1. Clasificarea si Caracterizarea Procedeelor de Prelucrare prin Deformare Plastica la Rece 2. Bazele Fizice ale Proceselor de Deformare Plastica 3.

Metode Teoretice si Experimentale de Analiza a Procedeelor de Deformare Plastica la Rece 4. Procedee de Taiere 5. Prelucrarea Materialelor prin Indoire

CAPITOLUL 1 Clasificarea si Caracterizarea Procedeelor de Prelucrare prin Deformare la Rece

1.1 Generalitati Presarea la rece este un domeniu de fabricaţie cu largi utilizări şi asigură avantaje tehnice şi economice faţă de alte procedee de producţie. Se aplică în urma unor operaţii de tăiere, de deformare sau combinaţii ale acestora, fără îndepărtarea de aşchii. Sculele se numesc ştanţe când se execută operaţii de tăiere, matriţe când se execută operaţii de deformare plastica sau combinaţii ale acestora numite ştanţe combinate. Materialele folosite în vederea prelucrării prin deformare plastică la rece sunt semifabricate laminate sub formă de: table benzi profile laminate sârme Avantajele prelucrării prin deformare plastică la rece productivitatea ridicată a prelucrării, pana la 2.000-3.000 piese pe minut; realizarea de piese diferite din punct de vedere al formei, de la cele mai simple până la cele cu configuraţii deosebit de complexe; precizia dimensională a pieselor prelucrate poate fi după caz foarte ridicată, cum sunt piesele de mecanică fină, electronică, etc.; deservirea locurilor de muncă nu necesita muncitori cu calificare inalta; utilizarea materialului în condiţii raţionale, cu pierderi minime; sculele, în general complexe, se caracterizează prin durabilităţi ridicate; realizarea din punct de vedere dimensional a unor piese gigantice de ordinul metrilor şi zecilor de metri, precum şi a unor piese miniaturale deosebit de precise, din materiale greu prelucrabile; piesele obţinute prin ştanţare şi matriţare la rece sunt, în general, caracterizate de greutăţi reduse, rezistenţă ridicată şi rigiditate mare în comparaţie cu piesele similare obţinute prin alte procedee ca turnarea, forjarea etc.; Dezavantajele prelucrării prin deformare plastică la rece

necesitatea unui studiu amănunţit al formei şi dimensiunilor piesei şi corectarea acestora în vederea obţinerii piesei prin ştanţare sau matriţare; sculele utilizate sunt, în general, scumpe şi utilizabile pentru realizarea unei singure tipodimensiuni a piesei; utilajele de presare sunt, în general, complexe şi scumpe.

1.2 Clasificarea procedeelor de prelucrare prin deformare plastică la rece Procedeele de prelucrare prin presare la rece sunt procedee de deformare plastică a materialului, cu sau fără separarea acestuia la temperaturi inferioare celei de recristalizare.

presare volumică. fasonare. Operaţiile combinate simultan-succesiv presupun realizarea piesei prin operaţii simultane şi succesive pe o singură ştanţă sau matriţă. După modul cum se pot combina diferitele procedee de prelucrare. acestea pot fi: simple. ambutisare. combinate: combinate simultan. combinate succesiv. procedee de deformare (matriţare): îndoire şi răsucire. la fiecare cursă a culisoului realizânduse o singură prelucrare. Operaţiile combinate simultan presupun execuţia la aceeaşi poziţionare a semifabricatului şi la o singură cursă a culisoului presei a mai multor operaţii. prin deplasarea succesivă cu câte un pas a semifabricatului. procedee de asamblare. Operaţiile combinate succesiv la aceeaşi ştanţă sau matriţă se execută mai multe operaţii sau faze. presupun executarea mai multor operaţii pe o singură ştanţă sau matriţă la o singură cursă a culisoului. combinate simultan-succesiv Operaţiile simple Operaţiile combinate se execută pe o ştanţă sau o matriţă. .După caracterul deformării procedeele de prelucrare prin presare la rece se clasifica astfel: procedee de tăiere (ştanţare).

3 Materiale metalice şi semifabricate pentru piese ştanţate şi matriţate 1.f.c.c. Condiţiile de deformarea care influentează plasticitatea sunt: temperatura de deformare. . Siliciul şi Vanadiumul nu influenţează plasticitatea. starea de tensiune aplicată. Cromul micşorează plasticitatea şi măreşte rezistenţa la deformare.v. Compoziţia chimică influenţează puternic plasticitatea. Wolframul reduce plasticitatea oţelurilor. iar acestea la rândul lor sunt mai plastice decât materialele care cristalizează în sistemul h.. În cazul deformării plastice la rece materialele metalice se comportă mai mult ca materiale plastice şi mai puţin ca materiale vâscoase şi de aceea influenţa vitezei de deformare asupra plasticităţii este mult mai mică în comparaţie cu influenţa existentă la deformarea la cald. manganul produce micşorarea plasticităţii oţelurilor. variază în funcţie de anumiţi factori de material şi de condiţiile de deformare. prin care se evită formarea sulfurii de fier (FeS). Viteza de deformare influenţează plasticitatea prin natura materialului metalic prelucrat şi temperatura de deformare. Factorii de material care influenţează plasticitatea sunt: compoziţia chimică.1. materialele care cristalizează în sistemul c. fără a-şi distruge integritatea structurală. În ceea ce priveşte influenţa tipului de reţea cristalină asupra deformării plastice.1 Comportarea la deformare a materialelor metalice Deformabilitatea materialelor metalice. Ca element de aliere.c. metalele pure fiind mai plastice decât aliajele lor Carbonul – creşterea conţinutului de carbon din oţeluri determină scăderea plasticităţii Manganul – creşte plasticitatea oţelurilor nealiate prin formarea MnS.3. Structura de turnare asigură o plasticitate mai redusă decât structura de deformare. iar structura de deformare la cald asigură o plasticitate mai ridicată decât cea de deformare la rece. Nichelul şi Molibdenul măresc plasticitatea şi rezistenţa oţelurilor. viteza de deformare. respectiv plasticitatea şi rezistenţa la deformare. sunt mai plastice decât cele cu reţea c. Plasticitatea este capacitatea materialelor metalice de a se deforma plastic. Temperatura de deformare prezintă importanţă în ceea ce priveşte influenţa asupra plasticităţii numai în cazul prelucrării prin deformare la cald. adică de a-şi schimba forma şi dimensiunile iniţiale sub acţiunea unor forţe externe. structura. gradul de deformare. starea de deformaţie rezultată. care determină fragilitatea la cald a oţelurilor.

Starea de tensiune asigură o plasticitate mai ridicată materialelor metalice în cazul în care prezintă mai multe tensiuni de comprimare. modul de limitare a avansului benzii. dimensiunile desfăşuratei piesei. schema de croire. astfel încât materialul să aibă o plasticitate ridicată şi ecruisarea acestuia să fie minimă.2 Alegerea materialelor şi semifabricatelor pentru prelucrarea prin deformare la rece Alegerea formei şi dimensiunilor semifabricatului se face în funcţie de: grosimea materialului. În concluzie. stabilirea condiţiilor optime privind gradul de deformare şi viteza de deformare. precizia şi calitatea suprafeţelor semifabricatului. în afara proprietăţilor fizicomecanice cerute produsului respectiv. condiţii de deformare: viteza şi gradul de deformare. şi o plasticitate ridicată. Cerinţele tehnologice impuse materialelor pentru prelucrarea prin deformare la rece sunt: plasticitatea materialului: compozitie chimică. valorile puntiţelor laterale. proprietăţi fizico-mecanice. Recomandările cu caracter general privind alegerea materialelor pentru prelucrarea pieselor prin deformare la rece sunt: pentru prelucrări de tăiere se recomandă materiale cu alungire mică. dimensiunile semifabricatelor standardizate.3. după care variaţa plasticităţii este mult mai puţin influenţată de gradul de deformare. Se va urmări o omogenitate chimică şi structurală cât mai mare şi o granulaţie cât mai fină. microstructură. rezilienţă la temperaturi înalte. asigurarea unei stări de tensiune astfel încât să se ofere materialului o plasticitate corespunzătoare şi un grad cât mai mic de neuniformitate a deformaţiei. mărirea plasticităţii materialelor metalice se poate realiza prin: stabilirea unei compoziţii chimice astfel încât aceasta să asigure. starea de tensiune. greutate specifică mică. conductibilitate termică.Gradul de deformare – plasticitatea creşte o dată cu trecerea de la structura de turnare la structura de deformare. proprietăţi electrice şi magnetice. Alegerea materialului trebuie să se facă având în vedere corelarea optimă a cerinţelor constructivfuncţionale. tehnologice şi economice. iar pentru ambutisare materiale cu rezistenţă la rupere la tracţiune mică şi alungire mare. 1. . Cerinţele constructiv-funcţionale impuse materialelor pentru prelucrarea prin deformare la rece sunt: rezistenţa mecanică (la uzare şi coroziune).

CAPITOLUL 2 Bazele Fizice ale Proceselor de Deformare Plastica 2. la determinarea acestora trebuie sa se tina seama de imperfectiunile retelei cristaline. Un metal. Unele proprietati ale metalelor.2 Imperfecţiuni în structura metalelor .) sau hexagonal. Majoritatea metalelor şi a compuşilor metalici cristalizează în sistemele cubic cu volum centrat (c.c.f. poate să devină fragil în prezenţa concentratorilor sau când sarcina este aplicata cu viteze mari. care la temperatura normala este plastic la solicitarea de întindere fără concentratori.v. forţele de deformare sunt mari şi astfel are loc o uzare mai pronunţată a elementelor active ale ştanţelor şi matriţelor.oţelurile pentru ambutisare adâncă trebuie să aibă un conţinut cât mai redus de carbon. elasticitatea. şi anume: sunt anizotrope (au proprietăţi diferite în funcţie de direcţia pe care acestea se determină). Atomii lor formează o reţea spaţială (reţea cristalină) în care aceştia au o dispunere ordonată în noduri. ca densitatea. precum şi de condiţiile în care are loc deformarea. cubic cu feţe centrate (c. Starea unui corp în care deformaţiile remanente au valori mari în comparaţie cu cele elastice fără o slăbire vizibilă a legăturilor dintre particule se numeşte stare plastică.1 Structura metalelor Materiale supuse deformării se comportă diferit în funcţie de mărimea forţelor ce acţionează. elementele lor pot aluneca unele pe altele când sunt supuse la acţiunea unor forţe de deformare. Deformaţia unui corp solid se compune dintr-o deformaţie de elastica şi o deformatie plastica (remanenta). indiferent de modul cum se obţin şi se prelucrează. prin urmare. dilatarea termica sunt independente de structura acestora. De asemenea. se recomandă o structură uniformă feritică sau ferito-perlitică şi nu se recomandă structura sorbitică deoarece materialul are rigiditate mare. Metalele şi aliajele lor. Starea unui corp în care deformaţiile remanente sunt mici în comparaţie cu cele elastice înainte de producerea ruperii se numeşte stare fragilă (casantă). a) b) c) Corpurile policristaline au proprietăţi specifice care le deosebesc de cele amorfe. sunt în stare solidă corpuri cristaline. O proprietate deosebită a metalelor este capacitatea de a putea fi prelucrate la rece. îşi pierde plasticitatea sub acţiunea unor agenţi de fragilizare cum sunt H2 şi temperaturile joase. temperatura de topire.). pe cand proprietati ca plasticitatea si rezistenta mecanica depind de structura materialelor si.c. 2.

Dreapta OO’ se numeşte linia dislocaţiei şi mărgineşte semiplanul atomic suplimentar spre interiorul cristalului. atomi interstiţiali. defecte de suprafaţă: limite şi sublimite de grăunte. atomii fiind mai apropiaţi în partea ce conţine semiplanul suplimentar.In timpul formării solidelor cristaline intervin factori perturbatori care induc în reţea o serie de abateri de la forma ideală. limite de interfaţă. defecte liniare: dislocaţii marginale şi elicoidale. atomi de impurităţi. limite de domenii magnetice Defectele punctuale sunt defecte de reţea ale căror dimensiuni pe toate cele trei direcţii spaţiale sunt de ordinul de mărime al reţelei cristaline. abateri care poartă numele de imperfecţiuni sau defecte cristaline. precum şi comportarea acestora la prelucrarea la rece. . Ele se propagă sub formă de linii sau ca o reţea bidimensională în cristal. Semiplanul suplimentar generează deformaţii elastice in reţeaua cristalina. Dislocaţiile produc fenomenul de alunecare prin care se realizează deformarea plastică a materialelor metalice. Dislocaţiile marginale se obţin prin introducerea într-o reţea perfectă a unui semiplan atomic suplimentar. Defectele de reţea se clasifică astfel: defecte punctiforme: vacanţe. Dislocaţiile sunt defecte ale reţelei cristaline având lungimea foarte mare în comparaţie cu celelalte două dimensiuni care sunt de ordinul de mărime al constantei reţelei. Existenţa acestor imperfecţiuni influenţează proprietăţile ce depind de structura materialelor metalice.

atunci deplasarea porţiunii de cristal se face simultan prin alunecare pură şi prin rotire. Defectele de suprafaţă pot fi: suprafeţele de separare dintre faze. suprafeţele de separare dintre macle. alunecarea la temperaturi normale fiind mai redusă. se formează în cazuri foarte rare. În cristalele reale o dislocaţie simplă. În acest caz. Dacă tensiunea aplicată nu coincide cu niciuna din direcţiile principale din cristal. fie marginală. rezultând o linie de dislocaţie curbă. De aceea cristalele se vor deforma pe acele plane care au densitate maximă a atomilor. planele cristalografice perpendiculare pe linia de dislocaţie sunt uşor deformate şi se rotesc în spirală în lungul liniei de dislocaţie considerată ca axă. fie elicoidală. Dintre acestea. O astfel de dislocaţie se numeşte dislocaţie mixtă. pereţi de domenii magnetice. orientare. limitele dintre grăunţi. Dislocaţiile elicoidale se caracterizează prin aceea că linia de dislocaţie este paralelă cu direcţia de alunecare. adică energie minimă sau vector Burgers cu lungime minimă. proprietăţi fizice. Defectele de suprafaţă sunt suprafeţe din interiorul corpurilor care separă porţiuni de material care diferă prin natură. Dislocaţiile au energie minimă atunci când vectorul de alunecare sau vectorul Burgers este paralel cu direcţia de densitate maximă din reţeaua cristalină. sublimitele dintre grăunţi. defectele de împachetare.Dislocaţia marginală se produce frecvent la temperaturi ridicate. . etc. importanţă mare asupra proprietăţilor mecanice prezintă limitele dintre grăunţi şi sublimitele.

Limitele dintre grăunţii unui agregat policristalin sunt regiuni sau zone de trecere de la un grăunte cu o orientare cristalină către alţi grăunţi cu orientare cristalină diferită. Valoarea maxima a tensiunii tangentiale τ la care se produce deplasarea planului suplimentar de atomi depinde numai de parametrii de retea ai metalului si de modulul de elasticitate. prin transformari de faze. Dislocatiile apar atat in procesul de solidificare si transformare de faza a metalelor. respectiv cu b. nu si de marimea deplasarii. Sublimitele sunt defecte de suprafaţă care apar chiar în interiorul grăuntelui cristalin. Tensiunea tangentiala τ este nula cand doua plane atomice vecine coincid sau cand deplasarea planului de atomi este egala cu b/2. G b τmax = ⋅ 2π a . cat si in procesele de deformare plastica. Sublimitele se pot obţine prin deformarea la temperaturi ridicate. proces ce se mai numeşte şi poligonizare. prin deformare la rece (adică reducere de secţiune de 1 la 10%) urmata de recoacere. Din acest motiv. Numarul si densitatea dislocatiilor intr-un corp metalic sunt cu atat mai mari cu cat gradul de deformare este mai mare. Dintre aceste defecte dislocatiile influenteaza in mod determinant comportarea la deformare plastica a materialelor metalice. structura reală a unui grăunte cristalin seamănă cu un mozaic şi poartă numele de structură în mozaic. Atomii situati in semiplanul suplimentar A se pot deplasa de-a lungul planului de alunecare B cand in acest plan apar tensiuni de forfecare τ.

Acest proces se poate realiza în interiorul grăunţilor sau prin deplasarea relativă a grăunţilor. cubică cu volum centrat. Numărul sistemelor de alunecare depinde de tipul reţelei cristaline şi determină capacitatea de deformare plastică a unui material metalic. 2. deplasarea atomilor astfel încât în cristal se formează două sau mai multe părţi cu reţele simetrice una în raport cu alta. Metalele cristalizează în general în reţelele cu aranjare compactă: hexagonal compact. Deformarea plastică prin alunecare a monocristalelor Deformarea plastică a metalelor se produce prin alunecarea unor zone de cristal. Alunecarea straturilor de atomi se produce ca urmare a deplasarii dislocatiilor existente in cristal. în aceste plane alunecarea se produce în direcţiile cu compactitate maximă de atomi (direcţii de alunecare). alunecarea are loc într-un plan dat. Dislocatiile in cristale nu se gasesc intr-un singur plan si nu formeaza linii drepte. punctele de intalnire numindu-se noduri de dislocatii. de obicei. care reprezintă intersecţia planelor de alunecare cu suprafaţa probei. una peste cealaltă. fluajul prin difuzie.Dislocatiile apar la marginea si in interiorul cristalului si. ci constituie retele bidimensionale de dislocatii. pe anumite plane cristaline numite plane de alunecare şi în anumite direcţii cristalografice numite direcţii de alunecare. proces numit maclare. La .3 Mecanismele Deformarii Plastice În cursul deformării plastice deplasarea ireversibilă a atomilor în cristalele metalice se poate realiza prin trei mecanisme: alunecarea unor grupări de atomi pe anumite plane cristaline. după o direcţie dată dacă tensiunea de forfecare are valoare critică. cubică cu feţe centrate. Produsul dintre planele şi direcţiile de alunecare formează sistemele de alunecare. se anihileaza la limita de graunte. Dacă se analizează microscopic suprafaţa deformată plastic si lustruita a unui monocristal se observa pragurile sau liniile de alunecare. Aceasta deplasare a dislocatiilor duce la aparitia la marginea cristalului a unui prag sau linie de alunecare. Alunecarea în materialele cristaline este dirijată de trei reguli: are loc întotdeauna în planele cu mare densitate de atomi (plane de alunecare).

) au 3 sisteme de alunecare.c. Mg etc. Suprafaţa lustruită Linie de alunecare Plan de alunecare Pentru a studia alunecarea în monocristale se consideră un monocristal de formă cilindrică. poseda 12 sisteme de alunecare si deci au o capacitate mare de deformare. deci se caracterizeaza printr-o capacitate mica de deformare. de secţiune S. Cd.f. Tensiunea normală de întindere σ va fi: F σ= S Tensiuna tangenţială care acţionează pe suprafaţa planului înclinat S’ este: τ= F ⋅ cos λ ⋅ cos ϕ = σ ⋅ cos λ ⋅ cos ϕ S Valoarea critica a tensiunii tangentiale τ la care incepe alunecarea se obtine cand tensiunea normala σ atinge valoarea rezistentei de deformare. . Ansamblul plan-directie de alunecare se numeste sistem de alunecare. asupra căruia acţionează o forţă de tracţiune F. Alunecarea se produce sub actiunea tensiunilor tangentiale pe planele de mare densitate de atomi si in directiile de maxima densitate de atomi. Metalele cu structura h. Metalele cu retea c.analiza cu microscopul electronic a suprafetei deformate plastic a unei epruvete se observa grupari de linii de alunecare. Un material este cu atat mai ductil cu cat poseda mai multe sisteme de alunecare. τcr = Rp ⋅ cos λ ⋅ cos ϕ = Rp ⋅ cos λ ⋅ sin λ ϕ = 90 – λ Rezistenta la deformare depinde de pozitia planului de alunecare fata de directia fortei de deformare. care pentru starea liniara de tensiune este chiar limita de curgere Rp.c. numite benzi de alunecare. Deformarea plastica in monocristal incepe prin alunecarea pe planele care au pozitia cea mai favorabila (λ = ϕ = 90) fata de directia fortei de deformare si pentru care tensiunea tangentiala are valoare maxima (τmax = Rp/2). (Zn.

Pentru a se menţine contactul între grăunţi este necesar ca deformarea unui grăunte individual să se acomodeze cu deformarea tuturor grăunţilor vecini. tensiunea de forfecare atingând valoarea maximă. Astfel. Monocristalele sunt orientate diferit în spaţiu şi diferit faţă de direcţia de acţionare a forţei de deformare.c. Procesul de deformare plastică într-un material policristalin nu se produce uniform asupra tuturor grăunţilor.c. Se produce la aplicarea unor sarcini foarte mari şi constă în deplasarea unei părţi de cristal într-o poziţie simetrică. dar să suporte şi influenţa monocristalelor vecine. Maclele de deformare.c. Unul din cele mai cunoscute aspecte de macle de deformare în reţelele cubice cu volum centrat sunt maclele din cristalele de fier a cunoscute sub numele de benzi Neumann. au densitati de atomi mai reduse decat cele din structura c.c.v. ceea ce face ca fiecare dintre acestea să fie acţionat separat. Are importanţă mai mică decât deformarea prin alunecare şi se întâlneşte îndeosebi la monocristalele de metale cu reţele compacte (cfc. Deformarea plastică prin maclare Acest procedeu de deformare se produce de obicei când orientarea reţelei faţă de direcţia tensiunii tangenţiale nu este favorabilă deformării prin alunecare. iar porţiunea deformată poartă numele de maclă. Deformarea plastică a materialelor policristaline Deformarea plastică într-un material policristalin este mai complexă decât într-un monocristal.f. adică pentru grăunţii în care sistemul de alunecare este orientat la aproximativ 45° faţă de direcţia de solicitare. pe măsură ce materialul este supus unor eforturi din ce în ce mai mari. Excepţie fac deformările la temperaturi înalte când se produc alunecări între grăunţi. numite şi macle mecanice.La metalele cu structura c. Reţeaua maclată şi reţeaua nedeformată sunt orientate simetric una în raport cu cealaltă fata de un plan care se numeşte plan de maclare. deoarece planele de alunecare din structura c. în principal datorită faptului că în timpul procesului grăunţii rămân în contact la limita de grăunte. insa au capacitate de deformare mai mica decat metalele cu retea c. exista 48 sisteme de alunecare. începerea alunecării se va produce mai întâi în grăunţii orientaţi favorabil (1). . fiecare cristal deformându-se în funcţie de orientarea reţelei sale şi de direcţia planelor proprii de alunecare. hc) în care apar frecvent defecte de împachetare.v. adică atunci când procesele de alunecare se produc mai greu. care se obţin la deformare prin şoc la temperaturi joase. se formează la deformarea plastică la rece în metalele cu limită de curgere mai ridicată. fără a-şi modifica reţeaua cristalină.f. formându-se astfel o limită de maclă între regiunea deformată şi cea nedeformată.

creste limita de elasticitate. gradul de deformare în grăunţi este diferit. astfel încât la sfârşitul deformării. Aceste distorsiuni sunt cu atât mai numeroase cu cât grăunţii sunt mai mici. iar efortul necesar pentru deformare va fi cu atât mai mare cu cât reţelele cristaline au un număr mai mic de sisteme de alunecare. care vor intra pe rând în deformare plastică. Alunecările produse prin deplasarea dislocaţiilor sunt îngreunate pe măsură ce acestea se apropie de limita de grăunte. cu cât fiecare cristal este înconjurat de un număr mai mare de cristale. cu cât grăunţii agregatului policristalin sunt mai mari cu atât este mai accentuată anizotropia deformaţiei. Materialul metalic astfel deformat devine mai rezistent.4 Efectele Deformarii Plastice Principalele efecte ale deformarii plastice a materialelor metalice se refera la: Ecruisarea materialului prelucrat. Proprietatile fizico-mecanice ale materialului deformat. Textura rezultata in urma deformarii. Prin urmare. 2. grăunţii în care gradul de deformare a fost mai mic se vor afla în stare de întindere. Tensiuni reziduale. deci cu cât granulaţia este mai fină. O consecinţă importantă a caracterului neomogen al deformării plastice în materialele policristaline constă în apariţia tensiunilor interne datorită orientării diferite a grăunţilor. deci alunecările într-un agregat policristalin vor fi cu atât mai greu de realizat şi. iar cei în care deformarea a fost mai mare se vor găsi în stare de compresiune. Transformari de faza in materialul prelucrat. După un anumit grad de deformare plastică alunecările pot continua numai dacă se aplică un efort din ce în ce mai mare. când efortul aplicat încetează.Într-un ansamblu policristalin în care grăunţii au orientări diferite deformarea plastică are un caracter neomogen. Ecruisarea materialului prelucrat Se stie că solicitările superioare limitei de elasticitate provoacă în materiale deformaţii plastice. realizându-se prin alunecări în interiorul grăunţilor şi prin distorsiuni complexe în zonele din vecinătatea limitelor de grăunţi. Temperatura corpului deformat. limita de . respective efortul necesar de deformare va fi mai mare. De asemenea.

ci numai modificari în ceea ce priveşte structura fină. proprietăţile mecanice fiind readuse la valorile iniţiale. În materialul ecruisat se observă fragmentarea grăunţilor cristalini. gâtuirea). o stare neecruisată. deci şi rezistenţa opusă la mişcarea dislocaţiilor. fără tensiuni interne. Creşterea în continuare a temperaturii are ca efect apariţia de noi grăunţi recristalizaţi şi creşterea celor anterior formaţi. la scăderea proprietăţilor de rezistenţă (limită de . Starea de ecruisare se poate reduce odată cu creşterea temperaturii. ele neputând trece peste limitele de grăunţi. chiar în procesul deformării plastice. rezistenţa la coroziune şi conductibilitatea termică si electrica. ajungându-se la o stare mai stabilă din punct de vedere termodinamic. deci capacitatea de deformare plastică a metalelor se va reduce pe măsură ce gradul de deformare creşte. În funcţie de temperatura şi durata de încălzire. grăunţii rămânând alungiţi. creşte şi numărul barierelor. creşterea grăunţilor. efectele ecruisării sunt mai pronunţate în metalele care cristalizează în reţea cubică cu feţe centrate decât în cele care au reţea cubică cu volum centrat sau hexagonal compactă. Astfel. Ca urmare tensiunea aplicată va creşte odată cu creşterea gradului de deformare.4Tt. Ecruisarea se explică pe baza teoriei dislocaţiilor. recristalizarea.3Tt când nu se produc modificări microscopice vizibile. în metalul ecruisat au loc următoarele fenomene: restaurarea sau refacerea reţelei cristaline deformate. cum sunt limitele de grăunţi unde se concentrează dislocaţiile. iar fenomenul se numeşte ecruisare sau durificare prin deformare. Procesul prin care se realizează la încălzire trecerea dintr-o stare ecruisată în stare neecruisată se numeşte recristalizare. La acelaşi grad de deformare efectele ecruisării asupra proprietăţilor sunt mai puternice în materialele policristaline decât în monocristale. Procesul de restaurare începe la o temperatură egală cu 0. În acelaşi timp scad proprietăţile de plasticitate (alungirea. Recristalizarea are loc la o temperatură egală cu 0. În această etapă are loc o importantă scădere a numărului de dislocaţii. Metalul îşi recapătă proprietăţile plastice anterioare şi se reface reţeaua cristalină. Germinarea corespunde temperaturii de început a recristalizării. Această stare poartă numele de stare ecruisată. când apar primii germeni de cristalizare. La restaurare se restabilesc proprietăţile fizice ale materialului. la finalul procesului de recristalizare grăunţii iniţial alungiţi sunt înlocuiţi în totalitate de grăunţi recristalizaţi.curgere. Temperatura la care are loc obţinerea unei structuri noi cu grăunţi nedeformaţi se numeşte temperatura de recristalizare. în aliaje ce conţin atomi străini dizolvaţi sau particule fin dispersate de faze secundare. Este procesul prin care se formează o structură nouă. de rupere. ceea ce duce la eliminarea completă a tensiunilor interne. fiind determinată de frânarea mişcării dislocaţiilor de către bariere sau piedici care se formează în metale. Are loc la temperatură mai mare decât temperatura de recristalizare şi se realizează prin germinare şi creşterea germenilor. duritatea. Ecruisarea este influenţată şi de bariere preexistente. Barierele constituie o frână în calea mişcării dislocaţiilor. orientarea după direcţia solicitării şi alungirea lor. echiaxiali şi fini. De asemenea. Cu cât gradul de deformare creşte. numită prag de recristalizare. în materialele cu grăunţi fini decât în cele cu granulaţie grosolană.

Creşterea grăunţilor reprezintă etapa finală a procesului de recristalizare şi are loc la creşterea temperaturii peste temperatura de recristalizare. Temperatura de recristalizare depinde de o serie de factori: gradul de deformare.4)Ttop. In funcţie de temperatura la care se desfăşoară deformarea plastica se definesc trei domenii de prelucrare şi anume: deformare plastică la rece T < ( 0. Cu creşterea gradului de deformare la rece. Orientarea preferentială nu poate fi îndepărtată nici prin tratament termic şi nici prin prelucrări la temperaturi înalte. prelucrări la cald T > (0. la metalele de puritate tehnică. Trecr = (0. Trecr = (0. O dată cu modificarea formei grăunţilor cristalini se produce şi modificarea orientării lor spaţiale prin rotirea reţelei cristaline. In functie de gradul de puritate al materialului temperatura de recristalizare se alege astfel: Trecr ≈ 0.4 – 0.curgere. puritatea materialului.7 )Tt. care devin alungiţi paralel cu direcţia de deformare. se produce modificarea formei grăunţilor. prelucrări la semicald T = (0. rezistenţă la rupere. duritate) şi la creşterea proprietăţilor de plasticitate (alungirea. Textura rezultata in urma deformarii Dacă materialul metalic policristalin este deformat la rece mai puternic.0. gâtuirea. deci în cele mai multe cazuri reprezintă un inconvenient.3 – 0. astfel încât anumite elemente cristalografice tind să se orienteze de-a lungul direcţiei de deformare. temperatura de deformare. O astfel de structură se numeşte structură cu orientare preferentială sau textură şi este caracterizată prin anizotropia proprietăţilor. grăunţii se alungesc tot mai mult căpătând aspectul unor fibre.2· Ttop.4 )Tt . . dimensiunea iniţială a grăuntelui. la metalele de înaltă puritate. rezilienţa). la soluţiile solide.3 .6 .0. iar structura corespunzătoare acestor materiale se numeşte structură fibroasă sau fibraj de deformare plastică la rece.4 .0.6 )Tt .6)Ttop.

care acţionează în volumul corpului solid şi iau naştere ca urmare a deformaţiei permanente neuniforme. tensiuni de ordinul III sau submicroscopice. de exemplu la ambutisarea tablelor de aluminiu. Se produc la deformarea plastică. Proprietatile fizico-mecanice ale materialului deformat Modificarea proprietatilor materialelor metalice ca urmare a deformarii plastice depinde de: Schema procesului de deformare. Starea de tensiune la deformare are o influenta importanta asupra procesului de descompunere a austenitei din oteluri. Efectul termic la deformarea plastica Va fi mai mare dacă rezistenţa materialului este mai mare şi dacă deformarea se face cu grade şi viteze de deformare mai ridicate. ducând la distorsionarea acesteia. Astfel. la sudare etc. a modificarii temperaturii de transformare si a intensificarii proceselor de difuzie. ceea ce implică pericolul apariţiei fisurilor în timpul prelucrărilor ulterioare sau al funcţionării. producând în unele cazuri transformări de fază în materialele deformate. tabla silicioasă de transformator cu grăunte grosolan şi cu orientare preferentiala cât mai perfectă prezintă permeabilitate magnetică foarte bună şi reducerea accentuată a pierderilor prin histerezis în miezul transformatorului. Se produc datorită imperfecţiunilor reţelei. ceea ce determină apariţia tensiunilor reziduale. În unele cazuri orientarea preferentiala este convenabilă şi constituie scopul tratamentului termic şi al laminării. Se produc atunci când gradul de deformare nu este uniform sau datorită dilatărilor neuniforme determinate de diferenţele mari de temperatură la solidificarea materialelor. Totodata el se datorează şi căldurii degajate la frecarea dintre material şi sculele de deformare. care sunt localizate la nivelul reţelei cristaline. De asemenea. căldură care poate atinge valori foarte mari. solutiile solide suprasaturate se descompun descompun dand nastere la faze noi. tensiuni de ordinul II sau microtensiuni. care rămâne înmagazinată în material. La majoritatea materialelor metalice deformarea la rece conduce la accelerarea proceselor de recristalizare aplicate dupa deformare. Deformarea plastica poate modifica raportul cantitativ dintre faze. Transformari de faza in materialele deformate plastic Au loc ca urmare a variatiei temperaturii corpului deformat. datorită orientării preferentiale se formează patru „urechi” (festoane) de-a lungul direcţiilor după care rezistenţa la deformare este mai mică. care acţionează la nivelul grăunţilor cristalini sau a subgrăunţilor. La deformarea plastica la rece efectul termic conduce la micşorarea rezistenţei de deformare şi la creşterea plasticităţii. dar pot lua naştere şi în timpul transformărilor de fază în stare solidă. În funcţie de volumul de material în care acţionează.La metalele cu reţea cubică cu feţe centrate. Au ca efect principal scăderea rezistenţei la coroziune. tensiunile reziduale pot fi de trei feluri: tensiuni de ordinl I sau macrotensiuni. . Tensiuni reziduale În timpul deformării plastice la rece deplasările elastice ale atomilor se produc cu consum de energie potenţială. precum si compozitia chimica si se manifesta prin modificari ale proprietatilor materialului deformat.

care depăşeşte limita de elasticitate a materialului respectiv. respectiv a ecruisarii materialului. modulul de plasticitate fiind o mărime care variază în timpul procesului de deformare. Cât timp limita de elasticitate nu este depăşită există o proporţionalitate directă între sarcina aplicată şi deformaţia produsă. Rezistenta la coroziune se micsoreaza cu cresterea gradului de deformare.Gradul de deformare. Proprietatile magnetice – deformarea la rece a materialelor metalice determina marirea de cateva ori a fortei coercitive si a fenomenului de histerezis. iar permeabilitatea magnetica scade 2.5 Starea de Tensiune la Deformarea Plastica Deformarea plastică presupune schimbarea formei şi dimensiunilor corpului metalic asupra căruia se acţionează cu o sarcină exterioară.5. astfel încât se poate calcula cu expresia: . Conditiile de temperatura si viteza de deformare Principalele proprietati ale materialelor metalice influentate de deformarea plastica sunt: Proprietatile de rezistenta cresc si Proprietatile de plasticitate scad cu cat creste gradul de deformare Greutatea specifica scade cu cat gradul de deformare este mai mare datorita “afanarii” structurii ca urmare a sfaramarii grauntilor. La deformarea plastica a materialelor metalice între tensiuni şi deformaţii nu există o proporţionalitate directă. În acest caz tensiunile se calculează cu expresia: p= F S F S rezultanta forţelor ce acţionează asupra corpului. z σz α p τzy τzx S x τz y Când tensiunile sunt diferite starea de tensiune într-un punct al secţiunii S din corpul supus deformării se studiază înlocuind forţele ce acţionează în partea îndepărtată de corp cu o forţă rezultantă ce acţionează pe plan. Când tensiunile sunt egale în tot volumul corpului starea de eforturi unitare este omogenă. 2. suprafaţa corpului pe care acţionează forţele. Starea în care se găseşte corpul supus la forţe de deformare se numeşte stare de tensiune sau eforturi unitare. Conductibilitatea termica si electrica se micsoreaza la deformatii mici.1 Starea de Tensiune într-un Punct Starea de tensiune a unui corp metalic este starea în care acesta se află când asupra lui acţionează o sarcină exterioară şi reprezintă totalitatea tensiunilor care acţionează în fiecare punct al corpului supus deformării. fără a se distruge însă integritatea sa structurală. Tensiunea rezultanta p formează un unghi oarecare α cu normala la suprafaţa pe care acţionează si se descompune într-o componenta normală σ şi alta tangenţială τ.

iar s şi t sunt componentele lui p dupa o directie normala la fata AB. τyz. respectiv dupa o directie tangenta la suprafata AB. În acest caz starea de tensiune este analizată într-un sistem de coordonate în plan.2 = σx + σy 2  σx − σy ±   2    + τ2 xy   2 . z σz τzx σx τxz dz σy τyx τxy dy x τzy τyz dx y 2.Starea de tensiune într-un punct al corpului supus deformării se studiază asimilând punctul material cu un cub elementar orientat după un sistem ortogonal de axe Oxyz. τzx. Faţa înclinată AB reprezinta o sectiune a corpului supus deformarii pe care acţionează presiunea p. σ1 şi σ2 şi tensiunile tangenţiale maxime se calculează cu ajutorul cercului lui Mohr: 2 σ1. situaţie în care forţele de deformare acţionează în plan şi nu perpendicular pe acesta.2 Starea Plană de Tensiune Starea plană de tensiune este foarte des întâlnită la prelucrarea prin deformare şi corespunde sistemului în care corpul supus deformarii are una din dimensiuni mult mai mică comparativ cu celelalte două (cazul tablelor). Dacă se consideră că ariile feţelor cubului sunt neglijabile. σy şi σz şi trei tensiuni tangenţiale τxy. σ2 şi σ3. Tensiunile normale in acest caz se numesc tensiuni normale principale si se noteaza cu σ1. starea de tensiune în cazul general este caracterizată prin trei tensiuni normale σx. τyx τxy σx O α° A y py σ N p σy B τ px α° x Componentele tensiunii p pe axele de coordonate sunt: p x = σ x cos α + τ xy sin α p y = σ y sin α + τ xy cos α Iar componentele tensiunii p pe directiile N si T sunt: σ = p x cos α + p y sin α τ = p x sin α + p y cos α σ = σ x cos 2 α + σ y sin 2 α + τ xy sin 2α τ = τ xy cos 2α − σx − σy 2 sin 2α Tensiunile normale principale.5. atunci directiile acestor axe poarta numele de directii principale. Daca se alege un sistem de coordonate astfel incat una din axele de coordonate sa coincida cu directia fortei de deformare.

în jurul unui punct oarecare al corpului vor exista toate componentele tensiunii. m si n. pz pe normala N: σ = p xl + p ym + p zn σ = l2 σ x + m2 σ y + n2 σ z + 2 lmτ xy + nlτ xz + nmτ yz ( ) Stiind p2 = σ2 + τ2 ⇒ τ = p2 − σ2 unde 2 2 p = p2 x + py + p z In starea spaţială există trei tensiuni normale σ1. py şi pz si se scriu ecuatiile de echilibru: p x = lσ x + mτ xy + nτ xz p y = lτ yx + mσ y + nτ yz p z = lτ zx + mτ zy + nσ z Tensiunea normală σ pe suprafaţa înclinată ABC rezulta prin insumarea proiectiilor componentelor px. σ2. py. Cosinusurile acestor unghiuri se numesc cosinusuri directoare si se noteaza cu l. β si γ. Normala N la suprafata inclinata formeaza cu axele sistemului de referinta unghiurile α.5.3 Starea Spaţială de Tensiune În cazul în care corpul supus deformarii este solicitat de un sistem de forţe în spaţiu. . σ3 numite tensiuni normale principale dirijate după cele trei axe de coordonate. iar componenta tangenţială τ este nulă. În acest caz sistemul de referinţă se numeşte sistem de axe principal. tensiunea p se numeşte tensiune principală şi se notează cu σ. care formează tensorul tensiunilor: z σx Tσ = τ yx τ zx τ xy σy τ zy τ xz τ yz σz A σ N p λ τyx σy τyz τzy σz B x β τxy γ τxz τzx σx τ C y Cunoscând tensorul tensiunilor se pot determina tensiunile într-un plan înclinat ABC. Starea de tensiune în jurul punctului considerat este determinată dacă se cunosc toate cele şase eforturi: trei tensiuni normale şi trei tensiuni tangenţiale. Convenţional s-a stabilit că σ1 > σ2 > σ3. Tensiunea p se descompune după cele trei direcţii în componentele px.2.

spaţială. p2. p 2 = mσ 2 . când una din tensiunile principale este nulă. plană.5. o stare de tensiune poate fi: liniară. p3 faţă de sistemul de axe principal pentru care tensiunile tangenţiale sunt nule. se vor determina cu ajutorul relaţiilor: p1 = lσ1. Starea liniară de tensiune σ2=σ3=0 .Starea spaţială de tensiune a unui punct material se poate exprima în funcţie de tensorul tensiunilor principale Tσpr: Tσ pr σ1 0 = 0 σ2 0 0 0 0 σ3 Dacă p este o tensiune principală. p 3 = nσ 3 σ = p1l + p 2m + p 3n ⇒ σ = σ1 ⋅ l 2 + σ 2 ⋅ m2 + σ 3 ⋅ n2 Ţinând cont de aceste relaţii tensiunea tangenţială cuprinsă în planul înclinat va fi: 2 2 2 2 2 2 τ = ± p 2 − σ 2 = ± l2 σ1 + m2 σ 2 2 + n σ 3 − l σ1 + m σ 2 + n σ 3 ( ) 2 Tensiunile tangenţiale sunt maxime dacă: l=0⇒ m=± m = 0⇒ l = ± n=0⇒ l=± σ − σ3 2 2 ⇒ τ1 = ± 2 = τ 23 si n = ± 2 2 2 σ − σ1 2 2 ⇒ τ2 = ± 3 = τ 31 si n = ± 2 2 2 σ − σ2 2 2 ⇒ τ3 = ± 1 = τ12 si m = ± 2 2 2 Dacă tensiunile normale principale îndeplinesc condiţia ca σ1>σ2>σ3 atunci tensiunea tangenţială maximă va fi: τ2 = σ1 − σ 3 = τmax 2 2. când toate cele trei tensiuni principale sunt diferite de zero.4 Schemele Stării de Tensiune În funcţie de numărul tensiunilor principale care sunt diferite de zero. atunci cele trei componente ale sale p1. când două tensiuni principale sunt nule.

este pozitivă dacă se produce micşorarea unghiului şi se notează cu doi indici după axele de coordonate ale planului în care se măsoară unghiul: γxy. se întâlneşte la extrudare. care. Deformaţiile care apar în procesul prelucrării prin deformare plastică pot fi: deformaţii liniare sau lungiri specifice. de exemplu la probele supuse încercării la tracţiune după apariţia gâtuirii. Schema S4. în zona cilindrică. γyz. care reprezintă variaţia unui unghi drept. îndreptarea benzilor sau la ambutisarea tablelor. deformaţii unghiulare sau lunecări specifice Lungirea specifică ε. Schema S3. 2. se notează cu indicele corespunzător axei după care are loc: εx. de comprimare triaxială. se întâlneşte la trefilarea şi tragerea sârmelor din bare. γzx. se întâlneşte mai rar. refulare. comprimare pe două direcţii şi tracţiune pe a treia.6 Starea de Deformare la Deformarea Plastica Starea de deformare a unui corp metalic caracterizează schimbarea formei corpului în procesul deformării sale. εz. ca şi-n cazul analizei stării de tensiune. de tracţiune triaxială. presare în matriţă închisă. deformaţiile nu sunt aceleaşi în toate punctele. Starea plană de tensiune se întâlneşte la deformarea plastică la rece a tablelor subţiri sau în anumite condiţii la îndoire. Lunecarea specifică γ. se întâlneşte la ambutisare. Datorită anizotropiei corpurilor metalice. ambutisare. Schema S2. pot alcătui o matrice numită tensorul deformaţiilor.Starea plană de tensiune σ3=0 S1 S2 S3 Starea spaţială de tensiune S4 Starea liniară de tensiune se întâlneşte la întinderea sârmelor. Schema S1. fasonare. tracţiune pe două direcţii şi comprimare pe a treia. Starea de deformare într-un corp este caracterizată de deformaţii liniare şi unghiulare. εy. care reprezintă variaţia lungimii raportată la lungimea iniţială. . Toate punctele se deplasează schimbându-şi poziţia lor reciprocă.

γ yz = E G τ zx 1 ε z = σ z − ν σ x + σ y . σ x − ν σ y + σ z .7 Legile si Conditiile de Deformare Plastica În urma cercetărilor teoretice şi experimentale au fost stabilite o serie de legi ce caracterizează deformaţia plastică a stării: Legea constanţei volumului Legea coexistenţei deformaţiilor elastice cu cele plastice Legea rezistenţei minime . deformaţia specifică în lungul acestei axe nu este nulă. γ zx = E G εx = [ [ [ ( ( )] ] )] În cazul analizării stării corpului orientat într-un sistem de axe principal. legea generalizată a lui Hooke se scrie: ε1 = 1 [σ1 − ν(σ2 + σ 3 )] E 1 ε 2 = [σ 2 − ν(σ1 + σ 3 )] E 1 ε 3 = [σ 3 − ν(σ1 + σ 2 )] E Pentru starea plană de tensiune σ3 = 0: 1 (σ1 − νσ 2 ) E 1 ε 2 = (σ 2 − νσ1) E 1 ε 3 = − ν(σ1 + σ 2 ) E Se observă că în cazul în care tensiunea în lungul celei de-a treia axe este nulă. ε1 = În rezolvarea problemelor de plasticitate se folosesc următoarele relaţii între tensiunile şi deformaţiile care caracterizează un corp supus deformării la rece: σx − σy εx − εy = σy − σz εy − εz = σz − σx = 2G = const. ea va fi egală cu zero când σ1 = − σ2. pentru cazul corpului metalic supus deformării şi orientat într-un sistem de axe ortogonal Oxyz. Astfel. εz − εx sau σ1 − σ 2 σ 2 − σ 3 σ 3 − σ1 = const. se obţin relaţiile generalizate ale lui Hooke: τ xy 1 . = = ε 3 − ε1 ε2 − ε3 ε1 − ε 2 2.ε1 Tεpr = 0 0 0 ε2 0 0 0 ε3 Studiul plasticităţii materialelor metalice utilizează relaţii de legătură între tensiuni şi deformaţii. γ xy = E G τ yz 1 ε y = σ y − ν(σ x + σ z ) .

y. x1. in cazul unui sistem de axe principal: ε1 + ε 2 + ε 3 = 0 Aceasta relatie reprezinta forma analitica a legii constantei volumului si arata ca suma algebrica a celor trei deformatii specifice este nula.dimensiunile corpului dupa deformare Impartind aceasta relatie cu x· y· z si logaritmand rezulta: ln z y x1 + ln 1 + ln 1 = 0 z y x Termenii acestei ecuatii se numesc grade logaritmice de deformare pe directiile x. z . acestea sunt foarte mici astfel încât se pot neglija. Deci se admite că volumul corpului înainte de deformare este egal cu volumul acestuia după deformare. conform legii lui Hooke (σ = ε· E): Deformatia plastica are loc numai dupa depasirea limitei de elasticitate a materialului. iar dupa incetarea actiunii fortei de deformare dispare deformatia elastica. z1.dimensiunile unui corp paralelipipedic inainte de deformare.7. y1.2 Legea Coexistenţei Deformaţiilor Elastice şi Plastice Pe baza acestei legi orice deformatie plastica a materialelor metalice este insotita de o deformatie elastica a carei valoare depinde de marimea tensiunii cu care se realizeaza deformarea plastica.Legea similitudinii Legea eforturilor unitare suplimentare Legea energetică a plasticităţii (criteriul Von Mises) Condiţia de plasticitate a tensiunilor tangenţiale maxime (criteriul lui Tesca) 2. .1 Legea Constantei Volumului Deşi în realitate la deformarea plastică se produc unele modificări ale volumului fie prin modificarea structurii. Se poate scrie că: x· y· z = x1· y1· z1 x. y si z si au valori aproximativ egale cu deformatiile specifice pe directiile respective.7. ramanand doar deformatia plastica. εx + εy + εz = 0 sau. 2. fie prin variaţia densităţii.

deformaţia totală din domeniul plastic este egală cu suma dintre deformaţia elastică şi cea plastică.3 Legea Rezistentei Minime Conform acestei legi. Astfel. fiecare din aceste puncte se va deplasa in directia care intampina cea mai mica rezistenta. Valorile deformaţiei elastice sunt foarte importante la prelucrările prin presare la rece. motiv pentru care la proiectarea proceselor tehnologice şi a echipamentului tehnologic trebuie să se ţină seama de aceste valori denumite şi arcuiri elastice. 2. Intensitatea este diferita si in functie de suprafetele zonelor in care s-a divizat sectiunea bazei corpului. deformatia in directia zonei respective este mai mica decat cea corespunzatoare unei zone cu suprafata mai mare. cu cat suprafata zonei este mai mica. daca punctele materiale ale unui corp supus deformarii se pot deplasa in diferite directii. Intensitatea cu care se deplaseaza punctele materiale in diferite zone depinde de faptul ca: intensitatea este proportionala cu lungimea normalei la conturul sectiunii transversale a corpului si astfel. punctele materiale se vor deplasa in directii diferite in functie de anumite zone ale sectiunii corpului. adica in prezenta frecarii.Analizand diagrama tensiune-deformatie trasata la incercarea la tractiune. iar la sectiunea patrata. Deci spre centrul laturilor se produc convexitati. in punctul B tensiunea va fi σB. Deformatia totala in punctul B este suma dintre deformatia elastica si cea plastica: ε tot = εp + ε e Dupa descarcare se obtine deformatia plastica εp. Descarcarea lenta a epruvetei din punctul B se va produce dupa segmentul BC. deformatia este mai mare. In proiectare şi execuţie legea rezistenţei minime trebuie luată în considerare în multe procedee de deformare plastică la rece: .7. pe masura indepartarii de colturile sectiunii. In cazul deformarii reale. care duc la o sectiune circulara in cazul prismei cu baza patrata sau la o sectiune eliptica si apoi circulara la prisma cu baza dreptunghiulara. zonele fiind egale. care este si deformatia remanenta: In concluzie. iar deformatia specifica εB. La sectiunea dreptunghiulara deformatia din zona I este mai mica decat cea din zona II. deformatiile vor fi egale.

care se menţin în corp şi după încetarea acţiunii forţelor exterioare şi care se numesc tensiuni suplimentare. F1 A1  l1  = =   F2 A2   l2  2 există egalitate între raportul dintre lucrurile mecanice consumate pentru deformare şi raportul volumelor corpurilor sau cubul raportului dimensiunilor liniare ale corpului. 2. bavura formată va constitui o rezistenţă mărită la curgerea în continuare a metalului prelucrat în afara zonei active a matriţei şi astfel se va asigura umplerea completă a locaşului şi obţinerea unei piese de bună calitate.la calibrarea plana care se aplică pentru a îmbunătăţi calitatea şi precizia dimensională a unor piese care au fost deja prelucrate prin deformare plastică.7.7. macro şi microstructura să fie aceleaşi. pentru a asigura umplerea locaşului sau a zonei active a matriţei. motiv pentru care semifabricatul înainte de calibrare va trebui să aibă conturul diferit de cel al piesei finite. al compoziţiei chimice şi al structurii şi care sunt supuse deformării în aceleaşi condiţii. coeficientul de frecare dintre suprafeţele de contact ale corpurilor şi elemente active să fie acelaşi. materialului va trebui să i se opună o rezistenţă minimă la curgerea în locaş. .5 Legea Tensiunilor Suplimentare La deformarea plastică a unui corp metalic. la matriţare. Astfel. motiv pentru care în jurul locaşului matriţei se va prevedea un canal de bavură în care va curge metalul prelucrat.4 Legea Rezistentei Minime Se aplică la deformarea corpurilor metalice care sunt asemenea din punct de vedere geometric.  l1  L1 V  = 1 =  L 2 V2   l2  3 Pentru a avea condiţii asemenea de deformare trebuie respectate o serie de condiţii numite criterii de similitudine: compoziţia chimică. Dacă se analizează deformaţia a două corpuri asemenea din punct de vedere geometric în condiţii asemănătoare se observă următoarele: rezistenţele de deformare sunt egale. se va produce o mică modificare a conturului exterior. raportul dintre coeficienţii transmisiei de căldură pentru suprafeţele libere şi cele de contact la cele două corpuri să fie invers proporţionale cu raportul dimensiunilor liniare. corpurile să aibă aceeaşi temperatură la începutul deformaţiei. pe lângă tensiunile principale apar şi unele tensiuni de comprimare sau întindere. raportul vitezelor de deformare să fie invers proporţional cu raportul dimensiunilor liniare şi să se ţină seama de influenţa vitezei de deformare asupra rezistenţei specifice de deformare. gradele de deformare să fie aceleaşi. p1 = p 2 există egalitate între raportul forţelor de deformare şi raportul suprafeţelor transversale ale corpurilor sau pătratul raportului dimensiunilor liniare. 2.

frecarii dintre suprafeţele de contact. Eliminarea tensiunilor suplimentare ce apar la deformarea plastică se realizează prin aplicarea unui tratament termic de recoacere de detensionare sau de recristalizare 2. Tensiunile suplimentare apar şi ca urmare a diferenţei mari dintre secţiunea corpului înainte şi după deformare. Această distribuţie este influenţată în primul rând de frecarea pe suprafaţa de contact dintre corpul metalic şi scula de prelucrare. temperaturilor la care are loc deformarea. Prin urmare. Energia potenţială de deformare este: W = Wf + Wv unde Wf – energia potenţială necesară schimbării formei corpului.6 Legea Energetica a Plasticitatii Exprimarea analitică a acestei legi se bazează pe teoria energetică a plasticităţii (teoria Huber – Mises – Hencky). acţionându-se asupra : formei semifabricatului iniţial.tensiunea medie 1− 2ν (σ1 + σ 2 + σ 3 )2 6E Energia necesară modificării formei corpului este: Deci Wv = Wf = W − Wv 1+ ν (σ1 − σ 2 )2 + (σ 2 − σ3 )2 + (σ 3 − σ1)2 Wf = 6E ( ) . Evitarea apariţiei tensiunilor suplimentare sau micşorarea lor se face printr-o distribuire cât mai uniformă a tensiunilor în corp. Wv – energia potenţială necesară modificării volumului corpului În cazul stării spaţiale de tensiune: W = W1 + W2 + W3 = 1 1 1 σ1ε1 + σ 2 ε 2 + σ 3 ε 3 2 2 2 1 W = (σ1ε1 + σ 2 ε 2 + σ 3 ε 3 ) 2 Deformaţiile principale se înlocuiesc cu expresiile stabilite prin legea generalizată a lu Hooke: W= 1 2 2 σ1 + σ 2 2 + σ 3 − 2ν (σ1σ 2 + σ 2 σ 3 + σ1σ 3 ) 2E [ ] Energia necesară modificării volumului corpului este: unde ε v = ε1 + ε 2 + ε 3 εv = 1− 2ν (σ1 + σ 2 + σ 3 ) E σ1 + σ 2 + σ 3 3 1 σm ε v 2 .7. care admite că pentru începerea procesului de deformare plastică este necesar ca în materialul metalic să se acumuleze o anumită cantitate de energie potenţială pentru schimbarea formei corpului. precum şi a neomogenităţilor structurale sau chimice ale materialului.Principala cauză a apariţiei tensiunilor suplimentare o constituie distribuţia neuniformă a tensiunilor şi deformaţiilor în corpul deformat.variaţia specifică de volum a corpului Wv = σm = . obţinerea unei deformări uniforme şi reducerea riscului de apariţie a tensiunilor suplimentare impune micşorarea la minim a coeficientului de frecare dintre suprafeţele în contact.

15 ⋅ Rp σ2 = Având în vedere relaţiile obţinute. energia necesară modificării formei corpului este: 1+ ν 2 Ef = Rp 3E Din egalitatea Ef = Wf rezultă: 2 (σ1 − σ 2 )2 + (σ 2 − σ 3 )2 + (σ 3 − σ1)2 = 2Rp care reprezintă ecuaţia de bază a plasticităţii. 2. condiţia de plasticitate va fi: τmax = σ1 − σ 3 = Rp = k 2 Pentru starea de tensiune liniară σ2 = σ3 = 0 şi σ1 = Rp. la care σ2 = σ3 = 0 şi σ1 = Rp...În cazul stării liniare de tensiune.15 – coeficientul lui Lode În cazul stării plane de tensiune σ2 = 0 şi atunci ecuaţia plasticităţii devine: 2 2 σ1 + σ2 3 − σ1σ 3 = Rp . 1.7.7 Condiţia de Plasticitate a Tensiunilor Tangenţiale Maxime Trecerea de la starea elastică la starea plastică se produce atunci când tensiunile tangenţiale maxime ating o valoare critică egală cu limita de curgere Rp. Conform relaţiilor eforturilor tangenţiale maxime. deci: =k 2 ⇒ σ1 − σ 3 = Rp = 2k τmax = Tensiunea principală s2 poate avea următoarele valori: o valoare maximă: o valoare minimă: o valoare medie: adică Rp σ2 = σ1 Ψ σ1 – σ3 = Rp σ2 = σ3 Ψ σ1 – σ3 = Rp σ1 + σ 3 6 2 2 ⇒ (σ1 − σ 3 ) = 2Rp 2 4 σ1 − σ 3 ≈ 1 . se poate scrie expresia generală a relaţiei dintre tensiunile principale care condiţionează începerea procesului de deformare plastică: σ1 − σ 3 = β ⋅ Rp unde β = 1 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful