You are on page 1of 144

Lecţii de Astronomie

Cuprins

Cuprins i

1 Astronomia sferică 3
1.1 Sfera cerească: Rotaţia, punctele, planele şi
liniile ei fundamentale. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3
1.1.1 Sfera cerească . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3
1.1.2 Poziţia reciprocă a cercurilor şi punctelor sferei cereşti . . . . 5
1.2 Coordonate cereşti . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5
1.2.1 Sistemul de coordonate orizontale . . . . . . . . . . . . . . . . 5
1.2.2 Sistemul de coordonate orare (semilocale) . . . . . . . . . . . 6
1.2.3 Coordonatele ecuatoriale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7
1.3 Relaţiile dintre coordonatele geografice şi cele cereşti ı̂n cazul
trecerilor la meridianul ceresc . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 8
1.4 Mişcarea Soarelui pe ecliptică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9
1.5 Sistemul de coordonate ecliptice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10
1.6 Coordonate galactice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11
1.7 Transformarea coordonatelor cereşti . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12

2 Problema celor două corpuri 15


2.1 Legile mişcării ale lui Newton . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15
2.2 Legea atracţiei universale a lui Newton . . . . . . . . . . . . . . . . . 16
2.3 Problema celor n corpuri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16
2.4 Problema celor două corpuri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19

i
ii CUPRINS

2.5 Teorema lui Newton privind atracţia unei sfere omogene . . . . . . . 22


2.6 Soluţia analitică a problemei celor două corpuri . . . . . . . . . . . . 25

3 Legile lui Kepler 33


3.1 Prima lege a lui Kepler . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 33
3.2 A doua lege a lui Kepler . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35
3.3 A treia lege a lui Kepler . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 36
3.4 Determinarea masei planetare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 37

4 Metode de calcul ı̂n astrodinamică 41


4.1 Vectorii de poziţie şi viteză ı̂n integralele mişcării . . . . . . . . . . . 41
4.2 Vectorii de poziţie şi viteză . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 45
4.3 Vectorii de poziţie şi viteză . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 47
4.4 Elemente orbitale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 49
4.5 Alte sisteme de elemente orbitale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 53
4.5.1 Elementele lui Delaunay . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 53
4.5.2 Elementele lui Poincaré . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 53

5 Funcţiile astrodinamice fundamentale 55


5.1 Determinarea funcţiilor f şi g . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 55
5.2 Funcţiile f şi g - ı̂n funcţie de anomalia adevărată . . . . . . . . . . . 60
5.3 Funcţiile f şi g ı̂n funcţie de anomalia excentrică . . . . . . . . . . . . 63
5.4 Funcţiile f şi g - ı̂n funcţie de variabilele universale . . . . . . . . . . 68
5.5 Funcţiile f şi g ı̂n funcţie de timp . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 75

6 Pământul − corp ceresc 79


6.1 Cele trei latitudini geografice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 81
6.2 Variaţia forţei de gravitaţie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 83
6.3 Măsurarea masei şi densităţii medii a
Pământului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 83
6.4 Structura Pământului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 84
CUPRINS iii

6.5 Mişcările Pământului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 86

7 Fenomene care modifică poziţia aştrilor pe cer 89


7.1 Refracţia astronomică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 89
7.2 Aberaţia luminii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 91
7.2.1 Fenomenul aberaţiei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 91
7.2.2 Aberaţia Soarelui, planetelor şi a cometelor . . . . . . . . . . . 92
7.3 Paralaxe diurne şi anuale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 93
7.3.1 Paralaxa diurnă şi determinarea distanţelor ı̂n sistemul solar . 93
7.3.2 Paralaxa anuală şi determinarea distanţelor stelare . . . . . . 95
7.3.3 Paralaxa seculară a stelelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 96
7.4 Precesia şi nutaţia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 97
7.5 Mişcările proprii ale stelelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 98
7.6 Problemele astronomiei fundamentale . . . . . . . . . . . . . . . . . . 99

8 Timpul şi măsurarea lui 103


8.1 Consideraţii generale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 103
8.2 Timpul astrodinamic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 104
8.2.1 Timpul terestru: timpul sideral şi timpul solar . . . . . . . . . 104
8.2.2 Diverse sisteme de măsură a timpului . . . . . . . . . . . . . . 108
8.2.3 Timpul efemeridelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 111
8.3 Timpul fizic: timpul atomic internaţional . . . . . . . . . . . . . . . . 112
8.4 Unităţile fundamentale de timp . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 113
8.5 Calendarul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 114

9 Teoria perturbaţiilor 119


9.1 Teoria perturbaţiilor. Preliminarii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 120
9.1.1 Exemplu - Oscilatorul Armonic . . . . . . . . . . . . . . . . . 121
9.2 Metoda lui Poisson . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 122
9.2.1 Exemplu - Oscilatorul Armonic . . . . . . . . . . . . . . . . . 124
9.3 Variaţia parametrilor Lagrange . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 125
CUPRINS 1

9.3.1 Exemplu - Oscilatorul Armonic . . . . . . . . . . . . . . . . . 127


9.4 Integralele de mişcare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 128
9.5 Interpretarea lui . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 130
9.6 Problema perturbată a celor două corpuri . . . . . . . . . . . . . . . 130
9.6.1 Energia şi semi-axa mare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 131
9.6.2 Momentul cinetic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 133
9.6.3 Înclinaţia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 134

9.6.4 Unghiul nodal Ω . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 136


9.6.5 Vectorul lui Laplace . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 137

Bibliografie 139
2 CUPRINS
Capitolul 1

Astronomia sferică

1.1 Sfera cerească: Rotaţia, punctele, planele şi


liniile ei fundamentale.

1.1.1 Sfera cerească


Se numeşte sferă cerească o sferă imaginară, cu raza arbitrară, având centrul
ı̂ntr-un punct arbitrar al spaţiului, pe a cărei suprafaţă se trec poziţiile aştrilor aşa
cum se văd ei pe cer, la un moment dat, din punctul considerat al spaţiului.
Este comod să considerăm drept centru al sferei cereşti ochiul observatorului
(O). În acest caz, fiecărei drepte care porneşte de la ochi spre astrul de pe cer ı̂i
corespunde un anumit punct (σ: proiecţia acestui astru pe sfera cerească). Poziţia
aparentă relativă a aştrilor o determinăm cu ajutorul arcelor de cerc mare de pe
sfera cerească dintre proiecţiile aştrilor sau cu ajutorul unghiurilor dintre direcţiile
aştrilor. Rotaţia sferei cereşti, conform definiţiei, este analoagă cu rotaţia diurnă a
cerului.
Privind Figura 1.1 identificăm:
P P 0 → se numeşte axa lumii şi este diametrul ce uneşte cei doi poli (P →
Polul Nord, P 0 → Polul Sud). Axa de rotaţie a sferei cereşti (topocentrice) este
paralelă cu axa de rotaţie a Pămantului ( ı̂n cazul sferei cereşti geocentrice cele
două axe coincid).
ZZ 0 → se numeşte verticala locului şi reprezintă direcţia firului cu plumb ı̂ntr-
un loc dat (Z → zenit, Z 0 → nadir).
Planul dus prin centrul sferei cereşti perpendicular pe verticala locului este
planul orizontal. El taie sfera cerească după un cerc mare numit orizont matematic

3
4 CAPITOLUL 1. ASTRONOMIA SFERICĂ

Meridian
Ceresc
s Z
P
Parallel s
ceresc s
Ecuator
E Q ceresc

O
N
Orizont
matematic
V
Q

P
Z

Figura 1.1: Sfera cerească

sau orizontul ”adevărat” (N ESV ).


Planul dus prin centrul sferei cereşti perpendicular pe axa lumii se numeşte
planul ecuatorului ceresc. El taie sfera cerească după un cerc mare numit ecuatorul
ceresc (QV Q0 E), care ı̂mparte sfera cerească ı̂n două emisfere: emisfera boreală
(nordică) şi emisfera australă (sudică).
Orizontul matematic şi ecuatorul ceresc (topocentric) se intersectează ı̂n două
puncte care sunt punctele cardinale E (est) şi V (vest).
Cele două drepte, axa lumii şi verticala locului, determină un plan numit
planul meridian al locului. El taie sfera cerească după un cerc mare numit meridian
ceresc (P ZQSP 0 Z 0 Q0 N ), iar planul orizontului după o linie numită meridiana locului
(N S). Meridiana locului taie orizontul ı̂n două puncte: cel mai apropiat de Polul
Nord este punctul nord (N ) iar diametral opusul lui este punctul sud (S). Pe orizont,
la mijloc ı̂ntre cele două puncte - ı̂n dreapta observatorului ı̂ntors cu faţa spre Polul
Nord - este punctul est (E) şi diametral opus lui punctul vest (V ). Deci meridianul
serveşte pentru orientarea ı̂ntr-un punct dat de pe Pământ.
Orice plan dus prin verticala locului se numeşte plan vertical şi taie sfera
cerească după un cerc mare numit vertical. Planul vertical perpendicular pe planul
meridian al locului determină primul vertical.
În mişcarea diurnă, fiecare stea (σ) descrie câte un cerc mic, paralel cu ecua-
torul ceresc, numit paralel ceresc. Paralelul ceresc are cu meridianul ceresc două
puncte comune numite culminaţii. În culminaţia superioară (σ 0 ) steaua atinge
ı̂nălţimea cea mai mare deasupra orizontului, iar ı̂n culminaţia inferioară (σ 00 ) steaua
atinge ı̂nălţimea cea mai mică deasupra orizontului. Stelele la care vedem ambele
culminaţii au ı̂ntreg paralelul ceresc deasupra orizontului - acestea sunt stele cir-
cumpolare; alte stele răsar, culminează şi apun - stelele cu răsărit şi apus.
1.2. COORDONATE CEREŞTI 5

1.1.2 Poziţia reciprocă a cercurilor şi punctelor sferei cereşti


Poziţia reciprocă a cercurilor şi punctelor sferei cereşti, care au fost definite
mai sus, depinde de direcţia verticalei locului, adică de poziţia observatorului pe
suprafaţa Pământului (orientarea axei lumii fiind aceeaşi pentru toate punctele
suprafeţei terestre).
Această dependenţă se traduce prin următoarea relaţie fundamentală a lati-
tudinii astronomice:” Înălţimea Polului Ceresc deasupra orizontului unui loc de pe
suprafaţa Pământului este egală cu latitudinea astronomică a acestui loc”.
În cazul Pământului sferic, latitudinea astronomică este aceeaşi cu latitudinea
geografică - una din coordonatele geografice care determină poziţia unui punct pe
suprafaţa Pământului (Figura 1.2).
p

Parallel
geografic
O
G

q j q
Ecuator
terestru L
G O
Meridian
Geografic

Figura 1.2: Coordonate geografice

Latitudinea geografică (ϕ) a unui loc este unghiul format de planul ecuatorului
terestru (qq 0 ) cu verticala locului (T O).
A doua coordonată pentru determinarea locului observatorului este unghiul
format de meridianul iniţial ( meridianul Greenwich) cu meridianul locului, unghi
numit longitudine geografică (L). Ea este vestică sau estică, după cum se măsoară
spre vest, respectiv spre est, de la meridianul iniţial; printr-o convenţie, longitudinea
estică se consideră pozitivă, iar cea vestică negativă.

1.2 Coordonate cereşti

1.2.1 Sistemul de coordonate orizontale


Pentru fiecare sistem de coordonate considerăm un plan, numit fundamental,
care taie sfera cerească după un cerc mare (fundamental), şi o axă fundamentală
perpendiculară pe planul fundamental ı̂n centrul sferei cereşti.
6 CAPITOLUL 1. ASTRONOMIA SFERICĂ

În sistemul de coordonate orizontale (locale sau zenitale), planul fundamental


este planul orizontului matematic (N ESV ), iar axa fundamentală este verticala
locului (OZ). Coordonatele orizontale ale unui astru σ sunt (Figura 1.3):
Z
P Z

E h

O
N S

s A
V

Figura 1.3: Sistemul de coordonate orizontale

- ı̂nălţimea deasupra orizontului (h): unghiul format de direcţia spre astru cu


planul orizontului; se măsoară cu arcul cercului vertical al astrului, de la orizont
spre astru. Adesea, ı̂n locul ı̂nălţimii se utilizează complementul ei, z = 900 − h,
numit distanţă zenitală: unghiul format de verticala locului cu raza vizuală spre
astru. Cercul mic al sferei cereşti ce trece prin astrul σ şi al cărui plan este paralel
cu planul orizontului matematic se numeşte almuncantaratul astrului.
- azimutul (A): unghiul diedru format de planul meridianului ceresc cu planul
vertical al astrului. Se măsoară cu arcul orizontului matematic cuprins ı̂ntre punc-
tul sud (S) şi punctul de intersectie (σ 0 ) a cercului vertical al astrului cu orizontul
matematic (00 − 3600 ). Azimutul socotit de la punctul S se numeşte azimut astro-
nomic, iar cel care se măsoară de la punctul N ı̂n acelaşi sens retrograd se numeşte
azimut geodezic.
Coordonatele orizontale se determină cu ajutorul teodolitului sau instrumen-
tului universal.

1.2.2 Sistemul de coordonate orare (semilocale)


Planul fundamental ı̂n acest sistem este planul ecuatorului ceresc (QV Q0 E),
iar axa fundamentală este axa lumii (P P 0 ). Planul definit de axa lumii şi astru
se numeşte planul orar al astrului; el taie sfera cerească după un cerc mare numit
cercul orar al astrului (sau cercul de declinaţie).
Coordonatele orare ale unui astru σ sunt (Figura 1.4):
- declinatia (δ): unghiul format de raza corespunzătoare astrului cu planul
ecuatorului ceresc; se măsoară prin arcul de cerc orar de la ecuatorul ceresc la astru
1.2. COORDONATE CEREŞTI 7

P
z

s
d

E
O H
Q Q

g
V a s

Figura 1.4: Coordonate orare şi ecuatoriale

( 00 − ±900 ). Uneori, ı̂n locul declinaţiei se foloseşte distanţa polară a astrului σ,


_
notată cu p = P σ şi legată de δ prin relaţia p + δ = 900 ; distanţa polară se socoteşte
de la Polul Nord ceresc (00 − 1800 ).
- unghiul orar (H): unghiul format de meridianul ceresc al locului cu cercul
orar al astrului; se măsoară prin arcul de ecuator ceresc de la meridianul ceresc al
locului până la cercul orar al astrului (00 − 3600 ).
Coordonatele orare se măsoară cu ajutorul instrumentelor având montură ecu-
atorială (ecuatorialul ).

1.2.3 Coordonatele ecuatoriale


Coordonatele ecuatoriale au acelaşi plan fundamental şi au aceeaşi axă fun-
damentală ca şi cele orare. Declinaţia astrului (δ), fiind constantă se păstrează,
unghiul orar se ı̂nlocuieşte ı̂nsă prin ascensia dreaptă (α) a stelei.
Se numeşte ascensia dreaptă (α) a unui astru unghiul format de planul orar al
punctului vernal (γ) cu planul orar al astrului şi se măsoară ı̂n sens direct (00 − 3600
sau 0h − 24h ), prin arcul de ecuator ceresc, de la punctul vernal (γ) la cercul orar
(σ 0 ).
Punctul vernal (γ) este punctul ı̂n care drumul anual aparent al Soarelui taie
ecuatorul ceresc, când trece din emisfera australă ı̂n cea boreală. Fiind un punct al
sferei cereşti, punctul vernal participă la mişcarea diurnă ı̂mpreună cu astrul, deci
ascensia dreaptă e constantă. Se admite aici că punctul vernal are o poziţie fixă pe
sfera cerească.
Unghiul orar al punctului vernal se numeşte timp sideral şi se notează cu θ.
Din Figura 1.4 rezultă:
θ =α+H (1.2.1)
Formula (1.2.1) realizează legătura ı̂ntre sistemele de coordonate (1.2.2) şi (1.2.3).
8 CAPITOLUL 1. ASTRONOMIA SFERICĂ

În meridianul ceresc, unghiul orar al astrului este 0, deci:


θ=α (1.2.2)

Relaţia (1.2.2) se utilizează pentru:


- determinarea timpului sideral, când ascensia astrului ce trece prin planul
meridianului ceresc se cunoaşte;
- determinarea ascensiilor drepte ale astrilor, când timpul sideral se cunoaşte.
Coordonatele ecuatoriale α şi δ sunt utilizate la ı̂ntocmirea cataloagelor şi
hărţilor stelare.

1.3 Relaţiile dintre coordonatele geografice şi cele


cereşti ı̂n cazul trecerilor la meridianul ceresc
În cazul trecerii astrului la meridianul ceresc, pe lângă relaţia:
ϕ = hP , (1.3.1)
există şi alte relaţii simple ı̂ntre ϕ, hm (sau zm ) şi δ.
Fie σ1 un astru ı̂n meridianul ceresc al locului, ı̂n culminaţia superioară, la sud
de zenit (Figura 1.5).
Z Zm
d2 d1

P d
O
zp =90-j Q
j

d3
zQ =

rp =j
N S
O

90-
j
d=N
Q
P

Figura 1.5: Proiecţia sferei cereşti pe planul meridianului ceresc

Se vede imediat că:


ϕ = δ + zm , (1.3.2)
unde ϕ - latitudinea locului, δ - declinaţia astrului, iar zm - distanţa zenitală
măsurată ı̂n momentul trecerii astrului la meridianul ceresc al locului. Dacă as-
trul se află la nord de zenit (σ2 ):
ϕ = δ − zm . (1.3.3)
1.4. MIŞCAREA SOARELUI PE ECLIPTICĂ 9

Pentru culminaţia inferioară (σ3 ), avem:


zm = 1800 − (ϕ + δ). (1.3.4)

Formulele (1.3.1) şi (1.3.4) sunt utile pentru determinarea latitudinii geografice
a locului de observaţie.
Observaţie. Pentru ca o stea să fie circumpolară, este necesar ca culminaţia sa
inferioară să fie deasupra orizontului (Figura 1.5). Deoarece orizontul formează cu
ecuatorul ceresc unghiul 900 − ϕ, condiţia circumpolaritaţii este: δ ≥ 900 − ϕ
La fel, δ 6 − (900 − ϕ) este condiţia ca o stea să nu răsară. Deci condiţia ca o
stea să nu fie circumpolară (să nu apună sau să nu răsară) este:
|δ| ≥ 900 − ϕ, (1.3.5)
iar condiţia ca o stea să fie cu răsărit şi apus este:
|δ| 6 900 − ϕ. (1.3.6)

1.4 Mişcarea Soarelui pe ecliptică


Soarele pe lângă mişcarea diurnă la care participă ı̂mpreună cu toţi aştrii,
se deplasează şi printre stele, executând ı̂n cursul anului un ocol complet pe sfera
cerească.
Măsurând ı̂n meridian distanţa zenitală a Soarelui, obţinem, după formula
(1.3.2), declinaţia δ¯ , care ı̂n timpul unui an variază continuu ı̂ntre limitele −230 270
si +230 270 , ı̂n ambele sensuri, luând de două ori valoarea zero.
Ascensia dreaptă a centrului Soarelui, α¯ , care se determină cu ajutorul stelelor
care culminează la miezul nopţii, variază ı̂n timpul unui an intre 00 − 3600 (sau
0h − 24h ).
Locul geometric al punctelor reprezentând centrul Soarelui timp de un an este
un cerc mare al sferei cereşti (EE 0 ), al cărui plan este ı̂nclinat cu unghiul ε = 230 270
pe planul ecuatorului ceresc. Acest cerc mare se numeşte ecliptică (Figura 1.6).
Pe cer ecliptica trece prin constelaţiile zodiacale care sunt ı̂n număr de 12, ca
şi numărul lunilor ı̂ntr-un an.
Ecliptica taie ecuatorul ceresc ı̂n două puncte diametral opuse, numite
punctele echinocţiilor (sau echinocţiale) : punctul vernal (γ), ı̂n care Soarele se află
la 21 Martie, trecând din emisfera australă ı̂n cea boreală (α¯ = 0h , δ¯ = 00 ), şi
punctul autumnal (Ω), ı̂n care Soarele se află la 23 Septembrie, trecând din emisfera
boreală ı̂n cea australă (α¯ = 12h , δ¯ = 00 ).
10 CAPITOLUL 1. ASTRONOMIA SFERICĂ

Q O Q

|
E

Figura 1.6: Poziţia eclipticii pe sfera cerească

Alte două puncte importante ale eclipticii sunt punctele unde declinaţia Soare-
lui ia valori extreme, puncte numite solstiţii: punctul solstiţiului de vară (α¯ =
6h , δ¯ = +230 270 ), unde declinaţia este maximă, şi punctul solstiţiului de iarnă (
α¯ = 18h , δ¯ = −230 270 ), unde declinaţia este minimă.
Fenomenele mişcării aparente a Soarelui se explică ı̂n ı̂ntregime prin două
mişcări ı̂n spaţiu ale Pământului, socotit drept corp rigid: mişcarea de rotaţie ı̂n
jurul axei sale şi mişcarea de translaţie (numită ı̂n astronomie mişcare de revoluţie) ı̂n
jurul Soarelui. Aceste mişcări se execută astfel ı̂ncât axa de rotaţie rămâne ı̂nclinată
faţă de planul orbitei Pământului cu un unghi de 660 330 , deplasându-se paralel cu
ea ı̂nsăşi.

1.5 Sistemul de coordonate ecliptice


Cel de-al patrulea sistem de coordonate cereşti are ca plan fundamental planul
eclipticii (EγE 0 ) şi ca axă fundamentală axa polilor ecliptici (perpendiculară ı̂n
centrul sferei cereşti pe planul eclipticii) (ΠΠ0 ). Ea are cu sfera cerească două puncte
de intersecţie, numite polii ecliptici (Π şi Π0 ). Cercul mare dus prin polii Π,Π0 şi
astru este cercul latitudinilor (sau meridianul ecliptic) al astrului.
Coordonatele ecliptice ale unui astru σ sunt (Figura 1.7):
- latitudinea ecliptică (β): unghiul format de raza corespunzătoare astrului cu
planul eclipticii. Este măsurată prin arcul de cerc de latitudine, de la ecliptică la
astru. Este pozitivă de la ecliptică spre polul nord Π şi negativă de la ecliptică spre
polul sud Π0 .
- longitudinea ecliptică (λ):unghiul măsurat, ı̂n sens direct, prin arcul eclipticii,
de la cercul de latitudine al punctului vernal γ la cercul de latitudine al astrului. Se
exprimă ı̂n grade (de la 00 la 3600 ).
Coordonatele ecliptice nu depind de rotaţia sferei cereşti. Ele nu se măsoară
1.6. COORDONATE GALACTICE 11

P
s
b

O
E E

l s

Figura 1.7: Sistemul de coordonate ecliptice

cu instrumente, ci se deduc prin calcul din cele ecuatoriale. Ele se utilizează mai
ales la studiul mişcării Lunii şi planetelor, care ı̂şi execută mişcarea ı̂n apropierea
eclipticii.

1.6 Coordonate galactice


Un alt sistem de coordonate cereşti, mult folosit ı̂n studiul dinamicii stelare şi
al structurii Galaxiei, este sistemul galactic.
Să considerăm planul meridian al Căii Lactee. Acesta taie sfera cerească după
un cerc mare, numit ecuator galactic (LL0 ). Planul ecuatorului galactic impreună cu
axa polilor galactici (GG0 ) (polul nord galactic G avand coordonatele A =12h 40min si
D= 280 , 00) formează sistemul galactic de referinţă. Faţă de acest sistem se definesc
coordonatele galactice ale unui astru σ (Figura 1.8):
P
L
d
b
G
d

Q Q
O
i
G

L
P

Figura 1.8: Sistemul de coordonate galactice

- latitudinea galactică (b): unghiul format de raza corespunzătoare astrului cu


planul ecuatorului galactic;
- longitudinea galactică (l): unghiul pe care-l face cercul de latitudine galactică
12 CAPITOLUL 1. ASTRONOMIA SFERICĂ

al astrului cu cercul de latitudine galactică al punctului de intersecţie a ecuatorul


galactic cu ecuatorul ceresc Ω (αΩ = 18h 40min ). Acest punct se numeşte nodul
ascendent al ecuatorului galactic.
Observăm că, spre deosebire de coordonatele orizontale, ecuatoriale şi ecliptice,
coordonatele galactice ale stelelor nu se determină cu precizie (de obicei, nu mai
precis de 00 , 1), lucru ce se explică prin faptul că aceste coordonate sunt folosite
ı̂ndeosebi ı̂n lucrările de statistică stelară.

1.7 Transformarea coordonatelor cereşti


Să considerăm sfera cerească şi să figurăm pe ea simultan două sisteme de
coordonate: sistemul orar şi sistemul orizontal. Obţinem că meridianul ceresc, ver-
ticalul astrului σ şi cercul de declinaţie al astrului σ se ı̂ntretaie, formând triunghiul
sferic: zenitul Z, polul lumii P şi astrul σ (Figura 1.9).

P
H 90
-Oj

O
p=90 -d
O
180 -A
q Z
O
Z=90
s

Figura 1.9: Triunghiul paralactic

Acest triunghi se numeşte triunghiul paralactic sau triunghiul de poziţie (sau


primul triunghi astronomic).
_ _ _
Laturile acestui triunghi sunt: ZP = 900 − ϕ, Zσ = z, P σ = 900 − δ = p, iar
unghiurile lui sunt Ẑ = 1800 − A, P̂ = H, σ̂ = q (unghi paralactic).
Se vede că elementele triunghiului paralactic conţin atât coordonatele orizon-
tale z şi A, cât şi coordonatele orare δ şi H.
Aplicând formulele lui Gauss (Teorema cosinusului, Teorema sinusului şi For-
mula celor cinci elemente) la rezolvarea triunghiului paralactic, obţinem relaţiile de
trecere de la un sistem de coordonate la altul.
De exemplu, transformarea coordonatelor orizontale (z, A), pentru un moment
determinat, ı̂n coordonatele orare (δ, H), cunoscând latitudinea geografică ϕ a locu-
lui de observaţie, se efectuează astfel: se aplică formulele lui Gauss pentru acele
1.7. TRANSFORMAREA COORDONATELOR CEREŞTI 13

elemente ale triunghiului paralactic care conţin coordonatele necunoscute, adică


pentru latura (900 − δ) şi unghiul H. Avem: 
cos(900 − δ) = cos(900 − ϕ) cos z + sin(900 − ϕ) sin z cos(1800 − A) 

sin(900 − δ) sin z 
=
sin(1800 − A) sin H 

0 0 0 0 
sin(90 − δ) cos H = sin(90 − ϕ) cos z + cos(90 − ϕ) sin z cos(180 − A)
De aici, găsim:

sin δ = sin ϕ cos z − cos ϕ sin z cos A ≡ (I) 
cos δ sin H = sin z sin A ≡ (II) (1.7.1)

cos δ cos H = cos ϕ cos z + sin ϕ sin z cos A ≡ (III)
La determinarea necunoscutelor se procedează astfel: ı̂mpărţind ecuaţia a doua
cu a treia, se determină H după tangentă:
(II)
tan H = . (1.7.2)
(III)

Dacă H > 450 , atunci, pentru a determina pe δ după tangentă, este mai
bine să ı̂mpărţim prima ecuaţie cu a doua, pentru că ı̂n acest caz eroarea de calcul
influenţează mai puţin sinusul:
(I)
tan δ = sin H. (1.7.3)
(II)
Dacă H < 450 , atunci, pentru a calcula pe δ, este mai bine să ı̂mpărţim prima
ecuaţie cu a treia, deoarece ı̂n acest caz eroarea influenţează mai puţin cosinusul:
(I)
tan δ = cos H. (1.7.4)
(III)

Probleme propuse:
1. Enumeraţi punctele fundamentale de referinţă de pe sfera cerească.

2. Să se scrie coordonatele ecuatoriale ale punctelor fundamentale de referinţă


de pe sfera cerească.

3. Să se arate că relaţia:

θ = α + H,
are o valabilitate generală (nedepinzând de situarea observatorului O pe globul tere-
stru şi a astrului σ pe sfera cerească)
14 CAPITOLUL 1. ASTRONOMIA SFERICĂ

4. Să se scrie formula pentru distanţa dintre două puncte de pe suprafaţa


globului terestru, de coordonate geografice (L1 , ϕ1 ) şi (L2 , ϕ2 ).

5. Un vapor pleacă ı̂n ziua de 8 iulie, ora 6 dimineaţa, din portul B(ϕ1 =
48 23 N, L1 = 40 300 V ) pe un cerc mare, spre portul C(ϕ2 = 50 170 N, L2 = 520 330 V ).
0 0

Când ajunge vaporul la destinaţie dacă viteza sa medie de deplasare este de 18 mile
marine pe oră?

6. Să se scrie formula pentru distanţa dintre două puncte de pe suprafaţa


globului terestru, de coordonate ecuatoriale σ1 (α1 , δ1 ) şi σ2 (α2 , δ2 ).

7. Într-o zi, la momentul sideral θ = 19h 35min 24s , coordonatele ecuatori-


ale ale unei comete sunt următoarele: α = 17h 50min 47s , 5; δ = +270 170 3600 . În ce
direcţie (A, z) trebuie ı̂ndreptat teodolitul de la Observatorul Astronomic din Cluj-
Napoca (ϕ = 460 450 3400 ) pentru a observa cometa?

8. O cometă are coordonatele ecliptice (λ, β). Care sunt coordonatele ecuato-
riale ale cometei ştiind că ı̂nclinarea pe ecuator este ε? Aplicaţie: λ = 5h 43min 01s , 5;
β = 450 070 4800 ; ε = 230 260 2100 .

9. Să se stabilească formulele pentru transformarea coordonatelor ecuatoriale


(α, δ) ı̂n coordonate galactice (l, b).

10. Să se determine timpul sideral şi azimutul pentru punctele unde răsare
şi apune steaua S, de coordonate ecuatoriale (α, δ), ı̂ntr-o localitate de latitudine ϕ
(nu se ţine seama de refracţie).
Capitolul 2

Problema celor două corpuri

2.1 Legile mişcării ale lui Newton


În Cartea I ”Principiile Matematice ale Filzofiei Naturale” sau pe scurt ”Prin-
cipiile”, Newton introduce următoarele trei legi ale mişcării:
1. Fiecare corp rămâne ı̂n starea sa de repaus sau de mişcare rectilinie şi
uniformă dacă nu este obligat de o forţă exterioară să-şi schimbe această stare.
2. Variaţia mişcării este proporţională cu forţa şi are loc pe direcţia şi
sensul de acţiune a forţei.
3. La orice forţă (acţiune) corespunde o reacţiune egală şi direct opusă.
A doua lege numită şi legea acţiunii forţelor poate fi exprimată din punct
de vedere matematic astfel


→ d
F = (m−

v) (2.1.1)
dt

şi ţinând seama că masa este o mărime constantă ı̂n ecuaţia (2.1.1), această lege se
mai scrie


− d−
→v
F =m = m−

a (2.1.2)
dt

care este ecuaţia fundamentală a mecanicii newtoniene.

15
16 CAPITOLUL 2. PROBLEMA CELOR DOUĂ CORPURI

2.2 Legea atracţiei universale a lui Newton


În afară de cele trei legi de mişcare din ”Principii” Newton a formulat şi legea
atracţiei universale sau legea gravitaţiei având ı̂n forma actuală următorul enunţ:
”Oricare două puncte materiale se atrag reciproc cu o forţă direct proporţională cu
produsul maselor lor şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele”.
Matematic, această lege se exprimă prin ecuaţia


− m1 m2 −

r
F =G 2 · (2.2.1)
r r
unde m1 şi m2 sunt masele celor două puncte materiale aflate la distanţa rı̂ntre ele
(vezi Fig. 2.1), iar G reprezintă un coeficient de proporţionalitate, numit constanta
atracţiei gravitaţionale (universale), a cărei valoare depinde de alegerea sistemului
fundamental de unităţi (de lungime, de masă şi timp)
1
-ı̂n sistemul internaţional (S.I.) G = 6.67 · 10−11 ' 15
· 10−9
-ı̂n Sistemul Astronomic Fundamental (distanţa medie Pământ-Soare, masa Soare-
lui, zona solară medie): G = 0.000295912 sau G = k 2 (k = 0.01720209895 şi se
numeşte constanta lui Gauss).

Figura 2.1: Legea atracţiei universale a lui Newton

2.3 Problema celor n corpuri


În acest paragraf vom analiza ı̂n detaliu mişcarea unui corp (planetă, satelit al
Pământului sau a unei navete spaţiale), asupra sa acţionând forţe de tip gravitaţional
2.3. PROBLEMA CELOR N CORPURI 17

sau forţe datorită rezistenţei la ı̂naintare, a compresiunii sau a presiunii radiaţiei


solare.
Vom considera sistemul de corpuri M = {mk }k=1,n şi considerăm corpul mi ,
1 ≤ i ≤ n, căruia ı̂i vom studia mişcarea.
Începem analiza noastră prin a considera, fără a restrânge generalitatea, un
sistem de coordonate Ox1 x2 x3 , ı̂n care poziţiile celor n mase mk sunt cunoscute cu
ajutorul vectorilor de poziţie −

r1 , −

r2 , ..., −

rn , (vezi Fig. 2.2).

Figura 2.2: Problema celor n corpuri

−→
Conform legii universale a gravitaţiei lui Newton forţa Fik exercitată de mi
asupra lui mk este

−→ Gmi mk −
Fik = − 3
r→
ki (2.3.1)
rki

unde


r→ →
− − →
ki = ri − rk . (2.3.2)

Rezultanta acestor forţe gravitaţionale ce acţionează asupra corpului i este


n
X

− Gmi mk −
Fi = 3
· r→
ki (2.3.3)
k=1, k6=i
rki

sau
18 CAPITOLUL 2. PROBLEMA CELOR DOUĂ CORPURI

n
X

→ mk −
Fi = −Gmi 3
· r→
ki . (2.3.4)
k=1, k6=i
r ki

−→
Notăm cu Fie rezultanta celorlalte forţe exterioare datorită rezistenţei la ı̂naintare,
compresiunii, presiunii radiaţiei solare, perturbaţiilor datorită nesfericităţii acestor


corpuri, etc. Astfel, asupra corpului mi acţionează o forţă rezultantă Ri


→ − → − →
Ri = Fi + Fie . (2.3.5)

Aplicând legea a doua a mişcării lui Newton obţinem

d −

(mi −

vi ) = Ri (2.3.6)
dt
sau

d−
→vi − dmi − →
mi +→
vi = Ri (2.3.7)
dt dt
Anumite efecte relativistice pot produce o schimbare a masei mi ca funcţie de
timp şi astfel termenul al doilea din relaţia (2.3.7) nu poate dispărea ı̂ntotdeauna.


Cu alte cuvinte, ı̂n astrodinamică nu este mereu satisfăcută ecuaţia F = m→ −a.
Înmulţind relaţia (2.3.7) cu m−1
i obţinem ecuaţia generală a mişcării pentru
corpul i

..

→ . m.

→ Ri − → i
ri = − ri (2.3.8)
mi mi
..
unde −

ri reprezintă vectorul acceleraţiei al corpului i relativ la sistemul de coordonate
Ox1 x2 x3 .
Ecuaţia (2.3.8) reprezintă o ecuaţie diferenţială vectorială de ordinul doi neliniară
a cărei soluţie nu poate fi găsită ı̂n forma de mai sus, decât făcând anumite ipoteze
simplificatoare.
−→
Presupunând că masa mi rămâne constantă (ṁi = 0) şi că Fie este identic nul,
ecuaţia (2.3.8) se reduce la

.. n
X

→ mk −
ri = −G 3
· r→
ki . (2.3.9)
k=1, k6=1
rki
2.4. PROBLEMA CELOR DOUĂ CORPURI 19

Să presupunem acum că m2 este un satelit al Pământului, m1 este Pământul


şi celelalte mase rămase m3 , m4 , ..., mn reprezintă masele Lunii, Soarelui şi a altor
planete.
Din ecuaţia (2.3.9) pentru i = 1 şi i = 2 obţinem

.. n
X

→ mk
r1 = −G 3
·−
r→
k1 (2.3.10)
k=2
rk1

respectiv

.. n
X

→ mk −
r2 = −G 3
· r→
k2 . (2.3.11)
k=1,
r
k6=2 k2

Din relaţia (2.3.2) pentru i = 1 şi n = 2 obţinem


.. .. ..

r→ → −
− →
12 = r2 − r1 . (2.3.12)

Substituind relaţiile (2.3.10) şi (2.3.11) ı̂n relaţia (2.3.12) găsim

µ− ¶
r→ −
r→
.. X n
− G (m1 + m2 ) −
r→ · r→
k2 k1
12 = − 3 12 − Gmk − . (2.3.13)
r12 k=3
rk2 rk1

Această relaţie scrisă sub forma de mai sus ne va ajuta la studiul


..
mişcării unui


satelit de masă m2 apropiat al Pământului de masă m1 . Atunci r12 va reprezenta
acceleraţia satelitului relativ la Pământ.
Ultimul termen din ecuaţia (2.3.13) este datorat efectelor perturbatoare ale
Lunii, Soarelui, planetelor şi altor sateliţi apropiaţi de Pământ. Pentru a aduce
viitoare simplificări ale acestei ecuaţii va trebui să comparăm mărimea efectelor ce
produc aceste perturbaţii cu forţa de atracţie dintre Pământ şi satelit.

2.4 Problema celor două corpuri


În paragraful precedent am găsit ecuaţia generală (2.3.13) a mişcării relative a
două corpuri perturbată de alte corpuri. Acum vom reduce această ecuaţie ı̂n cazul
particular al problemei celor două corpuri.
Vom face două ipoteze simplificatoare referitoare la modelul considerat:
20 CAPITOLUL 2. PROBLEMA CELOR DOUĂ CORPURI

1. Corpurile sunt uniform sferice şi considerăm că ı̂ntrega lor masă este con-
centrată ı̂n centrele lor.
2. Asupra sistemului nu acţionează forţe interne sau externe ı̂n afară de forţele
gravitaţionale ce acţionează de-a lungul liniei ce uneşte centrele celor două corpuri.
Vom formula următoarea problemă: ”Să se studieze mişcarea relativă a punc-
tului material de masă m2 ı̂n câmpul gravitaţional creat de punctul material de masă
m1 ” .
Poziţa celor două puncte masice m1 şi m2 este cunoscută cu ajutorul vectorilor
de poziţie −

r1 şi respectiv →

r2 faţă de un reper considerat fix Ox1 x2 x3 (vezi Fig. 2.3).
Admitem că aceste două mase interacţionează printr-o forţă ce depinde de distanţa
relativă dintre cele două mase şi are sensul de la m1 spre m2 . Această forţă poate
fi exprimată astfel


→ →

F = F · ir (2.4.1)


unde ir este versorul direcţiei m1 m2 şi are următoarea expresie

→ −
− →
r
ir = (2.4.2)
r
cu



r =−
r→ −
→ − →
12 = r2 − r1 . (2.4.3)

Figura 2.3: Problema celor două corpuri

Aplicând legea a doua a lui Newton mişcării lui m2 şi m1 găsim


2.4. PROBLEMA CELOR DOUĂ CORPURI 21

.. −

m2 −

r2 = − F (2.4.4)

respectiv


→..
m1 −

r1 = F . (2.4.5)

Pentru a obţine ecuaţia diferenţială a mişcării lui m2 ı̂n raport cu m1 vom


scădea relaţia (2.4.5) din (2.4.4)

.. ..
µ ¶

→ 1 1 −

r2 − −

r1 = − + F. (2.4.6)
m2 m1

Utilizând relaţiile (2.4.1) şi (2.4.3), relaţia (1.4.6) devine


µ ¶

− 1 1 →

r =− + F i3 . (2.4.7)
m2 m1

În Mecanica clasică, termenul

1 1 m1 + m2
+ = (2.4.8)
m2 m1 m1 m2
se numeşte masă redusă.
Utilizând relaţiile (2.4.8) şi (2.2.1) ı̂n (2.4.7) obţinem

.. m1 + m2 m1 m2 −

→ →
r=− G 2 ir (2.4.9)
m1 m2 r
sau introducând factorul

µ = G (m1 + m2 ) (2.4.10)

obţinem ecuaţia diferenţială sub formă vectorială a mişcării pentru problema celor
două corpuri sub forma
.. µ−


r + 3→
r = 0. (2.4.11)
r
Observaţii
1. Ecuaţia (2.4.11) rămâne neschimbată dacă ı̂nlocuim pe → −
r cu −−

r . Astfel,
ecuaţia (2.4.11) descrie fie mişcarea lui m2 faţă de m1 fie invers.
22 CAPITOLUL 2. PROBLEMA CELOR DOUĂ CORPURI

2. Ecuaţia (2.4.11) descrie mişcarea unităţii de masă mu relativ la masa m1 +


m2 situată ı̂ntr-o origine fixată,
.. µ→
mu −

r +mu 3 −
r = 0.
r
3. Forţa gravitaţională derivă dintr-un potenţial şi ecuaţia (2.4.11) se scrie

.. ∂v


r=− −
∂→r
unde

µ
v=− .
r
4. Potenţialul gravitaţional este definit astfel ı̂ncât este zero la infinit, i.e.

lim v = 0.
r→∞

2.5 Teorema lui Newton privind atracţia unei sfere


omogene
Aceste rezultate referitoare la atracţia unei sfere omogene goale sau pline,
constituie baza teoretică a aplicabilităţii legii atracţiei universale la studiul mişcării
corpurilor cereşti.
Teoremă: Atracţia unei sfere omogene goale este aceaşi cu atracţia centrului
ei ı̂n care s-ar afla concentrată ı̂ntreaga masă a sferei, când punctul material se află
ı̂n exteriorul sferei şi este egală cu zero, când punctul material se află ı̂n interiorul
sferei.
Considerăm o sferă de rază r0 de ecuaţie

x02 02 02
1 + x2 + x3 = r
02
(2.5.1)

cu centrul situat ı̂n originea sistemului de axe Ox1 x2 x3 , având masa atractivă uni-
form distribuită pe suprafaţa ei, astfel reprezentând o suprafaţă materială sferică
omogenă. Considerăm punctul material M2 de masă unitate situat pe axa Oz atras
de masa superficială a sferei, cu o forţă newtoniană de tipul (2.2.1) şi fie M1 un
punct curent al sferei, (vezi Fig. 2.3).
2.5. TEOREMA LUI NEWTON PRIVIND ATRACŢIA 23

Expresia potenţialului forţelor newtoniene rezultat de masa superficială a sferei,


numit şi potenţialul simplului strat sferic ı̂n punctul M2 este

ZZ
dA
U (M2 ) = ρ P
(2.5.2)
r

unde ρ este densitatea constantă a suprafeţei, dA un element al acestei suprafeţe,


iar


− −−−−→ −−−→ −−−→
r = M1 M2 = OM2 − OM1 . (2.5.3)

Figura 2.4: Geometria simplului strat sferic

Deoarece

r2 = x23 + r02 − 2r0 x3 cos θ (2.5.4)

şi

dA = r02 sin θ · dθ · dψ, (2.5.5)

obţinem pentru potenţialul U (M2 )

ZZ
r02 sin θ · dθ · dψ
U (M2 ) = U (x3 ) = ρ P
p =
r02 + x23 − 2r0 x3 cos θ
24 CAPITOLUL 2. PROBLEMA CELOR DOUĂ CORPURI

Z2π Zπ
ρr0 r0 sin θ · dθ
= dψ p =
x3 r02 + x23 − 2r0 x3 cos θ
0 0

q ¯π
2πρr0 ¯ 2πρr0 0
= r02 + x23 − 2r0 x3 cos θ¯¯ = (r + x3 − |r0 − x3 |) . (2.5.6)
x3 0 x3

Notăm cu m1 masa sferei, a cărei masă atractivă este uniform distribuită pe


suprafaţa sa

m1 = 4πρr02 (2.5.7)

obţinem că
½ m1
x3
dacă x3 ≥ r0
U (z) = m1 (2.5.8)
r0
dacă x3 < r0


şi forţa F = 5U trece prin centrul sferei considerate.
Newton a demonstrat această teoremă ı̂n ”Principiile” pe cale geometrică.Vom
extinde acest rezultat ı̂n cazul unei sfere pline, pe care o vom considera fiind formată
dintr-un număr foarte mare de straturi sferice concentrice omogene, foarte subţiri.
În acest caz, utilizând coordonatele sferice elementul de volum dv are următoarea
expresie

dv = r02 sin θ · dr · dθ · dψ. (2.5.9)

Pentru masa totală m1 obţinem rezultatul cunoscut

Zr0 Zπ Z2π
4
m1 = ρr2 sin θ · dψ · dθ · dr = πr03 ρ. (2.5.10)
3
0 0 0

Potenţialul U (M2 ) va avea următoarea expresie

Zr0 Zπ Z2π
r0 sin2 θ · dr · dψ · dθ
U (M2 ) = U (z) = ρ p . (2.5.11)
r02 + x23 − 2r0 x3 cos θ
0 0 0
2.6. SOLUŢIA ANALITICĂ A PROBLEMEI CELOR DOUĂ CORPURI 25

Folosind relaţiile (2.5.6),(2.5.10) şi ţinând seama că ı̂n cazul punctului M2 interior
sferei avem

x 
Z3 Zr0
2πρ  
U (M2 ) = r [(r + x3 ) − (x3 − r)] dr + r [(r + x3 ) − (r − x3 )] dr
x3  
0 x3
(2.5.12)
obţinem
( m1 0
U (M2 ) = ³ x3 , dacă
2
´ x3 ≥ r . (2.5.13)
x
2πρ r02 − 33 , dacă x3 < r0

Observăm că potenţialul U este continuu ı̂n tot spaţiul exterior sau interior
sferei precum şi la traversarea suprafeţei din ambele cazuri.

2.6 Soluţia analitică a problemei celor două cor-


puri
Considerăm ecuaţia diferenţială vectorială a mişcării pentru problema celor
două corpuri (2.4.11) sub forma
.. µ→


r = − 3−
r. (2.6.1)
r
Pentru a da o soluţie analitică completă va trebui să găsim şase integrale
ale³ mişcării.
´ Prin integrala mişcării a sistemului (2.6.1) vom ı̂nţelege orice funcţie
.

→ −

f r , r , t astfel ı̂ncât
³ . ´
f −→
r ,−

r , t = constant. (2.6.2)

Vom considera corpul S de masă m1 ı̂n câmpul său gravitaţional creat. Ne


propunem să studiem mişcarea corpului σ de masă m2 .
Corpul S se numeşte corp central, iar punctele materiale (S, m1 ) şi (σ, m2 ) se
numesc centru atractiv şi respectiv satelit. Prin satelit vom ı̂nţelege o planetă, un
asteroid, o cometă, etc., atunci când centrul atractiv este Soarele sau chiar un satelit
artificial sau natural al unei planete.
26 CAPITOLUL 2. PROBLEMA CELOR DOUĂ CORPURI

În Figura 2.5 prezentăm un sistem cartezian ı̂n care vectorul de poziţie −

r =


S σ este exprimat astfel


→ −
→ →
− −

r = x1 i1 + x2 i2 + x3 i3 . (2.6.3)

Figura 2.5: Poziţia orbitei faţă de planul fundamental

Vom obţine integralele mişcării problemei celor două corpuri utilizând ecuaţia
(2.4.11).
Înmulţind vectorial cu −

r la stânga ambii membrii ai relaţei (2.4.11) sau (2.6.1)
şi ţinând seama de ecuaţia


r ×→

r =0 (2.6.4)
obţinem


.. d ³− . ´
r×− →
r= r×−
→ →
r = 0. (2.6.5)
dt
Integrând relaţia de mai sus găsim că
.


r×−

r=−

c = const. , (2.6.6)

unde ³ . ´

→ →
− −
→ →

c = c r (t) , r (t) = const. .

Astfel, am determinat prima integrală a mişcării, numită integrala ariilor


reprezentând legea conservării momentului cinetic sau a ariilor ı̂n mişcarea punctu-
lui material (de masă unitate). Vectorul − →
c se numeşte vectorul moment cinetic sau


constanta (vectorială) ariilor. Relaţia ı̂ntre−

c şi viteza areolară Ω este:
2.6. SOLUŢIA ANALITICĂ A PROBLEMEI CELOR DOUĂ CORPURI 27




→ dA 1 − → 1→
Ω = = (→
r ×−
v)= −c. (2.6.7)
dt 2 2
.
Un rezultat important se obţine ı̂nmulţind scalar cu −

r şi cu −

r relaţia (2.6.6)
³ . ´

→ →
− −
→ −
→ −

r · c = r · r× r =0
şi . . ³ . ´


r ·→ r · −
−c =−
→ →
r×−

r = 0. (2.6.8)
.
Acest rezultat ne arată că raza vectoare −

r şi viteza −

r sunt perpendiculare pe

→ −

vectorul c ; deci vectorul c este normal pe planul orbitei (planul de mişcare).
Ecuaţia planului orbitei se scrie sub forma



r ·−

c = x1 c1 + x2 c2 + x3 c3 = 0. (2.6.9)
Observăm că acest plan conţine originea sistemului cartezian ales.
Altă integrală primă a mişcării o vom obţine ı̂nmulţind scalar ecuaţia (2.4.11)
.
cu −

r
. ³ .. . ´
µ →

→ r · − →
r + 3 −r =0 (2.6.10)
r
sau


. .. 1 d ³−. ´
r ·− →r= →r ·→

r . (2.6.11)
2 dt
Observăm că
µ ¶ .
d µ µ d − → −
→ µ → −
− √−→ −
→ = q ( r · r ) = 3
r ·−

r. (2.6.12)
dt 3 dt r
r · r 2 (−

r ·−

r)

Din relaţiile (2.6.11) şi (2.6.12) găsim următoarea relaţie


µ . .

d 1→− µ
r ·−

r − = 0, (2.6.13)
dt 2 r
care ne conduce la integrala energiei

1 ³−

. . ´ µ
r ·−

r − = h = const. (2.6.14)
2 r
28 CAPITOLUL 2. PROBLEMA CELOR DOUĂ CORPURI

sau
.

→2
r µ
− = h. (2.6.15)
2 r

unde h se numeşte constanta energiei şi se determină din condiţiile iniţiale. În
relaţia (2.6.15) primul termen reprezintă energia cinetică a punctului material (de
masă unitate) iar al doilea energia lui potenţială, ceea ce justifică denumirile făcute
de integrala energiei.
De asemenea, relaţia (2.6.15) ne arată că energia mecanică a satelitului este
constantă ı̂n tot timpul mişcării, adică energia se conservă.
Pentru a deduce ultima integrală vectorială a mişcării vom ı̂nmulţi vectorial la
stânga cu vectorul moment cinetic −
→c relaţia (2.4.11)



.. µ ³→ −. ´
c×−
→ r×→
r + 3 − r ×− →
r = 0. (2.6.15)
r
Ţinând seama de (2.6.15) obţinem ecuaţia



.. µ h→ − . ³ . ´ i
c×−

r + 3 (− r − −
r)−
r ·→ → →r ·−

r −→
r = 0. (2.6.16)
r
Primul termen din membrul drept al relaţiei de mai sus, ţinând seama de
(2.6.6) devine

−c × −

..
→ d ³−
→ −

. ´
r= c× r (2.6.17)
dt
iar cel de al doilea se mai poate scrie sub forma
µ ¶
µ h−→ −
→ →

. ³ .

→ −

´


i d 1− →
( r × r )· r − r × r · r = µ r . (2.6.18)
r3 dt r
Astfel din (2.6.16) - (2.6.18) obţinem ecuaţia

d ³−
→ →

. µ−→
´
c × r + r = 0. (2.6.19)
dt r
Această ecuaţie ne conduce la integrala mişcării a lui Laplace
. µ→ −



c×−

r + −r = −P (2.6.20)
r
2.6. SOLUŢIA ANALITICĂ A PROBLEMEI CELOR DOUĂ CORPURI 29

care folosind (2.6.6) se mai poate scrie


³ . ´ . µ− →



r× r ×−

→ →
r + →r = −P . (2.6.21)
r


P este un vector constant numit vectorul lui Laplace sau vectorul excentricităţii.
Legătura ı̂ntre aceste integrale ale mişcării este dată de următoarea


Propoziţie Între −

c , h şi P există următoarele două relaţii independente:


→ −

(i) c ·P =0

µ ¶
c2 µ P2
(ii) =− 1− 2 .
µ 2h µ

Demonstraţie
Înmulţim scalar cu −

c ambii membrii din integrala lui Laplace (2.6.21)
.
µ− − −


→ c×−
c ·−
→ → r + →c ·→
r = −−

c · P.
r
.
Cum →
−c · −

r şi −
→ c×−
c ·−
→ →
r = 0 obţinem:


→ −

c · P = 0.


Din relaţia de mai sus observăm că P este inclus ı̂n planul orbitei deoarece
este perpendicular pe → −c .


Pentru a determina cea de-a doua relaţie ı̂ntre −

c , h şi P vom calcula produsul


vectorial dintre P şi el ı̂nsuşi:


− →− ³ . ´ ³ . ´ 2µ − ³ . ´ µ2 → −
P ×P = −→
c×→

r · → −c × −

r + →
r · −c×−
→ →
r + 2 (−r ·→
r ).
r r

de unde obţinem că:

³ . ´ ³ . ´ ³ . . ´ ³ . ´³ . ´

→ →
− →
− −
→ −
→ −
→ −
→ −
→ −
→ −

c× r · c × r = r · r ( c · c)− c· r −
→ −

c· r .

.
Cum −

c·→

r = 0 şi −

c ·−

c = c2 avem:
30 CAPITOLUL 2. PROBLEMA CELOR DOUĂ CORPURI

³ . ´ ³ . ´ . .


c × r · c × r = c2 −

− →
− −
→ →
r ·→

r

şi obţinem:

2µ − ³ . ´ 2µ
r · −
→ c×−
→ →
r = − c2 .
r r
Din ultimele două relaţii şi din faptul că

µ2 −
2
(→
r ·−

r ) = µ2
r

ţinând seama de (2.6.14) găsim


µ ¶
c2 µ P2
=− 1− 2 .
µ 2h µ

Ecuaţiile (i) şi (ii) din Propoziţie ne arată că integralele mişcării (2.6.6),
(2.6.14) şi (2.6.21) nu sunt independente ı̂ntre ele.
Astfel cele şapte constante ale mişcării introduse de integralele mişcării se reduc
datorită relaţiilor (i) şi (ii) la cinci.
Cum pentru soluţia completă a problemei celor două corpuri avem nevoie de
şase constante va trebui să mai determinăm una. Pe aceasta o vom determina ı̂n
cele ce urmează din ecuaţia lui Kepler.
Vom ı̂ncepe prin a calcula pătratul momentului cinetic −
→c
³ . ´ ³ . ´
c2 = −

c ·→
−c = −r×→
→ −
r · − r×−
→ →
r . (2.6.22)

Utilizând relaţia (2.6.14) obţinem


³
. . ´ ³ . ´ ³ . ´
2 →
− −
→ −
→ −
→ −
→ →
− →
− →

c = r · r ·(r · r )− r ·r · r · r =

µ ¶ .
2 2µ −

=r 2h + − r · r2 .
2
(2.6.23)
r

Vom considera, ı̂n cele ce urmează cazul orbitei eliptice caz ı̂n care energia h
este strict negativă.
Din relaţia (2.6.23) observăm că
2.6. SOLUŢIA ANALITICĂ A PROBLEMEI CELOR DOUĂ CORPURI 31

r ³
√ µr ´ c2
rṙ = ± −2h − r2 + + (2.6.24)
h 2h
relaţie ce se
¡ µmai
¢2 poate rescrie dacă sub cel de-al doilea radical adunăm şi scădem
cantitatea 2h şi sub forma
r ³
√ µ ´2 c2 ³ µ ´2
rṙ = ± −2h − r + + + . (2.6.25)
h 2h 2h
µ
Ţinând seama de ecuaţia (ii) ı̂nmulţită cu 2h
, ecuaţia (2.6.25) devine
sµ ¶2
√ P ³ µ ´2
rṙ = ± −2h − r+ . (2.6.26)
2h 2h

Ecuaţia (2.6.26) poate fi pusă sub forma unei ecuaţii diferenţiale cu variabile
separabile sub forma:

√ µ
z − 2h
± −2hdt = q¡ ¢ dz (2.6.27)
P 2 2
2h
− z

unde am folosit notaţia

µ
z=r+ . (2.6.28)
2h
Vom introduce o altă notaţie
à !
z
E = arccos P
. (2.6.29)
2h

De aici
sµ ¶2
2h P
sin E = − z2 (2.6.30)
P 2h

şi integrând ecuaţia (2.6.27) obţinem ecuaţia lui Kepler

√ P
± −2h (t + k) = E − sin E. (2.6.31)
µ
32 CAPITOLUL 2. PROBLEMA CELOR DOUĂ CORPURI

În ecuaţia lui Kepler, k este o constantă de integrare.


Pentru a obţine o expresie de tipul r = r (E) vom folosi (2.6.28) şi (2.6.29), şi
găsim că aceasta este:
µ ¶
µ P
r=− 1 − cos E . (2.6.32)
2h µ
Capitolul 3

Legile lui Kepler

Johannes Kepler (1571-1630) a descoperit empiric aceste legi, publicând primele


două ı̂n 1609, iar pe cea de-a treia ı̂n 1618 .
Acestea sunt :
1. Orbitele planetelor sunt elipse cu Soarele ı̂ntr-unul din focare .
2. Vectorul ce uneşte Soarele cu o Planetă mătură arii egale ı̂n intervale de
timp egale .
3. Pătratul perioadei unei planete este proporţional cu cubul semiaxei mari
a orbitei .

În acest capitol vom verifica legile lui Kepler utilizând integralele mişcării găsite
ı̂n Capitolul 2.

3.1 Prima lege a lui Kepler


Înmulţind scalar cu −→
r ambii membrii ai integralei mişcării a lui Laplace
(2.6.20) obţinem
. µ− − −


→r ·−

c×−→
r + → r ·→
r = −− →
r · P. (3.1.1)
r
Primul termen din membrul stâng se reduce la
. .


r ·→
−c × −

r = −−

c ·−

r×→

r = −c2 (3.1.2)

şi astfel (3.1.1) devine


−c2 + µr = −rP cos φ. (3.1.3)

33
34 CAPITOLUL 3. LEGILE LUI KEPLER



unde φ reprezintă unghiul dintre vectorul de poziţie →

r şi vectorul lui Laplace P şi
este numit anomalie adevărată.
Din relaţia (3.1.3) găsim pentru modulul vectorului de poziţie ~r expresia
c2 1
r= · P
. (3.1.4)
µ 1 + µ cos φ
Ţinând seama de ecuaţia standard a unei conice

p
r= (3.1.5)
1 + e cos φ
cu
p ≡ a(1 − e2 ), (3.1.6)

din (3.1.4) obţinem pentru parametrul conicei şi pentru excentricitate expresiile

c2
p= (3.1.7)
µ

P
e=. (3.1.8)
µ
Ţinând seama de a doua relaţie de dependenţă dintre integralele mişcării vom ex-
prima constanta energiei cu unul dintre parametri conicei astfel
" µ ¶2 #
c2 µ P
=− 1− = p ≡ a(1 − e2 ). (3.1.9)
µ 2h µ
Astfel obţinem că
µ
a=− (3.1.10)
2h
ceea ce ne arată că semiaxa mare a conicei depinde numai de energie.
Observăm că dacă φ = 0 , distanţa r atinge valoarea minimă rπ numită distanţa
la pericentru de ecuaţie

p a(1 − e2 )
rπ = = = a(1 − e). (3.1.11)
1+e 1+e
Forma conicei este determinată de semnul constantei h pe baza expresiei
(3.1.5), astfel
h < 0 ⇔ e < 1 → elipsă
h = 0 ⇔ e = 1 → parabolă (3.1.12)
h > 0 ⇔ e > 1 → hiperbolă.
3.2. A DOUA LEGE A LUI KEPLER 35

3.2 A doua lege a lui Kepler


În sistemul de coordonate polare pentru vectorii de poziţie şi viteză avem
următoarele reprezentări (vezi Fig. 3.1)

− −

r = r ir (3.2.1)
.

→ −
→ −

r = ṙ ir + rφ̇ iφ (3.2.2)


unde versorul iφ este dat de relaţia


− −
→ − →
iφ = ic × ir (3.2.3)
cu
→ −
− →
c
ic = . (3.2.4)
c

− − → − →
Versorii ir , iφ , ic formează un sistem ortogonal. În acest sistem vectorul
moment cinetic este


.
− ³ −
→ → →´

c =−r×−
→ →r = r ir × ṙ ir + rφ̇ iφ . (3.2.5)


→ − → − →
Ţinând seama de relaţiile −

r ×−

r = 0 şi ir × iφ = ic obţinem


→ −

c = r2 φ̇ ic . (3.2.6)

Astfel modulul momentului cinetic este

c = r2 φ̇ = constant. (3.2.7)

Aria măturată de vectorul de poziţie al punctului curent ı̂n unitatea de timp


este
dA 1 dφ
= r2 . (3.2.8)
dt 2 dt
Dar, (vezi Fig. 3.2) avem că

1
4A = (r+ M r) (r M φ) . (3.2.9)
2
Trecând la limită cu Mr → 0 pentru 4t → 0 obţinem
36 CAPITOLUL 3. LEGILE LUI KEPLER

Figura 3.1: Sistem local i~r , i~φ

Figura 3.2: Aria sectorului de conică

dA 4A 1 4φ 1
= lim = r2 lim = c = constant. (3.2.10)
dt 4t→o 4t 2 4t→0 4t 2

Astfel am verificat legea a IIa a lui Kepler: Vectorul ce uneşte Soarele cu o


planetă mătură arii egale ı̂n intervale de timp egale.

3.3 A treia lege a lui Kepler


Vom considera cazul orbitei eliptice (h¡0).
3.4. DETERMINAREA MASEI PLANETARE 37

Din relaţiile (2.6.33), (3.1.8) şi (3.1.10) obţinem următoarea relaţie

r = a (1 − e cos E) . (3.3.1)
Astfel din relaţia (2.6.26) găsim că

√ rdr
± −2hdt = q¡ ¢ ¡ ¢ . (3.3.2)
P 2 µ 2
2h
− r+ 2h

Folosind relaţia (3.3.1) ecuaţia (3.3.2) ia următoarea formă simplificată


r
µ
dt = a(1 − e cos E)dE. (3.3.3)
a

Prin integrarea relaţiei precedente obţinem

Z s Z
T 2π
a3
dt = (1 − e cos E)dE. (3.3.4)
0 µ 0

unde T reprezintă perioada unei orbite sau timpul cât E creşte de la 0 la 2 π.


Integrala de mai sus ne conduce la următoarea expresie
s
a3
T = 2π . (3.3.5)
µ

Ridicând la pătrat relaţia (3.3.5) găsim


µ ¶
2 4π 2
T = a3 , (3.3.6)
µ

ceea ce ne arată că legea a treia a lui Kepler a fost verificată.

3.4 Determinarea masei planetare


Legea a treia a lui Kepler poate fi folosită la determinarea raportului dintre
masa unei planete şi masa Soarelui.
Vom considera pentru ı̂nceput cunoscute din observaţii:
38 CAPITOLUL 3. LEGILE LUI KEPLER

T şi T1 - perioada planetei şi respectiv a asteroidului


a şi a1 - semiaxa mare a orbitei planetei şi respectiv a asteroidului.
Vom nota cu :
S - masa Soarelui,
P - masa planetei,
G - constanta universală gravitaţională
şi aplicând legea a treia a lui Kepler găsim

4π 2
T2 = a3 . (3.4.1)
G (S + P )
Analog, putem scrie cea de-a treia lege a lui Kepler pentru Soare şi asteroid

4π 2
T12 = a3 (3.4.2)
G(S + m1 ) 1
unde m1 reprezintă masa asteroidului şi pe care o presupunem neglijabil de mică ı̂n
raport cu S.
Din raportul relaţiilor (3.4.1), (3.4.2) obţinem
µ ¶2 µ ¶3
T 1 + mS1 a
= . (3.4.3)
T1 1 + PS a1

Ţinând seama de presupunerea că m1 << S găsim că


µ ¶3 µ ¶2
P a T
= −1 (3.4.4)
S a1 T1
şi astfel cum T, a, T1 şi a1 sunt cunoscute din observaţii raportul dintre masa Pământului
şi masa Soarelui este determinat.

În cea de-a doua aplicaţie vom considera cunoscute din observaţii:
T şi TS - perioada planetei şi respectiv a satelitului
a şi aS - semiaxa mare a orbitei planetei şi respectiv a satelitului
Vom scrie legea a treia a lui Kepler pentru mişcarea satelitului şi planetă:

4π 2
TS2 = a3 . (3.4.5)
G (M + mS ) s
3.4. DETERMINAREA MASEI PLANETARE 39

Considerăm masa planetei şi a satelitului ca o singură masă ce orbitează ı̂n


jurul Soarelui. Astfel relaţia (3.4.1 ) ia forma

4π 2
T2 = a3 . (3.4.6)
G (S + M + ms )

Făcând raportul relaţiilor (3.4.5), (3.4.6) obţinem


µ ¶2 ³ a ´3
Ts S s
=( + 1) . (3.4.7)
T M + ms a

De aici găsim valoarea raportului dintre masa Soarelui şi masa totală a planetei
şi a satelitului:

³ a ´3 µ ¶2
S s Ts
= − 1. (3.4.8)
M + ms a T

În Mecanica Cerească sunt foarte folosite aceste rapoarte de mase deoarece pot
fi determinate din observaţii cu un grad ı̂nalt de acurateţe
¡ , pe când G - Constanta ¢
Gravitatiei Universale nu este foarte exact cunoscută G = 6,672 × 10-20 Km3 /(Kg · s2 ) .
40 CAPITOLUL 3. LEGILE LUI KEPLER
Capitolul 4

Metode de calcul ı̂n astrodinamică

4.1 Vectorii de poziţie şi viteză ı̂n integralele mişcării


În aplicaţiile practice, pentru studiul orbitelor sateliţilor si navetelor spaţiale
este util să cunoaştem soluţia problemei celor două corpuri ı̂ntr-un sistem de co-
ordonate, decât să cunoaştem integralele
.
mişcării. În acest capitol vom determina
r şi −
vectorii de poziţie şi viteză (−
→ →
r ) ca funcţii ce depind de timp ı̂n cazul mişcării
eliptice (h < 0).
Cele şase integrale ale mişcării găsite ı̂n Capitolul 2 sunt
.
r×−

→ →
r=−

c

1−. µ

r ·−

r − =h
2 h

µ → −

(−

r ×−

r )×−

r + ·−
r = −P
r

2h √ P
± −2h(t + k1 ) = E − sin E
µ µ
unde
µ P
r=− (1 − cos E).
2h µ
→ →
Pentru a reduce cele opt constante de integrare ( c , h, P şi k1 ) la şase, vom
introduce cele două relaţii scalare obţinute din Capitolul 2

41
42 CAPITOLUL 4. METODE DE CALCUL ÎN ASTRODINAMICĂ


→ −

c ·P =0
c2 µ P
=− (1 − ( )2 ).
µ 2h µ

În Capitolul 3 am identificat parametrii conicei cu unele integrale ale mişcării

c2
p = a(1 − e2 ) =
µ

P
e=
µ
µ
a=−
2h
precum şi relaţia
p
r= .
1 + e cos ϕ
Atunci ecuaţia lui Kepler poate fi scrisă

n(t − tπ ) = M = E − e sin E (4.1.1)

unde am folosit condiţia la limită

k1 = −tπ (4.1.2)

când E = 0.
De asemenea am introdus
r
2h √ µ
n=− −2h = (4.1.3)
µ a3
şi
M = n(t − tπ ) (4.1.4)

unde tπ se numeşte timpul trecerii la pericentru, n se numeşte mişcare medie, şi M


se numeşte anomalie medie.
Ecuaţia pentru mişcare
r = r(E)
se scrie
r = a(1 − e cos E). (4.1.5)
4.1. VECTORII DE POZIŢIE ŞI VITEZĂ ÎN INTEGRALELE MIŞCĂRII 43

Unghiul E se numeşte anomalie excentrică.


Vom prezenta ı̂n cele ce urmează o rezolvare numerică a ecuaţiei lui Kepler,
utilizând metoda Newton-Raphson.
Definim funcţia

F (E) = E − e sin E − n (t − tπ ) (4.1.6)

ı̂n care sunt cunoscuţi toţi termenii exceptând E.


Ne propunem să aflăm valoarea lui E, pentru care este satisfăcută ecuaţia lui
Kepler adică acel E pentru care F (E) = 0.
O soluţie convenabilă poate fi obţinută dezvoltând pe E ı̂n serie Taylor ı̂n jurul
unei valori aproximative Ek :
µ ¶
dF
F (E) = F (Ek ) + (E − Ek ) + ... (4.1.7)
dE k

Din ecuaţia de mai sus ţinând seama că F (E) = 0 obţinem o aproximare a
soluţiei
F (Ek )
E = Ek − ¡ dF ¢ . (4.1.8)
dE k

Iar din ecuaţia (4.1.6) avem că


µ ¶
dF
= 1 − e cos Ek . (4.1.9)
dE k

Astfel din ecuaţiile (4.1.8) şi (4.1.9) obţinem următoarea aproximare a soluţiei

F (Ek )
E = Ek − . (4.1.10)
1 − e cos Ek

Vom continua cu calculul altor soluţii aproximative ale lui E, ı̂ncepând cu


prima aproximaţie Ek şi vom termina acest procedeu iterativ când eroarea soluţiei
|E − Ek | satisface ordinul de aproximaţie cerut.
Problema care se ridică este dacă această metodă iterativă este convergentă.
Pentru aceasta vom considera şirul (En )n≥0 definit astfel:
Luăm ca valoare iniţială

E0 = ζ = n (t − tπ )
44 CAPITOLUL 4. METODE DE CALCUL ÎN ASTRODINAMICĂ

şi
Ek = ζ − e sin tk−1 , k = 1, n (4.1.11)

Demonstrăm că acest procedeu iterativ de aproximare este convergent, adică


şirul (En )n≥0 este convergent.
Considerăm seria

E0 + (E1 − E0 ) + (E2 − E1 ) + ... + (En − En−1 ) + ... (4.1.12)

Observăm, că convergenţa seriei (4.1.12) implică convergenţa şirului (4.1.11).


Pentru a demonstra convergenţa seriei este necesar să demonstrăm că
¯ ¯
¯ En+1 − En ¯
¯ ¯
¯ En − En−1 ¯ < 1. (4.1.13)

Dacă facem notaţiile

f (E) = ζ − e sin E
şi

En = f (En−1 ) = ζ − e sin En−1 (4.1.14)


atunci inegalitatea (4.1.13) este echivalentă cu
¯ ¯
¯ f (En ) − f (En−1 ) ¯
¯ ¯ < 1. (4.1.15)
¯ En − En−1 ¯

Deoarece f este continuă şi derivabilă pe R, implicit pe [En−1 , En ] şi respectiv


pe (En−1 , En ) , rezultă conform teoremei lui Lagrange că există Eν ∈ (En−1 , En )
astfel ı̂ncât

f (En ) − f (En−1 )
= f 0 (Eν ) . (4.1.16)
En − En−1

Inegalitatea (4.1.13) ţinând seama de relaţiile (4.1.14) - (4.1.16) este adevărată:


¯ ¯
¯ En+1 − En ¯
¯ ¯ 0
¯ En − En−1 ¯ = |f (Eν )| < 1, (4.1.17)

ceea ce demonstrează că procesul de iteraţie este convergent.


4.2. VECTORII DE POZIŢIE ŞI VITEZĂ 45

4.2 Vectorii de poziţie şi viteză ı̂n funcţie de anom-


alia adevărată
Considerăm mişcarea celor două corpuri de masă m1 şi m2 ı̂ntr-un sistem de
coordonate carteziene inerţial cu originea fixată ı̂n masa m1 . Planul fundamental al

sistemului este planul normal, pe vectorul moment cinetic c iar direcţia principală


este vectorul Laplace P .
Fie

→ 1 −

iP = · P
P
→ 1 →

ic = · −c
c

→ − → − →
iQ = ic × iP .


→ − → − →
Figura 4.1: Sistemul de coordonate de versori iP , iQ şi ic .

Vectorul de poziţie −

r are expresia


→ −
→ −

r = r cos φ iP + r sin φ iQ . (4.2.1)
Pentru a obţine viteza, diferenţiem ecuaţia (4.2.1) şi obţinem
.

→ →
− −

r = (ṙ cos φ − rφ̇ sin φ) iP + (r sin φ + rφ̇ cos φ) iQ . (4.2.2)
Din legea a doua a lui Kepler ı̂l obţinem pe φ̇
46 CAPITOLUL 4. METODE DE CALCUL ÎN ASTRODINAMICĂ


r2 φ̇ = c = µp. (4.2.3)

Diferenţiind ecuaţia conicei

p
r=
(1 + e cos φ)
obţinem vectorul de viteză ṙ

e sin φ 2
ṙ = ( )r φ̇.
p
Din relaţia (4.2.3) obţinem
r
µ
ṙ = e sin φ. (4.2.4)
p
.
Introducând relaţiile (4.2.3) şi (4.2.4) ı̂n expresia lui −

r obţinem

r √ r √


. µ r sin φ µp →− µ r cos φ µp − →
r = [(e sin φ) cos φ − ] iP + [(e sin φ) sin φ − ] iQ
p r2 p r2

r r
µ p→− µ p→−
= [e sin φ cos φ − sin φ ] iP + [e sin2 φ + cos φ ] iQ . (4.2.5)
p r p r

Ţinând seama de ecuaţia (3.1.5) ı̂n expresia precedentă a vectorului viteză


(4.2.5) găsim

.
r r

→ µ →
− µ −

r= [e sin φ cos φ − sin φ(1 + e cos φ) iP + [e sin2 φ + cos φ(1 + e cos φ)] iQ .
p p
După simplificări găsim că

.
r

→ µ −
→ −

r= [(− sin φ) iP + (e + cos φ) iQ ]. (4.2.6)
p
.
Ecuaţia (4.2.1) pentru → −r şi ecuaţia (4.2.6) pentru →

r ne oferă expresii pentru
vectori de poziţie si de viteză ı̂n funcţie de anomalia adevarată.
Următorul pas ı̂n obţinerea soluţiilor va fi eliminarea anomaliei adevarate φ ı̂n
favoarea anomaliei excentrice E.
4.3. VECTORII DE POZIŢIE ŞI VITEZĂ 47

4.3 Vectorii de poziţie şi viteză ı̂n funcţie de anom-


alia excentrică
Pentru vectorii de poziţie r, avem următoarele două ecuaţii

a(1 − e2 )
r= = a(1 − e cos E)
1 + e cos φ

de unde găsim că

cos E − e
cos φ = . (4.3.1)
1 − e cos E
Cum
r
µ
ṙ = e sin φ
p

şi

r = a(1 − e cos E) (4.3.2)

atunci

ṙ = ae sin E Ė.

Din ecuaţia
p r
dE µ/a 1 µ
= = (4.3.3)
dt a(1 − e cos E) r a

şi (4.3.2) obţinem


p
e µ/a sin E
ṙ = (4.3.4)
a(1 − e cos E)

sau ţinând seama de (4.1.5) sub formă echivalentă


rṙ = e µa sin E. (4.3.5)
48 CAPITOLUL 4. METODE DE CALCUL ÎN ASTRODINAMICĂ

Din relaţiile (4.2.1) şi (4.3.4) obţinem

r
p sin E
sin φ =
a 1 − e cos E

şi cum

p ≡ a(1 − e2 )

avem


1 − e2 sin E
sin φ = . (4.3.6)
1 − e cos E

Înlocuind relaţiile (4.3.1) şi (4.3.4) ı̂n ecuaţia (4.2.1) avem


− →
− −

r = r cos φ iP + r sin φ iQ


cos E − e − → 1 − e2 sin E →

= r[ ] iP + r[ ] iQ .
1 − e cos E 1 − e cos E

Deoarece r = a(1 − e cos E) şi p = a(1 − e2 ) avem


→ − √
→ −

r = a(cos E − e) iP + ap sin E iQ . (4.3.7)

Diferenţiind relaţia (4.3.7) obţinem

.

→ → √
− −

r = −a sin E · E iP + ap cos E · E iQ

sau ţinând seama de (4.3.7) şi (4.3.8) găsim următoarea expresie

√ √


. µa −
→ µp →

r=− sin E iP + cos E · iQ . (4.3.8)
r r
.
Ecuaţiile (4.3.7) şi (4.3.8) ne dau expresiile pentru −
→ →
r şi r ı̂n funcţie de anom-
alia excentrică E.
4.4. ELEMENTE ORBITALE 49

4.4 Elemente orbitale


Elementele orbitale kepleriene sunt cosiderate următoarele (vezi Fig. 4.2)

- semiaxa mare a;
- excentricitatea e;
- timpul trecerii la pericentru tπ ;
- unghiul nodal ascendent Ω;
- ı̂nclinaţia i;
- argumentul la pericentru ω.

Aceste elemente sunt şi integrale de mişcare ı̂n sistemul de ecuaţii diferenţiale.
Vom considera următoarea problemă:
.
r şi −
Se dau poziţia şi viteza la un moment dat t, −
→ →
r , se cer elementele arbitrare
a, e, tπ , i, Ω si $.
Vom da următorul algoritm de calcul.
a) Calculăm energia şi semiaxa mare

r = |−

r| (4.4.1)

1−. . µ
h= r ·−
→ →
r − (4.4.2)
2 r

µ
a=− . (4.4.3)
2h
b) Calculăm momentul cinetic, vectorul lui Laplace şi excentricitatea

.


c =−
→ →
r× r


→ µ → .
P = ·−
r − →
−c × −

r
r



P = kP k
50 CAPITOLUL 4. METODE DE CALCUL ÎN ASTRODINAMICĂ

P
e= . (4.4.4)
µ

Deoarece

2
1 − −c = c = a(1 − e2 )
·→
c ·→
µ µ

atunci avem
s
c2
e= 1− . (4.4.5)

c) Calculăm timpul trecerii la pericentru

r
e cos E = 1 −
a
.
r·−

→ →
r
e sin E = √
µa

e sin E
E = arctg( )
e cos E
r
µ
n=
a3

1
tπ = t − (E − e sin E). (4.4.6)
n
Observaţii:
1. Pentru calculul excentricităţii putem de asemenea folosi şi ecuaţia:

p
e= (e cos E)2 + (e sin E)2 . (4.4.7)

2. Când e tinde la 0 valoarea numerică pentru anomalia excentrică devine


nedefinită.

0
E −→ arctg( )
0
4.4. ELEMENTE ORBITALE 51

Figura 4.2: Sistemul inerţial al elementelor orbitale

şi astfel timpul trecerii la pericentru (tπ ) devine nedefinit.


d) Calculăm ı̂nclinaţia şi unghiul nodal


→ →
i = arccos( k · −
c)

unde

→ −
− →
c
ic = ; i ∈ (00 , 1800 ) (4.4.8)
c
Orbitele cu 00 ≤ i ≤ 900 se numesc orbite directe şi orbitele ı̂ntre 900 ≤ i ≤
1800 se numesc orbite retrograde.
Cum

→ − →
i · ic = sin Ω sin i
şi

→ →
j · −c = − cos Ω sin i.

Prin ı̂mpărţire obţinem


→ − →
sin Ω sin i i · ic
tgΩ = = → − − →,
cos Ω sin i − j · ic
sau à −→ − → !
i · ic
Ω = arctg −
→ → − . (4.4.9)
− j · ic
52 CAPITOLUL 4. METODE DE CALCUL ÎN ASTRODINAMICĂ

Din Figura 4.2 observăm Ω ∈ (00 , 3600 ). Atunci când i −→ 0 ,


sin i −→ 0 şi ecuatia (4.4.9) devine

0
Ω −→ arctg( )
0

şi Ω devine nedefinit. Planul orbital se apropie de planul ecuatorial şi se intersectează
oriunde ı̂n planul ecuatorial.
e) Calculăm argumentul pentru pericentru


→ − →
cos ω = iN · iP


− − → → −
sin ω = ic · iN × iP

sin ω
ω = arctg( ). (4.4.10)
cos ω

Din Figura 4.2 observăm că ω ∈ (00 , 3600 ). Observăm că atunci când e −→ 0,


P devine nedefinit:


→ 1 −
→ 1 − →
− · P = (µe) · P
iP = →
kP k

→ →
astfel ω devine nedefinit. De asemenea când i −→ 0 atunci iN şi ω devin nedefinite.
4.5. ALTE SISTEME DE ELEMENTE ORBITALE 53

4.5 Alte sisteme de elemente orbitale

4.5.1 Elementele lui Delaunay


Elementele lui Delaunay sunt date de următoarele relaţii
r
µ
lD = M = (t − tπ )
a3

gD = ω

hD = Ω


LD = µa

p
GD = µa(1 − e2 ) = c

p
HD = µa(1 − e2 ) cos i.

Aceste transformări sunt doar schimbări de notaţie a elementelor kepleriene


pentru anomalia medie, argumentul la pericentru, nodul ascendent şi momentul
cinetic. Iniţiala D de la elementele Delaunay este opţională. Se foloseşte iniţiala
pentru a se evita confuzia cu alte elemente definite.

4.5.2 Elementele lui Poincaré


Elementele lui Poincaré sunt date de următoarele relaţii

ρ1 = LD

p
ρ2 = 2(LD − GD ) cos(gd + hd )

p
ρ3 = 2(GD − HD ) cos hD
54 CAPITOLUL 4. METODE DE CALCUL ÎN ASTRODINAMICĂ

σ1 = lD + gD + hD

p
σ2 = − 2(LD − GD ) sin(gD + hD )

p
σ3 = − 2(GD − HD ) sin hD .

Avantajul elementelor lui Poincaré ı̂n raport cu elementele kepleriene este că
acestea rămân definite pentru ı̂nclinaţii şi valori ale excentricităţii foarte mici.
Considerăm urmatoarele cazuri:
Cazul a: Înclinaţie mică : i −→ 0, HD −→ GD si ρ3 , σ3 −→ 0. Chiar şi
unghiul nodal (hD = Ω) devine nedefinit , dar acest lucru nu contează deoarece
suma gD + hD este folosită ı̂n elementele σ1 , σ2 şi ρ2 .
Cazul b: Excentricitatea mică : e −→ 0, GD −→ LD si ρ2 , σ2 −→ 0. Argu-
mentul pericentrului (gD = ω) devine nedefinit pentru acest caz , dar acest lucru nu
contează deoarece gD apare numai ı̂n suma gD + hD prin elementul σ1 .
Capitolul 5

Funcţiile astrodinamice
fundamentale f şi g

În acest capitol vom prezenta soluţia problemei celor două corpuri reprezentată
ı̂ntr-un sistem de coordonate carteziene inerţial .
Pentru obţinerea unei soluţii este suficient să reducem problema celor două cor-
puri la şase integrale independente de mişcare . În cele mai multe aplicaţii practice
este util să avem soluţii ı̂n coordonate carteziene inerţiale. Vom considera soluţiile
→ → →
din Capitolul 4 exprimate prin versorii iP , iQ , ic pentru a ajunge la soluţii de forma

.

→ ro f + −
r =−
→ →
ro g

. . .


r=−

ro f + −

ro ġ
. .
unde f , g , f şi g sunt funcţii care depind de condiţii iniţiale şi de timp.

5.1 Determinarea funcţiilor f şi g


Am arătat ı̂n capitolul anterior că vectorii de poziţie şi viteză pot fi exprimate

→ − → − →
ı̂n sistemul planului orbital definit de vectorii unitate iP , iQ şi ic prin expresiile


→ −
→ −

r = l iP + m iQ (5.1.1)

55
56 CAPITOLUL 5. FUNCŢIILE ASTRODINAMICE FUNDAMENTALE

. . −

→ → . −

r =l iP + m iQ . (5.1.2)
. .
Funcţiile l, m , l şi m sunt date ı̂n ecuaţiile (4.2.1) şi (4.2.6) funcţie de anomalia
adevarată

l = r cos φ (5.1.3)

m = r sin φ (5.1.4)

r
˙l = − µ sin φ (5.1.5)
p
r
µ
ṁ = (e + cos φ). (5.1.6)
p

Altă mulţime de astfel de funcţii sunt date ı̂n ecuaţiile (4.3.7) şi (4.3.8) ı̂n
termenii anomaliei excentrice:

l = a(cos E − e) (5.1.7)


m= ap sin E (5.1.8)


˙l = − µa sin E (5.1.9)
r

µp
ṁ = cos E. (5.1.10)
r
.
Vom arăta că ecuaţiile (5.1.1) şi (5.1.2) pentru − →
r şi −→r pot fi transformate
.

→ −

ı̂ntr-o soluţie cu condiţiile iniţiale r0 , r0 şi t0 . La timpul iniţial t0 , ecuaţiile (5.1.1)
şi (5.1.2) devin


→ →
− −→ →− →
r0 = l0 iP + −
m0 iQ (5.1.11)
5.1. DETERMINAREA FUNCŢIILOR F ŞI G 57

. . −

→ → . −

r0 =l0 iP + m0 iQ . (5.1.12)

În cele ce urmează vom rezolva ecuaţiile (5.1.11) şi (5.1.12) pentru a afla versorii

→ − →
iP şi iQ .


− −
→ −
→ −

r0 = x0 i + y0 j + z0 k

.

− −
→ −
→ −

r0 = ẋ0 i + ẏ0 j + ż0 k


→ −
→ −
→ −

ip = Px i + Py j + Pz k


→ −
→ −
→ −

iQ = Qx i + Qy j + Qz k

unde


→ − → −
→ → − −
→ − →
Px = i · iP , Py = j · iP , Pz = k · iP


→ → − −
→ − → −
→ → −
Qx = i · iQ , Qy = j · iQ , Qz = k · iQ .

Pentru componenta x, ecuaţiile (5.1.11) şi (5.1.12) devin:

x0 = l0 Px + m0 Qx

. . .
x0 =l0 Px + m0 Qx (5.1.13)

sau ı̂n notaţie matricială


µ ¶ µ ¶µ ¶
xo lo mo Px
. = . . . (5.1.14)
xo lo mo Qx

Din ecuaţia (5.1.14) găsim că


µ ¶ µ . ¶µ ¶
Px 1 mo − mo xo
= . .
Qx ∆ lo − lo xo
sau
58 CAPITOLUL 5. FUNCŢIILE ASTRODINAMICE FUNDAMENTALE

1 . .
Px = (mo xo − mo xo ) (5.1.15)

1 . .
Qx = (− lo xo + lo xo ) (5.1.16)

unde determinantul matricii este

. .
∆ = lo mo −mo lo .

Analog vom obţine şi componentele după y şi z.


Din ecuaţiile (5.1.14) şi (5.1.15) găsim că

1 . → .


iP = (mo −
ro − mo −

ro ) (5.1.17)

1 .

→ .
ro + lo −
iQ = (− lo −
→ →
ro ). (5.1.18)

Pentru a determina pe ∆ vom folosi expresia momentului cinetic, ecuaţiile

→ − → →
− − →
(5.1.11) şi (5.1.12) şi ţinând seama că iP × iP = 0 şi iQ × iQ = 0, obţinem


−c = l m. −
→ − → . −
→ − →
o o ( iP × iQ ) − mo l o ( iQ × iP ).


→ − → → −
Dacă iQ × iP = ic avem

. → − −


−c = (l m.
o o −mo l o ) ic = c · ic . (5.1.19)
Deci
. √
c = ∆ = l0 m0 −m0 l˙0 = µp. (5.1.20)

Ecuaţiile (5.1.17) şi (5.1.18) devin

1 .


iP = √ (mo −
. →
ro − mo −

ro ) (5.1.21)
µp

1 .

→ .
ro + lo −
iQ = √ (− lo −
→ →
ro ). (5.1.22)
µp

Introducând ecuaţiile (5.1.21), (5.1.22) ı̂n ecuaţiile (5.1.1) , (5.1.2) găsim pen-
tru vectorul de poziţie −

r următoarea expresie
5.1. DETERMINAREA FUNCŢIILOR F ŞI G 59

1 . . .


r = √ [l(mo →
. −
ro − mo −

ro ) + m(− lo −

ro + lo −

ro )]
µp

sau sub formă echivalentă

1 . 1 .
r = √ (l mo −m lo )−

→ . →
ro + √ (−l mo + m lo ) −

ro . (5.1.23)
µp µp
.

→ − →
Putem obţine vectorul viteză −

r ı̂ntr-o manieră similară ı̂nlocuind iP şi iQ ı̂n
.
ecuaţia (5.1.2) a lui −

r.
Un procedeu mai simplu este să derivăm ı̂n raport cu timpul expresia (5.1.23)

. 1 . . . . − 1 . .


r = √ (l mo − m lo )→
ro + √ (− l mo + m lo ) →
. −
ro . (5.1.24)
µp µp
Introducem funcţiile

1 . .
f = √ (l mo −m lo ) (5.1.25)
µp

1
g = √ (−l mo + m lo ) (5.1.26)
µp

şi derivatele lor

. 1 . . .
f = √ (l mo −ṁ lo ) (5.1.27)
µp

. 1 . .
g = √ (−l mo + m lo ). (5.1.28)
µp
.
Ţinând seama de ecuaţiile (5.1.25) - (5.1.28) ı̂n expresiile lui −

r şi −

r (5.1.23)
şi (5.1.24) obţinem :
.


r =f −

ro + g −

ro (5.1.29)

. . . → .


r =f −ro + g −
→ ro . (5.1.30)

Din expresia momentului cinetic


60 CAPITOLUL 5. FUNCŢIILE ASTRODINAMICE FUNDAMENTALE

.


r×−

r=−

c
. .
ţinı̂nd seama că −

ro × −

ro = 0 şi −

ro × →

ro = 0, obţinem

. → . . .


c = f g (−
ro × −

ro ) + g f (→

ro ×−

ro ).
Cum
. .


c =−

r×−

r=→

ro × −

ro = constant

. .


c = (f g −g f )→
−c (5.1.31)

obţinem următoarea relaţie importantă

f ġ − g f˙ = 1. (5.1.32)

5.2 Funcţiile f şi g - ı̂n funcţie de anomalia adevărată


. .
Înlocuim funcţiile l, m, l şi m , date ı̂n ecuaţiile (5.1.3)-(5.1.6), ı̂n ecuaţiile
. .
(5.1.25)-(5.1.28) pentru f, g, f , g . Ecuaţia (5.1.25) devine

1 . .
f = √ (l mo −m lo ) =
µp

r r
1 µ µ
= √ [(r − cos φ) (e + cos φo ) − (r sin φ) (− sin φo )]
µp | {z } p | {z } p
| {z } | {z }
. .
l mo m lo

r
r µ
f=√ [cos φ(e + cos φo ) + sin φ sin φo ]
µp p

r
f = [e cos φ + cos φ cos φo + sin φ sin φo ].
p
5.2. FUNCŢIILE F ŞI G - ÎN FUNCŢIE DE ANOMALIA ADEVĂRATĂ 61

Am arătat că

p
r=
1 + e cos φ

unde

p
e cos φ = − 1.
r

Ecuaţia (5.1.25) ia următoarea formă simplificată

r p
f = [ − 1 + cos(φ − φo )].
p r

Folosind notaţia

∆φ = φ − φo , (5.2.1)

ecuaţia pentru f devine

r
f = 1 − (1 − cos ∆φ). (5.2.2)
p

Pentru g vom ı̂nlocui ecuaţiile (5.1.3) şi (5.1.4) ı̂n ecuaţia (5.1.26)

1 1
g = √ (−lmo + mlo ) = [−r cos φ ro sin φo + r sin φ ro cos φo ] · √
µp | {z } | {z } | {z } | {z } µp
l mo m lo

rro
= √ (sin φ cos φo − cos φ sin φo ).
µp

Vom obţine pentru g următoarea expresie

rro
g = √ sin ∆φ. (5.2.3)
µp

Ţinând seama de ecuaţiile (5.1.3) - (5.1.6) ı̂n (5.1.28) obţinem


62 CAPITOLUL 5. FUNCŢIILE ASTRODINAMICE FUNDAMENTALE

1 . .
ġ = √ (− l mo + m lo ) =
µp
r r
1 µ µ
= √ [− (− sin φ) ro sin φo + (e + cos φ) ro cos φo ] =
µp p | {z } p | {z }
| {z } | {z }
.
lo m m lo

r
ro µ ro
=√ [sin φ sin φo + cos φ cos φo + e cos φo ] = [cos(φ − φo ) + e cos φo ].
µp p p

Ţinând seama de relaţia

p
e cos φo = −1
ro
obţinem

ro
ġ = 1 − (1 − cos ∆φ). (5.2.4)
p

Pentru a obţine o expresie pentru f˙ vom ı̂nlocui ecuaţiile (5.2.3) - (5.2.4) ı̂n
(5.1.32)
. r ro
−g f = 1 − [1 − (1 − cos ∆φ)][1 − (1 − cos ∆φ)]
p p
sau

. µp 1 − cos ∆φ rro
− f= · [r + ro − (1 − cos ∆φ)].
rro sin ∆φ p p

În final obţinem pentru f˙ expresia :


r
. µ 1 − cos ∆φ 1 1 1
f= ( )[ (1 − cos ∆φ) − − ]. (5.2.5)
p sin ∆φ p ro r
. .
Rezumând, funcţiile f, g , f şi g ı̂n funcţii de anomalia adevărată φ sunt

r
f = 1 − (1 − cos ∆φ) (5.2.6)
p
5.3. FUNCŢIILE F ŞI G ÎN FUNCŢIE DE ANOMALIA EXCENTRICĂ 63

rro
g = √ sin ∆φ (5.2.7)
µp

. ro
g= 1 − (1 − cos ∆φ) (5.2.8)
p
r
µ 1 − cos ∆φ 1 1 1
f˙ = ( )[ (1 − cos ∆φ) − − ]. (5.2.9)
p sin ∆φ p ro r

5.3 Funcţiile f şi g ı̂n funcţie de anomalia excen-


trică
. .
Înlocuim funcţiile l, m, l şi m, date ı̂n ecuaţiile (5.1.3) - (5.1.6), ı̂n ecuaţia
(5.1.25) pentru f .

1 . .
f = √ (l mo −m lo )
µp

√ √
1 µp √ µp
= √ [a(cos E − e) · cos Eo − ap sin E · (− sinEo ) ] =
µp ro ro

a
= [(cos E − e) cos Eo + sin E sin Eo ]
ro

a
= [−e cos Eo + cos E cos Eo + sin E sin Eo ].
ro
Din relaţia

ro = a(1 − e cos Eo )

obţinem

ro
e cos Eo = 1 − .
a
Astfel ecuaţia (5.1.25) capătă următoarea formă simplificată:
64 CAPITOLUL 5. FUNCŢIILE ASTRODINAMICE FUNDAMENTALE

a ro
f= [ − 1 + cos(E − Eo )]. (5.3.1)
ro a
Folosim notaţia

∆E = E − Eo (5.3.2)

ecuaţia pentru f devine

a
f =1− (1 − cos ∆E). (5.3.3)
ro

Derivând ecuaţia (5.3.3) vom obţine ecuaţia pentru f˙

. a d a dE
f= (cos ∆E) = − sin ∆E .
ro dt ro dt
Ţinând seama de relaţia (4.3.5)

dE a
=
dt r
ecuaţia ı̂n f˙ devine √
µa
f˙ = − sin ∆E. (5.3.4)
rro

Înlocuind ecuaţiile (5.1.3) - (5.1.10) ı̂n ecuaţia (5.1.28) găsim pentru ġ

√ √
. 1 ˙ o + ṁlo ) = √1 [ µa sin E √ap sin Eo + µp cos Ea (cos Eo − e)]
g = √ (−lm
µp µp r r

1 a µp
=√ [sin E sin Eo + cos E cos Eo − e cos E]
µp r
sau

. a
g = 1 − (1 − cos ∆E). (5.3.5)
r
Pentru a obţine o expresie pentru g , vom integra ecuaţia (5.3.5) sub forma

dg dt a dt
= [1 − (1 − cos ∆E)] .
dt dE r dE
5.3. FUNCŢIILE F ŞI G ÎN FUNCŢIE DE ANOMALIA EXCENTRICĂ 65

ţinând seama de relaţia (5.3.3) obţinem


r
dg dt a a
= − (1 − cos ∆E) r
dE dE r µ
sau s
a3
dg = dt − (1 − cos ∆E)dE. (5.3.6)
µ
Deoarece
dE = d(E − E0 ) = d(∆E)

putem integra ecuaţia (5.3.6) şi obţinem


s
a3
g =t− (∆E − sin ∆E) + o constantă. (5.3.7)
µ

Pentru a evalua constanta, avem nevoie de valorile iniţiale ale lui g.


Deoarece
.

→ ro + g −
r = f−
→ →
ro
la t = t0 avem că


r =−

ro

f (t0 ) = 1

g(t0 ) = 0

E = E0 .

Astfel ecuaţia (5.3.7) la t = t0 devine

g(to ) = 0 = to + o constantă

de unde

constanta = −to .
66 CAPITOLUL 5. FUNCŢIILE ASTRODINAMICE FUNDAMENTALE

Ecuaţia (5.3.7) va deveni


s
a3
g = t − to − (∆E − sin ∆E). (5.3.8)
µ
. .
Rezumând, funcţiile f, g, f şi g ı̂n fucţie de anomalia excentrică sunt

a
f =1− (1 − cos ∆E) (5.3.9)
ro

µa
f˙ = − sin ∆E (5.3.10)
rro
s
a3
g = t − to − (∆E − sin ∆E) (5.3.11)
µ

a
ġ = 1 − (1 − cos ∆E). (5.3.12)
r
Ţinând seama de relaţia (5.3.5) şi de ecuaţia

r = a(1 − e cos E)

obţinem că
s
a3
dt = (1 + e cos E) dE. (5.3.13)
µ
Integrând relaţia (5.3.13)

Z s Z
t E
a3
dτ = (1 − e cos ε) dε
t0 µ E0

găsim
s
a3
t − to = [E − Eo −e(sin E − sin Eo )]. (5.3.14)
µ | {z }
∆E
5.3. FUNCŢIILE F ŞI G ÎN FUNCŢIE DE ANOMALIA EXCENTRICĂ 67

Din următoarea identitate trigonometrică

sin E = cos Eo sin (E − Eo ) + sin Eo cos (E − Eo )


| {z } | {z }
∆E ∆E

obţinem

e(sin E − sin Eo ) = e[cos Eo sin ∆E + sin Eo cos ∆E − sin Eo ]

= (e cos Eo ) sin ∆E + (e sin Eo )(cos ∆E − 1). (5.3.15)


Deoarece

ro
e cos Eo = 1 −
a

−ro · −

ro
e sin Eo = √
µa

ecuaţia (5.3.15) devine


.
ro −

ro ·→

ro
e(sin E − sin Eo ) = (1 − ) sin ∆E − √ (1 − cos ∆E).
a µa

Înlocuind acest rezultat ı̂n ecuaţia (5.3.14) obţinem

s .
a3 ro −

ro · −

ro
t − to = [∆E − (1 − ) sin ∆E + √ (1 − cos ∆E)]. (5.3.16)
µ a µa

Aceasta este ecuaţia lui Kepler ı̂n raport cu timpul t şi anomalia excentrică
∆E.
Din ecuaţia
r
µ dt
r=
a d(∆E)
unde am folosit ecuaţia
68 CAPITOLUL 5. FUNCŢIILE ASTRODINAMICE FUNDAMENTALE

d(∆E) = a(E − Eo ) = dE

şi din ecuaţia precedentă, găsim că


.
ro −

ro · −

ro
r = a[1 − (1 − ) cos ∆E + √ sin ∆E].
a µa
Observăm că ı̂n ecuaţia (5.3.17) apare numai un singur element orbital (semi-
axa mare) şi singura restricţie este ca orbita să fie eliptică (a > 0).

5.4 Funcţiile f şi g - ı̂n funcţie de variabilele uni-


versale
Scopul acestui paragraf este acela de a exprima funcţiile f şi g printr-o nouă
variabilă valabilă pentru toate orbitele .
Vom prezenta câteva considerente referitoare la funcţiile Stumpff necesare
studiului nostru .
Funcţiile Stumpff sunt date de seriile


X zk
cn (z) = (−1)k
k=0
(2k + n)!

unde n = 0, 1, 2, 3, ... .
Fie z = αj s2 , atunci primi termeni c0 , c1 şi c2 sunt
 √
 cos √z αj > 0
c0 = c0 (z) = ch −z αj < 0

1 αj = 0
 √
sin z

 √ αj > 0
√z
c1 = c1 (z) = sh√ −z
 −z
αj < 0

1 αj = 0
 √
 (1−cos z)
 √z
αj > 0
c2 = c2 (z) = (ch −z−1)
 αj < 0
 1 −z αj = 0.
2
5.4. FUNCŢIILE F ŞI G - ÎN FUNCŢIE DE VARIABILELE UNIVERSALE 69

Observăm că această clasă de serii infinite reprezintă ı̂mpreună atât funcţii
trigonometrice (α > 0) cât şi funcţii hiperbolice (α < 0). Cazul funcţiilor parabolice
(α = 0) este deasemenea inclus, deoarece

1
cn (0) = .
n!
Din definiţie observăm că

1
cn (z) + zcn+2 (z) = .
n!
Funcţiile Stumpff au o formulă de derivare convenabilă.
De exemplu,

dcn (z)
2z = cn−1 (z) − ncn (z) , n > 0
dz
şi

dcn (z) 1
= [ncn+2 (z) − cn+1 (z)] , n ≥ 0 .
dz 2
În cazul cı̂nd z = αs2 avem

dz
= 2αs
ds
şi formula pentru prima derivată devine

dcn (αs2 ) dz
2αs2 = [cn−1 (αs2 ) − ncn (αs2 )]2αs
dz ds
sau

dcn (αs2 )
s = cn−1 (αs2 ) − ncn (αs2 ).
dz
Formula derivatei a doua devine

dcn (αs2 ) dz 1
= [ncn+2 (αs2 ) − cn+1 (αs2 )]2αs
dz ds 2
sau
70 CAPITOLUL 5. FUNCŢIILE ASTRODINAMICE FUNDAMENTALE

dcn (αs2 )
= αs[ncn+2 (αs2 ) − cn+1 (αs2 )].
dz
Dacă privim pe αs2 ca argument al funcţiei Stumpff şi notăm cu
0 d
() = ds
atunci aceste două ecuaţii ale derivatelor devin:

0
scn = cn−1 − ncn , n > 0

0
cn = αs(cn+2 − cn+1 ) , n ≥ 0.

De asemenea avem următoarea identitate pentru integrare


Z
sk ck (ρs2 )ds = sk+1 ck+1 (ρs2 ).

Câteva dintre aceste integrale sunt

c20 (z) + zc21 (z) = 1


c20 (z) − zc21 (z) = c0 (4z)
c20 (z) = 1 − 2zc2 (4z)
c21 (z) = 2c2 (4z)
c1 (4z) = c20 (z)c1 (z).

Vom introduce funcţiile S(z) şi C(z) definite precum urmează:

1 z z2
S(z) = − + − ... , (5.4.1)
3! 5! 7!

pentru z > 0 avem


√ √
z − sin z
S(z) = √
( z)3

iar pentru z < 0 avem


√ √
sh −z − −z
S(z) = √ ;
( −z)3
5.4. FUNCŢIILE F ŞI G - ÎN FUNCŢIE DE VARIABILELE UNIVERSALE 71

pentru z > 0 avem

1 z z2
C(z) = − + − ... (5.4.2)
2! 4! 6!
sau

1 − cos z
C(z) =
z
iar pentru z < 0 avem √
ch −z − 1
C(z) = .
−z
Din considerentele teoretice precedente referitoare la funcţiile Stumpff ob-
servăm că:

S(z) = c3 (z)

C(z) = c2 (z)

dC(z) 1
= (1 − zS(z) − 2C(z))
dz 2z

dS(z) 1
= (C(z) − 3S(z)).
dz 2z

Vom introduce funcţiile S(z) şi C(z) ı̂n expresiile funcţiilor f, g, f˙ şi ġ date ı̂n
ecuaţiile (5.3.8) - (5.3.12) ca şi ı̂n ecuaţia lui Kepler (5.3.16).
În aceste ecuaţii vom introduce funcţiile trigonometrice sin ∆E şi cos ∆E.
Utilizând dezvoltarea ı̂n serie a funcţiei cos ∆E

(∆E)2 (∆E)4 (∆E)6


cos ∆E = 1 − + − + ... (5.4.3)
2! 4! 6!
vom defini variabila auxiliară prin expresia


∆E = αo · x (5.4.4)

sau
72 CAPITOLUL 5. FUNCŢIILE ASTRODINAMICE FUNDAMENTALE

∆E
x= √ .
αo

Am notat cu

1
αo =
a
a fiind semiaxa mare.
Observăm că αo > 0 pentru orbitele eliptice, αo < 0 pentru orbitele hiperbolice
si αo = 0 pentru orbitele parabolice.
Expresia (5.4.3) a lui cos ∆E ı̂n x ţinând seama de (5.4.4) devine:

αo x2 αo2 x4 αo3 x6
cos ∆E = 1 − + − + ...
2! 4! 6!
sau dând factor comun pe αo x2 avem:

1 αo x2 αo2 x4
cos ∆E = 1 − αo x2 [ − + − ...].
2! 4! 6!
Ţinı̂nd seama de expresia (5.4.2) a lui C(z) obţinem

cos ∆E = 1 − αo x2 C(αo x2 ). (5.4.5)

Acelaşi procedeu ı̂l vom folosi şi pentru sin ∆E

(∆E)2 (∆E)4 (∆E)6


sin ∆E = ∆E(1 − + − + ...) (5.4.6)
3! 5! 7!
sau

1 (∆E)2 (∆E)4
sin ∆E = ∆E(1 − (∆E)2 [ + − + ...]).
3! 5! 7!
Ţinând seama de (5.4.5) ecuaţia (5.4.6) devine

√ 1 (∆E)2 (∆E)4
sin ∆E = αo x(1 − αo x2 [ + − + ...]).
3! 5! 7!
sau folosind expresia (5.4.1) a lui S(z)
5.4. FUNCŢIILE F ŞI G - ÎN FUNCŢIE DE VARIABILELE UNIVERSALE 73


sin ∆E = αo x[1 − αo x2 S(αo x2 )]. (5.4.7)

Înlocuind ecuaţia (5.4.5) ı̂n ecuaţia (5.3.3) avem următoarea ecuaţie

x2
f = 1 − C(αo x2 ). (5.4.8)
ro

Similar, din ecuaţia (5.3.4) şi ecuaţia (5.4.6)



µa
f˙ = − sin ∆E.
rro

Din ecuaţiile (5.3.5) şi (5.4.5) obţinem



µa £ ¡ ¢ ¤
f˙ = − αo x3 S αo x2 − x . (5.4.9)
rro

Din ecuaţiile (5.3.5) şi (5.4.5) obţinem ecuaţia lui ġ

x2
ġ = 1 − C(αo x2 ).
r
Din ecuaţiile (5.3.8) şi (5.4.6) avem următoarea ecuaţie

1
g = t − to − √ x3 S(αo x2 ). (5.4.10)
µ
. .
Rezumând funcţiile f, g,f şi g exprimate cu variabilele universale sunt:

x2
f =1− C(αo x2 ). (5.4.11)
ro

. µ
f= [αo x3 S(αo x2 ) − x] (5.4.12)
rro

1
g = t − to − √ x3 S(αo x2 ) (5.4.13)
µ

x2
ġ = 1 − C(αo x2 ). (5.4.14)
r
74 CAPITOLUL 5. FUNCŢIILE ASTRODINAMICE FUNDAMENTALE

Ecuaţia lui Kepler (5.3.16) ţinând seama de ecuaţiile (5.4.5) şi (5.4.6) devine:

1 3 √
t − to = p [αo2 x3 S(αo x2 ) + ro αo αo x(1 − αo x2 S(αo x2 ))+
µαo3
r .
αo −
+ ro · −
(→ →
ro )αo x2 C(αo x2 )]
µ

sau

.
√ −

ro →

ro
µ(t − to ) = √ x2 C(αo x2 ) + x3 S(αo x2 )(1 − ro αo ) + ro x. (5.4.15)
µa

Din expresia lui r funcţie de anomalia excentrică ţinând seama de (5.4.5) şi
(5.4.7) obţinem
.
ro −

ro →

ro
r = a[1 − (1 − ) cos ∆E + √ sin ∆E]
a µa

1
= [αo x2 C(αo x2 ) + ro αo (1 − αo x2 C(αo x2 ))+
αo

.
r
αo √
+−

ro −

ro αo x(1 − αo x2 S(αo x2 ))]
µ
sau
.

→ro →

ro
r = ro + x2 C(αo x2 )(1 − ro αo ) + √ x(1 − αo x2 S(αo x2 )).
µ

Alternativ, putem obtine ecuaţia pentru distanţa r ı̂n variabile universale


folosind expresia lui r funcţie de anomalia excentrică aşa cum am făcut ı̂n para-
graful precedent
r
µ dt
r= · .
a d(∆E)

Deoarece
5.5. FUNCŢIILE F ŞI G ÎN FUNCŢIE DE TIMP 75


∆E = αo x

obţinem

√ dt √ dt
r= µαo · √ = µ . (5.4.17)
d( αo x) dx

Ecuaţiile (5.4.11)-(5.4.15) reprezintă soluţia problemei celor două corpuri sub


forma
.


r = f−

ro + g −

ro

. . .→ .


r =f −ro + g −
→ ro .

Deşi ea fost obţinută pentru orbitele eliptice (αo > 0) se poate arăta că este
adevărată şi de asemenea pentru orbite parabolice (αo = 0) şi hiperbolice (αo < 0).

5.5 Funcţiile f şi g ı̂n funcţie de timp


Funcţiile f şi g pot fi considerate şi ca funcţii explicite de timp. Dacă ı̂nlocuim
ecuaţiile (5.1.29) şi (5.1.30) ı̂n ecuaţia diferenţială a mişcării a problemei celor două
corpuri vom obţine două ecuaţii diferenţiale scalare

f¨ + qf = 0 (5.5.1)

g̈ + qg = 0. (5.5.2)

Am introdus funcţia

µ
q= (5.5.3)
r3

pentru care obţinem ecuaţia diferenţială:


76 CAPITOLUL 5. FUNCŢIILE ASTRODINAMICE FUNDAMENTALE

. .
r q +3q r= 0. (5.5.4)

Ecuaţia diferenţială pentru distanţa r este

.. c2 µ
r= − . (5.5.5)
r3 r
Folosind definiţia pentru q ecuaţia diferenţiala (5.5.5) devine

.. c2
r= q( − r). (5.5.6)
µ
Dezvoltăm ı̂n serie Taylor ı̂n funcţie de timp funcţiile f, g, q şi distanţa r


X
f= an (t − to )n (5.5.7)
n=0


X
g= bn (t − to )n (5.5.8)
n=0


X
q= cn (t − to )n (5.5.9)
n=0


X
r= dn (t − to )n . (5.5.10)
n=0

Înlocuim cele patru serii date de ecuaţiile (5.5.7)-(5.5.8) ı̂n cele patru ecuaţii
diferenţiale (5.5.1), (5.5.2), (5.5.4) şi (5.5.5) şi identificând coeficienţii an ,bn ,cn ,dn ,
vom găsi după calcule lungi dar elementare urmă-
toarele formule de recurenţă

Xn
1 c2
dn+2 = ( cn − cn−k dk ) (5.5.11)
(n + 1)(n + 2) µ k=0

n−1
X
1
cn = − (3co ndn + k(3cn−k dk + ck dn−k ) (5.5.12)
ndo k=1
5.5. FUNCŢIILE F ŞI G ÎN FUNCŢIE DE TIMP 77

X n
−1
an+2 = ck an−k (5.5.13)
(n + 1)(n + 2) k=0

X n
−1
bn+2 = ck bn−k . (5.5.14)
(n + 1)(n + 2) k=0

Valorile iniţiale pentru coeficienţi sunt

f (to ) =
ao = 1
f˙(to ) =
a1 = 0
g(to ) =
bo = 0
ġ(to ) =
b1 = 1
µ
q(to ) = co = 3
ro
r(to ) = do = ro
ṙ(to ) = d1 = ro .
.
r şi −
Avantajul soluţiilor astfel obţinute pentru −
→ →
r este acela că nu este necesar
să rezolvăm ecuaţia lui Kepler.
78 CAPITOLUL 5. FUNCŢIILE ASTRODINAMICE FUNDAMENTALE
Capitolul 6

Pământul − corp ceresc

Sfericitatea Pământului este dovedită prin mai multe fapte, dintre care
amintim:
à forma circulară a orizontului aparent si creşterea razei lui cu altitudinea
observatorului
à variaţia ı̂nălţimii Polului lumii, dacă observatorul se deplasează, spre nord
sau spre sud, de-a lungul unui meridian geografic
à forma circulară a umbrei Pământului pe discul Lunii ı̂n timpul eclipselor
de Lună
à fotografiile Pământului obţinute din Cosmos cu ajutorul rachetelor şi sateliţi-
lor artificiali
Sfericitatea Pământului permite determinarea dimensiunilor lui. Fie două
puncte O1 şi O2 două puncte ale globului terestru, situate pe acelaşi meridian ge-
_
ografic. Notând cu l lungimea arcului de meridian O1 O2 (ı̂n km de exemplu), cu
n0 valoarea unghiulară a acestui arc (ı̂n grade de exemplu), iar cu R raza globului
terestru, atunci rezultă uşor:

1800 l
R=
πn0
unde n0 este egală cu diferenţa latitudinilor geografice ale punctelor O1 şi O2 :

n0 = φ1 − φ2

Această metodă simplă a fost folosită pentru prima dată de către Eratostene
(276-195 i.e.n.).

79
80 CAPITOLUL 6. PĂMÂNTUL − CORP CERESC

n
O1
e

O2

Figura 6.1: Determinarea razei globului terestru

Mult mai complicată este determinarea distanţei liniare l dintre punctele O1 şi O2 .
Metoda folosită este una indirectă numită triangulaţie. A fost aplicată pentru
prima dată de către W.Snellius ı̂n 1615. Această metodă constă din: alegerea,
de o parte şi de alta a arcului de cerc pe care dorim să-l măsurăm, mai mul-
tor puncte (A, B, C, D, ....), la distanţe de 30-40km unul de celălalt. Punctele se
aleg astfel ca din fiecare să fie vizibile cel puţin două puncte. În toate punctele se
fac construcţii speciale, numite semnale geodezice. Se alege una din laturi drept
bază (de exemplu O1 A), mai departe se masoară numai unghiurile din triunghiurile
O1 AB, ABC, BCD, .... Cunoscând in reţeaua de triunghiuri o latură (baza) şi toate
unghiurile putem calcula lungimea liniei poligonale O1 BDO2 (sau O1 ACEO2 ). Tre-
buie ţinut cont de faptul că triunghiurile nu sunt plane ci sferice. Determinând
azimutul direcţiei laturii O1 A (sau O1 B),liniile poligonale de mai sus pot fi proiec-
tate pe meridianul O1 O2 adică se poate obţine lungimea arcului O1 O2 ı̂n unităţi
liniare.
În temeiul unor consideraţii teoretice bazate pe legea atracţiei universale, Newton
a arătat că, ı̂n urma rotaţiei sale, Pământul, ca de altfel toate planetele, trebuie să
aibă forma unui sferoid (elipsoid de revoluţie), turtit la poli. Turtirea se defineşte
astfel:

a−b
ε=
a
unde: a - semiaxă ecuatorială şi b - semiaxa polară a sferoidului.
În 1964, Uniunea Astronomică Internaţională a adoptat urmatoarele valori ale
elementelor elipsoidului terestru: a = 6378,16km; b = 6356,78km.
Forma adevarată a Pământului nu poate fi reprezentată exact prin nici una din
6.1. CELE TREI LATITUDINI GEOGRAFICE 81

O1

A
B

O2

Figura 6.2: Triangulaţia

suprafeţele matematice cunoscute. De aceea vorbind de forma Pământului se are ı̂n


vedere nu forma fizica a suprafeţei terestre, cu oceane şi continente, ci aşa-numita
suprafaţă a geoidului.
Se numeşte geoid acea suprafaţă de nivel (o suprafaţă la care normalele ı̂n
orice punct ale ei sunt verticale) a cărei parte vizibilă coincide cu suprafaţa neagi-
tată a oceanelor; prelungind suprafaţa oceanelor sub continente, obţinem suprafaţa
ı̂ntregului geoid.
Astfel deosebim trei suprafeţe ale Pământului:
− suprafaţa fizică, aşa cum ne apare cu formele de relief; pe ea se fac măsurările
terestre;
− suprafaţa hidrostatică sau geoidul, suprafaţa oceanelor prelungită pe sub
continente; la ea se reduc măsurările terestre;
− suprafaţa matematică de referinţă, adică suprafaţa elipsoidului terestru; pe
ea se reprezintă măsurările terestre.
Problema determinării formei şi dimensiunilor exacte ale Pământului se rezolvă
astazi prin măsurări geodezice pe suprafaţa Pământului (geodezia superioară), prin
studiul mişcării sateliţilor artificiali ai Pământului(geodezie cosmică) şi prin deter-
minarea forţei de gravitaţie la suprafaţa Pământului (gravimetrie).

6.1 Cele trei latitudini geografice


În cazul Pământului elipsoidal se pot definii trei latitudini geografice diferite (lon-
gitudinea rămâne aceeaşi ca ı̂n cazul Pământului sferic). Astfel avem:
− latitudine astronomică (φ =≮ OT1 q) care este unghiul dintre direcţia verti-
82 CAPITOLUL 6. PĂMÂNTUL − CORP CERESC

calei punctului considerat (O) şi planul ecuatorului terestru (qq 0 );


− latitudine geocentrică (φ0 =≮ OT q) care este unghiul dintre raza vectoare
a punctului O şi acelaşi plan al ecuatorului terestru;
− latitudinea geodezică (φ1 =≮ OT2 q) care este unghiul dintre normala la
elipsoid ı̂n punctul considerat şi acelaşi plan al ecuatorului terestru.
Direct din observaţii astronomice se determină numai latitudinea astronomică.
În problemele de astronomie nu se face distincţie ı̂ntre latitudinea geodezică şi cea
astronomică (φ1 ' φ).
Putem vorbi de elipsa meridiană (elipsa cuprinsă ı̂ntre două cercuri concentrice
tangente, unul exterior cu raza a şi altul interior cu raza b)

x2 y 2
+ 2 = 1, (x, y) ∈ R2
a2 b
O putem reprezenta parametric ı̂n funcţie de φ prin ecuaţiile:

a cos φ a (1 − e2 ) sin φ h π πi
x= p , y= p , φ∈ − ,
1 − e2 sin2 φ 1 − e2 sin2 φ 2 2
Z φ2
¡ 2
¢ dφ
l =a 1−e ,
φ1
3
¡ 2
¢
1 − e2 sin φ 2

l− lungimea arcului de meridian cuprinsă ı̂ntre punctele φ1 (x) şi φ2 (x)

y
p
O

b
a j j j1
q T T1 T2 q x

Figura 6.3: Cele trei suprafeţe terestre


6.2. VARIAŢIA FORŢEI DE GRAVITAŢIE 83

6.2 Variaţia forţei de gravitaţie la suprafaţa


Pământului
Studiind problema formei Pământului ı̂n legatură cu rotaţia lui, Newton a demon-
strat că forţa de gravitaţie trebuie să se micşoreze continuu de la polii Pământului
spre ecuator. S-a stabilit că valorile acceleraţiei de gravitaţie pot fi reprezentate prin
formula:

gφ = g0 + (g90 − g0 ) sin2 φ, g90 − g0 = 983, 2 − 978, 0 = 5, 2cm/s2

O utilizare a măsurărilor gravimetrice este studiul anomaliilor forţei de gravitaţie,


adică al abaterilor acceleraţiei gravitaţionale de la valorile sale medii. Anomaliile
locale ale forţei de gravitaţie pun ı̂n evidenţă, dacă sunt pozitive, existenţa unor
zăcăminte minerale, iar dacă sunt negative zăcăminte de sare gemă.

6.3 Măsurarea masei şi densităţii medii a


Pământului
Rezultate destul de precise ı̂n determinarea masei Pământului se obţin prin metode
care, ı̂n esenţă se reduc la determinarea constantei gravitaţionale G.

G = 6, 67 · 10−8 cm3 g −1 s−2 = 6, 67 · 10−11 N m2 kg −2

Luând pentru valoarea medie a razei Pământului R = 6371km şi pentru val-
oarea medie a acceleraţiei forţei de gravitaţie g = G9, 81m/s2 formula

M⊕
g=
R2

ne dă masa Pământului:

M⊕ = 5, 98 · 1027 g ' 6 · 1027 g = 6 · 1024 kg.

Cunoscând masa Pământului şi volumul lui putem calcula şi densitatea sa
medie (5, 52g/cm3 ). Densitatea creşte de la suprafaţă spre interior.
84 CAPITOLUL 6. PĂMÂNTUL − CORP CERESC

6.4 Structura Pământului

1. Atmosfera − este regiunea din jurul Pământului ı̂n care acesta constituie ”orga-
nizatorul” principal al mişcării tuturor particulelor interplanetare. Din acest punct
de vedere putem distinge două părţi:
(a) prima (până la 2000km ı̂nălţime), ı̂n care este preponderent câmpul gravific
− Atmosfera neutră este formată din atomi şi molecule ı̂n stare neutră:
− Troposfera (până la ı̂nălţimea de 13km)
− Stratosfera (până la ı̂nălţimea de25km)
− Mezosfera (ı̂ntre 85-90km)
− Ionosfera se compune din electroni şi ioni proveniţi din ionizarea aerului
rarefiat sub acţiunea razelor ultraviolete şi X ale Soarelui. Partea sa inferioară este
termosfera. În ionosferă, electronii liberi au rolul foarte important de a reflecta
undele radio;
− Exosfera se ı̂ntinde ı̂ntre 700-2000km şi este caracterizată printr-o densitate
foarte mică.
(b) a doua parte ı̂n care este preponderent câmpul magnetic terestru, de la
2000km până la câteva zeci de raze terestre (se numeşte magnetosferă)
− Magnetosfera. Aici particulele au nu numai o agitaţie termică ci sunt supuse
şi câmpului magnetic terestru. Magnetosfera se ı̂ntinde până la 50000km de partea
Soarelui şi zeci de raze terestre ı̂n partea opusă. În interiorul magnetosferei sunt
două centuri de radiaţii (ale lui Van Allen)
Prima centură (internă) are densitatea maximă la o distanţă de 1,5 raze tere-
stre, continuând cu o populaţie foarte stabilă de protoni energetici, neutroni cosmici
reflectaţi şi ı̂ncetiniţi de atmosfera ı̂naltă.
A doua centură (exterioară) este populată de particule energetice provenite
din coroana solară, atingând un un maxim al radiaţiei la 19000km de suprafaţa
Pământului.
Dincolo de magnetosferă se ı̂ntinde coroana solară, care prin curgerea de pro-
toni şi electroni numită vânt solar, delimitează atmosfera terestra.
Densitatea atmosferei (ρ) descreşte foarte repede cu ı̂nălţimea (h). Variaţia
densităţii respectă aproximativ legea exponenţială:

µ ¶
h
ρ ∼ exp −
H
6.4. STRUCTURA PĂMÂNTULUI 85

unde H se numeşte scara ı̂nălţimilor.


Presiunea atmosferică la suprafaţa terestră este aceea a unei coloane de mercur
cu ı̂nălţimea de 76 cm. Aceasta scade de asemenea repede cu ı̂nălţimea.
Compoziţia chimică a atmosferei se prezintă astfel:
N2 : 78%, O2 : 21%, Ar : 0, 934%,
CO2 : 0, 034%, vapori deH2 O : 0 − 2%, H2 : 5 · 10−5 %
Atmosfera produce o serie de efecte cu consecinţe astronomice:
− absoarbe radiaţii, reducând strălucirea corpurilor cereşti (25%)
− exercită o absorbţie selectivă
− schimbă direcţia razelor de lumină şi deformează imaginile (efectele
refracţiei astronomice)
Crepusculul este perioada scăderii treptate a luminii zilei după apusul Soare-
lui (crepuscul de seară), respectiv perioada slăbirii treptate a ı̂ntunericului nopţii
ı̂nainte de răsăritul Soarelui (crepuscul de dimineaţă). Fenomenul se produce din
cauza difuziei luminii ı̂n straturile atmosferice situate deasupra orizontului obser-
vatorului. Se deosebesc crepuscule civile şi astronomice. Crepusculul civil de seară
ı̂ncepe ı̂n momentul apusului Soarelui şi se sfârşeşte atunci când Soarele coboară la
6 grade sub orizont (pe cer se observă numai stelele cele mai
strălucitoare). Crepusculul civil de dimineaţă se produce simetric, ı̂n ordine inversă.
Crepusculul astronomic de dimineaţă şi de seară durează mult mai mult, ı̂ntrucât
se consideră că sfârşitul (sau inceputul) crepusculului are loc când centrul Soarelui
se află la 18 grade sub orizont. Din acest moment ı̂ncepe noaptea propriu-zisă (ı̂n
cazul crepusculului de seară) şi pe cer se văd şi stelele mai puţin strălucitoare. La
latitudinea geografică (φ = 600 330 ) ı̂n ziua solstiţiului de vară, ı̂nălţimea Soarelui
ı̂n culminaţia inferioară (miezul nopţii) este
h¯ = −60 . Deci la această latitudine ı̂n ziua solstiţiului de vară sfârşitul crepus-
culului civil de seară coincide cu ı̂nceputul crepusculului civil de dimineaţă, adică
crepusculul civil durează toată noaptea; acesta este fenomenul nopţilor albe.
2. Hidrosfera − este formată din totalitatea apei (dulce sau sărată) care
acoperă ı̂n mod discontinuu aproape 75% din suprafaţa solidă a Pământului.
Adâncimea sa medie este de 4 km, ı̂nsa poate ajunge şi la 10 km.
3. Biosfera − este totalitatea materiei organice, vii sau moarte.
4. Litosfera − sau scoarţa terestră este stratul superficial cu o grosime medie
de 40km. Masa ei este ı̂n medie 0,7% din cea a Pământului.
5. Interiorul Pământului
− mantaua terestră (până la 3000 km adâncime)
86 CAPITOLUL 6. PĂMÂNTUL − CORP CERESC

− interiorul adânc, pentrul studiul căruia se recurge la undele seismice – unde


longitudinale (P = primare,compresiune)
− unde transversale (S = secundare, distorsie)
− nucleu

6.5 Mişcările Pământului


Pământul are următoarele mişcări principale:
(1) Mişcarea de rotaţie − reprezintă mişcarea Pământului ı̂n jurul propriei
axe, efectuată cu Prot = 23h 56min 4, 098s = 86164, 98s timp mediu. Dovezile acestei
mişcări sunt: devierea spre est a corpurilor de la vericală ı̂n căderea liberă; experienţa
cu pendulul lui Focault (1851); observaţii directe din spaţiul cosmic.
(2) Mişcarea de revoluţie − reprezintă mişcarea Pământului ı̂n jurul Soarelui,
ı̂n timpul unui an sideral. Dovezile acestei mişcări sunt:paralaxele stelare şi aberaţia
luminii.
(3) Mişcările de precesie si nutaţie.
(4) Alte mişcări
− deplasarea polilor geografici ai Pământului pe suprafaţa sa, se produce da-
torită faptului că axa instantanee de rotaţie a Pământului nu păstrează o direcţie
fixă faţă de acesta;
− mareele, ı̂n vecinătatea meridianului terestru, când Luna sau Soarele se află
deasupra acestuia, Pământul suferă deformaţii periodice numite maree (fenomenul
de flux şi reflux);
− deplasarea (deriva) continentelor (deplasarea relativă a continentelor unul
faţă de celălalt), care se explică prin structura sub formă de plăci a scoarţei – plăci
care se deplasează unele faţă de altele.
Probleme propuse:
1. Să se demonstreze că valoarea unghiulară a arcului de meridian O1 O2 (ı̂n
ipoteza sfericitaţii Pământului) se determină cu ajutorul formulei:

n 0 = φ1 − φ2 = z1 − z2 ,

unde φ1 , φ2 sunt latitudinile geografice ale punctelor O1 , O2 , iar z1 , z2 sunt distanţele


zenitale meridiane ale unei stele măsurate simultan din punctele O1 , O2 .
6.5. MIŞCĂRILE PĂMÂNTULUI 87

2. Considerând Pamântul drept elipsoid de rotaţie,având turtirea ε,să se arate


că ı̂ntre această mărime şi excentricitatea unei elipse meridiane ’e’există relaţia:

(1 − ε)2 = 1 − e2

3. Să se exprime coordonatele geocentrice ecuatoriale rectangulare ale unui


punct al elipsei meridiane, M(x,y), cu ajutorul latitudinii geocentrice φ0 .

4. Să se exprime aceleaşi coordonate rectangulare ca şi ı̂n problema prece-


dentă,ı̂n funcţie de latitudinea geodezică B (φ0 )

5. Să se arate că, coordonatele geocentrice ecuatoriale rectangulare ale unui


observator situat la suprafaţa Pământului, ı̂n punctul având coordonatele geodezice:
L− longitudine geodezică, B− latitudine geodezică şi H− ı̂nălţime geodezică, sunt
date de formulele:

x = (C + H) cos B cos L, y = (C + H) cos B sin L, z = (S + H) sin B

unde ¡ ¢
a
C=p , S = 1 − e2 C
1 − e2 sin2 B

iar a şi e sunt semiaxa mare, respectiv excentricitatea elipsei meridiane.


Reamintim definiţia coordonatelor geodezice: ”L− unghiul format de planul
meridian al locului dat cu planul meridianul zero de la Greenwich; B− unghiul
cuprins ı̂ntre verticala dusă la planul tangent al elipsoidului de referinţă ı̂n punc-
tul dat şi planul ecuatorului; H− distanţa locului de observaţie de la elipsoidul de
referinţă.

6. Să se arate că ı̂ntre latitudinea geodezică (B) şi latitudinea geocentrică (φ0 )
există relaţia:

1
tgB = 2
tgφ0 ,
1−e
unde e este excentricitatea elipsei meridiane.
88 CAPITOLUL 6. PĂMÂNTUL − CORP CERESC

7. Să se arate că ı̂ntre latitudinea excentrică (Ψ)¸si latitudinea geodezică (B)
există relaţia: √
tgΨ = 1 − e2 tgB,
unde e este excentricitatea elipsei meridiane.

8. Să se demonstreze că diferenţa dintre latitudinea geodezică (B) şi latitudinea
geocentrică (φ0 ) se exprimă prin urmatoare relaţie aproximativă:

B − φ0 = 10313200 , 4e2 sin (2B) ,


unde e este excentricitatea elipsei meridiane.
Care este max (B − φ0 ) şi pentru care cerc meridian are loc?

9. Să se demonstreze că lungimea arcului de meridian l _


 dintre puctele
O1 O2

O1 (φ1 ) şi O2 (φ2 ) ,care reprezintă latitudinea astronomică,se exprimă prin formula:

Zφ2 3
2
¡ 2 2
¢−
l _  = a(1 − e ) 1 − e sin φ 2 dφ,
O1 O2
φ1

unde a şi e reprezintă semiaxa mare ,respectiv excentricitatea elipsei meridiane(ε).


Capitolul 7

Fenomene care modifică poziţia


aştrilor pe cer

Fenomenele care falsifică, mai mult sau mai puţin, observaţiile şi ı̂ngreunează
determinarea coordonatelor aştrilor sunt: efectul optic al refracţiei astronomice; efec-
tul optic al mişcărilor Pământului: aberaţia diurnă, anuală, seculară; efectul geo-
metric al mişcărilor Pământului: paralaxa diurnă, anuală, seculară; deplasarea plan-
etelor fundamentale de referinţă: precesia şi nutaţia; mişcările proprii ale stelelor.

7.1 Refracţia astronomică


Se numeşte refracţie astronomică unghiul dintre direcţia ı̂n care se vede (aparent)
astrul (Oσ 0 ) şi direcţia după care se propagă razele lui ı̂n afara atmosferei (Oσ).
Acest unghi se notează cu litera R.
Legătura ı̂ntre z - distanţa zenitală adevărată şi z 0 - distanţa zenitală aparentă
este dată de relaţia (Figura 7.1):

z = z 0 + R. (7.1.1)

Această formulă arată că, datorită fenomenului refracţiei, distanţa zenitală


a astrului se micşorează cu mărimea R. Conform primei legi a refracţiei, ı̂ntreaga
traiectorie a razei este situată ı̂n acelaşi plan (planul vertical), adică refracţia astro-
nomică nu modifică azimutul A al astrului.
Valoarea exactă a refracţiei se exprimă printr-o formulă de integrală definită
după care sunt ı̂ntocmite tabele speciale menite să uşureze munca astronomilor. Se

89
90 CAPITOLUL 7. FENOMENE CARE MODIFICĂ POZIŢIA AŞTRILOR

Z
s
Z s
R
Z

A
O
ra /
/// ///////// //////////

fe
//

os
///

A tm

///
/
////

////
////////

//////
T

Figura 7.1: Schema refracţiei astronomice

deduce o formulă aproximativă, pentru refracţia medie-refracţie corespunzătoare


valorilor medii ale presiunii şi temperaturii atmosferei la un moment dat, formulă
care se aplică numai pentru distanţe zenitale mai mici de 70 0 .
Se presupune că suprafaţa Pământului este plană şi că atmosfera este ı̂mpărţită
ı̂n straturi plane şi paralele cu suprafaţa terestră, având indicii de refracţie n0 , n1 , n2 ,
..., nm (Figura 7.2).

s
s

im=Z
vid nm=1
im -1
nm-1

n2 i2

i1
n1
n0 i0-1

////////////////////////
Figura 7.2: Schema refracţiei pentru straturi plan-paralele

Se notează cu im , im−1 , ..., i0 unghiurile de incidenţă ale razei luminoasepe


suprafeţele de separare ale straturilor. Aplicând legea lui Snellius–Descartes pentru
straturile vecine se scrie:

sin im nm−1 sin im−1 nm−2 sin i1 n0


= ; = ; ...; = .
sin im−1 nm sin im−2 nm−1 sin i0 n1
7.2. ABERAŢIA LUMINII 91

Prin ı̂nmulţire membru cu membru şi făcând simplificările, se obţine:


sin im n0
= . (7.1.2)
sin i0 nm

Având im = z; i0 = z 0 ; nm = 1, pe baza formulei (1) :

sin (z 0 + R)
im = z 0 + R ⇒ = n0 (7.1.3)
sin z 0

unde n0 se poate determina din măsurări, iar z 0 se poate obţine din observaţii.
1
Cum 00 ≤ z 0 ≤ 700 ⇒ cos R = 1, sin R = R sin 100 , unde sin 100 = , dacă
206265
R se măsoară ı̂n secunde de arc.
După dezvoltarea mărimii sin (z 0 + R) formula devine:

n0 − 1
R= 00
tan z 0 . (7.1.4)
sin 1
n0 − 1
Coeficientul se numeşte constantă de refracţie ; pentru condiţiile nor-
sin 100
male (temperatura t = 100 C şi presiunea p = 760 mm Hg), ea are valoarea de 5800 .3.
Astfel,
R = 5800 .3 tan z 0 . (7.1.5)
La orizont R u 350 .
Influenţa refracţiei se manifestă ı̂n următoarele fenomene: răsăritul şi apusul
aştrilor, turtirea discului Soarelui şi al Lunii ı̂n aproprierea orizontului, modifi-
carea coordonatelor orare, ecuatoriale, ecliptice ale aştrilor, scânteierea (scintilaţia)
stelelor.

7.2 Aberaţia luminii

7.2.1 Fenomenul aberaţiei


Fenomenul aberaţiei este deplasarea aparentă a direcţiei unui astru, datorată
atât mişcării relative a observatorului ı̂n raport cu astrul, cât şi propagării luminii
cu viteză finită.
Fie observatorul ı̂n T , animat ı̂mpreună cu Pământul de viteza v faţă de steaua
σ, viteză orientată spre T punctul cerului numit apexul mişcării observatorului (A),
92 CAPITOLUL 7. FENOMENE CARE MODIFICĂ POZIŢIA AŞTRILOR

a cărei direcţie formează cu direcţia aparentă la stea unghiul θ (Figura 7.3). Se


consideră că observatorul din T , cu o lunetă având obiectivul ı̂n O şi reticulul ı̂n T ,
urmăreşte steaua σ. Datorită vitezei c a luminii, ı̂n timpul τ cât lumina parcurge
lugimea OT a lunetei, reticulul se deplasează cu T T 0 . Pentu a vedea steaua a cărei
lumină cade pe obiectivul din O, este necesar ca reticulul să fie deplasat ı̂n T 00 , astfel
−−→ −−→
că T T ” = T T 0 . Steaua se va vedea ı̂n direcţia T O0 , care formează cu direcţia T σ
unghiul θ, numit unghi de aberaţie. Deci, pentru ca lumina stelei să pătrundă ı̂n
ocular, luneta trebuie ı̂nclinată cu obiectivul ı̂nainte, ı̂n sensul mişcării Pământului,
cu unghiul θ.
Din teorema sinusului pentru triunghiul T OO0 (sau T T 0 O0 ) avem:
sin dθ sin θ v
= ⇒ sin dθ = sin θ. (7.2.1)
vτ cτ c
Unghiul θ fiind mic, sin θ w dθ, sau, ı̂n secunde de arc:
v
dθ00 = · 206265 · sin θ. (7.2.2)
c
Când direcţia aparentă a stelei este perpendiculară pe direcţia mişcării Pământului,
adică θ = 900 , dθ are mărimea:
v
k = · 20626500 , (7.2.3)
c
mărime numită constanta de aberaţie.
Considerând mişcarea de ravoluţie a Pământului ı̂n jurul Soarelui, avem: v =
29, 79km/s şi c = 299792km/s , de unde k = 2000 , 50 - valoarea constantei de aberaţie
(anuală).
Stelele, datorită aberaţiei luminii, descriu elipse numite elipse de aberaţie,
având axa mare egală cu 4100 şi axa mică cu 4100 sin β, unde β - latitudinea ecliptică
a stelei respective.

7.2.2 Aberaţia Soarelui, planetelor şi a cometelor


Intervalul de timp τ ı̂n care lumina parcurge distanţa de la astru la Pământ
se numeşte timp de aberaţie sau ecuaţia luminii.
Pentru determinarea timpului de aberaţie este necesar să se cunoască distanţa
geocentrică a astrului, ∆ , ı̂n unităţi astronomice. Dacă a - lungimea unităţii ı̂n km,
avem:
a
τ = · ∆ = 498s 7 · ∆ = 0z , 00577∆ (7.2.4)
c
Direcţia aparentă a astrului la un moment dat t coincide cu direcţia adevărată
a astrului la momentul t − τ .
7.3. PARALAXE DIURNE ŞI ANUALE 93

7.3 Paralaxe diurne şi anuale.


Determinarea distanţelor aştrilor prin metoda
trigonometrică
Deplasarea reală a observatorului ı̂n spaţiu produce o schimbare aparentă a
direcţiei astrului, numită deplasare paralactică . De aici rezultă: paralaxe diurne
sau geocentrice, produse de mişcarea de rotaţie a Pământului ı̂n jurul axei proprii;
paralaxe anuale sau heliocentrice ale stelelor, produse de mişcarea de revoluţie a
Pământului ı̂n jurul Soarelui; paralaxele seculare, produse de mişcarea de translaţie
a sistemului solar spre apexul solar.

7.3.1 Paralaxa diurnă şi determinarea distanţelor ı̂n sistemul


solar
Coordonatele aştrilor determinate din observaţii ce se efectuează pe suprafaţa
Pământului se numesc topocentrice; acestea, la acelaşi astru şi acelaşi moment, sunt
ı̂n general diferite pentru diferite puncte ale suprafeţei terestre.
Din mulţimea de direcţii ı̂n care astrul σ se vede din diferite puncte ale
Pământului, se consideră fundamentală direcţia care porneşte din centrul
Pământului (T ); aceasta indică poziţia geocentrică a astrului şi determină coordo-
natele lui geocentrice. Efemeridele cuprind coordonatele geocentrice ale aştrlor.
Se numeşte paralaxă diurnă sau geocentrică unghiul dintre direcţiile ı̂n care
se vede astrul σ 0 din centrul Pământului şi dintr-un punct oarecare al suprafeţei
terestre, adică unghiul p0 (Figura 7.3 ). Altfel spus, paralaxa diurnă (de ı̂nălţime),
p0 , este unghiul sub care se vede din astru raza Pământului R (raza geocentrică a
observatorului).
Fie O punctul de pe Pământ de unde astrul σ 0 se vede la distanţa zenitală z 0 .
Se notează cu ∆ distanţa de la centrul T al Pământului la astrul σ 0 şi cu z distanţa
sa zenitală geocentrică. Din triunghiul OT σ 0 avem:
R sin p0
= (7.3.1)
∆ sin z 0
de unde:
R
sin p0 = sin z 0 . (7.3.2)

Unghiul p0 fiind mic, putem pune p0 w sin p0 . Se vede că paralaxa p0 variază cu
R şi sin z 0 , fiind maximă când R = R0 (raza ecuatorială a Pământului) şi sin z 0 = 1,
adică z 0 = 900 .
94 CAPITOLUL 7. FENOMENE CARE MODIFICĂ POZIŢIA AŞTRILOR

p
s
Z
O
D p s
R D
Z
T

Figura 7.3: Paralaxa diurnă (de ı̂nălţime şi orizontală)

Paralaxa diurnă orizontală, p, a unui astru σ (acelaşi cu σ 0 ) este unghiul sub


care se vede din acel astru raza Pământului R, când astrul σ se află la orizontul
locului. Din triunghiul OT σ avem:
R
sin p = (7.3.3)

şi formula (7.3.2) ne dă:
p0 = p sin z 0 . (7.3.4)

Valorile acestor paralaxe se calculează pentru o anumită rază a Pământului;


se ia pentru aceasta raza ecuatorială R0 = 6378, 16km de unde avem paralaxa
orizontală ecuatorilă p0 :
R0
sin p0 = . (7.3.5)

Figura 7.3 arată că:

z = z 0 − p0 (7.3.6)

Distanţa zenitală adevărată a astrului este:

z = z 0 + 350 − p = 900 + 350 − p.

Determinarea distanţelor ı̂n sistemul solar se poate face după formula:


206265
∆= R0 (7.3.7)
p000

Distanţa pentru Soare: p000 = 800 , 79 şi ∆ = 149, 5 · 106 .


7.3. PARALAXE DIURNE ŞI ANUALE 95

Distanţa pentru Lună: p000 = 520 200 , 5 şi ∆ = 384, 4 · 103 .


Distanţa astrului se obţine după formula:

ct
∆= ,
2
unde c = 3 · 105 km/s - viteza de pripagare a undelor radio.
Distanţa medie Pământ - Soare este ∆ = 149589500km (±500km). Această
distanţă are o deosebită importanţă ı̂n astronomie, fiind considerată ca unitate de
distanţă, numită unitate astronomică (UA).
Din anul 1970 sunt folosite următoarele valori ale paralaxei Soarelui şi unităţii
astronomice:
p0 = 800 , 794, 1U A = 149, 6 · 106 km (7.3.8)

7.3.2 Paralaxa anuală şi determinarea distanţelor stelare

Se numeşte paralaxă anuală sau heliocentrică a unei stele unghiul sub care se
vede din stea raza medie a orbitei terestre când ea este perpendiculară pe distanţa
Pământ -stea.
s

a T
S

Figura 7.4: Paralaxa anuală a stelelor

Fie steaua ı̂n σ, Soarele ı̂n S, Pământul ı̂n T (Figura 7.4). Din triunghiul sferic
σST avem:
a
sin π = (7.3.9)

unde a = 1U A, iar ∆ - distanţa de la centrul Soarelui la centrul stelei σ.


96 CAPITOLUL 7. FENOMENE CARE MODIFICĂ POZIŢIA AŞTRILOR

Având ı̂n vedere faptul că paralaxele heliocentrice ale stelelor sunt mai mici
decât 100 , din formula (7.3.9) rezultă formula pentru calculul distanţelor stelelor:
20626500 20626500
∆= a = UA (7.3.10)
π 00 π 00
distanţa ∆ se obţine ı̂n aceleaşi unităţi ı̂n care este exprimată şi distanţa a.
Oservăm că ı̂n cazul când steaua σ se află ı̂n direcţia polului ecliptic, unghiul
a
π este exprimată prin tan π = şi deoarece π este mic, se regăseşte aceeaşi formulă

(7.3.10).
Paralaxele stelare determinate pe baza deplasării paralactice a stelei se numesc
paralaxe trigonometrice. Cele mai perfecţionate instrumente de măsurat unghiuri
permit determinarea paralaxelor stelare cu o eroare de ±000 , 01. Azi se cunosc par-
alaxele la aproximativ 10000 de stele.
Distanţa stelei celei mai apropiate Proxima Centauri, având parralaxa helio-
centrică (π = 000 , 76) , va fi, conform formulei (7.3.10):
20626500
∆= a = 272000a = 272000U A
000 , 76

Parsecul (pc) este distanţa corespunzătoare unei paralaxe de 100 : 1pc =


20626500
a = 206265U A, adică ı̂ntr-un parsec sunt exact atâtea unităţi astronomice
100
câte secunde de arc sunt ı̂ntr-un radian. Multiplii parsecului sunt: 1kpc = 103 pc,
1mpc (megaparsec) = 103 pc.
Anul lumină (a.l.) este distanţa străbătută de raza de lumină, cu viteza aprox-
imativ 3 · 105 km/s, timp de un an: 1a.l. = 9, 460 · 1012 km = 63240U A = 0, 3067pc
sau: 1pc = 30, 86 · 1012 km = 206265U A = 3, 26a.l..
Distanţele se pot măsura cu ajutorul următoarelor formule simple:
1
∆= pc (7.3.11)
π 00
3, 26
∆ = 00 = a.l. (7.3.12)
π

7.3.3 Paralaxa seculară a stelelor


Soarele, ı̂mpreună cu sistemul solar, are o mişcare de translaţie către punctul
sferei cereşti numit apexul solar, aflat ı̂n constelaţia Hercule (α = 2700 , δ = +300 )
cu o viteză V¯ w 20km/s. De aici o deplasare lentă a stelelor spre antapex, căreia
ı̂i corespunde o paralaxa seculară a stelelor (Figura 7.5).
7.4. PRECESIA ŞI NUTAŢIA 97

O
V

q
-V
S

Figura 7.5: Mişcarea aparentă a stelei spre antapex cauzată de mişcarea Soarelui

La aceasta se adaugă deplasarea particulară a fiecărei stele ı̂ntr-o anumită


direcţie, deplasare numită mişcare proprie (Figura 7.5) care este cu atât mai mare
cu cât steaua este mai aproape. De aceea ca repere fixe se iau stelele foarte slabe,
care statistic sunt foarte ı̂ndepărtate.

7.4 Precesia şi nutaţia


Precesia şi nutaţia sunt efecte ale deplasărilor seculare şi periodice ale planelor
fundamentale de coordonate (planul ecuatorial şi planul ecliptic), datorate acţiunii
comune a Lunii şi Soarelui asupra proeminenţei ecuatoriale a Pământului, precum
şi acţiunii planetelor asupra mişcării heliocentrice a cestuia. Explicarea fenomenului
se face ı̂n cadrul mecanicii cereşti.
Următoarele fapte dovedesc deplasarea planelor fundamentale
a) Creşterea longitudinilor cereşti ale stelelor cu 5000 , 27/an, datorată deplasării
punctului vernal γ ı̂n sensul retrograd cu aceeaşi viteză de-a lungul eclipticii faţă de
stelele,,fix”.
b) Descreşterea lentă, ı̂n prezent cu 000 , 47/an, a ı̂nclinării eclipticii pe ecuator,
care se datorează deplasării poziţiei planului eclipticii (de şi a punctului vernal) ı̂n
lungul ecuatorului ceresc, fapt verificat de observaţii ı̂ndelungate.
Ambele aceste dovezi determină fenomenul de precesie . Deplasarea ı̂n lungul
eclipticii a punctelor echinocţiale se numeşte precesie luni-solară, iar cea ı̂n lun-
gul ecuatorului ceresc - precesie planetară. Rezultanta celor două componente dă
precesia generală (ı̂n longitudine), a cărei valoare ı̂n prezent ı̂nsumează 5000 , 27 pe
an.
c) Polul nord are o deplasare periodică, cu aceeaşi perioadă ca şi perioada
retrogradării nodurilor orbitei lunare (18, 6ani). Acest fenomen a fost numit nutaţie.
Polul lumii, care se mişcă ı̂n urma precesiei, numit şi polul mediu, este centrul unei
98 CAPITOLUL 7. FENOMENE CARE MODIFICĂ POZIŢIA AŞTRILOR

eclipse pe care polul adevărat se mişcă ı̂n sens retrograd (Figura 7.6).

mi
a l lu
iu

c
ijlo
polului m
O
P 23,5 Pm

bita
Or
9
Pa
Orbita polului
adevarat al lumii
7

Figura 7.6: Fenomenul nutaţiei

Ulterior s-a descoperit că polul ceresc adevărat mai execută ı̂ncă două mişcări
periodice foarte mici: una având perioada de o jumătate de an, iar cealaltă de o
jumătate de lună.Astfel, prin fenomenul de nutaţie se ı̂nţelege azi ansamblul tuturor
oscilaţiilor ale polilor lumii.

7.5 Mişcările proprii ale stelelor


Variaţia ı̂n timp a stelelor se datorează precesiei, nutaţiei, aberaţiei luminii şi
paralaxei anuale. Deplasarea rest a stelei pe sfera cerească timp de un an se numeşte
mişcare proprie; ea se exprimă ı̂n secunde de arc pe an.
Mişcarea proprie a stelei σ este unghiul sub care s-ar vedea din Soare deplasarea
anuală a stelei pe sfera cerească (Figura 7.7) ea se notează cu µ.
Cea mai mare mişcare proprie o are steaua Barnad (µ = 1000 , 27/an) care, din
acest motiv, se şi numeşte ”stea zburătoare”.
Mişcarea proprie a stelei se efectuează după un arc de cerc mare şi cu o viteză
constantă; aceata arată că mişcarea lor ı̂n spaţiu se face ı̂n linie dreaptă şi uniform.
În urma mişcării proprii a stelei σ (µ) pe arcul de cerc mare σσ 0
(Figura 7.7), ascensia dreaptă a stelei (α) se va modifica cu mărimea µα = ∆α /∆t
-numită mişcarea proprie ı̂n ascensia dreaptă, iar declinaţia (δ) -cu mărimea µδ =
∆δ/∆t -numită mişcarea proprie ı̂n declinaţie.
Având ı̂n vedere valorile numerice posibile ale mărimii µ, arcul paralelului
diurn ale stelei µα cos δ, arcul cerului de declinaţie a stelei µδ şi arcul mişcării proprii
a stelei µ pot fii considerate linii drepte concurente ı̂n σ şi din Figura 7.8 rezultă
7.6. PROBLEMELE ASTRONOMIEI FUNDAMENTALE 99

md
m
s ma
co
sa m
d
S

ma
Ecuato
r ce r es c

Figura 7.7: Componentele mişcării proprii a stelei

următoarea formulă pentru calculul mişcării proprii a stelei:


q q
2
µ = (µα cos δ) + µδ = (15µsα cos δ)2 + µ2δ ,
2
(7.5.1)

unde µs ı̂nseamnă că mărimea µα este exprimată ı̂n unităţi de timp, cum este ex-
primată de obicei şi α.

7.6 Problemele astronomiei (astrometriei) funda-


mentale
Problema determinării unui sistem de referinţă - adică a unui sistem de axe
şi plane fundamentale, la care să se poată raporta mişcarea corpurilor din sistemul
solar şi din afara acestuia - se poate ı̂nsă rezolva numai prin alegerea unor repere
materiale ale căror coordonate faţă de axele şi planele alese să la definească poziţiile.
Alcătuirea unui asemenea sistem , care se materializează sub forma unui catalog de
stele, este una din problemele astronomiei fundamentale.
Cataloagele de stele cuprind coordonatele ecuatoriale (α, δ) ale unui număr
mare de stele reprezentate pe toată sfera cerească, mişcările proprii asociate (µ),
raportate la acelaşi sistem de referinţă şi epocă, distanţa (∆), viteza radială (Vr ) şi
câteva caracteristici fizice necesare identificării stelelor. Cataloagele stelare cuprind,
de asemenea, valorile numerice ale constelaţiilor astronomice fundamentale (con-
stanta aberaţiei, constanta precesiei generale, constanta nutaţiei, unitatea astro-
nomică, parsecul, etc.), care stau la baza definirii variaţiei de timp a sistemului de
referinţă.
Datele necesare realizării cataloagelor de stele sunt obţinute din observaţii
absolute sau diferenţiale ale stelelor: observaţiile absolute se obţin derminând coor-
100 CAPITOLUL 7. FENOMENE CARE MODIFICĂ POZIŢIA AŞTRILOR

donatele stelelor ı̂n raport cu un sistem de referinţă ı̂n care ecuatorul se obţine din
distanţele zenitale măsurate ale stelelor, iar echinoxul din observaţii ale Soarelui;
obsevaţiile diferenţiale sau relative se obţin raportând poziţiile stelelor la o reţea de
stele fundamentale cu coordonate cunocute cu precizie. Observaţiile se efectuează
cu diferite instrumente astronomice ca: cercul meridian, cercul vertical, luneta de
trecere, astrlabul şi astrograful.
Un catalog fundamental de stele este,,Fundamental Katalog des Berliner As-
tromischen Jahrbuch (FK4), care conţine 1553 de stele.
În ţara noastră, Observatorul din Bucureşti a publicat catalogul stelar de
poziţie,,Bucharest KSZ of stars for 1950.
În afara cataloagelor stelare (de poziţii, de străluciri, spectrale), există azi
numeroase cataloage ale altor obiecte cereşti: cataloage de nebuloase şi roiuri stelare;
cataloage de radio surse; precum şi cataloage de galaxii şi roiuri de galaxii.
Probleme propuse:
1.Să se stabilească o formulă pentru refracţia astronomică ı̂n cazul modelului
sferic concentric pentru atmosfera terestră.

2.Să se determine efectul pe care ı̂l are refracţia asupra coordonatelor ecuato-
riale ale unui astru.

3.Să se determine paralaxa diurnă orizontală ecuatorială a Lunii.

4.Să se determine paralaxa diurnă orizontală ecuatorială a Soarelui .

5. Dându-se raza Pământului R+0 , paralaxa diurnă orizontală a unui astru π∗


şi diametrul său aparent 2β (unghiul sub care se vede diametrul acestui astru de
către observator situat ı̂n centrul Pământului), să se calculeze raza astrului respectiv
şi distanţa până la el.

6.Din două observatoare diferite A, B de pe Pământ se observă ı̂n acelaşi timp


astrul σ şi se determină distanţele zenitale zA , zB . Suma celor două paralaxe geo-
centrice ı̂n raport cu cele două observatoare este p. Să se determine distanţa de la
astru la centrul Pământului exprimată ı̂n raze terestre .

7. Să se stabilească formulele pentru determinarea corecţiilor de paralaxă di-


urnă ı̂n coordonate ecuatoriale.
7.6. PROBLEMELE ASTRONOMIEI FUNDAMENTALE 101

8. Să se determine corecţiile de paralaxă heliocentrică, atât ı̂n coordonate ecu-


atoriale, cât şi ı̂n coordonate eliptice.

9. Să se determine locul geometric al poziţiilor aparente (geocentrice) σ 0 ale


unei stele ı̂n decurs de un an ı̂n jurul poziţiei sale adevărate (heliocentrice) σ.

10. Să se determine expresiile corecţiilor de aberaţie anuală ı̂n coordonate ecu-
atoriale.
102 CAPITOLUL 7. FENOMENE CARE MODIFICĂ POZIŢIA AŞTRILOR
Capitolul 8

Timpul şi măsurarea lui

8.1 Consideraţii generale

Spaţiul, timpul şi masa sunt noţiunile fundamentale ale mecanicii. În acest
capitol ne referim, ı̂n special, la problema măsurarii timpului, a instituirii unităţiilor
de timp pentru exprimarea duratelor fenomenelor astronomice.
Forma de existenţa a materiei ı̂n mişcare, timpul este o marime materiala.
Neputı̂ndu-se realiza un etalon material de timp, ca ı̂n cazul celorlalte marimi fun-
damentale (lungime, masa), timpul, pentru a putea fi măsurat, trebuie raportat la
un fenomen material. Încâ Epicur (sec. IV ı̂.e.n.) susţinea că ”timpul nu există ı̂n
sine, prin sine, ci doar prin intermediul unor obiecte perceptibile”. Iar Engels arăta
că a fi ı̂n spaţiu ı̂nseamna a exista ”ı̂n aşezarea lucrurilor unul lângă altul”, pe când
a fi ı̂n timp ı̂nseamnă a exista ”ı̂n succesiunea lor unul după altul”.
Se defineşte scara de timp ca fiind un ansamblu format dintr-un fenomen ma-
terial măsurabil, permanent şi stabil, şi dintr-o teorie, care dă desfăşurarea acestui
fenomen ı̂n funcţie de o variabilă independentă. Această variabilă independentă
a desfăşurării fenomenului joaca rolul timpului. Unitatea de timp este o valoare
convenţională atribuită unei durate date din evoluţia fenomenului de referinţă, la
care, cu ajutorul teoriei, putem raporta orice altă durată. Determinarea timpului ı̂n
această scară constă, deci, ı̂n măsurarea fenomenului fundamental şi ı̂n comparaţie
cu teoria, deducerea valorii timpului, t(citind ”indicaţiile” orologiului).
În Univers există multe fenomene evolutive cărora le putem asocia câte o scara
de timp uniform. În fiecare caz, criteriul de uniformitate este urmatorul: legiile
mecanicii newtoniene trebuie verificate, dacă considerăm drept variabilă indepen-
dentă timpul, t, un parametru cu variaţie continuă şi uniformă (timp inerţial ).
Una din problemele fundamentale ale astronomiei este să găsească şi să studieze

103
104 CAPITOLUL 8. TIMPUL ŞI MĂSURAREA LUI

mişcări uniforme (sau cel puţin aproape uniforme), acele orologii naturale care să
poată servi la măsurarea timpului.
În prezent, măsurarea timpului se bazeaza pe următoarele mişcări :
(1)Mişcarea de rotaţie a Pământului, deci şi mişcarea aparentă diurnă a sferei
cereşti, considerându-se uniformă. Timpul dedus din această mişcare se numeşte
timp terestru.
(2)Mişcarea orbitală a Pământului şi a Lunii, deci şi mişcarea aparentă a Soare-
lui şi a Lunii ı̂n jurul Pământului, dovedindu-se mai potrivită decât mişcarea de
rotaţie ı̂n jurul axei. Timpul bazat pe această mişcare, numit timpul efemeridelor,
reprezintă, cu suficientă aproximaţie, timpul uniform al mecanicii newtoniene, t.
Totuşi, ı̂n mod practic, şi rotaţia Pământului poate fi considerată ca o scară de
timp uniform, dacă se ţine cont de efectele perturbatoare datorate Lunii şi planetelor
ı̂n aceasă mişcare. Dar acest timp terestru poate fi utilizat numai pentru un interval
mai scurt, de ani sau chiar numai de câteva luni.
Soluţia ideală ar fi stabilirea unui etalon fizic independent de constantele as-
tronomice. Orologiile cu cuarţ şi atomice, care determină ziua cu o precizie de 10−9 -
10−11 , sunt paşi mari ı̂n această direcţie; pe cale astronomică ziua se determină cu
o precizie de numai 10−7 .
În cele ce urmează vom expune succint cele două categorii de timp: timpul
astronomic şi timpul fizic.

8.2 Timpul astrodinamic: timpul terestru


şi timpul efemeridelor
Timpul astronomic, definit cu ajutorul fenomenelor astronomice, este aşa cum
s-a menţionat mai sus de două feluri: timpul terestru şi timpul efemeridelor.

8.2.1 Timpul terestru: timpul sideral şi timpul solar


Timpul terestru este timpul definit cu ajutorul mişcării aparente diurne a sferei
cereşti, mişcare cauzată de rotaţia Pământului ı̂n jurul axei sale. Dacă rotaţia diurnă
a sferei cereşti se studiază prin mişcarea diurnă a stelelor, se defineşte timpul sideral.
Datorită ı̂nsă faptului că stelele au şi mişcări proprii, care ı̂n majoritatea cazurilor
nu sunt suficient de bine cunoscute, s-a convenit să se studieze mişcarea diurnă a
sferei cereşti prin mişcarea diurnă a punctului vernal (γ), ale cărui mici deplasări pe
sfera cerească sunt bine studiate. Mişcarea aparentă diurnă şi anuală a Soarelui,
8.2. TIMPUL ASTRODINAMIC 105

consecintă a mişcării de rotaţie şi de revoluţie a Pământului, defineşte timpul solar.


În ambele cazuri, practic, timpul se defineşte prin unghiul orar al unui reper. În
primul caz, reperul este punctul vernal, ı̂n cel de-al doilea-Soarele.
Într-adevăr, modelul metematic al desfăşurării fenomenului de mişcare diurnă
a stelei (punctului vernal) sau a Soarelui ı̂n raport cu timpul (t), ı̂n sistemul de
coordonate orare (δ,H)) se exprimă astfel:
δ = const., H = f (t) = ωrot · t (8.2.1)
unde ωrot - viteza unghiulară de rotaţie a Pământului, considerată constantă (=
15◦ /h).
Într-un interval de timp bine definit, având o corespondenţă biunivocă ı̂ntre H
şi t, după inversarea funcţiei f(t) obţinem:
1
t = f −1 (H) = (8.2.2)
ωrot · H
adică din măsurile de poziţii ale aştrilor de reper se poate determina timpul.
(1)Timpul sideral. Unitatea de măsură a timpului sideral este ziua siderală:
intervalul de timp dintre două treceri consecutive ale punctului vernal la meridianul
superior (sau inferior) al locului de observaţie. Ca ı̂nceput al zilei siderale la un
meridian geografic dat se ia momentul culminaţiei superioare a punctului vernal. Se
ı̂nţelege că ziua siderală este o noţiune locală: ea ı̂ncepe, petru două localitaţi cu
meridiane diferite, ı̂n momente fizice diferite. Ziua siderală se ı̂mparte ı̂n 24 de ore
siderale, 24 · 60 minute siderale şi 24 · 60 · 60 secunde siderale.

Figura 8.1: Legătura timpului sideral cu ascensia dreptă şi unghiul orar.

Numim timp sideral intervalul de timp scurs de la ı̂nceputul zilei siderale până
la un alt moment oarecare, interval exprimat ı̂n ore, minute şi secunde siderale. Se
106 CAPITOLUL 8. TIMPUL ŞI MĂSURAREA LUI

ı̂nţelege că din cauză că rotaţia diurnă a sferei cereşti este uniformă (ı̂n apriximaţie),
timpul sideral la un moment dat este exprimat prin acelaşi număr de ore, minute
şi secunde prin care este exprimat (ı̂n unităţi de timp) unghiul orar al punctului
vernal. Din acest motiv, unghiul orar al punctului vernal (γ) este numit (de fapt,
impropriu) timp sideral, adică:
ta ≡ θ = Hγhmins . (8.2.3)

Deoarece Hγ nu se poate măsura direct, practic, pentru determinarea timpului


sideral θ la un moment oarecare, trebuie să măsurăm unghiul orar H al unui astru
oarecare σ, a cărui ascensie dreaptă α este cunoscută. Atunci, din (3) şi Fig. 8.1
rezultă, pentru orice moment şi orice astru, formula:
θ = Hγ = α + H, (8.2.4)

Cel mai bun mijloc de a determina ora siderală (θ) constă ı̂n observarea, la
meridianul locului, a stelelor fundamentale, a căror ascensie dreaptă este cunoscută
cu mare precizie.
Timpul sideral (adevarat), nefiind uniform, este ı̂nlocuit cu timpul cu timpul
sideral mediu, determinat prin unghiul orar al punctului vernal mediu (neafectat de
fenomenul de mutaţie).
Pentru păstrarea timpului sideral se folosesc orologii siderale, instrumente care
indică timpul sideral.
Timpul sideral este convenabil pentru problemele de astronomie, dar este in-
comod pentru viaţa practică, care se călăuzeşte după Soare.
(2)Timpul solar. Avem următoarele sisteme de timp solar:
-timpul solar adevărat: se defineşte cu ajutorul centrului discului solar (numit
”Soare adevărat”: ¯). Unitatea de timp solar adevărat este ziua solară adevărată:
la meridianul superior (sau inferior) al locului. Ca ı̂nceput al zilei solare adevărate
se ia, ı̂n practică, nu momentul culminaţiei superioare (amiaza adevărată), ci al celei
inferoare a ”Soarelui adevărat” (miezul nopţii adevărate).
Intervalul de timp scurs ı̂ntre ı̂nceputul zilei solare adevărate şi nu alt moment
oarecare se numeşte timpul solar adevărat; el se exprimă ı̂n subdiviziunile zilei solare
adevărate : ore, minute şi secunde solare adevărate. Între timpul solar adevărat ta ,
ı̂n fiecare loc şi moment, şi unghiul orar al ”Soarelui adevărat” H¯ există relaţia:
ta = H¯hmins + 12h (8.2.5)

Cu toate că măsurarea timpului ı̂n zile şi fracţiuni de zile solare adevărate este
relativ simplă, nici acest timp nu este potrivit pentru viaţa de tote zilele, deoarece
8.2. TIMPUL ASTRODINAMIC 107

zilele solare adevărate nu sunt egale ı̂ntre ele, adică cerinţa ca intervalul de timp
să fie constant nu este ı̂ndeplinită. Durata zilei solare adevărate nu este constantă
din două cauze: a) Soarele adevărat parcurge ecliptica ı̂n mod neuniform-datorită
mişcării reale neuniforme a Pământului ı̂n jurul Soarelui, şi b) mişcarea lui diurnă
ı̂n jurul axei lumii nu este unformă din cauza ı̂nclinării eclipticii faţă de ecuatorul
ceresc cu un unghi de 23◦ 270 -datorită faptului că axa de rotaţie a Pământului este
ı̂nclinată, cu acelaşi unghi, faţă de planul orbitei sale.
Pentru a obţine zile de durată constantă şi legate totodată de mişcarea Soarelui,
ı̂n astronomie se defineşte:
-timpul solar mediu, care este timpul solar adevărat corectat de inegalităţile
sale amintite mai sus. Noul timp se de fineşte cu ajutorul unui punct fictiv, numit
”Soare mediu ecuatorial”(¯me ), care se află ı̂n mşcare uniformă pe ecuator şi trece
prin punctul vernal deodată cu ”Soarele adevărat”.
Se numeşte zi solară medie sau, mai scurt, zi medie intervalul de timp dintre
două culminaţii consecutive de acelaşi fel ale ”Soarelui mediu ecuatorial” la un
acelaşi meridian geografic. Ea se ı̂mparte ı̂n 24 ore medii, 24 × 60 minute medii
şi 24 × 60 × 60, secunde medii. Începutul zilei solare medii coincide cu momentul
culminaţiei inferioare a ”Soarelui mediu ecuatorial”, adică cu miezul nopţii mediu.
Timpul scurs de ı̂nceputul zilei solare medii până la un moment oarecare,
exprimat ı̂n ore, minute şi secunde solare medii, se numeşte timp solar mediu, ı̂n
momentul şi locul considerat. Între timpul solar mediu tm şi unghiul orar al ”Soarelui
mediu ecuatorial” H¯m , avem, ı̂n conformitate cu definiţiile, relaţia:

hmins
tm = H¯me + 12h (8.2.6)

(3) Ecuaţia timpului. Diferenţa tm − ta se numeşte ecuaţia timpului şi se


notează cu E (prin ”ecuaţie” aici se ı̂nţelege ”corecţie”); ea se determină pe baza
teorie mişcării aparente a Soarelui, calculându-se ı̂n de timpul uniform, ascensiile
drepte α¯ şi α¯me ale Soarelui, şi se publică ı̂n anuare astronomice pentru fiecare zi
a anului.
Pentru păstrarea timpului solar se folosesc orologii care indică timpul solar
mediu.
(4) Legătura dintre unităţiile de timp mediu şi de timp sideral se stabileşte
astfel: ı̂n decursul unui an tropic, punctul vernal ută n rotaţii retrogradate. În acelaşi
timp, datorită mişcării sale aparente (asemănător mişcării Soarelui pe ecliptică),
”Soarele mediu ecuatorial” va efectua deplasându-se spre est cu ∼ = 1◦ pe zi (3min 56s),
n − 1 ritaţii retrogradate. Rezultă deci că n − 1 rotaţii medii= n rotaţii siderale.
Cu alte cuvinte:
108 CAPITOLUL 8. TIMPUL ŞI MĂSURAREA LUI

365, 2422 zile solare medii = 366, 2422 zile siderale, (8.2.7)
de unde rezultă:

24 ore siderale = 23h 56min 4, 091s de timp solar mediu; (8.2.8)

24 ore solare medii = 24h 3min 56, 555s de timp sideral. (8.2.9)

8.2.2 Diverse sisteme de măsură a timpului


(1)Timpul local. Subliniem faptul că timpurile definite până acum, sideral
(adevărat şi mediu) şi solar (adevărat şi mediu), fiind definite prin unghiuri orare,
pentru meridianul geografic al locului de observaţie, sunt timpuri locale. Se ı̂nţelege
că pentru toate localităţile situate pe acelaşi meridian geografic timpurile locale de
acelaşi fel, ı̂n acelaşi moment fizic, sunt egale.

HB
HA
P

δx

ZA
p

xG B
q q
Q Q
T B L A
L B
HB
HA

p R

Figura 8.2: Diferenţa unghiurilor orare şi a longitudinilor geografice.

Se pune problema schimbării timpului de acelaşi fel cu schimbarea longitudinii.


Fie două localităţi pe glob, A şi B, de longitudini geografice LA şi LB (fată de
meridianul pGp’ de la Greenwich). Să notăm cu P σP 0 (Fig. 8.2) cercul orar al
astrului σ, observat simultan ı̂n localităţile A şi B, stabilindu-i-se unghiurile orare
respective HA şi HB pe sfera cerească geocentrică.
Din construcţia geometrică (Fig. 8.2) se vede că diferenţa unghiurilor orare
ale unui astru oarecare σ, măsurate la acelaşi moment fizic ı̂n două puncte diferite
8.2. TIMPUL ASTRODINAMIC 109

ale suprafeţei terestre, este egală numeric cu diferenţa longitudinilor geografice ale
localităţilor respective, adică:

HA − HB = LA − LB (8.2.10)

Aplicând această teoremă la fiecare timp local, pe baza formulelor (3),(5) şi
(6),obţinem:

θA − θB = LA − LB taA − taB = LA − LB tmA − tmB = LA − LB

Deci diferenţa timpurilor de acelaşi fel pentru două localităţi, corespunzând aceluiaşi
moment fizic, este egală cu diferenţa longitudinilor geografice ale localităţilor, expri-
mată ı̂n unităţi de timp.
(2)Timpul universal. Se numeşte timp universal TU (sau GMT=Greenwich
Mean Time, sau T0 ) timpul solar mediu al meridianului localităţii Greenwich (merid-
ianul zero):

T U = tmG (8.2.11)

Acest timp este unic pe ı̂ntreaga suprafaţă terestră şi este larg folosit ı̂n as-
tronomie pentru notarea momentelor observaţiilor şi pentru calcule efemeride.
Cunoscând timpul universal, timpul solar mediu local al oricărui punct de pe
glob (de longitudine L) se obţine după formula:

tm = T U + L (8.2.12)

L fiind exprimată ı̂n unităţi de timp; această formulă se obţine din a treia
formulă (11), dacă punem tmA = tm , tmB = T U, LA = L, LB = 0.

(3)Fusele orare şi timpul legal. Deosebirea, ı̂n acelaşi moment fizic, a tim-
purilor solare medii locale ale punctelor situate pe meridiane geografice diferite ar
introduce inconveniente ı̂n folosirea timpului solar mediu. Astfel, deplasându-ne pe
suprafaţa Pământului, spre răsărit sau apus, am fi nevoiţi să mutăm mereu acele
ceasornicului (ı̂nainte sau ı̂napoi), pentru a avea ı̂n fiecare moment ora locală a
meridianului pe care ı̂l traversăm ı̂n acel moment. Pentru ı̂nlăturarea acestui incon-
venient, s-a adoptat ı̂n anul 1884 aşa-numita convenţie a fuselor orare. Conform
acestei convenţii, suprafaţa globului terestru a fost ı̂mpărţită ı̂n 24 de fuse orare de
câte 15◦ longitudine geografică ı̂n lărgime (Fig 8.3). Toate localităţile din interiorul
unui fus au acelaşi timp, timpul solar mediu al meridianului lor median. În acest
fel,diferenţa dintre ora fusului şi ora locală nu depăşeşte ±30min .
110 CAPITOLUL 8. TIMPUL ŞI MĂSURAREA LUI

V Fusul E

22 23 0 1 2
o o o o
15 15 15 15 15
o

}
}
}
}
}
Greenwich
x

}
}
}
}
o o o o
15 15 15 15

Meridian
origine

Figura 8.3: Definirea fuselor orare.

Se numeşte ora fusului sau timpul legal timpul solar mediu al meridianului
median al fusului orar respectiv. Fusul iniţial (fusul zero) are ca meridian median
meridianul zero şi ora fusului este chiar TU, fusul 1-meridianul de 15◦ longitudine
geografică, fusul 2-meridianul de 30◦ longitudine geografică ş.a.m.d., diferenţa tim-
purilor lor faţă de timpul universal fiind 0, 1, 2, ... ore ı̂ntregi. Deci ora fusului n
este legată de timpul universal prin relaţia evidentă:

tn = T U + nk (8.2.13)
unde n este numărul de ordine al fusului orar. Dacă se trece dintr-un fus orar ı̂n
fusul limitrof la răsărit sau la apus, acele ceasului se mută cu o oră ı̂nainte, respectiv
ı̂napoi.
Ţara noastră, aflându-se ı̂n fusul n = 2, are ora Europei Orientale: T2 =
T U + 2h . Pentru o ţară, timpul legal este de regulă timpul fusului capitalei sale.
Astfel, timpul legal român este (şi se numeşte) ora Bucureştiului.
(4)Timpul decretat şi timpul de vară. Din motive de ordin practic, timpul legal
a fost avansat cu o oră faţă de ora fusului. Acest timp se numeşte timpul decretat:

Td = T U + (n + 1)h (8.2.14)

Astfel, Moscova, deşi se află ı̂n fusul orar 2, trăieşte după ora fusului orar 3;
timpul decretat al Moscovei se numeşte ora Moscovei. Ea este deci avansată faţă de
8.2. TIMPUL ASTRODINAMIC 111

ora Bucureştiului cu 1h .
În unele ţări din Europa, America etc. tot din considerente de ordin practic,
ora se mută ı̂nainte cu o unitate numai pemtru lunile de vară. În ţara noastră, ora
oficială de vară se aplică din anul 1979 ; ı̂n anul 1984, de exemplu, ea este aplicată
de la 1 aprilie până la 30 septembrie.
(5) Linia de schimbare a datei (linia de demarcaţie). Folosirea fuselor orare
a impus introducerea liniei de schimbare a datei, care coincide aproximativ cu an-
timeridianul Geenwich. Orcine traversează această linie:
- dacă merge spre est, la miezul nopţii care urmează după trecerea liniei,
repetă data calendaristică (adică după 15 octombrie, de pildă, se va socoti tot 15
octombrie).
- dacă merge spre vest, la miezul nopţii care urmează după trecerea liniei, se
schimbă data cu două unităţi (adică după 15 octombrie va socoti 17 octombrie).
Rezultă că fiecare zi nouă pe Pământ ı̂ncepe la vest la linia de schimbare a
datei, adică pe teritoriul estic extrem al U.R.S.S. În particular, tot acolo are loc
prima zi a anului, adică ı̂nceputul fiecărui an nou.
Fusele orare şi ora oficială a diferitelor ţări, respectiv oraşe mai mari, sunt
indicate ı̂n anuare astronomice.

8.2.3 Timpul efemeridelor


Dintr-o tratare riguroasă a problemei timpului rezultă că, faţă de timpul uni-
form, unitatea de timp solar mediu -ziua solară medie - nu este constantă, ci se
lungeşte. Explicaţia constă, cum s-a amintit şi ı̂n 0.1, ı̂n neuniformitatea mişcării
de rotaţie a Pământlui, care se pune ı̂n evidenţă prin neconcordanţa pozitiilor ob-
servate ale Lunii şi a planetelor apropiate de Pământ (Mercur şi Venus) cu poziţiile
calculate (din efemeride) ale acestora.
Cerinţele astronomiei actuale impun ca unitatea de timp să fie determinată cu
o eroare mai mică decât 10−9 . De aici nevoia definirii unui alt timp, mai uniform,
adică a alegerii unei untăţi mai potrvite cu scara timpului uniform decât ziua solară
medie.
Timpul efemeridelor, definit deja ı̂n 0.1 ca fiind argumentul din efemeridele
Lunii şi a planetelor, se determină cel mai bine din mişcarea relativ rapidă a Lunii:
poziţiile obsertvate ale Lunii, care se fixează ı̂n timpul neuniform TU, se compară cu
poziţiile calculate din efemeride, care se obţin ı̂n timp uniform, şi se citeşte timpul
corespunzător acestora din urmă(TE ).
Legătura dintre timpul efemeridelor şi timpul universal se stabileşte ı̂n modul
112 CAPITOLUL 8. TIMPUL ŞI MĂSURAREA LUI

următor:
- se detrmină din observaţii timpul universal TU0, care se corectează cu de-
plasarea polului terestru instantaneu faţă de cel mediu, obţinându-se TU1 ;
- la TU1 se adaogă corecţia datorată variaţiei sezoniere a rotaţiei Pământului,
şi se obţine timpul universal cvasiuniform TU2 (TU2 este cea mai bună aproximaţie
la timpul uniform, pe care o putem obţine din observaţii asupra mişcării diurne a
stelelor).
Pentru trecerea de la TU la TE se introduce următoarea corecţie, dată de
formula empirică a lui H. Spencer Jones:

∆T = T E − T U = 24s , 349 + 72s , 318T + 29s , 950T 2 + 1s , 821B” (8.2.15)

unde T este socotit ı̂n secole juliene, de la momentul 1900 ianuarie 0, 12h T E. În
această formulă, primul termen asigură coincidenţa ı̂nceputului zilelor efemeridelor
cu ı̂nceputul zilelor solare medii pentru anul 1900,0, al doilea este astfel ca durata
zilelor efemeridelor să fie egală cu durata medie a zilelor solare medii, al treilea ţine
cont de ı̂ncetinirea seculară a rotaţiei Pământului, iar al patrulea conţine fluctuaţiile
neregulate ale vitezei de rotaţie a Pământului ce se reflectă ı̂n longitudinea Lunii.
Fără a fi identic cu timpul uniform al mecanicii clasice, timpul efemeridelor
răspunde, ı̂n limita preciziei observaţiilor actuale, cerinţelor mecanicii newtoniene
tot atât de bine ca şi primul.
Începând cu anul 1960, efemeridele aştrlor se alcătuiesc avân drep argument
timpul efemeridelor ; pentru acel an, valoarea corecţiei ∆T a fost de +34s , 0; pentru
anul 1984, valoarea preliminară a lui ∆T este de +55s , 0.

8.3 Timpul fizic: timpul atomic internaţional


Progresele fizicii ı̂n ultimele decenii au dus la descoperirea unor fenomene fizice
ce se desfăşoară uniform ı̂n timp. Ele au permis definirea timpului fizic -independent
de observaţii astronomice -, ca şi construirea orologiilor (ceasurilor) pentru deter-
minarea şi păstrarea lui.
(1)Ceasurile cu cuarţ primul dispozitiv bazat pe un fenomen fizic pentru deter-
minarea timpului: frecvenţa unui cristal de cuarţ tăiat după o secţiune principală,
aflat ı̂ntr-un câmp electric constant, se menţine constană timp ı̂ndelungat.
(2)Ceasurile atomice rezultă din asocierea unui etalon atomic cu un ceas cu
8.4. UNITĂŢILE FUNDAMENTALE DE TIMP 113

cuarţ, aservit lui.


Doi atomi ai aceluiaşi izotrop, puşi ı̂n condiţii fizice similare, nu vor prezenta
nici o diferenţă ı̂n absobţia şi emisia de energie a unei tranziţii, asigurând deci
aceaşi frecvenţă etalon. De aici -construirea etaloanelor de frecvenţe atomice, de
mare stabilitate şi reproductibilitate.
Deci ceasurile cu cuarţ pot fi folosite pentru păstrarea orei, dar ele sunt con-
trolate sau chiar aservite etaloanelor atomice.
S-au construit ceasuri atomice cu cesiu, rubidiu şi ı̂n prezent cu maseri, cu
hidrogen atomic etc. Precizia lor poate ajunge până la 10−13 .

Prin urmare, azi ı̂n astronomie se folosesc trei scări de timp:

- scara timpului astronomic universal (TU ); dacă se cere o precizie mai bună
decât 0s , 01, trebuie specificată forma ı̂n care este folosit (TU0,TU1 sau TU2 );
- scara timpului (astronomic al) efemeridelor (TE ), utilă pentru interpretarea
observaţiilor anterioare apariţiei timpului atomic ;şi
- scara timpului atomic (fizic) internaţional (TAI ); este bazată pe secunda
internaţională (SI -unitatea de timp din Sistemul Internaţional de Unităţi), sub
forma unei scări continue, ı̂ncepând cu 1 ianuarie 1958.
Menţionăm că la baza difuzării coordonate a frecvenţelor standard şi a sem-
nalelor orare stă scara timpului universal coordonat (TUC ); ea corespunde exact ı̂n
viteză cu TAI, de care diferă printr-un număr ı̂ntreg de secunde (salt pozitiv sau
negativ de secunde) pentru a asigura o concordaţă aproximativă TU1 ; această pro-
cedură se aplică de la 1 ianuarie 1972, corecţiile fiind aplicate la 1 ianuarie sau 1
iulie.

8.4 Unităţile fundamentale de timp


Unitatea fundamentală de timp este secunda, pe care ı̂nsă o definim diferit,
după fenomenul stabil considerat:
- pentru timpul universal, secunda este 1/86400 din ziua sosolară medie; variaţia
ei medie 10−7 este mai mare decât erorile de măsurare (10−9 ) ;
- pentru timpul efemeridelor, secunda este egală cu 1/31 556 925,975 din anul
tropic 1900,0 ianuarie 12h TE, cu o precizie de cel mult 10−9 ;
- pentru timpul atomic internaţional, secunda atomică este durata a 9 192 631
114 CAPITOLUL 8. TIMPUL ŞI MĂSURAREA LUI

770 de perioade de radiaţie, corespunzând tranziţiei ı̂ntre cele două nivele hiperfine
ale stării fundamentale a unui atom de cesiu 133, neperturbt de câmpurile exte-
rioare electromagnetice, dar ţinându-se seama de câmpul gravitaţional existent la
suprafaţa geoidului. Asigură o precizie de 10−11 secunde.

Pentru nevoile practicii şi ştiinţei, ı̂n diferite ţări ale lumii sunt organizate
servicii speciale ale orei. Un asemenea serviciu orar modern funcţionează şi ı̂n cadrul
Centrului de Astronomie şi Ştiinţe Spaţiale din Bucureşti. Acesta este dotat cu o
lunetă reversibilă Zeiss (10-100), cu oscilatoare cu cuarţ Belin şi Rhode und Schwartz
şi cu un post de radiorecepţie a semnalelor orare. Prin sectorul său orar, Centrul de
Astronomie şi Ştiinţe Spaţiale este colaborator permanent al Biroului Internaţional
al Orei (Paris) şi al Serviciului Internaţional al Mişcării Polului (Mzusawa, Japonia).

8.5 Calendarul
Din cele mai vechi timpuri, omul a căutat ı̂n jurul său repere şi unităţi de
măsură pentru măsurarea timpului. Aceste repere au fost aştrii, iar unităţile de
măsură -periodele lor de mişcare.
Trei mişcări au influenţat direct viaţa omului, fiecare din ele asigurându-i câte
o unitate de timp:
(1) Mişcarea aparentă diurnă a Soarelui i-a dat perioada ei, ziua solară medie,
adică mica unitate de timp.
(2) Repetarea fazelor Lunii i-a dat luna, unitatea mijlocie de timp; această
perioadă are la bază revoluţia sinodică a Lunii, având o durată de 29,5306 zile
medii.
(3) Repetarea perioadelor de vegetaţie (adică mişcarea anuală a Soarelui) i-a
dat unitatea mare de timp, anul ; această perioadă are la bază anul tropic având
durata de 365,2422...zile medii.
Unităţile de timp de mai sus -ziua, luna şi anul-, aşa cum se vede din valorile
lor numerice, nu sunt comensurabile una cu alta; aceasta ı̂nseamnă că nu putem găsi
o unitate care să se cuprindă de un număr ı̂ntreg de ori ı̂n celălalte unităţi.
Problema calendarului constă ı̂n a găsi o unitate convenţională de timp -anul
calendaristic - care să cuprindă un număr ı̂ntreg nde zile, ce poate varia cel mult cu
o zi, ı̂n aşa fel ı̂ncât succesiunea lor să reproducă succesiunea anilor tropici sau a
lunilor sinodice.
Diferite popoare, ı̂n decursul veacurilor, au luat ca bază a calendarului lor anul
8.5. CALENDARUL 115

tropic; acestea sunt calendarele solare, care au ca unitate anul calendaristic (cu 365
sau 366 zile). Alte popoare au la bază calendarul lor luna sinodică; acestea sunt
calendarele lunare care au ca unitate luna, cu un număr ı̂ntreg de zile. Pentru a fi
deacord şi cu periodele de vegetaţie, unele popoare, dispunând de calendare lunare,
le-au transformat ı̂n calendare luni-solare.
Dar oricare ar fi calendarul, fiecare -ca o influenţă reciprocă- utilizează toate
unităţile: ı̂n calendarele solare există luni arbitrare, iar ı̂n cele lunare există un
an lunar arbitrar. Pe lângă aceste unităţi, s-a adoptat de către toate calendarele
o nouă unitate, săptămâna, având 7 zile; acest număr ı̂şi are originea ı̂n credinţa
geocentristă că există 7 planete (ı̂ntre care şi Soarele şi Luna)
Vom considera câteva moduri de soluţionare a problemei calendarului.
Calendare solare. Cel mai vechi calendar solar este cel egiptean, bazat pe
succesiunea revărsării Nilului. El are 12 luni de câte 30 de zile urmate de cinci zile
suplimentare, deci ı̂n total 365 de zile. Fiind prea scurt, ı̂nceputul lui se deplasează
faţă de ı̂nceputul anului tropic, astfel ı̂ncât ı̂n cursul a 1508 ani parcurge toate zilele
anului tropic, avansând cu un an faţă de succesiunea anilor tropici.
În anul 46 ı̂.e.n., Iulius Caesar decretează utilizarea calendarului ı̂ntocmit de
astronomul Sosigne (din Alexandria), calendar cunoscut sub numele de calendar
iulian sau stil vechi. Durata medie a anului iulian este de 365,25 zile solare medii,
considerând ı̂n practică trei ani simpli cu câte 365 zile şi al patrulea -an bisect cu 365
zile. Aceasta are ı̂nsă un neajuns: ı̂n 384 de ani ı̂ntârzie cu 3 zile faţă de succesiunea
anilor tropici.
În secolul XVI, decalarea calendarului iulian faţă de anul tropic era de 10 zile.
Din acest motiv, papa Grigore al XIII-lea realizează ı̂n 1582, cu ajutorul astrono-
mului italian Lilius, noua reformă a calendarului, cunoscut sub numele de calendar
gregorian sau stil nou; acesta este adoptat astăzi ı̂n majoritatea ţărilor (şi ı̂n ţara
noastră, din anul 1924). Această reformă constă ı̂n:
- adăugarea celor 10 zile de amintite, pentru eliminarea decalajului; astfel,
după 4 octombrie 1582 a urmat 15 octombrie 1582; ı̂n anul 1924 decalajul a fost
de 13 zile, astfel că 1 octombrie (stil vechi) - când s-a introdus la noi noul stil- a
devenit 14 octombrie;
- suprimarea a trei zile la 400 de ani, neconsiderând bisecţi anii seculari al căror
număr nu este divizibil cu 4 (1700,1800,1900, - ,2100 etc.) Astfel, lungimea medie a
anului gregorian este de 365,2425 zile solare medii, de unde un decalaj (ı̂ntârziere)
de o zi, faţă de anul tropic, doar la 3300 ani.
Calendare lunare. Majoritatea popoarelor au avut la ı̂nceput un calendar
lunar , cu luna calendaristică de 29 de zile şi 30 de zile alternativ. Anul lor lunar
avea 354 sau 355 zile, adică 12 luni sinodice. Pentru a evita decalajul faţă de fazele
116 CAPITOLUL 8. TIMPUL ŞI MĂSURAREA LUI

Lunii, ei consideră cicluri de 30 de ani, ı̂n care 11 ani cu 355 zile, iar 19 ani cu 354
zile.
Calendare luni-solare. S-a observat că 235 luni sinodice ∼ = 19 ani tropici.
Pe această bază, ı̂ntr-un ciclu de 19 ani, se consideră 12 ani cu câte 12 luni şi 7 ani
cu 13 luni. Este atualul calendar evreiesc.
Cronologie. Se numeşte eră sau ı̂nceputul cronologiei momentul de la care
se numără anii ı̂ntr-un sistem oarecare.
Grecii foloseau olimpiadele, ı̂ncepând cu anul 776 ı̂.e.n. (numit ”ab urbe con-
dita”). După răspândirea creştinismului, s-a introdus ”era creştină”, ı̂n care anii
se numără de la legendara dată a ”naşterii lui Christos”. În prezent, fiind cea
mai răspândită, este denumită era noatră (e.n.); pentru anii anteriori acestei ere se
menţionează ı̂naintea erei noastre(ı̂.e.n.).
Se mai poate determina timpul prin numărarea continua a zilelor, indicând
Data Juliană (DJ). Aceasta reprezintă Perioada Iuliană: ea ı̂ncepe, ı̂n mod arbtrar,
da la 12h TU din 1 ianuarie 4713 ı̂.e.n. Unitatea este ziua medie. Se utilizează ı̂n
astronomie, ı̂n special astrofizică, pentru studiul fenomenelor scurtperiodice.

Din punct de vedere practic, neajunsul calendarului actual constă ı̂n ı̂mpărţirea
neraţională a anului ı̂n luni inegale, care nu au un număr ı̂ntreg de săptămâni.
Un proiect de calendar propune ı̂mpărţirea anului ı̂n patru trimestre de câte
trei săptămâni; prima lună a fiecărui trimestru ar urma să aibă 31 de zile, iar
următoarele două-câte 30 de zile. În acest mod, fiecare trimestru şi fiecare an ar
ı̂ncepe ı̂n aceeaşi zi a săptămânii. În anii simpli s-ar adăuga o zi suplimentară (de
repaos) -ı̂ntre 30 decembrie şi 1 ianuarie -, iar ı̂n anii bisecţi- două zile suplimentare
(una ı̂ntre 30 iunie şi 1 iulie, cealaltă ca ı̂n anii simpli).

Probleme propuse:
1. Din Bucureşti s-a observat un satelit artificial al Pământului la momentul
t = 17h 35m 43s , 2. Care a fost momentul sideral al observaţiei, ştiind că longitudinea
localităţii Bucureşti este L = +1h 34m 23s , 46, iar timpul sideral la miezul nopţii
mijlocii la Greenwich (0h T U ) a fost θ0G = 1h 13m 32s , 6?
2. La Bucureşti s-a determinat timpul sideral, observându-se trecerea la merid-
ian a unei stele având ascensia dreaptă α = 5h 05m 42s , 03. Care a fost momen-
tul de timp legal corespunzător observaţiei, ştiind că timpul sideral la 0h T U era
θ0G = 2h 24m 30s , 5, iar longitudinea localităţii Bucureşti este LCj = 1h 34m 23s , 46?
3. La Tokyo timpul solar mijlociu este t¯m = 19h 53m 14s , 5. Să se determine:
a) timpul fusului la Tokyo, ştiind că LT = 9h 19m 00s , 0 E şi n = 9;
8.5. CALENDARUL 117

b) timpul legal român corespunzător;


c) timpul sideral corespunzător la Bucureşti ı̂n ziua de 17 octombrie 1973
(LCj = 1h 34m 23s , 5 E şi θ0G = 1h 41m 25s , 2).
4. Două stele cunoscute, σ(α, δ) şi σ 0 (α0 , δ 0 ), observate dintr-un loc de latitu-
dine ϕ, ating o aceeaşi distanţă zenitală la momentele siderale θ şi, respectiv, θ0 . Să
se calculeze această distanţă zenitală, precum şi latitudinea locului de observare.

o Z
90-
P H 90 o z Q

H' σ
90

δ z'
o
-

σ H
H'

Q' P'

Z'

Figura 8.4: Pentru calculul distanţei zenitale a unui astru şi al latitudinii locului de
observare.

5. Două stele de coordonate ecuatoriale cunoscute au, ı̂n acelaşi moment


(fizic), aceeaşi ı̂nălţime. Care este valoarea timpului sideral ı̂n momentul respectiv?

6. Cunoscând direcţia meridianei şi declinaţia Soarelui la un moment dat, să


se determine ora locală, utilizând pentru aceasta umbra lăsată de un stâlp vertical
de lungime l.

7. Un acuzat de comiterea unei crime ı̂ntr-o zi cunoscută, la o oră cunoscută,


aduce ca o dovadă a nevinovăţiei sale o fotografie a sa făcută ı̂n faţa unei case din
alt oraş. Pe fotografie se vede umbra lăsată de un stâlp de telegraf, atât pe teren,
cât şi pe zidul casei. Cum se poate verifica faptul că fotografia a fost făcută ı̂n ziua
şi la ora la care s-a săvârşit crima?
118 CAPITOLUL 8. TIMPUL ŞI MĂSURAREA LUI

8. Să se reprezinte grafic ”ecuaţia timpului”:

E = tm − ta ,

Folosind datele numerice din Anuarul Astronomic pentru anul 1997.

9. Care sunt scările de timp folosite astăzi ı̂n astronomie?


Capitolul 9

Teoria perturbaţiilor

În acest capitol vom prezenta elemente de teoria perturbaţiilor. Am văzut ı̂n Capi-
tolul I că problema celor două corpuri este o problemă complet rezolvabilă. Când
apar alte acceleraţii decât atracţia gravitaţională, soluţia problemei nu mai este
posibilă, deoarece integralele nu mai sunt constante, devenind funcţii de timp, unele
pot rămâne constante, sau ar pot apărea alte integrale noi. Acceleraţia impusă, alta
decât a celor două corpuri, pe care o numim perturbaţie, va conduce la un sistem
nerezolvabil; deoarece perturbaţia va reduce ı̂ntotdeauna numărul de integrale ale
mişcării.
Soluţia problemei perturbate, utilizând o metodă numerică, este numită metoda
lui Cowell. În această metodă perturbaţia (F~ ) este tratată ı̂n acelaşi fel cu rolul pe
µ
care ı̂l joacă ı̂n problema celor două corpuri termenul ( 3 ~r). Avantajul acestei metode
r
este simplicitatea. Dezavantajul metodei lui Cowell este că erorile mici apărute la
orice moment pot cauza divergenţa rapidă a soluţiei numerice.
Altă abordare a soluţiei problemei perturbate a celor două corpuri printr-o
metodă numerică este cunoscută ca metoda lui Encke. Această metodă rezolvă
problema pentru deviaţia (~η )a soluţiei (~r) a problemei perturbate din soluţia (~
ρ) a
problemei neperturbate

.. µ
ρ~ + ρ~ = 0.
ρ3

Ecuaţia diferenţială pentru deviaţii este

·µ ¶ ¸
.. µ ρ3
~η = 3 1− 3 (~η + ρ~) − ~η + F~
ρ r

119
120 CAPITOLUL 9. TEORIA PERTURBAŢIILOR

unde

~η = ~r − ρ~
.
iar condiţiile iniţiale sunt −

η0 = 0 şi →

η0 = 0. Avantajul metodei lui Encke spre deose-
bire de metoda lui Cowell este că deviaţiile sunt mai mici ı̂n modul decât soluţia (~r
sau ρ~). Oricum, creşterea erorii este aceeaşi ca şi pentru metoda lui Cowell - erori
mici implică divergenţa soluţiei numerice. Un dezavantaj ı̂n plus este că procesarea
soluţiei trebuie restartată (un pas numit rectificare) când magnitudinea deviaţiilor
devine mare.
O abordare mult mai inteligentă este să considerăm integralele de mişcare ca
noi variabile dependente, pentru care vom dezvolta apoi un nou sistem de ecuaţii
diferenţiale. Această abordare are avantajul că (1) ne dă perspectiva efectului
perturbaţiei asupra integralelor mişcării; (2) câteodata ne prezintă oportunitatea
de a rezolva noile ecuaţii diferenţiale prin câteva aproximări; (3) ne dă un nou sis-
tem de ecuaţii diferenţiale care depind de soluţia numerică.

9.1 Teoria perturbaţiilor. Preliminarii.

Presupunem că avem un sistem diferenţial de gradul ı̂ntâi

.
~x= f~(~x, t) (9.1.1)

unde

~xT = (x1 , x2 , ..., xn ) şi f~T = (f1 , f2 , ..., fn ),

care are soluţia

~x = ~x(~c, t) (9.1.2)

unde

~cT = (c1 , c2 , ...cn )

sunt constante de integrare (sau integralele mişcării). Observăm că sistemul (9.1.2)
este complet rezolvabil.
9.1. TEORIA PERTURBAŢIILOR. PRELIMINARII. 121

Fie sistemul (9.1.1) modificat de o funcţie

~g T (~x, t) = (g1 , g2 , ...gn ),

care este numită perturbaţie. Sistemul perturbat este

.
~x= f~(~x, t) + ~g (~x, t). (9.1.3)

Modificăm acum soluţia (9.1.2) astfel ı̂ncât aceasta va avea forma

~x = ~x(~c(t), t). (9.1.4)

Observăm că soluţiile (9.1.2) şi (9.1.4) au aceeaşi formă exceptând faptul că,
componentele lui ~c sunt acum funcţii de variabile independente. Scopul nostru este
să găsim ecuaţii diferenţiale ale funcţiilor ck (t).

9.1.1 Exemplu - Oscilatorul Armonic


Ecuaţia diferenţială pentru sistemul neperturbat este

ẍ + x = 0 (9.1.5)

care are soluţia

x = a cos t + b sin t (9.1.6)

ẋ = −a sin t + b cos t (9.1.7)

Condiţiile iniţiale (la t = 0) sunt

x(0) = a si ẋ(0) = b. (9.1.8)

Ecuaţia diferenţială pentru sistemul perturbat este

ẍ + x = g(x, t). (9.1.9)


122 CAPITOLUL 9. TEORIA PERTURBAŢIILOR

Soluţia ecuaţiei (9.1.9) are aceeaşi formă ca şi ecuaţiile (9.1.6) şi (9.1.7), dar a
şi b sunt acum funcţii de timp. Vom obţine acum soluţia ecuaţiei (9.1.9) diferenţiând
ecuaţia (9.1.6) cu a = a(t) şi b = b(t)

ẋ = −a sin t + b cos t + ȧ cos t + ḃ sin t. (9.1.10)

Ecuaţia (9.1.10) va avea aceeaşi formă ca şi ecuaţia (9.1.7); astfel

ȧ cos t + ḃ sin t = 0. (9.1.11)

Derivând ecuaţia (9.1.7) cu a = a(t) şi b = b(t), obţinem

ẍ = −a cos t − b sin t − ȧ sin t + ḃ cos t. (9.1.12)

Substituim ecuaţia (9.1.6) ı̂n ecuaţia (9.1.12) şi obţinem

ẍ = −x − ȧ sin t + ḃ cos t. (9.1.13)

Comparând ecuaţia (9.1.13) cu ecuaţia (9.1.9) (ecuaţia diferenţială pertur-


bată), observăm că
− ȧ sin t + ḃ cos t = g. (9.1.14)

Din ecuaţiile (9.1.11) şi (9.1.14) obţinem că

ȧ = −g sin t (9.1.15)

ḃ = g cos t. (9.1.16)

De remarcat că nu am făcut nici o presupunere asupra formei perturba- ţiei


g(x, t). Ecuaţiile (9.1.6) şi (9.1.7) ne dau soluţiile ecuaţiei (9.1.9) cu a = a(t)
şi b = b(t), găsite prin rezolvarea ecuaţiilor diferenţiale (9.1.15) şi (9.1.16). De
asemenea este de remarcat că soluţia depinde de forma perturbaţiei g(x, t).

9.2 Metoda lui Poisson


Considerăm un sistem de ecuaţii diferenţiale de gradul doi complet rezolvabil
.. .
~x= f~(~x, ~x, t) (9.2.1)
9.2. METODA LUI POISSON 123

unde

~xT = (x1 , x2 , ...xm ) şi f~T = (f1 , f2 , ..., fm ).

Considerăm 2m integralele de mişcare date de


.
~σ = ~σ (~x, ~x, t) = constant (9.2.2)

unde

~σ T = (σ1 , σ2 , ..., σ2m ).

Observăm că pentru oricare σk (1 ≤ k ≤ 2m), avem ecuaţia

∂σk . ∂σk .. ∂σk


σ̇k = ~x + . ~x + = 0,
∂~x ∂ ~x ∂t
.
deoarece σk este o constantă. Observăm că derivatele partiale ı̂n raport cu ~x şi ~x
sunt matrici de tipul 1 × m. Din ecuaţia (9.2.1) avem

∂σk . ∂σk ~ ∂σk


σ̇k = ~x + . f + = 0. (9.2.3)
∂~x ∂ ~x ∂t
Vom considera sistemul perturbat
.. . .
~x= f~(~x, ~x, t) + ~g (~x, ~x, t). (9.2.4)

Derivata totală a lui σk pentru oricare soluţie a ecuaţiei (9.2.4) este

∂σk . ∂σk .. ∂σk


σ̇k = ~x + . ~x + 6= 0,
∂~x ∂ ~x ∂t

deoarece σk nu mai este constantă. Folosind ecuaţia (9.2.4) aceasta devine

∂σk . ∂σk ~ ∂σk


σ̇k = ~x + . (f +~g ) + . (9.2.5)
∂~x ∂ ~x ∂t
Introducând condiţia

∂σk
σ̇k = . ~g ; (9.2.6)
∂ ~x
124 CAPITOLUL 9. TEORIA PERTURBAŢIILOR

ecuaţia (9.2.5) devine

∂σk . ∂σk ~ ∂σk


~x + . f + = 0, (9.2.7)
∂~x ∂ ~x ∂t

care este aceeaşi ca şi ı̂n cazul neperturbat.

9.2.1 Exemplu - Oscilatorul Armonic


Ecuaţia diferenţială a sistemului perturbat este

ẍ = −x + g(x, ẋ, t),

cu m = 1.
Soluţia pentru cazul neperturbat (g = 0) este

x = a cos t + b sin t

ẋ = −a sin t + b cos t,

unde a şi b sunt constante sau integrale ale mişcării. Rezolvăm aceste două ecuaţii
ı̂n raport cu integralele a(= σ1 ) şi b(= σ2 ) şi obţinem

σ1 = a = x cos t − ẋ sin t

σ2 = b = x sin t + ẋ cos t.

Pentru acest exemplu, ecuaţia (9.2.6) devine

 
∂a
µ ¶  
ȧ  ∂ ẋ 
=  g.
ḃ  ∂b 
∂ ẋ
Calculând derivatele parţiale ale ecuaţiilor (9.2.8) şi (9.2.9), obţinem
9.3. VARIAŢIA PARAMETRILOR LAGRANGE 125

∂a
= − sin t
∂ ẋ
∂b
= cos t.
∂ ẋ
Astfel obţinem că

ȧ = −g sin t
ḃ = g cos t

care este aceeaşi solutie cu cea obţinută ı̂n paragraful precedent.

9.3 Variaţia parametrilor Lagrange


Considerăm sistemul

.
~x= f~(~x, t), (9.3.1)

cu

~xT = (x1 , x2 , ..., xn ).

Acest sistem are soluţia

~x = ~x(~c, t) (9.3.2)

cu

~cT = (c1 , c2 , ...cn ).

Introducând din nou perturbaţia

~g T (~x, t) = (g1 , g2 , ...gn ),

ecuaţia (9.3.1) devine


126 CAPITOLUL 9. TEORIA PERTURBAŢIILOR

.
~x= f~(~x, t) + ~g (~x, t). (9.3.3)

Considerând soluţia de forma

~x = ~x(~c(t), t). (9.3.4)

Obţinem pentru derivata totală a sa ecuaţia

. ∂~x . ∂~x
~x= ~c + (9.3.5)
∂~c ∂t

Pentru derivata totală a soluţiei neperturbate, x = x(t), ţinând seama de


(9.3.1) avem relaţia

. ∂~x
~x= = f~ (9.3.6)
∂t

Din ecuaţia (9.3.5) şi (9.3.6) obţinem

. ∂~x . ~
~x= ~c +f . (9.3.7)
∂~c

Din ecuaţia (9.3.7) şi (9.3.3) obţinem

∂~x .
~c= ~g . (9.3.8)
∂~c
∂~x
De notat că este o matrice de forma
∂~c
 
∂x1 ∂x1 ∂x1
 ∂c1 ... 
 ∂c2 ∂cn 
 ∂x2 ∂x2 ∂x2 
∂~x  ... 
=  ∂c1 ∂c2 ∂c1 .
∂~c   ... .. .. .. 

 . . . 
 ∂xn ∂xn ∂xn 
...
∂c1 ∂c2 ∂cn
.
Pentru a rezolva ecuaţia (9.3.8) ı̂n raport cu ~c, acestă matrice trebuie să fie
inversabilă; astfel trebuie ca
9.3. VARIAŢIA PARAMETRILOR LAGRANGE 127

·
¸
∂~x
det 6 0.
=
∂~c

Din ecuaţia (9.3.8) obţinem soluţia noastră sub forma vectorială


· ¸−1
. ∂~x
~c= ~g . (9.3.9)
∂~c

9.3.1 Exemplu - Oscilatorul Armonic


Ecuaţia diferenţială a sistemului perturbat este

ẍ = −x + g

Fie x1 = x şi x2 = ẋ; atunci

ẋ1 = ẋ = x2

ẋ2 = ẍ = −x1 + g

sau
µ ¶ µ ¶ µ ¶
ẋ1 x2 0
= + ,
ẋ2 −x1 g
care este de forma
.
~x =f~+~g .

Când ~g = 0 atunci soluţia este

x1 = a cos t + b sin t

x2 = −a sin t + b cos t,

iar constantele de integrare sunt


128 CAPITOLUL 9. TEORIA PERTURBAŢIILOR

µ ¶
a
~c = .
b

Când ~g 6= 0, ecuaţia diferenţială (9.3.8) pentru ~c este

∂~x .
~c= ~g .
∂~c
Atunci avem ecuaţia matricială
µ ¶µ ¶ µ ¶
cos t sin t ȧ 0
= .
− sin t cos t ḃ g

Deoarece matricea este ortogonală, ı̂nmultim ambii membri cu transpusa şi


obţinem

µ ¶µ ¶µ ¶ µ ¶µ ¶
cos t − sin t cos t sin t ȧ cos t − sin t 0
= ,
sin t cos t − sin t cos t ḃ sin t cos t g

sau
µ ¶µ ¶ µ ¶
1 0 ȧ −g sin t
= ,
0 1 ḃ g cos t

de unde găsim

ȧ = −g sin t

ḃ = g cos t.

9.4 Integralele de mişcare a problemei celor două


corpuri

Integralele de mişcare pentru problema celor două corpuri au fost obţinute ı̂n Capi-
tolul I.
Din ecuaţia vectorială
9.4. INTEGRALELE DE MIŞCARE 129

.. µ
~r + ~r = 0.
r3
Acestea sunt
1. Integrala ariei (a momentului cinetic)
.
~c=~r× ~r= constant.

2. Integrala energiei

1 . . µ
h= ~r · ~r= = constant.
2 r
3. Integrala lui Laplace (vectorul de excentricitate)

µ .
P~ = µ~ε = − ~r − ~c× ~r= constant
r
4. Timpul trecerii pericentrului
s
a3
tπ = t − (E − e sin E) = constant
µ

unde

r = a(1 − cos E)

−µ
a=
2h
e = |~ε| .

Aceste integrale (~c, ~ε, h, tπ ) nu sunt independente, deoarece avem două relaţii
de dependenţă

~c·~ε = 0

şi

c2 −µ
p ≡ a(1 − e2 ) = = (1 − ~ε·~ε).
µ 2h
130 CAPITOLUL 9. TEORIA PERTURBAŢIILOR

Figura 9.1: Geometria unei orbite ı̂n spaţiu

9.5 Interpretarea lui


~ic , ~iε si ~iN
Din Fig. 9.1, 9.2, obţinem următoarele ecuaţii pentru versorii unitate ~ic , ~iε şi
~iN

~ic = 1 ~c = sin i sin Ω~ı − sin i cos Ω~j + cos i~k


c

~iε = 1 ~ε = (cos Ω cos ω − sin Ω sin ω cos i)~i


ε
+(sin Ω cos ω + cos Ω sin ω cos i)~j + sin ω sin i~k

~iN sin i = ~k×~ic




~iN = cos Ω~i + sin Ω j

9.6 Problema perturbată a celor două corpuri


Mişcarea perturbată a celor două corpuri este descrisă de soluţia ecuaţiei diferenţiale
de ordinul al doilea
.. µ
~r + ~r = F~ , (9.6.1)
r3
9.6. PROBLEMA PERTURBATĂ A CELOR DOUĂ CORPURI 131

Figura 9.2: Geometria planului orbital

unde F~ reprezintă perturbaţia. Când F~ = 0 avem problema celor două corpuri


analizată ı̂n Capitolul I. Vom obţine unele ecuaţii diferenţiale pentru câteva din
elementele orbitale.

Figura 9.3: Perturbaţia F~ şi sistemul de coordonate i~r , i~r , i~φ

9.6.1 Energia şi semi-axa mare


Energia este

1 . . µ
h= ~r · ~r − . (9.6.2)
2 r
132 CAPITOLUL 9. TEORIA PERTURBAŢIILOR

Când F~ = 0, h este o integrală de mişcare (vezi Fig. 9.3). Când F~ 6= 0, h va


depinde de natura lui F~ . Aplicând metoda lui Poisson energiei obţinem

∂h ~
ḣ = .F (9.6.3)
∂ ~r
.
=~r ·F~ . (9.6.3)

∂ µ
Observăm că .( ) = 0. Putem obţine acest binecunoscut rezultat derivând
∂ ~r r
ecuaţia (9.6.2) ı̂n raport cu timpul

1 . .. µ
ḣ = (2 ~r · ~r) + 2 ṙ.
2 r
Folosind faptul că

.
~r· ~r
ṙ =
r
obţinem

.
. .. µ ~r· ~r .. .. µ
ḣ =~r · ~r + 2 =~r ·(~r + 3 ~r).
r r r
Acum, din ecuatia (9.6.1) găsim că

.
ḣ =~r ·F~ ,

adică ecuaţia (9.6.3), care a fost obţinută folosind metoda lui Poisson. Cum ı̂ntre
energie si semi-axa mare există relaţia

−µ
a= , (9.6.4)
2h
rezultă că

µ
ȧ = ḣ.
2h2
Din ecuaţia (9.6.4) obţinem
9.6. PROBLEMA PERTURBATĂ A CELOR DOUĂ CORPURI 133

2 2 . ~
ȧ = a ~r ·F . (9.6.5)
µ

Observăm din ecuaţiile (9.6.3) şi (9.6.5) că expresiile lui h şi a nu sunt afectate
. .
de componenta lui ~ care este normala vitezei ~r, ceea ce ı̂nseamnă că dacă ~r ⊥F~
F
.
atunci ~r ·F~ = 0, adică ḣ = 0 şi ȧ = 0.

9.6.2 Momentul cinetic


Momentul cinetic este
.
~c=~r× ~r, (9.6.6)

şi este vector constant dacă F~ = 0. Dacă F~ 6= 0 vo m aplica metoda lui Poisson
pentru a obţine ecuaţiile diferenţiale
· ¸ · ¸
. ∂~c
~ = ∂ .
~c= . F r× ~r) F~ = (~r×)F~
. (~
∂ ~r ∂ ~r
.
~c =~r×F~ . (9.6.7)

Reamintim că ı̂n această dezvoltare am folosit faptul că un produs vectorial
poate fi reprezentat ca o matrice,

∂ .
R= . (~r× ~r) = ~r×,
∂ ~r
care este o matrice 3 × 3 de forma
 
0 −x3 x2
R =  x3 0 −x1  ,
−x2 x2 0

unde x1 , x2 , x3 sunt coordonatele carteziene ale lui ~r ı̂ntr-un sistem inerţial.


Ecuaţia (9.6.7) poate fi obţinută şi diferenţiind ecuaţia (9.6.6) şi folosind
ecuaţia (9.6.1)
. . . .. ³ µ ´
~c = ~r × ~r +~r× ~r =~r × F~ − 3 ~r
r
134 CAPITOLUL 9. TEORIA PERTURBAŢIILOR
.
~c =~r×F~ . (9.6.8)

În cele ce urmează vom obţine o ecuaţie diferenţială pentru modulul momen-
tului cinetic astfel

c2 = ~c · ~c

2cċ = 2(~c · ~c)

cċ = ~c·(~r×F~ )

1
ċ = ~c·~r×F~ . (9.6.9)
c

Exprimând perturbaţia ı̂n sistemul de coordonate ~ic , ~ir , ~iφ , şi ţinând seama de

→ − → − →
ic × ir = iφ , obţinem

ċ = r~iφ ·F~ .

De remarcat că c este afectat numai de componenta orizontală a lui F~ .

9.6.3 Înclinaţia

Ecuaţia diferenţială pentru ı̂nclinaţie rezultă din ecuaţia lui ~c

~c = c(sin i sin Ω~i − sin i cos Ω~j + cos i~k). (9.6.11)

Deoarece c cos i = ~k · ~c, diferenţiind obţinem

di ~ .
ċ cos i − c sin i = k· ~c .
dt
di
De aici găsim expresia pentru şi folosind ecuaţiile (9.6.7) şi (9.6.8) pentru
. dt
~c şi ċ obţinem
9.6. PROBLEMA PERTURBATĂ A CELOR DOUĂ CORPURI 135

di .
c sin i = ċ cos i − ~k· ~c= r~iφ ·F~ cos i − ~k·~r×F~ .
dt

Folosind ~iφ =~ic ×~ir obţinem

di h−
→ i −

~
c sin i = r ic cos i − k · ir ×F~ .
dt

Înlocuind valoarea lui ~ic , obţinem

di h i
c sin i = r (sin i sin Ω~i − sin i cos Ω~j + cos i~k) cos i − ~k · ~ir ×F~ .
dt

de unde, prin simplificare cu sin i obţinem

di h i
c = r cos i sin Ω~i − cos i cos Ω~j − sin i~k · ~ir ×F~ . (9.6.12)
dt

Termenul din paranteza dreaptă este ~iN × ~ic .


Astfel rezultă

di
c = r(~iN ×~ic ) · (~ir ×F~ ).
dt

Calculând membrul drept vom ajunge la

di h i
~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~
c = r (ic ·F )(iN ·ir ) − (ic ·ir )(iN ·F ) .
dt

Folosind ~ic · ~ir = 0 şi ~ir · ~iN = cos(ω + φ) (vezi Fig. 9.1) obţinem ı̂n final

di r
= cos(ω + φ)~ic · F~ . (9.6.15)
dt c

Astfel, ı̂nclinaţia este afectată numai de o perturbaţie normală la planul orbital.


136 CAPITOLUL 9. TEORIA PERTURBAŢIILOR

9.6.4 Unghiul nodal Ω


Ecuaţia pentru unghiul nodal Ω este

~i·~c
tgΩ = ,
−~j·~c

unde, din ecuaţia (9.6.11) avem

~i·~c = c sin i sin Ω


~j·~c = −c sin i cos Ω.

Derivând tgΩ ı̂n raport cu timpul

. .
(~j·~c)(~i· ~c ) − (~i·~c)(~j· ~c)
− sec2 ΩΩ̇ = .
(~j·~c)2

Înmulţind cu (~j · ~c)2 şi folosind ecuaţia (9.6.11) obţinem

Ω̇ 2 2 2
.
~i + c sin i sin Ω~j)· ~c .
(c sin i cos Ω) = (c sin i cos Ω
cos2 Ω
sau

.
Ω̇c sin i = (cos Ω~i + sin Ω~j)· ~c .
.
Folosind ecuaţia (9.6.7) pentru ~c, ecuaţia pentru ~iN şi folosind ~iN × ~ir =
~ic sin(ω + φ) (vezi Fig. 9.1) găsim că

Ω̇c sin i = ~iN · ~r × F~ = r~iN × ~ir · F~ . (9.6.17)

De unde obţinem

r .
Ω̇ = sin(ω + φ) ~c ·F~ . (9.6.17)
c sin i
Astfel unghiul nodal ascendent Ω este afectat de perturbaţiile normale la planul
orbital.
9.6. PROBLEMA PERTURBATĂ A CELOR DOUĂ CORPURI 137

9.6.5 Vectorul lui Laplace


Vom introduce notaţia facută anterior

P~ = µ~ε.

Din paragraful 9.4 vectorul lui Laplace este exprimat ı̂n funcţie de vectorii de
poziţie şi viteză astfel

µ .
µ~ε = − ~r − ~c× ~r . (9.6.18)
r

Acesta este un vector constant când F~ = 0. Dacă F~ =


6 0 folosim metoda lui
Poisson pentru a obţine ecuaţia diferenţială
· ¸ · ¸
. ∂(µ~ε) ~ ∂ .
µ ~ε= . F =− c× ~r) F~ .
. (~
∂ ~r ∂ ~r
∂ .
Reamintim că aici considerăm derivata parţială . (~c× ~r) ca o matrice,
∂ ~r
·. ¸
. ∂~c
µ ~ε= ~r × . − ~c× F~ .
∂ ~r
.
Folosind dezvoltarea lui ~c (9.6.7) ı̂n ecuaţia precedentă, avem
· ¸
. ∂~c
~c= . F~ = ~r×F~ ,
∂ ~r
obţinem
. . .
µ ~ε=~r ×(~r × F~ )−(~r× ~r )×F~ . (9.6.19)

Calculând cele două produse triplu vectoriale obţinem


. . . . .
µ ~ε= (~r ·F~ )~r−(~r· ~r )F~ −[(~r·F~ ) ~r −( ~r ·F~ )~r],

sau sub forma simplificată


. . . .
µ ~ε= 2(~r ·F~ )~r − (~r· ~r )F~ −(~r·F~ ) ~r . (9.6.20)
138 CAPITOLUL 9. TEORIA PERTURBAŢIILOR
Bibliografie

[1] Appell, P., Traité de Mécanique rationelle, vol. I-V, ed. 5., Gauthier-Villars,
Paris, (1926).

[2] Arnold, V., Méthodes mathématiques de la mécanique clasique, Ed. Mir,


Moscova, (1976).

[3] Bate, R..R; D.D. Mueller; J.E. White, Fundamentals of Astrodynamics. Dover
Publications Inc., New York, (1971).

[4] Baker, P.; M.L. Robert, Astrodynamics: Applications and Advanced Topics,
Academic Press, New York, (1967).

[5] Battin, R.H. Astronautical Guidance, Mc Graw Hill, New York, (1964).

[6] Bond, V.R.; M.C. Allman, Modern Astrodynamics, Princeton University Press,
New Jersey, (1996).

[7] Green, R.M. Spherical Astronomy. Cambridge University Press, Cambridge,


England, (1985).

[8] Iacob, C., Mecanică Teoretică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, (1971).

[9] Pál, A.; V. Ureche, Astronomie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, (1983).

[10] Pollard, H. Mathematical Introduction to Celestial Mechanics. Prentice-Hall,


(1966).

[11] Rosser, J.B; R.R. Newton; G.L. Gross, Mathematical Theory of Rocket Flight,
McGraw-Hill Book Co., New York, (1959).

[12] Stuart, W.M., Celestial Mechanics, Longmans, New York, (1953).

[13] Szebehely, V. Adventures in Celestial Mechanics. University of Texas Press,


Austin, (1989).

139
140 BIBLIOGRAFIE

[14] Ureche, V., Universul, vol. I. Astronomie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, (1982).

[15] William, T.T., Introduction to Space Dynamics, Wiley, New York, (1961).