You are on page 1of 97

T foarIstoria istoriografiei universale

conf.univ.dr.
Greta-Monica Miron

Modulul I

De la memorie la scris. Istoria în Orientul antic. Vechii evrei

Cuvinte cheie- memorie, mit, liste de regi, anale, sens istoric

Obiective: Surprinderea trecerii de la oralitate la scris, de la
memoria mitică fragilă, confuză, vehicol a ceea ce este în afara
istoriei, la memoria politică; explicarea contextului în care s-a
născut scrisul istoric, a consideraţiei potrivit căreia popoarele
Orientului antic au fost creatoare de documente, de arhive dar nu
de scris istoric.

Deşi unele popoare au fost lipsite în anumite perioade de scris
istoric ele nu sunt amnezice. Şi-au păstrat faptele în memorie într-o
manieră săracă, confuză şi fragilă. Era săracă pentru că era
încredinţată doar unui cerc restrâns dar şi pentru că societăţile isolate,
a căror viaţă se desfăşura în cadrele unui timp ciclic, al eternei
reîntoarceri a anotimpurilor nu aveau prea multe de conservat,
accidentalul, neobişnuitul găsindu-şi cu greu loc într-o durată amorfă.
Era confuză deoarece memoria vehiculează cu precădere ceea ce este
în afara timpului păstrând informaţii referitoare la originea grupului şi
nu la evoluţia lui, mobilizată fiind pentru a transmite miturile
fondatoare. Pe măsură ce organizarea socială s-a complicat, memoria
politică s-a adăugat celei mitice, timpul mitic s-a asociat celui istoric şi
faptele oamenilor s-au amestecat cu cele ale zeilor. Treptat mitul,
legenda, poezia au făcut loc însemnărilor istorice.

Istoria în Orientul antic

1

Se apreciază că locuitorii vechiului Orient au fost în esenţă
creatori şi păstrători de documente istorice şi nu autori de discurs
istoric, deoarece scrierile au avut drept scop glorificarea prezentului
pentru viitorime iar nu intenţia de a salva trecutul de uitare. Inscripţiile
pe stele funerare sau monumente arhitectonice au avut adesea un rol
decorativ iar autorilor listelor de regi şi ai analelor le-a lipsit
sentimentul că trecutul poate explica prezentul.
În Egiptul antic primele însemnări cu caracter istoric au fost
tabelele eponime care au cuprins numele faraonilor din dinastia întâi şi
au fost urmate de texte precum Piatra de la Palermo ce cuprinde
numele regilor din dinastiile I-V, cu informaţii mai ample despre
evenimentele petrecute la curtea faraonilor din dinastia a IV-a. Pe
acest text s-a întemeiat cronologia Imperiului vechi. Seria listelor
faraonilor continuă cu cea din timpul lui Ramses al II-lea, cuprinzând
faraonii din dinastia a XVII-a, păstrată pe aşa-numitul Papirus Turin şi
cu cele săpate pe pereţii templelor din Karnak şi Abydos, cu numele
faraonilor din Imperiul nou. Dedicate glorificării faraonilor nu au inclus
nimic din ce i-ar fi putut discredita ci doar relatări despre victorii,
expediţii de vânătoare, edificii, menite să construiască o personalitate
doar în termeni pozitivi, laudativi. Cea mai semnificativă naraţiune
păstrată, Analele lui Tutmes al III-lea, scrisă la comanda faraonului pe
pereţii templului lui Amon din Karnak cuprinde cele 17 campanii prin
care a menţinut suveranitatea Egiptului asupra vestului Asiei. Este o
abilă descriere a cuceririlor faraonului cu explicarea unor evenimente
prin raportare la acţiunile umane. Dacă, în esenţă, evenimentele sunt
rezultatul voinţei zeilor, voinţă împlinită de fiii acestora, faraonii, apare
la un moment dat, în descrierea bătăliei pentru cetatea Meggido, o
explicaţie ce ţine de voinţa umană: “Acum, dacă oştirea măriei-sale nu
şi-ar fi pus în gând să ia lucrurile şi prăzile duşmanului, ar fi asediat şi
luat cetatea Meggido...”1.
1
Din Analele lui Tutmosis al III-lea, în Faraonul Kheops şi vrăjitorii. Povestirile Egiptului antic, p. 109.

2

Sub influenţa elenismului scrisul istoric egiptean a dat cea mai
reprezentativă contribuţie cunoscută, aparţinându-i scribului
Manetho. Acesta a compilat o cronologie egipteană şi o istorie
narativă a Egiptului, transmise parţial prin operele lui Flavius Josephus,
Sextus Iulius Africanus şi Eusebiu din Cezareea.
Acelaşi tip de însemnări istorice se regăseşte în Babilon:
inscripţiile lui Gudea din Lagash, aparţinând perioadei sumeriene, au
surprins obiceiurile şi deprinderile vremii. În Asiria relevante sunt
compilaţiile Istoria sincronă şi Cronica asiriană. Cea dintâi cuprinde o
istorie politică prin excelenţă, istoria relaţiilor dintre Babilon şi Asiria
între 1600- 800 î.e.n. cu accent pe disputele de frontieră.
Consemnarea evenimentelor politice a continuat în secolele VIII-VI
î.e.n. prin Cronica babiloniană ce acoperă perioada 745- 668, lucrare
ce trădează un început de critică istorică prin interesul pentru
corectarea înregistrărilor asiriene anterioare şi se distinge prin
imparţialitatea relatării războiului dintre Asiria şi Elam. Genul analelor
regale a fost ilustrat cu deosebire în perioada lui Assurbanipal (668-
626 î.e.n.), suveran interesat nu numai de alcătuirea de însemnări cu
caracter istoric, de inscripţii glorificatoare, ci şi de crearea unei vaste
biblioteci în spiritul colecţionar specific vechilor orientali.
Invazia greacă şi răspândirea elenismului a influenţat şi în
Babilon scrisul istoric reprezentat de Berossos, autorul lucrării în trei
părţi intitulată Babilonica sau Chaldaica, salvată fragmentar prin
intermediul lucrărilor lui Flavius Josephus şi Eusebiu din Cezareea.
Prefaţat de o descriere a ţării, în maniera istoriografiei greceşti
timpurii, textul se poate diferenţia în trei părţi: una mitică, legendară,
de la creaţie la potop, a doua scrisă în tradiţia listelor de regi, de la
potop până la Nabonassar, şi a treia, o naraţiune a istoriei recente. În
paginile dedicate descrierii Babilonului, cu grădinile sale suspendate şi
alte minuni inginereşti, autorul a criticat mitul preluat de istoricii greci,
al fondării Babilonului de către Semiramis. Creatori în primul rând de

3

anale ale curţilor regale. Este 4 . nume dat de evreii din Alexandria când au transcris-o în limba greacă. ca învăţătoare: autorul/autorii doreşte/sc să convingă asupra valorii fidelităţii religioase dând ca exemplu dezastrele suferite de evrei ca urmare a părăsirii religiei. Între popoarele Orientului antic vechii evrei au făcut o notă distinctă prin raportare la istorie. ce acoperă perioada dintre geneză şi regi abundă în legende ale patriarhilor israeliţi integrabile unei saga naţionale. Biblia prezintă istoria unui popor ce se mişcă de la barbarie spre civilizaţie. Legea sau Cele cinci cărţi ale lui Moise. Evreii împart scrierile sfinte în trei părţi: 1. textul cel mai timpuriu. 2. Profeţii şi 3. e alcătuit din patru surse principale datând din secolele IX-IV. celelalte cuprinzând legi şi ritualuri. scrisă probabil de un înalt prelat numit Abiathar. autorii Orientului antic au transmis mai departe interesul pentru cronologie. Scriptura alcătuită îndeosebi din psalmi. egipteană sau persană. babilonienii s-au distins prin curiozitatea pentru originea lucrurilor (reflectată mai ales în literatura mitică) şi grija pentru textele trecutului. proverbe şi Cartea lui Daniel. Interesul pentru naraţiunea istorică a fost stimulat de expansiunea evreilor. iar preocuparea lor pentru păstrarea documentelor i-a determinat pe istoricii greci să se informeze prin apelul al documentul primar. împrumuturi din literatura babiloniană. sunt propriu-zis istorice. Dintre cărţile cuprinzând cu precădere istoria poporului evreu s- au păstrat Cărţile regilor care ilustrează noţiunea de istorie ca ghid. de prosperitatea şi prestigiul din timpul regilor Saul. devenind din ce în ce mai neistorică pe măsură ce este mai sacră. Dintre ele se distinge prin originalitate Cartea lui David. Biblia reprezintă în egală măsură moştenirea literară a unei naţiuni (legende ale nomazilor. dintre care două. Îmbinând adesea mitul cu istoria. David şi Solomon. poeme şi profeţii) ca şi discursul istoric al acesteia.izvoare istorice. realul cu imaginarul. cele mai vechi. ca şi egiptenii sau asirienii. Pentateuhul.

ei barbarii. despre marele război de eliberare început de Iudas Maccabeus. autopsia. greşeli şi ambiţii. rolul acestor „oameni ai mării” în lărgirea interesului cercetării. De asemenea. istorie şi oratorie. Urmărim apoi ce înseamnă elenismul în plan istoriografic. se numără şi Cărţile Maccabeilor în care martori oculari au relatat despre zilele eroice ale naţiunii evreieşti. Între cărţile cu conţinut istoric. modalitatea de informare (istoricul participant sau istoricul imediatist. construcţia discursului istoric. forţele participante. investigării altor spaţii. Modulul II Moştenirea logografilor. istoricul propunându-şi să nu facă propagandă pentru monarhul său ci să relateze detaşat faptele pentru a fi reţinute de generaţiile următoare. „omul memorie” . detaliu. Prima carte se distinge prin scrupulozitate ştiinţifică. istorie imediată. istoria ca discurs identitar: noi grecii . îl prezintă deopotrivă cu puterea şi slăbiciunile sale. este rezultatul unor pasiuni. acurateţe iar a doua e marcată de partizanat.Tucydides). În fine. periegheza. ne-am propus să explicăm de ce este considerat Herodot cel dintâi istoric. relaţia dintre istorie- geografie-etnografie. se doreşte o analiză comparativă asupra modului în care este tratată tema războiului de către Herodot. tema războiului.Herodot „părintele” istoriei. surprinde natura sa complexă. naşterea „istoriei culturale”. istoricul perioadei de glorie a grecilor care prezintă războiul ca un conflict între Orient şi Occident şi Thucydides. cauzalitate istorică: zei. pentru care războiul reflectă structura vieţii umane. în fixarea unor repere cronologice (teoria generaţiilor).teoria discursului Cursul îşi propune să surprindă aportul logografilor la trecerea de la poezia la proza istorică.o istorie contemporană. apropiindu-se de un pamflet istoric. Cronicile lui Ezra şi Nehemiah cuprind istoria evreilor de la eliberarea de sub perşi până la venirea lui Alexandru într-o relatare cu accente memorialistice. discuţii 5 . oameni şi soartă. Începuturile scrisului istoric. neincluse în Vechiul Testament. istoricul perioadei de autodistrugere a grecilor. ne interesează cauzele războaielor.de la poezia la proza istorică. istorie universală. Istoriografia greacă în epoca clasică şi elenistică Cuvinte-cheie: istoria anchetă.

Viaţa în polis nu consta în episoade izolate şi vieţi eroice ci se baza pe continuitatea instituţiilor. 6 . contractelor şi aspiraţiilor. epica eroică. filosofii şi geografii şi-au adus aportul lor la schimbarea viziunii grecilor despre timp: lumea geografilor şi cosmosul filosofilor erau continui. Curiozitatea a stimulat redactarea primelor scrieri cu caracter istoric şi geografic semnalate în sec. şi-a propus să încânte şi nu neapărat să informeze şi astfel a neglijat cronologia. a dat timpului o direcţie prin aserţiunea potrivit căreia istoria umană e una a declinului. miturile. desfătare. asupra relaţiei dintre elenism şi istoria universală. De la poezie la proza istorică La început au fost legendele. 1. Trecerea dinspre poezie spre proză a însemnat asumarea unei critici a tradiţiei şi în acest sens s-a impus Xenophanes care a refuzat să creadă în zeii tradiţionali şi a subliniat incertitudinea cunoaşterii umane. descoperitorul unui trecut cu dimensiuni umane care a dat în Teogonia o cronologie pe cinci vârste. legilor. Acumularea de cunoştinţe geografico- etnografice în timpul procesului de colonizare. De la timpul mitic la timpul istoric. Istoria epică.n. cu arhivele oficiale. teoretizarea scrisului istoric.e. Un pas înainte l-a făcut Hesiod. prin natura sa. istoria ca discurs peren prin căutarea adevărului. Barzii şi auditorii lor nu au avut în minte ideea potrivit căreia evenimentele trecutului pot să le influenţeze pe cele prezente. pe greci să se preocupe tot mai mult de timpul continuu către 500 î. VII î. în timp ce istoria eroică era. inscripţiile şi cronicile conservate de acestea au impulsionat primele redactări cu caracter istoric aparţinând logografilor. de ce şi cum scrie un grec istorie romană. istoria ca ghid pentru omul politic . discontinuă.n. Alături de poeţi. de asemenea.e. contactul grecilor cu regatele orientale. Viaţa politică i-a făcut. i-a interesat doar continuitatea idealurilor eterne şi a virtuţilor pe care eroii trecutului le transmit celor actuali. a regulilor. precum Iliada şi Odiseea. scopul istoriei: explicaţie dar şi delectare. în oraşele-state ioniene şi în insulele Mării Egee.

Deşi au îmbinat mitul cu istoria în lucrări cu titlul Genealogii.scriu acestea aşa cum socot să au fost cu adevărat. Între logografi o figură aparte este cea a lui Hecataios din Milet. prin spiritul critic trădat de afirmaţia: “. lărgind astfel orizontul istoric al contemporanilor. a cercetării la faţa locului. Propunându-şi să descrie faptele oamenilor pentru ca acestea să nu fie 7 .430 î. Persica Xanthos din Lidia. investigare ce impune o adâncire în timp şi dezvăluirea de noi spaţii care au scăpat până atunci cunoaşterii Eladei. pe baza autopsiei. bune să stârnească râsul. cel ce ar fi putut să fie cel dintâi istoric prin curajul intelectual de a nesocoti tradiţia. Cele două feţe ale istoriei: istoria culturală şi istoria politică. Contactul cu perşii i-a îndemnat pe greci la o reflecţie fără precedent asupra propriului trecut.. În lucrări ca Lidiaca. căci spusele grecilor sunt multe şi. Dionisios din Milet. responsabilizarea lor faţă de destinul unei civilizaţii comune.” 2. reflecţie care a stimulat apariţia conştiinţei istorice întemeiate pe unitatea care s-a creat deasupra particularismelor locale. Istoria este deci în concepţia lui cercetare. Întemeieri logografii au anunţat scrisul istoric prin încercarea de a lămuri raporturile dintre greci şi vecinii lor asiatici. mitice i-a luat locul o alta în care s-a manifestat o solidaritate reală. Războaiele medice au avut un efect catalizator determinând o autoexaminare colectivă a grecilor. Herodot (cca. Lui Herodot i-a revenit meritul de a ilustra unitatea grecilor clădită pe destinul lor comun. 480. Caron din Lampsacos au depăşit istoria locală în favoarea uneia regionale lansând. consideraţii despre structura politică şi economică a marilor state orientale în comparaţie cu realităţile greceşti. după cum mi se pare. Herodot şi Tucydides Sub impulsul războaielor medice Greciei legendare.e. instituţionale.n) a propus un nou tip de investigare a trecutului exprimat prin chiar titlul lucrării: Anchete. terestră..

A subordonat metoda investigaţiei concepţiei sale istorice: omul este parte a lumii şi nu poate fi înţeles fără cercetarea lumii în care trăieşte. Metoda folosită.. guvernate de zei. Pe lângă “isprăvile mari şi minunate săvârşite de greci” l-au interesat şi faptele barbarilor. mânat de dorinţa de a afla dacă cei de aici se vor potrivi în povestiri cu cei din Memfis” (Istorii. pe urmele predecesorilor. Nu surprinde astfel că. A dat crezare în primul rând celor văzute şi a depus efortul de a verifica informaţia preluată din tradiţia orală. războaiele medice. Ei au rămas neclintit să înfrunte puhoiul vrăjmaşilor care se năpusteau asupra ţării”. în continuarea logografilor.date uitării de posteritate.n-au putut să-i hotărască să părăsească Elada. Istoria este pentru Herodot explicaţie. a dat lectorului de înţeles că nu crede în legendele pe care le-a povestit pentru frumuseţea lor.am mers chiar şi până la Teba. fascinaţia pentru miraculos. căutând să-i definească pe greci prin raportare la ceilalţi. 3). evenimentele din istoria omenirii sunt influenţate de soartă şi de oameni a căror voinţă exprimată în momente decisive e capabilă să contracareze oracolele: “Nici oracolele înspăimântătoare sosite de la Delfi. învederează deopotrivă curiozitatea sa. Considera că. nu a fost naiv. Încă din deschiderea Anchetelor şi-a definit demersul drept unul explicativ. lumea non-greacă. ba şi până la Heliopolis. mărturisind la un moment dat: “. I. atras mai ales de Egipt. şi-a propus să afle cauzele conflictului greco-persan.menite să stârnească teama. Prin demersul său amplu de a repovesti trecutul într-o naraţiune în care şi-au făcut loc relatările etnografice şi geografice ca şi biografiile (situate în continuarea unei tradiţii epice). a introdus geografia şi etnografia în opera istorică. pentru extraordinar dar şi strădania de a-şi verifica informaţia. Vol. Herodot nu a fost 8 . Fascinat de ceea ce a văzut şi a auzit în călătoriile sale. autopsia. pentru a crea un discurs plăcut auditorului. a ales un subiect de istorie contemporană.. II.

Prin subiectul ales şi modul în care l-a tratat Thucydides se plasează între istoricii imediatişti. autorul atenian este un istoric al imediatului.numai “părintele istoriei” ci a fost creditat cu meritul de a fi creat un gen specific. după modelul preluat. un cadru definit de instituţii: olimpiade. 462.) a dorit să se individualizeze în epocă prin cultivarea unui alt gen de istorie: istoria politică. de exemplu. succesiunea preoteselor din Argos.e. de legende. Dornic să-şi configureze un profil aparte în lumea istoricilor.395 î. ritmul campaniilor militare. un eveniment de istorie trăită. Contemporanul lui Herodot. alternanţa anotimpurilor. A avut meritul de a convinge că mitul poate fi cu greu salvat sau restituit. Pentru că relatarea propriilor acţiuni nu a avut un scop justificativ sau defensiv. pentru că nu a scris despre consecinţele personale ale implicării sale în război.n. A ales să scrie despre Războiul peloponeziac. Întreaga dinamică a discursului e prezentată impersonal. să se înţeleagă apropo de Alcibiade. A criticat elementele fabuloase din opera predecesorilor pentru că nu pot fi testate şi nu pot 9 . de la Homer. Timpul a fost pentru Thucydides ca şi pentru Herodot un dat exterior operei. până la un moment dat. La baza computului a stat regularitatea fizică: generaţii. Thucydides (cca. se pare. că atenienii se raportează atât de des la acesta pentru că personajul trezeşte în ei amintirea tiraniei. autorul atenian a ţinut să se detaşeze de Herodot ca şi de logografi delimitându-se de mituri. Thucydides dorind să inspire încredere prin omogenitatea narativă a lucrării. Şi-a structurat lucrarea pe capitole urmând succesiunea iarnă- vară. Pentru a da impresia de imparţialitate s-a referit la el însuşi la persoana a treia. gândurile şi impresiile sale fiind prezentate ca aparţinându-i unui alt personaj. martor. În plus însă la Thucydides timpul este şi un parametru psihologic: lasă. a arhonţilor atenieni sau a consulilor romani. acela al istoriei culturale. la care a fost.

Interpretările pe care le-a dat războiului ţin de structura vieţii umane: pasiuni. ambiţii. greşeli. speranţa de a controla bogăţiile Greciei. cea dintâi îndepărtată şi profundă. nu întotdeauna adevărat. contrastul dintre unitatea Imperiului persan şi discordanţele dintre oraşele-state greceşti. mai aproape de declanşarea evenimentului. În viziunea lui Herodot războaiele persane au fost determinate de oracolele frauduloase. ci a mers mai departe şi le- a prezentat cititorilor/auditorilor obiceiurile persanilor. oracole. Thucydide a scris despre războiul peloponeziac ca unul care a văzut puterea şi gloria Atenei apăsată de mizeria înfrângerii. Atent la cauzalitate a distins între cauză şi pretext. Potrivit istoricului atenian zeii nu influenţează niciodată în mod direct cursul evenimentelor umane. divinaţii. Însă războaiele în viziunea lui nu echivalau cu simple bătălii între buni şi răi. Herodot a fost istoricul perioadei de glorie a grecilor. pretextul. sentimentul lui Xerxes că are datoria de a întări puterea Persiei. între Orient şi Occident. Lista de cauze este deci una a raţiunilor umane.constitui subiect de anchetă datorită distanţei mari în timp a evenimentelor la care se face referire şi a naturii lor fantastice. Războiul peloponeziac merita relatat nu numai pentru că a fost un eveniment crucial în experienţa greacă ci pentru că dezvăluia foarte clar modul în care se structurează evenimentele politice. Herodot a văzut în războaiele persane o luptă între forţele despotismului şi libertăţii. Ambii începători ai istoriografiei greceşti au abordat tema războiului. Pentru Thucydides războiul peloponeziac nu s-a născut din dorinţele capricioase ale zeilor sau regilor au din direcţionarea greşită a pasiunilor umane ci din ambiţia de putere. între o monarhie despotică şi oraşele-state guvernate de cetăţeni. Atenienii au fost mânaţi de obsesia primară umană de a-i 10 . Se limitează să considere că acele persoane care modelează destinele umane sunt adesea ghidate de credinţa în zei. Thucydides al celei de autodistrugere. ambiţia lui. într-o tratare diferită.

s-a acordat atenţie performanţelor stilistice şi mai puţin acurateţei istorice. Thucydides a punctat legăturile dintre războaie şi forţele care structurează viaţa umană într-o analiză care şi-a propus să dezvăluie cum puterea. de la civilizaţie la barbarie. metodologic. Treptat “modelele modernităţii” (Herodot şi Thucydides) au fost abandonate iar istoria s-a confundat cu retorica. a istoriei intelectuale. Paradigmele stabilite de aceşti doi începători ai istoriei au persistat până azi: 1. fie că nu. interesul pentru definirea puterii. de la mit la faptul cert.domina pe alţii şi au fost încurajaţi în aceasta de inerţia aliaţilor care au preferat să plătească tribut decât să pornească la război. Thucydides s-a limitat la orizonturi locale. odată câştigată. spirituale şi materiale. feminină şi masculină. devotat preocupărilor sale şi nu un turist cosmopolit ca Herodot. în parte. la războiul peloponesiac în care a fost implicat şi a cărui victimă a devenit. în consecinţă. Potrivit lui Isocrates scopul istoriei este de a da importanţă lucrurilor meschine şi grandoare celor mai puţin importante. a istoriei care spune o poveste şi 2. a fost propria-i soartă. devenind persuasiune. fie că se poate răspunde la ele. Dacă Herodot a tratat războiul ca pe o dramă în care se înfruntă pasiuni diverse. 11 . influenţează destinul statului. care. pentru cauzele schimbărilor în afacerile publice. istoria politică şi militară. private şi publice. care pune întrebări. elaborată pentru a persuada şi nu pentru a cerceta. Pierderea libertăţii polisurilor a influenţat istoriografia: naraţiunea a devenit nesinceră. a istoriei analitice. Thucydides a fost un om practic. tradiţia istoriei care încearcă diferite strategii narative. s- a preocupat de o istorie evenimenţială şi de soarta comunităţii sale. dacă Herodot prin curiozitatea sa a depăşit o serie de frontiere culturale. istoricul atenian nu a avut timp de o anchetă antropologică.cuprinde toate aspectele experienţei umane. laudativă. prin Herodot avem tradiţia istoriei culturale. dovedit.

în Istorii a prezentat evenimentele din Italia. sub influenţa curentelor naturaliste.n. Ilustrativ pentru această nouă epocă a fost Polybios (cca. Siria şi Egipt într-o legătură organică dată de politica romană. În ceea ce priveşte structura lucrării. Asiria. A vrut deci să pregătească “iubitorilor de învăţătură o cale uşoară spre înţelegerea celor ce urmează să fie spuse”. prin atitudinea adecvată. unde şi de ce?” a luat naştere fiecare fapt istoric. hotărârea şi implicarea oamenilor politici.expresie a puterii Senatului şi democraţia exprimată în adunări populare) şi 3.pretext şi început pentru a depista “cum. De altfel. Iberia. Grecia.).117 î. Comparând. Întrebarea la care a dorit să răspundă a fost: cum a ajuns Roma o mare putere în numai 53 de ani? A găsit trei răspunsuri: 1. convins că astfel cititorii vor putea mai lesne înţelege evenimentele ulterioare. s-a considerat întemeietorul acestui gen. s-a depăşit viziunea tradiţională potrivit căreia lumea greacă se separă de cea barbară în primul rând prin limbă.e. 198. A propus o istorie universală centrată pe ideea creşterii puterii romane. considera că doar imaginea generală obţinută prin îmbinarea şi compararea părţilor este edificatoare. Africa. prin perseverenţa. Sicilia. a constituţiilor mixte care au consfinţit forme de guvernământ mixte ce coexitsă în loc să se succeadă (monarhia.expresie a puterii consulilor. Prin impunerea unui dialect unic. Elenismul a stimulat reîntoarcerea la istoria critică Noua realitate istorică a imprimat grecilor o anume “forma mentis”. a început cu o incursiune în istoria Romei. datorită sistemului politic instituţional. Macedonia. diferit de cel profesat până atunci. Astfel. aristocraţia. coiné. Tot spre mai buna înţelegere a istoriei a dezvoltat schema cauzală a lui Thucydides distingând între cauză. opera istorică cu trupul uman. 2. Istoria universală însemna înlănţuirea cauzală a faptelor şi nu alipirea de istorii parţiale. datorită fortunei sau soartei care a direcţionat evenimentele în această direcţie. determinând depăşirea particularismului grec. Prin aceste interogaţii a 12 . cu războaiele dintre romani şi cartaginezi.

facilitează selecţia faptelor istorice dând totodată vivacitate relatării. graţie acesteia istoricul ştie ce să caute şi ce să-i întrebe pe ceilalţi. autopsia teritoriilor despre care scrie şi 3. mijloacele şi scopurile care au determinat evenimentele”. Doar astfel putea să fie un ghid pentru omul politic dar şi pentru cetăţean în general. A pledat pentru o reducere a numărului discursurilor în naraţiune pentru că istoria nu trebuia să delecteze ci să surprindă adevărul. inegale ca importanţă. cea mai importantă. Urmărind să explice şi să ajungă la adevăr istoria avea să înceteze a mai fi o anexă a oratoriei. considerând că discursurile trebuie reproduse aşa cum au fost rostite. Prima. Istoricul avea datoria de a prezenta contextul în care a fost rostit discursul şi efectele acestuia. În acest scop a folosit metoda istoriei pragmatice. studiul şi compararea surselor istorice scrise. Elementul fundamental în naraţiunea istorică este naratorul însuşi. 13 . 2. să îi înveţe pe oameni cum să suporte vicisitudinile fortunei prin examinarea experienţei altora. în opinia sa. este expusă informaţiilor eronate. pe care trebuie să o direcţioneze. greu de verificat. Dacă pentru Thucydides dificultăţile de a se asigura de adevăr rezidau în prejudecăţile sau memoria incorectă a informatorilor. a doua. adevărul depinde de abilitatea anchetatorului şi credibilitatea informatorului. aplicată îndeosebi la spaţiile geografice. pentru că doar aşa putea contribui la clarificarea anumitor situaţii. este în măsură să elimine exagerările şi omisiunile şi a treia. Astfel. Experienţa trebuie în permanenţă să-l ghideze pe istoric.dorit să servească o istorie utilă omului politic care poate fi edificat doar dacă istoricul surprinde “cauzele. Anchetatorul este protagonistul investigaţiei căreia trebuie să-i dea formă. Cele trei posibilităţi de reconstituire a trecutului: 1. pentru Polybios acestea rezultă din inexperienţa părţii anchetatoare. sunt. Polybios se detaşa de tradiţia anterioară. experienţa politică şi militară. bazată pe experienţa autorului.

de la poem. „fides historica” şi patriotism istoriografic.de la legendele întemeierii. Istoriile lui Polybios cuprind o expunere a trecutului recent al Romei realizată de un străin care a putut observa guvernarea romană. Naşterea relativ târzie a istorie romane e explică prin faptul că sensul istoriei la romani s-a înrădăcinat în unităţile sociale de bază: ginta (alcătuită din cei care proveneau dintr-un strămoş preistoric 14 . an în care s-a ridicat o statuie a celor doi şi s-a bătut monedă cu cei doi fraţi şi lupoaica.Tacitus. expunerea trecerii de la imitarea modelelor greceşti la individualizarea istoriografiei romane. Amurgul Imperiului: Ammianus Marcellinus. În paralel. Hr. impactul politicului asupra scrisului istoric. răspândită către 296 î. fasti consulares. romanii şi-au creat propria poveste despre originea Romei. la jurnale de război şi actele senatului). arta deformării istorice Obiective: explicarea faptului că istoriografia romană s-a născut relativ târziu prin comparaţie cu cea greacă. verosimilitate şi veridicitate istorică. Istoria „naţională”: Titus Livius. timpul şi spaţiul în explicaţia istorică. arta militară şi diplomaţia dintr-o poziţie extrem de favorabilă. Istoria ca discurs justificator. Istoria moralizatoare: Sallustius. În diferitele versiuni ale legendelor Aeneas era considerat strămoşul romanilor. istoricul de cabinet. cea cu Romulus şi Remus. expunerea caracteristicilor şi scopurilor acestei istoriografii (surse. 1. Începuturi. istoria ca analiză a vieţii politice. De la mit la istorie La început grecii au inclus noul popor în câmpul lor de interes. la proză. Modulul III Istoriografia în Roma antică. Istoria romană la apogeu. genuri istorice.Caesar. Genuri istorice cultivate. de la imitaţia modelului grec la originalitate. Mentalităţi şi istorie la Roma. le- au creat romanilor un trecut ce se integra în trecutul mitologic grec. legende. „istoricul singuratic” Cuvinte cheie: istoria „magistra vitae”.

Acesta alcătuia o listă principală a zilelor în care legea sacră permitea efectuarea de tranzacţii. pentru a răspunde propagandei pro cartagineze. participant în primul război punic. Măştile strămoşilor şi inscripţiile enumerând onorurile şi oficiile strămoşilor erau aşezate într-un loc important în casă iar laudaţiile funebre erau uneori păstrate alături de portretele strămoşilor şi au devenit în timp sursă istorică. Cărţile magistraţilor. Hr. au inclus şi numele înalţilor oficiali. însemnări. foamete. autorii au dorit să câştige simpatie pentru cauza romană în lumea elenistică. discontinui. a compus un poem în manieră homerică. treptat. Dacă grecii au folosit succesiunea generaţiilor pentru a crea o cronologie rudimentară. Către 304 î. Naevius. şi au fost păstrate în templul Iunonei. amintind de listele eponime ale asirienilor. În seria listelor se înscriu şi cele ale magistraţilor laici. zeiţa memoriei. Unele dintre ele au fost scrise pe lin. Păstrătorii şi compilatorii trecutului roman au fost preoţii care aparţineau unor grupuri preoţeşti specifice. 15 . Pentru individul roman trecutul şi prezentul erau legate de memoriile. Aşa s-au născut Annales Maximi care. Acest obicei de a însemna an de an evenimentele ce marcau viaţa comunităţii a schiţat genul istoriografic al analelor ce a devenit caracteristic istoriografiei romane. note despre incendii. au fost scrise pe tăbliţe de lemn şi expuse în „regia”. legi şi tratate. amintirile ginţii şi ale familiei care au inspirat pietatea şi au oferit exemple. controlate de pontifi supuşi unui pontifex maximus. romanii s-au mulţumit timp de secole cu înregistrarea trecutului în secvenţe disparate. aşa-numitele libri lintei. reşedinţa pontifului suprem. a zilelor faste şi nefaste. comun legaţi unii de alţii prin ritualuri comune) şi familia. de pe Capitoliu. războaiele punice. bătălii. Au fost poeme în proză scrise în limba greacă în scop de propagandă politică. inundaţii. Primele istorii romane s-au născut în urma unor experienţe colective.

2. s-a luptat cu influenţa Greciei. au scris despre alte naţiuni iar acestea la rândul lor au fost stimulate să scrie despre sine în limba greacă. Hr. autorul lucrării Annales. A scris în limba greacă din dorinţa de a imita genul istoriografiei greceşti dar şi pentru că în secolul al III-lea limba greacă a reprezentat limba civilizaţiei din Iudeea până în Spania. Sunt raţiuni pentru care a fost considerat cel dintâi istoric al Romei. 16 . S-a detaşat între contemporani prin aceea că în loc să reînvie trecutul în termenii ceremoniilor religioase a încercat să-l exploreze. Reflecţiile sale asupra trecutului sunt presărate cu aprecieri morale. centrat pe două subiecte: originile şi evenimentele contemporane. a dezvăluit o minte saturată de a gândi în greceşte. potrivit standardelor greceşti. „cel mai roman dintre romani”. grecii. Ennius (239. direcţionând emoţiile contemporane înspre cercetarea istorică. mai mult decât oricând. a dat o naraţiune continuă din timpurile mitice până în contemporaneitate. Începuturile istoriografiei romane Faptul că romanii şi-au dezvoltat treptat sensul trecutului este relevat de Fabius Pictor. Bellum punicum.). Naraţiunea trădează relaţiile sale apropiate cu Scipio Aficanul. A făcut elogiul Senatului considerat instituţia centrală care decide asupra destinului Romei. Ca atare. Fabius a scris în greceşte pentru că era la modă şi pentru că în limba greacă avea mai multe informaţii despre Roma. a fixat legenda despre originea troiană a Romei. în loc să consulte oracolul de la Delphi a dat un tablou al religiei romane în evoluţia sa. A cuprins în Înfăptuirile romanilor intervalul de la Aeneas până în zilele sale. toţi oamenii de litere încercând să scrie în această limbă. Exaltând patriotismul roman a admirat voinţa soldaţilor care preferă moartea dezonoarei şi a apreciat sentimentul de solidaritate care i-a unit pe cetăţeni în vremurile grele. Cato Maior. A scris istoria Romei din momentul în care Aeneas a ajuns în Italia până în vremea sa.169 î.

inclusiv câteva dintre ale sale. tratat publicat în 55 î. Hr. interesul pentru stil. în opinia sa. negând nu fabricarea datelor. istoricul să urmeze propriile-i reguli: 1. cultură naţională. Sfatul lui Cicero de a include „inventio” folosind tehnicile oratorice a fost preluat de istorici. scria. în De oratore. 17 . În Origini. la meditaţii asupra istoriei prin raportarea ei la oratorie. 3. ci partizanatul. Aprecia istoria ca o artă care astfel se apropie de oratorie. doar simple înregistrări de persoane.Astfel. De la primele redactări istorice s-a ajuns în secolul I î. a reluat miturile greceşti ale întemeierilor informându-se cu grijă. sec ca şi omisiunea numelor conducătorilor Romei. Cicero. dovadă prefeţele în care au mărturisit că vor să spună adevărul. a fost cel dintâi istoric care a scris în limba latină. să ordoneze faptele în ordine cronologică. locuri şi evenimente. obiceiuri. împărţită în şapte cărţi. au făcut ca lucrarea să fie tot mai puţin citită. Istoricul trebuie să se intereseze nu numai de ceea ce s-a făcut sau povestit ci şi de maniera în care s-a acţionat. din considerentul că poporul este cel ce face istoria. lipsite de orice ornamente ale stilului. chiar neglijată în epoca lui Cicero. a avut orizonturi largi: a admis influenţa elenică asupra istoriei romane timpurii. a folosit cântecele tradiţionale. sunt. să cuteze să spună adevărul. a dat o critică a istoriografiei romane timpurii căreia i-a lipsit. Cato cel Bătrân a urmat tradiţia herodoteană prin interesul său pentru geografie. a schiţat o cronologie comparată încercând să coreleze datarea după olimpiade a istoriei greceşti (de la 776) cu datarea romană de la întemeierea Romei (753). Descrierea caracterelor trebuia să aibă în vedere nu numai faptele personajului ci şi viaţa şi manierele acestuia. Hr. 2. a introdus discursuri. Trebuia să fie însă o artă folositoare. Analele.aşa-numitele carmina. să fie imparţial şi 4. Stilul arid. şi pentru aceasta. istoricul să nu îndrăznească să spună ceva fals..

noroc. Caesar în Commentarii de bello Galico şi Commentarii de belo civili a identificat misiunea imperială romană cu propria sa carieră. citate de mici dimensiuni. aceasta aduce după sine avere. ultima lucrare a lui Sallustius.n. ambiţie.n. genul monografiei în Conjuraţia lui Catilina şi Războiul cu Iugurtha. aluzii şi parafraze păstrate în textele autorilor antici. bogăţie care corup statul şi cetăţenii.e. soartă. s-a păstrat doar fragmentar: patru discursuri şi două scrisori. Un talentat creator de portrete. autor care a abordat. Istorii. descrierea de caractere şi nararea faptelor marilor oameni. originea şi numele locuitorilor. anul celor doi consuli eponimi. Roma a atins punctul de turnură odată cu distrugerea Cartaginei. Din acel moment luxul şi bogăţia au corodat virtuţile romane. Nu a acceptat explicaţia unora dintre cetăţenii romani potrivit căreia corupţia se putea remedia prin apelul la sensul moral al poporului deoarece aprecia că aceasta ţine de soarta generală a imperiilor.e.). Italia de sud şi Sicilia urmărind cu precădere fundalul mitologic.. Descrierile etnografice însoţesc expansiunea Romei. zona Mării Negre. digresiuni geografice. a văzut în istorie un mijloc de justificare. migraţia lor. 78 î. brutalitate distrug republica romană. şi perfectat.35 î. schimbările în mentalitatea elitei caracterizată prin corupţie. A îmbinat într-un format analistic „res internae” şi „externae”. Cel care a creat un stil istoriografic a fost Caius Sallustius Crispus (86. Fraza de început a lucrării: „Am alcătuit istoria militară şi politică a poporului roman începând cu consulatul lui Marcus Lepidus şi Quintus Catulus” demonstrează că Sallustius şi-a încadrat opera în genul analelor atât pentru că şi-a organizat-o în funcţie de succesiunea magistraţilor cât şi prin anul de debut. a recurs şi la etnografie pentru a descrie Sardinia şi Corsica. 18 . Pentru statul de succes răsplata adusă de victorie e hegemonia. A dorit să transmită lectorilor mesajul că forţele interne.

deşi a frecventat anturajul lui Augustus. 3. lucrare monumentală divizată în 142 de cărţi (din care s-au păstrat doar 35). Pentru această parte a recurs la legende. Istoric moralizator şi-a structurat analiza pe opoziţia dintre corp şi suflet. a glorificat Roma.” (Prefaţă) Treptat timpul se comprimă: a dedicat doar o carte pentru 250 de ani de istorie a Romei. centrul unificator al lumii civilizate în viziunea sa. cu căderea Troiei.n). Lucrarea începe cu 400 de ani mai devreme de întemeierea Romei.. că lumea sa interioară e identică celei create de generaţia precedentă ale cărei structuri şi valori politice continuă să le admire. Romulus şi Remus. patru pentru viitorii 120 de ani. În Ab urbe condita. Mărturisea în acest sens: „Cugetul mă îndeamnă să nu pun nici prea mare temei dar nici să nu resping frumuseţea legendelor. pentru ca pentru vremurile contemporane să dedice câte o carte fiecărui an. de la începuturi până în contemporaneitate. dintre bun şi rău. în adâncul său. singurele surse pe care le-a avut. cinci pentru următorii 97.17 e.n. istoric pasionat de politică fără a fi îndeplinit însă vreo funcţie. oraşele pe care le-a fondat. decât în veşmântul sobru al documentelor de neconstestat. Livius a rămas un pompeian. A descris cu mult talent caractere deosebite prin vivacitate. trecutul este un plăcut 19 . Istoriografia clasică În epoca lui Augustus a scris istorie la Roma Titus Livius (59 î. care prezintă faptele glorioase dinaintea sau din timpul întemeierii Romei mai mult îmbrăcate în vălul străveziu al poeziei. S-a raportat la trecut din perspectiva prezentului. cuprinzând spaţii largi referitoare la sosirea lui Aeneas în Latium.e. Remarcând ataşamentul istoricului faţă de tradiţie. Augustus îl tachina afirmând că. A dorit să revigoreze metavalorile „fides” şi „pietas”. care i-au servit şi scopului lucrării: glorificarea Romei. A fost cel dintâi istoric care a abordat evoluţia cetăţii eterne în evoluţia ei.

altădată doar rumoarea. Lucrarea lui Titus Livius este dominată de acţiunile militare. „fama est”). spre deosebire de el. Respectul legii. un scriitor. pietatea. concordia şi disciplina militară acestea au fost calităţile conservate din timpurile de început pe care Livius le-a imortalizat în opera sa şi le-a regretat. pentru a exalta patriotismul roman a folosit din abundenţă discursuri (sunt peste 400 de discursuri în cele 35 de păstrate). pe probleme politice şi morale. a fost un cercetător de profesie. istoricii greci (mai ales Polybios). nu s-a preocupat serios de obiceiurile străine şi probleme culturale cu excepţia miturilor romane. I-a plăcut să povestească povestioare colorate şi folositoare. Ca şi Herodot s-a interesat de origini dar. fixându-se pe indivizi. Ca şi Herodot s-a dovedit interesat de adevăr: a afirmat uneori realitatea unui fapt („est”). A recurs la surse de arhivă. dar nu a încercat să le pătrundă cauzele economice şi sociale. dar a tratat şi probleme politice şi instituţionale. senatus consulti şi surse secundare: Fabius. Spre deosebire de Herodot nu a fost un călător. 20 . Stilul său se caracterizează prin variaţie în intenţia de a urmări diversele subiecte de la războaie la nunţi. Istoria este deci „magistra vitae”. Pentru a-şi delecta şi entuziasma cititorii. A scris o istorie evenimenţială plină de oameni şi acţiuni dramatice supuse unei judecăţi morale. întrunirile senatului şi adunări. spre deosebire de Thucydides nu a avut experienţă politică şi militară. atât indirecte („oratio obliqua”) cât şi directe („oratio recta”). Ca şi Thucydides s- a axat pe chestiuni politice şi militare. Cato. Arme şi oameni. zvonul despre el („dicitur”. din exemplele trecutului se poate învăţa. altădată încrederea lui în fapt („credo”).annales maximi. acestea au fost temele gemene ale operei liviene. pe virtuţile individuale şi valorile republicane care au dus la măreţia Romei. luptători şi fondatori.loc de evadare şi are un rost educativ.

A caracterizat 21 .120 e. Istoricul s-a interesat de germani din spirit pragmatic.n. În 98 a publicat Viaţa lui Agricola. Acoperă timpurile tinereţii sale până la domnia lui Domitian. Prin alegerea calendelor lui ianuarie 69 ca moment de început a discursului trădează concesiile pe care le-a făcut genului analistic. după mărturia lui Pliniu cel Tânăr. Biografia se îmbină cu o monografie a Britaniei şi relevă opiniile politice ale autorului care a acuzat lipsa de curaj a oamenilor politici de a înfrunta autoritarismul lui Domitian. de asemenea. Abilităţile sale de analist politic sunt ilustrate în lucrarea Istorii aşteptată. ca un eveniment literar.). de a transforma regiunea dintre Rin şi Elba în provincie romană. ilustrând ideea de timp lung specific evenimentelor tensionate din viaţa imperiului. caracterizat drept un observator fin. modul de organizare instituţională a vechilor germani. Hr. vizionar imaginativ şi un analist al motivelor. În 99 a publicat monografia Germania prin care a dorit să-i transmită împăratului Traian un mesaj politic: necesitatea de a soluţiona problema germană. lăsată de Domitian în suspensie. de Lucius Annaeus Florus care a fost şi mai entuziast în a aprecia succesul imperial roman ca o întrepătrundere între virtus şi fortuna. o biografie a socrului său bazată pe laudaţia funebră rostită la moartea acestuia. A surprins. prizonieri sau fugari germani şi din opere ale autorilor germani. germanii fiind un bun exemplu pentru virtuţi aproape unitate de romani. lucrarea sa fiind astfel un valoros izvor istoric ce imresionează prin bogăţia informaţiilor preluate de la ofiţeri şi soldaţi romani care serviseră în legiunile de graniţă. de la negustori. Lucrarea lui Livius a supravieţuit şi într-un rezumat alcătuit în secolul al II-lea d. Considera că atât de extinsă a fost istoria romană încât cei care vor citi despre ea vor învăţa nu istoria unui popor ci a rasei umane. Istoriografia romană a ajuns la apogeu prin Tacitus (55. Nu a prezentat încă viaţa germanilor drept un model de imitat ci ca pe un mit stimulativ. Primele trei cărţi cuprind războaiele civile din 69.

A apreciat veacul descris drept unul de decădere morală definită prin servilismul senatorilor. În această istorie a unui secol. cu lupte îngrozitoare. atitudinea provinciilor. Cauzalitatea la Tacitus este. după sintama Annales nostri. A formulat acest determinism în prefaţa Istoriilor: „Dar înainte de a scrie cele plănuite mi se pare necesar să expun situaţia de la Roma. soţiilor şi amantelor lor. armatele şi provinciile. senatul. starea de spirit. adularea împăratului. de un editor. dar presiunea dinspe armate şi provincii creşte. în sec. prin care autorul şi-a caracterizat la un moment dat lucrarea. Roma îşi păstrează locul central. ce era sănătos pe întreg 22 . Eugen Cizek consideră că programul cauzal enunţat de istoricul latin cuprinde trei elemente: situaţia („status”). ţinuta („habitus”). S-a îndepărtat de timpul trăit cu lucrarea Anale în care a relatat istoria romană de la 14 la 68 în 18 cărţi sau trei hexade. megalomania împăraţilor. jafuri. Mărturisea. este alături de senat centrul vital al Imperiului.anul 69 drept „acel îngrozitor de lung şi unic an”. s-au mai păstrat doar cărţile 1-4 şi XI-XVI. autorul a oferit o galerie de portrete: ale tuturor împăraţilor. de altfel. Istoriile sunt o prezentare dramatică. Se pare că titlul original a fost Libri ab excessu divi Augusti (Cărţi de la moartea divinului August). sfâşiată de dezbinări. corupţia membrilor familiilor celor mai nobile. de natură uman- psihologică. de la Augustus la Nero. de a fi imparţial. prin excelenţă. Şi-a construit discursul pe baza elementelor definitorii ale tabloului general al stării imperiului: Roma. Titlul Anale e dat târziu. XVI. acestea din urmă intrând în scenă ca factori politici activi. scena fiind imperiul întreg. atrocităţi. pasionată. provinciile iar atmosfera este încordată: ambiţii ce se înfruntă. largă şi amănunţită. în deschiderea lucrării: „Pornesc la o operă bogată în catastrofe. soldaţii. mintea („mens”) şi atitudinea. bătălii. starea de spirit a armatelor. Actorii sunt comandanţii de arme. Din punct de vedere metodologic şi-a exprimat dorinţa de a scrie „fără ură şi părtinire”. crime. crudă chiar şi pe timp de pace”.

timpul opresiv. virtuţile şi viciile. care. potrivit lui Momigliano. răzbunători sau indiferenţi.aceasta au admirat la el Machiavelli şi Vico. timpul republicii. sunt responsabili pentru actele lor. ci şi firul logic şi cauzele evenimentelor”. Dincolo de traiectoria specific romană. Tacitus a schiţat un model. La început omenirea a trăit în inocenţă şi egalitate. al terorii (anul 69 sau anul celor 4 împăraţi). soartă. Oamenii sunt cei ce făuresc totul. apoi de guvernarea legii şi protejarea libertăţii (face referire în mod special la Legea celor 12 Table). sunt cei care creează soarta poporului roman din care rezultă şi destinul lor individual. a fost să demaşte conducerea. Timpul se dilată sau de contractă în funcţie de interesul Romei sau de tensiunea politică. Tema centrală a tuturor scrierilor lui Tacitus a fost declinul Romei după un trecut glorios fondat pe virtuţile republicane şi disciplină catoniană. Scopul lui Tacitus. reacţionează faţă de conduita muritorilor. ursită. spre a putea fi cunoscute nu numai schimbările şi deznodământul faptelor. a subordonat totul unui criteriu moralizator. sunt întâmplătoare. îi pedepsesc. ce era viciat. de cele mai mlte ori. fără să încerce sentimente de ruşine sau vină şi fără constrângere. Din cauza ambiţiei şi a violenţei această stare a fost înlocuită de despotism. Zeii sunt binevoitori sau mânioşi.cuprinsul pământului. Când lucrurile sunt de neînţeles apelează la destin. Exprimă deci năzuinţa de a depăşi suprafaţa evenimentelor pentru a le găsi cauzele şi raţiunea sau chiar „structura”. o paradigmă umană care a modelat istoria. iar timpul lung este cel al dictaturii (ultimii trei ani domniei lui Domitian). Timpul scurt este cel al perioadelor de calm şi ascensiue a Romei. dar după aceea societăţile s-au mişcat într-un alt ciclu al violenţei în care s-au manifestat conflictele sociale. Urmărind ceea ce este sănătos şi ceea ce este putred. Reacţia a fot stabilirea unor alte legi 23 . guvernarea imperială care s-a bazat pe ipocrizie şi cruzime.

cu autopsia locurilor.400 e. dintr-un punct de vedere păgân. ca şi cea a lui Tacitus a fost declinul Romei. Xenophon. Metoda sa de documentare aminteşte de metoda de investigare greacă herodoteeană: atunci când o problemă e redată în mod diferit de izvoare a dat crezare locuitorilor din zonele respective sau a verificat informaţia. În descrierea Traciei a dat prioritate cercetării la faţa locului lăsând la o parte scrierile contradictorii care. A crezut însă în eternitatea Romei. Scopul istoriei în opinia sa. Cele 18 cărţi ale lucrării Res gestae cuprind perioada de la ascensiunea lui Nerva (96) la moartea lui Valens (378). A dat însă importanţă şi unui „fatalis ordo” care guvernează faptele umane şi. ca şi la predecesorii săi. În ceea ce priveşte concepţia istorică. „va trăi cât timp vor exista oameni pe pământ” şi a explicat expansiunea sa prin conjuncţia dintre „virtus” şi „fortuna”. de aceea. să instruiască. Polybios. să înfrunte realitatea. Tema lucrării sale. operând vaste digresiuni geografico- etnografice. Siria.care au reflectat corupţia statului (plurimae leges. să spună adevărul. S-a integrat istoriografiei greceşti îmbinând propria experienţă cu ancheta. Sallustius (citat pentru un detaliu în descrierea galilor) la Titus Livius şi Tacitus denotă intenţia sa de a sumariza întreaga istoriografie greco-romană de până la el dar şi faptul că s-a plasat deopotrivă în tradiţia istoriografică greacă ca şi în cea latină. „fost soldat şi grec de neam”. a acordat o atenţie deosebită tuturor manifestărilor divinului: oracole. referirile la istoricii greci şi latini de la Herodot (citat o dată). 330. visuri. a fost. Thucydides (citat de două ori). Theopompus. prevestiri. să comemoreze. explicat prin slăbirea disciplinei şi intruziunea barbarilor. care.).n. Ultimul istoric latin remarcabil a fost Ammianus Marcellinus (cca. cu inscripţiile de pe monumente. „Istoricul singuratic” (după expresia lui Arnaldo Momigliano) a trăit sub o guvernare creştină dar a scris în latină şi în Roma. din Antiohia. atunci când a putut. în opinia sa. în opinia sa. sacrificii. pessima respublica) şi a adus ciclul înapoi spre regulile despotice. nu 24 .

explicarea modului în care noua concepţie despre timp a influenţat scrisul istoric. deci. cel puţin pentru perioada contemporană autorului. fapte miraculoase-fapte istorice Obiective: Cursul îşi propune să sublinieze schimbările majore care s-au produs în scrisul istoric în această etapă în care interesul pentru explicaţia istorică. istorie cu gândul la adevăr. Delimitarea timpului istoric. „credinţă”. mai ales în viziune augustiniană. în această operă numai adevărul. filosofia istoriei (Sfântul Augustin) Cuvinte cheie: alegoria. după părerea mea. A depus deci eforturi de a se informa corect pentru a ajunge astfel la adevăr. Şi-a exprimat astfel intenţia de a reda adevărul: „Am spus. A scris. dar şi o temă de istorie politică. lealitate.cronologie comparată (Sextus Iulius Africanus). aceea a trecerii Imperiului de 25 .educaţia „păgână”. Modulul IV Istoriografia creştină: Trecerea de la timpul ciclic la timpul linear. conştient însă de faptul că adevărul absolut e dificil de atins. deoarece. neîndrăznind să-l deformez cu bună ştiinţă prin tăcere sau minciună”. cronologie comparată. adevărul se identifică cu „fides historica”.istorie creştină. Biblia a furnizat nu numai un cadru cronologic şi cosmologic. genealogiile pornind de la Adam. Pentru tradiţia apuseană a scrisului istoric. era adesea primejdios. Profilul intelectualului creştin. istorie ecleziastică. Prin raportarea la adevăr- verosimilitate s-a înscris în tradiţia istoriografică romană potrivit căreia adevărul concret echivala cu verosimilitatea.duc spre adevăr. istorie ecleziastică (Eusebiu din Cesareea). istorie păgână. „Fides” are în textul ammian conotaţii diverse: veracitate. periodizarea istoriei în scopul de a sincroniza evenimentele istoriei creştine cu ale celei păgâne. pentru cauzalitate a fost estompat de credinţa în Dumnezeu iar istoria devine o anexă a teologiei. „făgăduială”. un amestec de miracole şi evenimente reale. o bază pentru judecăţi morale. „asigurare dată de zei”. Istoricului îi rămânea să urmeze principala cale spre adevăr: de a nu-l deforma intenţionat prin tăcere sau minciună. Genuri istorice.

Cu gândul la eternitate şi la viaţa de apoi creştinismul a plasat înţelesul efortului uman în afara umanităţii. cea cuprinsă în scrierile sacre ale evreilor. la Pavel. altfel spus. Chemarea la credinţă a fost propovăduită în cel mai serios mod în Evanghelia lui Pavel. Încarnarea şi învierea lui Isus ca şi creaţia au devenit repere cronologice înlocuind olimpiadele şi fondarea Romei. blasfemiei şi altor rele”. Istoricul creştin nu s-a interogat asupra informaţiilor atâta timp cât sursa sa era una revelată.Termenul.prima persoană botezată din Asia. Istoria însăşi era sacră. Petru a fost primul martor al învierii.de mai bine de 100 de ori în Vechiul şi Noul Testament şi 26 . a diminuat interesul pentru date istorice. Singura istorie importantă pentru creştini a fost cea care le justifica credinţa. a existat doar o viziune asupra lumii dominată de ideea poporului ales.cel de adevăr. imprimând o atitudine mentală neistorică. profetul lui Isus. ceea ce a făcut ca nici unul din creatorii credinţei creştine să nu fie mai indiferent ca el la datele istorice. Credinţa a frânat imaginaţia şi spiritul critic.la o naţiune la alta sau. trecutul mort nu reprezenta nimic în comparaţie cu viitorul nesfârşit. 1. Legând credinţa în nemurire de o schemă a istoriei. cu fanatismul lor. injuriei. conceptul istorie în sens herodotean nu a fost folosit ca atare în Biblie. Începuturi. Noul Testament Timpul se măsoară pe o altă scară. Ştefan a fost primul martir al creştinismului. Pavel persecutorul a devenit predicatorul credinţei. Acestea au înlocuit treptat literatura antichităţii şi s-a produs ca atare o revoluţie în gândire care a afectat substanţa istoriografiei. a succesiunii celor patru mari monarhii. Primii creştini au fost pionieri. Pavel a devenit un om nou. După convertire. Dar apar des alţi doi termeni. De la profeţii lui Jahveh. Epaenetus. bazată pe o frază din Cartea lui Daniel: „Dumnezeu transferă regatele de la un popor la altul datorită injustiţiei.

învăţarea limbilor străine (ebraica. posibil o traducere grecească a unei colecţii aramaice de cugetări ale lui Isus. transformările intervenind în studiul ebraicii. latina şi greaca). Intenţia istorică este evidentă în secolul III. 2. accentuată de marile persecuţii din timpul lui Diocletian. Marcu introduce el însuşi detalii pe care le-a văzut ca rezident al Ierusalimului. Începând cu secolul al II-lea autorii creştini încep să folosească termeni din cultura antică şi concepţia istorică antică. Profilul intelectualului creştin Educat după curicula antică. Comuniunea omului cu Dumnezeu şi mântuirea eternă a sufletului au fost considerate superioare oricărui alt scop în viaţă.apare de mai mult de 200 de ori. urmate. istoria (importantă în primul rând pentru cronologie). adevărul stă în Cristos. care a fost precedată de un proto Marcu. transformarea definiţiei 27 . matematica. în contrast cu poveştile. notată cu Q. Prioritară pare să fie Evanghelia după Marcu. Singura carte istorică din Noul Testament este „Cartea faptelor” care dă informaţii despre răspândirea creştinismului din Palestina în lumea romană şi începuturile conducerii bisericii. Adevărul este cuvântul şi legea lui Dumnezeu care trebuie ascultate. ceea ce le diminuează importanţa istorică. Evangheliile sunt mai ales tratate religioase. În Noul Testament. Informaţiiţe furnizate de acest text se referă la persecuţiile din timpul lui Nero şi perioada de după distrugerea Ierusalimului. tradiţiile. filosofia umană. geografie (istoria naturală). creştinismul a fost unul introvertit. îl face pe om liber. retorica. păgână. sub impactul contactului dintre creştinism şi lumea greacă însă dacă la antici ideea colectivă a primat. şi. programul de pregătire a unui intelectual creştin cuprindea: gramatica. filosofia. centrul de greutate în timp căzând pe viitor.înţelepciune. Treptat s-a format o nouă atitudine faţă de scris. în predicile lui Pavel. Programul a fost deci dependent de tradiţia şcolară antică.

cu meditaţia. deşi educaţi în cultura clasică. Cel care a propus un nou tip de cultură. I. răspândite în şcolile din Orient şi Egipt. În centrul culturii intelectualului creştin stătea studiul Bibliei. forma cea mai înaltă a vieţii spirituale care însemna contemplarea şi cunoaşterea adevărului. simplei supravieţuiri se centrează pe întrebarea. Istoriografia creştină Istoria creştinătăţii timpurii.1 Alegoria Lactantiu. viaţa contemplativă înseamnă a te înălţa prin raţiune la înţelegerea adevărului divin. recurge la mitologie. Cum puteau să armonizeze unitatea adevărului lor cu diferitele părţi. 2. a fost în opinia istoricului H. Unul din elementele definitorii ale acestei culturi a fost sapientia. s-a preocupat de cultivarea formei şi eleganţa limbajului. acţiunilor misionare.cum să dai sens trecutului? Creştinii s-au putut baza pe Scripturile ebraice dar aveau de acomodat tradiţiile clasice. 3. iniţial păgân angajat de Diocletian profesor de şcoala retorică din Nicomedia. a avut deci o orientare estetică.istoriei percepută ca succesiune a epocilor şi eliminarea studiului clasicilor. este imorală. cultura creştină. că este impregnată de păgânism. se confundă cu cultul idolilor. credinţa în Dumnezeu. Neoplatonismul a dat o justificare teologică îndemnului la credinţă prin teza superiorităţii emoţiilor şi intuiţiei asupra raţiunii şi intelectului. adică a lui Dumnezeu. dincolo de problemele de bază ale organizării. Marrou. 3. originar din Africa romană. s-a alimentat din exaltarea senzualităţii. cultura creştină era în primul rând „doctrina”. i-au adus o serie de critici. a dat 28 . Cei dintâi care s-au interesat de filosofia antică au fost părinţii bisericii influenţaţi de platonism şi stoicism. cunoaştere îndreptată spre un singur scop. Prin contrast. „scientia”. Au considerat: 1. doctrine încă vii. secte şi sincretisme ale culturii clasice târzii? 3. Sapientia se confundă cu contemplarea. Intelectualii creştini. Sfântul Augustin. care au inspirat viziunea asupra lumii şi a vieţii morale.

l-a inspirat pe Moise ca şi pe apostoli. a criticat politeismul şi filosofia tradiţională iar în De mortibus persecutorum (Despre moartea persecutorilor). a construit o filosofie providenţialistă a istoriei pentru a reflecta triumful noii religii. un grec alexandrin numit de Ieronim cel mai mare învăţător al bisericii după apostoli. Cea mai renumită personalitate a alegoriei creştine a fost Origen (cca. în dorinţa de a armoniza gândirea greacă cu moştenirea lor intelectuală. În Instituţiile divine a prezentat doctrina creştină. 184. dacă istoria umană 29 . apărută imediat după 315.254 e. acelaşi spirit. s-a remarcat prin raţionalismul tolerant şi a încercat să salveze din tradiţia antică tot ceea ce nu era ireconciliabil cu noua religie. Convertit la creştinism. Ideile lui Lactantiu au fost preluate în secolul IV de scriitori care şi-au propus să concilieze concepţiile creştine cu Imperiul şi tradiţiile lui culturale. a devenit un reputat teolog. Lector al lui Platon şi Cicero.n. tulburat fiind de persecuţiile lui Diocletian din 303.). Cum regatul spiritual al lui Mesia trebuia reconstituit prin apelul la referinţe incerte şi fragmentare s-a recurs la interpretarea simbolică şi alegorică. la Homer. se întâlneşte şi în literatura antică. cei din diaspora mai ales. de exemplu şi în filosofia antică care a încercat să armonizeze mitul cu raţiunea. numit de unii „Cicero creştin”. spiritul sfânt.cea dintîi operă de istoriografie creştină. alcătuită sub forma unei monografii. orientalizante şi de moravurile păgâne. au aplicat interpretări alegorice Vechiului Testament. În această primă lucrare de istoriografie creştină. A considerat că succesiunea cronologică se fondează pe continuitatea spirituală. protestând îndeosebi faţă de cultele politeiste. Utilizarea alegoriei pentru interpretarea unor texte nu a fost o invenţie a istoriografiei creştine. Istoriografia creştină a avut două sarcini: de a plasa viaţa lui Isus în istoria evreilor şi de a integra istoria evreilor în istoria generală antică. Evreii. autorul şi-a propus să demonstreze că împăraţii păgâni care i-au persecutat pe creştini au avut un sfârşit abominabil. de asemenea.

Metoda. în termeni creştini. Origen a dorit să desluşească înţelesul adevărat al textelor cu ajutorul unei chei interpretative care să constea într-un fapt suprem. Acesta a alcătuit o cronică a regilor evrei bazată pe generaţii. autorul Cronografiei. Autorul a continuat. lucrarea lui Erathostene şi a altor cronografi greci. Bazele cronologiei creştine au fost puse de elevii evrei din diaspora. lucrare în cinci cărţi. Când apologeţii creştini au încercat să sincronizeze istoria cuprinsă în Vechiul Testament cu cea păgână au avut ca reper opera sctibului evreu Justus care a scris în timpul lui Hadrian. creştinismul. Ca atare. acesta a jucat rolul de cheie în interpretarea pe care a aplicat-o Vechiului Testament. lumesc al romanilor. prestigiul şi vechimea istoriei păgâne. o schemă de măsurare a anilor coborând înspre originile Israelului şi înspre Creaţie.500 de ani de la Adam. pretinzâd pentru Moise o vechime mai mare decât a figurilor legendare greceşti. a servit dorinţei de a impune o perspectivă istorică asupra credinţei creştine şi de a stabili importanţa istoriei sacre.2. mai ales a celor referitoare la istoria creştinismului. 30 . Cronologia comparată Interesul pentru cronologie s-a confundat cu cel de a da istoriei evreilor un trecut glorios. Astfel a realizat sărăcia şi nepotrivirea dintre surse. Naşterea lui Cristos este plasată la 5.este o înregistrare a unor acţiuni accidentale. istoria creştină este expresia unui adevăr mai înalt. Cronologia sa a avut în centru viaţa lui Cristos. 3. Au creat o cronologie comparată de la Avram la Cristos. Prin cronologie istoria devenea şi mai credibilă şi de aceea istoricii creştini şi-au asumat sarcina de a reconcilia evenimentele istoriei evreieşti cu ale istoriei păgâne. A fixat durata lumii la 6000 de ani după care urmează 1000 de ani de sabbath. Prima cronologie creştină a apărut la mijlocul sec. III şi i-a aparţinut lui Sextus Iulius Africanus. Ideea relevată de aceste demersuri era aceea că regatul spiritual al lui Cristos va dăinui imperiului material. a Logosului.

De la Abraham la venirea lui Cristos s-au mai scurs trei vârste a câte 14 generaţii fiecare: de la Abraham la David. A scris în timpul triumfului creştinismului. l-a admirat pe Origen. favorit al lui Constantin. Meditaţiile asupra timpului ale Sfântului Augustin şi cronologia stabilită de el au fost preluate de istoricii medievali. Cronologia celor 6 vârste a fost preluată de Isidor de Sevilla care a încercat să le şi calculeze durata urmând Cronica lui Eusebiu. a şaptea vârstă este cea a odihnei pentru că duminica prefigurează odihna eternă a sufletului şi corpului. egale prin numărul generaţiilor. în trei segmente: trecut. a murit ca episcop de Cezareea către 340. prezentului intuiţia şi viitorului aşteptarea. petrecute în acelaşi timp în istoria grecilor. sunt cuprinse de la Adam la potop şi la Abraham.utilizată mai întâi de Iulius Africanus şi apoi de Eusebius a fost ca. timp care a inspirat reflecţii asupra vicisitudinilor Imperiului roman sub a cărui 31 . Istoria ecleziastică Creatorul acestui gen a fost Eusebius din Cezareea (cca. o viaţă a lui Pamfilius (acum pierdută). multe din evenimentele şi persoanele primelor secole ale erei creştine fiind cunoscute numai prin a sa istorie a bisericii. în spiritul doctrinei creştine. Elev al martirului Pamfilus. şi nu ca durată. să consemneze evenimentele legendare. 3. sacre şi laice. pornind de la olimpiade. prezent şi viitor corespunzând percepţiei umane care a asociat trecutului amintirea. A şasea vârstă a fost cea din timpul vieţii sale. A propus şi o periodizare istorică pe vârste sau zile ale creaţiei: primele două vârste. de la David la emigrarea în Babilon şi până la întruparea lui Cristos. Născut în Palestina către 260. părintele istoriei ecleziastice. 3. A scris o eroică biografie a lui Constantin. persanilor sau a altor populaţii antice şi în cea a evreilor. După aceasta Dumnezeu se va odihni. A împărţit timpul linear. numit şi Herodotul creştin. 260- 340).

a făcut aluzie şi la lucrări clasice ca „Istoria universală” a lui Diodor din Sicilia. 5. grec şi roman sunt puse alături de cronologia biblică care coboară pînă la creaţie.Variatele sisteme cronologice: caldeean. structurată în două părţi. Cronografia. pînă la al doilea an al domniei lui Darius. foamete. boli. Prima. cu pacea dobândită de Constantin. A înregistrat în ordine cronologică date despre martiri. diferitele erezii. şi-a dobândit legitimitatea. evreo- creştine şi cele profane-păgâne. până la a doua olimpiadă. S-a preocupat şi el de cronologie în lucrarea Cronica. potrivit profeţilor. În Canoanele cronologice (lucrare pierdută. învăţăturile unor autori precum Origen. 4. faptelor şi suferinţelor creştinilor. Textul a culminat cu distrugerea duşmanilor adevăratei religii. a inclus în discurs istorioare şi anecdote. A doua parte. 2. ilustrează ideea conform căreia istoria este un rezetvor nu de dovezi. până în al doilea an al domniei lui Constantin. 3. 32 . războaie. Plasând pe două coloane evenimente ale istoriei păgâne şi creştine a realizat o diviziune clară între evenimentele istoriei sacre. calcule ale istoricilor. până la moartea lui Cristos. constă în tabele cronologice însoţite de comentarii marginale. de la Abraham la căderea Troiei. este un rezumat de istorie universală sub forma extraselor din surse aranjate pe naţiuni şi însoţite de o argumentaţie menită să susţină prioritatea lui Moise şi a Bibliei. A împărţit istoria de la Abraham în cinci epoci: 1. Canoanele cronologice.jurisdicţie adevărata religie a suferit. cel mai mare dintre toţi conducătorii. Istoria sa ecleziastică trebuia să fie o istorie a cuvintelor. genealogii biblice începând cu Abraham. dar mai ales la Scripturi. Canoanele prezintă într-o formă simplă întreaga istorie antică. folosită în multe Biblii medievale timpurii) a aliniat sistemul olimpiadelor cu liste regale. S-a bazat pe lucrările lui Josephus şi ale celor dintâi Părinţi ai Bisericii. succesiunea împăraţilor şi episcopilor. a supravieţuit şi în final.

poveştile egiptenilor. trecătoare şi cea cerească. dezvoltarea şi sfârşitul celor două cetăţi”. Una din problemele care l-au preocupat a fost cea a continuităţii. O altă problemă a fost ca a legitimării succesiunii. au alcătuit un fel de continuum istoric pe care creştinii nu trebuie să îl ignore. să descrie „originea. urmează cărţi cu caracter speculativ în care dezbate problema timpului şi a morţii. au arătat viciile şi 33 . A dorit să arate că Roma. Augustin (354. S-a întrebat: „Suntem greci sau barbari? Sau intermediari între ei? Ca şi Scripturile ebraice. divină. în care şi-a propus. A acceptat principiul lui Origen al continuităţii spirituale a bisericii.4 Filosofia istoriei Din secolul al IV-lea romanitas şi christianitas au devenit sinonime. a dat o lucrare de filosofie a istoriei.în primul rând a celei apostolice şi episcopale. povestioare despre cei dornici să-l imite pe Cristos. în care s-a stabilit o succesiune de-a lungul generaţiilor. cetatea eternă.430). Cetatea lui Dumnezeu. Istoria sacră şi cea profană s-au întrepărtuns într-o singură linie narativă iar tema istoriei liviene şi tradiţiile scripturale se regăsesc într-o singură poveste providenţială.426. transmise şi transformate de greci. de la profesor la discipol. Augustin a fost provocat de această blasfemie. Istorici romani. ca Sallustius. este trecătoare. cuprinde 22 de cărţi: primele 10 cărţi se prezintă sub forma unui discurs apologetic şi polemic. eternă. Modelul a fost al succesiunii profesorilor din şcolile filosofice greceşti. cea terestră care simbolizează Imperiul roman. unul din cei mai prolifici autori creştini. Alcătuită între 413. A preluat teme din tradiţia orală ca şi din cea scrisă precum persecuţiile şi martiriul din vremea lui Diocletian redând. Lucrarea a fost produsul unei crize: cucerirea Romei de goţii conduşi de Alaric pusă de păgâni pe seama creştinilor. după enunţul din prefaţa cărţii a XVIII-a. 3. cu scop educativ dar şi memorial.

Augustin. opresiune şi tortură. neplăceri (inclusiv căsătorie. Robert de Gloucester. realitatea istorică este un neîncetat conflict şi discordie. genurile istoriei medievale (anale. Inocentiu al III-lea şi-au bazat cererile de supremaţie faţă de Imperiu bazându-se pe argumentele Sf. Dualitatea cetatea cerească. al oraşului. istorii). funcţionari orăşeneşti sau istoria în mănăstiri. Pentru Augustin istoria şi profeţia sunt opera lui Dumnezeu. Romulus şi Remus. A încercat să soluţioneze problema relaţiei dintre biserică şi stat astfel că papii Grigore al VII-lea. Societatea umană s-a născut în violenţă şi fratricid: Cain şi Abel. simbolizează şi alte dualităţi: corp şi suflet. A preluat ideea celor patru monarhii: asiriană. Marile Cronici ale Franţei). certitudine şi incertitudine. profesori. legea umană (naturală) şi graţia divină. 34 . metoda istorică. al lumii. nobili. macedoniană şi romană. Potrivit lui Augustin lumea trăieşte în trei cercuri concentrice: al casei. la curţile nobiliare şi în oraşe). influenţa dreptului asupra perfectării metodei istorice. Pacea universală şi justiţia sunt doar idealuri.corupţia republicii şi a Imperiului roman. persană. real şi ideal. bun şi rău. cronici. Trecerea de la cercul familial la cel social este esenţial dar asociat cu pericole. Renaşterea carolingiană şi scrierea istoriei (Eginhard).de la a copia la a compila. Justiţia este legea Cetăţii lui Dumnezeu. a lui Dumnezeu şi cetatea pământeană. incidenţa violenţei şi a războaielor. de la analele regale la istoria dinastică (istoriografia engleză medievală: Geoffroy of Monmouth. Alexandru al III-lea. copii). păcat şi sfinţenie. material şi spiritual. Modulul V Istoriografia medievală: Structura cursului este contruită pe următoarele probleme: Cine şi unde scrie istorie în Evul Mediu? (interesul pentru istorie al diferitelor ordine călugăreşti. Al treilea cerc este şi mai hazardat prin diversitatea limbilor. violenţă (război) şi pace.

„historiographus”. cartularii. „flores historiarum”. 35 . distingând între istorie şi anal. Istoriografia creştină. A doua influenţă majoră dinspre istoriografia creştină a constat în exegeza providenţialistă. prin Ieronim. autentic. autoritate. Evul Mediu a avut la origine simţul istoriei universale şi al solidarităţii epocilor într-o lume orânduită de Dumnezeu. subiectele abordate (istorii ale mănăstirilor. „flores chronicorum”. moralei şi dreptului care îşi dobândeşte autonomia şi capătă accente laice pe măsură ce se dezvoltă viaţa orăşenească. Moştenirea antichităţii şi a istoriografiei creştine Evul mediu a asimilat moştenirea antichităţii pe care a transmis-o Renaşterii. 1.Cuvinte cheie: compilator. istorie universală. model de biografie alături de alte biografii elogioase sau panegirice. istorie dinastică Obiective: Cursul expune caracteristicile istoriografiei medievale prin autorii discursului. Evenimentele şi desfăşurarea lor sunt mai puţin importante prin ele însele decât prin semnele lor mistice. istorii universale. apocrif. a furnizat ideea despre solidaritatea vremurilor. o anexă a teologiei. „cronographus”. surprinde statutul istoriei în Evul Mediu. derivat din oraţia funebră. solidaritatea dintre odinioară şi azi care afăcut ca omul secolului al XIII-lea să şi-i închipuie pe Carol cel Mare. De o circulaţie deosebită s-a bucurat şi Vieţile celor 12 cezari a lui Suetonius. Autorii de istorie medievali au preluat din istoriografia romană noţiuni despre varietatea genurilor istoriografice. metoda de lucru. istoria dinastică). Din punct de vedere stilistic modelul cel mai admirat a fost Sallustius ale cărui discursuri din Conjuraţia lui Catilina sau Războiul cu Jugurtha au pătruns atât de adânc în conştiinşa medievală încât istoricii au împrumutat din acestea fraze întregi în lucrările lor. Constantin sau Alexandru cu înfăţişarea şi comportamentul cavalerilor din vremea sa. Istoricul trebuie să descopere sub învelişul aparenţelor semnificaţia scunsă a evenimentului în planul providenţialist al istoriei lumii.

dinastică şi militară. genealogie iar cruciadele au determinat înmulţirea 36 . utilitate. fără a avea biblioteci bine dotate. în fine. care tratează problemele eterne. Perioada carolingiană a stimulat redactările istorice prin crearea unui cadru propice dezvoltării culturii: s-a înlesnit circulaţia oamenilor şi a cărţilor. sunt altele care au început dar sunt fără sfârşit. panegirice ale întemeietorilor semn că istoria exprimă fărâmiţarea geografică şi politică. Momentul de turnură în dezvoltara istoriografiei medievale a fost marcat de secolele XI. biografii de episcopi sau abaţi. Prin ele s-au imortalizat faptele ilustre ale strămoşilor. Împreună cu gramatica istoria a fost plasată pe cel mai jos loc în ierarhia doctrinei creştine. istoria a fost definită în legătură cu noţiunile de adevăr. o istorie oficială şi laică. a celei regale în primul rând.2. pietăţii. numite perpetue şi. istoria nu a avut mijloacele de a fi ambiţioasă. Această etapă istoriografică e ilustrată de anale monastice. În general. „refugiată în umbra catedralelor” potrivit expresiei lui Bernard Guenée. cele temporale.XII.VIII. mai ales în secolele IV.VI istoria se prezintă sub forma unor expuneri pline de imaginar. Astfel se explică poziţia subordonată a artei istoriei ştiinţelor filosofiei şi teologiei. valoare literară şi artistică. moralei şi dreptului. fără început şi fără sfârşit. Umilă servitoare a teologiei. noţiuni reinterpretate în contextul credinţei creştine. doctrinei şi atitudinii diferite faţă de ceea ce merita să fie reţinut (digna memoria). chiar dacă a fost scrisă de clerici. Se vor impune Analele regale. Hugues de Saint Victor explica că sunt lucruri eterne. cronologie. În secolele VII. Istoria a fost un auxiliar al Bibliei. sunt lucruri cu început şi sfîrşit. Evoluţia scrisului istoric Ce este istoria? Nu apare între cele şapte arte liberale decît ca un auxiliar sau gen asociat studiului gramaticii. Studiul Bibliei a stimulat interesul pentru fapte. a crescut interesul pentru cultura clasică. Statutul istoriei în Evul Mediu. demers ce a dus la o apreciere a tradiţiei.

expunerilor. cronologic. privilegii. Cel care a alcătuit cartulariile s-a apropiat de istoric prin: importanţa acordată documentului primar. Folosirea cartulariilor ca surse istorice a dus. istoria iese din mănăstiri pentru a fi cultivată în şcoli sau birouri. ierarhizarea informaţiei în funcţie de criterii multiple: geografic. de a sanctifica sau glorifica o fundaţie sau o familie. 3. dorinţa de a păstra memoria faptelor petrecute. interesul pentru genealogie şi heraldică. de a oferi membrilor familiilor dominante titlurile pe care se bazează puterea lor. Cartele laice au constituit expresia unor genealogii. clasarea. au constituit un ansamblu de carte. drepturilor. după tipurile de documente. Folosite cu precădere în Anglia în legătură cu acţiunile mănăstirilor de a-şi apăra drepturile. Istoria capătă noi valenţe şi scopuri odată cu centralizarea statelor şi renaşterea vieţii urbane. rezumate a căror consultare necesită apelul la auxiliare juridice. În secolul al XIII-lea istoricii s-au transformat din cercetători în martori. veniturilor. cuprind serii de blazoane reproduse cu grijă reflectând progresul istoriei ca identitate familială. Utilizarea lor a contribuit la perfectarea metodei istorice deoarece a implicat organizarea. Cum se scrie istoria? 37 . Sallustius şi Lucan în primul rând. dubluri ale actelor originale. canonice sau cronologice. bule. la enunţarea unor principii de critică istorică. fundamentată pe texte antice. Un rol important în îmbunătăţirea metodei istorice l-a avut relaţia dintre istorie şi drept pe baza cartulariilor. influenţate de heraldică. Scopul cartulariilor medievale a fost de a păstra actele care reprezentau titluri justificative ale deţinerii pământurilor. acte diverse. Renaşterea oraşelor a dus la dezvoltarea şcolilor cu consecinţe semnificative în ceea ce priveşte cultura istoricilor. prin efortul de a denunţa falsurile. Cartulariile au reprezentat un mijloc de afirmare a identităţii spirituale ale mănăstirilor sau abaţiilor cuprinzând la început cartele lor fundaţionale.

au fost interesaţi de stabilirea 38 . În ceea ce priveşte sensul istoriei în Evul Mediu nu se poate aprecia că lipseşte cu desăvârşire: au sesizat. să compună. fapt dezvăluit de tiluri ale lucrărilor precum Flores historiarum sau Flores chronicorum care desemnează compilaţia. să compileze. fiind de exemplu atentă la anii de domnie. a le cita exact şi a orgniza prezentarea celor extrase. schimbările introduse de creştini în codul lui Iustinian predat în universităţi. Noţiunea de istorie a fost asociată facultăţii de a privi şi de a cunoaşte. Între regulile compilaţiei aceea de a omite orice contribuţie personală era esenţială. Sarcina sa a constat în a alege textele. în realitatea autorii fiind preocupaţi de imitarea modelelor antice. să extragă pasaje. Compilatorul a fost un erudit. Alături de compilator s- a afirmat însă şi autorul. ordo temporum) şi ordinea logică sau artificială (ordo artificialis). de exemplu. prin urmare. În scrierea istoriei s-a făcut o distincţie fundamentală între ordinea naturală sau cronologică (ordo naturalis. obligat să- şi construiască singur frazele. În scrierea istoriei s-a făcut o distincţie între ordinea cronologică sau naturală (ordo naturalis. cel care relatează evenimente contemporane pentru care nu are surse scrise. ordo temporum) şi ordinea logică sau artificială. Autorul a fost. desemnând interesul celui care scrie istorie penru a citi şi a îmbina pasaje din cât mai multe lucrări. ceea ce a stîrnit preocuparea de a atinge nivelul stilistic al altinei clasice. Prima urmează stilul analiştilor şi istoriografilor. Enunţurile din prefeţe care anunţă intenţia autorilor de a folosi o limbă simplă rămân adesea un topos. „compilator” au fost tot mai des utilizaţi începând cu secolul al XII-lea. Termenii „compilare”. a doua e asociată problemelor retorice şi filosofice. un loc comun. au recunoscut problema anacronismului. Istoricii Evului Mediu trebuiau să scrie. Cea dintâi urmează stilul analiştilor şi istoriografilor.

autenticităţii documentelor pe baza stilului şi a structurii gramaticale
folosite.

4. Primii istorici ai Europei
Iordanes (cca. 500-554)- a scris o istorie a goţilor din perspectivă
bizantino-romană. Potrivit lui goţii sunt de origine scandinavă. S-au
deplasat spre sud, mai întâi cu corăbiile şi apoi pe jos, spre graniţa
dintre Europa şi Asia, i-au subjugat pe vandali; s-au stabilit apoi în
Sciţia, Dacia, Tracia şi Moesia şi în final s-au divizat în 2 grupuri: de
apus şi de răsărit, vizigoţii şi ostrogoţii. Mai întîi goţii s-au războit cu
perşii, care s-au temut să se bată cu ei, mai apoi cu grecii şi au condus
Grecia şi Macedonia după moartea lui Alexandru şi, în final cu romanii
începând cu vremea lui Caesar. Din acel moment istoria goţilor se
desfăşoară în paralel cu cea a romanilor, ca aliaţi sau inamici ai
acestora. Iordanes a dat istoriei imperiale forma, substanţa unei
tragedii: căderea Romei este analogă cu povestea lui Adam şi Eva în
timp ce istoria recentă era un „love story” trasând convergenţa dintre
goţi şi creştini cu un sfârşit fericit în zilele sale. Ca şi grecii şi romanii
goţii îşi au poezia eroică, cântece care celebrează eroi ce nu sunt
inferiori celor romani sau greci.
Gregoire de Tours (538/539- 594) Şi-a propus să păstreze vie
memoria trecutului barbar şi să dea exemple ale unei guvernări
creştine ideale precum cea a lui Clovis şi a soţiei sale Clotilde. Bună
parte din naraţiune este presărată cu crime, atrocităţi, torturi dar şi cu
miracole zilnice sub conduceea lui Dumnezeu. A fost un maestru al
istoriei anecdotice dar mai presus de toate a fost un moralist ironic,
satiric. Istoria sa, o „colecţie de scurte istorii” (Goffart) are un scop
literar, acela de a prezenta o galerie de figuri, studii de caz, inclusiv
atrocităţi şi miracole împreună cu judecăţi morale.
Beda (672/73- 25 mai 735) martirolog, exeget biblic şi istoric
remarcabil prin Historia ecclesiastica gentis Anglorum (Istoria

39

ecleziastică a poporului englez). A dezvoltat un interes profund şi critic
în cronologia creştină căreia i-a dat o nouă versiune în De ratione
temporum. Prin istoria ecleziastică îi continuă, ca gen, pe Eusebiu şi
Ieronim. Începe cu o scurtă prezentare geografică a Britaniei şi
Irlandei, continuă cu ocupaţia romană sub Caesar, plecarea romanilor,
progresul creştinismului în Britania mai ales în secolul al VI-lea. Ca şi
Iordanes şi Gregoire plasează istoria poporului său în centrul istoriei
creştine universale. Între sursele sale s-au numărat Orosius, Gildas,
Prosper din Aquitania.
Paul Diaconul (720/730- 799) a scris Istoria lombarzilor. Înainte de
a deveni călugăr a călătorit de la Monte Cassino în Franţa şi a stat o
vreme la curtea lui Carol cel Mare. Ca şi Iordanes, şi-a început istoria
cu istoria romană şi nu cu Aeneas ci cu Janus, care potrivit unora, a
fost primul conducător al Italiei.

5. Tradiţiile naţionale
Anglia
Înainte de Beda, primul cronicar barbar, din secolul VI, a fost
Gildas „înţeleptul”, contemporan cu regele Arthur. A scris Ruin of
Britain, descoperită şi publicată pentru prima dată de umanistul
Polydore Vergil. I-a urmat Nennius, secolul VIII, cu Istoria britonilor în
care şi-a propus să integreze istoria poporului său în cronologia
universală bazată pe corelarea istoriei biblice şi greco-romane,
genealogie, mitologie, începutul troianilor. Potrivit lui Nennius britanicii
erau de origine romană, descendenţi ai consulului Brutus, cuceritorul
Spaniei şi Britaniei, ai cărui descendenţi coboară până la Aeneas şi
Noah.
William of Malmesbury (cca. 1080/1095- 1142), născut dintr-
un tată normand şi o mamă englezoaică. A pretins că este primul
istoric după Beda care a scris în limba latină. Gesta Regum Anglorum
(Faptele regilor Angliei), pe care i-a dedicat-o contelui Robert de

40

Gloucester, este considerată una din cele mai importante istorii ale
Angliei. A abordat şi istorie contemporană în Historia Novella, o cronică
în trei cărţi cuprinzând evenimentele dintre 1128- 1142. I-au succedat
Henry of Huntingdon (a murit în 1155), William of Newburgh (a
murit cca. 1198) şi Roger of Hoveden (a murit în 1201). Geoffrey of
Monmouth în Istoria regilor Britaniei a reintrodus elementul poetic şi
mitologic în istoriografia naţională sub forma legendelor troiene şi
arturiene. Lucrarea sa exercitat influenţă asupra literaturii cavalereşti,
poveştile despre regele Lear şi profetul magician Merlin avându-şi
originea în scrierile lui.
Franţa
După Gregoire de Tours- Cronica lui Fredegarius (compilaţie din
secolele VII, VIII; nu se ştie care a fost autorul sau autorii). Este bazată
pe Eusebiu- Ieronim, Isidor, alte cronici creştine ale lumii, Gregoire de
Tours. Scrisă în latina vulgară, departe de antichitatea clasică. A fost
primul text care le-a atribuit francilor originea troiană, reconstruind o
genealogie paralelă prin Adam şi Crist pe de o parte, eroii troiani şi
împăraţii romani pe de alta. Acest hibrid inventat a pedigree-ului
păgîn-creştin a devenit un loc comun în istoriografia europeană ca o
cale de a întări vechimea şi prestigiul conducătorilor barbari.
Fredegarius a fost asociat şi cu legende mai moderne precum a lui
Solomon, „bunul rege” şi Dagobert, primul monarh franc asociat
bisericii de la Saint Denis, care a fost obiectul donaţiilor sale şi care a
devenit apoi centrul istoriografiei naţionale.
Pierre le Mangeur a dat către 1170 un comentariu literar al
Bibliei, un plăcut rezumat al istoriei sacre care a devenit la sfârşitul
secolului XII un manual şcolar de referinţă. La mijlocul secolului al XIII-
lea dominicanul Vincent de Beauvais (cca. 1190- 1264?) a alcătuit o
impresionantă enciclopedie Speculum universale a cărei ultimă parte,
compilată de mai mulţi asociaţi a fost o Speculum historiale,
reprezentând stadiul învăţământului, al cercetării în epoca lui Toma

41

prima istorie a Franţei (Ariès). Întoarcerea la „marea istorie” este ilustrată de Les Grandes Chroniques de France (Marile Cronici ale Franţei). prima istorie alcătuită în mod sistematic după un plan naţional.d’Aquino.Petrarca. să fie folositoare. descrierile 2 Apud Ariès. în jurul unei teme centrale: casa de Franţa şi a învestirii regale. Modulul VI Istoriografia umanistă italiană. se bazează pe adevăr şi îşi propune.Flavio Biondo. Cuprinzând perioada de la origini la Filip August a fost redactată în limba franceză de călugărul Primat din porunca lui Ludovic cel Sfânt. Alcătuite deci pentru a exprima legitimitatea Casei domnitoare a fost împărţită pe domnii. Perioada anticarilor şi literaţilor (primul umanism italian). „Noua aventură” a istoriei (Ph. Structura urmează nu numai succesiunea Sfintelor Scripturi ci şi evoluţia istoriei seculare. Timpul istoriei. Secolul al XIV-lea a dus la o mai bună informare prin apariţia tiparului care a permis o mai bună reproducere a hărţilor. Primul om modern. monedelor. Ariès) în secolul al XIII-lea este ilustrată în spaţiul francez de reluarea ideii despre continuitatea epocilor şi organizarea ei potrivit unui plan de ansamblu. după mărturia din prefaţă a autorului: „pentru că mulţi erau aceia care se îndoiau de genealogia regilor Franţei. monumentelor şi inscripţiilor. prima dată când s-a recurs la o atare divizare a faptelor. Prin Marile Cronici s-a stabilit istoria naţională şi dinastică. Mai bine informat datorită posibilităţii de a consulta operele cele mai recente istoricul a devenit mai critic prin cântărirea mărturiilor. de originea şi neamul lor. 136. p. Pentru redactarea acestei oglinzi a cunoştinţelor umane a frecventat toate bibliotecile importante din Franţa bucurându-se de sprijinul regelui Louis IX. am întreprins această lucrare la porunca celui căruia îi datorez supunere”2. Scopul istoriei a fost de a evidenţia seria neîntreruptă a regilor Franţei. 42 . Al doilea umanism italian (ruinele romane –subiect istoric. ca atare.

care este rostul istoriilor oraşelor-state.istorico-geografico-etnografice. de la ruinele romane la limbaj.Lorenzo Valla). explicarea sensului conceptelor „virtute”. „necessita” Obiective: caracterizarea mişcării anticarilor (colecţionari. cronicile locale. definirea conceptului „vera historia” (ce înseamnă imitarea modelului antic şi în ce scop se apropie Machiavelli de trecutul roman. „aetas nova”.al treilea umanism italian (Niccolo Machiavelli şi Francesco Guicciardini). în plan politic guelfilor albi şi Florenţei. A fost un istoric credincios devotat Sfintei Maici Biserici şi. considerând 43 . „necesitate” şi „noroc” pe parcursul celor trei etape ale umanismului. critică istorică. membru al consilului orăşenesc. Din cauza ciumei a murit şi autorul iar cronica a fost continuată de fratele său Matteo. unul din subiectele cele mai cultivate în umanismul italian). A apelat la miturile întemeietoare- Florenţa. pe când se afla la Roma şi a citit lucrările lui Virgil. surprinderea manifestării sensului istoriei în al doilea umanism italian când s-a înstăpânit convingerea potrivit căreia totul are o istorie. Cuvinte-cheie: „vera historia”. o cronică a Florenţei de la fondarea ei mitică până la criza din vremea sa când ruina financiară a fost însoţită de ciumă. „aetas antiqua”. În secolul al XIV-lea a început să se răspândească un gen istoriografic care va caracteriza întreaga istoriografie umanistă. I-ar fi plăcut să trăiască în Roma augustană. A scris ca un cetăţean influent al oraşului. a fost întemeiată de Caesar. expunerea surselor folosite (importanţa memoriilor „ricordi”. în limba vernaculară. istorie pragmatică. oraşul florilor. 1. a jurnalelor de familie). literaţi autori de biografii) pentru care istoria este o magazie de accesorii.Piccolomini. Sallustius. Când istoria devine politică. critica filologică şi acurateţea istorică. Giovanni Villani a scris. Influenţat de Divina Comedie a lui Dante afirma că a fost inspirat să scrie în anul jubiliar 1300. „fortuna”. Admiraţia şi studiul antichităţii Petrarca a fost considerat primul modern iubitor de antichităţi. primul anticar în sensul de cel interesat în reconstrucţia trecutului prin urmele fizice. Titus Livius. „virtú”.

respingând însă miturile originii troiane. politice şi literare. Pentru el istoria ar trebui să cuprindă. În poemul epic despre Scipio. Interesul său pentru antichitate. Urmând tradiţia liviană dar şi tradiţia cronicărească florentină a început cu originea cetăţii. evenimente practice şi teoretice. a pus-o în uz în poemul său Africa şi a fost mai târziu studiată de Lorenzo Valla. numită „aetas antiqua”. numele Romei va trăi la fel de mult ca şi amintirea scrierilor greceşti sau latine. Cicero. Virgil. cea care i-a succedat. Africa. glorificată în sonetul Italia mia. anul morţii sale. prin contrast. Tema istoriei cetăţii a fost ilustrată în secolul al XV-lea de Leonardo Bruni. romanii nu au produs atât de multe cronici dar scria „pentru noi să acţionăm este mai bine decât să scriem”. A descoperit în 1345 un manuscris al scrisorilor lui Cicero către Atticus. Devotat conceptului idealizat de patrie. cu toate acestea. Lucrarea sa definitorie Istoria poporului florentin la care a lucrat din 1416 până în 1444. o vârstă a întunericului. Quintilian. a încercat o reconstituire imaginară a Tomei din timpul lui Scipio sub forma unei descrieri a unui tur ghidat oferit trimişilor cartaginezi. aducînd aminte de vechiul concept al lui Marte aliat Minervei. perioada întunecată după căderea imperiului în 476 şi târzia reemergenţă a 44 . echilibrat. spre deosebire de greci.perioda de dinainte de Constantin. a fost. Recunoştea în Africa că. Însă. Varro şi Titus Livius. „Aetas nova”. pasiunea sa de colecţionar este dezvăluită de faptul că în 1351 a cumpărat o copie a istoriei lui Titus Livius pe care a adnotat-o cu comentarii elogioase şi critice. Seneca. o vârstă a luminii. considera că Roma de aur (Aurea Roma) este deopotrivă capul lumii (caput mundi) şi cetatea lui Dumnezeu. a urmărit apoi ridicarea Florenţei de la aceste începuturi anti-romane până la declinul imperiului. Cea mai relevantă expresie a identificării lui Petrarca cu trecutul este corespondenţa sa imaginară cu Homer. Consideră că Florenţa a fost o aşezare de origine etruscă şi apoi o colonie militară sub Sulla.

A combinat în lucrarea sa într-un mod remarcabil erudiţia şi naraţiunea. în propriii lor termeni naţionali. a scris şase volume de comentarii (pierdute ăntr-un incendiu în 1514). epocă iluminată cel puţin parţial de misiunea civilizatoare a Bisericii romane. Biondo i-a influenţat pe reprezentanţii curentului Renaşterea geografică afirmat în spaţiul german în secolul XVI (ilustrat de Conrad Celtis cu Germania ilustrată) iar în Anglia a fost un model pentru William Camden. Poggio Bracciolini (1380. Florenţa) până la perioada contemporană a grandorii republicane. Siena. a folosit izvoare arheologice.cca. orbis christianus. Criticismul istoriografic s-a afirmat prin Lorenzo Valla (1405- 1457) retor. Roma instaurata şi Roma triumphans au fost investigaţii de pionierat ale topografiei. autorul lucrării Britannia. A aplicat criticismul Donaţiei lui Constantin.1459) a înregistrat rămăşiţele ruinelor romane corectându-l pe Petrarca iar Cyriac din Ancona (1381. instituţiilor şi antichităţilor creştine şi clasice ale cetăţii. cu argumente legale. Cea mai importantă a fost Istoria declinului Imperiului roman al cărei subiect este înlocuirea treptată a republicii păgâne aflate în declin. Italia illustrata (1448-1453) a fost o cercetare geografică şi istorică. cu lumea creştină. 1455). 45 . gramaticale. Cel mai renumit continuator al lui Bruni a fost Flavio Biondo (1388. A continuat comentariul lui Petrarca asupra istoriei liviene pe acelaşi manuscris. un negustor care a trăit în orientul mijlociu unde a adunat insctipţii. continuând cu evul mediu.oraşelor toscane (Pisa. a 14 regiuni ale peninsulei. culturii umaniste şi viziunii critice asupra istoriei. epigrafice şi literare şi a dat o interpretare standard a istoriei europene postclasice şi medievale luată drept exemplu de o serie de autori. Alături de Biondo au manifestat interes pentru antichităţi şi alţi contemporani ai săi. ideologiei guelfe. Scrisă în stil ciceronian. Perugia.1463). până în prezentul mizerabil şi schismatic. bazată pe călătorie şi observaţie. reformator al dialecticii.

în opinia lui. un cuvânt poate fi înţeles doar dacă e plasat în context (mentalităţi. S-a ajuns astfel la definirea conceptului de vera historia. organizarea naraţiunii pe ani). subliniind triumful latinităţii. 2. fiecare începând cu reflecţii generale. a schemei povestirii unui război (poate începe cu o trecere în revistă a caracterului istoriei şi popoarelor despre care se scrie urmată de o explicare a evenimentelor care au precedat războiul după care urmează descrierea războiului)şi 4. Teoria istoriei în secolul al XV-lea. motivele psihologice ale evenimentelor. Conceptul „vera historia”. a stilului. Aceste modele trebuiau imitate prin preluarea: 1. 2. Sallustius. A demonstrat deci în acest text faptul că limbajul este un produs istoric. papale şi imperiale deopotrivă.retorice. erau plasate de obicei la începutul unor bătălii. Titus Livius (apreciat de Sabellicus pentru modul în care a tratat instituţiile politice). Modelele perfecte au fost Caesar. geografice şi cronologice l-a ridiculizat pe autorul acestei prezumtive donaţii necunoscute nici de Constantin şi nici de papa Silvestru. în dorinţa de a se stabili care dintre istoricii antici merită să fie luaţi drept model şi cum anume trebuie ei imitaţi. A fost însă şi un neobosit campion al tradiţiei romane. care însemna imitarea modelului antic. În cercul de literaţi. erau adesea discursuri pereche: unul 46 . pe războaie şi acţiuni militare). a formei şi stilului (împărţirea pe cărţi. În foarte populara sa lucrare Eleganţe ale limbii latine a repetat vechiul motiv al celor patru monarhii. prin introducerea discursurilor pentru a înţelege cauzele războaielor. 3. istorici şi oameni politici care se întrunea în grădinile Ruccelai s-a discutat asupra scrierii istoriei. a temei (Sallustius a furnizat tema războiului personal iar Titus Livius tema oraşului-stat în care accentul cade pe politica externă. mediul social al autorilor timpului). A stabilit o relaţie între istorie şi filologie pentru că.

Au fost imitaţi anticii şi în privinţa scopului istoriei. A căutat în cartea lui Titus Livius răspunsuri referitoare la natura umană. discursurile puteau fi inventate. să demonstreze fidelitatea faţă de un conducător sau familia domnitoare. rolul religiei. Sabellicus a fost urmat de Navagero şi acesta la rându-i de Bimbo. şi a scris în stilul lui Sallustius prin cuvintele alese şi structura frazei. Astfel. 3. Sabellicus. a politicii raţionale şi prudente. Istorie şi politică Pentru Machiavelli studiul istoriei nu a fost în principal o activitate de anticar ci cheia ştiinţei politice. Aceasta trebuia să-i ofere autorului prestigiu. după ce a scris lucrare dedicată Veneţiei a primit o catedră de profesor la Şcoala San Marco. structura socială. libertatea republicană. 47 . facţiunile politice. Istoria trebuia. Ruccelai a respectat îndeapropae aceste percepte în Istoria invaziei franceze. Aceasta l-a făcut pe Erasmus din Rotterdam să-l laude afirmând că lucrarea a fost scrisă de un alt Sallustius sau cel puţin în vremea acestuia.pentru a prezenta argumentele pro şi celălalt argumentele contra. de exemplu. de atunci încolo guvernul veneţian a numit un „istoric public” care avea datoria de a prezenta trecutul oraşului într-o formă literară. de asemenea. despre funcţionarea instituţiilor şi guvernare. istoria unui război. sursele puterii politice. În Discurs asupra primei decade din Titus Livius (1519) a dorit să deschidă o nouă cale ştiinţei guvernării şi artei războiului. Bracciolini. să stimuleze mândria civică şi să înveţe despre comportamentul politic. A ales o temă salustiană. Machiavelli toţi au ocupat funcţii în cancelarie şi au scris o istorie a oraşului). În termeni ciceronieni a văzut în istorie nu numai lumina adevărului dar şi învăţătoarea vieţii. În Florenţa datoria de a scrie istoria oraşului a aparţinut oficialilor cancelariei (Bruni.

iar cea mai mare parte a barbarilor care au invadat Italia a fost adesea chemată de ei. mod de viaţă. al pierderii libertăţii sale. De acum înainte toate războaiele barbarilor în Italia au fost cauzate în bună parte de pontifi. nume. dar din păcate ca şi Italia însăşi. Acesta a fost începutul declinului Florenţei. Din secolul al XII-lea relaţia dintre guelfi şi ghibelini. dintre partida papală şi cea imperială a continuat să modeleze destinul Italiei. guelfii albi. faptul că puterea seculară a fost deţinută de papalitate şi 2. Raţiunile acestei stări de fapt sunt 1. decisiv după 1494. florentinii au luptat unii cu alţii şi au trimis în exil partida învinsă. A existat o perioadă de redresare sunb familia de Medici (1434-1492).1525). schimbări cu o dimensiune culturală. comunitatea florentină s-a divizat împotriva ei înseşi. A început istoria Florenţei cu primele invazii barbare care au provocat schimbări mai profunde decît discordia civilă. ruinarea nobilimii florentine care a dus la divizarea în partide şi a lăsat Florenţa dependentă de mercenari străini. A scris Istoriile florentine la cererea conducerii universităţilor din Pisa şi Florenţa (1520. îmbrăcăminte. Prin activitatea comercială şi puterea crescândă a familiilor nobile Florenţa şi-a dobândit bogăţiile şi libertatea. care au reprezentat clasa militară şi vechile virtuţi ale Florenţei. Scopul lui Machiavelli a fost să arate cum s-a deschis din nou drumul către 48 . În privinţa originilor Florenţei aprecia că acestea nu trebuie căutate în faptele eroilor legendari ci în înlesnirile economice şi constituirea pieţelor. obiceiuri. barbari care. Ceea ce istoria Florenţei pare să ofere.în legi. religie. sub presiunea demografică au pătruns din când în când în Italia. Aceasta s-a petrecut în contextul în care papalitatea a început să se manifeste ca o forţă politică iar alianţa mai târzie dintre papi şi Imperiul carolingian a întărit această nefericită transformare a unei puteri spirituale în monarhie seculară. în contrast cu cea romană sunt exemple de evitat. inclusiv pe taţii lui Dante şi Petrarca. de ocolit.

să arate prin exemple instabilitatea treburilor umane.invazia barbarilor. acela de a găsi în istorie criterii ale unei bune guvernări. că problemele umane sunt schimbătoare. compară diferitele surse. Dorinţa de acurateţe se leagă şi de scopul istoriei. presărând lucrarea cu referiri la rolul jucat de membrii familiei sale. cu gândul că lucrarea îi va aduce reputaţie. Modulul VII 49 . 1510) în care a cuprins evenimentele de la începutul marii schisme în biserică (1378) până la asediul Pisei în 1409. adică a francezilor şi a spaniolilor. Francesco Guicciardini a continuat genul istoriei cetăţii în Istoria Florenţei scrisă între 1508. Istoria nu oferă reguli de comportament ci mai degrabă induce o atitudine filosofică şi. perioada următoare. Tratează perioada în care familia sa a început să joace un rol important în istoria Florenţei. aşa cum declara în deschiderea lucrării. în ultimă instanţă. mai ales. Anglia şi Spania ajungând astfel să scrie o istorie europeană. până la 1494. ilustra modul de funcţionare a unui regim democratic. Şi-a propus. Istoria învaţă despre conducerea unui război. faima pe care nu o mai avea în viaţa politică. despre arta guvernării şi. Conducătorii politici trebuie deci să fie atenţi la frecventele schimbări ale fortunei. Rolul istoricului este de a analiza psihologia şi motivaţiile oamenilor politici. A scris Istoria Italiei după ce cariera sa politică a luat sfârşit. A legat istoria Italiei de evenimentele petrecute în Germania. Rupe cu tradiţia umanistă de până la el prin interesul pentru detaliu şi acurateţea istorică. Şi-a propus în această lucrare să examineze efectele concrete ale diferitelor forme de guvernământ: pentru sfârşitul secolului XIV şi începutul celui următoar a analizat forma oligarhică. Franţa. duce la menţinerea demnităţii umane. prin aceea că verifică informaţia. care a dus la o criză a relaţiilor politice şi la războaiele italiene.

istorie politică Obiective: Cursul urmăreşte să explice căile de pătrundere a umanismului. dincolo de imitarea modelului italian. Cuvinte cheie: „buna literatură”. presărată cu cuvinte de înţelepciune morală. distrugeri. cuceriri. caracterul şi faptele ultimului său stăpân. opinii puternice şi loialităţi incerte a cunoscut o serie de conducători europeni şi a fost preocupat de caracterul şi grandoarea regilor ca şi de procesul istoric. dorinţa de a forma o identitate franceză cu ajutorul istoriei. Louis XI. Persoană cu o vastă experienţă. Aragon împotriva dinastiei de Anjou. În spaţiul german am urmărit cum s-au pliat modelele italiene pe moştenirea medievală locală. relaţia dintre principii locali şi umanismul istoriografic. Istoricii au dorit să reţină faptele memorabile: războaie. analitică. prin studiul instituţiilor. Spania împotriva Portugaliei. istorie instituţională. Commynes a scris în limba franceză pentru a păstra memoria. Germania şi Anglia: În Franţa se surprinde relaţia dintre monarhie şi umanism. guvernări şi instituţii. Istoriografia franceză: istoria politică Istoria politică şi militară în spiritul lui Thucydides au fost în centrul preocupărilor. ilustrată de Estienne Pasquier. cu istoriile anticarilor după model italian. cavalereşti sau regale. dintre tradiţia italiană a „literelor frumoase” şi tradiţia juridică franceză prin Guillaume Budé. Cronicarii cruciadelor şi ai războiului de 100 de ani au combinat cunoştinţele lor despre scrisul istoric clasic cu idealurile nobile. 1. 50 . În aceste rivalităţi a văzut o balanţă divină pe care oamenii politici nu o pot stăpâni. Philippe de Commynes a expus în Memorii rivalitatea dintre state şi dinastii: Franţa versus Anglia. De la acest plan iniţial a ajuns la o naraţiune panoramică. etapele şi caracteristicile umanismului în fiecare din aceste spaţii. Anglia versus Scoţia.Istoriografia umanistă în Franţa. apartenenţa socială a umaniştilor.. În spaţiul englez am surprins continuarea tradiţiei cronicăreşti medievale în paralel cu traducerea autorilor antici.

A fost devotat literaturii din care. Seyssel a contribuit la tradiţia naţională a istoriografiei. scria el. Cariera sa diplomatică a coincis în parte cu domnia lui Louis XII şi prima etapă a războaielor italiene. Umanist. de „părinte al patriei” al marii monarhii. a avut o vastă experienţă militară în serviciul monarhiei franceze. În Monarhia Franţei a descris sursele forţei şi grandorii Franţei. tinereţea până la stingerea ramurii merovingiene. Aprecia că Louis XII merita să fie comparat nu numai cu Carol cel Mare dar şi cu Traian pentru munca sa de re-fondator. istoria este partea cea mai profitabilă deoarece permite analiza schimbării politice. a avut o diplomă în dreptul civil (la Universitatea din Torino în 1486). în special de Herodot şi Thucydides. universitar. s-a preocupat de originile francilor. fiu bastard al unei familii savoiarde. re-întemeietor. urmând îndeaproape cronicile de la Saint Denis. începând cu Robert Gaguin. Ca şi Machiavelli a considerat istoria antică esenţială pentru construirea unei ştiinţe politice moderne. a fost 51 . Dacă Machiavelli a căutat inspiraţie în istoria antică latină. A adaptat noţiunea celor patru vârste (a lui Florus) istoriei Franţei: copilăria este perioada de la legendarul Pharamond la primul rege creştin Clovis. Lucrarea reprezintă un soi de testament politic al regelui Francisc I fiind similară cu aproape contemporana lucrare Principele a lui Machiavelli. În secolul al XVI-lea tradiţia istoriografiei naţionale ce a derivat din cronicile de la Saint Denis a intrat în stadiul în care discursul a devenit oficial şi umanist ca stil. Mai mult decât oricare contemporan al său. Seyssel a fost atras de antichitatea greacă. Seyssel a asociat viziunea sa politică cu înţelepciunea istoriei clasice. Claude de Seyssel. înclinaţii înspre umanism. vocaţie ecleziastică care l-a dus spre sfârşitul vieţii la demnitatea de arhiepiscop de Torino.dinastia capeţiană. maturitatea. Devotat tradiţiei naţionale. Cartea sa a fost una de propagandă regală dar şi de trecere în revistă a tradiţiei naţionale. dinastia carolingiană şi bătrâneţea.

A alcătuit. Monarhia şi biserica. 52 . etnografice şi topografice au fost culese în Gallica antiquitas (1487). secretar regal şi arhivist. O parte a acestor cercetări a folosit-o în istoria oficială despre faptele francezilor care. A făcut o analiză critică a originilor franceze şi a alcătuit un inventar comprehensiv al consemnărilor legislative. Paolo Emilio a fost. de asemenea. în care a pus bazele tezaurului de limbă greacă publicat o generaţie mai târziu de Henri Estienne. Ca oficial public a servit şi monarhia şi oraşul Paris. A respins. Figura cheie a alianţei dintre umanism şi regalitate a fost Guillaume Budé. de asemenea. istoria călătoriei lui Carol cel Mare la Ierusalim deşi a continuat să accepte asocierile lui cu Universitatea din Paris. 2. Ideea istoriei perfecte Criza constituţională care s-a declanşat după moartea regelui Henric al II-lea a stimulat interesul pentru reinterpretarea istoriei medievale. pentru justificarea instituţiilor regatului. A reprezentat deopotrivă tradiţia italiană a „literelor frumoase” şi tradiţia juridică fanceză. întorcându-se spre origini. un cercetător al antichităţilor franceze. trebuiau să se justifice prin istorie. Investigaţiile sale filologice. Cea mai importantă figură a acestei tradiţii naţionale a fost Jean du Tillet. deşi a fost scrisă în acelaşi cu timp cu lucrarea lui Gaguin a început să apară doar din 1516. după cum semnala el însuşi prima „colecţie de documente pentru a servi istoriei Franţei”. ecleziastice şi diplomatice despre monarhie.devotat adevărului („praeter historiae fidei reverentiam”) şi a criticat relaţionarea francilor cu mitul troian Francion. publicată la începutul secolului al XVI-lea a fost umbrită de cea a lui Paolo Emilio (Paul Emile) unul dintre primii istorici ai regelui. lucrare rămasă nepublicată. 1. Cartea lui Gaguin. Cel mai mare elenist al timpului său prin Comentarii asupra limbii greceşti (1529).

Naţiunea este o entitate distinctă de stat şi de rasă. a existat înainte şi separat de regii săi. se defineşte prin obiceiurile ei. Estienne Pasquier (1529. prin faptul că regii franci au lăsat intacte instituţiile galo-romane şi prin adoptarea creştinismului de regele Clovis. Jean Bodin în Methodus ad facilem historiarum cognitionem (Metodă pentru o mai uşoară cunoaştere a istoriei) a propus o perspectivă globală asupra istoriei. providenţă divină ci prin decizii importante ale oamenilor. registrele parlamentului. bule papale. începând cu galii. monede. acordând Parlamentului un rol important între celelalte instituţii şi în istoria Franţei. La întrebarea: ce este Franţa? a răspuns că este un popor distinct de altele prin instituţiile sale. într-un stil colocvial. În Recherches de la France (Cercetări ale Franţei. imaginativ s-a adresat unui public larg. Continuitatea şi schimbarea acţionează pentru a menţine ceea ce este în mod distinct francez: legi. care a supravieţuit continuu până în zilele sale nu prin noroc. ce poate fi definit numai prin istorie. primul volum 1560) a aplicat pentru prima dată la istoria Franţei metodele juriştilor şi filologilor. în opinia lui. legi şi cultură. S-a referit la istoria timpurie a Franţei. obiceiuri. Preocupat să definească Franţa a considerat că nu este un teritoriu sau o posesiune dinastică ci un concept în continuă schimbare. Defineşte 53 . Scrisă în limba franceză şi nu în latină. Franţa. Acestea formează o structură unică şi dinamică a cărei expresie este statul. nobilime şi de Roma.1615) a justificat instituţiile regatului prin apelul la istorie. A considerat că statul francez a fost singurul dintre celelalte state barbare care au înflorit pe ruinele Imperiului. literatură. semn că a respins teoria originii troiane. o mişcare politică inteligentă prin care i-a atras de partea sa pe galii creştini. cronici. Şi-a propus să demonstreze continuitatea unor instituţii fundamentale. de biserică. istoria naţiunilor europene şi a oraşelor trebuie considerată parte a istoriei universale. limbă. A folosit surse diverse: actele oficiale ale monarhiei din secolul XIV.

antropologia. rituri. a adunat şi criticat sursele năzuind spre o istorie totală. A preluat din filosofia renascentistă ideea potrivit căreia istoria este „învăţătoarea vieţii” dar nu în sensul pe care i l-au dat anticii. care a beneficiat de o educaţie clasică. nu poate fi prevăzută deoarece în fiecare zi sunt create noi legi. Modelul istoricului modern. a legilor. erudit a fost ilustrat de un contemporan al lui Bodin. Nicolas Vignier (1530. oraşelor. Egipt). instituţii. civilizaţia a înflorit în regiunile din sud (Mesopotamia. 2.1596). naţiunilor. A dat în Bibliothèque un ghid de literatură istorică. se caracterizează prin crearea oraşelor-state. se caracterizează prin preponderenţa religiei şi a înţelepciunii.acest concept apreciind că ea cuprinde trecutul întregii omeniri şi nu este o maşină manipulată de forţe inevitabile. începe cu era creştină şi se caracterizează prin evoluţia tehnologiei şi răspândirea războaielor. obiceiuri. expansiunea colonială şi 3. A împărţit istoria omenirii în trei perioade principale de aproximativ 2000 de ani fiecare: 1. nu prin modelele vechilor eroi şi nici prin cercetarea căilor fortunei (în lumea lui fortuna este doar o metaforă). astrologia în speranţa că poate găsi sugestii în efortul de a reduce schimbarea istorică la câteva legi generale. A pledat pentru o istorie umană care să explice acţiunile omului după cum trăieşte el în societate. istoria omenirii nu este niciodată aceeaşi. fiul unui bogat ofiţer regal. prin faptul că omul cucereşte natura dovadă importanţa dată astrologiei. Omul învaţă din trecut nu prin transformarea istoriei într-o ştiinţă morală. Generalizările de acest gen au fost totuşi rare în lucrarea sa. A explorat geografia. istoria este un instrument prin care să măsori căile omului şi nu ale fortunei. În Bibliothèque historiale şi-a propus „cercetarea şi cunoaşterea adevărului tuturor lucrurilor”. centrul de greutate îl reprezintă lumea mediteraneană. A studiat dreptul şi medicina fiind medicul şi istoricul personal al regelui Henric al III-lea al Franţei. biologia. spre o istorie care să cuprindă natura „oamenilor. monarhiilor şi 54 .

republicilorca şi natura religiilor”. A doilea stadiu este cel al istoriei poetice. În opinia sa biserica creştină a parcurs aceleaşi mutaţii care au afectat întreaga istorie umană. Cei care au considerat că 55 . Ca istoric a manifestat interes pentru istoria contemporană. Originea naţiunii. este ilustrat de Herodot. Aceasta nu a însemnat că nu a existat interes pentru originea francezilor. după apariţia scrisului. 1. al maturităţii. 1599) prima lucrare de istoria istoriografiei. pe care a numit-o istoria naturală. Lancelot du Voisin de La Popelinière(1541. originile statului nu sunt identice cu cele ale francezilor. Pentru periodizarea statului nu a contat deci dacă francezii sunt de origine troiană. A dat prin Histoire des histoires (Istoria istoriilor. ecleziastică. Mitul troian Pentru istoricii francezi ai secolului al XVI-lea naşterea Franţei se confundă cu marile invazii barbare. simbolurilor care formează o primă parte a tradiţiei istorice. din miracole. A dorit deci să scrie o istoriepolitică. În L’idée de l’histoire accomplie (Ideea unei istorii perfecte) a definit istoria la modul ideal. 3. pentru evenimentele războiului civil. Scopul ei ultim este de a explica omul. A dat o istorie a bisericii laicizată surprinzând doar ceea ce poate fi istoriceşte demonstrat. galeză sau germanică au sunt un amestec al tuturor acestor trei elemente. Al treilea stadiu este al analisticii şi cuprinde însemnările în proză ale evenimentelor memorabile iar al patrulea. te poţi apropia de ea dar nu o poţi împlini. a artelor. Istoria universală este reprezentarea a tot. Istoria perfectă este un ideal. A considerat că istoria în forma primitivă se găseşte pretutindeni sub forma cântecelor. ştiinţelor şi literaturii. include fiecare aspect al vieţii. intenţionat. alcătuită deliberat.1608) a studiat la rându-i dreptul şi a intrat în armata regală conducând forţele navale în războaiele hughenote. cântecele romane. profeţiile evreilor. dansurilor. este o metodă de reconstruire a trecutului căruia îi dă un sens. biserica este o instituţie printre celelalte.

Istoria Franţei propriu-zise se derulează deci între invaziile barbare. mai ales în epoca barbară. discuţiile referitoare la origini din istoriografia franceză trădează o profundă schimbare de mentalitate.1. La Popelinière considera că originea troiană nu are nimic glorios în ea. trecerea de la memoria războinicilor şi a clericilor la cea a erudiţilor şi juriştilor. mai mult. cea a Franţei. de mândrie naţională. vechi şi autohtoni. ştiinţele şi cunoaşterea de la gali care. şi o alta excesiva modestie a francezilor. Cu invaziile barbare şi cucerirea Galiei de către franci âncepe o nouă istorie. nu au pus la îndoială originile troiane ale francezilor. dar le erau şi infinit superiori grecilor. Superioritatea galilor a fost temă centrală în aproape toate istoriile Franţei ca şi în mitologia naţională. foarte modeşti. Caracteristici ale umanismului german 56 . religie şi mutaţiile lor. Pentru „naţionaliştii” ca Estienne Pasquier adevărata glorie constă în a fi gal. limbaj. că nu este o mândrie în a fi descendenţii acestor mizerabili înfrânţi asiatici. inclusiv pe cel al evreilor.antichitatea îndepărtată constituie un gaj. 2. le-au permis acest lucru. drept. Drumul parcurs de Franţa o individualizează între celelalte ţări. grecii şi romanii nu au încetat să fure artele. Istoriografia umanistă germană 2. galii nu au fost numai locuitorii Galiei. căderea Imperiului roman şi timpul prezent. o dovadă de nobleţe şi de distincţie. Istoricii francezi aparţinători culturii de robă au manifestat interes pentru moravuri exprimate prin politică. Aproape toţi istoricii au analizat cauzele pentru care galii sunt consideraţi mai puţin onorabili decât grecii şi romanii: o cauză ar fi lipsa istoricilor buni. în primul rând prin aceea că durata sa a depăşit toate imperiile cunoscute în istorie. Pentru alţi istorici totul începe cu francii de la care s-au tras numele şi ţara. Problemele de periodizare.

pe literatură şi elocvenţă. s-a pus accent pe gramatică (latină în primul rând). studenţi la universităţile italiene. un rol important în răspândirea ideilor umaniste. de meşteşugari. către 1490 când ideile umaniste s-au răspândit în sfera activităţile culturale şi 3. care a introdus cursurile de retorică şi poezie la Universitatea din Heidelberg. umanismul a fost introdus în universităţi şi s-au făcut primele traduceri din renaşterea italiană. când umanismul a pierdut din exuberanţă şi din vigoare. Cronologia umanismului german constă în trei etape: 1. profesor la Halle şi Chemnitz. a petrecut mai bine de 20 de ani în Italia. trimişi la Curia romană. după Reformă. Cei dintâi umanişti germani au avut contacte directe cu mediile italiene: Georg Peuerbach şi Johann Regiomontanus au studiat la Padova iar Peter Luder. fie ca medici sau oameni ai bisericii. La început de secol XV umaniştii germnai s-au inspirat direct din modelele italiene cunoscute prin negustori. de asemenea. Puţini s-au întreţinut din moşteniri (Pirkheimer) sau din generozitatea ocazională a patronilor. Vizitatorii italieni au avut. majoritatea fiind nevoiţi să lucreze pentru a se întreţine. În perioada timpurie a umanismului s-a manifestat interes pentru educaţie cu finalitate pedagogică. de nobili (Ulrich von Hutten). către 1450. 2. Practic toţi marii umanişti au vizitat Italia şi mulţi au corespondat cu umanişti italieni. fie în mediul universitar. Umaniştii au înlăturat din şcoli gramatica 57 . deci pentru editarea de texte pentru uzul elevilor. Cel mai renumit a fost Enea Silvio Piccolomini (viitorul papă Pius al II-lea) care în 1440 a fost chemat de Frederic al III-lea să ocupe funcţia de secretar al cancelariei imperiale din Viena. fii de patricieni urbani sau de preoţi-parohi (Rudolf Agricola). a alcătuit peste 20 de manuale ajutătoare şi de texte latine şi a introdus în Germania dialogul sau colocviul ca mijloc de a preda dicţia şi gramatica. Paul Niavis. O trăsătură distinctivă a umanismului german o reprezintă backgroundul social foarte divers al umaniştilor: fii de ţărani (Conrad Celtis).

1528). cca. cu iz patriotic. Principii teritoriali au fost interesaţi de o istorie locală. începătorul acestui gen a fost Jacob Wimpfeling (1450. a scris şi el o cronică universală de la facerea lumii până în anul 1501 în care s-a raportat la umaniştii italieni de la care a preluat sugestiile formale. de exemplu) şi nu celor antici. să-i preasclăvească pe împăraţii germani. împăratul Maximilian a susţinut o istorie dinastică şi una genealogică a Casei de Austria iar în continuarea istoriografiei medievale s-a cultivat istoria universală în sensul creştin al termenului. A scris o istorie a faptelor germanilor până în anul 1504. A început să se înveţe o latină care nu mai avea nimic în comun cu filosofia scolastică ci una elegantă. 1425/1430. o istorie de la Adam la Maximilian I. a Germaniei. A 58 . În ceea ce priveşte istoria statului. Genurile cultivate ilustrează relaţia dintre istorie şi politică dar şi continuitatea cu istoriografia medievală. Nauclerus (Johannes Verge sau Vergenhaus.speculativă şi au înlocuit-o cu latina inspirată din autorii Romei antice şi renaşterii italiene.1510). Acest gen al istoriilor universale a fost ilustrat de Hartman Schedel (cca. În 1493 îi apărea la Nürnberg Liber Chronicarum. al cronicilor medievale ale lumii. cu portrete fantastice şi autentice imagini ale oraşelor. 1440. de organizare a materialului (împărţirea pe capitole şi organizarea materialului în formă analistică). profesor de drept canonic la Universitatea din Tübingen. profesor de teologie la Heidelberg şi din 1501 la Strasbourg. apropiată de cea a lui Cicero. A preluat cronologia augustiniană a celor şase vârste ale creaţiei pe care a îmbinat-o cu o cronologie după naşterea lui Cristos. în principal pe Maximilian I care mai era încă în viaţă. menită să evidenţeieze virtuţile germanilor.1514). de istoria propriului principat. cu lucrarea Epitoma rerum Germanicarum usque ad nostra tempora. o compilaţie lipsită de originalitate în care a dat prioritate în informare autorilor medievali (Vincent de Beauvais.

Remarcabil este faptul că a rupt cu istoria medievală. Opoziţia se manifestă din nou între spirit şi literă: din punct de vedere spiritual. pe fiecare potrivit meritelor. amintire şi semn al acţiunii şi judecăţii divine. Hamburg. 1520) şi Dania (Strasbourg. A combinat metoda lui Enea Silvio Piccolomini (excursurile geografice şi etnografice) cu cea a lui Flavio Biondo (de la care a preluat modul de organizare a naraţiunii. Tradiţia papală are fundamente divine.recurs la surse italiene folosind excerpte din Flavio Biondo. biserica şi statul erau duale în moştenirea lor intelectuală şi culturală: tradiţia imperială se baza pe ideea de „translatio imperii” potrivit căreia suprema suveranitate derivă din poporul roman. împiedică. În cei mai evidenţi termeni opoziţia s-a definit între Roma imperială şi cea papală. biserică şi stat (cele „două cetăţi”). Afirmaţia lui Luter ilustrează rolul polemic acordat istoriei în timpul Reformei şi al războaielor religioase. Enea Silvio Piccolomini dar a şi dat crezare fabulelor pseudo. între sacru şi secular. şi în special oamenii. iar 59 . Reforma şi scrisul istoric Potrivit lui Luther istoriile nu sunt altceva decât o demonstrare. Pentru protestanţi trecutul ecleziastic reunea virtuţile umane şi graţia divină.teritorial). pentru istoria veche a folosit numai izvoare antice. 2. 2. iar în termeni literali înlocuieşte „tradiţiile umaniste” care au generat toate neplăcerile creştinătăţii la începutul secolului al XVI-lea. istoria trebuie înţeleasă ca viaţa şi progresul cuvântului lui Dumnezeu pe pământ. în termeni medievali. Hamburg).antice. pedepseşte şi cinsteşte lumea. relelor sau bunelor sale. Genul istoriei locale a fost ilustrat de Albert Kranz (1448. se bazează pe Scriptură. ele arată cum Dumnezeu aprobă. 1519) şi Saxonia (Köln.1517. criteriul politic. conduce. sacerdotal şi laic. autor al lucrărilor Vandalia (Köln. În timpul lui Luther istoria europeană a continuat să fie situată. respingând miracolele şi legendele. 1546). iar expresia acestei suveranităţi este legislaţia imperială de la Justinian la Carol al V-lea.

Bucer. Potrivit lui Luther „tradiţiile” păstrate în dreptul canonic au fost punctul de intrare a tuturor nenorocirilor lumii. germană. Acest lucru a dus la creşterea interesului pentru cercetarea istorică. alcătuirea de mituri şi chiar de falsuri. scrierile Părinţilor şi decretele papale. licenţiat în drept. faptul a avut semnificaţia simbolică de a anihila „tradiţiile umaniste” ale Bisericii romane. spaniolă. experienţă diplomatică. Urmărind progresul doctrinei protestante a fost deopotrivă interesat de istoria politică. afost istoric oficial angajat şi plătit de principii din Liga Schmalkaldică pentru a scrie istoria cuvintelor şi faptelor lui Luther. Vârsta de aur a cercetării istorice galicane a fost secolul al XVI-lea când istoricii şi anticarii francezi au început să adune documentaţie pentru tradiţia lor naţională şi să o integreze în istoria oficială. care în acelaşi timp a ars scrierile lui Luther.expresia legislativă sunt decretele conciliilor. Calvin dar şi-a petrecut mare parte din timp în misiuni diplomatice în serviciul fraţilor Jean şi Guillaume du Bellay. engleză au câştigat sau şi-au reafirmat unele din privilegii pe care le-au legitimat reîntorcându-se la „biserica primitivă”. Abordarea aceasta bifocală se regăseşte în De statu religionis et reipublicae 60 . Johann Sleidan. Din punct de vedere istoriografic Reforma a reprezentat un proiect masiv de revizuire care a propus rescrierea istoriei universale astfel încât aceasta să convingă ierarhia romană şi să justifice „adevărata religie” pe care o predica Luther. În acest context bisericile galicană. Melanchton. A avut o dublă carieră: cercul său de cunoştinţe i-a inclus pe Luther. interpretare. germani şi englezi ai Reformei. Acesta a fost motivul pentru care a ars toate cărţile de drept canonic în curtea Universităţii din Wittenberg în decembrie 1520. A fost în special cazul galicanismului care şi-a originat vechile libertăţi în biserica primitivă. a fost preocupat în special de legăturile politice dintre susţinătorii francezi. a avut o formaţie umanistă.

Istoria este deci înregistrarea voinţei lui Dumnezeu. politic. pragmatice în termeni polybieni a tradus în 1548 doi autori francezi. 1556) a rămas la schema celor patru monarhii. Importantă pentru datele oferite este însă lipsită de critică. faptele sunt adesea nedigerate iar unele personaje simple ficţiuni. 3. Împărtăşea opinia lui Thucydides despre valoarea cunoaşterii primare. speranţa protestantismului european. de asemenea. susţinătorii Reformei au făcut apel la istorie pentru a demonstra că biserica s-a îndepărtat de la puritatea originară. dedicându-le lui Eduard al VI-lea al Angliei. cu simple clişee: papa este antichristul iar Biserica catolică. În De quatuor summis imperiis (Strasbourg. Principii germani au găsit în lucrare argumente pentru secularizarea proprietăţilor bisericii. care a devenit o lucrare de referinţă în istoriografia şi în cultura europeană. Pentru atacul împotriva istoricităţii Bisericii romane luteranii l-au ales pe Matthias Flaccius. la faţa locului. 61 .Carolo V Caesare (1555). Ca şi Seyssel şi Machiavelli a abordat istoria din punct de vedere pragmatic. ci Dumnezeu este cel care determină istoria. este imperiul antichristului. o istorie a bisericii şi una a guvernării. Operează. supranumit Illyricus (1520. Nu omul.1575). în 13 volume. pe Phillipe de Commynes şi Seyssel. Este o scriere de istoria bisericii alcătuită cu scopul de a nega teza umansistă italiană conform căreia transformările din lume se datorează omului. Doctrina Centuriilor este pur teologică. Devenit protestant sub influenţa lui Luther a fost profesor de Vechiul Testament şi literatură la Universitatea din Wittenberg. fiindcă e dominată de papă. concepând istoria lumii laice ca o luptă între Dumnezeu şi Diavol. evenimentele sunt rezultatul acţiunii divine şi nu umane. Convins de utilitatea istoriei politice. Contrareforma şi scrisul istoric Dacă teoreticienii. Împreună cu alţi şase colegi de-ai săi de la Jena a scris Centuriile de la Magdeburg.

Profesor de istorie ecleziastică. indiferent la probleme de stil şi formă. Istoria „anticarilor” a proliferat în Anglia după 1570 pentru că satisfăcea interesul celor educaţi pentru antichitate. Cel ales de Roma pentru a replica Centuriilor de la Magdeburg a fost Caesar Baronius (1538. şi ale autorilor englezi medievali (William of Malmesbury. Opera cuprinde intervalul de la naşterea lui Cristos până în 1198. fiecărui secol fiindu-i dedicat un volum. A avut acces la bibliotecile italiene şi la arhiva Vaticanului. cursurile sale au stat la baza lucrării intitulate Annales Ecclesiastici. orgolioasă a oraşelor. Principala teză este aceea că. Henri of Huntigdon) ceea ce marchează „redescoperirea” trecutului englez în epoca elisabetană caracterizată printr-un amestec de tradiţie. O altă direcţie a fost reprezentată de traduceri ale autorilor antici. biserica catolică a rămas pură. a surselor păstrate acolo i-a determinat pe istorici să salveze ceea ce mai puteau. Ca gen. Istoriografia engleză renascentistă O direcţie a acestei istoriografii a continuat tradiţia cronicărească medievală. format în jurisprudenţă şi drept. A publicat primul volum în 1588 şi până la moarte a mai scris alte 12. Ameninţarea distrugerii înregistrărilor. cum susţin protestanţii. un rol important având decizia acestuia de a dizolva mănăstirile. 4. lucrarea se apropie de o enciclopedie ecleziastică. dorinţa lor de a arăta istoria mândră. o replică la Centurii. Unul din „salvatori” a fost John Bale care a strâns o serie de manuscrise pe 62 . inovaţie şi mândrie naţională. Perioada anticarilor a fost pregătită în timpul lui Henric al VIII-lea. departe de a fi ajuns la degenerare. Edward Hall a servit un discurs pe placul protestanţilor şi al simpatizanţilor dinastiei Tudor în lucrarea Unirea celor două nobile şi ilustre familii de Lancaster şi York. Ca metodă a fost mai degrabă un compilator decât un istoric.1607). regiunilor şi naţiunilor.cei ai contrareformei s-au folosit la rându-le de istorie pentru a demonstra contrariul. care s-au multiplicat către 1600.

instituţiilor religioase. L-a influenţat pe John Stow autorul lucrării Survey of London (Cercetare a Londrei). Anticarii au abordat şi problema originii.saxone şi a stârnit interesul pentru dreptul comun şi pentru instituţia parlamentului. Cuprinde o istorie a Londrei şi a vieţii trecute a oraşului cuprinzând chiar şi alimentarea cu apă. S-a născut acum ideea vechimii imemoriale a dreptului comun şi cea potrivit căreia Parlamentul este parte a constituţiei mitice. sau legendele despre Artur şi Brutus văzut ca nepot al lui Aeneas.care apoi le-a pierdut când a fost nevoit să plece el însuşi în exil. proceduri de stingere a incendiilor.1623) prin lucrarea Britannia. dreptului şi obiceiurilor din ţinut. Au mai susţinut teza originii troiane. porturilor. În 1568 William Lambarde a publicat texte ale legislaţiei anglo. a strămoşilor englezi. o istorie a oraşelor. 63 . Sub Henric al VIII-lea John Leland a schiţat un plan pentru cercetătorii englezi de a inventaria toate referinţele despre numele de locuri britanice din literatura clasică şi lucrările engleze târzii. chiar dacă unii s-au îndoit de ea. sau teoria descendenţilor lui Noe. A prevalat însă uşor evidenţierea tradiţiei anglo-saxone. prima istorie englezească a unui oraş alcătuită pe baza cronicilor. Deşi nu este foarte duferită de o listă de nume de locuri şi ruine romane a constituit sursa principală pentru istoriile unor localităţi şi a sporit prestigiul istoriografiei engleze pe continent. În 1576 a scris o istorie dedicată ţinutului Kent. Unul din cei care a purces la transpunerea în practică a acestui plan a fost William Lambarde ale cărui note au fost publicate în 1730 sub numele Dicţionarul topografic şi istoric al Angliei. bunăstarea locuitorilor. Genul descrierilor a fost continuat de William Camden (1551. o descriere a Britaniei romane prin localizarea urmelor romane. Pe baza acestor date şi a cronografiilor deja existente urma să se alcătuiască o descriere şi o hartă a Angliei. problema gunoaielor. însemnări publice şi antichităţi.

Interesul crescut pentru istorie a dus la începutul acţiunii de instituţionalizare a acesteia. Demersurile critice ale acestui secol s-au bazat pe reconsiderarea relaţiei dintre istorie şi filologie şi a celei dintre istorie şi drept. Modulul VIII. fără vreo intenţie de interpretare sau de sinteză. Secolul al XVII-lea a fost unul al erudiţiei colective. modul în care disputa confesională a dus la interesul pentru izvorul istoric şi astfel la naşterea diplomaticii. În 1586 s-a înfiinţat Societatea anticarilor condiţia intrării în această societate fiind alcătuirea unei cercetări individuale sau în grup. erudiţie Obiective: Cursul surprinde impactul controversei ecleziastice dintre catolici şi reformaţi în istoriografie. şi a determinat punerea în discuţie a relaţiei dintre pietate. Preocupat de problema inspiraţiei divine a textelor sacre a stabilit câteva reguli ale criticii de text. nobilii au fost interesaţi de genealogii şi de heraldică iar cercetătorii de antichităţi. Majoritatea acestor cercetări au fost dedicate legilor. Aplicând aceste 64 . reguli şi mijloace de analiză a documentului pentru a distinge autenticul de fals. remanierile sau interpolările. Erudiţia colectivă a secolului al XVII-lea Cuvinte cheie: izvor istoric. În prima a enunţat de fapt scopul criticii. de a stabili autenticitatea textelor şi în a doua modalitatea prin care se poate atinge scopul. Prima „ruptură critică” i s-a datorat lui Richard Simon (1638- 1712) care a anunţat critica internă a textului sprijinindu-se pe filologie. morale sau apriori teologice. instituţiilor. S-au stabilit reguli ale criticii de text prin contribuţiile lui Richard Simon. a paleografiei. obiceiurilor. excluderea oricăror consideraţii estetice. Este secolul în care s-a fondat definitiv critica documentelor de arhivă prin contribuţia lui Jean Mabillon. credinţă şi adevăr istoric. ştiinţe auxiliare. În epoca elisabetană istoria a devenit populară. polemică istoriografică. dominat de cuvântul critică ce pune sub semnul întrebării autorităţile tradiţionale.

Acesta. de a completa textele prescurtate sau 65 . a dat prioritate gramaticii în faţa teologiei. membru al Congregaţiei Bolandiştilor. capitularii. Spiritul critic nu i-a afectat fidelitatea faţă de dreapta credinţă deoarece a admis inspiraţia divină a textelor sacre extinzând-o şi asupra celor le-au remaniat. iezuit. Cu toate acestea în 1683 a fost pus la Index. sistematic. numit în 1701 de rege între membrii fondatori ai Academiei de Inscripţii şi Litere (Académie des Inscriptions et Belles Lettres). în disertaţia care a prefaţat volumul al II-lea din Acta Sanctorum Bolandistarum a declarat false diplomele regale merovingiene din arhivele abaţiei benedictine de la Saint Denis pe baza analizei pergamentului pe care au fost scrise. a documentelor de arhivă i-a obligat pe istorici la o reflecţie care a dus la o redefinire a meseriei de istoric şi la o reformă a înţelegerii istorice. „Provocarea critică” a bolandiştilor a continuat cu alcătuirea unui proiect al unei colecţii în 18 volume care să reunească. toate documentele referitoare la istoria şi cultul sfinţilor.1707). să legitimeze pretenţiile marilor familii nobiliare sau să susţină prestigiul unor ordine religioase. Germania şi Italia în căutare de manuscrise. Scopul a fost de a stabili textele autentice care trebuiau distinse de documentele hagiografice.reguli textelor sacre a ajuns la concluzia că acestea prezintă semne de alterare cum ar fi o cronologie incompletă sau incoerenţe (ca cele referitoare la creaţie). A revenit în peisajul istoriografic în 1690 cu Istoria critică a versiunilor Noului Testament scrisă cu scopul de a restabili sensul literal al cărţii. Întemeietorul criticii diplomatice a fost Jean Mabillon (1632. Utilizarea diplomelor. diplome. A intrat într-o plemică de circumstanţă cu Daniel van Papenbroch (1628. A călătorit prin Flandra.1714). Le veneau să justifice drepturile regelui. tratate. scrisori. carte. Criticismul acestui secol a rezultat şi din relaţia specială stabilită între istorie şi drept ca urmare a atenţiei deosebite acordate în epocă documentelor cu valoare juridică: constitiţii. patente. un călugăr benedictin din Congregaţia de la Saint Maur. Elveţia.

În 1688. Discuţia teologică are ca sursă activitatea lui Mabillon de la Saint Denis. Utilizarea originalelor implică o delicată reflecţie asupra autorităţii tradiţiei. chemată să servească pietatea fără a se îndepărta însă de adevăr. mai ales atunci când poate tulbura pietatea credincioşilor. caracterizat drept umanist şi creştin. În ceea ce priveşte raportul istorie- 66 .autoritate. alcătuită după metoda bolandiştilor. Cea dintâi a fost deschisă cu ocazia lansării lucrării lui Papenbroch Propyleum în care a denunţat autenticitatea cartelor abaţiale în numele imperativului conform căruia istoria trebuie demonstrată. În ceea ce priveşte relaţia pietate. Mabillon a reacţionat la acest proiect angajâmdu-se în două dispute: diplomatică şi teologică. făcea apel la istorie. Mabillon a discutat-o în cadrul disputei teologice.adevăr şi pietate şi au urmărit să atenueze rigurozitatea criticii lui. Acestei autorităţi Mabillon îi substituie diploma. concretizată în două ediţii ale operelor Sfântului Bernard care i-au adus celebritatea. ceea ce a stârnit reacţii negative la adresa sa. în anumite circumstanţe e mai bine să tacă. Proiectul.mutilate şi de a căuta şi publica vieţile sfinţilor rămase încă inedite. schiţe pregătitoare ale Diplomaticii: Memoriu pentru a justifica procedeul pe care l-am urmat în ediţia vieţii sfinţilor noştri şi Scurte reflecţii asupra câtorva reguli ale istoriei . Criticii lui Mabillon au considerat că deşi prima îndatorire a istoricului este de a cerceta şi de a spune adevărul. Atacurile îndreptate împotriva consideraţiilor lansate de Mabillon au pus în discuţie relaţia dintre istorie. împreună cu Luc d’Archery desăvârşea o culegere de documente Acta Sanctorum Ordinis Sancti Benedicti per saeculorum classae distributa. Metoda aplicată acestor documente l-a condus la evidenţierea conţinutului istoric al unor puncte ale dogmei. documentul. Biserica catolică urma regulile autorităţii medievale conform cărora ponderea unui fapt este direct proporţională cu cea a autorităţii care o anunţă. Mabillon a răspuns acestor critici prin două texte. Nu respinge ideea de autoritate însă îi dă un alt conţinut.

considera că istoria se pleasează pe tărâmul cunoaşterii şi nu pe cel al naraţiunii. istoricul este o persoană publică. de exemplu. în consecinţă. Se pot stabili reguli dar ele nu ne duc spre o probă absolută. căutarea adevărului pornind de la utilizarea originalelor şi 2. Dacă finalitatea lucrării a fost aceea de a enunţa reguli. s-a întrebat dacă există o probă absolută iar răspunsul dat a fost unul negativ. sinceritatea. nu trebuie să te împiedice să studiezi cu sinceritate şi în spiritul adevărului istoria benedictină. istoricul trebuie să-şi pună pasiunile în serviciul ştiinţei. A distins între caracteristicile interne şi externe ale actelor. A apropiat meseria de istoric de cea de magistrat. care le-a atras atenţia lui Colbert (care i-a oferit o pensie. emite opinii pornind de la examinarea faptelor şi emite o judecată cu rol de normă. abordează probleme ce vizează întreaga colectivitate. Meditând asupra istoriei şi meseriei istoricului Mabillon a apărat idei care au dus la consolidarea criticismului precum: interesul cercetării trebuie să fie axat pe transformarea unui instinct în experienţă. trebuia să se bazeze pe două reguli: 1. în opinia sa. a fi benedictin. Luările de poziţie i-au adus acceptarea şi înţelegerea din partea papalităţii care în 1702 îl felicita pentru demersul său critic cu privire la sfinţii ordinului din care făcea parte. Mabillon s-a angajat într-o discuţie asupra înţelegerii istorice care. 67 . să demonstreze. de judecător. pornind de la consideraţia că religia nu are decât de câştigat din cunoaşterea cât mai perfectă a antichităţii creştine. Prin demersul său a dus la constituirea diplomaticii şi. Diplomatica sa s-a bazat pe compararea filologică a documentelor emanate de aceeaşi cancelarie şi alcătuite după modele comune. refuzată de autor) şi regelui Ludovic al XIV-lea. la înscrierea istoriei în sfera disciplinelor cunoaşterii deoarece istoricul trebuie să-şi bazeze aserţiunile pe originale. Angajarea sa în dispute metodologice l-a dus înspre redactarea lucrării De re diplomatica (1681).naraţiune. Asemenea judecătorului.

„Acta erudictorum” ca şi în călătoriile întreprinse între anii 1687. Aceasta reflectă încă o dată apropierea istoriei erudite de drept. Anglia. a elaborat teoria limbajului ca relaţie socială sugerând alcătuirea unui dicţionar universal. Substituirea este evidentă a continuatorii lui Mabillon. Corespondenţa cu mauriştii şi angajarea sa în apărarea bolandiştilor l-au dus la formularea unei teorii a cunoaşterii. s-a pus din nou în discuţie noţiunea de autoritate care va fi înlocuită cu cea de public. crearea lor depinde de un acte de cunoaştere. lumini. deisme. Toustain şi Tassin. Leibniz a subliniat importanţa scrisului. testis nullus”. universalism versus europocentrism Obiective: După prezentarea cadrului politic ce a facilitat trecerea de la stabilitate la mişcare. Germania). că acestea sunt produse ale omului. ea trebuie coroborată şi comparată cu altele. Cuvinte cheie: raţiune. Germania şi Italia pentru a colaţiona documente utile istoriei Casei de Brunswick în serviciul căreia s-a pus. monarhia văzută ca un construct cultural- 68 .1690 în Austria. a filosofiei raţionaliste care a influenţat gândirea epocii. istorie cosmopolită. Istoria critică a fost incitată să mediteze asupra problemei cunoaşterii şi sub influenţa filosofiei carteziene şi leibniziene. istorie filosofică. Influenţa lui Leibniz asupra istoriei erudite s-a concretizat şi în revista pe care a fondat-o la Leipzig în 1682. care au pus accent pe confruntarea şi convergenţa mărturiilor. Ca atare. Pentru spaţiul istoriografic francez cursul îşi propune să definească istoria cosmopolită a lui Voltaire şi să compare concepţia istorică voltairiană cu cea a lui Montesquieu. de la care preia adagiul juridic „testis unus. Cartezianismul l-a determinat pe erudit să ia în considerare caracterul oficial al actelor şi diplomelor. faptul că realizarea. O singură mărturie nu este suficientă. cursul îşi propune să particularizeze evoluţiile din spaţiile enunţate în titlu pornind de la sensurile care s-au dat termenului istorie şi de la eforturile de instituţionalizare a cercetării istorice. Modulul IX Istoriografia iluministă europeană (Franţa.

Exista convingerea între intelectualii secolului că omenirea s-a maturizat suficient astfel încât îşi poate lua destinul în propriile mâini. popoarele cu opinii şi obiceiuri necivilizate nu puteau fi fericite. ceea ce omul creează. în consecinţă.1778) în Secolul lui Ludovic al XIV-lea a fost preocupat să stabilească o relaţie între istorie- 69 . oamenii înţeleg mult mai profund ceea ce fac decât ceea ce observă. Când a apărut în 1770 termenul civilizaţie a desemnat un stil de viaţă cu gusturi şi maniere rafinate datorat creşterii raţionalităţii. dominate de religia creştină. Istoria este una a progresului omenirii pe drumul raţiunii şi al civilizaţiei. eforturile cuprinse în evenimentele umane. s-au formulat noi idei despre istorie şi adevăr. temerile. istoria umană este comprehensibilă pentru că fiecare individ. Pentru spaţiul german se defineşte şcoala de la Göttingen pentru a se evidenţia progresele cercetării istorice. Disputa cu Montesquieu François -Marie Arouet (Voltaire. Istoriografia iluministă franceză.1. comună tuturor. A negat ideea carteziană potrivit căreia doar raţiunea duce spre adevărul esenţial. 1694. fiecare fiinţă a experimentat speranţele. unitatea omenirii nu este dată de descendenţa din Adam şi Eva ci de raţiune. Filosofii şi istoricii aveau să concilieze imensa diversitate a popoarelor cu viziunea lor asupra naturii umane uniforme. 9. iar pentru cel englez istoria ca imitaţie prin David Hume. a pus în acţiune sistemul cauzelor. În secolul al XVIII-lea. al emancipării de eroare şi superstiţie.versus „sociologia abstractă a legilor” a lui Montesquieu. Profesorul napoletan de retorică Giambattista Vico publica în 1725 prima ediţie din Scienza Nuova (Ştiinţa nouă) cu intenţia de a oferi istoricilor metode de găsire a adevărului. În această istorie a progresului secolele medievale. Potrivit lui Vico verum este identic cu factum. al raţiunii şi al luminilor. Dumnezeu a creat universul. sunt văzute ca o regretabilă întrerupere a drumului raţiunii spre eliberare. Voltaire şi istoria cosmopolită.

teoretică susţinută de Montesquieu. Prima parte se deschide cu un eveniment artistic. A lucrat îndelung la text. îmbunătăţirile din tehnologie şi comunicaţii contribuind la unitatea statului. este o epocă întunecată. trece în revistă vremea acestuia. este timpul barbariei gotice lipsită de legi stabile. textul major în 1751 urmat de o ediţie revizuită şi lărgită în 1753 iar ultimele revizuiri majore le-a făcut în 1768. A structurat lucrarea în două părţi principale: prima este o istorie cronologică cuprinzând evenimentele politice şi militare şi a doua e dedicată moravurilor timpului. quietismului şi persecuţiei hughenote. A răspuns prin această lucrare dezbaterilor contemporane asupra naturii statului francez criticând teza legal. militare şi în justiţie. un timp al lipsurilor. În a doua parte a făcut o selecţie de anecdote despre viaţa privată a lui Ludovic al XIV-lea şi viaţa de curte. apoi frondele de la mijloc de secol din timpul Anei de Austria şi continuă cu preluarea deplină a puterii de către Ludovic al XIV-lea insistând pe războiul de succesiune a Spaniei. înfiinţarea Academiei franceze de către Richelieu. fără academii.buna guvernare regală şi arta bună. economică. dezvoltarea artistică şi ştiinţifică. În 1757 a adăugat lucrării un capitol intitulat 70 . Pentru Voltaire naţionalitatea este o problemă de identitate culturală mai degrabă decât de istorie juridică şi graniţe politice. politica internă. prin înflorirea culturii franceze care a dus la creşterea prestigiului naţiunii. Toate ediţiile au avut în Appendix cataloage cu artiştii cei mai reprezentativi şi alte personaje ale perioadei. protecţionismul economic al lui Colbert. fără teatre permanente în timp ce domnia lui Ludovic este cea în care Franţa se reinventează. A construit lucrarea după modelul unei opere literare: perioada de dinainte de domnia lui Ludovic este redată în termeni negativi. controversele religioase iscate în jurul jansenismului. Epoca lui Ludovic al XIV-lea s-a caracterizat prin mercantilism. revăzut în repetate rânduri: o parte din lucrare a apărut în 1739. reformele economice.

Acesta din urmă şi-a deschis lucrarea Despre spiritul legilor cu o taxonomie a formelor fundamentale de guvernământ: despotică. perspectivă. formulată de Montesquieu autorul lucrării Despre spiritul legilor. fiecare din acestea are o natură şi un principiu animator respectiv teamă. Voltaire a criticat ceea ce a numit ”sociologia abstractă a legilor” promovată de Montesquieu. a fost o monarhie cu putere limitată de instituţii şi de puterea constituţională a nobilimii. supus legilor. Legea înseamnă opinie. ca persoană privată. şi ca individ. Voltaire a considerat această abordare abstractă afirmând că trebuie înlocuită cu una empirică. discuţia are în vedere distincţia dintre omul ca cetăţean. înseamnă tot ceea ce o societate crede despre sine. virtute şi onoare. juridice şi religioase. de la începuturile existenţei sale ca stat.„Artele frumoase în Europa” în care a proiectat imaginea unei Europe ca sistem de state interdependente din punct de vedere cultural. Voltaire le-a reamintit cititorilor că francezii s- au format ca naţiune graţie regalităţii care le-a oferit scopuri unitare. a sugerat că o abordare a istoriei Franţei din punct de vedere cultural e mai edificatoare decât cea care urmăreşte tradiţiile politice. şi le-a conferit în acelaşi timp rolul de arbitri ai gustului în teatrul statului. Prezentând perioada lui Ludovic al XIV-lea drept una distinctă prin arta sa Volatie a rupt cu reprezentările dinastice tradiţionale ale monarhiei. Istoricul trebuie să se întrebe dacă erau într-adevăr oamenii din timpul republicii virtuoşi. În tabăra opusă s-au aflat susţinătorii tezei aristocratice. În opinia lui Voltaire această distincţie este forţată deoarece eficacitatea legilor într-o societate depinde de comportamentul cultural. Monarhist convins. comportamente) şi legi. influenţat de obiceiuri. tradiţii. republicană şi monarhică. A dat o analiză asupra originilor constituţiei franceze şi dreptului feudal susţinând că Franţa. În cartea a 19-a a lucrării Montesquieu a analizat într-o manieră novatoare întrepătrunderea dintre moravuri (obiceiuri. Voltaire a opus „spiritului legilor” „spiritul timpului” sau „spiritul general” care înlătură 71 .

În sfârşit. Scopul său a fost de a surprinde naşterea societăţilor europene moderne. interesul său pentru lumea non occidental europeană servind mesajului său moral şi anume că Estul este necesar pentru autoînţelegerea vestului. o analiză antropologică a civilizaţiilor umane timpurii în care a identificat aspectele naturale şi constante ale comportamentului uman cu referire la limbă. o istorie a civilizaţiei care să depăşească istoria politică şi militară. Voltaire a propus lărgirea câmpului istoriografic printr-o istorie culturală. cum şi cât de mult s-a îmbogăţit ea. Nu aflasem decât că se petrecuseră nişte evenimente.. A distins între filosofia naturală şi cea cultivată apreciind că toate societăţile evoluează de la filosofia primitivă la filosofia cultivată. spiritul filosofic şi evoluţia civilizaţiei europene. Oare Spania fusese mai bogată înainte de cucerirea Lumii Noi decât e astăzi? Cu cât era mai populată pe vremea lui Carol al V- lea decât sub Filip al IV-lea? Iată lucrurile care îl interesează într- adevăr pe orice om dornic să citească istoria ca filozof şi cetăţean. indicatorii dezvoltării istorice sunt schimbările în tradiţii. în fond. obiectivul său suprem vor fi schimbările produse în materie de moravuri şi de legi. Formula acest deziderat în Noi consideraţii asupra istoriei (1744) afirmând: „După ce am citit trei sau patru mii de descrieri de bătălii şi câteva sute de tratate şi de pacte.graniţele dintre structurile instituţionale şi societate. obiceiuri şi gust. A transpus această idee în Eseu asupra moravurilor şi spiritului naţiunilor. mi-am dat seama că. el va încerca să înţeleagă de ce o naţiune a fost puternică sau slabă ca puterea navală. În 1769 a ataşat Eseului studiul Filosofia istoriei (publicat pentru prima dată independent în 1765). În felul acest va cunoaşte istoria oamenilor în locul unor crâmpeie din istoria regilor şi a curţilor regale”. a explorat relaţiile complexe şi adesea contradictorii dintre artă. Dar curiozitatea lui nu se va opri aici. lucrare începută în 1740 şi publicată în forma finală în 1756. nu învăţasem nimic. În Eseu a depăşit europocentrismul. interacţiunea socială şi credinţele religioase.. 72 .

2. de la teocraţie la republică sau monarhie. într-o abordare dinspre timpurile recente spre cele îndepărtate. Modelul voltairian în Anglia. raţională şi cosmopolită ca a sa (Secolul). Purtătorul de cuvânt al acestui deziderat a fost William Robertson. A întreprins analize politice într-un registru sentimental: de exemplu. Pentru Hume cheia înţelegerii comportamentului caracteristic. spectatorială a autorului şi cititorului deopotrivă. credinţa într-un zeu recunoscător şi justiţiar. Voltaire însuşi a apreciat-o la fel de filosofică. de a spune adevărul şi a doua de a fi interesant. execuţia lui Carol I. 9. spectatorul ideal este imparţial şi simpatetic. Iluminismul englez Istoria Angliei (1754. profesor la Universitatea din Edinburgh. În Istoria Scoţiei (1759) a încercat să fortifice identitatea precară a Britaniei unite subliniind trăsăturile comune ale istoriei naţiunilor europene şi coloniilor lor din dorinţa de a transcende prejudecăţile naţionale şi religioase ale britanicilor. martiriul acestuia.1762) i-a adus lui David Hume renumele de Voltaire al istoriografiei engleze. Unii cercetători au integrat opera sa în genul istoriei sentimentale definită ca o experienţă pasivă. iar în revizuirile lucrării a eliminat vocabularul şi gramatica 73 . Spre mijlocul secolului al XVIII-lea istoria narativă a fost gustată şi apreciată în Anglia şi în aceste condiţii elita intelectualităţii scoţiene şi-a dorit o recunoaştere culturală în Anglia ca un corolar al unificării politice din 1707. Năzuinţa sa integratoare este vizibilă şi în plan lingvistic dând lucrării o formă stilistică copiată după model englez. Cuprinde perioada de la invazia lui Iulius Caesar până la William al III-lea. Potrivit lui Hume prima calitate a istoricului este de a fi imparţial. a trăsăturilor specifice ale poporului britanic constă în analiza constituţiilor.evoluţie ce se poate surprinde în evoluţia formelor religioase şi politice de la monoteismul intuitiv la politeism la monoteismul mai sofisticat. raţional şi simţitor.

heraldică. de a cultiva diplomatica şi alte ştiinţe auxiliare. Iluminismul în spaţiul german. 9. Programul Academiei a avut în vedere şi publicarea unei ediţii critice a istoricilor germani medievali. facultăţilor de teologie (istoria ecleziastică. istoria şi-a dobândit individualitatea graţie procesului de instituţionalizare. cea mai novatoare. C. Întrebarea pe care şi-a pus-o a fost: cum se poate stabili un sistem mai viabil al balanţei statelor în Europa? A dat o istorie a drumului spre modernitate a popoarelor europene prevăzut de providenţă. ale schimbului social. începând să aibă trăsăturile politice comune întregii Europe. temele din istoria Scoţiei: erodarea feudalismului.3. de a realiza traduceri în germană ale istoricilor antici greci şi romani. editarea unei reviste. Obiectivul său a fost de a scoate istoria Scoţiei din provincialism printr-o contextualizare cosmopolită. În Istoria domniei împăratului Carol al V-lea a recapitulat. Relaţia ei cu jurisprudenţa a dus la descoperirea dreptului public german şi a stimulat interesul pentru disciplinele auxiliare precum genealogie. a Vechiului şi Noului Tetament) sau chiar celor de medicină (unde se preda istoria naturală). Istoria a fost ataşată filosofiei şi jurisprudenţei la Universitatea din Göttingen. numismatică necesare avocaţilor angajaţi în slujba statului. a încercat să surprindă cauzele generale. Întruniţi o dată pe săptămână în casa lui 74 . Reforma. Gatterer s-a deschis Academia istorică din Göttingen (Academia Historica Göttingensis) cu scopul de a produce lucrări istorice. A început naraţiunea propriu-zisă cu perioada în care istoria Scoţiei a încetat să mai fie fabuloasă. a analizat din perspectivă sociologică procesul de modernizare. a făcut parte dintr-un complex disciplinar. din a doua jumătate a secolului. Treptat.scoţiană. economice şi sociale. Instituţionalizarea cercetării istorice În prima jumătate a secolului Istoria nu a fost o disciplină cu frontiere fixe. diplomatică. În 25 octombrie 1764 prin eforturile lui J. integrându-le în context european. formarea şi căderea monarhiilor puternice.

care au jucat un rol important mai ales în oraşele lipsite de universităţi. Potrivit concepţiei sale scopul istoriei este de a surprinde evoluţia fenomenelor. Autor prolific. filologi şi specialişti în ştiinţele naturale îşi citeau studiile şi dezbăteau probleme istorice. unde au găsit un cadru de manifestare ne istoricii: oficialii publici şi membri ai ordinelor religioase. De altfel. Familiarizat cu opera lui Voltaire a încercat să cultive mai mult istorie culturală decât istorie politică. în opinia lui. A scris şi el Istoria lumii care. În Istoria lumii (1792) a început naraţiunea cu Adam.Gatterer. Pe lângă Academii s-au înfiinţat şi Societăţi istorice au căror membri au cultivat trecutul local.1809). în a o emancipa de sub tutela celorlalte ştiinţe l-a avut Johann Cristoph Gatterer (1727. A conceput istoria ca parte a ştiinţei statului care se adresează deci oamenilor politici şi funcţionarilor din administraţie. a tradiţiei legale a statului. prin modul în care şi-a pregătit studenţii în ştiinţele auxiliare. secolul al XVIII-lea a fost secolul academiilor. a rămas europocentrist. istorici. s-a interesat de spaţii diverse ca Rusia şi Africa de Nord şi de popoare precum osmanii şi mongolii. A făcut studii de teologie şi drept la Halle unde a fost contrariat de faptul că istoria a fost o anexă a dreptului ca istorie a puterii. trebuia să cuprindă toate perioadele şi 75 . orientalistică şi medicină. Colegul mai tânăr al lui Gatterer la Göttingen a fost August Ludwig Schlözer (1735. S-a remarcat prin metodele sale pedagogice. a Imperiului.1799). Un rol important în a conferi autonomie istoriei. Născut în familia unui pastor sărac a studiat teologie. au servit scopuri practice precum salvarea rămăşiţelor documentare. a dat crezare unor fabule ale retorilor romani şi greci (însă totuşi celor mai greu de crezut le-a aplicat o critică raţională). filologie. care trebuie să înveţe prin exemplele preluate din trecut. A stat zece ani în Rusia studiind limba şi istoria acesteia iar pentru editarea Cronicii lui Nestor a fost înnobilat. devenirea lor.

dezvoltarea şi declinul acesteia. a simţirii împotriva formei. A considerat că adevărata istorie a omenirii este aceea care învaţă prin exemple despre originile omului. accesibilă tinerelor doamne (Thomas Macaulay). catolici. ştiinţei politice. Ea nu trebuie să fie o listă de nume şi figuri ci să devină filosofie. romantismul poate fi definit ca o reacţie împotriva gândirii anistorice. Mişcare intelectulă general europeană. Afirmarea romantismului în spaţiul european se leagă de experienţele politice diverse: în Germania raţionalismul istoric a fost respins de pe poziţiile particularităţilor pe care le prezenta Germania în ansamblul civilizaţiei europene. a celei naturale şi altor discipline. În Franţa s-a surprins interesul pentru sintezele de istorie naţională dar mai ales pentru revoluţia franceză manifestat la început în paralel cu scrierile avocaţilor tradiţiei şi continuităţii. providenţă. Studiul istoriei lumii înseamnă. în Franţa romantismul porneşte de la ceea ce a 76 . progresul. a relaţiilor dintre cele mai importante schimbări ale pământului şi rasei umane. sentiment. care aduce dovezi în domeniul psihologiei.teritoriile cunoscute. toate evenimentele importante. medieval. libertate. scria el. În Germania s-a urmărit preocuparea istoricilor liberali pentru istoria naţională şi pentru guvernarea constituţională. istoricul făcând mereu conexiunea între efecte şi cauze. a individualismului împotriva tiraniei sistemului. progres. ca un protest al sentimentului şi imaginaţiei împotriva intelectualismului. spiritul poporului Obiective: După prezentarea contextului politic şi caracterizarea generală a curentului prin intermediul principalilor teoreticieni ai lui. o istorie care să educe şi să delecteze. revoluţie. a aşa-numitei „şcoli prusace” pentru unitatea germană şi interesul pentru metodologia istoriei. Modulul X Istoriografia romantică Cuvinte cheie: naţiune. cursul continuă cu particularizarea scrisului istoriografic în cele trei spaţii enunţate. conservatori ce descriu istoria în tablouri dramatice. reînvierea trecutului. În Anglia ne- a interesat imitarea modelelor germane. însemană să gândeşti în termenii conexiunilor.

A combinat principiul kantian al forţelor benefice cu individualismul lui Rousseau şi a aplicat gândirea genetică tuturor formelor de expresie a culturii umane: poezie şi artă. A dezvoltat ideea celor trei stadii în dezvoltarea omenirii: poetic. A pus istoria în relaţie cu evoluţia organică a naturii.reprezentat epoca Restauraţiei din perioada postnapoleoniană cân spiritele intelectuale s-au înfruntat pe tema moştenirii revoluţiei franceze. a conceput toate vietăţile de pe pământ ca un tot care progresează continuu într-o înlănţuire organică. Unul din ideologii care au anunţat noua mişcare a fost Johann Gottfried Herder (1744. În perioada napoleoniană s-a scris puţină istorie şi aceasta din perspectivă anticlericală şi anti Bourbon. filosof. sumă a experienţei rasei. literat. exprimând dorinţa lui Napoleon ca istoricii să insiste asupra slăbiciunilor bisericii şi a vechii monarhii franceze. În 77 . Istoriografia romantică în Franţa Romantismul francez a stat sub semnul revoluţiei din 1789 concepută ca o realitate vitală. 10. filolog. a preluat de la profesorul său ideea potrivit căreia funcţia istoricului este de descoperi unitatea între numărul mare de fapte diverse. potrivit definiţiei sale. limba şi cultura naţională se dezvoltă într-un proces natural iar viaţa intelectuală şi emoţională a fiecărui popor trebuie corelată cu particularităţile temperamentului fizic şi ale mediului înconjurător. limbaj şi religie. În sud-estul Europei romatismul a venit în continuarea iluminismului. Raţiunea umană. ca o experienţă emoţională. Elev al lui Kant.1803). folclorist. are o evoluţie similară deci istoria este. şi a maturităţii sau a gândirii filosofice.1. ce ilustrează tinereţea omenirii. antropolog. de a descoperi principiul dezvoltării continue. „întregul lanţ al educaţiei noastre”. poet. A pledat pentru originalitate împotriva imitaţiei. În opinia sa literatura şi arta. al prozei. când memoria omenirii s-a păstrat în cântece şi poeme epice.

bibliografi şi bibliotecari. prin pasiunea pentru justiţie socială. scriindu-se literatură istorică şi istorie cu vădite influenţe literare.anii de după căderea lui a crescut interesul pentru literatură şi istorie. Literatura şi istoria au încercat să explice. Şi-a manifestat criticile la adresa bisericii în Ultramontanism (1844). în 1821. absolvent al Şcolii Normale. În Dix ans d’études historiques (Zece ani de studii istorice. Istoricii au fost majoritatea deopotrivă oameni politici şi profesori. Lucrarea prin care s-a consacrat. 1825) a avut un succes instantaneu. simpatiile politice reflectându-se asupra scrisului lor istoric. pentru care a avut o admiraţie mărturisită. Stimulativă în acest sens a fost activitatea lui Guizot şi fondarea. Histoire de la conquête de l’Angleterre par les Normands (Istoria cuceririi Angliei de către normanzi. Opera trădează influenţele pe care autorul le-a resimţit dinspre Walter Scott. a celebrei École de Chartes cu scopul de a pregăti paleografi. a fost un scriitor prolific şi un profesor preocupat să educe tineretul francez în ideea libertăţii. un talentat lingvist. domenii care devin tot mai apropiate. Edgar Quinet (1803. a început să fie interesat de istorie după lectura Martirilor lui Chateaubriand şi după evenimentele revoluţiei din iulie la care a participat. lucrare în care acuza catolicismul că 78 . prin aceea că a scris cu verva şi vivacitatea unui novelist şi dinspre Saint Simon.1827. precum Victor Hugo sau Lamartine sunt interesaţi de istorie iar scriitura lui Michelet are atributele nuvelisticii. liberal. Scriitorii. După o primă etapă marcată de o largă difuzare a istoriilor romanţate a urmat cea a adunării de documente şi a interpretării istorice. A stârnit prin ea interesul pentru istoria timpurie a englezilor. A văzut istoria ca o dramă în care se consumă pasiuni şi a identificat procesul istoric cu lupta dintre cel slab şi cel puternic.1875).1856). Augustin Thierry (1795. liberal şi idealist. să justifice şi să înţeleagă prezentul. poeţii. 1834) a relatat experienţele sale intecelctuale dintre anii 1817.democrat.

1884) s-a născut la Aix en Provence. funcţie pe care a ocupat-o timp de 35 de ani. Revoluţia nu a fost pentru el un subiect controversat ci un eveniment istoric de evaluat la rece. A scris 79 . politician. Înscris la Facultatea de drept din Aix s-a împrietenit cu Thiers împreună cu care a plecat la Paris. un ardent sans-culotte de la care a luat dragostea pentru libertate şi democraţie. şi în Creştinismul şi revoluţia franceză (1845) în care a demonstrat incompatibilitatea catolicismului cu ideile moderne. în 1840. 1865) este o analiză filosofică a cauzelor care au dus la eşecul revoluţiei de la 1789. în familia unui fierar. care i-a adus recunoaşterea din partea Academiei de Inscripţii. orator şi istoric. un apărător al autocraţiei militare pentru ca în 1870 să devină preşedinte al republicii. prin evidenţierea conexiunilor logice dintre evenimente. al lui Napoleon. i-a adus o bună reputaţie astfel încât în 1836 a fost primit în Academia franceză iar câţiva ani mai târziu a fost numit secretar al instituţiei. La Révolution (Revoluţia. La numai 25 de ani a scris o carte despre guvernarea lui Saint Louis. Lucrarea este remarcabilă prin logica ei. intrând ambii în publicistică. S-a remarcat pentru cariera sa politică Louis Adolphe Thiers (1797.a compromis creştinismul. Şi-a scris cea mai ambiţioasă în exil. ceea ce l-a determinat să plece la Paris (1821). Agitaţia creată de Restauraţie i-a îndreptat interesul spre istorie şi politică.1850 a fost bonapartist. regretând eşecul Reformei în Franţa. prin relaţia pe care o stabileşte între cauză şi efect. François Auguste Marie Mignet (1796. A admirat mişcarea revoluţionară în sine pentru că a deschis drumul emancipării umane însă acuza violenţa care a contribuit la instalarea unui nou absolutism.1877). În 1824 i-a apărut lucrarea Histoire de la Révolution française depuis 1789 jusqu’en 1814 (Istoria revoluţiei franceze din 1789 până în 1814) ce s-a bucurat de un deosebit succes. Simpatizant al revoluţiei franceze şi campion al liberalismului în anii 1830 s-a apropiat de Louis Philippe.

Jena şi Wagram. memorii ale protagoniştilor. de a căuta şi a rosti adevărul. l-a portretizat pe Napoleon (pe cel din 1802. A cules surse diverse: acte ale Ministerului de Externe. În anii retragerii din viaţa politică a scris Istoria consulatului şi a Imperiului în 20 de volume apărute între 1845. considerat un nebun) ca pe o forţă a ordinii care a stabilizat cuceririle. romancier. Efortul de documentare trebuie pus în relaţie cu dorinţa mărturisită în prefaţa la cel de-al XII-lea volum. Ulm. 40. Fiu al unui tipograf sărac a ajuns poet.Istoria revoluţiei franceze în 10 volume. Austerliz. l-a înlocuit la catedră la Sorbona pe Guizot între anii 1834. Afirma că se fereşte să cadă în eroare. un înţelept.1851). Concepută sub forma unui manual pentru elevii de la Saint Barbe lucrarea s-a remarcat prin ideile originale şi noile interpretări. Un rol esenţial în definirea romantismului istoriografic francez l-a avut Jules Michelet (1798. A fost director al Departamentului de istorie de la Arhivele Naţionale. împlinirile revoluţiei franceze. a predat la Şcoala Normală. corespondenţa lui Napoleon cu generali şi alte persoane oficiale (numai la Paris erau cca. 80 . Câţiva ani mai târziu publica Introduction à l’histoire universelle (Introducere în istoria universală. A dezvoltat ideea echilibrului european nu ca teorie politică ci ca rezultat natural al evoluţiei sociale manifestate prin dislocarea sistemului feudal de monarhiile absolutiste. A privit cu simpatie perioada napoleoniană. A tratat revoluţia ca un tot.1862. şi nu pe cel din 1812. A vizitat câmpurile de bătălie de la Marengo. care au apărut între 1823- 1827.000 de scrisori şi ordine semnate de Napoleon păstrate printre hârtiile sale personale până în 1841 când au fost duse la Louvre). Cu Précis d’histoire moderne (1829) a contribuit la conturarea gândirii istorice franceze.1836. documente de familie aparţinătoare acestora. interviuri luate participanţilor. a ocupat catedra de istorie la Collège de France (1837. istoric.1874). că nimic nu poate fi mai condamnabil decât a distorsiona evenimentele istorice din pasiune sau de a le falsifica prin indolenţă.

expresie a unei forţe interne. Gândirea sa istorică a fost influenţată de Vico şi de romantismul german şi deci a meditat la o istorie ce izvorăşte din credinţa inconştientă a poporului. În dorinţa de a realiza o istorie totală s-a interesat şi de condiţiile fizice ale civilizaţiei: climat. identică. să definească psihologia naţională şi pentru aceasta a recurs la o sferă largă de documente între care a inclus baladele. A definit arhivele drept „catacombe ale manuscriselor”. la rândul lor. De acum înainte istoricul a fost interesat să surprindă spiritul şi măreţia poporului francez. să aibă abilitatea de a reconstitui umanitatea aşa cum ea a trăit. Primul volum din Istoria Franţei (17 volume în total) a apărut în 1833 iar între 1846. scria el. Datoria istoricului era. A propus o viziune colectivă asupra istoriei ceea ce l-a dus 81 . felul de viaţă al oamenilor. să-l retrăiască emoţional. monedele. A preluat informaţii şi din ceea ce a numit „tradiţie orală”. A văzut în francezi „apostoli ai libertăţii”. tablourile. arhitectura şi vitraliile. Lecţia pe care a dorit să o dea în ultimele volume al Istoriei Franţei a fost că ceea ce viaţa şi agentul său poporul creează elitele puternice şi calculate corup.1831) în care a definit istoria ca o luptă spirituală.1853 a publicat Istoria revoluţiei franceze. A dorit să surprindă viaţa intimă a poporului. pentru aceasta. alimentaţie care determină. cu „tradiţia naţională”. „necropole ale monumentelor naţionale” iar documentele. în opinia sa. geografie. deci centrul istoriei Franţei trebuie să fie poporul. să surprindă înţelesul acestor urme. proverberel. „nu sunt hârtii ci vieţi ale oamenilor. Considera că istoricul trebuie să reînvie trecutul şi. ca un război între necesitate şi libertate. Volksgeist. Referindu- se la personalităţile revoluţiei afirmă că le-a deshumat pentru a le face să retrăiască a doua oară. ale provinciilor şi ale naţiunilor”. Reconstituind primele perioade ale revoluţiei a scris o istorie din punctul de vedere al poporului. poporul legislator al lumii moderne. ca un conflict între spirit şi carne. în opinia lui. din perspectiva a ceea ce acesta a gândit.

obiceiul popular cuprinse în ele”. 10. a fost un aspect al noii orientări culturale legate de modernizarea societăţii. Istoria medievală a fost cultivată în contextul istoriei imperiale. Thierry povesteşte. de individual şi nu de mulţimi. „Din ce este făcută istoria dacă nu din mine?”. „din ce ar fi istoria refăcută şi respusă dacă nu din mine?” se întreba la un moment dat. A insistat asupra extremei subiectivităţi a istoriei şi a universalităţii ei. Specializarea cercetării istorice şi a studiului istoriei s-a tradus prin înfiinţarea seminarului ca modalitate de formare a viitorilor istorici şi prin apariţia revistelor de specialitate ca instrumente de comunicare. reforma educaţiei. reforma armatei.înspre istoria tuturor manifestărilor umane. de aspiraţiile politice ale vremii. În cadrul seminariilor a dominat studiul medievisticii. desprinzându-se de teologie şi filosofie. criticismul istoric a fost exersat pe cronicile şi izvoarele medievale. a „problemei germane” 82 . eu reînviu”. S-au cultivat teme legate de ideea naţională. 2. Istoriografia germană: de la romatism la istoria critică Istoriografia germană a secolului al XIX-lea a jucat rolul unei paradigme. modernizare tradusă prin raţionalizare şi profesionalizare. Mărturisea că „Guizot analizează. prin ideea potrivit căreia omenirea se creează pe sine şi prin actul de creaţie se cunoaşte. s-a constituit acum un „model german”. precum: eliberarea ţăranilor. Istoricii primei jumătăţi a secolului au fost preocupaţi de stat şi politică. dorinţa. de îndrumătoare. A dorit să reînvie trecutul în tablouri viu colorate şi detaliate. Se apropie de Vico prin teoria morţii şi renaşterii culturilor. importante pentru a aduce la lumină „gândul. Interesul său pentru popor este ilustrat şi de una din prelegerile la Collège de France intitulată Poporul îşi face legendele în care s-a referit la legendele populare despre sfinţi. Istoria a început să joace rol de ghid. autodeterminarea oraşelor. Istoria s-a încadrat în curentul general al dezvoltării ştiinţei şi culturii.

văzută ca un produs al spiritualităţii germane. s-a accentuat asupra faptului că traducerea Bibliei de către Luther a dus la crearea lumbii naţionale. propusă de Ranke. istoria graniţelor. istoria dreptului. Direcţia. proiect văzut ca o sarcină patriotic. s-a cultivat Landesgeschichte. considerând că Dumnezeu cu planul şi voinţa sa 83 . ceea ce a însemnat analiza unei zone din punct de vedere cultural.istorică. cultivată din primul sfert al veacului al XIX-lea. liste de taxe. Prin aportul său metodologic a fost considerat pionierul istoriei critice. istoria erudită şi istoria narativă tradiţională şi a inovat prin rolul central pe care l-a atribuit seminarului în educarea tinerilor istorici. mai ales în mediile arhivistice. istoria construcţiei oraşelor şi a altor aşezări. planuri ale terenurilor. economic şi istoric. În afara universităţilor.care era unitatea naţională. a dus la crearea de hărţi. Personalitatea care a dominat prin scrisul său istoriografia germană a acestui secol a fost Leopold von Ranke (1795.1886). dovadă moto-ul ”Sanctus amor patriae dat animum”. cel căruia îi aparţine expresia des citată „istoria aşa cum a fost”. s-au studiat rutele comerciale şi pieţele. Istoricii s-au pus în serviciul patriei şi astfel. Ranke a însumat acumulările metodologice din filologie. A asociat cercetării şi un al doilea nivel de investigaţie. s-a născut Monumenta Germaniae Historica. la exploatarea unor noi surse cum ar fi socoteli. de exemplu. O altă temă de istorie modernă. a fost sistemul statal european. Unităţii medievale a Imperiului i s-au dat accente naţionale. Din istoria modernă tema principală cultivată a fost Reforma. Reforma a fost văzută ca o problemă naţională. metafizic. a fost inovativă din punct de vedere metodologic. de impozite. statistici demografice. statistici vamale privind migrarea populaţiei. Istoricii „naţionali” au căutat în secolele de început ale Evului Mediu repere pentru identitatea naţională. un model pentru modul în care principii au protejat această spiritualitate. seminarul a devenit odată cu el locul în care s-a învăţat şi s-a aplicat metodologia cercetării istorice.

Interesul pentru antichitate a fost considerat fructuos pentru cunoaşterea problemelor actuale ale societăţii. mai presus de stat care este un produs al coerciţiei. în jurul vârstei de 80 de ani. Un istoric pasionat deopotrivă de politică şi de documentul istoric a fost Theodor Mommsen. văzut ca o unitate culturală. în cercetare dar şi un cetăţean pasionat de politică. Influenţat de Kant şi de von Humboldt aprecia că ideile fac legătura dintre lumea reală şi cea metafizică. În cartea care l-a propulsat în lumea istoricilor a fost Istoriile popoarelor romanice şi germanice (1824) a dorit să demonstreze că statele moderne europene s-au născut din fuziunea dintre popoarele germanice şi romanice. Fiecare stat reprezintă o configuraţie unică a legilor. diplomaţie. A arătat în carte cum un stat înfloritor are nevoie de echilibru între putere şi lege. Pentru Ranke statele erau entităţi spirituale iar scopul lor era acela de a civiliza omenirea şi de aceea trebuie să stea în centrul preocupării istoricilor. s-a preocupat şi de istoria universală dorind să releve comunitatea puterilor europene sub Dumnezeu. sunt manifestări diferite ale voinţei divine. Dacă Niebuhr şi-a îndreptat atenţia asupra structurii sociale din vechea Romă. Istoria lui Ranke a fost centrată pe stat şi reconstituită pe documentele de arhivă. Dacă Herder a exaltat poporul. politicii. a fost în esenţă o istorie politică cuprinzând războaie. Mommsen a proiectat asupra trecutului imaginea prezentului. Ranke a văzut cum puterea diplomaţiei a remodelat Europa. autorul Istoriei romane. Pentru câţiva ani l-a susţinut pe Bismarck în acţiunea de unificare a Germaniei dar nemulţumit de birocraţia acestei „Realpolitik” s-a îndreptat spre liberali. că sunt forţe eterne. pentru liberali statul roman era o republică mereu actuală. 84 . obiceiurilor dar dincolo de toate acestea. fapte ale oamenilor de stat. chei ale cunoaşterii. Spre sfârşitul vieţii.stă în spatele tuturor fenomenelor trecutului. Istoricii au încercat să răspundă la întrebări legate de constituţii studiind perioada de la Caesar la Augustus. Lucrarea reflectă un Mommsen care credea în fapte.

în zona renană. Între reprezentanţii şcolii prusace de istorie s-a remarcat Johann Gustav Droysen (1808. A considerat că marea importanţă a revoluţiei franceze constă în efectele sale asupra restului Europei şi deci ceea ce contează nu este discursul girondinilor în convenţie ci modul în care evenimentele din Paris au influenţat împărţirea Poloniei. „cunoaşterea istoriei este istoria însăşi”. istoria îşi are adevărul în forţele morale. francez în gândire şi burghez în modul de viaţă. intelectual convins că viitorul Germaniei este legat de Prusia. extinderea Rusiei.1879) a folosit material de arhivă.1895) a fost cel mai renumit dintre studenţii lui Ranke (a frecventat timp de doi ani seminarul acestuia). Istoria cuprinde stagiile succesive ale mişcării în lumea morală. Unii istoriografi consideră că locul naşterii sale. Pentru Istoria perioadei revoluţionare (5 volume. dizolvarea Sfântului Imperiu roman. A urmat cursuri de filosofie şi filologie a Universitatea din Berlin şi a ţinut prelegeri de istorie modernă şi metodologia istoriei la Universitatea din Jena. după el s-a instaurat Imperiul bazat doar pe putere. A diminuat importanţa 85 . Ideea principală a concepţiei sale istorice este cea potrivit căreia ştiinţa istoriei este rezultatul percepţiei empirice. şi-a pus amprenta asupra sa fiind un liberal în politică. afirma el. filologie clasică.între unitate şi libertate: când aroganţa patriciană şi pofta plebeiană de îmbogăţire au distrus această balanţă. A văzut şi el în istorie un instrument al politicii. Düsseldorf. al experienţiei şi investigaţiei. Heinrich von Sybel (1817. 1853. S-a interesat de epigrafia latină alcătuind Corpus Inscriptionum Latinarum. Prin Istoria primei cruciade (1841) a dat unul din cele mai critice produse ale seminarului lui Ranke. A lansat un proiect de sporire a surselor istoriei culturale încurajând studiile de numismatică. Şi-a bazat lucrarea intitulată Istoria politicii prusace pe documente de arhivă. A găsit în Caesar ultimul om de stat capabil să restabilească temporar această balanţă. 1884). Roma a pierit.

celelalte două în 1894) a folosit material de arhivă dar a scris-o.revoluţiei franceze dorind să demonstreze liberalilor germani că revoluţia franceză a fost o afacere dezastruoasă şi. pe care a dorit-o un periodic naţional al istoricilor germani cu impact asupra vieţii. 5 au apărut în 1889. 10. Istoricul înregistrează pasiv faptele istorice aşa cum oglinda reflectă imaginea unui obiect. Şi în Întemeierea Imperiului german de Wilhelm I (7 volume. trebuie înlăturată orice tendinţă de imitare a ei. Istoriografia romantică engleză La început de secol XIX istoriografia era considerată încă o ramură a literelor. ocupaţie a diletanţilor practicată de gentlemani în timpul lor liber sau câteodată de distinşi oameni de stat. Între 1810- 1820 romanele lui Walter Scott au stârnit curiozitatea pentru Evul mediu. după mărturia din prefaţă. prin urmare. nici să instruiască contemporanii ci să redea cee ce s-a petrecut. opiniei publice şi educaţiei. Nu există interdependenţe între subiectul cunoscător şi fapte. în acelaşi timp limba a început să fie înţeleasă ca expresie a spiritului naţiunii. Primul istoric care a studiat Evul Mediu a fost Henry Hallam în lucrarea Consideraţii asupra statelor Europei în timpul Evului Mediu 86 .3. La Oxford şi Cambridge au ajuns ecourile iniţiativelor istoricilor germani de a reconstitui viaţa antică în contextul ei. martor al forţelor interne ale naţiunii şi deci s-au apreciat limbile vernaculare. A adus o contribuţie majoră la dezvoltarea istoriografiei germane prin înfiinţarea „Historische Zeitschrift” (Revista istorică). istoria este un ansamblu de res gestae accesibil cunoaşterii. din perspectivă prusacă şi naţional-liberală. În spaţiul german istoria critică a avut ca fundament teoretic concepţia lui Leopold von Ranke potrivit căreia istoricul nu trebuie să judece. trebuie să adune un număr cât mai mare de fapte pe baza documentelor sigure în funcţie de care se organizează naraţiunea.

autor al unei istorii a Angliei Istoria Angliei de la ascensiunea lui James al II lea. Thomas Carlyle. Mărturisea că şi-a dorit să scrie o istorie care să înlocuiască pentru câteva zile romanele de pe măsuţele tinerelor doamne. Cartea a avut un deosebit succes deoarece a răspuns prin ea exigenţelor societăţii engleze potrivit cărora istoria trebuie să educe. în opinia lui.(1818) în care nu s-a interesat doar de regi şi bătălii ci şi de instituţii. A apreciat că revoluţia franceză nu a fost o luptă pentru angajamente constituţionale ci un act de justiţie. dorit de divinitate. limbă. a avut meritul de a deschide drumul altor studii medievale. A propus o interpretare metafizică a cursului vieţii umane. prin care a dorit să atragă şi publicul feminin. A considerat că două forţe novatoare au erupt în istorie din timp în timp. un scoţian de origine nobilă. că în Anglia schimbarea nu a pus sub semnul întrebării continuitatea şi. 87 . Opera care l-a consacrat a fost Revoluţia franceză (1837). s-a străduit să-i urmeze pe Walter Scott şi Macaulay în dorinţa de a reconstitui viaţa în întregimea ei. viaţa sufletească şi spiritualitatea poporului şi deci să se îndepărteze de povestirile despre regi. Magna Charta reprezintă începutul drumului spre libertate al Angliei. însă s-a distanţat de ei prin interpretare. Perioada de calm politic de după 1815. senat şi anticamerele regale. Istoria trebuia să arate. Succesul s-a datorat şi stilului abordat. cu studii de drept. literatură şi biserică. în favoarea poporului sărac. poporul şi eroii şi astfel a respins ideea reformelor engleze graduale menite să prevină izbucnirile revoluţionare. Şi-a propus să demonstreze că Anglia mijlocului de secol XIX era rezultatul unor veacuri de evoluţie. optimismul acelor ani a fost exprimat istoriografic de Thomas B. Macaulay. A reuşit şi nu surprinde că s-a vândut în sute de mii de exemplare şi a fost tradusă în 11 limbi. membru al Parlamentului şi al Consiliului Suprem al Indiei. prin urmare. nici nu o va face.

În mod cert. deschizători de drumuri. A acordat o importanţă deosebită celui de-al treilea stadiu care trebuia să ducă la un rezumat.5 martie 1893) elev la Şcoala Normală. studiul dependenţelor dintre diferite definiţii. Renan şi Fustel de Coulanges ne duce spre întrebarea dacă au fost şefi de şcoală. civilizaţie. şcoala naturalistă şi experimentală. metodele avansate şi succesul la public pe care l- au avut. Istoricilor le-au dat un sentiment de mândrie deoarece au demonstrat că istoria este o ştiinţă. Taine şi naturalismul istoriografic sau ambiţia istoricilor de a se plasa între oamenii de ştiinţă (Ernst Renan şi Fustel de Coulanges) Cuvinte cheie: explicaţie raţională. 3.Modulul XI O mutaţie ideologică. scientism. cercetarea şi izolarea faptelor. literatură Obiective: Cursul urmăreşte raportul stabilit de Taine între istorie şi ştiinţele naturii prin limbajul folosit. prin periodizarea istoriei şi prin explicaţia istorică pe care o dă. Hippolyte Taine (21 aprilie 1828.H. În esenţă am urmărit să surprindem dacă. a susţinut în 1853 un doctorat în literatură la Sorbona cu o disertaţie referitoare la fabulele lui La Fontaine. graţie lor s-a răspândit utopia scientistă. esenţă concentrată a miilor de remarci şi sute de judecăţi care constituie prima fază a sintezei istorice. clasificarea faptelor. A alcătuit manifestul unei şcoli al cărei întemeietor s-a crezut. în ce măsură cei trei pot fi consideraţi şefi de şcoală prin subiectele propuse. mecanică. Definirea faptelor înseamnă a ajunge la fraza exactă şi expresivă care cuprinde caracteristici 88 . pentru cititorii lor au fost directori de conştiinţă. 2. exploratori de noi teritorii. fizică. prin figuri de stil şi metafore preluate din chimie. o frază abreviativă. inventatori de reguli şi difuzori de teorii. definirea faptelor şi 4. În Introducere la studiul istoriei experimentale (1886) a propus aplicarea în studiul istoriei a unei metode constând în patru operaţii succesive: 1. Succesul de public de care s-au bucurat Taine. analiza.

unitatea astfel restabilită dintre ştiinţe trebuind să permită ştiinţei unice să aducă fericire. între acestea. nu a acceptat decât cauze naturale şi explicaţii raţionale apreciind că cunoaşterea ştiinţifică este singura valabilă. se aplică în cadrul fiecărei clase studiate. mai mult decât abstractizare înseamnă extragerea chintesenţei. a propus abolirea vechii distincţii dintre ştiinţele morale şi ştiinţele naturii. au avut oroare faţă de episodul comunal şi simpatie faţă de 89 . de creaţiile spiritului şi ale sensibilităţii. Taine s-a apropiat de istorie dinspre literatură. Ernst Renan (1823. A acordat o deosebită importanţă sintezei afirmând că fiecare carte se poate rezuma în trei pagini şi aceste trei pagini în trei rânduri. A folosit termeni de comparaţie. A fost interesat de faptele de civilizaţie şi. În 1857. a elementului dominant şi persistent. Ca atare. În Introducere la Istoria literaturii engleze (1863) a folosit expresii din ştiinţele naturii: a comparat foile îngălbenite ale unui manuscris cu amprentele de pe cochilia unei fosile. cu regimul imperial pentru a se apropia din nou de el pe măsură ce s-a liberalizat. o civilizaţie cu un corp organic. mai degrabă decât generalizare e vorba de o alchimie verbală capabilă să redea resortul ascuns al evenimentelor. de exemplu.1892) a fost apropiat de Taine. a facultăţii dominante. un popor cu o plantă. ambii având un drum politic şi spiritual paralel: au rupt cu catolicismul. să releve adevărul şi să dea cheia frumosului. mecanică. expresii şi din chimie. Naturalismul teoretizat de Taine se explică prin dorinţa de a se integra curentelor de idei al vremii. Astfel. a fost un critic şi un filosof al frumosului şi în 1864 a fost numit profesor de estetică şi istoria artei la Şcoala de Arte Frumoase din Paris. Travaliul istoricului se identifică cu descoperirea relaţiilor dintre definiţiile fiecărei clase studiate. scria că fiecare ţară e un creuzet în care sunt aruncate substanţe distincte în proporţii diferite.esenţiale. fizică. Această descoperire a trăsăturii caracteristice.

cea franceză a divizat inimile francezilor. Lucrarea sa Cetatea antică (1864) a fost considerată o capodoperă a limbii franceze.1870 a predat istorie la Facultatea de Litere din Strasbourg. era vieţii terestre căreia îi corespund filologia şi mitologia comparată şi. 4. era moleculară căreia îi corespunde chimia. Un filolog care preda ebraica şi colecţiona inscripţii feniciene a scris Viaţa lui Isus (vândută în 100. metoda pe care a propus-o este. era planetară căreia îi corespund botanica şi zoologia. metoda sa este critica dubitativă şi intuitiv literară. 5.000 de exemplare în primul an de la apariţie). Numa Denis Fustel de Coulanges (1830. a învăţat că trebuie să te fereşti mai degrabă de francezi decât de străini. chiar radical. Şi-a exprimat opiniile despre scrisul istoric francez în studiul „Despre maniera de a scrie istorie în Franţa şi Germania în ultimii 50 de ani” publicat în Revue des Deux Mondes. căreia îi corespunde mecanica. mai ales a istorice sau critice. ultima şi cea mai înaltă dintre ştiinţe. în fine 6. 3. din 1867. unul despre cultul Vestei în instituţiile publice şi private şi in altul Polybios sau Grecia cucerită de romani (1858). Opina că în timp ce istorigrafia germană a unit Germania. era istorică căreia îi corespunde istoria. 90 . care nu pot fi înţelese decât prin apelul la psihologie şi la imaginaţia unui creier creator. În prefaţa la lucrarea sa. era atomului. în fapt. era solară căreia îi corespunde geologia. a frecventat şi el Şcoala Normală Superioară şi a susţinut două doctorate.1889). Între anii 1860.protestantismul liberal. A fost criticat de reprezentanţii istoriografiei catolice (puternic reprezentată în Franţa) pentru predilecţia sa pentru epocile semi cunoscute prin documente de provenienţă îndoielnică. 2. i-a oboşnuit pe cetăţeni să prefere partidul patriei. A publicat în 1863 în Revue des deux Mondes un articol consacrat raportului dintre ştiinţele naturii şi ştiinţele istorice afirmând că există o lege a dezvoltării progresive în ere succesive cărora le corespunde câte o ştiinţă şi anume: 1. negarea oricărei metode.

o doctrină fără practicieni Cuvinte cheie: obiectivitate. Istoriografia pozitivistă franceză. de perfectare a metodei istorice astfel încât istoria să se apropie cât mai mult de ştiinţe. dezvoltării ştiinţelor.dacă erudiţia germană a susţinut Germania în cuceririle ei. afirma că ştiinţa istorică nu poate fi concepută în afara unei perspective filosofice deoarece omenirea tocmai intrase într-o nouă vârstă caracterizată prin dezvoltarea raţiunii. cel care a reeditat Cursul de filosofie pozitivă al lui Auguste Comte. Pornind de la ideea potrivit căreia materia istoricului se elaborează. Modulul XII Şcoala metodică franceză sau iluziile istoriografiei critice. îmbunătăţirii moravurilor. istoriei alimentelor. reconciliere. Filosof în primul rând şi apoi istoric. Obiectivul istoriei era universalitatea faptelor dirijate sau influenţate de raţiune. istoria ca „ştiinţă pozitivă”. moderaţie. se produce peste tot unde există oameni a propus studiul mişcării populaţiei. Dacă toţi oamenii. nu să stabilească reguli de lucru sau teme de cercetare. toate momentele. ca un sistem de filosofie pozitivă. a transformării gustului. veşmintelor. Cursul va pune în discuţie termenii obiectivitate- subiectivitate. adevăr istoric. toate activităţile 91 . erudiţie. cel al lui Gabriel Monod şi Gustave Fagniez şi al lui Loius Bourdeau pentru a surprinde natura eforturilor de înnoire a istoriei. Eseu critic asupra istoriei considerate ca ştiinţă pozitivă. iar definiţia istoriografiei pozitiviste a fost dată de Louis Bourdeau în manifestul polemic din 1888 Istoria şi istoricii. a locuinţelor. legitate istorică Obiective: Cursul urmăreşte evoluţia istoriografiei franceze în ultima treime a secolului al XIX-lea pornind de la analiza a două programe istoriografice. pledând astfel pentru o istorie totală. Pozitivismul a fost definit în epocă de Littré.imparţialitate. Scopul articolului a fost să facă din istoricul francez un patriot. erudiţia franceză a dezorganizat apărarea francezilor.

regulate şi continui. În introducerea intitulată Progresul studiilor istorice în Franţa din secolul al XVI-lea îşi enunţa intenţia de a deschide revista tuturor „autorilor serioşi” cărora le lăsa libertatea opiniilor personale şi responsabilitatea afirmării lor. A definit noua revistă prin opoziţie cu „Revue des Questions historiques” care. eficiente. Cele două reviste au ilustrat două şcoli. legea supremă care reglează cursul istoriei. care arată similitudinea lucrurilor. asuma rolul de şcoală al revistei. continuu. revoluţiile. Odată ce istoria s-a constituit ca ştiinţă pozitivă istoricul poate deopotrivă reconstitui trecutul şi prevedea viitorul. tratatele. care explică cum anume aceleaşi cauze antrenează aceleaşi efecte şi 3. A definit istoria drept impersonală. Filosofia istoriografiei pozitiviste a fost deterministă. a audiat cursuri la Berlin şi Göttingen. războaiele. care trec aproape neobservate ci condiţiile de existenţă ala oamenilor. acestea sunt cauzele profunde. fără rupturi. cometele. schimbările regilor. evenimentele între faptele obişnuite şi non evenimenţială deoarece istoricul trebuie să elimine toate faptele de excepţie.merită să fie studiate este pentru că istoria progresează mereu. destinele marilor oameni. legile de ordine. nu a avut în vedere cercetarea dezinteresată şi ştiinţifică ci apărarea anumitor idei politice şi religioase. al cărui director a fot alături de Gustave Fagniez. a folosit un limbaj matematic. Ceea ce trebuie să ştim nu sunt faptele comune. Gabriel Monod (7 mai 1844. deoarece eroii se pierd între ceilalţi oameni. A enunţat în 1876 programul unei noi şcoli istoriografice pe care dorea să o constituie în jurul nou-înfiinţatei reviste „La Revue historique” (Revista istorică). legile de raport. cea a 92 . foametea. în opinia lui Monod. cum ar fi eclipsele. elev al Şcolii Normale Superioare şi al École des Chartes. de formare a tinerilor prin a-i învăţa o bună metodă. Istoria ca ştiinţă trebuie să fie în măsură să stabilească legi pe care Bourdeau le-a clasificat în trei grupe: 1. accidentale sau tranzitorii.1912). 2. gradual. a fost director de studii la École Pratique des Hautes Études.

să abordeze trecutul cu un sentimente de respect pentru că el simte mai bine decât oricine miile de legături care ne apropie de strămoşii noştri. de altfel. virtuţile şi viciile noastre din acţiunile lor. istoricul nu poate înţelege trecutul fără o oarecare simpatie. Istoricul trebuie să dea dovadă de comprehensiune intelectuală şi morală. fără să judece faptele în mediul în care s-au produs. în opinia lui Monod. şi anume.gentilomilor regalişti şi catolici şi cea a universitarilor. republicani în mare parte. A conturat un profil al istoricului. că suntem solidari cu strămoşii. laici. să definească caracterul unor acţiuni. Sentimentul de respect cu care istoricul încearcă să le pătrundă sufletele are în el ceva filial. bune şi rele. Imparţialitatea ar trebui să fie. deşi are nevoie de distanţare. Vechiul Regim la Evul Mediu şi Evul Mediu cu antichitatea. Astfel Monod a privilegiat istoriografia naţională. în opinia lui Monod. că istoria este o ştiinţă pozitivă sau cunoaştere raţională a faptelor. Istoricul trebuie să-şi ia distanţa necesară pentru a nu judeca evenimentele şi personajele decât prin ele însele. francmasoni sau liber. se consideră depozitarul tradiţiilor poporului şi ale omenirii. Şi totuşi. principala preocupare a istoricului: să nu facă procesul monarhiei în numele feudalităţii şi nici al revoluţiei de la 1789 în numele monarhiei ci să stabilească legăturile care rataşează Revoluţia la Vechiul Regim. trebuie să aibă sensul solidarităţii. Istoricul. scopul cercetării sale este să găsească cauze. ştie că viaţa noastră e formată dintr-a lor. Monod a construit o doctrină ce cuprinde o axiomă. fără a se apropia de oamenii din trecut. al atitudinii sale faţă de trecut.cugetători. Monod a definit metoda „simpatiei intuitive” apreciind că în măsura în care istoricul tratează istoria naţională efortul său de înţelegere a secolelor trecute e facilitat de faptul că regăseşte în trecut o parte din el însuşi. fără să se pună în locul lor. imparţialitatea este fiica prudenţei şi deci editorii au dorit să ţină departe revista de teoriile politice şi filosofice. cei doi directori ai revistei 93 . protestanţi. au refuzat istoriografia pragmatică şi partizană.

au anunţat că studiul istoriei Franţei este principala sarcină a
demersului lor având şi o finalitate politică, de a da ţării unitatea şi
forţa morală de care are nevoie. Totuşi, deci, în pofida declaraţiilor de
principiu, revista urma să încurajeze şi să găzduiască o istorie
pragmatică, cu scopuri politice, patriotice. Din punct de vedere
metodologic Monod a făcut mai mult referire la simpatie decât la
spiritul critic, la intuiţie mai mult decât la raţiune, la inimă decât la
inteligenţă.
Monod a închegat în acest studiu şi un tablou al istoriografiei
franceze începând cu secolul al XVI-lea, de la istoria perfectă, erudiţia
individuală şi colectivă, a evocat instituţiile creatoare de istorie.
Aprecia că istoriografia se afla încă într-o perioadă de elaborare a
materialului şi astfel a lansat un îndemn la cercetarea arhivelor, la
unitatea metodologică şi solidaritate ştiinţifică. În esenţă, a privit
istoria şi istoriografia în continuitate cu generaţiile anterioare, afirmând
că studiul trecutului Franţei este o sarcină primordială prin care istoricii
pot reda ţării unitate şi forţă morală, să redea naţiunii conştiinţa de
sine prin cunoaşterea aprofundată a istoriei. Manifestul a cuprins un
„cod de deontologie istorică” (Carbonell) bazat pe axioma „istoria este
o ştiinţă pozitivă” care se ghidează după anumite reguli.
Interesul pentru metoda istorică, pemtru stabilirea unor reguli şi
etape ale cercetării istorice s-a manifestat la sfârşit de secol XIX şi prin
apariţia lucrării lui Charles-Victor Langlois (1863- 1929) şi Charles
Seignobos (1854- 1942) Introduction aux études historiques
(Introducere la studiile istorice, 1898). Cel dintâi autor a fost medievist,
autor al unor lucrări desre Inchiziţie şi ducatul Bretaniei şi a contribuit
la alcătuirea primei serii din sinteza Histoire de France condusă de
Ernst Lavisse. Seignobos a fost un istoric modernistm autor al unor
colecţii de manuale destinate învăţământului secundar. Ambii au
predat la Sorbona. În lucrarea pe care au dorit-o un ghid, un eseu
asupra metodelor ştiinţelor istorice s-au interogat asupra caracterului

94

şi limitelor cunoaşterii istorice. Principalele întrebări la care au dorit să
dea un răspuns au fost: cum ajungem să cunoaştem din trecut ceea ce
este posibil să ştim şi ceea ce contează să ştim? Ce este un document?
Cum să tratăm documentul în relaţie cu opera istorică? Cum să
grupăm documentele pentru a construi o operă istorică? Au restrâns
noţiunea de document istoric luând în considerare numai documentul
scris, mărturiile voluntare, neglijând documentele nescrise. Pentru a
răspunde acelor întrebări au stabilit etape ale cercetării istorice. Prima
o reprezintă critica externă a documentului ce implică analiza scrisului,
a limbii, a formei şi are ca scop constatarea autenticităţii sau falsului
documentului. A doua etapă este critica internă, hermeneutica
documentului, prin care istoricul trebuie să afle ce a vrut autorul să
spună, dacă a crezut ceea ce a spus, dacă a fost îndreptăţit să creadă
ceea ce a spus. În această etapă îndeamă pentru împletirea criticii
istorice cu cea filologică pentru a se determina valoarea cuvintelor şi a
frazelor. Ar urma apoi operaţia de sinteză ce implică compararea
documentelor pentru a stabili faptul particular şi regruparea faptelor
izolate într-un cadru general. În ultima fază a cercetării istoricul poate
încerca câteva generalizări şi interpretări însă autorii recomandă mare
prudenţă. În consecinţă, apreciază că istoria trebuie să fie obiectul unei
investigaţii lente şi metodice în care să se evolueze de la particular la
general, de la detaliu la ansamblu. Istoria metodică, aşa cum a fost ea
definită de cei doi istorici, ridică şi probleme de psihologie pentru că
analizează în faza iniţială sinceritatea autorului documentului,
autenticitatea mărturiei sale, ştiind că istoria este formată din fapte
umane în spatele cărora se află un motiv, un fenomen psihologic.

Bibliografie selectivă

Philippe Ariès, Timpul istoriei, Bucureşti, 1997.

95

Blandine Barret-Kriegel, Jean Mabillon, Presses Universitaires de
France, 1988.
André Bonard, Civilizaţia greacă, Bucureşti, 1967.
Guy Bourdé, Hervé Martin, Les écoles historiques, Paris, 1977.
Hans Erich Bödeker, Georg G. Iggers ş.a. ed., Aufklärung und
Geschichte. Studien zur
deutschen Geschichtwissenschaft im 18. Jahrhundert,
Vnadenhoeck & Ruprecht, Göttingen, 1986.
Pim den Boer, History as a Profession. The Study of History in France
1818- 1914,
Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1998.
Karen O’Brien, Narratives of the Enlightenment. Cosmopolitan History
from Voltaire to
Gibbon, Cambridge University Press, 1997.
Ernst Breisach, Historiography. Ancient, Medieval and Modern, The
University of
Chicago Press, Chicago- London, 1983.
Charles Olivier Carbonell, Istoriografia, Bucureşti, Grafoart, 2006.
Idem, Hitoire et Historiens. Une mutation idéologique des historiens
français 1865-
1885, Privat, 1976.
Eugen Cizek, Istoria literaturii latine, Bucureşti, 1994, vol. I- II.
Idem, Istoria în Roma antică, Bucureşti, 1998.
Eric Cochrane, Historians and Historiography in the Italian
Renaissance, The University
of Chicago Press, Chicago and London, 1981.
Felix Gilbert, Machiavelli and Guicciardini. Politics and History in
Sixteenth Century
Florence, 1965.
Pierre Grimal, Tacit, Bucureşti, 2000, p. 230-278.
Idem, Literatura latină, Bucureşti, Teora, 1997.

96

1971.Century France. 1998.Paul Hazard. Georg G. The Renaissance in National Context. Pierre Riché. From Clarendon to Hume. Michelet Historian. Ed. 1970. 1990. Kelley.Martin’s Press. Gândirea europeană în secolul al XVIII-lea. Bucureşti. Middletown. Bucureşti. 1996. Rebirth an Romanticism in Nineteenth. 97 . Educaţie şi cultură în Occidentul barbar. Historical Inquiry from Herodotus to Herder. Yale University Press. Dionisie Pippidi. Yale University Press. La naissance de l’historiographie moderne. 1983. St. Arthur Mitzman. Bucureşti. Proza istorică greacă. Mikuláš Teich. Iggers. The German Conception of History: the National Tradition of Historical Thought from Herder to the Present. New York. Secolele VI-VIII. Faces of History. Cambridge. Donald R. p. Georges Lefebvre. Henri Irenée Marrou. 2001. Neoclassical History and English Culture. Univers. 220-266. Paris. 1981. 1997 Roy Porter. Augustin şi sfârşitul culturii antice. Philip Hicks. Bucureşti. 1992.