UNIVERSITATEA BIOTERRA BUCURESTI

Sef lucr. Dr. Ing. MANIU MARIA

ECOLOGIE SI PROTECŢIA MEDIULUI

BUCURESTI 2004

CAPITOLUL I INTRODUCERE Ecologia: de la ştiinţă la conştiinţă Ca în cazul multor discipline, numele şi definiţia conferite ecologiei, spun mult pentru cei chemaţi să îi cunoască continutul şi să-i pătrundă semnificaţiile. In privinţa denumirii, termenul de ecologie s-a impus în atenţia opiniei publice occidentale mai ales după 1970, iar în Europa centrală şi de est cu precădere în ultimul deceniu. O serie de evenimente cu un puternic impact social precum celebrele „maree negre” ori accidente nucleare în frunte cu cel de la Cernobâl (26 aprilie 1986) au zguduit din inerţie opinia publică şi au introdus treptat ecologia în rândul preocupăilor individului şi comunităţilor. Se redescoperea astfel un concert şi un nume vechi de peste un secol. Crearea lui este atribuită biologului german Ernst Haeckel (1834-1919), iar data de naştere 1866, pe când acesta funcţiona ca profesor la Universitatea din Jena. De altfel, prima sa menţiune cu valoare de certificat de naştere se gãseşte într-o notã de la pagina 8 a lucrãrii “Generalle Morphologie der Organismen” (Berlin, 1866), sub forma: “...sekologie... ştiinţa economiei, modului de viaţã, a raporturilor vitale eterne reciproce ale organismelor”. Construit precum termenul de economie, cel de ecologie derivă, în parte, din rădăcina indo-europeană weik, care desemneazã o unitate socială imediat superioarã casei şefului de familie. Această rădăcină a dat sanskritul veah (casă), latinul vicus (cartierul unui oraş, burg) şi grecul oikos (habitat, acasă). Ca atare sekologie a fost construit pe baza a două cuvinte greceşti: oikos şi logos (logia), (discurs). Etimologic deci, ecologia reprezintă ştiinţa habitatului, respectiv o ramură a biologiei care studiază interacţiunile dintre fiinţele vii şi mediul lor. Dar, evident, semnificaţiile sale au fost mult amplificate şi diversificate de-a lungul timpului. Nomen certus, pater incertus? Parafrazând un celebru dicton juridic latin (mater certus, pater incertus) şi despre ecologie se poate spune că dacă numele îi este general şi unanim recunoscut, paternitatea acestuia este încă discutatã. Astfel, într-o lucrare a lui P.H. Ochsen (The world ecology, Nature, vol. 129, 1959) a fost lansatã ipoteza că paternitatea termenului de ecologie ar trebui atribuită filozofului şi scriitorului american Henry David Thorean (18172

1862), contemporan cu cu E. Haeckel. Filozof transcendentalist, acesta a fost totodată şi unul dintre cântãreţii vieţii în naturã. După cum se ştie, transcedentalismul, ilustrat mai ales de filozoful Ralph Waldo Emerson (1803-1882), este o filozofie impregnată de panteism în care natura e percepută deopotrivã ca un mijloc de uniune cu Dumnezeu şi ca o sferă imperfectă unde se cuvine “transcede”. În societatea timpului, adepţii unei asemenea concepţii erau percepuţi ca nişte nonconformişti. Astfel, în cartea sa “Walden, sau Viaţa în pădure” H. D. Thoreau reconstituie experienţa reîntoarcerii sale pe pământ, care a durat peste doi ani: “m-am dus în pădure întrucât am vrut să trăiesc fără grabă să fac faţă numai forţelor esenţiale ale vieţii, să descopăr ceea ce aceasta poate să mă înveţe, sfârşind să constat, la ora morţii mele, că nu am învins-o”. Această experienţă apropiată multor “expediţii” ecologiste actuale explică, în mare parte, eroarea de descifrare comisă în 1958 de editorii corespondenţei lui Thoreau. Astfel, aceştia au citit, din greşealã “ecology” (ecologie) acolo unde scriitorul-filozof scrisese “geology” (geologie) într-o scrisoare datatã 1 ianuarie 1858 şi adresată varului său G. Thatcher. BAZELE SIINTIFICE ALE ECOLOGIEI SI PROTECTIEI MEDIULUI Scurt istoric al dezvoltării ecologiei ca ştiinţă Ecologia a luat naştere in a doua jumătate a secolului XIX ca urmare a unor necesitaţi economice ale societaţii umane. In acestă perioadă industria şi agricultura s-au dezvoltat vertiginos atrăgand după sine apariţia unor probleme majore legate de mediu. Astfel, exploatarea neraţională a resurselor naturale, defrişarea pădurilor in avantajul creşterii suprafeţelor agricole, creşterea demografică a populaţiei umane şi dezvoltarea intensivă a industriei, au dus la modificarea substanţială a climei şi solului. In acest context a apărut necesitatea soluţionării problemelor legate de ameliorarea solurilor degradate, s-a impus nevoia studierii relaţiilor dintre plante şi sol, precum şi a multiplelor probleme legate de protejarea mediului înconjurător în vederea menţinerii sănătaţii omului şi asigurării vieţii pe Terra. Termenul de „ecologie” a fost definit pentru prima data in anul 1866 de către zoologul german Ernst Haeckel drept „domeniul investigării şi cunoaşterii tuturor relaţiilor animalelor cu mediul lor anorganic şi organic de
3

viaţă”. Din acest punct de vedere etimologic, termenul are inţelesul de ştiinţa care abordează studiul fiinţelor vii „acasă la ele”, definiţie care derivă din inţelesul de ştiinţă care abordeazăa studiul fiinţtelor vii „acasă la ele”, definiţie care derivă din inţelesul cuvintelor de origine greacă oikos (cu intelesul de casă, loc de viaţa sau loc de trai) şi logos (cu semnificaţia de stiinţa sau studiu). Pornind de la originea sa, se poate spune ca ecologia este stiinţa despre gospodărirea naturii. Ulterior, numeroasele studii şi cercetări efectuate în acest domeniu de către renumiţii savanţi Humboldt, Mőbius, Forbes, Semper, Suess şi alţii, au pus bazele ecologiei ca stiinţă interdisciplinară. Astfel in intervalul de peste 100 de ani de existenţa, ecologia cunoaşte o dezvoltare din ce in ce mai dinamică fiind cauzată de conexiunile multiplelor curente ştiinţifice, venite din sfera ştiinţelor biologice (botanică, zoologie, fiziologie, genetică, etc) precum şi a altor ştiinţe corelate (geografia, fizica, chimia, pedagogia, antropologia, etc.). In ultimul timp, ecologia pătrunde în numeroase alte domenii ştiinţifice contribuind la dezvoltarea unor discipline noi asa cum sunt: biogeografia, radioecologia, ecologia umana, etc. Aşadar ecologia este o ştiinţă biologică de sinteză cu un profund caracter interdisciplinar, care studiaza relaţiile complexe ale omului şi ale celorlalte vieţuitoare cu mediul inconjurător planetar (fig. 1). ECOLOGIA

MEDIUL DE VIATA
(Factorii abiotici, biotici, antropici)

ORGANISMELE VII
(plante, animale, oameni)

Figura 1. Principalele domenii de studiu ale ecologiei. Ecologia are ca obiect de studiu relaţiile dintre organisme şi mediul lor de viaţă, alcătuit din ansamblul factorilor de mediu (abiotici şi biotici), precum şi structura, funcţia şi productivitatea sistemelor biologice supraindividuale (populatii, biocenoze) şi a sistemelor mixte (ecosisteme). Ea studiază in principal: • Relaţiile dintre vieţuitoare (plante si animale) cu mediul lor

4

• Raporturile dintre organisme şi mediul inconjurător • Nivelurile de organizare (populaţii, biocenoze, ecosisteme, biosfera) • Corelaţiile dintre mediul inconjurător şi treptele supraindividuale • Relaţiile ce se stabilesc între organisme şi diverse comunitaţi • Fluxul de materie, energie şi informaţie care străbate un ecosistem bine delimitat. In România ecologia a patruns în preocupările biologilor români încă de la apariţia ei ca ştiinţă. Astfel, Grigore Antipa, a fost unul dintre primii savanţi care a aplicat principiile ecologiei în studiile sale hidrobiologice. Continuând aceste direcţii de cercetare, M. Băcescu, E. Pora, N. Bontariuc şi alţii au întreprins numeroase studii de ecologie marină şi de ecologia apelor din lunca Dunarii. De asemenea, importante studii şi lucrări stiinţtifice au fost realizate în domeniul ecologiei terestre de către Al. Borza, Tr. Săvulescu, A. Popovici-Brânzoşanu, E. Racoviţă, C. Motaş, Tr. Orghidan, M. Ionescu. Direcţiile de cercetare şi ramurile ecologiei Ecologia este o ştiinţă interdisciplinară care foloseşte cunoştiinţele unor discipline ale ştiinţelor naturii precum: biochimia, fiziologia, geografia, pedologia, meteorologia, genetica, fizica, cibernetica, climatologia, morfologia, taxonomia. In ecologie se disting două direcţii sau ramuri de cercetare: • autoecologia care studiază relaţiile unei specii sau indivizi cu mediul lor de viată (factori biotici si abiotici) • sinecologia care se ocupă cu interrelaţiile factorilor de mediu cu populaţiile din cadrul biocenozei precum si interrelaţiile dintre biocenoze in cadrul biosferei • demecologia care studiază impactul demografic asupra mediului înconjurător (raporturile populaţiilor cu anumiţi factori ecologici) Diversificarea domeniilor de activitate umană şi apariţia numeroaselor discipline tehnologice, a determinat dezvoltarea unor noi ramuri de ecologie aplicată: ecologie agricolă (vegetală şi animală), ecologie forestieră, ecologie urbană, ecologia mediului ambiant, ecologie umană, ecologia resurselor naturale, etc. Toate acete ramuri nou dezvoltate studiază şi oferă modele şi soluţii pentru o mai bună relaţie dintre om şi natură, prin aplicarea în practică a principiilor ecologiei.
5

plantele. distribuţia indivizilor intr-un habitat. care studiază relaţiile dintre oameni (ca indivizi). alcalinitate. producţia secundară. 2). dintre populaţiile umane şi mediul lor abiotic. structura şi dinamica populaţiilor. Ecologia marină se ocupă cu studiul ecosistemelor marine (oceanice). productivitatea unor grupe de animale de interes economic. bacterii şi virusuri). deci toate animalele. Ecologia industrială. dintre populaţiile şi speciile vegetale şi mediul lor de viaţă. aciditate. biotic şi social.Ecologia animală este o ramura a ecologiei generale care se ocupă cu studiul animalelor dintr-o biocenoză şi a relaţiilor intra. respectiv cu efectul produselor secundare rezultate din activitatea industriala asupra mediului ambiant. care studiază interacţiunile dintre componentele abiotice (umiditate. Ecosistemul se 6 . ocupat de o biocenoză. Ecologia terestră este un capitol al ecologiei generale care studiază biomurile terestre (grupe de ecosisteme cu fizionomie şi structură asemănătoare care îsi păstrează funcţia specifică într-un anumit areal). amenajarea şi ocrotirea zoocenozelor. este o ramură a ecologiei care studiază interacţiunile dintre ecosistemele naturale sau antropogene şi diferite industrii.sau interspecifice. microfite si macrofite) din sol. din latineşte cu sensul de ansamblu de elemente. compoziţie chimică. porozitate. CONCEPTE FUNDAMENTALE ALE ECOLOGIEI MODERNE Conceptul de ecosistem Sensul acestui cuvânt derivă din componentele sale: oikos. Un ecosistem cuprinde întreaga materie vie dintr-un spaţiu finit. microorganisme (ciuperci. consistentă. textură. atât pe plan structural cât şi funcţional pentru mentinerea echilibrului biologic natural respectiv a structurii şi funcţiilor biosferei. Ecologia umană este o altă ramură a ecologiei. Prin ecosistem înţelegem unitatea elementară a biosferei formată dintr-un biotop. precum şi acţiunea factorilor abiotici. împreună cu toată substanţa organică moartă existentă în acel teritoriu (fig. aer. Ecologia plantelor (vegetală) se ocupa cu studiul relaţiilor dintre plante (ca indivizi). Ecopedologia este o disciplina de sinteză intre ecologie şi pedologie. din greceşte cu înţelesul de sat sau casă şi systema. etc) şi biotice (microorganisme. apa accesibilă. etc. rizosfera.

Această circulaţie internă realizată prin intrări şi ieşiri continue de substanţă şi energie. constituie biotopul. Condiţiile de mediu incluzând spaţiul în care trăiesc aceste vieţuitoare cu factorii de mediu fizici şi chimici (lumina. fiind alcătuit din două structuri funcţionale: structura de biotop (mediul neviu sau componenta abiotică) şi structura de biocenoză (mediul viu sau componenta biotică): ECOSISTEM Plante Animale Microorganisme BIOTOP BIOCENOZĂ Apă Temperatură Lumină Minerale Aer Figura 2. Plantele produc prin fotosinteză hrana care constituie sursa de materie şi energie pentru celelalte specii. temperatura. se poate considera ecosistem doar prin combinaţia viaţă – mediu în care între formele de viaţă şi mediu au loc permanente schimburi de energie şi materie. Funcţionarea ecosistemului depinde de relaţiile dintre speciile biocenozei. funcţia de circulaţie a materiei şi funcţia de autoreglare. La rândul lor.). precipitaţii şi substanţe organice şi minerale.caracterizează printr-o organizare specifică. Ieşirile sunt reprezentate în 7 . plantele depind de condiţiile de mediu: umiditate. reprezentate de ansamblul de organisme vegetale şi animale care trăiesc pe un teritoriu determinat. etc. sărurile minerale. fertilitatea solului etc. Vieţuitoarele. asigură o anumită stabilitate a sistemului. Aspectul exterior al unui ecosistem este puternic influenţat de speciile de plante care îl populează. Exemplu de ecosistem Ecosistemul este un sistem complex format din vieţuitoare şi mediul lor de viaţă fizico-chimic. Prin urmare. ecosistemul poate asigura desfăşurarea a trei funcţii esenţiale: funcţia energetică. umiditatea. temperatură. Pe baza acestor relaţii. Intrările sunt alcătuite în principal din energia solară. alcătuiesc biocenoza. lumină. care influenţează viaţa acestora. cât şi de interacţiunea dintre acestea şi factorii de biotop.

Ecosistemele naturale sunt extrem de puţine deoarece ele reprezintă locurile neexplorate de om în care nu este sesizabilă influenţa umană. Alteori. 8 . ci sunt legate prin intercondiţionări reciproce. dioxid de carbon. Atunci când omul ţine sub control toate legăturile dintre componentele vii şi mediul înconjurător (cazul unei ferme zootehnice). Acest tip de ecosisteme sunt prezente în pădurile tropicale umede. Învelişul viu al Pământului. o diversitate de specii şi un circuit de energie şi substanţe în teritoriul sistemului. este format dintr-o reţea de ecosisteme care se întrepătrund şi se influenţează unele pe altele. Ecosistemele nu sunt sisteme izolate (închise). intervenţia omului asupra modificării biotopului este totală. delimitarea a două sau chiar mai multe ecosisteme este foarte greu de făcut. Aceste legături fac ca efectele negative apărute într-un ecosistem să se propage în lanţ şi în ecosistemele alăturate. care interacţionează cu mediul şi care are o anumită structură trofică. Ele au fost transformate de oameni prin modificarea biotopului natural pentru a crea condiţii corespunzătoare anumitor soiuri de cultură sau anumitor specii de animale. reprezintă un ecosistem (fig. biosfera.3).principal de: căldură. aşa cum se delimitează ecosistemul unui lac faţă de ecosistemul pajiştilor din jur. Aceste cicluri leagă componenta vie (biocenoza) de componenta nevie (biotopul) a unui ecosistem. oxigen şi materiile pe care le antrenează apa. Uneori delimitarea a două ecosisteme este destul de evidentă. în ţinuturile înzăpezite ale Groenlandei şi Antarcticei. Ecosistemele se pot clasifica în două grupe: ecosistemele naturale şi ecosisteme artificiale sau antropice. Un astfel de exemplu îl constituie ecosistemele de câmpie. Legăturile ecosistemului cu biosfera ca întreg sunt realizate prin fluxul de materie şi energie care formează ciclurile biogeochimice. Ecosistemele artificiale (antropogene) sunt acele ecosisteme în care intervenţia omului este resimţită parţial sau total. ca urmare a modificării treptate a biotopului şi a interferenţei mai multor ecosisteme vecine. În acest sens se poate spune că: orice unitate care include toate organismele de pe un teritoriu dat. în abisul oceanelor.

factori mecanici şi factori chimici.) şt toate elementele necesare apariţiei şi dezvoltării organismelor. topos = loc. aerul. factori climatici etc. prin biotop înţelegem spaţiul în care trăiesc vieţuitoarele precum şi factorii de mediu care condiţionează viaţa acestora. 9 .prădători atmosferă plante vii plante moarte erbivore microflora fauna din sol intrări din mediul înconjurător SOL ieşiri în mediul înconjurător Figura 3. BIOTOPUL Pentru a definii noţiunea de biotop trebuie să pornim de la semnificaţia celor două cuvinte greceşti care intră în componenţa acestui cuvânt: bios = viaţă. apa. locul ocupat de o biocenoză. Model de ecosistem Componentele şi configuraţia spaţială a ecosistemelor Din cele prezentate anterior se ştie deja că ecosistemul este alcătuit din două structuri funcţionale: structura de biotop (mediul neviu sau componenta abiotică) şi structura de biocenoză (mediul viu sau componenta biotică). Factorii de mediu sunt denumiţi factori abiotici şi se pot grupa în patru mari categorii: factori climatici. cuprinzând mediul abiotic (solul. Biotopul este deci. În sens restrâns. factori geografici.

cursurile şi căderile de apă. lumina asigură în ecosistem funcţia energetică influenţând productivitatea ecosistemelor. în funcţie de rezistenţa şi adaptarea acestora la condiţiile de secetă sau umiditate excesivă. apa înglobată în porii solului.Factorii climatici principali sunt: temperatura. apa scursă de la suprafaţă în spaţiile mari din sol sau subsol. La nivelul solului. prin scăderea pronunţată a presiunii oxigenului. Ei acţionează direct asupra biotopului şi prin interrelaţie şi asupra biocenozei. cu influenţe puternice asupra biocenozelor. Relieful şi solul determină structura. de poziţia geografică. prezenţa valurilor etc. Altitudinea şi relieful schimbă foarte mult fizionomia unui biotop. edafici şi geografici (relieful. Factorii geologici. la care dezvoltarea se produce în ritm normal. temperatura eficientă. influenţând în mod direct structura şi dinamica compoziţiei specifice a biocenozei. de relief. Alături de temperatură.a. Ei determină compoziţia şi evoluţia biocenozelor. la care procesele metabolice. care depind de poziţia geografică. altitudinea determină condiţii climatice diferite. compoziţia şi distribuţia populaţiilor de plante şi animale în biotop. Astfel spre exemplu. Cantitatea de vapori din atmosferă (umiditatea) influenţează puternic repartiţia plantelor pe glob. La o aceeaşi latitudine şi longitudine. Temperatura determină repartiţia diferenţiată a vieţuitoarelor şi plantelor după preferinţele termice. Lumina determină ritmurile biologice circadiene. curenţii de aer (vânturile) produşi din cauza diferenţelor de presiune atmosferică datorate încălzirii inegale a aerului din vecinătatea 10 . structura şi compoziţia solul. de tipul de sol precum şi de prezenţa apei. Temperatura depinde de intensitatea radiaţiilor solare şi influenţează viaţa animalelor şi plantelor. lumina şi umiditatea. altitudinea ş. Factorii mecanici cuprind : curenţii de aer. solul umed se încălzeşte mai greu decât solul uscat.) influenţează biocenoza fiecărui ecosistem. creşterea şi dezvoltare se produc cu randament maxim. la care începe dezvoltarea şi activitatea imediată a unei specii. respectiv cantitatea de biomasă vegetală şi animală. temperatura optimă. iar la anumite vieţuitoare determină anumite adaptări morfologice. temperatura este influenţată de covorul vegetal. Lumina depinde de cantitatea de radiaţii solare care cade pe unitatea de suprafaţă. Într-un biotop terestru principalele surse de apă sunt: precipitaţiile. lunare. de vânturi şi de covorul vegetal. puterea de eroziune a apelor curgătoare. Astfel. Din punct de vedere ecologic se poate vorbi de următoarele tipuri de temperaturi: temperatura zero. precum şi de densitatea şi înălţimea vegetaţiei. sezoniere şi anuale.

mine. înfăţişare. Acestea servesc drept materie primă în sinteza biomasei vegetale de către producătorii primari (plante şi microorganisme fotosintetizatoare). pe o rocă calcaroasă se va forma un sol alcalin foarte uscat (rendzină) pe care sa va putea dezvolta o floră şi faună foarte bogată. BIOCENOZA Este componenta vie a ecosistemului reprezentată de comunitatea de plante şi animale care trăiesc pe un teritoriu sau habitat fizic determinat. din excreţiile şi secreţiile organismelor vii.) sau subternară (specii care trăiesc sub suprafaţa scoarţei). Pe un sol acid (podzol) se va dezvolta o vegetaţie uniformă de buruieni care se vor asocia cu un număr mic de specii de animale. O mică parte 11 . peşteri. chiar şi aspectul exterior al plantelor. Astfel. Astfel. Biocenoza este unitatea structurală şi funcţională. cât şi de substanţele minerale (compuşi azotaţi. totalitatea populaţiilor dintr-o pădure (plante. Structura biocenozei este dată de diversitatea speciilor de plante şi animale care o alcătuiesc. Substanţele organice şi minerale circulă din mediul lipsit de viaţă în materia vie. variată şi abundentă. Structura minerală a biotopului diferă de la o zonă la alta influenţând foarte mult biocenoza respectivă.scoarţei terestre. apă şi energia luminoasă (marea majoritate a plantelor). autoreglabilă a ecosistemului. Ea are o anumită fizionomie determinată de gradul ei de dezvoltare. La rândul lor pădurile pot modifica viteza coloanei de aer. contribuind la realizarea ciclurilor biogeochimice în natură. microorganisme) alcătuiesc o biocenoză de pădure. Solurile aluvionare. precum şi intre acestea şi mediul lor de trai (biotopul) există relaţii bine statornicite prin intermediul cărora se asigură funcţionarea întregului ecosistem. raportul numeric dintre specii şi o structură dată de felul populaţiilor şi tipul biotopului. biocenoza cuprinde următoarele grupuri de organizare: producători – organisme autotrofe capabile să-şi sintetizeze substanţele necesare vieţii pornind de la elemente minerale. fosfaţi. Din punct de vedere al funcţiilor pe care le îndeplinesc.) eliberate în sol de microorganisme. animale. După modul în care sunt distribuite diferite specii în teritoriu biocenoza poate avea o stratificare supraternară (specii care trăiesc pe suprafaţa scoarţei: sol. În cadrul vieţuitoarelor care alcătuiesc o biocenoză. sulfaţi etc. Curenţii de aer calzi şi uscaţi pot provoca apariţia deşerturilor. ape etc. spre exemplu. cernoziomurile şi solurile humice sunt cele mai productive. influenţează creşterea şi dezvoltarea. Factorii chimici sunt reprezentaţi de substanţele organice rezultate în urma descompunerii organismelor moarte.

consumatori – organisme heterotrofe care nu pot sintetiza direct substanţele organice proprii pornind de la componentele simple abiotice (apă. În funcţie de hrana folosită aceştia se grupează în: . 4. unele protozoare.descompunătorii sau consumatori terţiari (bacteriile şi ciupercile). săruri minerale şi energie).fitofage sau consumatori primari .carnivore sau consumatori secundari – care se hrănesc cu alte animale şi . în compuşi anorganici şi organici simplii. transformă substanţa organică moartă pe care o descompun pe cale enzimatică. .detritivore sau consumatori micşti – care se hrănesc cu resturi de natură vegetală şi animală (viermi. părţi ale unui organism din altă specie.care se hrănesc cu plante. fragmentând detritusul (resturi vegetale şi animale în descompunere) în elemente de dimensiuni mici.sunt organisme care prin procese de oxidare sau reducere. care consumă atât plante. relaţii trofice – relaţiile de nutriţie care apar între speciile unei biocenoze. Structura biocenozei dintr-un ecosistem este menţinută prin interacţiunile complexe care se stabilesc între specii diferite (relaţii interspecifice) sau între indivizii aceleaşi specii (relaţii intraspecifice). Tot în categoria consumatorilor micşti intră şi animalele omnivore. cât şi animale. Acestea pregătesc acţiunea descompunătoare a microorganismelor. 2. relaţii de transport – apar când o specie transportă altă specie (insectele transportă bacterii). insecte). 12 . După modul de realizare relaţiile interspecifice pot fi grupate în patru categorii: 1. . relaţii topice – apar atunci când un animal trăieşte în adăpostul altui animal. relaţii fabrice – apar atunci când un animal utilizează ca material de construcţie pentru adăpost. 3.dintre organismele autotrofe utilizează energia rezultată din unele procese chimice fiind denumite chemosintetizatoare (unele bacterii).

descompunători) cuprinde vieţuitoare din specii diferite. consumatori primari (insecte). consumatorii terţiari (animalele care se hrănesc cu consumatorii secundari.5 trepte: plantă verde. direct sau indirect. consumatori secundari (gaiţa). stabilite între speciile care îl populează. Ele exprimă relaţia trofică de transformare şi circulaţie a hranei (fig. Consumatorii care folosesc. Producătorii primari. substanţele organice fabricate de producători. consumatorii secundari (animalele care se hrănesc cu consumatorii primari). terţiari (vulturul). omnivorele şi detritivorele) şi 3. Lanţurile trofice sunt conectate între ele şi sunt alcătuite din mai multe verigi de tipul: producători (seminţe. Fiecare categorie trofică (producători. reprezentaţi de plantele verzi şi bacteriile fotosintizatoare. care au aceleaşi nevoi trofice (de hrană) şi pe care le desparte acelaşi număr de trepte faţă de producători. zoofagi. 4). carnivor primar. detritofagi. 13 . Acestea sunt: 1. Din categoria trofică a consumatorilor fac parte: consumatorii primari (erbivorele. fitofagi. Circulaţia substanţelor şi energiei în ecosisteme se realizează prin căi denumite lanţuri trofice. bacteriile şi plantele care parazitează pe organismele vegetale-vâsc). care degradează substanţele organice din cadavre şi plantele moarte. fitofagi. precum şi de bacteriile care trăiesc în întuneric şi utilizează energia chimică pentru sinteza substanţelor organice. Dimensiunea animalelor creşte spre ultima verigă a lanţului (fitofagul este mai mic decât primul zoofag) datorită faptului că zoofagul (carnivor) consumă hrană mai bogată în energie şi o foloseşte mai eficient. 2. Sunt specii care prin regimul lor de hrană fac parte din mai multe categorii trofice. Descompunătorii (bacteriile şi ciupercile). Lanţurile trofice sunt căile alimentare prin care substanţa organică circulă de la o specie la alta într-un singur sens. Într-o biocenoză lanţurile trofice se pot clasifica în: Lanţuri trofice erbivore formate de regulă din 4 . secundar şi terţiar. În funcţie de modul de hrănire organismele vii dintr-un ecosistem se împart în trei mari categorii trofice. plante).STRUCTURA TROFICA A ECOSISTEMELOR Structura trofică a unui ecosistem este dată ansamblul relaţiilor trofice (de nutriţie). dependente unele de altele.

dacă cartofii sunt stropiţi cu DTT (pesticid) pentru combaterea gândacului de Colorado.3 trepte: gazdă (organisme vii). superior. Administrarea de pesticide pentru combaterea dăunătorilor din culturile agricole afectează puternic relaţiile trofice. Acestea 14 . o parte din pesticid cade pe sol şi este ingerat de râme. deoarece pesticidele se acumulează şi se concentrează în organismele anumitor categorii trofice provocând îmbolnăvirea lor sau chiar moartea. Lanţurile trofice pot fi dereglate prin intervenţia omului. Lanţuri trofice parazite formate de regulă din 2 .Lanţuri trofice detritivore formate de regulă din 2 trepte: detritus (resturi de plante şi cadavre de animale) şi microorganisme sau animale detritivore (bacterii sau lupul). ciuperci) şi uneori hiperparazit (protozoare flagelate sau bacterii). Astfel de exemplu. Model de lanţ trofic de tip prădător. parazit (virusuri. Prin urmare lanţurile trofice sunt formate dintr-un număr limitat de verigi trofice (maxim 5-6) deoarece transferurile de energie şi materie sunt limitate şi se realizează cu pierderi la fiecare treaptă trofică. VULTUR CODOBATURĂ NIMFE DE LIBELULĂ MORMOLOCI DE BROASCĂ ALGE Figura 4. bacterii. Relaţiile trofice (de nutriţie) fac ca fiecare nivel sau treaptă trofică să fie controlată de un alt nivel.

De asemenea. constituie un nivel trofic. Reţelele. sunt sensibile la pesticid şi vor murii. secundari. care poate produce ciroză sau cancer. Apar astfel piramide 15 . Mierlele. este ingerarea de otravă. omul poate concentra în ficat o cantitate apreciabilă de pesticid. urmaţi de consumatorii primari. iar în vârful ei se află consumatorii terţiari (prădătorii de vârf). unele de altele.sunt imune la acest pesticid (nu mor). Iată de ce. dacă în piramidă sunt indicate biomasele fiecărui nivel trofic avem o piramidă a biomasei. păsări). fructe. care a fost preluată din cadavrele lupilor omorâţi prin otrăvire. Speciile de animale şi plante care sunt active în mai multe lanţuri trofice. fiecare nivel trofic este reprezentat de o anumită categorie structurală a biocenozei. Această piramidă se mai numeşte piramidă trofică sau piramida eltoniană. piramida numerelor. Populaţiile situate pe aceeaşi treaptă faţă de producătorii primari. În mod similar. Prin consumul de carne. la rândul lor. La baza ei se află producătorii. În acest model. Aceste raporturi numerice sunt reprezentate grafic sub forma unei piramide. Astfel. Punctele de contact dintre lanţurile trofice sunt denumite noduri trofice. de unde prin consum ajung în organismul uman sau animal (porci. care consumă o mare cantitate de râme. nivelele şi piramidele trofice Se ştie că unele animale fitofage consumă diferite specii de plante şi. Primul model grafic al acestor relaţii cantitative a fost realizat de un ecolog (Charles Elton) care a fost denumit. legume. una din cauzele dispariţiei vulturilor cu barbă (zăganul) din America şi Europa în ultimii cincizeci de ani. constituie punctele lor de contact. iar conexiunile dintre acestea formează reţelele trofice. talia şi longevitatea lor creşte iar ritmul de reproducţie scade. Mărturie stau zecile de specii pe cale de dispariţie. O altă cantitate de pesticid existent în sol intră în cartofi. constituie hrană pentru alte animale din specii carnivore. uneori. chiar şi unele activităţi umane inofensive pot afecta mediul şi calitatea vieţii. În ele se află fie animale omnivore (furnici). dar îl acumulează în organismul lor. ouă. fie carnivore (păsările carnivore) care controlează mai multe lanţuri trofice. se pot construi piramide trofice indicând suprafaţa ecosistemelor din care îşi procură hrana vieţuitoarele. Lanţurile trofice dintr-o biocenoză sunt legate între ele. Pe măsură ce se avansează în nivelele trofice se observă că: numărul organismelor componente ale populaţiei scade.

Ei sunt dependenţi de energia primită de la producătorii primari. este transferată în continuare la tot lanţul de consumatori printr-un flux continuu. nimic nu se adaugă. elementele nutritive de bază circulă de la producători la consumatorii de diferite grade. cu atât ecosistemul este mai productiv. oxigenului. 16 . orice dereglare într-un ecosistem se răsfrânge şi poate avea efecte negative asupra altui ecosistem. de circulaţie a materiei. de autoreglare. FUNCŢIILE ŞI DINAMICA ECOSISTEMELOR Orice ecosistem îndeplineşte trei funcţii principale: energetică. în care nimic nu se pierde. Pentru ca ecosistemul să poată exista este absolut nevoie de pătrunderea continuă a energiei solare. Ea depinde de structura ecosistemului ţi în special de populaţiile biocenozei. Relaţiile trofice nu se limitează la un singur ecosistem. fapt pentru care. Dacă nu o face se ajunge la ceea ce numim azi “criza mediului înconjurător”. fiind utilizată în sinteza propriilor substanţe organice (producători primari). Funcţia energetică asigură toată energia necesară pentru buna funcţionare a întregului ecosistem. Producţia secundară este cea realizată de consumatori. Ea depinde de structura ecosistemului şi în special de populaţiile biocenozei. Dintre acestea cele mai importante sunt ciclurile: apei. Acesta este preţul pe care omul este dator sa-l plătească naturii.inversate cu vârful în jos (vezi aria din care-şi procura hrana un vultur şorecar. Pierderile de energie sunt compensate toate prin aportul continuu al radiaţiilor solare. întregul sistem s-ar bloca şi nu s-ar mai realiza producţia primară. Între acestea se stabilesc relaţii trofice şi ca rezultat al acestora. care este captată de plantele verzi şi unele microorganisme fotosintetizatoare. Cu ajutorul consumatorilor energia înglobată în biomasa vegetală consumată prin hrană. spre populaţii detritofage şi în final la descompunători. o rândunică. carbonului. Cu cât acest proces este mai rapid. Dacă procesul de descompunere n-ar mai avea loc sau s-ar desfăşura într-un ritm necorespunzător. Pe lângă ciclurile locale ecosistemice în biosferă se întâlnesc şi cicluri globale denumite cicluri biogeochimice. Funcţia de circulaţie a materiei permite reluarea ciclurilor productive. Este important să înţelegem că ecosistemul natural este un întreg. şi o buburuză). azotului şi fosforului. tot ceea ce se extrage din el (plante sau animale) trebuie înlocuit.

Fluxul de energie şi materie reprezintă trecerea energiei şi materiei sub formă de hrană. datorită faptului că atât cantitatea de nutrienţi. sunt finite. nedisponibilă (ex. Autocontrolul în cadrul ecosistemelor este obligatoriu. Orice ecosistem primeşte şi consumă energie. prin care populaţiile componente ale biocenozei reuşesc să se adapteze reciproc unele faţă de altele. energia chimică potenţială) la forma dispersată. energia se transformă continuu în ecosistem (de ex. Conform acestor legi. Fluxul de energie în ecosisteme Principala sursă de energie într-un ecosistem o reprezintă energia solară (cca. Activitatea energetică a ecosistemelor este coordonată de cele două principii de bază ale termodinamicii: 1. de la forma concentrată (ex. ca şi structura trofică a biocenozei. principiul degradării energiei (nu toată energia primită se foloseşte în mod util.99%) şi energia rezultată din diverse reacţii chimice (cca.tranjsformarea: luminii ⇒ energie chimică potenţială ⇒ energie mecanică) fără a fi creată sau distrusă vreodată. pe care o primesc sau o pot reţine producătorii primari. CIRCULAŢIA ENERGIEI ŞI MATERIEI ÎN ECOSISTEME Orice ecosistem îndeplineşte două funcţii: cea de circulaţie a energiei şi cea de circulaţie a materiei. Mecanismul principal de efectuare a autocontrolului este asigurat prin intermediul lanţurilor trofice. respectiv faţă de factorii de biotop. ci doar transformată).1%). cât şi cantitatea de energie. precum şi faţă de factorii naturali. Stabilitatea ecosistemelor este un proces dinamic. Fiecare transformare de energie este însoţită de o degradare a sa. Cele trei funcţii ale ecosistemului sunt strâns legate între ele. o parte este transformată ireversibil în căldură). din mediul abiotic în corpul plantelor şi animalelor aflate pe diverse nivele trofice. În toate ecosistemele energia circulă sub forma energiei chimice înglobate în substanţele organice din biomasa vegetală şi animală. Funcţia energetică este principala funcţie a oricărui sistem ecologic prin care se asigură şi se menţine structura şi funcţionalitatea ecosistemelor. 2. căldura elaborată 17 .Funcţia de autoreglare asigură autocontrolul şi stabilitatea ecosistemului în timp şi spaţiu. principul conservării energiei (energia nu este nici creată nici distrusă. Aportul continuu de energie şi hrană asigura menţinerea vieţii pe Pământ.

vegetal. Energia rezultată din fotoliza apei (captată de electroni şi protoni) este transformată in energie chimică potenţială si este stocată la nivelul compuşilor energetici ATP (adenozin-trifosfat). Din aceasta o parte se pierde fiind utilizată în 18 . La suprafaţa pământului ajunge doar 48% din totalul energiei solare. iar o altă parte este utilizată în procesul de transpiraţie. In urma procesului de fotosinteză plantele eliberează pe seama dioxidului de carbon preluat din aer. alcătuita dintr-un ansamblu de radiaţii cu diferite lungimi de undă (vizibile – energia luminoasă şi invizibile: ultraviolete. vaporii de apă şi particulele de praf din atmosferă). Frunzele plantelor nu folosesc întreaga cantitate de lumină a razelor solare care cad pe ele.de organisme). şi chiar microbian (bacteriile aerobe). Fenomenul este realizat pe baza pigmentului clorofilian din citoplasma celulei vegetale care. Nici o transformare de energie nu se realizează cu o eficienţă de 100%. solul şi vegetaţia absorb 20% din energia solară incidentă. de pe suprafaţa frunzelor. protoni şi electroni. mg/l/an sau kg/ha/an. Principala sursă de energie pentru ecosistemele naturale si artificiale este energia solară. Altă parte din radiaţii trec prin frunze şi numai o mică parte (cca. declanşează descompunerea apei in oxigen. restul energiei fiind reflectată de pe pământ in atmosferă. o mare parte este transformată în căldură şi se pierde prin iradiere. Plantele folosesc energia solară pentru producerea de substanţe organice şi pentru menţinerea funcţiilor vitale. pentru că o parte din radiaţiile solare sunt reflectate în spaţiu. Apa. Ea se exprimă în g /m2/an. oxigenul atât de necesar respiraţiei tuturor organismelor din regnul animal. 1-5%) este absorbită si utilizată. Cantitatea de energie asimilată prin fotosinteza plantelor dintr-un ecosistem se numeşte producţie primară brută (PPB). Aceşti compuşi furnizează energia necesară pentru biosinteza substanţelor organice proprii regnului vegetal. Numai o mică parte din energia solară este folosită în fotosinteză pentru producţia primară. Prin aceasta. in prezenţa luminii. infraroşii. raze X). Din această energie absorbită. restul de 52% fiind absorbită de atmosferă (de stratul de ozon. Fotosinteza este un proces natural prin care plantele si unele microorganisme fotosintetizatoare utilizează energia solară exogenă pentru biosinteza materiei organice proprii. plantele verzi asigură unica posibilitate terestră de stocare şi transformare a energiei solare în energie chimică acumulată în structura substanţelor organice fotosintetizate.

indispensabil vieţii pe Pământ. În acest sens cercetările lui Odum (1959) cu privire la lanţul trofic: lucernă-viţel-copil. ce intră în structura biomasei. doar 10 kcal/zi/m2 sunt asimilate în biomasa ierbivorelor şi doar 1 kcal/zi/m2 ajung în biomasa copilului. La alte animale inferioare. Este o componentă anorganică esenţială a materiei vii. Prin urmare. La carnivore rata de utilizare a energiei din hrana consumată este mult mai eficientă pentru că valoarea nutritivă a hranei din carne este mult mai mare. după rangul dependenţei de producţia primară a plantelor verzi. organismul este alcătuit în procente de peste 9698% din apă. deoarece biomasa vegetală are un conţinut energetic mult mai redus. respiraţie. energia care intră într-un ecosistem circulă într-un flux discontinuu prin intermediul hranei care leagă toate populaţiile de organisme (autotrofe şi heterotrofe) intre ele prin lanţurile alimentare (relaţii trofice) şi le ordonează pe anumite nivele ale piramidei trofice. În acest fel energia primară stocată la nivelul masei vegetale este transferată şi transformată. Procesele de transformare a energiei dintr-o reţea trofică se fac cu mari pierderi. La fitofagi eficienţa asimilării energiei din hrană este mai mică decât la zoofagi. fiind mult mai bogată în celuloză care se digeră cu cheltuială energetică mult mai mare. mişcare şi menţinerea unei temperaturi constante în corpul animalelor (evapo-transpiraţie). au demonstrat că din cei 1000 kcal/zi/m2 de lucernă. sub forma energie secundare din biomasa consumatorilor. 19 . CICLUL APEI Apa este un element vital. La om. Prin urmare. 93% din greutatea sângelui şi 80% din masa musculară. Substanţa organică produsă de plante este folosită de către animalele fitofage care constituie hrana pentru consumatorii primari si secundari. iar digestia se realizează cu o cantitate mai redusă de energie. relaţiile trofice dintre populaţiile unei biocenoze se pot analiza sub forma transferului energetic. Ea se numeşte producţia primară netă (PPN). Diferenţa dintre PPB şi PPN reprezintă consumul plantelor pentru propriile procese metabolice. reprezentând la mamifere cca. apa constituie 63– 65% din greutatea corporală a adultului.metabolism. în întregul lanţ trofic. Ceea ce rămâne reprezintă energia utilizată de plante pentru producerea de substanţe organice. aşa cum sunt spongierii şi meduzele.

în care au apărut primele forme de viaţă.2%. de relief.40% este apa dulce continentală. zăpadă.Din suprafaţa totala a planetei. respectiv o cantitate de cca. asigură procesul de respiraţie al tuturor organismelor vii. apa se găseşte sub formă lichidă în biotopurile acvatice şi terestre. Mg. Doar 2. Într-un biotop terestru principalele surse de apă sunt: precipitaţiile. de vânturi şi de covorul vegetal. 71%.condensarea vaporilor de apă in nori.ascensiunea vaporilor de apă în atmosferă şi deplasarea lor dintr-o zonă în alta. hidrosfera reprezintă cca. C. Mediul acvatic conţine resurse material-energetice pentru a întreţine populaţiile de producători. efectuând un circuit complex care se datorează mişcărilor din aer. precum şi pentru asigurarea hranei unor organisme terestre mai ales păsări şi mamifere. prin acţiunea curenţilor atmosferici. 13000 – 15000 miliarde tone. 20 . Din această cantitate. . Fe.8% din total reprezintă apa dulce. sub formă de vapori în atmosferă. de proporţii uriaşe. datorită prezenţei în cantităţi mari a acestor substanţe organice transportate de apele curgătoare. O si alte elemente combinate. . realizând o migraţie a substanţelor organice. care depind de poziţia geografică. Oxigenul produs de fitoplanctonul din apă. cea mai mare parte. de consumatori şi descompunători din apă. numai în urma proceselor de denudaţie sunt transportate anual. Apele naturale provoacă procese de dizolvare a rocilor şi levigare a solurilor. 0. H. Si. Apele curgatoare antrenează mari cantităţi de substanţe dizolvate. Restul de 21. 21% o constituie apele subterane şi din sol. de 97.35% este apa din lacuri şi mlaştini. prin spălarea elementelor solubile care sunt transportate la mari distanţe şi apoi depuse de apele curgătoare în zonele joase ale cursurilor în mari depozite sedimentare (aluviuni).04% este apa sub formă de vapori în atmosferă şi numai 0.precipitarea sub formă de ploaie. apa trece dintr-o formă în alta. este stocată sub formă solidă în calotele glaciare. bogate în numeroase elemente: Ca. 0. Ca exemplu. materii aflate în suspensie şi nenumărate microorganisme. alături de cel eliminat de plantele terestre. grindină. Apa din mări şi oceane reprezintă leagănul vieţii. În natură.7x 107 tone de material solid.5%). apa înglobată în sol şi apa scursă de la suprafaţă în spaţiile mari din straturile geologice ale pamantului. de pe uscat în oceane. Mn. o cantitate de cca. Cea mai mare parte de apa dulce (78. Solurile formate pe aluviuni au fertilitate naturală crescută.01% este apă dulce curgătoare. Din această cantitate. precum şi sub formă solidă în gheaţă. din atmosferă şi curenţilor marini. N. Sub acţiunea energiei solare şi a temperaturii.2. În acest circuit se disting următoarele etape principale: . P. o reprezintă apa sărată a mărilor şi oceanelor.

În ţările dezvoltate valoarea acestui consum este de 2000-2500m3/an/locuitor.scurgerea apelor pe suprafeţele terestre în pantă. 21 . 2003). Consumul de apă dulce este în prezent un indicator sintetic al nivelului de trai. apa ajunge în plante de unde cea mai mare parte este eliminată prin transpiraţie. prin poluarea apei şi defrişarea iraţională produse prin extinderea agriculturii. într-o pădure de foioase apa din precipitaţii alimentează pânza freatică din subsol sau se scurge în apele curgătoare. iar rezervele de apă din sol descresc. în materia vie (mediul biotic) şi apoi din nou în mediul abiotic (neviu). Din sol. Acţiunea omului asupra componentelor biosferei poate avea influenţe grave asupra circuitului apei. o altă parte se evaporă. .. prin cursurile de apă. spre exemplu. Datorită eroziunii. în timp ce în ţările subdezvoltate este de cca. restul fiind utilizată la producerea de biomasă. industriei şi construcţiilor. La nivel planetar. face ca circuitul apei prin ecosistem să dăuneze biocenozelor si sa pună chiar în pericol echilibrul întregului ecosistem.38% din volumul anual de precipitaţii. Plantele absorb şi redau atmosferei cca. Mişcarea ciclică a apei în cadrul biosferei reprezintă circulaţia sau transferul apei din învelişurile scoarţei terestre. degradarea şi eroziunea solurilor. iar restul se absoarbe în sol.infiltrarea în sol a unor părţi din apa de suprafaţă. Astfel.40-50m3/an/locuitor (Lixandru. Doar 1% din apa căzută prin ploi este folosită în sinteza materiei vii. Astfel. al mişcării curenţilor de aer. 3000 – 7000 t apă /an. inundaţiile. solul nu poate primi cantitatea de apă necesară dezvoltării covorului vegetal. Se estimează că 1 ha de pădure de foioase din zonele temperate elimină prin procesul de transpiraţie cca. care se scurge prin cursuri subterane. din totalul precipitaţiilor anuale (771mm) mai puţin de jumătate (367mm) trec în mare. omul a produs mari dezechilibre în natură. Înlăturarea completă a pădurilor de pe suprafeţe întinse determină modificări ale circuitului apei prin: modificarea regimului de precipitaţii. Omul consumă pentru nevoile sale menajere şi industriale 2. Restul (404 mm. Deversarea apelor poluate în cursurile de apă. adică 52%) se reîntorc în atmosferă prin evapotranspiraţie (apa evaporată din sol şi rezultată din transpiraţia plantelor). spre oceane. de dezvoltare şi de civilizaţie.5% din precipitaţiile totale.

400 000 km3. 15% din acestea sunt reţinute pe suprafaţa plantelor şi restituite atmosferei prin evaporare. 1600 m3. numai 25 000 km3. Sub acţiunea radiaţiei solare apa din mări şi oceane se evaporă într-o proporţie de cca. se constată că în cazul oceanelor şi mărilor bilanţul este negativ. Diferenţa de 10 000 km3 este apa ce se infiltrează în sol. Din această cantitate 3500 m3 sunt restituiţi atmosferei prin transpiraţia plantelor. Ciclul global al apei 22 . În lemn şi coaja plantelor se stochează cca. Astfel. Din restul apei care ajunge pe solul pădurii. 5% se scurg în cursurile de apă. în pânzele de apă freatică de unde reîntoarcerea spre mări şi oceane este mai lentă. Din apa absorbită de plante numai 1% (15-20 m3) intră în structura producţiei primare de biomasă. precipitaţiile continentale formate pe seama proceselor de evaporare a mărilor şi oceanelor reprezintă 35 000 km3. La nivel planetar cantitatea de precipitaţii anuale este de cca. cantitatea de precipitaţii este de 8000 m3/ha/an. fluviilor. Figura 5. Dacă se face bilanţul între cantitatea de apă evaporată şi cea provenită din precipitaţii. iar pentru continente este pozitiv. Solul reţine 65% (5200 m3)din totalul precipitaţiilor. volum din care se întorc prin apele râurilor.H2O din atmosfera precipitaţii 8000m3/ha/an evaporare 400 000km3 85% pe solul pădurii 5% scurgeri de pe sol 15% infiltraţii în subsol evapotranspiraţie 3600m3 15% pe suprafaţa plantelor evaporare de pe sol 800m3 65% apa reţinută în sol 5200m3 pânza freatică H2O subterane H2O de profunzime ape de suprafaţă 25 000 km3 mări şi oceane 100 000 km3 / 1300x106 km3 Într-o pădure de foioase din zona temperată. iar 800 m3 sunt recirculaţi prin evaporare de pe sol. iar 15% se infiltrează în subsol alimentând pânza freatică şi apele de profunzime. Procesele de evapo-transpiraţie de la nivelul ecosistemelor continentale redau circuitului 65 000 km3 de apă. şiroire sau drenaj. 100 000 km3.

apă) trece în mediul biotic al tuturor ecosistemelor şi revine apoi în acest mediul neviu. Azotul atmosferic poate fi folosit numai de câteva organisme fixatoare de N aşa cum sunt: bacteriile. În ultima cale. în care N din aer este introdus în circuit şi . Primul subciclu cuprinde următoarele două etape: . fixarea azotului atmosferic se realizează pe seama unor grupe de microorganisme fixatoare. în care azotul din mediul abiotic (aer. electrochimică şi biologică. iar altele 23 . de unde sunt absorbite de către plante pentru sinteza aminoacizilor şi substanţelor proteice proprii. Restul de 20% se găseşte în substanţele organice sintetizate de toate organismele vii. Circuitul azotului cuprinde două subcicluri. Aceste substanţe azotate. libere sau simbionte numite bacterii fixatoare de azot. Calea electrochimică are loc la înălţimi mai joase sub influenţa fulgerelor şi formează cantităţi mult mai mici de amoniac. care au fost fixate de bacterii sunt cedate solului după moartea bacteriilor sintetizatoare. unde sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete N din aer se combină cu vaporii de apă şi formează amoniac şi nitraţi. care îl transformă în N nitric şi N nitros. acest element chimic provine din două surse principale: N atmosferic şi N organic rezultat din descompunerea cadavrelor animale şi vegetale.de nitrificarea prin care N din circuit este redat atmosferei. Aceştia constituie sursa principală din natură pentru nutriţia plantelor verzi.de fixare a N liber. Fixarea fotochimică are loc în straturile înalte ale atmosferei. Substanţele proteice rezultate din descompunerea organismelor moarte sunt transformate de bacterii în compuşi amoniacali. Al doilea subciclu care cuprinde: . Faza de fixare a azotului liber din atmosferă se poate realiza prin trei căi: fotochimică.faza de mineralizare. fiecare cu câte două faze.CICLUL AZOTULUI Ciclul azotului (N) este unul dintre cele mai complexe circuite din natură. Principalul rezervor de azot (80% din cantitatea totală de azot a planetei) este atmosfera în care N ocupă 78% din volumul total. În natură. faza de degradare a compuşilor organici cu azot şi . Dintre cele libere unele sunt aerobe (capabile să trăiască numai în prezenţa O2 molecular liber) cum sunt cele din genul Azotobacter. respectiv în nitriţi şi nitraţi.faza de biosinteză a compuşilor organici azotaţi. respectiv cea biologică . Acelaşi fenomen se petrece şi cu N organic conţinut în corpul organismelor vii (vegetale si animale). ciupercile şi câteva alge cianoficee. în componentele humice din structura solului precum şi în unele sedimente de natură organică şi minerală.

trifoiul. În a doua etapă. oprind pătrunderea altor bacterii care pot fi patogene pentru plantă.sunt anaerobe (capabile să trăiască în absenţa O2 liber) din genul Clostridum sau genul Rhodospirillium. pe care planta gazdă o recunoaşte prin intermediul unei proteine “semnalizatoare ” care permite fixarea numai a bacteriilor specifice (recunoscute). sub acţiunea anumitor factori: temperatură. Mineralizarea este un proces de descompunere a compuşilor organici cu azot.). datorită efectului negativ al temperaturilor joase. genul Clostridium. genul Thiobacillus). În prima etapă are loc amonificarea. Bacteriile simbionte fixează azotul pe cale enzimatică. până la nitriţi şi nitraţi. Întregul proces de mineralizare are loc cu producere de energie care este utilizată de plante pentru reducerea CO2 si sinteza tuturor substantelor organice proprii. genul Bacillus. În ultima fază de biosinteză nitraţii absorbiţi în procesul de nutriţie la plantelor sunt folosiţi de acestea pentru sinteza substanţelor organice proprii necesare procesului de creştere şi dezvoltare. Acest bilanţ determină sinteza şi creşterea biomasei 24 . Microorganismele fixatoare simbionte sunt bacteriile din genul Rhizobium care trăiesc în simbioză cu plante din familia leguminoaselor (lucerna. amoniacul este transformat de alt tip de bacterii (genul Nitrosomonas şi genul Nitrobacter) în nitriţi (reacţie de nitrire) şi ulterior în nitraţi (reacţie de nitrare). Denitrificarea se poate realiza pe cale chimică. Faza de denitrificare este un proces de transformare a nitraţilor (NO3) în nitriţi până la oxizi de azot şi azot liber. Nostoc şi Trichodesmum). soia etc. dar cel mai important rol în fixarea azotului atmosferic îl au algele albastre fotosintetizatoare (din genurile Anabaena. pH-ul. umiditatea şi pe cale biologică cu ajutorul unor bacterii specifice (genul Pseudomonas. amoniac şi N molecular. Enzima prezintă o sensibilitate ridicată la oxigen şi poate deveni activă numai în prezenţa unor metale (molibdenul şi fierul). slab aerate. În mediul acvatic există de asemenea bacterii libere fixatoare de N. numită nitrificare. precum şi de reducere a acidului azotic în acid azotos. Fiecare specie de leguminoase acceptă numai o anumită specie de bacterii. cu ajutorul unei enzime denumită nitrogenază. respectiv descompunerea de către bacterii a substanţei organice azotate cu producere de amoniac. Dacă analizăm cantitatea de azot fixată în cursul unui ciclu biogeochimic se constată că bilanţul este pozitiv (se fixează mai mult azot decât se pierde). fiind mai accentuată în sezonul cald şi mult mai puţin intensă sau chiar absentă iarna. genul Achromobacter. Procesul se produce mai intens în sol. Denitrificarea are ritm sezonier. dar apare şi în apă sau în sedimente cu multa substanţă organică.

reprezentată de carbonaţii din structura rocilor calcaroase şi sub forma gazoasă a dioxidului de carbon (CO2) sau anhidrida carbonică din atmosferă. Procesul de sinteză are loc sub acţiunea radiaţiilor solare. Circulaţia dioxidului de carbon condiţionează în biosferă două procese biologice fundamentale: fotosinteza şi respiraţia. hidrosferei şi atmosferei. deşi fixarea de CO2 prin fotosinteza plantelor depăşeşte cedarea de CO2 prin respiraţia animalelor. Schimburile de CO2 care se înregistrează între hidrosferă. CICLUL CARBONULUI Ciclul parcurs în natură de carbon (C) este reprezentat de schimbul efectuat între dioxidul de carbon (CO2) şi organismele vii de pe Terra. iar o altă parte este eliberat în atmosferă. pe care plantele le iau din sol şi apă. folosesc dioxidul de carbon pentru sinteza compuşilor organici (glucide. Carbonul este prezent în natură sub două forme: minerală. fermentaţiile şi combustiile. atmosferă şi litosferă se pot schematiza astfel: CO2 din atmosferă ⇔ CO2 dizolvat în apă ⇔ CO2+H2O ⇔ H2CO3 (acidul carbonic) ⇔ calciu din apă ⇔ bicarbonaţi Ca(H2CO3)2 Acidul carbonic se leagă uşor de calciul prezent în apă. precum si a resturilor de biomasă vegetală sau animală. Respiraţia.vegetale în cantităţi mai mari decât necesarul de hrană al consumatorilor primari. a CO2 din aer şi a apei cu săruri minerale. În condiţii naturale normale cele două procese (fotosinteza şi respiraţia) se echilibrează reciproc. În aerul atmosferic. precum şi cel rezultat din arderile de combustibili. fiind folosit în respiraţia animalelor. Echilibrarea se produce prin dioxidul de carbon degajat în urma procesului de degradare a materiei organice moarte. prin tamponarea variaţiilor de pH din apă. În procesul de fotosinteză plantele verzi (şi unele microorganisme fotosintetizatoare) care posedă pigmenţi de clorofilă fixaţi pe cloroplaste.03% respectiv cca. de la nivelul: litosferei. formând bicarbonaţi care sedimentează în depozite calcaroase. protide şi lipide). 340 ppm. rămase neconsumate din apă sau sol. concentraţia medie de dioxid de carbon este de 0. asigură reîntoarcerea CO2 în atmosferă. unica formă de circulaţie a carbonului anorganic în biosferă. Se estimează că rezervele de carbon din atmosferă (sub formă de 25 . Reacţia este de tip reversibil şi reprezintă un mijloc important de menţinere a valorilor de pH. Din fotosinteză rezultă oxigenul din care o parte este utilizat de plante în procesul de respiraţie.

Astfel. La nivel planetar. Creşterile permanente a emisiilor de CO2. 1 miliard t carbon.CO2) reprezintă 700x109 t. Dioxidul de carbon din aer opreşte o mare parte din radiaţiile infraroşii emise pe durata nopţii de scoarţa terestră. fermentaţiile şi combustiile restituie fără încetare dioxidul de carbon. Fenomenul este un proces fizic caracterizat prin faptul că în aerul atmosferic. El se menţine relativ constant deoarece respiraţia. topirea calotei glaciare şi inundarea multor zone de coastă. În caz contrar. Conţinutul aerului în CO2 nu se diminuează. CO2 acţionează ca un adevărat “ecran de protecţie”. asigurând astfel menţinerea la suprafaţa planetei noastre a unei temperaturi medii anuale de15oC. care cedează apelor de precipitaţii şi celor de suprafaţă fosfaţii din structura lor. o cantitate 26 . În fiecare an intră în atmosferă cca. din ultimii ani. Variaţiile de concentraţie a CO2 din atmosferă sunt autoreglabile. CICLUL FOSFORULUI Ciclul fosforului (P) e un ciclu biogeochimic sedimentar legat de circuitul hidrologic. prin care creşterea concentraţiei este diminuată pe două căi: mărirea intensităţii de consum a CO2 în procesul de fotosinteză şi sporirea proceselor de dizolvare în apă cu formare de bicarbonaţi. iar concentraţia de CO2 a crescut cu 10%. creşterea treptată a temperaturii medii anuale va determina: aridizarea treptată a climei. iar cele ale hidrosferei 50. temperatura medie la suprafaţa scoarţei ar fi de – 18oC (H.000x109 t. deoarece fosforul nu formează componenţi gazoşi şi este prezent în mod natural în apă şi sol. accentuarea procesului de deşertificare. Dacă apare tendinţa de creştere a concentraţiei de CO2 din atmosferă. În ultimii ani cantitatea de CO2 provenită din arderile de combustibili a crescut îngrijorător. Fitobiomasa realizată anual prin sinteza de substanţe organice este cuprinsă între valorile de 30-150x109 t. dioxidul de carbon contribuie la declanşare a efectului de seră. Prin spălarea rocilor de către apele de scurgere. datorate în principal intensificării industriei şi a transporturilor.1989). cu o reducere considerabilă a variaţiilor termice dintre zi şi noapte. Rezervorul principal al fosforului îl reprezintă rocile sedimentare şi eruptiile vulcanice (apatit si magmă) de pe uscat. suprafaţa terestră se răceşte şi cedează o mare parte din energia solară recepţionată în timpul zilei. determină accentuarea efectului de seră care poate avea consecinţe catastrofale pentru Terra. intervine o reglare de tip feed-back negativ. Noaptea.Tazieff.

Prin moartea organismelor planctonice şi prin descompunerea lor de către microorganisme. cu pierderi. Sub acţiunea unor microorganisme specifice. In acest fel Fosforul se reîntoarce în circuitul biologic. fiind practic pierdută pentru biosferă. Sărurile ce apar in exces duc la creşterea durităţii apei făcând-o inutilizabilă pentru unele procese industriale sau pentru consumul uman. Eutrofizarea puternică a apelor favorizează dezvoltarea în masă în apa a unor microorganisme (bacterii filamentoase. de acumulare a unor cantităţi crescute de substanţe organice pe fundul apei (mâl organic brun-murdar) cauzat de descompunerea organismelor moarte. fosforul ajunge din nou in sol. P ajunge in alimentaţia diferitelor organisme vii inclusiv a omului. Sub acţiune acestui proces şi a curenţilor de apă o parte din sedimentele de adâncime sunt aduse la suprafaţa mărilor şi oceanelor de unde ajung pe platforma continentală. 27 . substanţa organică moartă este supusă procesului de mineralizare în urma căruia fosforul este eliberat în forma sa solubilă. Din sol compuşii fosforului sunt preluaţi de plante. ciuperci. fenomen cunoscut sub denumirea de “înflorirea apelor”. O consecinţă a acestui fenomen este poluarea apelor prin procesul de eutrofizare.). etc. În sol. care pot acoperi în întregime suprafaţa apei. iar prin excrementele acestora sau din cadavrele lor. ciliate. Reîntoarcerea fosforului în circuit are loc parţial. în apele râurilor. proces natural. de unde o parte din fosfor este preluat de animale. sau chiar în zonele de coastă a mărilor pot apărea cantităţi excesive de fosfor care determină dezvoltarea explozivă a algelor. Fosforul anorganic din apele marine este folosit de plante în sinteza compuşilor organici. prin procesul de orogeneză (proces tectonic de formare a lanţurilor muntoase). mlaştinilor. pe lângă fosforul anorganic dizolvat din rocile fosfatice şi depozitele de guano (gunoiul pasărilor ihtiofage) există şi cantităţi însemnate de fosfor organic provenit din descompunerea cadavrelor de plante şi animale. ducând la distrugerea echilibrului biologic din ecosistemul respectiv. În acest fel fosforul este repus. Cea mai mare cantitate de fosfor rămâne la mare adâncime si nu se mai întoarce în circuit.mare din fosfaţi este antrenată în mări şi oceane unde se depune în sedimente de adâncime. Pierderea de fosfor poate fi compensată parţial prin excrementele păsărilor ihtiofage sau prin intermediul omului (administrare de îngrăşăminte pe bază de fosfaţi). Prin intermediul lanţurilor tropice: fitoplancton – zooplancton – peşti – păsări ihtiofage. de lipsa de oxigen. intr-un nou circuit biologic. cantităţi apreciabile de fosfaţi sunt asimilaţi de plante. Ca urmare a administrării neraţionale de către om a îngrăşămintelor.

În acest sens. înmulţirea peste măsură a algelor este frânată prin două căi: prin creşterea consumului de către zooplancton (animale care se hrănesc cu alge) şi prin scăderea cantităţii de substanţe anorganice necesare dezvoltării algelor (fosfor. Depăşirea acestor limite duce la perturbarea echilibrului prin modificarea structurii şi funcţionării întregului ecosistem. hrana devine neîndestulătoare şi zooplanctonul se împuţinează. Dispariţia omizilor 28 . ecosistemul păstrează o stare de echilibru între populaţiile componente. vom observa că maximele şi minimele efectivelor celor două specii se succed. prada se împuţinează ducând la micşorarea numărului de consumatori carnivori. azot. Din cele prezentate se poate observa că. biocenoză) sau a unui sistem mixt (ecosistem). sursa de hrană etc. sursele minerale necesare în creşterea algelor se refac determinând creşterea şi înmulţirea în continuare a algelor. mecanismul principal de păstrare a stabilităţii ecosistemului se bazează pe relaţiile trofice din cadrul biocenozelor. Prin funcţia sa de autocontrol. populaţie. Hrana abundentă favorizează înmulţirea zooplanctonului. atâta timp cât din afara sistemului nu intervine nici o perturbare. efectivul speciei pradă creşte. Un astfel de exemplu îl constituie omizile fluturelui defoliator al stejarului (Tortrix Viridana) care după distrugerea frunzelor pădurii mor de foame. Când hrana este abundentă. starea întregului sistem se menţine în echilibru permanent şi oscilează în jurul unor anumite valori. determinând creşterea populaţiei de consumatori pe seama hranei din belşug. într-un ecosistem acvatic. Atunci când populaţiile înregistrează mari oscilaţii numerice acestea se soldează uneori chiar cu dispariţia ambelor specii. etc.AUTOCONTROLUL ŞI STABILITATEA ECOSISTEMELOR Autocontrolul sau homeostazia unui sistem biologic (individ.). organizarea şi funcţionarea întregului ecosistem. dacă examinăm relaţiile dintre un carnivor şi prada acestuia. Numărul mare de consumatori determină scăderea resurselor de hrană.). În acest fel. Astfel spre exemplu. reprezintă tendinţa de stabilitate internă a sistemului faţă de condiţiile schimbătoare ale mediului extern (factori climatici. Funcţia de autocontrol sau homeostazie asigură stabilitatea în structura. Pe măsură ce consumul de alge creşte. menţinând variaţiile numerice ale acestor populaţii între anumite limite. Prin descompunerea resturilor organice ale zooplanctonului de către microorganisme. Relaţiile trofice controlează oscilaţiile numerice ale fiecărei populaţii din ecosistem.

De exemplu. 29 .determină la rândul ei dereglarea echilibrului dintre alte specii ale biocenozei interdependente (păsări. Numărul mare de specii şi bogata reţea de relaţii trofice existente în cadrul ecosistemului de pădure. anumite specii (elefanţii) migrează în condiţiile în care densitatea populaţiei lor a ajuns foarte mare si s-au redus rezervele de hrana. dacă o populaţie tinde să scadă numeric. un ecosistem natural complex care are o stabilitate mult mai ridicată în comparaţie cu un ecosistem simplu (o cultură agricolă).). mamifere. alga Chlorella elimină o substanţă care la o anumită concentraţie împiedică înmulţirea în continuare a acesteia. dăunători etc. Ambele probleme se rezolvă prin diferenţierea funcţiilor speciilor componente ale unei biocenoze. funcţia de autocontrol a ecosistemelor este necesară deoarece: • cantitatea de energie primită de un anumit ecosistem cât şi cantitatea de nutrienţi disponibili sunt limitate. stabilitatea unui ecosistem este dată de structura sa. respectiv de numărul populaţiilor componente. presiunea duşmanilor se va deplasa spre alte specii al căror consum implică mai puţine cheltuieli energetice. umiditate. Stabilitatea agrosistemului va fi influenţată foarte mult de condiţiile externe: temperatură. Un astfel de exemplu este pădurea tropicală. determină interdependenţa speciilor şi organizarea unui sistem natural de autocontrol asemanator cu un sistem cibernetic informational. Cu cât sistemul este mai complex. face ca aceasta sa aibă o capacitate mult mai mare de autoreglare. cu atât capacitatea de autoreglare a lui este mai mare şi va prezenta o stabilitatea mult mai mare faţă de perturbaţiile externe. Menţinerea nivelului de echilibru al efectivului unei specii dintr-o biocenoză se realizează prin mecanisme diferite de la specie la specie. • supravieţuirea populaţiei şi îndeplinirea funcţiilor ei în biocenoză depinde de refacerea (reciclarea) resurselor materiale iniţiale şi de menţinere unui anumit nivel numeric. În consecinţă. Diferenţierea funcţiilor printr-o specializarea mai mult sau mai puţin complexă. Unele plante elimină în mediul extern substanţe care influenţează negativ dezvoltarea indivizilor din aceeaşi specie. La animale. cantitatea de nutrienţi minerali din sol. Aceste invazii nu se produc niciodată în ecosistemele complexe ale pădurilor tropicale deoarece. Prin urmare. Ecosistemul cu puţine specii şi lanţuri trofice (cultura agricolă) va avea o stabilitate mult mai mică. etc. În astfel de sisteme simple invaziile dăunătorilor se produc mult mai frecvent şi mai uşor.

30 . din dorinţa de a economisii sau de a produce cât mai mulţi bani. atmosfera şi solul. a mijloacelor de transport şi a bunurilor de consum noi. În aceste condiţii se ridică tot mai mult problemele privind poluarea şi apare necesitatea elaborării unor noi reglementări administrative de stat în măsură să facă faţă noilor aspecte legate de protecţia mediului înconjurător. fără să realizeze care sunt daunele produse. prin acţiuni de tipul: utilizarea pe scară largă a pestcidelor. intensifică dezvoltarea algelor pe seama oxigenului din apă. că unele dintre produsele deversate în mediul înconjurător sunt toxice şi rezistă la descompunerea naturală. Poluarea mediului afectează toate cele trei componente principale ale mediului înconjurător: apa. atmosfera şi solul fiind considerate a fi nişte rezervoare receptoare cu capacitate nelimitată. Lipsa de informare a făcut ca mulţi oameni de bună credinţă să persiste în acţiuni care sunt nefaste mediului înconjurător. oceanul. deversarea sau stocarea unor substanţe toxice sau deşeuri radioactive etc.CAPITOLUL II CALITATEA MEDIULUI AMBIANT Criza mediului înconjurător Multă vreme omul a presupus că solul. şi aerul pot prelua. S-a dovedit însă. Deteriorarea mediului înconjurător este resimţită în zilele noastre tot mai acut. Reziduurile. Folosirea neraţională a solurilor şi a resurselor naturale. să se reconcentreze în lanţurile trofice naturale. O altă categorie de oameni nepăsători. tăierea pădurilor. La toate acestea a contribuit şi tendinţa de concentrare a populaţiei în centre mari supraaglomerate. ducând uneori până la “moartea”. absorbi şi recicla produsele reziduale ale activităţii sale. uneori până la epuizarea lor ridică o serie de probleme majore privind ocrotirea mediului înconjurător. au acţionat voit. dezvoltarea intensă a industriei. apa. provocând daune ireversibile. acumulate şi diversificate în timp. Aşa se întâmplă cu unele metale grele. deşeurile organice şi dejecţiile deversate în apele curgătoare prin descompunere consumă oxigenul necesar diferitelor organisme acvatice. Toate acestea. altele deşi sunt dispersate în mediu în cantităţi sau diluţie foarte mică. reuşesc după un timp relativ scurt sau mai lung. adică la degradarea apelor. în timp ce elementele nutritive care ajung în ape. Poluarea aerului din marile oraşe a devenit o trăsătură obişnuită. îndeosebi în centrele urbane cu mari aglomerări de populaţie. smogul fiind una dintre cele mai caracteristice forme. pesticide şi substanţe radioactive.

exploatarea rezervelor naturale etc. transporturi şi exploatarea resurselor naturale. . .cutremure catastrofale.inundaţii. soldat cu multe efecte nedorite. Surse şi căi de răspândire a poluanţilor Deteriorarea condiţiilor de mediu este rezultatul acţiunilor conştiente sau inconştiente a omului asupra mediului ambiant. factori naturali: . apei şi solului. punând în mare pericol uneori anumite forme de viaţă.incendii.dezvoltarea industriei. menţinerii şi îmbunătăţirii calităţii factorilor naturali. asigurării unor condiţii de viaţă şi de muncă tot mai bune etc. 2. .au produs modificări asupra atmosferei. pe care le resimţim tot mai pregnant în ultima perioadă şi care pot să afecteze grav calitatea vieţii noastre si cu siguranţă viaţa generaţiilor viitoare. formând obiectul a numeroase dezbateri ştiinţifice şi politice naţionale şi internaţionale. corespunzătoare mijloacelor materiale proprii şi tehnologiei disponibile în scopul: păstrării echilibrului ecologic. unele greu de stopat sau eliminat. În numeroase cazuri acţiunile umane desfăşurate în: industrie. Problema mediului este dezbătută tot mai mult pe diverse planuri şi la diferite niveluri. Numeroase guverne.erupţii vulcanice şi solare. Astfel spre exemplu. Prin accidentele sau activităţile umane necontrolate s-au declanşat o multitudine de fenomene cu efect negativ asupra mediului care au dus la apariţia a numeroase dezechilibre ecologice. . . a căpătat noi dimensiuni. de cele mai multe ori din activităţile umane rezultă o serie de factori distructivi aşa cum sunt: produsele uzate sau perimate fizic şi moral. gestionării corecte a resurselor naturale.creşterea demografică. acţionează în mod serios pentru găsirea şi aplicarea celor mai adecvate măsuri. construcţii. agricultură. factori antropici (rezultaţi din activitatea umană): .dezvoltarea agriculturii. Factorii perturbatori ai mediului se pot clasifica în două mari grupe: 1. . .bunul comun cel mai de preţ al omenirii. În prezent lupta omului de a proteja şi ameliora calitatea mediului înconjurător. in special cele din ţările dezvoltate. produsele artificiale noi ale căror 31 . au avut un mare impact negativ asupra mediului.

.poluarea sonoră.derivaţi gazoşi ai carbonatului şi hidrocarburilor lichide (în aer şi apă).poluarea radioactivă.pesticide şi alţi compuşi organici de sinteză (în aer. sedimente produse prin eroziunea solului. . . reziduurile nereciclabile (care nu pot fi reutilizate) etc. . agenţi contaminanţi (agenţi infecţioşi.derivaţi ai azotului (în aer. minerale şi materii anorganice (inclusiv metale. alergeni). apă şi sol). săruri.degradarea peisajelor şi locurilor prin urbanizare necivilizată sau sistematizare impropriu concepută. . . după cum urmează: 1) Poluarea fizică: . apă şi sol). . O altă clasificare are în vedre . 3) Poluare biologică: . clasifică principalele tipuri de poluare a mediului înconjurător în patru mari categorii. Cei mai mulţi autori. . apă şi sol). apă şi sol).metale grele (în aer.particule solide “aerosoli” (în aer şi sol). .derivaţi ai sulfului (în aer. în special solul şi se referă la poluanţii care pot acţiona direct sau indirect cu acesta: dejecţiile animale. acizi.amplasarea de industrii în biotopuri naturale sau puţin modificate de om. .modificări ale biocenozelor prin invazii de specii animale şi vegetale. apă şi sol). pesticide.materii plastice (în aer.fluoruri (în aer. baze) provenite de la industria chimică şi metalurgică.interacţiuni cu mediul sunt uneori necunoscute şi imprevizibile. deşeuri şi reziduuri de la industria alimentară şi uşoară. 2) Poluarea chimică. .poluarea termică. toxine. dejecţiile umane. .materii organice fermentescibile (în apă şi sol). 32 . . apă şi sol).contaminare microbiologică a mediilor inhalate şi ingerate (bacterii şi virusuri). elemente nutritive pentru plante (îngrăşăminte). 4) Poluare estetică: .

materii radioactive provenite de la experimente cu arme atomice. iar prin consumul de carne şi lapte ajung în cele din urmă şi în corpul uman. de aici în corpul animalelor erbivore. Pericolul cel mai mare în circulaţia si dispersia unor anumite tipuri de poluanţi în biosferă. poluanţii sunt transportaţi şi dispersaţi pe suprafeţe întinse şi ajung din râuri în lacuri. fluoruri. etilenă. în exemplul nostru a pesticidului. iar la unele păsări sau peşti răpitori 33 . Un astfel de exemplu este lacul Clear din California unde. de la o treaptă la alta a lanţului trofic. accidente sau avarii ale centralelor nucleare. apă sau aer se poate ajunge la concentraţii tot mai mari. oxizi de azot. iar substanţele solubile conţinute pot fi dizolvate în apa de precipitaţii şi pot fi transportate ulterior de apele de suprafaţă sau apele de infiltraţie. determinările efectuate după finalizarea tratamentului cu pesticide de tip DDT. compuşi de plumb etc. căldura (care determină intensităţi crescute ale reacţiilor chimice şi biologice). Astfel. mări şi oceane. care poate avea uneori consecinţe deosebit de grave. este rezistentă la degradare. Un rol nu mai puţin important în circulaţia şi distribuţia unor poluanţi în mediul înconjurător îl au organismele vii. aerosoli (unele hidrocarburi.). Prin scurgerea lor. de la cantităţi reduse de pesticide existente în sol. iar din gunoi trec în toate plantele cultivate pe suprafeţele de teren pe care acest tip de gunoi a fost administrat. rămase în urma tratamentelor aplicate culturii respective. care prin căile alimentare sau lanţurile trofice pun în circulaţie diverşi poluanţi preluaţi din apă. ozon. Astfel. îl constituie concentrarea biologică a acestora. amoniac. Agenţii de poluare evacuaţi în mediu sunt transportaţi şi dispersaţi de ape sau de aer. aer şi sol. oxid de carbon. dacă substanţa activă a poluantului utilizat. bioxid de sulf. a crescut la 5 ppm în planctonul de la suprafaţa apei.02 ppm (părţi per milion) DDT. de exemplu. Chiar şi poluanţii solizi. au arătat că de la concentraţia apei de 0. depozitaţi în platforme pot fi surse de poluare a mediului la distanţe foarte mari de locul de depunere. cenuşile depozitate în halde (depozite de steril provenite din lucrările miniere). pot fi spulberate de vânt. Aşa se întâmplă. Reziduurile de pesticide pot ajunge şi în gunoiul de grajd rezultat de la animale hrănite cu furaje tratate cu asemenea pesticide sau din paiele conţinând asemenea reziduuri. cu anumite pesticide care din sol trec în furaje. cloruri. ajungând la valori de 40-300 ppm în peştii fitofagi.

în râmele din sol concentraţia ajunge la 10-40 unităţi. cu sediul la Nairobi (Kenya). 200 unităţi. inclusiv România. ci de cele mai multe ori. PRIORITĂŢI ALE ECONOMIEI MEDIULUI AMBIANT În perioada ultimilor ani specialişti din diferite domenii ale economiei si industriei. Un an mai târziu. iar în păsările care consumă râme (sitari) atinge cca. În mod similar. aşa cum sunt anumite metale grele din apă şi sol. cu ocazia primei Conferinţe Mondiale a ONU (Organizaţia Naţiunilor Unite). la extremitatea căreia se află şi omul. s-a căutat să se scoată în evidenţă faptul că. prin intermediul lanţurilor trofice. are loc o acumulare de poluanţi nebiodegradabili. Dacă în sol conţinutul DDT-ului este de o unitate. sau elementele radioactive care se pot concentra în anumite lanţuri trofice. s-a fondat prima organizaţie care a întocmit Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător. acesta să fie victima propriilor sale acţiuni. procese de acumulare se pot înregistra şi la alte elemente. un Fond pentru mediul înconjurător şi un Consiliu de coordonare privind problemele 34 . un Secretariat. De la astfel de animale puternic contaminate. precum si organizatiile ecologiste internationale au sesizat şi trag serioase semnale de alarmă încercând să conştientizeze opinia publică prin mesajul: poluarea nu are frontiere. ea este şi va rămâne o problemă globală a omenirii! Preocuparea pentru protecţia mediului a fost adusă în dezbatere pentru prima oară la 1 iunie 1972. ouă etc. aer sau apă) în cantităţi mici se acumulează de-a lungul lanţurilor trofice şi ajung să se regăsească în organismele animale din ultimul nivel. lapte.din partea superioară a lanţului trofic a atins valori de până la 2000 ppm de DDT. nu în toate situaţiile de poluare a mediului ambiant. reprezintă o creştere a concentraţiei de 100 000 de ori.) de către om. prin consumul produselor animale (carne. organizaţia avea deja un Consiliu de administraţie compus din 58 ţări membre. ţinută la Stockholm. în concentraţii foarte mari care pot fi uneori letale (provoacă moartea lor). ceea ce faţă de conţinutul în apă (0. Astfel. în 1973. care deşii apar în mediul ambiant (sol. Prin exemplele citate anterior. Fenomenul de acumulare al pesticidelor apare în mod similar şi în sol. ajungând în concentraţie foarte mare în vârful piramidei trofice. La a 27-a sesiune a acestei conferinţe. are loc numai o dispersie sau diluţie a poluanţilor în teritoriu.02 ppm). în diverse pajişti din Anglia stronţiul radioactiv prezent în sol în cantitate mică (o unitate) a ajuns la o valoare de 21 de ori mai mare în plantele furajere şi de 714 ori mai mare în carnea de oaie.

reutilizarea materiilor. s-au elaborat şi aprobat o serie de programe internaţionale pentru: supravegherea la nivel mondial a poluării oceanului planetar.). A devenit din ce in ce mai evident faptul că. Sub egida acestei organizaţii. accentuarea efectului de seră etc. Pentru acesta toate sistemele industriale trebuie sa-şi reconsidere toată activitatea urmărind cu precădere ca: reciclarea. OMS s. de evoluţie ale efectivelor de animale şi plante comparativ cu speciile pe cale de dispariţie. Numai printr-o conlucrare strânsă a ecologiei cu economia se vor putea fundamenta ştiinţific măsurile de dezvoltare social . Dezvoltarea unei societăţi sănătoase şi prospere. bazată pe eliminarea contradicţiei artificiale dintre economie şi ecologiei. a contaminării alimentelor. Conlucrarea strânsă a ecologiei cu economia într-o acţiune comună. planuri de monitorizare a contaminării cu reziduuri radioactive. prin alocarea raţională a resurselor materiale şi financiare.economice în vederea protecţiei şi îmbunătăţirii calităţii vieţii generaţiei de azi şi mâine. FAO. În consecinţă.importante legate de mediu şi posibilităţile de aderare a altor instituţii şi organizaţii internaţionale. apei sau solului. se poate baza numai pe o politică prin care se asigură protecţia şi ameliorarea mediului înconjurător. numită “ecodezvoltare” va permite obţinerea de beneficii maxime de pe urma exploatării resurselor naturale 35 . problemele privind mediul înconjurător îşi au rădăcinile în modul în care a acţionat şi acţionează economia fiecărui stat. aşa cum este irosirea resurselor naturale. economia fiecărui stat trebuie să joace un rol principal în asigurarea unui mediu înconjurător de calitate superioară. defrişarea masivă a pădurilor. precum şi alte proiecte pentru monitorizarea nivelelor de poluare în toată lumea şi efectelor lor asupra climatului. şi reducerea gradului de poluare să devină componente intrinsece ale procesului de producţie materială. a nivelului degradării solului şi defrişării pădurilor. degradare ale căror costuri nu au fost luate mult timp în seamă. în colaborare cu alte organizaţii internaţionale (UNESCO. precum şi datorită faptului că nu s-au evidenţiat toate pagubele aduse mediului înconjurător în urma diverselor acţiuni întreprinse asupra acestuia. precum şi prin luarea unor decizii economice inteligente. Este bine cunoscut că multe activităţi de producţie şi consum de pe glob determină degradarea mediului natural prin poluarea aerului. Aceasta a permis accentuarea unora dintre problemele majore ale mediului înconjurător cu care se confruntă omenirea azi. prin politici adecvate.a.

inventarierea precisă a tuturor activităţilor poluante şi depistarea preventivă a tuturor posibilităţilor de apariţie a poluării. elaborarea unei legislaţii cuprinzătoare în domeniu (cu penalizări financiare. păduri. încă din faza de proiectare a oricărei tehnologii. 21% oxigen. aerul ocupă 96% din volum. fără a distruge baza materială a acestora care este necesară continuării dezvoltării. Ca acţiuni imediate se impune dezvoltarea unui program vast de măsuri care să aibă în vedere: extinderea educaţiei ecologice. organisme animale şi vegetale). Problema protecţiei mediului trebuie luată în considerare. care să prezinte o productivitate mult mai ridicată.(sol. investigarea corectă a gradului de periculozitate şi a riscurilor pe care produsele chimice le implică pentru sănătatea omului şi mediului ambiant. din cantităţi mici de bioxid de carbon (0. Pierderile de profit vor fi mai mici decât cele social-umane ce apar după instalarea unor dezechilibre în natură. poliţie ecologică. orientarea spre tehnologii moderne nepoluante. POLUAREA ATMOSFEREI Surse de poluare atmosferică Atmosfera este învelişul gazos care înconjoară pământul. apă. neon. Prezenţa unor astfel de substanţe este nocivă deoarece afectează şi poate 36 . stimularea acţiunilor de revalorificare a cât mai multe deşeuri. chiar dacă sunt mai puţin profitabile. În atmosferă.03% in aerul normal) şi gaze rare (argon. aviz de mediu pentru funcţionarea tuturor unităţilor economice în condiţiile protecţiei mediului). optimizarea consumurilor de apă şi energie. şi acre să asigure valorificarea integrală a materiilor prime. determinând variaţii ale proprietăţilor atmosferei. iar studiile tehnico-economice de fezabilitate trebuie să prevadă şi variante antipoluante. Poluarea atmosferei este determinată de deversarea şi acumularea în aer a unor substanţe străine care afectează în măsură mai mare sau mai mică compoziţia acestuia. heliu). restul de 4% revenind vaporilor de apă. transportul şi depozitarea corespunzătoare a deşeurilor şi reziduurilor industriale. Aerul uscat este un amestec de gaze format din: 78% azot.

imediate cât şi efecte indirecte. Sursele de poluare atmosferică se pot grupa în două categorii: surse naturale (erupţii vulcanice. dispersate în aer capătă o stabilitate considerabilă. Oxizii de azot. Poluanţii atmosferici lichizi sau solizi. Poluanţii atmosferici produc efecte directe. H2S. ca urmare a deplasării maselor de aer.solide (praf sau pulberi de metale. etc. lacuri. din gazele industriale sau din gazele de eşapament. Cl2. etc).chiar distruge echilibrele ecologice şi implicit viaţa omului. spre exemplu. sunt dispersaţi în aer sub forma unor particule fine care îşi măresc volumul ocupat. mări şi oceane) sau în sol. NO. fapt pentru care vor persista un timp mult mai îndelungat în aer. în cea mai mare parte din arderea combustibililor fosili. CO. fenomenul de smog (fum. are efecte multiple: reduce vizibilitatea pe arterele de circulaţie. eliminaţi în aer mai ales de fabricile în care se produc acid azotic sau îngrăşăminte pe bază de azot. Astfel. realizând prin aceasta o activitate chimică mai intensă şi o viteză de sedimentare mai redusă. În funcţie de starea de agregare. este deosebit de toxic. transportorul de oxigen din sânge. erodează clădirile. metalurgică. Oxidul de carbon rezultat din arderea incompletă a combustibililor. pe termen lung. Creşterea concentraţiei sale în atmosferă. determină perturbarea echilibrului ecologic prin accentuarea efectului de seră şi modificări ale climei. etc. deoarece blochează hemoglobina. sunt foarte toxici şi pot 37 . . fenomene de descompunere.lichide (hidrocarburi. NH3.gaze (CO2. sectorul energetic.) si artificiale. etc). Particulele cele mai fine. O mare parte sunt preluate ulterior de apa din precipitaţii prin intermediul căreia ajung în apele de suprafaţă (râuri.). Substanţele nocive eliberate în aer se dispersează în atmosferă şi sunt răspândite la distanţe foarte mari. săruri. solvenţi organici). determinând astfel creşterea gradului de poluare.a. SO2. ceaţă) datorat gazelor de eşapament şi compuşilor organici incomplet arşi care reacţionează fotochimic formând peroxiacetilnitrat. poluanţii atmosferici se împart în: . rezultate în urma activităţilor umane (transportul auto. uragane ş. oxizi metalici. . Efecte directe şi indirecte ale poluării atmosferei Bioxidul de carbon provine. peste limitele normale. determină afecţiuni respiratorii. determină degradarea spaţiilor verzi. industria chimică.

gips. din prelucrarea cărbunilor şi rafinăriile de petrol. valurile de căldură exagerate. căderea frunzelor copacilor. contribuie la formarea ploilor acide şi provoacă degradarea construcţiilor prin transformarea calcarului în gips (CaSO4) care este mult mai solubil şi permite infiltrarea apei. Secetele neaşteptate. o ploile acide şi o degradarea păturii de ozon din stratosferă. substanţe extrem de corozive (uneori la fel de acide ca şi sucul de lămâie). Ploile acide 38 . ajuns în sol prin precipitaţii. spre spaţiul cosmic. nu temperatura medie este cea care ucide ci extremele. Creşterea ratei de emisie a lor în atmosferă determină un proces de supraîncălzire a atmosferei şi accelerarea schimbării climei. uraganele devastatoare sunt doar câteva dintre fenomenele periculoase a căror durată de desfăşurare nu vor putea fi niciodată prevăzute în întregime. argilă.12-4. plantele şi insectele (albinele) şi degradează stratul fertil afectând negativ recoltele agricole. are efecte negative directe asupra faunei şi florei prin acidifierea solului (pH 4. anxietate. somnolenţă diurnă. alimentară şi erupţiile vulcanice. Ploile acide rezultă din spălarea bioxidului de sulf şi oxizii de azot din aer.determina asfixierea prin distrugerea alveolelor pulmonare. Între efectele indirecte. cefalee. Plumbul (Pb) este deosebit de nociv. distruge microorganismele. care revin pe pământ sub formă de acid sulfuric şi acid azotic. În procesul de încălzire globală. ameţeală. Pulberile industriale sunt deosebit de toxice atunci când conţin compuşi de Pb. Principalele gaze cu efect de seră provenite din activităţile umane sunt: bioxidul de carbon. provocând alterări mecanice ale ţesutului aparatului respirator. metanul. Fluorul prezent în atmosfera din apropierea fabricilor de aluminiu şi superfosfaţi. oboseală. nervozitate. Cd. oxizii de azot şi freonii. pe termen lung ale poluării atmosferei. Bioxidul de sulf rezultat din industria neferoasă. calcar. afectează funcţiile sistemului nervos.4) . Hidrogenul sulfurat rezultat din activitatea vulcanică. P şi nocive dacă sunt particule fine de silice. compuşii clorofluorocarbonici. reducerea vizibilităţii pe şosele şi formarea ploilor acide. micşorează capacitatea de oxigenare a sângelui. Efectul de seră constă în încălzirea suprafeţei terestre pe seama radiaţiei solare care datorită gazelor existente în atmosferă trec prin atmosferă în cantitate mult mai mare şi nu pot trece în sens invers . deoarece micşorează rezistenţa organismului la îmbolnăviri. cale mai actuale sunt: o efectul de seră. provoacă îmbolnăviri grave de tip neurastenic caracterizate prin simptome de: astenie.

39 . la nivelul cantităţilor emise în anul 1990 şi menţinerea acestor nivele şi după anul 2000. ploi acide. reducerea emisiilor de gaze la autoturisme. deteriorează pătura de ozon şi declanşează efectul de seră.se manifestă în zone relativ îndepărtate de locul unde s-au emis agenţii de poluare. Pentru aceasta s-au stabilit măsuri concrete care urmăresc: îmbunătăţirea randamentelor de ardere. Distrugerea stratului de ozon (ecran protector de gaze cu cca. creşterea nivelului mărilor. până în anul 2002. Măsuri de prevenire şi combatere a poluării atmosferice După conferinţa de la Rio de Janeiro (1994). aproape 120 de state au ratificat convenţia “Constituţia privind clima pe Terra”. scăderea consumului de carburanţi la autoturisme (de 5l /100 km până în anul 2005). Principalul obiectiv al acestui acord este reducerea emisiilor de gaze ce generează efectul de seră. Acestea apar mult mai intens în zonele reci ale globului deoarece aici concentraţia amoniacului din aer. lăsând să treacă radiaţiile solare în cantităţi exagerate şi implicit o mare parte din radiaţiile infraroşii. creşterea ponderii surselor neconvenţionale de energie de la 5% la 15-16%. La toate acestea se mai pot avea în vedere următoarele direcţii importante: amplasamentului întreprinderilor puternic poluante trebuie să fie ales în afara zonelor urbane. poluarea aerului. de o grosime de câţiva mm. Emisiile de gaze poluante din activităţile umane. limitarea despăduririlor. 10 ppm O3) din atmosferă. Aceste ploi au efecte negative prin: dizolvarea sărurilor de calciu şi magneziu din sol. Astfel copacii devin mult mai puţin rezistenţi la atacul diverşilor dăunători. atacând membrana celulară. accidentelor şi pierderilor de diverse substanţe în mediu. care la rândul său provoacă efecte în lanţ: schimbări climatice. solului punând în pericol viaţa în ansamblu. care ar putea neutraliza acizii care se formează. intensifică proprietăţile de absorbţie ale atmosferei. apei. supravegherea permanentă a instalaţiilor aflate în regim de lucru pentru evitarea scăpărilor. reîmpădurirea zonelor puternic defrişate. este forte scăzută (obţinut pe seama proceselor lente de descompunere ale materiei organice ). dizolvarea stratului de ceară ce protejează frunzele şi acele de conifere.

Fertilitatea solului este dată de conţinutul în substanţe humice. Spre deosebire de celelalte resurse naturale. extinderea automatizării şi calificarea forţei de muncă. solul este limitat ca întindere şi are caracter de fixitate. POLUAREA ŞI DEGRADAREA SOLULUI Structura şi cauzele degradării solului Solul este partea superficială a scoarţei terestre care permite dezvoltarea plantelor şi animalelor. în întreaga lume se constată o diminuare a interesului pentru aplicarea măsurilor ştiinţifice menite să asigure creşterea fertilităţii solului şi să prevină degradarea terenurilor agricole si silvice. dar realizează 98% din producţia agroalimentară consumată în prezent de cei 6. Starea de fertilitate a solurilor reprezintă factorul esenţial pentru practicarea unei agriculturi durabile şi performante şi constituie un indicator decisiv al situaţiei economico-sociale şi al nivelului de viaţă a locuitorilor din mediul rural.3 miliarde locuitori ai planetei noastre. alegerea unor tehnologii noi nepoluante în industria chimică şi metalurgică. Din cele 29 procente ocupate de suprafaţa terestră a globului. El s-a format de-a lungul timpului prin acţiunea îndelungată şi interdependentă a factorilor climatici şi biotici asupra rocilor parentale. prin intermediul rădăcinilor plantelor sau dacă apa alunecă prea energic la suprafaţa solului. în ultimul timp. agricultura foloseşte numai 6. Numai 2% din hrană se obţine din suprafaţa ocupată de ape (71%). 40 . O dată distrus. respectiv în substanţe organice provenite din descompunerea lentă a materialului de origine vegetală şi animală sub acţiunea faunei şi florei din sol. situaţie care apare atunci când humusul nu este bine fixat în sol. introducerea de sisteme tehnice şi organizatorice pentru combaterea poluării. Din nefericire. Stratul de humus dispare dacă este antrenat de ape sau de vânt.utilizarea raţională a pesticidelor şi combaterea cât mai mult a dăunătorilor prin metode biologice. el nu se va mai putea reface aşa cum a fost.4%. reducerea consumului casnic de combustibili inferiori prin extinderea sistemelor centralizate de producere a căldurii şi curentului electric. pentru că nu se pot reproduce condiţiile formării lui.

alge. prin eroziunea cauzată de despăduririle masive sau păşunatul excesiv. 0. în timp ce pe 3. 41 . legate de prezenţa acestor substanţe în mediile terestre. Efecte economice şi sociale ale degradării solului Criza economică şi energetică. ciuperci filiforme etc.967. este scăzută şi foarte scăzută pe 4. Aceste substanţe sunt utilizate în agricultură pentru a distruge toţi dăunătorii culturilor agricole (insecte.). starea de fertilitate a solului dată de conţinutul în humus. Unele substanţe (aldrinul şi lindanul) deşi sunt netoxice pentru om.6%) fertilitatea solului este mijlocie şi ridicată. se produce fie: prin exportul de elemente nutritive din sol o dată cu recolta. Pesticidele. buruieni. reprezentat de soluri cu un grad moderat de fertilitate. Poluarea solului constă în schimbarea compoziţiei calitative şi cantitative. în vârful cărora nu trebuie să uităm că se află şi omul. 29% din soluri au o fertilitate moderată si numai 11% au o fertilitate ridicată. prin pierderea fertilităţii. în medie. acestea pot avea un efect nociv asupra solului prin nimicirea faunei din sol care asigură încorporarea materiei organice în sol (bacterii.943.027 ha (40. „aurul negru al pământului“. sau prin acidifiere sau salinizare. Deşi în compoziţia organismelor vegetale concentraţia medie de pesticide nu trece de 0. 60% din soluri au o fertilitate redusă sau foarte redusă.695 ha (50. prin asanarea mlaştinilor. ciuperci.1ppm (părţi per milion).67 ha teren agricol pe locuitor.Datele de specialitate arată că.6% din suprafaţa cartată agrochimic). în organismul animal şi al omului poate creşte până la ordinul de sute sau mii de ori. le relevă circulaţia şi acumularea pesticidelor de-a lungul lanţurilor trofice. cca. Degradarea solului. rozătoare etc. Poluarea solului cu produse chimice este un proces de impurificare şi indirect de degradare. cauzat de utilizarea excesivă a pesticidelor. Aspecte deosebit de îngrijorătoare. sunt foarte toxice pentru păsări sau albine şi pot cauza chiar moartea lor. România dispune.). pe plan mondial. După informaţiile furnizate de Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie. schimbare care afectează evoluţia normală a biocenozei aferente lui. păstrarea schemelor tehnologice vechi cu reducerea drastică a cantităţilor de îngrăşăminte (organice şi minerale). modul de realizare a reformelor în agricultură cu apariţia multor proprietari lipsiţi de echipamentele necesare şi cunoştinţele de specialitate. râme. erbicidele şi fertilizanţii sunt dăunători nu numai pentru sănătatea omului.

distruse de alunecări şi excavări) se ridică la 78. Există riscul ca şi în următoarele decenii conţinutul humusului în terenurile arabile să scadă în medie cu 1025%. Degradarea capacităţii productive a solurilor în urma supraexploatărilor agricole. poluarea solurilor din depresiuni şi a apelor freatice cu pesticide şi îngrăşăminte minerale. Desfundarea solurilor pe o suprafaţă de 546 mii ha (21% din terenurile agricole) pentru plantaţiile pomiviticole a condus la perturbarea 42 .a. Rezerva mică şi foarte mică de humus în soluri este o problemă esenţială în dezvoltarea agriculturii ecologice. până în 1990. exces periodic de umiditate. a generat o varietate mare de forme de proprietate şi de gospodărire. Prejudiciile anuale echivalează cu 2000 ha cernoziomuri cu profil întreg.6% din terenurile agricole.5-1.0% anual. din ultimii 50 ani de ani. au condus nu numai la o scădere dramatică a producţiei. ceea ce va afecta substanţial calităţile fizice şi microbiodiversitatea solurilor.8 mii ha sau 3% din terenurile agricole. Efectele dăunătoare ale eroziunii se extind şi asupra altor sfere: înnămolirea iazurilor şi a altor bazine acvatice. dar şi la intensificarea procesului de depreciere a solurilor. Distribuirea cotelor de terenuri agricole. Excavările învelişului de sol din exploatările carierelor. Solurile cu deficit de humus constituie 40. salinizare. decopertări de straturi fertile ş. deficit de humus. distrugerea căilor de comunicaţii. Solurile cu deficit de fosfor ocupă 30% din terenurile agricole. a construcţiilor hidrotehnice ş. Lipsa îngrăşămintelor face ca ponderea acestor categorii de terenuri şi pierderile de recoltă (20%) să crească.a. Suprafaţa solurilor erodate creşte în medie cu 0. nu erau însoţite de lucrări de recultivare a terenurilor. ceea ce va face în următorii 50 ani ca 20-40% din stratul cel mai fertil să se piardă. Epuizarea rezervelor de fosfor mobil în sol poate fi acoperită numai cu îngrăşăminte fosfatice. Eroziunea cuprinde 33% din terenurile agricole. Pierderile anuale din această cauza se estimează la 10% din recoltă. s-a manifestat prin intensificarea proceselor de eroziune prin: alunecări de teren. fără organizarea antierozională a teritoriului. din deal în vale a condiţionat intensificarea proceselor de degradare în deosebi prin eroziunea de suprafaţă a solurilor. spălate de pe versanţi. s-au distrus 5000 ha terenuri agricol. În ultimii 20-25 ani pierderile irecuperabile de soluri (avariate.uzarea sistemelor de irigaţie. Reforma agrară a schimbat radical structura şi modul de utilizare a pământului. colmatarea depresiunilor cu depozite de soluri slab humifere. insuficienţă de fosfor mobil. a pulverizat fondul funciar cu destinaţie agricolă în parcele mici.

celor organice de 10-15 ori. după modelul ţărilor europene. utilizate ulterior pentru culturi de cîmp. deşi aplicarea îngrăşămintelor chimice la hectar între 1991-1998 s-a micşorat de 4. perfecţionarea actelor normative în vigoare privind obligaţiile persoanelor care efectuează lucrări ce conduc la degradarea stratului fertil al solului. stimularea restabilirii fâşiilor forestiere de protecţie şi aplicării de măsuri antieroziune. elaborarea unei hărţi naţionale a terenurilor degradate. elaborarea unui proiect de lege privind conservarea solului. Poluarea terenurilor agricole se păstrează.stratificării naturale şi scoaterea la suprafaţă a păturilor slab humificate cu conţinut ridicat de carbonaţi. Fertilitatea acestor terenuri. pierderile ireversibile ca rezultat al distrugerii solurilor de alunecări şi ravene costul pierderilor de producţie agricolă. cu definirea clară a responsabilităţilor pentru restabilirea fertilităţii lui. practicarea unei agriculturi organice. Ca rezultat are loc degradarea fizică. utilizarea unor procedee agricole cu impact redus asupra mediului. În ultimii 10-12 ani a avut loc deformarea asolamentelor de câmp.3 ori. reglementarea exploatării păşunilor. A crescut concomitent de 2 ori gradul de poluare biologică a solului din intravilanul localităţilor din cauza lipsei sistemelor funcţionale de îndepărtare şi utilizare a deşeurilor menajere şi zootehnice. este cu 10-20% mai mică în comparaţie cu cea a solurilor similare nedesfundate. micşorarea cotei culturilor leguminoase în asolamente de 4-5 ori. chimică şi biologică. micşorarea volumului de aplicare a îngrăşămintelor minerale de 15-20 ori. 43 . de asolamente. acutizarea sărăciei prin: pierderile ireversibile ca rezultat al spălării de pe versanţi a solului fertil. Metode şi mijloace de protecţie a solului Măsurile prioritare de conservare a solului vor cuprinde: efectuarea de lucrări agricole cu utilaje şi maşini. aplicarea mecanismelor economice de prevenire a degradării solului. Toate acestea au condus la formarea unui bilanţ negativ a humusului şi elementelor nutritive în sol. micşorarea productivităţii solurilor.

4 miliarde km3 de apă respectiv 97. mari consumatoare de apă şi mari producătoare de efecte adverse asupra apei şi a mediului ambiant. Doar 2. Planeta noastră dispune de rezerve uriaşe de apă reprezentate de apa din suprafaţa marilor şi oceanelor care conţin cca. trebuie evitată practica monoculturilor şi trebuie luate toate măsurile ce se impun pentru ameliorarea solurilor degradate. precum şi de apariţia unor industrii noi. Din totalul de apă dulce omul dispune. POLUAREA APELOR Surse de poluare a apei Apa asigură desfăşurarea tuturor proceselor biologice din natură şi asigură existenţa vieţii pe Pământ. de gradul înalt de urbanizare. La toate acestea se adaugă şi agricultura. Secătuirea şi poluarea apelor este cauzată de creşterea continuă a consumului de apă determinată de creşterea explozivă a populaţiei. doar de 0. care consumă în prezent cca. 1. în acelaşi timp.7 % din totalul de apă terestră îl deţin apele dulci. care să nu afecteze componentele mediului şi să dea. în timp ce în zonele aride ale Africii un om foloseşte mai puţin de 3 l /zi. În acest sen trebuie înlocuită treptat combaterea chimică a dăunătorilor cu cea biologică.002% respectiv de 30 000 km3 de apă. restul fiind stocate sub formă de gheaţă la nivelul calotelor polare. În prezent. din apele scurse la suprafaţa continentelor. de fapt . fără a omite necesitatea reîmpăduririlor şi optimizării modului de depozitare a diverselor deşeuri şi reziduuri industriale. restul fiind reprezentate doar de apă sărată. în ţările dezvoltate consumul de apă a ajuns să fie cuprins între valori de 263 l /zi /locuitor (în Londra) şi 1045 l /zi /locuitor (în New York). revenirea la practica de rotaţie a culturilor. 80% din apa destinată consumului uman şi va necesita cantităţi tot mai mari dacă producţia de alimente a lumii va depinde de irigaţii.3% din totalul de apă de pe Terra. Cu toate acestea resursele de apă disponibile pentru consumul uman sunt destul de limitate. 44 . Cerinţele de apă în lume sunt tot mai mari de la un an la altul. produse de calitate. intensificarea eforturilor de reîmpădurire.reglementarea exploatării pădurilor. În România protecţia solului se poate realiza prin dezvoltarea unei agriculturi ecologice. optimizarea modului de ocupare a terenurilor.

mai ales în ţările industrializate. în ultimele două decenii poluarea apei a cunoscut un ritm îngrijorător. insolubile rezultate din exploatarea carierelor sau minelor. Prezenţa apele uzate în cantităţi mari a fosfaţilor. abatoare. în urma căreia apele devin improprii pentru folosinţă. Agenţii fizici de poluarea a apelor sunt reprezentaţi de deşeuri şi reziduuri minerale. substanţe toxice. determină distrugerea multor specii vegetale şi animale din zona respectivă şi scăderea conţinutului de oxigen dizolvat în apă. Poluarea chimică rezultă din deversarea în ape a unor compuşi chimici de tipul: nitraţi. a unor reziduuri şi deşeuri provenite din industria metalurgică. Puternica contaminarea bacteriologică a apei poate determina răspândirea unor afecţiuni aşa cum sunt colibacilozele sau hepatitele virale. chimică. Poluarea apelor este un proces de alterare a calităţii fizice. chimice sau biologice ale acesteia. apele menajere etc. folosită ca agent de răcire în diverse procese tehnologice din centralele electrice sau industria chimică. Agenţii biologici sânt reprezentaţi de microorganismele şi materiile organice fermentescibile provenite din marile crescătorii de animale. produsă de o activitate umană. chimici şi fizici. 45 . sau atunci când pe ea pluteşte petrolul. fosfaţi şi alte substanţe folosite în agricultură. conţine fie şi într-o cantitate redusă . determină contaminarea râurilor şi lacurilor care pot suferii procesul de eutrofizare sau de “înflorire” respectiv de epuizarea a conţinutului de oxigen din apă. prin moarte şi descompunerea masivă a întregului zooplancton. ci şi atunci când deşi aparent bună. di industriile alimentare. mări şi oceane. ci este un fenomen de răspundere generală. topitorii etc. Consumul de apă cu concentraţie mare de nitraţi poate declanşa la copii boala “albastră a copiilor ” cunoscută sub termenul ştiinţific de methemoglobinemie. Tot în această categorie intră şi poluarea termică a apei .Dar în ciuda eforturilor care se fac pentru creşterea rezervelor de apă. fiind accelerate fenomenele de descompunere bacteriană. Poluarea apelor este determinată de trei mari grupe de agenţi de poluare: biologici. unde cantităţi tot mai mari de ape uzate sunt sânt evacuate în apele de suprafaţă de unde ajung în lacuri. Se poate spune că o apă poate fi poluată nu numai atunci când ea este colorată sau rău mirositoare. lemnului. Excesul de îngrăşăminte cu azot din sol poate face ca o parte din nitraţii şi nitriţii din sol să fie antrenaţi şi să treacă în apa freatică în cantităţi destul de importante. De aceea problema poluării cursurilor de apă nu este specifică unei singure ţări sau continent. Ridicarea bruscă a temperaturii apei prin deversarea unor astfel de ape reziduale. celulozei.

creşterea acidităţii sau alcalinităţii. reducerea cantităţii de oxigen datorată substanţelor organice aduse de apele uzate. sterilizează solul care devine impracticabil pentru agricultură etc. prin formarea de depuneri de fund.). colmatarea filtrelor. radioactivităţii. din agricultură şi creşterea animalelor (provoacă moartea animalelor. de spumă sau de pelicule plutitoare. elaborarea strategiei şi politicii privind coordonarea şi controlul aplicării reglementărilor în domeniul gospodăririi apelor se 46 . devine practic imposibilă dedurizarea apei etc. creşterea conţinutului de substanţe toxice.) şi are o influenţă nocivă asupra stării sanitare şi igienice a populaţiei de oameni de pe întreaga planetă. • modificarea calităţilor chimice prin schimbarea pH-ului. În cazul apelor marine. înmlăştinarea lor sau infectarea cu virusuri sau bacterii. Apele poluate se infiltrează în pământ până la pânzele freatice şi contaminează sursele de apă potabilă. • distrugerea florei. Solurile infiltrate cu ape reziduale pot înregistra o serie de efecte nedorite de tipul: colmatarea porilor. temperaturii. ajungând în final la nivelul mărilor şi oceanelor. deoarece apele râurilor. degajarea de mirosuri nespecifice. influenţează negativ capacitatea de reproducere. • modificarea calităţilor organoleptice. efectele poluării se resimt nu numai la nivelul faunei şi florei ci şi asupra plajelor.Efectele poluării apelor Consecinţele poluării apelor se resimt nu numai la nivelul apelor curgătoare în care are loc deversarea agenţilor poluanţi. conductibilităţii electrice. fluviilor pot infesta suprafeţe întinse. Contaminarea apelor de suprafaţă cu ape uzate are următoarele efecte: • modificarea calităţilor fizice prin schimbarea: culorii. Toate apele uzate au influenţe deosebit de nefaste asupra tuturor activităţilor umane din industrie (corodarea instalaţiilor. Măsuri şi strategii de prevenire a poluării apelor La nivel naţional. faunei şi dezvoltarea cu precădere a unor anumite bacterii printre care se pot găsii numeroşi agenţi patogeni. durităţii. ci şi la sute de mii de km de locul producerii scurgerilor.

reanalizarea standardelor existente şi elaborarea altora noi. avertizare şi informare în domeniul gospodăririi apelor şi hidrometeorologiei. asigurarea cadrului instituţional şi legislativ adecvat economiei de piaţă. în special a acumulărilor. organizarea întocmirii registrului de cadastru general al apelor ţării şi a evidenţei drepturilor de folosire cantitativă şi calitativă a apelor.realizează de Ministerul Apelor. modernizarea sistemelor de alimentare în vederea reducerii pierderilor de apă prin reţeaua de aducţiune şi distribuţie la beneficiari. coordonarea întocmirii tuturor planurilor şi schemelor cadru de amenajare a bazinelor hidrografice. depoluarea sectoarelor de râuri afectate de ape reziduale industriale. 47 . avizarea lucrărilor ce se execută pe ape. valorificarea de noi surse de apă. coordonarea activităţii de prognoză . precum şi a acţiunilor de conştientizare a populaţiei asupra drepturilor şi obligaţiilor privind folosirea resurselor de apă. la parametrii maximi posibili. finalizarea lucrărilor aflate în diverse faze de execuţie în zonele deficitare de apă şi promovarea unor lucrări noi după gradul lor de urgenţă al zonelor cu probleme. Pentru schimbarea situaţiei precare a apelor din România s-au adoptat o serie de măsuri la nivel naţional. promovarea şi respectarea unei noi legi a apelor. local şi agent economic pentru prevenirea şi controlul poluării apelor prin: . pe specific de folosinţă. Pădurilor şi Protecţiei Mediului căruia îi revin. potrivit legii. gestionarea fondului apelor constituit conform prevederilor legale. promovarea informaţiilor ce privesc respectarea legilor şi reglementărilor de folosire a apei.realizarea de staţii de epurare la agenţii economici nedotaţi. modernizare şi dezvoltare corespunzătoare. corelarea tuturor lucrărilor realizate pe ape sau în legătură cu apele. următoarele atribuţii privind: amenajarea complexă a bazinelor hidrografice. Ministerul Mediului are în curs de definitivare strategia gestionării resurselor de apă cu următoarele direcţii prioritare: asigurarea exploatării tuturor lucrărilor de gospodărire a apelor existente. prin lucrări de extindere.

48 . .. . în scopul prevenirii degradării. . acvacultură. . a proiectelor de dezvoltare a infrastructurii şi a depozitelor de deşeuri de orice fel. agricultură. .reactualizarea şi punerea în funcţiune a instalaţiilor de epurare în conformitate cu obiectivele de producţie.supravegherea strictă a producţiei.refacerea reţelelor de colectare a apelor uzate din oraşe şi de pe platforme industriale.studierea şi eliminarea cauzelor care determină poluarea cu substanţe petroliere a solului.înăsprirea penalizărilor financiare aplicate celor care poluează mediul ambiant. eroziunii sau colmatării terenurilor sau a altor efecte distructive a apelor. inclusiv a exploatării instalaţiilor şi tehnologiilor de epurare şi intensificarea recirculării lor.stabilirea şi introducerea de reglementări privind diminuarea poluării termice a resurselor de apă. subsolului şi a apelor. .limitarea prin folosirea raţională şi riguros planificată a îngrăşămintelor şi pesticidelor. . agrement. transportului şi folosirii îngrăşămintelor şi pesticidelor.actualizarea şi extinderea indicatorilor din standardele privind calitatea efluenţilor pentru îmbunătăţirea calităţii receptorilor. .controlul evacuărilor de ape reziduale industriale. .intensificarea controlului eficient al noilor unităţi industriale. .tratarea apelor uzate pentru a putea fi întrebuinţate în industrie.aplicarea programelor de organizare şi echipare a teritoriului. .

12. School of Natural Resources and Environment. 127 p. B.C. Date and information management and comunication.H. 1982. 3.. Grand. J. Presses Universitaires de France. Univ. Section 5.Defining EE. 205 p. GILLMAN.Biological conservation. A. 1994.L’ecologie humaine. USA. E. Ed. ZAMM. Inventory and monitoring of the biodiversity. of Michigan.Ecologie aplicata. ***. J. Didactica si pedagogica. Milwaukee. Bucuresti. Ed. 1994.. D. h.. 672 p. D. 167 p.of Michigan. 124 p.Strategii pentru protectia mediului si gestiunea resurselor. 1993.. Section 12. 9. FRANK. 7. D. Delachaux et Niestle. Paris. 6. DORST. 545 p.. COMMONER. Neuchatel. Timisoara.A guide to curriculum planning in environmental education.H. 15. D.Avant que nature meure. RANDERS... Presses Universitaires de France. A. Bucuresti. DISINGER.. 1994.Cercul care se inchide. 1998. Bucuresti. MONROE. M.. 11. M. Gaia Books Ltd. New directions for sustainable urban living. VADINEANU.. 1980. Paris. 8. 14.BIBLIOGRAFIE SELECTIVA 1. MEADOWS. M. N. The Open University. 304 p. MARTON. Politica. ***. 1996. 1994. M. 191 p. Societatii pentru Protectia Omului si a Mediului Inconjurator. WaltonHall.. 1990. 1994.Ecologie. 1978. 13.The Gaia Atlas of “CITIES”. global collapse or a sustainable 49 . GIRARDET. 40 p. Bucuresti. Ed. protectia mediului inconjurator. 48 p. Ed. J. Univ. 4. 10. 1995. 2.C. Marea Britanie.. USA. BONNEFOUS. E. CROGNIER.. 300 p. 1994. J.Assessment of the global biodiversity. YOCKERS.SOS! Natura in pericol!. School of Natural Resources and Ennvironment. BOTNARIUC. Ed. Politica. 1989..Urban EE. 5.Reconcilier l’homme et la nature. MEADOWS.. Elvetia.L.. 255 p.. BERCA.F. Lobdra. 270 p.Beyond the limits.. ENGLESSON. Wisconsin Departament of Public Instruction.

RAMADE. California. Bucuresti. N. G.. Mason. Londra.The Gaia Atlas of Planet Management. Sarmis..Living in the environment. Wadsworth Publishing Company. Wadsworth Inc. 349 p. Ed.Ecologie. V. an introduction. TUFESCU. G. Bucuresti. B. MYERS. B.. 22. ED. USA. 21. 1996. Cluj.1994. Earthscan Publications Ltd.. Didactica si Pedagogica. 1981.Ecologia si activitatea umana. 405 p. 17. 1993.Ecologie si protectia mediului. TYLER-MILLER. 1993. Albatros. Marea Britanie. 1988. 309 p. Londra. Gaia Books Ltd.future... 23. STUGREN. 207 p... 407 p. 18. 19. F.. Scaiul.Environmental science. ARDELEAN. G. Ed. 1981. 300 p. KILLYEN. 187 p. M.Ecologie teoretica. 725 p. STUGREN.. A.Ecologie des ressources naturelles. MOHAN..probleme generale si de tehnologie didactica. USA. 16. 1975. 50 .. TUFESCU. TYLER-MILLER. H. Marea Britanie. 272 p. Ed. Bucuresti. 20.

CUPRINS CAPITOLUL I INTRODUCERE ECOLOGIA: DE LA STIINTA LA CONSTIINTA BAZELE STIINTIFICE ALE ECOLOGIEI SI PROTECTIEI MEDIULUI SCURT ISTORIC AL DEZVOLTARII ECOLOGIEI CA STIINTA DIRECTIILE DE CERCETARE SI RAMURILE ECOLOGIEI CONCEPTE FUNDAMENTALE ALE ECOLOGIEI MODERNE CONCEPTUL DE ECOSISTEM COMPONENTELE SI CONFIGURATIA SPATIALA A ECOSISTEMELOR STRUCTURA TROFICA A ECOSISTEMELOR RETELELE. NIVELELE SI PIRAMIDELE TROFICE FUNCŢIILE ŞI DINAMICA ECOSISTEMELOR CIRCULAŢIA ENERGIEI ŞI MATERIEI ÎN ECOSISTEME FLUXUL DE ENERGIE IN ECOSISTEME CICLUL APEI CICLUL AZOTULUI CICLUL CARBONULUI CICLUL FOSFORULUI AUTOCONTROLUL ŞI STABILITATEA ECOSISTEMELOR CAPITOLUL II CALITATEA MEDIULUI AMBIANT CRIZA MEDIULUI INCONJURATOR SURSE SI CAI DE RASPANDIRE A POLUANTILOR PRIORITĂŢI ALE ECONOMIEI MEDIULUI AMBIANT POLUAREA ATMOSFEREI SURSE DE POLUARE ATMOSFERICA EFECTE DIRECTE SI INDIRECTE ALE POLUARII ATMOSFEREI MASURI DE PREVENIRE SI COMBATERE A POLUARII ATMOSFERICE POLUAREA ŞI DEGRADAREA SOLULUI STRUCTURA SI CAUZELE DEGRADARII SOLULUI EFECTE ECONOMICE SI SOCIALE ALE DEGRADARII SOLULUI METODE SI MIJLOACE DE PROTECTIE A SOLULUI POLUAREA APELOR SURSE DE POLUARE A APEI EFECTELE POLUARII APELOR MASURI SI STRATEGII DE PREVENIRE A POLUARII APELOR BIBLIOGRAFIE SELECTIVA CUPRINS 2 2 3 4 5 6 7 9 13 15 16 17 18 21 23 25 26 28 30 30 31 31 34 36 36 37 39 40 41 41 43 44 45 46 47 50 51 51 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful