Capitolul I.

INTRODUCERE
În prezent, lumea dezvoltată a ajuns la o concluzie cvasiunanimă: societăţile erei informaţionale sunt mult mai vulnerabile, în comparaţie cu cele anterioare. Infrastructurile (naţionale, regionale sau globale) capătă din ce în ce mai multă importanţă, sistemele şi bunurile, fizice sau virtuale, devin vitale pentru oricare stat sau alianţă, astfel încât incapacitarea (alterarea parametrilor) sau distrugerea lor pot avea un puternic impact asupra securităţii, economiei, siguranţei şi sănătăţii populaţiei. Securitatea cetăţenilor, comunităţilor sociale, naţiunilor şi statelor este influenţată, în mod organic, de funcţionarea continuă a unor sisteme integrate complexe de infrastructuri, care asigură serviciile esenţiale tuturor domeniilor vieţii sociale.

1. Categorii de infrastructuri
Infrastructurile fac parte din structura de rezistenţă a unui sistem, sunt relaţionale şi funcţionale şi constituie in integrum suportul necesar pentru ca sistemul să se identifice, să intre în relaţii cu alte sisteme, să se stabilizeze şi, evident, să funcţioneze. Infrastructura poate fi definită ca ansamblul elementelor materiale (construcţii, echipamente, instalaţii, capacităţi – de transport, repere materiale valorizate simbolic), organizaţionale (reţele de transport şi telecomunicaţii, sistemele energetice, de aprovizionare, de conducere, educaţionale, de sănătate, de relaţii) şi informaţionale (date, informaţii, circuite, fluxuri, tehnici şi proceduri) ale unui macrosistem social, care îi asigură funcţionalitatea şi viabilitatea în contextul general al dezvoltării sociale. Orice infrastructură, ineficient gestionată şi protejată, se poate confrunta cu diverse situaţii cu nivel ridicat de criticitate, marcate de momente de criză organizaţionalfuncţională, care pot genera schimbări bruşte şi decisive, pe diverse perioade de timp, cu consecinţe negative în planul securităţii naţionale. Infrastructurile pot fi clasificate, în funcţie de locul, rolul şi importanţa lor pentru stabilitatea şi funcţionalitatea sistemelor, precum şi pentru siguranţa şi securitatea acestora şi a proceselor din care fac parte, în trei mari categorii: infrastructuri obişnuite, infrastructuri speciale şi infrastructuri critice.

Infrastructurile obişnuite reprezintă o structură-cadru, care asigură construcţia şi funcţionarea sistemului. Aceste infrastructuri nu prezintă calităţi deosebite, în afara celor care le justifică existenţa şi prezenţa în cadrul sistemelor şi proceselor. O ţară, spre exemplu, va avea totdeauna căi de comunicaţii, localităţi, şcoli, biblioteci etc. Pe parcurs, unele dintre acestea pot deveni speciale sau chiar critice, în funcţie de noul rol pe care îl pot avea, de dinamica importanţei şi de alte criterii. Spre exemplu, localităţile care au aerodromuri, puternice centre de comunicaţii, centrale nucleare, noduri de cale ferată etc. Pot face parte din infrastructuri speciale şi, în anumite condiţii, chiar din infrastructurile critice. Infrastructurile speciale au un rol deosebit în funcţionarea sistemelor şi proceselor, asigurându-le acestora o eficienţă sporită, calitate, confort, performanţă. De regulă, infrastructurile speciale sunt infrastructuri de mare performanţă. Unele dintre acestea, mai ales cele care pot avea, prin extensie sau prin transformare (modernizare), un rol important în stabilitatea şi securitatea sistemelor, pot intra şi în categoria infrastructurilor critice. Infrastructurile critice sunt, de regulă, determinante în stabilitatea, siguranţa şi securitatea sistemelor şi proceselor, având un rol important în asigurarea securităţii în funcţionarea sistemelor şi în derularea proceselor economice, sociale, politice, informaţionale şi militare. Ele fac parte, de regulă, din categoria infrastructurilor speciale. Nu este însă obligatoriu ca toate infrastructurile care sunt sau pot deveni, la un moment dat, critice să facă parte din această categorie de infrastructuri. Este foarte posibil ca, în funcţie de situaţie, chiar şi unele dintre infrastructurile obişnuite – cum ar fi, spre exemplu, drumurile de ţară sau canalele magistrale din sistemele de irigaţii etc. – să devină infrastructuri critice. În definirea infrastructurilor critice pot să intervină şi alte elemente (conjuncturale, contextuale, evoluţii posibile), ceea ce conduce la concluzia că există un criteriu de flexibilitate şi un altul de imprevizibilitate, în identificarea şi evaluarea unor astfel de structuri. O infrastructură sau un ansamblu de infrastructuri pot fi considerate critice datorită: - condiţiei unice, dar şi complementarităţii, în cadrul infrastructurilor unui sistem sau proces; - importanţei vitale pe care o au, ca suport material sau virtual (de reţea), în funcţionarea sistemelor şi în derularea proceselor economice, sociale, politice, informaţionale, militare etc.;
9

- rolului important pe care îl îndeplinesc în stabilitatea, fiabilitatea, siguranţa, funcţionalitatea şi, în special, în securitatea sistemelor; - vulnerabilităţii sporite la ameninţările directe, precum şi la cele care vizează sistemele din care fac parte; - sensibilităţii deosebite la variaţia condiţiilor şi, îndeosebi, la schimbări bruşte ale situaţiei. Acest tip de infrastructuri există pretutindeni în lume şi, desigur, în fiecare ţară în parte şi în cadrul fiecărui sistem fizic sau virtual, în toate domeniile activităţii umane. Ele nu sunt stabilite în mod arbitrar, ci doar după ce au fost identificate şi evaluate ca fiind critice. Cu alte cuvinte, din mulţimea de infrastructuri care fac parte dintr-un sistem sau contribuie la funcţionarea unui sistem, proces, numai unele sunt critice (întrunesc condiţiile de criticitate). Criteriile după care se face o evaluare a infrastructurilor sunt variabile, chiar dacă sfera lor de cuprindere poate rămâne aceeaşi. Se pot identifica următoarele criterii de evaluare a infrastructurilor critice1: • criteriul fizic, sau criteriul prezenţei – locul în rândul celorlalte infrastructuri, mărimea, dispersia, anduranţa, fiabilitatea etc.; • criteriul funcţional, sau criteriul rolului – ce anume „face” infrastructura respectivă; • criteriul de securitate, care este rolul ei în siguranţa şi securitatea sistemului (evaluat prin prisma efectelor ce pot fi generate prin lezarea condiţiilor de bază ale infrastructurii); • criteriul de flexibilitate, care arată că există o anumită dinamică şi o anumită flexibilitate, în ceea ce priveşte structurile critice, unele dintre cele obişnuite transformându-se, în anumite condiţii, în infrastructuri critice şi invers; • criteriul de imprevizibilitate, care arată că unele dintre infrastructurile obişnuite pot fi sau deveni, pe neaşteptate, infrastructuri critice. Infrastructurile sunt critice, speciale sau obişnuite, în raport cu provocările, pericolele, ameninţările şi riscurile aferente, asumate, impuse sau arondate, dar şi cu determinările şi parametrii de
10

stabilitate, de dinamică şi de funcţionalitate a respectivului sistem sau proces. De regulă, fiecare sistem şi fiecare proces dinamic sau dinamic complex îşi au propriile lor infrastructuri şi structuri critice. Structurile critice ţin de sporirea semnificativă a sensibilităţii şi vulnerabilităţilor la pericole şi ameninţări a relaţiilor interioare între elementele de sistem. Orice infrastructură critică poate fi reprezentată operaţional prin: - părţile (membrii/constituenţii), reprezentate prin noduri ale infrastructurii: angajaţii, departamentele, contractorii şi subcontractorii (instituţii cu care se colaborează/cooperează), instalaţii/echipamente; - interacţiunile (legăturile) stabilite între noduri: schimb/ achiziţie/vânzare de energie, servicii de transport, informaţie, substanţă etc.; direcţionarea ierarhică (schimbarea, reorientarea) schemelor/reţelelor de legături de importanţă critică pentru evaluarea securităţii, eficienţei, eficacităţii, durabilităţii; - caracteristicile infrastructurii critice (oameni, instalaţii, structuri etc.) şi evaluarea lor în funcţie de gradul de securitate, de operaţionalitate, eficienţă etc. Toate infrastructurile critice sunt utilităţi publice sau private de bază, destinate mai multor beneficiari/utilizatori, existând o linie de demarcaţie clară între: - domeniul de acţiune al acestora şi punctul de conectare, dincolo de care operează normele interne ce reglementează fiecare sistem; - echipamentul şi baza de date a sistemului şi cea proprie fiecărui utilizator/beneficiar; excepţie fac sistemele informatice structurate în reţele interne şi baze de date ale unor firme sau instituţii, dar şi acestea folosesc infrastructura utilităţilor publice de bază, deci nu sunt total independente. Toate infrastructurile critice au valoare şi importanţă socială, care depinde de: - calitatea serviciilor prestate; - viabilitatea şi funcţionalitatea elementelor componente; - managementul acestora, bazat pe politici şi strategii adecvate. Cele mai multe infrastructuri critice sunt componente ale unor structuri vitale ale societăţii, discontinuitatea lor provocând imposibilitatea societăţii de a funcţiona în stare de securitate.
11

Infrastructurile critice au cel puţin trei componente ale fazelor critice: • componenta interioară, care se defineşte prin creşterea, directă sau impusă, a vulnerabilităţilor infrastructurilor cu rol important în funcţionarea şi securitatea sistemului; • componenta exterioară, care se defineşte prin infrastructurile exterioare cu rol important în stabilitatea şi funcţionalitatea sistemului, în care acesta este integrat, asociat sau relaţionat; • componenta de interfaţă, definită prin mulţimea infrastructurilor din imediata vecinătate, care nu aparţin nemijlocit sistemului, dar îi asigură acestuia relaţionările de care are nevoie pentru stabilitate, funcţionalitate şi securitate. Deşi despre infrastructuri critice se vorbeşte îndeosebi după atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 din Statele Unite, asemenea infrastructuri există dintotdeauna. Sistemele – cu precădere cele dinamice complexe şi procesele asociate acestora – au avut întotdeauna, în funcţionarea şi în evoluţia lor, momente sau perioade dificile, definite pe o mulţime de perturbaţii, disfuncţionalităţi, pericole şi ameninţări, unele dintre acestea fiind asociate unor infrastructuri sau rezultând din inflexibilitatea, inconsistenţa sau fragilitatea exagerată a acestora. Pentru o mai bună înţelegere a conceptului de infrastructură critică, trebuie avute în vedere următoarele aspecte1: • reprezintă o reţea de procese şi sisteme, independente şi de mari proporţii, realizate de om, care funcţionează sinergic pentru a produce un continuu de produse şi servicii esenţiale pentru societate în întregul său (de exemplu, sistemul energetic); • este subiectul unor multiple ameninţări (tehnico-umane, fizice, naturale, cibernetice, contextuale) şi ridică riscuri ele însele (de exemplu, reţelele de transport); • o infrastructură critică este extrem de dinamică şi complexă, dependentă de multiple tehnologii de informaţii şi comunicaţii („sistem de sisteme”); • distrugerile aduse acesteia pot avea efecte în cascadă; • nu are un singur proprietar/operator/regulator/beneficiar;
12

se bazează pe alte obiective şi logici, aderă la alte reguli şi principii, aplică alte tehnologii. Infrastructurile critice: • reprezintă valori de securitate naţională, întrucât funcţionalitatea şi viabilitatea lor asigură realizarea unor atribute fundamentale existenţiale ale statului şi constituie sistemul axiologic de referinţă în elaborarea oricărei politici de securitate naţională, potrivit dinamicii şi imperativelor mediului intern şi internaţional de securitate; • exprimă necesităţi naţionale de securitate, materializate în oportunităţi, trebuinţe şi utilităţi indispensabile dezvoltării şi funcţionării normale a societăţii, care îi permit să se manifeste competitiv faţă de provocările proceselor sociale evolutive şi să prevină, să reducă ori să anihileze acţiunile distructive; • permit promovarea intereselor naţionale de securitate, care asigură stabilitatea internă şi regională, viabilitatea sistemului de securitate la care România a aderat, avuţia naţională, prosperitatea generală a cetăţenilor, sănătatea fizică a populaţiei, protecţia mediului înconjurător. Infrastructurile critice contribuie la susţinerea componentelor strategice fundamentale ale securităţii naţionale (apărare naţională, siguranţă naţională, ordine publică) şi necesită a fi apărate şi protejate prin măsuri specifice domeniului dat în competenţă, întrucât contribuie la: • apărarea şi garantarea suveranităţii naţionale, a independenţei şi unităţii statale, integrităţii teritoriale şi democraţiei constituţionale; • înfăptuirea şi protejarea obiectivelor şi intereselor de securitate, în condiţiile dinamice ale mediului intern şi internaţional, prin prevenirea surprinderilor strategice, economice, politice, tehnico-ştiinţifice, ecologice sau de altă natură; • funcţionarea normală a instituţiilor statului. În concluzie, infrastructura critică este legată de tot ceea ce susţine viabilitatea unei societăţi, începând cu administraţia, instituţiile economico-financiare, serviciile publice, de asistenţă socială şi de sănătate, comunităţile de informaţii, armata şi protecţia
13

civilă şi terminând cu rezervele de hrană, apă şi energie, transportul, comunicaţiile, educaţia şi cercetarea, mass-media ş.a.m.d.

2. Evoluţia conceptului de infrastructură critică. Istoric şi perspective de abordare
Creşterea, fără precedent, în ultimele decenii, a riscurilor, pericolelor şi ameninţărilor la adresa obiectivelor vitale ale statelor şi organismelor internaţionale, concomitent cu mărirea numărului şi vulnerabilităţii acestora au condus la sedimentarea şi statuarea noului concept denumit generic infrastructură critică. Definirea infrastructurilor critice şi modalităţile de abordare a protecţiei acestora diferă de la o ţară la alta, de la o organizaţie la alta, însă se pot identifica elemente structurale comune, măsuri întreprinse până în prezent, funcţii şi responsabilităţi compatibile. În literatura de specialitate occidentală se utilizează sintagma ,,infrastructură critică” pentru orice entitate economică funcţională, care oferă produse/bunuri şi servicii de utilitate publică, vitale pentru întreaga societate, şi a cărei distrugere, degradare ori aducere în stare de nefuncţionare produc un impact major asupra populaţiei şi economiei, la nivel naţional sau regional. În esenţă infrastructurile critice sunt sisteme complexe de tip reţea sau conţin astfel de subsisteme, dar pot fi incluse şi obiective punctuale, de importanţă naţională. Problematica infrastructurilor critice a devenit subiect de actualitate în ultimul timp, – ca efect al escaladării ameninţărilor (având ca determinanţi principali factori de ordin terorist şi de criminalitate economico-financiară, dar şi naturali – generaţi de efectele tot mai pregnante ale procesului de încălzire globală), cu potenţarea unor situaţii destabilizatoare în raport cu valorile economico-sociale naţionale, regionale şi internaţionale. Dacă primele studii în domeniu au identificat obiectivele considerate „critice”, încă din anii ’80, sintagma „infrastructură critică” a fost folosită, în mod oficial, în iulie 1996, când preşedintele SUA, Bill Clinton, a emis „Ordinul Executiv pentru Protecţia Infrastructurilor Critice”, din necesitatea adoptării unor măsuri eficiente de prevenire şi combatere a eventualelor atacuri asupra structurilor informatice de tip critic. În conformitate cu „Preambulul” acestui document, „infrastructurile critice sunt parte
14

din infrastructura naţională care este atât de vitală încât distrugerea sau punerea ei în incapacitate de funcţionare poate să diminueze grav apărarea sau economia SUA”. Documentul stabilea că „familia” infrastructurilor critice include: telecomunicaţiile, sistemul de aprovizionare cu electricitate şi apă, depozitele de gaze şi petrol, finanţele şi băncile, serviciile de urgenţă (medicală, poliţie şi pompieri), precum şi continuitatea guvernării. Până, în prezent, la nivel mondial, s-au conturat două mari perspective de abordare a acestui subiect: americană şi europeană.

2.1. Abordarea americană
În toamna anului 1996, a fost înfiinţată Comisia Prezidenţială pentru Protecţia Infrastructurilor Critice (Presidential Commission on Critical Infrastructure Protection), care a stabilit că securitatea, economia, modul de viaţă şi chiar supravieţuirea lumii industrializate depind de trei elemente interrelaţionate: energia electrică, comunicaţiile şi computerele. Comisia, a fost formată din reprezentanţi ai sectorului public şi privat, ai agenţiilor guvernamentale, experţi în securitate şi personalităţi din mediul academic, sub conducerea generalului Robert Marsh şi a fost însărcinată să elaboreze Strategia naţională de protejare a infrastructurilor critice în faţa ameninţărilor cibernetice. Pentru evaluarea vulnerabilităţilor şi elaborarea strategiilor de protecţie a infrastructurilor critice Comisia a ţinut cont de faptul că majoritatea serviciilor importante este furnizată de companii particulare şi a situat pe acelaşi plan sectoarele particular şi public. În „The US Patriot Act”, infrastructura critică constă în ,,sisteme şi valori fizice sau virtuale, de importanţă deosebită pentru Statele Unite, astfel încât expunerea sau distrugerea acestor sisteme sau valori ar putea avea un impact negativ asupra securităţii, securităţii economice, stării de sănătate publică şi siguranţă”. Sunt definite drept infrastructuri critice: băncile, spitalele, sursele alimentare şi de apă, reţelele de comunicaţii, sistemele energetice şi de transport şi serviciul poştal (existând, totodată, iniţiative pentru introducerea în rândul infrastructurilor critice şi a centralelor industriei chimice).
15

În februarie 1997, în cadrul FBI, a fost creat Centrul de Protecţie a Infrastructurii Naţionale (NIPC), cu misiunea de a depista, descuraja, preveni, evalua, avertiza, răspunde şi investiga actele ilegale în care sunt folosite tehnologii informatice şi calculatoare şi actele ilegale, fizice şi electronice, ce ameninţă sau vizează infrastructurile critice. În luna mai 1998, preşedintele Bill Clinton a emis Directiva prezidenţială numărul 63 (PDD 63 – Presidential Decision Directive 63) intitulată Politica privind infrastructura critică (Policy on Critical Infrastructure Protection), care definea şapte sectoare – energetic, telecomunicaţii, servicii de urgenţă, financiar-bancar, transporturi, petrolier şi servicii guvernamentale –, componente ale infrastructurii critice americane, cu trăsături unice şi vulnerabilităţi specifice, având în comun dependenţa de informaţiile electronice şi de reţelele de calculatoare. Atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 au reprezentat momentul crucial al intensificării preocupărilor întregii clase politice şi societăţii americane pentru stabilirea unei strategii în domeniu, astfel că SUA au devenit primul stat care – pe lângă definirea conceptului – au realizat şi primii paşi în construcţia instituţională aferentă, prin crearea unei suprastructuri Homeland Security (securitate internă), ce grupează zeci de agenţii naţionale de securitate specializate pe toate profilurile de activitate social-politică şi economică. La 16 octombrie 2001, preşedintele George W. Bush a emis Ordinul executiv privind protecţia infrastructurii critice nr. 13.231 (Executive Order on Critical Infrastructure Protection). Acesta a fost conceput pentru a asigura protecţia sistemelor informatice pentru infrastructura critică, incluzând comunicaţiile de urgenţă şi mijloacele fizice care asigură funcţionarea acestora. Ordinul a împărţit ameninţările în două categorii: „ameninţări fizice” la adresa unor obiective tangibile şi „ameninţări virtuale” – atacuri radio-electronice, informatice etc. – asupra sistemelor de comunicaţii ori reţelelor de calculatoare care sunt folosite pentru funcţionarea infrastructurii critice. Principalele prevederi legislative în SUA referitoare la infrastructurile critice sunt cuprinse în Directiva Prezidenţială pentru Securitate Internă (Homeland Security Presidential Directive) din 17 decembrie 2003, referitoare la Identificarea infrastructurii critice, priorităţi şi obiective.
16

În cadrul Strategiei Naţionale de Securizare a Spaţiului Cibernetic (SUA, 2003), s-a definit o alcătuire a infrastructurii critice mult mai amplă şi mai precisă. Astfel, infrastructurile critice reprezentau: „instituţii publice şi private din sectoarele agriculturii, alimentaţiei, aprovizionării cu apă, sănătăţii publice, serviciilor de urgenţă, guvernării, industriei de apărare, informaţiilor şi telecomunicaţiilor, energiei, transporturilor, bancare şi financiare, chimice şi a materialelor periculoase, precum şi cele poştale şi de navigaţie”. În prezent, în SUA, infrastructurile critice sunt sectorizate, potrivit Strategiei Naţionale de Securitate Internă. Instituţiile abilitate cu protecţia infrastructurilor critice în SUA sunt: diverse comisii din cadrul Congresului; Departamentul pentru Securitate Internă (DSI) – Office of Homeland Security, în cadrul căruia funcţionează Direcţia Analiza Informaţiilor şi Protecţia Infrastructurii şi în subordinea căreia se află: Biroul pentru Asigurarea Infrastructurii Strategice; Centrul Federal de Ripostă la Atacuri Informatice; Sistemul Naţional de Comunicaţii; Centrul de Protecţie a Infrastructurii Naţionale; Centrul de Simulare şi Analiză pentru Infrastructura Naţională.

2.2. Abordarea europeană
Statele Uniunii Europene au întreprins acţiuni intense în direcţia stabilirii unui limbaj şi unui mod de acţiune comun în vederea protejării obiectivelor de valoare strategică. Preocupările privind definirea şi asigurarea securităţii infrastructurilor critice au survenit după atentatele teroriste de la Madrid, din 11 martie 2004, tocmai din necesitatea combaterii acestui fenomen, de amploare deosebită la nivel mondial. În acest sens, în luna iunie 2004, Consiliul Europei a solicitat Comisiei Europene elaborarea unei strategii globale referitoare la protecţia infrastructurilor critice, context în care Executivul UE a adoptat, la 20 noiembrie 2004 documentul privind „Protecţia infrastructurilor critice în lupta împotriva terorismului”. Totodată, Comisia Europeană a propus, în toamna anului respectiv, crearea unui Centru pentru gestionarea crizelor, cu atribuţii pe linia prevenirii şi contracarării atentatelor teroriste pe teritoriul UE. O altă iniţiativă lansată la nivel european se referă la instituirea unui sistem rapid de avertizare, denumit ,,Argus”, care să facă
17

legătura între toate sistemele specializate de urgenţă, existente în statele membre ale UE, precum şi alocarea unor fonduri adecvate, anual, pentru cercetări în domeniul securităţii comunitare. În accepţiunea comunitară, printre infrastructurile critice cu risc crescut de a fi ţinta unor atacuri teroriste catastrofale se numără: telecomunicaţiile, sursele de apă şi de energie, reţelele de distribuţie, producţie şi distribuire a hranei, instituţiile de sănătate, sistemele de transport, serviciile financiar-bancare, instituţiile de apărare şi ordine publică, armata, jandarmeria şi poliţia. În cadrul cooperării în domeniul infrastructurilor critice, la sfârşitul anului 2004, UE a adoptat un Acord de cooperare în domeniul energetic cu ţările din Balcani, Turcia şi Republica Moldova, în scopul garantării aprovizionării energetice a continentului european, finalizat prin semnarea, la 25 octombrie 2005, la Atena, a Tratatului de înfiinţare a unei ,,Comunităţi Energetice” care să cuprindă atât state membre ale Uniunii la acel moment, cât şi Albania, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Macedonia, Moldova, Uniunea Serbia-Muntenegru, România, Kosovo şi Turcia (Ankara a refuzat însă, în ultimul moment, parafarea documentului, invocând incapacitatea de a îndeplini criteriile de protecţie a mediului). De menţionat că responsabilii de la Bruxelles intenţionează extinderea cooperării şi în alte domenii, precum transporturile şi telecomunicaţiile. La nivelul UE este în curs de pregătire şi/sau derulare un inventar al infrastructurilor critice din domeniul transporturilor şi al punctelor de risc în infrastructura energetică. Intensificarea preocupărilor în spaţiul comunitar în direcţia stabilirii unei strategii comune a UE în domeniu, subsumată pilonului Justiţie şi Afaceri Interne al Uniunii, a survenit ca urmare a atentatelor teroriste de la Londra, din 7 şi 21 iulie 2005, astfel că, la 17 noiembrie 2005, Comisia Europeană a adoptat „Cartea Verde privind Programul European pentru Protecţia Infrastructurilor Critice – (EPCIP)”. În cadrul EPCIP a fost realizată o reţea de alertă timpurie în ceea ce priveşte infrastructurile critice (Critical Infrastructure Warning Information Network), pusă în funcţiune în 2005, având drept scop încurajarea schimbului de informaţii privind ameninţările şi vulnerabilităţile comune, precum şi a celui referitor la strategii,
18

măsuri, adecvate, care să permită limitarea riscurilor şi protejarea infrastructurilor critice. După evenimentele menţionate, în Marea Britanie se constată un interes deosebit pentru introducerea unor legi prin care operatorii din sectorul privat, care se ocupă cu infrastructuri critice, să adere la anumite standarde de securitate. În Germania – unde peste două treimi din infrastructurile critice federale se află în proprietate privată – se promovează iniţiativa elaborării în comun, de către Guvernul federal şi administratorii sistemelor private, a unui Plan de protecţie a infrastructurilor critice, condus de Biroul Federal pentru Informaţii în Domeniul Securităţii. Austria, Franţa, Marea Britanie, Spania au înfiinţat organisme specifice, au dezvoltat metodologii şi au alocat fonduri substanţiale pentru protecţia infrastructurilor desemnate drept critice. În cadrul Uniunii Europene au avut loc dezbateri în legătură cu iniţierea şi adoptarea unor programe privind conceptul de infrastructură critică: - Communication from the Commission to the Council and the European Parliament: Preparedness and Consequence Management in the Fight Against Terrorism, COM (2004) 701 final, Brussels, 20.10.2004; - Communication from the Commission to the Council and the European Parliament: Critical Infrastructure Protection in the Fight Against Terrorism, COM (2004) 702 final, Brussels; - Green Paper on a European Programme for Critical Infrastructure Protection, COM (2005) 576 final – 17.11.2005. Aceste programe definesc trei categorii de elemente de infrastructură critică: 1. elemente de infrastructură publice, private sau guvernamentale, împreună cu reţelele cibernetice sau fizice interdependente; 2. proceduri şi – acolo unde este cazul – personalul care exercită controlul funcţiilor îndeplinite de infrastructura critică; 3. obiective având semnificaţii culturale sau politice. La solicitarea Comitetului parlamentar pentru drepturile cetăţenilor, justiţie şi afaceri interne (LIBE) (formulată în decembrie 2005), Comisia Europeană a înaintat, la data de 12 decembrie 2006, propunerea de Directivă privind „Identificarea şi desemnarea infrastructurilor critice europene şi evaluarea necesităţilor de îmbunătăţire a protecţiei acestora”.
19

Conform proiectului de reglementare comunitară, infrastructurile critice sunt instalaţiile fizice şi tehnologice, reţelele, serviciile şi activităţile, care, în caz de oprire sau deteriorare, pot produce incidente grave asupra sănătăţii, securităţii sau bunăstării economice a cetăţenilor sau activităţii guvernelor statelor membre. Sectoarele prioritare ce deţin infrastructuri critice de interes european sunt cele din energie, transporturi, industrie chimică, financiar, tehnologie de comunicaţii şi de informaţii, securitate alimentară, sănătate, aprovizionare cu apă potabilă şi cercetare. În concluzie, în prezent, Uniunea Europeană şi Statele Unite au viziuni fundamental diferite în legătură cu ,,infrastructurile critice”. Dacă, în cazul Statelor Unite, „Securitatea Internă” („Homeland Security”) propune o întărire şi apărare a graniţei naţionale, Uniunea Europeană promovează deschiderea graniţelor externe spre noi „zone de protecţie” între regiunea principală de risc şi graniţele comunitare, definite prin filosofia „zonelor apropiate”. În plan internaţional, mai sunt cunoscute şi alte accepţiuni, printre care: • cea a NATO, ce reuneşte „facilităţi, servicii şi sisteme informatice care sunt atât de vitale pentru naţiuni, încât scoaterea lor din funcţiune sau distrugerea lor poate avea efecte de destabilizare a securităţii naţionale, economiei naţionale, stării de sănătate a populaţiei şi asupra funcţionării eficiente a guvernului”. Protecţia infrastructurilor critice include „programe, activităţi şi acţiuni realizate de guverne, proprietari, operatori şi acţionari pentru a securiza aceste infrastructuri”. Senior Civil Emergency Planning Committee (Comitetul Superior pentru Planificarea Activităţilor Civile pentru Situaţii de Urgenţă) din cadrul NATO a însărcinat cele opt comitete din subordinea sa să găsească soluţiile unei abordări unitare a problemelor legate de criteriile de stabilire a infrastructurilor critice, de metodele de analiză a riscului şi stabilire a vulnerabilităţilor, precum şi de metodele lor de protecţie; • cea canadiană, în cadrul căreia ,,infrastructura critică” este reprezentată de dispozitive, reţele, servicii, bunuri materiale şi de tehnologie a informaţiei, a căror perturbare sau distrugere ar putea avea un impact deosebit asupra stării de sănătate, siguranţă, securitate sau
20

bunăstare economică a poporului canadian sau asupra bunei funcţionări a actelor de guvernare. Competenţa în materia asigurării securităţii acestora revine Departamentului pentru Protecţia Infrastructurii Critice şi Situaţii de Urgenţă; cea promovată de Adrian Gheorghe – doctor şi specialist în infrastructuri critice de la Institutul Federal Elveţian pe Probleme de Tehnologie, potrivit căreia infrastructurile critice sunt definite de structurile/sistemele vitale ale unei societăţi, care, prin discontinuitatea, duc la produc imposibilitatea acesteia de a-şi performa funcţiunile. În cadrul infrastructurilor critice sunt incluse sistemele energetice, cele de transport al petrolului şi gazelor naturale, băncile, sistemele informatice, telecomunicaţiile, chiar Guvernul, în totalitatea activităţii sale, – sistemele de producţie agricolă ale unei ţări etc.

3. Factori ai dinamismului critic
Infrastructurile sunt critice prin locul pe care îl au în cadrul unui sistem, prin rolul pe care îl joacă în cadrul stabilităţii şi funcţionalităţii sistemului, prin gradul de expunere la uzură şi factori destabilizatori, dar şi prin mulţimea variabilă a vulnerabilităţilor lor (de sistem, de proces sau induse) la ameninţările care le vizează nemijlocit sau care vizează, desigur tot în mod direct, sistemele sau procesele din care fac parte respectivele infrastructuri. De regulă, infrastructurile nu se construiesc având în vedere posibile ameninţări sau vulnerabilităţi, deşi se ţine totdeauna seama de un anumit standard de securitate intrinsecă a sistemului, ci în funcţie de cerinţele vitale – de stabilitate, deci, de stare, şi de funcţionalitate, deci, de proces – ale sistemului, ale metasistemului (sistemului de sisteme) sau ale procesului din care fac parte. Spre exemplu, la realizarea reţelelor de distribuţie a apei, se ţine seama, în primul rând, de nevoile localităţii respective de aprovizionare cu apă, de condiţiile concrete de realizare a distribuţiei (surse de apă potabilă, distanţe, trasee pentru conducte etc.), dar şi de securitatea acestor reţele, în sensul protecţiei surselor de alimentare şi siguranţei transportului apei, prevenirii avariilor, prevenire, limitare sau înlăturare a acţiunii factorilor nocivi etc. Probabil că, în viitor, va trebui să se ţină seama şi de alţi factori, cum ar fi, spre exemplu,
21

protecţia împotriva atacurilor de tip terorist, frecvenţa şi intensitatea unor calamităţi naturale, alunecări de teren şi de alţi numeroşi agenţi perturbatori. Infrastructurile critice sunt numeroase, diversificate şi dinamice. Practic, există atâtea infrastructuri critice câte sisteme şi procese, dar, de regulă, numai cele care au un rol important în stabilitatea, securitatea şi siguranţa sistemelor şi proceselor sunt considerate astfel. Deşi mulţimea infrastructurilor critice este, în general, cunoscută ab initio, există şi o altă mulţime a infrastructurilor care, sub influenţa a diverşi factori perturbatori, pot deveni critice pe parcurs şi o alta a infrastructurilor critice care îşi pierd această calitate în procesul evoluţiei sau involuţiei sistemului şi procesului din care fac parte. Dinamismul infrastructurilor critice depinde de câţiva factori foarte importanţi, printre care: • variaţia (evoluţia, dezvoltarea, extinderea sau involuţia) sistemului sau procesului din care fac parte; • gradul de integralitate a sistemului, de fluenţă, flexibilitate şi adaptabilitate a procesului; • variaţia condiţiilor iniţiale ale mediului şi ale sistemului sau procesului; • dinamica mediului şi a sistemelor de relaţie sau relaţionate sau corelaţionate; • variaţia factorilor perturbatori. Aceşti factori, dar şi alţii, influenţează transformările şi chiar mutaţiile care se produc în rândul infrastructurilor critice şi, de aceea,trebuie să se ţină seama de ei.

4. Tipologia infrastructurilor critice
Mulţimea infrastructurilor critice rămâne totdeauna deschisă şi variabilă. În funcţie de spaţiul-suport, mai exact de spaţiul sau spaţiile în care sunt sau pot fi identificate, se clasifică în trei categorii mari: fizice, cosmice şi virtuale. Aceste tipuri de infrastructuri, deşi se află în spaţii diferite, sunt strâns legate unele de altele, devenind din ce în ce mai interdependente (trans-sistemice, de meta-sistem sau de sistem de sisteme), şi complexe. Gradul lor de interdependenţă creşte foarte mult odată cu evoluţia vieţii pe pământ, iar al celor care ţin de sistemele politice,
22

economice, financiare, sociale, informaţionale, culturale şi militare se reconfigurează şi consolidează în procesul globalizării, devenind o caracteristică esenţială a acestor sisteme. Această caracteristică, în mod logic, ar trebui să ducă la creşterea coeficientului de integralitate a tuturor infrastructurilor şi la restrângerea mulţimii infrastructurilor critice doar la cele care determină stabilitatea şi funcţionalitatea sistemelor. Din păcate, lucrurile, cel puţin pentru un timp previzibil, nu stau aşa. Interdependenţa şi integralitatea structurilor creează un nou tip de vulnerabilităţi pe care le vom numi, generic, vulnerabilităţi de integralitate sau vulnerabilităţi de interdependenţe. Spre exemplu, integrarea tuturor liniilor aeriene la nivel global, deşi duce automat la creşterea traficului aerian, a vitezei de transport, comprimând, deopotrivă, atât timpul, cât şi spaţiul, ar trebui să ducă, în mod automat, şi la reducerea vulnerabilităţilor de funcţionalitate şi de stabilitate şi la creşterea eficienţei transporturilor, ceea ce, de altfel, se şi întâmplă. În acelaşi timp, însă, liniile aeriene integrate la nivel planetar devin extrem de vulnerabile la atacuri teroriste, la calamităţi şi dezastre şi la alte pericole şi ameninţări asimetrice. Transporturile aeriene integrate la nivel mondial devin un sistem de sisteme politice (care sunt statele), sisteme economice (globalizate, dar şi individualizate pe companii şi chiar pe state politice), sisteme informaţionale globalizate (dar extrem de vulnerabile) şi, pe de altă parte, sunt în sistem şi cu reţelele şi entităţile ostile, perturbatoare, care sunt, de regulă, atipice sau asimetrice. Considerăm că este foarte important să subliniem o astfel de realitate, întrucât, în acest fel, avem imaginea cât de cât realistă a unui labirint dinamic, cu evoluţii şi involuţii bruşte, care îşi schimbă structura în funcţie de factori perturbatori, de variaţia condiţiilor concrete şi a condiţiilor iniţiale şi de mulţi alţi factori, unii dintre ei foarte greu de identificat, de analizat, de cunoscut şi, evident, de influenţat. Rezultă o altă caracteristică foarte importantă pentru tema acestui studiu, anume aceea că vulnerabilităţile infrastructurilor critice cresc şi se transformă odată cu creşterea interdependenţei şi a gradului lor de integralitate.

23

4.1. Infrastructuri critice din spaţiul fizic
Infrastructurile fizice sunt suporturi ale unor sisteme fizice complexe, de regulă, din spaţiul societăţii omeneşti, cu funcţii şi roluri sociale. Ele pot fi grupate, deci, pe categorii de sisteme fizice, astfel: • infrastructuri critice ale întreprinderii – reţea de distribuţie a energiei electrice de 380 volţi sau de înaltă tensiune; reţea de distribuţie a apei industriale; reţea de distribuţie a gazului metan, a carburantului sau altor substanţe şi materiale absolut necesare producţiei; reţeaua de comunicaţii (comandă-control); reţeaua depozitelor de materii-prime şi de produse finite; reţeaua fizică de calculatoare (calculatoare, cabluri, conexiuni) etc.; • infrastructuri critice ale sectorului (ramurii) – reţele de distribuţie a apei, energiei electrice, gazelor naturale folosite în procesul de producţie şi materialelor strategice între întreprinderi şi în cadrul ramurii; reţeaua depozitelor de materiale speciale (materiale strategice, materiale inflamabile; materiale radioactive, substanţe chimice, agenţi biologici şi alte materiale cu risc înalt); reţelele de comunicaţii, îndeosebi infrastructurile fizice ale acestora (relee, cabluri, suporţi, staţii etc.); reţelele de transport: căile de comunicaţii rutiere, feroviare, aeriene, navale, respectiv parcul operaţional aferent; reţelele fizice de calculatoare; bazele de date şi alte elemente vulnerabile sau cu rol important în funcţionarea întreprinderilor şi instituţiilor; • infrastructuri critice ale economiei – infrastructuri ale unor reţele de drumuri strategice; reţele şi, mai ales, noduri de căi ferate; entităţi portuare; reţele de producere şi distribuţie a energiei (infrastructurile sistemului energetic naţional); infrastructuri ale sistemelor de conducere; reţele de depozite de materiale strategice, de materii prime, de substanţe chimice, de material nuclear sau de agenţi biologici; • infrastructuri critice ale transportului aerian – aeroporturi; sisteme de aprovizionare cu energie, cu apă, cu gaze; reţele ale depozitelor de carburanţi; hangare şi parcuri de avioane; turnuri de control; infrastructuri
24

• •

control trafic aerian; reţele de calculatoare; staţii de radiolocaţie; staţii de dirijare a traficului; alte infrastructuri ale sistemelor de care depind siguranţa şi securitatea zborului; infrastructuri critice ale transportului feroviar – reţelele de căi ferate; poduri, viaducte şi alte lucrări de artă arhitectonică pe calea ferată sau adiacente acesteia; staţii; reţele electrice ale transportului feroviar; reţele de comunicaţii; reţelele de interconectare cu alte moduri de transport, alte tipuri de reţele; infrastructuri critice ale transportului naval – porturi; infrastructuri portuare cu rol important, unic şi de neînlocuit în funcţionarea porturilor şi a transporturilor navale; sistemele de navigaţie prin satelit, semnalizare, balizaj şi dirijare a traficului; staţii de radionavigaţie, staţii de radiolocaţie; sisteme de comunicaţii; reţele de căi ferate şi de drumuri importante din incinta porturilor; sisteme de diguri de protecţie; terminale specializate ce asigură, totodată, interoperabilitatea cu alte moduri de transport, alte infrastructuri ale sistemelor de securitate şi de siguranţă a navigaţiei pe mări, fluvii şi căi interioare; infrastructuri critice ale sistemului financiar – sedii ale băncilor; suporţi de informaţie; calculatoare; sisteme de protecţie şi de siguranţă; reţele de transport interbancar al banilor şi de bancomate; depozite; infrastructuri critice ale locuinţei – instalaţii electrice, de gaze şi de apă; sisteme de securitate a locuinţei; infrastructuri critice ale localităţii – reţele de transport al apei, energiei electrice şi gazelor, îndeosebi nodurile, punctele de control şi de distribuţie; reţele ale transportului public (linii de metrou, linii de troleibuze, autobuze şi tramvaie, unele construcţii şi diferite alte lucrări aferente importante); reţele telefonice, relee, staţii şi centrale; relee şi posturi de radio şi de televiziune care se află în sistemul naţional sau local de alertă; iluminatul public; alimentarea cu energie termică; puţuri, staţii şi alte infrastructuri ale sistemelor de purificare a apei; spitale de urgenţă şi alte infrastructuri ale medicinii şi asistenţei medicale de urgenţă; laboratoare şi centre hematologice; infrastructuri ale sălilor de operaţii, sălilor de reanimare şi
25

altor compartimente de supraveghere şi monitorizare a bolnavilor aflaţi în dificultate; infrastructuri ale sistemelor de prevenire şi stingere a incendiilor; infrastructuri ale sistemelor de protecţie civilă, îndeosebi ale sistemelor şi reţelelor de acţiune şi de reacţie în cazul unor calamităţi, dezastre, accidente nucleare, industriale, chimice şi tehnologice; relee şi depozite etc.; infrastructuri critice ale ţinutului (judeţului, zonei etc.) – reţele de căi ferate şi drumuri publice importante, îndeosebi centre vitale, adică noduri, staţii, depozite, centre de comunicaţii etc.; reţele de depozite; conducte petroliere; reţele telefonice; relee ale sistemelor de comunicaţii prin microunde; lucrări de artă, baraje, acumulări de ape, sisteme de canalizări şi de hidroamelioraţii cu impact vital asupra unor terenuri cultivate sau locuite; diguri şi alte infrastructuri pentru controlul inundaţiilor şi revărsărilor; reţele de depozite de importanţă locală, regională sau naţională; elemente ale unor infrastructuri critice naţionale sau internaţionale; infrastructuri speciale; infrastructuri critice ale ţării – infrastructuri ale reţelelor sistemului naţional energetic (unităţi energetice, linii de înaltă tensiune, staţii de transformare, instalaţii şi sisteme de monitorizare şi de reglare, baraje şi acumulări hidroenergetice; centrale nucleare, sisteme de infrastructuri ale acestor centrale nucleare, hidrocentrale şi termocentrale, combinate de apă grea, depozite de materii prime, materiale periculoase şi materiale strategice etc.); reţele de drumuri de importanţă naţională sau internaţională; infrastructuri vitale ale acestor reţele; reţeaua feroviară cu toate structurile aferente (staţii, depouri, reţele de aprovizionare a transportului feroviar cu energie electrică, material rulant, carburant şi alte materiale de importanţă vitală, sisteme de comandăcontrol şi dirijare a traficului, infrastructuri ale sistemelor de comunicaţii feroviare etc.); reţeaua naţională de transporturi aeriene, cu toate infrastructurile aferente; elemente de importanţă vitală ale reţelelor internaţionale de trafic aerian aflate pe teritoriul ţării; infrastructuri ale transporturilor navale (porturi, infrastructuri portuare,
26

diguri, infrastructuri pentru asistarea şi siguranţa navigaţiei, infrastructuri din zona litorală, instalaţii şi infrastructuri de semnalizare şi dirijare a traficului, lucrări hidrotehnice de mare amploare – amenajare căi navigabile, ecluze etc.; infrastructuri ale sistemului naţional de comunicaţii, dar şi ale altor sisteme de comunicaţii de importanţă naţională şi internaţională (reţele telefonice, centrale de comunicaţii, noduri ale acestor reţele, echipamente de transport, trasee de fibră optică, relee, modulatori de semnal etc.); infrastructuri fizice ale reţelelor naţionale de informaţii, de calculatoare, de televiziune etc.; infrastructuri ale reţelelor naţionale de alertă; reţele ale conductelor de petrol şi gaze naturale naţionale sau care fac parte din reţele de transport continentale etc.; infrastructuri critice ale continentului – reţeaua europeană şi internaţională de trafic aerian, cu toate infrastructurile aferente; reţeaua europeană de transport feroviar; infrastructuri ale traficului fluvial şi maritim (porturi, instalaţii portuare, sisteme de conducere, comunicare şi avertizare etc.); infrastructuri ale reţelei europene de comunicaţii; reţele de transport al petrolului şi gazelor naturale etc.; infrastructuri critice internaţionale – infrastructuri ale traficului aerian internaţional (radare, instalaţii aeroportuare, sisteme de control trafic, reţele de comunicaţii etc.); infrastructuri ale transporturilor maritime internaţionale (sisteme de control şi dirijare a navigaţiei, sisteme de semnalizare a zonelor periculoase, sisteme de comunicaţii, sateliţi, instalaţii portuare cu funcţii şi importante roluri internaţionale, conducte de transport petrolier sau terminale ale acestora etc.); sisteme de comunicaţii internaţionale; reţele de bănci; infrastructuri critice militare – reţele de comunicaţii militare la nivel strategic şi la nivel tactic; infrastructuri ale acestor reţele; instalaţii de pe aerodromurile militare, din porturi militare, din baze militare şi din alte locaţii; reţele, conducte, depozite şi sisteme de aprovizionare cu carburanţi, muniţie, alimente şi alte produse de primă necesitate atât pe timp de pace, cât şi la război sau în
27

procesul participării la gestionarea crizelor şi conflictelor armate; infrastructuri rutiere, feroviare şi navale militare; reţele de depozite; arsenale; reţele de calculatoare; sisteme informatice; infrastructuri critice ale sistemului de ordine publică – infrastructuri ale poliţiei şi jandarmeriei; infrastructuri ale pompierilor şi Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă; infrastructuri ale forţelor şi formaţiilor de reacţie rapidă; infrastructuri critice ale sistemelor de protecţie a cetăţeanului, proprietăţii şi instituţiei; infrastructuri critice ale sistemului informaţional şi de siguranţă a statului – infrastructuri ale serviciilor de informaţii şi ale altor instituţii de care depinde protecţia informaţiilor, a intereselor naţionale şi de alianţă, a valorilor şi patrimoniului; infrastructuri critice ale sistemului sanitar şi de protecţie a cetăţeanului, familiei şi comunităţii – reţele ale spitalelor de urgenţă; laboratoare; depozite de medicamente; infrastructuri ale unor centre de cercetări medicale etc.

4.2. Infrastructuri critice din spaţiul cosmic
• •

• •

Infrastructuri critice ale spaţiului cosmic: staţii orbitale; sateliţi; sisteme de comunicaţii în spaţiul cosmic etc. Infrastructuri critice ale agenţiilor şi altor structuri spaţiale: infrastructuri ale industriei spaţiale; infrastructuri ale comunicaţiilor din sistemul de pregătire şi efectuare a lansărilor şi traficului cosmic etc. 1. Infrastructuri critice din spaţiul virtual Infrastructuri critice ale sistemelor de comunicaţii. Infrastructuri critice ale reţelelor şi bazelor de date. Infrastructuri critice ale ciberspaţiului: cele mai importante infrastructuri ale naţiunii sunt compuse din instituţii publice şi private aparţinând unor sectoare din agricultură, alimentaţie, ape, sănătate publică, servicii de urgenţă, guvern, industria de apărare, informaţii şi telecomunicaţii, energie, transport, bănci şi finanţe, chimie şi materiale periculoase, poştă şi navigaţie. Spaţiul cibernetic este sistemul nervos al acestor infrastructuri
28

respectiv, sistemul de control al ţării, format din mii de computere interconectate, servere, routere, switch-uri şi cabluri de fibră optică care asigură funcţionarea infrastructurii. În ultimul timp, analiştii acordă o atenţie sporită atacurilor cibernetice organizate, capabile să cauzeze destabilizarea infrastructurii naţionale, a economiei sau chiar a tuturor componentelor securităţii naţionale. Complexitatea tehnică solicitată pentru înfăptuirea unui astfel de atac este destul de ridicată, existând însă cazuri în care atacanţii organizaţi au exploatat unele vulnerabilităţi care au demonstrat că pot dispune de capabilităţi distructive. Instrumentele şi metodologiile înfăptuirii atacurilor sunt larg răspândite, iar capacităţile tehnice şi complexitatea utilizatorilor decişi să provoace dezastre se află în creştere. Pe timp de pace, persoane sau organizaţii interesate pot declanşa acte de sabotaj asupra instituţiilor statului, centrelor de cercetare ştiinţifică, companiilor private şi altor obiective strategice. Există posibilitatea pregătirii terenului pentru administrarea loviturilor din spaţiul cibernetic în cazul unei confruntări, prin cartografierea sistemelor informaţionale ale statului, identificând principalele ţinte şi plasând în infrastructura naţională porţi ascunse de intrare şi alte mijloace de acces. Pe timp de criză sau război, adversarii pot încerca să îi intimideze pe liderii politici naţionali prin atacarea infrastructurilor critice şi a funcţiilor de bază ale economiei sau prin erodarea încrederii publice în sistemele de conducere sau informaţionale. Atacurile cibernetice asupra reţelelor informaţionale ale oricărei ţări pot avea consecinţe grave – cum ar fi întreruperea funcţionării unor componente-cheie, provocarea pierderilor de venituri şi proprietăţi intelectuale sau chiar pierderea vieţilor omeneşti. Contracararea unor astfel de atacuri este obligatorie şi necesită realizarea unor componente riguroase, destul de dificil de proiectat cu mijloacele existente în prezent. Având în vedere explozia pe care a înregistrat-o utilizarea reţelelor informatice globale, fiecare stat este nevoit să-şi dezvolte o strategie proprie de securizare a spaţiului cibernetic. Plecând de la exemplul american, care aplică deja o Strategie Naţională de Securizare a Spaţiului Cibernetic, se pot identifica
29

obiectivele strategice care ar trebui avute în vedere de orice stat în acest domeniu: • prevenirea atacurilor împotriva infrastructurii cibernetice; • reducerea vulnerabilităţii la atacuri împotriva infrastructurii cibernetice; • minimizarea daunelor şi a timpului de reconstituire a sistemului în urma eventualelor atacuri cibernetice. În scopul prevenirii ameninţărilor de securitate la adresa sistemelor informaţionale şi al instituirii unui răspuns cât mai riguros şi mai eficient în faţa unor asemenea ameninţări, sunt constituite Echipe de răspuns pentru incidente de securitate din domeniul IT (Computer Emergency Response Team – CERT). Activităţile CERT au în vedere prevenirea şi detectarea incidentelor de securitate IT3, dar şi informarea în legătură cu acestea. Centrele de tip CERT cooperează prin asigurarea de informaţii legate de incidente de securitate pentru utilizatorii sistemelor informaţionale prin intermediul Internetului. Se pot identifica 3 tipuri majore de organizaţii CERT: - private – care se ocupă doar de incidentele de securitate IT în cadrul unei companii sau a clienţilor acesteia; - CERT – din reţelele academice şi de cercetare; - publice – care se ocupă de incidente de securitate IT în cadrul instituţiilor guvernamentale şi, uneori, primesc plângeri şi din partea persoanelor particulare. Există relaţii strânse între actualele unităţi CERT, iar cele noi sunt binevenite în această „familie” şi pot beneficia de experienţa şi expertiza deja obţinute.

30