2. Regiunile geografice ale Carpaţilor 2.1.

Regiunea Carpaţilor Orientali Poziţional, această regiune corespunde părţii estice a Carpaţilor româneşti, începând din nord, de la frontiera cu Ucraina. Extinderea ariei montane orientale între limitele de nord, est şi vest menţionate este acceptată unanim în literatura de specialitate. Aproape unanim este considerată limită sud-vestică valea Prahovei (culoarul de văi Prahova – Timiş). Diferă însă opinia formulată de către C.Martiniuc şi P.Coteţ (1960), conform căreia ultimul segment al Carpaţilor Orientali este marcat de văile Dâmboviţei şi Bârsei. Argumentele primei poziţii constau în altitudinea şi masivitatea grupării montane a Bucegilor, precum şi în anvergura de ax transcarpatic a culoarului Prahova – Timiş, susţinându-se astfel apartenenţa acestei grupări la Carpaţii Meridionali şi, în consecinţă, valoarea de limită a culoarului menţionat. O analiză geografică complexă evidenţiază şi argumentele celei de a doua poziţii : a. toate liniile tectonice importante şi principalele diviziuni morfostructurale ale Carpaţilor Orientali se continuă, fără întrerupere, la vest de valea Prahovei – unitatea cristalină centrală cu învelişul său sedimentar mezozoic, flişul cretacic de Ceahlău şi de Teleajen etc. – chiar dacă marginal flişul paleogen este invadat de sedimente mai noi, mio-pliocene şi relieful format pe acest suport este subcarpatic; b. în munţii dintre Prahova şi Dâmboviţa predomină depozite sedimentare mezozoice, în special conglomerate cretacice masive, ca în Ceahlău şi Ciucaş, şi nu roci cristaline, ca în Carpaţii Meridionali. Pe conglomerate s-a format un relief specific de dezagregare, similar celui din Carpaţii Orientali; c. relieful munţilor dintre Prahova şi Dâmboviţa este predominant structural, format pe un suport cutat, cu cele mai frumoase sinclinale înălţate şi forme de hog-back din Carpaţii româneşti, în fundament cristalin rigid; timp ce în Carpaţii Meridionali dominanta formate prin fracturarea unui morfologică este dictată de o structură de blocuri,

1

d. însemnătatea reliefului glaciar în această grupare este modestă, la fel ca în Carpaţii Orientali, în Carpaţii Meridionali; e. sub aspect climatic, altitudinea grupării nu-i asigură precipitaţiile bogate din Carpaţii Meridionali, foehnizarea impusă de ecranul constituit de culmea nordică a M.Făgăraş fiind potenţată de influenţele climatice continentale, specifice în Carpaţii Orientali; f. accesibilitatea culoarului Prahova-Timiş ca ax transcarpatic nu este naturală (segmentul fiind îngust), ci amenajată destul de târziu; până la sfârşitul sec. al XVIII-lea circulaţia majoră folosea traseul antic, prin culoarul Bran-Rucăr, abia de la sfârşitul sec. al XIX-lea fiind realizată o arteră de circulaţie de importanţă naţională; g. acceptarea limitei respective pe valea Prahovei şi includerea grupării Bucegilor în Carpaţii Meridionali transformă Ţara Bârsei-Trei Scaune într-o depresiune marginală, în timp ce ea este o mare depresiune internă, specifică în Carpaţii Orientali, unde se înscrie în culoarul (ulucul) depresionar central. Pentru argumentele menţionate, a doua poziţie este mai întemeiată şi recomandabilă. În acelaşi timp, ţinându-se seama de masivitatea naturală a munţilor, de altitudinea lor, care depăşeşte în Bucegi 2500 m şi de funcţionalitatea culoarului Prahova-Timiş, întreaga grupare poate fi considerată o subregiune a Carpaţilor Orientali care are caractere de tranziţie spre Carpaţii Meridionali. Între limitele menţionate, Carpaţii Orientali sunt diviziunea cea mai întinsă a Carpaţilor româneşti, în care se înscriu cu 35.484 km2, reprezentând 51% din suprafaţa acestora. contrast puternic cu amploarea morfologiei glaciare din

2

2.1.1. Constituţia geologică şi evoluţia Carpaţilor Orientali. Consecinţe Fundamentul Carpaţilor Orientali, ca şi al celorlalte regiuni carpatice , este constituit dintr-o masă de roci metamorfice, extrem de complicată, care a fost pusă în loc şi transformată succesiv în cel puţin trei mari cicluri orogenetice: ciclul prebaikalian (în precambrian), când au fost metamorfozate cele mai vechi serii cristaline, seria de Hăghimaş-RarăuBretila şi seria de Rebra-Barnar, reprezentate printro masă de roci mezo metamorfice (gnaise oculare, micaşisturi, calc are şi dolomite cristaline), ciclul baikalian (în cambrian), când metamorfismul a fost mai redus, formându-se serii cristaline epimetamorfice, dintre care cea mai dezvoltată este cea de Tulgheş (şisturi cloritoase, sericitoase, sericito-cloritoase, cuarţite negre ş.a., în care uneori cele mai dure sunt rocile verzi, tufogene, cu structură porfiroidă), deosebit de importantă sub aspect economic, metamorfismul specific generând mineralizaţii de Mn şi sulfuri complexe; ciclul hercinic, când metamorfismul a fost încă mai redus, caracteristic seriilor de Dămuc şi de Repedea (şisturi grafitoase, calcare cristaline ş.a.). Acest soclu cristalin aflorează numai în lungul părţii centrale, de la frontiera de nord şi până în nordul M.Ciucului, mai spre sud având numai o apariţie insulară, în partea vest – sud-vestică a M.Perşani. Pe alocuri este străpuns de intruziuni magmatice, dintre care cea mai importantă este reprezentată de masivul sienitic de la Ditrău. Începând din triasic, în aria Carpaţilor Orientali de astăzi a început un nou ciclu de evoluţie geosinclinală, care de fapt continuă şi care a fost marcat de repetate paroxisme orogenetice şi de migrarea continuă spre est a axului activ al geosinclinalului, pe seama bordurii Platformei Est-Europene. În acest geosinclinal, în triasic şi jurasic, peste fundamentul cristalin, s-a depus o cuvertură sedimentară apreciabilă ca volum, diferenţiată însă petrografic, predominant neritică (conglomerate, gresii, dolomite, calcare recifale) în partea sa estică şi predominant de mare mai adâncă (marne, marnocalcare) în cea vestică. Depozitele triasic-jurasice, exondate şi antrenate în orogenezele următoare, au fost în cea mai mare parte înlăturate prin denudaţie, în special post-cretacic, când axul cristalino-mezozoic era deja o arie montană rigidă. Acum aceste depozite nu mai apar decât insular, într-o serie de sinclinale (cuvete) cu poziţie marginală, înălţate ca efect al orogenezelor celor mai recente şi conservându-şi altitudinea şi datorită rezistenţei induse

3

de faciesul neritic unor roci: sinclinalul Rarăului, al Hăghimaşului, al Bucegilor, al Pietrei Craiului etc. Din cretacicul inferior, în fosa care se deplasa spre est a început depunerea unor sedimente sinorogene, în strate de grosimi variabile, denumite în ansamblu fliş (conglomerate, gresii, marne, argile etc.), într-o succesiune strânsă şi ritmică, dovedind o modificare ritmică şi relativ rapidă a condiţiilor de sedimentare (o deosebită instabilitate tectonică). În noul ciclu orogenetic, alpin, prima fază importantă a fost cea austrică, din cretacicul mijlociu. Ea a afectat cel mai puternic fundamentul cristalin şi cuvertura sa sedimentară, producând şariaje de mare amploare, comparabile cu şariajul getic din Carpaţii Meridionali: pânza t r a n s i l v a n ă, care şariază spre est pânza b u c o v i n i c ă, la rândul său şariată peste unităţile tectonice cele mai vestice ale flişului, cea a f l i şu l ui negru şi cea de C e a h l ă u, conturate în fazele orogenetice de la sfârşitul cretacicului (cea subhercinică, din senonian şi cea laramică, de la limita cretacicpaleogen). În orogeneza stirică veche (din burdigalian) unităţilor flişului li s-au adăugat cele de T e l e a j e n şi de A u d i a (pânza şisturilor negre), de asemenea şariate estvest. Fazele stirică nouă (din badenian) şi moldavă (din sarmaţian) au fost deosebit de puternice în Carpaţii Orientali, generând unităţile flişului de Ta r c ă u şi de V r a n c e a, prima, în poziţie vestică, acoperind-o pe distanţe apreciabile pe cea de a doua şi ajungând frecvent până la limita răsăriteană a munţilor. De asemenea, în faza moldavă unităţile flişului şi întregul edificiu carpatic s-au deplasat din nou spre est, peste depozitele sedimentare din avanfosă (unitatea pericarpatică) şi chiar peste o parte a marginii Platformei Est-Europene. Faza valahă (din romanian-pleistocen) a determinat o înălţare în bloc a Carpaţilor Orientali care, deşi inegală ca amploare, a stimulat puternic modelarea externă a munţilor în cuaternar. În timpul orogenezelor neozoice, pe flancul vestic al Carpaţilor Orientali s-au produs importante mişcări crustale, în lungul cărora s-a manifestat o puternică activitate magmatică. Fenomenele au început din miocenul mediu şi s-au continuat oarecum ritmic până în pleistocenul mediu, generând la vest de axul cristalino-mezozoic o mare catenă eruptivă. Aceasta este mai veche în partea sa centralnordică (unde în mare măsură a fost înlăturată de eroziune, lăsând numai un relief subvulcanic rezidual) şi din ce în ce mai recentă spre nord-vest (badenian) şi mai ales

4

spre sud (sarmaţian), unde erupţiile au continuat până în pleistocenul mediu şi unde aparatele vulcanice se păstrează cel mai bine, fiind şi cele mai înalte (peste 2.102 m). Formarea catenei vulcanice şi mişcările recente de scufundare a unor sectoare interne ale Carpaţilor Orientali au generat un mare uluc depresionar intern, din Ţara Maramureşului până în ţara Bârsei, în care s-au instalat lacuri pliocen-pleistocene, prin colmatarea cărora a rezultat un relief de adevărate câmpii aluvio-proluviale, de dimensiuni neobişnuit de mari pentru un lanţ montan. Consecinţele de natură geologică ale acestei evoluţii complexe constau în dispunerea în fâşii paralele a principalelor unităţi tectono-structurale (catena eruptivă, ulucul depresionar central, axul cristalino-mezozoic, subunităţile flişului), cea mai largă dezvoltare a flişului din Carpaţi şi o diversitate remarcabilă a resurselor minerale, deşi în rezerve uneori modeste (p e t r o l, g a z e n a t u r a l e, ş i s t u r i b i t u m i n o a s e în depozitele oligocene ale flişului din partea de est a M.Tarcăului, din M.Oituz, partea de vest a M.Vrancei – Ghelinţa, valea Moldovei – Gura Humorului, Frasin, Maramureş – Săcele, M.Stânişoarei – Pipirig ; c ă r b u n i rezerve mici la Codlea şi Vâlcan, superiori în c ă r b u n e b r u n în Depresiunea Comăneşti,

lignit de vârstă pliocenă în golful Baraolt şi în apropiere de Sf.Gheorghe, în Ţara BârseiTrei Scaune, ca şi în Ţara Oaşului, turbă în ulucul depresionar – Poiana Stampei, Neagra Şarului, Remetea, Mădăraş-Ciuc; s a r e şi s ă r u r i de p o t a s iu în depozitele sedimentare salifere din flişul eocen – Coştiui, Ocna Şugatag din Ţara Maramureşului şi miocen – Târgul-Ocna ; m e t a l e n e f e r o a s e – cupru, plumb, zinc, argint, aur ş.a. în munţii vulcanici – Oaş-Gutâi, Ţibleş, în M.Maramureşului – Toroiaga, în M. Rodnei – Rodna Veche, Valea Blaznei, în Obcina Mestecănişului – Fundul Moldovei, în sectorul Ostra - Leşul-Ursului – Barnar şi în M.Giurgeului – Bălan; m i n e r e u de f i e r - în cristalinul epimetamorfic din Obcina Mestecăniş – Delniţa, în aria de magmatite neogene din M.Harghita – Lueta ; b a r i t i n ă, la Ostra , precum şi o serie de roci sedimentare, vulcanice sau rezultate din alterarea rocilor vulcanice, utile în construcţii sau pentru fabricarea materialelor de construcţie, ca b a z a l t e – Topliţa, Racoş, a n d e z i t e – Bixad, Stînceni ş.a., c a l c a r - Bicaz -Chei, Comarnic, Lespezi ş.a., g r e s i i - Tarcău, Teliu ş.a., c a o l i n - Lepteş, Parva, Băile Harghita, h i d r o m i n e r a l i z a ţ i i, în special în aureola mofetică a catenei vulcanice).

5

Sub aspect geomorfologic, mai ales în consecinţa evoluţiei din perioadele geologice recente, Carpaţii Orientali au relieful cel mai tânăr prin comparaţie cu celelalte regiuni montane, cu adaptarea cea mai clară a culmilor şi văilor la structura substratului. De asemenea, ca efect al înălţărilor inegale impuse de orogeneza valahă, au altitudinile cele mai mari situate la extremităţi - M.Rodnei în nord (2.303m) şi M.Bucegi în sud-vest (2.505 m) – şi arii mai coborâte în partea central-sudică – bazinul Oituzului. Dezvoltarea largă a formaţiunilor sedimentare, foarte variate sub aspect litologic, favorizează procese geomorfologice extrem de active, în special în aria de fliş, care modifică uneori substanţial şi rapid morfologia versanţilor, degradează învelişul vegetal şi solurile, măresc excesiv debitele solide ale râurilor, uneori le barează şi produc pagube materiale importante. 2.1.2. Relieful Din punct de vedere morfometric, Carpaţii Orientali se apropie cel mai mult de valorile medii din sectorul carpatic românesc (Al.Roşu, 1973). Altitudinea medie este de aproximativ 1.000 m, fragmentarea orizontală evidenţiază interfluvii montane largi de aproximativ 600 m, iar combinaţiile cele mai frecvente ale altitudinilor relative cu valorile înclinării terenului sunt caracteristice unui relief cu energie 1 medie, în cea mai mare parte a munţilor, c a l m în ariile platourilor structurale slab fragmentate şi sectoarelor longitudinale, largi, ale văilor, e n e r g i c în sectoarele de văi transversale şi f o a r t e e n e r g i c în ariile de contact ale unor extreme altitudinale şi în masivele pe suport litologic rezistent la modelare mecanică. Factorul modelator principal al reliefului actual au fost şi rămân râurile, cele mai vechi efecte morfologice ale acţiunii lor erozive păstrându-se în suprafeţele de nivelare, prezente în partea înaltă a multor interfluvii montane. Faţă de opiniile mai vechi (A.Nordon, 1933, T.Morariu, 1937 ş.a.), literatura de specialitate din ultimele decenii (I.Sârcu, 1961,1971, N.Barbu, 1976) a demonstrat convingător că tectogenezele miocene (în special stirice şi moldave), deosebit de puternice în toţi Carpaţii şi care în aria orientală au şariat fundamentul cristalin peste sedimentarul eocen şi chiar miocen
1

Senso Irina Ungureanu, 1978, 1998

6

inferior (spre exemplu în sudul Ţării Maramureşului), au dezmembrat complet suprafaţa de nivelare post-laramică, încât cele mai înalte şi mai vechi plaiuri de azi nu pot fi decât post-attice, corespunzând nivelului Râu-Şes. Denumit Cerbu (I.Sîrcu, 1961, 1971), acest nivel relativ neted a fost identificat la altitudini de 1500 m – 1750 m în M.Rodnei, în M.Giumalău, în M. Vrancei, M.Siriu, ş.a. Mult mai larg este nivelul post-valah, dezvoltat la 1000 m – 1200 m, denumit Mestecăniş (Predeal, Clăbucete, Poiana Mărului) şi în care se înscriu majoritatea intefluviilor plane sau uşor ondulate aflate la altitudini de 1000 m – 1200 m. Actuala reţea de văi este destul de tânără, rezultat probabil al unor însemnate remanieri impuse de mişcările tectonice pliocen - cuaternare şi de edificarea catenei vulcanice. Cele mai vechi urme ale activităţii eroziv-acumulative fluviale datează din sarmaţian (C.Martiniuc, 1948, I.Donisă, 1968) şi sunt reprezentate de importante depozite de pietrişuri şi nisipuri de origine carpatică, situate în sectoare de debuşeu în marea sarmatică ale unor paleorâuri (care puteau fi precursorii Bistriţei, Moldovei sau chiar Ozanei), orientate predominant spre est, conform înclinării generale a versantului răsăritean al catenelor moldavidice. Continuarea tectonicii plicative în miocenul superiorpliocen şi înălţarea puternică a Carpaţilor în pliocen-cuaternar au accentuat orientarea longitudinală a unor importante sectoare de vale şi astfel adaptarea la structura geologică. Raporturile evolutive strânse ale reţelei de văi cu dispoziţia stratelor şi cu alcătuirea lor petrografică explică frecvenţa succesiunilor de sectoare largi, adevărate depresiuni de eroziune diferenţială, orientate longitudinal şi sculptate în roci puţin rezistente (Câmpulung Moldovenesc, pe valea Moldovei, „câmplungul” Moldoviţei ş.a.) şi sectoare înguste, orientate transversal, sculptate în roci dure (îngustările-defileu de la Pojorâta şi Prisaca Dornei, pe Moldova, Zugreni şi Straja, pe Bistriţa ş.a.). Pe văi, în special în sectoarele longitudinale, activitatea fluvială în principal acumulativă a creat sisteme bogate de terase, care dovedesc efectele stimulative puternice ale înălţării tectonice din romanian-pleistocen. Chiar dacă cele mai înalte (şi cele mai vechi) nu se mai pot identifica decât fragmentar, uneori numai prin dispoziţia internă şi specificul morfometric/morfoscopic al depozitelor, ele demonstrează vigoarea râurilor ca factori morfogenetici, capabili să impună în relieful montan actual complexe morfologice de însemnătate excepţională pentru dinamica apelor, pedogeneză, habitat uman.

7

Relieful structural din Carpaţii Orientali se îmbină în mod strâns cu cel de facies petrografic. În mod obişnuit masivele principale şi altitudinile cele mai mari au drept suport structuri anticlinale cu roci dure în boltă, dar sunt foarte frecvente şi inversiunile de relief, în special sinclinale înălţate constituite din roci rezistente – conglomerate cretacice (în masivele Bucegi, Ceahlău, Ciucaş), gresie eocenă de Tarcău (în M.Nemira, M.Penteleu), gresie oligocenă de Kliwa (M.Siriu), calcare jurasice (în M.Rarău, M.Hăghimaş, în Piatra Craiului). Flancurile structurilor sinclinale înălţate sunt mari cueste montane, iar cutele-falii au asigurat formarea unor succesiuni de hog-back (în Obcinele Bucovinei, în M.Vrancei ş.a.). Relieful carstic are un grad mediu de răspândire, fiind mai reprezentativ în culoarul înalt Bran-Rucăr, M.Bucegi, M.Hăghimaş, M.Rarău, sud-vestul M.Rodnei şi pe suprafeţe mai restrânse în M.Bârsei, Munceii Tulgheşului, sudul M.Giurgeu. Relieful glaciar este destul de modest în Carpaţii Orientali, pe care altitudinile nu prea mari i-au menţinut, în cea mai mare parte, sub limita zăpezilor pleistocene persistente, limită probabil mai înaltă şi zăpezi în cantităţi mai reduse decât în Carpaţii Meridionali, ca efect al influenţelor climatice continentale. Complexe morfologice glaciare tipice sunt în M.Bucegi, M.Rodnei şi destul de modeste în M.Maramureşului şi în M.Călimani.Este, în schimb, larg răspândit relieful periglaciar, format în generaţii succesive începând din pleistocen şi suprapunându-se fostului domeniu glaciar. Crionivaţia actuală interferează cu morfogeneza fluvială (în partea superioară a domeniului acesteia) şi, sub forma efectelor sale morfologice cele mai ample, mantalele groase de grohotiş stabilizat şi trenele de grohotiş activ, se implică puternic în procese geomorfologice de deplasare în masă. Răspândirea mare a rocilor gelive, ponderea mare a formaţiunilor de fliş, favorabile şi prin structură şi prin alcătuirea petrografică modelării fluvio-denudaţionale explică abundenţa reliefului din această categorie genetică şi prezenţa sa aproape ubicuă. El se grupează în complexe care diversifică şi complică morfologia glaciară din unele sectoare înalte, produc convergenţe morfologice de tip glaciar la altitudini mai mici şi reduc stabilitatea versanţilor, în special în sectoarele puternic antropizate (despădurite, cu nivel freatic şi unghi de taluz natural modificate etc).

8

2.1.3. Particularităţile climato-hidrice şi fito-pedologice Datorită orientării lor meridiane (perpendiculare faţă de direcţia predominantă a dinamicii atmosferice) şi lăţimii destul de mari, Carpaţii Orientali prezintă o asimetrie extrem de clară a etajării condiţiilor climatice şi a efectelor hidrice, vegetale şi pedologice ale acestora. Climatul faţadei vestice, mai umed şi mai moderat faţă de cel al faţadei estice, mai uscat şi mai excesiv se reflectă direct în structura pădurii: pe versantul vestic făgetele urcă până la altitudini mult mai mari, în M.Ţibleşului ajungând până la 1400 m (însoţite de soluri brune) şi în mod excepţional, în amestec cu coniferele, fagul ajunge la 1600 m, în timp ce pe versantul estic nu depăşeşte 1300 m. Pe acest versant, răşinoasele în amestec cu fagul coboară până la limita munţilor (600 m), dar pe versantul opus nu apar nicăieri sub 1000 m. Exprimând aceeaşi asimetrie de origine climatică, în structura pădurilor de conifere de pe versantul vestic bradul, mai termofil, are o pondere mai mare decât pe versantul estic, unde verile sunt mai uscate, iernile mai reci, iar stratul de zăpadă durează mai mult, chiar dacă precipitaţiile sunt mai sărace (ca şi solurile, spodice). La nivelul local al condiţiilor climatice, extinderea mare a depresiunilor intramontane favorizează inversiuni termice frecvente, cu temperaturi coborâte, extrem de severe în anotimpul rece, ceţuri groase şi durabile, brize de muntevale şi nori cumuliformi vara pe munţii din jur. Inversiuni corespunzătoare ale vegetaţiei etalează molizi până în partea cea mai joasă şi pâlcuri de brazi şi fagi pe rama (mai înaltă) a depresiunilor, în apropierea sau deasupra plafonului de inversiune. Evapotranspiraţia redusă şi morfologia plană a unor mari sectoare din depresiuni au determinat un drenaj permanent deficitar, favorabil stagnării apei meteorice sau provenite din izvoare, creându-se astfel condiţii pentru o pedogeneză hidromorfă şi oligotrofă, în cele mai întinse mlaştini de turbă din ţară. În r e g i m u l scurgerii apelor se remarcă torenţialitatea indusă de regimul excesiv al precipitaţiilor de pe versantul estic. Mai bogate (şi mai uniforme) pe versantului vestic, acestea produc şi o s c u r g e r e m e d i e s p e c i f i c ă mai mare, cu valori de peste 13 l/s/km2, în timp ce în munţii de pe latura estică şi sud-estică (spre exemplu în M.Vrancei) acestea se reduc la 10 şi chiar 7 l/s/km2. Asimetria distribuţiei precipitaţiilor se reflectă şi în d e n s i t a t e a m e d i e a reţelei hidrografice, care este de 0,7 – 0,9 km/km2 în vest şi nord-vest şi scade la 0,5 – 0,6 km/km2 în estul

9

Carpaţilor Orientali. Pe versantul transilvănean zăpezile se topesc mai timpuriu, iar apele mici de iarnă sunt mai abundente decât pe versantul moldovean. În aluviunile din şesuri şi terase, ca şi în alte depozite superficiale din lungul văilor se găsesc ape freatice abundente şi extrem de mobile. Dezvoltarea latitudinală apreciabilă (aproximativ 320 km) şi reducerea treptată a masivităţii de la nord (170 km lăţime) spre sud (90 km) introduc alte diferenţieri ale climei, vegetaţiei şi solurilor, limitele etajelor şi subetajelor urcând sensibil de la nord spre sud. Spre exemplu, în M.Vrancei pădurea mixtă de fag şi molid urcă pe alocuri până la 1600 m, în timp ce în M.Rodnei nu depăşeşte 1300 m, situaţie care corespunde unei diferenţe de 1,50 C a temperaturii medii anuale, la altitudini comparabile. În ansamblul Carpaţilor Orientali, variabilitatea climatică, altitudinea mai redusă decât în Carpaţii Meridionali şi suprafaţa mare au favorizat dezvoltarea celui mai mare areal forestier din ţară şi din aria montană (60% din fondul forestier al Carpaţilor româneşti),în care s-a păstrat cel mai bine fauna spontană de mamifere şi păsări de pădure. De asemenea, în structura pădurilor există o pondere mult mai mare a răşinoaselor decât în celelalte regiuni carpatice, ceea ce a stimulat şi cel mai mare volum al exploatărilor de material lemnos. În schimb, suprafaţa pajiştilor alpine este mult mai redusă, multe pajişti din partea înaltă fiind formaţiuni secundare, create prin despădurire (în M.Vrancei, M.Ciucului, Obcinele Bucovinei, M.Bârgău ş.a). Din această cauză şi viaţa pastorală a fost şi rămâne mai redusă decât în Carpaţii Meridionali, relativ mai caracteristică fiind numai în M.Rodnei şi M.Călimani (unde urcă turme ale localnicilor dar şi ale unor oieri din Mărginimea Sibiului), ca şi în Bucegi (unde pe platoul înalt şi pe culmile sudice vin turme ale săcelenilor şi brănenilor).

2.1.4. Particularităţile umanizării. Populaţia, reţeaua de aşezări umane, activităţi economice Cea mai mare parte a populaţiei şi aşezărilor umane este concentrată în depresiuni şi în văile longitudinale largi, cu terase, unde condiţiile de climă şi sol au permis practicarea timpurie a agriculturii. Gradul de populare al plaiurilor înalte este mai redus decât în M.Apuseni. Favorabilitatea naturală pentru vetre de aşezări şi fertilitatea acceptabilă a

10

solurilor nu sunt însoţite însă şi de o accesibilitate la fel de mare pentru transporturi. Carpaţii Orientali sunt şi azi mai greu de traversat faţă de celelalte regiuni carpatice, datorită paralelismului mai multor şiruri de culmi. Trecerile cele mai uşoare sunt în sectorul sudic, cu pasuri la altitudine mai mică (şaua Vlădenilor, în M.Perşani, la 650 m, pasul Oituz la 865 m). În nord traversarea implică trecerea unei succesiuni de pasuri, mai înalte : Mestecăniş (1099 m) şi Tihuţa (1227 m) pe şoseaua Suceava – Bistriţa, Pângăraţi (1256 m) şi Bucin (1287 m) pe şoseaua Piatra-Neamţ – Târgul Mureş (cu parcurgerea cheilor Bicazului).Această dificultate naturală explică şi întârzierea dotării sectorului nordic cu căi de comunicaţie moderne, unele dintre ele fiind construite abia în perioada contemporană (spre exemplu, segmentul de cale ferată dintre Vatra Dornei şi Ilva Mică, cel dintre Salva şi Vişeu ş.a.). Numeroasă şi deosebit de densă, populaţia din Carpaţii Orientali este mai mozaicată sub aspect etnic faţă de alte regiuni carpatice, datorită colonizărilor organizate de statul maghiar în sec. XII-XIII : saşii în Ţara Bârsei (în faţa pasurilor Bran, Bratocea şi Siriu), secuii în Trei Scaune (în faţa pasului Oituz), în Ciuc (în faţa pasului Ghimeş) şi în Giurgeu (în faţa pasului Pângăraţi). Prezenţa anterioară a românilor pe teritoriile locuite azi de secui şi până de curând de saşi este demonstrată, pe lângă dovezile arheologice, de existenţa unei toponimii autohtone (Poiana, Lemnea, Bolovăniş, Galbenu, Archita ş.a.), ca şi de influenţele româneşti în obiceiuri, port, tip de casă şi de poartă etc. (S.Opreanu, 1939). De asemenea, în M. Maramureşului, în Obcinele Bucovinei şi în Ţara Maramureşului au pătruns, liber şi treptat înainte de 1775, organizat apoi, sub administraţia austriacă, ucraineni (ruteni, huţuli). În acelaşi sector nordic au mai fost colonizaţi germani din Slovacia (zipseri) şi polonezi. Suprafaţa mai mare (35.484 km2), dezvoltarea largă a depresiunilor, orientarea reţelei de văi ş.a. au făcut ca numărul intersecţiilor naturale, cu valenţe urbigene să fie mai mare decât în restul Carpaţilor (aşa sau format, spre exemplu, Braşovul, Vatra Dornei, Comăneştii ş.a). Viaţa urbană are de altfel începuturi vechi, feudale, dezvoltânduse mai întâi Rodna, ca aşezare minieră de la sfârşitul sec. XII, apoi Braşovul (1234), Sighetul (1334) iar spre sfârşitul sec. XIV – Piatra Neamţ. Cu cele 38 de oraşe în perioada actuală, Carpaţii Orientali prezintă o r e ţ e a urbană mai d e n s ă decât cea naţională, în unele sectoare aproape sau chiar peste 90% din populaţie trăind în mediu

11

urban (Ţara Bârsei, valea Prahovei, depresiunea Comăneşti). Sunt însă şi situaţii în care pe arii destul de întinse nu există oraşe şi nici măcar centre de revitalizare a reţelei, care să poată constitui nuclee urbane în devenire (spre exemplu, pe valea mijlocie a Bistriţei, între Bicaz şi Vatra Dornei). Necesităţi (şi posibilităţi reale) de îndesire a reţelei există, ele reflectând gradul avansat de populare. Astfel se explică şi faptul că în această ramură orientală se află cele mai înalte oraşe din ţară: Predeal (1040 m), Azuga (940 m), Buşteni (890 m), Vlăhiţa, Sinaia şi Gheorgheni (850 m). Multe oraşe sunt noi, datorindu-şi statutul urban i n d u s t r i a l i z ă r i i (Bălan, Comăneşti, Zărneşti, Râşnov, Săcele), unele păstrând încă spre periferie o funcţionalitate a g r i c o l ă (Topliţa, Vişeul-de-Sus). Spaţiul relativ restrâns în profilul transversal al văilor a impus uneori alungiri exagerate (Comăneşti – 8-9 km).Majoritatea oraşelor au avut timp de decenii un d i n a m i s m deosebit (Braşov, Piatra Neamţ, Săcele, Miercurea-Ciuc, Gura Humorului etc.). Izolat au existat şi orăşele stagnante, datorită unui profil funcţional îngust, ca Slănic-Moldova (aproape exclusiv balnear), sau Cavnic (aproape exclusiv minier), contrastând cu altele, tot de talie mică, dar care au făcut eforturi de diversificare a activităţii (Sângeorz, specializat în valorificarea apelor minerale şi Nehoiu, specializat în industrializarea lemnului, ambele adăugând însă în profilul activităţilor economice şi unităţi ale industriei textile). De asemenea, d i v e r s i f i c a r e a activităţilor economice a fost impulsionată de abundenţa a p e l o r m i n e r a l e, care au creat condiţii pentru dezvoltarea celor mai numeroase staţiuni balneare din ţară: Vatra Dornei, Borsec, Tuşnad-Băi, Malnaş, Covasna., Bodoc, Zizin, Slănic-Băi, Sângeorz-Băi ş.a. Pe fondul unei locuiri rurale cu caracter p e r m a n e n t, unele arii depresionare mai izolate au asigurat o capacitate mai mare de rezistenţă autarhică ţărănimii libere – spre exemplu în ocolul Câmpulungului. Din acest ocol, ca şi din Bârgău, a fost populată (relativ târziu) depresiunea mai înaltă şi mai rece a Dornelor. Multe sate de pe versantul estic, în special în bazinul Trotuşului şi pe Valea Bistriţei cuprind o însemnată proporţie de populaţie originară din Transilvania. E x p l o a t a r e a f o r e s t i e r ă a contribuit la umanizarea Carpaţilor Orientali într-o măsură mai mare decât în alte regiuni carpatice, creându-se la început aşezări temporare care, cu timpul, au devenit permanente (Şesuri, pe Bistriţa Aurie, Scutaru, pe Caşin, Tarcău ş.a.). Fabricile de cherestea şi-au format, de asemenea, colonii muncitoreşti proprii : Vaduri, pe Bistriţa, Comandău, pe Bâsca mare

12

ş.a. Carpaţii Orientali au avut şi cel mai intens plutărit (pe Bistriţa, Dorna, Negrişoara, Neagra Şarului, Vaser, Mureş) şi sate de plutaşi specializaţi, cum sunt cele dintre Vatra Dornei şi Broşteni. C o n s t r u c ţ i i l e h i d r o e n e r g e t i c e au modificat mai puternic decât în alte arii montane reţeaua de aşezări, numai prin amenajarea lacului Izvorul Muntelui fiind necesară strămutarea a 14.000 persoane. În ceea ce priveşte poziţia vetrelor, plafonul aşezărilor de vale ajunge la 1.100 m pe Bistriţa Aurie şi la 1.200 m pe Bâsca. Cele mai multe astfel de sate sunt d i s o c i a t e, bine adaptate la relief şi caracteristice tuturor văilor din partea central-estică, Suceava, Moldova, Moldoviţa, Bistriţa, Trotuş etc. Există însă sate de tip disociat şi în sectorul nordic, mai fragmentat al depresiunii Giurgeului, ca şi în depresiunea Întorsurii Buzăului. Deşi mai puţin caracteristice, există şi a ş e z ă r i de p l a i, care urcă destul de sus, la peste 1.400 m în Obcinele Bucovinei, 1.365 m în M.Bârgăului, 1.350 m în culoarul Bran-Rucăr, 1.300 m pe marginea depresiunii Drăgoiasa etc. Acestea sunt aşezări d i s p e r s a t e cu gospodării risipite, relativ recente şi provin, în general, din roiri. Pe lângă locaţiile menţionate, mai pot fi întâlnite în M.Ciucului, la izvoarele Trotuşului, în bazinul Dămucului. În depresiuni, sate risipite sunt doar în Ţara Dornelor. Sunt aşezări mici, cu mai puţin de 500 locuitori. În depresiunile intramontane din culoarul central predomină însă satul de tip a d u n a t, tipic pentru Ţara Bârsei-Trei Scaune, Ciuc, sectorul centralsudic al Giurgeului şi pentru partea vestică a Ţării Maramureşului (valea Izei). Acestea sunt de regulă şi satele cele mai mari, cu mai mult de 1.500 locuitori, uneori depăşind 3.000, ca Hărman (3.749 loc.) şi Prejmer (4.841 loc.) în Ţara Bârsei, Joseni (5.406 loc.) şi Ditrău (6.078 loc.) în Giurgeu, Moisei, în Ţara Maramureşului (8.961 loc.), Poienile-desub-Munte (10.561 loc.), în M. Maramureşului etc. La recensământul din 1992, în Carpaţii Orientali trăia o populaţie de 1.986.752 locuitori, generând o densitate de 56 loc./km2, absolut neobişnuită în ariile montane europene. Valorile m a x i m e sunt caracteristice pentru depresiunile care au îmbinat o industrie dezvoltată şi diversificată cu o agricultură intensivă, Ţara Bârsei-Trei Scaune şi Comăneşti, cu peste 150 loc./km2. Densităţile cele mai m i c i corespund masivelor montane bine împădurite, lipsite de văi largi şi depresiuni, ca M.Călimani, M.GurghiuHarghita, M.Vrancei, M.Leaota (sub 20 sau chiar sub 10 loc./km2). Dinamica actuală a populaţiei confirmă Carpaţilor Orientali menţinerea calităţii de arie de c r e ş t e r e, chiar

13

dacă mai lentă în ultimii ani, în contrast puternic cu alte arii din ţară şi de pe continent. Cea mai rapidă creştere a populaţiei s-a produs în zona de influenţă a Braşovului, pe valea Trotuşului, pe valea Bistriţei între Bicaz şi Piatra Neamţ, în zonele miniere Ostra şi Baia Sprie-Cavnic. Au existat însă şi sectoare de reducere a populaţiei,ca urmare a reducerii ritmului exploatărilor forestiere (în M.Vrancei-bazinul râului Bâsca, valea Caşinului) iar în ultimii ani reducerea ritmului exploatărilor miniere determină stagnări sau reduceri ale numărului populaţiei, uneori în foste arii de creştere (Ostra, Bălan). Datorită bilanţului demografic permanent pozitiv, unele sectoare marchează însă în continuare creşteri, chiar pe fondul unor deficite migratorii (Ţara Oaşului, M.Bârgăului ). În ceea ce priveşte mişcarea m e c a n i c ă , în perioadele trecute au fost foarte caracteristice migraţiile temporare pentru muncă, mai ales din depresiunile dens populate ale Maramureşului şi Oaşului, pentru exploatări forestiere şi pentru cosit, migraţii care, în forme atenuate, se mai menţin şi astăzi. Sub aspectul activităţilor economice, Carpaţii Orientali se evidenţiază printr-un nivel al industrializării superior chiar celui al urbanizării, pe de o parte deoarece numeroase unităţi industriale mici au fost dispersate în aria rurală, iar pe de alta pentru că o bună parte din populaţia care lucrează în industria din oraşe locuieşte, de fapt, în sate. În deceniile trecute, cu o populaţie care reprezenta 10% din totalul naţional, în Carpaţii Orientali se realiza 11% din producţia industrială a ţării. Spre deosebire de regiunile extracarpatice, în special cele de câmpie, cele mai caracteristice ramuri industriale sunt cele bazate pe resurse proprii de materii prime şi energie. În industria electro-energetică predomină hidrocentralele, construite pe Bistriţa (Stejaru, Pângăraţi, Vaduri şi Bâtca Doamnei), Ialomiţa (Dobreşti, Moroieni şi Scropoasa), sau amenajate în barajele lacurilor de alimentare cu apă: Paltinu pe Doftana, Poiana Uzului pe Uz, lacurile de pe Tărlung şi de pe Firiza, de la Măneciu pe Teleajen ; noi hidrocentrale sunt în construcţie pe Buzău la Siriu şi Nehoiaşu, pe Dâmboviţa la Dragoslavele, pe Colibiţa şi pe Bistriţa mijlocie la Borca şi Poiana Teiului. Termocentralele sunt mici, cea mai importantă fiind la Comăneşti şi funcţionând cu cărbune local. Foarte însemnată este în Carpaţii Orientali industria lemnului, susţinută de cele mai mari exploatări forestiere din ţară, prin care se obţin anual aproximativ 7.000.000 m3

14

lemn, în special de răşinoase. Foarte multe fabrici de cherestea se înşiruie şi astăzi pe văi, deşi multe unităţi s-au desfiinţat prin concentrarea producţiei, mai ales pe văile Bistriţei (Vatra Dornei, Tarcău, Piatra Neamţ), Moldovei (Frasin, Gura Humorului), Trotuşului (Lunca-de-Jos, Agăş) şi Vişeului (Vişeul-de-Sus, Borşa). Acestora li s-au adăugat mari combinate de industrializare a lemnului, în care pe lângă c h e r e s t e a se produc şi p l ă c i a g l o m e r a t e, p l ă c i f i b r o – l e m n o a s e, m o b i l ă etc., la Sighet, Gălăuţaş, Comăneşti, Covasna. Fabrici de mobilă de calitate funcţionează la Câmpulung Moldovenesc, Târgul Secuiesc, Braşov, Ghimbav, Codlea, Gheorgheni, Nehoiu, Miercurea-Ciuc, Ditrău ş.a. Este bine reprezentată şi industria c e l u l o z e i şi a h â r t i e I, cu unităţile de la Buşteni, Zărneşti, Prundul Bârgăului, Ghimbav. Mai recent s-a realizat o instalaţie de obţinere a u l e i u r i l o r e t e r i c e din cetină, la Pângăraţi, iar la Sadova a funcţionat o instalaţie de recuperare, sortare şi uscare a seminţelor de conifere, extrem de căutate pe piaţa externă. Industria materialelor de construcţie produce mari cantităţi de c i m e n t şi v a r, gruparea de la Bicaz-Taşca având cea mai mare capacitate din ţară (4.000.000 t/an) şi intrând în ultimii ani sub administraţia concernului Lafarge, angajat şi în importante acţiuni de retehnologizare, orientate spre confinarea la sursă a emisiilor de pulberi, care în perioada anterioară au avut un puternic şi complex impact negativ. Gruparea este urmată de capacităţile de la Comarnic şi Braşov. Mici instalaţii tradiţionale de producere a varului se păstrează încă pe valea Bicazului şi la poala Rarăului. Argilele refractare sunt valorificate pentru producerea c ă r ă m i z i l o r r e f r a c t a r e în Ţara Bârsei şi în jurul său, la Braşov, Cristian, Azuga şi Comarnic. Pietrişul din glacisurile piemontane ale depresiunii Ţara Bârsei-Trei Scaune se valorifică într-o mare întreprindere de p r e f a b r i c a t e din b e t o n, la Braşov. Dintre fabricile de c ă r ă m i d ă şi ţ i g l ă , cea mai cunoscută este cea de la Feldioara. În metalurgia neferoaselor nu funcţionează decât prima treaptă tehnologică, aceea a concentrării minereurilor în numeroase instalaţii de flotaţie, construite în apropierea minelor, la Bălan, Tarniţa, Fundul Moldovei, Baia Borşa, Băiuţ, Baia Sprie, Herja, Cavnic ş.a. Concentratele sunt trimise apoi pentru industrializare finală în alte unităţi din ţară sau se exportă.

15

Petrolul extras se rafinează la Dărmăneşti (rafinăria are o capacitate totală de 700.000 t/an) şi la Braşov. Industria chimică este destul de modestă : se produc coloranţi la Codlea (iniţial pe seama cărbunelui local), mase plastice la Râşnov, articole de cauciuc şi din mase plastice, la Braşov, Gura Humorului, Sfântul Gheorghe), medicamente din plante la Pângăraţi ş.a. Destul de restrânsă este şi siderurgia, iniţiată prin uzina de fontă de la Vlăhiţa (acum închisă) şi reprezentată prin mici oţelării şi turnătorii de fontă care funcţionează pe lângă întreprinderile mecanice din Braşov, Gheorgheni ş.a. La Ferneziu funcţionează o instalaţie de bioxid de mangan electrolitic, obţinut pe baza minereului din bazinul Dornelor iar Baia Sprie este singurul centru de separare a wolframului din ţară. Pe lângă acestea, marea carieră de dolomite cristaline de la Izvorul Mureşului asigură centrelor siderurgice din ţară mari cantităţi de fondant. În industria textilă este deosebit de caracteristică industria l â n i i, dezvoltată în gruparea Braşovului, iniţial pe seama oieritului tradiţional (la Braşov, Lunca Câlnicului, Covasna, Ghimbav, Azuga. Cultura i n u l u i alimenta mai bine în deceniile trecute topitoriile de la Joseni şi Reci, precum şi întreprinderile integrate de filatură şi ţesătură de la Gheorgheni şi Negreşti-Oaş. Celelalte ramuri industriale s-au dezvoltat mai mult în funcţie de tradiţia meşteşugărească, de calificarea forţei de muncă, precum şi de linia politică a distribuţiei spaţiale mai omogene a producţiei industriale. Primul loc în cadrul acestei categorii revine industriei c o n s t r u c ţ i i l o r de m a ş i n i şi a p r e l u c r ă r i i m e t a l e l o r, cu cel mai vechi şi mai important centru (al doilea după capitală) la Braşov. Acolo se produc tractoare (unitatea asigura 87% din producţia naţională), camioane, rulmenţi, utilaj industrial, material rulant, produse electronice şi de mecanică fină, şuruburi etc. Centre mai mici sunt Ghimbav (pentru elicoptere, avioane uşoare, planoare), Tohan (motorete şi biciclete), Sinaia (pompe de injecţie), Săcele (echipament electric pentru autovehicule), Râşnov (scule), Sfântul Gheorghe (piese auto), Miercurea-Ciuc (tractoare pe şenile), Târgul Secuiesc şi Sighet (şuruburi), Piatra Neamţ (utilaj agricol) etc., multe dintre ele aflându-se în strânse relaţii tehnologice cu industria braşoveană, sau derivând din descentralizarea unităţilor industriale din Braşov. Cele mai recente unităţi au fost cele de la Gheorgheni, producătoare de piese turnate pentru maşini-unelte şi de la Bogdan-

16

Vodă, care avea 1000 locuri de muncă pentru producerea de electromotoare. La Vatra Dornei funcţionează întreprinderi specializate în reparaţii de utilaj minier şi forestier. Urmează, în aceeaşi categorie de motivaţie funcţională, acele ramuri ale industriei t e x t i l e care folosesc pentru ţesături fire sintetice (spre exemplu, fabrica de stofe pentru mobilă din Gheorgheni), bumbac din import (ţesătoriile şi filaturile din Miercurea-Ciuc, Sfântul Gheorghe, Gura Humorului şi Câmpulung Moldovenesc), fire diverse pentru tricotaje (la Braşov, Piatra Neamţ, Sighet, Negreşti-Oaş, Nehoiu, Sângeorz-Băi), sau ţesături pentru confecţii (Târgul Secuiesc, Miercurea-Ciuc, Sighet etc.). În toată perioada postbelică, cu excepţia ultimilor ani, agricultura a avut în Carpaţii Orientali o poziţie secundară faţă de industrie, dar o proporţie însemnată a populaţiei active a fost permanent antrenată în activităţi agricole, capabile să absoarbă multă forţă de muncă şi să acopere în mod tradiţional o bună parte a necesităţilor de consum. Structural, se evidenţiază trei tipuri de agricultură. Primul, este cel cu predominanţă netă a z o o t e h n i e i, în care cultura plantelor este neînsemnată. Se cresc în special bovine şi ovine, dar pe alocuri se menţin şi efective importante da cabaline, extrem de necesare în mica gospodărie ţărănească, pentru lucrările agricole şi pentru transportul pe drumuri grele. În Obcinele Bucovinei, unde funcţionează şi herghelia de la Lucina, se înregistrează cea mai mare densitate a cabalinelor din ţară. O astfel de agricultură se practică în sectorul estic al Ţării Maramureşului, în Ţara Dornelor, pe văile Sucevei, Moldovei, Bistriţei, Trotuşului ş.a. Pe seama materiei prime de origine animală funcţionează fabricile de produse lactate de la Vatra Dornei, Câmpulung Moldovenesc, Sighet, Vişeul-de-Sus, Baraolt, Remetea, Braşov ş.a. şi cele de produse din carne de la Piatra Neamţ, Braşov, Sinaia ş.a. Pieile sunt mai slab valorificate, capacităţi de prelucrare menţionabile fiind numai la Câmpulung Moldovenesc, Topliţa şi Braşov. Pe suprafeţe mici se cultivă cartof, plante furajere (trifoi), secară şi ovăz. La altitudini mai mici pătrunde şi porumbul, uneori acoperind până la 60% din puţinul teren arabil (pe valea mijlocie a Bistriţei). În cadrul celui de al doilea tip de agricultură zootehnia continuă să se menţină pe primul loc, dar are o pondere însemnată şi c u l t u r a p l a n t e l o r. În creşterea animalelor se înregistrează o proporţie mai mare a porcinelor, pe lângă bovine şi ovine, ca urmare a creşterii ponderii furajării cu plante cultivate. Culturile, pe suprafeţe mult mai mari, sunt dominate tot de cartof şi plante furajere, dar se adaugă destul de mult

17

grâu, orz, sfeclă de zahăr, in. Acest tip de agricultură este caracteristic marilor depresiuni din partea central-sudică (Ţara Bârsei-Trei Scaune, Ciuc). Cerealele produse alimentează industria morăritului şi panificaţiei de la Braşov, cea a berii de la Braşov, Ozun, Azuga etc. Sfecla de zahăr se prelucrează la fabrica de zahăr de la Bod, iar pe baza acestuia funcţionează industria produselor zaharoase de la Braşov. Cartoful este materia primă pentru fabricile de spirt şi amidon de la Târgul Secuiesc, Sânsimion şi Ozun. Pentru al treilea tip de agricultură este caracteristică ponderea comparabilă a z o o t e h n i e i, c u l t u r i i p l a n t e l o r de c â m p şi p o m i c u l t u r i i. Acest tip este caracteristic pentru partea vestică, mai joasă şi mai caldă, a Ţării Maramureşului, ca şi pentru Ţara Oaşului. La Sighet funcţionează şi principala unitate de semi-conservare a fructelor din Carpaţii Orientali. Ca pretutindeni, dar mai ales ca pentru o arie montană, transporturile au o însemnătate deosebită. Legăturile la distanţă sunt asigurate în primul rând de calea ferată, care este reprezentată prin patru artere transcarpatice (Salva – Vişeu – Sighet, Păltinoasa – Ilva Mică, Târgul Ocna – Ciceu şi Comarnic – Braşov) şi de o arteră longitudinală (Braşov – Miercurea - Ciuc – Topliţa – Deda). Reţeaua de căi ferate fiind destul de rară, legăturile transcarpatice sunt completate de şosele. Prin specificul lor acestea urcă la altitudini mai mari şi admit pante mult mai accentuate, spre exemplu, Negreşti-Oaş – Sighet (peste pasul Huta, 587 m), Baia Mare – Sighet (peste pasul Gutâi, 987 m), Câmpulung Moldovenesc – Rădăuţi (peste pasul Trei Movile, 1.040 m şi pasul Ciumârna, 1.100 m), Vatra Dornei – Sighet (peste pasul Prislop, 1.416 m), Vatra Dornei – Bistriţa (peste pasul Tihuţa, 1.227 m), Târgul Neamţ – Topliţa (peste pasul Pătru-Vodă, 900 m şi pasul Sărmaş, 1.105 m), Bicaz – Gheorgheni – Sovata (peste pasul Pângăraţi, 1.256 m şi pasul Bucin, 1.287 m), Miercurea-Ciuc – Odorheiul Secuiesc (peste pasul Vlăhiţa, 985 m), Târgul Secuiesc – Oneşti (peste pasul Oituz, 816 m), Braşov – Câmpulung (prin culoarul înalt Bran Rucăr, 1.290 m), Săcele – Vălenii-de-Munte (peste pasul Bratocea, 1.272 m). Valorificarea turistică şi balneară a potenţialului natural (peisaj, izvoare minerale, climat) este foarte inegală. Există arii cu o infrastructură adecvată, capabile să atragă fluxuri turistice importante (M.Bucegi, valea Prahovei, M.Bârsei, valea superioară a Oltului), arii cu un grad mediu de dotare (M.Ceahlău, valea Bicazului, M.Rodnei,

18

M.Gutâi, M.Harghita), dar şi arii întinse aproape necunoscute pentru turism (M.Călimani. M.Maramureşului, M.Tarcău ş.a.). 2.1.5. Unităţi spaţiale

Având în vedere consecinţele evoluţiei geologice şi paleogeografice a Carpaţilor Orientali, definirea principalelor subunităţi se poate realiza prin aplicarea criteriului morfostructural. Cu argumentarea anterioară a apartenenţei grupării montane a Bucegilor, personalitatea geografică a marilor morfostructuri este exprimată concret prin cinci subunităţi, aproape integral paralele, orientate NNV-SSE : Munţii axului cristalinomezozoic, Munţii flişului, Munţii vulcanici, Ulucul depresionar central, Gruparea montană cu caracter de tranziţie spre Carpaţii Meridionali (a Bucegilor)2. 2.1.5.1. Munţii axului cristalino-mezozoic Catena centrală, care se desfăşoară între valea Tisei şi valea pârâului Şercaia, constituie o subunitate discontinuă, întreruptă în partea sa central-sudică de avansarea spre est a munţilor vulcanici. Astfel, între izvoarele Trotuşului şi defileul Oltului de la Racoş fundamentul cristalin şi, probabil, învelişul său de sedimente mezozoice sunt fracturate, scufundate şi acoperite de magmatitele pliocen-pleistocene ale M.Harghita. Întreruperea produce astfel două sectoare montane foarte inegale. Primul este situat între valea Tisei şi izvoarele Trotuşului, îngustându-se treptat spre sud şi cuprinzând M.Maramureşului, M.Rodnei, M.Bistriţei Aurii, M.Bistriţei Mijlocii, M.Giurgeu, M. Rarău şi M.Hăghimaş. Al doilea constituie extremitatea sud-vestică şi este reprezentat prin M.Perşani.
2

Divizarea Carpaţilor Orientali în trei subunităţi, încă de largă accepţie, marcate de „culoarul” BârgăuDorna- Câmpulung şi – respectiv – valea Oituzului-pasul Oituz-depresiunea Braşov, este inconsecventă criteriilor de regionare geografică, rezultatul concret fiind exagerat de eterogen la nivel individual. Spre exemplu, în „grupa nordică” sunt incluse masive şi culmi cu o constituţie geologică (şi resurse minerale) diferită - vulcanice, cristaline (cu înveliş sedimentar predominant carbonatic) şi de fliş, desfăşurate V-E pe aproape 170 km şi având diferenţe ale altitudinilor maxime de 1.500 m, ceea ce determină diferenţieri climatice importante, cu efecte corespunzătoare asupra alimentării şi regimului apelor, asupra dispoziţiei şi structurii învelişului vegetal, al solurilor, posibilităţilor de utilizare a terenurilor, tipului de habitat şi structurii activităţilor economice. Caracterul acesta eterogen se repetă şi în cazul celorlalte subunităţi.

19

În substratul g e o l o g i c soclul cristalin vechi aflorează frecvent, datorită activării puternice a modelării externe de către orogenezele alpine, prin care cea mai mare parte a învelişului sedimentar mezozoic a fost înlăturată. Fragmentar, sub formă de lambouri şi petece (de acoperire), frecvent în poziţie sinclinală, acesta se mai păstrează pe marginea estică a axului (sinclinalul Rarăului, sinclinalul Hăghimaşului ş.a.). O parte din această cuvertură de sedimente are dispunere anormală, fiind de fapt un rest al pânzei transilvane. Litologic este constituită din calcare triasic-jurasice şi conglomerate cretacice, care au indus formarea unui relief mult mai variat decât cel de pe roci cristaline, masiv, greoi, monoton, cu excepţia sectoarelor modelate glaciar. Ca în cea mai mare parte a Carpaţilor Orientali, r e l i e f u l munţilor cristalinomezozoici se prezintă sub forma unor culmi paralele, orientate conform structurii de ansamblu, NNV-SSE, deşi adaptarea la structură este mai puţin evidentă decât în subunitatea de fliş. Datorită efectelor puternice ale orogenezelor alpine, cel mai vechi relief de modelare ciclică este nivelul post-attic Cerbu, păstrat fragmentar, pe suprafeţe nu prea mari ; nivelul post-romanian, Mestecăniş, este mult mai larg dezvoltat, în el înscriindu-se majoritatea interfluviilor montane cu altitudinea de 1.100 m - 1.200 m. În neogen şi cuaternar munţii aceştia au fost fracturaţi şi reîntineriţi prin înălţări puternice, ceea ce le-a creat un aspect de masive-blocuri, antrenate inegal în cele mai recente mişcări de înălţare, fapt care explică diferenţele mari de altitudine dintre M.Rodnei, care depăşesc 2.000 m şi aproape toţi ceilalţi munţi (1.500 m – 1.900 m), M.Perşani rămânând chiar sub 1.300 m. Acest ecart altitudinal destul de mare generează diferenţierile c l i m a t o –h i d r i c e corespunzătoare, cu toate consecinţele lor asupra modelării reliefului, învelişului vegetal şi solurilor. Caracteristici morfologice şi vegetale alpine se realizează numai în M.Rodnei. În rest predomină un peisaj de munţi mijlocii sau chiar mici, care se menţin în cea mai mare parte la nivelul etajului forestier. Munţii Maramureşului , ca unitate naturală, depăşesc spre nord frontiera naţională, continuându-se până la culoarul format de văile Tisei, Tisei Albe şi Ceremuşului Negru. În sud-vest trec gradat spre partea estică, mai înaltă, a Ţării Maramureşului. În sud şi sudest se întind până la pasul Prislop şi valea Bistriţei Aurii, învecinându-se cu M.Rodnei şi M.Suhard, iar spre est valea Ţibăului îi separă de Culmea Ţapului.

20

O r o g r a f i c, au aspectul unui arc de cerc larg, orientat spre sud-vest, care se desfăşoară între confluenţa Vişeului cu Tisa şi confluenţa Ţibăului cu Bistriţa. Culmea principală se înalţă până la 1.937 m în vârful Pop Ivan şi trimite prelungiri radiare spre sud-vest, separate de afluenţii de pe dreapta ai Vişeului, uneori mai înalte. Dintre acestea, cele mai importante sunt culmea Farcăului (1.957 m), situată între văile Repedea şi Ruscova, culmea Bardăului (între văile Ruscovei şi Vaserului), culmea Toroiaga (între văile Vaser şi Ţâşla) şi culmea Cearcănu (între Ţâşla şi pasul Prislop). C o n s t i t u ţ i a g e o l o g i c ă foarte variată a M.Maramureşului a generat un r e l i e f diferit. Corespunzător aflorimentelor fundamentului cristalin mai dur sau format culmi greoaie, masive, pe gnaisele, micaşisturile, amfibolitele, cuarţitele seriilor cristaline mezo-metamorfice, dispuse într-o coardă ce subîntinde arcul de cerc – în Pop Ivan, în bazinul mijlociu al Vaserului ş.a., culmi mai scunde şi versanţi cu dinamică activă pe cristalinul epimetamorfic, predominant în fundamentul M.Maramureşului, ca şi pe rocile mai puţin rezistente din cuvertura sedimentară a pânzelor transilvană şi bucovinice. Tectonica de înălţare a stimulat puternic modelarea fluvială, astfel încât râurile şi-au împins obârşiile spre NE, traversând această bară cristalină. După I.Sârcu, între 1.600 m – 1.800 m culmile montane reprezintă fragmente ale suprafeţei de nivelare Cerbu, a cărei vârstă post-stirică (post-attică) este demonstrată de faptul că în M.Cearcănu ea secţionează, la acelaşi nivel, atât sedimentarul paleogen cât şi cristalinul care şariază depozitele respective. Suprafaţa de nivelare Mestecăniş, la 1.200 m, este mai puţin clară. Au rezistat foarte bine modelării externe rocile mezometamorfice, ca şi o serie de roci magmatice, de vârste diferite, cele mai vechi fiind nişte bazalte şi dolerite triasice din sedimentarul transilvan (sincrone celor din sectorul montan mehedinţean şi din vestul M.Metaliferi), iar cele mai noi, andezite şi diorite neogene, antrenând o mineralogeneză de tip hidrotermal (sulfuri complexe) şi hidromineralizaţii predominant carbogazoase. Primele au conservat altitudinea maximă din M.Maramureşului (1.957 m), în culmea cu profil bine marcat Farcău-Mihailec. Celorlalte le corespund câteva corpuri subvulcanice, dintre care cel mai important este cupola masivă Toroiaga, cu zăcămintele de la Burloaia şi Baia Borşa, cu roci de construcţie şi izvoarele carbogazoase, bicarbonatate, feruginoase, cloro-sodice, calcice

21

Şuligu, Lostun, ş.a., pe valea Vaserului, Câşla, Vinişoru, ş.a., pe văile Câşla şi Secu. Pe complexele de fliş cretacic, din extremitatea nord-estică şi pe cele transgresive de fliş paleogen, disodilice, din sud sud-vest, constituite din roci ş.a.), cu rezistenţă diferită (argile, marne, calcare, marnocalcare bituminoase, menilite, şisturi gresii calcaroase, marnoase, microconglomeratice, conglomerate relieful are caracteristici statice şi dinamice corespunzător diferite, prezentând culmi ample, altitudini de peste 1.800 m şi versanţi în general stabili, în cazul conglomeratelor cretacice de Bardău (Pietrosul Bardăului), muncei de 1.200 m şi versanţi extrem de instabili, în cazul complexelor argilo-marnoase (M.Novăţului, M.Maxim ş.a.). Acelaşi reflex petrografic este caracteristic şi pe văile râurilor, secţionarea cristalinului mezometamorfic generând sectoare de chei sălbatice (spre exemplu pe valea mijlocie a Vaserului), iar rocile slab rezistente lăsând loc unor lărgiri depresionare, tipică fiind cea de la Poienile-de-sub-Munte, pe Ruscova, într-o prelungire a flişului paleogen. Dispoziţia stratelor în complexele sedimentare, ca şi stratificaţiile cristalinului, au generat versanţi cuestiformi şi abrupturi structurale, cele mai cunoscute fiind în M.Cearcănu (Cearcănu, Podul Cearcănului, Comanul). Sub efectul condiţiilor climatice din pleistocen, modelarea glaciară şi periglaciară a creat circuri simple (în Farcău) şi chiar complexe de circuri (Pietrosul Bardăului), uneori mai greu identificabile, datorită convergenţelor morfologice induse de eficacitatea proceselor de crio-nivaţie subactuală şi actuală, ca şi de disponibilitatea scoarţelor de alterare (de pe cristalinul epimetamorfic şi de pe sedimentarul de fliş) pentru procese de deplasare în masă. Se consideră că alunecările de teren de mare amploare, parţial stabilizate sub pădure, au fost declanşate în condiţii periglaciare pleistocene. C l i m a este aspră, cu ierni lungi de peste o jumătate de an şi cu zăpezi abundente, corespunzătoare unor valori medii multianuale ale precipitaţiilor care depăşesc 1.000 mm în depresiuni, iar pe culmi sunt de peste 1.400 mm, asigurând a p e l o r curgătoare o alimentare permanentă şi debite mari, uneori excepţionale, ca reflex al potenţării reciproce a influenţelor climatice atlantice şi boreale. În cuvetele de origine glaciară şi nivală s-au acumulat apele unor lacuri (Tăul Vindirelului, în Mihailec, Tăurile Bardăului). Hidromineralizaţiile generate de vulcanism se combină cu tipuri hidrochimice dominate de prezenţa fierului, în cristalin, a sulfului în unele sedimente oligocene

22

ş.a. Corespunzător condiţiilor climatice, munţii sunt acoperiţi aproape integral de o v e g e t a ţ i e forestieră. Pădurile de conifere (cu molid, brad, zadă şi tisă), dominante în partea nord-estică, se amestecă pe latura sud-vestică, mai scundă, cu fag, care urcă dinspre Ţara Maramureşului uneori până la 1.360 m. În partea înaltă a tuturor culmilor care depăşesc 1.650 m – 1.700 m se dezvoltă un complex vegetal subalpin, cu tufărişuri de jneapăn, ienupăr, smârdar, arin de munte. Poienirile, mai restrânse decât în alţi munţi, s-au făcut însă mai ales la acest nivel subalpin, ca şi spre contactul cu Ţara Maramureşului şi pe valea Ruscovei. La adăpostul masivelor forestiere f a u n a este mult mai bine păstrată decât în alte sectoare montane, deşi prin vânat abuziv au fost exterminate bovideele mari (ultimul exemplar de zimbru a fost vânat în 1852 pe valea Ţibăului), capra neagră ş.a. Sunt însă numeroase exemplare de urs, lup, cerb, râs, mistreţ, iar dintre păsări sunt destul de bine reprezentate tetraonidele. În rezervaţia naturală Cornul Nedeii – Ciungii Bălăsinii (480 ha) este protejat cel mai mare efectiv de cocoş-demesteacăn din ţară. Spre obârşiile pâraielor sunt încă mulţi păstrăvi iar pe cursurile superioare ale Vişeului, Vaserului şi Ruscovei a rezistat, în mod spontan, lostriţa. Faţă de caracteristicile pedologice generale ale ariei montane, în tipologia şi distribuţia spaţială a solurilor se remarcă (Secu, Cr., 1998) prezenţa unor rendzine cambice şi litice (pe aflorimente carbonatice, mai sus de 900 m, în Podul Cearcănului ş.a.), a andosolurilor (formate sub vegetaţie subalpină şi frecvente la altitudini de peste 1.700 m în Toroiaga, Piciorul Caprei ş.a.), precum şi forme specifice de poluare/degradare a solului (datorate unor pulberi din halde, deşeuri din prelucrarea primară a lemnului, despăduriri abuzive care reactivează mase de grohotiş ş.a.). U m a n i z a r e a este mai puţin intensă. În M.Maramureşului sunt numai trei aşezări permanente, dintre care una foarte nouă (colonia minieră de la Baia Borşa). În Poienilede-sub-Munte şi la Repedea, sate de vale, localnicii sunt ruteni. Relativa izolare, specificul etnic/religios şi ocupaţiile de bază explică şi comportamentul demografic intens natalist, satele menţionate (în special primul) având o populaţie extrem de numeroasă. Activităţile economice tradiţionale, predominante şi astăzi, sunt silvozootehnice. S-a exploatat şi se exploatează încă mult lemn, transportat pe căi ferate înguste în bazinul Vaserului (odinioară prin flotaţie) şi cu mijloace auto pe valea Ruscovei. În zootehnie, iniţial oieritul a fost predominant, ulterior trecându-se la creşterea

23

preferenţială a bovinelor. Cele mai recente activităţi economice sunt exploatarea minereurilor neferoase din M.Toroiaga (Baia Borşa-Burloaia şi Noviciori) şi a andezitelor, minelor asociindu-li-se şi instalaţiile de preparare (concentrare) de la Baia Borşa. Lucrările de amenajare şi exploatare (construcţii de drumuri, haldare, construcţii de locuinţe, amenajarea iazurilor de decantare etc., ca şi despăduririle mai intense din ultimii ani, au provocat degradări ale versanţilor, fenomene de poluare a apelor de suprafaţă şi freatice etc. Potenţialul turistic natural al M.Maramureşului este foarte mare, dar insuficienţa reţelei de drumuri şi a capacităţilor de cazare (există un singur camping, de mici dimensiuni, la Poienile-de-sub-Munte) fac ca aceşti munţi să fie foarte puţin cunoscuţi. Masivul Rodnei este un puternic horst cristalin, asimetric, orientat oblic faţă de direcţia generală a liniilor structurale din Carpaţii Orientali şi care a evoluat în cadrul unei reţele de fracturi profunde. Cele mai importante dintre acestea sunt falia DragoşVodă, în nord şi falia Someşului Mare, în sud, în lungul cărora M.Rodnei domină Ţara Maramureşului şi contactează gradat Dealurile Năsăudului. Dislocaţii tectonice corespund şi limitelor de vest (valea Sălăuţei-pasul Şetref-Valea Carelor), spre M.Ţibleşului şi de est (valea superioară a Vişeului-pasul Prislop-valea superioară a Bistriţei Aurii-pasul Rotunda), spre M.Maramureşului şi M.Suhard, ale masivului. O r o g r a f i c, masivul se prezintă sub forma unei culmi principale de aproximativ 50 km, care întrerupe marele uluc depresionar central. Culmea este marcată de vârfuri care nu coboară sub 2.000 m (Rebra, Puzdrele, Galaţi, Gargălău, Vârful Laptelui,Inău, Vârful Omului), mai înaltă totuşi în NE faţă de SV, alungită pe direcţie est-vest, sinuoasă şi asimetrică, din care se orientează spre nord şi spre sud culmi secundare. Înscriindu-se în asimetria generală, culmile nordice sunt scurte, înalte (2.303 m în vârful Pietrosul) şi abrupte. Cele care se înscriu în versantul sudic sunt prelungi, mai puţin înalte şi mai domoale. Văile care separă aceste culmi sunt adâncite puternic (cu 600 m - 1.000 m). Substratul g e o l o g i c este esenţialmente cristalin, cu o pondere mai mare faţă de M.Maramureşului. Prezenţa masivă a unor roci mezometamorfice, dure – micaşisturi, gnaise, amfibolite, cuarţite, calcare cristaline, din seria de Rebra-Barnar, a unor magmatite intrusive mai vechi – granite, diorite şi a unor roci subvulcanice neogene – riolite, andezite, dacite, ca şi tectonica de înălţare specifică horsturilor, accentuată prin

24

înălţarea generală determinată de orogeneza valahă, explică altitudinile mari, neobişnuite în Carpaţii Orientali. Rocile epimetamorfice aflorează în special în partea central-sudică, în bazinul Anieşului. Stilul plicativ iniţial, orientat SV-NE, i-a imprimat cristalinului o structură specifică, cu supracutări înspre NE, structură complicată însă şi printr-o basculare generală N-S. În extremitatea vest – sud-vestică depozite sedimentare cretacic superior-paleogene în facies de fliş şi cutate – gresii, calcare, menilite, şisturi bituminoase – acoperă transgresiv cristalinul. Cu aceste motivaţii tectono–structurale şi petrografice complexe, r e l i e f u l prezintă asimetria spaţială şi altitudinală menţionată, precum şi o serie de vestigii ale modelării ciclice, foarte variate ca aspect, distribuite pe un ecart altitudinal destul de mare şi uneori greu racordabile, ceea ce a perpetuat şi o diversitate de opinii asupra numărului şi vârstei nivelurilor respective (A.Nordon, 1933, T.Morariu, 1937, I.Sîrcu, 1961). Cele mai clare sunt identificate la 1.700 m – 1.800 m, în special pe sedimentarul paleogen din vest – sud-vest (suprafaţa Bătrâna, sau Cerbu, post-attică), dar şi în nord-est, în M.Ştiol şi la 1.250 – 1.300 m, în câteva interfluvii marginale, spre văile Vişeului, Bistriţei Aurii şi Someşului Mare (suprafaţa Rotunda – Mestecăniş - post-valahă). Deşi structural substratul este destul de diferenţiat, efectele morfologice sunt mai puţin vizibile. Pot fi citate totuşi culmi pe structuri de sinclinal înălţat (spre exemplu culmea Corongiş, de pe versantul sudic, susţinută şi de calcare cristaline) şi văi care mulează parţial structuri sinclinale (spre exemplu, pe acelaşi versant sudic, valea superioară a Gersei), ca şi caracterul de mare hog-back al abruptului nordic. De asemenea, o serie de trepte structurale apar în profilul longitudinal al văilor glaciare, accentuând pragurile şi producând cascade, una dintre cele mai frumoase fiind pe calcare cristaline, între circul Izvorul Cailor şi Valea Fântânii. Alcătuirea petrografică se impune în primul rând prin diferenţieri altitudinale, rocile metamorfice şi magmatice susţinând sectoarele cele mai înalte şi mai masive(Pietrosul şi Puzdrele pe cuarţite, Inăul pe micaşisturi), iar sedimentarul din sud-vest fiind în mare parte înlăturat prin modelare externă şi generând culmi care abia depăşesc 1.700 m. Alternanţele de roci cu rezistenţă diferită au determinat evoluţia diferenţiată a văilor. Spre exemplu, valea superioară a Someşului Mare se prezintă sub forma unei succesiuni de tronsoane înguste, săpate în roci magmatice şi tronsoane largi, în sedimentarul paleogen

25

(„depresiunile” Şanţ, Rodna şi Maieru). Cel mai original efect morfologic este creat însă de calcarele (sedimentare) eocene şi de calcarele cristaline, pe care s-au produs fenomene de carstificare. Doline, lapiezuri şi peşteri de dimensiuni modeste (Baia lui Schneider, pe Valea Vinului) sunt caracteristice în sectoarele de calcare cristaline, mai greu corodate, dar mai ales în calcarele eocene din vest – sud-vest, unde pe faţă de strat a evoluat şi cea mai lungă peşteră din Carpaţii Orientali, Izvorul Tăuşoarelor, cu galerii ramificate pe mai mult de 11 km, avenuri (Jgheabul lui Zalion, cu adâncime de peste 240 m), circuite hidrogeologice complicate etc. Precedate de o modelare fluvială intensă, efectele glaciaţiilor cuaternare (trei faze , după L.Sawicki şi I.Sîrcu, primele două cu gheţari de vale, ultima numai cu gheţari de circ) au imprimat M.Rodnei veritabile caracteristici alpine. În tot lungul culmii principale şi îndeosebi pe latura sa nordică se înşiră complexe de circuri glaciare (Pietrosul, Rebra, Puzdrele, Inău ş.a.) separate de culmi îngustate şi ascuţite, cu aspect de custuri (mai puţin spectaculoase decât în Carpaţii Meridionali), de gheaţă au urmate fost de văi masive, glaciare cu morfologie caracteristică (Pietroasa, Ştiolul, Bila, Lala), pe care morenele fr ontale coboară până la 1000 m. Acumulările uneori producându-se chiar fenomene de transfluenţă : se pare că gheţarul de sub vf. Ştiol ar fi joncţionat, peste şea, cu cel de la obârşia Văii Fântânii. Deosebit de active au fost (şi rămân) procesele de modelare crio-nivală, care au diversificat şi complicat relieful glaciar din partea înaltă şi care domină întregul palier altitudinal de peste 1.700 m. Grohotişuri, în cea mai mare parte active, îmbracă baza abrupturilor, alternând cu valuri şi torenţi de blocuri, potcoave şi ghirlande nivale, pietre glisante şi terasete de solifluxiune se înşiruie şi se succed pe versanţi ş.a.m.d. Sub altitudinea menţionată, morfogeneza este dominată de modelarea fluvială şi de procesele de versant, extrem de active pe arealele despădurite din sectorul sud-vestic. Cele două domenii morfogenetice interferează, cu o extensiune mai mare a proceselor periglaciare pe versantul nordic şi în sezonul rece. Formele cele mai caracteristice ale reliefului fluvial sunt văile, puternic adâncite şi în general înguste, modificate prin modelare glaciară în cursul lor superior şi aproape fără terase, amploarea determinată tectonic a eroziunii în adâncime reducând condiţiile acumulării aluviunilor (ca şi ale păstrării morenelor laterale). Singura excepţie, notabilă,

26

o constituie valea Someşului Mare, însoţită de 6 niveluri de terasă, până la altitudinea relativă de 200 m (I.Sîrcu, 1973), sau chiar 8 niveluri (I.Ichim şi colab., 1988). Pe Bistriţa Aurie, acumulări fluviale nu s-au identificat decât până la 20 m. C l i m a M.Rodnei exprimă la valori maxime influenţa reliefului, cu etajarea termică (40C- -20C), a precipitaţiilor (900 mm - 1.400 mm), cu asimetrii (N-S) caracteristice ale gradienţilor termici şi pluviometrici şi cu o dinamică a aerului din ce în ce mai puternică spre altitudinile mari. În cadrul acesteia se citează frecvent o pondere însemnată a componentei sud-vestice, cu efect de spulberare a zăpezii spre nord-est şi de acumulare a ei în căldările glaciare adăpostite (spre exemplu, în Pietrosul). În Rodna sunt numai 80 zile pe an fără îngheţ, iernile sunt lungi şi aspre, cu temperaturi medii care coboară sub -160C, fapt care explică şi plafonul poienirilor pentru fâneţe destul de coborât, cel puţin pe versantul maramureşan. Ca reflex al alimentării bogate şi relativ constante din ploi şi zăpezi, r â u r i l e din M.Rodnei se distribuie într-o reţea densă (!,2 km/km2 ) care drenează, pe trasee paralele, versantul nordic (Bătrâna, Repedea, Putreda, Inăul, Lala) şi cel sudic (Gersa, Rebra, Cormaia, Anieş, Izvorul Băilor). Cele 23 de lacuri din circurile glaciare (Lala, Buhăiescu, Galaţi ş.a.) completează volumul apelor de suprafaţă. Între apele subterane se remarcă cele cantonate în scoarţele de alterare groase de pe cristalinul epimetamorfic, ca şi cele antrenate în circuitele carstice subterane, deosebit de interesante sub aspectul traseelor parcurse, al poziţiei şi caracterului resurgenţelor etc.(spre exemplu, izbucul Izei, resurgenţa de pe valea Telcişorului – cu arie principală de alimentare departe, spre est, în valea Gersei etc.). V e g e t a ţ i a M.Rodnei, predominant forestieră, se distribuie etajat şi asimetric, cu păduri de amestec fag-conifere bine dezvoltate şi urcând până la altitudini mai mari (1.300 m-1.400 m) pe versantul sudic, cu o largă dezvoltare a pădurilor de molid, extrem de viguroase, cu creşteri naturale medii de 7,5-8,2 m3/ha, în structura cărora se remarcă zadă şi tisă, iar la limita superioară (în medie la 1.750 m) exemplare de zâmbru, care ajung până în marginea circurilor (de exemplu în circul Lala). Altitudinile mari, caracteristice unor arii destul de întinse, au asigurat condiţii climatice prielnice şi etajului alpin, mai bine dezvoltat decât în M.Maramureşului, în cadrul căruia se remarcă tufărişurile şi pajiştile subalpine cu jnepenişuri dense şi câmpuri de smârdar, ansamblul

27

purtând denumirea locală generică de „durzău” şi constituind habitatul preferat al cocoşului de mesteacăn. În pajiştea alpină sunt numeroase specii de Festuca, Silene, Campanula, Gentiana, Soldanella, Pulmonaria, precum şi o serie de endemisme caryophilacee (Lychnis nivalis), compozite (Saussurea porcii), umbelifere (Heracleum carpaticum). Pe fondul climatic rece s-au menţinut şi o serie de relicte glaciare. Fără posibilitatea reconstituirii fondului faunistic bogat al acestor munţi (în care până în secolele trecute mai existau bouri, zimbri, elani, potârnichi albe, de zăpadă - Lagopus mutus, zăgani, vulturi pleşuvi ş.a.), au fost recolonizate capra neagră şi marmota alpină. Se menţin efective importante de urs, cerb, mistreţ, râs, lup, vulpe, jder, iar dintre păsările deosebite cocoşul-de-munte, ierunca şi câteva exemplare de cocoş-de-mesteacăn. Pentru conservarea întregului peisaj natural (aflorimente geologice, morfologie glaciară, elemente de floră şi faună), încă din perioada interbelică (1932) s-au constituit rezervaţia Pietrosului (ajunsă treptat la 6.400 ha şi evoluată până la regim de parc naţional). Puţin fertilă, cuvertura de s o l u r i montane este diversificată de caracterele rendzinice pe substratul carbonatic din vest – sud-vest şi de cele andice din sud-est. Cu excepţia celor de pe terase, aceste soluri au fost favorabile numai pădurilor şi pajiştilor. U m a n i z a r e a M.Rodnei este redusă, iar ca distribuţie spaţială prezintă acelaşi caracter asimetric al datelor naturale : este localizată în ariile marginale, cu precădere spre baza versantului sudic unde, în lungul văii Someşului Mare, în special în sectoarele uşor lărgite, se înşiruie sate mari - Valea Mare, Şanţ, Rodna, Maieru (peste 5.000 loc.), Telciu (pe Sălăuţa, peste 4.000 loc.) şi unde densitatea medie ajunge la 40 loc/km2. În partea nordică recentul oraş Borşa (păstrând accentuate caractere rurale) se disociază pe mai mulţi kilometri în lungul văii omonime, iar în partea sudică micul oraş Sângeorz-Băi are o funcţionalitatea predominant balneară. Populaţia este majoritar românească. Sub aspectul activităţilor economice, se repetă aceeaşi orientare silvo-pastorală din M.Maramureşului. Exploatarea lemnului este foarte intensă, iar în zootehnie predomină creşterea bovinelor, bazată pe fâneţe, dar şi pe păşunile situate uneori până la 1.000 m. Sunt foarte caracteristice la această altitudine, pe versantul sudic, „văcăriile” (echivalent al stânelor), în special în comunele ale căror limite administrative trec culmea principală, spre nord (spre exemplu, Rodna). Acestor activităţi li se adaugă culturi montane, pe treptele de terasă din lungul Someşului Mare şi al treptelor de piemont dinspre Ţara

28

Maramureşului, ca şi o veche preocupare minieră (extracţia minereurilor de sulfuri complexe şi de pirită, cu flotaţii la Rodna şi Făget), începută la Rodna şi Valea Blaznei din perioada medievală, la care s-au adăugat mai târziu exploatările de caolin de la Parva (cu flotaţie la Rebrişoara), dacit şi andezit de la Valea Vinului, Anieş şi Sângeorz, calcar cristalin (marmoră) de la Cormaia, Anieş, Maieru şi de pe Valea Fântânii. Relativ recentă este şi valorificarea, prin îmbuteliere şi proceduri terapeutice, a apelor minerale (bicarbonatate, carbogazoase, sulfuroase, cu debite de 140.000 l/24 ore) la Valea Vinului şi Sângeorz-Băi. Activităţile turistice sunt modeste. Drumurile de acces în masiv nu sunt integral marcate, nu sunt organizate servicii turistice ghidate, nu s-au făcut amenajări pentru sporturi de iarnă (cu excepţia celor de la Borşa), capacităţile de cazare în aria montană propriu-zisă sunt insuficiente (cabanele de sub Puzdrele şi Pietrosu, cabana „Farmecul pădurii” de pe valea Cormaia şi mica staţiune Sângeorz sunt mult sub nivelul potenţialului turistic natural al masivului), iniţiativa locală pentru turism rural ecologic este slabă, însuşi regimul de protecţie şi de acces în rezervaţia Pietrosul sunt slab controlate. Perspectiva economico-socială a M.Rodnei rămâne totuşi strâns legată de valorificarea turistică a potenţialul său natural, însă la un nivel superior celui actual. Munţii Bistriţei Aurii constituie o subunitate destul de controversată în literatura de specialitate. Identitatea ei (Culmea Suhardului, Culmea Ţapului şi Obcina LucinaMestecăniş), argumentată în 1971 de către I.Sîrcu, este fie numai parţial acceptată (Al. Roşu, 1973), fie integral negată (N.Barbu, 1976, Valeria Velcea, A.Savu, 1982 ş.a.). Conform unor criterii foarte diferite, culmile menţionate sunt atribuite de către contestatari în parte M.Maramureşului, în parte M.Rodnei, în parte Obcinelor Bucovinei. Caracteristicile lor de ansamblu, impuse în primul rând de omogenitatea geologică (mai accentuată decât în unităţile precedente) şi de poziţia accentuat internă (au un singur contact, foarte redus, cu o singură arie depresionară, tot internă, rece şi umedă), cu reflex până în specificul umanizării, pledează însă pentru unitatea lor. P o z i ţ i o n a l, în SV valea Coşnei îi separă de M.Bârgăului, în NV pasul Rotunda îi separă de M.Rodnei, în N masivul Tomnaticul îi prelungeşte dincolo de frontiera naţională, până la confluenţa Ceremuşului Alb cu Ialovicioara, în NE culoarul de văi Ceremuşul Alb-Suceava superioară- Moldova superioară îi separă de Obcinele

29

Bucovinei, spre SE valea Putnei îi separă de M.Bistriţei mijlocii. Spre S domină Ţara Dornelor. O r o g r a f i c sunt reprezentaţi prin trei culmi, orientate NNV-SSE : culmea Suhardului, cea mai înaltă (1931 m, în vârful Omul), situată pe dreapta Bistriţei Aurii, culmea Ţapului (1661 m), aflată între văile Ţibău, Cârlibaba, Bistriţa Aurie şi Obcina Lucina-Mestecăniş (1588 m), între Cârlibaba, Moldova şi Bistriţa Aurie. În constituţia g e o l o g i c ă domină rocile din seria epimetamorfică de Tulgheş. Numai în extremitatea nord-estică şi în cea sud-vestică (spre contactul cu M.Bârgăului) sunt prezente roci sedimentare (dolomite, calcare, conglomerate, marne), de vârstă triasic-jurasic-cretacic inferior şi cretacic superior-eocen, aparţinând cuverturii mezozoice a cristalinului, flişului intern şi – respectiv – flişului transcarpatic. În consecinţă, r e l i e f u l acestor munţi este masiv, greoi, destul de monoton. Culmile sunt netede sau foarte larg bombate, derivând din suprafeţele de nivelare Cerbu şi Mes tecăniş. Văile principale sunt adâncite mult sub nivelul culmilor (uneori cu pete 400 m), având aspectul unor defilee înguste. Doar văile Bistriţei şi Moldovei sunt mai largi, însoţite de terase (mai ales inferioare). Vârfurile cele mai înalte, spre exemplu Omul, se înalţă peste suprafaţa de nivelare miocenă. Pe aflorimentele de calcare, dolomite şi conglomerate mezozoice, în Lucina, relieful are contururi mai variate, este semeţ, uneori ruiniform, cu stânci izolate, turnuri, piramide etc. De asemenea, pe conglomeratele şi calcarele eocene din sud-vest, culmea numită sugestiv Ouşorul (1639 m) domină aria depresionară alăturată. La traversarea calcarelor şi a dolomitelor triasice, văile au sectoare scurte de chei (Moldova, între Breaza şi Botuş, Lucava). Pe faciesurile mai puţin rezistente ale cristalinului şi pe fliş, s-au format depresiuni de eroziune diferenţială (Fundul Moldovei ş.a.). În M.Bistriţei Aurii glaciaţia cuaternară nu a avut efecte morfologice, cel mai probabil datorită deficitului de precipitaţii impus de poziţia internă. Sub vârful Omul se află o depresiune circulară, considerată de origine nivală. O altă depresiune, similară genetic şi parţial colmatată, este citată şi în culmea Ţapului. Sunt foarte frecvente mantale de grohotişuri fixate, formate probabil în condiţii periglaciare, în prima parte a cuaternarului.

30

Sub aspectul v e g e t a ţ i e i, munţii aceştia se desfăşoară aproape integral în nivelul pădurii de conifere, datorită rigorii termice impuse nu atât de altitudine, cât de aceeaşi poziţie în interiorul masei montane. Influenţele climatice vestice fiind mult mai slabe decât în M.Rodnei şi M.Maramureşului, fagul nu pătrunde decât izolat. În afară de molid, pădurile de conifere mai au pin, brad, tisă şi zadă. Altitudinile în general modeste nu favorizează climatic vegetaţia subalpină, prezentă doar pe suprafeţe restrânse cu jnepeniş, numai în culmea Suhardului. În Lucina, în rezervaţia naturală Răchitaşul Mare este protejată cea mai mare suprafaţă cu Arctostaphylos uva-ursi din ţară (91 ha). În locurile cu apă stagnantă s-au format turbării oligotrofe, una dintre acestea favorizând şi conservarea unui areal însemnat de Betula nana aflat, de asemenea, în regim de rezervaţie naturală. U m a n i z a r e a este mai avansată în ariile marginale, mai ales în bazinele Moldovei şi Sucevei unde, pe lângă satele de vale s-au format şi aşezării risipite de plai (spre exemplu, în partea de vest a depresiunii Fundul Moldovei şi la izvoarele Sucevei). Unele sate, ca acelea de pe valea superioară a Bistriţei Aurii, sunt relativ noi, formate în legătură cu exploatările miniere (Iacobeni) sau cu cele forestiere (Şesuri). În schimb, bazinele superioare ale Ţibăului şi Cârlibabei sunt sălbatice, cu pădure masivă şi lipsite de sate. Locul principal în activităţile economice este deţinut de exploatarea lemnului, în trecut încă mai intensă, când se şi plutărea pe Bistriţa Aurie. În prezent lemnul extras se evacuează prin transport rutier. Un drum transmontan leagă aşezările Cârlibaba şi Izvoarele Sucevei, prin nordul Lucinei. Din perioada administraţiei austriece au început şi exploatările minereului de mangan (lentile de carbonaţi din cristalinul de Tulgheş) din minele Arşiţa, Nepomuceni, Dadu, Coşna ş.a., cu prelucrare primară la Iacobeni, ale sulfurilor complexe (pirite şi calcopirite cuprifere), la Fundul Moldovei şi ale minereului de fier (impregnat în calcare şi dolomite triasice), la Delniţa. Se cresc bovine de rasă, foarte productive şi cabaline pentru tracţiune (cai huţuli, în herghelia de la Lucina). Condiţiile climatice destul de aspre şi solurile predominant forestiere nu permit decât culturi nepretenţioase, pe suprafeţe foarte restrânse. În terenul agricol cele mai reprezentative sunt fâneţele.

31

Munţii Bistriţei mijlocii sunt limitaţi în nord-vest de valea Putnei, în vest domină aliniamentul de depresiuni din ulucul central – Ţara Dornelor, Drăgoiasa, Bilbor, în sud se întind până la valea Bistricioarei, care îi separă de M.Hăghimaşului, iar în est valea Bistriţei, de la confluenţa cu Bistricioara şi până la confluenţa cu Colbul, apoi Colbul şi Izvorul Giumalăului îi marchează limitele cu M.Stânişoarei şi M.Rarău. O r o g r a f i c se prezintă ca un aliniament montan orientat NNV-SSE, fragmentat în masive de către Bistriţa şi afluenţii săi de pe dreapta : Giumalău (1.856 m) între Putna şi Bistriţa, Pietrosul Bistriţei (1.791 m) între Bistriţa şi Bărnărel, Barnar (1.778 m) între Bărnărel şi Barnar, Grinţieşul Broştenilor (1.734 m) între Barnar şi Neagra Broştenilor, Budac (1.859 m) între Neagra Boştenilor şi Borca, Grinţieşul Mare (1.758 m) între Borca şi Bistricioara. În extremitatea sud-vestică a aliniamentului se află Munceii Tulgheşului (1.551 m). S t r u c t u r a l şi l i t o l o g i c sunt alcătuiţi în cea mai mare parte din cristalin epimetamorfic de Tulgheş (şisturi sericitoase, cloritoase ş.a.) mai puţin rezistent, cu excepţia unor cuarţite şi metatufuri. Cele mai rezistente roci sunt porfiroidele de Pietrosul, care străbat munţii de la NV spre SE sub forma unui dyke intrus în timpul orogenezei baikaliene. Seria cristalină mezometamorfică de Rebra-Barnar (paragnaise, micaşisturi ş.a.) are o răspândire subordonată, aflorând insular, în unele masive de pe dreapta Bistriţei. În extremitatea sud-vestică, cristalinul este acoperit de resturi ale cuverturii de calcare şi dolomite triasic-jurasice dispuse în structură sinclinală. Spre sudest, la confluenţa cu Bistricioara, apar şi formaţiuni de fliş cretacic. R e l i e f u l predominant este generat de râuri, care au modelat un substrat destul de neuniform ca rezistenţă. Răspândirea mare a cristalinului epimetamorfic a permis adâncirea destul de puternică a văilor (până la 1.000 m). Înălţimile cele mai mari s-au conservat pe porfiroidele de Pietrosul (Pietrosul), pe metatufurile acide din seria de Tulgheş (Barnarul, Grinţieşul Broştenilor, Grinţieşul Mare), pe cuarţite dure (Giumalăul) şi pe calcare cristaline (Budacul). În ansamblu relieful este greoi, masiv. Un peisaj morfologic mai variat, mai pitoresc, cu pereţi abrupţi, cu măguri ş.a. s-a format pe sedimentarul carbonatic din M.Tulgheşului. Relieful cel mai modest ca altitudine se află pe stratele de Bistra şi de Sinaia din flişul situat în extremitatea sud-estică. La traversarea unor roci dure văile sunt puţin evoluate, însăşi Bistriţa, la Zugreni, parcurgând tronsonul

32

său cel mai îngust (în porfiroide, între Giumalău şi Pietrosu), acelaşi caracter al văii repetându-se şi la Toance, amont de gura Barnarului, ceea ce crea altădată mari dificultăţi plutăritului. Aceeaşi motivaţie litologică au şi cheile Barnarului, dar şi sectoarele de vale largă ca, spre exemplu, cel dintre Chirilu şi Crucea, pe Bistriţa, care a evoluat mai uşor în şisturile clorito-sericitoase ale seriei cristaline de Tulgheş. Relieful de modelare ciclică este clar reprezentat la nivelul suprafeţei miocene Cerbu (1.500 m), în special în Poiana Ciungilor, pe latura vestică a Giumalăului, dar şi în partea înaltă, adesea cu aspect de plai, a masivelor de pe dreapta Bistriţei. Suprafaţa pliocenă Mestecăniş este mai fragmentată, mai greu de identificat. Cea mai interesantă (şi complicată) problemă a reliefului acestor munţi este evoluţia reţelei de văi, care străbat aproape perpendicular structurile cristalinului. Atât Bistriţa, cât şi afluenţii săi (Barnarul, Neagra Broştenilor, Borca, Bistricioara) sunt orientate transversal, spre sud-vest obârşiile lor aflându-se dincolo de linia altitudinilor maxime. Conform cercetărilor geomorfologice mai vechi (A.Nordon, 1931, R.Mayer, 1936) această situaţie se explică prin antecedenţa văii Bistriţei, confirmată de orientarea afluenţilor ei în lungul unor vechi culoare, identificate pe suprafeţele de nivelare. Cercetările mai noi (I.Donisă, 1968) aduc în plus argumentul unor elemente de rocă vulcanică prezente în depozitele sarmaţiene de la debuşeul extracarpatic al Bistriţei, ceea ce confirmă prezenţa bazinului ei încă din sarmaţian. În acelaşi sens pledează şi meandrele adâncite, atât pe Bistriţa, cât şi pe unii afluenţi (Neagra Broştenilor, Barnar, Bistricioara). Aceeaşi poziţie în interiorul masei montane explică asprimea condiţiilor c l i m a t i c e, datorită cărora v e g e t a ţ i a forestieră este aproape integral de conifere (molid, brad, pin). Numai marginal, pe văile Bistriţei şi Bistricioarei avansează pădurile de fag şi molid. Deşi în mod natural vegetaţia subalpină n-ar fi putut acoperi suprafeţe prea mari, prin despădurire au fost extinse mult pajiştile secundare, pentru păşunat, în special în Giumalău şi Budacul, deosebit de accesibile şi datorită aspectului de cupole largi în partea lor înaltă. Pentru dimensiunile şi vârsta arborilor, pentru diversitatea şi vigoarea formaţiunilor vegetale din aria de interferenţă a pădurii cu tufărişurile subalpine, la partea înaltă a versantului nord-vestic al Giumalăului, în bazinul superior al pârâului Putna, a fost instituit regim special de protecţie pentru Codrul secular Giumalău-Valea Putnei. Pe o suprafaţă de 315 ha se află un arboret aproape pur de molid, în vârstă de aproximativ

33

130 ani, în interferenţă cu tufărişuri de jneapăn, afin, merişor şi cu o serie de plante cu flori, tipice pajiştilor subalpine – degetăruţ (Soldanella montana), clopoţei-de-munte (Campanula abietina), creţişoară (Alchemilla vulgaris), cinci-degete (Potentilla auraea). În acest codru, în perimetrul unei arii de 210 ha, este ocrotit cocoşul-de-munte. Sub aspectul u m a n i z ă r i i, munţii aceştia au fost accesibili mai mult în ariile marginale, în lungul văilor Bistriţei şi Bistricioarei, pe care se înşiră sate răsfirate. Activităţile economice sunt cele tipic montane, orientate spre exploatarea (de veche tradiţie) a lemnului şi creşterea animalelor. Mai recente au fost exploatările de sulfuri complexe de la Barnar şi Grinţieş şi de oxizi de uraniu de la Crucea. Pe valea pârâului Borca sunt şi izvoare minerale carbogazose-feruginoase, foarte slab valorificate, ca şi cele sulfuroase sulfatate (Broşteni, Borca). Munţii Giurgeului continuă spre sud axul cristalino-mezozoic. Limita lor nordică este marcată de valea Bistricioarei. În est valea Putnei, pasul Pângăraţi şi valea superioară a Oltului îi separă de M.Ceahlău şi M.Hăghimaş, iar spre nord-vest, spre vest şi sud-vest, deşi nu prea înalţi, aceşti munţi domină depresiunile Borsec, Giurgeu şi înşeuarea dintre depresiunile Giurgeu şi Ciuc. Substratul g e o l o g i c este alcătuit predominant din cristalin epimetamorfic de Tulgheş acoperit fragmentar, spre est şi sud de calcare triasicjurasice, spre nord-vest de formaţiunea vulcanogen-sedimentară a eruptivului neogen, detaşată de eroziune din masa catenei vulcanice. Originalitatea constituţiei geologice este dată de prezenţa puternicului masiv de sienit nefelinic 3 de la Ditrău, intrus în masa cristalină în liasic, în aria centrală a munţilor. R e l i e f u l este, în general, lipsit de personalitate, fiind reprezentat prin culmi mijlocii şi chiar mici, cu altitudini uşor mai mari în partea sudică (1.567 m în vârful Piatra Şipoşului, din M.Voşlăbenilor) faţă de cea nordică (1.544 m în vârful Prişca, din M.Ditrăului). Cele două înşeuări cărora le corespund pasurile Ditrău şi Pângăraţi nu coboară prea mult sub nivelul general al culmilor, văile sunt puţin adâncite şi au versanţi domoli. Nu se constată diversificări morfologice nici pe insulele de calcare. Singurul element mai deosebit este peştera Şugău, cu concreţiuni de calcit şi aragonit, formată în calcare cristaline, în apropiere de Fagul Cetăţii. Reţeaua de văi nu prezintă corespondenţe structurale, fiind orientată divergent, în special pe flancurile cupolei sienitice de la Ditrău, spre bazinele Bistriţei,
3

La originea petrotipului „ditroid” (sienit cu nefelin şi sodalit),descris pentru prima dată în literatura geologică internaţională (Zirkel, 1866).

34

Mureşului şi Oltului. În sectoarele mai înalte, în general la altitudinea de aproape 1.500 m, culmile se înscriu în suprafaţa de nivelare Cerbu, mai scundă decât în ariile montane de la nord. Spre depresiunile Giurgeu şi Ciuc, V.Mihăilescu (1963) identifică şi suprafaţa Mestecăniş, în jurul altitudinii de 1.000 m. Asprimea c l i m a t i c ă indusă de poziţia internă este uşor diminuată de altitudinea mai redusă, ca şi de deschiderea spre vest, către depresiunea Giurgeului (chiar dacă şi această este o depresiune internă, rece şi umedă). P ă d u r e a, iniţial masivă, este dominată tot de conifere, doar pe valea Bistricioarei prezentându-se sub formă de amestec al molidului cu fag, mesteacăn, arin ş.a. Accesibilitatea permisă de altitudinile mici şi caracterul domol al culmilor a stimulat însă poienirea puternică, pădurea fiind înlocuită pe arii întinse cu fâneţe, în cea mai mare parte ale sătenilor din depresiunea Giurgeului. U m a n i z a r e a este destul de densă, satele s-au format atât în lungul văilor cât şi pe plaiurile înalte, larg vălurite, acoperite cu gospodării risipite şi hodăi de fân. Populaţia are o structură etnică neomogenă (români şi secui). Sub aspect economic, creşterea tradiţională a animalelor şi exploatarea lemnului au fost însoţite, în perioada postbelică, şi de exploatarea sulfurilor complexe (în principal pirite cuprifere) din cristalinul de Tulgheş, la Fagul Cetăţii (M.Voşlăbenilor), prelucrarea primară a minereului (concentrarea) realizându-se la Bălan. Se mai exploatează calcare cristaline şi sedimentare (la Sândominic, Izvorul Mureşului, Voşlăbeni şi Lăzarea, folosite ca materiale de construcţii şi ca fondant în siderurgia din diferite centre industriale ale ţării. În aceeaşi aureolă mofetică a catenei vulcanice, mai puternic dezvoltată în cristalin, există numeroase izvoare minerale, preponderent carbogazoase, încă insuficient valorificate. Masivul Rarău constituie un fragment deosebit de interesant al sinclinalului marginal extern al axului cristalin. Pe o suprafaţă relativ restrânsă el reprezintă partea cea mai pitoresc individualizată a marelui interfluviu montan Bistriţa-Moldova. Spre sud-vest şi vest valea Bistriţei, văile pâraielor Colbu şi Piciorul Stânei şi valea Moldovei (între Breaza şi Fundul Moldovei) îl despart de M.Bistriţei Mijlocii şi M. Bistriţei Aurii. Spre nord-est şi nord valea Sadovei şi valea Moldovei (în sectorul de la Câmpulung Moldovenesc) îl separă de Obcinele Bucovinei, iar spre sud-est valea Holda, şaua Aluniş şi culoarul de

35

văi urmat de Slătioara şi Brăteasa, afluenţi ai Suhăi Bucovinene, conturează limit a faţă de M.Stânişoarei. F u n d a m e n t u l cristalin mezometamorfic, cu gnaise oculare de Rarău, cuarţie ş.a. şi epimetamorfic, de Tulgheş, cu importante mineralizări de sulfuri complexe, aflorează numai în zonele marginale (în vest, spre valea Bistriţei şi în est, spre văile Slătioara şi Brăteasa). În cea mai mare măsură masa montană este constituită însă din cuvertura sedimentară, variată, a cristalinului (calcare şi dolomite triasice, jurasice şi cretacic-inferioare, gresii şi conglomerate jurasic superior-cretacic-inferioare), precum şi dintr-o masă de fliş grezo-argilos cretacic superior, în care sunt cuprinse şi blocuri de calcar, rupte din depozitele mai vechi. Această masă de roci sedimentare este dispusă într-o structură foarte complicată, în parte în poziţie normală (autohtonă), în parte în pânză de şariaj (pânza transilvană), înălţată între planuri de falie sub forma unei imense inversiuni de relief (sinclinal înălţat). R e l i e f u l se prezintă sub forma unei culmi principale, conformă în linii mari cu axul sinclinalului (NNV – SSE) şi cu dezvoltarea masivă a calcarelor, mai înaltă în partea centrală (1.651 m în vârful Rarău) şi mai scundă în sud-est (1.474 m în Bâtca Oblâncului). Spre nord-est, este dublată de o culme secundară, pe depozite grezoconglomeratice jurasic superior-cretacic inferioare, secţionată de micul defileu al Moldovei dintre Pojorâta şi Sadova şi de o serie de afluenţi de pe dreapta ai Moldovei (Mesteacănul, Valea Seacă, Izvorul Alb ş.a.) într-o serie de muncei (Muncelul, 1.302 m, pe stânga Moldovei şi Runcu-Bodea, 1.176 m, pe dreapta râului), care închid spre sudvest depresiunea (lărgirea) de la Câmpulung Moldovenesc. Vârfurile cele mai înalte au rezistat pe calcare (Rarăul, Pietrele Doamnei ş.a., sculptate în calcare recifale masive din cretacicul inferior). Modelarea externă a mai pus în evidenţă numeroase alte blocuri de calcare mai vechi, detaşate din masa de fliş, generând o mare varietate locală a reliefului, cu peisaje ruiniforme, turnuri, piramide de dezagregare etc. Aflorimentele de roci mai dure în lungul văilor au determinat formarea unor mici sectoare de chei, repezişuri şi cataracte în albii, în contrast cu sectoarele mai largi, deschise în depozitele predominant argiloase şi argilo-marnoase de fliş. Datorită discontinuităţilor din masa de calcar, relieful carstic este relativ slab dezvoltat. Există o peşteră de mici dimensiuni şi greu accesibilă (Peştera Liliecilor) la baza Pietrelor Doamnei. Este posibil ca unele turnuri de calcar să

36

fie reminiscenţe ale unui endocarst prăbuşit. Caracterul geliv al rocilor din substrat şi altitudinea modestă a masivului au fost favorabile numai modelării periglaciare, care a creat haosuri de blocuri şi trene de grohotiş (în cea mai mare parte stabilizate), activă şi în prezent prin dezagregare mecanică şi procese de solifluxiune, în special în sezoanele de tranziţie (C.-V.Rusu, 2002). În relieful de modelare ciclică, suprafaţa Cerbu este identificată la 1.500 m – 1.600 m, prin forme-martor (Rarăul, Todirescu). Suprafaţa Mestecăniş, la 1.000 m – 1.100 m, include partea superioară a culmilor marginale dinspre bazinul Moldovei. C l i m a prezintă unele particularităţi determinate de poziţia mai estică faţă de axul Carpaţilor Orientali, ceea ce măreşte efectul influenţelor continentale, reducând corespunzător efectele altitudinii asupra umezelii aerului. La staţia meteorologică Rarău, în medie multianuală precipitaţiile nu depăşesc 910 mm, iar temperatura aerului subliniază acelaşi continentalism, având valori medii anuale de 20 C, -7,70 C în ianuarie şi 11,80 C în august, cu o asimetrie sensibilă între versantul sud-vestic şi cel nord-estic Specificul climatic se reflectă în structura v e g e t a ţ i e i, reprezentată prin păduri de conifere (molid, brad, pin, tisă), în amestec pe versanţii estici şi pe culmile mai scunde dinspre bazinul Moldovei cu fag, mesteacăn, paltin. La nivelul acestei păduri de amestec (între 800 m şi 1.320 m) s-a organizat, încă din 1905, prima rezervaţie forestieră din ţară – Codrul secular Slătioara, căruia i s-a adăugat mai târziu rezervaţia naturală Todirescu. Acoperă împreună o suprafaţă de 854 ha de pădure de amestec, cu exemplare deosebite de molid şi fag, arbuşti şi multe plante cu flori, unele endemice sau rare – papucul doamnei, tulichină (Daphne mesereum), vulturică (Hieracium pojorâtense), foaie grasă (Pinguicula alpina), floare-de-colţ. Se extinde pe versantul estic al vârfurilor Popchii Rarăului, Todirescu şi Arşiţa Rea, prelungindu-se spre est pe culmile Bâtca Leşii, Bâtcacu-Plai şi Bâtca Neagră, ca şi pe văile unor pâraie – Pârâul lui Ion, Ursului, Ciurgău şi Slătioara. Pajiştile din Rarău sunt secundare, frecvenţa oronimului „arşiţă”demostrând intensitatea despăduririi. În partea înaltă sunt folosite ca păşuni, iar în ariile mai joase pentru fâneţe. În învelişul de s o l u r i, pe lângă cambisolurile brune eu-mezobazice şi spodosolurile de sub pădurea de conifere, distribuite spaţial în conformitate cu etajarea morfoclimatică şi asimetria climato-vegetală menţionată, sunt caracteristice areale de rendzine, pe aflorimentele de calcar.

37

Rarăul este un masiv destul de intens u m a n i z a t Pe versantul dinspre valea Moldovei şi în aria cu relief scund dintre culmea secundară Runcu-Bodea şi culmea principală, gospodăriile şi hodăile sunt risipite în fâneţe. Pe versanţii dinspre Bistriţa şi Suha sunt caracteristice satele de vale. Sub aspect economic, pe lângă exploatarea pădurii şi creşterea animalelor (în special bovine de rasă) sunt importante şi exploatările de minereuri neferoase (sulfuri complexe) şi de baritină, deschise în perioada postbelică. Exploatarea principală este la Leşul Ursului, minereul transportându-se printr-un tunel de cale ferată îngustă, pe sub şeaua Aluniş, la flotaţia de la Tarniţa şi apoi concentratul obţinut fiind trimis la Frasin, pe valea Moldovei. În aria Rarăului se exploatează şi destul de mult calcar, folosit – în parte chiar de către localnici, în cuptoare mici, tradiţionale – la fabricarea varului, unităţile principale fiind la Câmpulung Moldovenesc şi la Pojorâta. Turismul este activ, peisajul masivului fiind deosebit de atractiv. Circulaţia turistică a fost stimulată prin deschiderea drumurilor modernizate care traversează masivul, din valea Bistriţei, pe pârâul Chiril, spre partea înaltă a Rarăului şi din valea Moldovei, pe Izvorul Alb, spre aceeaşi parte, sau care îl înconjoară pe la est – Câmpulung-Stulpicani-Holda. Acelaşi rol stimulativ îl are şi hotelul alpin de sub Pietrele Doamnei. Importanţa turistică a Rarăului este sporită şi de poziţia nodală, care permite excursii radiale, spre Giumalău, defileul de la Zugreni al Bistriţei, Vatra Dornei etc. Munţii Hăghimaş sunt aşezaţi între valea Bistricioarei, în nord, care îi separă de M. Bistriţei mijlocii, culoarul longitudinal de văi urmat de Putna şi de Oltul superior, în vest, dincolo de care se află M.Giurgeului şi un culoar identic în est, urmat de Pintic, Pârâul Caprei, Dămuc, Valea Rece şi cursul superior al Trotuşului, care îi separă de masivul Ceahlău, M.Tarcăului şi M.Ciucului, Spre sud se întind până la pasul Ghimeş, de şosea. În ansamblu, repetă peisajul natural al Rarăului, dar într-o poziţie mai sudică, ocupând o arie mai întinsă şi având o morfologie mai variată. Sub aspect g e o l o g i c fundamentul cristalin aflorează sub forma a două benzi puternice, orientate NNV-SSE, pe cele două flancuri ale sinclinalului, cel vestic mai larg iar cel estic mai îngust. Predomină seria mezometamorfică de Hăghimaş-Rarău-Bretila, străbătută de aceleaşi gnaise oculare, ca şi în Rarău. Partea axială a sinclinalului este din depozite mezozoice masive, din care se disting calcarele şi dolomitele triasice şi jurasice, ca şi formaţiunea de wildfliş a cretacicului inferior, constituită din argile şi nisipuri cu

38

blocuri de roci diferite, conglomerate, breccii şi klippe de calcar tithonic-neocomiene. Depozitele carbonatice jurasic-superioare au o dispoziţie anormală, în pânză de şariaj, fiind petece de acoperire din pânza transilvană, suprapuse în orogeneza austrică wildflişului, acesta fiind, la rândul său, ultima secvenţă sedimentară a unui alt domeniu tectonic, pânza bucovinică. Postaustric, în sinclinalul Hăghimaşului s-au depus conglomerate cenomaniene, iniţial probabil mult mai masive, ulterior îndepărtate parţial prin eroziune. R e l i e f u l este relativ lipsit de unitate, prezentându-se sub forma unui ansamblu de culmi oarecum independente, ca rezultat al adâncirii puternice a reţelei de văi în consecinţa înălţării determinate de orogeneza valahă, la sfârşitul pliocenului şi începutul cuaternarului. Culmea principală (Curmătura, 1.792 m în vârful Hăghimaşul Mare) este situată între văile Oltului şi Bicăjelului şi se continuă spre sud prin culmea mai scundă Naşcalat (1.566 m). În nord, între Putna, Bistricioara şi Bicaz se află M. Suhardului (care culminează la nord-vest de Lacul Roşu în Licaş, la 1.675 m) iar spre est, între Bicăjel şi Dămuc se află culmea Dămucului, mai scundă (1.435 m). Tectonica de înălţare şi acţiunea diferenţiată a modelării externe asupra substratului geologic foarte variat au dat Hăghimaşului aspectul unui mare sinclinal suspendat, sedimentele mezozoice (calcarele, dolomitele şi conglomeratele, în special) rezistând mai bine la eroziune, în timp ce pe cristalinul epimetamorfic relieful este mai estompat. Flancul vestic al sinclinalului, care formează culmea Curmăturii, este mai înalt, datorită grosimii mai mari a calcarelor jurasice, dominând printr-un abrupt impresionant (de peste 800 m), cu caracter de cuestă, valea Oltului. În lungul său se înşiruie cele mai mari înălţimi – Hăghimaşul Mare, Hăghimaşul Negru (1.773 m), Piatra Singuratică, ş.a., între care se află înşeuări, care par să aibă o motivaţie tectonică (falii transversale). În M.Suhardului înălţimile cele mai mari (Licaşul,Vithavaşul ş.a.) sunt formate pe calcare jurasic-superioare sau pe conglomerate cretacice (Highişul). Culmea Dămucului, cea mai scundă, este sculptată în wildfliş şi cristalin epimetamorfic. În aceleaşi depozite friabile ale wildflişului, valea superioară a Bicăjelului, cu orientare longitudinală, se lărgeşte sub forma unei depresiuni, cea de la Trei Fântâni, amont de angajarea râului în cheile din sectorul inferior, săpat în calcare jurasic superior – cretacic-inferioare. Aproape toate văile au orientare longitudinală, fiind paralele culmilor. Contrastează numai valea

39

principală, a Bicazului, orientată transversal şi secţionând structurile masive de calcare mezozoice într-unul dintre cele mai spectaculoase sectoare de chei din ţară, cu pereţi verticali, înalţi de 200 – 400 m. Geneza cheilor pare să fie relativ recentă, determinată de acelaşi impuls tectonic al orogenezei valahe. Un rol important în formarea acestui sector l-au avut procesele carstice. Tronsoanele cu versanţi în surplombe au evoluat din traseele unor cursuri subterane, care uneau mai multe avenuri şi ale căror plafoane s-au prăbuşit. Astfel au rezultat şi unele blocuri de mari dimensiuni, care se succed în lungul cheilor, aşa cum sunt cele de la confluenţa Bicăjelului cu Bicazul. Alţi afluenţi parcurg, de asemenea, sectoare de chei, unele încă mai spectaculoase (cheile de pe cursul inferior al Şugăului). În lungul acestora sunt multe ruperi ale profilului longitudinal, cu cataracte şi chiar mici cascade, care evidenţiază diferenţele de duritate ale rocilor din substrat. Uneori văile secundare rămân uşor suspendate, nereuşind acordul de ritm al evoluţiei cu valea principală. Carstul de suprafaţă este bine reprezentat, cu multe lapiezuri, doline, martori de carstificare (hum-uri), chiar depresiuni care au fost considerate polii (Poiana Albă) etc. Resurgenţele, destul de numeroase şi cu debite permanente dovedesc existenţa unor cursuri subterane importante, dar endocarstul este greu accesibil şi puţin cunoscut. Singurele accesibile sunt câteva peşteri mici – Toşorog, în partea de est, aproape de Pârâul Caprei şi Munticelu, în apropiere de cheile Şugăului. Evoluţia ciclică a reliefului a generat suprafeţe de nivelare, cea miocenă secţionând sub formă de platouri structuralreprezentată erozive (I.Bojoi, 1971) culmea Curmăturii, la aprox. 1.700 m. Mai bine secundare, la altitudinea de 1.000 – 1.200 m. În M.Hăghimaş nu există relief glaciar, probabil în consecinţa climatului mai sărac în precipitaţii din partea centrală a Carpaţilor Orientali, ecranată spre vest de catena vulcanică. În schimb, mantale groase de grohotişuri, unele stabilizate, altele extrem de active , dovedesc rolul însemnat al proceselor periglaciare în geneza şi evoluţia reliefului, atât în prima parte a cuaternarului, cât şi în perioada actuală. Sub aspect c l i m a t i c, poziţia centrală menţionată şi altitudinea nu prea mare fac ca precipitaţiile să nu depăşească decât cu puţin o valoare medie de 1.000 mm/an. Cel mai interesant aspect h i d r o g r a f i c este introdus de Lacul Roşu, un mare lac de

este suprafaţa pliocenă Mestecăniş, în care se încadrează majoritatea interfluviilor

40

baraj natural, format în 1837 prin alunecarea unei mase mari de argile cu blocuri, pe versantul vestic al culmii Ghilcoşului. Aceasta a barat văile mai multor pâraie din bazinul superior al Bicazului (Pârâul Oii, Pârâul Calului, Pârâul Roşu, Licaşul şi Suhardul), pe atunci împădurite până în firul apelor. Lacul a inundat astfel pădurea, ai cărei arbori s-au păstrat în parte, petrificaţi prin silicifiere. Cea mai mare parte din v e g e t a ţ i e este constituită din pădurea de conifere (molid, pin – în special pe substrat calcaros, brad şi zadă). Pe văile Bicazului şi Bistricioarei înaintează şi arborete mixte de conifere şi fag. În partea cea mai înaltă, pe platourile din culmea Curmăturii vegetaţia arborescentă nu mai rezistă temperaturilor coborâte şi vântului puternic, fiind înlocuită de tufărişuri subalpine. Pajiştile sunt însă extinse artificial, pentru păşune. Cele mai mari pajişti secundare, formate din asociaţii de Festuca pratensis, Agrostis tenuis ş.a., se află în partea sudică a munţilor, spre izvoarele Trotuşului. Pe stâncile de calcar cresc floarea-de-colţ, campanule, specii de garofiţe sălbatice, tufe de Saxifraga ş.a. Pe lângă solurile zonale (soluri brune acide şi spodosoluri), se dezvoltă pe suprafeţe apreciabile soluri brune eu-mezobazice şi rendzine, asigurate de prezenţa masivă a substratului calcaros. U m a n i z a r e a este avansată, în special pe văile marginale (Trotuş, Dămuc, Pârâul Caprei, Putna) şi în depresiunea Trei Fântâni, unde s-au format sate răsfirate. Sunt însă şi numeroase aşezări risipite, cu gospodării izolate în fâneţe, pe plaiuri, în special în aria de la izvoarele Trotuşului. Etnic populaţia este mixtă (români şi secui). Ocupaţia de bază constă în creşterea animalelor (ovine, bovine şi cabaline). Spre păşunile din Hăghimaş vin şi acum păstori cu turme de oi din Mărginimea Sibiului, locuind în grupări de stâne, cu aspectul unor cătune temporare (spre exemplu, în Poiana Ală, dintre Hăghimaşul Mare şi Hăghimaşul Negru). În seria ocupaţiilor urmează exploatarea lemnului şi exploatarea iniţial locală, redusă, apoi de nivel industrial a calcarului, pentru unitatea de la BicazTaşca. În extremitatea sudică sunt iviri de pirite cuprifere (în continuarea structurilor din M.Giurgeu). Turismul este destul de intens pe valea Bicazului, atractivă prin caracterul spectaculos al cheilor, prin originalitatea Lacului Roşu şi a peisajului, în ansamblu, accesibilă pe şoseaua modernizată construită încă din perioada interbelică. La 930 m, în apropierea lacului, s-a format şi staţiunea climatică, cu posibilităţi de practicare a alpinismului şi sporturilor de iarnă. Culmea Curmăturii, în schimb, dotată cu o singură

41

cabană modestă (la Piatra Singuratică) şi numai temporar accesibilă, este foarte puţin cunoscută. Nu este valorificat nici potenţialul agroturistic al ariei montane de la izvoarele Trotuşului. Munţii Perşani, izolaţi în sud-vest prin expansiunea eruptivului neogen, se desfăşoară pe direcţie NE-SV, între Ţara Bârsei-Trei Scaune şi Depresiunea Transilvaniei. Valea Şercaiei îi separă de Carpaţii Meridionali (M.Făgăraş), iar în NNE trec gradat spre M.Harghita, în aria Lueta-Chirui. În treimea lor nordică sunt traversaţi de Olt. O r o g r a f i c, sunt un ansamblu de culmi cu înfăţişare destul de diferită, detaşate prin înşeuări şi ale căror altitudini au valorile cele mai reduse din tot axul cristalinomezozoic (950 m – 1.000 m). Numai în extremitatea sud-estică se realizează altitudinea de 1.294 m (Măgura Codlei).Văile sunt adâncite cu 200 m – 500 m dar versanţii sunt domoli, iar culmile frecvent plane. Constituţia g e o l o g i c ă este extrem de complexă, prefigurând mozaicul petrografic al M.Apuseni. Fundamentul cristalin, integral epimetamorfic, aflorează numai pe suprafeţe restrânse, în partea central-vestică (M.Gârbova) şi în sud-vest (în prelungirea celui din partea nordică a Făgăraşului). R e l i e f u l format pe acest tip de substrat este greoi, are contururi şterse, estompate. Învelişul sedimentar mezozoic este predominant calcaros şi dispus în petece de acoperire, în special în sud-est, vest şi nord. Sectoarele respective au culmile cele mai înalte (Măgura Codlei) şi formele de detaliu cele mai variate. În nord, pe calcare a evoluat şi un complex carstic – cheile Vârghişului şi o succesiune de peşteri, cu deschidere pe versanţi, între 107 m şi 3-8 m altitudine relativă. Cea mai mare parte a fundamentului cristalin este acoperită de sedimente cretacic-superioare, în special marne, gresii şi conglomerate asemănătoare celor din Bucegi. Pe conglomerate este caracteristic un relief ruiniform, relativ înalt (vârful Cetăţii, 1.104 m, în centrul Perşanilor). Produse ale magmatismului neogen-cuaternar acoperă cristalinul pe arii însemnate, în nord. Sunt variate petrografic, aparţinând atât formaţiunii vulcanogen-sedimentare, cât şi erupţiilor subaeriene (andezite, bazalte, tufuri bazaltice). Relieful format pe eruptiv se prezintă sub forma unor platouri aproape plane, structurale. Din abrupturile lor marginale se detaşează coloane prismatice, cum sunt cele dinspre valea Oltului, de la Racoşul-de-Jos (Comana, Bogata).

42

Aspectul plan al intefluviilor montane a sugerat prezenţa suprafeţei de nivelare Poiana Mărului (echivalentă nivelului Mestecăniş), la altitudinea de 900 m – 1.000 m. Pe alocuri aceasta este acoperită cu depozite lacustre din pliocenul superior, demonstrând acelaşi caracter recent al înălţării (romanian-pleistocen) şi în M.Perşani. În legătură cu efectele morfologice ale acestei înălţări, tronsonul transversal al văii Oltului între Augustin şi Bogata (defileul de la Racoşul-de-Jos) a fost interpretat ca antecedent (N.Orghidan, 1929), orientat în lungul unui vechi culoar de legătură între lacurile pliocen-superioare – pleistocene din Ţara Bârsei-Trei Scaune şi Depresiunea Făgăraşului. Antecedenţa este argumentată şi de meandrarea adâncită a văii, ca şi de prezenţa teraselor, până la altitudinea relativă de 50 m – 60 m (Oltul fiind însoţit în aria depresionară din amont de terase care ajung până la 90 m – 112 m altitudine relativă). În ansamblul montan, pe lângă secţionarea produsă de Olt, o serie de înşeuări transversale au acelaşi efect de decupaj spaţial – şeaua Vlădeni (685 m), urmată de drumul naţional şi magistrala de cale ferată Braşov- Făgăraş-Sibiu, în dreptul golfului depresionar Vlădeni al Ţării Bârsei, şeaua Bogata (692 m) în centru, urmată de şoseaua Braşov-Sighişoara, şeaua Rica (650 m) la izvoarele pârâului omonim, afluent al Vârghişului. Sectoarele rezultate sunt (N.Orghidan, 1965, Valeria Velcea, Al.Savu, 1982, A.Cioacă, 2002) M.Poiana Mărului, la sud de şeaua Vlădenilor, cu interfluvii netede, largi, la altitudinea de 1.000 m (suprafaţa Poiana Mărului), dominate cu aproape 300 m de către martorul calcaros al Măgurii Codlei, M.Racoşului, între şeile Vlădeni şi Rica, cu predominarea reliefului dezvoltat pe conglomerate cretacice şi pe lave bazaltice şi M. Vârghişului, la nord de şeaua Rica, unde a evoluat cel mai bogat relief carstic din aceşti munţi, devenit obiectiv protejat, în cadrul unei rezervaţii naturale (cu peşteri, cheile Vârghişului ş.a.). Condiţiile c l i m a t i c e ale Perşanilor diferă mult de cele din restul axului cristalino-mezozoice, datorită poziţiei lor pe latura vestică a Carpaţilor Orientali. Absenţa oricărui ecran montan pe direcţia de deplasare a maselor de aer de origine atlantică face ca altitudinea modestă a munţilor să nu aibă acelaşi efect diminuant asupra precipitaţiilor, care ating valori medii de 750 mm – 1.000 mm. În complex cu temperaturile medii destul de mari – 60C-80C – creează condiţii staţionale tipic favorabile pădurii de foioase, cu dominanţa fagului mai sus de 700 m - 800 m şi a gorunului sub această altitudine.

43

Vegetaţia forestieră este destul de bine păstrată, cu excepţia părţii sudice, unde accesibilitatea morfologică pentru locuire a determinat despădurirea timpurie şi puternică a platourilor. Versanţii au rămas însă bine împăduriţi, ceea ce a creat un peisaj asemănător celui din partea de est a M.Poiana Ruscăi. U m a n i z a r e a este avansată, dar inegală ca distribuţie spaţială şi intensitate şi neomogenă sub aspect etnic. În partea nordică aşezările secuieşti sunt disociate pe văile Oltului, Vârghişului, Ricăi, iar în partea central-sudică cele româneşti urcă până la 500 m – 550 m în aria marginală a Perşanilor centrali, mai bine împăduriţi şi sunt risipite până la 1.000 m pe platourile din sud. Poiana Mărului (peste 3.000 locuitori) este tipică, cu gospodăriile izolate printre fâneţe, culturi, livezi de măr. Se cresc animale (bovine), culturile (deşi tradiţionale) având o dezvoltare subordonată. Se extrage bazalt (de la Racoşul-de-Jos, Bogata, Comana), calcar (de la Codlea, Veneţia-de-Sus) şi argilă refractară (de la Holbav). A fost exploatat şi un mic zăcământ de cărbune liasic (epuizat) lângă Codlea, de care se leagă începuturile industriei coloranţilor şi mătăsii artificiale de la Codlea. Parţial sunt valorificate izvoarele minerale carbogazoase de la Vârghiş, cele clorosodice de la Racoşul-de-Jos şi cele mezotermale de la Codlea (în staţiunea Căprioara de la poalele Măgurii Codlei). 2.1.5.2. Munţii flişului Subregiunea munţilor flişului este reprezentată printr-o fâşie continuă de culmi şi masive, delimitate de văile principale sau de unele depresiuni tectonice ori erozive şi situate pe latura externă a Carpaţilor Orientali - Obcinele Bucovinei, M.Stânişoarei, M.Ceahlău, M.Tarcău, M.Ciucului, M.Oituzului, M.Vrancei, M.Buzăului, M.Întorsurii Buzăului, M.Ciucaşului, M.Baiului. .Unica excepţie poziţională este introdusă de M.Bodoc şi M.Baraolt, din extremitatea sudică, pe care geneza (prin mişcări tectonice de scufundare recentă şi puternică) a marii depresiuni interne Ţara Bârsei-Trei Scaune i-a izolat, spre nord-vest. În ansamblu, sunt munţi m i c i şi m i j l o c i i, cu altitudinile cele mai frecvente de 1.100 m – 1.200 m, numai în Ceahlău, Ciucaş şi Gârbova-Baiul trecând peste 1.900 m. În aspectul lor general frapează paralelismul majorităţii liniilor morfologice principale. Ca

44

şi cele secundare, acestea au fost modelate într-un substrat l i t o l o g i c cu alternanţe repetate (şi monotone) de roci sedimentare - gresii, marne, argile, şisturi, conglomerate, strâns cutate în fazele mai târzii ale orogenezei alpine şi înălţate puternic în pliocenul superior-cuaternar. Caracterul recent al acestor fenomene tectonice a indus şi raporturi mult mai consecvente de adaptare a reliefului la s t r u c t u r ă, liniile menţionate (culmi şi văi) fiind în general longitudinale (uneori conforme, alteori sub forma unor inversiuni de relief). Sunt, de asemenea, foarte caracteristice asimetriile morfologice, determinate de direcţia dominantă a deformărilor tectonice şi de rezistenţa diferită a rocilor din formaţiunile de fliş. Cel mai frecvent, versanţii abrupţi corespund unor structuri de hog-back sau de cuestă, iar formele proeminente sunt susţinute de rocile cele mai dure (conglomerate cretacice de Ceahlău, gresii glauconitice de Prisaca, gresii silicioase de Kliwa etc.), în care şi văile au înaintat greu, prin văi înguste, cu aspect de defileu, care contrastează cu sectoarele largi, săpate în roci slabe (argile, marno-argile, gresii carbonatice în strate subţiri ş.a.). Din punct de vedere c l i m a t i c, poziţia estică şi sud-estică în cadrul Carpaţilor Orientali introduce nuanţe mai continentale, cu precipitaţii mai reduse (adesea sub 1.000 mm/an) şi cu amplitudini termice mai mari. Pe versanţii sud-estici ai M.Vrancei şi M.Buzăului efectele dinamicii foehnale a aerului combinate cu cele determinate de influenţele climatice continentale şi cu cele produse de poziţia latitudinală mai sudică permit prezenţa unor elemente submediteraneene în v e g e t a ţ i e (liliacul sălbatic ş.a.) şi f a u n ă (scorpionul – Euscorpius carpaticus ş.a.). Acestea sunt şi elementele cele mai obiective ale variantelor de regionare care includ sectoarele montane respective întro unitate „sudică” sau „de curbură”. În cea mai mare parte munţii flişului se încadrează în subetajul pădurii de amestec, cu o pondere clară a coniferelor în nord (în special în Obcinele Bucovinei) şi a foioaselor în sud. În unele grupuri montane scunde din sud coniferele lipsesc aproape complet, ca în M.Baraoltului, M.Întorsurii ş.a.. Obcinele Bucovinei depăşesc spre nord valea Sucevei şi frontiera naţională, ajungând până în valea Ceremuşului. Spre vest şi sud valea Moldovei şi valea Sadovei le separă de M.Bistriţei Aurii, de M.Rarău şi de M.Stînişoarei, iar spre est domină Podişul Moldovei (Podişul Piemontan şi Podişul Sucevei) în lungul contactului Straja-Marginea-SolcaSoloneţul Nou-Cacica-Păltinoasa.

45

O r o g r a f i c, Obcinele sunt un ansamblu de culmi paralele (largi şi adesea netede în partea înaltă, folosită iniţial ca păşune devălmaşă, a obştii), separate prin culoarul depresionar larg al Moldoviţei. Altitudinea medie este de aprox. 1.200 m (1.300 m în Obcina Feredeului şi 1.100 m în Obcina Mare). Altitudinile cele mai mari sunt în Obcina Feredeului (vârfurile Vejul Mare, 1.493 m şi Paşcanu, 1.479 m) iar cele mai mici la ieşirea Moldovei (480 m) şi Sucevei (460 m) din munte. Cea mai unitară este Obcina Feredeului. În Obcina Mare (incluzând şi Obcinele Moldoviţei, Obcinele Humorului) culmile sunt mai distanţate, mai independente, Obcinele Brodinei sunt constituite şi ele dintr-un ansamblu de culmi (transversale faţă de precedentele), iar depresiunea Moldoviţei este un complex morfologic, format dintr-un uluc de contact cu Obcina Feredeului, o arie colinară centrală şi valea Moldoviţei, la rândul său destul de diferenţiată morfologic (N.Barbu, 1976). În constituţia g e o l o g i c ă a Obcinelor s-au identificat unităţile tectonice ale flişului de Audia, Tarcău şi Vrancea, alcătuite din roci detritice (gresii, conglomerate, marne, argile), în succesiuni ritmice şi puternic tectonizate, pe fracturi direcţionale superficiale şi profunde, crustale, sub formă de cute-falii (solzi) şi de şariaje. În unitatea de Audia, prezentă în Obcina Feredeului, sunt caracteristice complexul litologic cretacic al şisturilor negre (pelite negre cu intercalaţii de gresii glauconitice, dure), urmat de argile roşii şi verzi, şi spre est de gresia eocenă de Prisaca-Tomnatecu. Solzii strâns imbricaţi ai flişului de Audia sunt deversaţi spre est iar gresia de Prisaca apare sub forma unei digitaţii care se îngustează spre sud-est. Fruntea flişului de Audia îl domină pe cel senonian-paleogen al unităţii de Tarcău din depresiunea Moldoviţa, constituit din gresii, calcare şi marne eocene (litofaciesurile de Tarcău, de Doamna şi de Bisericani), gresii silicioase, micacee, şisturi disodilice (faciesurile de Kliwa şi de Fusaru). Unitatea de Vrancea (constituită din calcare şi marne eocene, gresii oligocene ş.a.) este în cea mai mare parte acoperită prin deversarea spre est a unităţii de Tarcău, fiind prezentă numai în semiferestrele Putna şi Humor, la ieşirile Sucevei şi Moldovei din munte. R e l i e f u l dominant este structural şi litologic, condiţionat de tectonica flişului şi de alternanţele litologice. Există ansambluri de hog-back corespunzătoare succesiunilor de solzi, care imprimă caracteristica morfologică generală a unităţilor de relief principale. Spre exemplu, Obcina Feredeului este un mare hog-back, cu reversul orientat spre vest şi

46

format dintr-o succesiune de culmi monoclinale a căror altitudine scade în aceeaşi direcţie. Obcina Mare corespunde unui anticlinal deversat spre est, cu axul afectat de o importantă falie inversă, în lungul căreia flancul estic este scufundat, în relief păstrânduse numai cel vestic, deversat peste solzul următor, spre est. O falie secundară în partea central-sudică determină o bifurcaţie a culmii, care se păstrase unitară pe mai mult de 25 km. Pe ramura vestică se află şi vârfurile Scoruşeţ (1.223 m), Bobeica (1.208 m) ş.a.m.d. În general culmile corespund unor structuri anticlinale iar văile şi lărgiri ale lor unor sinclinale Există însă şi inversiuni de relief, când culmile s-au păstrat pe roci mai dure din axul sinclinalelor (colinele din partea centrală a depresiunii Moldoviţa ş.a) , iar văile parcurg axe de anticlinal (Moldoviţa, amont de confluenţa cu Putna şi aval de Frumosul ş.a.). Rocile moi au generat arii mai coborâte (văi, culoare depresionare – depresiunea Moldoviţei în ansamblu formată pe oligocen moale, în facies de Fusaru, valea Moldoviţei între confluenţa cu Putna şi Frumosul – pe gresii micacee friabile, ulucul Ciumârna-Săcrieş – pe marno-argile eocene şi disodile oligocene ş.a). Pe rocile dure s-au păstrat forme mai înalte (măguri de peste 1.200 m pe gresiile de Prisaca, martori pe gresie de Kliwa în ulucul menţionat ş.a.). Relieful fluvial este reprezentat prin văile râurilor (puternic influenţate de specificul substratului geologic) şi prin complexe de terase (6 pe Humor şi Suceviţa, 9 pe Moldova şi Moldoviţa), cu altitudini relative de la 1 m – 2 m la 100 m - 110 m, racordabile cu terasele inferioare şi mijlocii ale Bistriţei. Relieful ciclic este reprezentat în Obcine prin „nivelul văilor”(N.Barbu, 1976), identificat pe Moldova, pe Moldoviţa, pe Putna, în bazinul superior al Sucevei, în sectorul inferior al Humorului ş.a., în acelaşi nivel înscriindu-se şi partea înaltă a reliefului format pe semiferestrele flişului de Vrancea. Acest nivel se află la altitudini de 700 m – 1.000 m altitudine absolută, menţinându-se cu 200 m – 400 m sub nivelul general al culmilor şi cu 200 m deasupra albiilor actuale. Este considerat fragment al suprafeţei de nivelare Mestecăniş. Între procesele geomorfologice actuale, fără să fie prea caracteristică, eroziunea areolară acţionează totuşi pe unele sectoare de versant ale Moldovei, Humorului ş.a. Eroziunea liniară , producând adânciri ale unor ravene până la 15 m, este mai frecventă în partea inferioară a versanţilor acoperiţi cu păşuni şi fâneţe, în apropierea aşezărilor din câmplunguri, la Vama, Moldoviţa, Gura Humorului, Argel, Straja, Vicov, dar arealele

47

afectate nu sunt prea mari. Cele mai păgubitoare sunt alunecările de teren, favorizate de rocile cu proprietăţi fizico-mecanice atât de diferite ale flişului, ca şi de despăduririle din cauze naturale şi artificiale produse în ultimii ani. În general sunt mai puţin extinse şi mai slabe în Obcina Feredeului, dar se accentuează aval pe Moldova, în ulucul CiumârnaSăcrieş şi mai ales pe contactul flişului Obcinei Mari cu miocenul pericarpatic, de la Vicov la Păltinoasa. C l i m a Obcinelor Bucovinei are acelaşi fond central-european ca şi în cazul altor munţi din nordul Carpaţilor Orientali, dar cu influenţe boreale în nord-vest şi continentale în sud-est. Corespunzător acestora, spre exemplu, valoarea medie de 850 mm/an a precipitaţiilor se manifestă cu un plus de aproximativ 100 mm/an în nordul Obcinei Feredeului şi o reducere de 200 mm/an în sud-estul Obcinei Mari. Temperatura medie anuală scade în acelaşi sens şi în altitudine , de la 60 C la 20 C. Sunt 60-80 zile de iarnă şi numai 20-30 zile de vară, relieful depresionar atenuând această asprime climatică (50 zile de iarnă şi peste 40 zile de vară). În schimb, inversiunile termice şi fenomenele hidrometeorologice asociate acestora sunt mai frecvente. Ca efect al climei, a p e l e pâraielor şi râurilor (Sadova, Moldoviţa, Moldova, Suceava şi afluenţii lor sunt alimentate în proporţie de 60% din ploi şi zăpezi (pluvio-nival în nord-est şi pluvialmoderat în sud-est)şi de 20-40% din ape subterane. Acestea prezintă mineralizări mici şi moderate (bicarbonatări, sulfatări) în sud-est şi foarte mari (500 g – 800 g/l), pe contactul cu miocenul salifer pericarpatic. V e g e t a ţ i a forestieră este dominată de molid în pădurile de pe versantul vestic al Obcinei Feredeului şi prezintă diferite amestecuri spre est, de molid cu fag în partea estică a Feredeului, în Obcinele Brodinei, în depresiunea Moldoviţei şi pe versantul vestic al Obcinei Mari, pe versantul opus al acesteia în amestec fiind şi brad. În general, conform condiţiilor climatice molidul se regăseşte la altitudini din ce în ce mai mari spre est, iar fagul şi bradul, mai termofili, coboară din ce în ce mai mult spre vest. Pajiştile secundare din nivelul pădurii de molid au asociaţii de păiuş şi iarba câmpului, dar şi elemente subalpine – afin, ienupăr, iar cele din pădurile dominate de fag (foarte extinse în bazinul Humorului) sunt mai bogate, în asociaţiile de Festuca rubra şi Agrostis tenuis intrând şi specii de Arenatherium, Lolium, Cynosurus ş.a. Corespunzător condiţiilor climatice şi de vegetaţie, s o l u r i l e brune au un caracter acid şi podzolic spre nord-

48

vest şi eu- mezobazic spre sud-est, în depresiunea Moldoviţei şi în Obcina Mare. Sub pădurea de molid, cu precipitaţii mai bogate şi temperaturi mai coborâte, în Obcina Feredeului solurile sunt spodice, dar spodosoluri se formează şi în Obcina Mare, pe gresii silicioase de Kliwa. Pe calcarele senoniene şi pe calcarele de Doamna din Obcina Mare sunt soluri rendzinice. În arealele cu drenaj deficitar din luncile râurilor mai mari şi de pe versanţii cu alunecări de teren se produc gleizări şi se formează soluri gleice. O suprafaţă destul de importantă este acoperită cu protosoluri aluviale şi cu aluviuni nesolificate. U m a n i z a r e a este străveche (s-au identificat vestigii de locuire neolitică), continuă şi deosebit de viguroasă de-a lungul timpului. O reţea densă de aşezări este consemnată în documentele sec. XV (Vama, 1409), Câmpulung (1411), Mânăstirea Humor (1428), Moldoviţa (1443), Putna (1468), Straja (1490). Din sec. XVI se adaugă Suceviţa, Frumosu ş.a. Condiţiile istorice şi economice au favorizat durabilitatea acestor aşezări de ţărani liberi din Ocolul Câmpulungului. Structura etnică s-a modificat începând din sec. XVII, prin infiltrările tolerate şi apoi organizate ale huţulilor (aşezaţi în special în Obcinele Brodinei – bazinul Argel şi spre izvoarele Sucevei) şi continuând prin colonizările din perioada dominaţiei austriece (austrieci din Tirol şi Stiria, instalaţi pe toată valea Moldovei, la Câmpulung, Prisaca Dornei, Vama ş.a., dar şi la Cacica, Solca, Fundul Moldovei, polonezi, evrei). În sec. XVIII s-au produs roiri din satele iniţiale şi a început locuirea risipită pe plaiuri. Astăzi satele sunt aşezate atât pe văi (răsfirate, de obicei de talie mijlocie), cât şi pe plaiuri (risipite până la 1.400 m şi de talie mică). Pe fondul impulsului industrial al urbanizării unor poziţii nodale, aşezările de la Câmpulung, Gura Humorului şi Solca au devenit oraşe. Conform premiselor naturale şi socialeconomice multe alte aşezări au o perspectivă urbană reală (Vama, Pojorâta, Vatra Moldoviţei, Frasin, Cacica). Pe seama unor resurse importante de materiale de construcţie (gresii, marno-calcare, argile şi mari cantităţi de pietriş şi nisip) şi a resurselor de minereuri metalifere şi sare din zonele învecinate, ocupaţiile tradiţionale (în primul rând creşterea bovinelor de rasă) au fost dublate de minerit, de industrializarea lemnului, a laptelui, de alte activităţi industriale, bazate pe materii prime aduse din alte regiuni (textilă, încălţăminte ş.a.). Cel mai intens flux turistic din Obcinele Bucovinei este determinat de valoarea artistică patrimonială şi de semnificaţia cultural-religioasă a mânăstirilor pictate în frescă

49

exterioară Voroneţ, Humor, Moldoviţa, Suceviţa, Putna. De asemenea, s-au înscris în circuitul valorilor turistice atelierele de ceramică de la Marginea, salina de la Cacica şi, în ultimii ani, capacităţile de cazare şi serviciile turistice de nivel european oferite în toată aria Obcinelor, în cadrul A.N.T.R.E.C. Munţii Stânişoarei continuă structurile flişului la sud de Obcinele Bucovinei şi de valea Moldovei, care este astfel limita lor nordică. Spre vest, sud-vest şi sud văile Suha (cu Slătioara şi Brăteasa) şi Bistriţa îi separă de M.Rarău, M.Bistriţei mijlocii, M.Ceahlău şi M.Tarcău, iar spre est culmile Stânişoarei domină Subcarpaţii Neamţului (în lungul unui contact tectonic), între Păltinoasa - Vânători-Neamţ.- Piatra Neamţ. La alcătuirea lor g e o l o g i c ă participă toate unităţile flişului, dispuse în structuri orientate NNV-SSE, deversate spre est. Cele mai extinse sunt unităţile de Ceahlău (gresii, grezocalcare, marnocalcare, şisturi argiloase ş.a. – litofaciesul de Sinaia, gresii micacee ş.a. – litofaciesul de Bistra, gresii şi conglomerate – litofaciesul de Ceahlău-Zăganul) şi Tarcău. O r o g r a f i c se prezintă ca o culme principală (vestică), mai înaltă, din care se dirijează divergent culmi secundare mai scunde, unele longitudinale , separate de afluenţii Moldovei, în nord (spre exemplu Obcina Voroneţului), sau de cei ai Bistriţei, în sud, altele transversale, orientate spre est şi separate de Suha Mare, Suha Mică, Ozana şi Topoliţa. Altitudinile cele mai mari corespund, de regulă, rocilor celor mai rezistente din culmea principală, în special conglomeratelor de Ceahlău (vârful Bivolul, cu altitudinea maximă – 1.530 m, se află în centrul unui mare sinclinal înălţat, în alcătuirea căruia se află o masă importantă de conglomerate cretacice de Ceahlău). Pe rocile mai puţin rezistente s-au format depresiuni de facies petrografic, ca depresiunea Găineşti, pe Suha Mică (pe şisturi argiloase şi marne bituminoase oligocene), depresiunile Pipirig, pe Ozana şi Hangu, pe Bistriţa (pe marnocalcarele cretacic-superioare de Hangu), aceasta din urmă acoperită acum de apele lacului de acumulare Izvorul Muntelui. În aceleaşi roci au fost modelate şi înşeuări destul de joase, care au permis amenajarea traversărilor, ca Petru-Vodă (la 900 m). De regulă între sectoarele mai largi râurile trec prin scurte defilee, pe care le-au săpat în roci mai dure, aşa cum sunt cele două defilee ale Bistriţei de la Izvorul Muntelui şi de la Straja, în gresia eocenă de Tarcău, primul servind şi construcţiei barajului pentru lacul de acumulare al hidrocentralei „Stejarul”.

50

Ca urme ale evoluţiei ciclice a reliefului au fost identificate (I.Ichim, 1979) două niveluri de culmi interfluviale, unul la 1.300 m – 1.400 m, sarmaţian, foarte clar între Holda şi Cotârgaşi, echivalent la altitudine mai mică al suprafeţei Cerbul şi altul la 900 m – 1.000 m, mai recent, corespondent al suprafeţei Mestecăniş. Sub aceste niveluri, în special în lungul Bistriţei se dezvoltă un sistem complex de terase, cu altitudine relativă până la 280 m (I.Donisă, 1968, I.Ichim, 1979). În M.Stânişoarei sunt foarte active procesele de modelare a versanţilor – prăbuşiri, eroziune torenţială şi mai ales alunecări de teren cu deluvii groase de până la 20 m, care se dezvoltă mai ales pe stratele de Hangu şi pe şisturile negre de Audia, provocând dificultăţi materiale importante în întreţinerea şi exploatarea drumurilor (în special a şoselei Bicaz – Largu). Conform cercetărilor geomorfologice detaliate ale acestor munţi (I.Ichim, 1979), dinamica actuală a versanţilor este în bună parte o reminiscenţă a morfodinamicii specifice condiţiilor climatice periglaciare din pleistocen. Sub condiţii c l i m a t o - termice mai marcat continentale, datorită poziţiei, şi primind o cantitate de precipitaţii mai redusă decât în Rarău şi în Obcinele Bucovinei, M.Stînişoarei sunt încă bine împăduriţi (aprox. 75%), dar pădurea este dominată de formaţiunea de amestec conifere-fag. Numai pe culmile de peste 1.200 m din vest şi sudvest există molidişuri pure. În sud, pe versantul culmii Cozla, s-a plantat pin, iar spre baza versantului estic, la contactul cu Subcarpaţii Neamţului, în amestecuri pătrunde gorunul. Munţii sunt bine populaţi, cu ghirlande de sate răsfirate atât pe văile marginale (Moldova şi Bistriţa), cât şi pe cele interne (Suha, Ozana, Cracău, Sabasa, Largu – în lungul căreia în ultimii ani satele au evoluat spaţial până la aglutinare, accentuând premisele devenirii urbane ale aşezării de la Poiana Largului). Importante aşezăminte religioase (Bistriţa, Sihla, Sihăstria, Secu, Neamţ, Horaiţa, Agapia stimulează astăzi fluxuri turistice importante. În extremitatea sud-estică, la contactul cu Subcarpaţii, s-a dezvoltat Piatra Neamţ, al doilea centru urban al Carpaţilor Orientali, la confluenţa Cuejdiului cu Bistriţa. Oraş medieval, menţionat documentar din sec. XIV, fostă reşedinţă a unei curţi domneşti şi mai târziu reşedinţă a ţinutului Neamţ, este astăzi un centru industrial important, concentrând şi funcţii culturale şi de învăţământ, de ocrotire a sănătăţii ş.a., pe lângă cele administrative aferente condiţiei de reşedinţă a judeţului.

51

Concomitent este o veritabilă placă turnantă pentru turismul din bazinul montan al Bistriţei. Activităţile economice de bază în aria montană propriu-zisă sunt cele zootehnicforestiere. Subordonat, pe terasele inferioare ale râurilor se cultivă cartof, plante furajere şi chiar porumb. Resursele minerale sunt modeste, singurele în cantităţi mari fiind materialele de construcţie, care nu fac însă obiectul unor exploatări sistematice de amploare. În gresia oligocenă de Kliwa au fost identificate mici rezerve de petrol, exploatate numai la Pipirig, din 1983. Masivul Ceahlău, deşi ocupă o suprafaţă mult mai restrânsă, se distinge din masa munţilor flişului prin altitudinea mai mare (1.908 m în Ocolaşul Mare) şi prin silueta sa aparte, de cetate naturală. În plan, masivul are un contur rombic, descris de văile Bistricioarei în nord-vest şi culoarul Pintic-Pârâul Caprei în sud-vest, care-l separă de M.Bistriţei mijlocii şi de M.Hăghimaş, de valea Bistriţei în nord-est şi valea Bicazului în sud-est, dincolo de care se află M.Stânişoarei şi – respectiv – M.Tarcău. G e o l o g i c, Ceahlăul corespunde în cea mai mare parte unităţilor interne ale flişului – Ceahlău, Teleajen şi Audia, numai în extremitatea estică fiind prezentă şi unitatea de Tarcău. Mari contraste de rezistenţă la modelarea externă sunt evidenţiate atât între formaţiunile fiecărei unităţi a flişului, cât şi între unităţile vecine şi parţial suprapuse. În r e l i e f se impun conglomeratele masive poligene din partea superioară a stratelor de Ceahlău, dispuse în poziţie centrală într-o structură de sinclinal puternic înălţat, incluzând în bază şi o serie de klippe de calcar, provenite din sinclinalul marginal al axului cristalin învecinat. Aceste roci contrastează cu cele mult mai slabe din aria montană periferică (gresii, marne, argile), creându-se astfel două niveluri morfologice net deosebite. Unul este înalt (Ceahlăul propriu-zis), dezvoltat pe conglomerate sub forma unui platou structural, mărginit de abrupturi cuestiforme cu diferenţe de altitudine de peste 700 m şi dominat de câţiva martori de eroziune – spre exemplu Toaca (1.900 m). Al doilea este mult mai scund (1.300 m – 1.400 m) şi reprezentat prin culmi radiare separate de afluenţii Bistriţei, Bistricioarei şi Bicazului. Contrastul altitudinal puternic al celor două niveluri face partea înaltă vizibilă – pe vreme senină – de la mari distanţe. În detaliu, pe conglomeratele din partea centrală s-au detaşat forme de dezagregare selectivă – trepte structurale (poliţe), turnuri, coloane etc. Cea mai cunoscută este Panaghia, de

52

forma unei clăi de piatră. Înălţimi izolate, formate prin dezagregare şi eroziune diferenţială sunt specifice şi klippelor de calcar, aşa cum este Ocolaşul Mic. Aceleaşi diferenţe altitudinale cu motivaţie structural-petrografică explică şi repezişurile din albiile unor pâraie, care au generat cascade deosebit de pitoreşti (Duruitoarea ş.a.). Datorită altitudinii, în partea centrală înaltă a Ceahlăului c l i m a este mai aspră decât în restul munţilor flişului. Temperatura medie anuală este de numai 0,70 C, în schimb precipitaţiile sunt de 800 mm – 1.200 mm/an) şi puternic diferenţiate între versantul vestic (950 mm la Durău) şi cel estic (700 mm). Cele sub formă de zăpadă se menţin un timp mai îndelungat, în unele locuri adăpostite din fisuri, de la baza abrupturilor etc. rămânând toată vara. Dinamica aerului este foarte activă. În aria înaltă situaţiile de calm au o pondere de numai 3%, cel mai frecvent fiind vântul din vest, urmat de cele din sud-vest, sud şi est. Deşi prin altitudine masivul s-a aflat în pleistocen în aria zăpezilor persistente, probabil insuficienţa precipitaţiilor sau spulberarea lor de pe platoul înalt au împiedicat formarea gheţurilor perene, astfel încât urme glaciare sigure nu s-au identificat. Abundă însă forme de relief create în condiţii periglaciare – trene de grohotiş stabilizat la baza abrupturilor, care coboară până la 1.200 m, microdepresiuni de tasare nivală în scoarţa de alterare, pietre glisante şi terasete de solifluxiune etc. Deşi suprafaţa este redusă, v e g e t a ţ i a este bogată şi extrem de variată. Cercetările de botanică sistematică au identificat în Ceahlău 33% din totalul speciilor de plante superioare din ţară. Ansamblul învelişului vegetal are o dispoziţie concentrică. Până la altitudinea de 1.100 m este un brâu de pădure mixtă (brad, molid, fag, carpen, mesteacăn, paltin), bine dezvoltat atât pe versantul estic şi sud-estic, cât şi pe cel vestic, spre pârâul Schitului şi pe interfluviul Schit-Bistricioara. Urmează pădurea de conifere, cu molid, brad şi relativ multă zadă, uneori cu exemplare bătrâne, protejate. Peste 1.750 m apar jnepenişurile, odinioară compacte, acum în mare parte defrişate şi înlocuite de pajişti secundare, dominate de Festuca supina şi Poa alpina. Sunt însă şi foarte multe plante cu flori, ghinţuri (Gentiana nivalis, G.lutea, G.kochiana), clopoţei, primule, orhidee (Nigritella nigra) ş.a. Este foarte frecventă floarea-de-colţ. Pe platoul înalt, în sectoarele în care apa stagnează, s-au format turbării oligotrofe. În pajiştile secundare din nivelul forestier de amestec, în special pe versanţii de sud-vest şi sud-est, spre valea Bicazului, pajiştile sunt alcătuite din păiuş roşu, iarba câmpului ş.a., frecvent cu ţăpoşică.

53

Pentru diversificarea faunei, altădată foarte bogate, s-a recolonizat capra neagră. Amenajarea lacului Izvorul Muntelui a determinat îmbogăţirea avifaunei, cu trei specii de pescăruşi, raţe sălbatice ş.a. Pe pârâul Schitului sunt amenajate două păstrăvării de mare capacitate. Ca şi M.Stânişoarei, Ceahlăul este bine populat. Urme de locuire, chiar la zi, datează de la finele paleoliticului. Ulterior populaţia n-a părăsit niciodată masivul, ideal prin resursele naturale de bază şi calităţile de cetate naturală. Şi azi satele se înlănţuie atât pe văile limitrofe, cât şi pe cele din interior (valea Schitului, valea Bistrei). Modificări importante ale sitului multor aşezări şi ale utilizării terenurilor s-au produs prin amenajarea lacului de acumulare. Ocupaţiile de bază sunt cele tipic montane, exploatarea lemnului şi creşterea animalelor. În parte, populaţia activă a fost atrasă şi spre oraşul Bicaz, dezvoltat ca centru al industriei materialelor de construcţie, extrem de poluantă timp de mai multe decenii, preluată şi retehnologizată acum de către acţionarul principal, concernul european Lafarge. Ceahlăul este deosebit de atrăgător sub aspect turistic, având un peisaj frumos şi fiind relativ accesibil. Amenajările din staţiunea climatică Durău, intensificarea vieţii monastice în schitul Durău (comunitatea monahală, Centrul ecumenic – bază a învăţământului seminarial şi superior teologic ortodox) şi pe platoul înalt, ca şi revitalizarea sărbătorilor tradiţionale ale muntelui au amplificat şi diversificat în ultimii ani fluxurile de turism laic şi religios. Munţii Tarcău se află la sud de valea Bicazului. Spre vest valea Dămucului şi Valea Rece, iar spre sud-vest şi sud valea Trotuşului, îi separă de M.Hăghimaş şi M.Ciucului. În extremitatea sud-estică domină depresiunea marginală Comăneşti, iar spre est sectorul depresionar subcarpatic Tazlău, între Piatra Neamţ şi Târgul Ocna. Substratul g e o l o g i c este constituit din toate unităţile tectonice ale flişului, etalate şi parţial suprapuse de la vest spre est. În general formaţiunile cretacice sunt caracteristice în partea de vest, ariile centrală şi de est fiind predominant paleogene. Litologic, cretacicul este reprezentat prin succesiuni de roci în general moi (strate de Bistra, de Plăieşu, de Palanca, constituite din suite ritmice de gresii slab rezistente, calcare în strate subţiri, cu intercalaţii de şisturi argiloase negre, iar spre est, dar subordonat – complexele sferosideritic, al şisturilor negre şi gresiilor glauconitice, marnocalcare). Paleogenul este în cea mai mare parte grezos şi calcaros (gresii şi calcare

54

eocene, de Tarcău şi de Doamna, gresii oligocene de Fusaru şi de Kliwa). Tectonic, partea vestică corespunde flişului unităţilor de Ceahlău, Teleajen şi Audia, partea centralestică – flişului de Tarcău, iar în extremităţile de nord-est şi sud-est flişul de Vrancea apare în semifereastra Bistriţei şi sub forma unor klippe de rabotaj. Structurile de detaliu corespund unor sisteme de sinclinale, anticlinale şi solzi, cu aceeaşi orientare generală NNV-SSE. O r o g r a f i c, în partea vestică se află culmea principală – Grinduşul (1.664 m), dublată spre vest, către valea Dămucului de o culme secundară, sugestiv numită Muntele Lung. În est, culmea Goşmanul (Gocimanul), cu altitudinea de 1.442 m în vârful Geamăna, se prelungeşte la sud de şeaua Moineşti în culmea mai scundă Berzunţi (982 m în vârful Măgura). Culmea Preotesele (1.330 m), în sud şi Munceii Uture, în est, se dispun transversal, prima în lungul cumpenei de ape Tarcău-Asău, ceilalţi ca nişte contraforturi, pe dreapta Tazlăului Mare. R e l i e f u l este predominant structural şi litologic – culmi longitudinale corespunzând anticlinalelor (Grinduşul, cu altitudinile maxime conservate şi litologic, Goşmanul) şi văi formate pe sinclinale (Tarcăul, Asăul, Tazlăul Sărat ş.a.). Rocile mai dure sau în bancuri groase (gresiile de Kliwa şi de Tarcău) contribuie la păstrarea altitudinilor mai mari în Grinduş şi Goşmanu (gresia de Tarcău) şi în Berzunţi (gresia de Kliwa). În schimb, rocile slabe ale cretacicului inferior au dat altitudini modeste, în Muntele Lung, iar faciesurile puţin rezistente ale oligocenului din est au permis reţelei de văi să coboare altitudinea culmilor secundare ale Goşmanului la 800 m –1.000 m. De asemenea, văile unor afluenţi viguroşi ai Tarcăului şi Trotuşului au avansat mult la obârşii, încât cumpenele de ape spre bazinele Dămucului şi Trotuşului sunt foarte sinuoase. Pe seama aceloraşi faciesuri moi şi alternante litologic, s-au amplificat şi deplasări în masă de mari proporţii, realizând baraje naturale (pe pâraiele Doamna, Calu ş.a.). La 1.200 m – 1.300 m interfluviile montane se înscriu în suprafaţa de nivelare Mestecăniş. C l i m a t i c, Munţii Tarcăului au temperaturi medii anuale între 60-70 C în ariile marginale, în special la contactul cu depresiunea subcarpatică şi 20 C mai sus de 1.500 m. Valoarea medie anuală a precipitaţiilor este de aprox. 1.000 mm în partea înaltă şi de 600 mm – 650 mm pe văi şi pe contactul extern. Influenţele climatice continentale se resimt în special pe rama estică, rămasă şi în „umbră” de precipitaţii. Faţă de dinamica aerului

55

destul de activă în partea înaltă, se produc şi inversiuni de temperatură favorizate de frecvenţa calmului atmosferic, atât pe valea Tarcăului cât şi pe valea limitrofă a Trotuşului, unde minima absolută a coborât până la -300 C (Brusturoasa). A p e l e se distribuie într-o reţea relativ densă (în medie 0,49-0,53 km/km2). Aţa, Brateş, Bolovăniş, Asău, Nechit, Calul, Iapa ş.a. se orientează către Tarcău, Trotuş şi Bistriţa. În substratul integral sedimentar şi frecvent fisurat se află acvifere importante, unele mineralizate (ape oligominerale, la Tarcău, iodurate, la Calul şi Iapa, clorurate, în bazinul Tazlăului Sărat şi chiar vitriolice, la Agârcia, Zemeş-Măgireşti ş.a., datorate solvirii sulfaţilor şi oxidării unor ape de zăcământ – A.Pricăjan, 1972). V e g e t a ţ i a este predominant forestieră, cu molidişuri în partea înaltă din Grinduş, ca şi în aria montană dinspre Dămuc şi Valea Rece-Trotuş. În Goşmanul (cu mici excepţii, spre valea Tarcăului) se întinde o pădure de amestec fag-ulm-paltin de munteconifere. Pe versantul estic al Goşmanului sunt şi pinete. În Berzunţi, condiţiile climatice induse de altitudine şi poziţie sunt favorabile numai pădurii de foioase, cu subetaje de fag, fag-carpen-gorun şi gorun, spre ariile depresionare vecine. În extremitatea sud-estică, exprimând specificul termic favorizat de influenţele climatice continentale şi de foehnizare, este prezent şi Fagus thaurica. Pe versatul stâng al pârâului Goşmanul, între 700 m – 1.300 m, se află în regim de rezervaţie naturală (pe 173 ha) o pădure de amestec, cu fagi şi molizi de aprox. 260 ani (înalţi de peste 60 m, cu diametre de 1,5 m), ulm, paltin alun, scoruş ş.a. În concordanţă cu substratul mineral, condiţiile climatice şi de vegetaţie, s o l u r i l e cambice se prezintă ca argiluvisoluri, soluri brune luvice şi soluri brune eu-mezobazice, iar cele spodice, ca soluri brune acide şi brune podzolice. A ş e z ă r i l e sunt mai numeroase pe văile limitrofe şi pe contactul cu depresiunea subcarpatică, dar există şi pe valea Tarcăului, unele fiind formate în legătură cu exploatarea şi prelucrarea lemnului. Din oligocenul unităţii de Vrancea se extrage petrol, în bazinul Tazlăului Sărat şi mai ales în interfluviul Asău-Tazlăul Sărat (Piatra Crăpată, Zemeş). Se mai exploatează gresii silicioase şi mai ales lemn, care se prelucrează în unităţile de la Tarcău şi Comăneşti. În toate gospodăriile ţărăneşti se cresc animale, iar pe contactul cu ariile depresionare sunt şi culturi specifice. Munţii Ciucului sunt cuprinşi între valea Trotuşului, care-i conturează spre nord-est şi nord-vest, în vest domină depresiunea Ciuc iar spre sud se întind până la valea Uzului.

56

Constituţia g e o l o g i c ă diferă faţă de cea a sectoarelor de fliş situate la nord, prin absenţa totală a unităţii de Vrancea, complet acoperită de către cea de Tarcău. Munţii au un r e l i e f scund, asemănător celui din M.Stânişoarei, în cel mai înalt vârf – Gura Muntelui, la nord de valea Uzului – ajungând la 1.553 m. Sunt străbătuţi de o reţea de văi cu orientare generală de la vest la est, formată de afluenţi de pe dreapta ai Trotuşului. Văile au depăşit la obârşii linia înălţimilor maxime şi sunt foarte rar (şi numai parţial) adaptate la structură (datorită unui efect de înălţare mai slab al orogenezei valahe), culmile dirijându-se exclusiv de la sud-vest spre nord-est, în contrast puternic cu situaţia din M.Tarcăului. Cele mai înalte vârfuri sunt susţinute de formaţiunea de Tarcău (Gura Muntelui, Cărunta – 1.517 m), de unele strate mai dure din formaţiunea de Sinaia, sau de gresia de Cotumba din unitatea de Teleajen. În şisturile negre ale unităţii de Audia a fost sculptată depresiunea de eroziune selectivă de la Poiana Uzului, acum acoperită de apele lacului de acumulare. În ceea ce priveşte specificul u m a n i z ă r i i, se remarcă diferenţe clare între tipurile de aşezări şi modul de utilizare a terenului. În partea vestică, locuită şi folosită de secuii din depresiunea Ciuc şi de pe valea superioară a Trotuşului, pădurea de molid a fost defrişată intens, se mai păstrează numai în pâlcuri, iar gospodăriile şi hodăile sunt risipite în fâneţe. În partea estică, pădurea de amestec a fost păstrată mai mult timp, iar satele nu ies din lungul văilor. În toată aria însă ocupaţiile sunt cele tradiţionale, cu o pondere mai mare a creşterii animalelor în partea vestică şi a exploatării lemnului în cea estică. Munţii Oituzului, în cele mai multe opţiuni sunt consideraţi ca făcând corp comun cu M.Ciucului, fiind prezentaţi nediferenţiat de aceştia, sub numele de M.Trotuşului. În realitate au o personalitate suficient de clară, ceea ce impune prezentarea lor independentă. La nord, valea Uzului îi separă de M.Ciucului, spre nord-est domină depresiunea Comăneşti, în sud-est valea Oituzului şi pasul Oituz îi despart de M.Vrancei, iar spre sud-vest şi vest domină alte două sectoare depresionare, Plăieşi (Cason) şi compartimentul nord-estic al depresiunii Ţara Bârsei-Trei Scaune. Individualitatea geografică a acestor munţi se conturează de la nivelul constituţiei lor g e o l o g i c e, diferită faţă de cea a sectoarelor precedente al flişului prin dezvoltarea largă a unităţii de Vrancea, care apare la zi de sub unitatea de Tarcău, în

57

semifereastra Caşin-Oituz (datorită unei înălţări recente mai puternice decât în M.Ciucului). Mai mult, spre deosebire de alte semiferestre ale acestei unităţi, în M.Oituzului flişul de Vrancea are şi sedimentar miocen salifer. Ca efect m o r f o l o g i c direct al înălţării menţionate, reţeaua de văi, deşi în ansamblu este tot transversală, prezintă un grad de adaptare la structură mult mai avansat, cu sectoare longitudinale mai mari şi mai largi, aşa cum este valea Pârâului Roşu, cel mai important afluent de pe dreapta al Uzului, orientată pe o structură sinclinală alcătuită din oligocen friabil. Acelaşi efect direcţional longitudinal se constată şi la nivelul culmilor, Nemira-Şandru (1.649 m) urmărind pe 15 km axul unui sinclinal înălţat, constituit din gresie masivă de Tarcău, ca o replică litologică mai sudică a Grinduşului. La vest şi la est culmea centrală este înconjurată de culmi mai scunde, care coboară spre valea Trotuşului şi spre Ţara Bârsei-Trei Scaune. În literatura de specialitate (V.Mihăilescu, 1963) partea superioară a acestor culmi (800 m – 1.000 m) este considerată fragment al suprafeţei de nivelare Mestecăniş, în timp ce aria de la 1.300 m – 1.450 m din culmea centrală ar aparţine suprafeţei miocene Cerbul. Alţi geografi (I.Sîrcu, 1971) au considerat că toate culmile periferice se înscriu în suprafaţa Mestecăniş. Prin modelare selectivă s-au format depresiuni, cea mai importantă fiind Hârja, pe Oituz, sculptată în sedimentarul miocen friabil al unităţii de Vrancea. Acelaşi efect selectiv se constată în sectoarele cu roci dure, în care văile au aspect de defileu, cu versanţi abrupţi, aşa cum este cel de pe cursul inferior al Slănicului. Procesele de versant sunt foarte active, uneori alunecările de teren producând baraje (şi lacuri) pe văi (spre exemplu, lacul Bălătău s-a acumulat în spatele unui baraj de alunecare pe Izvorul Negru, un afluent de pe dreapta al Uzului). Din p ă d u r i l e de conifere, dar mai ales din cele de amestec fag-conifere şi din cele de pe versantul estic, de fag şi fag-carpen, din bazinul Oituzului şi de la confluenţa Caşin-Oituz se exploatează lemn. Se cresc animale, dar p o p u l a ţ i a activă a mai fost antrenată şi în exploatările de petrol şi gaze de pe valea Slănicului şi de gresie de Kliwa (în cariere). La Târgu Ocna se exploatează sare acvitaniană şi numeroase izvoare minerale clorurate şi sulfatate sunt valorificate terapeutic în staţiunile balneare de la Slănic-Moldova şi Târgul Ocna.

58

Depresiunea Comăneşti este cea mai importantă arie depresionară şi singura de origine tectonică din munţii flişului. Este dezvoltată în lungul Trotuşului şi cuprinsă între culmea Berzunţi, la nord-est şi M.Ciucului şi ai Oituzului, la sud-vest. Genetic a rezultat din prăbuşirea unui sector al flişului din unităţile de Tarcău şi de Vrancea, ,în sarmaţian, formându-se astfel un golf în care s-au d e p u s sedimente de tip m o l a s ă, de vârstă sarmaţiană şi meoţiană, după care aria aceasta a fost exondată şi uşor cutată. Pe substratul slab rezistent (nisipuri, argile, gresii) s-a format un r e l i e f deluros, cu altitudini mult mai mici decât cele ale munţilor din jur (500 m- 550 m pe interfluvii), iar Trotuşul şi afluenţii săi au creat un sistem bogat de terase (7 niveluri, dintre care cele de 10-15 m şi 80 m – prima locuită – sunt cele mai dezvoltate, optime pentru culturi şi aşezări). O problemă mult discutată a reliefului depresiunii a fost cea a genezei înşeuării de la Moineşti, interpretată iniţial ca vestigiu al unui vechi curs al Trotuşului. Constatarea că pietrişurile din şa au caracteristicile modelării marine s-a convenit că aria este un vechi culoar de legătură între golful format prin prăbuşirea parţială a flişului şi marea sarmatică de la est. Un element morfologic interesant este şi tronsonul de defileu (Cireşoaia) prin care, aval de Dofteana, Trotuşul ies în depresiunea subcarpatică. Depresiunea Comăneşti este dens populată, cu sate foarte mari şi numeroase (40 de aşezări), situate frecvent pe terase de confluenţă. Locuitorii practică atât cultura plantelor (porumb, cartof, plante furajere, legume, pomi fructiferi şi chiar viţă-de-vie, pe parcele mici) şi creşterea animalelor, cât şi exploatarea unor resurse minerale. Aici se află singurul bazin carbonifer al Moldovei, cu un cărbune brun (2.900 – 6.000 kcal/kg), valorificat în termocentralele de la Comăneşti şi Dărmăneşti (cu putere de 32 MW şi producţie anuală maximă de 200.000.000 kw/h energie electrică şi 250.000 Gcal energie termică). Lemnul exploatat din pădurile montane învecinate este prelucrat în unităţile de la Comăneşti (cherestea, plăci fibrolemnoase, placaj, mobilă), Dărmăneşti şi Dofteana. Depresiunea comunică spre exterior pe valea Trotuşului şi prin şeaua de la Moineşti. Depresiunea Casonului este o arie depresionară de mici dimensiuni, situată între M.Ciucului, în nord, M.Oituzului, în est şi M.Bodocului, în sud-vest, fiind drenată integral de pârâul Cason. Este formată prin eroziune selectivă, în ş i s t u r i l e n e g r e ale unităţii de Audia. R e l i e f u l este deluros, larg ondulat, cu văi largi, adesea

59

înmlăştinite. Prin contrast, rocile paleogene, mai dure, au determinat îngustarea sub forma unui defileu frumos, cu meandre adâncite a văii Casonului, la ieşirea în Ţara Bârsei-Trei Scaune. Altitudinea destul de mare pentru o arie depresionară (800 m) şi poziţia internă induc un c l i m a t aspru, pe fondul unor inversiuni termice frecvente. Este totuşi dens p o p u l a t ă, cu sate mari, locuite de secui, antrenaţi în ocupaţii tipic montane. Munţii Vrancei domină spre vest Ţara Bârsei- Trei Scaune, în lungul unui abrupt de falie, pe linia Breţcu-Covasna. În sud-vest culoarul larg al văii Bâsca Mare îi separă de M.Buzăului. Singura limită mai puţi clară este spre sud-est şi est, unde Subcarpaţii Vrancei nu mai au o morfologie depresionară clară şi unitară ca în Subcarpaţii Moldovei. Contactul se poate urmări pe o linie Lopătari-Nereju-Tulnici-Grozeşti. În nord-vest pasul Oituz şi valea Oituzului îi separă de M.Oituzului. Munţii Vrancei sunt constituiţi din flişul p a l e o g e n al unităţilor de Tarcău şi de Vrancea, care aflorează în semiferestre mari. În unitatea de Tarcău cele mai reprezentative sunt gresiile eocene de Tarcău, masive, rezistente, frecvent aflate în axele unor anticlinale. În flişul de Vrancea este larg dezvoltat sedimentarul oligocen, mai variat sub aspect litologic(gresie de Kliwa, dar şi roci moi – şisturi disodilice, marne bituminoase ş.a.). Ca direcţie a structurilor componente, M.Vrancei sunt primul sector al flişului în care configuraţia marginii continentale a impus schimbarea direcţiei liniilor structurale, acestea orientându-se aici de la nord spre sud. O r o g r a f i c, se prezintă ca o culme principală orientată nord-sud, ale cărei altitudini cresc de la sud şi de la nord către centru, de la 1.000 m - 1.100 m, până în vârfurile Muşat – 1.503 m, Goru – 1.784 m şi Lăcăuţi – 1.777 m. Din culmea principală se desprind culmi radiare spre nord-est – Măgura Caşinului (1.165 m, între Oituz şi Caşin) şi Zboina Neagră (1.350 m, între Caşin şi Putna), spre est – Coza (1.629 m, între Putna şi Năruja) şi Zboina Frumoasă (1.657 m, între Năruja şi Zăbala), spre sud-est Furu (1.415 m, între Zăbala, Bâsca Mică şi izvoarele Râmnicului Sărat), iar spre est Penteleul (1.772 m, probabil terminaţia sudică a culmii principale, afectată de tectonică şi pe cale de a fi detaşată prin eroziune fluvială regresivă). Spre vest, Munceii Breţcului sunt un ansamblu de culmi secundare cu altitudine în jur de 1.000 m, orientate transversal şi separate de afluenţii de pe stânga ai Râului Negru.

60

R e l i e f u l s-a format, în cea mai mare parte, prin acţiunea apelor curgătoare din bazinele Trotuşului, Putnei şi Buzăului care, sub impulsul probabil destul de puternic al mişcărilor de înălţare recente, au atacat flişul fără să fie împiedicate de orientarea liniilor structurale. În cadrul reţelei de văi predomină orientarea transversală, cu scurte tronsoane adaptate la structură (spre exemplu, cursurile superioare ale râurilor Bâsca Mare şi Bâsca Mică). Obârşiile râurilor se află dincolo de linia altitudinilor maxime din bazinele respective, ceea ce a indus ipoteza antecedenţei reţelei, presupunându-se chiar (N.Orghidan, 1929) că, înainte de formarea în pliocen-pleistocen a depresiunii de prăbuşire tectonică Ţara Bârsei-Trei Scaune, văile ar fi fost mult mai lungi, râurile având izvoarele undeva mult mai departe spre nord-vest, dar fiind ulterior decapitate prin prăbuşirea tectonică menţionată şi remanierea colectorilor din aria internă. Aceleaşi procese complexe au produs şi captări, aşa cum Bâsca Mare ar fi captat cursul superior al Bâscăi Mici. Relieful de eroziune selectivă este determinat frecvent de stratele de gresie eocenă de Tarcău, pe care se păstrează, spre exemplu, culmea Lăcăuţi, cu structură de hog-back având abruptul orientat spre est, sau Penteleul, pe structură de sinclinal înălţat. Aceleaşi efecte morfologice sunt determinate şi de gresia oligocenă de Kliwa, care susţine Gorul, Zboina Frumoasă ş.a. În general, pe unitatea de Tarcău relieful este mai masiv, mai greoi, în timp ce pe flişul de Vrancea, mai variat litologic, există înălţimi asimetrice, profiluri mai bine conturate, fără ca altitudinile să fie prea mari. La traversarea rocilor dure s-au format defilee, cu secţiune îngustă şi trepte în talveg, aşa cum este defileul săpat de Bâsca Mare în gresie de Tarcău, la sud-vest de Penteleu. În roci moi au fost sculptate depresiuni de eroziune selectivă, aşa cum este cea de la Comandău, în bazinul superior al Bâscăi Mari, unde râul şi-a lărgit valea în marnocalcarele cretacic-superioare de Hangu. Aceleaşi roci au favorizat şi formarea curmăturilor sau a înşeuărilor, cum sunt cele dintre izvoarele Putnei, Zăbalei şi Bâscăi Mici. Încă neclară este problema suprafeţelor de nivelare, mai numeroase după unele opinii (N.Al.Rădulescu, 1937, A.Nordon, 1931), numai două după altele (I.Sîrcu, 1971), Siriu (Cerbul) la 1.500 m, dominată de vârfurile înalte care ar fi martori de eroziune şi Poiana Mărului (Mestecăniş) la 1.000 m - 1.100 m, dezvoltată mai ales în Munceii Breţcului.

61

Altitudinea modestă şi poziţia (externă şi în apropierea curburii) n-au putut asigura condiţii climatice favorabile glaciaţiilor cuaternare. În Penteleu există două cuvete naturale cu tinov - Lacul Roşu şi lac - Lacul Negru, cărora li s-a atribuit o origine nivală. Cuvetele lor ar putea fi însă generate de alunecări de teren. De altfel, în evoluţia actuală a reliefului, alături de eroziunea fluvială, procesele de deplasare în masă sunt cele mai răspândite, ajungându-se frecvent la formarea unor creste de intersecţie a versanţilor şi a unui microrelief specific de padine, trepte, valuri ş.a. Din punct de vedere c l i m a t i c, în M.Vrancei se cumulează deja condiţii favorabile unor temperaturi mai mari, valorile medii anuale depăşindu-le pe cele din nordul Carpaţilor Orientali, la altitudini similare (1,40 C la Lăcăuţi, 30 C la 1.200 m, 60 C la periferia externă ). Precipitaţiile sunt mai bogate pe versantul vestic, unde pot depăşi valoarea medie de 1.100 mm, coborând pe versantul estic la 700 mm. Aria munceilor Breţcului este atinsă de inversiunile termice caracteristice în Ţara Bârsei-Trei Scaune, ca şi depresiunea Comandău, sau unele arii adăpostite de la obârşiile râurilor (spre exemplu la izvoarele Slănicului). Cea mai mare parte a M. Vrancei este acoperită de v e g e t a ţ i e forestieră, sub forma unei păduri de amestec molid-fag, cu inversiuni determinate climatic. Molidişuri pure apar doar la altitudini de peste 1.300 m. Pe versantul estic sunt şi pinete, plantate. Pe Gorul, Lăcăuţi şi Penteleu sunt areale mici de jneapăn, vegetaţia subalpină fiind înlocuită cu pajişti secundare, extinse şi pe seama pădurii, pentru păşunat. În depresiunea Comandău şi în Penteleu, în sectoare slab drenate, sunt mlaştini oligotrofe, iar pe versantul sud-vestic al Penteleului, spre Bâsca Mare, mlaştinile au caracter eutrof. Pe versantul estic al acestei culmi, între 800 m – 1.300 m, în regim de codru secular se află pădurea Milea-Viforâta (550 ha), cu fagi şi molizi de peste 300 – 400 ani şi cu arborete de brad, molid şi pin de 80 – 100 ani, cu exemplare înalte de 40-50 m şi diametre de 0,8-1 m, cu orhidee rare şi endemisme, iar în zona Lacului Roşu cu plante carnivore. Munţii Vrancei sunt relativ puţin populaţi, în contrast puternic cu depresiunile învecinate. Sunt numai câteva a ş e z ă r i de vale, destul de noi, cum este Comandău. Sub aspect economic, după oieritul care a avut o tradiţie seculară, exploatarea forestieră a devenit activitatea cea mai intensă, în unele perioade excesivă. Prin replantări pădurea sa refăcut însă în bună măsură. Creşterea oilor continuă, mai ales de către breţcani şi

62

bârsani, care au numeroase stâne în special în Penteleu. În deceniile trecute s-a identificat şi un zăcământ de petrol, la Ghelinţa, azi în exploatare. O reţea de drumuri forestiere şi câteva (din ce în ce mai puţine) tronsoane de cale ferată îngustă (Covasna-Comandău, până în anii trecuţi Caşin-Scutaru), dar mai ales şoseaua Tulnici-Lepşa-Ojdula asigură accesul în munţi şi traversarea lor. Peisajul culmilor şi al văilor, pădurea şi fauna bogată de interes cinegetic (urs, cerb, căprior, mistreţ ş.a.) constituie un potenţial turistic natural deosebit, insuficient susţinut însă prin capacităţi de cazare. Sunt multe case de vânătoare, după aparenţe excelent echipate, dar într-un regim de proprietate şi de exploatare opac, ca şi multe cabane forestiere (numai în Penteleu, spre exemplu, Vadul Oii, Secuiul, Muşa, Fagul Alb, Gura Bâsculiţa), utile scopului lor dar nestimulative pentru un flux turistic rentabil. Munţii Buzăului sunt situaţi la sud-vest de M.Vrancei, de care îi despart valea Bâscăi Mari, până la Varlaam şi apoi valea Slănicului, până la Lopătari. Spre nord-vest domină cu 600 m - 800 m depresiunea Întorsurii Buzăului, iar spre vest valea superioară a Buzăului, pasul Boncuţa, pasul Tabla Buţii, valea Telejenelului, până la confluenţă şi valea Teleajenului, până la Măneciu, îi despart de M.Ciucaşului. Spre sud-est, contactul cu Subcarpaţii se poate urmări de la Lopătari, pe la Găvanele, Nehoiu, Chiojdu, MăneciuUngureni. Flişul din substratul g e o l o g i c se încadrează în unităţile de Teleajen, Audia şi Tarc ău. Dominante în unităţile interne, formaţiunile cretacice sunt, cu puţine excepţii (conglomeratele albiene), puţin rezistente - gresii calcaroase, şisturi argiloase, nisipuri, marnocalcare, argile ş.a. Subordonate în aceste unităţi şi dominante în cea de Tarcău, formaţiunile paleogene sunt mai variate ca rezistenţă, pe lângă roci moi - argile, marnocalcare, marne bituminoase, şisturi disodilice ş.a. existând şi roci rezistente – gresia micacee eocenă de Siriu, în unitatea de Audia, gresii eocene de Tarcău şi oligocene de Fusaru, în unitatea de Tarcău ş.a. O r o g r a f i c, la sud-vest de valea superioară a Buzăului, între afluenţii săi Crasna şi Siriu, se află masivul omonim, cel mai înalt din toată gruparea (1.663 m, în vârful Mălaia). La sud-est de Siriu, Muntiorul este format dintr-o culme semicirculară mai scundă, orientată spre nord-est (Răstoaca – 1.294 m, Muntioru – 1.345 m), închisă parţial de culmea secundară Gherghelău şi drenată de obârşia Nehoiului. Din Muntioru, pe sub

63

molasa miocenă din sinclinalul subcarpatic Drajna, se ramifică oblic spre sud-vest „pintenul” de fliş Homorâciu. Pe stânga văii Buzăului, un complex de culmi conturate de afluenţii de pe această parte şi de pe dreapta ai Bâscăi Mari poartă numele culmii celei mai înalte, Podul Calului. La nord de valea Harţagului, se află culmea Bota (1.288 m), între Harţag, Bâsca Mare, Caşoca şi Buzău este Teharăul (1.360 m), între Caşoca, Bâsca Mare, Bâsca Rusilei şi Buzău se află Podul Calului (1.439 m), iar la sud de Bâsca Rusilei, Ivăneţul (Zboiul – 1.115 m, Arsenie – 1.191 m) este rădăcina „pintenului” de Văleni. R e l i e f u l M.Buzăului este puternic marcat de specificul structural şi litologic al substratului. În orientarea de ansamblu a structurilor principale se menţine aceeaşi direcţie generală nord-sud, dar există şi structuri (mulate de relief) care conturează curbura maximă, având orientare nord-est – sud-vest. Partea cea mai înaltă, Siriul, este un sinclinal înălţat, cu flancul estic faliat, în bună măsură constituit din gresie eocenă de Siriu. Ambele flancuri sunt abrupte şi au caracter cuestiform, cu „colţi” pe capetele de strat din roci rezistente (Colţii Balei, Colţii Bocârnei ş.a.). Aceeaşi corespondenţă orolito-structurală se remarcă şi pe stânga Buzăului, culmile fiind frecvent formate pe anticlinale (cele din Bota - pe conglomerate albiene, pe gresii de Tarcău şi de Kliwa, Teharăul, Podul Calului) sau pe sinclinale înălţate (Ivăneţul, pe gresii de Fusaru, orientat nord-est – sud-vest), iar văile - pe sinclinale şi faciesuri moi sau pe linii de contact petrografic (Harţagul, Caşoca ş.a.). În lungul văilor sectoare înguste (în gresii rezistente), până la forme de defileu (valea Buzăului, pe aproape 20 km, ş.a.), alternează cu lărgiri în faciesuri moi, care favorizează şi alunecări de teren masive. Orientarea transversală a văii Buzăului a fost explicată prin antecedenţă (N.Orghidan, 1929, 1932). Diversitatea litologică stimulează procese de versant foarte variate. Spre exemplu, baza abrupturilor din Siriu este îmbrăcată în grohotişuri mai vechi şi mai recente, formate prin dezagregare mecanică, prăbuşiri şi rostogoliri ale fragmentelor de gresie rezistentă. Pe oligocenul mai moale, de Fusaru, din partea de sud - sud-est a aceleeaşi culmi, matricea mai moale şi sensibilă la apă a favorizat alunecări de teren, trenele de grohotiş fiind înlocuite cu deluvii de alunecare groase. Procesele respective sunt deosebit de frecvente în M.Buzăului, barând adesea văile mai mici (Caşoca a trecut printr-o etapă de baraj prin alunecări simultane de pe ambii versanţi), şi strangulând chiar valea principală. Multe diferenţe morfologice ale văilor se explică şi prin diferenţele altitudinale ale nivelurilor

64

de bază. Spre exemplu, afluenţii de pe stânga ai Buzăului au văi mai evoluate decât cei ai Bâscăi Mari, deşi obârşiile tuturor se află în aceeaşi arie montană, Podul Calului. În acelaşi fel, Sibiciul, Bălăneasa, Sărăţelul şi alte pâraie subcarpatice, au văi mai lungi decât afluenţii de pe stânga ai Bâscăi Rusilei, care îşi au obârşiile în aceeaşi culme a Ivăneţului etc. Tectonizarea puternică şi alcătuirea litologică foarte variată au făcut destul de dificilă aprecierea reliefului ciclic, numărul suprafeţelor de nivelare oscilând între cinci (A.Nordon, 1931) şi trei (N.Al.Rădulescu, 1937). După aprecieri mai recente (I.Sîrcu, 1971), un nivel la 1.500 m, sub Siriu, ar fi echivalentul suprafeţei miocene Cerbul, iar restul masei montane, la altitudinea de aprox. 1.000 m se încadrează în suprafaţa pliocenpleistocenă Poiana Mărului. În cadrul Carpaţilor Orientali, M.Buzăului exprimă cel mai clar caracterul compozit, de interferenţă multiplă, al factorilor c l i m a t o g e n i în sectorul de la curbură. În cuprinsul lor, masele de aer de origine atlantică acced practic fără obstacole în partea înaltă, dar în masa montană propriu-zisă efectele lor sunt modificate, în parte prin „penele” de circulaţie anticiclonală continentală, în parte prin foehnizare catabatică, prin care pe versantul extern se realizează condiţii termice şi de umiditate similare celor din Subcarpaţi şi uneori chiar din estul Câmpiei Române. Ca reflex direct, densitatea medie a r e ţ e l e i h i d r o g r a f i c e nu depăşeşte 0,53 km/km2. Râurile au totuşi debite destul de mari (Bâsca Mare, la confluenţă – 6,18 m3/s, Buzăul, la Nehoiu – 19,4 m3/s), realizate şi printr-o alimentare subterană destul de bogată, asigurată de volume importante de apă infiltrate în gresiile paleogene fisurate, în şisturi negre etc. Pentru valorificarea acestui potenţial hidroenergetic, pe valea Buzăului, la Siriu şi Cireşu s-au construit două baraje, centralele de la Nehoiaşu şi Surduc urmând să aibă o putere instalată de 208 MW şi – respectiv – 20 MW ( Gr.Pop, 1996). În relaţie cu gresia de Tarcău şi cu unele fracturi profunde, la Siriu apele subterane au caracter oligomineral (sulfuros, datorită unor concreţiuni piritoase), mezotermal (300 C), fiind şi parţial arteziene (A.Pricăjan, 1972). În Ştiubeiul Burlacului, la Nehoiaş, izvorul are acelaşi tip de mineralizare. Între apele de suprafaţă, sunt destul de frecvente lacurile de alunecare (chiar dacă au, în majoritate, un caracter temporar). Aşa s-au format (şi s-au scurs apoi) lacuri

65

pe Caşoca (în 1969), pe Harţag, pe Bâsca ş.a. În Siriu, pe ariile slab drenate din partea înaltă sunt ape stagnante, la 1.405 m aflându-se şi Lacul Vulturilor. În evoluţie naturală, v e g e t a ţ i a a fost iniţial integral forestieră, fiind constituită din păduri de amestec fag-conifere. Pe culmile mai scunde şi situate pe latura externă (Muntiorul şi Ivăneţul), sunt caracteristice făgetele şi pădurile de amestec fag-gorun, iar pe versantul extern, spre contactul cu Subcarpaţii, domină gorunul. În lungul văilor şi pe plaiurile înalte pădurea a fost poienită şi înlocuită cu pajişti secundare, pentru păşunat. A ş e z ă r i l e cele mai numeroase sunt pe contactul cu Subcarpaţii , dar nu lipsesc nici pe văi, ale căror terase sunt siturile exclusive în aria montană propriu-zisă (Crasna, Gura Siriului, Lunca Jariştei, Siriu, Lunca Priporului, Nehoiu ş.a., unele provenite din aşezări sezoniere pentru exploatarea şi prelucrarea lemnului –Crasna, Gura Siriului ş.a.). Ceva mai rare sunt numai în sectorul îngust, de chei. În general sunt răsfirate, cu tendinţe de adunare la confluenţe adesea fiind mult alungite (spre exemplu, Gura Teghii de pe Bâsca Rusilei, pe aproape 9 km). Pe versanţii externi ai Muntiorului şi Ivăneţului satele au tendinţe de risipire, atât pe fondul unui bilanţ natural relativ susţinut până în perioada contemporană, cât şi ca efect al favorabilităţii climatice a versanţilor externi, din ce în ce mai despăduriţi şi care se pretează astfel la utilizări diversificate. În M.Buzăului se exploatează mult lemn şi se cresc animale, în special oi, numărul stânelor fiind însă într-o descreştere severă (de la peste 100 la începutul secolului trecut, la mai puţin de 25 în anii optzeci ai aceluiaşi secol). Culturi sunt puţine, numai pe văi, dar sunt destul de răspândite livezile de prun. Există un singur oraş, Nehoiu, specializat în industrializarea lemnului şi o mică staţiune balneară, la Siriu. Capacităţile de cazare asigurate astfel sunt total insuficiente pentru organizarea unei activităţi turistice pe măsura potenţialului natural şi antropo-cultural real. Datelor naturale utile în acest sens (peisajul din partea înaltă a Siriului, sectoarele de chei de pe văi, pădurile, vînatul etc.) şi elementelor etno-floclorice de la Nehoiu, etc. li s-a adăugat în deceniul trecut o descoperire excepţională. Pe contactul culmii Ivăneţu cu Subcarpaţii, în perimetrul Aluniş-Nucu-Brăieşti se află un complex rupestru, în parte laic, în parte religios, cu 29 de încăperi - adăposturi precreştine, lăcaşuri paleocreştine (sec. III-IV) şi medievale, cu sgrafitti etc. Valorificarea întregului potenţial ar fi cu atât mai înlesnită cu cât există posibilităţi de relaţie, pe şosea

66

transcarpatică (şi parţial pe calea ferată) în lungul văii Buzăului, până în anii din urmă pe cale ferată îngustă spre Comandău etc. Depresiunea Întorsura Buzăului este internă, situată între M.Buzăului şi M. Întorsurii Buzăului. Considerată iniţial de origine tectonică, este formată în realitate prin eroziune, fiind sculptată de Buzău şi afluenţii săi din cursul superior, în sedimentarul cretacic friabil al flişului unităţii de Teleajen (gresia curbicorticală). Este o depresiune înaltă, situată la 800 m altitudine absolută, semănând destul de mult cu depresiunea Casonului, dar fiind ceva mai largă. Este constituită din şesul Buzăului şi terasele sale inferioare, având aspectul unei mici câmpii intramontane. Închiderea ei între munţi favorizează inversiuni termice care generează valori minime severe în timpul iernii. Depresiunea este bine populată, cu sate numeroase, unele fiind formate prin permanentizarea aşezărilor de lucrători la pădure (spre exemplu, Zăbrătău, Barcani, Sita Buzăului, Acriş ş.a.). Populaţia este integral românească. Ocupaţiile sunt cele tipic montane – creşterea animalelor, exploatarea lemnului, puţine culturi de cartof şi plante furajere. Prelucrarea industrială a lemnului i-a adus aşezării principale – Întorsura Buzăului - statutul urban în perioada contemporană. Un element excepţional de important pentru evoluţia acestui oraş şi pentru vitalizarea întregii depresiuni ar putea să fie completarea tronsonului de cale ferată din depresiune până la Nehoiaş. Munţii Întorsurii Buzăului (Clăbucetele Întorsurii sau Munceii Teliului) sunt un grup de munţi mici situaţi între Ţara Bârsei-Trei Scaune, în nord-vest, depresiunea Întorsurii Buzăului, în sud-est, valea Tărlungului, în sud-vest şi valea Zagonului, în est. O r o g r a f i c, culmi monotone – Călan, Ghilcoş, Blidaru ş.a. - înalte de aprox. 1.000 m (cu altitudinea maximă de 1.222 m, în vârful Pilişca) îşi datorează altitudinea modestă constituţiei g e o l o g i c e de fliş din unităţile de Ceahlău şi Teleajen, reprezentate prin litofaciesurile lor cele mai puţin rezistente (marno-calcare, şisturi marnoase, marne nisipoase şi strate subţiri de gresii calcaroase, bituminoase, micacee ş.a., în unitatea de Ceahlău, şisturi argiloase negre, gresii calcaroase curbicorticale, argile, gresii marnoase , marnocalcare ş.a., în unitatea de Teleajen). Pe acest fond litologic puţin rezistent, raporturile de şariaj vest-est ale celor două unităţi (flişul de Teleajen aflorează în semifereastra tectonică de pe valea Teliului) n-au putut accentua altitudinea r e l i e f u l u i montan, afectat şi de efectul prăbuşirii tectonice de la sfârşitul pliocenului şi

67

începutul cuaternarului care a creat depresiunea internă Bârsa-Trei Scaune. Sub influenţa aceloraşi fenomene şi al subsidenţei încă active în partea centrală a acestei depresiuni, văile au evoluat exclusiv transversal (nord-vest – sud-est) faţă de structurile flişului. Munceii rezultaţi sunt deosebit de accesibili, atât prin altitudine cât şi prin aspectul plan al culmilor, motivându-se astfel şi frecvenţa oronimelor care semnalează curmături şi plaiuri („dealuri”) bune pentru păşuni (Predeal, Dealul Cocanilor ş.a.). Plaiurile respective se încadrează în suprafaţa de nivelare Mestecăniş (prezentă la altitudini similare şi în alte arii vecine, de fliş – spre exemplu în munceii Breţcului ş.a., sau cristalino-mezozoice – M.Perşani, M.Bârsei ş.a.). În condiţii c l i m a t i c e generoase sub aspectul precipitaţiilor, ca şi al temperaturii permise de altitudinea lor redusă, (valori medii de aproape 1.000 mm şi 60 C-70 C), culmile conturate de r â u r i (Zagon, Dobârlău, Teliu, Budila ş.a.) sunt acoperite aproape integral (cu excepţia pajiştilor secundare) de o pădure de foioase cu fag şi gorun spre culmi şi spre depresiunea Întorsurii Buzăului, gorun spre Ţara Bârsei-Trei Scaune. A ş e z ă r i l e se află pe văi, la contactul cu ariile depresionare vecine, putând fi considerate într-o linie transcarpatică de sate, deoarece Munceii Întorsurii nu au reprezentat un obstacol pentru legătura dintre Ţara Bârsei-Trei Scaune şi valea Buzăului. Încă din perioada interbelică au fost străbătuţi de tunelul feroviar Teliu, unul dintre cele mai lungi din ţară. Munţii Ciucaşului se află la vest de M.Buzăului (contactul putându-se urmări pe Buzăul superior, prin pasurile Boncuţa şi Tabla Buţii, pe Telejenel şi Teleajen, până la Măneciu). Spre nord-vest, un culoar de văi urmat de Dălghiu, afluent al Buzăului, şi de Tărlung îi separă de M.Întorsurii Buzăului, în vest valea Doftanei (prahovene), pasul Predeluş şi valea Doftanei (bârsane) îi despart de M.Baiului iar în sud domină depresiunile subcarpatice, între Măneciu-Ungureni şi (nord de ) Brebu, pe valea Doftanei. În substratul lor g e o l o g i c flişul intern al unităţilor de Ceahlău şi Teleajen este dominant, cel de Audia fiind subordonat. Litofaciesurilor predominant slab rezistente din ariile învecinate de fliş li se adaugă însă, cu o dezvoltare largă, gresiile şi conglomeratele masive albiene (500 m – 700 m, stratele de Ceahlău-Zăganu), constituite din elemente dure, de şisturi cristaline (gnaise oculare, gnaise granitice, micaşisturi, cuarţite ş.a.) şi klippe de calcar, deosebit de rezistente. Chiar dacă în partea sudică aceste strate se

68

prezintă într-o variantă litofacială predominant grezoasă micacee şi de fliş curbicortical (strate de Bobu) prezenţa lor are consecinţe morfologice deosebite. Structural, aceste formaţiuni sunt depuse în două sinclinale înălţate, formând r e l i e f u l cel mai înalt, în nord-est masivul Ciucaş (1.954 m) – Zăganu (1.883 m) iar în partea centrală masivul Grohotiş (1.767 m), între care se află şeaua Bratocea. Din aceste două masive se dirijează divergent culmi secundare, mai scunde (1.000 m-1.300 m), sculptate în depozite cretacice mai puţin rezistente, îndeosebi din unitatea de Teleajen. Aceste culmi ocupă o arie destul de întinsă în partea sud-sud-vestică (M.Craiu-Bădila), făcând o trecere morfologică gradată spre înălţimile subcarpatice vecine. Ca şi în Ceahlău, masivele înalte au un relief interesant, cu numeroase forme de dezagregare a conglomeratelor, mai semeţe, mai ascuţite pe conglomeratele calcaroase – colţi, piramide, coloane, turnuri, ciuperci, un „sfinx” (al Bratocei) ş.a., mai rotunjite, cu aspect de cupolă pe conglomerate cuarţitice. Stâncile cu forme bizare, uneori cu înfăţişare de turmă în popas poartă numele locale de ţigăi (ţiglăi) – Ţigăile Mari, Ţigăile Mici. În Ciucaş nu se repetă însă platourile structurale întinse din Ceahlău, probabil datorită unei cutări mai strânse în axul celor două sinclinale, cu o înclinare mai accentuată a stratelor rezistente. La trecerea prin conglomerate, valea superioară a Teleajenului este îngustă, cu aspect de chei prăpăstioase. Aval se lărgeşte însă, creându-se o tipică depresiune de eroziune selectivă (Cheia), săpată în marne şi marnocalcare. Suprafaţa de nivelare miocenă Siriu (Şeţu, Cerbul) este semnalată la 1.500 m, iar partea înaltă a culmilor mai scunde (la 1.000 m – 1.300 m ) se înscrie în suprafaţa Mestecăniş. Fără să fie definitiv clarificată, problema morfologiei glaciare nu se poate argumenta prin forme specifice, deşi altitudinea maximă ar fi putut să înscrie masivele înalte în aria de îngheţ cuaternar peren. Absenţa urmelor clare s-ar putea explica fie printr-o cantitate insuficientă de precipitaţii solide, datorită poziţiei morfo-climatice, fie printr-un efect destructiv şi convergent morfologic al proceselor periglaciare, deosebit de active şi azi. Acestora li se datorează acumularea unor trene groase de groase de grohotişuri (numai parţial stabilizate) la baza abrupturilor. Sub aspect c l i m a t i c, precipitaţiile sunt mai bogate decât în M.Buzăului şi M.Vrancei, ajungând la 1.200 mm/an. R â u r i l e nu sunt însă mai dense (0,46 km/km2), dar debitele au permis amenajarea complexă din bazinul Doftanei (Paltinu), acumularea

69

din amont de confluenţa Teleajen-Telejenel (Măneciu). V e g e t a ţ i a este destul de asemănătoare celei din ariile menţionate, pădurile de fag urcând destul de mult, până la 1.300 m, iar coniferelor revenindu-le un areal relativ restrâns (cu o pondere a zadei care aminteşte de pădurea din Ceahlău). Jnepenişurile şi pajiştile subalpine sunt însă mai dezvoltate decât în M.Vrancei şi M.Buzăului. Văile în general înguste şi arealele restrânse care se pretează la culturi au făcut ca p o p u l a r e a să fie modestă. În secolele trecute mai multe sate erau pe valea limitrofă a Doftanei (Secăria, Teşila, Trăisteni) pe Teleajen aflându-se doar două mânăstiri, Suzana şi Cheia. Dezvoltarea turismului, stimulat de peisajul natural deosebit de atrăgător şi de deschiderea drumului transcarpatic prin pasul Bratocea (cu fluidizarea accesului dinspre capitală spre Braşov, prin evitarea culoarului aglomerat Prahova-Timiş), au făcut ca în jurul celor două mânăstiri să se formeze staţiuni climatice şi de hidroterapie (ape sulfuroase-sulfatate la Cheia), ca şi pentru sporturi de iarnă, foarte solicitate, cea de la Suzana specializându-se în tabere pentru copii. O altă staţiune s-a dezvoltat la Babarunca, pe cursul superior al Tărlungului, cu fluxuri de sfârşit de săptămână din Braşov, pentru care alte staţiuni din Bucegi şi M.Bârsei sunt prea aglomerate, cel puţin în sezoanele turistice de vârf. Este de asemenea menţionabilă amenajarea, într-o galerie din M.Roşu (în masivul Zăganu), a observatorului seismic naţional, ţinându-se seama de sensibilitatea seismică maximă din sectorul de curbură, ca şi de favorabilitatea substratului geologic pentru amenajări subterane durabile. Munţii Baiului (Gârbovei) sunt situaţi la vest de M. Ciucaşului, de cele două Doftane şi pasul Predeluş. În vest şi nord-vest se învecinează cu M.Bucegi şi cu M.Bârsei (M.Piatra Mare), g i c limita putându-se urmări pe valea Gârcinului (afluent al Tărlungului) şi, în linii generale, pe valea Prahovei. În realitate, substratul g e o l o de fliş intern (argilo-marnos, calcarenitic, marno-argilos şi mai rar gresoconglomeratic) se continuă până în bazinul Dâmboviţei şi, cel puţin până la văile Ialomiţei şi Ialomicioarei contribuie la formarea unui relief specific. Astfel, o r o g r a f i c, la est de valea Prahovei se află culmea prinicipală, Baiul (Gârbova-Baiul), care depăşeşte (sau se menţine aproape de)altitudinea absolută de 1.900 m (Neamţul, 1.923 m şi Baiul Mare, 1.895 m). Spre vest se află un ansamblu de culmi secundare, cu altitudine de 1.300 m – 1.600 m, situate atât pe stânga Prahovei (separate de Azuga şi afluenţii săi -

70

Culmea Cocoşului, Clăbucetul Taurului, Zamura, Culmea Câinelui ş.a.), cât şi pe dreapta acestei văi (Diham, 1.589 m şi Gurguiatu, 1.339 m, situat între Prahova şi Ialomicioara şi separat de Bucegi prin pasul Sinaia (1.190 m). Liniile principale ale r e l i e f u l u i sunt orientate longitudinal (NNE-SSV), atât la nivelul culmii (anticlinale) înalte cât şi la nivelul văilor superioare ale Prahovei şi Doftanei, conform direcţiei structurilor flişului. Doar culmile secundare de pe stânga Prahovei şi văile câtorva afluenţi mici ai Azugăi sunt orientate transversal, ca şi valea Prahovei aval de Sinaia, până la Comarnic (unde iese din munţi). În contrast puternic cu lărgirea din amont a văii, între Predeal şi Sinaia (mică depresiune însoţită de terase pe ambele părţi), acest sector îngust are caracter de defileu (defileul de la Posada). El secţionează masa stratelor de Sinaia, între culmea principală a M.Baiului şi Gurguiatu. Aspra genezei sale au fost emise opinii diferite, unele (G.Vâlsan, 1940) optând pentru captarea unei Prahove ialomiţene (montane) de către o Prahovă din Subcarpaţi, mai viguroasă, ca urmare a nivelului de bază mult mai coborât. Altele (I.Sârcu, 1971) consideră că diferenţele morfologice au o motivaţie litologică (în realitate acelaşi fliş puţin rezistent aflându-se în substratul ambelor sectoare). În fine, s-a presupus şi efectul unei înălţări recente deosebit de puternice, atât în culmea principală (care depăşeşte 1.900 m, deşi nu este susţinută de roci rezistente) cât şi în sectorul de la Comarnic (Al.Roşu, 1971). Nici această ultimă opinie, în sine plauzibilă, nu se confirmă însă pe teren, unde terasele Prahovei nu prezintă deformări pozitive în defileu, problema rămânând încă neclarificată. În ceea ce priveşte relieful ciclic, este semnalat (Valeria Velcea, 1964) nivelul miocen, bine dezvoltat la 1.600 m în bazinele Azugăi şi Doftanei şi dominat de martorii de eroziune pe care îi reprezintă vârfurile din culmea principală. Pe latura sudică, la 1.000 m – 1.200 m se conturează clar nivelul cel mai recent, Poiana Mărului (Predeal sau suprafaţa Clăbucetelor, I.Sîrcu, 1971), care pătrunde printre culmi sub forma unor culoare suspendate în care s-a adâncit actuala reţea de văi. Condiţiile c l i m a t i c e şi reţeaua de a p e sunt asemănătoare celor din M.Ciucaşului, cel puţin partea înaltă a culmii principale primind influenţe atlantice pe care M.Bârsei (Postăvarul) nu le pot diminua. În acelaşi timp, culmile vestice, mai scunde, resimt atât vecinătatea imediată (cu efect dinamic catabatic) a Masivului.Bucegi, cât şi frecvenţa inversiunilor termice din lungul văii Prahovei. Sub precipitaţii medii

71

anuale care depăşesc 1.200 mm, dar probabil şi pe fondul predominanţei unor litofaciesuri mai favorabile şiroirii decât infiltraţiei, reţeaua de râuri este mai densă (0,53 km/km2) decât în M.Ciucaş. Prezenţa unor cristale de pirită diseminate în rocile flişului a produs (oligo-)mineralizări sulfuroase şi sulfatate ale apelor subterane (Azuga, Predeal, Sinaia, Buşteni). P ă d u r e a are aceeaşi distribuţie altitudinală, dar cu o pondere mai redusă a elementelor calcifile şi cu inversiuni de vegetaţie spre valea Prahovei. Sub aspectul u m a n i z ă r i i, latura vestică (cea mai dens populată şi cea mai activă) este polarizată de valea Prahovei. În cea mai mare parte, materia primă (animalieră, lemn, roci de construcţie) şi forţa de muncă sunt implicate în activităţile de prelucrare industrială şi de turism organizate în lungul văii şi în aria montană înconjurătoare, animată de către acest ax : industria lânii, a sticlei şi a berii (Azuga), industria celulozei şi hârtiei, iniţiată din 1882 (Buşteni), industria cimentului şi a varului (Comarnic), industria produselor de mecanică fină, precedată de producerea sârmei şi şuruburilor (Sinaia), turismul practicat pe toată valea şi beneficiind de amenajări atractive (cabane, hoteluri alpine, instalaţii pentru sporturi de iarnă, echipamente de teletransport, racord la reţele utilitare). Munţii Baraoltului şi Munţii Bodocului sunt două arii montane separate de restul munţilor flişului datorită scufundării tectonice care a generat depresiunea Bârsa-Trei Scaune. Ambele au un contur alungit pe direcţia N-S şi sunt separate de golful Şesul Frumos (V.Mihăilescu, 1963) al depresiunii, în lungul căruia curge Oltul, conturând pe trei laturi M.Baraoltului. Spre est, M.Bodocului domină valea şi depresiunea Casonului, iar spre nord Valea Roşie (afluent de pe stânga al Oltului) îi separă de extremitatea sudestică a M.Harghita (M.Ciomat). Spre acelaşi masiv al Harghitei, M.Baraoltului se opresc la pasul Hatod (710 m). O r o g r a f i c se prezintă ca nişte munţi mărunţi, cu altitudinea maximă în M.Bodoc (1.241 m în vârful Omeagu) şi mai redusă în M.Baraolt (1.017 m în vârful Gurgău). Culmile secundare se menţin în general la 900 m – 1.000 m (Bărbat, Arcoş ş.a., în M.Baraolt, Bordeiu, Ciomagu, Mioara Mare, Ticoş ş.a., în M.Bodoc). Substratul g e o l o g i c est constituit din flişul unităţilor de Ceahlău şi de Teleajen, reprezentat în general prin rocile slab rezistente caracteristice în toate ariile analizate anterior, dar prezentând şi unele particularităţi. Spre exemplu, în unitatea de Ceahlău, la contactul stratelor de Sinaia şi Bistra se află un litofacies greso-bituminos şi marnos

72

(flişul de Sânmartin, în M.Bodoc), la marginea vestică a unităţii de Ceahlău contactul respectiv este marcat printr-un litofacies grosier, cu blocuri (în sud-vestul M.Baraolt). În restul ariei montane, în partea superioară a unităţii de Ceahlău alternează conglomerate, gresii, marnocalcare, marne şi argile, flişul de Teleajen având aceeaşi dominantă grezocurbicorticală din ceilalţi munţi. Nici unul dintre complexele litologice prezentate şi nici structurile cutate (cute-solz) în care apar n-au opus rezistenţă faţă de modelarea externă şi n-au condiţionat forme de r e l i e f deosebite. Afluenţii tineri ai Oltului şi Râului Negru şi-au sculptat văi adânci, transversale, orientate spre vest sau spre est, cu versanţi puternic înclinaţi, având caracter de abrupturi tectonice spre depresiune), asemănătoare celor din M.Perşani. În raporturile cu structura substratului, numai cele două culmi principale şi câteva văi din nordul M.Bodoc, în bazinul Casonului, sunt longitudinale. Deosebit de activ a fost pârâul Aita, care şi-a împins obârşiile până în nord-estul golfului depresionar Baraolt, dincolo de care a separat un grup de muncei cu altitudinea maximă de 824 m. Interfluviile sunt plane sau foarte larg ondulate, înscriindu-se în suprafaţa de nivelare pliocen-pleistocenă Poiana Mărului, la 900 m – 1.000 m. C l i m a este moderată, cu medii termice de 60 C – 80 C şi precipitaţii bogate, aduse prin circulaţia atlantică. Ca urmare, deşi r â u r i l e sunt mici, reţeaua este destul de densă (0,65 – 0,75 km/km2). Apele subterane au mineralizarea carbogazoasă specifică în aureola mofetică a catenei vulcanice, pe fond hidrochimic uneori feruginos, sulfatat sau clorurat. Pădurea, bine păstrată (grad de împădurire peste 80%), este reprezentată predominant prin făgete, iar în ariile marginale prin amestecul fag-gorun. A ş e z ă r i l e sunt situate mai ales pe versanţii externi, la contactul cu aria depresionară. Rareori au avansat pe unele văi mai largi din interior (spre exemplu, în partea de sud a M.Baraolt). Populaţia este majoritar secuiască. Ocupaţiile tradiţional montane – exploatarea şi prelucrarea meşteşugărească a lemnului, creşterea animalelor şi chiar cultura pomilor (meri) pe versanţii sudici – sunt devansate de valorificarea apelor minerale, deşi – cu excepţia Tuşnadului – staţiunile balneare sunt modeste, echipate pentru fluxuri locale de mici dimensiuni (Malnaş-Băi, Bodoc, Balvanyos (Bolovăniş), Turia, Şugaş.

73

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful