RABINDRANATH TAGORE OFRANDA LIRICĂ (GITANJALI) traducere şi cuvânt înainte de GEORGE REMETE cu o GALERIU prezentare de părintele

Alba Iulia 1995 Traducerea s-a făcut după : R. TAGORE, "L'offrande lyrique", trad. .d'André Gide (seule autorisée) 7-ème édition, Editions de la Nouvelle Revue Française, Paris, 1917. (S) Toate drepturile asupra prezentei versiuni sunt rezervate traducătorului. Prezentare în 1913, premiul Nobel pentru poezie era acordat lui Rabindranath Tagore. Un poem, reprezentativ mai ales pentru mesajul său, conferea, operei sale lirice particulară valoare: Un bătrân este mistuit de dorul de a afla piatra filozofală, căutată de alchimia medievală, piatră care preschimbă în aur orice metal pe care-1 atinge. Şi, bătrânul, încins cu un lanţ de fier, pleacă, străbate

PREZENTARE

3

de-a lungul râurilor ţări de-a rândul, lovindu-şi cingătoarea cu fiecare piatră întâlnită în cale. Ajuns în Europa, pe malul unui râu, facându-şi lucrul pentru care pornise, nişte copii, cu vitele la păşune în lunca râului, se apropie, privesc şi arată stăruitor cu degetul spre bătrân, spre cingătoarea lui. Bătrânul se opreşte, priveşte şi el şi, deodată, izbucneşte într-un plâns neistovit. Aievea, lanţul cingătorii lui strălucea: devenise aur. Vestea despre el sa răspândit şi locuitorii satelor din jur se adună; bătrânul încă plânge... Când s-a oprit din plâns, la rugămintea mulţimii, dezvăluie taina : "Am căutat de-a lungul timpului şi drumului piatra . Am avut-o în mână, mi-a prefăcut lanţul în aur, precum vedeţi, dar n-o mai am. Am aruncat-o, iară să ştiu. Am lepădat-o." Mesajul era adresat nouă, Europei : "Voi, europenii - vrea să ne spună Tagore - aţi avut această Piatră care transfigurează, salvează, mântuieşte; dar aţi lepădat-o. Iar Piatra e Hristos". Acesta este mesajul lui Tagore adresat nouă, europenilor. In acest spirit, unui misionar englez care-i scrisese, cerându-i sfat cum să-şi împlinească vocaţia lui misionară creştină în India, Tagore îi răspunde : "Dacă veniţi, predicaţi şi dovediţi iubirea, iubirea lui Hristos!"

PREZENTARE

3

întreaga lirică a lui Tagore reprezintă un omagiu adus iubirii. Traducătorul în româneşte, părintele Geofge Remete, e de asemenea un vast comunicant al acestei iubiri divine. Bucureşti, 8 iunie 1995 Cuvânt înainte

Poemele lui R. Tagore, marele poet şi filosof indian, nu sunt numai poezie. Ele sunt şi cugetare filosofică, simţire creştină, chiar "ortodoxă" şi, mai ales, poezie mistică. Aproape totdeauna, poemele lui sunt exprimarea estetică a unor cugetări de o densitate şi o concizie filosofică. Gândul ne poartă firesc la o frapantă asemănare cu filosoful M. Buber. Ca şi Tagore, M. Buber şi-a scris cartea sa fundamentală, "Eu şi Tu", în versete de o asemănare simetrică impresionantă: "Cuvintele fundamentale nu sunt cuvinte izolate, ci sunt cuvinte perechi.

PREZENTARE

3

Un asemenea cuvânt fundamental este perechea verbală Eu-Tu. Un alt cuvânt fundamental este perechea verbală Eu-Acela ... Căci Eu din cuvântul fundamental Eu-Tu este altul decât cel din cuvântul fundamental Eu-Acela Dacă versetele lui M. Buber sunt de o simetrie şi de o eleganţă poematică, versetele lui Tagore sunt de o concizie şi rigoare aforistică, filosofică. Fără şă fie creştin, rămânând hindus, Tagore a fost profund înrâurit de spiritualitatea creştină, pe care a cimoscuto şi trăit-o. In opera lui aflăm o sensibilitate, de multe ori, autentic creştină. O mare afinitate au poemele lui cu poezia psalmilor biblici. Toate respiră un duh psalmic incontestabil. Psalmistul, însetat de Dumnezeu, exclamă: "In ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule"(Ps. 41) şi "Insetat-a sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu, în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă " (Ps. 62). Iar Tagore II invocă : "Când inima-i deşartă şi

PREZENTARE

3

secată, coboară asupra mea într-o ploaie de îndurare...Când ispita îmi orbeşte sufletul cu năluca şi pulberea ei, Tu singurul Sfânt, Tu veghetorul, vino cu fulgerul şi tunetul Tău!" (poemul XXXIX). . In concepţia creştină, lumea întreagă este, ca şi creaţie divină, expresia unei ordini, a unor raţionalităţi şi sensuri. Tagore zice : "Desăvârşire necurmată-i pretutindeni!" (LXXVIII). In lume se manifestă fundamental providenţa divină. Grandoarea ei, exprimată de psalmist prin psalmii 18 şi 103, prin cuvintele "Aruncă grija ta spre Domnul şi El te va hrăni", este conştientizată de Tagore aproape prin aceleaşi cuvinte: "Aruncă poverile tale în mâinile Celui ce poartă toate ". (IX). Providenţa este de fapt, după expresia teologului ortodox N. Cabasila, "iubirea nebună a lui Dumnezeu "; de aceea, "El s-a legat de noi pentru totdeauna " (XI) în beţia divină a iubirii, "aruncat, pierdut, bătut de vânt în vâltoarea acestei grozave bucurii" (LXX). Dumnezeu este în chip esenţial, transcendenţă absolută. întrucât omul este creat de El "după chipul şi asemănarea" Lui, Dumnezeu este şi o realitate imanentă omului : "împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru". Poetul indian ajunge şi el

PREZENTARE

3

la convingerea că "drumul cel mai depărtat mă poartă chiar lângă Tine" (XII) şi, mai ales, că împărăţia sufletului, împlinirea persoanei, este un urcuş spiritual nesfârşit: "Acolo ... avântul neostoit îşi tind braţele către desăvârşire... Acolo sufletul călăuzit de Tine se avântă-n lărgire continuă-a gândirii şi faptei" (XXXV); "Acolo unde se deschide cerul nesfârşit, ca să se avânte sufletul, acolo domneşte, curată şi luminoasă, Frumuseţea. Acolo nu mai este nici zi, nici noapte, nici chipuri şi culori, nici cuvinte şi cuvânt!" . E o icoană demnă de finalul grandios, al Ierusalimului ceresc din Apocalipsă. Ca şi în teologia şi simţirea ortodoxă, Tagore simte şi înfăţişează lumea şi viaţa ca pe o sărbătoare : "am primitpoftirea la sărbătoarea acestei lumi şi aşa s-a binecuvântat viaţa mea... " (XVI) . Lumea şi viaţa sunt o sărbătoare, o bucurie, o lumină. Sf. Serafim de Sarov saluta totdeauna cu cuvintele : "Bucuria mea, Hristos ă înviat!". Pr. D. Stăniloae a dezvoltat grandios, în lucrarea sa "Iisus Hristos, lumina lumii" realitatea luminii fizice ca reflex firesc al Lumii Spirituale, al Persoanei Supreme, Lumina lumii. Tagore cântă: "Da, ştiu bine, aceasta-i dragostea Ta, o, Iubitul inimii mele : această lumină de aur ce joacă pe

PREZENTARE

3

frunze, norii leneşi care lunecă pe cer şi zefirul ce-şi lasă boarea pe fruntea mea". (LIX). Viaţa e sens şi împlinire. Condiţia existenţială a creştinismului ortodox este a speranţei, a unui optimism incurabil, a organicităţii irepresibile. Tagore izbucneşte : "Toate ţipetele de bucurie să se împlinească în cuvântul meu suprem... " (LVIII). Credinţa creştină îl prezintă pe om ca fiind "chipul şi asemănarea " lui Dumnezeu. Această simţire este esenţială şi la Tagore: "O, Doamne, dacă n-aş fi eu, unde-ar locui dragostea Ta?" (LVI). Gândul zboară inevitabil, la sfâşietorul vers al lui Rilke: " Ce-ai să te faci, Doamne, de-am să mor? ". Faţă de alte credinţe, învăţătura creştină despre om se distinge prin afirmarea valorii totale, decisive, eterne a trupului, ca şi componentă egală'a persoanei umane, destinată îndumnezeirii, ca "templu al Duhului Sfânt". Conştiinţa aceasta o aflăm, într-o splendidă întrupare şi în poemele de faţă : "Mereu mă voi sili să-mi păstrez trupul curat, ştiind că pe fiecare mădular odihneşte atingerea Ta de viaţă dătătoare " (IV). Moartea însăşi devine, pentru cei realizaţi sufleteşte, apogeu şi împlinire a vieţii, cum

PREZENTARE

3

au dezvoltat în teologia lor pr. D. Stăniloae, Ladislau Boros şi alţii: Tagore invocă moartea în aceiaşi termeni : "O, tu, supremă îmlinire a vieţii, Moarte o, moartea mea!...Zi după zi am vegheat aşteptăndu-te, pentru tine am purtat bucuriile şi durerile vieţii. Tot ce sunt, tot ce am, nădejdea şi iubirea mea au curs mereu spre tine... " (XC). Dar, mai presus de toate, de la început la sfârşit, poezia lui Tagore este mistica iubirii divine: îndrăznim să afirmăm chiar o asemănare între mistica ortodoxă a iubirii şi cea a lui Tagore. "Gitanjali" eate poemul iubirii divine: sufletul uman este iubita - mireasa iar Dumnezeu este Iubitul - Mirele. Ca şi Tagore, Sf. Siluan Athonitul înfăţişează iubirea sufletului faţă de Dumnezeu ca pe o logodnă : "Sufletul e asemenea unei logodnice iar Domnul asemenea unui logodnic care se iubesc unul pe altul şi suspină unul după altul". Iubirea lui Dumnezeu e lumină. Sf. Siluan spune : "Duhul meu arde până la lacrimi de dorinţa de a Te vedea pe Tine, lumina mea!"; iar Tagore cântă într-un poem întreg : " Lumină, lumina mea! Lumină, sărut al ochilor, dulceaţă a inimii, lumină!" (LVII). Mistica iubirii divine este şi muzică divină. Sf. Siluan spune într-un imn :

PREZENTARE

3

"Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi se roagă zi şi noapte, căci numele Domnului e dulce. El desfată sufletul celui ce se roagă şi aprinde inima lui de iubire pentfu Dumnezeu .... Am auzit şi multă muzică şi ea a fermecat sufletul meu. Şi m-am gândit: dacă această muzică e atât de dulce, ce farmec trebuie să aibă pentru suflet cântul Cerului?... " Tagore răspunde : "Lumina muzicii Tale luminează lumea. Suflarea vieţuitoare a muzicii Tale se rostogoleşte din cer în cer. Sfinţitul val al muzicii Tale peste zidurile de piatră luminează şi inundă. Inima-mi doreşte să se înlănţuie cântului Tău, dar geme-n van către cuvânt. Aş vorbi ...Dar nici-un cânt nu ia fiinţă pe limba mea şi plâng ruşinată. Ah! Tu mi-ai robit inima, Stăpâne, în apele nesfârşite ale muzicii Tale!". Iubirea Sf. Siluan este un dor, o invocare, o tânguire nesfârşită după Dumnezeu : "Pe Tine singur Te doreşte sufletul meu, Doamne! Nu pot uita privirea Ta blândă şi liniştită şi Te rog cu lacrimi: Vino şi Te sălăşluieşte întru mine şi curăţeşte-mă de toată întinăciunea!".

PREZENTARE

3

n Tagore exclamă: "Pe Tine Te vreau, numai pe Tine - pe care inima mea neîncetat II strigă... . Cum noaptea ascunde în întuneric porunca luminii, aşa răsună strigăt în adâncul necunoştinţei mele: Pe Tine Te vreau, numai pe Tine! Cum încă năzuieşte furtuna la sfârşit către pace, când se năpusteşte asupra păcii cu toată mânia, aşa pornirea mea se năpusteşte asupra iubirii Tale şi strigă : Pe Tine Te vreau, numai pe Tine!". OFRANDA LIRICĂ I Tu m-ai făcut nesfârşită, aşa a fost plăcut naintea Ta: o gingaşă cupă ce-o deşerţi şi ondestulezi mereu cu proaspătă viaţă, Un flaut de trestie sunând pe dealuri şi prin văi, melodii veşnic noi suflând peste ele. La nemuritoarea-Ţi atingere, inima-mi îmbătată inundă şi-n valuri de nespus se revarsă. Pentru daru-Ţi nesfârşite, ca să pot eu a primi, am doar mâinile-astea strâmte. Şi timpurile trec şi Tu-mi dăruieşti şi mereu rămâne loc pentru a umple.

PREZENTARE

3

II Ciind îmi porunceşti să cânt, mă semeţesc de trufie; dar privesc spre faţa Ta, şi lacrimile-mi umplu ochii. Tot ce-i aspru şi urât din viaţa mea se preface-n armonie şi adorarea mea îşi deschide aripile, ca o pasăre bucuroasă în zboru-i pe mare. Ştiu că îţi place cântecul meu. Ştiu că, drept cântăreţ, am învoire-n faţa Ta. Cântul meu într-aripat ajunge la picioarele Tale pe care nu mai nădăjduiam să le ating. Beată de bucuria asta de-a cânta, îmi pierd firea şi Te numesc prieten, pe Tine, Dumnezeul meu! III Dar cum Tu însuţi cânţi, Stăpâne, eu asta nu mai ştiu. Şi-ascult mereu în tăcută uimire. Lumina muzicii Tale luminează lumea. Suflarea vieţuitoare a muzicii Tale se rostogoleşte din cer în cer. Sfinţitul val al muzicii Tale peste zidurile de piatră luminează şi inundă.

PREZENTARE

3

Inima-mi doreşte să se-nlănţuie cântului Tău, dar geme-n van către cuvânt. Aş vorbi... Dar nici-un cuvânt nu ia fiinţă pe limba mea şi plâng ruşinată. Ah!Tu mi-ai robit inima, Stăpâne, în apele nesfârşite ale muzicii Tale! IV Viaţa vieţii mele, mereu mă voi sili să-mi păstrez trupul curat, ştiind că pe fiecare mădular odihneşte atingerea Ta de viaţă dătătoare. Mereu mă voi sili să păzesc de toată înşelăciunea cugetul meu, ştiind că Tu eşti Adevărul care deşteaptă lumina minţii-n sufletul meu. Mereu mă voi sili să frâng răutatea inimii mele şi să ţin în floare iubirea mea, ştiind că ai locaşul Tău în cel mai ascuns altar al inimii mele. Iar truda mea va fi să Te descopăr prin faptele mele, ştiind că puterea Ta îmi dă tărie să lucrez. V

PREZENTARE

3

Caut har înaintea Ta, îngăduie-mi o clipă odihnă lângă Tine! Lucrările ce le fac, le voi sfârşi mai apoi. Pustie de vederea feţei Tale, inima mea nu cunoaşte odihnă şi răgaz şi truda mea-i numai povară tară margini într-un pustiu'de suferinţă. Acum vara a venit la fereastra mea, cu murmurul şi suspinele ei şi albinele grăbite aduc dragoste tufişului înflorit. Iată ceasul de pace şi de cântare, faţă către faţă cu Tine, binecuvântarea vieţii mele, în liniştea acestui blând popas!

VI Culege această floare, ia-o repede! Să nu se ofilească şi-n praf să se destrame! Dacă nu are loc în Coroana Ta, cinsteşte-o cu mâna Ta, culege-o! Mă tem că ziua se sfârşeşte, stând Tu la îndoială şi timpul ei trece. Deşi culoarea-i e ascunsă şi mirosul ei uşor, ia această floare-n slujba Ta şi culegeo cât este-n timpul ei!

PREZENTARE

3

VII Cântul meu şi-a despuiat podoaba. Eu nu mai pun trufie-n el. Podoabele-ar împiedica unirea noastră, s-ar pune-ntre noi şi foşnetul lor ar acoperi glasul Tău. Mândria-mi de poet moare de ruşine la vederea Ta. O! Stăpâne-Poet, m-am aşezat la picioarele Tale! Ca să fie viaţa mea simplă şi limpede, un flaut de trestie pe care-1 umpli cu muzica Ta. VIII Copilul ce se înveşmânta cu mantie de prinţ şi poartă la gât lanţuri aurite pierde toată plăcerea jocului; la price pas sempiedică-n podoabă. De teama c-o va rupe sau c-o va prăfui se ţine departe de lume şi nu cutează nici să se bucure. De ce să fie-ntemniţat în lux? Oare nu-1 dezbraci aşa de dreptul de-a intra în marea sărbătoare a vieţii omeneşti?

IX

PREZENTARE

3

0, nesimţitoare ce vrei să te porţi chiar pe umerii tăiîO, cerşetoare, ce vii să cerşeşti la propria-ţi poartă! Aruncă poverile tale în mâinile Celui ce poartă toate şi n-arunca privire de regret în urmă. Dorinţa ta stinge lumina mai iute ca s-o stingă suflarea Lui. Pofta ta-i necurată şi pătată; nu primi darul ei! Astfel vei putea să-ţi oferi dragostea sfântă. X Aici e tronul Tău, aici odihnesc picioarele Tale: unde trăieşte cel sărman, cel fărâmă şi pierdut. Dacă m-aş ispiti să m-aplec spre Tine, închinarea mea n-ar ajunge la smerenia unde odihnesc picioarele Tale: lângă cel sărman, cel fărâmă şi pierdut. Unde nu stă niciodată trufia, acolo stai Tu în cămaşa umilului: lângă cel sărman, cel fărâmă şi pierdut. Inima mea nu va găsi niciodată calea unde ţii Tu însoţire celor fară-nsofitor: lângă cel sărman, cel fărâmă şi pierdut.

PREZENTARE

3

XI Aruncă mătăniile, lasă cântecul şi psalmii tăi! Pe cine crezi tu că slăveşti în ungherul unui templu-nchis? Deschide ochii şi vezi că Dumnezeu nu e acolo! El e acolo unde plugarul lucrează pământul aspru şi pe şantierul unde trudeşte pietrarul. Este cu ei pe soare şi pe furtună, veşmântul Lui e plin de praf. Leapădă mantia cucernică, coboară-n praf, ca El! Libertatea? Unde crezi tu că afli libertatea? Stăpânul nostru n-a împovărat făptura Lui. El s-a legat de noi pentru totdeauna. Ieşi din cugetările tale şi lasă florile şi tămâierile ! Veşmintele tale se rup şi şi se pătează şi ce-ţi este? Du-te să te uneşti cu El şi ţine-te de El, în truda şi-n sudoarea frunţii tale! XII Timpul alergării mele-i lung; calea este lungă. Am ieşit pe aripile primei raze de lumină şi mi-am urmat călătoria peste singurătăţile lumilor, lăsându-mi urma în mulţime de stele. Drumul cel mai depărtat mă poartă chiar lângă Tine şi unduirea cea

PREZENTARE

3

mai măiastră duce la desăvârşita-Ţi simplitate. Călătorul trebuie să bată la toate porţile înainte de a ajunge la a sa; el trebuie să rătăcească prin toate lumile dinafară pentru a ajunge la altarul dinăuntru. Mi-am lăsat ochii să rătăcească departe, înainte să-i închid şi să spun: Eşti aici! Această întrebare, această aşteptare, izbucneşte într-o mie de fluvii de lacrimi şi inundă lumea sub valul acestei credinţe: Sunt Eu! XIII Cântecul meu n-a răsunat până acum. Miam trecut zilele strunind şi destrunind lira. N-am putut să aflu ritmul cel drept, cuvintele nu s-au întâlnit; rămâne numai dorinţa în inima mea. Floarea nu s-a deschis, numai vântul suspină peste ca. Nu I-am văzut faţa, nu miam plecat urechea la cuvântul Lui; I-am auzit numai paşii uşori prin faţa casei. Toată viaţa mi s-a scurs pregătindu-I tronul în casa mea, dar lampa nu s-a aprins ca să-L îmbii să intre. Trăiesc numai cu nădejdea să-L văd, dar încă nu L-am întâlnit.

PREZENTARE

3

XIV

Dorinţele-mi sunt multe şi plângerea mea vrednică de milă şi întorcându-ţi aspru faţa Ta, mă cruţi mereu; şi această aspră bunătate s-a urzit de-a lungul întregii 'mele vieţi. Zi după zi mă faci vrednică de marile daruri simple pe care le împrăştii spre mine: cerul şi lumina, trupul şi viaţa şi sufletul păzindu-mă de primejdiile poftelor nemăsurate. Uneori întârzii plângând; mă deştept şi zoresc în căutarea ţintei mele; dar atunci, crud Te ascunzi de la faţa mea. Zi după zi mă faci vrednică de primirea Ta deplină; întorcându-ţi faţa mereu de la mine, mă cruţi de primejdiile celui slab, de pofta nemăsurată. XV Sunt aici ca să-ţi cânt melodii. În palatul Tău am şi eu un colţ al meu. Sunt fără nici o faptă-n lumea Ta, viaţa mea se-mprăştie-n acorduri fără şir.

PREZENTARE

3

Când, pentru închinarea mută, în templuntunecat la miez de noapte, va bate ceasul, porunceşte-mi Stăpâne şi mă voi ridica să-Ţi cânt! Când, în aerul dimineţii, va fi strunită harfa de aur, binevoieşte să porunceşti starea mea! XVI Am primit poftirea la sărbătoarea acestei lumi şi s-a binecuvântat viaţa mea. Ochii mei au văzut şi urechile mele au auzit. Rostul meu era aici să cânt şi am făcut tot ce-am putut. Acum, a venit oare timpul să Te văd şi să mă-nchin în faţa Ta? XVII Aștept numai dragostea pentru a mă lăsa în mâinile Lui. De aceea e aşa de târziu, de aceea m-am făcut vinovată de-atâtea. Oamenii vin cu legile şi poruncile lor ca să mă lege, dar eu le scap totdeauna; căci aştept numai dragostea pentru a mă lăsa în mâinile Lui. Unii îşi clatină capul şi mă

PREZENTARE

3

numesc nepăsătoare; nu mă îndoiesc că au dreptate. Ziua de târg a trecut şi zarva s-a sfârşit; cei ce mă învinuiră zadarnic, s-au întors cu mânie. Aştept numai dragostea pentru a mă lăsa în mâinile Lui.

XVIII Norii se bulucesc peste nori, se întunecă. Dragoste, de ce mă laşi Tu să aştept atât de singură la poartă? In babilonul muncii eu sunt cu gloata; dar în această-ntunecată zi, singură, nu nădăjduiesc decât spre Tine. Dacă Tu nu-mi descoperi faţa Ta, dacă mă laşi afară, nu ştiu cum voi trece peste aceste lungi, ploioase ceasuri. Rămân să contemplu marea întunecare a cerului şi inima-mi plângând dă târcoale ca vântul fără odihnă. XIX

PREZENTARE

3

Dacă Tu nu-mi vorbeşti, voi purta tăcerea Ta; cu ea îmi voi umple inima. Voi aştepta liniştită, cu capul plecat, ca noaptea-n veghea-i înstelată. Dimineaţa va veni cu siguranţă, întunericul va fi biruit şi cuvântul Tău se va împrăştia în şuvoaie de tur, şiroind orbitor peste cer. Atunci cuvintele Tale se vor zvânta în cântecele cuiburilor mele cu păsări şi melodiile Tale vor izbucni în flori, pe toate potecile pădurilor mele. XX Sufletul meu rătăcea neputincios în ziua în care se deschise floarea de lotus. Coşul meu era gol şi floarea rămase părăsită. Uneori încă şi o tristeţe se abătea peste mine; tresăream în vis şi simţeam urma gingaşă a unei miresme străine în vântul din sud. Această dulceaţă îmi îmbolnăvea inima de dor; mi se părea că simt suflarea fierbinte a verii tânjind spre împlinire. Nu ştiam că-i atât de aproape, e a mea, că gingăşia desăvârşită înflorise din adâncurile inimii mele.

PREZENTARE

3

XXI E timpul să-mi las barca la apă? Ceasurile moi se scurg pe mal-vai mie! Primăvara îşi dă floarea, apoi îşi ia rămas bun. Şi acum, copleşită de vane flori ofilite, aştept şi-mi cheltuiesc vremea. Valurile au devenit zgomotoase; peste mal, în poteca umbrită, frunzele galbene tremură şi cad. Ce nefiinţă contempli Tu? Nu simţi un freamăt prin văzduh, cu cântul depărtat ce urcă şi se mistuie din alt tărâm? XXII În umbrele adânci ale lui iulie ploios, cu paşi furişaţi, mergi, uşor ca noaptea, ocolind străjerii. Astăzi dimineaţa şi-a închis ochii, nesimţitoare la chemările lacome ale vântului; un văl des se întinde pe seninul treaz al cerului. Crângurile şi-au încetat cântecele şi porţile caselor s-au închis. Pe uliţa pustie, Tu eşti trecător singuratic. O, Singurul meu Prieten, Prea-

PREZENTARE

3

Iubitul meu, uşile casei mele Sunt deschise: să nu pieri ca un vis! XXIII Tu eşti afară în noaptea asta furtunoasă, urmând călătoria-ţi de îndrăgostit, Prietenul meu? Cerul geme ca într-o disperare. Nu am somn, în noaptea asta, Prietene. Mereu deschid uşa şi aţintesc umbrele nopţii. Nu desluşesc nimic în faţa mea şi nu ştiu pe unde trece drumul Tău. Pe ce neştiut mal al fluviului întunecat, la ce margine a pădurii înfricoşătoare, prin ce adâncime de întuneric cauţi drumul spre mine, Prietenul meu? XXIV Dacă ziua a trecut, dacă păsările nu mai cântă, dacă vântul ostenit moare, aruncă asupra mea vălul umbrelor, aşa cum ai învăluit pământul în perdelele somnului şi-ai închis cu dragoste-n amurg petalele lotusului sfârşit.

PREZENTARE

3

Drumeţului cărui traista i s-a deşertat, veşmântu-i destrămat şi greu de praf şi puterile vlăguite, ia-i ruşinea şi nevoia şi înnoieşte-i viaţa, ca şi florii, sub binecuvântatul acoperământ al nopţii Tale. XXV In noaptea asta de sfârşeală, îngăduie să mă las fără luptă somnului şi să odihnesc în Tine credinţa mea. Îngăduie ca duhul meu vlăguit să nu trudească aducându-ţi închinare nevolnică. T u eşti Cel ce tragi vălul nopţii pe ochii osteniţi ai zilei, ca să-i înnoieşti privirea la deşteptare, într-o mai proaspătă strălucire. XXVI A venit să se aşeze lângă mine şi nu mam deşteptat. Blestemat fie somnul meu ticălos! El a venit când noaptea era blândă; avea harfa în mână şi visele mele au fremătat toate de melodiile Lui. Vai, de ce nopţile mele toate-s pierdute astfel? De ce scapă El mereu vederii mele?

PREZENTARE

3

XXVII Lumină! Unde este lumina? Ea să-nvie oare focul roşu-al dorului? Iată făclia, dar fără tremurul flăcării; astai soarta ta, inima mea? Moartea, ah, pentru tine ar fi mult mai bună! Goliciunea bate la uşa ta; vesteşte că stăpânul Tău veghează şi te cheamă la întâlnire în noapte. Cerul este acoperit de nori şi ploaia nu mai încetează. Nu ştiu ce se răscoală în mine, nu ştiu ce vrea să spună. Lumina bruscă a unui fulger îmi aduce în ochi un întuneric mai adânc şi inima mea caută bâjbâind poteca spre locul unde muzica nopţii mă cheamă. Lumina, ah, unde este lumina? Să-nvie ea focul roşu al dorului! Tună şi vântul se năpusteşte urlând, străbătând văzduhul. Noaptea este neagră ca ardezia. Viază cu viaţa Ta făclia iubirii! XXVIII Aspre sunt piedicile mele şi inima-mi slăbeşte când încerc să le trec'

PREZENTARE

3

Nu am nevoie decât de slobozenie, dar mi-e ruşine s-o nădăjduiesc. Sunt sigură că o nepreţuită bogăţie este în Tine şi Tu eşti prietenul meu, dar nu am curaj să-mi curăţ cămara de toate gunoaiele care o umplu. Veşmântul care mă înveleşte este un linţoliu de praf şi de moarte; îl urăsc, dar îl cuprind cu drag. Datoriile mele sunt mari, slăbiciunile multe, ruşinea grea şi ascunsă; şi totuşi, când vin să cer ceva, tremur de teamă că plângerea mea nu va fi împlinită.

XXIX Chiar numele îmi este temniţă, unde cea pe care-o ferec plânge. Fără încetare trudesc să înalţ în jurul meu zidul, şi, în timp ce el se înalţă spre cer, în umbra lui nu mai zăresc fiinţa mea adevărată. Mă trudesc cu acest perete înalt; de teama oricărei găuri, îl cârpesc cu praf şi nisip şi, în grija mare pentru numele meu, nu mai zăresc fiinţa mea adevărată.

1

PREZENTARE

3

XXX Am ieşit atât de singură, să merg la această întâlnire. Dar cine mă urmează în intunericul tăcut? Mă depărtez, să-l ocolesc, dar nu îi scap. El stârneşte praful cu lăudăroşeniile lui, întăreşte cu vocea-i puternică fiecare cuvânt ce-l rostesc. O, Doamne! Sunt tot eu, ticăloasa! Nam nici o ruşine, dar mi-e ruşine să vin la uşa Ta cu el. XXXI "Kobule, spune-mi, cine te-a înlănţuit?" "Stăpânul meu", spune întemniţatul. Mă gândeam că pot să întrec pe oricine din lume în bogăţie şi putere şi grămădit în lăzile mele toţi banii pe care-i datoram regelui meu. Când somnul mă birui, mă întinsei pe patul pregătit stăpânului; şi, când mă deşteptai, mă aflai întemniţat în propria tainiţă.

PREZENTARE

3

"Robule, cine fauri acest lanţ de nestricat?" "Eu - spune întemniţatul - faurii aceste lanţuri cu toată grija. Mă gândeam că puterea mea de neînvins ar ţine lumea roabă, lăsându-mă într-o libertate netulburată. Astfel, zi şi noapte, faurii la foc şi ciocănii crunt. Când, în sfârşit, treaba fu terminată şi nu mai lipsi nici o verigă, mă găsii eu însumi ferecat".

XXXII Prin toate mijloacele încearcă să mă ferească, cei ce mă iubesc pe lumea asta. Dar dragostea Ta-i mai mare şi Tu mă laşi liberă. De teamă să nu-i uit, ei se păzesc totdeauna să mă lase singură. Dar trece zi după zi, şi Tu nu te mai arăţi. Deşi nu Te pomenesc în rugăciuni, deşi nu Te păstrez în inima mea, iubirea Ta aşteaptă încă iubirea mea. XXXIII

PREZENTARE

3

Când se lumină, ei veniră în casa mea şi ziseră: "Nu vom ocupa aici decât un locşor!" Îmi spuseră: "Vom fi părtaşi la închinarea ta şi nu vom primi decât partea noastră de har!" Pe urmă, şezură într-un colţ şi rămaseră liniştiţi. Dar la miezul nopţii, zgomotoşi şi obraznici, cu necucernică lăcomie, îmi pângăriră locaşul; şi aflai altarul despuiat tot de ofrandele sale. XXXIV Fă să dureze numai atât din mine, să Te pot numi al meu de tot, Fă să dureze numai atât din voia mea, să Te pot pipăi în toate, să vin la Tine prin toate şi să-Ţi dăruiesc mereu iubirea mea, Fă să dureze numai atât din mine, să nu Te pot ascunde niciodată, Fă să dureze numai această legătură, prin care sunt legată de voia Ta şi chipul Tău se-ntrupă-n viaţa mea: iubirii Tale armătură.

PREZENTARE

3

XXXV Acolo unde sufletul nu ştie teama şi unde capul se înalţă, Acolo unde cunoştinţa e nemărginită, Acolo unde lumea nu e împărţită între ziduri, Acolo unde cuvintele suflă adâncimi ale curăţiei, Acolo unde avântul neostoit îşi tinde braţele către desăvârşire, Acolo unde lumina înţelepciunii nu s-a rătăcit în pustiul întunecat al obişnuinţei, Acolo unde sufletul călăuzit de Tine seavântă-n lărgire continuă-a gândirii şi faptei, In acest paradis de libertate, Tată, îngăduie să se deştepte patria mea!

XXXVI Aşa. mă rog Ţie, Doamne: bate din rădăcină lepra inimii mele!

PREZENTARE

3

Dă-mi puterea să-mi port uşor necazurile şi bucuriile, Dă-mi puterea să-mi port dragostea bogată în slujiri, Dă-mi puterea să nu mă lepăd de cel sărac şi să nu plec genunchiul în faţa puterii neruşinate, Dă-mi puterea să-mi înalţ sufletul peste nălucile acestei lumi, Şi dă-mi puterea să-mi supun cu dragoste puterea mea voinţei Tale! XXXVII Credeam că drumeţia mea a ajuns la sfârşit, la capătul puterilor, că poteca s-a sfârşit în faţa mea, merindele s-au deşertat şi vremea venise să intru-n tăcut întuneric. Dar descopăr că voinţa Ta nu cunoaşte sfârşit în mine. Şi, când vechile cuvinte se sting pe limbă, noi melodii năvălesc din inimă; şi, când vechile urme s-au pierdut, un nou meleag se descoperă cu minunile sale.

XXXVIII

PREZENTARE

3

Pe Tine Te vreau! Numai pe Tine! - pe care inima mea neîncetat îl strigă! Toate ispitele, ce mă.amăgeau zi şi noapte sunt mincinoase şi goale până în inimă. Cum noaptea ascunde-n întuneric porunca luminii, aşa răsună strigăt în adâncul necunoştinţei mele; - Pe Tine Te vreau, numai pe Tine! Cum încă năzuieşte furtuna la sfârşit către pace, când se năpusteşte asupra păcii cu toată mânia, aşa pornirea mea se năpusteşte asupra iubirii Tale şi strigă: - Pe Tine Te vreau, numai pe Tine! XXXIX Când inima-i deşartă şi secată, coboară asupra mea într-o ploaie de îndurare. Când viaţa şi-a pierdut harul, vino la mine într-o explozie de cântece. Când munca zbuciumată îşi nalţă din toate părţile vuietul, ducându-mă departe, vino la mine, Doamne-al meu, cu pacea şi odihna Ta!

PREZENTARE

3

Când inima-mi zace roabă, ghemuită-n colţul ei, sparge poarta, Rege al meu şi vino cu strălucire împărătească! Când ispita îmi orbeşte sufletul cu năluca şi pulberea ei, Tu singurul Sfânt, Tu veghetorul, vino cu fulgerul şi tunetul Tău!
XL

N-a mai plouat de zile şi nopţi, o Doamne al meu, în inima-mi pustie. Zarea este sălbatic-goală: nici-o urmă de nor, nici-o veste de ploaie. Trimite furtuna Ta în mânie, întunecată şi plină de moarte, dacă aşa-i voia Ta şi brăzdează cu fulgere cerul de la răsărit ia apus! Dar adu-ţi aminte, Doamne, adu-ţi aminte de această cumplită arşiţă, străpungătoare şi cruntă, care pătrunde în inima mea şi seacă toată nădejdea! Din înălţimea cerului, pogoară asupra noastră norul milei Tale, asemeni priviriinlăcrimate a mamei, în ziua mâniei părinteşti. XLI

PREZENTARE

3

Unde Te aţii Tu, în spatele tuturor, Iubitul meu, ascuns în întuneric? Ei Te îmbulzesc, trecând pe drumul prăfuit şi nu se sinchisesc de Tine. Folosesc aici ceasuri urâte, ca să înşir pentru Tine prinoasele mele, dar trecătorii îmi dau la o parte florile, una câte una şi coşul meu se deşartă. Vremea dimineţii a trecut, şi amiaza. In umbra serii, ochii mei sunt copleşiţi de somn. Cei ce se întorc mă privesc ţintă în ochi şi zâmbetul lor mă umple de ruşine. M-am aşezat ca o tânără cerşetoare, aducându-mi poala rochiei pe faţă şi când mă mă întreabă ce vreau, îmi plec ochii, fără să răspund. Oh, cum aş putea să le spun că pe Tine te aştept şi că mi-ai făgăduit să vii! Cum aş putea să le mărturisesc că am luat această sărăcie ca moştenire de la soţ? Ah, strâng această mândrie în ascunzişul inimii mele! M-am aşezat pe iarbă, contemplu cerul şi visez la minunăţia fără veste a venirii Tale: eu totul in llăcări, cu aripi de aur bătând în jurul carului, .şi ei pe marginea drumului cu gura căscată, văzându-Te coborând din jilţ, ridicând din praf şi

PREZENTARE

3

aşezând lângă line pe această sărmană fată în zdrenţe, tremurând toată de ruşine şi de mândrie, ca o liană în vântul verii. Dar timpul se scurge şi eu tot nu aud vuietul carului Tău de luptă. Alaiuri numeroase trec, ducându-se repede întro gălăgie triumfală. Numai Tu Te îndârjeşti să rămâi în întuneric şi în spatele tuturor? Numai eu mă îndârjesc să aştept, să plâng, să-mi ostenesc inima cu nădejdea zadarnică? XLII In zorii zilei, un zvon mi-a şoptit că ne vom îmbarca, numai eu cu Tine, şi nici un suflet pe lume nu va şti de pelerinajul nostru fără sfârşit şi rară ţintă. Pe oceanul fără maluri, la zâmbetul Tău mut, atent, cântecele mele s-or avânta în melodii, libere ca valurile, libere de cuvinte. Încă nu e timpul? Ce mai e de făcut aici? Vezi, seara a coborât pe ţărm şi, în lumina palidă, pasărea mării zboară spre cuibul ei.

PREZENTARE

3

Nu-i timpul să ridic ancora? Cu ultima lucire a asfinţitului, să se mistuie, în sfârşit, barca noastră în noapte.

XLIII Era o zi obişnuită, nu eram pregătită de oaspeţi. Intrând neştiut în inima mea, ca un necunoscut oarecare, Regele meu, ai însemnat cu pecetea veşniciei clipele vieţii mele trecătoare. Azi îmi port ochii pe ele şi văd pecetea Ta, le aflu zăcând în praf, împrăştiate, uitate printre lucrurile şi necazurile zilnice. Tu n-ai râs de petrecerea-mi copilărească, şi paşii pe care-i auzeam odinioară în casa mea sunt chiar aceia ce răsună din stea în stea.

XLIV Aceasta-i bucuria mea, să aştept şi să pândesc la marginea drumului, unde întunericul urmează lumina şi ploaia vine pe urmele verii.

PREZENTARE

3

Vestitori, cu veşti din alt tărâm, mă salută şi zoresc de-a lungul drumului. Inima-mi saltă de bucurie şi-i dulce suflarea zefirului ce trece. Din zori până la-nserat, rămân în faţa porţii: ştiu că va veni, deodată, clipa fericită când voi vedea! Estimp, zâmbesc şi cânt singură. Estimp, văzduhul se umple de mireasma făgăduinţei.

XLV M-ai auzit pasul Lui uşor? Vine, vine, vine, pentru totdeauna! în fiecare clipă, la fiecare vârstă, în fiecare zi, în fiecare noapte, vine, vine, vine pentru totdeauna! Am cântat multe cântece, în multe chipuri, şi fiecare notă strigă mereu: vine, vine, vine pentru totdeauna! In zilele înmiresmate ale lui aprilie, pe poteca pădurii, El vine, vine, vine, pentru totdeauna! In spaima zbuciumată a nopţilor de iulie, pe carul tunător al norilor, vine, vine, vine pentru totdeauna!

PREZENTARE

3

De la o trudă la alta, pasul Său apasă inima mea; şi, la atingerea de aur a piciorului Său, străluceşte bucuria mea! XLVI Pe câtva timp, la întâlnirea noastră Tu vii mereu mai aproape. Soarele Tău şi stelele Tale nu vor putea să Te ţină ascuns de mine mereu. În multe seri şi dimineţi, foşnetul paşilor Tăi se face auzit; solul Tău a venit în inima mea şi m-a chemat tainic. Nu ştiu de ce viaţa mea e azi tulburată de tot şi o bucurie fremătândă goneşte prin inima mea. Parcă a venit timpul să sfârşesc eu truda, şi, simt uşor în aer mireasma dulcii Tale prezenţe

XLVII Noaptea s-a scurs toată aşteptându-L în zadar. Mă tem să nu vină, deodată, dimineaţa când voi adormi doborâtă. Oh, lăsaţi-I calea liberă! Prieteni, nu-L alungaţi!

PREZENTARE

3

Dacă paşii Săi nu mă deşteaptă, lăsaţimă să dorm. Să nu-mi tulbure somnul gălăgia păsărilor, nici bucuria vântului în gloria luminii matinale. Lăsaţi-mă să mă odihnesc în pace, chiar dacă Domnul meu s-arată-n faţa porţii. Somn, o nepreţuitul meu somn, care aştepţi numai atingerea Lui ca să pieri! Ochi închişi, care vor deschide pleoapele numai la lumina zâmbetului Său, când se va ivi în faţa mea, ca un vis din aburul somnului! Să-mi apară ca prima dintre raze şi primul dintre chipuri! Ca primul tresărit de bucurie la deşteptare să-L datorez privirii Lui! Şi să revină la mine, ca sufletul meu să revină la El!

XLVIII Marea liniştii de dimineaţă fremăta de cântec de păsări şi florile străluceau toate pe marginea drumului;-peste depărtarea de nori, razele de aur îşi revărsau bogăţia.

PREZENTARE

3

In timpul acesta, osteniţi, ne urmam calea şi nu-i dam nici o atenţie. Nu cântam cântece de bucurie şi nu ne veseleam; nu mergeam în sat ca să facem negoţ, nu schimbam nici un cuvânt şi nici un zâmbet, nu zăboveam în drum. Iuţeam pasul toţ mai mult, căci vremea ne zorea. Soarele ajunse pe boltă , porumbeii gângureau în umbră. Frunzele uscate pluteau şi se învolburau în aerul cald al amiezii. La umbra bananierului, păstorul dormea şi visa; mă culcai şi eu pe malul apei şi-mi lungii în iarbă trupul ostenit. Tovarăşii mei râseră de mine; plini de dispreţ, îşi înălţară capul şi se grăbiră; neodihnindu-se deloc şi neprivind în urmă, pieriră în pâcla depărtată a orizontului. Tăiau de-a curmezişul câmpii şi dealuri şi străbătură meleaguri depărtate. "Cinste ţie, viteaz detaşament!" Lovită de batjocură, mă sculai, dar nu găsii ce să răspund. Mă lăsai pierdută într-o adâncă smerenie, în umbra unei desfătări nedesluşite. Odihna soarelui în întunecimea verdetivită îmi învelea leneş inima. Uitai pentru ce m-am trudit şi îmi lăsai sufletul fără luptă în urzeala de întuneric şi vis.

PREZENTARE

3

Când, în sfârşit, am redeschis ochii şi m-am deşteptat din lâncezeală, Te văzui înălţat în fața mea, copleşind somnul meu cu zâmbet! Şi eu, care mă temeam că poteca-i ruşinoasă! Şi că, pentru a Te atinge, ar trebui să lupt cu asprime! XLIX Din înălţimea tronului, ai coborât şi Teai arătat la uşa colibei mele. Cântam singură într-un ungher şi melodia ajunse la urechea Ta. Ai coborât şi Te-ai oprit la uşa colibei mele. Mulţi sunt vrednicii cântăreţi în palatele Tale şi cântul sună acolo necurmat. Dar imnul simplu al acestei nepricepute a mişcat dragostea Ta. Un neînsemnat ritm s-a pierdut în marea muzică a lumii, şi, cu o floare drept răsplată, ai coborât şi Te-ai arătat la uşa colibei mele. L

PREZENTARE

3

Mergeam cerşind din poartă-n poartă, pe drumul spre sat, când trăsura Ta de aur apăru de departe ca un vis fermecat, şi mă minunai de cel ce era Rege al regilor! Nădejdile mele se înălţară, şi socoteam: s-au sfârşit zilele rele! Stăteam gata în aşteptarea milosteniilor şi bogăţiile revărsate peste tot! Trăsura se opri unde mă aţineam eu. Privirea Ta căzu asupra mea şi ai coborât cu un zâmbet. Simţii că norocul vieţii mele venise, în sfârşit! Atunci, deodată, ai întins mâna şi ai zis: "Ce ai să-mi dai?" Ah, ce joc regesc! Să întinzi mâna cerşetorului, ca să cerşeşti! Mă ruşinai şi rămăsei nedumerită; în sfârşit, din traista mea am scos încet o sămânţă de grâu şi ţi-am dat-o: Dar, ce mare-mi fu mirarea, când, la sfârşitul zilei, deşertându-mi traista, găsii o sămânţă de aur în grămada celorlalte! Atunci am plâns amar şi-am cugetat: cum n-avui inima să-ţi fi dat tot ce-am avut! LI

PREZENTARE

3

Întunericul se îndesea. Munca noastră de peste zi am împlinit-o. Socoteam că sosise şi ultimul oaspete pentru înnoptat şi în sat toate porţile s-au închis. Numai unul dintre noi zise că va veni Regele. Noi am râs şi am zis: "Asta nu se poate!" Părea că s-ar fi auzit bătând în poartă, dar noi am zis că nu-i nimic, doar vântul. Am stins luminile şi ne-am întors pentru somn. Numai unul din noi spuse: "Iată, Solul!" Noi am râs şi am zis: "Nu-i, trebuie să fie vântul!" Se auzi un zgomot în inima nopţii. Adormiţi, credeam că-i tunetul depărtat. Pământul se cutremură, pereţii şovăiră şi noi ne tulburarăm. Cineva din noi spuse că-i zgomot de roţi. Toropiţi cu toţii, am zis într-un murmur: "Nu-i, trebuie să fie tunetul!" Noaptea era încă neagră când a răsunat toba. Glas s-a auzit: "Deşteptaţivă, nu pierdeţi timpul!" Ne-am dus mâna la inimă şi ne-am cutremurat de spaimă. Cineva zise: "Vedeţi, iată steagul Regelui!" Ne-am ridicat tresărind şi am strigat: "Nu-i timp de pierdut!" Regele a venit, dar unde sunt luminile, unde sunt coroanele? Unde este tronul pe care să poată şedea? O, ruşine! Unde-i

PREZENTARE

3

sala? Unul spuse: "Ce foloseşte plânsul , închinaţi-vă cu mâinile goale , primiţi-L în camerele voastre deşarte!" Deschideţi porţile, să răsună timpanele! In adâncimea nopţii a venit Regele în întunecatul nostru locaş! Tunetul bubuie în cer, întunericul freamătă de fulgere. "Aduceţi faţa aceea de masă zdrenţuită şi întindeţi-o în curte!" Cu furtuna în noaptea cumplită, a venit deodată şi Regele nostru. LII Voiam sâ-ți cer, dar n-am îndrăznit, cununa de trandafiri ce o purtai la gât. Am aşteptat dimineaţa ca Tu să fi plecat, să aflu în patul Tău o urmă. Şi, ca o cerşetoare, adulmecai ceea ce nu fu decât o petală rătăcită. Săraca de mine! Ce am aflat? Ce zălog a lăsat dragostea Ta? Nici floare, nici sticlă de parfum, nici arome. E spada Ta, puternică, scânteind ca o flacără, fulgerând ca un tunet. Lumina proaspătă de dimineaţă pătrunse prin fereastră pe patul Tău. Pasărea dimineţii ciripeşte şi întreabă: "Femeie, ce-ai aflat?" Nu-i nici

PREZENTARE

3

floare, nici aromate, - Doamne, e groaznica Ta spadă! Admir şi mă uimesc, ce dar mi-ai făcut? Nu găsesc nici un loc unde s-o ascund. Mi-e ruşine să o port, slabă cum sunt, şi mă rănesc cu ea când o strâng la piept. Totuşi trebuie să port, chiar ca povară, cinstea darului ce mi-ai făcut. De acum înainte nici o teamă nu voi mai cunoaşte în această lume, şi în certurile mele Tu vei rămâne biruitor. Miai lăsat moartea drept tovarăş şi o voi încorona cu viaţa mea. Spada Ta este cu mine ca să-mi tai legăturile şi nici o teamă nu voi mai cunoaşte în această lume. De acum înainte, renunţ la orice împopoţonare copilărească. Rege al inimii mele, eu nu voi mai" cunoaşte aşteptarea şi plânsul, doar cumpătarea şi purtările plăcute. Mi-ai dat spada drept podoabă; ce să fac eu acum cu gătelile de păpuşă? LIII Minunată-i brăţara Ta, cu gemme de stele împodobită, în şir de miriade-

PREZENTARE

3

giuvaeruri smălţuite. Dar, pentru mine încă mai minunată-i spada Ta, cu arcuirea ei scânteietoare, ca desfăşurarea aripilor divinei păsări a lui Vishnu, în liniştită plutire pe vâlvătaia dezlănţuită-n apus. Freamătă, precum supremul răspuns al vieţii în extazul lui agonic la ultimul asalt al morţii. Luceşte, ca flacăra curată a fiinţei ce înghite pământescul locaş într-o cumplită străfulgerare. Minunată-i brăţara Ta, împodobită cu cereşti nestemate; dar spada Ta, o, Rege al tunetului, e făurită cu prea mare frumuseţe, şi-i frică ochiului şi minţii!

LIV Mu-ţi ceream nimic, nu-ţi supăram urechea cu numele meu. Când m-ai părăsit, am rămas fără cuvânt. Eram singură lângă izvor, unde copacii poartă o umbră piezişă şi femeile se întorceau acasă, după ce-şi umplură până-n buză brunele ulcioare de pământ. Ele mă chemau şi strigau: "Vino cu noi, dimineaţa trece, în curând e amiază!" Dar eu întârziam încă, pierdută în visări.

PREZENTARE

3

N-am auzit pasul Tău când ai venit. Ochii-Ţi erau trişti când odihniră asuprămi, vocea ostenită, când mi-ai zis încet de tot: "Sunt un drumeţ însetat!". Lepădai visele şi vărsai apa din ulcior în palmele Tale împreunate. Frunzişul fremăta deasupra noastră, în umbră cânta cucul şi mirosul florii de babla ne ajungea de la cotul drumului. Am rămas mută, copleşită de ruşine, când m-ai întrebat de nume. într-adevăr, ce făcusem, ca să-ţi aduci aminte de mine? Dar gândul că am putut să-ţi potolesc setea îmi mângâie inima într-o învăluire gingaşă. Ceasul dimineţii a trecut, păsările scot ţipetele lor egale, frunzişul de neem freamătă deasupra mea; rămân nemişcată şi mă îngândurez.

LV Lâncezeaia apasă inima ta şi toropeala ochii tăi. N-ai auzit spunându-se că floarea domneşte minunat între spini? Scoală! Deşteaptă-te! Să nu treacă ceasul în deşert! La capătul potecii aspre, în ţara

PREZENTARE

3

singurătăţii curate, Prietenul meu odihneşte solitar. Nu-i dezamăgi aşteptarea! Deşteaptă-te! Chiar dacă freamătă şi tremură azurul în arşiţa luminii de amiază... Chiar dacă nisipul arzător îţi arată veşmântu-i însetat... Nu simţi bucurie în adâncul inimii tale? La fiecare pas al tău, nu va răsuna oare harfa din potecă, cu muzica-i gingaşîndurerată? LVI Si astfel, bucuria pe care o iei întru mine este atât de bogată. Şi astfel, ai coborât la mine. O, Doamne, Stăpân al cerurilor, dacă n-aş fi eu, unde ar locui dragostea Ta? Tu m-ai luat părtaşă la bogăţia Ta. în inima mea se răsfaţă desfătarea voii Tale nesfârşite. Prin viaţa mea se-ntrupă neîncetat voinţa Ta. Şi iată de ce, Tu, Rege al regilor, te-ai împodobit cu frumuseţea, ca să-mi robeşti inima. Şi iată de ce, dragostea Ta însăşi se mistuie în dragostea iubitei Tale; şi Te arăţi unde unirea celor doi este desăvârşită.

PREZENTARE

3

LVII iLumină! Lumina mea! Lumină umplând lumea, lumină, sărut al ochilor, dulceaţă a inimii, lumină! Ah, lumina străluceşte în mijlocul vieţii mele! Prea-Iubitul meu, dragostea mea răsună sub bătaia luminii. Cerurile se deschid, vântul se năpusteşte, un zâmbet a străbătut pământul. Pe oceanul de lumină, Prea-Iubitul meu, fluturele îşi deschide aripile. Creasta valurilor de lumină străluceşte de crini şi iasomie. Lumina, o, PreaIubitul meu, împrăştie aur peste nori, ea revarsă din belşug nestemate. O bucurie mare se leagă din frunză-n frunză, o, Dragostea mea, o, bucurie fară margini! Fluviul cerului şi-a inundat malurile, tot valul de bucurie s-a revărsat afară! LVI II Toate ţipetele de bucurie să împlinească-n cântul meu suprem: se

PREZENTARE

3

Bucuria care face pământul să-şi reverse nestăpânitul belşug de iarbă; bucuria care face să danseze în lumea întreagă viaţa şi moartea îngemănate; bucuria care grăbeşte furtuna, şi atunci un zâmbet deşteaptă şi înăbuşă orice viaţă; bucuria care odihneşte potolită printre lacrimi în cupa roşie a lotusului durere; şi, în sfârşit, bucuria care aruncă în praf tot ce are şi nu ştie ce face. LIX Pa, ştiu bine, aceasta-i dragostea Ta, o, Iubitul inimii mele: această lumină de aur ce joacă pe frunze, norii leneşi care lunecă pe cer şi zefirul trecător ce-şi lasă boarea pe fruntea mea. Ochii mei s-au spălat în lumina dimineţii: e vestea Ta inimii mele. Faţa Ta se pleacă din marea-i înălţime, ochii Tăi s-au cufundat în ochii mei şi la picioarele Tale bate inima mea. LX

PREZENTARE

3

Pe malul lumilor nesfârşite se adună copii. Azurul necuprins e mişcat deasupra lor; lângă ei, valul bate fară odihnă. Pe malul lumilor nesfârşite se adună copii cu jocuri şi ţipete. Ei clădesc castele de nisip, se joacă cu scoici goale. Cu flori ofilite îşi împodobesc bărcuţele şi, râzând, se lansează pe marea adâncă. Copiii îşi ţin jocurile pe malul lumilor. Ei nu ştiu să înoate, nu ştiu să arunce năvodul. Pescuitorii de perle se cufundă în adânc, negustorii înalţă pânzele; estimp, copiii adună pietricele şi le împrăştie. Nu caută comori ascunse, nu ştiu să arunce năvodul. Valul se-nalţă c-un râset şi palid lumina plajei surâde. Valurile pline de moarte cântă balade copiilor, cum cântă mama ce-şi alintă pruncul. Valul se zbenguie cu copiii şi palid lumina plajei surâde. Pe malul lumilor nesfârşite se adună copii. Furtuna rătăceşte pe cerul fără urme, corăbiile se mistuie în depărtări, moartea dă târcoale şi copiii se joacă. Pe malul lumilor nesfârşite se ţine marea adunare a copiilor. LXI

PREZENTARE

3

Somnul care pluteşte pe pleoapele pruncului - cine ştie de unde vine? Eu! Mi s-a povestit că acolo, în satul zânelor, prin umbrele pădurii ce-o luminează dulce licuricii, se pleacă sfios dquă flori fermecate. De acolo vine să pună un sărut pe pleoapele pruncului. Surâsul care pluteşte pe buzele micuţului când doarme-cine ştie unde s-a născut? Eu! Mi s-a povestit că o dulce rază a lunii noi pipăi colţul unui ostenit nor de toamnă şi, acolo, în visul unei dimineţi muiată-n rouă, un surâs se născu surâsul ce pluteşte pe buzele micuţului când doarme. Gingaşul fior ce rumeneşte trupul micuţului-cine ştie unde s-ascunse mai întâi? El învelea într-o tăcută şi dulce taină sânul tinerei fecioare ce fuse mama întâi - gingaşul fior ce rumeneşte trupul micuţului. LXII Când îţi aduc jucării colorate, copilul meu, înţeleg ce-i sclipirea asta pe ape şi nori şi de ce toate florile sunt pictate când îţi dăruiesc jucării colorate.

PREZENTARE

3

Când îţi cânt, ca să dansezi, ştiu ce-i această muzică în rămuriş, de ce corul valurilor pătrunde până-n sânul pământului ascultând - când îţi cânt ca să dansezi. Când întind dulci nimicuri mânuţelor tale lacome, ştiu de ce-i mierea în cupa florii, şi acest suc dulce de» care se înăbuşă tainic fructul - când întind dulci nimicuri mânuţelor tale lacome. Când te sărut ca să zâmbeşti, copilaşul meu drag, înţeleg limpede ce este plăcerea ce şiroieşte din cer în dimineaţa clară şi ce desfătare dăruieşte zefirul de vară trupului meu - când te sărut ca să zâmbeşti. LXIII Tu m-ai făcut să cunosc prieteni noi, să mă odihnesc la vatră nouă. Pe cel ce stătea departe l-ai adus aproape şi din străin l-ai făcut frate. Îmi trebuie curaj ca să-mi las vechea casă; uit că aici trecutul locuieşte cu viitorul şi acolo locuieşti Tu. Peste naştere şi moarte, în lumea aceasta Tu eşti unicu-mi învăţător; mereu, cu lanţuri de bucurie, legi inima mea de tot ce-i minunat.

PREZENTARE

3

Pentru cel ce Te cunoaşte, nimic nu e străin sau duşmănos, nici o poartă nu-i închisă. Oh! Dă-mi acest har! Ingăduie-mi să nu pierd fericirea de a deosebi unicul în jocul deosebirilor! LXIV Pe malul fluviului pustiu, prin ierburi nalte, eu o întrebai: "Copilă, unde mergi tu aşa, ocrotind sub veşmânt lumina lămpii? Casa mea-i întunecată şi deşartă, împrumută-mi făclia ta!". O clipă, ea ridică asupră-mi ochii ei întunecaţi şi mă privi ţintă în amurg. "Am venit la fluviu, îmi spuse ea, ca să dăruiesc făclia apei, când se va stinge ultima lucire a asfinţitului". Şi rămăsei singur prin ierburile nalte, privind minunat palida flacără ce se mistuia în pustiu. În liniştea întunericului sporit, o întrebai: "Copilă, toate făcliile voastre sunt aprinse, spune-mi deci unde mergi tu cu a ta? Casa mea-i întunecată şi deşartă, împrumută-mi făclia ta!" Ea ridică asupră-mi ochii ei întunecaţi, rămase şovăind o clipă. "Am venit, spuse ea în sfârşit, ca să ofer făclia mea

PREZENTARE

3

cerului!" Şi, rămăsei acolo, privind minunat flacăra mistuindu-se-n pustiu. în bezna nopţii fără lună, o întrebai: "Copilă, ce cauţi tu, ţinând aşa lumina la piept? Casa mea-i întunecată şi deşartă, împrumută-mi făclia ta!" O clipă ea se opri şi, îngândurată, mă privi ţintă în noapte. "Am purtat această lumină, spuse ea, ca să mă alătur în carnavalul făcliilor". Şi rămăsei acolo, privind minunat mica făclie, zadarnic pierdută printre focuri. LXV Ce leac divin nădăjduieşti Tu, Doamne, din nestăpânita cupă-a vieţii mele? Poetule! Aşa a plăcut Ţie, să-ţi vezi făptura în ochii mei şi să asculţi în templul urechii mele dumnezeiasca Ta armonie? In sufletul meu, lumea Ta se ţese în înţelesuri împărtăşite din melodia bucuriei Tale. Mi Te dăruieşti prin dragoste şi, atunci, Tu faptuieşti în mine blândeţea Ta fară sfârşit. LXVI

PREZENTARE

3

Pe cea care dintotdeauna locuieşte în adâncul fiinţei mele, ascunsă în umbră, pe cea care niciodată nu şi-a înălţat aripa în lumina dimineţii, o învelesc în ultimul meu cânt, Doamne-al meu, ca să ţi-o închin ca dar suprem. Cuvintele i-au adus dragostea, dar n-au cucerit-o; zadarnic nădejdea tare îşi întinde spre ea braţele aprinse. Am hoinărit peste mări şi ţări şi am păstrat-o în adâncul inimii mele; în jurul ei s-au înălţat şi s-au prăbuşit biruinţele şi înfrângerile vieţii mele. Ea domneşte peste cugetările şi faptele mele, peste somnul şi visele mele şi totuşi locuieşte departe şi singuratic. Mulţi au bătut la poarta mea, au ceruto şi s-au întors fără nădejde. Nimeni pe lume nu i-a văzut vreodată faţa; ea aşteaptă s-o recunoşti Tu. LXVII Tu eşti cer şi eşti cuib. O, Tu, cel bogat în frumuseţi, aici în cuibul de culori, melodii şi miresme, iubirea Ta împrejmuie sufletul!

PREZENTARE

3

Iată vine dimineaţa, cu un coş de aur în dreapta-i, împodobită cu o cunună de frumuseţi ce va ocroti liniştit pământul. Şi, iată, vine pe poteci-fecioare seara, pe păşuni singuratice, pustii de turme. Ea aduce în ulciorul ei de aur băutura proaspătă a păcii, valul oceanului de odihnă venit de la ţărmul de-apus. Dar acolo, acolo unde se deschide cerul nesfârşit, ca să se avânte sufletul, acolo domneşte, curată şi luminoasă, Frumuseţea. Acolo nu mai este nici zi, nici noapte, nici chipuri şi culori, nici cuvinte şi cuvânt. LXVIII Pe acest pământ, lumina Ta îşi pogoară braţele deschise şi se aţine în faţa porţii mele, de-a lungul vieţii, ca să culeagă şi să închine picioarelor Tale, norii lacrimilor, suspinelor şi cântecelor mele. Cu duioasă desfătare Iţi înveleşti pieptul înstelat în această hlamidă de nori, înfaşurând-o în chipuri fără număr, smălţuind-o în nuanţe nesfârşite. E atât de uşoară, atât de curgătoare şi moale şi plină de lacrimi şi neagră, încât

PREZENTARE

3

o iubeşti, o Tu, Cel fără prihană şi strălucitoruleîŞi, de aceea, cu umbra ei mişcătoare, îţi acoperi slăvită şi alba splendoare! LXIX Acelaşi râu de viaţă care curge prin vinele mele, curge mereu peste lume şi dansează în zvâcniri ritmate. E viaţa ce-şi înfloreşte bucuria în pulberea pământului, în valurile de iarbă şi izbucneşte în repezi valuri de frunze şi flori. E viaţa ce se unduie, flux-reflux, în oceanul-leagăn al vieţii şi morţii. îmi simt trupul slăvit la atingerea acestei vieţi universale. Şi mă semeţesc, căci marea bătaie a vieţii vârstelor este în sângele meu, în care zvâcneşte acum! LXX Se cuvine Ţie, Doamne, să Te împărtăşeşti de fericirea acestui dans?Să fii aruncat, pierdut, bătut de vânt în vâltoarea acestei grozave bucurii? Totul se iuţeşte, fără odihnă, fără privire

PREZENTARE

3

înapoi, fără puterea de-a se opri, totul se iuţeşte. Potrivind pasul la ritmul acestei muzici neobosite, nuanţe şi miresme revarsă nesfârşite cascade, în această prea-îmbelşugată bucurie ce se avântă şi se lasă şi moare mereu. LXXI Aceasta-i maya Ta, să cresc îmbelşugată şi să mă răspândesc peste tot, urzind pete împestriţate pe splendoarea Ta. Tu-Ţi pui piedică chiar fiinţei tale, şi, în miriade de accente, răspunzi chemării Tale.Aşa s-a întrupat în mine despărţirea Ta. Cântecul Tău sfâşietor se răsfrânge peste ceruri, în lacrimi irizate şi în surâsuri, în spaime şi nădejdi; valuri se înalţă şi se surpă, visuri se destramă şi se înfiripă. In mine, însuţi Te pui în derută. Pânza aceasta ce-ai înălţat s-a împestriţat de nenumărate chipuri care se bat ziua şi noaptea. în spate, tronul Tău e urzit dintr-o uimitoare taină de

PREZENTARE

3

rotunjimi, orice linie dreaptă-i îndepărtată. Sărbătoarea mea şi a Ta se întinde peste cer. De armonia noastră văzduhul tot vibrează şi jocul căutării noastre se urmăreşte peste vârste. LXXII El e Cel intim care-mi deşteaptă fiinţa la profunda Sa atingere tainică. El e Cel care-şi pune farmecul pe ochii mei şi, care, plin de voioşie, cântă la harfa inimii mele schimbătoarele ritmuri ale bucuriei şi necazului. El e Cel care ţese această maya în nuanţe fugare de aur şi argint, albastru şi verde şi lasă să se zărească prin creţele ţesăturii piciorul Său, la a cărui atingere mă sfârşesc. Vin zile, trec vârste, El răscoală inima mea în multe nume şi chipuri, în multe poveri de bucurie şi necaz. LXXIII

PREZENTARE

3

Pentru mine libertatea nu stă în renunţare. Simt îmbrăţişarea libertăţii într-un milion de legături desfătătoare. Umplând din belşug această cupă de pământ, Tu-mi verşi mereu valul proaspăt al vinului Tău, în felurite culori şi miresme. Lumea mea va aprinde sute de făclii la flacăra Ta şi le va aşeza în faţa altarului Tău. Nu! Nu vă voi închide niciodată, porţi ale simţurilor mele! Plăcerile văzduhului, auzului şi pipăitului vor însemna plăcerea Ta. Da, amăgirile mele vor arde toate întro vâlvătaie de bucurie şi dorurile mele vor muri toate în fructe de iubire! LXXIV S-a plecat ziua, e întuneric pe pământ. E vremea să merg la râu, să-mi umplu ulciorul. Văzduhul tânjeşte după un murmur de apă care mă cheamă. Acolo voi merge }n tristul asfinţit. Pe poteca singuratică, nimeni; vântul se răscoală, un tremur alunecă pe râu.

PREZENTARE

3

Nu ştiu dacă mă voi întoarce. Nu ştiu la ce întâlnire fără veste. Acolo, lângă vad, în bărcuţă, un Necunoscut cântă din lăută. LXXV Darurile Tale ne împlinesc toate dorinţele şi, totuşi, se întorc la tine neîmpuţinate. Râul îşi face munca de fiecare zi, se iuţeşte peste câmpii şi cătune, dar valul său se întoarce întru spălarea picioarelor Tale. Slăvirea Ta nu sărăceşte lumea. Cântecele poetului dăruiesc oamenilor înţelesurile care le plac, dar înţelesul lor ultim este să Te numească pe Tine. LXXVI Zi după zi, o Stăpânul vieţii mele, voi sta lângă Tine, faţă către faţă?

PREZENTARE

3

Cu mâinile împreunate, o Stăpânul lumilor, voi sta lângă Tine, faţă către faţă? Sub marele Tău cer, în tăcere şi singurătate, cu inima smerită, voi sta lângă Tine, faţă către faţă? Şi, când îmi voi fi împlinit truda mea pe acest pământ, o, Rege al regilor, singură şi mută, voi sta lângă Tine, faţă către faţă? LXXVII Da, Te-am cunoscut Dumnezeul meu, şi mă ţin aproape, dar n-am făcut din Tine bunul meu şi nu Te cunosc apropiat. Te cunosc drept Tatăl meu şi mă aştern la picioarele Tale, dar nu mă prind de mâna Ta ca de un prieten. Acolo, unde cobori pe pământul nostru şi te dăruieşti, acolo nu mă aţin să Te alipesc de inima mea şi să Te iau tovarăş. Tu eşti Frate printre fraţii mei, dar numi împart câştigurile cu ei ci totul cu Tine. In bucurie şi în necaz nu stau aproape de oameni, rămân alături de Tine. Şovăi

PREZENTARE

3

să-mi las viaţa şi, aşa, mă cufund în adâncile ape ale vieţii. LXXVIII Când firea era proaspătă şi stelele străluceau în prima lor splendoare, zeii ţinură sfat în cer şi cântară: "O, icoană a desăvârşirii! O, bucurie fără asemănare!" Dar unul din ei strigă deodată: - "Lipseşte ceva din lanţul de lumină şi s-a pierdut o stea!" Corzile de aur ale harfelor tăcură, cântul încetă şi înspăimântaţi plânseră: - "Desigur, era cea mai frumoasă stea şi slava tuturor cerurilor! Din ziua aceea, o caută tară odihnă şi tânguirea se întinde de la unul la altul: - "Cu ea, lumea şi-a pierdut singura bucurie!" în timpul acesta, în tăcerea adâncă a nopţii, stelele surâd şi murmură între ele: - "Zadarnică-i căutarea! Desăvârşire necurmată-i pretutindeni! LXXIX

PREZENTARE

3

Dacă nu mi-e dat să Te-ntâlnesc în viaţa aceasta, cel puţin să am mâhnirea că nu Te-am văzut; nici o clipă să nu uit, şi-n vis şi veghe să port povara acestei suferinţe. Când mi se scurg zilele prin mulţimea lacomă şi mâinile mi se umplu de câştig, să simt că n-am dobândit nimic; nici o clipă să nu uit, şi-n vis şi veghe să port povara acestei suferinţe. Când mă aşez pe marginea drumului, suflând ostenită, când îmi fac patul pe pământul gol, să simt că-n faţa mea-i drum lung; nici o clipă să nu uit, şi-n vis şi veghe să port povara acestei suferinţe. LXXX Mă asemăn unui petic de nor, rătăcind zadarnic pe cerul de toamnă. O, Soarele meu veşnic slăvit! încă nu mi s-a topit ceaţa la atingerea Ta, astfel că nu-mi foloseşte la nimic lumina Ta; aşa o duc eu, numărând lunile şi anii de când sunt despărţită de Tine. Dacă aşa-i voia Ta şi acesta-i jocul Tău, stăpâneşte fugara mea slăbiciune, împodobeşte-o în culori, să o strălucească aurul, să plutească în vântul

PREZENTARE

3

leneş, să se desfăşoare în uimitoare chipuri! Apoi, din nou, dacă aşa-i voia Ta, să înceteze noaptea acest joc - mă voi mistui, voi dispărea în întuneric sau, poate, într-un surâs al dimineţii albe, în prospeţimea acestei subţiri curaţii. LXXXI Toată ziua am plâns pentru timpul pierdut. Dar el nu-i pierdut niciodată, Doamne! în mâinile Tale este fiecare clipă din viaţa mea. Ascuns în inima făpturilor, Tu hrăneşti până la încolţire sămânţa, până la înflorire mugurul şi floarea ce leagă până la belşugul fructului. Leneveam pe pat şi-mi închipuiam că orice muncă încetase. Mă deşteptai dimineaţa şi-mi aflai grădina plină de flori şi minuni.

LXXXII

PREZENTARE

3

In mâinile Tale timpu-i nesfârşit, Doamne. Nimeni nu stă să-Ţi numere clipele. Zilele şi nopţile trec, vârstele înfloresc şi apoi se ofilesc ca florile. Tu ştii să aştepţi. Veacurile Tale se urmează ca să împlinească o gingaşă floare în câmpii. Noi, oamenii, n-avem timp de pierdut, şi, pentru că n-avem timp, trebuie să ne zbatem pentru norocul nostru. Suntem prea săraci ca să ne îngăduim să întârziem. Şi, astfel, timpul ce trece îl las în seama nemulţumiţilor; estimp, altarul Tău rămâne pustiu şi despuiat. La sfârşitul zilei, mă zoresc de teamă să nu se fi închis porţile; apoi văd că mai este timp destul. LXXXIII Pentru Tine voi face un colier de perle, din lacrimile chinului meu. Ca să-Ţi acopere picioarele, stelele şiau şlefuit inele de lumină; ci darul meu vrea să atârne la gâtul Tău.

PREZENTARE

3

Din Tine izvorăsc bogăţia şi slava, în Tine-i puterea să le dai şi să le ţii. Dar tânguirea aceasta-i numai a mea şi, când Ţi-o dăruiesc, pogori asupră-mi harul Tău.

LXXXI.V Fiorul despărţirii se revarsă peste lume şi naşte chipuri fără număr pe cerul nesfârşit. Tristeţea despărţirii contemplă în tăcere toată noaptea, din stea în stea, şi deşteaptă o liră printre frunzele surâzând în întunecimea ploioasă a lui Iulie. Această năvalnică frământare se îndeseşte în doruri şi iubiri, în suferinţele şi bucuriile din casele oamenilor şi, din inima mea de poet, ţâşneşte ea mereu şi curge şiroind în cântece.

LXXXV

PREZENTARE

3

Când ieşiră oştenii din palatul Stăpânului, unde se-ascunse puterea lor? Unde erau armura şi armele lor? Păreau sărmani şi fără puteri şi săgeţile căzură asupra lor dese ca grindina, în ziua când ieşiră din palatul Stăpânului. Când se întoarseră oştenii în palatul Stăpânului, unde se-ascunse puterea lor? Lăsară spada, lăsară arcul şi săgeata, pe fruntea lor lumina pacea. Lăsară roadele vieţii lor în urmă-le; în ziua când se-ntoarseră în palatul Stăpânului.

LXXXVI Moarte, roaba ta e la uşa mea.Ea a străbătut marea neştiută, mi-aduce solie de la Tine. Noaptea e-ntunecată şi inimii i-e frică! Totuşi, îmi voi lua făclia, voi deschide poarta ca s-o primesc. Căci la poartă-i solitoarea ta. Cu mâinile împreunate, o voi cinsti cu lacrimile mele. Voi grămădi comoara inimii mele la picioarele ei. Şi ea se va întoarce cu solia împlinită, lăsându-mi umbra ei întunecată. Şi în dimineaţa mâhnită, nimeni nu va mai fi, Doamne, decât eu, ca să-Ţi aduc jertfa cea mare! LXXXVII 01 caut fără nădejde prin toate ungherele casei; n-o găsesc nicăieri. Casa e mică şi ce-a ieşit odată, nu se mal găseşte. Dar mare-i palatul Tău, Doamne, căci în timp ce căutam după ea am ajuns în faţa porţii Tale.

Mă opresc sub cereasca boltă de aur a serii Tale şi ridic spre Tine ochii mei copleşiţi de dor. Am ajuns la marginea veşniciei, de unde nimic nu se mai pierde vreodată: nici nădejdea, nici fericirea, nici amintirea unei feţe întrezărită printre lacrimi. Oh! Scaldă viaţa mea pustie în acest ocean, cufund-o în sânul acestei plinătăţi! Să cuprind odată, pe lumea întreagă, această dulceaţă pierdută! LXXXVIII Doamne-al templului pustiu! Strunele rupte nu mai prăznuiesc lauda Ta. Clopotele serii nu mai îmbie pe nimeni Ia slujbă, văzduhu-i tăcut în jurul Tău. In casa Ta mâhnită, bate primăvara zefirul hoinar. Aduce veşti de la flori, florile care nu mai sunt dăruite altarului Tău. Credinciosul Tău de altădată geme după o milă nedăruită. La căderea serii, când focurile şi umbrele se mistuie-n amurg, el se întoarce trist de la templu, cu pustiul în inimă.

Zilele de sărbătoare n-aduc decât tăcere. Nopţile de rugăciune se scurg fară făclii aprinse. Mulţimea chipurilor sfinte, şlefuite de harnicii artişti, le poartă râul sacru al uitării. Iar Tu, rămâi neslăvit, veşnic trecut cu vederea, Doamne-al templului pustiu! LXXXIX Mai multă gălăgie, mai multe cuvinte cu glas mare, aşa vrea Stăpânul meu! Mam folosit de şoapte. Graiul inimii mele se va urma de-acum în murmurele unui cânt. Oamenii se grăbesc spre piaţa Regelui. Toţi negustorii şi cumpărătorii sunt acolo. Cât despre mine, eu am îngăduinţa la amiază, în plină muncă. Să se deschidă deci florile în grădina mea, deşi nu-i vremea lor, şi albina să umple văzduhul cu zumzetul ei dulce! Am cheltuit o mulţime de ceasuri în lupta binelui cu răul, dar acum vrea Soţul zilelor mele deşarte să cheme la El inima mea; şi nu ştiu, ce înseamnă această

chemare fară veste, ce să fie această schimbare? XC Ce dar vei îmbia, când moartea va bate la uşa ta? Voi pune în faţa oaspetei cupa plină a vieţii mele, nu voi suferi să plece cu mâinile goale. Şi dulcele rod al zilelor mele de toamnă şi-al nopţilor de vară, al vieţii mele zbuciumate, la capătul zilelor mele le voi îmbia în faţa ei - când va bate moartea la uşa mea.

XCI 0-, tu, supremă împlinire a vieţii, Moarte, o moartea mea, aleargă şi vorbeşte-mi şoptit! Zi după zi am vegheat aşteptându-te, pentru tine am purtat bucuriile şi durerile vieţii. Tot ce sunt, tot ce am, nădejdea mea şi iubirea mea au curs mereu în taină spre tine.

O ultimă lucire a ochilor tăi şi viaţa mea va fi a ta. S-au împletit florile şi cununa e gata pentru Mire. După nuntă, mireasa va lăsa casa părintească şi, singură, va merge în noaptea solitară, întru întâmpinarea Domnului ei. XCII Stiu că, va veni o zi, când nu voi mai vedea acest pământ; viaţa se va odihni dintru mine, după ce va fi tras vălul suprem pe ochii mei. Atunci stelele vor veghea în noapte, aurora va ţâşni ca veghea şi orele se vor înălţa încă, asemeni valurilor mării, aducând bucurii şi necazuri. Când mă gândesc la sfârşitul clipelor mele, zăgazul timpului se sparge; deodată mi se limpezeşte, în lumina morţii, lumea cu comorile ei moarte. In ea, desfatarea-i cea mai săracă locuinţă, plăcerea-i viaţa cea mai netrebnică. Ducă-se dulcețile ce le-am dorit și bunătățile pe care le-am avut!

Şi, apropie-mi-se sufletul numai de acele bunătăţi pe care le-am nesocotit, şi n-am vrut să le văd!

XCIII Am luat vacanţă! Uraţi-mi drum bun, fraţii mei! Primiţi salutul meu! Iată, îmi pun cheile la poartă, las toate drepturile asupra casei mele! Dăruiţi-mi numai câteva vorbe bune la plecare! Atâta timp am fost vecini şi am primit de la voi mai mult decât am putut să dau. Acum mijeşte ziua, făclia care mi-a luminat ungherul întunecat s-a mistuit. A venit o chemare şi sunt gata de drum!

XCIV Acum, în ceasul plecării, prieteni, uraţimi noroc! Cerul e-nroşit de auroră, poteca se deschide minunată. Nu măntrebaţi ce port cu mine. Plec la drum cu mâinile goale şi inima plină de dor. îmi voi pune cununa de nuntă. N-am îmbrăcat mantia întunecată a pelerinilor; sufletul meu n-are teamă, chiar de vantâlni primejdii în drum. La capătul drumului meu va răsări luceafărul şi tânguitoarele sunete ale serii se vor revărsa, deodată, deasupra bolţii regale. xcv N-am priceput nimic, când am trecut pragul acestei vieţi. Care a fost puterea care m-a făcut să înfloresc în această taină, cum se deschide floarea la miezul nopţii în pădure? In dimineaţa când ochii mei s-au deschis în lumină, am simţit îndată că nu eram străin pe acest pământ şi că, sub chipul mamei mele, mă îmbrăţişa Necunoscutul fără chip şi nume.

Aşa îmi va apare la moarte acelaşi Necunoscut, ca şi cum L-aş fi cunoscut totdeauna. Şi, pentru că iubesc această viaţă, ştiu că voi iubi moartea tot aşa de mult.

XCVI Când voi pleca de-aici, acesta să fie cuvântul meu suprem: că, ce-am văzut e minunat! Am gustat mierea tainică a acestui lotus ce se întinde pe oceanul de lumină şi am fost binecuvântat: acesta să fie cuvântul meu suprem! Am dănţuit în acest palat cu chipuri nesfârşite şi L-am zărit pe Cel fără de chip. Mădularele şi trupul tot mi-au tresărit la atingerea Celui neatins! Ah, dacă sfârşitul trebuie să vină acum, să vină! acesta să fie cuvântul meu suprem! XCVII

Când dansam împreună, niciodată nam întrebat cine eşti. Nu cunoaşteam nici sfială, nici teamă, viaţa-mi era năvalnică. In zorii zilei, ca un Prieten, mă chemai din somn şi mă purtai în fugă, din luminiş în luminiş. In timpul acesta nu mă frământam să ştiu înţelesul cântecelor ce-mi cântai. Vocea mea relua simplu melodiile, inima îmi dansa în ritmul lor. Dar acum, când ceasul jocurilor a trecut, ce este această vedere neaşteptată? Lumea toată şi toate tăcutele stele îşi ţin privirile plecate la picioarele Tale! XCVIII Te voi acoperi cu trofee, cu laurii înfrângerii mele. Nu stă-n puterea mea să scap de Tine neînvinsă. Desigur, eu simt nebunia trufiei mele . Ştiu că, în prea plinul trudei, viaţa mea îşi va sparge zăgazurile, inima mea goală ca trestia va răspândi suspine dulci şi pietrele vor izbucni în lacrimi.

Desigur, ştiu că nu vor rămâne închise mereu petalele lotusului, ci vor descoperi comoara tainică a nectarului lor. Din înălţimea cerului veghează un Ochi, care mă va chema spre linişte. Nimic nu mi se va lăsa, orice ar fi, şi, la picioarele Tale, voi primi moartea de tot! XCIX Când voi scăpa cârma, voi cunoaşte că a venit vremea să o iei Tu. Ce trebuie să se-mplinească, se va-mplini. Zadarnică e truda mea. Atunci împacă-te, inimă! Primeşte în linişte înfrângerea şi socoteşte un mare noroc să odihneşti, în linişte, acolo undeai fost hotărâtă. Luminile se sting fară-ncetare, la cea mai mică adiere a vântului; în silinţa de a le reaprinde, uit de toate mereu. Dar, de data aceasta, voi fi cuminte; voi aştepta în noapte, aşternându-mi covorul pe pământ, şi, când îţi va place, Doamne, apropie-Te fară zgomot: iată locul Tău!

C Mă cufund în adâncurile oceanului de chipuri, în nădejdea că voi afla Perla desăvârşită şi fără formă. Nu mai vâslesc din port în port, în barca asta bătută de furtuni. Departe sunt zilele când îmi plăcea să fiu clătinată de valuri. Acum tânjesc să mor în Cel fară de moarte. În sala de primire, lângă abisul de unde se înalţă o muzică fără note, voi lua harfa vieţii mele. Te voi struni după ritmul Celui veşnic, harfă! Şi, când va fi tremurat supremul tău suspin, te voi depune liniştită la picioarele Celui Tăcut. CI Cântecele mele Te-au căutat toată viaţa. Ele mă călăuziră din poartă-n poartă, prin ele am simţit împrejur, pipăind şi aţintind lumea. Cântecele mele mă învăţară tot ce-am cunoscut, mi-au arătat potecile ascunse

şi au oferit vederii mulţime de stele pe orizontul inimii mele. Cântecele mele m-au purtat de-a lungul zilei, spre ţinutul tainic al plăcerii şi durerii; şi, acum, când se sfârşi călătoria mea, la ce palat în noapte m-au purtat ? CIl Da, m-am fălit în faţa lor că Te cunosc! Chipul Tău îl văd ei în orice operă a mea. Ei vin şi mă întreabă: "Deci, cine-i El?" Şi nu ştiu ce să le răspund. Într-adevăr, ce-aş putea spune? Mă condamnă şi se întorc cu dispreţ. Şi Tu rămâi acolo surâzând. Te-am povestit în cântece de neuitat. Taina a ţâşnit din inima mea. Vin şi mă întreabă: "Spune-ne tot ce-nseamnă ele!" Nu ştiu ce să le răspund. - "Ah, cine ştie ce vor să spună ele!" Ei zâmbesc şi se întorc cu dispreţ. Şi Tu rămâi acolo, surâzând.

CIII

În suprema închinare, Doamne, să-şi tindă simţurile mele braţele şi să atingă lumea la picioarele Tale! Asemeni norilor lăsându-şi povara de ploi, să se plece duhul meu în faţa porţii Tale, în suprema închinare! Cântecele mele să se topească într-un murmur şi să se-mplinească-n ocean de linişte, în suprema închinare! Asemeni păsărilor călătoare, zburând zi şi noapte spre cuiburile-n munţi, să se avânte viaţa mea Doamne, spre cuibul ei veşnic, în suprema închinare!

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful