Biofizica

Curs 6
Elemente de fizica moleculara si
caldura
• Energia internă. Mişcarea termică
• Măsura generală a diferitelor forme de mişcare
ale materiei (substanţă sau câmp) este energia.
• La rândul ei energia apare sub diferite forme în
funcţie de tipul de mişcare al materiei: termică
(calorică), mecanică, electro-magnetică,
luminoasă, nucleară, etc.
Elemente de fizica moleculara si
caldura
• Energia internă. Mişcarea termică
• Toate sistemele (corpurile) sunt formate din
particule aflate într-o continuă mişcare. Astfel,
sistemul posedă energie, numită energie internă
(U) care este dată de suma energiilor tuturor
formelor de mişcare şi energiile de interacţiune a
particulelor din sistem
– (suma tuturor energiilor cinetice de translatie, rotatie,
vibratie ale particulelor + energiile potentiale datorate
prezentei cȃmpurilor de forta exterioare)
• Mişcarea permanentă şi dezordonată,
dependentă de temperatură, a moleculelor unui
corp se numeşte mişcare de agitaţie termică.
Această mişcare este dată de energia cinetică a
moleculelor.
• Energia cinetica medie a moleculelor, care,
la o concentratie data determina presiunea
gazului ideal, este în acelasi timp si o
masura a temperaturii, cu atât mai mult cu cât
energia cinetica medie este independenta de
numarul moleculelor. Deci energia cinetica
medie este o functie ce depinde numai de
temperatura T.
• Pentru un gaz ideal: U = ¯ E , Ep neglijabila
n
i =1
Ci
• Teoria cinetică a gazelor demonstrează faptul că
energia medie moleculelor c c este dată de
următoarea relaţie:
i
c c = KB ·T
2
R
KB =
NA
• i - numărul gradelor de libertate ale unei
particule fiind egal cu numarul
coordonatelor independentenecesare
pentru determinarea poziiei sale în spaiu
– i = 3 ( gaz monoatomic);
– i = 5 (gaz biatomic);
– i = 7 (gaz triatomic),etc.
Notiuni fundamentale
termodinamice
• Termodinamica studiază proprietăţile fizice ale
sistemelor macroscopice, scoţând în evidenţă în
special, legile care guvernează procesele termice.
• Sistem termodinamic: este un sistem alcătuit dintr-un
număr foarte mare de particule sau elemente
• Clasificarea sistemelor termodinamice :
– izolate,
– inchise,
– deschise ( organismele vii ).
• Parametrii de stare : marimi fizice masurabile (p, V, T)
• Stare de echilibru: stare stationara cu parametrii
constanti.
Notiuni fundamentale
termodinamice
• Transformari (procese) termodinamice: trecerea
sistemului de la o stare iniţială la o stare finală .
Reversibile = ca trecerea de la starea finală a sistemului la cea
iniţială se realizează prin aceleaşi stări intermediare, dar
parcurse în sens invers decât transformarea directă de la
starea iniţială ( I ) la cea finală ( F
ireversibile (toate procesele din natura ),= Când transformarea
F→I se realizează pe altă cale decât cea corespunzătoare
transformării directe I→F,
Notiuni fundamentale
termodinamice
• Transformari (procese) termodinamice: trecerea
sistemului de la o stare iniţială la o stare finală .
– Cvasistatice = o succesiune de stări de echilibru .
– Nestatice
– Ciclice = în care sistemul evoluează astfel încât
starea finală este identică cu cea iniţială.
– Neciclice = când cele două stări I şi F sunt diferite
sistemul a suferit o transformare neciclică sau
deschisă.
• Nu orice transformare cvasistatica este
reversibila ( îmbatrȃnirea )
Principiile termodinamicii
• Principiul I – principiul conservării energiei
• „În decursul evoluţiei unui sistem izolat, există anumite
mărimi fizice care se conservă (păstrează mereu
aceeaşi valoare).”
• Acest principiu nu este specific doar termodinamicii. În
termodinamică mărimea fizică care se conservă este
energia sistemului izolat.
• Principiul I al termodinamicii poate fi enunţat şi astfel:
„Energia internă (U) a unui sistem este o funcţie de stare,
depinzând doar de stările iniţială şi finală prin care trece
sistemul”
• Pe baza Principiului I al termodinamicii s-a formulat
legea generală de conservare a energiei conform căreia:
„Energia nu poate fi creată şi nici distrusă, ea poate numai
să se transforme dintr-o formă în alta, în cantităţi
echivalente.”
• Ecuaţia principiului I va fi: AU = Q + L
– Q este căldura schimbată de sistem cu exteriorul datorită
variaţiei energiei mişcării de agitaţie termică (mişcarea
dezordonată) sau variaţiei energiilor interacţiunilor dezordonate
dintre molecule,
– L este lucrul mecanic schimbat de sistem cu exteriorul, datorită
variaţiei energiei de mişcare ordonată a unui ansamblu mare de
molecule ale sistemului, care determină deplasări la scară
macroscopică.
Sistemele biologice
• Sistemele biologice sunt sisteme deschise, schimburile permanente
de substanţe şi energie fiind indispensabile vieţii.
• Ast
unui sistem biologic, la trecerea dintr-o stare în alta, va fi dată de
bilanţul dintre cantitatea de căldură (Q) şi toate formele de lucru
mecanic(Lm), chimic (Lc), etc. schimbate de sistem cu exteriorul:
AU = Q + L + L + ........... ecuaţia principiului I
m c
Q , 0¹
` dacă sistemul primeste Q sau L
L , 0)
Q ( 0¹
` oo;© sistemul ;coco.© Q sau L
L ( 0)
Bilanţul energetic al
organismelor vii
Em = L + Q + Ed




Em este energia preluată din mediu,
L este lucrul mecanic efectuat de organism,
Q este căldura degajată de organism,
Ed este energia depozitată în rezervele organismului
– Se aplică conservarea energiei numai pentru sistemul închis
format din organismul respectiv împreună cu mediul său
înconjurător.
– În cazul organismelor homeoterme toată energia preluată din
mediu constă din energia chimică a alimentelor.
• La nivelul materiei vii, reactiile de oxidare ireversibile
termodinamic sunt cele care genereaza caldura.
• Pentru toate procesele este valabila legea lui Hess :
– “Efectul termic în procesele izocore si izobare nu depinde de
calea urmata ci este determinat numai de starea initiala si finala”
– cu alte cuvinte energia consumata pentru obtinerea unei
substante depinde doar de tipul elementelelor care o alcatuiesc.
• Pe baza legii lui Hess se poate calcula cantitatea de
caldura produsa la consumarea unei cantitati de
alimente. Pentru aceasta este necesar sa se cunoasca
cantitatea de caldura degajata la oxidarea aceleiasi
cantitati de alimente.
Coeficientul izocaloric
• Căldura (energia calorică) reprezintă o formă degradată
de energie. În orice proces, o parte din energie se disipă
sub formă de căldură.
• Coeficientul izocaloric : cantitatea de energie ( în kcal )
care se degaja la arderea a 1g de substanta.
– 1. Coeficient izocaloric fizic: energia degajata la arderea a 1g de
substanta în bomba calorimetrica unde rezulta H2O + CO2.
– 2. Coeficient izocaloric fiziologic: energia degajata la
descompunerea a 1g de substanta pâna la produsii finali ( în
organism nu rezulta H2O + CO2 ).
– 3. Coeficient izocaloric practic: energia degajata prin digerarea
a 1g alimente – o parte din alimentele consumate nu se digera si
sunt partial eliminate; digerabilitatea variaza, în functie de
aliment, între 50% - 90%.
Valori ale coeficientilor izocalorici pentru
câteva categorii de
substante
Tipul de
Substanta/
Coeficient
izocaloric
Glucide Lipide Proteine
Fizic 4,1 9,3 5,6
Fiziologic
Practic
4,1
3,83
9,3
8,65
4,1
3,68
Principiul al II-lea (al creşterii
entropiei)
• „Nu este posibil un proces termodinamic în
care întreaga cantitate de căldură
absorbită de sistem să fie transformată
total în lucru mecanic”.
• Toate procesele spontane dintr-un sistem
izolat se desfăşoară în sensul scăderii
lucrului mecanic pe care acest sistem l-ar
putea efectua.
Parametrii termodinamici
Entropia
• Pentru exprimarea cantitativă a pierderilor de
energie şi a tendinţei de evoluţie spontană a
unui sistem termodinamic, se introduce o nouă
mărime, numită „entropie”.
• Energia pierdută sub formă de căldură, când un
sistem efectuează lucrul mecanic (de orice
natură) este legată de produsul dintre
temperatura absolută T a sistemului şi creşterea
AE a unui parametru de stare S numit entropia
AQsistemului.
AQ = T · AS ¬ AS =
T
Energia liberă
• Pentru un sistem izolat, entropia sa creşte în
timp, sistemul evoluând spre starea de echilibru
caracterizată de entropie maximă, în care toată
energia internă a sistemului a fost degradată în
căldură, nemaiputând fi trasformată în lucru
mecanic util.
• Astfel pentru un sistem aflat la temperatura T,
din energia sa internă (U) doar o parte poate
umită
„energie liberă” (F) a sistemului (sau potential
termodinamic).
F = U ÷T · S
• F – măsoară capacitatea unui sistem de a
efectua lucrul mecanic util (de orice formă).
• În sistemele izolate, în care U = const.
¬ AF (0
• Energia liberă unui sistem izolat scade, iar
entropia sistemul creşte
• O transformare de stare a unui sistem neizolat
este:
– Spontana, daca Au<0
– Se efectueaza asupra lui L, daca Au>0
• Termodinamica clasică se ocupă în special de procesele
cvasistatice şi de starea de echilibru ale sistemelor
închise.
• Ea nu poate da relaţii cantitative pentru procese
naturale, care sunt în general ireversibile şi au loc în
sistemele deschise. Pentru studiul acestor procese a fost
nevoie de o nouă dezvoltare a termodinamicii care are
ca obiect studiul proceselor naturale.
• Această dezvoltare a permis descoperirea a o serie de
legi noi care permit scrierea primelor două principii ale
termodinamicii şi pentru procesele ireversibile, care se
desfăşoară în sistemele deschise, naturale.
Termodinamica proceselor ireversibile
• Aceste noi legi exprimă proporţionalitatea între aşa-numite forţe
termodinamice şi fluxurile lor corespunzătoare.
• Prin forţe termodinamice F se înţeleg cauzele care provoacă
fenomenele ireversibile, de exemplu gradientul unei marimi A
(concentraţie, temperatura, etc.)
T
dA
FT = ÷= ÷VA
dx
• Efectele cantitative ale fenomenelor ireversibile corespunzătoare,
provocate de forţele termodinamice, se numesc fluxuri J A ;
de ex. fluxul de masa, fluxul de căldură etc.
J A = ÷ DVA
• D reprezintă un coeficient caracteristic fiecărui fenomen.
Fenomene moleculare de
transport
• Procesele metabolice reprezinta un schimb permanent de
substanta, energie si informatie cu mediul exterior, schimburi
controlate de mecanismele celulare.
• Sistemele biologice sunt sisteme termodinamice deschise
(termodinamica Prigogine)
– influx - transport spre interior
– eflux - transport spre exterior
• Cauza fenomenelor de transport: prezenta fortelor termodinamice la
suprafete de separare si in interiorul fazelor separate
• Tendinte: sa diminueze neomogenitatile din sistem cum ar fi:
concentraţie, densitate, presiune osmotică. Au loc în mod spontan,
fără consum de energie (pasiv) conducând la creşterea dezordonării
moleculelor.
• Fenomenele moleculare de transport sunt datorate miscarii de
agitatie termica a moleculelor.
Fenomene moleculare de
transport
• Fenomenele de transport pot avea loc şi sub acţiunea
unor cauze externe: diferinţe de presiune hidrostatică, de
câmp electric, magnetic, etc. Aceste deplasări sunt
corelate, având loc o deplasare relativ ordonată a
ansamblului tuturor particulelor, numindu-se drift.
• Fenomenele moleculare de transport prezintă importanţă
deosebită pentru viaţa plantelor şi animalelor,
desfăşurându-se fără consum de energie metabolică
(transport pasiv).
• Din această categorie un rol deosebit îl au difuzia şi
osmoza.
Fenomenul de difuzie
• Difuzia pasivă reprezintă fenomenul de transport pasiv,
datorat agitaţiei termice, a unor particule din zonele de
concentraţie sau densitate mai mari spre zonele cu valori
mai mici ale acestor mărimi, printr-un mediu suport
omogen.
• Se numeşte flux cantitatea de substanţă, sarcină,
energie, etc. transportată printr-o suprafaţă în unitatea
de timp.
• Exemple de flux:
Amdm•Flux de masă:(la limită:),
At
dt

Flux molar:
Av
At
(la
dv
limită:
dt
).
Fenomenul de difuzie
• Gradientul, în mod simplificat semnifică
variaţia unei mărimi între două puncte ale
spaţiului raportată la distanţa dintre puncte
(în fiecare punct va arăta direcţia în care
marimea creşte cel mai repede):
cM p cM p cM p
grad M = VM =i+j+k
cxcycz
• În cazul difuziei se folosesc:
Ac Ap
,
Ax Ax
Fenomenul de difuzie
Cu 1 Cu 2
Cu
Cu 1
Cu2
x1 x2 x
Legile lui Fick (difuziei)
• Legea I a lui Fick: Fluxul de masă printr-o
suprafaţă E este direct proporţional cu aria
S a suprafeţei şi cu gradientul densitatii p.
AmAp
= ÷D · S ·
At EAx
• D – coeficient de difuzie (m / s),
• p - densitatea moleculelor difuzante.
2
m v ·u
p= == Cu · u
VV
Av
At
= ÷D · S ·
E
AC u
Ax
• Legea a II-a a lui Fick:
• Variaţia temporală a concentraţiei, în
oricare punct al soluţiei, este proporţională
cu variaţia spaţială a gradientului
2
concentraţiei. dcd C
dt
= ÷D ·
dx
2
• Experimental s-a constatat că D variază
direct cu temperatura, invers proporţional
cu volumul particulelor care difuzează şi
depinde de forma particulelor.
Fenomenul de osmoză
• Fenomen spontan (pasiv) de difuzie
a moleculelor de solvent ale unei
soluţii printr-o membrană
semipermeabilă poartă denumirea
de osmoză.
• deplasarea unei cantităţi de solvent
generează o diferenţă de presiune
hidrostatică intre compartimente
• la incetarea difuziei solventului,
starea staţionară corespunde
compensării celor două forţe
termodinamice : presiunea
Membrana semipermeabila = permite
hidrostatică este echilibrată de
trecerea particulelor de solvent (apa),
presiunea osmotică.
însă nu şi a solvitului




prin membrana semipermeabilă s.n. presiune osmotică
şi este măsurabilă prin presiunea hidrostatică (cu
ajutorul unui manometru).
t = p · g ·h
p - densitatea lichidului manometric.
• Dacă asupra soluţiei mai concentrate acţioneaza o
presiune foarte mare din exterior, molecula de solvent
traversează membrana în mod forţat de la soluţia mai
concentrată spre cea mai diluată; se produce osmoza
inversă.
– Acest fenomen are importante aplicaţii practice (desalinizarea
apei). Ea este întâlnită şi la animalele acvatice sau unele păsări
(pescăruşi) pentru procurarea apei potabile din apa de mare.





Fizica
Curs 7
Fenomene de transport
Prin fenomene de transport înţelegem
fenomenele care sunt însoţite de transport de
substanţă, impuls sau energie dintr-o regiune în
alta a mediului. Aceste fenomene se pot datora fie:
· ciocnirii dintre molecule (care determină un
transport de substanţă sau de energie),
· frecării interne dintre diferitele straturi de
substanţă (care deteremină transport de impuls).
Fenomene de transport
Atunci când un fenomen este însoţit de:
• un transport de substanţă se spune că este
vorba de difuzie moleculară.
• un transport de energie, atunci vom vorbi de
conducţie termică,
• migrarea sarcinilor electrice de-a lungul unui
gradient de potential electric apare conductia
electrica,
• un transport de impuls de-a lungul unui
gradient de viteza avem vâscozitate.
Fenomene de tranport
• Un sistem termodinamic care nu se află în echilibru
prezintă în puncte diferite valori diferite ale cel puţin
unuia dintre parametrii de stare p, T şi V.
• Prezenţa neomogenităţilor determină apariţia
forţelor termodinamice ce generează fenomenele de
transport.
• Forţa termodinamică corespunzătoare este dată de
variaţia parametrului respectiv pe unitatea de
lungime, deci de gradientul parametrului respectiv A.
dA
FT = ÷= ÷VA
dx
Fenomene de transport
• Forţa termodinamică, generează un flux
termodinamic sau o densitate de curent a
parametrului respectiv J A . în cazul proceselor
ireversibile lente este valabil un postulat
fundamental al termodinamicii proceselor
ireversibile, potrivit căruia:
J A = ÷ DVA
ecuaţia generală a fenomenelor de transport
• D reprezintă un coeficient caracteristic fiecărui
fenomen.
Fenomene de transport
• Dacă un sistem este neomogen dar
parametrii de stare se menţin constanţi
în timp, procesele care au loc se numesc
procese în regim staţionar.
• Toate procesele în timpul cărora
parametrii de stare variază în timp se
numesc procese în regim nestaţionar.
Difuzia
• Deplasarea componenţilor sub acţiunea
diferenţei de concentraţie formează fluxul de
difuzie al componenţilor respectivi.
• Fluxul se măsoară prin cantitatea
componentului difuzat în unitatea de timp
prin unitatea de suprafaţă normală la direcţia
de difuzie.
• Difuzia implică deci un transport de masă.
Ecuaţia generală a fenomenelor de transport este
(legea I a lui Fick) :
An
J n = ÷ DVn = ÷ D
Ax
AN | An || An |
D = ÷ Jn | =÷|
Ax .AS At \ Ax .\
÷1 ÷1
D este coeficientul de difuzie
Conductibilitatea termică
• Dacă un gaz este încălzit în mod neuniform, se observă
o tendinţă de egalizare a temperaturii. Astfel, părţile
mai calde se răcesc în timp ce părţile mai reci se
încălzesc ca rezultat al apariţiei unui curent de căldură
orientat dinspre părţile calde spre părţile reci ale
gazului.
• Acest fenomen ce constă în apariţia unui curent de
căldură datorat exclusiv moleculelor antrenate numai
în mişcarea termică, se numeşte conductibilitate
termică.
• Fenomenul poate fi staţionar sau nestaţionar, la fel ca
difuzia.
Propagarea caldurii
• Orice forma de energie se poate transforma in caldura.
• Orice transformare de energie este insotita de
producerea unei cantitati de caldura.
• Caldura (energia termica) se poate propaga in unul din
modurile urmatoare:
– Convectie in fluide
– Conductie termica
– Radiatia termica
Convectia
• Consta in transportul caldurii prin deplasarea
unei mase de fluid (gaz sau lichid).
• Flux de fluid aparut in urma convectiei se
numeste curent de convectie.
• Apare datorita faptului ca densitatea fluidului
incalzit scade si devine mai usor (datorita
fortei lui Arhimede exercitata de fluidul mai
rece si mai dens din jur).
Curenti de convectie ascensionali
Formarea smogului (acumularea
poluantilor in absenta curentilor
de convectie ascensionali
Conductia termica
=reprezinta transmisia energiei termice prin
masa unui corp datorita ciocnirii (vibratiilor)
particulelor constituente intre ele,
Conductia termica
Solide metalice (conductori termici)
Solide ne-metalice (izolatori termici)
Gaze
Lichide
Conductibilitatea termică
nestaţionară
• Cantitatea de căldură necesară unui corp
pentru a mări temperatura sa cu 1 grad
(Kelvin) se numeşte capacitate termică:
dQ
C=
•dT
• Capacitatea termică a unităţii de masă se
numeşte căldură specifică,
dQdQ
c==
m · dT p ·V · dT
Radiatia termica
• = emisia radianta care are loc si in vid.
• = unde electromagnetice (transporta doar
energie)
1
2
3
4
Radiaţia electromagnetică
• Radiatia (unda) electromagnetica reprezinta
fenomenul de propagare in timp si spatiu a
unei oscilatii electromagnetice.
• Oscilatia electromagnetica are doua
componente, electrica si magnetica, care
variaza in timp si se genereaza reciproc.
• Cele doua componente oscileaza in faza
perpendicular una fata de cealalta si pe
directia de propagare a undei.
E – intensitatea campului electric
H – intensitatea campului magnetic
Radiatiile rosie, verde si albastra
(lungimi de unda ì diferite)
Spectru electromagnetic acopera un interval mare de lungimi de
unda si energii transportate. Radiatia “poate sa vada” un obiect
daca are lungimea de unda ì de acelasi ordin de marime cu
dimensiunile obiectului.
Radiaţia electromagnetică
• Radiaţia electromagnetică are caracter dual, putînd fi
considerată atît undă cât şi un ansamblu de particule
cuantice (fotoni). Energia unui foton se numeste
cuanta de energie si este egala cu c = hv .
• poate fi tratată folosind principiile mecanicii cuantice
care spun că:
– Într-un atom electronii se pot afla numai pe anumite nivele
energetice, adică există o distribuţie „discretă” a spectrului
energetic al unui atom sau moleculă,
– Trecerea electronilor de pe un nivel energetic pe altul are
loc cu absorbţia sau emiterea unei radiaţii a cărei frecvenţă
u depinde de diferenţa de energie AE dintre cele două
nivele prin relaţia:
AE = hv
÷34Unde h = 6,67 ·10 J · s (constanta lui
Planck).
Absorbtie
Modelul planetar al
atomului
Emisie
• Atomii si moleculele pot absorbi sau emite radiatii
electromagnetice ale caror lungimi de unda (culori)
sunt caracteristice substantei respective.
– Totalitatea radiatiilor pe care le emite un element chimic
sau o molecula alcatuieste spectrul de emisie al acesteia,
iar
– totalitatea radiatiilor absorbite de un element chimic sau
molecula alcatuieste spectrul de absorbtie al acesteia.
• Spectrul de emisie este folosit pentru a afla
compozitia unui material (este diferit pentru fiecare
element din sistemul periodic).
Linie spectrala = reprezintă tranziția cuantică a unui electron dintre
diferitele nivele energetice din atomi si molecule.
Linie spectrala = Reprezinta imaginea fantei spectroscopului in
domeniul ingust de frecvente caracteristic materialului care emite sau
absoarbe radiatie.
Spectrele substantelor in stare gazoasa sunt alcatuite din linii spectrale
Spectrul unei surse de lumina alba
Spectrul de emisie al hidrogenului
–Doar cateva dintre elementele chimice sunt caracterizate printr-un
spectru simplu format din cateva linii. Majoritatea substantelor au
spectre complexe in care pot fi identificate unele linii spectrale specifice,
de intensitate mare.
Spectrul de emisie al hidrogenului
Spectrul de emisie al fierului
Spectrul de emisie al Soarelui impreuna cu linie de absorbtie ale
diferitelor elemente



















Biofizica
Curs 8
Proprietăţi optice ale soluţiilor
• Sunt folosite pentru analiza calitativă şi
cantitativă a substanţelor în soluţie, prin
diferite tehnici, cum ar fi:
1. Refractometria: este o metodă prin care, în
urma măsurării indicelui de refracţie al unei
soluţii se poate determina concentraţia
acesteia datorită interdependenţei dintre
aceste două mărimi,
n = f(c).
• În laboratoarele de analize poate fi folosită la
determinarea concentraţiei de glucoză.
Proprietăţi optice ale soluţiilor
2. Polarimetria este o metodă pe baza căreia
se poate calcula concentraţia unei soluţii
optic active (substanţă care roteşte planul
luminii polarizate) în urma măsurării
unghiului de rotire a planului de polarizare
a luminii, unghi direct proporţional cu
concentraţia substanţei optic active şi cu
grosimea stratului de substanţă străbătut.
În organism exista doar una din variante:
(aminoacizii sunt levogire(L ), glucidele sunt
dextrogire (D)
Metode spectroscopice utilizate în analize
• Spectroscopia reprezintă o tehnică de cercetare şi de
analiză rapidă şi nedistructivă a structurii,
compoziţiei şi proprietăţilor materiei.
• În urma absorbţiei sau emisiei radiaţiei
electromagnetice au loc tranziţii caracterizate cu
ajutorul:
– spectrelor de absorbţie (excitare energetică),
– Spectrelor de emisie (dezexcitare energetică) sau
– Spectrelor de împrăştiere.
Absorbtie
Modelul planetar al
atomului
Emisie
Spectroscopia de absorbţie
• Starea energetică a unei molecule este considerată
ca o sumă de mai multe energii:
E = Eelect + Evib + Erot
– Eelect reprezintă energia dată de starea electronică,
respectiv de ansamblul de orbitali ocupat de electronii din
moleculă,
– Evib reprezintă energia de vibraţie care se datorează
variaţiei distanţei dintre nucleii atomici (vibraţia legăturilor
chimice în interiorul moleculelor), iar
– Erot este energia de rotaţie a moleculei.
• Ultimii doi termeni sunt mai mici decât primul şi apar numai în
cazul moleculelor di- şi poliatomice.
Spectroscopia de absorbţie
• Între diferitele nivele electronice, de vibraţie sau de rotaţie
pot avea loc tranziţii.
• Variaţia de energie şi, respectiv, frecvenţa radiaţiei implicate
în acest proces vor descreşte în ordinea amintită.
• Spectroscopia de absorbţie se aplică în cazul radiaţiilor
vizibile (VIS), infraroşii (IR) şi ultravioletelor (UV). În toate
cazurile studiile se fac mai ales pe soluţii.
Spectroscopia de absorbţie
• O anumită soluţie poate să absoarbă mai mult sau
mai puţin toate radiaţiile, absorbţia fiind continuă.
• În unele cazuri absorbţia este mai puternică pentru
anumite lungimi de undă, ea devine selectivă şi
soluţia capătă culoarea complementară radiaţiilor
absorbite.
Se definesc:
• Transmitanţa unei substanţe de o anumită
grosime:
I T (%) =
I0
· 100
• Extincţia naturală
I01
En = ln = ln = K n x
TI
Kn – coeficient natural de extincţie
• Absorbanţa unei substanţe
I0 ÷ I
A(% ) =· 100 = (1 ÷ T ) · 100
I0
Absorbţia radiaţilor
Absorbţia reprezintă fenomenul de atenuare a
energiei incidente, aceasta regăsindu-se în
mediu sub altă formă.
La trecerea luminii printr-o substanţă
absorbantă, intensitatea luminii scade, după
legea Lambert:
I (x ) = I 0 · e
÷ Kn x
= I 0 ·10
÷ K ·x
unde k este coeficientul de extincţie.
Legea Beer
• Când este vorba de o soluţie de concentraţie c, a
unei substanţe absorbante într-un mediu perfect
transparent pentru aceea lungime de undă, se aplică
legea Beer.
• Aceasta lege este valabilă pentru soluţii diluate
(concentratii mici ale substantelor dizolvate).
En (ì , x ) = c (ì )· c · x
– c(ì) – coeficient molar de extincţie (depinde de natura
substanţei şi de lungimea de undă a radiaţiei atenuate).
Legea Lambert - Beer
I (ì , x ) = I 0 · e
I01
En = ln = ln = K n x
TI
÷ Kn ·x
= I0 · e
÷ En
= I0 · e
÷c (ì )·c· x
Legea Lambert - Beer
• Curba care dă dependenţă lui cì în funcţie de
ì se numeşte spectrul de absorbţie al
substanţei respective.
• Forma acestui spectru depinde de natura
mediului absorbant, astfel încât analiza lor
permite efectuarea unor determinări
cantitative sau calitative a soluţiilor
macromoleculare.
Legea Lambert - Beer
• Spectrele de absorbţie ale macromoleculelor
constituie adevărate „amprente” ale acestora,
permiţând identificarea acestora, precum şi
dozarea lor.
• Mai mult, spectrele de absorbţie permit să se
tragă concluzii referitoare la natura legăturilor
dintre atomii macromoleculelor şi a grupărilor
organice libere.
Spectrofotometrul
• Spectrofotometrul este un fotometru
(dispozitiv care masoara intensitatea luminii)
care masoara intensitatea radiatiei la diferite
lungimi de unda.
• Spectrofotometrele sunt clasificate:
– In functie de ì cu care lucreaza,
– Tehnica de masurare folosita,
– Modul de achizitie al spectrului.
Diagrama unui spectrometru UV/VIS cu un singur fascicul
Spectrofotometrul
• Masoara cantitativ fractiunea intensitatii radiatiei care trece
printr-o solutie.
• Lumina de la sursa este ghidata catre monocromator (sau
retea de difractie) care selecteaza o radiatie de o anumita ì
dintr-un spectru continuu.
• Dupa trecerea radiatiei prin substanta analizata intensitatea
luminii emergente este masurata cu o fotodioda sau un
senzor.
• Sunt calculate transmitanta sau extinctia pentru ì folosita.
• Concentratia solutiei este calculata folosind legea Lambert-
Beer.
Spectre în infraroşu
• Spectrele în infraroşu (IR) reprezintă în general tranziţii
vibraţionale, fapt care explică complexitatea acestor spectre
chiar pentru molecule relativ simple.
• O moleculă neliniară cu n atomi va prezenta (3n-6) moduri
fundamentale de vibraţie. Deci chiar pentru un aminoacid
spectrul de vibraţie arată foarte complicat.
• Datorită faptului că anumite grupări chimice prezintă tranziţii
vibraţionale la anumite frecvenţe caracteristice, este posibil
un anumit grad de analiză prin folosirea unor cataloage.
• Spectrofotometrele in IR sunt diferite datorita faptului ca
toate corpurile emit IR sub forma de radiatie termica.
Spectre in vizibil
• Tranziţiile din domeniul vizibil al spec
= 400 – 800 nm) sunt tranziţii electronice de
energie relativ joasă. Există în principal două
tipuri de structuri care prezintă absorbţii în
acest domeniu:
– compuşii care conţin anumiţi ioni metalici, în
special metale de tranziţie (metaloproteinele),
– sisteme de legături duble conjugate şi structuri
aromatice voluminoase.
Spectre in vizibil
• Pentru obţinerea unor date spectroscopice se pot
folosi schimbările care au loc în:
– spectrul de absorbţie al unor grupări absorbante în mod
natural numite cromofori intrinseci sau
– spectrul unor substanţe adăugate din exterior (cromofori
exteriori).
• Multe măsurători biochimice se bazează pe diferite
reacţii de culoare în urma cărora un cromofor intern
sau extern îşi schimbă culoarea, adica spectrul de
absorbţie.
• Intensitatea culorii este direct proportionala cu
concentratia substantei.
• Spectroscopia UV/VIS poate fi folosita pentru
determarea concentratiilor solutiilor.
• Se foloseste legea Lambert-Beer:
– Trebuie cunoscut c(ì) pentru lungimea de unda
folosita (pentru care se produce absortia maxima).
c(ì) poate fi obtinut:
• din tabele,
• din curbele de calibrare (pentru concentratii
cunoscute).
Ultraviolete
UVA
400 nm – 315 nm 3.10 – 3.94 eV
Near (apropiate) NUV
400 nm – 300 nm 3.10 – 4.13 eV
UVB
315 nm – 280 nm 3.94 – 4.43 eV
Middle (medii) MUV
300 nm – 200 nm 4.13 – 6.20 eV
germicidal UVC
280 nm – 100 nm 4.43 – 12.4 eV
Far (indepartate) FUV
200 nm – 122 nm 6.20 – 10.2 eV
Vacuum (vid) VUV
200 nm – 10 nm 6.20 – 124 eV
Extreme EUV
121 nm – 10 nm 10.2 – 124 eV
Spectre in ultraviolet
• În cazul spectrelor în ultraviolet, cele mai
folosite sunt în domeniul 200 – 380 nm. În
acest domeniu multe substanţe de interes
biologic prezintă benzi puternice de absorbţie,
cum sunt aminoacizii aromatici sau
heterociclici ca tirozina, fenilalanina sau
triptofanul.
• Absorbţia proteinelor în jur de 280 nm se
datoreşte acestor aminoacizi (în primul rând
triptofanului).
Spectre in ultraviolet
• Ca şi spectrele în vizibil, spectrele în UV pot fi folosite
pentru evidenţierea şi urmărirea unor reacţii
biochimice, pentru analiza structurii chimice, in
special a sistemelor conjugate.
• Pentru aflarea concentratiei unei solutii se foloseste
de asemenea legea Lambert-Beer.
• UV sunt folosite in spectroscopia in UV pentru a
studia fluorescenta unei substante.




















Curs 9
Biofizica
Atomul si nucleul
• Atomul este alcătuit dintr-un nucleu format din neutroni şi protoni şi
un înveliş alcătuit din electroni.
• Fiecare electron are o sarcină electrică negativă egală cu o
constantă fundamentală e: 1e = 1,602 ·10÷19C
• Numărul de electroni din învelişul atomului se notează cu Z şi este
cunoscut sub denumirea de număr atomic al respectivului element
chimic.
• Masa constituenţilor atomului:
– masa electronului este, me = 9,11 ·10÷31kg
– masa unui proton (sau neutron) este cu mai bine de 3 ordine de mărime
mai mare mp ~ mn = 1,66 ·10÷27 kg , asta înseamnă ca aproape întreaga masă
a atomului este concentrată în nucleu.
• Dimensiunea atomilor a fost subiect de dezbateri susţinute până
spre sfârşitul secolului XIX. Astazi este general acceptata ideea ca
raza atomică este de ordinul 10÷10 m (1Å) cu nucleul atomic având
dimensiuni în domeniul 10÷14 m.
Atomul
• Pentru a mentine neutralitatea electrică a atomului
nucleul trebuie sa fie încărcat pozitiv, cu un număr de
sarcini elementare (protoni)egal cu Z.
• Masa atomica (moleculara) A este numeric egală cu
numărul de protoni si neutroni din nucleul atomului
(moleculei respective).
• În cazul unui element chimic E (substanţa alcătuită din
Aatomi de
acelaşi tip) este obişnuit să se facă notaţia Z E .
Astfel se pun mai uşor în evidenţă:
– izotopii (acelaşi Z dar cu A diferit):
– izobarii (acelaşi A dar cu Z diferit):
12
6
12
5
C
13
6
C
14
6
C
B, 12C, 12N
67
Atomul
• Ionul este un atom care a cedat sau a primit unul sau mai multi
electroni în timp ce nucleul ramâne neschimbat. În acest fel
neutralitatea din punct de vedere electric a atomului nu mai este
respectată.
• Ionii pot fi creaţi în diferite feluri:
– interacţiune fizică - interacţiunea cu radiaţie electromagnetică (fotoni),
excitare termică, bombardare a atomilor cu electroni de mare viteză,
– interacţie chimică - schimb de electroni între doi atomi învecinaţi.
• Molecula rezultă în urma “legării” a doi sau mai mulţi atomi ce au
nivele electronice parţial ocupate, aceşti atomi punând în comun
electroni pentru a crea o structura cât mai stabilă energetic. În
general, gazele sunt formate din molecule, excepţie făcând gazele
rare (zise şi inerte) care datorită faptului că au nivelele energetice
complet ocupate nu vor forma molecule ci vor rămâne în stare
atomică.
Radioactivitatea
• Radioactivitatea reprezintă transformarea
spontană a nucleelor instabile în alte
nuclee, cu emisia unor radiatii de tip alfa
(α), beta (β) sau gama (γ).
• Acest fenomen este observat atât la
izotopii instabili care se gasesc în natură
(radioactivitate naturală) cât şi în cazul
ciocnirilor nucleare provocate
(radioactivitate artificială).
Dezintegrarea α-radioactivă
• constă în expulzarea de către nucleele grele
(A>200) a unor particule de sarcină pozitivă
egala cu 2e alcătuite din 2 protoni şi 2 neutroni
legaţi împreună (nucleu de He).
• Se cunosc în jur de 25 de nuclee α-radioactive
naturale si aproximativ 100 de nuclee α-
radioactive artificiale.
• Spectrul de energii al particulelor α emise este
unul discret.

Dezintegrarea β
• Dezintegrarea β cuprinde trei tipuri diferite de
transformari nucleare:
• dezintegrarea | : transformarea unui neutron (n) din
nucleu în proton (p) având ca rezultat emiterea unui
electron (e )
+• dezintegrarea | : transformarea unui proton (p)
din
nucleu în neutron (n) având ca rezultat emiterea unui
pozitron (e )
• captura electronică (K sau L): procesul prin care un
electron (e ) este absorbit de către un proton din nucleu
rezultatul fiind transformarea acestuia într-un neutron (n)
• Spectrul de energii al electronilor sau pozitronilor este
unul continuu.
÷
÷
+
÷
Dezintegrarea ¸
• În general, toate tipurile o si | de radioactivitate
sunt însoţite de emisii de radiaţii gama (γ), adică
de fluxuri de fotoni de radiaţii electromagnetice
de energii foarte ridicate, cu lungimi de undă (λ)
• Radiaţiile γ reprezintă forma cea mai răspândită
de eliminare a energiei excedentare în cazul
dezintegrărilor radioactive. Întrucât nivelele
energetice ale nucleului sunt discrete, radiaţiile ¸
vor avea un un spectru discret de linii.
Dezintegrarea ¸
• Cauza fenomenelor radioactive este dată de
gradul de stabilitate (sau instabilitate) al
nucleului atomic.
• Dezintegrarea nucleară este o expresie a
tendinţei nucleului de a trece spre stări de
energie cât mai joase şi, în acest caz, o
dezintegrare este posibilă dacă este îndeplinită
condiţia ca energia nucleului înainte de
dezintegrare să fie mai mare decât suma
enegiilor nucleului rezultat şi a particulei emise.
Legile dezintegrărilor radioactive
• Dezintegrările radioactive nu depind de factori
externi precum presiunea, temperatura sau
reactiile chimice.
• Numărului foarte mare de procese care au loc în
unitatea de timp în cazul dezintegrărilor
radioactive necesită o tratare o fenomenului pe
baza unor legi statistice.
• Astfel, daca dN nuclee ale unei substanţe
radioactive se dezintegrează intr-un interval de
dNtimp infinitezimal dt,
raportul dt , numit viteză
de dezintegrare, este proporţional cu numărul de
nuclee rămase nedezintegrate N:
• unde λ este constanta radioactivă a nuclidului
respectiv (aceaşi pentru pentru nucleele
aceleaşi specii) iar semnul „-” arată că N scade
în timp.
• Numărul de nuclee N ce rămân nedezintegrate
după un interval de timp t se poate afla foarte
uşor, prin integrarea relaţiei, dacă se cunoaşte
numărul iniţial de nuclee :
÷ ìtN = N0e
• Constanta radioactivă λ are o dependenta
puternică de material:
– în cazul uraniului U este de
214– pentru poloniu 84
Po este de
238
92
dN
= ֓N
dt
1,53 · 10 ÷10 an ÷1
4,33 · 10 3 s ÷1
.
• Pentru o caracterizare cât mai convenabilă a
procesului de dezintegrare radioactivă se
foloseste notiunea de timp de înjumătatire T1 / 2
• T1 / 2 reprezintă intervalul de timp t după care
numărul N al nucleelor radioactive se reduce la
N
jumătate N = 2
N0ln 2֓T

N==N e¬T =
0
1/ 2
2
0 1/ 2
ì
• Timpii de înjumătătire variază în limite foarte
3 · 10 ÷7 s înlargi.
În cazul thoriului valoarea este de
timp ce pentru neodimiu este de 5 · 1015 s.
• Statistic se poate calcula durata de viată medie t
a unui nucleu dintr-o substantă radioactivă ca
fiind egală cu:
t=
1
ì
0
• t este intervalul de timp după care numărul de N
nuclee N rămase nedezintegrate este egal cu e .
• Si în cazul duratei de viata medie t. plaja de
valori pentru diferiti izotopi este una foarte largă:
– in cazul uraniului avem 6,52 ·10 ani
– pentru poloniu durata medie de viata este
9
2,32 · 10 ÷4 s
Interactia radiatiei cu substanta
• Pentru orice radiatie electromagnetica
(unde radio, spectru vizibil, infrarosu,
ultraviolet, radiatii X sau ¸) la trecerea ei
printr-un material oarecare se produce
atenuarea intensitatii sale datorita
absorbtiei care depinde de natura

I = I 0e
÷ ux
Interactia radiatiei cu substanta
• în cazul radiatiei γ are loc o atenuare
exponentială a intensitătii cu observatia că
aceasta nu scade niciodată la zero, ci
numai până la valoarea fondului cosmic.
• În schimb, radiatiile β nu se atenuează
exponential decât pentru o distantă
aproximativ egală cu 2/3 din grosimea
maximă de material străbătut de radiatii
până la atenuarea completă a acestora.
Interactia radiatiei cu substanta
• Intensitatea particulelor α nu se atenuează
aproape deloc până la sfârsitul parcursului
lor prin substantă.
• Atenuarea particulelor α se face în special
datorită faptului că ele ionizează mediul
prin care trec;
– acest lucru este valabil pentru toate
particulele încărcate electric (inclusiv particule
β) însă electronii pot pierde energie si prin
fenomenul de frânare.
Efectele radiatiilor
• Efectul cel mai important produs de radiatiile
penetrante la trecerea lor printr-un mediu dat
este ionizarea mediului respectiv.
• Radiatiile nu pot fi detectate cu ajutorul simturilor
(cu exceptia radiatei în infrarosu si în vizibil).
• În general radiatiile nu pot fi puse în evidentă
decât dacă interactionează în vreun fel cu
materia.
• Cu cât interactia este mai puternică, deci
transferul de energie este mai puternic si
efectele produse sunt mai însemnate, cu atât
mai usor poate fi pusă în evidentă radiatia.
Efectele radiatiilor
Din punct de vedere macroscopic efectele radiatiilor pot fi
grupate în:
• efecte optice: colorarea materialelor transparente,
producerea de noi benzi de absorptie (în vizibil,
ultraviolet, infrarosu, ultraviolet, etc.), scintilatia unor
materiale speciale folositi în procesul de detectie,
• efecte mecanice: variatia densitătii, a rezistentei la
rupere, torsiune, forfecare a diverselor materiale,
• efecte chimice: cresterea vitezei unor reactii
chimice/cataliză, ruperea de legături dintre atomii
moleculelor, procese de oxidare/reducere, înnegrirea
plăcilor fotografice (efect fotochimic),
Efectele radiatiilor
• efecte electrice/magnetice: ionizarea mediilor
străbătute (inclusiv a izolatorilor), variatia
proprietătilor electromagnetice (susceptibilitate
magnetică, conductibilitate electrică),
• efecte termice: încălzirea mediilor străbătute,
• efecte biologice: sunt în general nocive, depind
de tipul si de energia radiatiei respective cât si
de tipul de tesut biologic.
Notiuni de dozimetrie. Unităti de
măsură
• Efectele produse de iradierea diferitelor corpuri
(inclusiv a sistemelor biologice) pot fi
caracterizate prin investigarea schimbărilor de
proprietăti (fizice, chimice, etc.) ale materialelor
respective, produse în urma iradierii.
• Studiile au arătat că efectele iradieriilor depind
atât de natura si energia radiaŃiei cât si de
natura, structura, combinaŃia chimică, forma de
agregare corpului iradiat.
Caracterizarea efectelor
1. Dezintegrările radioactive: sunt definite prin numărul de
nuclee atomice dezintegrate în unitatea de timp,
mărimea fizică corespunzătoare fiind activitatea sursei
radioactive A:
AN
At
– Se referă doar la o caracteristică a nucleului atomic.
A=
• Unitatea de măsură în sistemul international este
Becquerel (Bq);
1dez int egrare
1Bq =
1s
• Des întâlnită ca unitate de măsură este Curie (Ci);
dez int
1Ci = 3,7 · 10
s
10
Caracterizarea efectelor
2. Doza de radiatii: reprezintă o măsură a efectului
radiatiei asupra materiei. Termenul doză a fost
introdus pentru prima dată în radioterapie, prin a
analogie cu doza de substantă activă din
medicamente.
– Doza de iradiere (doza de ionizare): Reprezintă
cantitatea de radiatii primită de către materie.
– Unitatea de măsură în sistemul international pentru
expunerea la radiatii este Roentgenul (R);
R = 2,58 · 10
÷4 C
kg
Caracterizarea efectelor
• Doza de absorbtie D este egala cu
cantitatea de energie AO transferată pe
unitatea de masă Au a corpului iradiat:
AW
D=
Am
– Unitatea de măsură în sistemul international
se numeste Gray (Gy):
1Gy =
1J
1kg
– În practică se foloseste deseori ca unitate de
măsură rad (roentgen absorbed dose):
1Gy = 100rad
Caracterizarea efectelor
• Doza biologică B. Caracterizează efectele
biologice ale radiatiilor asupra organismelor vii.
Iradierea are, în general, efecte negative asupra
tesuturilor, gradul de nocivitate fiind puternic
influentat de tipul si energia radiatiei cât si de
tipul de tesut iradiat.
B = nD
Caracterizarea efectelor
• Dacă energia care produce efectul fizic (de
iradiere) corespunde dozei de absorbtie D (Gy),
mărimea fiziologică ce corespunde dozei
biologice B se măsoară în sistemul international
în Sievert (Sv), iar prin definitie:
B = nD
• unde cu η s-a notat eficacitatea biologică
relativă.
• Unitatea de măsură des utilizată în practică este
rem-ul („roentgen equivalent for man”)
1rem = 10 ÷2 Sv
Efectele iradierii
• Studiile privind influenta radiatiilor au arătat că
tesuturile cele mai sensibile la iradiere sunt cele
care se înmultesc cel mai repede, fiind în ordine:
sângele, mucoasele, organele interne, tesuturile
musculare si osoase, sistemul nervos.
• Copii sunt mult mai expusi efectelor negative ale
radiatiilor decât adultii.
• Expunerea la cantităti mari de radiatii are ca
efect direct producerea de hemoragii interne,
căderea părului, sterilitate si chiar moarte.
Efectele iradierii
• Semnalmentele clinice ale unei iradieri puternice
sunt initial tulburări de respiratie si ale ritmului
cardiac, salivare abundentă, greată si vărsături,
stare generală de oboseală, temperatură usor
mai ridicată.
• Ulterior apar anemii, lipsa apetitului digestiv,
apare febră ridicată, ulceratii, scăderea
dramatică a imunitătii, organele interne intră într-
un colaps total.
• Printre bolile cu cea mai mare rată de incindentă
cauzate de iradiere (prin ruperea lanturilor de
ADN) se numără leucemia si cancerul.
Radioprotectia
• Radioprotectia este un subiect de primă importantă si în acelasi timp
de maximă
• actualitate, dată fiind folosirea pe scară cât mai largă a tehnologiilor
nucleare. Printre cele mai importante surse de contaminare se
numără:
– instalatiile nuclearo-electrice (reactoarele nucleare)
– industria minieră si a materialelor de constructie (în general
contaminare cu radon)
– instalatiile nucleare folosite în cercetare (reactoare nucleare,
acceleratoare de particule)
– instalatiile pentru tratarea (prelucrarea) materialelor radioactive, inclusiv
retratarea de deseuri radioactive
– iradierea medicală în scop investigativ sau pentru tratament(raze X, γ,
izotopi radioactivi)
– exploziile nucleare (în general contaminare cu strontiu)
– aplicatiile industriale ale izotopilor radioactivi, iradierea tehnologică, etc.
Radioprotectia
• Se impune, micsorarea la un nivel cât mai redus posibil
a iradierii profesionale iar iradierea neprofesională
(accidentală) trebuie înlăturată complet prin
monitorizarea continuă a posibilelor surse de radiatii.
• Se numeste doză maximă admisă, suma tuturor dozelor
primite de o persoană, în urma iradierii, care nu are
efecte negative asupra adultului sănătos.
• Doza maximă admisă D (exprimată in remi), acumulată
la nivelul întregului corp este:
D = 5( N ÷ 18)
• unde N reprezintă vârsta subiectului exprimată în ani (cu
N > 18ani ).
Radioprotectia
• Se pune de asemenea conditia ca doza acumulată până
la vârsta de 30 de ani să nu depăsească 60 remi (0.6
Sv).
– Doza maximă admisă este de 5 rem/an (0,05 Sv/an).
• Pentru iradierea profesională, în zone supravegheate
(precum CERN în ElveŃia) este de maximum 1,5 rem/an
(15 mSv/an).
– Doza maximă ce se admite pentru membre este de 7,5 rem/an.
Radioprotectia
• Se defineste doza mortală de radiatie doza de radiatie
penetrantă ionizantă primită de întregul corp având ca
rezultat decesul a 50% dintre subiecti într-un interval de
30 de zile (fără asistenŃă medicală), 2,5-3,0 Gy
măsurati în interiorul corpului, central, pe linia
longitudinală a acestuia.
• Dozele la suprafata corpului pot varia datorită atenuării
variabile din partea corpului si sunt puternic dependente
de energia radiatiei respective.








Detectorii de radiatii
Principalele metode de detectie pot fi grupate pe
următoarele categorii:
• Metode bazate pe fenomenul de ionizare produs
de radiatii sau de schimbare a proprietătilor
electrice a mediului supus iradierii
• Metode bazate pe fenomenul de luminescentă
produs de radiatii (detectorul cu scintilatie)
• Metode pentru vizualizarea traiectoriilor
particulelor
• Metode fotografice

Biofizica
Curs 9
Unde elastice
• Unda reprezinta fenomenul de propagare
din aproape in aproape, in timp si spatiu a
unei oscilatii.
– Undele elastice sunt generate de o
perturbatie mecanica intr-un mediu elastic.
– Undele electromagnetice sunt generate de
variatia (oscilatia) campului electromagnetic.
Unde elastice
• Clasificare:
– Unde transversale: oscilatia este
perpendiculara pe directia de propagare.
– Unde longitudinale: oscilatia este realizata de-
a lungul directiei de propagare.
Unde acustice
• Sunetul reprezinta o miscare oscilatorie a
particulelor unui mediu eleastic care
produce o senzatie auditiva.
• Acustica studiaza fenomene produse de
vibratiile mecanice si de propagarea lor
sub forma de unde elastice.
– Urechea omeneasca este un receptor remarcabil, capabil sa
analizeze sunetul perceput, la fel ca un aparat spectral,
descompunându-l în spectrul oscilatiilor armonice simple.
Unde acustice
• Urechea omeneasca percepe sunetele cu
frecventele cuprinse în intervalul 16Hz –
20kHz.
• Dupa spectrul frecventelor, sunetele se
clasifica în :
– zgomote: sunete cu spectrul continuu,
– sunete muzicale: sunete cu spectru
discontinuu.
• Aceste vibratii se impart in mai multe
categorii in functie de frecventa lor:
• Oscilatiile mecanice cu frecventa sub 16 Hz se
numesc infrasunete,
• Oscilatiile cu frecventa peste 20 kHz se numesc
ultrasunete.
– Infrasunetele sunt percepute de pasari si
pesti, care „simt” astfel, producerea
cutremurelor si apropierea furtunilor.
– Ultrasunetele sunt percepute de catre lilieci.
Din cauza lungimii de unda foarte mici,
ultrasunetele au o directivitate remarcabila si
animalele respective se pot orienta în spatiu
si pot percepe deplasarea obiectelor pe care
se reflecta ultrasunetele.
Proprietăţile ultrasunetelor.
• Proprietăţile ondulatorii ale ultrasunetelor
(reflexia, refracţia, interferenţa, difracţia,
etc.) prezintă o serie de particularităţi
determinate de valoarea mică a lungimii
de undă şi de frecvenţa ridicată.
• Datorită lungimii de undă mici, pentru
obstacole de dimensiuni obişnuite difracţia
este foarte slabă, astfel că ultrasunetele
pot fi dirijate sub forma unor fascicule
înguste.
• Viteza de propagare a ultrasunetelor
depinde de starea de agregare a mediului
în care se propagă.
– Viteza cea mai mare este caracteristică
stării solide şi ea scade cu creşterea
temperaturii.
– În starea lichidă, viteza este mai mică şi
de asemenea ea continuă să scadă cu
creşterea temperaturii.
– La trecerea în faza gazoasă, se produce
o scădere semnificativă a vitezei dar
acesta continuă să crească cu creşterea
temperaturii
• Propagarea ultrasunetelor în diferite medii
este însoţită de micşorarea energiei lor
datorită atenuării.
– Pentru a limita pierderile, traductorul de
ultrasunete se foloseşte fiind imersat
într-un lichid.
Efecte produse de ultrasunete
• Ultrasunetele interacţionează cu substanţa prin care se propagă,
fapt ce conduce la
– absorbţia acestora în funcţie de frecvenţa şi amplitudinea lor precum şi
– încălzirea locală a mediului respectiv.
• Datorită variaţiei presiunii acustice, la intensităţi mari ale
ultrasunetelor, se pot produce ruperi ale peliculei de lichid asupra
careia actioneaza, urmată de refacerea imediată a acesteia sub
acţiunea unor variaţii rapide şi puternice de presiune. Acest
fenomen este cunoscut sub numele de cavitaţie şi are numeroase
aplicaţii practice.
– Ruperea peliculei de lichid determină formarea unor bule (cavităţi ) care
sunt umplute imediat de vapori ai lichidului şi de gazele dizolvate în
lichid. Aceste bule, sunt comprimate, se sparg şi provoacă şocuri
mecanice, descărcări electrice şi ridicări locale a temperaturii.
Efecte produse de ultrasunete
• la intensităţi mari ale ultrasunetelor, se pot
produce ruperi ale peliculei de lichid
asupra careia actioneaza, urmată de
refacerea imediată a acesteia sub
acţiunea unor variaţii rapide şi puternice
de presiune.
• Acest fenomen este cunoscut sub numele
de cavitaţie şi are numeroase aplicaţii
practice.
Efecte produse de cavitatie
• efecte mecanice - datorită presiunilor locale mari
ce produc local temperaturi ridicate,
• efecte optice - datorită emisiei slabe, de scurtă
durată, a unui semnal luminos la depăşirea
pragului de intensitate acustică pentru
producerea cavitaţiei,
• efecte chimice - datorită producerii sau
accelerării unor reacţii chimice de oxidare,
reducere, sinteză, polimerizare şi depolimerizare
precum şi datorită omogenizării unor sisteme
disperse sau distrugerii stării de omogenitate a
unor astfel de sisteme.
Aplicaţii ale ultrasunetelor
• Proprietăţile specifice şi efectele produse de
ultrasunete fac ca acestea să fie utilizate pe
scară largă, aplicaţiile fiind grupate în două mari
categorii:
– aplicaţii active, în care energia ultraacustică mare,
produce modificări ale structurii mediului, efectuȃnd
lucru mecanic sau catalizȃnd procesul de prelucrare.
– aplicaţii pasive, în care energia ultraacustică relativ
scăzută nu are puterea de a aduce modificări în
structura mediului şi joacă rolul unui agent fizic ce
procură informaţii referitoare la proprietăţile, calitatea
şi dimensiunile substanţei studiate.
Aplicatii active
• curăţarea şi degresarea suprafeţelor
metalice şi nemetalice Această
metodă are la bază efectul de
cavitaţie care determină distrugerea
şi îndepărtarea de la suprafaţa
pieselor a stratului de oxizi şi a
peliculelor de grăsime.
• prepararea emulsiilor fine,
• pentru fracţionarea suspensiilor,
Aplicatii active
• filtrarea lichidelor, purificarea apelor de
suprafaţă şi a apelor industriale,
• distrugerea microorganismelor, sterilizarea
şi conservarea produselor alimentare,
• producerea aerosolilor,
• prepararea serurilor şi a vaccinurilor, etc.
• ultrasunetele se utilizează pentru uscarea
materialelor fără ca acestea să fie încălzite
sau centrifugate.
Aplicatii pasive
• Ultrasunetele de intensitate mică nu produc
modificări structurale şi sunt folosite pe scară
largă în cercetare şi diferite domenii industriale
datorită faptului că stau la baza unor procedee
noi pentru controlul nedistructiv al pieselor,
pentru măsurarea unor mărimi fizice şi
geometrice, pentru aplicarea unor tratamente
locale în domeniul medical.
• Aceste aplicaţii folosesc propagarea rectilinie a
ultrasunetelor şi dependenţa vitezei lor de
propagare de proprietăţile elastice ale mediului.
Aplicatii pasive
• Fenomenele de reflexie, refracţie şi slaba
absorbţie a ultrasunetelor în apă, permit
folosirea lor în navigaţie pentru cartografierea
fundului apelor mărilor şi oceanelor, precum şi
detectarea obiectelor care plutesc în apă
(iceberguri, bancuri de peşte, submarine, etc.).
• O aplicaţie foarte importantă este evidenţierea
defectelor de fabricaţie a pieselor metalice
turnate (defectoscopia ultrasonoră) care este
posibilă datorită slabei absorbţii a ultrasunetelor
în solide (prin reflexie sau prin transmisie).
• Tehnici si metode fizice si principiile
lor
Tehnici de separare
Centrifugarea şi ultracentrifugarea
• Cu ajutorul acestor tehnici
se pot face evaluări
cantitative foarte precise
ale masei moleculare.
• Prin centrifugare este
realizată o sedimentare
forţată a
macromoleculelor dintr-o
soluţie sau a particulelor
dintr-o suspensie.
e

Fa

Ff
m0

Fef
x
Centrifugarea şi
ultracentrifugarea
• Datorită faptului că în procesul de
sedimentare particulele se mişcă într-un
mediu cu frecare sub acţiunea unei forţe
de frecare Ff, ele vor atinge o viteză
limită de sedimentare vs .

EF = 0 ¬ Fcf + FA + Ff = 0
Fcf FA Ff Fcf FA Ff
Centrifugarea şi
ultracentrifugarea
este forţa centrifugă care acţionează
asupra particulei în timpul centrifugării,
• F este forţa lui Arhimede (determina
greutatea aparenta a corpului in fluid)
Fcf
A

FA = pgh
• p0 – densitatea substanţei,
• m0 – masa particulei.
• e – viteza unghiulară a mişcării de
rotaţie.
Centrifugarea şi
ultracentrifugarea
• Dacă se consideră că particula are o formă
sferică cu raza r0, aflată în mediul de suspensie
cu coeficient de viscozitate dinamică, n, şi se
mişcă cu viteza vs , forţa de frecare este dată de
relaţia lui Stokes:
F f = 6t ·n · r0 · vs
Centrifugarea şi
ultracentrifugarea
|p |
| · g = 6t · r0 · v sm 0 1 ÷
p |
0 .\
dx
vs =
dt
• Rezultă:
6t · r0
dx
m0 =·
dt|p |
1 ÷|· g
p |
0 .\
Centrifugarea şi
ultracentrifugarea
• Pentru centrifugi, se defineşte factorul de
acceleraţie, |, ca raport dintre forţa
centrifugă la care este supusă particula
şi greutatea sa în câmpul gravitaţional
terestru.
g
|===
Gg0 g0
Fcf acp
• acp = g – acceleraţia centripetă
Centrifugarea şi
ultracentrifugarea
După valoarea lui |. centrifugele sunt de
patru tipuri:
• centrifuge obişnuite, | s 1000,
• supercentrifugă, 1000 < | < 20 000,
• ultracentrifugă de serie,
20 000 < | < 400 000,
• ultracentrifugă de experienţă,
| > 400 000.


















Centrifuga NASA pentru obtinerea unor
acceleratii 20g.
Centrifuga de laborator

Biofizica
Curs 11
Elemente de electricitate
• Intensitatea câmpului electrostatic :
Q
E=
4tc · r 2
(V / m 2 )
• Potentialul electric (V):
V=
Q
4tc · r
• Atomul - neutru d.p.d.v. electric.
Modelul planetar al
atomului
Forta de interactiune electrostatica
dintre doua sarcini electrice
• La baza tuturor interacţiunilor electrostatice stă legea lui Coulomb care
exprimă forţa F cu care interacţionează două particule având sarcinile
electrice q şi Q, aflate la distanţa d într-un mediu cu constanta dielectrică
c:
q ·Q
F=- 2
4tc r
1
(N)
Elemente de electricitate
• Intre doua puncte din spatiu cu potentiale diferite
apare o tensiune electrica Ac = U care determina
deplasarea sarcinilor electrice (curent electric).
Aq
• Intensitatea curentului electric (A): I = At
• Legea Ohm pentru un circuit simplu:
• Energia dezvoltata de curentul electric (Ws):
AW = U · Aq = U · I · At = R · I 2 · At
U
I=
R
• Puterea electrica (W):
AW
P=
At
• D.p.d.v. al proprietăţilor conductoare, substanţele se
clasifică in următoarele categorii :
– Conductori (datorita deplasarii electronilor sau a ionilor),
– Izolatori (dielectrici) (exista sarcini electrice legate care se
pot doar orienta sub actiunea unui camp electric),
– semiconductori (conductia datorata deplasarii electronilor
si golurilor – legaturi covalente nesatisfacute).
• În sistemele biologice conducţia electrică se face
numai prin ioni .
• Dielectricii sunt substante neconductoare din punct de vedere
electric. Tesuturile biologice sunt considerate dielectrici.
• Modelul dielectricilor este folosit pentru a studia efectul campului
electric alternativ asupra substantei (vii si nevii)
• Spectroscopia dielectrica este o tehnica cu ajutorul carei se obtin
informatii despre structura si tipurile de interactiuni care exista in
interiorul materialelor.
Semiconductori
Condutie electrica datorata electronilor si golurilor (legaturi chimice libere)
Electroliza
• Disociaţia electroliţilor (substante ionice dizolvate intr-
un solvent) datorita trecerii curentului electric; la
suprafata electrozilor se produc reactii chimice:
– cationi - se orientează către catod ( electrodul negativ )
– anioni - se orientează către anod ( electrodul pozitiv )
• Electroliza: masa de substanţă depusă la electrozi este
data de:
m = k · I · t - legea lui Faraday
• Substanţa depusă la electrozi precipită, se depune pe
electrozi sau se degaja (gaz).
• Oxidarea ionilor sau a moleculelor neutre se
petrece la anod (pozitiv) iar reducerea lor se
petrece la catod (negativ).
• Anod: Fe 2+ ÷ Fe3+ + e÷ - oxidare
3÷÷4÷• Catod: Fe(CN )6 + e ÷ Fe(CN )6 -
reducere
• Electroliza apei (cu electrozi de platina)
reprezinta o sursa de hidrogen:
2H 2O(l ) ÷ 2H 2( g ) + O2( g )
Fe
2+
÷ Fe + e
3+ ÷
• argintarea unui
corp:
• aceasta va
constitui catodul
celulei de
electroliză.
• Anodul este o
bară de argint şi
electrolitul este o
sare de argint.
Fenomene electrocinetice
• Electroforeza, este fenomenul de migrare a unor
particule încărcate cu sarcină electrică în câmp
electric generat de doi electrozi conectaţi la o sursă
de tensiune continuă.
• Dacă migrarea se face spre catod, apare
catelectroforeza, iar dacă migrarea se face spre anod,
apare anelectroforeza.
• Migrarea se poate realiza pe suport de hartie, pe gel
sau intr-un tub capilar.
Fenomene electrocinetice
• Efectul de sedimentare (Dorn) constă în
apariţia unei tensiuni electrice, Us, între două
puncte ale unui electrolit între care are loc
sedimentarea unor particule încărcate electric
(datorita gravitatiei sau centrifugarii).
Fenomene electrocinetice
• Electroosmoza, constă în deplasarea unei faze
electrolitice lichide polare printr-o o fază solidă
(material poros), în prezenţa unui câmp electric.
• Efectul de curgere (Quincke) constă în apariţia unei
diferenţe de potenţial de o parte şi de alta a unui
material poros, prin care curge sub presiune o soluţie
electrolitică. (Ex. presarea mecanică a apei printr-o
diagramă poroasă).
Electroforeza
• Macromoleculele, particulele coloidale, virusurile,
particulele subcelulare si celulele, suspendate in
solutii electrolitice fiziologice (solutii izotonice cu
lichidele biologice), poarta sarcini negative in exces.
Aceste particule pot suferi fenomenul de
electroforeza.
• Se numeşte electroforeză, fenomenul de migrare a
particulelor incarcate electric dintr-o suspensie sub
acţiunea unui câmp electric.
• Particulele coloidale sunt agregate moleculare care,
dispersate în lichide, îşi pierd cu uşurinţă ionii de la
suprafaţă rămânând încărcate electric.
Fenomene ondulatorii
Principiul lui Huygens
• ” Fiecare punct al unui front de undă reprezintă o sursă de oscilaţie ce
generează unde elementare care se propagă cu aceeaşi viteză şi au aceeaşi
lungime de undă ca şi unda iniţială ”.
• Deci fiecare punct al frontului de undă este o sursă secundară de oscilaţie
cu aceleaşi caracteristici ca unda primară. Noua poziţie a frontului de undă
la un moment dat, este dată de înfăşurătoarea tuturor undelor elementare
generate de undele secundare.
Reflexia undelor
• Studiul experimental al fenomenelor de
propagare ale undelor la suprafaţa de
separare dintre două medii arată că o parte
din unde se reflectă întorcându-se în mediul
din care provin, iar cealaltă parte traversează
suprafaţa de separare şi se propagă prin al
doilea mediu, de obicei pe o direcţie diferită,
adică se refractă. Aceste fenomene nu
modifică frecvenţa undelor.
Legile reflexiei undelor
• raza incidentă, raza reflectată şi normala în
punctul de incidenţă determină un plan,
• unghiul de incidenţă i este egal cu unghiul de
reflexie r,
• reflexia undelor pe suprafaţa unui mediu mai
ì
dens se face cu o pierdere de 2 , deci unda
reflectată este defazată în punctual de incidenţă
cu t , fiind în opoziţie de fază cu unda
incidentă.
Refracţia undelor
• Fenomenul de traversare a suprafeţei de separare
a două medii omogene este însoţită de
schimbarea direcţiei de propagare a undelor fapt
ce indică o modificare a vitezei de propagare.
• Legile refracţiei pot fi obţinute pe baza
principiului lui Huygens şi au următorul conţinut :
– unda incidentă, unda refractată şi normala în punctul
de incidenţă definesc un plan
– raportul dintre sinusul unghiului de incidenţă i şi
sinusul unghiului de refracţie r este egal cu raportul
vitezelor de propagare a undelor în cele două medii :
Refracţia undelor
sin i v1
=
sin r v2
• Această ecuaţie este valabilă pentru orice unghi de incidenţă.
v1
< 1 , există un unghiPentru suprafeţele de separare pentru
care
v2
sin i =
v1
.
v2
limită l pentru care
• Pentru unghiurile i >l , unda incidentă nu traversează limita de
separare şi ea se reflectă. Fenomenul este cunoscut sub numele de
reflexie totală.
Reflexia totala













Refracţia si reflexia undelor
• Aceste fenomene pot fi stabilite şi interpretate şi cu
ajutorul teoriei ciocnirilor elaborate de catre Isaac Newton.
• Alte fenomene, cum sunt interferenţa undelor, difracţia
undelor şi dispersia undelor, nu pot fi interpretate decât cu
ajutorul principiului lui Huygens fiind considerate
fenomene ondulatorii.


Biofizica
Curs 12
Fenomene ondulatorii
• Fenomenele ondulatorii sunt fenomenele ce
insoţesc propagarea undelor în diferite medii
şi ale căror caracteristici depind de
proprietăţile undelor.
Polarizarea luminii
• Polarizarea este o proprietate caracteristică
undelor transversale, cum sunt şi undele
electromagnetice.
• Vectorii câmpului electromagnetic, satisfac
ecuaţiilor undelor,
+(r , t ) = +0 sin(e · t ÷ k · r )
• soluţiile pentru undele plane fiind:
+(r , t ) = + 0 · e

i (e ·t ÷ k ·r )
Polarizarea luminii
• Unde: +(r, t ) este oricare din vectorii care
reprezintă perturbaţia electromagnetică care
se propagă în mediu (E sau B),
k este vectorul de undă în mediul dielectric.
• Dacă amplitudinea vectorului păstrează
orientarea constantă pe o singura directie,
unda electromagnetică este o undă plană,
liniar polarizată şi total polarizată,
Polarizarea luminii
• Unda pentru care vectorii oscilează după
diferite direcţii egal probabile şi au aceaşi
mărime se numeşte undă nepolarizată sau
naturală.
• Dacă în timpul procesului de emisie intervine
asupra sursei un factor oarecare care
determină o orientare privilegiată a planurilor
de oscilaţie unda devine parţial polarizată.
Activitatea optică naturală
• Unele substanţe (cuarţul, zaharoza, lactoza,
diverse substanţe organice dizolvate în
solvenţi neutrii) au proprietatea de a roti
planul de polarizare a luminii liniar polarizate
pe care le străbate. Aceste substanţe se
numesc optic active. Activitatea optică este
legată de aşezerea asimtrică a moleculelor în
lichide.
Activitatea optică naturală
• Rotaţia planului de polarizare se poate face la
dreapta, în sensul rotirii acelor de ceasornic,
privind de la receptor (substanţe dextrogire)
sau la stânga (substanţe levogire).
• Unghiul de rotaţie o este determinat cu
ajutorul polarimetrului, prin introducerea
substanţei analizate între doi nicoli sau
polaroizi ale căror coordonate unghiulare pot
fi determinate foarte precis.
În organism exista doar una din variante:
(aminoacizii sunt levogire(L ), glucidele sunt
dextrogire (D)
Activitatea optică naturală
• Unghiul o cu care este rotit planul de
polarizare a luminii este dat de o relaţie:
o = o 0 (T , ì ) · h
• o0(T, ì) este puterea rotatorie specifică,
mărime care caracterizează materialul la
temperatura T, pentru o lungime de undă dată
ì.
Activitatea optică naturală
• Pentru soluţii omogene de substanţe optic
active, relaţia se va scrie:
o = o (T , ì ) · h · C
'
0
• C este concentraţia soluţiei,
o0’ este puterea rotatorie specifică a soluţiei,
care depinde de lungimea de undă a luminii
monocromatice folosite, de temperatură şi de
natura substanţei cercetate.
Dispersia luminii
• Pentru propagarea undelor electromagnetice
printr-un mediu omogen, izotrop, liniar,
conservativ, izolator, fără polarizare
permanentă, în absenţa sarcinilor şi a
curenţilor electrici, cu permitivitatea electrică
c şi permeabilitatea magnetică u. viteza de
fază v este dată de relaţia (conform ecuaţiilor
Maxwell):
v = c ·u
Dispersia luminii
• indicele de refracţie al mediului este definit ca
raportul dintre vitezele de fază în vid c şi în
substanţa dată v:
c
c = c0 · u 0
n=
v
n = c r · ur
• Unde cr şi ur sunt permitivitatea şi respectiv,
permeabilitatea relativă a mediului faţă de vid.
Dispersia luminii
• Variaţia indicelui de refracţie al unui mediu
(sau a vitezei de propagare a luminii într-un
mediu) cu frecvenţa (sau cu lungimea de
undă) luminii care îl străbate se numeşte
dispersie.
• În urma acestui fenomen, la trecerea luminii
albe printr-o prismă de sticlă, lumina se
descompune în radiaţiile componente care
alcătuiesc un spectru colorat.
Dispersia luminii
• Dispersia mediului este definită prin mărimea
care arată cât de repede variază indicele de
refracţie n cu lungimea de undă:
dn(ì )

Dispersia luminii
• În tehnică mărimea care caracterizeză în general
o substanţă din punctul de dispersie sunt:
• dispersia medie (nF – nC) şi
• puterea de dispersienF ÷ nC
A=
nD ÷ 1
unde indicii C, D şi F corespund liniilor spectrale de
absorbţie Fraunhofer din spectrul Soarelui, cu
lungimile de undă: ìC = 656 nm, ìD = 589 nm, ìF =
486 nm.
Absorbţia undelor.
• Undele care se propagă în medii disipative pierd o
parte din energia lor, care este transmisă mediului
sub formă de energie termică, iar intensitatea
undelor scade pe măsură ce undele pătrund în
mediu.
Absorbţia undelor
• Pentru a stabili legea de variaţie a intensităţii undelor să
considerăm o undă plană de intensitate I0 care se propagă
într-un mediu disipativ de grosime d. După ce parcurge
distanţa x, unda va avea intensitatea I(x). Variaţia intensităţii
undei dI(x) pe distanţa elementară dx, este proporţională cu
I(x), cu grosimea stratului parcurs dx şi depinde de
proprietăţile mediului disipativ:
dI ( x) = ÷u · I ( x) · dx
dI ( x)
= ÷ u · dx
I ( x)
ln( I / I 0 ) = ÷ud
Absorbţia undelor.
• Atenuarea (micsorarea) intensităţii undelor
(legea de absorbţie) prin medii dispersive este
exponenţială:
÷ udI = I0 · e
• unde d este grosimea stratului parcurs de
undă, u este coeficientul de absorbţie
(depinde de natura mediului absorbant, de
natura undelor si de lungimea lor de unda) şi
I0 este intensitatea undei incidente.
Principiul de superpoziţiei în optica
liniară
• Legea independenţei fasciculelor de lumină
afirmă că fasciculele de lumină intersectându-
se nu interacţionează între ele.
• „una din proprietăţile minunate ale luminii constă în
aceea că, ori de câte ori vine din direcţii diferite sau
chiar opuse, razele ei îşi exercită acţiunea lor trecând
una prin cealaltă fără a se perturba. Datorită acestui
fapt mai mulţi observatori pot vedea simultan diverse
obiecte prin unul şi acelaşi orificiu...”.
Principiul de superpoziţiei în optica
liniară
• câmpul creat într-un punct din spaţiu de două
surse de lumină este egal cu suma vectorială a
câmpurilor şi pe care acestea le generează în
mod independent în punctul dat, adică:
E = E1 + E 2
Interferenta undelor
• Dacă într-un mediu există mai multe surse de
oscilaţii, atunci în acel mediu va avea loc
propagarea mai multor procese ondulatorii.
• Dacă mediul este ideal (deci liniar) într-un
punct al acestui mediu efectul ondulatoriu
global este consecinţa suprapunerii undelor în
acel punct (conform principiului
superpoziţiei).
Interferenta undelor
• Interferenţa este fenomenul produs la
suprapunerea undelor coerente, cu întărirea
sau slabirea reciprocă a oscilaţiilor în fiecare
punct.
• Undele coerente sunt undele de aceeaşi

constantă în timp.
Am = const .
Interferenta undelor
• Considerăm interferenţa a două unde plane
coerente a căror oscilaţii se produc după
aceeaşi direcţie ( k
cu amplitudini şi faze diferite, care se întâlnesc
într-un punct din spaţiu. Cele două oscilaţii
sunt de forma:
E 1 = E 01 cos(et + m1 ) E 2 = E 02 cos(et + m 2 )
Interferenta undelor
E = E 1 + E 2 = E 0 cos(et + m )
E 0 = E 01 + E 02 + 2E 01 E 02
22
E0 = E01 + E02 + 2E01E02 cos(m1 ÷ m 2 )
2
2 2 2
• Amplitudinea rezultantă depinde
m1 - 2)
a oscilaţiilor iniţiale şi poate avea
orice valoare cuprinsă între
limitele date de:
Interferenta undelor
• dacă Am = m1- m2 -1,
atunci
Emin = E1 ÷ E2
• dacă Am = m1- m2
atunci
Emax = E1 + E2
Interferenta undelor
• Valorile diferenţelor de drum pe cere le pot avea
în cazul obţinerii unor valori maxime sau minime
ale intensităţiilor undelor (I ~ E2) vor fi.
• Intensitate minimă:
• Intensitate maximă:
k · Ar = (2n + 1)t ¬ Ar = (2n + 1)
ì
2
ì
2
k · Ar = 2nt ¬ Ar = 2n
unde ì este lungimea de undă a luminii.
http://paws.kettering.edu/~drussell/Demos/superposition/superposition.html
http://www.physicsclassroom.com/class/waves/u10l4b.cfm
Albastru – maxime (ventre)
Galben – minime (noduri)


















Interferenta undelor
• http://vsg.quasihome.com/interfer.htm

Curs 14
Tehnici si metode folosite in medicina
-SENZORI ŞI BIOSENZORI-
Concentraţii nepotrivite ale carbohidraţilor din băuturi (vin) pot schimba complet
procesul de producere a acestora.
O alternativă simplă şi ieftină de detecţie a glucozei o
reprezintă biosenzorii
Senzori şi biosenzori
• Metodele curente care au fost folosite pentru detectia si analiza
diferitelor substante cum ar fi : medicamentele, substantele biologic
active, sau diferite substante toxice ce contamineaza aerul, apa sau
solul, sunt in general scumpe, necesita pre-tratamente si pre-
concentrari si nu pot fi utilizate decat in laboratoare.
• Ca o consecinta au aparut tehnici si instrumente noi pentru
monitorzarea calitatii mediului cat si a sanatatii populatiei. Acestea
folosesc sisteme senzoriale care detecteaza si cuantifica in acelasi timp
diferite substante in probe care se pot afla sub diferite forme. Scopul
urmarit este de a dezvolta noi dispozitive analtice care sa fie rapide,
portabile, foarte selective si sa aiba o sensibilitate ridicata fata de
substanta care trebuie dozata (analit.).
• Se urmareste in acelasi timp miniaturizarea si fabricarea unor senzori
versatili, care sa permita interschimbarea elementelor de recunoastere
la un pret scazut, si totodata ca acestia sa fe usor de folosit.
Senzori
• Un senzor este definit ca fiind un dispozitiv de măsură care generează
un semnal electric măsurat sub diferite forme (sarcină electrică,
tensiune electrică sau intensitatea unui curent electric), atunci când este
supus unui fenomen ne-electric.
• Un senzor poate fi privit ca un traductor, deoarece el este un sistem
care transformă o mărime fizică în alta, dar această asemănare este
restrictivă deoarece un senzor este mult mai complex.
• Senzorul recunoaşte un fenomen într-un mod specific pe care îl
traduce într-o proprietate cuantificabilă, care este la rândul ei
transformată într-un semnal electric de un traductor. În acest fel
fenomenele sunt reprezentate sub forma unor semnale electrice pentru
a căror interpretare pot fi folosite tehnici moderne de control, achiziţie
şi prelucrare a datelor
Senzori şi biosenzori
Senzori şi biosenzori
• Organismele vii se dezvoltă şi evoluează datorită
interacţiunii cu mediul înconjurător, interacţiune
concretizată sub forma schimburilor de substanţă şi energie
dintre senzorii biologici ai organismelor şi mediu.
Majoritatea acestor senzori sunt celulele specializate care
sunt sensibile la:
– Variaţia unor parametrii fizici ai mediului înconjurător,
– Variaţia unor parametrii fizici ai mediului intern al organismului,
– Molecule din exteriorul organismului, cum sunt toxine, nutrienţi
sau feromoni,
– Molecule care influenţează metabolismul intern al organismului
(glucoza, oxigenul, hormoni, etc.),
– Diferenţa dintre propriile molecule şi cele ale mediului
înconjurător sau ale altor organisme
Senzori şi biosenzori
• Prin utilizarea unor componente biologice (ţesuturi, celule,
proteine sau ADN) în combinaţie cu diferiţi traductori au
fost create dispozitive noi cu ajutorul cărora anumite
evenimente biochimice sunt convertite în cantităţi
măsurabile, dispozitive numite biosenzori.
• Un biosenzor este un dispozitiv analitic care conţine
material biologic cu funcţie de recunoaştere (bioreceptor)
aflat în contact direct cu un traductor de semnal care
transformă informaţia fizică/chimică rezultată într-un
semnal măsurabil proporţional cu concentraţia probei
analizate.
Biosenzori
Bioreceptorul (proteine sau ADN, celule, ţesuturi,) este ales astfel încât să
interacţioneze în mod specific şi selectiv cu proba analizată, funcţionarea biosenzorilor
bazându-se pe modificările conformaţionale care au loc la nivel de biomoleculă. .
Esteîmbinată selectivitatea şi specificitatea elementelor biologice cu sensibilitatea
traductorului, îmbinare concretizată în detecţia calitativă şi cantitativă a interacţiunii
dintre biomoleculă şi probă analizată.
Recunoaştere specifică
Aplicaţii ale senzorilor şi biosenzorilor
ucozei
şi lactozei, ureei, colesterolului, a diverselor medicamente, în imunologie, etc.)

Salmonelei în alimente, controlul calităţii produselor lactate, al prospeţimii produselor
din carne şi peşte, etc)

pesticidelor, ionilor metalelor grele, etc.) sau

diferite proteine).
Clasificarea senzorilor şi
biosenzorilor
• O clasificare generală a senzorilor îi împarte pe aceştia în două grupuri
mari: senzori fizici şi senzori chimici.
• Senzorii fizici sunt aceia care sunt sensibili la variaţia unor parametrii
fizici dintr-un sistem cum sunt temperatura, presiunea, anumite forţe
sau câmpuri şi care nu au interfaţa chimică.
• Senzorii chimici sunt utilizaţi pentru determinări calitative şi
cantitative ale unei anumite substanţe. Răspunsul lor se bazează în
particular pe reacţiile chimice care apar într-un sistem în care este
implicată în mod selectiv substanţa analizată.
– Biosenzorii pot fi clasificaţi după mai multe criterii: după natura
traductoarelor, după tipul bioreceptorului folosit sau după tehnicile de
imobilizare ale bioreceptorului folosite.
Clasificarea senzorilor chimici şi a
biosenzorilor
După tipul traductoarelor:
• Electrochimici:
– Amperometrici:
– Potenţiometrici:
– Conductometrici.
• Optici.
• Gravimetrici
– Piezoelectrici (dispozitive cu cristale piezoelectrice-QCM).
– Acustici (dispozitive cu unde acustice de suprafata-SAWs).
• Termici.
Clasificarea senzorilor chimici şi a
biosenzorilor
După tipul bioreceptorilor:
• Enzimatici.
• Imunosenzori (anticorpi monoclonali).
• Celulari:
– Microorganisme
– Ţesuturi
• Cu acizi nucleici (ADN).
Biosenzori
• Recunoasterea biologica dintre analit si
receptor se poate analiza prin trei
mecanisme de baza care includ:
– sisteme biocatalitice,
– sisteme de bioafinitate sau
– sisteme microbiale
Biosenzori
Biosenzori bazati pe bio-cataliza (recunoastere chimica)
• Acesti biosenzori folosesc enzime si functioneaza pe baza
a doua mecanisme:
– Primul mecanism implica transformarea catalitica a analitului de la
o forma nedetectabila la una detectabila. Limitarile acesti tip de
senzor sunt in primul rand acelea impuse de natura enzimei ce
cuprind un numar limitat de analiti care sa constituie substrat
pentru o anumita enzima.
– Al doilea mecanism implica detectia analitului care inhiba sau
mediaza activitatea enzimatica. Acest mecanism este avantajos a fi
folosit in detectiei poluantilor din mediul inconjurator, care
afecteaza activitatea enzimelor in concentratii mici.
Biosenzori
Biosenzorii bazati pe bio-afinitate. ( imunosenzori)
• Acestia depind de utilizarea anticorpilor (Ac). Exista si se pot obtine Ac
monoclonali si policlonali pentru o gama mare de substante. Functionarea lor
se bazeaza pe interactiunea specifica dintre Ac si antigen (Ag), obtinandu-se in
final concentratia Ag.
• In functie de mecanismele care au loc se deosebesc mai multe tipuri de
imunosenzori.
– imunosenzori de competitie, a caror functionare se bazeaza pe utlizarea a doi Ag.
Unul este nemarcat si reprezinta analitul, al doilea este marcat si impreuna cu cel
marcat se afla in competitie pentru un numar limitat de locuri de legare a Ac.
– imunosenzori de inlocuire, in care analitul = Ag, inlocuieste Ag marcat care a fost
prins anterior de catre Ac.
– imunosenzori de tip sandwich, care se utilizeaza in cazul Ag bivalenti. Ca urmare
se vor produce doua tipuri de interactiuni :
• una cu Ac imobilizat
• una cu un Ac marcat
Biosenzori
Markeri
• Markerii pot fi diferite particule, metale, coloranti, radionuclizi,
enzime, compusi electrochimici.
• Detectorii folositi pentru traducerea interactiunii specifice Ag-Ac pot
fi:
– sisteme acustice (cristale piezelectrice) sau
– sisteme optice (care masoara modificarea indicelui de refractie).
• Markerii sunt din ce in ce mai mult folositi datorita specificitatii lor
ridicate si datorita faptului ca pot fi regenerati si schimbati (schimbarea
Ac imobilizat pe detector). Pot de asemenea fi folositi in masuratorile
din sistemele de analiza in flux continuu.
• De asemenea prezinta avantajul ca se pot doza molecule de interes
medical, toxine sau microorganisme (salmonella). Se pot confectiona
si biosenzori cu ADN care detecteaza modificarile chimice induse in
ADN.
Biosenzori
Biosenzori cu microorganisme.
• Acesti biosezori folosesc mecanisme primare. Materialul biologic este format
din celule sau bacterii vii.
– Un prim mecanism consta in folosirea analitului (compus organic) drept substrat
respirator.
– Un alt mecanism implica inhibarea respiratiei celulei de analit. Aceasta respiratie si
inhibta ei pot fi masurate folosind detectori optici sau detectori electrochimici.


Avantajul utilizari acestor tehnici se datoreaza in primul rand folosiri
microorganismelor comparativ cu enzimele izolate. Acesti biosenzori sunt mai
ieftini si pot opera intr-un interval larg de de pH si de temperatura.
Specificitatea mare a acestor biosenzori, pentru determinarea toxinelor, poate
fi atat un avantaj cat si un dezavantaj in functie de aplicatia dorita. Astfel de
dispozitve pot fi utilzate cu precadere pentru monitorizarea toxicitatii generale
sau in situatii in care compusii toxici sunt bine definiti.
Un avantaj al acestui tip de biosenzor il reprezinta faptul ca se pot folosi si
microorganisme modificate genetic. Acestea sunt produse special, folosind
tehnicile ingineriei genetice, pentru a recunoaste un anumit analit.
Tipuri de senzori
- electrozii de sticlă de pH folosiţi pentru măsurarea concentraţiei ionilor de
- hidrogen sau electrozi de diferite forme şi materiale
- benzi de hârtie impregnate cu reactivi în stare solidă
- - sub forma unor sonde ce pot fi folosite în diverse medii
-
- ”
Criterii de performanţă ale
senzorilor
- Selectivitatea
- alibrare [răspuns = f(c)]:
-
-
-
-
-
-
Senzori şi biosenzori electrochimici
Celula electrochimică
Electrodul de lucru
Electrodul de lucru este electrodul la care se petrece reacţia electrochimică
studiată. Reacţiile electrochimice fiind procese eterogene, depind în mare
măsură şi de proprietăţile suprafeţei electrodului.

-
rezidual apărut în intervalul de valori al potenţialului aplicat,
-
- tivitatea sa electrică,
-
Studiul reacţiilor care se petrec la
electrod
Măsurători amperometrice:
30
25
20
I / uA
15
10
5
0
0 2 4 6 8 10 12
[c] / mM
Principiul de funcţionare al
biosenzorilor enzimatici
amperometrici (BSEA)
Substrat + O2 ÷oxidaza÷ produs + H 2O2÷÷
Detecţie electrochimică
Realizarea BSEA
componentabiologică - Glucozoxidaza = o enzimă din clasa oxireductazelor şi
catalizează reacţiile de oxidare şi reducere a substratului prin transferul hidrogenului
de la substrat la oxigenul molecular.
Structura dimerică a GOX Structura unei subunităţi a GOX cu FAD (roşu)
Principilul de funcţionare al BSEA
pentru glucoză
BSEA de generaţia I
BSEA de generaţia II
Electrodul de lucru
Electrodcu film de carbon de
grosimi foarte mici obţinut prin
depunerea pirolitică a carbonului pe
un substrat de ceramică,
Acest film are proprietăţi
asemănătoare cu ale carbonului vitros,
fiind anizotrop şi cu porozitate foarte
scăzută, dar nu necesită lustruirea
suprafeţei de lucru înaintea folosirii
sale şi poate fi folosit ca senzor de
unică folosinţă sau de scurtă durată.
Prepararea electrodului de lucru
Rezistor
Îndepărtarea unui contact
Izolarea contactului metalic
Metode de imobilizare enzimatică
Instrumente şi măsurători
Detecţia glucozei
Metoda de imobilizare a GOX: reticulare intermoleculară
1,4
1,2
1,0
0.1 uA
S=0,467 ± 0,007 µA /mM
0,8
50 s
I / uA
0,6
0.4 mM
0.2 mM
0,4
0,2
0,0
0 1 2 3 4 5
S=0,165 ± 0,003 µA /mM
[Glucose] / mM
Curbe de calibrare pentru adiţii succesive de ~0,2 mM glucoză în PBS, pH 7.0. Potenţial de lucru
+0,9 V vs. SCE
() electrozi polarizaţi la +0.9 V vs. SCE şi ()electrozi trataţi în acid.
În detaliu este prezentat răspunsul senzorului la adăugarea glucozei.
M.Florescu, CMA. Brett, Anal.Chim.Acta 2003
Detecţia glucozei cu ajutorul CFE
modificat cu CoHCF
Metoda de imobilizare a GOX: reticulare intermoleculară
apare reducerea mediatorului CoHCF la suprafaţa electrodului înregistrându-se
un curent negativ
100
80
S=1,28 ± 0,005 nA /µM
60
I / nA
LD = 1,9 µM
40
20
0
0 20 40 60 80 100 120
[Glucoza] / uM
Curbă de calibrare pentru adiţii succesive de 10 uM glucoză la
potenţial de lucru 0,0 V vs. SCE în PBS H 7,0.
M. Florescu and C.M.A. Brett, Analytical Letters, 37, 5, 2004,
R. Pauliukaite, M. Florescu, C. M. A. Brett , Journal of Solid State Electrochemistry 9, 5, 2005,
Nanobiosenzori
Folosirea nanobiotehnologiilor pentru obţinerea nanobiosenzorilor:
dezvoltarea unor nanobiosenzori prin folosirea unor materiale
electrodice nanostructurate sau a nanoparticulelor.
Nanoparticule de Au pot fi depuse pe suprafaţa electrozilor de lucru
determinând o creştere a suprafeţei pe care componenta biologică
poate fi imobilizată. În felul acesta cantitatea biomoleculei
imobilizată este mai mare conducând la imbunătaţirea
performanţelor biosenzorilor


Reprezentarea schematică a imobilizării unei enzime (GOx) pe suprafaţa unui electrod
modificată cu nanoparticule de aur.
F. N. Crespilho, M. E. Ghica, M. Florescu, F. C. Nart, O. N. Oliveira, Jr. C. M.A. Brett,
Electrochemistry Communications 8 (2006) 1665–1670, , Imprint: ELSEVIER SCIENCE BV,

Elemente de fizica moleculara si caldura
• Energia internă. Mişcarea termică • Măsura generală a diferitelor forme de mişcare ale materiei (substanţă sau câmp) este energia. • La rândul ei energia apare sub diferite forme în funcţie de tipul de mişcare al materiei: termică (calorică), mecanică, electro-magnetică, luminoasă, nucleară, etc.

Elemente de fizica moleculara si caldura
• Energia internă. Mişcarea termică • Toate sistemele (corpurile) sunt formate din particule aflate într-o continuă mişcare. Astfel, sistemul posedă energie, numită energie internă (U) care este dată de suma energiilor tuturor formelor de mişcare şi energiile de interacţiune a particulelor din sistem
– (suma tuturor energiilor cinetice de translatie, rotatie, vibratie ale particulelor + energiile potentiale datorate prezentei cȃmpurilor de forta exterioare)

• Mişcarea permanentă şi dezordonată, dependentă de temperatură, a moleculelor unui corp se numeşte mişcare de agitaţie termică. Această mişcare este dată de energia cinetică a moleculelor. • Energia cinetica medie a moleculelor, care, la o concentratie data determina presiunea gazului ideal, este în acelasi timp si o masura a temperaturii, cu atât mai mult cu cât energia cinetica medie este independenta de numarul moleculelor. Deci energia cinetica medie este o functie ce depinde numai de temperatura T. • Pentru un gaz ideal: U E , Ep neglijabila
n i 1 Ci

• Teoria cinetică a gazelor demonstrează faptul că energia medie moleculelor c este dată de următoarea relaţie:
i c KB T 2
R KB  NA

• i - numărul gradelor de libertate ale unei particule fiind egal cu numarul coordonatelor independentenecesare pentru determinarea poziiei sale în spaiu
– i = 3 ( gaz monoatomic); – i = 5 (gaz biatomic); – i = 7 (gaz triatomic),etc.

T) • Stare de echilibru: stare stationara cu parametrii constanti. • Sistem termodinamic: este un sistem alcătuit dintr-un număr foarte mare de particule sau elemente • Clasificarea sistemelor termodinamice : – izolate. legile care guvernează procesele termice. scoţând în evidenţă în special.Notiuni fundamentale termodinamice • Termodinamica studiază proprietăţile fizice ale sistemelor macroscopice. – deschise ( organismele vii ). – inchise. V. • Parametrii de stare : marimi fizice masurabile (p. .

dar parcurse în sens invers decât transformarea directă de la starea iniţială ( I ) la cea finală ( F ireversibile (toate procesele din natura ). Reversibile = ca trecerea de la starea finală a sistemului la cea iniţială se realizează prin aceleaşi stări intermediare.Notiuni fundamentale termodinamice • Transformari (procese) termodinamice: trecerea sistemului de la o stare iniţială la o stare finală .= Când transformarea F→I se realizează pe altă cale decât cea corespunzătoare transformării directe I→F. .

Notiuni fundamentale termodinamice • Transformari (procese) termodinamice: trecerea sistemului de la o stare iniţială la o stare finală . – Nestatice – Ciclice = în care sistemul evoluează astfel încât starea finală este identică cu cea iniţială. • Nu orice transformare cvasistatica este reversibila ( îmbatrȃnirea ) . – Cvasistatice = o succesiune de stări de echilibru . – Neciclice = când cele două stări I şi F sunt diferite sistemul a suferit o transformare neciclică sau deschisă.

Principiile termodinamicii • Principiul I – principiul conservării energiei • „În decursul evoluţiei unui sistem izolat. • Principiul I al termodinamicii poate fi enunţat şi astfel: „Energia internă (U) a unui sistem este o funcţie de stare. În termodinamică mărimea fizică care se conservă este energia sistemului izolat. există anumite mărimi fizice care se conservă (păstrează mereu aceeaşi valoare).” • Acest principiu nu este specific doar termodinamicii. depinzând doar de stările iniţială şi finală prin care trece sistemul” .

• Pe baza Principiului I al termodinamicii s-a formulat legea generală de conservare a energiei conform căreia: „Energia nu poate fi creată şi nici distrusă. . ea poate numai să se transforme dintr-o formă în alta. – L este lucrul mecanic schimbat de sistem cu exteriorul. datorită variaţiei energiei de mişcare ordonată a unui ansamblu mare de molecule ale sistemului. în cantităţi echivalente. care determină deplasări la scară macroscopică.” • Ecuaţia principiului I va fi: U Q L – Q este căldura schimbată de sistem cu exteriorul datorită variaţiei energiei mişcării de agitaţie termică (mişcarea dezordonată) sau variaţiei energiilor interacţiunilor dezordonate dintre molecule.

.. etc. chimic (Lc)... • Ast unui sistem biologic.. ecuaţia principiului I m c Q 0 dacă sistemul primeste Q sau L L 0 Q 0 sistemul Q sau L L 0 ..Sistemele biologice • Sistemele biologice sunt sisteme deschise. la trecerea dintr-o stare în alta. schimbate de sistem cu exteriorul: U Q L L . schimburile permanente de substanţe şi energie fiind indispensabile vieţii... va fi dată de bilanţul dintre cantitatea de căldură (Q) şi toate formele de lucru mecanic(Lm)...

Q este căldura degajată de organism. L este lucrul mecanic efectuat de organism. – În cazul organismelor homeoterme toată energia preluată din mediu constă din energia chimică a alimentelor.Bilanţul energetic al organismelor vii Em L Q Ed • • • • Em este energia preluată din mediu. . Ed este energia depozitată în rezervele organismului – Se aplică conservarea energiei numai pentru sistemul închis format din organismul respectiv împreună cu mediul său înconjurător.

• La nivelul materiei vii. reactiile de oxidare ireversibile termodinamic sunt cele care genereaza caldura. . • Pe baza legii lui Hess se poate calcula cantitatea de caldura produsa la consumarea unei cantitati de alimente. • Pentru toate procesele este valabila legea lui Hess : – “Efectul termic în procesele izocore si izobare nu depinde de calea urmata ci este determinat numai de starea initiala si finala” – cu alte cuvinte energia consumata pentru obtinerea unei substante depinde doar de tipul elementelelor care o alcatuiesc. Pentru aceasta este necesar sa se cunoasca cantitatea de caldura degajata la oxidarea aceleiasi cantitati de alimente.

Coeficientul izocaloric • Căldura (energia calorică) reprezintă o formă degradată de energie. Coeficient izocaloric fizic: energia degajata la arderea a 1g de substanta în bomba calorimetrica unde rezulta H2O + CO2. – 1. Coeficient izocaloric fiziologic: energia degajata la descompunerea a 1g de substanta pâna la produsii finali ( în organism nu rezulta H2O + CO2 ). în functie de aliment. digerabilitatea variaza. În orice proces. între 50% . – 2.90%. o parte din energie se disipă sub formă de căldură. • Coeficientul izocaloric : cantitatea de energie ( în kcal ) care se degaja la arderea a 1g de substanta. – 3. Coeficient izocaloric practic: energia degajata prin digerarea a 1g alimente – o parte din alimentele consumate nu se digera si sunt partial eliminate. .

1 4.Valori ale coeficientilor izocalorici pentru câteva categorii de substante Tipul de Substanta/ Coeficient izocaloric Glucide Lipide Proteine Fizic Fiziologic Practic 4.1 3.83 9.3 9.65 5.3 8.6 4.68 .1 3.

• Toate procesele spontane dintr-un sistem izolat se desfăşoară în sensul scăderii lucrului mecanic pe care acest sistem l-ar putea efectua.Principiul al II-lea (al creşterii entropiei) • „Nu este posibil un proces termodinamic în care întreaga cantitate de căldură absorbită de sistem să fie transformată total în lucru mecanic”. .

se introduce o nouă mărime. Q T S S  T . • Energia pierdută sub formă de căldură. când un sistem efectuează lucrul mecanic (de orice natură) este legată de produsul dintre temperatura absolută T a sistemului şi creşterea a unui parametru de stare S numit entropia Qsistemului.Parametrii termodinamici Entropia • Pentru exprimarea cantitativă a pierderilor de energie şi a tendinţei de evoluţie spontană a unui sistem termodinamic. numită „entropie”.

F U T S . în care toată energia internă a sistemului a fost degradată în căldură. • Astfel pentru un sistem aflat la temperatura T. sistemul evoluând spre starea de echilibru caracterizată de entropie maximă.Energia liberă • Pentru un sistem izolat. din energia sa internă (U) doar o parte poate umită „energie liberă” (F) a sistemului (sau potential termodinamic). nemaiputând fi trasformată în lucru mecanic util. entropia sa creşte în timp.

în care U = const.• F – măsoară capacitatea unui sistem de a efectua lucrul mecanic util (de orice formă). daca  . daca  – Se efectueaza asupra lui L. • În sistemele izolate. F 0 • Energia liberă unui sistem izolat scade. iar entropia sistemul creşte • O transformare de stare a unui sistem neizolat este: – Spontana.

. naturale. • Ea nu poate da relaţii cantitative pentru procese naturale.• Termodinamica clasică se ocupă în special de procesele cvasistatice şi de starea de echilibru ale sistemelor închise. Pentru studiul acestor procese a fost nevoie de o nouă dezvoltare a termodinamicii care are ca obiect studiul proceselor naturale. care se desfăşoară în sistemele deschise. • Această dezvoltare a permis descoperirea a o serie de legi noi care permit scrierea primelor două principii ale termodinamicii şi pentru procesele ireversibile. care sunt în general ireversibile şi au loc în sistemele deschise.

) T dA FT A dx • Efectele cantitative ale fenomenelor ireversibile corespunzătoare. se numesc fluxuri J A . fluxul de căldură etc. fluxul de masa. .Termodinamica proceselor ireversibile • Aceste noi legi exprimă proporţionalitatea între aşa-numite forţe termodinamice şi fluxurile lor corespunzătoare. de exemplu gradientul unei marimi A (concentraţie. J A DA • D reprezintă un coeficient caracteristic fiecărui fenomen. de ex. temperatura. • Prin forţe termodinamice F se înţeleg cauzele care provoacă fenomenele ireversibile. provocate de forţele termodinamice. etc.

schimburi controlate de mecanismele celulare. energie si informatie cu mediul exterior. • Sistemele biologice sunt sisteme termodinamice deschise (termodinamica Prigogine) – influx . densitate. Au loc în mod spontan. . • Fenomenele moleculare de transport sunt datorate miscarii de agitatie termica a moleculelor.transport spre interior – eflux . fără consum de energie (pasiv) conducând la creşterea dezordonării moleculelor.transport spre exterior • Cauza fenomenelor de transport: prezenta fortelor termodinamice la suprafete de separare si in interiorul fazelor separate • Tendinte: sa diminueze neomogenitatile din sistem cum ar fi: concentraţie.Fenomene moleculare de transport • Procesele metabolice reprezinta un schimb permanent de substanta. presiune osmotică.

. etc. Aceste deplasări sunt corelate. magnetic. • Din această categorie un rol deosebit îl au difuzia şi osmoza. desfăşurându-se fără consum de energie metabolică (transport pasiv). • Fenomenele moleculare de transport prezintă importanţă deosebită pentru viaţa plantelor şi animalelor. având loc o deplasare relativ ordonată a ansamblului tuturor particulelor. de câmp electric. numindu-se drift.Fenomene moleculare de transport • Fenomenele de transport pot avea loc şi sub acţiunea unor cauze externe: diferinţe de presiune hidrostatică.

. t dt d • Flux molar:  t (la limită: dt ). transportată printr-o suprafaţă în unitatea de timp. datorat agitaţiei termice. • Exemple de flux: mdm•Flux de masă:(la limită:). a unor particule din zonele de concentraţie sau densitate mai mari spre zonele cu valori mai mici ale acestor mărimi. printr-un mediu suport omogen. sarcină. etc. energie.Fenomenul de difuzie • Difuzia pasivă reprezintă fenomenul de transport pasiv. • Se numeşte flux cantitatea de substanţă.

Fenomenul de difuzie • Gradientul. în mod simplificat semnifică variaţia unei mărimi între două puncte ale spaţiului raportată la distanţa dintre puncte (în fiecare punct va arăta direcţia în care marimea creşte cel mai repede): M M M  grad M M ijk xyz • În cazul difuziei se folosesc: c  . x x .

Fenomenul de difuzie C1 C2 C C1 C2 x1 x2 x .

densitatea moleculelor difuzante. m  C VV  t D S   C  x .Legile lui Fick (difuziei) • Legea I a lui Fick: Fluxul de masă printr-o suprafaţă este direct proporţional cu aria S a suprafeţei şi cu gradientul densitatii  m D S  t x • D – coeficient de difuzie (m / s). 2 • .

în oricare punct al soluţiei.• Legea a II-a a lui Fick: • Variaţia temporală a concentraţiei. . dcd C dt D  dx 2 • Experimental s-a constatat că D variază direct cu temperatura. este proporţională cu variaţia spaţială a gradientului 2 concentraţiei. invers proporţional cu volumul particulelor care difuzează şi depinde de forma particulelor.

însă nu şi a solvitului . presiunea osmotică.Fenomenul de osmoză • Fenomen spontan (pasiv) de difuzie a moleculelor de solvent ale unei soluţii printr-o membrană semipermeabilă poartă denumirea de osmoză. • deplasarea unei cantităţi de solvent generează o diferenţă de presiune hidrostatică intre compartimente • la incetarea difuziei solventului. starea staţionară corespunde compensării celor două forţe termodinamice : presiunea Membrana semipermeabila = permite hidrostatică este echilibrată de trecerea particulelor de solvent (apa).

g h .prin membrana semipermeabilă s. .densitatea lichidului manometric. Ea este întâlnită şi la animalele acvatice sau unele păsări (pescăruşi) pentru procurarea apei potabile din apa de mare. • Dacă asupra soluţiei mai concentrate acţioneaza o presiune foarte mare din exterior.n. – Acest fenomen are importante aplicaţii practice (desalinizarea apei). se produce osmoza inversă. molecula de solvent traversează membrana în mod forţat de la soluţia mai concentrată spre cea mai diluată. presiune osmotică şi este măsurabilă prin presiunea hidrostatică (cu ajutorul unui manometru).

Fizica Curs 7 .

Aceste fenomene se pot datora fie: · ciocnirii dintre molecule (care determină un transport de substanţă sau de energie). . · frecării interne dintre diferitele straturi de substanţă (care deteremină transport de impuls).Fenomene de transport Prin fenomene de transport înţelegem fenomenele care sunt însoţite de transport de substanţă. impuls sau energie dintr-o regiune în alta a mediului.

• migrarea sarcinilor electrice de-a lungul unui gradient de potential electric apare conductia electrica. • un transport de impuls de-a lungul unui gradient de viteza avem vâscozitate. . atunci vom vorbi de conducţie termică.Fenomene de transport Atunci când un fenomen este însoţit de: • un transport de substanţă se spune că este vorba de difuzie moleculară. • un transport de energie.

• Forţa termodinamică corespunzătoare este dată de variaţia parametrului respectiv pe unitatea de lungime.Fenomene de tranport • Un sistem termodinamic care nu se află în echilibru prezintă în puncte diferite valori diferite ale cel puţin unuia dintre parametrii de stare p. deci de gradientul parametrului respectiv A. dA FT A dx . T şi V. • Prezenţa neomogenităţilor determină apariţia forţelor termodinamice ce generează fenomenele de transport.

Fenomene de transport • Forţa termodinamică. potrivit căruia: J A DA ecuaţia generală a fenomenelor de transport • D reprezintă un coeficient caracteristic fiecărui fenomen. . generează un flux termodinamic sau o densitate de curent a parametrului respectiv J A . în cazul proceselor ireversibile lente este valabil un postulat fundamental al termodinamicii proceselor ireversibile.

procesele care au loc se numesc procese în regim staţionar. .Fenomene de transport • Dacă un sistem este neomogen dar parametrii de stare se menţin constanţi în timp. • Toate procesele în timpul cărora parametrii de stare variază în timp se numesc procese în regim nestaţionar.

Difuzia • Deplasarea componenţilor sub acţiunea diferenţei de concentraţie formează fluxul de difuzie al componenţilor respectivi. . • Fluxul se măsoară prin cantitatea componentului difuzat în unitatea de timp prin unitatea de suprafaţă normală la direcţia de difuzie. • Difuzia implică deci un transport de masă.

Ecuaţia generală a fenomenelor de transport este (legea I a lui Fick) : n J n Dn D x N n n  D Jn  x S t x  D este coeficientul de difuzie 1 1 .

• Fenomenul poate fi staţionar sau nestaţionar. se observă o tendinţă de egalizare a temperaturii. se numeşte conductibilitate termică. la fel ca difuzia. părţile mai calde se răcesc în timp ce părţile mai reci se încălzesc ca rezultat al apariţiei unui curent de căldură orientat dinspre părţile calde spre părţile reci ale gazului. Astfel.Conductibilitatea termică • Dacă un gaz este încălzit în mod neuniform. • Acest fenomen ce constă în apariţia unui curent de căldură datorat exclusiv moleculelor antrenate numai în mişcarea termică. .

.

• Orice transformare de energie este insotita de producerea unei cantitati de caldura.Propagarea caldurii • Orice forma de energie se poate transforma in caldura. • Caldura (energia termica) se poate propaga in unul din modurile urmatoare: – Convectie in fluide – Conductie termica – Radiatia termica .

• Flux de fluid aparut in urma convectiei se numeste curent de convectie.Convectia • Consta in transportul caldurii prin deplasarea unei mase de fluid (gaz sau lichid). . • Apare datorita faptului ca densitatea fluidului incalzit scade si devine mai usor (datorita fortei lui Arhimede exercitata de fluidul mai rece si mai dens din jur).

.

Curenti de convectie ascensionali Formarea smogului (acumularea poluantilor in absenta curentilor de convectie ascensionali .

.Conductia termica =reprezinta transmisia energiei termice prin masa unui corp datorita ciocnirii (vibratiilor) particulelor constituente intre ele.

Conductia termica Solide metalice (conductori termici) Solide ne-metalice (izolatori termici) Gaze Lichide .

dQdQ c m dT V dT .Conductibilitatea termică nestaţionară • Cantitatea de căldură necesară unui corp pentru a mări temperatura sa cu 1 grad (Kelvin) se numeşte capacitate termică: dQ C •dT • Capacitatea termică a unităţii de masă se numeşte căldură specifică.

Radiatia termica • = emisia radianta care are loc si in vid. • = unde electromagnetice (transporta doar energie) .

1 2 3 4 .

care variaza in timp si se genereaza reciproc. .Radiaţia electromagnetică • Radiatia (unda) electromagnetica reprezinta fenomenul de propagare in timp si spatiu a unei oscilatii electromagnetice. • Cele doua componente oscileaza in faza perpendicular una fata de cealalta si pe directia de propagare a undei. • Oscilatia electromagnetica are doua componente. electrica si magnetica.

E – intensitatea campului electric H – intensitatea campului magnetic .

.

Radiatiile rosie. verde si albastra (lungimi de unda diferite) .

.

.

Radiatia “poate sa vada” un obiect daca are lungimea de unda de acelasi ordin de marime cu dimensiunile obiectului. .Spectru electromagnetic acopera un interval mare de lungimi de unda si energii transportate.

Radiaţia electromagnetică
• Radiaţia electromagnetică are caracter dual, putînd fi considerată atît undă cât şi un ansamblu de particule cuantice (fotoni). Energia unui foton se numeste cuanta de energie si este egala cu h. • poate fi tratată folosind principiile mecanicii cuantice care spun că:

E h Unde h 6,67 10 J s (constanta lui Planck).

– Într-un atom electronii se pot afla numai pe anumite nivele energetice, adică există o distribuţie „discretă” a spectrului energetic al unui atom sau moleculă, – Trecerea electronilor de pe un nivel energetic pe altul are loc cu absorbţia sau emiterea unei radiaţii a cărei frecvenţă depinde de diferenţa de energie dintre cele două nivele prin relaţia:

Absorbtie

Modelul planetar al atomului

Emisie

• Atomii si moleculele pot absorbi sau emite radiatii electromagnetice ale caror lungimi de unda (culori) sunt caracteristice substantei respective.
– Totalitatea radiatiilor pe care le emite un element chimic sau o molecula alcatuieste spectrul de emisie al acesteia, iar – totalitatea radiatiilor absorbite de un element chimic sau molecula alcatuieste spectrul de absorbtie al acesteia.

• Spectrul de emisie este folosit pentru a afla compozitia unui material (este diferit pentru fiecare element din sistemul periodic).

Linie spectrala = reprezintă tranziția cuantică a unui electron dintre diferitele nivele energetice din atomi si molecule. Linie spectrala = Reprezinta imaginea fantei spectroscopului in domeniul ingust de frecvente caracteristic materialului care emite sau absoarbe radiatie.

Spectrele substantelor in stare gazoasa sunt alcatuite din linii spectrale

Spectrul unei surse de lumina alba

Spectrul de emisie al hidrogenului

de intensitate mare. Majoritatea substantelor au spectre complexe in care pot fi identificate unele linii spectrale specifice.–Doar cateva dintre elementele chimice sunt caracterizate printr-un spectru simplu format din cateva linii. Spectrul de emisie al hidrogenului Spectrul de emisie al fierului .

Spectrul de emisie al Soarelui impreuna cu linie de absorbtie ale diferitelor elemente .

.

.

Biofizica Curs 8 .

• În laboratoarele de analize poate fi folosită la determinarea concentraţiei de glucoză. prin diferite tehnici. n = f(c). cum ar fi: 1. . Refractometria: este o metodă prin care. în urma măsurării indicelui de refracţie al unei soluţii se poate determina concentraţia acesteia datorită interdependenţei dintre aceste două mărimi.Proprietăţi optice ale soluţiilor • Sunt folosite pentru analiza calitativă şi cantitativă a substanţelor în soluţie.

.Proprietăţi optice ale soluţiilor 2. Polarimetria este o metodă pe baza căreia se poate calcula concentraţia unei soluţii optic active (substanţă care roteşte planul luminii polarizate) în urma măsurării unghiului de rotire a planului de polarizare a luminii. unghi direct proporţional cu concentraţia substanţei optic active şi cu grosimea stratului de substanţă străbătut.

.

glucidele sunt dextrogire (D) .În organism exista doar una din variante: (aminoacizii sunt levogire(L ).

– Spectrelor de emisie (dezexcitare energetică) sau – Spectrelor de împrăştiere. • În urma absorbţiei sau emisiei radiaţiei electromagnetice au loc tranziţii caracterizate cu ajutorul: – spectrelor de absorbţie (excitare energetică). .Metode spectroscopice utilizate în analize • Spectroscopia reprezintă o tehnică de cercetare şi de analiză rapidă şi nedistructivă a structurii. compoziţiei şi proprietăţilor materiei.

Absorbtie Modelul planetar al atomului Emisie .

– Evib reprezintă energia de vibraţie care se datorează variaţiei distanţei dintre nucleii atomici (vibraţia legăturilor chimice în interiorul moleculelor).şi poliatomice. • Ultimii doi termeni sunt mai mici decât primul şi apar numai în cazul moleculelor di.Spectroscopia de absorbţie • Starea energetică a unei molecule este considerată ca o sumă de mai multe energii: E Eelect Evib Erot – Eelect reprezintă energia dată de starea electronică. iar – Erot este energia de rotaţie a moleculei. . respectiv de ansamblul de orbitali ocupat de electronii din moleculă.

infraroşii (IR) şi ultravioletelor (UV). respectiv. . frecvenţa radiaţiei implicate în acest proces vor descreşte în ordinea amintită. În toate cazurile studiile se fac mai ales pe soluţii. • Variaţia de energie şi. • Spectroscopia de absorbţie se aplică în cazul radiaţiilor vizibile (VIS).Spectroscopia de absorbţie • Între diferitele nivele electronice. de vibraţie sau de rotaţie pot avea loc tranziţii.

absorbţia fiind continuă.Spectroscopia de absorbţie • O anumită soluţie poate să absoarbă mai mult sau mai puţin toate radiaţiile. ea devine selectivă şi soluţia capătă culoarea complementară radiaţiilor absorbite. • În unele cazuri absorbţia este mai puternică pentru anumite lungimi de undă. .

Se definesc: • Transmitanţa unei substanţe de o anumită grosime: T (%)  I 100 I0 • Extincţia naturală I01 En ln ln K n x TI Kn – coeficient natural de extincţie • Absorbanţa unei substanţe I0 I A% 100 1 T 100 I0 .

intensitatea luminii scade. aceasta regăsindu-se în mediu sub altă formă. .Absorbţia radiaţilor Absorbţia reprezintă fenomenul de atenuare a energiei incidente. La trecerea luminii printr-o substanţă absorbantă. după legea Lambert: K I x I 0 e n x I 0 10 K x unde k este coeficientul de extincţie.

x c x – – coeficient molar de extincţie (depinde de natura substanţei şi de lungimea de undă a radiaţiei atenuate). En . se aplică legea Beer. • Aceasta lege este valabilă pentru soluţii diluate (concentratii mici ale substantelor dizolvate). .Legea Beer • Când este vorba de o soluţie de concentraţie c. a unei substanţe absorbante într-un mediu perfect transparent pentru aceea lungime de undă.

Legea Lambert .Beer K I . x I 0 e n x I0 e En I0 e cx I01 En ln ln K n x TI .

Legea Lambert . astfel încât analiza lor permite efectuarea unor determinări cantitative sau calitative a soluţiilor macromoleculare.Beer • Curba care dă dependenţă lui în funcţie de se numeşte spectrul de absorbţie al substanţei respective. • Forma acestui spectru depinde de natura mediului absorbant. .

• Mai mult. precum şi dozarea lor.Beer • Spectrele de absorbţie ale macromoleculelor constituie adevărate „amprente” ale acestora. spectrele de absorbţie permit să se tragă concluzii referitoare la natura legăturilor dintre atomii macromoleculelor şi a grupărilor organice libere. permiţând identificarea acestora.Legea Lambert . .

• Spectrofotometrele sunt clasificate: – In functie de cu care lucreaza. – Tehnica de masurare folosita.Spectrofotometrul • Spectrofotometrul este un fotometru (dispozitiv care masoara intensitatea luminii) care masoara intensitatea radiatiei la diferite lungimi de unda. – Modul de achizitie al spectrului. .

.

Diagrama unui spectrometru UV/VIS cu un singur fascicul .

• Concentratia solutiei este calculata folosind legea LambertBeer. • Lumina de la sursa este ghidata catre monocromator (sau retea de difractie) care selecteaza o radiatie de o anumita  dintr-un spectru continuu. . • Sunt calculate transmitanta sau extinctia pentru folosita.Spectrofotometrul • Masoara cantitativ fractiunea intensitatii radiatiei care trece printr-o solutie. • Dupa trecerea radiatiei prin substanta analizata intensitatea luminii emergente este masurata cu o fotodioda sau un senzor.

Deci chiar pentru un aminoacid spectrul de vibraţie arată foarte complicat.Spectre în infraroşu • Spectrele în infraroşu (IR) reprezintă în general tranziţii vibraţionale. este posibil un anumit grad de analiză prin folosirea unor cataloage. . • Spectrofotometrele in IR sunt diferite datorita faptului ca toate corpurile emit IR sub forma de radiatie termica. • Datorită faptului că anumite grupări chimice prezintă tranziţii vibraţionale la anumite frecvenţe caracteristice. • O moleculă neliniară cu n atomi va prezenta (3n-6) moduri fundamentale de vibraţie. fapt care explică complexitatea acestor spectre chiar pentru molecule relativ simple.

.

.

Există în principal două tipuri de structuri care prezintă absorbţii în acest domeniu: – compuşii care conţin anumiţi ioni metalici. . în special metale de tranziţie (metaloproteinele). – sisteme de legături duble conjugate şi structuri aromatice voluminoase.Spectre in vizibil • Tranziţiile din domeniul vizibil al spec = 400 – 800 nm) sunt tranziţii electronice de energie relativ joasă.

adica spectrul de absorbţie. • Multe măsurători biochimice se bazează pe diferite reacţii de culoare în urma cărora un cromofor intern sau extern îşi schimbă culoarea. .Spectre in vizibil • Pentru obţinerea unor date spectroscopice se pot folosi schimbările care au loc în: – spectrul de absorbţie al unor grupări absorbante în mod natural numite cromofori intrinseci sau – spectrul unor substanţe adăugate din exterior (cromofori exteriori). • Intensitatea culorii este direct proportionala cu concentratia substantei.

poate fi obtinut: • din tabele.• Spectroscopia UV/VIS poate fi folosita pentru determarea concentratiilor solutiilor. . • din curbele de calibrare (pentru concentratii cunoscute). • Se foloseste legea Lambert-Beer: – Trebuie cunoscut pentru lungimea de unda folosita (pentru care se produce absortia maxima).

10 – 4.20 – 124 eV Extreme EUV 121 nm – 10 nm 10.Ultraviolete UVA 400 nm – 315 nm 3.94 eV Near (apropiate) NUV 400 nm – 300 nm 3.20 – 10.13 – 6.43 eV Middle (medii) MUV 300 nm – 200 nm 4.20 eV germicidal UVC 280 nm – 100 nm 4.2 eV Vacuum (vid) VUV 200 nm – 10 nm 6.4 eV Far (indepartate) FUV 200 nm – 122 nm 6.2 – 124 eV .13 eV UVB 315 nm – 280 nm 3.10 – 3.43 – 12.94 – 4.

cele mai folosite sunt în domeniul 200 – 380 nm. În acest domeniu multe substanţe de interes biologic prezintă benzi puternice de absorbţie. cum sunt aminoacizii aromatici sau heterociclici ca tirozina. • Absorbţia proteinelor în jur de 280 nm se datoreşte acestor aminoacizi (în primul rând triptofanului). fenilalanina sau triptofanul.Spectre in ultraviolet • În cazul spectrelor în ultraviolet. .

spectrele în UV pot fi folosite pentru evidenţierea şi urmărirea unor reacţii biochimice. .Spectre in ultraviolet • Ca şi spectrele în vizibil. pentru analiza structurii chimice. in special a sistemelor conjugate. • UV sunt folosite in spectroscopia in UV pentru a studia fluorescenta unei substante. • Pentru aflarea concentratiei unei solutii se foloseste de asemenea legea Lambert-Beer.

.

Curs 9 Biofizica .

• Fiecare electron are o sarcină electrică negativă egală cu o constantă fundamentală e: 1e 1.Atomul si nucleul • Atomul este alcătuit dintr-un nucleu format din neutroni şi protoni şi un înveliş alcătuit din electroni. • Masa constituenţilor atomului: – masa electronului este.602 1019C • Numărul de electroni din învelişul atomului se notează cu Z şi este cunoscut sub denumirea de număr atomic al respectivului element chimic. . • Dimensiunea atomilor a fost subiect de dezbateri susţinute până spre sfârşitul secolului XIX. Astazi este general acceptata ideea ca raza atomică este de ordinul 1010 m (1Å) cu nucleul atomic având dimensiuni în domeniul 1014 m. asta înseamnă ca aproape întreaga masă a atomului este concentrată în nucleu.11 1031kg – masa unui proton (sau neutron) este cu mai bine de 3 ordine de mărime mai mare mp mn 1. me 9.66 1027 kg .

• În cazul unui element chimic E (substanţa alcătuită din Aatomi de acelaşi tip) este obişnuit să se facă notaţia Z E . cu un număr de sarcini elementare (protoni)egal cu Z.Atomul • Pentru a mentine neutralitatea electrică a atomului nucleul trebuie sa fie încărcat pozitiv. 12N . Astfel se pun mai uşor în evidenţă: – izotopii (acelaşi Z dar cu A diferit): – izobarii (acelaşi A dar cu Z diferit): 12 6 12 5 C 13 6 67 C 14 6 C B. • Masa atomica (moleculara) A este numeric egală cu numărul de protoni si neutroni din nucleul atomului (moleculei respective). 12C.

interacţiunea cu radiaţie electromagnetică (fotoni). gazele sunt formate din molecule. • Molecula rezultă în urma “legării” a doi sau mai mulţi atomi ce au nivele electronice parţial ocupate.schimb de electroni între doi atomi învecinaţi. – interacţie chimică . . excepţie făcând gazele rare (zise şi inerte) care datorită faptului că au nivelele energetice complet ocupate nu vor forma molecule ci vor rămâne în stare atomică. • Ionii pot fi creaţi în diferite feluri: – interacţiune fizică . În general. aceşti atomi punând în comun electroni pentru a crea o structura cât mai stabilă energetic.Atomul • Ionul este un atom care a cedat sau a primit unul sau mai multi electroni în timp ce nucleul ramâne neschimbat. excitare termică. bombardare a atomilor cu electroni de mare viteză. În acest fel neutralitatea din punct de vedere electric a atomului nu mai este respectată.

. beta (β) sau gama (γ).Radioactivitatea • Radioactivitatea reprezintă transformarea spontană a nucleelor instabile în alte nuclee. • Acest fenomen este observat atât la izotopii instabili care se gasesc în natură (radioactivitate naturală) cât şi în cazul ciocnirilor nucleare provocate (radioactivitate artificială). cu emisia unor radiatii de tip alfa (α).

Dezintegrarea α-radioactivă • constă în expulzarea de către nucleele grele (A>200) a unor particule de sarcină pozitivă egala cu 2e alcătuite din 2 protoni şi 2 neutroni legaţi împreună (nucleu de He). . • Se cunosc în jur de 25 de nuclee α-radioactive naturale si aproximativ 100 de nuclee αradioactive artificiale. • Spectrul de energii al particulelor α emise este unul discret.

e Dezintegrarea β • Dezintegrarea β cuprinde trei tipuri diferite de transformari nucleare: • dezintegrarea : transformarea unui neutron (n) din nucleu în proton (p) având ca rezultat emiterea unui electron (e ) • dezintegrarea : transformarea unui proton (p) din nucleu în neutron (n) având ca rezultat emiterea unui pozitron (e ) • captura electronică (K sau L): procesul prin care un electron (e ) este absorbit de către un proton din nucleu rezultatul fiind transformarea acestuia într-un neutron (n) • Spectrul de energii al electronilor sau pozitronilor este unul continuu.     .

radiaţiile  vor avea un un spectru discret de linii. Întrucât nivelele energetice ale nucleului sunt discrete. cu lungimi de undă (λ) • Radiaţiile γ reprezintă forma cea mai răspândită de eliminare a energiei excedentare în cazul dezintegrărilor radioactive. adică de fluxuri de fotoni de radiaţii electromagnetice de energii foarte ridicate. .Dezintegrarea  • În general. toate tipurile si de radioactivitate sunt însoţite de emisii de radiaţii gama (γ).

. o dezintegrare este posibilă dacă este îndeplinită condiţia ca energia nucleului înainte de dezintegrare să fie mai mare decât suma enegiilor nucleului rezultat şi a particulei emise.Dezintegrarea  • Cauza fenomenelor radioactive este dată de gradul de stabilitate (sau instabilitate) al nucleului atomic. în acest caz. • Dezintegrarea nucleară este o expresie a tendinţei nucleului de a trece spre stări de energie cât mai joase şi.

raportul dt . numit viteză de dezintegrare. este proporţional cu numărul de nuclee rămase nedezintegrate N: . daca dN nuclee ale unei substanţe radioactive se dezintegrează intr-un interval de dNtimp infinitezimal dt. • Astfel.Legile dezintegrărilor radioactive • Dezintegrările radioactive nu depind de factori externi precum presiunea. temperatura sau reactiile chimice. • Numărului foarte mare de procese care au loc în unitatea de timp în cazul dezintegrărilor radioactive necesită o tratare o fenomenului pe baza unor legi statistice.

53 10 – în cazul uraniului U este de 214– pentru poloniu 84 4. • Numărul de nuclee N ce rămân nedezintegrate după un interval de timp t se poate afla foarte uşor.33 10 Po este de 238 92 10 3 dN N dt an 1 s 1 . .• unde λ este constanta radioactivă a nuclidului respectiv (aceaşi pentru pentru nucleele aceleaşi specii) iar semnul „-” arată că N scade în timp. dacă se cunoaşte numărul iniţial de nuclee : tN N0e • Constanta radioactivă λ are o dependenta puternică de material: 1. prin integrarea relaţiei.

. • Timpii de înjumătătire variază în limite foarte În cazul thoriului valoarea este de timp ce pentru neodimiu este de 5 1015 s.• Pentru o caracterizare cât mai convenabilă a procesului de dezintegrare radioactivă se foloseste notiunea de timp de înjumătatire T1 / 2 • T1 / 2 reprezintă intervalul de timp t după care numărul N al nucleelor radioactive se reduce la N jumătate N 2 N0ln 2T 0 • NN eT  0 2 1/ 2 1/ 2  3 10 7 s înlargi.

52 10 ani – pentru poloniu durata medie de viata este 9 0 2.32 10 4 s .• Statistic se poate calcula durata de viată medie  a unui nucleu dintr-o substantă radioactivă ca fiind egală cu:  1  • este intervalul de timp după care numărul de N nuclee N rămase nedezintegrate este egal cu e . • Si în cazul duratei de viata medie plaja de valori pentru diferiti izotopi este una foarte largă: – in cazul uraniului avem 6.

radiatii X sau la trecerea ei printr-un material oarecare se produce atenuarea intensitatii sale datorita absorbtiei care depinde de natura I I 0e x . infrarosu. spectru vizibil.Interactia radiatiei cu substanta • Pentru orice radiatie electromagnetica (unde radio. ultraviolet.

radiatiile β nu se atenuează exponential decât pentru o distantă aproximativ egală cu 2/3 din grosimea maximă de material străbătut de radiatii până la atenuarea completă a acestora. • În schimb. . ci numai până la valoarea fondului cosmic.Interactia radiatiei cu substanta • în cazul radiatiei γ are loc o atenuare exponentială a intensitătii cu observatia că aceasta nu scade niciodată la zero.

• Atenuarea particulelor α se face în special datorită faptului că ele ionizează mediul prin care trec.Interactia radiatiei cu substanta • Intensitatea particulelor α nu se atenuează aproape deloc până la sfârsitul parcursului lor prin substantă. – acest lucru este valabil pentru toate particulele încărcate electric (inclusiv particule β) însă electronii pot pierde energie si prin fenomenul de frânare. .

.

Efectele radiatiilor • Efectul cel mai important produs de radiatiile penetrante la trecerea lor printr-un mediu dat este ionizarea mediului respectiv. . • Cu cât interactia este mai puternică. • În general radiatiile nu pot fi puse în evidentă decât dacă interactionează în vreun fel cu materia. deci transferul de energie este mai puternic si efectele produse sunt mai însemnate. • Radiatiile nu pot fi detectate cu ajutorul simturilor (cu exceptia radiatei în infrarosu si în vizibil). cu atât mai usor poate fi pusă în evidentă radiatia.

Efectele radiatiilor Din punct de vedere macroscopic efectele radiatiilor pot fi grupate în: • efecte optice: colorarea materialelor transparente. ruperea de legături dintre atomii moleculelor. a rezistentei la rupere. . forfecare a diverselor materiale. înnegrirea plăcilor fotografice (efect fotochimic). scintilatia unor materiale speciale folositi în procesul de detectie. ultraviolet. ultraviolet. procese de oxidare/reducere. infrarosu. • efecte chimice: cresterea vitezei unor reactii chimice/cataliză. torsiune. producerea de noi benzi de absorptie (în vizibil. • efecte mecanice: variatia densitătii. etc.).

• efecte termice: încălzirea mediilor străbătute. • efecte biologice: sunt în general nocive.Efectele radiatiilor • efecte electrice/magnetice: ionizarea mediilor străbătute (inclusiv a izolatorilor). depind de tipul si de energia radiatiei respective cât si de tipul de tesut biologic. . variatia proprietătilor electromagnetice (susceptibilitate magnetică. conductibilitate electrică).

Unităti de măsură • Efectele produse de iradierea diferitelor corpuri (inclusiv a sistemelor biologice) pot fi caracterizate prin investigarea schimbărilor de proprietăti (fizice.Notiuni de dozimetrie.) ale materialelor respective. forma de agregare corpului iradiat. combinaŃia chimică. etc. • Studiile au arătat că efectele iradieriilor depind atât de natura si energia radiaŃiei cât si de natura. chimice. . produse în urma iradierii. structura.

1dez int egrare 1Bq  1s • Des întâlnită ca unitate de măsură este Curie (Ci).Caracterizarea efectelor 1. mărimea fizică corespunzătoare fiind activitatea sursei radioactive A: N A t – Se referă doar la o caracteristică a nucleului atomic. dez int 10 1Ci 3. • Unitatea de măsură în sistemul international este Becquerel (Bq).7 10 s . Dezintegrările radioactive: sunt definite prin numărul de nuclee atomice dezintegrate în unitatea de timp.

Doza de radiatii: reprezintă o măsură a efectului radiatiei asupra materiei. – Doza de iradiere (doza de ionizare): Reprezintă cantitatea de radiatii primită de către materie.58 10 4 C kg . – Unitatea de măsură în sistemul international pentru expunerea la radiatii este Roentgenul (R). prin a analogie cu doza de substantă activă din medicamente. Termenul doză a fost introdus pentru prima dată în radioterapie.Caracterizarea efectelor 2. R 2.

Caracterizarea efectelor • Doza de absorbtie D este egala cu cantitatea de energie transferată pe unitatea de masă a corpului iradiat: W D m – Unitatea de măsură în sistemul international se numeste Gray (Gy): 1Gy  1J 1kg – În practică se foloseste deseori ca unitate de măsură rad (roentgen absorbed dose): 1Gy 100rad .

gradul de nocivitate fiind puternic influentat de tipul si energia radiatiei cât si de tipul de tesut iradiat. în general.Caracterizarea efectelor • Doza biologică B. Iradierea are. Caracterizează efectele biologice ale radiatiilor asupra organismelor vii. B D . efecte negative asupra tesuturilor.

• Unitatea de măsură des utilizată în practică este rem-ul („roentgen equivalent for man”) 1rem 10 2 Sv . iar prin definitie: B D • unde cu η s-a notat eficacitatea biologică relativă. mărimea fiziologică ce corespunde dozei biologice B se măsoară în sistemul international în Sievert (Sv).Caracterizarea efectelor • Dacă energia care produce efectul fizic (de iradiere) corespunde dozei de absorbtie D (Gy).

• Copii sunt mult mai expusi efectelor negative ale radiatiilor decât adultii. căderea părului. organele interne. . mucoasele. tesuturile musculare si osoase. sistemul nervos. sterilitate si chiar moarte.Efectele iradierii • Studiile privind influenta radiatiilor au arătat că tesuturile cele mai sensibile la iradiere sunt cele care se înmultesc cel mai repede. • Expunerea la cantităti mari de radiatii are ca efect direct producerea de hemoragii interne. fiind în ordine: sângele.

• Printre bolile cu cea mai mare rată de incindentă cauzate de iradiere (prin ruperea lanturilor de ADN) se numără leucemia si cancerul.Efectele iradierii • Semnalmentele clinice ale unei iradieri puternice sunt initial tulburări de respiratie si ale ritmului cardiac. lipsa apetitului digestiv. • Ulterior apar anemii. temperatură usor mai ridicată. organele interne intră întrun colaps total. salivare abundentă. apare febră ridicată. scăderea dramatică a imunitătii. ulceratii. stare generală de oboseală. . greată si vărsături.

etc. izotopi radioactivi) – exploziile nucleare (în general contaminare cu strontiu) – aplicatiile industriale ale izotopilor radioactivi. dată fiind folosirea pe scară cât mai largă a tehnologiilor nucleare. inclusiv retratarea de deseuri radioactive – iradierea medicală în scop investigativ sau pentru tratament(raze X. iradierea tehnologică. acceleratoare de particule) – instalatiile pentru tratarea (prelucrarea) materialelor radioactive. γ.Radioprotectia • Radioprotectia este un subiect de primă importantă si în acelasi timp de maximă • actualitate. . Printre cele mai importante surse de contaminare se numără: – instalatiile nuclearo-electrice (reactoarele nucleare) – industria minieră si a materialelor de constructie (în general contaminare cu radon) – instalatiile nucleare folosite în cercetare (reactoare nucleare.

suma tuturor dozelor primite de o persoană. • Se numeste doză maximă admisă. .Radioprotectia • Se impune. • Doza maximă admisă D (exprimată in remi). în urma iradierii. micsorarea la un nivel cât mai redus posibil a iradierii profesionale iar iradierea neprofesională (accidentală) trebuie înlăturată complet prin monitorizarea continuă a posibilelor surse de radiatii. care nu are efecte negative asupra adultului sănătos. acumulată la nivelul întregului corp este: D 5( N 18) • unde N reprezintă vârsta subiectului exprimată în ani (cu N 18ani ).

în zone supravegheate (precum CERN în ElveŃia) este de maximum 1.05 Sv/an).6 Sv). • Pentru iradierea profesională.Radioprotectia • Se pune de asemenea conditia ca doza acumulată până la vârsta de 30 de ani să nu depăsească 60 remi (0. – Doza maximă ce se admite pentru membre este de 7. .5 rem/an (15 mSv/an). – Doza maximă admisă este de 5 rem/an (0.5 rem/an.

Radioprotectia
• Se defineste doza mortală de radiatie doza de radiatie penetrantă ionizantă primită de întregul corp având ca rezultat decesul a 50% dintre subiecti într-un interval de 30 de zile (fără asistenŃă medicală), 2,5-3,0 Gy măsurati în interiorul corpului, central, pe linia longitudinală a acestuia. • Dozele la suprafata corpului pot varia datorită atenuării variabile din partea corpului si sunt puternic dependente de energia radiatiei respective.

Detectorii de radiatii
Principalele metode de detectie pot fi grupate pe următoarele categorii: • Metode bazate pe fenomenul de ionizare produs de radiatii sau de schimbare a proprietătilor electrice a mediului supus iradierii • Metode bazate pe fenomenul de luminescentă produs de radiatii (detectorul cu scintilatie) • Metode pentru vizualizarea traiectoriilor particulelor • Metode fotografice

Biofizica
Curs 9

Unde elastice
• Unda reprezinta fenomenul de propagare din aproape in aproape, in timp si spatiu a unei oscilatii.
– Undele elastice sunt generate de o perturbatie mecanica intr-un mediu elastic. – Undele electromagnetice sunt generate de variatia (oscilatia) campului electromagnetic.

Unde elastice
• Clasificare:
– Unde transversale: oscilatia este perpendiculara pe directia de propagare. – Unde longitudinale: oscilatia este realizata dea lungul directiei de propagare.

.

• Acustica studiaza fenomene produse de vibratiile mecanice si de propagarea lor sub forma de unde elastice. descompunându-l în spectrul oscilatiilor armonice simple. la fel ca un aparat spectral. capabil sa analizeze sunetul perceput.Unde acustice • Sunetul reprezinta o miscare oscilatorie a particulelor unui mediu eleastic care produce o senzatie auditiva. – Urechea omeneasca este un receptor remarcabil. .

• Aceste vibratii se impart in mai multe categorii in functie de frecventa lor: . – sunete muzicale: sunete cu spectru discontinuu. sunetele se clasifica în : – zgomote: sunete cu spectrul continuu.Unde acustice • Urechea omeneasca percepe sunetele cu frecventele cuprinse în intervalul 16Hz – 20kHz. • Dupa spectrul frecventelor.

– Ultrasunetele sunt percepute de catre lilieci. Din cauza lungimii de unda foarte mici. – Infrasunetele sunt percepute de pasari si pesti.• Oscilatiile mecanice cu frecventa sub 16 Hz se numesc infrasunete. producerea cutremurelor si apropierea furtunilor. ultrasunetele au o directivitate remarcabila si animalele respective se pot orienta în spatiu si pot percepe deplasarea obiectelor pe care se reflecta ultrasunetele. • Oscilatiile cu frecventa peste 20 kHz se numesc ultrasunete. care „simt” astfel. .

difracţia.) prezintă o serie de particularităţi determinate de valoarea mică a lungimii de undă şi de frecvenţa ridicată. . interferenţa.Proprietăţile ultrasunetelor. etc. • Datorită lungimii de undă mici. refracţia. astfel că ultrasunetele pot fi dirijate sub forma unor fascicule înguste. pentru obstacole de dimensiuni obişnuite difracţia este foarte slabă. • Proprietăţile ondulatorii ale ultrasunetelor (reflexia.

– În starea lichidă. viteza este mai mică şi de asemenea ea continuă să scadă cu creşterea temperaturii. se produce o scădere semnificativă a vitezei dar acesta continuă să crească cu creşterea temperaturii . – Viteza cea mai mare este caracteristică stării solide şi ea scade cu creşterea temperaturii. – La trecerea în faza gazoasă.• Viteza de propagare a ultrasunetelor depinde de starea de agregare a mediului în care se propagă.

• Propagarea ultrasunetelor în diferite medii este însoţită de micşorarea energiei lor datorită atenuării. traductorul de ultrasunete se foloseşte fiind imersat într-un lichid. – Pentru a limita pierderile. .

fapt ce conduce la – absorbţia acestora în funcţie de frecvenţa şi amplitudinea lor precum şi – încălzirea locală a mediului respectiv. descărcări electrice şi ridicări locale a temperaturii. . la intensităţi mari ale ultrasunetelor. Aceste bule. urmată de refacerea imediată a acesteia sub acţiunea unor variaţii rapide şi puternice de presiune. Acest fenomen este cunoscut sub numele de cavitaţie şi are numeroase aplicaţii practice. se sparg şi provoacă şocuri mecanice. se pot produce ruperi ale peliculei de lichid asupra careia actioneaza. • Datorită variaţiei presiunii acustice.Efecte produse de ultrasunete • Ultrasunetele interacţionează cu substanţa prin care se propagă. – Ruperea peliculei de lichid determină formarea unor bule (cavităţi ) care sunt umplute imediat de vapori ai lichidului şi de gazele dizolvate în lichid. sunt comprimate.

se pot produce ruperi ale peliculei de lichid asupra careia actioneaza.Efecte produse de ultrasunete • la intensităţi mari ale ultrasunetelor. • Acest fenomen este cunoscut sub numele de cavitaţie şi are numeroase aplicaţii practice. urmată de refacerea imediată a acesteia sub acţiunea unor variaţii rapide şi puternice de presiune. .

.

• efecte chimice . de scurtă durată. . polimerizare şi depolimerizare precum şi datorită omogenizării unor sisteme disperse sau distrugerii stării de omogenitate a unor astfel de sisteme. a unui semnal luminos la depăşirea pragului de intensitate acustică pentru producerea cavitaţiei.Efecte produse de cavitatie • efecte mecanice .datorită presiunilor locale mari ce produc local temperaturi ridicate. sinteză.datorită producerii sau accelerării unor reacţii chimice de oxidare. • efecte optice .datorită emisiei slabe. reducere.

. în care energia ultraacustică mare. efectuȃnd lucru mecanic sau catalizȃnd procesul de prelucrare. produce modificări ale structurii mediului. în care energia ultraacustică relativ scăzută nu are puterea de a aduce modificări în structura mediului şi joacă rolul unui agent fizic ce procură informaţii referitoare la proprietăţile. – aplicaţii pasive.Aplicaţii ale ultrasunetelor • Proprietăţile specifice şi efectele produse de ultrasunete fac ca acestea să fie utilizate pe scară largă. aplicaţiile fiind grupate în două mari categorii: – aplicaţii active. calitatea şi dimensiunile substanţei studiate.

• pentru fracţionarea suspensiilor. .Aplicatii active • curăţarea şi degresarea suprafeţelor metalice şi nemetalice Această metodă are la bază efectul de cavitaţie care determină distrugerea şi îndepărtarea de la suprafaţa pieselor a stratului de oxizi şi a peliculelor de grăsime. • prepararea emulsiilor fine.

. • producerea aerosolilor.Aplicatii active • filtrarea lichidelor. • distrugerea microorganismelor. etc. sterilizarea şi conservarea produselor alimentare. • ultrasunetele se utilizează pentru uscarea materialelor fără ca acestea să fie încălzite sau centrifugate. purificarea apelor de suprafaţă şi a apelor industriale. • prepararea serurilor şi a vaccinurilor.

pentru aplicarea unor tratamente locale în domeniul medical. pentru măsurarea unor mărimi fizice şi geometrice. • Aceste aplicaţii folosesc propagarea rectilinie a ultrasunetelor şi dependenţa vitezei lor de propagare de proprietăţile elastice ale mediului. .Aplicatii pasive • Ultrasunetele de intensitate mică nu produc modificări structurale şi sunt folosite pe scară largă în cercetare şi diferite domenii industriale datorită faptului că stau la baza unor procedee noi pentru controlul nedistructiv al pieselor.

Aplicatii pasive • Fenomenele de reflexie. permit folosirea lor în navigaţie pentru cartografierea fundului apelor mărilor şi oceanelor. bancuri de peşte. submarine. . etc. • O aplicaţie foarte importantă este evidenţierea defectelor de fabricaţie a pieselor metalice turnate (defectoscopia ultrasonoră) care este posibilă datorită slabei absorbţii a ultrasunetelor în solide (prin reflexie sau prin transmisie). precum şi detectarea obiectelor care plutesc în apă (iceberguri.). refracţie şi slaba absorbţie a ultrasunetelor în apă.

• Tehnici si metode fizice si principiile lor .

Tehnici de separare Centrifugarea şi ultracentrifugarea • Cu ajutorul acestor tehnici se pot face evaluări cantitative foarte precise ale masei moleculare.   Fa  Ff x m0  Fef . • Prin centrifugare este realizată o sedimentare forţată a macromoleculelor dintr-o soluţie sau a particulelor dintr-o suspensie.

 F 0 Fcf FA Ff 0 Fcf FA Ff Fcf FA Ff . ele vor atinge o viteză limită de sedimentare vs .Centrifugarea şi ultracentrifugarea • Datorită faptului că în procesul de sedimentare particulele se mişcă într-un mediu cu frecare sub acţiunea unei forţe de frecare Ff.

Centrifugarea şi ultracentrifugarea • forţa centrifugă care acţionează asupra particulei în timpul centrifugării. . • m0 – masa particulei. • F este forţa lui Arhimede (determina greutatea aparenta a corpului in fluid) A Fcf este FA  gh • 0 – densitatea substanţei. • – viteza unghiulară a mişcării de rotaţie.

aflată în mediul de suspensie cu coeficient de viscozitate dinamică. . şi se mişcă cu viteza vs . forţa de frecare este dată de relaţia lui Stokes: F f 6r0 vs .Centrifugarea şi ultracentrifugarea • Dacă se consideră că particula are o formă sferică cu raza r0.

Centrifugarea şi ultracentrifugarea  g 6r0 v sm 0 1   0  vs  dt • Rezultă: dx 6r0 dx m0  dt 1 g  0  .

ca raport dintre forţa centrifugă la care este supusă particula şi greutatea sa în câmpul gravitaţional terestru. se defineşte factorul de acceleraţie. .Centrifugarea şi ultracentrifugarea • Pentru centrifugi. Fcf g acp  Gg0 g0 • acp = g – acceleraţia centripetă .

• ultracentrifugă de serie.Centrifugarea şi ultracentrifugarea După valoarea lui centrifugele sunt de patru tipuri: • centrifuge obişnuite. 400 000. • supercentrifugă. . 20 000 400 000. 1000. • ultracentrifugă de experienţă. 1000 20 000.

Centrifuga de laborator .Centrifuga NASA pentru obtinerea unor acceleratii 20g.

Biofizica Curs 11 .

p.d. electric.Elemente de electricitate • Intensitatea câmpului electrostatic : • Potentialul electric (V): V Q 4r Q E 4r 2 (V / m 2 ) • Atomul . Modelul planetar al atomului .neutru d.v.

aflate la distanţa d într-un mediu cu constanta dielectrică  q Q 1 F2 4r (N) .Forta de interactiune electrostatica dintre doua sarcini electrice • La baza tuturor interacţiunilor electrostatice stă legea lui Coulomb care exprimă forţa F cu care interacţionează două particule având sarcinile electrice q şi Q.

q • Intensitatea curentului electric (A): I t • Legea Ohm pentru un circuit simplu: I • Energia dezvoltata de curentul electric (Ws):R W U q U I t R I 2 t U • Puterea electrica (W): W P t .Elemente de electricitate • Intre doua puncte din spatiu cu potentiale diferite apare o tensiune electrica = U care determina deplasarea sarcinilor electrice (curent electric).

– semiconductori (conductia datorata deplasarii electronilor si golurilor – legaturi covalente nesatisfacute).d. al proprietăţilor conductoare. .v.• D. • În sistemele biologice conducţia electrică se face numai prin ioni . substanţele se clasifică in următoarele categorii : – Conductori (datorita deplasarii electronilor sau a ionilor).p. – Izolatori (dielectrici) (exista sarcini electrice legate care se pot doar orienta sub actiunea unui camp electric).

• Modelul dielectricilor este folosit pentru a studia efectul campului electric alternativ asupra substantei (vii si nevii) • Spectroscopia dielectrica este o tehnica cu ajutorul carei se obtin informatii despre structura si tipurile de interactiuni care exista in interiorul materialelor. . Tesuturile biologice sunt considerate dielectrici.• Dielectricii sunt substante neconductoare din punct de vedere electric.

Semiconductori Condutie electrica datorata electronilor si golurilor (legaturi chimice libere) .

se orientează către anod ( electrodul pozitiv ) • Electroliza: masa de substanţă depusă la electrozi este data de: m = k · I · t . se depune pe electrozi sau se degaja (gaz). . la suprafata electrozilor se produc reactii chimice: – cationi .Electroliza • Disociaţia electroliţilor (substante ionice dizolvate intrun solvent) datorita trecerii curentului electric.se orientează către catod ( electrodul negativ ) – anioni .legea lui Faraday • Substanţa depusă la electrozi precipită.

oxidare 34• Catod: Fe(CN )6 e Fe(CN )6 reducere • Electroliza apei (cu electrozi de platina) reprezinta o sursa de hidrogen: 2H 2O(l ) 2H 2( g ) O2( g ) . • Anod: Fe 2Fe3e.• Oxidarea ionilor sau a moleculelor neutre se petrece la anod (pozitiv) iar reducerea lor se petrece la catod (negativ).

Fe 2 3 Fe e  • argintarea unui corp: • aceasta va constitui catodul celulei de electroliză. • Anodul este o bară de argint şi electrolitul este o sare de argint. .

apare catelectroforeza. pe gel sau intr-un tub capilar.Fenomene electrocinetice • Electroforeza. • Dacă migrarea se face spre catod. • Migrarea se poate realiza pe suport de hartie. iar dacă migrarea se face spre anod. . este fenomenul de migrare a unor particule încărcate cu sarcină electrică în câmp electric generat de doi electrozi conectaţi la o sursă de tensiune continuă. apare anelectroforeza.

.

.

.

. Us. între două puncte ale unui electrolit între care are loc sedimentarea unor particule încărcate electric (datorita gravitatiei sau centrifugarii).Fenomene electrocinetice • Efectul de sedimentare (Dorn) constă în apariţia unei tensiuni electrice.

Fenomene electrocinetice • Electroosmoza. (Ex. în prezenţa unui câmp electric. . presarea mecanică a apei printr-o diagramă poroasă). constă în deplasarea unei faze electrolitice lichide polare printr-o o fază solidă (material poros). prin care curge sub presiune o soluţie electrolitică. • Efectul de curgere (Quincke) constă în apariţia unei diferenţe de potenţial de o parte şi de alta a unui material poros.

• Particulele coloidale sunt agregate moleculare care. particulele coloidale. poarta sarcini negative in exces. particulele subcelulare si celulele. îşi pierd cu uşurinţă ionii de la suprafaţă rămânând încărcate electric.Electroforeza • Macromoleculele. • Se numeşte electroforeză. virusurile. Aceste particule pot suferi fenomenul de electroforeza. dispersate în lichide. fenomenul de migrare a particulelor incarcate electric dintr-o suspensie sub acţiunea unui câmp electric. . suspendate in solutii electrolitice fiziologice (solutii izotonice cu lichidele biologice).

Noua poziţie a frontului de undă la un moment dat.Fenomene ondulatorii Principiul lui Huygens • ” Fiecare punct al unui front de undă reprezintă o sursă de oscilaţie ce generează unde elementare care se propagă cu aceeaşi viteză şi au aceeaşi lungime de undă ca şi unda iniţială ”. . • Deci fiecare punct al frontului de undă este o sursă secundară de oscilaţie cu aceleaşi caracteristici ca unda primară. este dată de înfăşurătoarea tuturor undelor elementare generate de undele secundare.

Reflexia undelor
• Studiul experimental al fenomenelor de propagare ale undelor la suprafaţa de separare dintre două medii arată că o parte din unde se reflectă întorcându-se în mediul din care provin, iar cealaltă parte traversează suprafaţa de separare şi se propagă prin al doilea mediu, de obicei pe o direcţie diferită, adică se refractă. Aceste fenomene nu modifică frecvenţa undelor.

Legile reflexiei undelor
• raza incidentă, raza reflectată şi normala în punctul de incidenţă determină un plan, • unghiul de incidenţă i este egal cu unghiul de reflexie r, • reflexia undelor pe suprafaţa unui mediu mai
 dens

se face cu o pierdere de 2 , deci unda reflectată este defazată în punctual de incidenţă cu , fiind în opoziţie de fază cu unda incidentă.

.

• Legile refracţiei pot fi obţinute pe baza principiului lui Huygens şi au următorul conţinut : – unda incidentă. unda refractată şi normala în punctul de incidenţă definesc un plan – raportul dintre sinusul unghiului de incidenţă i şi sinusul unghiului de refracţie r este egal cu raportul vitezelor de propagare a undelor în cele două medii : .Refracţia undelor • Fenomenul de traversare a suprafeţei de separare a două medii omogene este însoţită de schimbarea direcţiei de propagare a undelor fapt ce indică o modificare a vitezei de propagare.

Refracţia undelor sin i v1  sin r v2 • Această ecuaţie este valabilă pentru orice unghi de incidenţă. . v1 1 . există un unghiPentru suprafeţele de separare pentru care l pentru care limită sin i  v1 v2 . Fenomenul este cunoscut sub numele de reflexie totală. unda incidentă nu traversează limita de separare şi ea se reflectă. v2 • Pentru unghiurile i >l .

.

Reflexia totala .

.Refracţia si reflexia undelor • Aceste fenomene pot fi stabilite şi interpretate şi cu ajutorul teoriei ciocnirilor elaborate de catre Isaac Newton. nu pot fi interpretate decât cu ajutorul principiului lui Huygens fiind considerate fenomene ondulatorii. cum sunt interferenţa undelor. difracţia undelor şi dispersia undelor. • Alte fenomene.

Biofizica Curs 12 .

.Fenomene ondulatorii • Fenomenele ondulatorii sunt fenomenele ce insoţesc propagarea undelor în diferite medii şi ale căror caracteristici depind de proprietăţile undelor.

Polarizarea luminii • Polarizarea este o proprietate caracteristică undelor transversale. cum sunt şi undele electromagnetice. (r . satisfac ecuaţiilor undelor. t ) 0 sin(t k r ) • soluţiile pentru undele plane fiind: (r . t ) 0 e  i (t k r ) . • Vectorii câmpului electromagnetic.

k este vectorul de undă în mediul dielectric. • Dacă amplitudinea vectorului păstrează orientarea constantă pe o singura directie. . t ) este oricare din vectorii care reprezintă perturbaţia electromagnetică care se propagă în mediu (E sau B). unda electromagnetică este o undă plană.Polarizarea luminii • Unde: (r. liniar polarizată şi total polarizată.

.Polarizarea luminii • Unda pentru care vectorii oscilează după diferite direcţii egal probabile şi au aceaşi mărime se numeşte undă nepolarizată sau naturală. • Dacă în timpul procesului de emisie intervine asupra sursei un factor oarecare care determină o orientare privilegiată a planurilor de oscilaţie unda devine parţial polarizată.

.

lactoza. . zaharoza. diverse substanţe organice dizolvate în solvenţi neutrii) au proprietatea de a roti planul de polarizare a luminii liniar polarizate pe care le străbate. Aceste substanţe se numesc optic active.Activitatea optică naturală • Unele substanţe (cuarţul. Activitatea optică este legată de aşezerea asimtrică a moleculelor în lichide.

în sensul rotirii acelor de ceasornic. • Unghiul de rotaţie este determinat cu ajutorul polarimetrului. . privind de la receptor (substanţe dextrogire) sau la stânga (substanţe levogire).Activitatea optică naturală • Rotaţia planului de polarizare se poate face la dreapta. prin introducerea substanţei analizate între doi nicoli sau polaroizi ale căror coordonate unghiulare pot fi determinate foarte precis.

În organism exista doar una din variante: (aminoacizii sunt levogire(L ). glucidele sunt dextrogire (D) .

Activitatea optică naturală • Unghiul cu care este rotit planul de polarizare a luminii este dat de o relaţie: 0 (T . ) h • 0(T. pentru o lungime de undă dată  . mărime care caracterizează materialul la temperatura T. este puterea rotatorie specifică.

de temperatură şi de natura substanţei cercetate. . care depinde de lungimea de undă a luminii monocromatice folosite.Activitatea optică naturală • Pentru soluţii omogene de substanţe optic active. relaţia se va scrie: ' (T . 0’ este puterea rotatorie specifică a soluţiei. ) h C 0 • C este concentraţia soluţiei.

fără polarizare permanentă. izotrop.Dispersia luminii • Pentru propagarea undelor electromagnetice printr-un mediu omogen. conservativ. în absenţa sarcinilor şi a curenţilor electrici. liniar. izolator. cu permitivitatea electrică şi permeabilitatea magnetică viteza de fază v este dată de relaţia (conform ecuaţiilor Maxwell): v  .

. permeabilitatea relativă a mediului faţă de vid.Dispersia luminii • indicele de refracţie al mediului este definit ca raportul dintre vitezele de fază în vid c şi în substanţa dată v: c c 0 0 n v n r r • Unde r şi r sunt permitivitatea şi respectiv.

Dispersia luminii • Variaţia indicelui de refracţie al unui mediu (sau a vitezei de propagare a luminii într-un mediu) cu frecvenţa (sau cu lungimea de undă) luminii care îl străbate se numeşte dispersie. • În urma acestui fenomen. la trecerea luminii albe printr-o prismă de sticlă. . lumina se descompune în radiaţiile componente care alcătuiesc un spectru colorat.

.

Dispersia luminii • Dispersia mediului este definită prin mărimea care arată cât de repede variază indicele de refracţie n cu lungimea de undă: dn() d .

. cu lungimile de undă: C = 656 nm.Dispersia luminii • În tehnică mărimea care caracterizeză în general o substanţă din punctul de dispersie sunt: • dispersia medie (nF – nC) şi • puterea de dispersienF nC  nD 1 unde indicii C. D = 589 nm. D şi F corespund liniilor spectrale de absorbţie Fraunhofer din spectrul Soarelui. F = 486 nm.

care este transmisă mediului sub formă de energie termică. .Absorbţia undelor. • Undele care se propagă în medii disipative pierd o parte din energia lor. iar intensitatea undelor scade pe măsură ce undele pătrund în mediu.

După ce parcurge distanţa x. este proporţională cu I(x).Absorbţia undelor • Pentru a stabili legea de variaţie a intensităţii undelor să considerăm o undă plană de intensitate I0 care se propagă într-un mediu disipativ de grosime d. cu grosimea stratului parcurs dx şi depinde de proprietăţile mediului disipativ: . Variaţia intensităţii undei dI(x) pe distanţa elementară dx. unda va avea intensitatea I(x).

dI ( x) I ( x) dx dI ( x) dx I ( x) ln( I / I 0 ) d .

este coeficientul de absorbţie (depinde de natura mediului absorbant. • Atenuarea (micsorarea) intensităţii undelor (legea de absorbţie) prin medii dispersive este exponenţială: dI I0 e • unde d este grosimea stratului parcurs de undă. . de natura undelor si de lungimea lor de unda) şi I0 este intensitatea undei incidente.Absorbţia undelor.

”. • „una din proprietăţile minunate ale luminii constă în aceea că. .Principiul de superpoziţiei în optica liniară • Legea independenţei fasciculelor de lumină afirmă că fasciculele de lumină intersectânduse nu interacţionează între ele.. razele ei îşi exercită acţiunea lor trecând una prin cealaltă fără a se perturba. ori de câte ori vine din direcţii diferite sau chiar opuse.. Datorită acestui fapt mai mulţi observatori pot vedea simultan diverse obiecte prin unul şi acelaşi orificiu.

adică: E E1 E 2 .Principiul de superpoziţiei în optica liniară • câmpul creat într-un punct din spaţiu de două surse de lumină este egal cu suma vectorială a câmpurilor şi pe care acestea le generează în mod independent în punctul dat.

• Dacă mediul este ideal (deci liniar) într-un punct al acestui mediu efectul ondulatoriu global este consecinţa suprapunerii undelor în acel punct (conform principiului superpoziţiei).Interferenta undelor • Dacă într-un mediu există mai multe surse de oscilaţii. . atunci în acel mediu va avea loc propagarea mai multor procese ondulatorii.

.

• Undele coerente sunt undele de aceeaşi constantă în timp. . const . cu întărirea sau slabirea reciprocă a oscilaţiilor în fiecare punct.Interferenta undelor • Interferenţa este fenomenul produs la suprapunerea undelor coerente.

care se întâlnesc într-un punct din spaţiu.Interferenta undelor • Considerăm interferenţa a două unde plane coerente a căror oscilaţii se produc după aceeaşi direcţie ( k cu amplitudini şi faze diferite. Cele două oscilaţii sunt de forma: E 1 E 01 cos(t 1 ) E 2 E 02 cos(t 2 ) .

2) a oscilaţiilor iniţiale şi poate avea orice valoare cuprinsă între limitele date de: .Interferenta undelor E E 1 E 2 E 0 cos(t ) E E E 02 2E 01 E 02 E0 E01 E02 2E01E02 cos(1 2 ) 22 2 2 0 2 01 2 • Amplitudinea rezultantă depinde 1 .

2 atunci • dacă = 1.Interferenta undelor • dacă = 1.2 atunci -1. Emin E1 E2 Emax E1 E2 .

• Intensitate minimă: k r (2n 1)r (2n 1)  2 • Intensitate maximă: k r 2nr 2n  2 unde este lungimea de undă a luminii. .Interferenta undelor • Valorile diferenţelor de drum pe cere le pot avea în cazul obţinerii unor valori maxime sau minime ale intensităţiilor undelor (I E2) vor fi.

kettering.edu/~drussell/Demos/superposition/superposition.html .http://paws.

http://www.com/class/waves/u10l4b.cfm .physicsclassroom.

Albastru – maxime (ventre) Galben – minime (noduri) .

htm .Interferenta undelor • http://vsg.quasihome.com/interfer.

Curs 14 Tehnici si metode folosite in medicina -SENZORI ŞI BIOSENZORI- .

O alternativă simplă şi ieftină de detecţie a glucozei o reprezintă biosenzorii .Concentraţii nepotrivite ale carbohidraţilor din băuturi (vin) pot schimba complet procesul de producere a acestora.

care sa permita interschimbarea elementelor de recunoastere la un pret scazut. . Acestea folosesc sisteme senzoriale care detecteaza si cuantifica in acelasi timp diferite substante in probe care se pot afla sub diferite forme. necesita pre-tratamente si preconcentrari si nu pot fi utilizate decat in laboratoare. sau diferite substante toxice ce contamineaza aerul.). substantele biologic active. foarte selective si sa aiba o sensibilitate ridicata fata de substanta care trebuie dozata (analit.Senzori şi biosenzori • Metodele curente care au fost folosite pentru detectia si analiza diferitelor substante cum ar fi : medicamentele. si totodata ca acestia sa fe usor de folosit. • Se urmareste in acelasi timp miniaturizarea si fabricarea unor senzori versatili. portabile. sunt in general scumpe. • Ca o consecinta au aparut tehnici si instrumente noi pentru monitorzarea calitatii mediului cat si a sanatatii populatiei. Scopul urmarit este de a dezvolta noi dispozitive analtice care sa fie rapide. apa sau solul.

dar această asemănare este restrictivă deoarece un senzor este mult mai complex.Senzori • Un senzor este definit ca fiind un dispozitiv de măsură care generează un semnal electric măsurat sub diferite forme (sarcină electrică. achiziţie şi prelucrare a datelor . • Senzorul recunoaşte un fenomen într-un mod specific pe care îl traduce într-o proprietate cuantificabilă. atunci când este supus unui fenomen ne-electric. care este la rândul ei transformată într-un semnal electric de un traductor. tensiune electrică sau intensitatea unui curent electric). • Un senzor poate fi privit ca un traductor. deoarece el este un sistem care transformă o mărime fizică în alta. În acest fel fenomenele sunt reprezentate sub forma unor semnale electrice pentru a căror interpretare pot fi folosite tehnici moderne de control.

Senzori şi biosenzori .

– Molecule care influenţează metabolismul intern al organismului (glucoza. – Diferenţa dintre propriile molecule şi cele ale mediului înconjurător sau ale altor organisme . hormoni. Majoritatea acestor senzori sunt celulele specializate care sunt sensibile la: – Variaţia unor parametrii fizici ai mediului înconjurător. – Molecule din exteriorul organismului.Senzori şi biosenzori • Organismele vii se dezvoltă şi evoluează datorită interacţiunii cu mediul înconjurător. – Variaţia unor parametrii fizici ai mediului intern al organismului. cum sunt toxine. interacţiune concretizată sub forma schimburilor de substanţă şi energie dintre senzorii biologici ai organismelor şi mediu. etc. nutrienţi sau feromoni.). oxigenul.

celule. • Un biosenzor este un dispozitiv analitic care conţine material biologic cu funcţie de recunoaştere (bioreceptor) aflat în contact direct cu un traductor de semnal care transformă informaţia fizică/chimică rezultată într-un semnal măsurabil proporţional cu concentraţia probei analizate. . proteine sau ADN) în combinaţie cu diferiţi traductori au fost create dispozitive noi cu ajutorul cărora anumite evenimente biochimice sunt convertite în cantităţi măsurabile. dispozitive numite biosenzori.Senzori şi biosenzori • Prin utilizarea unor componente biologice (ţesuturi.

îmbinare concretizată în detecţia calitativă şi cantitativă a interacţiunii dintre biomoleculă şi probă analizată.) este ales astfel încât să interacţioneze în mod specific şi selectiv cu proba analizată.Biosenzori Bioreceptorul (proteine sau ADN. celule. funcţionarea biosenzorilor bazându-se pe modificările conformaţionale care au loc la nivel de biomoleculă. . ţesuturi. Esteîmbinată selectivitatea şi specificitatea elementelor biologice cu sensibilitatea traductorului. .

Recunoaştere specifică .

Aplicaţii ale senzorilor şi biosenzorilor
ucozei şi lactozei, ureei, colesterolului, a diverselor medicamente, în imunologie, etc.)

Salmonelei în alimente, controlul calităţii produselor lactate, al prospeţimii produselor din carne şi peşte, etc)

pesticidelor, ionilor metalelor grele, etc.) sau

diferite proteine).

Clasificarea senzorilor şi biosenzorilor
• O clasificare generală a senzorilor îi împarte pe aceştia în două grupuri mari: senzori fizici şi senzori chimici. • Senzorii fizici sunt aceia care sunt sensibili la variaţia unor parametrii fizici dintr-un sistem cum sunt temperatura, presiunea, anumite forţe sau câmpuri şi care nu au interfaţa chimică. • Senzorii chimici sunt utilizaţi pentru determinări calitative şi cantitative ale unei anumite substanţe. Răspunsul lor se bazează în particular pe reacţiile chimice care apar într-un sistem în care este implicată în mod selectiv substanţa analizată.
– Biosenzorii pot fi clasificaţi după mai multe criterii: după natura traductoarelor, după tipul bioreceptorului folosit sau după tehnicile de imobilizare ale bioreceptorului folosite.

Clasificarea senzorilor chimici şi a biosenzorilor
După tipul traductoarelor: • Electrochimici:
– Amperometrici: – Potenţiometrici: – Conductometrici.

• Optici. • Gravimetrici
– Piezoelectrici (dispozitive cu cristale piezoelectrice-QCM). – Acustici (dispozitive cu unde acustice de suprafata-SAWs).

• Termici.

Clasificarea senzorilor chimici şi a biosenzorilor
După tipul bioreceptorilor: • Enzimatici. • Imunosenzori (anticorpi monoclonali). • Celulari:
– Microorganisme – Ţesuturi

• Cu acizi nucleici (ADN).

Biosenzori
• Recunoasterea biologica dintre analit si receptor se poate analiza prin trei mecanisme de baza care includ:
– sisteme biocatalitice, – sisteme de bioafinitate sau – sisteme microbiale

care afecteaza activitatea enzimelor in concentratii mici.Biosenzori Biosenzori bazati pe bio-cataliza (recunoastere chimica) • Acesti biosenzori folosesc enzime si functioneaza pe baza a doua mecanisme: – Primul mecanism implica transformarea catalitica a analitului de la o forma nedetectabila la una detectabila. Limitarile acesti tip de senzor sunt in primul rand acelea impuse de natura enzimei ce cuprind un numar limitat de analiti care sa constituie substrat pentru o anumita enzima. Acest mecanism este avantajos a fi folosit in detectiei poluantilor din mediul inconjurator. . – Al doilea mecanism implica detectia analitului care inhiba sau mediaza activitatea enzimatica.

.

in care analitul = Ag. Exista si se pot obtine Ac monoclonali si policlonali pentru o gama mare de substante. Functionarea lor se bazeaza pe interactiunea specifica dintre Ac si antigen (Ag).Biosenzori Biosenzorii bazati pe bio-afinitate. Unul este nemarcat si reprezinta analitul. • In functie de mecanismele care au loc se deosebesc mai multe tipuri de imunosenzori. care se utilizeaza in cazul Ag bivalenti. ( imunosenzori) • Acestia depind de utilizarea anticorpilor (Ac). – imunosenzori de competitie. – imunosenzori de tip sandwich. al doilea este marcat si impreuna cu cel marcat se afla in competitie pentru un numar limitat de locuri de legare a Ac. obtinandu-se in final concentratia Ag. – imunosenzori de inlocuire. a caror functionare se bazeaza pe utlizarea a doi Ag. inlocuieste Ag marcat care a fost prins anterior de catre Ac. Ca urmare se vor produce doua tipuri de interactiuni : • una cu Ac imobilizat • una cu un Ac marcat .

.

enzime. • Detectorii folositi pentru traducerea interactiunii specifice Ag-Ac pot fi: – sisteme acustice (cristale piezelectrice) sau – sisteme optice (care masoara modificarea indicelui de refractie). coloranti. • Markerii sunt din ce in ce mai mult folositi datorita specificitatii lor ridicate si datorita faptului ca pot fi regenerati si schimbati (schimbarea Ac imobilizat pe detector). • De asemenea prezinta avantajul ca se pot doza molecule de interes medical. . radionuclizi. compusi electrochimici. toxine sau microorganisme (salmonella). Se pot confectiona si biosenzori cu ADN care detecteaza modificarile chimice induse in ADN.Biosenzori Markeri • Markerii pot fi diferite particule. metale. Pot de asemenea fi folositi in masuratorile din sistemele de analiza in flux continuu.

– Un prim mecanism consta in folosirea analitului (compus organic) drept substrat respirator. pentru a recunoaste un anumit analit. . Acestea sunt produse special. • Acesti biosezori folosesc mecanisme primare. Materialul biologic este format din celule sau bacterii vii. Astfel de dispozitve pot fi utilzate cu precadere pentru monitorizarea toxicitatii generale sau in situatii in care compusii toxici sunt bine definiti. Specificitatea mare a acestor biosenzori. pentru determinarea toxinelor. • • Avantajul utilizari acestor tehnici se datoreaza in primul rand folosiri microorganismelor comparativ cu enzimele izolate.Biosenzori Biosenzori cu microorganisme. Un avantaj al acestui tip de biosenzor il reprezinta faptul ca se pot folosi si microorganisme modificate genetic. folosind tehnicile ingineriei genetice. – Un alt mecanism implica inhibarea respiratiei celulei de analit. Aceasta respiratie si inhibta ei pot fi masurate folosind detectori optici sau detectori electrochimici. poate fi atat un avantaj cat si un dezavantaj in functie de aplicatia dorita. Acesti biosenzori sunt mai ieftini si pot opera intr-un interval larg de de pH si de temperatura.

Tipuri de senzori   electrozii de sticlă de pH folosiţi pentru măsurarea concentraţiei ionilor de hidrogen sau electrozi de diferite forme şi materiale  benzi de hârtie impregnate cu reactivi în stare solidă  .sub forma unor sonde ce pot fi folosite în diverse medii   ” .

Criterii de performanţă ale senzorilor         Selectivitatea alibrare [răspuns = f(c)]: .

Senzori şi biosenzori electrochimici Celula electrochimică .

depind în mare măsură şi de proprietăţile suprafeţei electrodului. .    tivitatea sa electrică. Reacţiile electrochimice fiind procese eterogene.Electrodul de lucru Electrodul de lucru este electrodul la care se petrece reacţia electrochimică studiată.  rezidual apărut în intervalul de valori al potenţialului aplicat.

Studiul reacţiilor care se petrec la electrod Măsurători amperometrice: 30 25 20 15 I /  10 5 0 0 2 4 6 8 10 12 [c] / mM .

Principiul de funcţionare al biosenzorilor enzimatici amperometrici (BSEA) Substrat O2 oxidazaprodus H 2O2 Detecţie electrochimică .

Structura dimerică a GOX Structura unei subunităţi a GOX cu FAD (roşu) .Realizarea BSEA componentabiologică .Glucozoxidaza = o enzimă din clasa oxireductazelor şi catalizează reacţiile de oxidare şi reducere a substratului prin transferul hidrogenului de la substrat la oxigenul molecular.

Principilul de funcţionare al BSEA pentru glucoză BSEA de generaţia I BSEA de generaţia II .

. Acest film are proprietăţi asemănătoare cu ale carbonului vitros. fiind anizotrop şi cu porozitate foarte scăzută. dar nu necesită lustruirea suprafeţei de lucru înaintea folosirii sale şi poate fi folosit ca senzor de unică folosinţă sau de scurtă durată.Electrodul de lucru Electrodcu film de carbon de grosimi foarte mici obţinut prin depunerea pirolitică a carbonului pe un substrat de ceramică.

Prepararea electrodului de lucru Rezistor Îndepărtarea unui contact Izolarea contactului metalic .

Metode de imobilizare enzimatică .

Instrumente şi măsurători .

4 0.2 mM glucoză în PBS.165 0. M.007 µA /mM 0.Detecţia glucozei Metoda de imobilizare a GOX: reticulare intermoleculară 1.Chim.0. În detaliu este prezentat răspunsul senzorului la adăugarea glucozei.2 1. Potenţial de lucru +0.1 A S=0.8 50 s I /  0.9 V vs.2 0. SCE () electrozi polarizaţi la +0.9 V vs. Anal. SCE şi ()electrozi trataţi în acid.4 mM 0.0 0. CMA.467 0.003 µA /mM [Glucose] / mM Curbe de calibrare pentru adiţii succesive de 0.Florescu.4 1.0 0 1 2 3 4 5 S=0.6 0. pH 7. Brett.Acta 2003 .2 mM 0.

37. Florescu. C. .005 nA /µM 60 I / nA 40 LD = 1. Journal of Solid State Electrochemistry 9. Analytical Letters. 5.M.9 µM 20 0 0 20 40 60 80 100 120 [Glucoza] / M Curbă de calibrare pentru adiţii succesive de 10 M glucoză la potenţial de lucru 0. SCE în PBS H 7. R.Detecţia glucozei cu ajutorul CFE modificat cu CoHCF Metoda de imobilizare a GOX: reticulare intermoleculară apare reducerea mediatorului CoHCF la suprafaţa electrodului înregistrându-se un curent negativ 100 80 S=1.A. 5. 2004. M. M. Pauliukaite. 2005. Florescu and C. Brett .0 V vs. M. Brett. A.28 0.0.

În felul acesta cantitatea biomoleculei imobilizată este mai mare conducând la imbunătaţirea performanţelor biosenzorilor . Nanoparticule de Au pot fi depuse pe suprafaţa electrozilor de lucru determinând o creştere a suprafeţei pe care componenta biologică poate fi imobilizată.Nanobiosenzori Folosirea nanobiotehnologiilor pentru obţinerea nanobiosenzorilor: dezvoltarea unor nanobiosenzori prin folosirea unor materiale electrodice nanostructurate sau a nanoparticulelor.

C. O. M. . Jr. Crespilho. N. Imprint: ELSEVIER SCIENCE BV. Ghica. Oliveira.Reprezentarea schematică a imobilizării unei enzime (GOx) pe suprafaţa unui electrod modificată cu nanoparticule de aur. M. . Electrochemistry Communications 8 (2006) 1665–1670. E. Brett.A. Florescu. Nart. F. M. N. F. C.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful