tot ceea ce visăm, tot ceea ce va fi când nu vom mai fi noi".
Subliniind legătura individului cu patria, Jean-Jacques Rousseau arăta că „de
îndată ce nu mai are patrie, omul încetează de a mai fi”, el stâruia asupra „legăturii
omului cu patria sa, ca cetăţean al ei" - idee progresistă, cu o semnificaţie deosebită în
procesul declanşârii Revoluţiei şi afirmării naţiunii moderne. François-Marie Arouet
Voltaire arăta că „este întristător că adeseori, pentu a fi bun patriot, unii îşi închipuie că
trebuie să fie inamicii restului omenirii". Voltaire suprinde în această judecată „raportul
individului cu patria sa şi cu restul lumii", atrăgând atenţia asupra faptului că „în calitatea
sa de cetăţean al unei ţări, omul nu se opune celorlalţi oameni". Legătura sa cu patria
căreia îi aparţine nu exclude raporturile cu cetăţenii altor ţări, ci, dimpotrivă, le implică,
iar - în epoca modernă - aceste raporturi se dezvoltă, se diversifică, se amplifică continuu.
„Nesocotirea drepturilor omului sunt singurele pricini ale relelor publice".
Reprezentanţii poporului francez - constituiţi în Adunarea Naţională - au înscris în
Preambulul „Declaraţiei drepturilor omului şi ale cetăţeanului" că „neştiinţa, uitarea sau
nesocotirea drepturilor omului sunt singurele pricini ale relelor publice şi ale corupţiei
guvernelor".
Adunarea Naţională a Franţei stipula în Declaraţie că tocmai datorită gravelor
consecinţe ale „nesocotirii drepturilor omului" a hotărât „să expnă într-o Declaraţie
solemnă drepturile naturale, neînstrăinabile şi sfinte ale omului".
Reprezentanţii poporului francez au hotărât ca Declaraţia să fie „necontenit
prezentată tuturor membrilor Corpului social", amintindu-le permanent acestora
„drepturile şi datoriile lor". În acest fel, actele puterii legiuitoare şi a celei executive,
„putând oricând să fie comparate cu ţinta oricărui aşezământ politic" , să fie mai
respectate. Concepţia autorilor Declaraţiei drepturilor omului şi ale cetâţea-nului includea
„posibilităţile de control popular asupra actelor Guvernământului". Un asemenea control,
ca expresie a exercitârii libertăţilor publice, implică: cunoaşterea de către fiecare cetăţean
a drepturilor şi obligaţiilor proprii, precum şi a acelor drepturi şi obligaţii ce revin
autorităţilor publice; evaluarea activităţii autorităţilor în respectarea, promovarea şi
aplicarea măsurilor care să asigure înfăptuirea drepturilor fiecărui membru al
Comunităţii. Numai pe o asemenea bază se poate compara activitatea puterilor statului cu
scopurile lor programatice.
Reprezentanţii poporului francez urmăreau - pe această cale - să ofere garanţia că
„reclamaţiile cetăţenilor, întemeiate pe nişte principii simple şi netăgăduite, să tindă
pururea la menţinerea Constituţiei şi legilor obşteşti".
„Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi"
Chiar din primul său articol, Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului,
adoptată de Adunarea Naţională a Franţei la 2 octombrie 1789, a consacrat acea formula
celebră care avea să fie preluată şi comentată în toate documentele ulterioare referitoare
la drepturile omului. Consacrând că „oame-nii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi",
Revoluţia Franceză avea să recunoască tuturor fiinţelor umane unul din cele mai
importante drepturi, acela de a se naşte şi a trăi „în libertate şi egalitate". Dante Aligheri
(1265 -1321) - unul din cei mai cunoscuţi gânditori, filozofi şi literaţi ai vremii sale - în
cunoscutul său Tratat de Biologie afirma că „libertatea este facultatea ce o are individul
de a se purta potrivit firii sale, sub înrâurirea împrejurărilor din care purced din structura
creierului sâu §i din aşezarea actuală a reziduurilor formate mai înainte, potrivit firii sale,
sub înrâurirea con-diţiilor exterioare... Există, deci, o legătură organică între libertatea
interioară şi libertatea exterioară a individului. Critica celor care susţineau că „Declaraţia
Revoluţiei Franceze exagera când proclama câ omul este liber de la naştere" nu rezistă
unei analize atente, deoarece pârinţii Revoluţiei nu vizau nemijlocit func-ţiile
organismului uman la naştere, capacitatea fătului, a noului născut de a raţiona, de a fi
conştient de faptele §i actele sale. Autorii Declaraţiei proclamau un Principiu, cel al
libertăţii, înscris - alâturi de Egalitate şi Fraternitate pe frontiscipiciul marii Revoluţii a
francezilor.
În acelaşi articol - cu care debutează Declaraţia - se stipulează că „deosebirile
sociale nu se pot întemeia decât pe folosinţa obştească". Atât în timpul procesului
revoluţionar, cât şi după aceea, „folosinţa obştească" a primit conotaţii diferite, toate,
însă, au încercat „să explice deosebirile sociale", care -după consolidarea Revoluţiei în
planul structurilor Puterii - departe de a se diminua, s-au accentuat continuu, până la
discre-panţele incredibile din zilele noastre. Asupra supoitului obştesc al deosebirilor
aveau să se exprime numeroase puncte de vedere. Unii analişti observau că autorii
Declaraţiei „fuseseră obligaţi sâ recunoască existenţa deosebirilor sociale, care au existat
şi până la Revoluţie şi dupa Revoluţie". Toţi au considerat că „folosinţa obştească era o
explicaţie mult prea generală a acestor deosebiri".
În celelalte articole ale Declaraţiei sunt stipulate acele căi şi modalităţi practice
pentru conservarea şi realizarea „drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului".
Aceste drepturi sunt: libertatea, proprietatea, siguranţa şi opunerea la asuprire.
În Declaraţie se stipulează că „libertatea constă în putinţa de a face tot ceea ce nu
vatămă altuia", precizându-se ~ în acest fel - că „practica drepturilor naturale ale omului
nu are alte margini decât cele care asigură celorlalţi membri ai societăţii realizarea
aceloraşi drepturi". Georg Willhelm Friedrich Hegel arăta că atunci când se susţine că
„libertatea în genere este să poţi acţiona aşa cum vrei, o atare reprezentare poate fi luată
numai ca totală lipsă a culturii gândirii, în care nu se găseşte încă nici o urmă a ceea ce
este voinţa liberă în şi pentru sine, dreptul şi moralitatea. Având în vedere importanţa
precizării acestor limite, în Declaraţie se consacră obligaţia de a se determina numai prin
lege „marginile libertăţii", la con-fluenţa libertăţii unei persoane, cu libertatea altei
persoane. Charles Louis de Secondat Montesquieu preciza că „libertatea este dreptul de a
face tot ceea ce îngăduie legile; şi dacă un cetăţean ar putea să facă ceea ce ele interzic, el
nu ar mai avea libertate, pentru că şi ceilalţi ar putea să facă la fel.
Declaraţia stipulează că „legea nu are dreptul decât de a opri acţiunile
vătămătoare societăţii", în felul acesta se consacră „limita în care poate acţiona legea",
respingându-se „practica abuzurilor şi fărădelegilor condamnate de poporul răsculat al
Franţei în 1789", precizând că „tot ceea ce nu este oprit de lege nu se poate împiedica, şi
nimeni nu poate fi silit să facă ceea ce legea nu porunceşte". Principiu progresist pentru
acele vremuri revoluţionare, în care „fărădelegea şi arbitrariul luaseră proporţii
revoltătoare". La o analiză ulte-rioară, mai atentă, s-a atras atenţia asupra capcanelor pe
care îl implică. Astfel, s-a observat că „aprecierea caracterului vătămător al acţiunilor -
fiind, de regulă, o operaţiune subiectivâ, în puterea unor indivizi care dispun vremelnic de
pârghiiile de comandă ale unei naţiuni - poate fi abuzivă". Ceea.ce pentru „un grup de
interese este considerat vâtămător", pentru un alt grup de interese „poate fi necesar, util
etc.". De aceea, cei mai reputaţi analişti în domeniu au considerat că „legile care
poruncesc în acest domeniu trebuie emise pe criterii obiective, restrângându-se şi, pe cât
posibil, eliminându-se determinările subiective".
Valoarea programatică a Declaraţiei drepturilor omului şi ale cetăţeanului,
elaborată de părinţii Revoluţiei Franceze constă şi în faptul că stipulează „rolul obşti în
actul de Guvernare", precizând că „legea este expresia voinţei obşteşti" şi că „toţi
cetăţenii au dreptul să ia parte personal sau prin reprezentanţii lor la alcătuirea legii".
Revoluţia Franceză a consacrat principiul potrivit căruia „legea trebuie să fie
aceeaşi pentru toţi", fie că ocroteşte, fie că pedepseşte. Toţi cetăţenii fiind egali în faţa
legii, sunt deopotrivă admişi „la toate demnităţile, la toate locurile şi slujbele publice,
după capacităţile lor şi fără altă deosebire în afară de virtuţile şi de talentele lor”. Aceste
principii generoase ale Revoluţiei Franceze au fost preluate şi consacrate în toate „legile
fundamentale ale ţărilor democratice". Experienţa a demonstrat şi demonstrează, însă, că
- în multe cazuri - s-au constatat încălcări şi abuzuri, unii funcţionari ajunşi în funcţii şi
demnităţi importante considerându-se „mai presus de lege", aşa cum se întâmplă în
România în anii 1999-2000, când pânâ şi cei mai înalţi demnitari ai statului încalcă grav
chiar Constituţia ţării.
Declaraţia consacră libertatea deplină a opiniilor, stipulând că „nimeni nu trebuie
să fie tulburat pentru părerile sale, fie chiar religioase, atât ca, manifestările acestor
păreri, să nu tulbure ordinea publică stabilită de lege". Încă din zilele Revoluţiei Franceze
s-a pus în discuţie conceptul de ordine publică, apreciindu-se că „definirea sa poate fi
arbitară”, deoarece - fiind lăsat la latitudinea legiuitorului, deci a unei componente majore
a Guvernământului - „există riscul ca guvernanţii să considere că ordinea publică este
aceea convenabilă lor" şi „nu ordinea convenabilă şi necesară întregii comunităţi".
Libera comunicare a cugetărilor şi a părerilor „este unul din drepturile cele mai de
seamă ale omului". Jules Renard (1864 - 1910) - un mare scriitor şi poet francez, laureat
al Premiului Goncourt în anul 1907 - aprecia că „omul nu este liber, dacă nu-şi poate
transmite părerile" şi că „îngrădirile practicate în această privin|â sunt contrare
progresului". Totodată, dânsul observă că „oamenii au răspunderea opiniilor proprii".
Cuvintele „nu trebuie să fie decât haina gândului, făcută foarte riguros pe măsură".
În temeiul Declaraţiei, fiecare cetăţean poate „vorbi, scrie, tipări, în chip liber,
rămânând a răspunde de abuzul acestei libertăţi în cazurile determinate de lege".
 În acest document de referinţă al Revoluţiei Franceze se stipulează că este
necesară o Putere publică pentru a „chezăşui drepturile omului şi ale cetăţeanului" şi că
„această Putere este întemeiată spre folosul tuturor, iar nu spre folosinţa particulară a
celor cărora le este încredinţată".
Este important de observat că - încă din acele momente tensionate ale Revoluţiei,
luându-se în considerare experienţa anilor de abuzuri şi inegalităţi - s-a ajuns la concluzia
„nevoii controlului social asupra treburilor publice". În acest sens, în Declaraţie s-a
stipulat că „societatea are dreptul de a cere socoteală oricărui agent public despre
administraţia lui". Controlul societăţii asupra Guvernământului a fost în atenţia lui
Montesquieu, a lui Jean-Jacques Rousseau şi a constituit subiect de dezbatere publică în
anii tumultoşi ai Revoluţiei Franceze. Concluzia la care s-a ajuns a fost că „agenţii
publici trebuie să fie controlaţi de societate pentru ca actefe guvernâmântului să nu fie
contrare comunităţii, ci numai în folosul ei".
Complexă este şi lupta pentru legiferarea drepturilor omului în Franţa. Declaraţia
franceză, adoptată la 26 august 1789 de către Adunarea Naţională, exprimă cerinţe
politice şi juridice ale transformării orânduirii feudale într-una capitalistă, pe un plan mai
general, înfăţişându-se, un timp de mai multe decenii, ca promotor al timpurilor moderne.
Reflectând gândirea politică, morală şi socială a secolului al XVIII-lea, Declaraţia
Franceză din 1789, a proclamat prioritatea individului faţă de stat. Individul, declarat
cetăţean suveran cu drepturi sacre, este îndreptăţit să-şi exercite drepturile chiar împotriva
statului şi a societăţii, fără a fi criticat că abuzează, pentru că el este creatorul ordinii
legale a statului.
Declaraţia franceză poartă titlul de "Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetaţeanului
şi încearcă să legalizeze în viaţa de stat aceste două categorii de drepturi. În baza
declaraţiei sunt considerate ca drepturi absolut personale de care indivizii trebuie să se
bucure, în calitatea lor de oameni: libertatea, egalitatea, proprietatea (care este proclamată
drept inviolabil şi sacru), siguranţa şi rezistenţa împotiva asupririi. Aceste drepturi, sub
aspectul conţinutului lor social, reprezintă condiţiile inerente ale înlăturării privilegiilor
feudale şi ale instaurării noii orânduiri, capitaliste, bazată pe proprietatea privată, pe
economia de piaţa. Ele sunt drepturi fundamentale cetăţeneşti, deoarece oamenii,
revendicând posibilităţile egale de a fi admişi în toate demnităţile, posturile şi serviciile
publice, se prezintă în calitatea lor de membri ai statului public. "Oamenii se nasc şi
rămân liberi şi egali în drepturi, se aratâ în Declaraţia Dreptunlor Omului şi Cetăţeanului
(art.l). Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu este în detrimentul altuia (art 4),
'Toţi cetăţenii fiind egali în faţa ei , sunt deopotrivă admişi în toate demmtăţile, posturile
şi serviciile publice, după capacitatea lor şi fară altă deosebire decât aceea a virtuţilor şi
talentelor lor" (art. 6). Orice „cetăţean” poate să vorbească, să scrie, să tipărească în mod
liber, cu condiţia să răspundă de folosirea abuzivă a acestor libertăţi în cazurile
determinate de lege (art. 11). Contribuţia comună necesară întreţinerii forţei publice
trebuie să fie repartizată între cetăţeni în mod egal, în raport cu posibilităţile lor(art. 13 ).
Legea nu trebuie să stabilească decât pedepsele strict, şi în mod evident necesare,
şi nimeni nu poate fi pedepsit decât în virtutea unei legi stabilite şi promulgate anterior
delictului şi aplicate în mod egal (art. 8). Orice om trebuie considerat nevinovat pâna la
probarea culpabilitaţii sale. "Legea n-are dreptul sâ interzica decât acţiunile dăunătoare
societăţii. Tot ceea ce nu este interzis prin lege nu poate fi oprit şi nimeni nu poate fi
constrâns să facă ceea ce nu-i ordonă" (art.5).
Marcând un moment important în gândirea politică şi juridică a timpului,
Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, din 1789, a constituit un punct de plecare
pentru constituţiile ce au fost elaborate ulterior. Ea a apărut ca preambul în cadrul
Constituţiei franceze din 1791 şi reafirmată de constituţiile franceze din 1946 şi 1958.
Declaraţiile adoptate în perioada 1791-1793 se remarcă prin explicarea şi sistematizarea
"drepturilor omului în societate". Alături de drepturile omului sunt enunţate şi explicate
îndatoririle fundamentale ale cetăţeanului.
Actul de naştere al acestei declaraţii semnează actul de deces al vechii orânduiri şi
fundamentează principiile politico-juridice ale noii orânduiri burgheze.
Având ca exemplu DECLARAŢIA DREPTURILOR de la 1689, din Anglia, şi
mai ales DECLARAŢIA DE INDEPENDENŢĂ A STATELOR UNITE ALE
AMERICII, din 4 iunie 1776, ea a fost princepută ca o declaraţie universal-valabilă,
abstractă expresie a raţiunii eterne, ceea ce i-a asigurat o răspândire foarte largă şi
durabilă. Studiind egalitatea oamenilor în faţa legii şi înscriind proprietatea printre
drepturile naturale, ea nu se atinge sub nici o formă problema inegalităţii de avere. Se
poate afirma cu certitudine că acest document a însemnat un moment deosebit de
important în istoria gândirii politice. Reprezentanţii poporului francez, constituiţi în
adunarea naţională, considerând că ignorarea, nesocotirea sau dispreţuirea drepturilor
omului sunt singurele cauze ale nefericirii publice şi ale corupţiei guvernelor, au hotărât
să expună într-o declaraţie solemnă drepturile naturale, inalienabile şi sacre ale omului. În
consecinţă, adunarea naţională recunoaşte şi declară sub auspiciile Fiinţei Supreme,
următoarele drepturi ale omului şi cetăţeanului:
-Oamenii se nasc şi râmân liberi şi egali în drepturi, iar deosebirile sociale nu pot
fi bazate decât pe utilitatea publică.
-Scopul oricărei asociaţii politice este conservarea deprinderilor naturale şi
imprescriptibile ale omului; aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea şi rezistenţa la
opresiune.
-Naţiunea este sursa esenţială a principiului oricărei suveranităţi; nici o grupare,
nici un individ, nu pot exercita vreo autoritate care să nu emane de la ea.
-Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altuia. Astfel,
exercitarea drepturilor naturale ale fiecărui om nu are limite decât acelea care asigură
celorlalţi membri ai societăţii folosirea de aceleaşi drepturi; aceste limite nu pot fi
daterminate decât prin lege.
-Legea nu are dreptul să interzică decât acţiunile vătămătoare societăţii. Tot ceea
ce nu este interzis, prin lege, nu poate fi constrâns a face ceea ce legea nu obligă.
-Legea este expresia voinţei generale; toţi cetăţenii au dreptul să contribuie,
personal sau prin reprezentanţii lor la alcătuirea ei; ea trebuie să fie aceeaşi pentru toţi, fie
că apără, fie că pedepseşte. Toţi cetăţenii fiind egali în faţa legii, au acces, în mod egal, la
orice demnităţi, posturi, funcţii publice, după capacitatea lor şi fară alte deosebiri, decât
cele ale virtuţiilor şi talentelor lor.
-Nici un om nu poate fi acuzat, arestat, nici deţinut decât, în cazurile stabilite de
lege şi prin formele prescrise de ea. Cei care solicită, dau, execută sau fac să se execute
ordine arbitrare trebuie sa fie pedepsiţi, dar orice cetăţean somat sau arestat în virtutea
legii trebuie să se supună imediat; dacă opune rezistenţă, el se face vinovat.
-Legea nu trebuie să stabilească decât pedeapsa strict şi evident necesară şi nimeni
nu poate fi pedepsit decât în virtutea unei legi stabilite şi promulgate anterior delictului şi
aplicată legal.
 -Orice om este presupus inocent, până în momentul în care a fost declarat vinovat;
dacă se consideră indispensabil a-1 aresta, orice act de constrângere în afara celor
necesare pentru reţinerea lui, trebuie aspru pedepsite de lege.
-Nimeni nu poate fi tras la răspundere, pentru opiniile sale, fie ele chiar religioase,
dacă prin manifestarea lor nu contravine ordinea publică, stabilită prin lege.
-Comunicarea liberă a gândurilor şi opiniilor este unul din drepturile cele mai de
preţ ale oamenilor; orice cetăţean poate, deci, să vorbească, să scrie şi să tipărească, liber,
în afara cazurilor prevăzute prin lege, în care va trebui să răspundă de folosirea abuzivă a
acestei libertăţi.
-Garanţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului necesită o forţă publică; această
forţă este instituită, în avantajul tuturor, şi în folosul personal al acelora cărora le este
încredinţată.
-Pentru întreţinerea forţei publice şi pentru cheltuielile de administraţie este
indispensabilă o contribuţie comună; ea trebuie să fie repartizată, egal, între toţi cetăţenii,
în raport cu posibilităţile lor.
-Cetăţenii au dreptul să constate ei înşişi sau prin reprezentanţii lor necesitatea
contribuţiei publice şi să o accepte, în mod liber, să urmărească destinaţia care i se dă, să-
i determine cuantumul, bazele, priceperea şi durata.
-Societatea are dreptul să ceară socoteală oricărui funcţionar public, pentru modul
în care îşi îndeplineşte funcţia.
-Orice societate care nu asigură garanţia drepturilor şi nu statorniceşte separarea
puterilor, este lipsită de constituţie.
-Proprietatea fiind un drept inviolabil şi sacru nimeni nu poate fi privat de ea,
decât în cazurile în care necesitatea publică, legal constituita, pretinde în mod evident
acest lucru, şi cu condiţia unei juste despăgubiri prealabile.

CAPITOLUL

PROTECŢIA DREPTURILOR OMULUI LA CONSILIUL EUROPEI

 2.1 ðStatutul Consiliului Europei

ncă de la constituirea Consiliului Europei, principiul respectării drepturilor omului

a fost una dintre pietrele de temelie ale organizaţiei. În timpul unei reuniuni de la Haga
din 1948, Congresul Europei a fost catalizator pentru crearea Consiliului Europei prin
adoptarea unei rezoluţii având următorul conţinut:
Congresul:
-Apreciază că Uniunea sau Federaţia ce va lua naştere trebuie să rămână deschisă
către toate naţiunile europene cu o guvernare democratică care se vor angaja să respecte o
Cartă a drepturilor Omului;
-Hotărăşte să creeze o Comisie pentru imediata îndeplinire a dublei sarcini de a
redacta acestă cartă şi de a enunţa normele cărora un Stat trebuie să i se conformeze
pentru a merita numele de democraţie.
-Orice membru al Consiliului Europei recunoaşte principiul supremaţiei dreptului
şi principiul în virtutea căruia orice persoană aflată sub jurisdicţia sa trebuie să se bucure
de drepturile omului şi de libertăţle fundamentale.
Numeroase alte dispoziţii din Statutul Consiliului Europei subliniază importanţa
drepturilor omului şi articolul 8 stipulează chiar că grave încălcări ale drepturilor omului
şi ale libertăţilor fundamentale justifică suspendarea sau excluderea unui stat membru al
Consiliului Europei.
Statutul a fot semnat la 5 mai 1949. Întocmirea unei carte a drepturilor omului a
constituit o prioritate absolută pentru noul Consiliu şi la numai 18 luni după adoptarea
Statutului, cele zece state membre semnau la 4 noiembrie 1950 Convenţia Europeană
pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, convenţie ce a intrat
în vigoare la 3 septembrie 1953.

2.2 ðConvenţia Europeană a Drepturilor Omului

onvenţia Europeană a Drepturilor Omului nu a apărut dintr-un vid juridic; ea a

fost precedată atât de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului cât şi de Declarafia
americană a drepturilor şi îndatoririlor omului. Declaraţia Universală ocupă, de fapt, un
loc deosebit în Preambulul Convenţiei Europene. Tot astfel, nu ar trebui subapreciată
importanţa textului european în cadrul protecţiei drepturilor omului la nivel internaţional.
În Preambulul său, Convenţia enunţă într-adevăr principii importante: „Bazele justiţiei şi
a păcii în lume... a căror menţinere se sprijină în mod esenţial pe un regim cu adevărat
democratic pe de o parte, şi, pe de altă parte, pe o concepţie comună şi un respect comun
al drepturilor omului din care decurg acestea;...”
Guvernele statelor europene însufleţite de acelaşi spirit - şi posedând un
patrimoniu comun de idealuri şi de tradiţii politice - ,de respectarea libertăţii şi de
supremaţia dreptului (sunt hotărâte) să ia primele măsuri menite să asigure garantarea
colectivă a unora dintre drepturile enunţate în Declaraţia Universală. Există în acest text
termeni nedefiniţi juridic: pace, regim democratic, respect comun.
Preambulul, se observă, formulează noţiunea de democraţie politică ce nu
figurează în Statutul Consiliului Europei. Tot la fel de important este şi accentul pe care
Parlamentul îl pune pe garantarea colectivă a drepturilor omului.
Convenţia Europeană a fost primul instrument internaţional ce se referă la
drepturile omului având ca scop protecţia unui larg evantai de drepturi civile, care, pe de
o parte îmbracă forma unui tratat ce aduce din punct de vedere juridic constrângeri pentru
înaltele Părţi Contractante, iar pe de altă parte instaurează un sistem de control asupra
aplicării drepturilor de nivel intern. Cea mai profundă contribuţie a sa se regăseşte
probabil în dispoziţia (Articolul 25) în conformitate cu care o Înaltă Parte Contractantă
poate accepta controlul Comisiei Europene a drepturilor Omului în cazul când procedura
este pornită de un individ şi nu de către Stat. Succesul Convenţiei poate fi dimensionat
prin recunoaşterea de către toate înaltele Părţi Contractante a acestui drept de recurs
individual.

2.3 ðCarta Socială Europeană

arta socială europeană, la fel ca şi Convenţia europeană a drepturilor omului, a

fost elaborată sub auspiciile Consiliului Europei. Ea completează Convenţia care
garantează numai drepturi civile şi polilice, stabilind un sistem european regional de
protecţie1 pentru drepturile economice şi sociale. Carta a fost deschisă spre semnare la 18
octombrie 1961 şi a intrat in vigoare la 26 februarie 1965. Mai mult de jumătate din
statele membre ale Consiliului Europei sunt părţi la această Cartă. La 5 mai 1988 a fost
incheiat un Protocol adiţional la Cartă2 prin care se lărgşte lista de drepturi. Deşi intrat în
vigoare la 4 septembrie 1992, fiind necesare trei ratificări pentru a-l face operaţional,
foarte puţine state l-au ratificat până în prezent. La 21 octombrie 1991 a fost semnat
Protocolul de amendare a Cartei sociale europene3. Acest instrument care aduce
schimbări in mecanismul de supraveghere al Cartei, nu este incă în vigoare.
Carta proclamă o listă de 19 categorii de "drepturi şi principii", incluzând dreptul
la muncă, la condiţii prielnice de muncă în condiţii de siguranţă, la remuneraţie
echitabilă, la organizare, şi la negociere colectivă. Carta proclamă dreplul la protecţie al
copiilor, tinerilor şi femeilor angajate. Sunt de asemenea recunoscute dreptul familiei la
protectie socială, juridică şi economică, dreptul mamelor şi al copiilor la protecţie socială
şi economică, şi dreptul lucrătorilor imigranţi şi al familiilor lor la protecţie şi asistenţă.
Alte drepturi enumerate în Cartă sunt dreptul la pregătire şi indrumare profesională, la
ocrotirea sănătăţii, la asigurări sociale, la îngrijire socială şi medicală, şi dreptul de a
beneficia de servicii de asistenţă socială. Este de asemenea statuat dreptul la pregătire şi
recuperare al persoanelor handicapate fizic sau psihic şi dreptul de a desfăşura activităţi
lucrative pe teritoriul altor Părţi Contractante.
Protocolul adiţional suplimentează lista cu încă patru "drepturi şi principii",
incluzând dreptul celor ce muncesc la tratament egal şi nediscriminare în functie de sex şi
dreptul de a lua parte la stabilirea şi ameliorarea condiţiilor de muncă şi de mediu la locul
de muncă. De asemenea se prevede că "fiecare persoană în vârstă are dreptul la protecţie
socială."
Se defineşte şi detaliază înţelesul '''drepturilor şi principiilor" 4 enunţate doar în
termeni generali în Partea I. Dreptul la condiţii de muncă igienice şi în siguranţă5, se
regăseşte exprimat în angajamentul conţinut la articolul 3 din Partea a II a:
1
Lundberg. „The Protection of Social Rights in the European Community: Recent Developments."
2
R. Goebel, "Employee Rights in the European Community: A Panorama from the 1974 Social Action
Piogram to the Social Charter of 1989,"
3
Drzewicki et al., supra, la pag. 169, prlvind diferenţele intre Carta socială a Comunităţii Europene şi
Carta socială europeană a Consiliului Europei.
4
Partea a II a Cartei şi a Protocplului adiţional
5
enunţat la paragraful 3 din Partea 1 a Cartei
 1. să emită regulamente de protecţie şi igiena muncii;
2. să urmărească aplicarea unor astfel de regulamente;
3. să consulte, după caz, organizaţiile patronale şi ale angajaţilor privind măsurile
preconizate în vederea îmbunătăţirii protecţiei şi igienei muncii.
Părţile Contractante şi obligaţiile lor juridice6. Devenind parte la Cartă, statul se
angajează "să considere Partea 1 a prezentei Carte ca fiind o declaraţie privind scopurile
pe care intenţonează să le promoveze prin toate mijloacele adecvate..." 7. Statul trebuie să
accepte ca având obligativitate juridică anagajamentele conţinute în cel puţin cinci din
şapte articole din Partea a II a. Cele şapte prevederi sunt dreptul la muncă, organizare,
negociere colectivă, protecţie socială, dreptul la asistenţă socială şi medicală, dreptul
familiei la protecţie socială, juridică şi economică, dreptul lucrătorilor migranti şi al
familiilor lor la protecţie şi asistenţă. Fiecare stat parte mai are obligaţia de a alege încă
un număr determinat de drepturi sau subcategorii de drepturi pe care se angajează să le
rcspecte.
Acest sistem de opţiuni încurajează statele să ratifice Carta fară a le obliga să
accepte toate drepturile pe care aceasta le proclamă sau să facă rezerve complexe. De
asemenea, Carta este elaborată în aşa fel încât să asigure asumarea de către toate statele
părţi a obligaţiei respectării a cel puţin câtorva dintre drepturile de bază. Puţine sunt
statele care au acceptat toate drepturile stipulate în Cartă.
Măsuri Internaţionale pentru aplicarea drepturilor Cartei. Carta instituie un sistem
de rapoarte, aplicabil şi Protocolulul adiţional pentru monitorizarea respectării de către
state a obligatiilor ce le revin. Ea indică două tipuri de rapoartecare sunt examinate de
diverse organisme ale Consiliului Europei
-rapoarte care trebuie întocmite la fiecare doi ani şi care se referă la punerea în
practică la nivel naţional a drepturilor enunţate în Partea a II a acceptate de statul
respectiv8.
-rapoarte care se referă la statutul drepturilor enumerate în Partca a II a pe care
respectivul stat nu le-a acceptat. Ambele rapoarte trebuie prezentate la intervale precise,
stabilite de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei9.
6
Articolul 20, partea III a Cartei
7
Cartă. art. 20(l)(a).
8
Cartă. art. 21.
9
Cartă. art. 22.
 2.4 ðMecanisme de protecţie şi garantare a drepturilor omului

a nivelul continental, mecanismele constituite în baza Convenţiei pentru apărarea

drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale adoptată la Roma, la 4 noiembrie 1950,
asigură „posibilităţi sporite pentru repararea încălcărilor drepturilor omului", dacă se
constată „violări a acestor drepturi". Aceste mecanisme reprezintă „un sistem închegat
care mai ales în anii 1995-2000- şi-a demonstrat eficienţa în protecţia şi garantarea
drepturilor omului în statele europene.

2.4.1 Mecanisme şi organisme Jurisdicţionale Europene

intre mecanismele cunoscute pe plan internaţional pentru garantarea drepturilor

omului mecanismele jurisdicţionale şi-au dovedit în practică cea mai mare eficacitate. Ele
au la bază adoptarea unor instrumente juridice prin care se creează organe cu atribuţii
jurisdicţionale, care au competenţa să examineze plângerile ce le sunt adresate şi să
pronunţe o hotărâre care să aibă autoritate de lucru judecat.
Acest tip de mecanism este caracteristic sistemelor regionale de protecţie a
drepturilor omului, existente pe continentul european - în cadrul Consiliului European - şi
pe continentul american - în cadrul Organizaţiei Statelor Americane - instituite prin
Convenţia europeană pentru salvgardarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale
fundamentale (1950) şi prin Convenţia americană privind drepturile omului (1969).
În literatura juridică de specialitate s-a evidenţiat precaritatea procedurilor de
garantare a drepturilor omului. Se arată că sursa acestei precarităţi ar fi faptul că nu toate
statele sunt de acord cu o conformare pe plan intern la cerinţele standardelor
internaţionale în materia drepturilor omului şi astfel, în funcţie de concepţiile ideologice
dominante, sau de alte elemente relevante în ceea ce priveşte politica pe care o urmează
în acest domeniu, invocă destul de des exclusivitatea competenţei suverane pentru a
împiedica exercitarea controlului international.
În ceea ce priveşte controlul jurisdicţional, se remarcă, de asemenea, în literatura
de specialitate raritatea acestui tip de control. Atunci când se face o astfel de constatare,
evident se are în vedere faptul că mecanismele junsdicţionale de garantare a dreptunlor
omului se întâlnesc numai pe plan regional (european şi american), celelalte continente
fiind lipsite de acest tip de control.
Este adevărat că o asemenea apreciere are în vedere faptul că din punct de vedere
al suprafeţei geografice, cât şi al numărului populaţiei cuprinse în planul regional în care
se exercită acest tip de control junsdicţional, ele reprezintă un procent minoritar, dar şi
anumite elemente care să încerce să explice existenţa acestuia în regiunile respective.
Faptul că pentru prima dată o astfel de procedură jurisdicţională apare pe
continentul european la foarte puţin timp de la adoptarea Delaraţiei Universale a
Drepturilor Omului, este în principal, rezultatul faptului că al doilea război mondial a
avut ca teatru de operaţii în special Europa, iar unele dintre cele mai grave încălcări ale
drepturilor omului şi ale libertăţilor fundamentale s-au produs, atât în perioada
premergătoare cât şi în timpul desfăşurării sale, pe acest continent.
Mecanismul european de garantare a drepturilor omului, are un caracter complex
în exercitarea atribuţiilor sale, acesta, la înfiinţare, avea în vedere activitatea a trei organe
care îşi desfaşurau activitatea în colaborare, deşi aveau natură diferită.
Primul organ care intervenea în procesul de asigurare a respectării drepturilor
omului, aşa cum prevedea iniţial Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, era
Comisia pentru Drepturile Omului. este un organism important de protecţie a drepturilor
omului, alcătuită dintr-un număr de membri egal cu acela al statelor. Aceştia sunt aleşi în
mod individual de către Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei potrivit procedurilor
Comitetului. Lista de propuneri este alcătuită de Biroul Adunării Parlamentare şi, apoi,
este supusă Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei pentru a seasigura de o selecţie
cât mai riguroesă. Mandatul Comisiei este de 6 ani, perioadă suficientă pentru a asigura
continuitatea şi finalizarea unor cauze supuse Comisiei. După alegere, Comisia îşi
desfăşoară activitatea pe baza propriului său Regulament, în baza căruia îşi aleg un
Preşedinte şi doi vicepreşedinţi pe o perioadă de trei ani. Sediul Comisiei este în oraşul
Strasbourg. Lucrările comisiei nu sunt publice. Dosarele sunt confidenţiale, iar şedinţele
se desfăşoară în mod secret, ţinând seama de implicaţiile fiecărui caz adus în faţa acestui
organism european.
Aceasta era constituită din câte un reprezentant al tuturor statelor parte la
Convenţie şi care acţionau cu titlu individual. Comisia apărea astfel ca un organ
independent, cu competenţe cvasi judicitare şi de conciliere. Aceasta rezulta din faptul că
în faţa acesteia se derula o procedură complexă, care cuprindea două faze: examinarea
admisibilităţii cererii adresate de către persoana care se considera victimă a violării unui
drept recunoscut de Convenţie şi examinarea cauzei în fond. Din aceste considerente,
prima fază era considerată ca fiind judiciară, ea exprimându-se printr-o hotărâre
definitivă de respingere sau admitere a cererii, iar faza a doua nu este considerată ca
judiciară, întrucât în cazul admisibilităţii cererii şi nesoluţionării acesteia pe cale
amiabilă, Comisia nu putea decide în cauză, aceasta putând fî înaintată, în anumite
condiţii, Curţii pentru drepturile omului, sau în caz de nesesizare a Curtii, Comitetul
Miniştrilor al Consiliul Europei se pronunţa în cauză pe baza raportului înaintat de
Comisie.
Comisia apărea astfel ca un prim organ cu care trebuia să se întâlnească orice
cerere referitoare la o încălcare a drepturilor omului prevăzute în Convenţie, indiferent
dacă această cerere provenea de la un stat parte sau de la o persoană fizică.
Comisia utiliza astfel două categorii de proceduri de investigare a cererilor
primite: procedura sumară, specifică situaţiilor când plângerea nu ridica probleme
deosebite, fiind destul de evident faptul că ea trebuia declarată inadmisibilă, şi procedura
în cazul unor plângeri mai dificile, când era necesară o analiză mai complexă.
În timpul examinării cererii, Comisia putea desfăşura şi o activitate de soluţionare
amiabilă, ea oferindu-şi bunele oficii, iar în caz de reuşita se ajungea la stingerea
deferendului.
În caz de nerezolvare pe cale amiabilă, Comisia redacta un raport destinat
comitetului Miniştrilor, în care arăta faptele şi opinia sa referitoare la faptul dacă a
constatat o încălcare a drepturilor petiţionaruiui din partea statului reclamat.
Al doilea organ care intervenea în procesul de soluţionare a unei plângeri privind
încălcarea unor drepturi reglementate de Convenţie este Curtea Europeană a drepturilor
Omului. Aceasta este singurul organ jurisdicţional propriu-zis din sistemul existent. A
fost creat în anul 1958 şi a început să judece, un an mai târziu, în anul 1959. Constituirea
Curţii a fost considerată a fi necesară pentru a oferi garanţiile pe care le aşteaptă
europenii în realizarea drepturilor ce le-au fost consacrate.
 Curtea se compune dintr-un număr de judecători egal cu acela al statelor membre.
Pe baza unei liste prezentate de statele membre, judecătorii sunt aleşi de către Adunarea
parlamentară a Consiliului Europei, spre deosebire de procedura folosită în cazul alegerii
membrilor Comisiei Europene a Drepturilor Omului.
În cazul plângerilor cu caracter statal, procedura se declanşează în baza art. 24 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar în cazul plângerilor individuale, temeiul
juridic al declanşării procedurii îl constituie art. 25. Evident, este vorba de procedura, mai
întâi în faţa Comisiei, care este îndrituită să sesizeze Curtea. Atât Comisia Europeană a
Drepturilor Omului, cât şi Consiliul de Miniştri pot sesiza Curtea Europeană a
Drepturilor Omului. Curtea poate fi sesizată şi direct de către un Stat-parte la Convenţie
ori de către statul al cărui cetăţean a fost victima unei încălcări sau unor încălcări.
De la constituirea Comisiei Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Europene a
Drepturilor Omului s-a acumulat o experienţă, care a confirmat rolul important al acestor
mecanisme în domeniul protecţiei şi garantării drepturilor omului.
Atât Comisia, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului au acumulat o
experienţă bogată în domeniul soluţionării unor cazuri concrete de încălcare a drepturilor
omului în diferite ţări europene.
Art. 46 din Convenţie stabileşte că statele părţi trebuie să accepte printr-o
declaraţie competenţa Curţii, aceasta nefiind deci obligatorie. Aceste declaraţii se pot
face sub formă pură şi simplă, sub condiţia reciprocităţii din partea anumitor sau mai
multor state, sau pentru o anumită perioadă de timp. Se întâlnesc în acest sens situaţii
diferite, unele state recunoscând competenţa Curţii pentru perioade mai scurte (3-5 ani)
care sunt apoi reînnoite, iar alte state au recunoscut competenţa Curtii pe perioade
nedeterminate.
S-a recunoscut în literatura de specialitate un drept pe care l-a avut Comisia de a
reprezenta persoanele care au pretins că li s-au încălcat drepturile.
Comitetul Miniştrilor era cel de-al treilea organ al Consiliului Europei căreia
Convenţia îi recunoştea competenţe şi atribuţii şi în domeniul garantării drepturilor
omului. Acestui organ i se recunoşteau funcţii judiciare, prevăzate de art. 32 şi 54 din
Convenţie înainte de modificarea acesteia.
 Într-o altă opinie , Comitetul Miniştrilor era considerat organ politic de decizie.
Alţi autori, analizează intervenţia Comitetului, ca organ politic, într-o procedură quasi-
judiciara, fapt pentru care a fost deseori criticat, încercându-se găsirea unor explicaţii în
situaţia conjuncturală a Europei din deceniul şase, când adoptarea Convenţiei Europene a
însemnat o revoluţie în garantarea jundică a drepturilor omului şi când, din considerentul
că era posibil ca nu toate statele să recunoască competenţa Junsdicţională a Curţii, s-au
conferit asemenea competenţe Comitetului Miniştrilor, pentru a se asigura respectarea
drepturilor omului pe cale politică.
Considerăm că este un punct de vedere care poate fi acceptat în contextul situaţiei
Europei postbelice, dar, în acelaşi timp, ne raliem opiniei conform căreia sistemul
Consiliului Europei, deşi era cel mai avansat dintre toate stemele existente, nu era lipsit
de imperfectiuni, fapt care a dus la numeroase critici , iar în cele din urmă a determinat
necesitatea reformarii sale. În acest sens s-a acţionat tot mai mult pentru crearea unui
singur organ în locul Comisiei şi Curţii, care se aprecia că va fi rnai eficient, având în
vedere şi situaţia care se prevedea, respectiv de extindere a Consiliului Europei prin
numirea fostelor state socialiste, din partea cărora se estima primirea unui număr
apreciabi de plângeri.-Din aceste considerente a fost adoptat Protocolul nr. 11.

2.4.2 Mecanisme quasi-jurisdicţionale

n categoria mecanismelor quasi-jurisdicţionale sunt cuprinse unele dintre cele

existente pe plan regional, cum ar fi mecanismul instituit prin Carta Socială Europeană
din cadrul Consiliului Europei, care nu prevede organe cu activitate şi competenţă
jurisdicţională.

2.4.3 Mecanisme nejurisdicţionale

ecanismele nejurisdicţionale de garantare a drepturilor omului se caracterizează

prin faptul că nu dispun de proceduri care să poată utiliza forţa de constrângere necesară
asigurării îndeplinirii lor, atunci când nu sunt transpuse în practică de bună voie de către
state. Aceste mecanisme sunt caracteristice sistemului universal de promovare şi
garantare a drepturilor omului respectiv organelor şi organismelor din cadrul Organizaţiei
Naţiunilor Unite, precum şi sistemului instituit de către Organizaţia pentru Securitate şi
Cooperare în Europa.
Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (C.S.C.E), care în 1994 a
devenit Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.S.C.E), nu este o
organizaţie strict Europeană. Deşi include toate ţările europene, Statele Unite şi Canada
au fost membrii chiar de la început. O.S.C.E. cooperează indeaproape cu Consiliul
Europei în privinţa aspectelor legate de promovarea drepturilor omului.
CSCE a fost înfiinţat prin Actul Final de la Helsinki (AFH), semnat în 1975 de 33
de state europene, inclusiv Uniunea Sovictică, şi de Statele Unite şi Canada. Doar
Albania a refuzat atunci să fie parte. După încheierea Războiului Rece componenta
OSCE s-a lărgit la peste 50 de state incluzând Albania şi noile state independente din
fosta Uniune Sovictică. Conceput ca un instrument de compromis pentr a constitui o
punte peste prăpastia ideologică ce despărţea Estul de Vest în anii '70, AFH a deschis o
nouă etapă în procesul de negociere, statornicind o legătură deosebit de ingenioasă între
drepturile omului şi preocupările pentru securitate10. Această legătură, care plasa
drepturile omului pe un loc important în relaţiile politice est-vest nu şi-a pierdut
însemnătatea odată cu încheierea Războiului Rece. Ea a permis OSCE să joace şi în
continuare un rol major în Europa de astăzi şi să influenţeze politicile privind drepturile
omului în multe dintre ţarile membre.

2.4.3.1 Actul Final dc la Helsinki.

Aşa cum estc el astăzi sistemul privind drepturile omului al OSCE constă dintr-un
catalog de drepturi ale omului şi garanţii conexe, şi de instituţii de supraveghere cu rol
multiplu care s-au dezvoltat în timp din AFH. Această evoluţie a fost posibilă datorită
modului in care a fost elaborat AFH şi mecanismul său de supraveghere, precum şi
datorită caracterului său mai mult de instrument politic decât de instrument cu putere
juridică11.

10
J. Maresca, To Helsinki: The Conference on Security and Cooperation in Europe, 1973-1975 (1978)
11
A.Bloed & P. Van Dijk (eds.), Essays on Human Rights in the Helsinki Process (1985)
 Actul Final de la Helsinki este un document voluminos, cuprinzând patru capitole
sau "coşuri". Coşul I , "Aspecte legate de securitatea în Europa". conţine două secţuni
"Principiile directoare privind relaţiile între statele participante" şi "Măsuri de clădire a
încrederii şi anumite aspecte ale securităţii şi dezarmării"). Coşul II se referă la
"Cooperarea în domeniul economiei, ştiinţei şi tehnologiei şi mediilui înconjurător."
Subiectul Coşului III este "Cooperarea în domeniul umanitar şi alte domenii." Coşul IV,
ultimul capitol, face precizări referitoare la aşa-numitul proces "de urmare".
Problemele referitoare la drepturile omului sunt tratate în principal la capitolul
Principii Directoare, Coşul I şi într-o oarecare măsura în Coşul III, deşi acesta din urmă
şi-a pierdut din importanţă întrucât subiectele pe care le abordează -contactele umane,
reunificarea familiei etc. - nu mai au relevanţa pe carc o aveau în plin Război Rece.
Dintre cele zece principii directoare ale AFH. două se referă la drepturile omului. Unul
este Principiul VII ("Respectul pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale,
inclusiv libertatea de gândire, conştiinţă, religie sau credinţă") şi Principiul VIII
("Drepturi egale şi autodeterminarea popoarelor"). Celelalte principil se referă la
suveranitate, folosirea forţei, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială,
soluţionarea paşnică a diferenţelor, neamestecul în treburile interne, cooperarea între
state, şi îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor juridice internaţionale.
Principiul VII are opt paragrafe nenumerotate. În primele două, statele
participante se angajează să "respecte drepturile omului şi libertăţile fundamentale" şi "să
promoveze şi să încurajeze exercitarea efectivă a drepturilor şi libertăţilor civile, politice,
economice, sociale, culturale şi de altă natură...". Acest prrincipiu se referă şi la libertatea
de religie, drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, şi "dreptul persoanei
de a cunoaşte şi de a acţiona în conformitate cu drepturile şi îndatoririle sale în acest
domeniu." Ultimul paragraf al Principiului VII sună astfel:
„În domeniul drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, Statele participante
vor acţiona în conformitate cu scopurile şi prncipiile Cartei Naţiunilor Unite şi
Declaraţiei Universale a drepturilor omului. Ele îşi vor îndeplini de asemenea obligaţiile
ce le revin în virtutea declaraţiilor şi acordurilor internaţionale în acest domeniu la care
pot fi părţii, înclusiv, printre altele. Pactele internaţionale privind drepturile
omului”.Importanţa acestui paragraf, la momentul adoptării sale, se datora faptului că
până in acel moment unele dintre statele participante, inclusiv Uniunea Sovietică, nu
recunoscuseră niciodată în mod formal obligaţia de a se conforma Declaraţie Universale a
drepturilor omului. (Uniunea Sovietică s-a abţinut la adoptarea Declaraţiei Universale de
către Adunarea Generală a ONU. Principiul VII fiind prima recunoaştere neechivocă a
caracterului "normativ" al acestui instrument.)
Pricipiul VIII dedică patru paragrafe subiectului "drepturi egale şi
autodeterminarea popoarelor." După asumarea angajamentului de a respecta drepturi
egale pentru popoare şi dreptul acestora la autodeterminare12, statele participante
recunosc "că popoarele au întotdeauna dreptul de a hotări în deplină libertate, statutul lor
politic intern şi extern, când şi cum doresc, fără amestec din afară...".
A durat destul de mult până când Uniunea Sovietică şi aliaţii săi au recunoscut pe
deplin că aceste două principii directoare au înscris problematica drepturilor omului pe
agenda dialogului politic Est-Vest în curs de desfăşurare. Treptat, aceste încercări s-au
redus şi spre sfârşitul aniilor '80, abordarea unor încălcări specifice ale drepturilor omului
a devenit o chestiune obişnuită în cadrul reuniunilor CSCE.
Impactul important pe care l-a avut CSCE în sfera drepturilor omului poate fi în
parte atribuit procesului de continuare a demersurilor iniţiate de CSCE prevăzut în Coşul
IV al Actului Final de la Helsinki, cunoscut ca procesul OSCE.
Existenta acestui proces de negociere a permis completarea, reinterpretarea şi
revizuirea extensivă a Actului Final de la Helsinki, cu ocazia conferinţelor ulterioare.
Aceste reuniuni au constituit de asemenea un prilej pentru a atrage atenţia opiniei publice
asupra unor state care nu erau la înălţimea angajamentelor asumate privind drepturile
omului13.
Această acţiune normativă este finalizată prin încheierea unui "document final
adoptat prin consens la acestc conferinţe14.

12
R. Steinhardt, International Law and Self-Determination (The Atlantic Council, 1994)
13
A. Rosas & J. Helgesen (eds.), Human Rights in a Changing East/West Perspective 241 (1987).

14
Schlager, „The Procedural Framework of the CSCE: From Helsinki Consultation to the Paris Charter,
1972-1990," 12 Hum. Rts. L.J. 221 (1991).
 2.4.3.2 Lipsa obligativităţii juridice a angajamentelor OSCE.

Actul Final de la Helsinki nu este un tratat, nefiind în intenţia statelor participante

de a crea obligaţii cu putere juridică. A fost conceput ca un instrument conţinând
declaraţii de angajare politică. Prin urmare, nerespectarea de către un stat a unuia dintre
aceste angajamente va atrage după sine consecinţe politice şi nu juridice. Altfel spus
nerespectarea unui angajament nu va constitui un motiv pentru tragere la răspundere în
baza dreptului internaţional, dar ar putea avea serioase repercursiuni politice. Nici
documentele OSCE încheiate ulterior nu au urmărit instituirea unei obligaţii juridice,

2.4.3.3 Drepturile OSCE

Sunt enunţate drepturilor individuale de bază, şi cele ale minorităţilor, asptecte

legate de preeminenţa dreptului, valorile democraţiei, alegeri, etc.
Putem vedea Europă liberă şi democratică în care drepturile omului şl supremaţia
legii sunt la loc de cinste. OSCE porneşte de la premisa că drepturilc individuale sunt cel
mai bine ocrotite în statele care sunt adepte ale preeminenţei dreptului şi valorilor
democratiei şi care sunt astfel organizate încât permit înflorirea acestor concepte. Odată
cu încheierea Războiului Rece, accastă idee a fost acceptată şi în alte părţi ale lumii.
Deşi documentul final al Conferinţei de la Madrid (1983) şi cel al Conferinţei de
la Viena (1989) au lărgit într-o oarecare măsură catalogul OSCE al drepturilor omului,
realizarea cea mai importantă a fost adoptarea Documentului final al Conferinţei de la
Copenhaga (1990)15. Pe lângă o secţiune referitoare la drepturile omului şi libertăţile
fundamentale, acest instrument conţine capitole privitoare la preeminenţa dreptului,
alegeri libere şi valorile democraţiei, care conferă noi dimensiuni catalogului OSCE al
drepturilor omului. Sunt extinse angajamentele anterioare din cadrul OSCE relaliv la
drepturile minorităţilor. Documentele OSCE ulterioare, de la Carta de la Paris pentru o
nouă Europă (1990), Documentul final de la Moscova (1991). Documentul din 1992 dc la
Helsinki ("Sfidările schimbării"), până la Documentul de la Budapesta din 1994 ("Către
un Parteneriat autentic într-o nouă eră"), au nuanţat, au reiterat şi au extins aceste
15
Buergenthal, „The Copenhagen CSCE Meeting: A New Public Order for Europe,” 11
Hum.Rts.L.J.217(1990)
angajamente, astăzi fiind incluse şi referirile la dreptul internaţional umanitar şi drepturile
refugiaţilor, lucrătorilor migranţi şi populaţiilor indigene.
„Drepturile omului şi libertăţile fundamentale, preeminenţa dreptului şi instituţiile
democratice stau la baza păcii şi securităţii, constituind o contribuţie majoră la prevenirea
conflictelor. Salvgardarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale, este o componentă de bază esenţială a societăţii
democratice civile”16.
De la preocuparea internaţională tradiţională pentru drepturile omului, OSCE a
trecut la enunţarea cu claritate a acelor principii democratice conslituţionale de bază şi a
mijloacelor juridice care să garanteze exercitarea de către toate instituţiile statale a
autorităţii de stat în conformitate cu legile adoptate de popor prin intermediul
reprezentanţilor săi aleşi în mod democratic.

2.4.4 Mecanismul prevăzut de Convenţia Europeană

onvenţia Europeană pentru salvagardarea drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale (adoptată în anul 1950 şi intrată în vigoare în anul 1953) a reprezentat, la
vremea respectivă, cea mai eficientă modalitate de garantare a dreptunlor omului
existentă în cadrul comumtăţilor intemaţionale.
Acest mecanism se baza pe constituirea, în baza Convenţiei, a două organisme,
respectiv Comisia Europeană a drepturilor şi Curtea europeana a drepturilor omulului. În
funcţionarea mecanismului mai intervenea şi Comimtetul Miniştrilor cu anumite atribuţii
specifice.
Instituirea acestui mecanism compus din două organe a fost rezultatul unor
dispute şi al unor compromisuri.
Mecanismul de control al protecţie drepturilor omulului propus după cel de-al
doilea razboi mondial a fost mai îndrăzneţ decât cel care a fost stabilit de către invenţia
europeană. Astfel, „Mişcarea ei din europeană" care a ţinut în mai 1948 Congresul de la
Haga a propus crearea unei Curţi de justiţie care să fie acesibilă oricărui cetăţean în caz
de încălcare a drepturilor sale.

16
Capitolul VII, paragraful 2, al Documentului de la Budapesta
 Această propunere a fost însă primită cu reticenţă către state care îşi vedeau
ameninţată suveranitatea, pe de altă parte nu doreau să fie antrenate în acţiuni care să aibă
caracter abuziv sau nesemnificativ.
Din aceste considerente s-a instituit Comisia ca organ care să aibă rolul de a filtra
reclamaţiile contra statelor şi de a declara admisibile doar pe cele care relevă încălcări
evidente ale drepturilor recunoscute de Conventie. Faptul că persoana fizică nu putea
sesiza direct Curtea drepturilor omului, iar junsdicţia acesteia era facultativă (art. 46), a
determinat statuarea intervenţiei Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei, care
urma să decidă în cazurile care nu au fost înaintate Curţii.

2.4.4.1 Compunerea şi funcţionarea Comisiei europene a drepturilor omului

Conform art. 20 din Convenţia europeană a drepturilor omului, comsia era

compusă dintr-un număr de membri egal cu cel al statelor parte la Convenţie. Exista o
diferenţă între compoziţia Comisiei şi cea a Curţii, aceasta din urmă fiind formată dintr-
un număr de judecători egal cu cel al statelor membre ale Consiliului Europei. Din aceste
considerente, numărul membrilor Comisiei era mai mic decât cel al Curţii, întrucât, de
regulă, de la primirea unui stat ca membru al Consiliului Europei este necesară o perioadă
de timp până la ratificarea Conventiei, fapt care permite reprezentarea statului şi în
Comisie.
Membri Comisiei erau aleşi conform art. 22 de către Biroul Adunării
Parlamentare a Consiliului Europei, pe baza propunerilor făcute de către statele părti la
Convenţie. Fiecare stat poate propune pâna la trei candidaţi, cel puţin doi trebuind să aibă
cetăţenia statului respectiv. Comitetul Minştrilor alege Comisia prin vot secret, pe baza
majorităţii absolute. Nu pot fi aleşi doi membri cu aceeaşi cetăţenie (art. 20).
Articolul 22 stabilea mandatul comisiei pentru o perioadă de şase ani, acesta
putând fi reînnoit. Pentru primele alegeri, mandatul a şapte membri stabiliţi prin tragere
la sorţi expira după trei ani, în scopul reînnoirii a aproximativ jumătate din membri
Comsiei din trei în trei ani a asigurării in acelaşi timp a continuitaţii.
Acest sistem s-a dovedit însa imperfect, conducând în practică la o serie de situaţii
dificile, ca urmare a faptului că noi state ratificau Convenţia şi se impunea alegerea
membrilor Comisiei propuşi de statele respective. Întrucât mandatul acestora urma să fie
de şase ani de la data alegerii, nu se mai încadra în perioada alegerilor trienale. Din aceste
considerente, prin Protocolul nr. 5 din 1966 s-a amendat articolul 22 din Convenţie, în
sensul ca s-a stabilit ca înaintea alegerii oricărui membru prin alegeri ocazionale să se
fixeze şi termenul mandatului acestuia, care nu va putea fi mai mare de noua ani, dar nici
mai mic de trei ani, în vederea alinierii acestuia la unul din cele doua grupuri de membrii
existente.
Puteau fi propuşi candidaţi pentru comisie, aşa cum cerea art 2 din Protocolul nr.
8, persoane care se bucură de cea mai înaltă consideraţie morală şi care întrunesc
condiţiile cerute pentru exercitare de înalte funcţii judiciare sau să fie persoane care sunt
recunoscute pentru competenţa lor în domeniul dreptului naţional sau intemaţional.
Membrii Comisiei acţionau în cadrul acesteia cu titlu individual, aşa cum preciza
art. 23 din Convenţie. Ca urmare, nu puteau fi aleşi în Comisie funcţionari
guvernamentali şi nu puteau primi instrucţiuni din partea guvernelor statelor ai căror
cetăţeni erau. De asemenea, prin amendamentul adus de Protocolul nr. 8, art. 3, se statua
ca aceştia nu puteau să-şi afirme în timpul mandatului funcţii incompatibile cu cerinţele
de independenţă, impartialitate şi disponibilitate care sunt inerente respectivului mandat.
La preluarea mandatului ei semnau o declaraţie în acest sens (Regula 2 din regulile de
procedură).
În vederea asigurarii independenţei, atât membrii, cât şi Comisia beneficiau de
indemnizaţiile şi privilegiile prevăzute de cel de-al doilea Protocol privind Acordul
general cu privire la privilegiile şi imunităţile Consiliului Europei.
Comisia îşi stabilea regulile de procedură conform art. 36. Comisia îşi alegea
preşedintele şi doi vicepreşedmţi al căror mandat era de trei ani. Preşedintele prezida
lucrările Comisiei, iar în absenţa lui această sarcina revenea primului vicepreşedinte,
respectiv celui de-al doilea (art. 6 şi 7 din Regulile de procedură).
Articolul 35 din Convenţie prevedea ca reuniunile Comisiei au loc atunci când
împrejurările o cer la convocarea Secretariatului General al Consiliului Europei. Ca
urmare însă a creşterii permanente a numărului cazurilor cu care Comisia a fost sesizată,
aceasta ţine aproximativ opt reuniuni anuale, fiecare cu o durată de două săptămâni.
 Sesiunile Comisiei se desfăşurau cu uşile închise, conform art 33 din Convenţie.
Această prevedere a Convenţiei a dat naştere unor critici ca urmare a faptului ca părţile
implicate în cauză nu sunt autorizate să facă publice informaţii referitoare la modul de
desfăşurare a procedurii. Erau avute în vedere mai ales cazurile cu rezonanţă politică care
ar impune desfăşurarea publică a lucrărilor acesteia, pentru înlăturarea oricăror
suspiciuni, cu atât mai mult cu cât rolul său era acela de apărător al drepturilor omului. Pe
de altă parte, având în vedere rolul pe care îl avea de a realiza o soluţionare amiabilă a
cazului, se aprecia că aceasta se putea realiza mai bine în cadru confidenţial decât în
public şi permitea o mai completă egalitate între persoana fizica şi guvemul acuzat de
încălcarea unor drepturi, care mai greu ar accepta o dezbatere publică, sau pentru a
proteja statul de plângeri nejustificate sau rău-întenţionate.
Comisia fiind organ cu caracter nepermanent, secretariatul acesteia era asigurat de
către Secretarul General al Consiliului Europei (art. 37 din Convenţie). În afară de
Secretar, acesta mai cuprindea şi un număr de jurişti proveniţi din statele membre ale
Consiliului şi funcţionari administrativi. Pricipalele sarcini ale Secretariatului constau în
asigararea corespondenţei cu persoanele fizice şi statele implicate în cazurile cu care era
sesizată Comisia, pregatirea cazurilor în vederea examinării lor, supunerea de rapoarte
Comisiei cu privire la problemele de legislaţie internă a statelor membre sau a
reglementărilor Consiliului Europei, acordarea de asistenţă membrilor Comisiei în
vederea redactării deciziilor şi rapoartelor (regula 12).
Membrii Comisiei nu puteau participa la examinarea unui caz în care au un
interes personal sau dacă au participat la luarea oncărei decizii legate de cazul în speţă,
sau în calitate de consilier al vreuneia din părţile implicate (regula 21, paragr. 1). Comisia
decidea în cazurile în care preşedintele acesteia considera că un membru nu participa la
examinarea unui caz din considerente de asigurare a impartialităţii.
De asemenea, un membru putea decide, pentru alte motive, să nu participe la
examinarea unui caz, consultându-se cu preşedintele Comisiei. În caz de dezacord între
aceştia, decidea Comisia (regula 21, paragr, 2, şi regula 22).
Comisia putea examina cererile primite în trei compuneri diferite: în plen, în
camere şi în comitete.
 2.4.4.2 Componenţa Comisiei europene

Componenţa Comisiei europene a drepturilor omului este analizată în literatura de

specialitate ratione loci, ratione personae, ratione materiae şi ratione temporis.
-Componenţa ratione loci
Componenţa Comisiei se exercită pe teritoriul statelor părti la Convenţia
Europeană, Aceste teritorii cuprind atât teritoriile naţionale, cât şi cele la care statele
respective asigură relaţiile internaţionale.
Din acest punct de vedere, Conventia europeană are caracterul unui tratat închis,
nepermiţând aderarea statelor care nu sunt membre ale Consiliul Europei.
-Componenţa ratione personae
Comisia era competentă în ceea ce priveşte sesizările provenind de la orice stat
parte (art. 24) sau orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau orice
grup de particulari care se pretindeau victime ale unei violări a drepturilor lor de către un
stat parte la Convenţie, în cazul în care acesta a declarat că recunoaşte competenţa
Comisei în această materie.
Dreptul de „a sesiza" se referă la dreptul de a iniţia o procedură de control
prevăzuta de Convenţie pe baza unei acuzaţii de încălcare a acesteia de către un stat parte.
Se distingeau deci, din art. 24 şi 25 ale Convenţiei, două categorii de sesizări ale
Comisiei: prin cerere de sesizare interstatală şi prin cerere individuală de sesizare.
- Cererile interstatale
Sesizarea interstatală se bazează pe art. 24 din Convenţie. Este recunoscută în
dreptul intenaţional procedura când un stat aduce pe altul în faţa instanţei internaţionale
pe motivul că acesta este presupus autor al unei violări a obligaţiilor internaţionale
asumate printr-un tratat.
În cadrul protecţiei diplomatice a cetăţenilor săi, un stat poate introduce o acţiune
împotriva altui stat pe motiv că cetăţenii săi au fost trataţi într-un mod contrar normelor
dreptului internaţional.
În baza Convenţiei europene a drepturilor omului un stat poate introduce o cerere
de sesizare privind violarea de către alt stat a drepturilor nu doar faţa de cetaţenii săi, ci şi
faţă de persoanele care nu au cetăţenia statului reclamant, care sunt fără cetăţenie, precum
şi în cazul cetăţenilor statului acuzat. Se recunoaşte dreptul oricărui stat de a reclama
nerespectarea drepturilor omului din Convenţie de către alt stat în cadru legislaţiei
interne, fară ca să se facă referire la persoanele care au fost victime ale acestor situaţii,
prin aşa numitele „reclamaţii abstracte" Această situaţie este apreciată ca instituind un
sistem de garanţie colectivă a respectării Convenţiei, ceea ce face ca fiecare stat sa fie
responsabil de respectarea drepturilor omului pe întreg teritoriul pe care Convenţia are
aplicabilitate, motiv pentru care s-a apreciat că dreptul de a introduce o reclamaţie în
această privinţă dobândeşte mai mult caracteml de datorie a oricărui stat parte faţă de
comunitatea Consiliului Europei.
Dreptul statului de a introduce o sesizare împotriva altui stat care încalcă
drepturile cetăţenilor statului sau a persoanelor cu care acesta are anumite legături a fost
recunoscut de Comisie prin admisibilitatea reclamaţiilor adresate de Cipru contra Turciei
privind încălcarea drepturilor ciprioţilor în timpul ocupăni acestei insule sau in cazul
Greciei privind acuzaţiile aduse Marii Britanii referitor la tratamentul ciprioţilor de
origine greacă.
Din analiza cazurilor aduse în faţa Comisiei spre examinare, în urma sesizării
interstatale, se constată că statele au acţionat doar în acele situaţii în care ele au avut un
interes, fapt pentru care ipoteza „garanţiei colective" menţionate nu şi-a dovedit
aplicabilitatea şi eficienţa. Această situaţie îşi poate găsi explicaţia în faptul că
introducerea unei sesizări de către un stat împotriva altui stat intervine mai ales în
momente de criză politică, iar prin acţionarea în faţa Comisiei nu se ajunge de regulă la
rezolvarea diferendelor de fond. Introducerea unei sesizări în alte momente decât cele
afectate de raţiuni politice ar fi ea însăşi de natură să creeze tensiuni între respectivele
state, fapt pentru care în general statele manifestă o reţinere în folosirea acestor
proceduri.
Cererile individuale
Introducerea în Convenţie a dreptului de sesizare individuală a Comisiei cu
privire la încălcarea drepturilor recunoscute de Convenţie nu s-a facut fară unele
dificultăţi.
În general, statele manifestă reticenţă în acordarea dreptului de plângere al
persoanelor fizice împotriva lor. Frecvent întâlnită în plan intemaţional cu ocazia
discutării diferitelor documente in cadrul O.N.U., această dispută s-a mamfestat şi cu
prilejul adoptării textului Convenţiei europene a drepturilor omului între Adunarea
consultativă şi Comitetul Miniştrilor.
Astfel, în timp ce Adunarea prevedea exercitarea dreptului individual de sesizare
în orice situaţie, Comitetul Miniştrilor susţinea că acesta să fie executat numai cu
consimţământul guvernului în cauză, precum şi recunoaşterea unui drept de veto al
statului cu privire la examinarea de către Comisie a unei sesizări. În final, prin
compromis s-a ajuns la prevederea din Convenţie conform căreia dreptul Comisiei de a
primi sesizări privind încălcarea unor drepturi este condiţionat de recunoaşterea acestuia
în mod expres de către stat (art. 25).
Această prevedere a Convenţiei era considerată ca o realizare progresistă, întrucât
înlătură principalul motiv pentru care individul nu are drept de petiţie în dreptul
intemaţional. De asemenea, dreptul individual de petiţie suplineşte garantarea drepturilor
şi în cazul în care un stat manifestă reţineri în reclamarea altui stat cu privire la
Convenţiei.
În cazul în care un stat a recunoscut competenţa Comisiei, conform art. 25, orice
persoană care este sub junsdicţia statului respectiv (art. 1) poate să adreseze o plângere
împotriva statului în cauză, cetăţenia persoanei respective neavând nici o relevanţă
aceştia putând fi cetăţeni ai altor state parte la Convenţie, cetăţeni ai unor state care nu au
aderat la acestea sau persoane fară cetăţenie. Pot adresa o sesizare şi organizaţiile
neguvemamentale şi grupuri de persoane.
Referitor la organizaţiile neguvemamentale s-a stabilit de către Comisie că acestea
trebuie să fie organizaţii private şi nu organizaţii admimstrative locale.
Grupurile de persoane trebuie să fie constituite conform reglementărilor iterne ale
unuia dintre state părţi, iar în caz contrar respectiva va trebui să fie semnată de către toate
persoanele care alcătuiesc grupul respectiv, aşa cum a stabilit Comisia cu prilejul primei
sale reuniuni.
Spre deosebire de art. 24 care permite, în cazul sesizărilor interstatale,
admisibilitatea acestora în orice cazuri de încălcare a dispozitiilor Convenţiei, art. 25 cere
ca subiectele care fac plângerea sâ pretmdâ că sunt victime ale încălcăm dreptwilor
recunoscute de Convenţie. Nu se admit deci acuzaţii abstracte sau cu privire la cazurile
altor persoane fizice.
Comisia a admis totuşi unele plângeri individuale care aveau partial caracter
abstract, din considerente de garantare a unor drepturi care depăşesc cadrul individual,
devenind de interes public. De asemenea, Comisia a admis extinderea noţiunii de victimă
şi la unele persoane care aveau un interes personal şi care a fost violat.
Pentru admisibilitatea plângerii se cere, pe lângă condiţia ca persoana care o
adreseaza să pretindă că este victima unei violări a unui drept, şi că acuzaţia se referă la
un stat parte la Convenţie. Nu sunt admise plângerile care privesc statele care nu sunt
parte la Convenţie, care au semnat-o dar nu au ratificat-o sau care nu au recunoscut
competenţa Comisei, conform art. 25.
Limba oficială este engleza şi franceza, dar simt admise şi cereri fommlate în
limbile statelor membre care au facut declaraţii de acceptare a dreptului individual la
petiţie. În cazuri excepţionale, Comisia poate autoriza ca cererile sa fie înaintate în altă
limbă decât în acestea.
Acelaşi text stabileşte în sarcina statelor angajamentul recunoscut persoanelor
fizice de a adresa plângeri împotriva acestor state întrucât în practică astfel de situaţii
apar mai ales în cazul persoanelor aflate în detenţie, prin prevederile Acordului European
privind persoanele care participă la procedurile în faţa Comisiei europene a drepturilor
omului, s-au stabilit unele măsuri care să garanteze acestor persoane dreptul la liberă
corespondenţă cu Comisia şi Curtea, precum şi alte măsuri care să atingă acelaşi scop.
-Competenţa ratione materiae
Competenţa Comisiei se extindea asupra tuturor drepturilor recunoscute de către
Convenţie şi de către protocoalele adiţionale ale acesteia. Acestea pot fi drepturi
subiective recunoscute în titlul 1 al Convenţiei ca drepturi procedurale, acestea din urmă
fiind însă neinvocate pâna în prezent.
-Competenţa ratione temporis
Competenţa Comisiei se întindea asupra tuturor faptelor ulterioare intrării sale în
vigoare, pentru fiecare parte contractantă.
În ceea ce privesc faptele anterioare intrării în vigoare a Convenţiei, Comisia a
stabilit că li se aplică prevederile acestora nu mai dacă şi în măsura în care sunt
susceptibile de a produce o violare continuă a prevederilor Convenţiei şi după data
intrării ei în vigoare.

2.4.4.3 Sesizarea Comisie

Comisia era sesizată de către un stat parte la Convenţie, de către persoana fizică,
organizaţia neguvernamentală sau gmpul de persoane printr-o cerere adresată
Secretarului general al Consiliului Europei. Aceasta era transmisă preşedintelui Comisiei,
fiind înregistrată de către secretariatul acesteia. Nu se admiteau decât cererile scrise.
Cererea trebuia să conţină: numele, vârsta, ocupaţia şi adresa reclamantului,
numele, ocupaţia şi adresa reprezentantului său (dacă este cazul), nominalizarea statului
împotriva căruia este adresată cererea, obiectul reclamaţiei şi prevederile Convenţiei care
sunt reclamate a fi fost încălcate, prezentarea faptelor şi argumentelor pe care se bazează
acuzaţia, orice alte documente şi elemente care consideră că sunt necesare în sprijinul
acesteia.
După sesizare urma examinarea admisibilităţii cererii.

2.4.4.4. Examinarea admisibilitătii cererii

Procedura de admitere era diferită în funcţie de calitatea reclamantului. Astfel,

exista o procedură specifică reclamaţiilor interstatale, una specifică sesizărilor
individuale.
În prezent această procedură nu mai este în vigoare.

2.4.4.5. Încercarea de reglementare amiabilă

Articolul 28, paragr. 1 b. din Convenţie statua că dacă o cerere este reţinută de
către Comisie, „ea se poate pune la dispoziţia părţilor interesate în vederea unei
reglementări amiabile a cazului, care să se inspire din respectarea drepturilor omului, aşa
cum sunt ele cunoscute de către Convenţia Europeană.
 Se constata o atenţie importantă acordată de autorii Convenţiei rezolvăm cauzei
prin conciliere, fapt care se apreciază că ar justifica şi dezbaterea cu uşile închise a
cererii.
Rezolvarea amiabilă a cazului depinde în mare măsură de particularitătile
fiecăruia. Se constată că în practică aceasta depinde destul de mult de opinia Comisiei
privind existenţa unei violări a Convenţiei. Dacă Comisia ajunge la concluzia existenţei
unei violări din partea unui stat a drepturilor necunoscute de Convenţie, de regulă statul
acceptă procedura reglementării amiabile, spre deosebire de situaţia contrară - Comisia
propune rezolvarea amiabilă părţilor fie separat, fie în cadru comun.
Ajungerea la o reglementare amiabilă de către parţi trebuie aprobată de către
Comisie care veghează în acest fel la respectarea dispoziţiilor Convenţiei Europene şi
asigurarea cu privire la faptul că soluţionarea s-a facut fară constrângerea reclamantului
de către stat.
În situaţia rezolvării amiabile, Comisia proceda la redactarea unui raport în baza
articolului 28, paragr 2, care trebuia să cuprindă o scurtă descriere a faptelor şi soluţia la
care au ajuns părţile implicate. Raportul era trimis parţilor, Comitetului Miniştrilor al
Consiliului Europei şi Secretarului General al Consiliului Europei care dispunea
publicarea acestuia.

2.4.4.6. Redactarea raportului în caz de nesoluţionare amiabilă

În caz de nereglementare a cazului pe cale amiabilă, conform art, 31, Comisia

redacta un raport în care „constată faptele şi formulează un aviz pentru a determina dacă
faptele constatate evidenţiază, din partea statului interesat, o violare a obligaţiilor care îi
revin conform prevederilor Convenţiei. Raportul putea să cuprindă, dacă era cazul,
opiniile separate ale membrilor Comisiei şi putea formula propunerile corespunzătoare
ale Comisiei. Raportul era transmis Comitetului Miniştrilor şi comunicat statelor
interesate care nu aveau facultatea de a-i publica, conform art 31, paragr 2. Prin
redactarea acestui raport se încheia prima fază a procedurii de control a Convenţiei
europene a drepturilor omului.
 În ceea ce priveşte raportul Comisiei, se apreciază în literatura de specialitate că
acesta nu are forţă obligatorie, deşi prezintă toate caracteristicile unui act junsdicţional. I
se poate totuşi contesta lipsa de publicitate care are ca justificare considerente de altă
natură, aşa cum au fost prezentate. Considerăm că această afirmaţie nu este pe deplin
justificată, având în vedere faptul că prin acest raport nu se soluţionează cazul.
Importanţa acordată acestor rapoarte conţinând avize ale Comisiei asupra
interpretării unor prevederi ale Convenţiei a dus la crearea unei jurisprudenţe a Comisiei
care constituie un punct important de reper în activitatea statelor de aplicare a
prevederilor convenţionale.
Prin redactarea acestui raport se încheia prima fază a procedurii de control a
aplicării Convenţiei europene a drepturilor omului.
În continuare urma faza supunerii cazului fie unei proceduri jurisdicţionale, fie de
natură politică, după cum cauza era înaintată Curţii drepturilor omului de către părţile
componente într-un interval de trei luni, iar în caz contrar, după expirarea acestui termen,
Comitetul Miniştrilor lua o decizie defimtivă, de natură politică în conformitate cu art.
32, prin care se statua asupra existenţei sau inexistenţei unei violării a prevederilor
Convenţiei.
Prin Protocolul nr. 9 s-a prevăzut în art. 5, paragr. I, lit. e dreptul persoanei fizice,
al unei orgamzaţii neguvernamentale sau a unui grup de particulari care au sesizat
Comisia de a sesiza şi ele Curtea drepturilor omului, extinzându-se, în felul acesta,
competenţa sesizării Curtii la toate părţile implicate în cauză în faţa Comisiei europene a
drepturilor omului eliminându-se prin aceasta o inegalitate ce există între părţi din acest
punct de vedere.

2.4.4.7. Aprecieri critice asupra activităţii Comisiei

Înainte de 1982, numărul cererilor adresate Comisiei era de aproximativ 500

anual, pentru ca, de atunci, numărul acestora să crească simţitor, ajungând în 1988 la
1657 cazuri, fapt pentru care partea Comisia s-a văzut în situaţia de a nu putea rezolva
cererile respective în timp rezonabil. Cu toate că numărul membrilor Comisiei a crescut,
în ritm cu creşterea numărului statelor părti la Convenţie, a fost necesară adoptarea unor
modificări ale Convenţiei şi Regulamentului interior al Comsiei (intrat în vigoare la 1
octombnc 1990) pentru a se adopta o stmctură adecvată condiţiilor existente (înfiinţarea
camerelor şi a comitetelor).
Faptul că raportul Comisiei era înaintat Comitetului Miniştrilor, care lua o decizie
politică, era de natură să creeze unele obiecţii faţă de acest mecanism. Deşi în cele mai
multe cazuri se ţinea seama de faptele stabilite de Comisie şi de aprecierile sale, totuşi,
decizia Comisiei nu avea forţa juridică obligatorie.
Din aceste considerente, ca şi din altele care urmăresc fie elimmarea dublei
analizări a unui caz de către Comisie şi Curte, fără ca acestea să reprezinte un dublu grad
de jurisdicţie, s-a avut în vedere reforma mecamsmului Convenţiei europene de garantare
a drepturilor omului prevăzut în Protocolul nr. 1.

2.5 ðNoua Curte Europeană a Drepturilor Omului reglementată prin Protocolul

Nr. 11

2.5.1. Constituirea şi statutul judecătorilor

onform art. 19 din Convenţia europeană, modificată prin Protocolul nr. 11, Curtea
Europeana a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) se înfiinţează în scopul asigurării respectării
angajamentelor care decurg pentru înaltele părţi contractante din Convenţia europeană şi
din protocoalele sale. Ea va funcţiona permanent.
Curtea se compune dintr-un număr de judecători egal cu cel al statelor care au
ratificat Convenţia europeană a drepturilor omului, deosebindu-se de Curtea anterioară
când numărul judecătorilor era egal cu cel al statelor membre ale Consiliului Europei.
Aceasta presupune faptul că un stat care devine membru al Consiliului Europei nu va
putea să aibă un judecător la Curte dacă nu a ratificat şi Convenţia europeană a
drepturilor omului.
Conform art. 21, Judecătorii trebuie să se bucure de cea mai înaltă reputaţie
morala şi să întrunească condiţiile cerute pentru exercitarea unor înalte funcţii judiciare
sau să fie jurişti de o competenţa recunoscută.
 Judecătorii îşi exercită mandatul cu titlu individual, ceea ce presupune că după
alegerea lor ei nu mai sunt legaţi de statul ai căror cetăţeni sunt, fapt prevăzut şi în alin. 2
al art. 1, care le impune acestora să nu exercite mci o alta activitate incompatibilă cu
cerinţele de independenţă, imparţialitate sau de disponibilitate, orice problemă ridicată
din acest punct de vedere urmând a fi soluţionată de către Curte.
Alegerea judecătorilor este facută de către Adunarea Parlamentară pentru fiecare
stat parte la Convenţie de pe lista de trei candidaţi propuşi de către stat, pe baza votului
majoritar al membrilor Adunării Parlamentare. Fără a constitui o excepţie de la aceasta
cerinţă, EIveţia are doi judecători, dar unul reprezintă Lichtcnstein-ul, ca şi Italia, unul
reprezentând San Marino.
Mandatul judecătonlor a fost redus de la 9 la 6 ani, ei putând fi realeşi. În scopul
asigurării reînoirii Curtii la fiecare 3 ani, la prima alegere s-a stabilit ca prima tragere la
sorţi efectuată de către Secretarul general al Consiliului Europei după alegerea lor,
mandatul a jumătate din judecători să se încheie trei ani.
Judecătorii îşi încheie mandatul la vârsta de 70 ani, dar ei continuă să se ocupe de
cauzele cu care au fost deja sesizaţi.
Este prevăzută şi posibilitatea revocării unui judecător prin votul a două treimi din
numărul total al judecătorilor Curtii, atunci când se apreciază că el nu mai corespunde
condiţiilor necesare.

2.5.2. Organizarea Curţii

urtea poate să funcţioneze în plen, în Comitete, în Camere şi în Marea Cameră.

De asemenea, ea dispune de o grefieră ale cărei sarcini şi organizare sunt stabilite prin
regulamentul Curtii şi este asistată de secretari juridici.

2.5.2.1 - Adunarea plenară a Curţii

Conform art, 26 din Convenţie, Curtea se reuneşte în plen în următoarele situaţii:

a)când alege pentru o perioadă de 3 ani preşedmtele şi unul sau doi vicepreşedinţi
care sunt neeligibili;
 b)când sunt constituite Camerele pentru o perioadă determinată;
c)când sunt aleşi preşedinţii Camerelor, care pot fi realeşi;
d)când se adoptă regulamentul Curtii;
e)când sunt aleşi grefierul Curţii şi unul sau mai mulţi grefieri adjuncţi.

2.5.2.2 -Comitetele

Comitetele sunt compuse din trei judecători. Ele sunt constituite de camere pentru
o perioadă determinată (art. 27paragr. 1).
Rolul Comitetului este de a declara prin vot unanim, neadmisibilitatea sau
scoaterea de pe rol a unei cereri individuale, introdusă în baza art. 34 din Convenţie,
atunci când o astfel de decizie poate fi luată fară o examinare complementară, decizia
respectivă fiind definitivă.
Se observă din prevederile art. 28 din Convenţie că acest Comitet de 3 judecători
are un rol de filtrare al cererilor individuale, aşa cum până la intrarea în vigoare a
Protocolului nr. 11 acest rol îl avea Comisia europeană a drepturilor omului.

2.5.2.3-Camerele

Camerele sunt compuse din 7 judecători.

În compunerea unei Camere este membru de drept judecătorul statalui - parte la
litigiu.
În cazul absenţei acestuia sau în situaţiile când el nu-şi poate desfăşura activitatea,
statul - parte va desemna o persoană în calitate de judecator.
Camerele sunt competente să se prommţe în cazurile în care nu a fost luată nici o
decizie de către Comitet, conform art. 28, situaţie în care se va pronunţa asupra
admisibilităţii şi a fondului cererilor individuale introduse conform art. 34 din Convenţie,
sau în cauzele interstatale, conform art. 33.
Art. 30 din Convenţie prevede şi posibilitatea desesizării unei Camere în favoarea
Marii Camere. Astfel, în cazul în care cauza adusă în faţa unei Camere ridica o problemă
grava privind interpretarea Convenţiei sau Protocoalelor sale, sau dacă soluţionarea
cauzei poate conduce la o contradicţie cu o hotărâre anterioară a Curtii, camera poate,
înainte de a se pronunţa, să se desesizeze în favoarea Marii Camere, în afara cazului când
una dintre părţi se opune la aceasta.

2.5.2.4 - Marea Cameră

Marea Camera este formată din 17 judecatori. Ea este formată din preşedintele
Curtii, vicepreşedinţi, preşedinţii Camerelor şi alţi judecători desemnaţi conform
regulamentului Curţii. Din Marea Camera face parte de drept, conform art. 27 paragr 2 şi
judecătorul ales al statului-parte în litigiul soluţionat de către aceasta sau, în lipsa
acestuia, persoana desemnată de către respectivul stat ca judecător.
În situaţia în care Marea Cameră judecă o cauza care i-a fost oferită în baza art. 43
din Convenţie (retrimiterea în faţa Marii Camene), nu poate face parte dm Marea Camera
nici un judecător care a facut parte din camera care a omis hotărârea, cu excepţia
preşedintelui Camerei şi a judecătorului care reprezintă statul-parte interesat. Marea
Cameră are următoarele atribuţii:
a)se pronunţă asupra cererilor introduse în baza art. 33 (cauze interstatale) sau art.
34 (cauze individuale) atunci când cauza i-a fost deferită de cameră în baza art. 30
(desesizarea în favoarea Marii Camere) sau când cauza i-a fost deferită în baza art. 43
(retrimiterea în faţa Marii Camere).
Potrivit art. 43 din Convenţie, Marea Cameră exercită şi atribuţiile unui dublu
grad de jurisdicţie în acest sistem european de protecţie a drepturilor omului.
Orice parte în cauză poate în termen de trei luni de la data luării unei hotarâri de
către o Cameră să ceară în cazuri excepţionale retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere.
Această cerere va fi examinată de către un colegiu format din 5 judecători ai Marii
Camere şi în cazul în care aceasta ridică o problema gravă referitoare la aplicarea
Convenţiei sau a protocoalelor sale sau o alta problemă gravă cu caracter general poate
decide admiterea ei. Dacă respectivul Colegiu acceptă cererea, Marea Cameră se va
pronunţa asupra acesteia printr-o hotărâre;
b)examinează cererile de avize consultative introduse în baza art. 47 din
Convenţie, respectiv la cererea Comitetului Miniştrilor.
 2.5.3. Competenţa Curţii

onform art 32, Competenţa Curţii acoperă toate problemele privind interpretarea
şi aplicarea Convenţiei şi Protocoalelor sale care îi sunt supuse în condiţiile art. 33, 34 şi
47. Paragrafal 2 al aceluiaşi articol prevede că în caz de contestare a competenţei sale,
Curtea hotărâşte.
Rezultă, deci, că în competenţa Curtii intră cererile interstatale, cererile
individuale şi avizele consultative.
2.5.3.1-Cererile interstatale
Potrivit art- 33 din Convenţie, orice altă parte contractantă poate sesiza Curtea cu
privire la orice
 2.5.3.2 - Cererile individuale

Conform art- 34 din Convenţie, orice persoana fizică, organizaţie

neguvemamentală sau grup de particulari care se pretind victime ale unei încălcari a
drepturilor recunoscute de către Convenţie sau de Protocoalele sale de către una din
înaltele părti contractante poate sesiza printr-o cerere Curtea cu privire la acest fapt.
Statele parţi au obligaţia de a nu împiedica prin nici o masură exercitarea acestui
drept de petiţie.

2.5.4. Condiţiile de admisibilitate a cererilor

rticolul 35 din Convenţie prevede condiţiile de admisibilitate a cererilor,

respectiv:
-epuizarea căilor interne de recurs;
-să nu depăşească 6 luni de la data rămânerii definitive a deciziei interne.
În cazul cererilor individuale se mai cere:
-să nu fie anonimă;
-să nu fie în mod esenţial aceeaşi cu o alta cerere examinată anterior de Curte sau
adresata altei instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare, daca nu conţine
fapte noi;
-dacă este incompatibilă cu prevederile Convenţiei şi Protocoalelor;
-daca este în mod vădit nefondată sau abuzivă.
Cererea considerată inadmisibilă în aplicarea prezentului articol este respinsă
iniţial sau în orice stadiu al procedurii.
Potrivit art. 29 paragr. 3 din Convenţie, în afara unor situaţii excepţionale, decizia
de admisibilitate a cererii este adoptată separat de decizia asupra fondului cauzei.
2.5.5. Procedura Curţii

n cazul în care Curtea declara o cerere admisibilă, ea va întreprinde următoarele

activităţi:
 -va proceda la examinarea în condiţii de contradictorialitate împreună cu
reprezentanţii părţilor şi, dacă se impune, va decide efectuarea unei anchete la care statele
interesate sunt obligate să faciliteze toate informaţiile necesare,
-se va pune la dispoziţia părţilor în scopul de a se ajunge la soluţionarea cauzei pe
cale amiabilă, pe baza respectării drepturilor omului, aşa cum sunt ele recunoscute în
Convenţia europeană şi în protocoalele acesteia.

2.5.5.1 -Rezolvarea pe cale amiabila

În situaţia rezolvării cauzei pe cale amiabilă, aceasta este scoasă de Curte de pe

rol printr-o decizie care se limitează la o scurtă expunere a faptelor şi a soluţiei adoptate.
Această procedură are caracter confidenţial.

2.5.5.2 - Rezolvarea pe calea contradictorialităţii

În această situaţie, Curtea va proceda la judecarea cauzei m şedinţă publică, în

afara cazului în care Curtea decide altfel, pe baza unor motive excepţionale.
Conform art 40 paragr. 2, este permis accesul publicului la documentele depuse la
Grefa, cu excepţia cazului în care preşedintele Curţii decide altfel

2.5.6. Acordarea unei reparaţii echitabile

cordarea unei reparaţii echitabile persoanei ale cărei drepturi au fost încălcate de
către stat se face în baza art. 50 din Convenţie. Obligaţia acordării revine statului vinovat
de respectivele încălcări. Prevederile art. 41 din Convenţie sunt completate cu dispoziţiile
art. 49 şi 53 din regulamentul interior al Curtii. De regulă, Curtea, ia cererea părtii, decide
asupra despăgubirilor acordate în aceeaşi hotărâre în care a statuat cu privire la existenţa
unei violări a Convenţiei, sau poate să se pronunţe asupra acestora într-o hotărâre
ulterioară (în cazul în care din anumite considerente nu poate decide atunci asupra
hotărârilor). Curtea poate să precizeze şi modalitâţile în care să se realizeze această
obligaţie a statului: loc de plată, monedă, scutiri de impozite etc.
 În situatia în care între persoana reclamantă şi statul vinovat intervine o înţelegere
în ceea ce priveşte despăgubirea, Curtea, în baza art. 53 paragr. 4 din Regulamentul
inteior, verifică dacă acest acord este echitabil şi pronunţă o hotărâre prin care se scoate
cauza de pe rol.
Conform art. 48 paragr. 3 din Regulamentul interior, hotărârea este comunicată
Comitetului Miniştrilor care supraveghează executarea.
În vederea stabilirii despăgubirilor acordate se ţine seama de prejudiciul moral sau
material cauzat persoanei, de taxele plătite şi cheltuielile facute de reclamant.
Aplicarea art 41 din Convenţie intervine în cazurile în care dreptul intern nu
permite înlăturarea consecinţelor violării drepturilor persoanei din diferite considerente,
iar „restitutio in integrum" nu este posibilă.
Reclamantul trebuie să justifice pretenţiile sale şi să se constate un raport de
cauzalitate între acţiunea (inacţiunea) statului şi prcjudiciul cauzat persoanei.
În practica jurisdicţională, Curtea a acordat în mai multe cazuri persoanelor
reclamante despăgubiri constând în sume apreciabile.
În alte cazuri, Curtea a acordat alte satisfacţii decât cele pecuniare.

2.5.7. Caracterul definitiv al hotărârilor Curtii

2.5.7.1 - Hotărârile camerelor

Potrivit art. 42 din Convenţie, hotărârile Camerelor devin definitive dacă

întrunesc condiţiile prevăzute de art. 44 paragr. 2, respectiv:
a) când parţile declară că nu vor cere retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere;
b) după 3 luni de la data hotărârii dacâ nu a fost cerută retrimiterea în faţa Marii
Camere;
c) când Colegiul Marii Camere respinge cererea de retrimitere formulată în baza
art. 43 din Convenţie.
 2.5.7.2 -Hotărârile Marii Camere

Hotărârile Marii Camere sunt definitive conform art. 44 paragr. 1. Potrivit art. 44
paragr. 3, hotărârile definitive se publică.

2.5.8. Motivarea hotărârilor şi deciziilor

otărârile şi deciziile prin care sunt declarate admisibile sau inadmisibile cererile
adresate Curţii sunt motivate.
Orice judecător are dreptul să adauge hotărârii opinia sa separată, în caz de
neîntrunire a umanităţii.

2.5.9. Forţa obligatorie şi executarea hotărârilor

tatele - părţi la Convenţie se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale
Curtii în cauzele în care nu sunt implicate.
Comitetul Miniştrilor va primi hotărârea Curtii şi va supraveghea executarea
acesteia. Se observă, deci, că dispare funcţia de decizie a Comitetului Miniştrilor
prevazută de art. 32 din Convenţia europeană în vechea sa redactare.

2.5.10. Avizele consultative

otrivit art. 47 din Convenţie, Curtea poate, la cererea Comitetului Miniştrilor, să

dea avize consultative cu privire la problemele juridice privind interpretarea Convenţiei şi
a Protocoalelor sale.
Aceste avize nu pot însă să se refere la problemele care privesc conţinutul sau
întinderea drepturilor şi libertăţilor cuprinse în titlul 1 al Convenţiei europene şi în
Protocoalele sale şi nici la problemele de care Curtea sau Comitetul Miniştrilor ar putea
să ia cunoştiiţă ca urmare a introducerii unui recurs prevăzat de Convenţie.
Comitetul Miniştrilor va decide asupra solicitării unui aviz consultativ prin votul
majorităţii membrilor săi.
 Curtea va decide, conform art. 48, dacă cererea Comitetului Miniştrilor privind
avizul consultativ este de competenţa sa.
Avizul consultativ trebuie să fie motivat, iar judecătorul care are opinie separată
are dreptul să şi-o exprime. Avizul se transmite Comitetului Miniştrilor.

2.5.11 -Concluzii

ecanismele internaţionale de garantare a drepturior omului sunt complexe şi

diversificate.
Se impune în primul rând aprecierea, preocuparea comunităţii internaţionale
pentru asigurarea cadrului normativ, atât internaţional, cât şi intern, de promovare şi
garantare a drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale.
În al doilea rând, trebuie evidenţiat rolul mecanismelor internaţionale de
supraveghere a respectării drepturilor omului pe plan intern, ca organisme care au sarcina
de a corecta acele decizii interne care sunt de natură să încalce în vreun fel drepturile şi
libertăţile cetăţenilor.
De asemenea, în cadrul examinărilor efectuate cu privire la activităţile
organismelor internaţionale, trebuie relevată eficienţa sporită a procedurilor
junsdicţionale sau a celor quasi-jurisdicţionale în comparaţie cu cele cu caracter politic.
Atât la nivel universal, cât şi la nivel regional, exista o suprapunere, atât în ceea
ce priveşte promovarea, cât şi în ceea ce privesc mecanismele de garantare a drepturilor
omului. Aceasta se referă la consacrarea aceloraşi drepturi în instrumente cu caracter
universal şi regional (având sau nu forţă juridică), precum şi la instituirea unor
mecanisme de control a căror competenţă se referă la aceleaşi drepturi.
Aceste afirmaţii se pot exemplifica prin faptul că drepturile civile şi politice sunt
promovate şi garantate atât prin Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice şi
prin cele două protocoale ale acestuia, cât şi prin alte convenţii cu caracter universal
(Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau
degradante, Convenţia împotriva sclaviei etc.) precum şi în documente juridice regionale
(Convenţia europeană, Convenţia americană şi Carta africană).
 Această reglementare dublă sau uneori triplă poate fi considerată benefică în ceea
ce priveşte creşterea gradului de garantare a drepturilor respective, dar în acelaşi timp,
poate să conducă la unele situaţii de imposibilitate de primire a unei comunicări de către
un organ, pe considerentul că a fost sesizat de un alt organ cu aceeaşi chestiune. Această
situaţie conduce la aglomerarea activităţii organelor competente ca urmare a posibilităţii
sesizării simultane a acestora.
Statele părti la convenţiile internaţionale invocate prin respectivele sesizări sunt
obligate să facă faţă unor solicitari cel puţin duble de a răspunde la acuzaţiile care le sunt
aduse de a prezenta obligaţiile şi punctele lor de vedere şi de a se prezenta în faţa
organelor la care sunt citate.
Pentru înlăturării acestor posibile situatii de suprapunere este necesară o
informare reciprocă între aceste organe şi evitarea adoptării unor convenţii care să le
dubleze pe cele existente şi care au un mecanism propriu de supraveghere.
Dacă totuşi statele vor considera că este necesar să adopte noi convenţii privind
garantarea suplimentară a anumitor drepturi, este de dorit să nu constituie alte organisme,
ci să confere competenţele respective organelor deja existente.
În ceea ce priveşte activitatea organelor instituite prin tratatele internaţionale în
materie, nu se poate trece cu vederea o oarecare birocraţie, durata foarte mare a
procedurilor şi chiar absenţa forţei juridice a deciziilor unora dintre aceste organe.
Pentru remedierii acestor deficienţe, pe lângă perfecţionarea cadrului normativ
care reglementează activitatea acestor organe, sunt necesare şi unele reforme aduse
regulamentelor interioare ale acestora, în sensul numirii unor raportori interimari, care să
pregătească rapoartele ce urmează să fie analizate în cadrul sesiunilor şi pentru legătura
cu statele vizate.
Totodată se impune şi o perfecţionare a activităţii de informare a acestor organe, o
diversificare a surselor, atât prin atragerea organizaţiilor neguvernamentale, cât şi prin
folosirea altor informaţii care să nu provină de la organele de stat (de exemplu prin
mijloace de informare în masă).
Nici sistemul anchetelor prevăzut de unele convenţii internaţionale cu caracter
universal nu este deosebit de eficient. Se are în vedere mecanismul instituit de Convenţia
O.N.U. împotriva torturii, comparativ cu activitatea Comitetului contra torturii constituit
prin convenţia în materie adoptată de către Consiliul Europei.
O altă problemă foarte importantă în acest domeniu o reprezintă insuficienţa
mijloacelor financiare care sunt necesare desfaşurării activităţii acestor organisme. Deşi
ele sunt finanţate potrivit reglementărilor în vigoare, din bugetul O.N.U. sau din cel al
organizaţiilor regionale în cadrul cărora îţi desfaşoară activitatea, cel puţin la nivelul
O.N.U., criza bugetară cu care se confrunta această organizaţie se resimte şi în asigurarea
resurselor financiare necesare funcţionării normale a acestor organisme. Ca urmare a
acestor cauze apar situaţii în care unele dintre acestea (de exemplu Comitetul contra
torturii) au trebuit să renunţe la desfaşurarea unor sesiuni.
Este adevărat că nici mecanismul existent în cadrul Consiliului Europei
(considerat a fi cel mai evoluat) nu este lipsit de deficienţe.
Întreaga comunitate internaţională este de acord cu crearea şi funcţionarea
cadrului internaţional de supraveghere a modului de respectare pe plan intern a
drepturilor Omului şi a libertăţilor sale fundamentale. A considerat însă că acest
mecanism este unul perfect, reprezintă, desigur, un punct de vedere care nu ţine seama de
realitate, în acelaşi timp însă, a considera că acesta nu trebuie să funcţioneze şi să se
perfecţioneze, înseamnă ai abdica de la principiul fundamental al necesităţii irespectării
universale a drepturilor omului, fară nici un fel de discriminare, indiferent de criteriul pe
care acesta s-ar face.
 2.6 ðRomânia şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa.

upă căderea regimurilor comuniste în ţările Europei Centrale şi de Est, OSCE, a

inclus dreptul privind minorităţile naţionale şi mecanismul de implementare a acestora.
După retragerea „rezervelor” şi declaraţiilor „interpretative” făcute la documentul Final al
reuniunii de la Viena, România a acceptat practic toate celelalte documente în cadrul
OSCE, inclusiv instrumentele aflate la dispoziţie în cadrul Mecanismului Dimensiunii
Umane. Un rol aparte la raporturile României cu OSCE îl ocupă relaţia cu Înaltul
Comisariat pentru Minorităţile Naţionale. Acesta a vizat România de mai multe ori,
Guvernul român colaborând de fiecare dată pentru realizarea acestor vizite.
Două precizări ar trebui făcute în legătură cu documentele adoptate în cadrul
OSCE şi care influenţează şi relaţiile României cu această instituţie.
Prima se referă la caracterul lor. Documentele elaborate în cadrul OSCE au un
caracter politic, ceea ce presupune existenţa unei obligaţii politice a statelor care au
consimţit la adoptarea lor de a respecta aceste documente.
A doua precizare se referă la posiblitatea ca ele să dobândească forţă juridică
obligatorie prin includerea lor în legile interne ale statelor. În cazul României,
Documentul Reuniunii de la Copenhaga privind Dimensiunea Umană, care conţine ample
referiri la drepturile minorităţilor naţionale, a fost inclus în „Tratatul între România şi
Republica Federală Germania privind cooperarea prietenească şi parteneriatul în Europa".
„Părţile contractante convin să pună în aplicare, ca norme juridice, standardele privind
protecţia minorităţilor cuprinse în documentul Reuniunii de la Copenhaga asupra
dimensiunii umane a CSCE, din 29 iunie 1990 precum şi în alte documente ale CSCE.”17
Orice alte prevederi adoptate în cadrul CSCE, în prezent OSCE, referitoare la minorităţi,
devin , pentru România, obligatorii din punct de vedere juridic, deci inclusiv cele din
Actul Final de la Helsinki.
Tratatul între România şi Germania a fost ratificat de către Parlamentul României,
consecinţa este că toate aceste prevederi standarde ale OSCE au devenit, în conformitate
cu prevederile art. 11 (2) al Constituţiei, parte a legislaţiei interne. Deşi aceste prevederi,
devenite norme juridice sunt prevăzute în Tratat cu referire la minoritatea germană, ele se

17
Articolul 15 din „Tratatul între România şi Republica Federală Germania”
aplică tuturor minorităţilor din România, altfel, s-ar viola art. 16 din Constituţie, care
instituie principiul nediscriminării. Pentru că domeniul drepturilor minorităţilor este parte
integrantă a protecţiei internaţionale a drepturilor omului, rezultă că aceste prevederi vor
avea prelevanţă în dreptul intern.

2.7 ðRelaţiile României cu Consiliul Europei.

rincipiile care stau la baza relaţiei României cu Consiliul Europei sunt cele
înscrise în Statutul Consiliului. Procesul de aderare a României a durat aproape trei ani.
Imediat după schimbarea de regim, România a declarat aderarea la Consiliul
Europei drept obiectiv de maximă importanţă. Unele din evenimentele care au avut loc în
România în anul 1990 au fost considerate de Consiliu ca incompatibile cu statutul său.
Este vorba de felul în care s-au desfaşurat alegerile din mai 1990, în special campania
electorală, de gravele disfuncţii ale statului de drept şi violările drepturilor omului aşa
cum au rezultat ele din evenimentele violente din martie 1990 de la Tîrgu-Mureş, sau cele
datorate mineriadei din 14-15 innie 1990, arestărilor operate cu acel prilej şi modului de
infăptuire a justiţiei.
Discuţiile vizând aderarea României ca membră cu drepturi depline, a fost
amânată. S-a considerat totuşi, că este în interesul ambelor părţi de a urmări
comportamenrul ţării din interiorul Consiliului, astfel că la 1 februarie 1991 România a
obţinut calitatea de invitat special al Consiliului Europei. Ulterior, la 19 decembrie 1991,
România a depus oficial cererea de aderare, aprobată de Adunarea Parlamentară la 28
septembrie 1993 şi de Comitetul de Miniştri la 4 octombrie 1993. La 7 octombrie 1993
România a depus instrumentul de aderare la Stalutul Consiliului şi a devenit membră cu
drepturi depline a Consiliului Europei18. Procesul aderării, pe parcursul celor trei ani, n-a
fost uşor. Situaţia din România a fost monitorizată de către Consiliu, obiectul acestei
monitorizări consliti lii idu-1 starca drcpturilor omului. lcgal şi practic. şi existenta
statului de drept.
Adunarea Parlamcntară, în septembrie 1993, şi-a dat acordul pentru acceptarea
României ca membră cu drepturi depliene. În avizul formulat cu acel prilej singurele

18
Valeriu Stoica. "România şi Consiliul Europei" în Reuista Românâ de Drepturile Omului nr. 2/1993.
aspecte pozitive din perioada monitorizării erau alegerile parlamentare şi prezidenţiale
din toamna lui 1992, considerate democratice, contribuţia României la activitatea
Consiliului, atât în cadrul Adunării Parlamentare, după obţinerea statutului de invitat
special, cât şi pe plan interguvernamental după aderarea, la 19 decembrie 1991, la
Convenţia culturală europeană. În acelaşi timp au fost apreciate angajamentele asumate
de autorităţile române de a ratifica imediat Convenţia europeană a drepturilor omului,
recunoscând inclusiv dreptul de petiţie individuală şi jurisdicţia obligatorie a Curţii
Europene a Drepturilor Omului, precum şi angajamentul referitor la asigurarea unei
protecţii a minorităţilor naţionale bazate pe principii enunţate în Recomandarea 1201
(1993)19
Adunarea Parlamentară a făcut câteva recomandări Statului Român, ca de
exempu, separarea puterilor în stat şi independenţa judecătorească, asigurarea unei reale
independenţe a presei, asigurarea condiţiilor necesare unei libere funcţionări a structurilor
administraţiei locale, protecţia minorităţilor naţionale, restituirea proprietăţilor bisericeşti,
funcţionarea învăţământului religios, îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie,
dezincriminarea homosexualităţii.20
Adunarea Parlamentară a hotărât monitorizarea angajamentelor21 asumate de
România la momentul aderării şi recomandărilor din Avizul 176.
Conform Directivei22, raportori ai Consiliului Europei au fost însărcinaţi să
urmărească evoluţiile prin vizite în România şi prin elaborarea de rapoarte privind
îndeplinirea obligaţiilor şi angajamentelor.
Jansson şi Konig a realizat un prim Memorandum în anul 1994, care conţine
referiri critice cu privire la sistemul judiciar, independenţa judecătorilor, la adresa poliţiei
şi a Serviciului Român de Informaţie, respectul libertăţii de exprimare, menţinerea

19
Avizul nr.176 (1993), art, 2-5
20
Avizul nr. 176 (1993), art. 6-11care conţine obligaţii asumate de statul Român şi recomandări ale
Adunării Parlamentare. Avizul a căpatat caracter obligatoriu prin adoptarea lui de către Comitetul de
Ministri la momentul acceptării României ca membră a Consiliului. Nerespectarea obligaţiilor şi
recomandărilor are consecinţe juridice (suspendarea drepturilor de reprezentare, retragerea din Consiliu,
încetarea calităţii de membru)
21
Monitorizarea angajamentelor cu privire la avizul 176, se realizează prin Directiva nr. 488 (1993) a
Adunării.
22
Ibidem 25
incriminării relaţiilor homosexuale, a situaţiei drepturilor minorităţilor naţionale şi a
nerestituirii bunurilor bisericeşti23.
Au fost ratificate Convenţia europeană a drepturilor omului şi cele 11 Protocoale
adiţionale, Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau
tratamentelor inumane sau degradante şi cele doua Protocoale la Convenţie, Convenţia-
cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale şi au fost semnate Carta europeană a
limbilor regionale sau minoritare şi Cartea europeană a autonomiei locale. Semnarea şi
ratificarea unora din aceste documente a făcut parte din angajamentele asumate de
Rornânia sau din recomandările Adunării Parlamentare. Ratificarea altora a exprimat
dorinţa Romaniei de a-şi dovedi ataşamentul faţă de legislaţia internaţională privind
drepturile omului.
Relaţia României cu Consiliul Europei a cunoscnt o oarecare tensiune, în 1995,
determinată de poziţiile contradictorii apărute în jurul Recomandării 1201 (1993) a
Adunării Parlamentare. La data adoptarii sale, Recomandarea avea caracterul unei
invitaţii adresate Comitetului de Miniştri de a elabora un Prolocol adiţional la Convenţia
europeană a drepturilor omului. Înainte de a adera la Consiliul Europei, autorităţile
române au trimis Secretarului General al Consiliului documente conţinând angajamentul
de a elabora o legislaţie privind protecţia minorităţilor naţionale întemeiată pe principiile
conţinute de Recomandarea 1201.
Reuniunea Şefilor de stat şi de Guvern din 199324 a optat pentru o Convenţie
cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale şi nu pentru un Protocol adiţional la CEDO.
Conventia-cadru a fost încheiată la 1 februarie 1995, semnată de România în aceeaşi zi şi
ratificată la 29 aprilie 1995. În cursul anului 1995 autorităţile române au susţinut că
Recomandarea25 1201 nu mai are valabilitate, astfel că orice referire la ea este fară temei
26
. Adunarea Parlamentară nu este organul de decizie al Consiliului Europei, iar
recomandările sale nu sunt, în principiu, juridic obligatorii. În ceea ce priveşte situaţia în
care Adunarea reconfirmă opţiunile sale pentru o anumită recomandare, o data cu
23
Renate Weber „Memorandumul MAE – Raportul Konig-Jansson” în revista Română de Drepturile
Omului nr.5-1994
24
reuniunea a avut loc la Viena
25
problema Recomandării 1201 s-a pus mai ales în legatură cu încheie-rea Tratatului de bază dintre
România şi Ungaria
26
Gabriel Andreescu, „Recomandarea 1201, drepturile minorităţilor naţionale şi dezbaterile publice din
România, în Revista Română de Drepturile Omului nr. 8/1995 şi nr.9/1995”
hotărârea de a adopta o Convenţie-cadru, s-a hotărât şi elaborarea unui Protocol adiţional
la Convenţia europeană, privind drepturile culturale. Cu o zi înaintea încheierii
Convenţiei-cadru, Adunarea Parlamentară a elaborat Recomandarea 1255 în carc
reconfirmă principiile din Recomandarea 1201 şi recomanda ca unele din textele acesteia
să fie preluate de Protocolul adiţional privind drepturile culturale 27. Aduna-rea
Parlamentară a adoptat, la 26 aprilie 1995, Ordinul nr. 508 privind onorarea obligaţiilor şi
angajamentelor luate de statele membre ale Consiliului Europei. Adoptarea acestui
document în legătură cu poziţiile autoritălilor de la Bucureşti faţă de onorarea
angajamentelor privind Recomandarea 1201 a fost confirmată de către Secretarul general
adjunct al Consiliului Europei, Heinrich Klebes28.

2.8 ðConvenţii internaţionale elaborate în cadrul Consiliului Europei

n octombrie 1993, la admiterea sa in Consiliul Europei, România s-a angajat să

ratifice Convenţia europeană a drepturilor omului şi să recunoască dreptul de petiţie
individuală şi jurisdicţia obligatorie a Curţii Europene a Drepturilor Omului. În mai puţin
de un an această obligaţie a fost îndeplinită, ea reprezentând cea mai mare realizare
legislativă a României în domeniul protecţiei drepturilor omului. Alături de CEDO, alte
convenţii euroepene au fost semnate sau ratificate.
Statutul Consiliului Europei a fost ratificat la 7 octombrie 1993.
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, aşa cum a fost amendată prin Protocoalele adiţionale nr. 3. 5, şi 8. a fost
ratificată prin Legea nr. 30/1994, instrumentul de ratificare fiind depus la 20 iunie 1994.
Au fost acceptate atât jurisdicţia obligatorie a Curţii, cât şi dreptul de petiţie individuală.
Tot atunci au fost ratificate Primul Protocol adiţional la convenţie şi Protocoalele
adiţionale nr. 2. 4. 6. 7. 9. şi 10 în iulie 1995 a fost ratificat Protocolul adiţional nr. 11. La
ratificare, Rornânia a făcut o rezervă de declaraţie. Rezerva priveşte art.5 al Convenţiei
(dreptul la libertatea persoanei) şi ea precizează că prevederile acestui articol nu vor
împiedica autorităţile române să aplice dispoziţiile interne care reglementează sistemul

27
Documentul 7228, raportul Comitetului Afacerilor Juridice şi pentru Drepturile Omului, raportor Bindig
28
The „Council of Europe’s Framework Convention for the Protection of National Minorities ”, în Human
Rights Law Journal, vol.16, no. 1-2, 1995, pag 92-98
disciplinar militar. Potrivit art. 1 al Decretulul nr. 976/1968 "Pentru abaterile de la
disciplina militară, prevăzute de regulamentele militare, condamnaţii sau şefii pot aplica
militarilor, sancţiunea disciplinară cu arest până la 15 zile." Rezerva precizează că
aplicarea acestui articol urmează să se facă astfel încât durata privării de libertate să nu
depăşească, în total, două luni intr-un an. Declaraţia făcută cu ocazia ratificării se referă
la art. 2 din primul Protocol adiţional la convenţie.
Convenţia Culturală Europeană a fost atificată la 19 decembrie 1991
Convenţia europeană privind statutul juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei
a fost ratificată prin Legea nr 101/1992.
Conveţia europeană în materia adopţiei de copii a fost ratificată prin Legea nr.
15/1993.
Convenţia europeană privind prevenirea torturii şi a tratamenentelor inumane sau
degradante a fost ratificată prin Legea nr. 80/ 1994, şi tot atunci au fosf ratificate şi cele
două Protocoale la convenţie.
Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale a fost ratificată prin
Legea nr. 33/1995.
După aderarea la Consiliul Europei, România a îndeplinit două din recomandările
formulate în Avizul nr. 176; la 4 octombrie 1994 a fost semnată Carta europeană a
autoguvernării (a autonomiei) locale, iar la 17 iulie 1995 România a semnat Carta
europeană a limbilor regionale sau minoritare.
Alte instrumente ale Consiliului Europei semnate de România, dar încă
neratificate, sunt:
Carta socială europeană - 4 octombrie 1994;
Convenţia europeană privind violenţa şi excesele spectatorilor cu ocazia
manifestărilor sportive şi în special a meciurilor de fotbal - 16 iunie 1994;
Convenţia antidoping – 16 iunie 1994;
Convenţia europeană privind extrădarea - 29 iunie 1995;
Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate- 29 iunie 1995;
Convenţia europeană pentru asistenţă judiciară în materie penală - 29 iunic 1995;
Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului -29 iunie 1995.
 CAPITOLUL

PROTECŢIA DREPTURILOR OMULUI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

niunea Europeană respectă şi promovează principiile universale aşa cum sunt

remarcate în Declaraţia Universală a drepturilor omului , Convenţie complementară
Internaţională a Drepturilor Civile şi Politice şi Convenţia Internaţională a Drepturilor
Economice, Sociale şi Culturale. Activitatea Uniunii este bazată pe un instrument
internaţional şi religios major pentru protecţia drepturilor omului, inclusiv Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului. Aceste instrumente protejează valori comune cu privire
la libertăţile fundamentale şi principiile fundamentale, care sunt universale, indivizibile şi
interdependente. Respecul pentru aceste valori este o condiţie pentru dezvoltarea
eficientă în orice societate. Alte surse importante cu privire la definirea prioritaţiilor
Uniunii Europene, sunt declaraţia şi programul acţiunilor Confernţei Internaţionale a
Drepturilor Omului (Vienna, 1993), declaraţia Conferinţei Internaţionale a Populaţiei şi
Dezvoltării (Cairo, 1994), a Sumitului Internaţional pentru Dezvoltare Socială
(Copenhaga, 1995) şi A patra Conferinţa Internaţională a Femeii (Beijing, 1995).
Un pas important in integrarea drepturilor omului şi principiilor democratice în
politicaUniunii Europene, a fost făcut cu intrarea în forţă a Tratatului Uniunii Europene
din 1 noiembrie 1993. Tratatul consideră că unul dintre obiectele politicii externe comune
şi de securitate ale Uniunii Europene este dezvoltarea şi consolidarea „democraţiei şi
regulilor dreptului şi respectul pentru drepturile omului si libertăţilor fundamentale”. În
acelaşi timp noul titlu al cooperării in dezvoltare include o a doua referinţă directă asupra
drepturilor omului şi democratizării: „Regula politică in această zonă trebuie să
contribuie la dezvoltarea obiectivă generală şi la consolidarea democraţiei şi a regulilor
de drept şi totodată respectarea drepturilor omului şi libertăţile fundamentale.”
Tratatul de la Amsterdam, care a intrat în forţă la 1 mai 1999, marchează un alt
pas important în integrarea drepturilor omului în aranjamentul legal al Uniunii Europene.
Acest tratat inserează un nou articol 6 în Tratatul Uniunii Europene, care reafirmă că
Uniunea Europeană „ este fundată pe principiile libertăţii, democraţiei, respectului pentru
drepturile omului şi libertăţilor fundamentale, regulilor dreptului, principii care sunt
comune Statelor Membre ”. Violând aceste principii, intr-un mod „serios şi persistent”,
Statele Membre îşi asumă riscul de a vedea siguranţa drepturilor lor care derivă din
aplicarea corectă a Tratatului Universal. Tratatul de la Amsterdam dealtfel a adus pe
„primul piedestal” o clauză generală în combaterea discriminării, stipulaţii cu privire la
azil, refugiaţi şi imigranţi şi chestiuni convingătoare în domeniul angajării, condiţiilor de
servici şi protecţiei sociale.
Uniune Europeană s-a referit de altfel prin propria declaraţie cu privire la
drepturile omului care, în armonie cu Declaraţia Drepturilor Omului a Consiliului
European din Luxembourg din 28-29 Iunie 1991, sunt părţi esenţiale din relaţiile
internaţionale şi o piatră de temelie a cooperării Europene. La data de 28 noiembrie,
Consiliul şi reprezentanţii Statelor Membre s-au întâlnit in interorul Consiliului şi au
adoptat o rezoluţie a drepturilor omului, democraţiei şi dezvoltării strategiei, procedurilor
şi priorităţilor puse la punct pentru cultivarea consistenţei si solidităţiia tuturor
iniţiativelor diverse de dezvoltare.
În data de 10 decembrie, Uniunea Europeană, a adoptat o Declaraţie cu ocazia a
50-a aniversări a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, care susţine că politica
Uniunii Europene, pe subiectul drepturilor omului, trebuie sa „continue şi, când este
necesar să fie intărită şi îmbunătăţită”. Declaraţia include 6 paşi realistici în legătură cu
îmbunătăţirea în Uniunea Europeană a politicii drepturilor omului.
Încă dinaintea lui 1990, Consiliul European a inclus sistematic mai puţin sau mai
mult aşa numitele clauze ale drepturilor omului în programele sale bilaterale şi acordurile
de cooperare cu ţările din lumea a treia, iclusiv acordurile de prietenie cum ar fi
acordurile Europei, cele Mediteranene şi acordul Cotonou - fosta Convenţie Lomé.O
decizie a consiliului din mai 1995, face evidentă modalitatea de bază a acestor clauze, cu
intenţia de a asigura încrederea în folosirea textului şi în aplicarea lui. De la această
decizie a Consiliului, clauzele drepturilor omului au fost incluse in toate acordurile
negociate bilaterale de natură generala care au urmat ( exclusiv acordurile la textile,
produse agricole şi asa mai departe). Mai mult de 20 de asemenea acorduri au fost deja
semnate. Acestea se alătura la cele peste 30 de acorduri care au fost negociate înainte de
mai 1995, şi care aveau clauzele drepturilor omului nu neapărat premergătoare modelului
lansat in 1995.
În iunie 1998 Uniunea Europeană a decis, ca parte integrală din politica
drepturilor omului, să întărească activităţile internaţionale în legătură cu pedeapsa cu
moartea. Uniunea Europeană va face eforturi în legătură cu abolirea universală a pedepsei
cu moartea, o politica tinută puternic, acum acceptată de toţi membrii Uniunii Europene.
În procesul de îndeplinire al acestui prim obiectiv, unde pedeapsa cu moartea încă există,
Uniunea Europeană va avea nevoie să fie asigurată că este controlată progresiv, şi insistă
să fie acceptată conform standardelor minime. Uniunea Europeană presează să fie
introdusă şi suspendarea.
Cu intenţia de a prezenta suportul pentru toate activităţile care cuprind drepturile
omului, Comisia a redactat o serie de comunicate Consiliului şi Parlamentului,
comunicate care deschid noi subiecte şi strategii menite sa sublinieze consistenţa şi
efectivitatea drepturilor omului generale apropiate de Uniunea Europeană: „Uniunea
Europeană şi Dimensiunile Externe ale Politicii drepturilor omului : de la Roma la
Maastricht şi Beyond (noiembrie 1995) şi Uniunea Europeană şi problemele conflictelor
din Africa: Construirea păcii, Prevenirea conflictului şi în exterior (martie 1996), la fel ca
Politica drepturilor omului în cooperarea cu ţările din lumea a treia (mai 1995),
Democratizarea, regulile dreptului, respectul pentru drepturile omului şi o bună
guvernare: provocarea parteneriatului între Uniunea Europeană şi Statele ACP (martie
1998), cooperarea cu tările ACP implicate în conflicte armate(mai 1999) şi Adunarea
Alegerilor şi Observaţiilor a Uniunii Europene(mai 2000).
Cu intenţia de a oferi baza legală pentru toate drepturilor omului şi activităţilor de
democratizare ale Uniunii Europene ale capitolului B7-70, Consiliul a adoptat două
Politici în 29 Aprilie 1999 (975-1999 şi 976-1999) în dezvoltarea şi consolidarea
democraţiei şi regulilor dreptului şi respectul drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Acest capitol B7-70, denumit „Iniţiativa Europeană pentru democraţie şi drepturile
omului”, a fost creat la iniţiativa Parlamentului European în 1994, care au adus împreună
o serie de titluri ale unor planuri financiare care tratează promovarea drepturilor omului.
În implementare, politica sa a drepturilor omului, Uniunea Europeană recunoaşte
importanţa contribuţiei, făcută de organizaţii internaţionale, regionale şi
nonguvernamentale către societăţi civile şi pentru dezvoltarea democraţiei care susţin
drepturile politice, civile, economice, sociale şi culturale. Uniunea preţuieşte atât
experienţa pe care o posedă numeroase organizaţii ce lucrează la implementarea
drepturior omului cât şi impactul lor semnificativ şi vizibil în domeniul drepturilor
omului.
 3.1 ðPrincipiul respectării drepturilor omului în Carta O.N.U.

rincipiul PACTA SUNT SERVANDA apare din cele mai vechi timpuri, fiind
întâlnit la caldeeni, egipteni, chinezi şi mai târziu la greci şi la romani.
Iniţial, acest principiu era strâns legat de religie. Încheierea pactelor internaţionale
avea o importantă componentă religioasă, fiind însoţită cel mai adesea de diverse
ritualuri. Paralel cu aspectul religios se vor dezvolta şi vor apare elemente de concepţie
juridica embrionară.
Forţa obligatorie a tratatelor deriva din „bona fides” - idee recunoscută la toate
popoarele vechi. Buna credinţă este cotată ca element de structură moral-etică şi
religioasă: ea reprezintă o îndatorire de onestitate, o obligaţie de a-şi respecta cuvântul
dat sub sancţiunea unei pedepse mult mai grave decât cea impusă de oameni, pedeapsa
transcedentală a zeilor omniprezenţi.
Consacrarea reală şi des repetată a acestui principiu în documentele intenaţionale
se realizează după primul şi, mai ales, după cel de-al doilea război mondial.
De exemplu în Preambulul Pactului Ligii Naţiunilor se prevede că „înaltele părţi
contractante, în scopul de a promova cooperarea internaţională şi de a realiza pacea şi
securitatea internaţională prin menţinerea justiţiei şi un respect scrupulos pentru toate
obligaţiile decurgând din tratate în relaţiile dintre popoarele organizate, au convenit
asupra acestui pact al Ligii Naţiunilor”.
Ulterior, în preambulul Cartei ONU se arată că Naţiunile Unite urmăresc, printre
altele, crearea unor condiţii în care să poată fi menţinută justiţia şi respectul obligaţiilor
decurgând din tratate şi din alte izvoare ale dreptului internaţional. În art. 3 (2) din Cartă
este prevăzută îndatorirea membrilor organizaţiei de a-şi îndeplini cu bună credinţă
obligaţiile ce şi le-au asumat potrivit Cartei.
Mai mult decât atât, majoritatea tratelor şi documentelor internaţionale fac referire
expresă la principiul pacta sunt servanta.
Jurisprudenţa internaţională a facut din ea însăşi o largă aplicare a principiului
respectării tratatelor internaţionale.
Încălcarea principiului respectării obligaţiilor reieşite din tratate constituie o
manifestare a dispreţului faţă de normele dreptului internaţional. Acest principiu domină
întreaga materie a tratatelor fiind un principiu fundamental al dreptului internaţional de
aplicare generală, format pe cale cutumiară şi consacrat în majoritatea tratatelor
internaţionale.
Noţiunea de "bona fede" are o aplicare generală în relaţiile internaţionale şi un
conţinut juridic, nu numai etico-moral în îndeplinirea obligaţiilor internaţionale conceptul
de bună credinţă se referă la modul sau spiritul în care obligaţia trebuie să fie îndeplinită,
la gradul de conştiinciozitate şi de stricteţe cu care promisiunea facută trebuie respectată.
Obligaţia îndeplinirii unui tratat cu bună-credinţă presupune executarea clauzelor
sale în litera şi spiritul lor, sub subterfugii şi cât mai exact cu putinţă. Se exclude astfel
invocarea unor motive superflue sau utilizarea subtilităţilor de interpretare pentru a
exclude executarea tratatului.
Nu întotdeauna accepţiunea dată de unele tratate noţiunii de "bună-credinţă" ca
fiind încrederea reciprocă în cuvântul dat, este sufîcientă pentru a se aprecia o anume
situaţie izvorâtă din contract. În acest scop, este necesar să se examineze împrejurările
concrete ale aplicării tratatului cu cerinţa unei comportări scrupuloase şi corecte.
Dezvoltarea şi codificarea dreptului internaţional, promovarea reglementării
relaţiilor dintre state impun astăzi, mai mult ca oricând, respectarea de către toate statele
cu bună credinţă a obligaţiilor intemaţionale asumate prin pacte şi tratate.
Declaraţia ONU din 1970 a adus cu sine o reformulare a acestui principiu,
acordându-i o mai mare forţă juridică: "... fiecare stat este obligat să îndeplinească cu
bună-credinţă obligaţiile care-i incumbă în virtutea acordurilor internaţionale, în
conformitate cu principiile şi normele general recunoscute ale dreptului internaţional... ”În
condiţiile lumii contemporane, în prezenţa complexelor relaţii intemaţionale dintre state
şi a consecinţelor grave pe care nerespectarea obligaţiilor internaţionale sau
neîndeplinirea lor cu bună-credinţă le poate avea pentru pacea şi securitatea omenirii,
principiul potrivit căruia statele trebuie să îndeplinească cu bună-credinţă obligaţiile
asumate, conform Cartei este destinat ca, alături de celelalte principii fundamentale ale
dreptului internaţional să contribuie la desfăşurarea normală a vieţii internaţionale, la
promovarea păcii şi colaborării între toate statele lumii.
Acest principiu impune statelor obligaţia de a respecta angajamentele pe care le
iau prin tratatele internaţionale şi aducerea lor la îndeplinire cu bunăcredinţă.
 Principiul respectării tratatelor internaţionale (pacta sunt servanda) este unul din
cele mai vechi şi cele mai importante principii ale dreptului internaţional.
Legalitatea internaţională şi desfăşurarea normală a relaţiilor de bună vecinătate şi
de colaborare dintre state nu pot fi concepute fără respectarea tratatelor încheiate în
conformitate cu principiile şi normele unanim admise ale dreptului internaţional
contemporan. Totuşi au existat unii gânditori care au contestat principiul pacta sunt
servanda.. Astfel, Spinoza susţinea că orice stat are dreptul de a acţiona împotriva altor
state, ca atare „naţiunile nu sînt obligate să păstreze fidelitatea tratatelor...”, iar
Machiavelli sfătuia pe prinţi să nu respecte tratatele, atunci cînd această respectare s-ar
putea întoarce împotriva lor. Bluntschli scria că „eternitatea tratatelor este atât de
absurdă, ca şi eternitatea constituţiilor. Ambele sînt incompatibile cu dezvoltarea
popoarelor”
Statul care violează acest principiu unanim recunoscut adoptă, în fond, o poziţie
de negare a dreptului internaţional.
Principiul pacta sunt servanda a fost cunoscut şi aplicat încă din antichitate.
Kantylia, primul ministru al împăratului Indiei, Candagupta, vorbea despre forţa
juridică a tratatelor întemeiate pe probitate. Pentru Confucius, respectarea tratatelor era o
regulă absolută,
un imperativ al societăţii omeneşti.
Cicero afirma: „Fundamentum autem este justitiae fides, id est dictorum
conventorumque constantia et veritas” adică „Fundamentul justiţiei este buna-credinţă,
adică fidelitatea şi adevărul faţă de cele spuse şi convenite”
În evul mediu, o serie de autori, printre care Ayala (De jure et officiis bellicis et
disciplina militari), Gentilis (De jure belli), Zouche, Grotius au subliniat necesitatea şi
importanţa respectării
tratatelor.
Fidelitatea faţa de tratate devenise un adevărat precept religios, în Coran se
spunea: „Fiţi credincioşi în executarea tratatelor voastre, căci Alah vă va întreba”, iar
pentru cavaleri, respectarea cuvântului dat era o chestiune de onoare.
Principiul pacta sunt servanda, căruia i s-a atribuit de doctrinarii burghezi
caracterul unui principiu de drept natural, a fost consacrat într-o serie de documente
internaţionale, ceea ce demonstrează că este un principiu cu conţinut normativ al
dreptului internaţional în vigoare. Declaraţia Conferinţei de la Londra din 17 ianuarie
1871 arata că: „Nici un stat nu se poate exonera de obligaţiile unui tratat, nici să-i
schimbe dispoziţiile altfel decât cu acordul părţilor contractante, obţinut printr-o
înţelegere prietenească”. Mai menţionăm o rezoluţie a Consiliului Ligii Naţiunilor din
aprilie 1935 şi Declaraţia de principii adoptată de Conferinţa panamericană de la Lima, la
24 decembrie 1938.
Cel mai important dintre aceste documente este Carta O.N.U. care prevede, în
preambul, hotărârea statelor membre de a crea „condiţiile în care să poată fi menţinută
justiţia şi respectul obligaţiilor, decurgând din tratate şi alte izvoare ale dreptului
internaţional”, iar în art. 2: „Toţi membrii organizaţiei, în scopul de a asigura tuturor
drepturile şi avantajele ce decurg din calitatea lor de membri, trebuie să-şi îndeplinească
cu bunăcredinţă obligaţiile ce şi le-au asumat potrivit prezentei Carte”.
Principiul pacta sunt servanda nu are un caracter absolut, în sensul că nu orice
tratat trebuie respectat, ci numai tratatele încheiate în mod licit, în conformitate cu dreptul
internaţional. Tratatele inegale, înrobitoare, care stabilesc condiţii de subordonare a unui
stat faţă de altul, care încalcă principiile fundamentale ale dreptului internaţional, pot fi
anulate de statele care au fost silite să le încheie.
Ţinând seama de aceasta, principiul pacta sunt servanda trebuie definit în sensul
că statele sunt obligate să îndeplinească cu bună-credinţă şi pe deplin tratatele
internaţionale care sunt încheiate în mod licit, respectând, aşadar, prin clauzele lor,
dreptul internaţional.
Istoria ne oferă nenumărate exemple de încălcare a acestui principiu de către
statele bazate pe exploatare. O asemenea atitudine faţă de obligaţiile internaţionale şi-a
găsit expresia în cunoscu-tele cuvinte ale cancelarulul german Bethmann Hollweg care,
în ajunul primului război mondial, a declarat cu cinism că tratatele nu valorează nici cît
peticul de hârtie pe care au fost scrise.
Încheind tratate internaţionale pe baza liberului consimţământ şi a deplinei
egalităţi în drepturi, statele socialiste respectă cu stricteţe principiul pacta sunt servanda.
 3.2 ðTratatul de la Amsterdam,

e adaugă defapt la Tratatul privind Uniunea Europeană unele chestiuni

importante. Se confirmă ataşamentul faţă de drepturile sociale fundamentale aşa cum sunt
definite în Carta socială europeană, semnată la Torino la 18 octombrie 1961 şi în Carta
Comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor din 1989. Se hotărăşte
promovarea progresului economic şi social al popoarelor , tinându-se cont de dezvoltarea
pieţii interne, al întăririi coeziunii şi protecţiei mediului şi progresul economic şi al altor
domenii cu ajutorul aplicării unor politici capabile să contribuie în acest sens. Se decide
implementarea unei politici externe şi securităţii commune, prin punerea la punct a unor
principii de promovare a păcii şi securităţii, a progresului în Europa şi al Europei în lume.
Se începe facilitarea circulaţiei libere a persoanelor, acest lucru obligă şi protejarea
siguranţei şi securităţii popoarelor.
Tratatul de la Amsterdam crează impresia unui tot unitar care ajută la întocmirea
unei uniuni strânse între popoarele europene, ceea ce marchează un alt punct important.
Uniunea îşi propune să se ocupe de forţa de muncă şi promovarea progresului
economic şi social ceea ce ajută la crearea unui spaţiu fără frontiere interne şi stabilirea
unei monede unice. Se doreşte instituirea unei cetăţenii a Uniunii prin întărirea protecţiei
drepturilor şi intereselor cetăţenilor care aparţin Statelor Membre. Controlul graniţelor
externe a azilului şi imigrării, a criminalităţii, dezvoltarea Uniunii ca o zonă a libertăţii şi
securităţii unde se pune baza liberei mişcări a persoanei, face ca şi controlul criminalităţii
să fie mai aspru. Examinarea unor revizuiri politice şi a formelor de cooperare instituite
prin acest tratat, prin menţinerea acquis-ului comunitar şi dezvoltarea lui. Uniunea
Europeană asigură coerenţa tuturor masurilor externe adoptate în cadrul politicilor sale cu
privire la relaţiile externe, la securitate, economie şi dezvoltare, unde Consiliul şi
Comisia au responsabilitatea, conform propriilor competenţe, asigurării acestei coerenţe
şi obligaţia cooperări, totodată implementarea acestor politici. În condiţiile şi scopurile
Tratatelor institutive ale Comunităţii Europene şi actele care le-au precedat, care le-au
modificat sau completat şi acest Tratat de la Amsterdam, Parlamentul European,
Consiliul, Comisia, Curtea de Justiţie şi Curtea de Conturi îşi exercită atribuţiile.
 Uniunea este fondată pe principiul libertăţii, democraţiei, respectului drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi al statului de drept, principii care sunt
commune statelor member. Uniunea respectă identitatea naţională a statelor member.
Consiliul, reunit la nivelul şefilor de stat sau de guvern şi hotărând în unanimitate,
la propunerea unei treimi din statele member sau a Comisiei, şi după obţinerea avizului
conform al Parlamentului European, poate constata existenţa unei încălcări grave şi
persistente a principiilor enunţate în articolul F, paragraful 1, din partea unui stat
membru, după ce a invitat guvernul acelui stat membru să işi prezinte observaţiile. În
cazul existenţei unei asemenea constatări, Consiliul poate decide să suspende anumite
drepturi statului membru vizat care rezultă din aplicarea Tratatului de la Amsterdam,
inclusive dreptul de vot în Consiliu al reprezentantului guvernului statului membru.
Consiliul poate modifica, prin votul calificat al majorităţii, măsurile luate sau să
urmărească încetarea lor. Se aminteşte că nu se ţine seama de votul reprezentantului
guvernului statului membru în cauză. Se defineşte majoritatea calificată ca fiind aceaşi
proporţie a voturilor ponderate ale membrilor Consiliului ca cea fixată în articolul 148,
paragraful 2, al Tratatului instituind Comunitatea Europeană adică sunt ponderate după
cum urmează: Belgia, Grecia, Olanda şi Portugalia – 5, Danemarca, Irlanda, Finlanda – 3,
Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie – 10, Spania –8, Luxemburg –2, Austria şi
Suedia – 4, iar pentru adoptarea actelor Consiliului sunt necesare 62 de voturi care
trebuie adoptate la propunerea Comisiei, 62 de voturi care exprimă acordul a cel puţin
zece membrii. Abţinerile membrilor prezenţi sau reprezentanţi nu împiedică Consiliul să
adopte acte care necesită unanimitatea.
Uniunea stabileşte şi implementează o politică externă şi de securitate comună,
care acoperă toate domeniile politicii externe şi de securitate, a căror obiective sunt
salvagardarea voturilor commune, a interesurilor fundamentale, a independenţei şi
integrităţii Uniunii, în conformitate cu principiile Cartei Naţiunilor Unite, consolidarea
securităţii Uniunii, menţinerea păcii, unde se pune în discuţie întărirea securităţii
internaţionale şi cea a frontierelor externe. Se promovează cooperarea internaţională,
dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi a statului de drept, precum şi repectarea
drepturilor omului şi a libertăţiilor fundamentale. Statele member vor coopera în vederea
consolidării şi dezvoltării solidarităţii lor politice mutuale.
 Uniunea urmăreşte realizarea obiectivelor sale, definind principiile şi orientările
generale ale politicii externe şi de securitate comună, luând deciziile privind strategiile
commune, adoptând acţiuni commune, poziţii commune şi intensificând cooperarea
sistematică între statele member în conducerea politicii lor.
Pe lângă dispoziţiile asupra politicii externe şi securităţii commune, dispoziţiile
asupra cooperării judiciare şi poliţieneşti în materie penală oferă cetăţeniilor un nivel
ridicat de protecţie, intr-un spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei, prin elaborarea unei
acţiuni commune a statelor membre în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în
materie penală şi prin prevenirea şi reprimarea rasismului şi a xenofobiei. Prevenind şi
combătând criminalitatea, terorismul, traficul cu fiinţe umane şi infracţiunile împotriva
minorilor, traficul de droguri, arme, corupţia şi frauda, se pot atinge obiectivele propuse.
În Tratatul de la Amsterdam, se pune şi problema privind cooperarea intensificată
care se poate realiza prin recurgerea la instituţiile, procedurile şi mecanismele prevăzute
de acest tratat. Statele membre aplică actele şi deciziile luate pentru punerea în practică a
cooperării la care participă, în măsura în care acestea le privesc. Statele Membre
neparticipante nu intervin în punerea în practică a cooperării de către statele membre
participante.
Se promovează cel mai înalt nivel posibil de cunoştinţe printr-un larg acces la
educaţie şi prin permanenta actualizare a acesteia.
Pentru a instituii progresiv o zonă a libertăţii şi securităţii şi justiţiei, Consiliul
adoptă intr-o perioadă de cinci ani de la intratea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam,
măsuri menite să asigure libera circulaţie a persoanelor, cu ajutorul măsurilor asupra
controalelor la frontierele externe, azil şi imigraţie.
Statele membre şi Comunitatea se angajează să elaboreze o strategie coordonată
pentru ocuparea forţei de muncă şi pentru promovarea unei forţe de muncă competente,
calificate şi capabile de adaptare, precum şi a unei pieţe a muncii aptă să reacţioneze
rapid la evoluţia economiei, în vederea atingerii obiectivelor puse în plan.
Consiliul hotărăşte luarea masurilor pentru a intensifica cooperarea vamală între
statele membre şi între acestea şi Comisie. Aceste măsuri nu se vor referi la aplicarea
dreptului penal intern, nici la administrarea justiţiei în statele membre.
 Tratatul instituind Comunitatea Europeană, inclusive anexele şi protocoalele, este
modificat conform dispoziţiilor caduce şi pentru a adapta textul anumitor dispoziţii ale
sale.
În partea a treia, în dispoziţiile generale şi finale, articoul 13, se stipulează că
prezentul act este încheiat pe o durată nelimitată. El va fi ratificat de Inaltele Părţi
Contractante, potrivit normelor constituţionale respective. Instrumentele de ratificare vor
fi duse la guvernul Republicii Italiene şi va intra în vigoare în prima zi a celei de-a doua
luni care urmează după depunerea instrumentului de ratificare de către ultimul stat
semnatar care va îndeplini această formalitate.
Tratatul de la Amsterdam a fost redactat în 12 limbi, după cum urmează: Daneză,
engleză, finlandeză, franceză, germană, greacă, italiană, olandeză, portugheză, spaniolă şi
suedeză, textele autentice fiind depuse în arhivele guvernului Republicii Italiene, care va
remite câte o copie certificată pentru conformitate fiecăruia dintre guvernele celorlalte
state semnatare.

3.3 ðMecanisme nejurisdicţionale de protecţie şi garantare a drepturilor omului

ecanismele nejurisdicţionale de garantare a drepturilor omului se caracterizează

prin faptul că nu dispun de proceduri care să poată utiliza forţa de constrângere necesară
asigurării îndeplinirii lor, atunci când nu sunt transpuse în practică de bună voie de către
state. Aceste mecanisme sunt caracteristice sistemului universal de promovare şi
garantare a drepturilor omului respectiv organelor şi organismelor din cadrul Organizaţiei
Naţiunilor Unite.

3.3.1 -Sistemul O.N.U.

uprinde o diversitate de mecanisme de garantare a drepturilor omului, situaţie

explicabilă prin: diversitatea domeniilor drepturilor omului care sunt avute în vedere,
natura juridică a documentelor prin care au fost instituite astfel de organe şi proceduri,
momentul diferit în care au fost adoptate, interesele statelor în instituirea acestor
mecanisme şi dorinţa lor de a aplica reglementările în materie şi de a respecta măsurile
luate de organele constituite.
Pentru stabilirea naturii juridice a acestor mecanisme nu s-au adoptat criterii
unitare şi nici nu s-au avut în vedere aceleaşi elemente care să fie analizate în acest sens.
Astfel, atunci când s-au analizat organele care au atribuţii în domeniul drepturilor
omului în cadrul O.N.U.s-a adoptat criteriul documentelor care stau la baza constituirii
organului respectiv.
În acest sens, s-a adoptat clasificarea următoare:
- organe care îşi au originea în Carta O.N.U.;
- organe create în baza convenţiilor adoptate de O.N.U.;
- organe care au fost constituite în baza unor documente politice regionale.

3.4 ðOrganisme Internaţionale pentru Protecţia şi Garantarea Drepturilor Omului

oncomitent cu adoptarea unor instrumente juridice adecvate29, comunitatea

internaţională s-a concentrat asupra constituirii unor organisme şi mecanisme eficiente
pentru protecţia şi garantarea drepturilor omului30, urmărind: cunoaşterea evoluţiilor în
acest domeniu şi elaborarea unor recomandări adecvate.

3.4.1- Organisme constituite în sistemul Naţiunilor Unite

rin instrumente juridice adoptate după al II-lea război mondial31 s-au constituit
a. Comisia pentru Drepturile Omului32;
b. Sub-Comisia pentru Prevenirea Discriminărilor şi Protecţia Minorităţilor33;

29
Victor Duculescu, Analiza principalelor documente intemaţionale care garantează drepturile
omului, în „Protecţia juridică a drepturilor omului - mijloace interne şi internaţionale", Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1998, pp. 63.

30
Viorel Marcu, Les mecanismes internationaux garantissant les Droits de l'Homme, These de
doctorat, Cluj-Napoca, 1997.

31
în primul rând, prin Pactul cu privire la Drepturile Civile şi Politice şi prin Pactul cu privire la
Drepturile Economice, Sociale şi Culturale.
32
Principalul organism internaţional în domeniul drepturilor omului
33
Organism alcătuit din experţi internaţionali în domeniu.
 c. Comitetul Drepturilor Omului34;
d. Comitetul pentru Drepturile Economice, Sociale şi Culturale35;
e. Comitetul pentru Eliminarea Discriminărilor Rasiale36;
f. Comitetul pentru Eliminarea Discriminării împotriva Femeii37;
g. Comitetul împotriva torturii38;
h. Comitetul privind Drepturile Copilului.

3.4.1.1.-Comisia Drepturilor Omului

Acest organism al Naţiunilor Unite a fost constituit de catre Consiliul Economic şi

Social al O.N.U. prin rezoluţia Nr.5 (I) din anul 194639.
Prin rezoluţia nr.9 (II) din anul 1946, Consiliul Euconomic şi Social al naţiunilor
Unite a statuat principalele atribuţii ale Comisiei, precizând că rolul său constă în
dezbaterea problemelor drepturilor omului, pregătirea de recomandări şi rapoarte privind
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului; convenţiile asupra libertăţilor publice;
statutul femeii; libertatea informaţiei şi a altor mijloace de comunicare; protecţia
minorităţilor; prevenirea discriminărilor pe bază de sex, rasă, libbă sau religie, precum şi
asupra altor probleme privind drepturile omului.
La constituirea Comisiei, în anul 1946, numărul membrilor ei a fost de 18. în anul
1961 - printr-o Rezoluţie a Consiliului Economic şi Social al O.N.U. 40 - numărul
membrilor Comisiei a crescut la 21; în 1966, la 3241; în 1979, la 4342, iar în anul 1990,
numărul statelor membre în Comisie a crescut la 5343. Membrii Comisiei Drepturilor
34
însărcinat să primească şi analizeze rapoarte asupra respectării drepturilor omului în diferite ţări.
35
Organism constituit pentru aplicarea prevederilor Pactului.
36
Instituit prin Convenţia privind Eliminarea tuturor Formelor de Discriminare Rasială.
37
Constituit prin Convenţia privind Eliminarea tuturor Formelor de Discriminare împotriva Femeii.
38
Instituit prin Convenţia împotriva Torturii şi altor Tratamente Crude, Inumane şi Degradante.
39
Fiind una din primele decizii ale ECOSOC în domeniul Drepturilor Omului.
40
Rezoluţia ECOSOC No 845 (XXXII) din 1961
41
Rezoluţia ECOSOC No 1147 (XLI) din 1966.
42
Rezoluţia ECOSOC 1979/36.
43
Rezoluţia ECOSOC 1990/48.
Omului sunt aleşi de Consiliul Economic şi Social pe o perioadă de 3 ani, pe o bază
geografică echitabilă44.

3.4.1.2 -Sub-comisia pentru Prevenirea Discriminărilor şi Protecţia Minorităţilor

Sub-Comisia a fost constituită de către Comisia Dreptu-rilor Omului în

conformitate cu Rezoluţia Consiliului Economic şi Social al Naţiunilor Unite No 9 (II)
1946.
În conformitate cu Rezoluţia Consiliului Economic şi Social al O.N.U.45, Sub-
Comisia pentru Prevenirea Discriminărilor şi Protecţia Minorităţilor efectuează studii -
îndeosebi în lumina Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului - şi „face recomandări
Comisiei Drepturilor Omului privind prevenirea discriminărilor de orice natură în
domeniul drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi protecţia minorităţilor rasiale,
naţionale, religioase şi lingvistice”. De asemenea, Sub-Comisia „îndeplineşte şi alte
funcţii încredinţate de către ECOSOC şi de către Comisia pentru Drepturile Omului”.
Sub-Comisia a avut iniţial 12 membri. În anul 1959, numărul membrilor a crescut
la 14; în anul 1965, numărul a crescut la 18, iar din 1968, Sub-Comisa are 26 de
membri46, pe baza reprezentării adecvate a diferitelor regiuni, sisteme juridice şi
culturale47.Membri Sub-Comisiei sunt nominalizaţi de guverne şi sunt aleşi de Comisia
pentru Drepturile Omului. Ei acţionează, însă în calitate de experţi independenţi,
promovând opinii „în capacitatea lor personală” în diferite probleme supuse dezbaterii şi
analizei48.
44
133 potrivit acestor criterii, reprezentarea statelor în Comisie este următoarea:
15 membri din statele Africii; 12 membri din statele Asiei; 5 membrii din statele Est-Europene, 11 membri
din statele Latino-Americane şi din Caraibe şi 10 membri din Europa Occidentalâ şi alte state. Termenul
mandatului fiecărui stat membm expiră la 31 decembrie al ultimului an din cei trei pentru care a fost ales.
Conform practicii Naţiunilor Unite, fiecare grup regional convine asupra statelor ce sunt recomandate
pentru alegere. în cazul în care o asemenea înţelegere nu s-a putut realiza, alegerea se efectuează prin vot.
45
Rezoluţia ECOSOC No 9 (II) din 1946.

46
Rezoluţia ECOSOC No 1334 (XLIV) din 1968.

47
Experţii sunt aleşi astfel: 7 din statele Africii; 5 din statele Asiei; 6 din Europa Occidentalâ şi alte state; 5
din statele Americii-Latine şi Caraibe şi 3 din statele Europei de Est.

48
Prin Rezoluţia ECOSOC 1983/32 s-a decis ca nominalizarea candidaţilor sâ fie acompaniatâ de
nominalizarea câte unui supleant de aceeaşi naţionalitate, din statul respectiv. Atât membrii, cât şi
supleanţii sunt aleşi în acelaşi timp. în cazul în care membrul ales nu poate lua parte la lucrâri, supleantul
său - având aceeaşi înaltâ calificare în domeniu - „poate prelua râspunderea de a contribui la soluţionarea
problemelor supuse dezbaterii". Sesiunile Sub-Comisiei sunt organizate în fiecare an. Jumătate din membrii
Sub-Comisiei sunt aleşi la 2 ani, fîecare membru putând fi reales pentru un nou termen de patru ani.
 3.4.1.3 -Comitetul Drepturilor Omului

Comitetul a fost constituit în baza Pactului Internaţional cu privire la Drepturile

Civile şi Politice49. Acest comitet „este compus din resortisanţi ai Statelor-părţi", care
„trebuie să fie personalităţi de înaltă moralitate şi având o competenţă recunoscutâ în
domeniul drepturilor omului".
Comitetul Drepturilor Omului examinează rapoartele Statelor-părţi cu privire la
măsurile pe care le-au adoptat pentru transpunerea în viaţă a drepturilor civile şi politice,
precum şi a progreselor realizate „în folosinţa acestor drepturi".
În urma analizei rapoartelor prezentate, Comitetul îşi elaborează propriile puncte
de vedere şi observaţiile pe care le consideră potrivite, aducându-le la cunoştinţa Statelor-
părţi. în acelaşi timp, Comitetul poate să transmită Consiliului Economic şi Social aceste
observaţii, însoţite de copii ale rapoartelor pe care le-a primit de la Statele-părţi50.

3.4.1.4 -Comitetul pentru Drepturile Economice, Sociale şi Culturale

Comitetul s-a constituit în scopul de a urmări „implementarea prevederilor

Pactului cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale" 51. în baza Rezoluţiei
1988 (LX) din 1976, Consiliul Economic şi Social al Naţiunilor Unite a stabilit o proce-
dură privind „Implementarea prevederilor Pactului".
Constituit la început ca „un Grup de lucru privind Implementarea Pactului cu
privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale", ulterior - prin Rezoluţia ECOSOC
No 1985/17 - a primit denumirea de Comitetul pentru Drepturile Economice, Sociale şi
Culturale, fiind compus din 18 membri, personalităţi recunoscute pentru competenţa lor
în domeniul drepturilor omului.

49
Art. 28, Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, loc. cit.
50
Art. 40, alin 3. Statele-părţi pot să prezinte Comitetului „comentarii cu privire la orice observaţie făcută”
în conformitate cu prevederile Pactului

51
Potrivit Deciziei Consiliului Economic şi Social No 1978/10 s-a stabilit „un Grup de lucru pentru
Implementarea prevederilor Pactului cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale".
 Comitetul analizează rapoartele prezentate de statele membre, îşi formulează
observaţiile proprii asupra acestor rapoarte, pe care le prezintă Consiliului Economic şi
Social al Naţiu-nilor Unite52, asistând Consiliul „în îndeplinirea obligaţiilor ce-i revin în
baza Pactului"53.
3.4.1.5 Comitetul pentru Eliminarea Discriminării Rasiale

Comitetul s-a constituit în conformitate cu prevederile Convenţiei privind

Eliminarea Discriminării Rasiale54, fiind alcătuit din 18 membri „cunoscuţi penfru înalta
lor moralitate şi imparţia-litate, care sunt aleşi de Statele-părţi din rândul cetăţenilor lor şi
care îşi exercită funcţiile cu titlu individual"55.
Comitetul analizează rapoartele primite din partea statelor şi supune, în fiecare an,
Adunării Generale a Naţiunilor Unite ~ prin intermediul Secretarului General - „un
Raport asupra activi-tăţii sale şi poate să facă sugestii şi recomandări de ordin general
bazate pe examinarea. rapoartelor şi informărilor primite de la Statele-părţi"56.
În cazul în care un Stat-parte „consideră că un alt stat, de asemenea parte, nu
aplică dispoziţiile Convenţiei, el poate să atragă atenţia Comitetului asupra problemei".
Comitetul „transmite comunicarea Statului-parte interesat", care -în termen de 3 luni -
prezintă Comitetului explicaţii sau declaraţii scrise prin care: clarifică problema
respectivă şi precizează ce măsuri au fost întreprinse „pentru remedierea situaţiei".

52
Observaţii incluse în Rapoartele pe care Comitetul le înainteazâ ECOSOC cu privire la activitatea sa.
53
Pentru implementarea dispoziţiilor Pactului în toate ţârile lumii.

54
Adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia No 2106 A din 1965 şi intrată în
vigoare la 4 ianuarie 1969. România a aderat la Convenţie prin Decretul No 345 din 14 iule 1970.

55
Ţinându-se seama de o repartiţie geografică echitabilă şi de reprezentarea diferitelor forme de civilizaţie,
precum şi de principalele sisteme juridice.
56
Alin. 2, art. 9, Convenţia Intemaţională privindEliminarea tuturorFormelor de Discriminare Rasialâ,
loc. cit.
 3.4.1.6 -Comitetul pentru Eliminarea Discriminării împotriva Femeii

Comitetul a fost instituit în baza prevederilor Convenţiei pentru Eliminarea

tuturor Formelor de Discriminare împotriva Femeii57, adoptată de Adunarea Generală a
Naţiunilor Unite în anul 197965.
Comitetul este alcătuit din 23 de experţi, având „o înaltă ţinută morală şi
competenţă în problemele reglementate prin Convenţie". Membrii Comitetului acţionează
ca experţi, în capaci-tâtea lor personală66.
Comitetul privind Eliminarea Discriminării împotriva Femeii este îndrituit „să
analizeze progresele înregistrate în imple-mentarea Convenţiei, inclusiv rapoartele
prezentate de statele-părţi cu privire la evoluţiile constatate în ţările lor".

3.4.1.7 -Comitetul împotriva torturii

Comitetul a fost înfiinţat în baza Convenţiei împotriva îTorturii şi a altor

Tratamente sau Pedepse Cmde, Inumane sau Degradante, adoptată de Adunarea Generală
a Naţiunilor Unite Jînanul 198458.
Comitetul este compus din 10 experţi, având o înaltă
ţinută morală şi competenţă recunoscută în domeniul drepturilor \ omului.
Experţii acţionează în capacitate personală, în urma alegerii de către Statele-părţi la
Convenţie59.
Potrivit prevederilor Convenţiei, în cazul în care Comi-tetul primeşte informaţii
credibile care indică practicarea siste-matică a torturii în teritoriile unui Stat-parte, poate
57
Rezoluţia No 34/180 din anul 1979
65
Convenţia a intrat în vigoare la 3 septembrie 1981

66
Şi în cazul constituirii acestui Comitet se respectă principiul „distribuţiei geografice echitabile şi a
reprezentării diferitelor forme de civilizaţie şi a principalelor sisteme juridice". Experţii sunt aleşi de către
Statele-părţi din rândul cetăţenilor lor.

58
Rezoluţia Adunării Generale a Naţiunilor Unite No 39/46 din anul 1984.

59
Ca şi în cazul celorlalte Comitete, şi în cazul Comitetului împotriva Torturii se respectâ principiul
„distribuţiei geografice echitabile".
decide sâ facă anchetă, inclusiv vizitând statul în cauză, cu acordul său60. De asemenea,
Comitetul poate primi şi examina comunicări din partea unui Stat-parte cu privire la
neîndeplinirea obligaţiilor stipulate în Convenţie de către un alt Stat-parte. Totodată, ase-
menea comunicări pot fi primite din partea unor persoane care susţin că au fost victimele
unor încălcări ale prevederilor Convenţiei61.

3.4.1.8 -Comitetul privind Drepturile Copilului

Comitetul a fost constituit în conformitate cu prevederile Convenţiei privind

Drepturile Copilului, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în 1989 62.
Convenţia a intrat în vigoare la 2 septembrie 1990.
Acest organism este alcătuit din 18 experţi63, având o înaltă ţinută morală şi o
competenţă recunoscută în domeniile care fac obiectul Convenţiei. Aceşti 18 experţi sunt
aleşi de Statele-părţi din rândul cetăţenilor lor, urmând să-şi îndeplinească mandatul „în
capacitatea lor personală".
Comitetul este împuternicit „să examineze progresele făcute de Statele-părţi în
asigurarea realizării obligaţiilor asumate prin Convenţie"64. Statele-părţi prezintă rapoarte
- prin interme-diul Secretarului General al Naţiunilor Unite - prin care informează cu
privire la măsurile care au fost adoptate pentru a da curs „drepturilor copilului stipulate în
Convenţie"65.

60
Comitetul împotriva torturii - prin dispoziţiile stipulate în Convenţie - are competenţa: a. sâ facâ
comentarii generale asupra rapoartelor pe care le primeşte din partea statelor; b. sâ informeze celelalte
State-părţi şi Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în legăturâ cu cele constatate.

61
Asemenea competenţe au fost conferite Comitetului împotriva torturii prin dispoziţiile articolelor 21 şi
22 ale convenţiei. Precizăm că aceste articole au intrat în vigoare la data de 26 iunie 1987 pentru acele state
care au făcut „declaraţiile necesare". Comunicările - fie cele făcute de stat, fie cele făcute de persoane
individuale - trebuie verificate; scopul acestor verificări este stabilirea temeiniciei „informaţiilor aduse la
cunoştinţa comitetului" pentru a se afla dacâ „ele sunt fondate" şi dacâ este vorba despre „practica
sistematicâ a torturii".
62
Rezoluţia No 44/25 din 20 noiembrie 1989
63
În baza Convenţiei, Comitetul urma să fie alcătuit din 10 experţi. La Conferinţa Statelor-părţi, care a avut
loc la 12 decembrie 1995, Convenţia a fost amendată, convenindu-se creşterea numărului membrilor
Comitetului de la 10 la 18. Prin Rezoluţia No 50/55, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a aprobat acest
amendament
64
Acest proces are caracter continuu, fiind raţiunea de a fi a acestui organism internaţional
65
Primul raport a fost prezentat la doi ani de la intrarea în vigoare a Convenţiei.
 3.5 ðLărgirea Uniunii Europene spre Europa Centrală şi de Est, aderarea
României la Uniunea Europeană.

uropa se află acum la răscruce. Oportunităţile pentru o integrare şi lărgirea în

continuare există, fiind larg acceptat că actualele instituţii europene sunt inadecvate să
răspundă provocărilor pe care aceste oporturtităţi le prezintă.
Patru provocări privesc marimea, scopul, adâncimea şi legitimitatea instituţiilor
europene. De acestea s-a ocupat Conferinţa interguvernamentală din 1996.

3.5.1 -Lărgirea Uniunii Europene (U.E.)

rima provocare este cea indusă de mărimea crescândă ar Uniunii Europene.

Instituţiile europene existente sunt din timpul Comunităţii celor şase.
Uniunea celor cincisprezece cuprinde state cu economii şi, sisteme politice
diferite. Multe naţiuni de la graniţa estică şi cea de sud aşteaptă să devină membre în anii
ce vor urma. Dacă acest lucru se întâmplă, Uniune Eurropeană va avea vreo zece-
cincisprezece membrii în plus, căpătând o şi mai mare diversitate economică şi politică.
Uniunea Europenă nu poate să se mărească în continuare fără o reformă instituţională
majoră.
Lărgirea până la douăzeci şi cinci de membrii cu actuala structură ar reduce mult
capacitatea de decizie. Lărgirea implică un semn de întrebare asupra a două activităti care
împreună cumulează 80% din bugetul Uniunii Europene: Politica Agrară Comună şi
fondurile structurale ce sprijină infrastructura şi investitiile de capital în zonele sărace ale
Uniunii Europene.
Aplicarea celor două politici şi asupra ţărilor central şi est europene ar necesita o
dublare a bugetului Uniunii, creşterea bugetului ar duce la o puternică opoziţie.
Reducerea, ar duce la o opoziţie puternică din partea actualilor beneficiari.
De aceea lărgirea implică renegocieri fundamentale ale status quo-ului.
Lărgirea poate fi problematică dar şi cu riscuri. Tranziţia societăţilor de tip
sovietic la economii de piaţă, liberă, nu a avut loc pe deplin şi tranziţia la democraţia
politică nu este ireversibilă.
 3.5.2. -Scopul integrării

a doua provocare este scopul Uniunii Europene. La ora actuală, toate statele
membre dispun de un corp unic de legislaţie şi obligaţii -aşa numitul Acquis comunitar.
Acquis-ul încorporează o balanţă delicată de obligaţii pentru fiecare stat şi este în fond un
contract între membrii Uniunii Europene. Orice lărgire a scopului de integrare se adaugă
acquis-ului şi modifică balanţa existentă pentru toate părtile din contract. Aceasta face
înţelegerea de lărgire dificilă de realizat Unele state doresc să extindă scopul politicii
comune la noi domenii ca politica externă şi de securitate. Alte state nu doresc să accepte
aceste propuneri. O lărgire pe viitor a Uniunii Europene poate conduce numai la
exacerbarea unor astfel de tensiuni, pe măsură ce statele sunt mult mai diverse, atât
economic cât şi politic şi diferă chiar mai mult în ceea ce priveşte obiectivele lor.
Neînţelegerea asupra scopului integrării, rezultă de asemenea din confuzia existentă
asupra împărţirii responsabilităţii între Uniune şi state. Ca exemplu avem atitudinea
cetăţenilor privitoare la problema şomajului.

3.5.3. Adâncirea integrării existente

n ariile de competenţă a Uniunii a existat numai un transfer limitat de suveranitate

naţională. Aceasta conduce la probleme legate de constrângere şi eficienţă.
Pentru acesta, Uniunea Europeană se bazează în principal pe statele membre
pentru a pune legislaţia Uniunii Europene şi politica în practică. Implementarea pieţei
unice, în particular, depinde de actiuni ale administratiei naţionale. De aceea nu surprinde
că multe directive ale Uniunii sunt încorporate în legislaţia naţională sau foarte încet, sau
deloc. Chiar şi încorporate, constrângerea de aplicare este de multe ori lejeră. O astfel de
constrângere lejeră, subminează funcţionarea pieţei unice. Eşecuri în realizarea viziunii
pieţei unice la nivel european, duc în cele din urmă la o problemă de credibilitate, în
totalitate, a instituţiilor Uniunii.
Astfel,constrângerea este vitală.
 Acest lucru este dificil, deoarece implică măsuri directe împotriva guvernelor
naţionale ce sunt ele însele actori cheie şi factori de decizie. În al doilea rând, modul
interguvernamental de integrare poate cauza probleme privind eficacitatea luării de
decizii, în Consiliul European unde multe decizii necesită încă unanimitate.
Sub regula unanimităţii, statelor 11 se oferă dreptul de veto, ceea ce facilitează
posibilitatea de a obţine concesii în alte domenii, în schimbul nerecurgerii la el.
Deciziile eficiente sunt astfel împiedicate sau se impune introducerea de pachete
de decizii.
Extinderea în continuare a Uniunea Europeană va transforma acest tip de "şantaj"
într-o problemă şi mai serioasă.
Cadrul legal al Uniunii Europene agravează problema eficacităţii faţă de statul
naţiune, Uniunea nu are o ierarhie constituţională normală a legislaţiei, cu garanţi
constituţionali şi reguli privind actul legiuitor la vârf şi reglementările administrative la
nivel inferior,
Lipsa ierarhiei legale, combinată cu necesitatea constrângerii conduce la practica
redactării regulilor Uniunii în mare detaliu.
Detaliile privind reglementările Uniunii Europene au ajuns şi obiect de
ridiculizare publică ca în cazurile de reglementări privind forma bananelor sau culoarea
stingătoarelor de foc.

3.5.4. Legitimitatea instituţiilor europene

e manifestă în special în cele două, cele mai importante instituţii: Comisia şi

Consiliul de Miniştrii.
Comisia controlează ce se discută şi ce se decide în Uniune.
Chiar asupra iniţiativelor provenite din Consiliu, Comisia are dreptul exclusiv de
a iniţia propuneri pentru legislaţia Uniunii.
Acest drept, permite Comisiei să decidă asupra programului Consiliului şi permite
o influenţă puternică asupra amendamentelor pe care Parlamentul European le poate face
la propunerea Consiliului.
 Comisia este de asemenea corpul care trebuie să impună majoritatea politicii
Uniunii. Faţă de aceste puteri extinse, Comisia are o transparenţă limitată faţă de public.
Un aspect important al deficitului de democraţie constă în aceea că instituţiile
Uniunii se bazează pe coaliţii formate între ţări şi nu atât pe coaliţii care să treacă peste
graniţele naţionale.
Lipsa unei ierarhii a legilor contribuie la deficitul de democraţie prin faptul că
cadrul legal al Uniunii a devenit neinteligibil pentru majoritatea oamenilor, astfel că
publicul european nu are o înţelegere clară asupra valorilor şi principiilor de bază ce intră
în tratate.
O Europă sigură nu se poate atinge decât dacă ea se organizează într-un fel nou.
Tot mai mult s-a conturat, în ultimele decenii, necesitatea renunţării la strategia
acomodările contextuale şi a echilibrelor fragile de până acum, şi trecerea la identificarea
intereselor comune, ca metodă.
Referindu-se la necesitatea unei metode a unificării, Walter Hallstein (1980)
afirma că aceste "reguli" pot fi formulate astfel: mai întâi, unificarea este un proces cu
componente intelectuale, culturale, juridice, economice ce are drept componentă
conducătoare evoluţia politică. În continuare, politica statelor se orientează spre
satisfacerea intereselor comune, mai curând decât egoismul tradiţional
Apoi, crearea de instituţii corespunzătoare "pieţelor comune", cu caracter explicit
suprastatal, care iau în gestiune sectoare de activitate tot mai importante (Ex.
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi a Oţelului).
Mai departe, păstrarea accentului pe formarea "pieţei comune", cu înlăturarea
implicită a barierelor vamale, chiar şi în momentele în care integrarea politică a fost
blocată de interesele încă divergente ale statelor.
În continuare, concretizarea în legislaţie a fiecărui pas obţinut pe calea unificării,
căci comunitatea este o comunitate de drept,este o creaţie a dreptului.
Apoi, asigurarea unei dinamici continue a procesului unificării prin considerarea
fiecărui pas ca potenţial pentru un pas următor.'
În fine, promovarea liberei circulaţii a oamenilor, bunurilor, informaţiilor,
opiniilor şi păstrarea continuă a sprijinului S.U.A., plecând de la premisa că "Europa are
nevoie de America şi invers."
 Construcţia europeană, se află evident, în criză. Dar de fapt nu a cunoscut o criză
permanentă de la demararea ei în 1950.
Oricum actuala criză are particularităţile sale, punând în mişcare fundamentele
însăşi ale Uniunii Europene. Pentru a ieşi din această criză, Uniunea Europeană se vă
regândi în întregime sau va accede la o reală conştiinţă de sine sau va ceda.
După prăbuşirea comunismului, prăbuşirea blocului sovietic, Comunitatea
europeană a adoptat o poziţie prudentă: a încercat să se întărească creând Uniunea
Europeană prin Tratatul de la Maastricht; a întreprins legături şi relaţii de dialog cu ţările
Europei centrale şi orientale fixând condiţiile pentru adeziunea lor la Uniune, refuzând să
stabilească un calendar precis pentru intrarea lor.
Uniunea Europeană pentru a supravieţui trebuie să facă faţă la următoarele
scadenţe: moneda unică, pachetul bugetar, extinderea spaţiului mediteraneean, Rusia,
SUA, reforma instituţională.
În ceea ce priveşte extinderea după desăvârşirea lărgirii spre ţările Asociaţiei
europene a liberului schimb (AELE) Uniunea Europeană a trecut imediat la examinarea
unei noi liste de candidaţi veniti din Europa
Centrala şi de Est. Predominant este un factor: cel al similitudinii partenerilor în
acest proces complex, al extinderii, U.E. caută efectiv, maximum de similitudine
economică a noilor parteneri, decât câştigul economic propriu-zis care poate fi realizat cu
parteneri comercianţi diferiţi.
În această abordare, interesele economice joacă un rol particular: maximalizarea
câştigului politic se efectuează cu condiţia de a nu avea un cost economic foarte
important.
Motivaţiile politice şi economice ale extinderii sunt diferite, atunci când
examinăm cazul ţărilor deja membre sau candidatii la adeziune.
Din punctul de vedere al ţărilor AELE, motivele principale sunt în mod clar
dominate de aspectele economice: certitudinea că piaţa unică a Uniunii va avea un impact
asupra economiilor lor şi va necesita ajustări importante, recunoaşterea faptului că spaţiul
economic european (EEE) nu oferă o soluţie satisfăcătoare a acestor probleme şi în fine
singular, credinţa de a fi marginalizat politic la periferia Uniunii.
 Numărul candidaţilor la adeziunea în U.E. este important atât în Sud (Cipru,
Malta, Turcia etc.) cât şi la Est.
Cu ocazia primelor extinderi, factorii politici au fost determinanţi, în condiţiile
unor costuri economice reduse.
Chiar pentru ţările AELE problemele s-au pus în termeni similari Nu este însă
cazul ţărilor din Europa Centrală şi de Est. Aici costurile economice se anunţă foarte
ridicate. Numeroase studii relevă aceste costuri ridicate, două fiind foarte importante:
cele agricole şi transferurile bugetare la titlul politicilor structurale.
Adeziunea ţărilor Europei Centrale şi Orientale (PECO) va avea un efect
important asupra pieţei agricole comunitare. Transferurile de venituri spre Est adaugă un
al doilea cost pentru PAC: transferurile bugetare. Integrând PECO în PAC sub forma sa
actuală conduce, în efect, la a beneficia de preţuri superioare şi de subvenţii, ceea ce va
provoca creşterea producţiei lor.
Necesitatea de a exporta surplusul care decurge antrenează un alt cost subvenţiile
la export.
Conform diferitelor estimări costul bugetar al unei extinderi spre PECO este
considerabil. Ţările PECO sunt extrem de diferite fată de tările Uniunii Europene. Mult
mai sărace decât statele membre actuale, adeziunea lor va face să explodeze politicile
structurale care, desti-nate să consolideze coeziunea economică şi socială. se traduc prin
ajutorarea regimurilor mai sărace, a acelora aflate în reconvertire industrială şi în
modernizarea structurilor agricole.
Mult mai agricole decât cei 15, aceste ţări vor costa PAC mai mult decât pot
accepta ţările membre, deci integrarea lor necesită a se reforma politicile comune a
Uniunii Europene, fie de a aştepta ca structurile lor economice să fie foarte similare, ceea
ce ar cere timp care, în ipotezele cele mai optimiste, ar necesita numai 20 de ani pentru
ţările din Europa Centrală, care sunt cele mai performante din fostele ţări comuniste.
Nu trebuie pierdut din vedere că nu doar costurile aderării sunt mari. Există şi
câştiguri mari în compensaţie. Acestea provind din diferenţele existente între parteneri. O
extindere spre PECO a U.E., va procura câştiguri foarte importante ţărilor vestice, mai
relevante decât cele provenite din statele AELE. Cu toate acestea Uniunea Europeană
caută să limiteze costurile unei extinderi, decât să obţină mari profituri.
 Ceea ce se poate afirma cu certitudine este însa că oricum extinderea spre Est a
Uniunii Europene, atât pe termen scurt cât şi mediu, este delicată. În aceste condiţii
Uniunea Europeană proclama de la Consiliul european din iunie 1993, voinţa sa de a
primi ţările Europei Centrale şi de a le ajuta, refuzând însă să fixeze un calendar.
Totodată insistă permanent pentru îndeplinirea condiţiilor puse de aderare. Este mereu
aceeaşi poziţie care a fost pusă în Carta Albă, prezentată în iunie 1995, şi intitulată:
"Pregătirea statelor asociate din Europa Centrală şi Orientală, la integrarea lor la piaţa
internă a Uniunii".
În aceste condiţii ambigue, U.E. a recurs la diverse paliative pentru a întârzia
adeziunea. Într-o primă etapă ea a definitivat acorduri de asociere cu PECO. Dacă aceste
acorduri răspund aspiraţnlor, mai mult potitice decât economice, a acestor tări ele sunt
conduse spre acele destine în care sectoarele cele mai sensibile ale celor 15 sunt protejate.
Şi în problema schimburilor, politica liberalizării acestora este foarte limitată. Ele
sunt mai puţin vaste pentru sectoare precum agricultura, textilele şi confecţiile sau
siderurgia. Pentru sectoarele mai expuse liberalizării sunt prevăzute măsuri antidumping.
PECO reclamă tot mai insistent aderarea Uniunii Europene, caută mijloacele de a
face tot posibilul pentru a reduce costurile.
Reflecţiile îndreptate actualmente spre acest subiect au în vedere un plafon de
sume pe care o ţară poate să îl solicite cu titlul de ajutor regional. Pentru agricultură se
are în vedere perioada de tranziţie în care se instaurează cote stricte de producţie.
Reintroducerea în cadrul Uniunii Europene a cotelor constituie un precedent periculos şi
o întoarcere la controlul frontierelor interioare.
Continuând urmărirea conexiunilor posibile se ajunge la o repunere în cauză a
chiar pieţei unice.
Astfel se recurge la diverse paliative. Unul dintre acestea constă în a considera
diversele acorduri europene de integrare ca fiind etape spre adeziunea Uniunii Europene.
Astfel, Baldwin consideră că ţările din centrul Europei pe măsura reformelor pe care le
fac trec prin diverse etape, de la acordul de asociere la adeziunea la AELE apoi la EEE şi
în final la Uniunea Europeană.
 Dacă integrările regionale se pot forma între ţări cu structuri economice foarte
diferite, Uniunea Europeană nu este un simplu acord de liberschimb ci un ansamblu
politic şi economic complex.
Aceasta nu o împiedica însă de a se limita numai la aspectele comerciale aşa cum
este scordul vamal încheiat cu Turcia în martie 1995 şi care a intrat în vigoare în ianuarie
1996.
Aderarea României la Uniunea Europeană trebuie considerată ca parte a
procesului prin care ţările Europei Centrale şi Răsăritene depăşesc perioada de separare a
continentului şi se apropie de spaţiul de pace, stabilitate şi prosperitate creat de Uniunea
Europeană.
 3.5.5 -Aspecte Geopolitice

omânia se întinde în sud-est până la Marea Neagră şi Delta Dunării, iar la nord-
vest este străbătută de Munţii Carpaţi. Suprafaţa României este de 237.500 km2, iar
populaţia de 22.6 milioane de locuitori.
În timpul celui de al ll-lea Război Mondial, Basarabia, Nordul Bucovinei şi Herta
au fost ocupate de U.R.S.S., totodată România trebuind să cedeze forţat Ungariei partea
de Nord a Transilvaniei şi Bulgariei Sudul Dobrogei.
Prin Tratatul de la Paris din 1947 Transilvania a fost retrocedată României.
În anul 1947, Partidul Comunist a preluat puterea fiind instaurat regimul comunist
de tip sovietic pentru o perioadă de aproape jumătate de secol.
După prăbuşirea regimului comunist la sfârşitul anului 1989, în contextul
schimbării survenite în Europa Centrală şi de Est, a impresionantelor mişcări
antidictatoriale şi anticomuniste, primele alegeri libere din mai 1990 au condus la
adoptarea în decembrie 1991 a unei noi constituţii, conform căreia în 1992 au avut loc
alegeri parlamentare şi prezidenţiale, la putere ajungând însă foştii comunişti. Alegerile
din 1996 au produs prima alternanţă reală la putere, ceea ce a marcat un nou început atât
pe planul politicii interne, cât şi a celes externe. Au fost încheiate tratatele cu Ungaria şi
Ucraina, care prevăd recunoaşterea frontierelor şi respectarea drepturilor minorităţilor.
Reformele iniţiate începând din 1996 fac din integrarea europeană şi euroatlantică
un obiectiv esenţial, prioritar al politicii externe a României.
Abordarea programatică a intereselor naţionale ale României în condiţiile actuale
şi de perspectivă, conduce la necesitatea promovării lor în contextul unui mediu
internaţional marcat profund atât de procesete globalizării cât şi ale creşterii
interdependentei dintre state, societăţi şi culturi diferite.
România şi-a prezentat cererea de aderare la U.E în data de 22 ,iune 1995, însoţită
de o strategie naţională de preaderare şi de o declaraţie a factorilor politici responsabili.
 3.5.6 -Cadrul Juridic
omânia este prima ţară din Europa Centrală şi de Est care a stabilit relaţii
contractuale cu Uniunea Europeană. Acordul cu privire la sistemul generalizat de
preferinţe din 1974 şi Acordul privind produsele industriale din 1980. Stabilirea de relaţii
diplomatice între România şi Uniunea Europeană s-a realizat în anul 1980.
După prăbuşirea comunismului, în 1991 a fost semnat un acord privind comertul
şi cooperarea comercială, înlocuit ulterior cu Acordul European, intrat în vigoare în
februarie 1995, în totalitatea sa (părţile referitoare la Comerţ au fost aplicate din mai
1993).
Acordul Europa (cum este numit) este un acord mixt, cuprinzând domenii care ţin
de competenţa Uniunii Europene şi de cea a statelor sale membre. El stabileşte un cadru
favorabil dialogului politic şi include prevederi atât pentru cooperarea economică,
socială, financiară şi culturală cât şi pentru extinderea relaţiilor comerciale. El poate fi
suspendat în cazul nerespectării drepturilor omului. Cadrul instituţional al acestui Acord
prevede mecanisme de iniţiere, de gestionare şi de supraveghere a tuturor domeniilor în
care există relaţii. Diferite subcomitete examinează problemele de natură tehnică. Există
un Comitet de Asociere, constituit la nivel de funcţionari superiori care anatizează
problemele în profunzime şi un Consiliu de Asociere care examinează stadiul relaţiilor şi
perspectivele acestora, oferind posibilitatea de a evalua progresele obţinute de România
în procesul de pregătire a aderării.
În legătură cu cererea României de aderare la Uniunea Europeană, după
încheierea Conferinţei Interguvernamentale, Comisia Europeană şi-a formulat Opinia în
legătură cu aceasta. în acest fel sunt clarificate condiţiile preconizate în contextul
strategiei de preaderare, şi anume:
• dezvoltarea unei economii de piaţă;
• adaptarea structurilor administrative;
• constituirea unui mediu economic şi monetar stabil
Comisia, desigur şi-a propus garantarea unui tratament egal pentru toate statele
candidate, ele trebuind să îndeplinească următoarele condiţii:
• instituţii stabile care să garanteze democraţia, supremaţia legii, drepturile
omului, respectul faţă de minorităţi şi protejarea lor.
 • existenta unei economii de piaţă valabile ca şi a capacităţii de a face faţă
presiunii concurenţiale şi fortelor pieţii din interiorul Uniunii Europene.
• capacitatea de a-şi asuma obligaţiile pe care le presupune calitatea de membru,
inclusiv aderarea la obiectivele uniunii politice, economice şi monetare.

3.5.7 -Strategia de preaderare

n acest context se are în vedere aplicarea Acordului European şi a prevederilor
Cărţii Albe.
Acordul European a fost aplicat în conformitate cu calendarul prevăzut, deşi
există unele prevederi care au înregistrat întârzieri.
Principalele probleme aflate pe rol sunt armonizarea legislaturii şi strategiei de
preaderare, progresul macro-economic, problemele comerciale, începerea programelor
comunitare, problemele de certificare şi nominalizare, precum şi colaborarea la nivelul
celui de-al treilea principiu fundamental al Tratatului de la Maastricht.
Cartea Albă cu privire la piaţa internă elaborată în 1995, a stabilit care sunt legile
pe care ţările candidate trebuie să le transpună în practică pentru a aplica acquis-ul
Uniunii. Totodată au fost definite obiectivele care trebuiesc urmărite ca fiind prioritare
pentru realizarea Pieţei Unice.

3.5.8 -Criteriile de aderare

riteriilee au fost stabilite de către Consiliul European întrunit la Copenhaga.
Conform acestora statele din Europa Centrală şi de Est trebuie să dispună de "instituţii
stabile care să garanteze
democraţia, primatul legii, drepturile omului, respectarea şi protecţia
minorităţilor".
Evaluarea care a fost făcută cuprinde pentru fiecare din ţările candidate, o analiză
sistematică a principalelor modalităţi de organizare şi funcţiune a autorităţilor publice şi a
mecanismelor de apărare a drepturilor fundamentale.
În ceea ce priveşte Parteneriatul pentru Aderare, aşa cum este prezentat în Agenda
2000, este un document politic, concis, cât mai precis posibil în programarea pe care o
face care va servi drept referinţă comună pentru o lansare rapidă a strategiei întărite de
preaderare. Prin urmare nu este vorba de un acord prin care statele se angajează juridic.
Parteneriatul are ca scop să reunească într-un cadru unic o dublă programare: o
programare a priorităţitor pentru pergătirea pentru aderare, în special adoptarea acquis-
ului de către fiecare ţară în parte, pe baza Opiniei şi o programare a mijloacelor
financiare, în special cele din PHARE, pentru perioada imediat următoare pentru a ajuta
ţările candidate în realizarea priorităţilor identificate în direcţia aderării.
Identificarea priorităţilor şi aplicarea lor de către ţările candidate, mai ales prin
Programul Naţional de Adoptare a Acquis-ului, vor permite Comisiei să constate în
rapoartele anuale progresele realizate.
Parteneriatul pentru aderare se înrudeşte cu instrumentul numit "Cadru Comunitar
de Sprijin pentru Fondurile Structurale", acesta din urmă oferind cadrul de referinţă de
ansamblu care să permită atât ghidarea ţărilor candidate şi măsurarea progreselor lor pe
calea integrării în Uniunea Europeană.
Evaluarea se bazează pe datele existente la mijlocul anului 1997.
Prin noua Constituţie adoptată prin referendum, în decembrie 1991, s-a marcat
trecerea către o democraţie parlamentară.
Opinia Comisiei a examinat în mod riguros mediul economic românesc cât şi
progresele făcute de România în domeniile esenţiale ale reformei economice.

3.5.9 -Politica Externă şi de securitate comună

omânia este membră a ONU, a Organizaţiei de Securitatate şi Cooperare în
Europa (OSCE), a Consiliului Europei şi a altor organizaţii internaţionale. Are statut de
partener asociat la Uniunea Europei Occidentale (UEO), participă la Consiliul de
Cooperare Nord-Atlantică (COCONA) şi la Parteneriatul pentru Pace, având ca obiectiv
prioritar acceptarea ei ca membră a UEO şi NATO.
România a participat la operatiunile IFOR/ISFOR, sprijină şi participă la diferite
organizaţii regionale din care menţionăm pentru importanţa lor Cooperarea Economică în
bazinul Mării Negre acordul bilateral cu Bulgaria şi Grecia şi Iniţiativa Central-
Europeană.
 România nu are dispute teritoriale nici cu statele membre ale Uniunii şi nici cu
ţările vecine cu care a semnat relativ recent tratae de bună vecinătate.
Din multiplele probleme şi aspecte care trebuiesc avute în vedere se detaşează
cele legate de raţiuni, beneficii, costuri ş implicaţiile integrării europene şi euro-atlantice.
Costurile reale şi potenţiale sunt semnificative, dar ele trebuie puse în balanţe cu
costurile în cazul lipsei extinderii. Dacă Occidentul ar pierde această şansă istorică de a
ajuta integrarea, consolidarea şi stabilizarea Europei Centrale şi de Est, ar putea plăti mult
mai scump, mai târziu. De fapt, viitorul acestei zone este esenţial pentru stabilitatea
Europei ca întreg.
Dacă costurile integrării sunt mari, integrarea ca atare fiind dificilă, o alternativă
ar fi nu numai costisitoare ci şi cu implicaţii din cele mai nefaste.
A nu lărgi Uniunea Europeană spre Europa Central-răsăriteană implică, pe termen
lung, costuri mai mari decât cele inerente pe care le presupune procesul de lărgire şi
anume gradul de pauperitate şi, implicit, de instabilitate al regiunii ar spori, repercutându-
se în cele din urmă ca un bumerang, asupra statelor prospere ale Uniunii Europene.
Acest aspect nu diminuează răspunderea şi obligaţiile ce revin statelor care doresc
integrarea, în acest caz România, factorilor de decizie politică, acestora revenindu-le
obligaţia de a întreprinde o permanentă reevaluare a strategiei integrării României în
Uniunea Europeană.
Acţiunea politică de valorificare şi afirmare a parametrilor geo-politici definitorii
pentru România, se înscrie într-o tendinţă tot mai clară de reevaluare a importantei lor.
De fapt, România contează ca un factor de echilibru şi stabilitate în Europa Centrală şi de
Est prin ansamblul de relaţii şi conexiuni realizate cu statele învecinate şi în special cu
cele din Europa de Sud-Est. Şi nu în ultimul rând, România are în vedere, comunitatea
valorilor pe care le împărtăşeşte cu statele democratice dezvoltate cât şi interesele
comune pe care le generează această comunitate

CAPITOLUL
 APLICAŢII PRACTICE PRIVIND PROTECŢIA DREPTURILOR OMULUI ÎN
SISTEMUL EUROPEAN
 Activitatea Curţii Europene a drepturilor omului în soluţionarea cazurilor
Cazul Golder

e pune în discuţie activitatea Curţii Europene a drepturilor omului în soluţionarea

cazurilor.
Problema interpretării normelor cuprinse în C.E.D.O corelate cu normele
Convenţiei de laViena s-a pus pentru prima dată în faţa Comisiei şi Curţii E.D.O. în
cauza Golder vs. Regatul Unit din 1970.
Sidney Elmer Golder, resortisant al Marii Britanii, născut în 1923, a fost
condamnat în 1965 la 15 ani închisoare pentru furt armat. în octombrie 1969 în
închisoarea în care îşi executa pedeapsa a avut loc o revoltă a deţinuţilor. Golder a fost
acuzat de către unul dintre gardieni că l-a agresat în timpul reprimării revoltei. Deţinutul
a fost separat temporar de ceilalţi deţinuţi şi interogat de un inspector de poliţie care l-a
avertizat că va deschide împotriva lui procedura de acuzare pentru violenţă. Gardianul
care l-a acuzat iniţial pe Goider şi-a retras după o lună declaraţia, arătând că nu este sigur
că a fost atacat de Golder. Două zile mai târziu, un alt gardian a precizat că S.E. Golder a
fost în compania lui în cea mai mare perioadă de timp cât au durat incidentele. După
aceste declaraţii, Golder s-a reîntors în celula sa şi a cerut ministrului de interne, în
conformitate cu regulamentul penitenciarului, să-i permită să consulte un avocat cu
scopul de a-i intenta proces de defăimare gardianului care l-a acuzat nejustificat. Cererea
sa prezentată în 20 martie 1970 a fost respinsă în 6 aprilie 1970. în data de 18 aprilie
1970 Golder a înaintat plângerea sa Comisiei E.D.O., sustinând că i-a fost încălcat
dreptul de a consulta un avocat, ceea ce l-a împiedicat să introducă actiune în justiţe
-drept prevăzut în art. 6(1) C.E.D.O. - şi să-şi exercite dreptul de acces la un tribunal, în
cauza de natură civilă. El a invocat şi încălcarea art. 8 C.E.D.O., deoarece acelaşi refuz l-
a privat de dreptul de a coresponda cu un avocat.
D-nul Golder a fost eliberat conditionat în 12 iulie 1972. Analizând starea de fapt,
Curtea a precizat că d-nul Golder a fost împiedicat să sesizeze un tribunal, chiar dacă
acest drept nu i-a fost negat în mod formal. Curtea a apreciat că art. 6(1) nu proclamă în
termeni expreşi dreptul de acces la un tribunal şi nici dreptul de a sesiza în materie civilă
un tribunal. Cu toate acestea având în vedere scopul şi obiectul Conventiei, normele
Convenţiei de la Viena din 1969 (care nu era încă în vigoare, dar ale căror reguli de
interpretare erau general admise şi la care Curtea E.D.O. a făcut ample referiri) ;i starea
de fapt, Curtea a adoptat în 17 februarie 1975 o hotărâre prin care constată încălcarea art.
6(1) şi art.8 C.E.D.O.
Se pune în discuţie raţionamentul Comisiei şi al Curţii, precum şi modul în care a
solutionat cauza apelând la normele de interpretare din Convenţia de la Viena.
Comisia a apreciat că prevederile Convenţiei de la Viena sunt aplicabile în cauza
Golder ca o expresie a dreptului international cutumiar şi a principiilor fundamentale
acceptate de naţiuni. Această precizare se impune având în vedere faptul că respectiva
convenţie nu era în vigoare la data la care organele de la Strasbourg au solutionat cauza.
Având în vedere natura juridică specială a C.E.D.O., care este un tratat normativ.
Comisia a interpretat obiectiv dispozitiile acesteia şi nu conform întelesului particular
atribuit de fiecare parte contractantă la data ratificării. Prevederile Conventiei trebuie
interpretate "nerestrictiv", astfel încât să permită realizarea scopului şi obiectului acesteia.
Comisia a analizat înţelesul obişnuit al art. 6(1) în contextul spiritului şi scopului
C.E.D.O. A recurs, de asemenea, în conformitate cu art. 32 al Convenţiei de la Viena, la
lucrările pregătitoare adoptării C.E.D.O., la care şi guvernul britanic a făcut ample
referiri. Alături de aceste norme, s-a aplicat art. 31 al Convenţiei de la Viena care
prevede, în strânsă legătură cu regula sensului obişnuit al termenilor şi regula neadmiterii
interpretării termenilor în sens absurd sau neraţional. Folosind tehnici şi diferite
argumente de interpretare, Comisia a acceptat sustinerile reclamantului cu privire la
atribuirea unui înţeles extensiv şi nu restrictiv (aşa cum a solicitat guvernul britanic)
termenilor existenţi m continutul art. 6(1) C E.D-0- Considerentele decisive s-au
întemeiat pe rolul Convenţiei a al functiei pe care o are interpretarea ei: realizarea unei
protecţii efective a individului, a drepturilor sale fundamentale.
Curtea a aplicat regula generală din art. 31 al Convenţiei de laViena, considerând
că procesul interpretării unui tratat în întregul său este o operaţiune complexă şi singulară
(unică). Argumentele Curţii s-au bazat pe "raţiunea legiuitorului" care n-ar fi reglementat
în detaliu garanţii procedurale, dacă acestea ar putea fi înlăturate de state în mod
discreţionar, fără respectarea vreunei proceduri legale.
 Judecătorul Sir Gerald Fitzmaurice a făcut opinie separată, motivată cu argumente
radicale. El a argumentat că o interpretare de esenţă a fondului, a substanţei normei,
ridică problema de principiu a alegerii ce trebuie să se facă între două norme importante
de interpretare: interpretarea favorabilă protecţiei drepturilor omului sau interpretarea în
favoarea statului ori a suveranităţii naţionale. Apreciind că C.E.D.O. conţine norme prin
care se reglementează un domeniu ce fusese până atunci rezervat exclusiv jurisdicţiei
naţionale, judecătorul britanic consideră că este necesară o mai mare precautie şi o
interpretare conservatoare, restrictivă mai degrabă în favoarea statului intimat decât
împotriva acestuia.
Curtea, cu şase voturi pentru şi trei împotrivă, a constatat violarea art. 6(1) şi a art.
8 C.E.D.O.
Regulile de interpretare din cuprinsul Convenţiei de laViena utilizate de organele
de la Strasbourg sunt următoarele:
1. regula potrivit căreia interpretarea trebuie să ţină seama de sensul obişnuit a
cuvintelor considerat în lumina obiectului şi scopului tratatului; regula interpretării
textelor autentice care reflectă cel mai bine intenţiile părţilor contractante (art. 31 din
Convenţia de laViena) şi a interpretării prioritare a termenilor din textul tratatului redactat
în limba în care s-au purtat negocierile, în cazul eventualelor divergenţe între termenii
echivalenţi din textele tratatului autentificate şi redactate în limbi diferite (art. 33 din
Convenţia de laViena); considerarea C.E.D.O. ca un tratat-lege (şi nu a unui tratat-
contract) care pune bazele unui sistem permanent recunoscut de state ca o ordine juridică
europeană în afara ideii de reciprocitate sau avantaj mutual. Aceste reguli au fost aplicate
în cauzele SundayTimes vs. Regatul Unit20, James şi altii vs. Regatul Unit Feldbrugge vs.
Olanda şi Deumeland vs. Germania.
2. interpretarea literală sau în "spiritul" Convenţiei. În contextul în care textul
singur nu este suficient sau decisiv, Curtea a aplicat prioritar acea regulă de interpretare
care era în spiritul Convenţiei şi urmărea protecţia drepturilor individuale. în cauza
Wemhoff vs. Germania, Curtea a preferat să pună cont de intenţia părţilor cu prioritate
fată de sensul literal al termenului "rezonabil", aplicabil timpului în care urma să se
desfăşoare procesul. Ea a apreciat că o astfel de interpretare era conformă cu intenţia
înaltelor Părţi Contractante ale Convenţei care au ratificat textul art.5(3).
 3. regula recurgerii la documentele pregătitoare ca măsuri de interpretare
complementare (art. 32 al Convenţiei de la Viena) a fost aplicată de Curte în trei ipoteze:
a) când sensul termenului elucidat de Curte este clar, dar contrazice documentele
pregătitoare. în astfel de cazuri Curtea nu a ţinut cont de lucrările pregătitoare, ele
constituind mijloace complementare. Un exemplu elocvent este cauza Young, James şi
Webster vs. Regatul Unit cu privire la legislaţia referitoare la sindicate şi dreptul lor
exclusiv de a angaja;
b) situaţia în care întelesul termenului elucidat de Curte este confirmat de textele
pregătitoare. Este cazul privitor la educaya sexualăîn şcolile primare din Danemarca
c) situaţia în care textul elucidat rămâne controversat şi este nevoie să i se
determine conţinutul. O astfel de ipoteză este foarte rară.
4. regula interpretării în context sau interpretarea sistematică poate fi regăsită în
jurisprudenţa Curţii, care a statuat în afacerea lingvistică belgiană că "prevederile
Convenţiei şi ale Protocoalelor trebuie examinate ca un întreg.!' Contextul sau întregul
este însă diferit în fiecare speţă: paragrafele aceluiaşi articol, alte articole ale aceleiaşi
convenţii, întreaga convenţie împreună cu preambulul şi protocoalele adiţionale, alte
tratate care reglementează aceeaşi categorie de relaţii sociale. Dificultatea cu care se
confruntă Curtea în stabilirea contextului legal se leagă de graniţa care trebuie fixată între
contextul relevant, ce duce la o interpretare sistematică, şi interpretarea autonomă a
Convenţiei bazată pe logica ordinii publice. Chiar dacă impune o interpretare autonomă a
Convenţiei, Curtea caută să lase statelor o largă libertate şi marja de apreciere în aplicarea
dispoziţiilor C.E.D O. Interpretarea contextuală nu trebuie să ducă la concluzia că statele
pot deduce implicit existenţa altor drepturi în afara celor prevăzute în Convenţie (dreptul
la încheierea căsătoriei nu implică existenţa dreptului de a divorţa).
5. interpretarea teleologică sau în acord cu obiectivele şi scopul unui tratat este
privită în dreptul internaţional cu circumspecţie deoarece favorizează elementele
subiective. Pericolul care o însoţeşte se datorează elementelor dinamice, care bazându-se
pe o interpretare subiectivă, ar putea să prevaleze asupra elementelor consensuale
considerate "statice", imobile sau "dat.". Întrebarea care se pune în asfel de împrejurări
este aceea de a şti care este elementul predominant în stabilirea obiectivelor unui tratat:
trecutul sau viitorul? Judecătorul britanic Sir Gerald Fitzmaurice a precizat: "Obiectivele
unui tratat nu există în mod abstract: ele derivă din intenţia părţilor asfel cum a fost
exprimată în termenii tratatului sau euidenţiată de ele în strânsâ legătură cu acesta, ca
fiind singura sursă (izvor)... întenţia pârţilor nu poate fi introdusă ulterior în rândul
obiectivelor care nu existau la data încheierii tratatului"
Curtea a reţinut, prin jurisprudenţa ei, că scopul şi dorinţele sunt obiectivele care
trebuie realizate; din acest considerent ele sunt apte să fie perfecţionate şi extinse.
Această alegere a Curţii a fost inclusă în preambulul C.E.D.O. care mentionează
"dezvoltarea" drepturilor omului, alături de protecţia lor şi în Preambulul Statutului
Consiliului Europei, care se referă la dorinţa statelor membre ale Consiliului Europei de a
realiza progresiv idealul libertăţii şi supremaţia legii.
Metoda teleologică a fost aplicată în toate cazurile soluţionate de Curte, în
conformitate cu art. 33(4) al Convenţiei de la Viena. Modalitatea concretă de interpretare
a fiecărui articol al C.E.D.O. în scopul realizării protecţiei drepturilor omului se deduce
în fiecare caz separat, art. 33(4) conferind Curţii posibilitatea unei game largi de opţiuni
pe baza cărora să contribuie la protejarea drepturilor, fără să-i atribuie aptitudinea de a le
crea. Cauza Pakelli vs. R.F.G în care s-a ridicat problema dacă art. 6(3)c din C.E.D.O. are
ca scop protejarea dreptului de apărare al acuzatului sau garantarea dreptului de a avea un
avocat din oficiu, chiar dacă acuzatul se poate apăra singur. Curtea a pronunţat hotărârea
sa în funcţie de calificarea obligaţiilor statului ca alternative ori cumulative, conchizând
că obiectivul Conventiei este de a proteja drepturile acuzatului. Ea a decis în unanimitate
că există o încălcare a art. 6(3)c din Convenţie; cauza Delcourt vs. Belgia în care Curtea a
hotărât în unanimitate că nu există o încălcare a art. 6(1) C.E.D.O., deoarece "nu poate fi
făcută o interpretare atât de îngustă pe considerente legate de buna administrare a justiţiei
într-o societate democratică încât să se considere că scopul şi prevederile acestui articol
sunt inaplicabile procedurii de casare "; cauza Airey vs. Irlanda, în care guvernul irlandez
îşi justifică omisiunea de a asigura un avocat din oficiu într-o cauză civilă pe
considerentul că a facut rezervă la art. 6(3) al Convenţiei. Curtea a precizat că
interpretarea textului Convenţiei nu se face în functie de rezervele făcute de statele părţi,
acestea (rezervele la tratat) neinfluenţând în nici un fel interpretarea tratatelor.
Elementele, pe baza cărora organele de la Strasbourg au determinat obiectivul şi
scopul C.E.D.O., sunt următoarele:
 -caracterul concret şi efectiv al drepturilor reglementate în cuprinsul C.E.D.O.;
-echilibrul dintre interesul general şi drepturile fundamentale ale individului;
-standardele societăţii democratice, între acestea un rol particular revenind
supremaţiei legii;
-legitimitatea societăţii democratice. Determinarea acestor elemente are loc pe
baza unei interpretări evolutive care reflecta sau precede modificările ideilor din cadrul
societăţii statelor membre ale Consiliului Europei. Cu toate că în activitatea sa Curtea
aplică metoda interpretării evolutive, ea nu-şi arogă funcţia legislativă care aparţine
exclusiv statelor membre ale Consiliului Europei. Această poziţie a Curţii a fost
exprimată explicitîn cauza Feldbrugge vs. Olanda şi cauza Deumeland vs. Germania: „o
interpretare evolutivă permite conceptelor cu conţinut variabil sau al căror înţeles se
poate modifica în timp, interpretarea lor în lumina condiţiilor actuale, moderne, dar nu
permite introducerea în Convenţie a unor concepte în întregime noi sau a unor noi sfere
de aplicare"
Curtea E.D.O. a apelat în activitatea ei şi la alte reguli de interpretare care nu fac
parte din Convenţia de laViena din 1969. Acestea sunt următoarele:
-interpretarea flexibilă şi neformală a unor prevederi legale, considerată ca o
obligaţie a Curţii, nevoia de a evita orice interpretare care duce la un rezultat absurd sau
nerational;
-nevoia existenţei unei interpretări autonome a unor dispozitiiaIeC.E.D.O.
Aceste reguli se găsesc altfel exprimate şi în textul Convenţiei de la Viena, dar
aceasta le prevede ca metode complementare de interpretare. în activitatea curentă a
Curţii de la Strasbourg, regulile amintite au natura juridică a unor obligaţii asumate de
Curte. Ele au valoarea unor principii.
Interpretarea flexibilă şi non formală asigură o protecţie largă şi efectivă
drepturilor omului, atribuind prioritate spiritului legii şi nu literei legii, fără a fi lipsită de
realism şi "responsabilitate." Curtea a atribuit termenilor "vinovăţie", "dispută" (art. 6
C.E.D.O.) un înţeles material, de substanţă şi nu de formă; termenul "ameninţare cu
expropiere" este similar privării de posesia bunurilor. Acestea sunt doar câteva exemple
ale aplicării principiului amintit, care nu a ridicat probleme de interpretare Curţii.
 Cel de al doilea principiu al interpretării la care a recurs Curtea E.D.O. are la bază
ideea că, prin intermediul logicii juridice, interpretarea unui text creează consecinte
raţionale. De regulă, Curtea recurge la acest principiu cu scopul de a înlătura orice altă
interpretare care anihilează drepturile individului, atribuind o prea largă marjă de
apreciere autorităţilor naţionale. Recurgând la o astfel de interpretare, Curtea a precizat că
"o interpretare extensivă a unei excepţii la art. 5 C.E.D. 0. ar duce la un rezultat
incompatibil cu principiul supremaţiei legii". În hotărârile Curţii sau în opiniile separate
ale unor judecători, motivarea a avut la bază şi regula interpretativă amintită: Guzzardi
vs. Italia, Airey vs. Irlanda, Le Compte, Van Leuven, De Meyere vs. Belgia, Feldbrudgge
vs. Olanda, Deumeland vs. Germania. Regula interpretării autonome a determinat ample
discuţii şi comentarii legate de "marja de apreciere" a statelor exercitată în limitarea
exerciţiului drepturilor fundamentale. Curtea, în aplicarea dispoziţiilor Convenţiei s-a
confruntat cu dificultăţi complexe. Ordinea juridică europeană creată de C.E.D.O. are un
singur înţeles şi o interpretare unitară, care nu poate fi modificată în functie de înţelesul
atribuit de fiecare parte contractantă. Este însă la fel de adevărat că numeroase dispoziţii
ale Conventiei lasă statelor libertatea de apreciere a modului în care aplică la nivel
naţional prescripţiile acesteia. Acestor elemente li se adaugă faptul că numeroase
concepte ale Convenţiei se bazează pe conceptele naţionale cuprinse în legislaţia statelor.
Datorită acestui complex de factori, Comisia şi Curtea nu pot ignora înţelesul atribuit
conceptelor, în legislaţia naţională a statelor părţi la Convenţie. Regula aplicabilă de
organele de la Strasbourg este interpretarea bazată pe înţelesul comun al termenilor. în
cazul în care interpretarea naţională ar face ineficiente şi ar lipsi de efect prevederile
C.E.D.O., Curtea aplică o interpretare autonomă, adică o interpretare care nu se bazează
pe consens, pe înţelesul comun atribuit termenilor Convenţiei. Această interpretare
urmăreşte protejarea ordinii juridice europene şi este justificată de interesul majorităţii.
Înţelesul noţiunii de majoritate nu este statistic sau numai calitativ. Răspunsui la ce
"majoritate" a făcut referire Curtea într-o hotărâre rezultă din context.
Interpretarea autonomă se corelează cu interpretarea comparativă (naţională), în
aşa fel încât să se realizeze un echilibru între controlul exercitat de organele Convenţiei şi
autonomia autorităţilor naţionale. O astfel de echilibrare face ca intervenţia Comisiei şi
Curţii să nu fie în întregime subsidiară, dar nici să constituie un control total. Cu alte
cuvinte, organele de la Strasbourg, prin jurisprudenţa lor, precizează sensul şi conţinutul
unor termeni, ţinând cont şi de specificul naţional. Comisia şi Curtea recurg la
interpretarea autonomă a prevederilor Convenţiei în situaţiile în care nu există un concept
uniform la data la care are loc judecarea cauzei. S-a recurs la o astfel de interpretare cu
privire la următoarele concepte: interes public, probleme penale, disciplină militară,
delicte administrative, moralitate etc. Comisia şi Curtea au apelat nu numai la un
"denominator comun" al legislaţiei nationale, ci şi la interpretarea evolutivă, referindu-se
la legislaţia şi practica majorităţii statelor. Chiar dacă autorităţilor naţionale ale statelor li
se recunoaşte în principiu libertatea de a decide ce măsuri sunt adecvate în situaţiile
excepţionale sau de criză, organele de control pot exercita la nivel european o
supraveghere strictă a conformităţii sau compatibilităţii lor cu dispozitiile Convenţiei.
Diversitatea prevederilor Convenţiei răspunde relativismului cultural al statelor
părţi. Raportul internaţional - naţional este unul de coordonare, realizat pe baza ordinii
juridice europene, a unui pluralism juridic. Acest "spaţiu eterogen" duce la crearea unei
ordini juridice duale bazată pe mai multe criterii: legalitate, legitimitate, necesitate, spirit
democratic.
Legalitatea are la bază ideea liberală că orice restrângere a drepturilor omului
trebuie să fie prescrisă de lege. Aplicarea acestei idei în drept a dus la consacrarea
principiului legalităţii incriminării. Sancţiunile penale sunt restrângeri ale libertâţii
individuale şi de mişcare, şi se aplică pe baza şi în condiţiile expres reglementate de lege.
în concepţia europeană prin "lege" se înţelege: norma scrisă, cutumiară, jurisprudenţa
Curţii E.D.O.; norma poate fi internă sau internaţională, cu condiţia să fie accesibilă,
clară şi anticipativă (să aibă o formulare din care să fie anticipate consecinţele). Întrunind
aceste trăsături, legea are caracter democratic, adică este pusă în slujba individului,
garantându-i exerciţiul real al drepturilor.
Legitimitatea este un criteriu aplicabil alături de necesitate şi proporţionalitate în
toate situaţiile în care se aplică limitări ale exerciţiului drepturilor omului. Categoriile de
drepturi protejate de criteriul legitimităţii sunt numeroase: libertatea de expresie;
libertatea gândirii, conştiintei şi religiei; dreptul la viaţă intimă şi de familie; libertatea de
mişcare (circulaţie) etc. Protecţia pe care o conferă legitimitatea este apreciată in
concreto, în toate cazurile în care autorităţile publice ale unui stat iau măsuri de limitare a
drepturilor fundamentale. Aceste măsuri sunt legitime dacă există o stare excepţională,
dacă sunt prevăzute de lege, dacă sunt strict necesare în circumstanţele de fapt şi dacă
sunt proporţionale cu împrejurările care le-au determinat şi scopul pentru care au fost
luate. Interesul public într-o societate democratică, ordinea publică, protecţia sănătăţii sau
moralei publice, protecţia faţă de interferenţa anumitor grupuri, protecţia bunăstării
naţiunii etc. , sunt toate motive care pot duce la limitarea exerciţiului drepturilor omului.
Ele sunt legitime dacă întrunesc cumulativ cerinţele de a fi reglementate de lege, necesare
şi proporţionale.
Necesitatea a fost apreciată de Curtea E.D.O. ca un criteriu care justifică măsurile
restrictive, dacă acestea sunt oportune, rezonabile, absolut necesare şi strict cerute de
împrejurările s situaţiei. Numeroase au fost cauzele în care Curtea a apreciat dacă acest
criteriu a fost îndeplinit de statul care a luat măsuri de limitare a drepturilor prevăzute de
Convenţie. Amintim cu titlu de exemplu cauza Handyside vs. Regatul Unit, Dudgeon vs.
Irlanda şi Silver vs. Regatul Unit.
Preambulul C.E.D.O. reafirmă dorinţa membrilor Consiliului Europei de a asigura
aplicarea universală şi efectivă a drepturilor omului pe baza unei "democraţii politice
efective" şi a "spiritului democratic". Cunoaşterea conţinutului acestor termeni este
importantă întrucât el reprezintă limita aplicabilă restricţiilor luate de autorităţile
naţionale. Această "limită a limitărilor" este compatibilitatea . Măsurile restrictive luate
de state sunt corespunzătoare spiritului democratic al Convenţiei dacă sunt compatibile
cu dispoziţiile acesteia. Corespund spiritului democratic: toleranţa; pluralismul; garanţia
faţă de riscul incertitudinii şi arbitrariului; garanţia clarităţii, flexibilităţii şi aplicării
individuale a legilor; garanţia respectării limilelor legale. Curtea a invocat aceste
elemente proprii democraţiei şi spiritului democratic în cauza Winterwerp vs. Olanda,
cauza Young, James şi Webster vs. Regatul Unit, cauza Dudgeon vs. Irlanda, cauza
Lingens vs.Austria.
Toate criteriile amintite se regăsesc în jurisprudenţa organelor de la Strasbourg
care au recurs la ele pentru a face aprecierea conformităţii sau compatibilităţii măsurilor
restrictive, derogatorii şi de excepţie luate de state cu privire la exerciţiul drepturilor
omului. "Marja naţională de apreciere” cum a fost denumită prerogativa statelor de a lua
măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de C.E.D.O., a fost analizată de Comisie în
cauza Lawless vs. Irlanda şi de Curte în cauza Lingvistică belgiană. Această doctrină
permite existenţa unui sistem organizat şi pluralist al normelor interne şi internaţionale.
Această organizare eterogenă are la baza armonizarea normelor în aşa fel încât cele
similare şi proxime să poată fi apreciate ca fiind compatibile cu normele europene şi
naţionale. Compatibilitatea este realizată deci faţă de celelalte norme naţionale, dar şi faţă
de C.E.D.O. Limita obiectivă aplicabilă tuturor sistemelor naţionale în aprecierea
compatibilităţii lor o constituie "principiile şi regulile de interpretare a dreptului
internaţional” la care au recurs Comisia şi Curtea cu privire la interpretarea noţiunilor din
cuprinsul C.E.D.O.
În prezent, Curtea aplică doctrina dublei jurisdicţii, în faţa instanţelor nationale ţi
internationale. După epuizarea tuturor căilor de atac interne, petiţia poate fi înaintată
organelor de la Strasbourg. Această doctrină nu exclude aplicarea marjei naţionale de
apreciere. Aplicarea dublei jurisdicţii se face de către Curte numai în situaţiile în care
autorităţile naţionale au recurs prin măsuri legislative la derogări sau restricţii privind
drepturile omului, iar măsurile au fost "necesare într-o societate democratică". În cazul
excepţiilor, Curtea apreciază pe baza unei analize mai complete, compatibilitatea.
Analiza teoriei şi practicii C.E.D.O. ne permite să apreciem existenţa unei
influenţe reciproce care se manifestă dinspre dreptul intern spre cel international şi
invers. Conceptele juridice naţionale stau la baza conceptelor Convenţiei şi se aplică
"îmbogăţite" de jurisprudenţaa Comisiei şi Curţii cazurilor concrete soluţionate de
acestea. Prin intermediul controlului internaţional exercitat de organele de la Strasbourg
în scopul stabilirii compatibilităţii sau al conformităţii legislaţiei naţionale cu ordinea
Juridică europeană, Comisia şi Curtea aplică împreună atât interpretarea bazată pe marja
naţională de apreciere, cât şi celelalte metode de interpretare necesare realizării dublei
jurisdicţii. Prin intermediul acestor metode complexe jurisprudenţa creată de Curte şi
Comisie contribuie la dezvoltarea Dreptului european al drepturilor omului. Rolul
organelor de la Strasbourg, ca organe
care creează "construitul” sau partea mobilă, variabilă a sistemului juridic
european de protecţie a drepturilor omului, este important şi dificil. în soluţionarea
concretă a cauzelor, Comisia şi Curtea E.D.O. au luat decizii motivate prin intermediul
cărora au "construit" dreptul pe baza motivaţiei juridice a soluţiilor lor. Obiectivul
realizat de aceste organe a constat în găsirea echilibrului dinamic şi a compromisului
legal şi legitim între principiul suveranităţii nationale şi necesitatea protejării ordinii
juridice europene prin controlul instituit de Convenţie. Controlul intemaţional se exercită
asupra modului în care C.E.D.O. a fost receptată teoretic şi practic în statele părţi. El este
fie un control de conformitate, fie unul de compatibilitate după cum se exercită cu privire
la derogări sau restricţii pe de o parte şi exceptii pe de altă parte.

CAPITOLUL

CONCLUZII

xistă o concepţie a dreptului natural care apare ca singura formă de drept legitimă
şi singura posibilă. De la Hugo Grotius încoace, dreptul natural modern este privit ca
fiind rezultatul acţiunii şi voinţei personale şi transcendente a lui Dumnezeu în ordinea
imanentă a naturii umane.
Ideile şcolii dreptului natural şi a oamenilor, în timpul lui Cromwell, se difuzează
din Franţa în Anglia. Ceea ce se întâmplă în primul rând este forma teologică pe care o
promovează Hooker, apoi, prin Hobbes, ea începe să se elibereze de teologie ca şi când
nu ar mai interesa.
Mutarea dreptului natural în planul libertăţii individuale, este prima intervenţie a
lui Locke în gândirea politică. Pornirea este de fapt de la Hobbes, care considera starea de
natură ca fiind echivalentă cu starea de război a omului, şi contractul social e considerat
ca o convenţie limitată, condiţionată şi revocabilă făcând posibilă apariţia libertăţii.
Locke ajunge la concluzia că legea naturală este obligatorie pentru că ea conţine germenii
libertăţii.
Starea naturală a fost defnită de Locke ca o existenţă in care societatea civilă,
chiar şi sub forma rudimentară, n-a existat. Oamenii sunt liberi şi egali. Ei pot sa-şi dea
seama de starea naturală şi să-şi adapteze comportamentul potrivit cerinţelor ei. În acelaşi
timp, absenţa unei societăţi civile, familia existând prin puterea paternală, sunt fapte ce
duc la inexistenţa puterii politice a dreptului proprietăţii.
Hobbes considera starea naturală ca o stare războinică „lupta tuturor împotriva
tuturor. ”, Locke considera starea naturală ca o stare a păcii, a bunei înţelegeri, asistenţei
mutuale şi a conservării ei. El îşi fondează convingerea pe sentimentul că fiecare individ
e ocrotit de reciprocitatea sentimentelor de colaborare a celorlalţi.
Diferenţa fundamentală dintre starea naturală şi starea socială ţine de faptul că în
starea de natură, violarea dreptului natural nu este sancţionată. Prin studiile sale asupra
Americii, Locke ajunge la concluzia că, o data cu apariţia economiei libere, se pun bazele
societăţii prin care omul poate acumula bogăţtia pe care o tezaurizează şi o apară printr-o
organizare adecvată şi anume prin organizarea politică a societăţii. Astfel, apare statul, ca
o consecinţă a asigurării mutuale a proprietăţilor împotriva riscurilor şi a insecurităţii.
Pactul social apare datorită necesităţii apărării proprietăţii, deci o dată cu fondarea
societăţii politice şi civile. Societatea civilă apare datorită faptului că anumiţi oameni s-au
unit într-o societate, în care fiecare renunţă la puterea sa absolută, izvorâtă din legea
naturală, cedând-o colectivităţii. Clauza fundamentală a pactului social constă în apariţia
dreptului care reprimă infracţiunile ce îşi au temeiul în dreptul natural. Pactul social stă la
baza apariţiei statului pe care îl putem defini ca fiind monopolul constrângerii organizate.
Pentru Locke, oamenii trăiesc într-o societate politică, prin faptul că renunţă la
dreptul lor de a reprima ei înşişi infracţiunile, recunoscând existenţa unei puteri de
constrângere, independentă şi superioară lor, care urmareşte să reprime violarea legilor.
Locke observă, că pornind de aici se ajunge la organizarea societăţii internaţionale. Aici
el introduce a doua inovaţie importantă, care il desparte de Hobbes şi anume că puterea
corpului politic rezultă din abdicarea de la drepturile individuale. Statul se naşte prin
renunţarea la ele, a unui anumit număr de oameni care constituie baza societăţii prin
formarea unui corpus politic. Pornind de aici, oamenii se incorporează într-o societate
politică deja stabilită prin acceptarea normelor ei, renunţând la privilegiul de a-şi face
dreptate singuri. Această abdicare constituie pentru Hobbes, apariţia şi justificarea
absolutismului monarhic, şi mai târziu pentru Rousseau, absolutismul democratic. Pentru
Locke, autoritatea parentală este foarte diferită de cea politică, care nu este nelimitată. Ea
nu are în ea nimic titanic şi absolut, este o disciplină necesară educaţiei. Pornind de aici,
Locke trage concluzia că statul este o formă a responsabilităţii limitate şi în consecinţă o
societate a participării limitate. Această distincţie reprezintă diferenţa dintre ideologia
liberalismului şi a totalitarismului.
În concepţia totalitară, omul, care intra în organizarea statală sau aparţine ei, este
privat de către stat în toată libertatea sa, în concepţia liberală, omul işi asigură anumite
privilegii în raport cu statul privilegii ce işi au temeiul în sacrificiile pe care el le face
pentru stat. Pactul social fondat pe libertate este al treilea merit al lui Locke, care arată că
instituţiile, ce iau naştere din acest pact social, apără libertatea individului faţă de
ingerinţele statului. Aici constatăm că el pune o bază tehnică instituţiilor liberale. Potrivit
lui, vedem că monarhia, ca formăa expresiei statului,
este limitată de regimul parlamentar, la fel ca regimul prezidenţial american sau
ca marile regimuri politice democratice contemporane.
Puterea absolută este pentru Locke o scară socială prin care poporul poate să-şi
plaseze în fruntea sa un suveran sau un legislator permanent. Acesta nu va putea să
devină tiran pentru că suveranitatea este legislativă şi îşi are rădăcinile în controlul social.
Mai mult decât atât, el recunoaşte, explicit, necesitatea separărilor în stat, prin faptul că
recunoaşte existenţa a trei coordonate majore de acţiune în societate: a legii, prin
administraţie şi justiţie şi a relaţiilor internaţionale prin care se declară război sau se
aplică regulile dreptului internaţional public sau privat, dar nu recunoaşte şi faptul că
aceste puteri trebuie să se controleze una pe cealaltă (subliniere ce îi aparţine lui
Montesquieu).
Rousseau, a fost discipolul şcolii dreptului natural. Contrar reputaţie sale, lucrarea
lui J.J.Rousseau "Contractul social" este o carte de drept. Toate orientările şcolii dreptului
natural au admis existenţa iniţială a unui contract social care a stat la baza societăţii
civile. Hobbes arată că starea naturală a omului e periculoasă, însă, Locke a arătat că ea
nu este neapărat nici bună, nici rea; ea poate să fie uneori superioară, alteori inferioară
societăţii. Pentru Rousseau, dimpotrivă, starea naturală este una a fericirii pentru că în
acest stadiu oamenii nu cunosc constrângeri, ei fiind mai robuşti şi mai bine adaptaţi
decât în cadrul societăţii. Pentru fericirea şi dezastrul lor, spune el, oamenii posedă două
facultăţi: a libertăţii şi a perfecţionării. Prin circumstanţe fortuite, ele fac ca omul să-şi
conserve independenţa în relaţiile cu alţii, recunoscând faptul că doar în familie există o
anumită moralitate, deci o anumită constrângere, care nu e identică cu starea socială. Pe
de altă parte, el mai identifică existenţa unui al doilea stadiu a stării de natură, în care
oamenii sunt mult mai fericiţi decât în primul. Aici facultatea umană se caracterizează
prin indolenţă, punând accentul doar pe amorul propriu, facând ca această perioadă să fie
mult mai fericită şi mai durabilă, decât prima (caracterizată prin existenţa familiei).
El constată că umanitatea este supusă unui hazard funest: invenţia metalurgiei şi a
agriculturii. Aceste două activităţi umane determină apariţia proprietăţii individuale
asupra pământului, inegalitate, bogăţie şi mizerie, rivalităţi, pasiuni şi dezordine.
Meseriaşii şi cultivatorii devin astfel ambiţioşi şi mercantili. Astfel, "stările sociale" se
etatizează, pentru a împiedica distrugerea materială a societăţii. De aici Rousseau trage
concluzia că societatea civilă este fructul unei revoluţii nefericite, proces ce determină
transformări sociale inevitabile şi ireversibile, ce-l îndepărtează pe om pentru totdeauna
de starea naturală.
Liberalismul este o doctrină politică în conceptia lui J. J. Rozisseau. Se pune
problema în ce măsură pactul social salvează libertatea primitivă sau cum se poate
concilia necesitatea asocierii indivizilor şi menţinerea în acelaşi timp a libertăţii naturale
a individului. La prima vedere, aceste exigenţe sunt antinomice. Cu toate acestea,
Rousseau se crede în măsură să ofere un răspuns valabil. Există, deci, o înstrăinare a
libertăţii personale în corpusul social, la care fiecare participă supunându-se exigenţelor
acesteia. Rousseau vede libertatea ca şi vechii gânditori; ea este asigurată în corpusul
social datorită comportamentului obiectiv, dar libertatea modernilor presupune libertatea
comportamentului individual (identificat de Montesquieu) care constituie obiectul
guvernării constituţionale. Pornind de aici, constatăm existenţa a două puncte de vedere:
- separarea puterilor, care a stat la baza liberalismului , teoretizat de Montesquieu.
- trecerea puterii de la principe la colectivitate, respectiv popor, aparţine lui
Rosseau, pentru care poporul este suveranul.
- Rosseau consideră clauza fundamentală a contractului social ca fiind baza pe
alienarea totală a fiecărui asociat, cu toate drepturille sale care revin comunităţii. El spune
„fiecare dintre noi pune în comun persoana şi puterea sa sub suprema direcţie a voinţei
generale, şi în această situaţie suntem ca o parte indivizibilă faţă de acest corpus social.”
Această suveranitate a corpusului social este indivizibilă, ea aparţine tuturor, pentru el
voinţa ori este generală ori nu este deloc. Pactul care fundamentează societatea , ca fiind
rezultatul consimţământului indivizilor, se legitimează pe libertatea naturală a
suveranităţii corpusului social se impune asupra tuturor, constrângându-i pe cei care nu o
recunosc.
Voinţa generală este rezultatul vocii majorităţii. Suveranitatea care determină
existenţa
voinţei generale îşi are rădăcinile în corpul poporului, format din toate părţile sale.
Să presupunem, spune Rousseau, că un stat este compus din zece milioane de cetăţeni.
Fiecare membru al statului reprezintă a zecea milionime parte a autorităţii supreme.
Consecinţa practică a aceste concepţii, atomiste sau individualiste a suveranităţii,
este reconstituirea întregului ei, ţinând cont de toate părţile sale. Constatăm că această
manieră de analiză nu prezintă riscul ca pe de o parte să existe o voinţă generală a
majorităţii şi alta a minorităţii. Pentru el voinţa generală trebuie să fie rezultatul unui
consens general. Pentru el nu există pericolul scindării voinţei generale între majoritate şi
minoritate pentru că minoritatea trebuie să se supună în mod automat majorităţii.
Voinţa generală nu trebuie să fie confundată cu voinţa tuturor. Această distincţie a
fost subliniată încă de scolastici, care vedeau voinţa generală ca fiind asociată „binelui
comun”, la fel ca şi Condorcet care considera ca fiind sinonimă „raţiunii generale”.
Bertrand de Jouvenel spune că voinţa generală este un instinct moral şi colectiv al
corpului politic ce a fost prima dată sesizat de Rousseau, acesta legându-l de infailibitatea
instinctului natural. Toate aceste poziţii fac, o distincţie clară între voinţa generală şi
voinţa tuturor.
Protecţia drepturilor omului are o natură juridica duală66, internă şi internaţonală
şi contribuie la cristalizarea societăţii civile, la trecerea de la principiul majorităţii la
principiul ocrotirii individului şi a minorităţii, la consolidarea statului de drept.
Individul, ca şi statul, este obligat să participe activ la aceste transformări în
scopul realizării unei adaptări corespunzătoare evoluţiei fireşti a societăţii. Legea şi
implicit juriştii sunt printre aceia care işi pot aduce aportul pozitiv, benefic, la realizarea
unei armonii între finalitatea normelor juridice şi dezvoltarea societăţii, gândirii, culturii
şi civilizatiei. Funcţiile statului în societăţile democratice au căpătat noi valenţe,
66
M. Markovié „Implementation of human rights and the domestic jurisdiction of states”, în A.Eide, A.
Schon, „International protection og Human Rights ”, Ed. Almquist şi Wiksell, Uppsala, 1968, p.47
acordându-se atenţie sporită celei sociale, care contribuie la dezvoltarea societăţii în
ansamblul său, dar în egală măsură contribuie la satisfacerea nevoilor individului.
Constituirea sau cristalizarea statului de drept în ţările din centrul şi estul Europei,
adoptarea unor noi constituţii în urma evenimentelor radicale ale anului 1989, precum şi
adoptarea unor acte juridice internationale de către state sau organizaţii internaţionale,
reflectă preocuparea şi dorinţa statelor, popoarelor indivizilor de a participa activ la
transformările care ne marchează viaţa, în mod direct sau indirect (prin intermediul
reprezentanţilor abilitaţi de lege să acţioneze pe plan intern sau internaţional).
Dreptul internaţional public s-a transformat treptat, în timp, într-un drept al păcii
(în ciuda conflictelor zonale, regionale), în sensul că, astăzi, preocupările comunităţii
internaţionale în ansamblul său şi ale fiecărui stat în parte, au în centrul atenţiei omul şi
rezolvarea tuturor problemelor sale pe cale paşnică. Cu toate acestea, violenţa este
prezentă atât ca formă de intoleranţă, cat şi ca modalitate externă de rezolvare sau
influenţare a complexelor probleme cu care se confruntă statele din comunitatea
internaţională la ora actuală.
Societatea contemporană privită în ansamblul ei s-ar părea că se găseşte la o
importantă rascruce de drumuri; cele două sisteme - capitalist şi comunist- care au
caracterizat dezvoltarea distinctă şi inegală a omenirii până în 1989 au dovedit fiecare în
parte şi amândouă împreună că nu au putut rezolva multiplele şi complexele aspecte ale
vieţii cu care societatea a fost confruntată. Soluţiile promovate până în prezent, deşi au
avut ca finalitate şi justificare grija faţă de om, nu au răspuns suficient cerinţelor. Statele
se găsesc astăzi în faţa unor probleme de necontestat. Rezolvarea acestora ar fi posibilă
prin reconsiderarea ordinii de priorităţi cu care statele abordează realitatea. Ar trebui sa se
asigure socialului "egalitate" cu economicul şi politicul, atat la nivel intern cat şi
international.
În contextul realităţilor contemporane, Romania s-a înscris pe calea prefacerilor
care caracterizează transformarile societaţii. Ea a devenit membră a Consiliului Europei
în 1993 şi membru asociat la Uniunea Europeană. Continuă acţiunile statului român la
integrare euro-atlantică şi de îndeplinire a obligaţiilor internaţionale ce îi revin în calitate
de membru cu drepturi depline în O.S.C.E. (Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în
Europa). În cadrul acţiunilor la nivel european de promovare a democraţiei şi statului de
drept se numără şi adoptarea unor convenţii europene care prevăd, promovează,
protejează şi garantează drepturile omului, adică drepturile şi libertăţle fundamentale
cetăţeneşti.
Un rol deosebit îl ocupă C.E.D.O., care este un tratat internaţional al drepturilor
omului, adică un act juridic internaţional care conţine obligaţii juridice pozitive, alături de
angajamente internaţionale ferme, asumate de statele părţi. Convenţia are deci o natură
juridică de drept pozitiv şi din acest punct de vedere, mecanismul international de
protecţie a drepturilor omului are aceeaşi natură juridică cu garanţiile conferite protecţiei
drepturilor fundamentale cetăţeneşti de Constituţie, ca act juridic fundamental sau ca
ansamblu de dispoziţii fundamentale proprii dreptului pozitiv. Consecinţa esenţială a
naturii juridice pozitive (şi nu jusnaturaliste) a dispoziţiilor interne şi internaţonale constă
în existenţa unui sistem de garanţii legate interne şi internaţionale cu caracter politic şi
juridic. Caracterul politic este prefigurat de normele de structurare, organizare şi
desfăşurare a activităţii specifice organelor interne şi internaţionale care asigură protecţia
drepturilor omului (Curtea Constituţională, la nivel intern, şi Comisia, Curtea Europeană
a Drepturilor Omului, precum şi Comitetui Miniştrilor în cadrul Consiliului Europei),
organe constituite conform unor criterii politico-juridice, a căror activitate se bazează
primordial pe negocierea, soluţonarea amiabilă a diferendelor şi luarea unor decizii prin
care organl competent, examinând fondul cauzei, se pronunţă fie cu privire la
constituţionalitate, fie în legătură cu compatibilitatea sau conformitatea legilor naţionale
faţă de normele dreptului internaţional. Caracterul juridic al sistemului de garanţii interne
şi internaţionale constă în existenţa unor dispoziţii constituţionale sau ale C.E.D.O. de
drept material, alături de cele procedurale care asigură protecţia drepturilor şi libertăţilor
fundamentale cetăţeneşti.
Între garanţiile prevazute de Constituţia Romaniei din 1991 se regasesc trei
categorii:
1. reglementarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale în cuprinsul Constituţiei,
ca norme fundamentale ale dreptului pozitiv, constitute o masură de protecţie a
individului în raporturile sale cu autorităţile publice, cu statul;
2. controlul constituţionalităţii legilor -art. 1(3) şi art. 144 din Constituţie;
 3. dispoziţia expresă a legii care creează în sistemul românesc un mecanism
original de protecţie specială a drepturilor omului prin:
asumarea obligaţiilor de a crea compatibilitatea sistemului juridic românesc cu cel
european în domeniul drepturilor omului prin aplicarea directă a normelor CEDO şi a
celorlalte tratate ale drepturilor omului la care România este parte, precum şi prin
aplicarea prioritară a normelor internaţionale ale drepturilor omului în cazul conflictului
de legi cu normele interne – art. 11 şi 20 (2) ale Constituţiei;
interzicerea revizuirii dispoziţiilor constituţionale dacă acesta are ca scop
suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor
acestora – art.148 (2) al Constituţiei.
Garanţiile internaţionale reglementate de CEDO constau în mecanismul de
protecţie a drepturilor omului sau al Comitetului de Miniştrilor.
Dreptul internaţional public contribuie la progresul social prin intermediul celor
trei ramuri ale sale constituite după cele trei categorii de subiecte: dreptul internaţional al
statelor, al popoarelor şi al indivizilor. În accepţiunea sa clasică, Dreptul internaţional
public asigură ocrotirea indivizilor prin protecţia diplomatică. Protecţia grupurilor se
realizează prin diplomaţia preventivă, iar a indivizilor prin garantarea drepturilor omului.
Cele trei categorii de interese complementare cunosc un punct de convergenţă, prin
garantarea lor juridică, la nivel naţional şi internaţional.