Professional Documents
Culture Documents
omului
CAPITOLUL
mul beneficiază de drepturi inerente fiinţelor umane oriunde s-ar afla, indiferent
de statutul sau regiunea unde s-a născut, locuieşte, munceşte sau trăieşte, indiferent de
naţionalitate, rasă, sex, credinţe religioase şi filozofice, stare materială, fiindcă acestea au
un caracter universal, ceea ce constituie un fundament al drepturilor lor egale şi
inalienabile, ca un corolar al libertăţii, dreptăţii, securităţii şi păcii în lume.
Instituţia drepturilor omului, care a cunoscut, pe parcursul timpului, un laborios
dar şi îndelungat proces de cristalizare, se înfăţişează in prezent ca o instituţie deosebit de
complexă, ce ţine atât de ordinea juridică, internă, cât şi cea internaţională. Reflectând un
anumit standard câştigat de protecţia internaţională a drepturilor şi libertaţilot ce aparţin
oricăror fiinţe umane, ea defineşte şi însumează un ansamblu de drepturi, libertaţi şi
obligaţii ale oamenilor unii faţă de alţii, ale statelor de a apăra si de a promova aceste
drepturi, ale întregii comunităţi internaţionale de a veghea la respectarea drepturilor şi
libertaţilor respective in fiecare ţară, intervenind in acele situaţii in care drepturile omului
ar fi incălcate intr-un anumit stat. Cuprinzând principii, mecanisme,proceduri ce tin de
ordinea juridical interna, dar şi de cea internatională, instituţia drepturilor omului prezintă
un caracter bivalent, fiind in acelaşi timp o instituţie de drept intern, integrata normelor
constituţionale, dar şi o instituţie de drept internaţional, configurând trăsăturile unui
principiu juridic aplicabil în relaţiile dintre state.
Largul interes de care se bucura astazi problematica drepturilor omului constituie,
de altfel, o recunoaştere de netăgăduit a complexităţii şi originalităţii acestei instituţii
juridice, dar şi a faptului că fara aceste drepturi nu se poate înfăptui o societate
democratica – condiţie firească a afirmării demnităţii fiecărui individ – dar nici realiza
cadrul juridic normal indispensabil colaborării naţiunilor.
Nefiind numai o problemă internă a statelor, problema drepturilor omului este una
dintre problemele majore ale contemporaneităţii, a cărei respectare şi aplicare
demonstrează capacitatea de înţelegere şi cooperare a tuturor statelor şi popoarelor ca în
prag de nou secol şi mileniu, să practice acele măsuri şi acţiuni care favorizează
democraţia, libertatea, înţelegerea, cooperarea multiformă, toleranţa şi prietenia între
toate naţiunile şi statele, grupurile entice şi religioase în scopul salvagardării păcii şi
securităţii în lume.
Societatea umană contemporană, comunitatea umană nu se poate dezvolta
armonios şi în ritm ascendent dacă această dimensiune fundamentală a ei este ignorată
sau nesocotită, căci nesocotirea sau încălcarea acesteia este menită să ducă la întârzieri,
disfuncţionalităti sau chiar convulsii în cadrul societăţii. De aceea, statele şi organizaţiile
internaţionale create de ele, precum şi organizaţiile non guvernamentale au instituit
norme juridice, tehnici şi metode adecvate pentru respectarea drepturilor şi garantarea
aplicării efective a acestora. S-a instituit răspunderea internaţională a statelor pentru
încălcarea drepturilor omului, pentru nesocotirea standardelor internaţionale în această
privinţă. Problema nerespectării drepturilor omului nu este numai o problemă naţională,
internă a statelor, ci una internaţională, mondială, în a cărei respectare este interesată
întreaga comunitate internaţională şi în primul rând Organizaţia Naţiunilor Unite.
Afirmarea, respectarea şi garantarea materială a drepturilor omului prin legislaţia
internă a statelor şi printr-un control internaţional eficace al Naţiunilor Unite şi al
instituţiilor specializate este de natură să conducă la prevenirea încălcărilor şi la corecta
aplicare a legislaţiei internaţionale care consacră dreptul omului la viaţă, demnitate,
securitate, la pace, proprietate, la protecţia sa socială şi politică împotriva atingerilor
aduse persoanei sale, drepturilor sale sacre, împotriva tuturor discriminărilor şi
vexaţiunilor.
Omul, drepturile sale imprescriptibile, reprezintă cea mai mare valoare a
umanităţii. De aceea, drepturile sale au fost afirmate, proclamate, consacrate prin
mijloace juridice, materiale şi instituţionale, astfel ca persoana să fie protejată şi apără de
efectele nocive ale războaielor şi ale altor acte de barbarie, de manifestările de intoleranţă
etnică, religioasă, filozofică şi politică.
Dintotdeauna drepturile omului şi libertăţile fundamentale au reprezentat o temă
psihologică, greu de ocolit şi imposibil de evitat în dezbaterea publică. Explicaţia constă
în faptul că nu există om în această lume, căruia să îi fie indiferent, conştient sau
inconştient, modul prin care îi sunt ocrotite drepturile şi libertăţile. Faptul că fiinţa umană
s-a născut pentru a-şi dezvolta eul şi tinde spre deplina lui dezvoltare, ceea ce este util
societăţii şi în acelaşi timp şi individului determină în acelaşi timp libertatea lui
personală. Pierderea acestei libertăţi duce la degradarea şi uciderea relaţiior de orice fel la
care este supusă fiinţa umană. Tema politică o constituie importanţa cu care este pusă în
discuţie, de către cei care acced la putere, nevoia drepturilor omului. Intr-o guvernare
sănătoasă unde este asigurată libertatea publică iar dragostea de patrie, cea de libertate şi
virtutea politica, conduc, cetăţeanul trebuie să participe la toate acestea cu răspundere,
interes şi prseverenţă. Deasemenea, drepturile omului şi libertăţile personale deschid şi o
temă socială, pentru că defapt acest motiv a fost unul principal pentru care aceste drepturi
există astăzi. Trebuie subliniat că indiferent de gradul de capacitate pe care il are un stat,
aceste drepturi nu pot fi neglijate iar omul trebuie să înţeleagă că dimensiunea acceptării
acestor drepturi pentru fiecare dintre noi, nu contează , rasa, culoare, statutul social, este
esenţială pentru reuşita unei convieţuiri perfecte .
Respectarea efectivă a drepturilor omului, presupune tocmai eradicarea sărăciei şi
accesul tuturor oamenilor la un nivel de trai decent, pe care societatea umană cu
posibilităţile ei contemporane trebuie să-l asigure tuturor mebrilor săi pe baza cuceririi
ştiinţei şi tehnicii şi a folosirii naţionale a resurselor materiale şi financiare, astfel încât
fiecare individ să fie interesat în progresul societăţii şi al său personal. Aceasta implică
un raport armonios între om, stat şi societate, o solidaritate reciprocă acceptată în interes
comun.
Respectarea plenară a drepturilor omului, presupune egalitatea între bărbaţi şi
femei, o deplină egalitate între sexe astfel încât societatea să beneficieze de aportul
constructive al tuturor membrilor ei capabili de a-şi exprima o voinţă politică şi de a
participa în mod conştient la luarea deciziilor adecvate în interesul comunităţii.
upă primul război mondial, alături de drepturile civile şi politice, au fost înscrise
în unele constituţii adoptate drepturi noi, denumite sociale (dreptul sindical, dreptul la
grevă, dreptul la securitatea muncii), consacrându-le ca fiind un drept sacru şi inviolabil.
În acastă perioadă s-a înfiinşat o comisie specială internaţională pentru apărarea
dreptuirlor omului.
Liga Naţiunilor, creată în 1919, reuşeşte să realizeze o colaborare largă în
problemele legate de unele drepturi individuale şi colective considerate de interes general
şi uman. Un număr însemnat de ţări europene pun bazele unei noi organizări
constituţionale, în care şi reglamentarea drepturilor fundamentale ale cetăţeanului reflectă
progres faţă de constituţiile anterioare. Contribuţia principală a acestor constituţii, printre
care şi cea a României, din anul 1923, o constituie sublinierea deosebită a unor drepturi
fundamentale, reglementarea constituţională şi administrativă a principiului egalităţii
naţionale.
Deşi normele stabilite n-au fost întotdeauna consecvente, totuşi ele au reuşit ca, pe
lânga accentuarea în principiu a egalităţii, să elaboreze instituţii şi forme juridice noi,
originale, de concretizare a dispoziţiilor generale. De exemplu, în Cehoslovacia, în scopul
dezvoltării principiului dreptului de limbă, o lege specială, votată la 29 februarie 1920,
introduce un sistem de folosire a mai mutor limbi, în funcţie de compoziţia naţională a
diverselor unităţi administrative.
Având în vedere multiplele probleme refentoare la egalitate, limbă şi cultură
naţională generate de consecinţele războiului şi evoluţia societăţii, acest domeniu al
drepturilor colective a fost mai mult îmbrăţişat şi dezvoltat în tratatele de pace, fiind
obiect de preocupare pentru Liga Naţiunilor. Astfel, s-a recunoscut ca o obligaţie
internaţională, egalitatea minorităţilor naţionale cu cele ale naţiunilor dominante,
specificându-se şi aspectele principale ale egalităţii (folosirea limbii materne, crearea de
şcoli în limba minorităţilor etc.) Statele semnatare, care au avut minontăţi puse sub
ocrotirea tratatelor, s-au obligat să înscrie dispoziţii în acelaşi sens în constituţiile lor.
Sarcina garantării drepturilor minontăţilor naţionale a fost încredinţată Ligii Naţiunilor.
Până la cel de-al doilea război mondial, constituţiile majorităţii statelor conţineau
prevederi ample refentoare la drepturile omului, însă, exceptând protecţia sclaviei şi
protecţia minorităţilor, drepturile fundamentale ale omului nu au dobândit o dimensiune
Juridică internaţională.
1.1.2 ðDrepturile Omului în perioada interbelică
storia Declaraţiei din 1789 este importantă pentru a înţelege atât textul însuşi,
valoarea sa simbolică, şi mai ales evoluţia sa în mod cronologic, Declaraţia corespunde
proclamării drepturilor omului, într-o largă măsură, naşterea lor simultană, în S.U.A. şi
Franţa, explică importanţa şi evoluţia drepturilor omului în raport cu Declaraţia, astăzi, ea
reprezentând, o garanţie a acestor drepturi.
Adunarea generală franceză din 1789, după ghilotinarea lui Ludovic al XVI-lea, a
fost constituită din 1200 de membri reprezentanţi ai clerului, nobilimii şi mulţi
funcţionari de stat. Ultimii erau avocaţi cu o solidă formaţie juridică; puţini dintre ei
aveau vârsta de 45 de ani şi cei mai mulţi între 45-49.
Aceştia reprezintă, apriori, oameni ponderaţi, care nu puteau fi bânuiţi de o
aversiune particulară faţă de vechiul regim, şi nici luaţi de curentul noilor exagerări. Ei au
putut să dezbată şi să decidă această declaraţie în mod echilibrat şi obiectiv.
Problema reală care se pune era cea a disciplinei de vot, care determina o
majoritate, în condiţiile unei situaţii fară precedent.
În mod tradiţional, majoritatea nu e foarte sensibilă la forţa de convingere a unui
foarte bun orator, oricare ar fi implicaţiile discursului său în plan moral şi juridic.
Problema care a apărut a fost următoarea: vocabularul Declaraţiei reprezintă "vocabularul
sau spiritul secolului"? Anumite cuvinte revin foarte adesea sub o formă sau alta la
libertate, natură, contract social, raţiune, fericire, proprietate, egalitate şi iniţiativă.
Această constatare are o raţiune obiectivă, pentru că nu se poate face o ruptură totală între
drepturile naturale ale omului şi termenii juridici în care a fost redactată Declaraţia.
Este vorba de o controversă clasică între jurişti. Ea poate fi formulată sub formă
de întrebare: poate un individ să solicite, să beneficieze de una din dispoziţiile cuprinse în
Declaraţie sau, dacă ea este cunoscută necorespunzător, să obţină o reparaţie în faţa unui
judecător? Dacă da, atunci Declaraţia are forţă juridică.
Răspunsurile doctrinare la această întrebare sunt două. Astfel, pentru unii,
Declaraţia deoarece nu este inclusă în constituţie, nu formulează reguli obligatorii, fiind
doar o expunere cu caracter filozofic. Ea enunţă principii care trebuie să inspire
legiuitorul sau judecătorul, dar ea nu le impune aceastuia. În aceste condiţii ea are doar o
valoare morală, fiind expresia dreptului natural şi nu a celui pozitiv. Mai mult, ea
reprezintă scopuri care trebuiesc atinse de guvernanţi, dar nimic în plus.
Această concepţie, care face distincţie între declaraţia drepturilor şi garantarea lor,
a fost împărtăşită mai ales de majoritatea revoluţionarilor francezi. Pozitiviştii, au apărat
acest punct de vedere considerând că Declaraţia nu face decât să enunţe drepturile
constituţiei propriu-zise, acesteia revenindu-i misiunea de a le garanta prin proceduri
adecvate. Pentru alţii, dimpotrivă (cum ar fi Dubuit şi mai recent Rene Capitant), trebuie
să se acorde Declaraţiei cel puţin forţa juridică, a legii obişnuite, dacă nu cea a legii
constituţionale. Dacă ea nu are valoare juridică, atunci nu este decât o solemnitate inutilă.
Unii autori contemporani apără chiar, în cazuri precise, teza valorii constituţionale
a preambulului şi invită judecătorul, mai ales în materie de control a constituţionalităţii
legilor, să facă respectate principiile care sunt incluse aici.
Faţă de această diversitate de opinii, ce relevă practica statelor? Fiecărui stat îi
revine să îşi fixeze politica asupra acestei chestiuni. Se pot distinge cel puţin două
ipoteze:
1.S-a ajuns ca enunţarea drepturilor fundamentale să fie inclusă în Constituţie, iar
anumite principii proclamate în preambul să fie reluate în chiar textul Constituţiei. Aceste
principii devenite formal reguli constituţionale sunt deci obligatorii şi se impun
judecătorului în măsura în care ele sunt susceptibile de a fi aplicate imediat.
2.Dacă drepturile nu figurează decât în preambul, pare normal, în orice caz realist,
a recunoaşte foiţa juridică a celor care sunt exprimate în manieră precisă şi sunt
susceptibile să fie aplicabile imediat. Cele care nu apar decât ca deziderate vagi scapă
evident acestui tratament. Aici se manifestă variaţii la nivel de state.
1.2.4.8 Tendinţe contemporane în materie de Declaraţie a drepturilor
Dacă se raportează la texte fară a uita separaţia dintre teorie şi practică, care este
adesea prea flagrantă în domeniul protecţiei drepturilor omului, se pot releva trei
tendinţe:
Creşterea drepturilor şi libertăţilor proclamate este însoţită de îndatoriri
numeroase şi, mai ales, de limite în exercitarea acestor drepturi formulate în termeni vagi
şi deci susceptibile de interpretare extensivă (interes general, morală publică, perenitatea
statului). De altfel, libertăţile colective fac casă bună cu libertăţile individuale, dar acest
fapt provoacă adesea controverse. Unii ar dori să treacă drepturile poporului (cu conţinut
cel puţin incert) înaintea drepturilor individului. Dacă se are în vedere concepţia originară
a drepturilor omului (drepturile individului au fost dirijate în primul rând ca barieră de
protecţie contra acţiunii tentaculare a puterii), atunci se poate constata la ce evoluţie s-a
ajuns, în ce priveşte această chestiune, în decursul a două secole de la apariţia Declaraţiei.
Se mai poate discuta şi despre semnificaţia liberală a anumitor declaraţii, unde
accentuarea îndatoririlor şi a excepţiilor se situează deasupra drepturilor.
Tendinţa de a recunoaşte o oarecare forţă juridică a Declaraţiei drepturilor, prin
prezenţa câtorva dintre acestea în conţinutul unor Constituţii recente. Este vorba de o
preocupare realistă, care dă judecătorului o putere de apreciere importantă ce nu poate fi
acceptată întotdeauna fără iritare de către puterea executivă, în ciuda Principiului
separaţiei puterilor. Oricum, această orientare instituie un progres incontestabil şi
contribuie la armonizarea conceptului de drepturi fundamentale ale individului şi
cetăţeanului.
În fine, tehnica garantării drepturilor pare că se suprapune progresiv peste cea a
Declaraţiilor, constituţionalizând lista drepturilor fundamentale, adică încorporându-le în
articolele constituţiilor, conferindu-le, astfel, o forţă juridică, imediată. Aceasta
presupune existenţa unui control juridic şi o redactare fără ambiguităţi; în această privinţă
constituanta îşi ia adesea precauţii suplimentare pentru asigurarea eficacităţii. Tehnica nu
este nouă, ea a fost folosită în S.U.A. în 1791 în primele zece amendamente (Bill of
Rights) dar ea tinde să se generalizeze.
Se poate aprecia că în ansamblu, există un incontestabil progres juridic, rămâne,
însă, doar problema aplicării efective a acestor garanţii. Trebuie să se recunoască că dacă
lista drepturilor omului este astăzi, în lume, mai mult sau mai puţin uniformă şi
stereotipă, punerea ei în aplicare, adică respectarea acestor drepturi şi libertăţi
fundamentale, variază mult, depinzând de tipurile de civilizaţie, de ideologii, de rivalităţi
de interese etc.
Acest document de referinţă în gândirea mondială privind Drepturile omului a
valorificat toate contribuţiile anterioare în domeniu, aducând totodată, contribuţii noi la
elaborarea Conceptului privind Drepturile omului.
Nici una din lucrările de referinţă din acest domeniu n-au putut evita această
Declaraţie, care va rămâne - şi în viitor -una din principalele surse de inspiraţie pentru
orice analiză serioasă asupra Drepturilor omului şi Libertăţilor publice.
Declaraţia abordează statutul fiinţei umane din perspectiva drepturilor sale
naturale inalienabile - dreptul la viaţă, la existenţă, la sănătate, la securitate, şi drepturilor
cetăţeneşti, în sensul relaţiei fiinţei umane cu Cetatea.
Se ştie că „cetăţean" provine de la latinescul „civitas", locuitorul unui oraş, unei
Cetăţi, deci a unei comunităţi care se conduce după anumite reguli convenite de comun
acord. Într-o ţară, fiecare om acţionează ca cetăţean, în sensul că „îşi asumă acel statut
convenit de comunitate , având drepturi şi obligaţii publice, care sunt corelate cu
drepturile şi obligaţiile publice ale celorlalţi.
Un cetaţean francez - ca, de altfel, fiecare cetăţean, în general, - era şi este
considerat şi astăzi a avea facultatea „de a-şi subordona faptele şi actele proprii, legilor şi
rânduielilor comune”. Această facultate a fiecăruia dintre noi presupune „supunerea
conştientă a individului ideii şi conceptului de patrie”, în sensul de comunitate naţională.
În anii Revoluţiei Franceze s-a afirmat cu putere ideea că „a muri pentru Patrie
este soarta cea mai frumoasă, cea mai vrednică de pizmuire”. Raportul individului cu
patria sa implică, deci, îndatorirea „de a o apăra, de a-i garanta dezvoltarea şi afirmarea.
Aşadar, chiar din titlul Declaraţiei se precizează că fiecare dintre noi are şi
calitatea de cetăţean, fiind „aparţinători ai unei patrii anume", locuind pe „un anumit
teritoriu", supus aceloraşi legi, ceea ce - în optica părinţilor Revoluţiei - înseamnă că „fac
parte din aceeaşi naţiune”, Romain Rolland preciza că „patria sunt eu, eşti tu, e tot ceea
ce iubim, tot ceea ce visăm, tot ceea ce va fi când nu vom mai fi noi".
Subliniind legătura individului cu patria, Jean-Jacques Rousseau arăta că „de
îndată ce nu mai are patrie, omul încetează de a mai fi”, el stâruia asupra „legăturii
omului cu patria sa, ca cetăţean al ei" - idee progresistă, cu o semnificaţie deosebită în
procesul declanşârii Revoluţiei şi afirmării naţiunii moderne. François-Marie Arouet
Voltaire arăta că „este întristător că adeseori, pentu a fi bun patriot, unii îşi închipuie că
trebuie să fie inamicii restului omenirii". Voltaire suprinde în această judecată „raportul
individului cu patria sa şi cu restul lumii", atrăgând atenţia asupra faptului că „în calitatea
sa de cetăţean al unei ţări, omul nu se opune celorlalţi oameni". Legătura sa cu patria
căreia îi aparţine nu exclude raporturile cu cetăţenii altor ţări, ci, dimpotrivă, le implică,
iar - în epoca modernă - aceste raporturi se dezvoltă, se diversifică, se amplifică continuu.
„Nesocotirea drepturilor omului sunt singurele pricini ale relelor publice".
Reprezentanţii poporului francez - constituiţi în Adunarea Naţională - au înscris în
Preambulul „Declaraţiei drepturilor omului şi ale cetăţeanului" că „neştiinţa, uitarea sau
nesocotirea drepturilor omului sunt singurele pricini ale relelor publice şi ale corupţiei
guvernelor".
Adunarea Naţională a Franţei stipula în Declaraţie că tocmai datorită gravelor
consecinţe ale „nesocotirii drepturilor omului" a hotărât „să expnă într-o Declaraţie
solemnă drepturile naturale, neînstrăinabile şi sfinte ale omului".
Reprezentanţii poporului francez au hotărât ca Declaraţia să fie „necontenit
prezentată tuturor membrilor Corpului social", amintindu-le permanent acestora
„drepturile şi datoriile lor". În acest fel, actele puterii legiuitoare şi a celei executive,
„putând oricând să fie comparate cu ţinta oricărui aşezământ politic" , să fie mai
respectate. Concepţia autorilor Declaraţiei drepturilor omului şi ale cetâţea-nului includea
„posibilităţile de control popular asupra actelor Guvernământului". Un asemenea control,
ca expresie a exercitârii libertăţilor publice, implică: cunoaşterea de către fiecare cetăţean
a drepturilor şi obligaţiilor proprii, precum şi a acelor drepturi şi obligaţii ce revin
autorităţilor publice; evaluarea activităţii autorităţilor în respectarea, promovarea şi
aplicarea măsurilor care să asigure înfăptuirea drepturilor fiecărui membru al
Comunităţii. Numai pe o asemenea bază se poate compara activitatea puterilor statului cu
scopurile lor programatice.
Reprezentanţii poporului francez urmăreau - pe această cale - să ofere garanţia că
„reclamaţiile cetăţenilor, întemeiate pe nişte principii simple şi netăgăduite, să tindă
pururea la menţinerea Constituţiei şi legilor obşteşti".
„Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi"
Chiar din primul său articol, Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului,
adoptată de Adunarea Naţională a Franţei la 2 octombrie 1789, a consacrat acea formula
celebră care avea să fie preluată şi comentată în toate documentele ulterioare referitoare
la drepturile omului. Consacrând că „oame-nii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi",
Revoluţia Franceză avea să recunoască tuturor fiinţelor umane unul din cele mai
importante drepturi, acela de a se naşte şi a trăi „în libertate şi egalitate". Dante Aligheri
(1265 -1321) - unul din cei mai cunoscuţi gânditori, filozofi şi literaţi ai vremii sale - în
cunoscutul său Tratat de Biologie afirma că „libertatea este facultatea ce o are individul
de a se purta potrivit firii sale, sub înrâurirea împrejurărilor din care purced din structura
creierului sâu §i din aşezarea actuală a reziduurilor formate mai înainte, potrivit firii sale,
sub înrâurirea con-diţiilor exterioare... Există, deci, o legătură organică între libertatea
interioară şi libertatea exterioară a individului. Critica celor care susţineau că „Declaraţia
Revoluţiei Franceze exagera când proclama câ omul este liber de la naştere" nu rezistă
unei analize atente, deoarece pârinţii Revoluţiei nu vizau nemijlocit func-ţiile
organismului uman la naştere, capacitatea fătului, a noului născut de a raţiona, de a fi
conştient de faptele §i actele sale. Autorii Declaraţiei proclamau un Principiu, cel al
libertăţii, înscris - alâturi de Egalitate şi Fraternitate pe frontiscipiciul marii Revoluţii a
francezilor.
În acelaşi articol - cu care debutează Declaraţia - se stipulează că „deosebirile
sociale nu se pot întemeia decât pe folosinţa obştească". Atât în timpul procesului
revoluţionar, cât şi după aceea, „folosinţa obştească" a primit conotaţii diferite, toate,
însă, au încercat „să explice deosebirile sociale", care -după consolidarea Revoluţiei în
planul structurilor Puterii - departe de a se diminua, s-au accentuat continuu, până la
discre-panţele incredibile din zilele noastre. Asupra supoitului obştesc al deosebirilor
aveau să se exprime numeroase puncte de vedere. Unii analişti observau că autorii
Declaraţiei „fuseseră obligaţi sâ recunoască existenţa deosebirilor sociale, care au existat
şi până la Revoluţie şi dupa Revoluţie". Toţi au considerat că „folosinţa obştească era o
explicaţie mult prea generală a acestor deosebiri".
În celelalte articole ale Declaraţiei sunt stipulate acele căi şi modalităţi practice
pentru conservarea şi realizarea „drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului".
Aceste drepturi sunt: libertatea, proprietatea, siguranţa şi opunerea la asuprire.
În Declaraţie se stipulează că „libertatea constă în putinţa de a face tot ceea ce nu
vatămă altuia", precizându-se ~ în acest fel - că „practica drepturilor naturale ale omului
nu are alte margini decât cele care asigură celorlalţi membri ai societăţii realizarea
aceloraşi drepturi". Georg Willhelm Friedrich Hegel arăta că atunci când se susţine că
„libertatea în genere este să poţi acţiona aşa cum vrei, o atare reprezentare poate fi luată
numai ca totală lipsă a culturii gândirii, în care nu se găseşte încă nici o urmă a ceea ce
este voinţa liberă în şi pentru sine, dreptul şi moralitatea. Având în vedere importanţa
precizării acestor limite, în Declaraţie se consacră obligaţia de a se determina numai prin
lege „marginile libertăţii", la con-fluenţa libertăţii unei persoane, cu libertatea altei
persoane. Charles Louis de Secondat Montesquieu preciza că „libertatea este dreptul de a
face tot ceea ce îngăduie legile; şi dacă un cetăţean ar putea să facă ceea ce ele interzic, el
nu ar mai avea libertate, pentru că şi ceilalţi ar putea să facă la fel.
Declaraţia stipulează că „legea nu are dreptul decât de a opri acţiunile
vătămătoare societăţii", în felul acesta se consacră „limita în care poate acţiona legea",
respingându-se „practica abuzurilor şi fărădelegilor condamnate de poporul răsculat al
Franţei în 1789", precizând că „tot ceea ce nu este oprit de lege nu se poate împiedica, şi
nimeni nu poate fi silit să facă ceea ce legea nu porunceşte". Principiu progresist pentru
acele vremuri revoluţionare, în care „fărădelegea şi arbitrariul luaseră proporţii
revoltătoare". La o analiză ulte-rioară, mai atentă, s-a atras atenţia asupra capcanelor pe
care îl implică. Astfel, s-a observat că „aprecierea caracterului vătămător al acţiunilor -
fiind, de regulă, o operaţiune subiectivâ, în puterea unor indivizi care dispun vremelnic de
pârghiiile de comandă ale unei naţiuni - poate fi abuzivă". Ceea.ce pentru „un grup de
interese este considerat vâtămător", pentru un alt grup de interese „poate fi necesar, util
etc.". De aceea, cei mai reputaţi analişti în domeniu au considerat că „legile care
poruncesc în acest domeniu trebuie emise pe criterii obiective, restrângându-se şi, pe cât
posibil, eliminându-se determinările subiective".
Valoarea programatică a Declaraţiei drepturilor omului şi ale cetăţeanului,
elaborată de părinţii Revoluţiei Franceze constă şi în faptul că stipulează „rolul obşti în
actul de Guvernare", precizând că „legea este expresia voinţei obşteşti" şi că „toţi
cetăţenii au dreptul să ia parte personal sau prin reprezentanţii lor la alcătuirea legii".
Revoluţia Franceză a consacrat principiul potrivit căruia „legea trebuie să fie
aceeaşi pentru toţi", fie că ocroteşte, fie că pedepseşte. Toţi cetăţenii fiind egali în faţa
legii, sunt deopotrivă admişi „la toate demnităţile, la toate locurile şi slujbele publice,
după capacităţile lor şi fără altă deosebire în afară de virtuţile şi de talentele lor”. Aceste
principii generoase ale Revoluţiei Franceze au fost preluate şi consacrate în toate „legile
fundamentale ale ţărilor democratice". Experienţa a demonstrat şi demonstrează, însă, că
- în multe cazuri - s-au constatat încălcări şi abuzuri, unii funcţionari ajunşi în funcţii şi
demnităţi importante considerându-se „mai presus de lege", aşa cum se întâmplă în
România în anii 1999-2000, când pânâ şi cei mai înalţi demnitari ai statului încalcă grav
chiar Constituţia ţării.
Declaraţia consacră libertatea deplină a opiniilor, stipulând că „nimeni nu trebuie
să fie tulburat pentru părerile sale, fie chiar religioase, atât ca, manifestările acestor
păreri, să nu tulbure ordinea publică stabilită de lege". Încă din zilele Revoluţiei Franceze
s-a pus în discuţie conceptul de ordine publică, apreciindu-se că „definirea sa poate fi
arbitară”, deoarece - fiind lăsat la latitudinea legiuitorului, deci a unei componente majore
a Guvernământului - „există riscul ca guvernanţii să considere că ordinea publică este
aceea convenabilă lor" şi „nu ordinea convenabilă şi necesară întregii comunităţi".
Libera comunicare a cugetărilor şi a părerilor „este unul din drepturile cele mai de
seamă ale omului". Jules Renard (1864 - 1910) - un mare scriitor şi poet francez, laureat
al Premiului Goncourt în anul 1907 - aprecia că „omul nu este liber, dacă nu-şi poate
transmite părerile" şi că „îngrădirile practicate în această privin|â sunt contrare
progresului". Totodată, dânsul observă că „oamenii au răspunderea opiniilor proprii".
Cuvintele „nu trebuie să fie decât haina gândului, făcută foarte riguros pe măsură".
În temeiul Declaraţiei, fiecare cetăţean poate „vorbi, scrie, tipări, în chip liber,
rămânând a răspunde de abuzul acestei libertăţi în cazurile determinate de lege".
În acest document de referinţă al Revoluţiei Franceze se stipulează că este
necesară o Putere publică pentru a „chezăşui drepturile omului şi ale cetăţeanului" şi că
„această Putere este întemeiată spre folosul tuturor, iar nu spre folosinţa particulară a
celor cărora le este încredinţată".
Este important de observat că - încă din acele momente tensionate ale Revoluţiei,
luându-se în considerare experienţa anilor de abuzuri şi inegalităţi - s-a ajuns la concluzia
„nevoii controlului social asupra treburilor publice". În acest sens, în Declaraţie s-a
stipulat că „societatea are dreptul de a cere socoteală oricărui agent public despre
administraţia lui". Controlul societăţii asupra Guvernământului a fost în atenţia lui
Montesquieu, a lui Jean-Jacques Rousseau şi a constituit subiect de dezbatere publică în
anii tumultoşi ai Revoluţiei Franceze. Concluzia la care s-a ajuns a fost că „agenţii
publici trebuie să fie controlaţi de societate pentru ca actefe guvernâmântului să nu fie
contrare comunităţii, ci numai în folosul ei".
Complexă este şi lupta pentru legiferarea drepturilor omului în Franţa. Declaraţia
franceză, adoptată la 26 august 1789 de către Adunarea Naţională, exprimă cerinţe
politice şi juridice ale transformării orânduirii feudale într-una capitalistă, pe un plan mai
general, înfăţişându-se, un timp de mai multe decenii, ca promotor al timpurilor moderne.
Reflectând gândirea politică, morală şi socială a secolului al XVIII-lea, Declaraţia
Franceză din 1789, a proclamat prioritatea individului faţă de stat. Individul, declarat
cetăţean suveran cu drepturi sacre, este îndreptăţit să-şi exercite drepturile chiar împotriva
statului şi a societăţii, fără a fi criticat că abuzează, pentru că el este creatorul ordinii
legale a statului.
Declaraţia franceză poartă titlul de "Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetaţeanului
şi încearcă să legalizeze în viaţa de stat aceste două categorii de drepturi. În baza
declaraţiei sunt considerate ca drepturi absolut personale de care indivizii trebuie să se
bucure, în calitatea lor de oameni: libertatea, egalitatea, proprietatea (care este proclamată
drept inviolabil şi sacru), siguranţa şi rezistenţa împotiva asupririi. Aceste drepturi, sub
aspectul conţinutului lor social, reprezintă condiţiile inerente ale înlăturării privilegiilor
feudale şi ale instaurării noii orânduiri, capitaliste, bazată pe proprietatea privată, pe
economia de piaţa. Ele sunt drepturi fundamentale cetăţeneşti, deoarece oamenii,
revendicând posibilităţile egale de a fi admişi în toate demnităţile, posturile şi serviciile
publice, se prezintă în calitatea lor de membri ai statului public. "Oamenii se nasc şi
rămân liberi şi egali în drepturi, se aratâ în Declaraţia Dreptunlor Omului şi Cetăţeanului
(art.l). Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu este în detrimentul altuia (art 4),
'Toţi cetăţenii fiind egali în faţa ei , sunt deopotrivă admişi în toate demmtăţile, posturile
şi serviciile publice, după capacitatea lor şi fară altă deosebire decât aceea a virtuţilor şi
talentelor lor" (art. 6). Orice „cetăţean” poate să vorbească, să scrie, să tipărească în mod
liber, cu condiţia să răspundă de folosirea abuzivă a acestor libertăţi în cazurile
determinate de lege (art. 11). Contribuţia comună necesară întreţinerii forţei publice
trebuie să fie repartizată între cetăţeni în mod egal, în raport cu posibilităţile lor(art. 13 ).
Legea nu trebuie să stabilească decât pedepsele strict, şi în mod evident necesare,
şi nimeni nu poate fi pedepsit decât în virtutea unei legi stabilite şi promulgate anterior
delictului şi aplicate în mod egal (art. 8). Orice om trebuie considerat nevinovat pâna la
probarea culpabilitaţii sale. "Legea n-are dreptul sâ interzica decât acţiunile dăunătoare
societăţii. Tot ceea ce nu este interzis prin lege nu poate fi oprit şi nimeni nu poate fi
constrâns să facă ceea ce nu-i ordonă" (art.5).
Marcând un moment important în gândirea politică şi juridică a timpului,
Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, din 1789, a constituit un punct de plecare
pentru constituţiile ce au fost elaborate ulterior. Ea a apărut ca preambul în cadrul
Constituţiei franceze din 1791 şi reafirmată de constituţiile franceze din 1946 şi 1958.
Declaraţiile adoptate în perioada 1791-1793 se remarcă prin explicarea şi sistematizarea
"drepturilor omului în societate". Alături de drepturile omului sunt enunţate şi explicate
îndatoririle fundamentale ale cetăţeanului.
Actul de naştere al acestei declaraţii semnează actul de deces al vechii orânduiri şi
fundamentează principiile politico-juridice ale noii orânduiri burgheze.
Având ca exemplu DECLARAŢIA DREPTURILOR de la 1689, din Anglia, şi
mai ales DECLARAŢIA DE INDEPENDENŢĂ A STATELOR UNITE ALE
AMERICII, din 4 iunie 1776, ea a fost princepută ca o declaraţie universal-valabilă,
abstractă expresie a raţiunii eterne, ceea ce i-a asigurat o răspândire foarte largă şi
durabilă. Studiind egalitatea oamenilor în faţa legii şi înscriind proprietatea printre
drepturile naturale, ea nu se atinge sub nici o formă problema inegalităţii de avere. Se
poate afirma cu certitudine că acest document a însemnat un moment deosebit de
important în istoria gândirii politice. Reprezentanţii poporului francez, constituiţi în
adunarea naţională, considerând că ignorarea, nesocotirea sau dispreţuirea drepturilor
omului sunt singurele cauze ale nefericirii publice şi ale corupţiei guvernelor, au hotărât
să expună într-o declaraţie solemnă drepturile naturale, inalienabile şi sacre ale omului. În
consecinţă, adunarea naţională recunoaşte şi declară sub auspiciile Fiinţei Supreme,
următoarele drepturi ale omului şi cetăţeanului:
-Oamenii se nasc şi râmân liberi şi egali în drepturi, iar deosebirile sociale nu pot
fi bazate decât pe utilitatea publică.
-Scopul oricărei asociaţii politice este conservarea deprinderilor naturale şi
imprescriptibile ale omului; aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea şi rezistenţa la
opresiune.
-Naţiunea este sursa esenţială a principiului oricărei suveranităţi; nici o grupare,
nici un individ, nu pot exercita vreo autoritate care să nu emane de la ea.
-Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altuia. Astfel,
exercitarea drepturilor naturale ale fiecărui om nu are limite decât acelea care asigură
celorlalţi membri ai societăţii folosirea de aceleaşi drepturi; aceste limite nu pot fi
daterminate decât prin lege.
-Legea nu are dreptul să interzică decât acţiunile vătămătoare societăţii. Tot ceea
ce nu este interzis, prin lege, nu poate fi constrâns a face ceea ce legea nu obligă.
-Legea este expresia voinţei generale; toţi cetăţenii au dreptul să contribuie,
personal sau prin reprezentanţii lor la alcătuirea ei; ea trebuie să fie aceeaşi pentru toţi, fie
că apără, fie că pedepseşte. Toţi cetăţenii fiind egali în faţa legii, au acces, în mod egal, la
orice demnităţi, posturi, funcţii publice, după capacitatea lor şi fară alte deosebiri, decât
cele ale virtuţiilor şi talentelor lor.
-Nici un om nu poate fi acuzat, arestat, nici deţinut decât, în cazurile stabilite de
lege şi prin formele prescrise de ea. Cei care solicită, dau, execută sau fac să se execute
ordine arbitrare trebuie sa fie pedepsiţi, dar orice cetăţean somat sau arestat în virtutea
legii trebuie să se supună imediat; dacă opune rezistenţă, el se face vinovat.
-Legea nu trebuie să stabilească decât pedeapsa strict şi evident necesară şi nimeni
nu poate fi pedepsit decât în virtutea unei legi stabilite şi promulgate anterior delictului şi
aplicată legal.
-Orice om este presupus inocent, până în momentul în care a fost declarat vinovat;
dacă se consideră indispensabil a-1 aresta, orice act de constrângere în afara celor
necesare pentru reţinerea lui, trebuie aspru pedepsite de lege.
-Nimeni nu poate fi tras la răspundere, pentru opiniile sale, fie ele chiar religioase,
dacă prin manifestarea lor nu contravine ordinea publică, stabilită prin lege.
-Comunicarea liberă a gândurilor şi opiniilor este unul din drepturile cele mai de
preţ ale oamenilor; orice cetăţean poate, deci, să vorbească, să scrie şi să tipărească, liber,
în afara cazurilor prevăzute prin lege, în care va trebui să răspundă de folosirea abuzivă a
acestei libertăţi.
-Garanţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului necesită o forţă publică; această
forţă este instituită, în avantajul tuturor, şi în folosul personal al acelora cărora le este
încredinţată.
-Pentru întreţinerea forţei publice şi pentru cheltuielile de administraţie este
indispensabilă o contribuţie comună; ea trebuie să fie repartizată, egal, între toţi cetăţenii,
în raport cu posibilităţile lor.
-Cetăţenii au dreptul să constate ei înşişi sau prin reprezentanţii lor necesitatea
contribuţiei publice şi să o accepte, în mod liber, să urmărească destinaţia care i se dă, să-
i determine cuantumul, bazele, priceperea şi durata.
-Societatea are dreptul să ceară socoteală oricărui funcţionar public, pentru modul
în care îşi îndeplineşte funcţia.
-Orice societate care nu asigură garanţia drepturilor şi nu statorniceşte separarea
puterilor, este lipsită de constituţie.
-Proprietatea fiind un drept inviolabil şi sacru nimeni nu poate fi privat de ea,
decât în cazurile în care necesitatea publică, legal constituita, pretinde în mod evident
acest lucru, şi cu condiţia unei juste despăgubiri prealabile.
CAPITOLUL
Aşa cum estc el astăzi sistemul privind drepturile omului al OSCE constă dintr-un
catalog de drepturi ale omului şi garanţii conexe, şi de instituţii de supraveghere cu rol
multiplu care s-au dezvoltat în timp din AFH. Această evoluţie a fost posibilă datorită
modului in care a fost elaborat AFH şi mecanismul său de supraveghere, precum şi
datorită caracterului său mai mult de instrument politic decât de instrument cu putere
juridică11.
10
J. Maresca, To Helsinki: The Conference on Security and Cooperation in Europe, 1973-1975 (1978)
11
A.Bloed & P. Van Dijk (eds.), Essays on Human Rights in the Helsinki Process (1985)
Actul Final de la Helsinki este un document voluminos, cuprinzând patru capitole
sau "coşuri". Coşul I , "Aspecte legate de securitatea în Europa". conţine două secţuni
"Principiile directoare privind relaţiile între statele participante" şi "Măsuri de clădire a
încrederii şi anumite aspecte ale securităţii şi dezarmării"). Coşul II se referă la
"Cooperarea în domeniul economiei, ştiinţei şi tehnologiei şi mediilui înconjurător."
Subiectul Coşului III este "Cooperarea în domeniul umanitar şi alte domenii." Coşul IV,
ultimul capitol, face precizări referitoare la aşa-numitul proces "de urmare".
Problemele referitoare la drepturile omului sunt tratate în principal la capitolul
Principii Directoare, Coşul I şi într-o oarecare măsura în Coşul III, deşi acesta din urmă
şi-a pierdut din importanţă întrucât subiectele pe care le abordează -contactele umane,
reunificarea familiei etc. - nu mai au relevanţa pe carc o aveau în plin Război Rece.
Dintre cele zece principii directoare ale AFH. două se referă la drepturile omului. Unul
este Principiul VII ("Respectul pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale,
inclusiv libertatea de gândire, conştiinţă, religie sau credinţă") şi Principiul VIII
("Drepturi egale şi autodeterminarea popoarelor"). Celelalte principil se referă la
suveranitate, folosirea forţei, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială,
soluţionarea paşnică a diferenţelor, neamestecul în treburile interne, cooperarea între
state, şi îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor juridice internaţionale.
Principiul VII are opt paragrafe nenumerotate. În primele două, statele
participante se angajează să "respecte drepturile omului şi libertăţile fundamentale" şi "să
promoveze şi să încurajeze exercitarea efectivă a drepturilor şi libertăţilor civile, politice,
economice, sociale, culturale şi de altă natură...". Acest prrincipiu se referă şi la libertatea
de religie, drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, şi "dreptul persoanei
de a cunoaşte şi de a acţiona în conformitate cu drepturile şi îndatoririle sale în acest
domeniu." Ultimul paragraf al Principiului VII sună astfel:
„În domeniul drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, Statele participante
vor acţiona în conformitate cu scopurile şi prncipiile Cartei Naţiunilor Unite şi
Declaraţiei Universale a drepturilor omului. Ele îşi vor îndeplini de asemenea obligaţiile
ce le revin în virtutea declaraţiilor şi acordurilor internaţionale în acest domeniu la care
pot fi părţii, înclusiv, printre altele. Pactele internaţionale privind drepturile
omului”.Importanţa acestui paragraf, la momentul adoptării sale, se datora faptului că
până in acel moment unele dintre statele participante, inclusiv Uniunea Sovietică, nu
recunoscuseră niciodată în mod formal obligaţia de a se conforma Declaraţie Universale a
drepturilor omului. (Uniunea Sovietică s-a abţinut la adoptarea Declaraţiei Universale de
către Adunarea Generală a ONU. Principiul VII fiind prima recunoaştere neechivocă a
caracterului "normativ" al acestui instrument.)
Pricipiul VIII dedică patru paragrafe subiectului "drepturi egale şi
autodeterminarea popoarelor." După asumarea angajamentului de a respecta drepturi
egale pentru popoare şi dreptul acestora la autodeterminare12, statele participante
recunosc "că popoarele au întotdeauna dreptul de a hotări în deplină libertate, statutul lor
politic intern şi extern, când şi cum doresc, fără amestec din afară...".
A durat destul de mult până când Uniunea Sovietică şi aliaţii săi au recunoscut pe
deplin că aceste două principii directoare au înscris problematica drepturilor omului pe
agenda dialogului politic Est-Vest în curs de desfăşurare. Treptat, aceste încercări s-au
redus şi spre sfârşitul aniilor '80, abordarea unor încălcări specifice ale drepturilor omului
a devenit o chestiune obişnuită în cadrul reuniunilor CSCE.
Impactul important pe care l-a avut CSCE în sfera drepturilor omului poate fi în
parte atribuit procesului de continuare a demersurilor iniţiate de CSCE prevăzut în Coşul
IV al Actului Final de la Helsinki, cunoscut ca procesul OSCE.
Existenta acestui proces de negociere a permis completarea, reinterpretarea şi
revizuirea extensivă a Actului Final de la Helsinki, cu ocazia conferinţelor ulterioare.
Aceste reuniuni au constituit de asemenea un prilej pentru a atrage atenţia opiniei publice
asupra unor state care nu erau la înălţimea angajamentelor asumate privind drepturile
omului13.
Această acţiune normativă este finalizată prin încheierea unui "document final
adoptat prin consens la acestc conferinţe14.
12
R. Steinhardt, International Law and Self-Determination (The Atlantic Council, 1994)
13
A. Rosas & J. Helgesen (eds.), Human Rights in a Changing East/West Perspective 241 (1987).
14
Schlager, „The Procedural Framework of the CSCE: From Helsinki Consultation to the Paris Charter,
1972-1990," 12 Hum. Rts. L.J. 221 (1991).
2.4.3.2 Lipsa obligativităţii juridice a angajamentelor OSCE.
16
Capitolul VII, paragraful 2, al Documentului de la Budapesta
Această propunere a fost însă primită cu reticenţă către state care îşi vedeau
ameninţată suveranitatea, pe de altă parte nu doreau să fie antrenate în acţiuni care să aibă
caracter abuziv sau nesemnificativ.
Din aceste considerente s-a instituit Comisia ca organ care să aibă rolul de a filtra
reclamaţiile contra statelor şi de a declara admisibile doar pe cele care relevă încălcări
evidente ale drepturilor recunoscute de Conventie. Faptul că persoana fizică nu putea
sesiza direct Curtea drepturilor omului, iar junsdicţia acesteia era facultativă (art. 46), a
determinat statuarea intervenţiei Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei, care
urma să decidă în cazurile care nu au fost înaintate Curţii.
Comisia era sesizată de către un stat parte la Convenţie, de către persoana fizică,
organizaţia neguvernamentală sau gmpul de persoane printr-o cerere adresată
Secretarului general al Consiliului Europei. Aceasta era transmisă preşedintelui Comisiei,
fiind înregistrată de către secretariatul acesteia. Nu se admiteau decât cererile scrise.
Cererea trebuia să conţină: numele, vârsta, ocupaţia şi adresa reclamantului,
numele, ocupaţia şi adresa reprezentantului său (dacă este cazul), nominalizarea statului
împotriva căruia este adresată cererea, obiectul reclamaţiei şi prevederile Convenţiei care
sunt reclamate a fi fost încălcate, prezentarea faptelor şi argumentelor pe care se bazează
acuzaţia, orice alte documente şi elemente care consideră că sunt necesare în sprijinul
acesteia.
După sesizare urma examinarea admisibilităţii cererii.
Articolul 28, paragr. 1 b. din Convenţie statua că dacă o cerere este reţinută de
către Comisie, „ea se poate pune la dispoziţia părţilor interesate în vederea unei
reglementări amiabile a cazului, care să se inspire din respectarea drepturilor omului, aşa
cum sunt ele cunoscute de către Convenţia Europeană.
Se constata o atenţie importantă acordată de autorii Convenţiei rezolvăm cauzei
prin conciliere, fapt care se apreciază că ar justifica şi dezbaterea cu uşile închise a
cererii.
Rezolvarea amiabilă a cazului depinde în mare măsură de particularitătile
fiecăruia. Se constată că în practică aceasta depinde destul de mult de opinia Comisiei
privind existenţa unei violări a Convenţiei. Dacă Comisia ajunge la concluzia existenţei
unei violări din partea unui stat a drepturilor necunoscute de Convenţie, de regulă statul
acceptă procedura reglementării amiabile, spre deosebire de situaţia contrară - Comisia
propune rezolvarea amiabilă părţilor fie separat, fie în cadru comun.
Ajungerea la o reglementare amiabilă de către parţi trebuie aprobată de către
Comisie care veghează în acest fel la respectarea dispoziţiilor Convenţiei Europene şi
asigurarea cu privire la faptul că soluţionarea s-a facut fară constrângerea reclamantului
de către stat.
În situaţia rezolvării amiabile, Comisia proceda la redactarea unui raport în baza
articolului 28, paragr 2, care trebuia să cuprindă o scurtă descriere a faptelor şi soluţia la
care au ajuns părţile implicate. Raportul era trimis parţilor, Comitetului Miniştrilor al
Consiliului Europei şi Secretarului General al Consiliului Europei care dispunea
publicarea acestuia.
onform art. 19 din Convenţia europeană, modificată prin Protocolul nr. 11, Curtea
Europeana a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) se înfiinţează în scopul asigurării respectării
angajamentelor care decurg pentru înaltele părţi contractante din Convenţia europeană şi
din protocoalele sale. Ea va funcţiona permanent.
Curtea se compune dintr-un număr de judecători egal cu cel al statelor care au
ratificat Convenţia europeană a drepturilor omului, deosebindu-se de Curtea anterioară
când numărul judecătorilor era egal cu cel al statelor membre ale Consiliului Europei.
Aceasta presupune faptul că un stat care devine membru al Consiliului Europei nu va
putea să aibă un judecător la Curte dacă nu a ratificat şi Convenţia europeană a
drepturilor omului.
Conform art. 21, Judecătorii trebuie să se bucure de cea mai înaltă reputaţie
morala şi să întrunească condiţiile cerute pentru exercitarea unor înalte funcţii judiciare
sau să fie jurişti de o competenţa recunoscută.
Judecătorii îşi exercită mandatul cu titlu individual, ceea ce presupune că după
alegerea lor ei nu mai sunt legaţi de statul ai căror cetăţeni sunt, fapt prevăzut şi în alin. 2
al art. 1, care le impune acestora să nu exercite mci o alta activitate incompatibilă cu
cerinţele de independenţă, imparţialitate sau de disponibilitate, orice problemă ridicată
din acest punct de vedere urmând a fi soluţionată de către Curte.
Alegerea judecătorilor este facută de către Adunarea Parlamentară pentru fiecare
stat parte la Convenţie de pe lista de trei candidaţi propuşi de către stat, pe baza votului
majoritar al membrilor Adunării Parlamentare. Fără a constitui o excepţie de la aceasta
cerinţă, EIveţia are doi judecători, dar unul reprezintă Lichtcnstein-ul, ca şi Italia, unul
reprezentând San Marino.
Mandatul judecătonlor a fost redus de la 9 la 6 ani, ei putând fi realeşi. În scopul
asigurării reînoirii Curtii la fiecare 3 ani, la prima alegere s-a stabilit ca prima tragere la
sorţi efectuată de către Secretarul general al Consiliului Europei după alegerea lor,
mandatul a jumătate din judecători să se încheie trei ani.
Judecătorii îşi încheie mandatul la vârsta de 70 ani, dar ei continuă să se ocupe de
cauzele cu care au fost deja sesizaţi.
Este prevăzută şi posibilitatea revocării unui judecător prin votul a două treimi din
numărul total al judecătorilor Curtii, atunci când se apreciază că el nu mai corespunde
condiţiilor necesare.
2.5.2.2 -Comitetele
Comitetele sunt compuse din trei judecători. Ele sunt constituite de camere pentru
o perioadă determinată (art. 27paragr. 1).
Rolul Comitetului este de a declara prin vot unanim, neadmisibilitatea sau
scoaterea de pe rol a unei cereri individuale, introdusă în baza art. 34 din Convenţie,
atunci când o astfel de decizie poate fi luată fară o examinare complementară, decizia
respectivă fiind definitivă.
Se observă din prevederile art. 28 din Convenţie că acest Comitet de 3 judecători
are un rol de filtrare al cererilor individuale, aşa cum până la intrarea în vigoare a
Protocolului nr. 11 acest rol îl avea Comisia europeană a drepturilor omului.
2.5.2.3-Camerele
Marea Camera este formată din 17 judecatori. Ea este formată din preşedintele
Curtii, vicepreşedinţi, preşedinţii Camerelor şi alţi judecători desemnaţi conform
regulamentului Curţii. Din Marea Camera face parte de drept, conform art. 27 paragr 2 şi
judecătorul ales al statului-parte în litigiul soluţionat de către aceasta sau, în lipsa
acestuia, persoana desemnată de către respectivul stat ca judecător.
În situaţia în care Marea Cameră judecă o cauza care i-a fost oferită în baza art. 43
din Convenţie (retrimiterea în faţa Marii Camene), nu poate face parte dm Marea Camera
nici un judecător care a facut parte din camera care a omis hotărârea, cu excepţia
preşedintelui Camerei şi a judecătorului care reprezintă statul-parte interesat. Marea
Cameră are următoarele atribuţii:
a)se pronunţă asupra cererilor introduse în baza art. 33 (cauze interstatale) sau art.
34 (cauze individuale) atunci când cauza i-a fost deferită de cameră în baza art. 30
(desesizarea în favoarea Marii Camere) sau când cauza i-a fost deferită în baza art. 43
(retrimiterea în faţa Marii Camere).
Potrivit art. 43 din Convenţie, Marea Cameră exercită şi atribuţiile unui dublu
grad de jurisdicţie în acest sistem european de protecţie a drepturilor omului.
Orice parte în cauză poate în termen de trei luni de la data luării unei hotarâri de
către o Cameră să ceară în cazuri excepţionale retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere.
Această cerere va fi examinată de către un colegiu format din 5 judecători ai Marii
Camere şi în cazul în care aceasta ridică o problema gravă referitoare la aplicarea
Convenţiei sau a protocoalelor sale sau o alta problemă gravă cu caracter general poate
decide admiterea ei. Dacă respectivul Colegiu acceptă cererea, Marea Cameră se va
pronunţa asupra acesteia printr-o hotărâre;
b)examinează cererile de avize consultative introduse în baza art. 47 din
Convenţie, respectiv la cererea Comitetului Miniştrilor.
2.5.3. Competenţa Curţii
onform art 32, Competenţa Curţii acoperă toate problemele privind interpretarea
şi aplicarea Convenţiei şi Protocoalelor sale care îi sunt supuse în condiţiile art. 33, 34 şi
47. Paragrafal 2 al aceluiaşi articol prevede că în caz de contestare a competenţei sale,
Curtea hotărâşte.
Rezultă, deci, că în competenţa Curtii intră cererile interstatale, cererile
individuale şi avizele consultative.
2.5.3.1-Cererile interstatale
Potrivit art- 33 din Convenţie, orice altă parte contractantă poate sesiza Curtea cu
privire la orice
2.5.3.2 - Cererile individuale
cordarea unei reparaţii echitabile persoanei ale cărei drepturi au fost încălcate de
către stat se face în baza art. 50 din Convenţie. Obligaţia acordării revine statului vinovat
de respectivele încălcări. Prevederile art. 41 din Convenţie sunt completate cu dispoziţiile
art. 49 şi 53 din regulamentul interior al Curtii. De regulă, Curtea, ia cererea părtii, decide
asupra despăgubirilor acordate în aceeaşi hotărâre în care a statuat cu privire la existenţa
unei violări a Convenţiei, sau poate să se pronunţe asupra acestora într-o hotărâre
ulterioară (în cazul în care din anumite considerente nu poate decide atunci asupra
hotărârilor). Curtea poate să precizeze şi modalitâţile în care să se realizeze această
obligaţie a statului: loc de plată, monedă, scutiri de impozite etc.
În situatia în care între persoana reclamantă şi statul vinovat intervine o înţelegere
în ceea ce priveşte despăgubirea, Curtea, în baza art. 53 paragr. 4 din Regulamentul
inteior, verifică dacă acest acord este echitabil şi pronunţă o hotărâre prin care se scoate
cauza de pe rol.
Conform art. 48 paragr. 3 din Regulamentul interior, hotărârea este comunicată
Comitetului Miniştrilor care supraveghează executarea.
În vederea stabilirii despăgubirilor acordate se ţine seama de prejudiciul moral sau
material cauzat persoanei, de taxele plătite şi cheltuielile facute de reclamant.
Aplicarea art 41 din Convenţie intervine în cazurile în care dreptul intern nu
permite înlăturarea consecinţelor violării drepturilor persoanei din diferite considerente,
iar „restitutio in integrum" nu este posibilă.
Reclamantul trebuie să justifice pretenţiile sale şi să se constate un raport de
cauzalitate între acţiunea (inacţiunea) statului şi prcjudiciul cauzat persoanei.
În practica jurisdicţională, Curtea a acordat în mai multe cazuri persoanelor
reclamante despăgubiri constând în sume apreciabile.
În alte cazuri, Curtea a acordat alte satisfacţii decât cele pecuniare.
Hotărârile Marii Camere sunt definitive conform art. 44 paragr. 1. Potrivit art. 44
paragr. 3, hotărârile definitive se publică.
otărârile şi deciziile prin care sunt declarate admisibile sau inadmisibile cererile
adresate Curţii sunt motivate.
Orice judecător are dreptul să adauge hotărârii opinia sa separată, în caz de
neîntrunire a umanităţii.
2.5.11 -Concluzii
17
Articolul 15 din „Tratatul între România şi Republica Federală Germania”
aplică tuturor minorităţilor din România, altfel, s-ar viola art. 16 din Constituţie, care
instituie principiul nediscriminării. Pentru că domeniul drepturilor minorităţilor este parte
integrantă a protecţiei internaţionale a drepturilor omului, rezultă că aceste prevederi vor
avea prelevanţă în dreptul intern.
rincipiile care stau la baza relaţiei României cu Consiliul Europei sunt cele
înscrise în Statutul Consiliului. Procesul de aderare a României a durat aproape trei ani.
Imediat după schimbarea de regim, România a declarat aderarea la Consiliul
Europei drept obiectiv de maximă importanţă. Unele din evenimentele care au avut loc în
România în anul 1990 au fost considerate de Consiliu ca incompatibile cu statutul său.
Este vorba de felul în care s-au desfaşurat alegerile din mai 1990, în special campania
electorală, de gravele disfuncţii ale statului de drept şi violările drepturilor omului aşa
cum au rezultat ele din evenimentele violente din martie 1990 de la Tîrgu-Mureş, sau cele
datorate mineriadei din 14-15 innie 1990, arestărilor operate cu acel prilej şi modului de
infăptuire a justiţiei.
Discuţiile vizând aderarea României ca membră cu drepturi depline, a fost
amânată. S-a considerat totuşi, că este în interesul ambelor părţi de a urmări
comportamenrul ţării din interiorul Consiliului, astfel că la 1 februarie 1991 România a
obţinut calitatea de invitat special al Consiliului Europei. Ulterior, la 19 decembrie 1991,
România a depus oficial cererea de aderare, aprobată de Adunarea Parlamentară la 28
septembrie 1993 şi de Comitetul de Miniştri la 4 octombrie 1993. La 7 octombrie 1993
România a depus instrumentul de aderare la Stalutul Consiliului şi a devenit membră cu
drepturi depline a Consiliului Europei18. Procesul aderării, pe parcursul celor trei ani, n-a
fost uşor. Situaţia din România a fost monitorizată de către Consiliu, obiectul acestei
monitorizări consliti lii idu-1 starca drcpturilor omului. lcgal şi practic. şi existenta
statului de drept.
Adunarea Parlamcntară, în septembrie 1993, şi-a dat acordul pentru acceptarea
României ca membră cu drepturi depliene. În avizul formulat cu acel prilej singurele
18
Valeriu Stoica. "România şi Consiliul Europei" în Reuista Românâ de Drepturile Omului nr. 2/1993.
aspecte pozitive din perioada monitorizării erau alegerile parlamentare şi prezidenţiale
din toamna lui 1992, considerate democratice, contribuţia României la activitatea
Consiliului, atât în cadrul Adunării Parlamentare, după obţinerea statutului de invitat
special, cât şi pe plan interguvernamental după aderarea, la 19 decembrie 1991, la
Convenţia culturală europeană. În acelaşi timp au fost apreciate angajamentele asumate
de autorităţile române de a ratifica imediat Convenţia europeană a drepturilor omului,
recunoscând inclusiv dreptul de petiţie individuală şi jurisdicţia obligatorie a Curţii
Europene a Drepturilor Omului, precum şi angajamentul referitor la asigurarea unei
protecţii a minorităţilor naţionale bazate pe principii enunţate în Recomandarea 1201
(1993)19
Adunarea Parlamentară a făcut câteva recomandări Statului Român, ca de
exempu, separarea puterilor în stat şi independenţa judecătorească, asigurarea unei reale
independenţe a presei, asigurarea condiţiilor necesare unei libere funcţionări a structurilor
administraţiei locale, protecţia minorităţilor naţionale, restituirea proprietăţilor bisericeşti,
funcţionarea învăţământului religios, îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie,
dezincriminarea homosexualităţii.20
Adunarea Parlamentară a hotărât monitorizarea angajamentelor21 asumate de
România la momentul aderării şi recomandărilor din Avizul 176.
Conform Directivei22, raportori ai Consiliului Europei au fost însărcinaţi să
urmărească evoluţiile prin vizite în România şi prin elaborarea de rapoarte privind
îndeplinirea obligaţiilor şi angajamentelor.
Jansson şi Konig a realizat un prim Memorandum în anul 1994, care conţine
referiri critice cu privire la sistemul judiciar, independenţa judecătorilor, la adresa poliţiei
şi a Serviciului Român de Informaţie, respectul libertăţii de exprimare, menţinerea
19
Avizul nr.176 (1993), art, 2-5
20
Avizul nr. 176 (1993), art. 6-11care conţine obligaţii asumate de statul Român şi recomandări ale
Adunării Parlamentare. Avizul a căpatat caracter obligatoriu prin adoptarea lui de către Comitetul de
Ministri la momentul acceptării României ca membră a Consiliului. Nerespectarea obligaţiilor şi
recomandărilor are consecinţe juridice (suspendarea drepturilor de reprezentare, retragerea din Consiliu,
încetarea calităţii de membru)
21
Monitorizarea angajamentelor cu privire la avizul 176, se realizează prin Directiva nr. 488 (1993) a
Adunării.
22
Ibidem 25
incriminării relaţiilor homosexuale, a situaţiei drepturilor minorităţilor naţionale şi a
nerestituirii bunurilor bisericeşti23.
Au fost ratificate Convenţia europeană a drepturilor omului şi cele 11 Protocoale
adiţionale, Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau
tratamentelor inumane sau degradante şi cele doua Protocoale la Convenţie, Convenţia-
cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale şi au fost semnate Carta europeană a
limbilor regionale sau minoritare şi Cartea europeană a autonomiei locale. Semnarea şi
ratificarea unora din aceste documente a făcut parte din angajamentele asumate de
Rornânia sau din recomandările Adunării Parlamentare. Ratificarea altora a exprimat
dorinţa Romaniei de a-şi dovedi ataşamentul faţă de legislaţia internaţională privind
drepturile omului.
Relaţia României cu Consiliul Europei a cunoscnt o oarecare tensiune, în 1995,
determinată de poziţiile contradictorii apărute în jurul Recomandării 1201 (1993) a
Adunării Parlamentare. La data adoptarii sale, Recomandarea avea caracterul unei
invitaţii adresate Comitetului de Miniştri de a elabora un Prolocol adiţional la Convenţia
europeană a drepturilor omului. Înainte de a adera la Consiliul Europei, autorităţile
române au trimis Secretarului General al Consiliului documente conţinând angajamentul
de a elabora o legislaţie privind protecţia minorităţilor naţionale întemeiată pe principiile
conţinute de Recomandarea 1201.
Reuniunea Şefilor de stat şi de Guvern din 199324 a optat pentru o Convenţie
cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale şi nu pentru un Protocol adiţional la CEDO.
Conventia-cadru a fost încheiată la 1 februarie 1995, semnată de România în aceeaşi zi şi
ratificată la 29 aprilie 1995. În cursul anului 1995 autorităţile române au susţinut că
Recomandarea25 1201 nu mai are valabilitate, astfel că orice referire la ea este fară temei
26
. Adunarea Parlamentară nu este organul de decizie al Consiliului Europei, iar
recomandările sale nu sunt, în principiu, juridic obligatorii. În ceea ce priveşte situaţia în
care Adunarea reconfirmă opţiunile sale pentru o anumită recomandare, o data cu
23
Renate Weber „Memorandumul MAE – Raportul Konig-Jansson” în revista Română de Drepturile
Omului nr.5-1994
24
reuniunea a avut loc la Viena
25
problema Recomandării 1201 s-a pus mai ales în legatură cu încheie-rea Tratatului de bază dintre
România şi Ungaria
26
Gabriel Andreescu, „Recomandarea 1201, drepturile minorităţilor naţionale şi dezbaterile publice din
România, în Revista Română de Drepturile Omului nr. 8/1995 şi nr.9/1995”
hotărârea de a adopta o Convenţie-cadru, s-a hotărât şi elaborarea unui Protocol adiţional
la Convenţia europeană, privind drepturile culturale. Cu o zi înaintea încheierii
Convenţiei-cadru, Adunarea Parlamentară a elaborat Recomandarea 1255 în carc
reconfirmă principiile din Recomandarea 1201 şi recomanda ca unele din textele acesteia
să fie preluate de Protocolul adiţional privind drepturile culturale 27. Aduna-rea
Parlamentară a adoptat, la 26 aprilie 1995, Ordinul nr. 508 privind onorarea obligaţiilor şi
angajamentelor luate de statele membre ale Consiliului Europei. Adoptarea acestui
document în legătură cu poziţiile autoritălilor de la Bucureşti faţă de onorarea
angajamentelor privind Recomandarea 1201 a fost confirmată de către Secretarul general
adjunct al Consiliului Europei, Heinrich Klebes28.
27
Documentul 7228, raportul Comitetului Afacerilor Juridice şi pentru Drepturile Omului, raportor Bindig
28
The „Council of Europe’s Framework Convention for the Protection of National Minorities ”, în Human
Rights Law Journal, vol.16, no. 1-2, 1995, pag 92-98
disciplinar militar. Potrivit art. 1 al Decretulul nr. 976/1968 "Pentru abaterile de la
disciplina militară, prevăzute de regulamentele militare, condamnaţii sau şefii pot aplica
militarilor, sancţiunea disciplinară cu arest până la 15 zile." Rezerva precizează că
aplicarea acestui articol urmează să se facă astfel încât durata privării de libertate să nu
depăşească, în total, două luni intr-un an. Declaraţia făcută cu ocazia ratificării se referă
la art. 2 din primul Protocol adiţional la convenţie.
Convenţia Culturală Europeană a fost atificată la 19 decembrie 1991
Convenţia europeană privind statutul juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei
a fost ratificată prin Legea nr 101/1992.
Conveţia europeană în materia adopţiei de copii a fost ratificată prin Legea nr.
15/1993.
Convenţia europeană privind prevenirea torturii şi a tratamenentelor inumane sau
degradante a fost ratificată prin Legea nr. 80/ 1994, şi tot atunci au fosf ratificate şi cele
două Protocoale la convenţie.
Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale a fost ratificată prin
Legea nr. 33/1995.
După aderarea la Consiliul Europei, România a îndeplinit două din recomandările
formulate în Avizul nr. 176; la 4 octombrie 1994 a fost semnată Carta europeană a
autoguvernării (a autonomiei) locale, iar la 17 iulie 1995 România a semnat Carta
europeană a limbilor regionale sau minoritare.
Alte instrumente ale Consiliului Europei semnate de România, dar încă
neratificate, sunt:
Carta socială europeană - 4 octombrie 1994;
Convenţia europeană privind violenţa şi excesele spectatorilor cu ocazia
manifestărilor sportive şi în special a meciurilor de fotbal - 16 iunie 1994;
Convenţia antidoping – 16 iunie 1994;
Convenţia europeană privind extrădarea - 29 iunie 1995;
Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate- 29 iunie 1995;
Convenţia europeană pentru asistenţă judiciară în materie penală - 29 iunic 1995;
Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului -29 iunie 1995.
CAPITOLUL
rincipiul PACTA SUNT SERVANDA apare din cele mai vechi timpuri, fiind
întâlnit la caldeeni, egipteni, chinezi şi mai târziu la greci şi la romani.
Iniţial, acest principiu era strâns legat de religie. Încheierea pactelor internaţionale
avea o importantă componentă religioasă, fiind însoţită cel mai adesea de diverse
ritualuri. Paralel cu aspectul religios se vor dezvolta şi vor apare elemente de concepţie
juridica embrionară.
Forţa obligatorie a tratatelor deriva din „bona fides” - idee recunoscută la toate
popoarele vechi. Buna credinţă este cotată ca element de structură moral-etică şi
religioasă: ea reprezintă o îndatorire de onestitate, o obligaţie de a-şi respecta cuvântul
dat sub sancţiunea unei pedepse mult mai grave decât cea impusă de oameni, pedeapsa
transcedentală a zeilor omniprezenţi.
Consacrarea reală şi des repetată a acestui principiu în documentele intenaţionale
se realizează după primul şi, mai ales, după cel de-al doilea război mondial.
De exemplu în Preambulul Pactului Ligii Naţiunilor se prevede că „înaltele părţi
contractante, în scopul de a promova cooperarea internaţională şi de a realiza pacea şi
securitatea internaţională prin menţinerea justiţiei şi un respect scrupulos pentru toate
obligaţiile decurgând din tratate în relaţiile dintre popoarele organizate, au convenit
asupra acestui pact al Ligii Naţiunilor”.
Ulterior, în preambulul Cartei ONU se arată că Naţiunile Unite urmăresc, printre
altele, crearea unor condiţii în care să poată fi menţinută justiţia şi respectul obligaţiilor
decurgând din tratate şi din alte izvoare ale dreptului internaţional. În art. 3 (2) din Cartă
este prevăzută îndatorirea membrilor organizaţiei de a-şi îndeplini cu bună credinţă
obligaţiile ce şi le-au asumat potrivit Cartei.
Mai mult decât atât, majoritatea tratelor şi documentelor internaţionale fac referire
expresă la principiul pacta sunt servanta.
Jurisprudenţa internaţională a facut din ea însăşi o largă aplicare a principiului
respectării tratatelor internaţionale.
Încălcarea principiului respectării obligaţiilor reieşite din tratate constituie o
manifestare a dispreţului faţă de normele dreptului internaţional. Acest principiu domină
întreaga materie a tratatelor fiind un principiu fundamental al dreptului internaţional de
aplicare generală, format pe cale cutumiară şi consacrat în majoritatea tratatelor
internaţionale.
Noţiunea de "bona fede" are o aplicare generală în relaţiile internaţionale şi un
conţinut juridic, nu numai etico-moral în îndeplinirea obligaţiilor internaţionale conceptul
de bună credinţă se referă la modul sau spiritul în care obligaţia trebuie să fie îndeplinită,
la gradul de conştiinciozitate şi de stricteţe cu care promisiunea facută trebuie respectată.
Obligaţia îndeplinirii unui tratat cu bună-credinţă presupune executarea clauzelor
sale în litera şi spiritul lor, sub subterfugii şi cât mai exact cu putinţă. Se exclude astfel
invocarea unor motive superflue sau utilizarea subtilităţilor de interpretare pentru a
exclude executarea tratatului.
Nu întotdeauna accepţiunea dată de unele tratate noţiunii de "bună-credinţă" ca
fiind încrederea reciprocă în cuvântul dat, este sufîcientă pentru a se aprecia o anume
situaţie izvorâtă din contract. În acest scop, este necesar să se examineze împrejurările
concrete ale aplicării tratatului cu cerinţa unei comportări scrupuloase şi corecte.
Dezvoltarea şi codificarea dreptului internaţional, promovarea reglementării
relaţiilor dintre state impun astăzi, mai mult ca oricând, respectarea de către toate statele
cu bună credinţă a obligaţiilor intemaţionale asumate prin pacte şi tratate.
Declaraţia ONU din 1970 a adus cu sine o reformulare a acestui principiu,
acordându-i o mai mare forţă juridică: "... fiecare stat este obligat să îndeplinească cu
bună-credinţă obligaţiile care-i incumbă în virtutea acordurilor internaţionale, în
conformitate cu principiile şi normele general recunoscute ale dreptului internaţional... ”În
condiţiile lumii contemporane, în prezenţa complexelor relaţii intemaţionale dintre state
şi a consecinţelor grave pe care nerespectarea obligaţiilor internaţionale sau
neîndeplinirea lor cu bună-credinţă le poate avea pentru pacea şi securitatea omenirii,
principiul potrivit căruia statele trebuie să îndeplinească cu bună-credinţă obligaţiile
asumate, conform Cartei este destinat ca, alături de celelalte principii fundamentale ale
dreptului internaţional să contribuie la desfăşurarea normală a vieţii internaţionale, la
promovarea păcii şi colaborării între toate statele lumii.
Acest principiu impune statelor obligaţia de a respecta angajamentele pe care le
iau prin tratatele internaţionale şi aducerea lor la îndeplinire cu bunăcredinţă.
Principiul respectării tratatelor internaţionale (pacta sunt servanda) este unul din
cele mai vechi şi cele mai importante principii ale dreptului internaţional.
Legalitatea internaţională şi desfăşurarea normală a relaţiilor de bună vecinătate şi
de colaborare dintre state nu pot fi concepute fără respectarea tratatelor încheiate în
conformitate cu principiile şi normele unanim admise ale dreptului internaţional
contemporan. Totuşi au existat unii gânditori care au contestat principiul pacta sunt
servanda.. Astfel, Spinoza susţinea că orice stat are dreptul de a acţiona împotriva altor
state, ca atare „naţiunile nu sînt obligate să păstreze fidelitatea tratatelor...”, iar
Machiavelli sfătuia pe prinţi să nu respecte tratatele, atunci cînd această respectare s-ar
putea întoarce împotriva lor. Bluntschli scria că „eternitatea tratatelor este atât de
absurdă, ca şi eternitatea constituţiilor. Ambele sînt incompatibile cu dezvoltarea
popoarelor”
Statul care violează acest principiu unanim recunoscut adoptă, în fond, o poziţie
de negare a dreptului internaţional.
Principiul pacta sunt servanda a fost cunoscut şi aplicat încă din antichitate.
Kantylia, primul ministru al împăratului Indiei, Candagupta, vorbea despre forţa
juridică a tratatelor întemeiate pe probitate. Pentru Confucius, respectarea tratatelor era o
regulă absolută,
un imperativ al societăţii omeneşti.
Cicero afirma: „Fundamentum autem este justitiae fides, id est dictorum
conventorumque constantia et veritas” adică „Fundamentul justiţiei este buna-credinţă,
adică fidelitatea şi adevărul faţă de cele spuse şi convenite”
În evul mediu, o serie de autori, printre care Ayala (De jure et officiis bellicis et
disciplina militari), Gentilis (De jure belli), Zouche, Grotius au subliniat necesitatea şi
importanţa respectării
tratatelor.
Fidelitatea faţa de tratate devenise un adevărat precept religios, în Coran se
spunea: „Fiţi credincioşi în executarea tratatelor voastre, căci Alah vă va întreba”, iar
pentru cavaleri, respectarea cuvântului dat era o chestiune de onoare.
Principiul pacta sunt servanda, căruia i s-a atribuit de doctrinarii burghezi
caracterul unui principiu de drept natural, a fost consacrat într-o serie de documente
internaţionale, ceea ce demonstrează că este un principiu cu conţinut normativ al
dreptului internaţional în vigoare. Declaraţia Conferinţei de la Londra din 17 ianuarie
1871 arata că: „Nici un stat nu se poate exonera de obligaţiile unui tratat, nici să-i
schimbe dispoziţiile altfel decât cu acordul părţilor contractante, obţinut printr-o
înţelegere prietenească”. Mai menţionăm o rezoluţie a Consiliului Ligii Naţiunilor din
aprilie 1935 şi Declaraţia de principii adoptată de Conferinţa panamericană de la Lima, la
24 decembrie 1938.
Cel mai important dintre aceste documente este Carta O.N.U. care prevede, în
preambul, hotărârea statelor membre de a crea „condiţiile în care să poată fi menţinută
justiţia şi respectul obligaţiilor, decurgând din tratate şi alte izvoare ale dreptului
internaţional”, iar în art. 2: „Toţi membrii organizaţiei, în scopul de a asigura tuturor
drepturile şi avantajele ce decurg din calitatea lor de membri, trebuie să-şi îndeplinească
cu bunăcredinţă obligaţiile ce şi le-au asumat potrivit prezentei Carte”.
Principiul pacta sunt servanda nu are un caracter absolut, în sensul că nu orice
tratat trebuie respectat, ci numai tratatele încheiate în mod licit, în conformitate cu dreptul
internaţional. Tratatele inegale, înrobitoare, care stabilesc condiţii de subordonare a unui
stat faţă de altul, care încalcă principiile fundamentale ale dreptului internaţional, pot fi
anulate de statele care au fost silite să le încheie.
Ţinând seama de aceasta, principiul pacta sunt servanda trebuie definit în sensul
că statele sunt obligate să îndeplinească cu bună-credinţă şi pe deplin tratatele
internaţionale care sunt încheiate în mod licit, respectând, aşadar, prin clauzele lor,
dreptul internaţional.
Istoria ne oferă nenumărate exemple de încălcare a acestui principiu de către
statele bazate pe exploatare. O asemenea atitudine faţă de obligaţiile internaţionale şi-a
găsit expresia în cunoscu-tele cuvinte ale cancelarulul german Bethmann Hollweg care,
în ajunul primului război mondial, a declarat cu cinism că tratatele nu valorează nici cît
peticul de hârtie pe care au fost scrise.
Încheind tratate internaţionale pe baza liberului consimţământ şi a deplinei
egalităţi în drepturi, statele socialiste respectă cu stricteţe principiul pacta sunt servanda.
3.2 ðTratatul de la Amsterdam,
rin instrumente juridice adoptate după al II-lea război mondial31 s-au constituit
a. Comisia pentru Drepturile Omului32;
b. Sub-Comisia pentru Prevenirea Discriminărilor şi Protecţia Minorităţilor33;
29
Victor Duculescu, Analiza principalelor documente intemaţionale care garantează drepturile
omului, în „Protecţia juridică a drepturilor omului - mijloace interne şi internaţionale", Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1998, pp. 63.
30
Viorel Marcu, Les mecanismes internationaux garantissant les Droits de l'Homme, These de
doctorat, Cluj-Napoca, 1997.
31
în primul rând, prin Pactul cu privire la Drepturile Civile şi Politice şi prin Pactul cu privire la
Drepturile Economice, Sociale şi Culturale.
32
Principalul organism internaţional în domeniul drepturilor omului
33
Organism alcătuit din experţi internaţionali în domeniu.
c. Comitetul Drepturilor Omului34;
d. Comitetul pentru Drepturile Economice, Sociale şi Culturale35;
e. Comitetul pentru Eliminarea Discriminărilor Rasiale36;
f. Comitetul pentru Eliminarea Discriminării împotriva Femeii37;
g. Comitetul împotriva torturii38;
h. Comitetul privind Drepturile Copilului.
46
Rezoluţia ECOSOC No 1334 (XLIV) din 1968.
47
Experţii sunt aleşi astfel: 7 din statele Africii; 5 din statele Asiei; 6 din Europa Occidentalâ şi alte state; 5
din statele Americii-Latine şi Caraibe şi 3 din statele Europei de Est.
48
Prin Rezoluţia ECOSOC 1983/32 s-a decis ca nominalizarea candidaţilor sâ fie acompaniatâ de
nominalizarea câte unui supleant de aceeaşi naţionalitate, din statul respectiv. Atât membrii, cât şi
supleanţii sunt aleşi în acelaşi timp. în cazul în care membrul ales nu poate lua parte la lucrâri, supleantul
său - având aceeaşi înaltâ calificare în domeniu - „poate prelua râspunderea de a contribui la soluţionarea
problemelor supuse dezbaterii". Sesiunile Sub-Comisiei sunt organizate în fiecare an. Jumătate din membrii
Sub-Comisiei sunt aleşi la 2 ani, fîecare membru putând fi reales pentru un nou termen de patru ani.
3.4.1.3 -Comitetul Drepturilor Omului
49
Art. 28, Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, loc. cit.
50
Art. 40, alin 3. Statele-părţi pot să prezinte Comitetului „comentarii cu privire la orice observaţie făcută”
în conformitate cu prevederile Pactului
51
Potrivit Deciziei Consiliului Economic şi Social No 1978/10 s-a stabilit „un Grup de lucru pentru
Implementarea prevederilor Pactului cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale".
Comitetul analizează rapoartele prezentate de statele membre, îşi formulează
observaţiile proprii asupra acestor rapoarte, pe care le prezintă Consiliului Economic şi
Social al Naţiu-nilor Unite52, asistând Consiliul „în îndeplinirea obligaţiilor ce-i revin în
baza Pactului"53.
3.4.1.5 Comitetul pentru Eliminarea Discriminării Rasiale
52
Observaţii incluse în Rapoartele pe care Comitetul le înainteazâ ECOSOC cu privire la activitatea sa.
53
Pentru implementarea dispoziţiilor Pactului în toate ţârile lumii.
54
Adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia No 2106 A din 1965 şi intrată în
vigoare la 4 ianuarie 1969. România a aderat la Convenţie prin Decretul No 345 din 14 iule 1970.
55
Ţinându-se seama de o repartiţie geografică echitabilă şi de reprezentarea diferitelor forme de civilizaţie,
precum şi de principalele sisteme juridice.
56
Alin. 2, art. 9, Convenţia Intemaţională privindEliminarea tuturorFormelor de Discriminare Rasialâ,
loc. cit.
3.4.1.6 -Comitetul pentru Eliminarea Discriminării împotriva Femeii
66
Şi în cazul constituirii acestui Comitet se respectă principiul „distribuţiei geografice echitabile şi a
reprezentării diferitelor forme de civilizaţie şi a principalelor sisteme juridice". Experţii sunt aleşi de către
Statele-părţi din rândul cetăţenilor lor.
58
Rezoluţia Adunării Generale a Naţiunilor Unite No 39/46 din anul 1984.
59
Ca şi în cazul celorlalte Comitete, şi în cazul Comitetului împotriva Torturii se respectâ principiul
„distribuţiei geografice echitabile".
decide sâ facă anchetă, inclusiv vizitând statul în cauză, cu acordul său60. De asemenea,
Comitetul poate primi şi examina comunicări din partea unui Stat-parte cu privire la
neîndeplinirea obligaţiilor stipulate în Convenţie de către un alt Stat-parte. Totodată, ase-
menea comunicări pot fi primite din partea unor persoane care susţin că au fost victimele
unor încălcări ale prevederilor Convenţiei61.
60
Comitetul împotriva torturii - prin dispoziţiile stipulate în Convenţie - are competenţa: a. sâ facâ
comentarii generale asupra rapoartelor pe care le primeşte din partea statelor; b. sâ informeze celelalte
State-părţi şi Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în legăturâ cu cele constatate.
61
Asemenea competenţe au fost conferite Comitetului împotriva torturii prin dispoziţiile articolelor 21 şi
22 ale convenţiei. Precizăm că aceste articole au intrat în vigoare la data de 26 iunie 1987 pentru acele state
care au făcut „declaraţiile necesare". Comunicările - fie cele făcute de stat, fie cele făcute de persoane
individuale - trebuie verificate; scopul acestor verificări este stabilirea temeiniciei „informaţiilor aduse la
cunoştinţa comitetului" pentru a se afla dacâ „ele sunt fondate" şi dacâ este vorba despre „practica
sistematicâ a torturii".
62
Rezoluţia No 44/25 din 20 noiembrie 1989
63
În baza Convenţiei, Comitetul urma să fie alcătuit din 10 experţi. La Conferinţa Statelor-părţi, care a avut
loc la 12 decembrie 1995, Convenţia a fost amendată, convenindu-se creşterea numărului membrilor
Comitetului de la 10 la 18. Prin Rezoluţia No 50/55, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a aprobat acest
amendament
64
Acest proces are caracter continuu, fiind raţiunea de a fi a acestui organism internaţional
65
Primul raport a fost prezentat la doi ani de la intrarea în vigoare a Convenţiei.
3.5 ðLărgirea Uniunii Europene spre Europa Centrală şi de Est, aderarea
României la Uniunea Europeană.
a doua provocare este scopul Uniunii Europene. La ora actuală, toate statele
membre dispun de un corp unic de legislaţie şi obligaţii -aşa numitul Acquis comunitar.
Acquis-ul încorporează o balanţă delicată de obligaţii pentru fiecare stat şi este în fond un
contract între membrii Uniunii Europene. Orice lărgire a scopului de integrare se adaugă
acquis-ului şi modifică balanţa existentă pentru toate părtile din contract. Aceasta face
înţelegerea de lărgire dificilă de realizat Unele state doresc să extindă scopul politicii
comune la noi domenii ca politica externă şi de securitate. Alte state nu doresc să accepte
aceste propuneri. O lărgire pe viitor a Uniunii Europene poate conduce numai la
exacerbarea unor astfel de tensiuni, pe măsură ce statele sunt mult mai diverse, atât
economic cât şi politic şi diferă chiar mai mult în ceea ce priveşte obiectivele lor.
Neînţelegerea asupra scopului integrării, rezultă de asemenea din confuzia existentă
asupra împărţirii responsabilităţii între Uniune şi state. Ca exemplu avem atitudinea
cetăţenilor privitoare la problema şomajului.
omânia se întinde în sud-est până la Marea Neagră şi Delta Dunării, iar la nord-
vest este străbătută de Munţii Carpaţi. Suprafaţa României este de 237.500 km2, iar
populaţia de 22.6 milioane de locuitori.
În timpul celui de al ll-lea Război Mondial, Basarabia, Nordul Bucovinei şi Herta
au fost ocupate de U.R.S.S., totodată România trebuind să cedeze forţat Ungariei partea
de Nord a Transilvaniei şi Bulgariei Sudul Dobrogei.
Prin Tratatul de la Paris din 1947 Transilvania a fost retrocedată României.
În anul 1947, Partidul Comunist a preluat puterea fiind instaurat regimul comunist
de tip sovietic pentru o perioadă de aproape jumătate de secol.
După prăbuşirea regimului comunist la sfârşitul anului 1989, în contextul
schimbării survenite în Europa Centrală şi de Est, a impresionantelor mişcări
antidictatoriale şi anticomuniste, primele alegeri libere din mai 1990 au condus la
adoptarea în decembrie 1991 a unei noi constituţii, conform căreia în 1992 au avut loc
alegeri parlamentare şi prezidenţiale, la putere ajungând însă foştii comunişti. Alegerile
din 1996 au produs prima alternanţă reală la putere, ceea ce a marcat un nou început atât
pe planul politicii interne, cât şi a celes externe. Au fost încheiate tratatele cu Ungaria şi
Ucraina, care prevăd recunoaşterea frontierelor şi respectarea drepturilor minorităţilor.
Reformele iniţiate începând din 1996 fac din integrarea europeană şi euroatlantică
un obiectiv esenţial, prioritar al politicii externe a României.
Abordarea programatică a intereselor naţionale ale României în condiţiile actuale
şi de perspectivă, conduce la necesitatea promovării lor în contextul unui mediu
internaţional marcat profund atât de procesete globalizării cât şi ale creşterii
interdependentei dintre state, societăţi şi culturi diferite.
România şi-a prezentat cererea de aderare la U.E în data de 22 ,iune 1995, însoţită
de o strategie naţională de preaderare şi de o declaraţie a factorilor politici responsabili.
3.5.6 -Cadrul Juridic
omânia este prima ţară din Europa Centrală şi de Est care a stabilit relaţii
contractuale cu Uniunea Europeană. Acordul cu privire la sistemul generalizat de
preferinţe din 1974 şi Acordul privind produsele industriale din 1980. Stabilirea de relaţii
diplomatice între România şi Uniunea Europeană s-a realizat în anul 1980.
După prăbuşirea comunismului, în 1991 a fost semnat un acord privind comertul
şi cooperarea comercială, înlocuit ulterior cu Acordul European, intrat în vigoare în
februarie 1995, în totalitatea sa (părţile referitoare la Comerţ au fost aplicate din mai
1993).
Acordul Europa (cum este numit) este un acord mixt, cuprinzând domenii care ţin
de competenţa Uniunii Europene şi de cea a statelor sale membre. El stabileşte un cadru
favorabil dialogului politic şi include prevederi atât pentru cooperarea economică,
socială, financiară şi culturală cât şi pentru extinderea relaţiilor comerciale. El poate fi
suspendat în cazul nerespectării drepturilor omului. Cadrul instituţional al acestui Acord
prevede mecanisme de iniţiere, de gestionare şi de supraveghere a tuturor domeniilor în
care există relaţii. Diferite subcomitete examinează problemele de natură tehnică. Există
un Comitet de Asociere, constituit la nivel de funcţionari superiori care anatizează
problemele în profunzime şi un Consiliu de Asociere care examinează stadiul relaţiilor şi
perspectivele acestora, oferind posibilitatea de a evalua progresele obţinute de România
în procesul de pregătire a aderării.
În legătură cu cererea României de aderare la Uniunea Europeană, după
încheierea Conferinţei Interguvernamentale, Comisia Europeană şi-a formulat Opinia în
legătură cu aceasta. în acest fel sunt clarificate condiţiile preconizate în contextul
strategiei de preaderare, şi anume:
• dezvoltarea unei economii de piaţă;
• adaptarea structurilor administrative;
• constituirea unui mediu economic şi monetar stabil
Comisia, desigur şi-a propus garantarea unui tratament egal pentru toate statele
candidate, ele trebuind să îndeplinească următoarele condiţii:
• instituţii stabile care să garanteze democraţia, supremaţia legii, drepturile
omului, respectul faţă de minorităţi şi protejarea lor.
• existenta unei economii de piaţă valabile ca şi a capacităţii de a face faţă
presiunii concurenţiale şi fortelor pieţii din interiorul Uniunii Europene.
• capacitatea de a-şi asuma obligaţiile pe care le presupune calitatea de membru,
inclusiv aderarea la obiectivele uniunii politice, economice şi monetare.
CAPITOLUL
APLICAŢII PRACTICE PRIVIND PROTECŢIA DREPTURILOR OMULUI ÎN
SISTEMUL EUROPEAN
Activitatea Curţii Europene a drepturilor omului în soluţionarea cazurilor
Cazul Golder
CAPITOLUL
CONCLUZII
xistă o concepţie a dreptului natural care apare ca singura formă de drept legitimă
şi singura posibilă. De la Hugo Grotius încoace, dreptul natural modern este privit ca
fiind rezultatul acţiunii şi voinţei personale şi transcendente a lui Dumnezeu în ordinea
imanentă a naturii umane.
Ideile şcolii dreptului natural şi a oamenilor, în timpul lui Cromwell, se difuzează
din Franţa în Anglia. Ceea ce se întâmplă în primul rând este forma teologică pe care o
promovează Hooker, apoi, prin Hobbes, ea începe să se elibereze de teologie ca şi când
nu ar mai interesa.
Mutarea dreptului natural în planul libertăţii individuale, este prima intervenţie a
lui Locke în gândirea politică. Pornirea este de fapt de la Hobbes, care considera starea de
natură ca fiind echivalentă cu starea de război a omului, şi contractul social e considerat
ca o convenţie limitată, condiţionată şi revocabilă făcând posibilă apariţia libertăţii.
Locke ajunge la concluzia că legea naturală este obligatorie pentru că ea conţine germenii
libertăţii.
Starea naturală a fost defnită de Locke ca o existenţă in care societatea civilă,
chiar şi sub forma rudimentară, n-a existat. Oamenii sunt liberi şi egali. Ei pot sa-şi dea
seama de starea naturală şi să-şi adapteze comportamentul potrivit cerinţelor ei. În acelaşi
timp, absenţa unei societăţi civile, familia existând prin puterea paternală, sunt fapte ce
duc la inexistenţa puterii politice a dreptului proprietăţii.
Hobbes considera starea naturală ca o stare războinică „lupta tuturor împotriva
tuturor. ”, Locke considera starea naturală ca o stare a păcii, a bunei înţelegeri, asistenţei
mutuale şi a conservării ei. El îşi fondează convingerea pe sentimentul că fiecare individ
e ocrotit de reciprocitatea sentimentelor de colaborare a celorlalţi.
Diferenţa fundamentală dintre starea naturală şi starea socială ţine de faptul că în
starea de natură, violarea dreptului natural nu este sancţionată. Prin studiile sale asupra
Americii, Locke ajunge la concluzia că, o data cu apariţia economiei libere, se pun bazele
societăţii prin care omul poate acumula bogăţtia pe care o tezaurizează şi o apară printr-o
organizare adecvată şi anume prin organizarea politică a societăţii. Astfel, apare statul, ca
o consecinţă a asigurării mutuale a proprietăţilor împotriva riscurilor şi a insecurităţii.
Pactul social apare datorită necesităţii apărării proprietăţii, deci o dată cu fondarea
societăţii politice şi civile. Societatea civilă apare datorită faptului că anumiţi oameni s-au
unit într-o societate, în care fiecare renunţă la puterea sa absolută, izvorâtă din legea
naturală, cedând-o colectivităţii. Clauza fundamentală a pactului social constă în apariţia
dreptului care reprimă infracţiunile ce îşi au temeiul în dreptul natural. Pactul social stă la
baza apariţiei statului pe care îl putem defini ca fiind monopolul constrângerii organizate.
Pentru Locke, oamenii trăiesc într-o societate politică, prin faptul că renunţă la
dreptul lor de a reprima ei înşişi infracţiunile, recunoscând existenţa unei puteri de
constrângere, independentă şi superioară lor, care urmareşte să reprime violarea legilor.
Locke observă, că pornind de aici se ajunge la organizarea societăţii internaţionale. Aici
el introduce a doua inovaţie importantă, care il desparte de Hobbes şi anume că puterea
corpului politic rezultă din abdicarea de la drepturile individuale. Statul se naşte prin
renunţarea la ele, a unui anumit număr de oameni care constituie baza societăţii prin
formarea unui corpus politic. Pornind de aici, oamenii se incorporează într-o societate
politică deja stabilită prin acceptarea normelor ei, renunţând la privilegiul de a-şi face
dreptate singuri. Această abdicare constituie pentru Hobbes, apariţia şi justificarea
absolutismului monarhic, şi mai târziu pentru Rousseau, absolutismul democratic. Pentru
Locke, autoritatea parentală este foarte diferită de cea politică, care nu este nelimitată. Ea
nu are în ea nimic titanic şi absolut, este o disciplină necesară educaţiei. Pornind de aici,
Locke trage concluzia că statul este o formă a responsabilităţii limitate şi în consecinţă o
societate a participării limitate. Această distincţie reprezintă diferenţa dintre ideologia
liberalismului şi a totalitarismului.
În concepţia totalitară, omul, care intra în organizarea statală sau aparţine ei, este
privat de către stat în toată libertatea sa, în concepţia liberală, omul işi asigură anumite
privilegii în raport cu statul privilegii ce işi au temeiul în sacrificiile pe care el le face
pentru stat. Pactul social fondat pe libertate este al treilea merit al lui Locke, care arată că
instituţiile, ce iau naştere din acest pact social, apără libertatea individului faţă de
ingerinţele statului. Aici constatăm că el pune o bază tehnică instituţiilor liberale. Potrivit
lui, vedem că monarhia, ca formăa expresiei statului,
este limitată de regimul parlamentar, la fel ca regimul prezidenţial american sau
ca marile regimuri politice democratice contemporane.
Puterea absolută este pentru Locke o scară socială prin care poporul poate să-şi
plaseze în fruntea sa un suveran sau un legislator permanent. Acesta nu va putea să
devină tiran pentru că suveranitatea este legislativă şi îşi are rădăcinile în controlul social.
Mai mult decât atât, el recunoaşte, explicit, necesitatea separărilor în stat, prin faptul că
recunoaşte existenţa a trei coordonate majore de acţiune în societate: a legii, prin
administraţie şi justiţie şi a relaţiilor internaţionale prin care se declară război sau se
aplică regulile dreptului internaţional public sau privat, dar nu recunoaşte şi faptul că
aceste puteri trebuie să se controleze una pe cealaltă (subliniere ce îi aparţine lui
Montesquieu).
Rousseau, a fost discipolul şcolii dreptului natural. Contrar reputaţie sale, lucrarea
lui J.J.Rousseau "Contractul social" este o carte de drept. Toate orientările şcolii dreptului
natural au admis existenţa iniţială a unui contract social care a stat la baza societăţii
civile. Hobbes arată că starea naturală a omului e periculoasă, însă, Locke a arătat că ea
nu este neapărat nici bună, nici rea; ea poate să fie uneori superioară, alteori inferioară
societăţii. Pentru Rousseau, dimpotrivă, starea naturală este una a fericirii pentru că în
acest stadiu oamenii nu cunosc constrângeri, ei fiind mai robuşti şi mai bine adaptaţi
decât în cadrul societăţii. Pentru fericirea şi dezastrul lor, spune el, oamenii posedă două
facultăţi: a libertăţii şi a perfecţionării. Prin circumstanţe fortuite, ele fac ca omul să-şi
conserve independenţa în relaţiile cu alţii, recunoscând faptul că doar în familie există o
anumită moralitate, deci o anumită constrângere, care nu e identică cu starea socială. Pe
de altă parte, el mai identifică existenţa unui al doilea stadiu a stării de natură, în care
oamenii sunt mult mai fericiţi decât în primul. Aici facultatea umană se caracterizează
prin indolenţă, punând accentul doar pe amorul propriu, facând ca această perioadă să fie
mult mai fericită şi mai durabilă, decât prima (caracterizată prin existenţa familiei).
El constată că umanitatea este supusă unui hazard funest: invenţia metalurgiei şi a
agriculturii. Aceste două activităţi umane determină apariţia proprietăţii individuale
asupra pământului, inegalitate, bogăţie şi mizerie, rivalităţi, pasiuni şi dezordine.
Meseriaşii şi cultivatorii devin astfel ambiţioşi şi mercantili. Astfel, "stările sociale" se
etatizează, pentru a împiedica distrugerea materială a societăţii. De aici Rousseau trage
concluzia că societatea civilă este fructul unei revoluţii nefericite, proces ce determină
transformări sociale inevitabile şi ireversibile, ce-l îndepărtează pe om pentru totdeauna
de starea naturală.
Liberalismul este o doctrină politică în conceptia lui J. J. Rozisseau. Se pune
problema în ce măsură pactul social salvează libertatea primitivă sau cum se poate
concilia necesitatea asocierii indivizilor şi menţinerea în acelaşi timp a libertăţii naturale
a individului. La prima vedere, aceste exigenţe sunt antinomice. Cu toate acestea,
Rousseau se crede în măsură să ofere un răspuns valabil. Există, deci, o înstrăinare a
libertăţii personale în corpusul social, la care fiecare participă supunându-se exigenţelor
acesteia. Rousseau vede libertatea ca şi vechii gânditori; ea este asigurată în corpusul
social datorită comportamentului obiectiv, dar libertatea modernilor presupune libertatea
comportamentului individual (identificat de Montesquieu) care constituie obiectul
guvernării constituţionale. Pornind de aici, constatăm existenţa a două puncte de vedere:
- separarea puterilor, care a stat la baza liberalismului , teoretizat de Montesquieu.
- trecerea puterii de la principe la colectivitate, respectiv popor, aparţine lui
Rosseau, pentru care poporul este suveranul.
- Rosseau consideră clauza fundamentală a contractului social ca fiind baza pe
alienarea totală a fiecărui asociat, cu toate drepturille sale care revin comunităţii. El spune
„fiecare dintre noi pune în comun persoana şi puterea sa sub suprema direcţie a voinţei
generale, şi în această situaţie suntem ca o parte indivizibilă faţă de acest corpus social.”
Această suveranitate a corpusului social este indivizibilă, ea aparţine tuturor, pentru el
voinţa ori este generală ori nu este deloc. Pactul care fundamentează societatea , ca fiind
rezultatul consimţământului indivizilor, se legitimează pe libertatea naturală a
suveranităţii corpusului social se impune asupra tuturor, constrângându-i pe cei care nu o
recunosc.
Voinţa generală este rezultatul vocii majorităţii. Suveranitatea care determină
existenţa
voinţei generale îşi are rădăcinile în corpul poporului, format din toate părţile sale.
Să presupunem, spune Rousseau, că un stat este compus din zece milioane de cetăţeni.
Fiecare membru al statului reprezintă a zecea milionime parte a autorităţii supreme.
Consecinţa practică a aceste concepţii, atomiste sau individualiste a suveranităţii,
este reconstituirea întregului ei, ţinând cont de toate părţile sale. Constatăm că această
manieră de analiză nu prezintă riscul ca pe de o parte să existe o voinţă generală a
majorităţii şi alta a minorităţii. Pentru el voinţa generală trebuie să fie rezultatul unui
consens general. Pentru el nu există pericolul scindării voinţei generale între majoritate şi
minoritate pentru că minoritatea trebuie să se supună în mod automat majorităţii.
Voinţa generală nu trebuie să fie confundată cu voinţa tuturor. Această distincţie a
fost subliniată încă de scolastici, care vedeau voinţa generală ca fiind asociată „binelui
comun”, la fel ca şi Condorcet care considera ca fiind sinonimă „raţiunii generale”.
Bertrand de Jouvenel spune că voinţa generală este un instinct moral şi colectiv al
corpului politic ce a fost prima dată sesizat de Rousseau, acesta legându-l de infailibitatea
instinctului natural. Toate aceste poziţii fac, o distincţie clară între voinţa generală şi
voinţa tuturor.
Protecţia drepturilor omului are o natură juridica duală66, internă şi internaţonală
şi contribuie la cristalizarea societăţii civile, la trecerea de la principiul majorităţii la
principiul ocrotirii individului şi a minorităţii, la consolidarea statului de drept.
Individul, ca şi statul, este obligat să participe activ la aceste transformări în
scopul realizării unei adaptări corespunzătoare evoluţiei fireşti a societăţii. Legea şi
implicit juriştii sunt printre aceia care işi pot aduce aportul pozitiv, benefic, la realizarea
unei armonii între finalitatea normelor juridice şi dezvoltarea societăţii, gândirii, culturii
şi civilizatiei. Funcţiile statului în societăţile democratice au căpătat noi valenţe,
66
M. Markovié „Implementation of human rights and the domestic jurisdiction of states”, în A.Eide, A.
Schon, „International protection og Human Rights ”, Ed. Almquist şi Wiksell, Uppsala, 1968, p.47
acordându-se atenţie sporită celei sociale, care contribuie la dezvoltarea societăţii în
ansamblul său, dar în egală măsură contribuie la satisfacerea nevoilor individului.
Constituirea sau cristalizarea statului de drept în ţările din centrul şi estul Europei,
adoptarea unor noi constituţii în urma evenimentelor radicale ale anului 1989, precum şi
adoptarea unor acte juridice internationale de către state sau organizaţii internaţionale,
reflectă preocuparea şi dorinţa statelor, popoarelor indivizilor de a participa activ la
transformările care ne marchează viaţa, în mod direct sau indirect (prin intermediul
reprezentanţilor abilitaţi de lege să acţioneze pe plan intern sau internaţional).
Dreptul internaţional public s-a transformat treptat, în timp, într-un drept al păcii
(în ciuda conflictelor zonale, regionale), în sensul că, astăzi, preocupările comunităţii
internaţionale în ansamblul său şi ale fiecărui stat în parte, au în centrul atenţiei omul şi
rezolvarea tuturor problemelor sale pe cale paşnică. Cu toate acestea, violenţa este
prezentă atât ca formă de intoleranţă, cat şi ca modalitate externă de rezolvare sau
influenţare a complexelor probleme cu care se confruntă statele din comunitatea
internaţională la ora actuală.
Societatea contemporană privită în ansamblul ei s-ar părea că se găseşte la o
importantă rascruce de drumuri; cele două sisteme - capitalist şi comunist- care au
caracterizat dezvoltarea distinctă şi inegală a omenirii până în 1989 au dovedit fiecare în
parte şi amândouă împreună că nu au putut rezolva multiplele şi complexele aspecte ale
vieţii cu care societatea a fost confruntată. Soluţiile promovate până în prezent, deşi au
avut ca finalitate şi justificare grija faţă de om, nu au răspuns suficient cerinţelor. Statele
se găsesc astăzi în faţa unor probleme de necontestat. Rezolvarea acestora ar fi posibilă
prin reconsiderarea ordinii de priorităţi cu care statele abordează realitatea. Ar trebui sa se
asigure socialului "egalitate" cu economicul şi politicul, atat la nivel intern cat şi
international.
În contextul realităţilor contemporane, Romania s-a înscris pe calea prefacerilor
care caracterizează transformarile societaţii. Ea a devenit membră a Consiliului Europei
în 1993 şi membru asociat la Uniunea Europeană. Continuă acţiunile statului român la
integrare euro-atlantică şi de îndeplinire a obligaţiilor internaţionale ce îi revin în calitate
de membru cu drepturi depline în O.S.C.E. (Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în
Europa). În cadrul acţiunilor la nivel european de promovare a democraţiei şi statului de
drept se numără şi adoptarea unor convenţii europene care prevăd, promovează,
protejează şi garantează drepturile omului, adică drepturile şi libertăţle fundamentale
cetăţeneşti.
Un rol deosebit îl ocupă C.E.D.O., care este un tratat internaţional al drepturilor
omului, adică un act juridic internaţional care conţine obligaţii juridice pozitive, alături de
angajamente internaţionale ferme, asumate de statele părţi. Convenţia are deci o natură
juridică de drept pozitiv şi din acest punct de vedere, mecanismul international de
protecţie a drepturilor omului are aceeaşi natură juridică cu garanţiile conferite protecţiei
drepturilor fundamentale cetăţeneşti de Constituţie, ca act juridic fundamental sau ca
ansamblu de dispoziţii fundamentale proprii dreptului pozitiv. Consecinţa esenţială a
naturii juridice pozitive (şi nu jusnaturaliste) a dispoziţiilor interne şi internaţonale constă
în existenţa unui sistem de garanţii legate interne şi internaţionale cu caracter politic şi
juridic. Caracterul politic este prefigurat de normele de structurare, organizare şi
desfăşurare a activităţii specifice organelor interne şi internaţionale care asigură protecţia
drepturilor omului (Curtea Constituţională, la nivel intern, şi Comisia, Curtea Europeană
a Drepturilor Omului, precum şi Comitetui Miniştrilor în cadrul Consiliului Europei),
organe constituite conform unor criterii politico-juridice, a căror activitate se bazează
primordial pe negocierea, soluţonarea amiabilă a diferendelor şi luarea unor decizii prin
care organl competent, examinând fondul cauzei, se pronunţă fie cu privire la
constituţionalitate, fie în legătură cu compatibilitatea sau conformitatea legilor naţionale
faţă de normele dreptului internaţional. Caracterul juridic al sistemului de garanţii interne
şi internaţionale constă în existenţa unor dispoziţii constituţionale sau ale C.E.D.O. de
drept material, alături de cele procedurale care asigură protecţia drepturilor şi libertăţilor
fundamentale cetăţeneşti.
Între garanţiile prevazute de Constituţia Romaniei din 1991 se regasesc trei
categorii:
1. reglementarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale în cuprinsul Constituţiei,
ca norme fundamentale ale dreptului pozitiv, constitute o masură de protecţie a
individului în raporturile sale cu autorităţile publice, cu statul;
2. controlul constituţionalităţii legilor -art. 1(3) şi art. 144 din Constituţie;
3. dispoziţia expresă a legii care creează în sistemul românesc un mecanism
original de protecţie specială a drepturilor omului prin:
asumarea obligaţiilor de a crea compatibilitatea sistemului juridic românesc cu cel
european în domeniul drepturilor omului prin aplicarea directă a normelor CEDO şi a
celorlalte tratate ale drepturilor omului la care România este parte, precum şi prin
aplicarea prioritară a normelor internaţionale ale drepturilor omului în cazul conflictului
de legi cu normele interne – art. 11 şi 20 (2) ale Constituţiei;
interzicerea revizuirii dispoziţiilor constituţionale dacă acesta are ca scop
suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor
acestora – art.148 (2) al Constituţiei.
Garanţiile internaţionale reglementate de CEDO constau în mecanismul de
protecţie a drepturilor omului sau al Comitetului de Miniştrilor.
Dreptul internaţional public contribuie la progresul social prin intermediul celor
trei ramuri ale sale constituite după cele trei categorii de subiecte: dreptul internaţional al
statelor, al popoarelor şi al indivizilor. În accepţiunea sa clasică, Dreptul internaţional
public asigură ocrotirea indivizilor prin protecţia diplomatică. Protecţia grupurilor se
realizează prin diplomaţia preventivă, iar a indivizilor prin garantarea drepturilor omului.
Cele trei categorii de interese complementare cunosc un punct de convergenţă, prin
garantarea lor juridică, la nivel naţional şi internaţional.