In concluzie, societatea contemporana amplifica aparitia conflictelor in familie, prin faptul ca ne aflam intr-o perioada de redefinire a rolurilor masculine

si feminine, perioada accelerata de feminism. Pe de alta parte, atat redefinirea rolurilor, cat si intelegerea eronata a ei, favorizeaza aparitia unor comportamente de sex-rol foarte diversificate si ambigue, care intretin dizarmonia si disensiunea in cadrul cuplului. Practic, traversam o perioada de anomie a rolurilor masculine si feminine, si nu se stie cat va mai dura pana cand vor aparea doua modele de comportament acceptate de ambele sexe si puse in practica fara frustrari si nemultumiri interioare. CARACTERISTICILE UNEI RELAŢII FUNCŢIONALE: comportamentul partenerilor - sa fie de asa maniera încât fiecare să se simtă confortabil atunci când face sau spune ceva ; - ascultarea partenerului(ei) într-o manieră noncritică; - manifestarea într-o manieră înţelegătoare; - valorizarea opţiunilor pe care partenerul(a) le oferă pentru anumite probleme ale cuplului. partenerii sa aiba incredere si sa-si acorde suport reciproc : - susţinerea reciprocă a partenerilor în realizarea scopurilor în viaţă; - respectarea drepturilor partenerului(ei) de a avea propriile ei sentimente, opinii, prieteni, activităţi; - respectul reciproc. - corectitudine în relaţie: - negocierea aspectelor importante în legătură cu relaţia asupra cărora partenerii au viziuni distincte astfel încât să se ajungă la o variantă avantajoasă pentru ambii parteneri; - parteneriat economic; - împărţirea responsabilităţilor; - educaţia copiilor revine amândurora; - luarea deciziilor se face de către ambii parteneri. Una dintre cele mai frecvente disfunctionalitati este discutia in contradictoriu. Fara aceasta nu exista negociere, nu exista evolutie. Un acord perfect nu poate exista, mai ales intr-un cuplu. Important este insa ca aceste dezacorduri sa nu fie puse in scena in fata copiilor si sa fie discutate ca o negociere, nu ca un razboi. In cuplu nimeni nu infrange pe nimeni, orice victorie personala este infrangere pentru relatie. Relatiile disfunctionale din cadrul familiei O familie disfuncţională este o familie în care au loc des conflicte, conduite incorecte, şi chiar abuzuri asupra unora din membri, astfel de situaţii având loc regulat şi transformându-se într-o obişnuinţă. Copiii din astfel de familii ajung uneori să creadă că acesta este un mod normal de viaţă. Familiile disfuncţionale apar în primul rând datorită unor co-dependenţe a adulţilor, şi sunt întreţinute de alcoolism, abuzuri de substanţe, sau alte vicii ale părinţilor, inclusiv, în unele cazuri, boli sau probleme mentale sau probleme de personalitate, sau când părinţii preiau disfuncţionalităţile parentale ale propriilor lor părinţi şi experienţa familială anterioară.

Membrii unei familii disfuncţionale au simptome şi tipologii comportamentale comune ca rezultat al experienţei familiale comune. Aceasta tinde să impună comportamentul disfuncţional, perpetuându-l. Unitatea familiei poate fi afectată de o serie de factori. Caracteristicile unei relaţii disfuncţionale pot fi : 1. folosirea intimidărilor:· ameninţări cu violenţa prin aruncarea cu obiecte când este nervos;· distrugerea sau confiscarea lucrurilor care aparţin partenerei;· abuzul îndreptat asupra animalelor de casă ca o manifestare a puterii şi controlului în relaţie;· tăcere prelungită sau ţipete permanente;· ameninţări cu folosirea anumitor arme. 2. folosirea abuzului emoţional: · folosirea unor tehnici astfel încât să diminueze stima de sine a partenerei;· folosirea nor porecle cu caracter înjositor pentru parteneră;· reducerea la tăcere a partenerei atunci când aceasta încearcă să spună ceva;· interogarea partenerei;· hărţuirea şi intimidarea partenerei;· controlarea activităţilor partenerei;· umilirea partenerei, fie prin atacuri directe, fie prin “glume”;· determinarea partenerei de a se simţi vinovată. 3. folosirea izolării: · controlul asupra a ceea ce face partenera, cu cine se vede sau vorbeşte, ce anume citeşte, unde merge;· limitarea activităţilor partenerei în afara casei;· impunerea partenerei de a rămâne acasă când nu poate fi însoţită de abuzator;· interzicerea de către partener de a se mai vedea cu prietenii, a mai realiza anumite activităţi, de a mai avea interacţiuni sociale;· invocarea geloziei ca scuză pentru comportamentele abuzatoare;· promisiuni că nu se va mai întâmpla, dar aceasta se întâmplă. 4. minimalizarea, negarea şi inversarea responsabilităţii:· lovirea partenerei, apoi acuzarea că este vina acesteia;· negarea că episodul violent a avut loc sau declararea că nu a fost atât de grav;· afirmarea faptului că dacă partenera nu l-ar fi provocat nu s-ar fi întâmplat nimic. 5. folosirea copiilor:· ameninţarea că va răpi copiii;· determinarea partenerei de a se simţi vinovată din cauza copiilor;· folosirea dreptului de vizitare pentru a hărţui partenera. 6 folosirea unor “privilegii masculine”: · tratarea partenerei ca o servitoare;· luarea de către bărbat a tuturor deciziilor importante;· comportarea ca “stăpânul castelului”;· bărbatul este cel care desemnează rolurile masculine şi feminine în relaţie. 7. folosirea avantajelor economice: · împiedicarea partenerei de a avea sau de a menţine o slujbă;· determinarea femeii să ceară bani de la abuzator;· acordarea partenerei numai a unei anumite sume de bani;· “confiscarea” banilor partenerei;· împiedicarea partenerei de a avea acces la veniturile familiei. IDENTIFICAREA RELATIILOR ABUZIVE- PREDICTORI AI VIOLENŢEI DOMESTICE Aspectele urmatoare pot contribui la predicţia unor comportamente abuzive: · femeia în cauză a fost abuzată şi în perioada copilăriei; · femeia abuzată a fost martora abuzului tatălui (sau al partenerului la momentul respectiv) asupra mamei sale; · femeia a crescut învăţând că violenţa este un comportament normal;

· partenerul are tendinţa de a-şi “rezolva” prin forţă sau violenţă problemele; · partenerul se înfurie foarte rapid şi are tendinţa de a lovi obiectele, peretele sau animalele de casă când este furios; · partenerul consumă alcool în cantităţi foarte mari sau droguri; · partenerul are idei tradiţionale puternice cu privire la ceea ce trebuie să fie o femeie şi / sau ceea ce trebuie să fie un bărbat: consideră că o femeie trebuie să stea acasă, să aibă grijă de partenerul său, să-i urmeze dorinţele şi ordinele; · partenerul este gelos pe relaţiile amoroase ale femeii, ca şi pe relaţia pe care aceasta o are cu alte persoane membri sau non membri ai familiei; · partenerul vrea să ştie unde este partenera sa tot timpul sau o însoţeşte peste tot; · partenerul vorbeşte frecvent despre folosirea armelor de foc sau alte tipuri de arme (în cazul în care are acces la acestea) împotriva femeii sau altor persoane; · partenerul se înfurie dacă femeia nu-i îndeplineşte dorinţele sau nu anticipează ceea ce doreşte; · femeia are ca aspect dominanta în viaţa ei eforturile de a nu-l înfuria pe partener, se simte înfricoşată atunci când acesta se înfurie şi are senzaţia că “păşeşte pe coji de ouă” în relaţia cu acesta; · bărbatul îşi tratează partenera dur, dacă a forţat-o fizic pe aceasta pentru a realiza acte pe care nu le dorea. Aceste aspecte sunt deosebit de importante de avut în vedere când se încearcă identificarea unei relaţii abuzive. Motivele pentru care se degradeaza relatiile de cuplu V-ati gandit vreodata de ce relatiile de cuplu se pot degrada? Acest lucru preocupa pe toti care dintr-un motiv sau altul au ajuns la despartire , dar si pe cercetatorii care , au dorit sa afle de ce tot mai multe cupluri se despart , de ce intimitatea se degradeaza odata cu trecerea anilor . S-a desoperit astfel ca aceasta degradare este in stransa legatura cu un anumit gen de relatie de cuplu, cu climatul familial in care au crescut cei doi parteneri, dar si cu tipul de retea relationala pe care il intretin. Cunoscand etapele acestei degradari , un cuplu intelept poate preveni disolutia. Astfel ,in prima etapa apare o lipsa de comunicare intre parteneri, fiecare dintre cei doi intampinand dificultati de a-si exprima sentimentele , emotiile . In aceasta etapa pot fi ajutati de psiholog sa reanvete sa comunice , sa treaca peste problemele ce-i despart, (care de multe ori sunt minore) , sa treaca peste orgolii , sa se redescopere , sa deblocheze sentimentele care i-au adus impreuna si pe care se incapataneaza sa le ignore . In etapa a doua , de obicei apar dificultati de acomodare cu caracterul partenerului, cu personalitatea si ritmurile sale , cei doi ajung sa nu se mai suporte . Neintelegerile dintre cei doi duc la neintelegeri pe plan sexual, de acum urmeaza deceptiile sentimentale, care duc la moartea iubirii . Cand cei doi ajung sa nu se mai iubeasca ( sau cel putin asa au impresia) , raceala incepe sa creeze distanta intre ei , apare infidelitatea ( pentru ca de cele mai multe ori apare cineva care-ti ofera un umar pe care sa te sprijini) , apar vilentele de orice natura .

Reusesc sa treaca peste probleme cei care depasesc etapa orgoliilor , care stiu sa se adapteze din mers. Studiile au dovedit ca cele mai rezistente cupluri sunt cele in care puterea si sarcinile sunt echitabil impartite, nu acelea in care ,,gospodina e la cratita si sotul la table”.V-ati gandit vreodata de ce relatiile de cuplu se pot degrada? Acest lucru preocupa pe toti care dintr-un motiv sau altul au ajuns la despartire , dar si pe cercetatorii care , au dorit sa afle de ce tot mai multe cupluri se despart , de ce intimitatea se degradeaza odata cu trecerea anilor . S-a desoperit astfel ca aceasta degradare este in stransa legatura cu un anumit gen de relatie de cuplu, cu climatul familial in care au crescut cei doi parteneri, dar si cu tipul de retea relationala pe care il intretin. Cunoscand etapele acestei degradari , un cuplu intelept poate preveni disolutia. Astfel ,in prima etapa apare o lipsa de comunicare intre parteneri, fiecare dintre cei doi intampinand dificultati de a-si exprima sentimentele , emotiile . In aceasta etapa pot fi ajutati de psiholog sa reanvete sa comunice , sa treaca peste problemele ce-i despart, (care de multe ori sunt minore) , sa treaca peste orgolii , sa se redescopere , sa deblocheze sentimentele care i-au adus impreuna si pe care se incapataneaza sa le ignore . In etapa a doua , de obicei apar dificultati de acomodare cu caracterul partenerului, cu personalitatea si ritmurile sale , cei doi ajung sa nu se mai suporte . Neintelegerile dintre cei doi duc la neintelegeri pe plan sexual, de acum urmeaza deceptiile sentimentale, care duc la moartea iubirii . Cand cei doi ajung sa nu se mai iubeasca ( sau cel putin asa au impresia) , raceala incepe sa creeze distanta intre ei , apare infidelitatea ( pentru ca de cele mai multe ori apare cineva care-ti ofera un umar pe care sa te sprijini) , apar vilentele de orice natura . Reusesc sa treaca peste probleme cei care depasesc etapa orgoliilor , care stiu sa se adapteze din mers. Studiile au dovedit ca cele mai rezistente cupluri sunt cele in care puterea si sarcinile sunt echitabil impartite, nu acelea in care ,,gospodina e la cratita si sotul la table”. Capcanele certurilor in casnicie 1) Contraacuzatiile :o mare greseala a partenerilor este de a nu asculta ce are celalalt de spus si a da vina unul asupra celuilalt. 2) Atacurile verbale - duc la raspunsuri defensive si la contraatacuri verbale . 3) Obiceiul unor cupluri de a socoti un asa zis scor in tot ce fac , pentru a-si spori increderea in sine , scor ce devine "o arma" in mainile celui care vrea sa castige "batalia" 4) Tendinta unui partener de a-l invinge pe celalalt cu orice pret, chiar in probleme minore , convingerea ca are intotdeauna dreptate . 5) Incercarea unui partener de a-l discredita, jigni, insulta pe celalalt,ingradindu-i astfel personalitatea.

6) "Lovitura sub centura" aplicata partenerului, folosind anumite informatii aflate de la acesta, care i-au fost dezvaluite intr-un moment de slabiciune , sau pentru a-i cere ajutorul intr-o anumita imprejurare . 7) Incercarea de dominare a partenerului, pe motiv ca ar detine puterea financiara, ca ar avea un aspect fizic mai placut, etc. 8) Certurile pot fi declansate si daca unul din parteneri ajunge sa duca tot greul casniciei . 9) Recrutarea unor membri ai familiei sa sustina una din parti, in detrimentul celeilalte . 10) Incercarea de a-l face pe celalalt sa se simta vinovat pentru nerealizarile cuplului. 11) Sabotarea actiunilor celuilalt, crearea unei atmosfere in care domina sacaieli, vaicareli, reprosuri . 12) Am lasat la urma poate cel mai important lucru care trebuie sa fie in atentia partenerilor : cei doi trebuie sa evolueze impreuna, pentru ca in caz contrar, fiecare detine sistemul lui de valori, apare o prapastie intre cei doi , certurile inlocuiesc armonia cuplului . CARACTERISTICILE BARBATULUI AGRESOR Mulţi teoreticieni au încercat să explice de ce anumiţi bărbaţi folosesc violenţa domestică. Aceste teorii includ: disfuncţii familiale, probleme de comunicare, provocările femeilor, stresul, dependenţa chimică de anumite substanţe, probleme financiare, insuficienta educaţie etc. Violenţa domestică reprezintă pentru abuzator o metodă eficientă de a obţine puterea şi controlul într-o relaţie şi, de obicei, nu suferă efecte adverse după performarea acestui tip de comportament. Există o teorie care susţine că bărbaţii care-şi bat partenerele suferă de anumite boli mentale. Această viziune lansată încă de Pizzey (1977), care descria bărbatul agresiv faţă de parteneră ca având un comportament “periculos, imprevizibil şi dificil de abordat” continuă să aibă adepţi. Cele mai severe tulburări psihice invocate sunt: proastă dispoziţie, abuz de substanţe cu tulburări asociate, borderline şi tulburări antisociale de personalitate. Shields şi Hanneke (1988, apud. A. Muntean. 2000) compară bărbaţii care au comportamente de violenţă domestică, cu bărbaţii care au comportamente violente în general. Rezultatul comparaţiei indică faptul că bărbaţii în general agresivi produc victimei injurii fizice mai grave, consumă mai mult alcool şi sunt mai puţin stabili în ceea ce priveşte locul de muncă. Aceste caracteristici au fost combinate cu alţi factori relevanţi cum ar fi: · atitudinea faţă de violenţă; · consumul de alcool; · stabilitatea maritală; Din aceste combinaţii au rezultat trei subtipuri de bărbaţi agresori: 1. Bărbaţii care manifestă comportamente violente doar în familie

Aceştia nu dezvoltă forme severe de agresiune şi sunt mai puţin abuzivi din punct de vedere psihologic şi sexual. Nu au penalizări legale şi nici tulburări psihopatologice. Dacă dezvoltă anumite particularităţi de relaţionare acestea sunt de tipul pasiv-dependent. Au relaţii maritale stabile şi satisfăcătoare. Provin din familii cu un nivel scăzut sau mediu de violenţă. În general nu aprobă violenţa, au mari remuşcări după incidentele de violenţă şi au o atitudine destul de liberală privind rolurile sexuale. Comportamentele violente pe care le dezvoltă uneori apar dintr-o combinaţie de stres trăit în afara familiei şi stres marital. Stresul care le declanşează furia şi lipsa unor abilităţi de girare a situaţiilor dificile constituie contextul în care se produce criza. Se apreciază că acest subtip al bărbatului agresiv cu partenera este cel mai frecvent întâlnit şi că ar constitui 50% din populaţia bărbaţilor agresivi în familie. 2. Bărbatul agresiv de tip disforic/borderline Au comportamente violente faţă de partenere, care merg de la forme moderate până la forme severe, incluzând abuzuri sexuale şi psihologice. Deşi în cea mai mare măsură agresivitatea lor se manifestă în relaţia cu partenera, au totuşi manifestări violente şi în afara familiei şi chiar pot prezenta pedepse penale. 3. Bărbatul cu agresivitate generalizată şi comportamente violente/antisociale În relaţia cu partenera va dezvolta comportamente agresive care merg de la incidente moderate până la incidente severe. Abuzul sexual şi psihologic însoţesc aceste manifestări. Manifestă agresivitate frecvent şi în afara familiei şi sunt certaţi cu legea. Au în general probleme cu alcoolul şi drogurileÎn general, autorii de specialitate descriu un portret al bărbatului agresiv cu partenera având ca trăsături definitorii: · oarecare răceală afectivă şi distanţare emoţională; · lipsa unor bune abilităţi de comunicare; · preocupări obsesive; · dependenţă în relaţii sociale şi · adesea dependenţă de alcool şi consum de droguri şi medicamente. Problemele de comportament care sunt cel mai frecvent asociate cu bărbaţii violenţi în familie sunt: furie, gelozie, tendinţa de a controla, dependenţă şi stimă de sine joasă, abilităţi diminuate de a face faţă situaţiilor mai dificile, toleranţă scăzută la stres, impulsivitate în comportament. În mod paradoxal, efectele nocive ale violenţei domestice nu se răsfrâng doar asupra victimei directe – femeia – şi a celor indirecte – copiii şi alţi membri ai familiei – ci şi asupra agresorului. FACTORI CARE CONTRIBUIE LA MANIFESTAREA VIOLENTEI DOMESTICE Violenţa domestică este adesea deschisă prin intermediul anumitor aspecte frecvent întâlnite în situaţiile de abuz împotriva femeii cum ar fi alcoolul, drogurile, dificultăţile financiare etc. Întrebarea care se pune în acest context este dacă se pot constitui aceste aspecte în cauze ale violenţei domestice. Studiile realizate în acest sens au reliefat că aceste aspecte nu sunt: · condiţii necesare – deoarece există o variabilitate extrem de largă privind caracteristicile situaţiei în care apare violenţa domestică; · condiţii suficiente – deoarece aceste aspecte incriminate ca şi cauze ale violenţei domestice apar şi în numeroase alte cupluri fără ca abuzul împotriva partenerului/ei de cuplu să apară; · cauze ale violenţei domestice, ci mai degrabă factori care contribuie la violenţa domestică. Încercând o sistematizare a factorilor care contribuie la apariţia violenţei domestice în cadrul cuplului se pot aminti: 1. consumul de substanţe: alcoolul / drogurile 2. dificultăţi în plan profesional: · financiare; · eşecuri profesionale / şomaj; · tipul serviciului; 3. modelul rolului de gen al agresorului; 4. cuplurile interculturale; 5. separarea de sistemul tradiţional de suport;

6. pornografia; 7. factori neurologici; 8. factori nutriţionali; 9. prezenţa unei tulburări psihice. Enumerarea se referă la cele mai frecvente aspecte care caracterizează relaţiile abuzive şi care se pot constitui ca şi factori care contribuie la menţinerea şi proliferarea abuzului împotriva femeii. Două specificaţii trebuie reţinute: · aceşti factori nu acţionează independent, ci se pot combina în formule distincte de la caz la caz; · lista nu include toţi factorii care pot contribui la violenţa domestică, variabilitatea extrem de mare care există la nivelul cuplurilor limitând considerabil un asemenea demers. Alcoolul este (şi a fost) frecvent asociat cu comportamentele agresive şi violente. De exemplu, Wolfgang (1958) analizând 588 de cazuri de omucideri a arătat că în 54% din acestea alcoolul a fost implicat. La un procent asemănător (53%) au ajuns şi Voss şi Hepburn (1968) care au analizat 395 de cazuri de omucideri. Nicol şi colaboratorii (1973) au arătat că persoanele care sunt acuzate (penal sau civil) au cel mai adesea în istoria personală probleme serioase cu alcoolul. Dificultăţile în plan profesional pe care abuzatorul le întâmpină, constituie un factor extrem de important care contribuie la violenţa domestică şi care se constituie în vector al episoadelor violente. În combinaţie cu anumite convingeri tradiţionaliste privind bărbatul ca cel care întreţine familia, care aduce banii în casă, în timp ce femeia se rezumă la a-şi atribui sarcinile legate de casă şi educaţia copiilor, acest fapt devine un factor de risc pentru violenţa domestică. Modelul rolului de gen al partenerului Mulţi autori consideră că violenţa domestică este un tip de comportament învăţat de către bărbaţi. Folosirea violenţei ca metodă de rezolvare a problemelor este rezultatul a trei forţe interrelaţionate: a) socializarea băieţilor pentru a fi agresivi şi dominanţi în relaţiile pe care le stabilesc; b) întărirea acestor valori de către părinţi, profesori şi de influenţele sociale ca mass-media; c) normele sociale ale multor societăţi care propagă ideea că bărbaţii sunt genul dominant şi că sunt liberi să exercite această putere în viaţa de cuplu, relaţiile sociale şi chiar în cadre instituţionalizate. Pe măsură ce băieţii cresc, învaţă repede (aproximativ în jurul vârstei preşcolare) că anumite comportamente şi caracteristici ca amabilitate, cooperare, căldură sufletească şi exprimarea sentimentelor sunt rezervate fetiţelor nu băieţilor. Aceştia învaţă că sunt diferiţi de fete şi că nu este recomandat să adopte nici una din caracteristicile fetelor. Reprimarea propriilor nevoi şi sentimente de către bărbaţi nu se realizează fără a implica anumite “costuri”. Mai degrabă decât să încerce să fie mai deschişi către latura emoţională, bărbaţii transferă această responsabilitate a propriei vieţi către partenera de cuplu, ceea ce determină apariţia necesităţii ca satisfacţia vieţii de cuplu pentru partener să revină în exclusivitate femei. Rolul femeii se referă acum la a ghici sau intui nevoile partenerului său şi îndeplinirea acestora fără ca aceasta să fie nevoită să întrebe, pornind de la ideea: “Ea se află aici pentru ca eu să mă simt bine”. Cuplurile interculturale În orice cuplu intercultural diferenţele de norme, valori, expectaţii, obiceiuri pot conduce la apariţia unor situaţii tensionate şi conflicte. Presiunile sociale reprezintă deseori o dificultate în plus pentru cuplurile interculturale. Aceste cupluri se confruntă adesea nu numai cu necesitatea de a construi un climat de cuplu echilibrat, ci şi cu dificultăţi care rezultă din diferenţele privind utilizarea anumitor expresii verbale, a semnificaţiilor anumitor gesturi şi comportamente, care pot naşte adesea violenţă domestică. Separarea de sistemul tradiţional de suport Deşi adesea familiile de origine reprezintă o sursă a conflictului de cuplu, în situaţii de dificultăţi financiare sau conflicte, partenerii apelează adesea la mama, tata, alte rude, prieteni, vecini etc. Îndepărtarea de acest sistem tradiţional de suport (depărtare spaţială, certuri, uneori interzicerea de către partener ca femeia să mai aibă legături cu familia de origine) constituie o resursă externă pierdută, care poate fi resimţită ca extrem de frustrantă pentru partenera care aflată într-o situaţie de violenţă domestică este privată de suportul social necesar şi, de asemenea, pentru partener care atunci când se confruntă cu o serie de

dificultăţi, cum ar fi cele financiare, nu dispune de ajutor, ceea ce duce la violenţă domestică, urmare a faptului că partenera “nu e bună de nimic” şi “familia ei nu se interesează deloc de soarta cuplului”. Pornografia În contextul de faţă ne referim la pornografie ca la descrierea grafică şi / sau scrisă a femeii ca obiecte ale exploatării, abuzului sexual şi represiunii; ca la modalitatea de erotizare a violenţei împotriva femeii prin producerea sau reprezentarea de imagini în care bărbaţii umilesc, bat sau chiar omoară femei pentru plăceri sexuale. Pornografia le transformă pe femei în obiecte prin reducerea acestora la o sumă de organe şi funcţiuni sexuale şi ignorarea laturii sensibile şi inteligente a acestora. Violenţa domestică le reduce la obiecte care aparţin cuiva. Astfel, atât pornografia cât şi violenţa domestică legitimează durerea provocată femeilor, prin transformarea lor în obiecte. Multe femei sunt violate şi abuzate verbal în timpul unui episod de violenţă domestică, fiind reduse la stadii inferioare şi inumane (obiecte) care reprezintă fundamentul psihologic pentru abuzul împotriva femeii. Factorii neurologici care contribuie la apariţia violenţei domestice pot fi grupaţi astfel: Factori nutriţionali O listă a factorilor nutriţionali care influenţează violenţa domestică poate include: 1. endocrinopatia cronică indusă nutriţional (hipoglicemia reactivă) – scăderea glicemiei atrage “eliberarea” impulsurilor agresive şi violente, apărând simptome ca depresia, anxietatea, izbucniri violente incontrolabile; 2. răspunsuri cerebrale alergice la diferite alimente care pot conduce la comportamente violente 3. niveluri necorespunzătoare ale vitaminelor şi mineralelor – în special vitaminele B2 şi B6 şi lipsa magneziului; 4. niveluri ridicate ale neurotoxinelor – pot fi asociate cu nervozitate, iritabilitate, insomnie, oboseală, confuzie, dezorientare, niveluri scăzute ale controlului de sine, instabilitate emoţională; 5. malnutriţia – produce o serie de dezechilibre care pot afecta funcţionarea normală a diferitelor niveluri corticale şi subcorticale cu rezonanţe la nivel emoţional şi la nivelul controlului asupra impulsurilor agresive şi violente; 6. afecţiuni generate de diferiţi aditivi alimentari. Prezenţa unei tulburări psihice Prezenţa unei tulburări psihice ca factor care contribuie la violenţa domestică are în vedere în principal două aspecte: · prezenţa unei tulburări psihice la femeia abuzată· prezenţa unei tulburări psihice la partenerul care realizează abuzul. În majoritatea tulburărilor psihice se înregistrează o creştere a agresivităţii reflectată în comportamentul subiecţilor. Dintre comportamentele agresive obişnuite care reflectă creşterea ostilităţii faţă de partenera de cuplu se notează tendinţa de contrazicere, umilire, jignire, desconsiderare, realizată prin cuvinte care rănesc, atitudini ameninţătoare sau acte de violenţă fizică. . Trebuie reţinut că nici unul din aceşti factori în sine nu pot provoca violenţă domestică. Aceasta este rezultatul interacţiunii dintre aceştia şi diferite variabile situaţionale care apar în situaţia de violenţă domestică şi care se referă la: caracteristicile personalităţilor celor doi parteneri, la contextul de cuplu, la factori externi care pot influenţa negativ echilibrul cuplului, la impactul pe care violenţa domestică îl are asupra partenerilor. Rezumând, putem spune că violenţa domestică est rezultatul unei interacţiuni complexe de factori fizici, psihologici şi sociali. Factorii prezentaţi anterior nu reprezintă nici pe departe o descriere completă a aspectelor care contribuie la violenţe domestică, nedorindu-se o simplificare excesivă a situaţiei de abuz împotriva femeii. În acest context cuvântul cheie devine acela de diagnoză diferenţială a situaţiei de violenţă domestică, care să investigheze factorii de natură fizică, fiziologică şi psihologică care pot genera violenţă domestică în situaţia specifică, în contextul social specific oferit de fiecare cuplu şi având în vedere impactul emoţional diferit pe care violenţa domestică îl are asupra femeii abuzate.

DESENELE COPIILOR VORBESC DESPRE VIAŢA LOR Vârsta copilăriei şi îndeosebi a preşcolarităţii constituie una dintre cele mai importante perioade din viaţa unei persoane. Influenţele care se exercită asupra copilului, evenimentele care apar la această vârstă au un rol foarte important în drumul spre a deveni adult responsabil, de caracter. Mediul în care trăieşte copilul, educaţia pe care o primeşte îşi vor pune amprenta în formarea viitoarei personalităţi a acestuia.Una din principalele activităţi ale copilului o constituie desenul. Culorile, formele, liniile, sunt elemente care poartă cu ele întreaga poveste a vieţii, a evenimentelor şi educaţiei primite. Desenul este una dintre principalele metode de evaluare psihologică a copiilor. Deşi ei nu ştiu încă să scrie, totuşi se exprimă prin simboluri. A desena este pentru copil o activitate prin care el se joacă. Desenele sunt expresii ale stărilor emoţionale, ale relaţiilor cu cei din jurul său, a traumelor suferite dar şi a capacităţilor de a face faţă problemelor. Educatoarea poate obţine studiind micile compoziţii ale copiilor, informaţii relevante în ceea ce priveşte lumea lor interioară, starea lor psihologică şi stilul interpersonal. Personajele care apar în desen sunt pline de semnificaţii, emoţii, sentimente şi gânduri trăite de copil în legătură cu anumite evenimente sau persoane din viaţa sa. Cea mai frecventă apariţie în creaţiile copiilor o au casa şi copacul şi omuleţul. Pe baza acestor observaţii a fost creat un test psihologic, în jurul anilor 40, de către Buck, numit „Testul Casă-Copac-Om”. Aceste aspecte fiind foarte familiare copiilor au făcut posibilă studierea pe eşantioane reprezentative şi găsirea unor semnificaţii valide. Casa constituie o temă preferată de copii. Ea apare foarte des în desenele acestora, chiar de la vârste mici. Simbolic, o casă reprezintă căldură, adăpost, iubire, siguranţă. Ea trebuie să îi ofere copilului condiţiile de care are nevoie pentru a creşte şi a se dezvolta. Este un punct de reper faţă de tot ce este în exterior. Casa protejează copilul, adăposteşte familia, oferă siguranţă. La grădiniţă educatoarea poate să observe desenele copiilor cu uşurinţă, deoarece ei desenează de cele mai multe ori căsuţe. Am cerut copiilor de mai multe ori să deseneze o căsuţă, în mai multe zile. Studiind desenele copiilor, am observat că unul dintre ele îmi atrăgea atenţia în mod deosebit. O casă mare, frumoasă, spaţioasă, cu foarte multe detalii apărea mereu. Iniţial am crezut că este vorba despre un copil care are o situaţie familială bună, cu o atmosferă caldă, armonioasă. Nu cunoşteam foarte bine acest copil deoarece era nou venit. Însă, studiind datele din dosare şi întrebând părinţii despre situaţia lor, am fost surprinsă să aflu că, aceştia nu aveau de fapt condiţii bune de viaţă, aşa cum poate apărea în desen. Locuiau într-un apartament cu o singură cameră, având posibilităţi foarte reduse, nu aveau baie, nu aveau un loc de joacă pentru copii. Relaţiile dintre membrii familiei erau foarte calde, pline de iubire şi întelegere... M-am întrebat atunci de ce desenele erau întotdeauna atât de frumoase. Am înţeles apoi că, de fapt, copilul spera că într-o zi , poate va locui în altă casă , mare, spaţioasă, frumoasă. De aceea el acorda atâta atenţie casei, fiindcă îşi dorea condiţii mai bune pentru familia sa pe care o iubea atât de mult. Copilul visa...Ferestrele şi uşa unei case reprezintă comunicarea cu exteriorul. Ele sunt porţi deschise spre lume, dar pot constitui de asemenea şi dorinţe profunde de evadare dintr-un mediu familial foarte tensionat. De obicei uşile şi ferestrele indică aspecte legate de comunicare. Un copil care era foarte inchis, interiorizat, timid a desena de obicei o casă fără uşă, cu geamuri care aveau gratii. Nu exista o cale de acces la sufletul lui. Fiindcă, nu avea uşă, iar geamurile acelea nu se puteau deschide. Am aflat atunci că acest copil avea părinţi care-l neglijau, se purtau urât cu el, ba chiar uneori îl loveau. Am încercat atunci să mă apropii de el, să-i ofer căldura şi iubirea care-i lipseau atât de mult... Şi în desene au început să apară uşile. Însă, copilul menţiona de fiecare dată că a desenat o altă casă, nu pe cea a lui, o casă pe care o va avea cândva...O familie iubitoare, o atmosferă armonioasă...Prezenţa fumului la case semnifică o atmosferă caldă, calmă de înţelegere între membrii familiei, iubire sau, în unele cazuri, dorinţă, speranţă spre o astfel de familie. Privind unele desene ale copiilor, casa seamănă cu o figură umană, cu o persoană. O casă poate fi primitoare, cu elemente de decor, îngrijită. Este adăpostul trainic în care creşte copilul, familia lui. Casa părintească este pământul în care se formează rădăcinile copilului. O casă fără fum era

desenată uneori de un copil care avea o familie disfuncţională. Când l-am întrebat de ce nu desenează fum la casa lui el mi-a spus că nu poate. Pur şi simplu, nu putea, fiindcă în familia lui nu exista căldura de care avea atâta nevoie...Drumurile din jurul casei sunt un indiciu al stării emoţionale a copilului. Majoritatea copiilor desenează o casă înconjurată de natură, de verdeaţă, de un cadru plăcut. O casă amplasată undeva departe, în aer, sau la marginea foii poate evoca eşecuri, frustrări, blocaje emoţionale. La copiii din grupa pregătitoare casa apărea întotdeauna undeva deasupra pămăntului, avea în faţă iarbă sau flori. Acest lucru semnifica faptul că ei aveau un trecut de care nu le era frică, fără probleme şi traume. Un trecut pe care puteau să şi-l amintească. O casă care este desenată chiar pe marginea foii poate ridica semne de întrebare cu privire la trecutul unui copil. La copiii care au suferit pierderi ale părinţilor casa apare desenată foarte vag, fără o formă concretă. Poate apărea doar o mică parte a casei, o mică bucăţică, o urmă a ataşamentului, siguranţei copilului, o ruptură puternică. O casă foarte mică poate fi un simbol al timidităţii copilului, a sentimentului de inferioritate sau de hipersensibilitate, a unui ataşament perturbat. Dimpotrivă, o casă foarte mare semnifică nevoia de afectivitate. O casă respingătoare poate semnifica autoritatea parentală excesivă.S-a întâmplat să evaluez o fetiţă care a venit cu mama sa pentru consiliere psihologică. Am cerut fetiţei să deseneze o casă, în timp ce discutam cu mama ei. am aflat de la mamă că acel copil trecuse printr-o situaţie traumatizantă recent: tatăl ei s-a sinucis prin spânzurare iar fetiţa şi mama au fost cele care l-au găsit. Am privit desenul fetiţei: în mijlocul foii munţi ocupau marea parte a spaţiului, iar undeva, într-un colţ, a patra parte a unei case, din care se vedea doar un geam cu şi o parte din acoperiş. Fetiţa fusese profund afectată şi nu mai avea o familie...căldura, siguranţa, suportul de care avea nevoie nu mai exista...doar o mică parte, poate sprijinul mamei, reprezentat prin bucăţica de casă... Copacul este un element care arată dezvoltarea psihologică a copilului, precum şi trăirile faţă de mediul exterior, înconjurător. Testul arborelui pote fi aplicat atât la adulţi cât şi la copii, trebuie să se ţină seama, însă de nivelul dezvoltării lor. Trebuie specificat copilului că trebuie să deseneze un pom fructifer, nu un brad, deoarece acesta nu poate fi interpretat. La fel ca şi casa, copacul reprezintă copilul. Prin acest desen copilul se proiectează, oferindu-ne indicii ale dezvoltării sale. În interpretarea arborelui sunt privite cele trei elemente importante ale unui copac: rădăcina, trunchiul şi ramurile, coroana. O rădăcină foarte groasă sau cu multe ramificaţii poate semnifica agresivitate a copilului care poate să se manifeste sau poate fi inhibată. O fetiţă foarte energică desena întotdeauna un copac cu rădăcini foarte mari, groase şi ascuţite. Era agresivă şi astfel apărea şi în desenul ei. de obicei copiii nu desenează rădăcinile unui copac deoarece ele nu se văd. Această fetiţă le desena şi apăsa foarte tare. Era un indice de agresivitate care se regăsea şi în comportamentul ei: lovea copiii, ţipa foarte tare, îi împingea... Trunchiul este partea cea mai stabilă a copacului. O mare importanţă se acordă suprafeţei acestuia. Un trunchi colorat cu îndârjire, apăsat, scrjelit poate fi un semnal de alarmă, deoarece poate fi indiciul unui abuz, a unei traume, dar şi a agresivităţii îndreptate spre sine sau spre altcineva. De asemenea poate semnifica inadaptare.pâna la 12 ani copiii vor desena un trunchi dreptunghiular, ceea ce este normal. Crengile sunt sudate de trunchi, ca şi cum ar fi lipite. Este normal acest lucru. Abia după 12 ani poate ridica semne de întrebare aspura dezvoltării mentale. Coroana semnifică relaţiile cu exteriorul. Ea poate fi închisă, acoperită cu o membrană, sau deschisă. Închiderea coroanei arată un copil destul de retras, care are relaţii timide cu exteriorul, cu persoanele din jur, este închis, nu doreşte să comunice şi să interrelaţioneze. El se protejează de ceilalţi, îşi închide spaţiul de acces. Vrea să fie singur, se teme. Coroana deschisă lasă posibilitatea de interactiune, de comunicare. Barierele sunt aproape inexistente, copilul poate fi extrovertit, deschis, interacţionează cu ceilalţi. Unii copii desenează multe frunze şi fructe, simboluri ale vioiciunii, fanteziei, construcţiilor fabulatorii. Unii copii desenează la grădiniţă copaci care nu au frunze dar sunt deschişi, nu au o coroană care este delimitată strict. Coroana nu este închisă. Ei sunt vorbăreţi, deschişi , dispuşi să comunice, să se ataşeze. Totuşi, există şi desene în care apare o coroană care este inchisă şi nu are nici un spaţiu deschis. Un copil care era introvertit desena un copac cu o coroană rotundă , complet închisă, cu contur gros şi apăsat. Era foarte rece, nu sermitea apropierea. Cu multă

afecţiune poarta către sufletul copilului poate fii deschisă însă trebuie arătată multă încredere şi ataşament. Amplasarea copacului în partea stângă a foii semnifică orientarea faţă de mamă, trecut. Dacă copacul este situat în partea dreaptă, copilul este înclinat spre tată, spre viitor. Un copil care nu mai locuia cu tatăl lui deoarece fuseseră separaţi în urma unui divorţ desena întotdeauna copacul în partea dreaptă a foii. Prezenţa scorburilor şi a cioturilor constituie un semn de alarmă, acestea fiind simbolul unui gol, vid, a unei traume suferite de copil, care i-a luat o parte din el şi care nu a fost depăşită în unele cazuri. O fetiţă care şi-a pierdut tatăl a desenat doar o parte a unei case, într-o margine a foii şi un copac complet închis , cu o scorbură pe trunchi. Desigur, în evaluarea desenelor copiilor trebuie să se ţină seama în primul rând de vârsta acestora. În grupele mică şi mijlocie copiii nu ştiu să deseneze copaci sau case, informaţiile pe care le au, cunoştinţele lor sunt destul de limitate. De aceea cele mai multe desene pot fi interpretate după vârsta de 4 -5 ani. Cea de-a treia parte a testului, copilul , constituie o parte foarte importantă a interpretării. Testul omuleţului este un test foarte complex ca interpretare, obţinându-se indicii ai dezvoltării mentale. La copiii preşcolari desenul persoanei este mai superficial la vârste mici şi devine din ce în ce mai complet la vârste mai mari. Ceea ce este vizibil şi uşor de observat în desenul unei persoane este maniera de execuţie, caracteristicile desenului. Un omuleţ foarte mic poatre fi un simbol al unei timidităţi, al îngrădirii, al frustrării, descurajării. Relaţiile din cadrul familiei pot fi observate cu uşurinţă în desen. Copilul poate să-şi deseneze membrii familiei, sau poate să-i omită, fiindcă aşa simte în acel moment sau aşa doreşte el. Distanţa dintre membrii familiei poate semnifica anumite bariere, restricţii sau chiar interdicţii. Copiii abuzaţi de tată îl vor omite din desene de cele mai multe ori, sau, îl vor desena mai departe de ceilalţi membrii. Una dintre fetiţele din grupă care aveu un tată alcoolic desena adesea trei personaje feminine. Dacă o întrebam ce a desenat ea spunea: „Pe mine, pe Sabina(sora ei) şi pe mama”. –„Dar pe tata nu l-ai desenat”. –„Da, am uitat. Oricum nu mai încăpea în foaie...”Zâmbetul personajelor, expresia feţei se pot interpreta cu uşurinţă. O fetiţă care era foarte des certată de către mama sa a desenat-o pe aceasta având o gură foarte mare, disproporţionată faţă de celelalte componente ale feţei. Mâinile pot fi semne ale unui abuz suferit. Copiii care sunt bătuţi de părinţi le desenează acestora mâini foarte mari. Însă, ele pot i şi simbolul protecţiei. Un copil care era cel mai des cu mama lui, tatăl fiind plecat , o desena pe mamă cu mâini lungi, ţinând de mână un băieţel. Era simbol al grijii, al sprijinului, ea era cea care se îi oferea acestuia siguranţa, era persoana de bază din viaţa copilului. Apropierea dintre părinţi şi copii poate apărea şi în desen. De obicei, copiii se ţin de mâna părinţilor sau a părintelui preferat, desenul este viu colorat, atrăgător, vesel. De multe ori, observând comportamentul unui copil pe o perioadă mare de timp putem obţine informaţii directe despre el, prin acţiunile pe care le face, cuvintele pe care le foloseşte. Privind atent un desen ne putem completa informaţiile referitoare la copil, relaţiile din familia sa, emoţiile trăite, dificultăţile sau chiar frustrările lui. Desigur, nu este de ajuns să analizăm un singur desen pentru a ajunge la concluzii certe. Însă, acesta poate constitui un instrument care ne ajută în formarea imaginii generale despre mediul în care creşte copilul. „Cândva desenam ca un adult. Dar mi-a luat o viaţă întreagă să pot desena ca un copil...” P. Picasso Bibliografie:

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful