MACROECONOMIE NOTE DE CURS

CAPITOLUL 1 PROBLEME MACROECONOMICE
Analiza macroeconomică se concentrează asupra economiei naţionale, a elementelor de structură ale acesteia sau asupra economiei mondiale. Fenomenele şi procesele economice sunt rezultatul interacţiunii dintre deciziile milioanelor de agenţi economici (întreprinderi, menaje, administraţii, instituţii financiare etc.) care trebuie să ierarhizeze şi să aleagă din multitudinea de variante pe care le au la dispoziţie pentru cheltuirea (utilizarea) resurselor lor. De asemenea, deciziilor unor agenţi economici pot influenţa în mare măsură deciziile altor agenţi economici, pot orienta activitatea economică dintr-o ţară sau regiune. Pentru descrierea efectelor acestor milioane de decizii trebuie procedat la operaţiunea numită agregare. Aceasta constă în regruparea şi însumarea multitudinii de operaţiunii sau fluxuri economice în mărimi globale, semnificative din punct de vedere economic. Operaţiunile agenţilor economici sunt regrupate în categorii omogene în interiorul cărora sunt definite cu claritate operaţiunile elementare. Macroeconomia studiază funcţionalitatea şi comportamentul de ansamblu al economiei naţionale. Ea se ocupă de piaţa bunurilor şi serviciilor în ansamblul ei, neluând în considerare diferenţele între bunurile economice. Pentru macroeconomie există o singură piaţă: cea naţională. Concepţiile macroeconomice sunt grupate în trei mari categorii: curentul liberal – susţine că piaţa alocă cel mai bine resursele pentru satisfacerea nevoilor; curentul intervenţionist – susţine că intervenţia guvernului poate îmbunătăţi semnificativ funcţionarea pieţei naţionale, care este rigidă şi netransparentă; curentul de gândire neoclasic – reprezintă o conciliere între intervenţionism şi liberalism şi consideră că intervenţia statului este necesară pentru asigurarea unei creşteri economice echilibrate Inflaţia, şomajul, creşterea economică, creşterea sau degradarea nivelului de trai sunt cuvinte utilizate de reprezentanţii instituţiilor publice din orice ţară. Guvernele iau măsuri pentru inhibarea fenomenelor economice nefavorabile şi amplificarea efectelor benefice ale acestor fenomene. După Marea Depresiune probleme economiei naţionale în ansamblul său au devenit la fel de importante (dacă nu mai importante) ca cele microeconomice. Astfel, s-a cristalizat macroeconomia ca parte a ştiinţei economice care studiază ansamblul agenţilor economici. Au fost reevaluate concepte precum: deficit bugetar, cerere, ofertă. Au fost revizuite de asemenea, explicaţiile celor mai multe dintre fenomenele economice. Macroeconomia îşi concentrează atenţia asupra nivelului mediu al preţurilor pentru toate bunurile din economie, şi nu pentru fiecare bun în parte. Agenţii economici nu sunt studiaţi individual, ci priviţi ca un ansamblu omogen care are o funcţie clară în cadrul economiei naţionale. În prezent, principalele probleme macroeconomice sunt: - Inflaţia 2

- Şomajul - Fluctuaţiile activităţii economice - Standardul de viaţă - Deficitul bugetar - Dezechilibrul balanţei de plăţi Inflaţia este o problemă macroeconomică pentru aceasta erodează puterea de cumpărare a tuturor agenţilor economici. Veniturile agenţilor economici au, pe timp ce trece o putere de cumpărare din ce în ce mai mică (cantitatea de bunuri şi servicii ce pot fi achiziţionate scade dacă venitul nominal rămâne constant) şi un nivel de trai pe măsură. Inflaţia este un fenomen economic care, în ultimele decenii, a cunoscut o expansiune la nivel mondial. Practic, nici o ţară nu este ferită de acest dezechilibru monetaro-material. Şomajul constă în slaba utilizare a forţei de muncă. Aceasta aduce pierderi atât la nivelul producţiei, cât mai ales la nivel individual pentru că, dacă nu muncesc, oamenii nu pot obţine venituri necesare susţinerii consumului de bunuri şi servicii. În continuare, diminuarea consumului nu are alt efect decât reducerea în continuare a producţiei. Şomajul atrage după sine o reducere a resurselor bugetare şi, deci, diminuarea capacităţii statului de a interveni în activitatea economică naţională. Fluctuaţiile activităţii economice (creşteri şi scăderi ale producţiei şi consumului) reprezintă o cauză majoră a şomajului. Instituţiile statului încearcă să reducă amplitudinea ciclurilor economice astfel încât activitatea economică şi dezechilibrele acesteia să fie sub control. Creşterea exagerată a producţiei poate avea efecte negative pe termen mediu şi lung asupra economiei naţionale. Standardul de viaţă reprezintă problema centrală a economiei normative actuale. În perioada care a urmat celui de al doilea război mondial, veniturile reale şi, deci, şi standardele de viaţă au crescut în majoritatea ţărilor. În prezent, creşterea nivelului de trai al consumatorilor reprezintă principala ţintă a politicilor economice conjuncturale. Creşterea nivelului de trai se traduce în final şi în creşterea productivităţii, în creşterea înzestrării tehnice a muncii, în creşterea producţiei (pentru că menajele pot consuma mai mult), a veniturilor şi în tot ce înseamnă dezvoltare economică. Deficitul bugetar reprezintă un dezechilibru între veniturile şi cheltuielile statului, în sensul că veniturile sunt mai mici decât veniturile. Dezechilibrul constă în faptul că agenţii economici care contribuie trebuie să plătească în viitor impozite şi taxe mai mari, dat fiind faptul ca deficitul bugetar se acoperă cu credite interne sau externe. De asemenea, cheltuielile statului sunt din ce în ce mai mari statul luând asupra sa sarcini tot mai multe ce revin pieţei. În sfârşit, deficitul bugetar s-a generalizat după ce de al doilea război mondial, unele state ajungând în imposibilitate de plată a datoriilor externe. În această situaţie au fost nevoite să reducă consumul intern (cum s-a întâmplat în România) sau să facă presiuni pentru reeşalonarea datoriei externe. Modele economice keynesiste şi neoclasice arată că deficitul bugetar are un efect multiplicator şi că statul, efectuând cheltuieli în prezent, generează venituri în viitor. Dezechilibrul balanţei de plăţi constituie o problemă macroeconomică de actualitate în contextul regionalizării, globalizării şi integrării. Crearea şi 3

pentru reprezintă un contraechivalent al unor bunuri sau servicii. Liberalizarea contului de capital poate determina apariţia dezechilibrelor la nivelul balanţei de plăţi.deturnarea fluxurilor reale şi monetare la nivel internaţional determină intrări şi ieşiri de monedă străină diferite în diversele ţări. În sfârşit. pot induce chiar crize financiare pe pieţele pe care vin. În general. întrucât exporturile sunt mult inferioare importurilor. Capitalurile speculative în schimb. agentul economic care trebuie să rezolve aceste probleme. suferă o criză profundă. lipsa de competitivitate a unei ţări are ca efect o balanţă de plăţi deficitară. statul. De asemenea. punându-se chiar problema funcţiei acestuia de regulator al activităţii economice. sumele de valută a căror destinaţie este investiţia nu reprezintă un pericol major. dar mai ales pe cele de pe care pleacă. 4 .

C. Sectorul public se separă în: unităţi de asigurări sociale şi organisme ale administraţiei (centrale şi locale). II.şi serviciilor produse şi consumate în scopul producerii de noi bunuri materiale şi nemateriale).1. în general. 2. în expresie monetară. operaţiunile contabile. învăţământ. Evaluarea . Contul de producţie.). în contraprestaţia factorilor de producţie puşi la dispoziţie sectorului productiv sau sectorului public sau din transferuri de la alte sectoare (pensii. a rezultatelor agenţilor economici în ansamblu permite reflectarea evoluţiilor favorabile şi nefavorabile în economia naţională. Se construieşte la nivelul sectoarelor şi pe ansamblul economiei naţionale. serviciile publice (sănătate. apărare etc. prin acesta sintetizându-se tranzacţiile specifice activităţii de producţie a subiectelor economice interne. El are trei componente: sectorul agenţilor economici. utilizarea veniturilor societăţii etc. fără a primi echivalentul valoric. necesită măsurarea rezultatelor activităţii economice.N. Aici se cuprind.CAPITOLUL 2 INDICATORII MACROECONOMICI Evidenţierea nivelului de dezvoltare economică. în mod coerent. fizică şi valorică. consumul intermediar (adică valoarea bunurilor . iar în partea stângă. ajutoare etc. structura şi utilizarea acesteia. Veniturile gospodăriilor provin de la firme şi de la sectorul public (guvernamental). sectorul "public" şi sectorul "străinătate". Sectorul "străinătate" sau "restul lumii" evidenţiază tranzacţiile cu alte ţări. sectoare economice şi ramuri de activitate. Pentru analiza acestor aspecte esenţiale ale vieţii economice din societate se alcătuiesc următoarele conturi naţionale: 1. iar scopul activităţii îl constituie obţinerea de profit. înregistrând toate fluxurile reale şi monetare din sistemul economic. Sistemul conturilor naţionale reprezintă o reprezentare a economiei naţionale. Ele sunt utilizate pentru calcule macroeconomice şi pentru furnizarea informaţiilor necesare privind: producţia de bunuri pe economia naţională. Soldul contului reprezintă valoarea adăugată brută (la nivelul unui sector). I.altele decât cele de capital fix . Sectorul "gospodării" sau "menaje" este un sector consumator. Conturile macroeconomice sunt rezultatul unor multiple agregări şi sintetizări ale informaţiilor cuprinse în conturile alcătuite pe subiecte economice.). Sistemul Contabilităţii Naţionale (S. corelat şi echilibrat. sectorul "gospodării". la nivelul economiei naţionale. Sectorul agenţilor economici cuprinde sectorul "firme". în sensul că utilizează veniturile obţinute pentru satisfacerea necesităţilor de consum. burse. Sectorul "firme" cuprinde toate subiectele economice (agenţi economici) care au ca trăsătură principală faptul că produc bunuri destinate pieţei. respectiv produsul intern brut (la nivelul 5 . conturile naţionale.) din ţara noastră reprezintă un sistem de evidenţă valorică a fluxurilor economice. formarea şi repartiţia veniturilor în societate. În partea dreaptă a contului de producţie se înregistrează valoarea producţiei brute (pe sectoare sau pe economie naţională). Sectorul "public" sau "guvernamental" reuneşte toate subiectele economice (instituţiile publice) care produc bunuri publice (colective) pentru populaţie. a tendinţelor acesteia şi a modului în care sunt utilizate resursele unei economii naţionale.

adică PIN (sau suma veniturilor factorilor de producţie din interiorul ţării) şi veniturile factorilor de producţie naţionali din activitatea desfăşurată în străinătate. astfel: VAB = PB − Ci. exprimate prin indicatorii "valoarea adăugată netă" (la nivel de sectoare) sau "produsul intern net" (la nivelul economiei naţionale). De asemenea. Venitul naţional se obţine adăugând la PIN exprimat în preţurile factorilor. 2.A). Contul de creare a veniturilor.economiei naţionale). Diferenţa dintre subvenţiile de exploatare şi impozitele indirecte (diferenţă cunoscută sub denumirea de impozite sau taxe nete1) se ia în calcul atunci când indicatorii macroeconomici sunt evidenţiaţi în preţurile pieţei. la resurse. care. astfel: VN = PNNpf = PINpf + SVFS 4. respectiv diferenţa dintre producţia brută (PB) şi consumul intermediar (Ci). se evidenţiază valoarea adăugată brută (pe sectoare) sau produsul intern brut (pe economie naţională) şi subvenţiile de exploatare. Contul de repartiţie a veniturilor. În sfârşit VAB reflectă producţia finală. VAB reprezintă suma veniturilor fundamentale (profit. contul de producţie evidenţiază valoarea producţiei pe sectoare sau pe economie naţională şi separarea acesteia în consum intermediar şi valoare adăugată brută sau produs intern brut. la resurse. dobânzi şi rente) la care se adaugă amortizarea. iar soldul acestui cont reprezintă veniturile. soldul conturilor naţionale apare în partea stângă şi aceasta se evidenţiază în contul următor. Valoarea adăugată netă (VAN) exprimă diferenţa dintre valoarea adăugată brută (VAB) şi consumul de capital fix (CCF sau amortizarea . soldul veniturilor factorilor de producţie în raport cu străinătatea (SVFS). Deci. astfel: VAN = VAB − A. ca resursă (în partea dreaptă). În partea stângă se evidenţiază veniturile factorilor de producţie plătite străinătăţii ca urmare a activităţii depuse în interiorul ţării de agenţi economici străini. Contul de utilizare a veniturilor. Evidenţiază repartiţia primară a veniturilor. Evidenţiază pentru fiecare sector şi pentru întreaga economie formarea veniturilor din activitatea economică. Soldul acestui cont este reflectat prin indicatorul "produs naţional net" (PNN). 3. În partea stângă a contului se înregistrează amortizarea şi impozitele indirecte. Valoarea adăugată brută (VAB) exprimă valoare pe care o aduce agentul economic producător elementelor de capital circulat pe care le achiziţionează şi prelucrează în vederea obţinerii produselor finite. 6 . În partea dreaptă. În partea dreaptă a contului. Evidenţiază utilizarea în interiorul ţării a componentelor venitului naţional disponibil (venitul 1 Din punct de vedere fiscal corect este „impozite nete”. dacă este exprimat în preţurile factorilor. se înregistrează soldul contului precedent. În el se sintetizează pe lângă veniturile factorilor create în interiorul ţării şi veniturile factorilor încasate din străinătate şi cele plătite străinătăţii. se mai denumeşte şi venit naţional (VN). salarii. Ca regulă.

prin indicatorii utilizaţi. aceşti indicatori se calculează numai în expresie valorică. licenţe. ei pot fi evaluaţi la preţurile pieţei (preţurile cumpărătorilor) sau la costurile factorilor de producţie (preţurile producătorilor). Consumul public (Cpb) exprimă cheltuielile făcute de instituţiile publice pentru materiale. obţinute de către toţi agenţii economici din economia naţională. b) operaţiuni privind repartiţia. se reflectă cifric şi cantitativ prin indicatori sintetici. prin intermediul preţurilor şi tarifelor2. Împreună. amortizare şi alte consumuri necesare prestării serviciilor publice către populaţie. combustibili. transferuri de la administraţiile publice spre agenţii economici sub forma subvenţiilor de exploatare. se obţin economiile nete. destinate investiţiilor nete. distribuţie de bunuri). Sistemul de evidenţă şi măsurare a rezultatelor macroeconomice îndeplineşte. Consumul privat (Cpv) exprimă cheltuielile efectuate de populaţie pentru cumpărarea de mărfuri şi servicii necesare satisfacerii nevoilor proprii. dividende). pentru consumul privat şi consumul public (ambele formează consumul final al societăţii). drept de autor. veniturile proprietăţii şi ale întreprinderilor (dobânzi. brevete. de regulă un an. III. adică formării nete a capitalului. corelarea resurselor alocate şi consumate cu rezultatele obţinute. depozitare. consum final. Dacă din economiile brute se scade amortizarea. În funcţie de scopul urmărit. consumul privat cu cel public formează consumul final (CF). Soldul contului este reprezentat de indicatorul "economii brute" şi se determină conform relaţiei: Eb = VND − CF = VND − (Cpv + Cpb). impozite legate de producţie şi import. Investiţia netă este acea parte din venit care se foloseşte pentru a spori capitalul fix şi stocurile. Indiferent de natura rezultatelor (bunuri materiale şi servicii) şi fluxurilor din economia naţională. o serie de funcţii esenţiale cum ar fi: 2 Preţul serviciilor. formarea brută a capitalului. care sunt de distribuire şi redistribuire a veniturilor obţinute la nivel de economie naţională: remunerarea salariaţilor. Rezultatele activităţii la nivel macroeconomic într-o perioadă determinată. adică formării brute a capitalului. arenzi. indicatorii sintetici de rezultate macroeconomice se determină la preţurile pieţei. operaţiunile de asigurări etc. De obicei. studierea principalelor corelaţii care s-au manifestat în perioada de calcul. ceea ce permite cunoaşterea dimensiunii rezultatelor activităţii din intervalul de timp avut în vedere. energie. Economiile brute sunt destinate investiţiilor brute. c) operaţiuni financiare care au ca obiect operaţiunile referitoare la crearea şi circulaţia mijloacelor de plată. la creanţele şi datoriile agenţilor dintr-o economie naţională. unde VND este venitul naţional disponibil (vezi infra venit naţional). Sistemul operaţiunilor contabile cuprinde: a) operaţiuni contabile privind bunurile şi serviciile (producţie. 7 .naţional corectat cu soldul transferurilor curente cu străinătatea).

deoarece indicatorii de rezultate macroeconomice reflectă tabloul fluxurilor din economia naţională. cu ajutorul căruia se sintetizează şi se corelează informaţiile privind desfăşurarea activităţii economice şi măsurarea potenţialului economic. c) suport de bază al fundamentării deciziilor în economie. dobânzi. iar în cazul indicatorilor în expresie netă. b) instrument de analiză a activităţii economice în perioada anterioară şi a echilibrului macroeconomic sub diferitele sale forme de manifestare. se elimină consumul intermediar (respectiv valoarea bunurilor materiale şi serviciilor produse şi utilizate pentru a crea noi bunuri. a participării ţării la circuitul economic mondial. În practică. prin această metodă se însumează: cheltuielile gospodăriilor (menajelor) pentru produse şi servicii de consum. Indicatorii care reflectă rezultatele macroeconomice în Sistemul Conturilor Naţionale pot fi calculaţi prin una din următoarele trei metode: a) metoda producţiei (metoda valorii adăugate) prin care are loc măsurarea şi evidenţierea valorilor adăugate brutei3 create de către toţi agenţii economici. se utilizează metoda de producţie. c) metoda repartiţiei (metoda însumării veniturilor). 3 Valoarea adăugată brută cuprinde: profit. concretizate în venituri încasate de proprietarii acestor factori (salarii.a) instrument de evidenţă statistică. al corectării unor efecte nedorite ale mecanismului spontan al pieţei. rezultând valoarea adăugată netă. dobânzi. al interdependenţelor vieţii economice. b) metoda utilizării finale (metoda cheltuielilor sau a folosirii veniturilor). Astfel. d) indicatorii de rezultate macroeconomice au o largă utilizare pentru comparaţii internaţionale. producători de bunuri şi servicii (de consum şi publice) şi agregarea acestor mărimi pe sectoare. se elimină şi consumul de capital fix (amortizarea). exportul net (diferenţa dintre valoarea bunurilor şi serviciilor exportate şi valoarea celor importate). cheltuielile publice guvernamentale (instituţiilor administraţiei centrale şi locale) pentru serviciile administrative puse la dispoziţia colectivităţilor. se îmbină cele trei metode. 8 . amortizare. din valoarea totală a producţiei sau valoarea producţiei brute (pe sectoare. ramuri şi pe ansamblul economiei naţionale. care constă în însumarea elementelor ce reflectă recompensarea factorilor de producţie. cheltuielile pentru bunuri de investiţii (investiţiile brute). Concret.m. rente) şi alocaţiile pentru consumul de capital fix (amortizările). permiţând înţelegerea legităţilor economice şi a modului lor concret de manifestare în timp şi spaţiu. reflectând evoluţia cantitativă a economiei naţionale. pentru înţelegerea corectă a fenomenelor şi proceselor din economia mondială. pentru calcularea indicatorilor sintetici ai rezultatelor macroeconomice. Prin această metodă. care constă în agregarea cheltuielilor totale ale agenţilor economici cu bunurile materiale şi serviciile care compun producţia finală. rente. pentru determinarea producţiei pe ramuri ale economiei. al influenţării corelaţiilor şi tendinţelor celor mai favorabile. profituri. pentru domeniul serviciilor se aplică metoda cheltuielilor ş. achiziţionate de terţi). ramuri sau economie naţională). a interdependenţelor economice internaţionale.d.a. salarii.

se mai calculează scăzând din produsul intern brut consumul de capital fix. subramuri şi activităţi. De asemenea. într-o perioadă determinată (un an). Principalii indicatori de rezultate macroeconomice calculaţi în SCN sunt: 1) produsul global brut (PGB). adică prin însumarea consumului final şi a celui intermediar4. 6) venitul naţional (VN). 4 Teoria economică mai puţin acceptată în prezent susţine că produsul global brut este un indicator superior PIB întrucât dă posibilitatea comparării valorii finale a bunului cu cea la intrarea în procesul de producţie.I. valoric. cu caracter marfar şi nemarfar. 3) produsul intern net (PIN). Acest indicator este baza măsurării rezultatelor macroeconomice în SCN şi se calculează. obţinute într-o perioadă de timp. 5) produsul naţional net (PNN).consumul intermediar. prin combinarea metodei valorii adăugate (metoda de producţie) cu metoda repartiţiei (a însumării veniturilor).2. de regulă un an. producţia finală de bunuri şi servicii obţinute de către toţi agenţii economici (autohtoni şi străini) care îşi desfăşoară activitatea în interiorul ţării. De asemenea. astfel: PIB = Σ VABi sau PIB = PGB − Ci. Produsul intern net (PIN) sintetizează suma valorilor adăugate nete ale bunurilor materiale şi serviciilor finale produse de către toţi agenţii economici (autohtoni şi străini) care acţionează în interiorul ţării. PGB răspunde unor cerinţe reale de cunoaştere macroeconomică privind corelaţiile care se formează între diferite ramuri. PIB se determină fie prin însumarea valorilor adăugate brute ale tuturor bunurilor create de agenţii economici din interiorul ţării (agregate la nivel de sector sau ramură). 9 .). acest indicator reflectă valoare corectă a volumului de capital tehnic utilizat intr-o economie naţională. în cadrul subsistemelor economiei naţionale. unde "i" reprezintă sectoarele economiei. fie prin scăderea din produsul global brut a consumului intermediar. 2) produsul intern brut (P. destinate consumului final. astfel: PIN = Σ VANi. Acest indicator include înregistrări repetate. Produsul intern brut (PIB) reflectă. PGB se calculează ca sumă a producţiei brute de bunuri materiale şi servicii din toate sectoarele.B. astfel: PIN = PIB − A. în practică. Produsul global brut (PGB) reflectă valoarea totală a bunurilor materiale şi a serviciilor. iar Ci . 4) produsul naţional brut (PNB). fapt pentru care are o utilizare redusă. amortizarea (A). într-o perioadă de timp (de regulă un an). Acest indicator exprimă mărimea valorii adăugate brute a bunurilor materiale şi serviciilor produse în interiorul ţării şi ajunse în stadiul final al circuitului economic.2. Cu toate acestea.

respectiv amortizările (A). Dacă PNN este evaluat la costurile factorilor. imaginea producţiei finale nete. în funcţie de soldul cu exteriorul pozitiv sau negativ (± SE) dintre VAB obţinută de agenţii economici naţionali în străinătate şi VAB obţinută de agenţii economici străini în interiorul unei ţări (PNB = PIB ± SE).Produsul naţional brut (PNB) reprezintă valoarea adăugată brută a tuturor bunurilor materiale şi serviciilor finale provenite din activităţile agenţilor economici naţionali. Acest indicator poate fi mai mare sau mai mic decât PIB. obţinute atât în ţară cât şi în afara acesteia. apare ca indicator al cererii agregate (cheltuielile dintr-o ţară au la bază veniturile obţinute de factorii de producţie care sunt repatriate. determinarea venitului naţional porneşte de la PNB evaluat la preţurile pieţei (PNBpp) din care se scad alocaţiile pentru consumul de capital fix (amortizarea). exprimat în preţurile (costurile) factorilor (PNBcf). a alocaţiilor pentru consumul de capital fix (A). indiferent unde sunt obţinute ele şi sunt cheltuite pe teritoriul ţării de origine a proprietarului). Deci: VN = PNBpp − A − Ii + Sv sau VN = PNBcf − Amortizarea. 10 . atât pe teritoriul ţării. cât şi în afara acesteia şi se determină prin scăderea din PNB a amortizării capitalului fix (A).A Produsul naţional net (PNN) se mai poate calcula adăugând la PIN soldul. precum şi impozitele indirecte (Ii) şi se adaugă subvenţiile de exploatare (Sv) (Ii – Sv = Impozite nete). astfel: PNN = PNB . atunci el reflectă venitul naţional. el reflectă şi utilizarea veniturilor pentru cumpărarea de produse şi servicii de consum şi pentru economisire. PNB se determină prin scăderea din PIB a valorii adăugate brute realizate pe teritoriul naţional de către agenţii economici străini (PE). VN poate fi considerat şi ca indicator ce exprimă veniturile din muncă şi din proprietate care decurg din producţia bunurilor economice. denumit şi PNB nominal. Atât PIB. el oglindeşte oferta naţională (producţie internă la care se adaugă importurile). La acelaşi rezultat se ajunge şi prin scăderea din PNB. Ţinând seama de cheltuielile agenţilor economici. (± SE) dintre VAN obţinută de agenţii economici naţionali în străinătate şi VAN obţinută de agenţii economici străini pe teritoriul unei ţări astfel: PNN = PIN ± SE. Venitul naţional (VN) sintetizează veniturile obţinute de către proprietarii factorilor de producţie prin care se recompensează aportul acestora la producerea bunurilor materiale şi serviciilor. totuşi. în decursul unei perioade de timp (un an). cât şi PNB nu oferă. pozitiv sau negativ. De asemenea. la care se adună valoarea adăugată brută realizată de agenţii economici naţionali care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul altor state (VE). Produsul naţional net (PNN) reprezintă expresia bănească a valorii adăugate nete obţinute de agenţii economici naţionali. astfel: PNB = PIB − PE + VE. iar dacă se calculează pe baza fluxului de cheltuieli ale naţiunii. deoarece includ şi alocaţia pentru consumul de capital fix. Dacă acest indicator este evaluat pe baza preţurilor pieţei.

impozitele pe profit) şi se adaugă veniturile populaţiei care provin din transferuri (pensii.VDM.). în general. că orice ţară efectuează o serie de plăţi către străinătate. Creşterea economică este relevată de creşterea indicatorilor macroeconomici. adică veniturile provenite din munca angajaţilor. se obţine venitul personal al populaţiei (menajelor) VPM. ajutoare. cele provenite din activitatea de întreprinzător şi cele din patrimoniu. numit şi soldul transferurilor curente cu străinătatea (STCS). De precizat. indicatorii se numesc indicatori nominali sau monetari. indicatorii macroeconomici se exprimă în preţuri constante (sau comparabile) care reprezintă preţurile anului şi se numesc indicatori reali (PIB real. daune.Se poate aprecia că venitul naţional exprimă veniturile factorilor de producţie. ajutoare. rente. Întrucât aceşti indicatori sunt exprimaţi monetar (valoric). Raportul dintre PIB nominal şi PIB real se numeşte deflatorul PIB (D) şi exprimă indicele mediu al preţurilor pe întreaga economie. După calcularea PIB real. b) creşterea productivităţii (randamentului) factorilor de producţie. Sporirea venitului naţional. PNB real etc. de unde rezultă PIBreal = PIBnominal / D. prin calcularea indicelui produsului intern brut (IPIB): IPIB = PIBreal1 / PIBreal0. profiturile nedistribuite. totodată. burse. astfel: D = PIBnominal / PIBreal. plăţi ce nu sunt legate de activitatea de producţie (transferuri curente privind: cotizaţii la organisme internaţionale. Dacă din venitul personal al menajelor se deduc impozitele şi taxele plătite de populaţie. Dacă din VND se scad veniturile ce nu revin populaţiei (contribuţia pentru asigurări sociale. Se obţine astfel venitul naţional disponibil (VND) conform relaţiei VND = VN ± STCS. iar creşterea lor se poate datora atât creşterii preţurilor de la o perioadă la alta (inflaţie) cât şi creşterii fizice a activităţii economice. se obţine venitul disponibil al menajelor . taxe etc. toate aceste venituri fiind supuse impozitării directe. Produsul potenţial se referă la mărimea maximă a acestuia care poate fi obţinută într-o perioadă în condiţiile ocupării depline a forţei de muncă (la randament maxim în condiţiile aplicării legii randamentelor 11 . astfel că venitul naţional creat trebuie corectat cu soldul încasărilor şi plăţilor în raport cu străinătatea. încasează plăţi efectuate de străinătate către ea. pentru determinarea dinamicii economice.). penalizări. VND poate fi mai mare sau mai mic decât VN. alocaţii etc. Adică. se poate trece la stabilirea dinamicii (evoluţiei) indicatorului respectiv. profituri. în venitul naţional se includ: salarii. ceea ce reprezintă suma valorilor adăugate nete create de factorii de producţie naţionali în interiorul ţării şi în alte ţări. ca expresie a creşterii şi dezvoltării economice este condiţionată de doi factori: a) creşterea volumului factorilor de producţie. Produsul activităţii economice poate fi potenţial sau actual. în perioada analizată. Dacă sunt exprimaţi în preţurile curente ale anului de calcul. indicator ce exprimă posibilităţile populaţiei pentru consum (C) şi economii (E).) şi. În funcţie de acest sold. Indicatorii macroeconomici sunt utilizaţi. dobânzi nete (diferenţa dintre dobânzile încasate şi dobânzile plătite).

descrescătoare). Produsul actual poate fi mai mare sau mai mic decât produsul potenţial, în raport de nivelul productivităţii muncii medii, de rata de activitate a populaţiei, precum şi de alte condiţii conjuncturale. Diferenţa dintre PNB potenţial şi PNB actual se numeşte ecartul PNB şi are o mare importanţă în studiile de echilibru macroeconomic.

12

CAPITOLUL 3 CONSUM, VENIT, INVESTIŢII
Venitul naţional reprezintă ansamblul veniturilor încasate de agenţii economici naţionali, indiferent unde îşi desfăşoară activitatea în lume. Ca şi la nivel microeconomic, la nivel macroeconomic, venitul nu poate fi decât consumat sau economisit. Matematic: V=C+E V – venitul naţional5 C – consumul E – economisirea Ansamblul economiilor realizate se transformă în totalitate la nivelul economiei naţionale în investiţii, care sunt utilizate pentru sporirea capacităţii de producţiei şi a producţiei înseşi. Acest fenomen reprezintă transformarea economiilor în bunuri capital (acumularea capitalului). Partea din venit consumată poartă denumirea de rată medie a consumului sau înclinaţie medie a consumului. Se calculează: c = C/V Rata marginală a consumului sau înclinaţia marginală spre consum reflectă modificarea consumului ca urmare a modificării venitului. c’ = ΔC/ΔV Rata medie a economisirii (înclinaţia medie spre economisire) exprimă partea din venitul naţional (sau disponibil, după caz) neconsumat. s = S/V Rata marginală a economisirii sau înclinaţia marginală spre economisire descrie evoluţia economisirii la modificarea cu o unitate a venitului disponibil (sau naţional, în cazul în care nu se iau in calcul existenţa altor componente ale economiei naţionale decât cel sectorul productiv şi agenţii economici consumatori). s’ = ΔS/ΔV Înclinaţiile medii şi marginale ale consumului şi economisirii sunt subunitare şi pozitive (întrucât nici consumul nici economisirea nu sunt, de regulă, mai mari decât venitul). De asemenea, c+s =1 şi c’+s’ = 1 În concepţia acestei construcţii teoretice, consumul este funcţie de venit: C = f (V) C(V) = C0 + c’ V În cazul în care venitul este nul este necesar un consum minim al agenţilor economici fără de care nu îşi pot continua activitatea. În aceste condiţii rata marginală (înclinaţia marginală) a consumului este inferioară înclinaţiei medii şi funcţie descrescătoare de venit.
5

În un ele surse bibliografice venitul mai este notat cu Y.

13

Figura nr. 1. Evoluţia consumului şi economisirii Parte din venit care nu este consumată reprezintă economisirea 6. Aceasta mai este interpretată şi ca un consum amânat. În general, veniturile au următoarele destinaţii: cumpărarea de bunuri şi servicii finale (consum), cumpărarea de bunuri pentru producţie (investiţii), achiziţia de active financiare (plasamente), şi păstrarea monedei (tezaurizare). Ultimele trei destinaţii constituie direcţiile de utilizare a economiilor. Economisirea creativă este cea pe baza căreia se achiziţionează bunuri şi servicii pentru producţie (şi vor genera venituri viitoare). Investiţiile constituie, în accepţiunea lui J.M. Keynes, actul economic fundamental care determină creşterea capacităţii de producţie şi deci, creşterea venitului. Investiţiile efectuate într-oi economie naţională constituie un ansamblu de active de producţie nou create , într-un interval determinat de timp. Acestea determină creşterea producţiei în intervalele viitoare de timp. Relaţia dintre creşterea producţiei şi creşterea investiţiilor într-o economie naţională este reflectată de multiplicatorului investiţiilor (k). Datorită efectului de multiplicare, o creştere a investiţiei determină creşterea mai importantă a producţiei, a veniturilor şi deci, într-o perioadă ulterioară, a consumului. Multiplicatorul investiţiilor este dat de creşterea nivelului producţiei (veniturilor) determină de creşterea investiţiilor cu o unitate. K= ΔV/ΔI Cum ΔI = ΔV – ΔC rezultă că:
6

În engleză „savings”.

14

. Pe de altă parte. Totuşi. aceasta trebuie corelată cu rata profitului (şi eficienţa capitalului). partea economisită va fi redusă.rata dobânzii . Atunci când rata profitului este mai mare în raport cu rata dobânzii economiile agenţilor economici vor fi investite. deoarece acestea trebuie să genereze venituri mai mari pentru acoperirea costurilor creditului. ca premisă a creşterii unei economii naţionale sunt influenţate de mai mulţi factori: . în aceste condiţii. perspective favorabile într-un sector determină concentrarea resurselor de investit către ramura sau sectorul respectiv. într-o economie naţională trebuie să existe un echilibru între consum şi economisire. Când acesta înregistrează un nivel scăzut. . o înclinaţie spre consum redusă este echivalentă cu economii mai mari şi transformarea acestora în investiţii. În situaţia în care randamentul plasamentelor (rata dobânzii) este mare. deoarece investitorul este constrâns să plătească dobânda din rezultatele productiv.k = ΔV/ΔV-ΔC K = 1/ 1 –ΔC/ΔV = 1 / (1-c’)= 1/s’ Multiplicatorul investiţiilor ia valori mai mari decât 1 (întrucât c’ şi s’ iau valori între 0 şi 1). după cum arată multiplicatorul.costul creditului. randamentul viitor al investiţiei prezente. cu cât creditul este mai scump cu atât investiţiile sunt mai reduse. că. Totodată. Nu pot exista investiţii dacă o economie naţională nu acumulează (nu îşi amână consumul în vederea obţinerii unei producţii viitoare suplimentare şi deci a unor venituri viitoare). reducânduse astfel posibilitatea ca în viitor investiţiile să aibă un nivel satisfăcător.evoluţia cererii de bunuri şi servicii.volumul economiilor. evoluţia cererii de bunuri şi servicii determină. Valorificarea mai bună a bunurilor şi serviciilor obţinute în urma investiţiilor determină venituri mai mari ca urmare a eforturilor investiţionale şi deci reprezintă un stimulent pentru a investi. Factorul important în decizia de a investi este rata dobânzii.încrederea în viitor (aşteptările agenţilor economici cu privire la cea ce se va întâmpla în viitor). partea din venit care nu este consumată reprezintă principalul izvor al investiţiilor. investitorul este descurajat să-şi asume riscul unei afaceri. dar creşterea venitului ca urmare a investiţiilor efectuate va fi insuficientă. creditul este ieftin şi se creează premise favorabile investirii. 15 . Multiplicatorul investiţiilor arată deci. cu cât este mai mare înclinaţia marginală de spre consum cu atât efectul investiţiilor este mai mare. Investiţiile. acesta are de ales între a investi şi a plasa. Însă. Aşadar. .

precum şi refacerea şi dezvoltarea infrastructurii naţionale. Dacă nivelul general al preţurilor creşte (considerând că ceilalţi factori nu se modifică). Deci: CA = C + G + I + EN Cererea pentru consumul personal (C) este reprezentată de totalitatea cheltuielilor de consum ale sectorului privat (gospodăriilor) pentru achiziţionarea de bunuri materiale (inclusiv bunuri durabile) şi servicii de consum (finale). mărimea ei fiind în funcţie de veniturile consumatorilor şi de nivelul preţurilor pe care ei trebuie să le plătească pentru bunurile respective. construcţia de locuinţe etc. cererea pentru consum).CAPITOLUL 4 CEREREA ŞI OFERTA AGREGATE 4. Constă în construirea de clădiri. alocaţii. achiziţionarea de maşini şi utilaje necesare continuării şi creşterii producţiei. Acestea cuprind cumpărările de bunuri şi servicii pentru buna funcţionare a instituţiilor statului. în sens pozitiv (de exemplu. sub forma cererii agregate (globale.1. în ultimă instanţă. cum sunt investiţiile. de regulă. comportamentele agenţilor economici se concretizează. deschisă spre exterior. Unele componente ale CA sunt relativ stabile în timp şi evoluează. puterea de 16 . de rata inflaţiei şi de cea a şomajului. Cererea agregată (globală) reprezintă ansamblul cerinţelor solvabile de bunuri şi servicii produse într-o economie. ajutoare. într-o perioadă de timp şi la un nivel mediu general al preţurilor acestora. totale) şi ofertei agregate. Cererea pentru investiţii (I) reprezintă cheltuielile firmelor pentru investiţii brute. Într-o economie de piaţă modernă. achiziţiile guvernamentale (G). pentru prestarea de servicii publice. definite în sensul de adaos la stocul de capital tehnic (formare brută de capital fix şi creşterea stocurilor). alte componente ale CA. Reprezintă componenta principală în structura CA. a restului lumii). În schimb. Cererea agregată Macroeconomia se preocupă de factorii determinanţi ai producţiei totale şi ai ratei de creştere. care este o medie ponderată a preţurilor tuturor bunurilor materiale şi serviciilor produse într-o economie. Exporturile nete (EN) reprezintă diferenţa dintre exporturi şi importuri (EN = EX-IM) şi reflectă influenţa comerţului exterior asupra cererii agregate (cererea agregată a străinătăţii. achiziţii pentru rezervele de stat. cererea pentru investiţii (I) şi cererea externă formată din exportul net (EN). Achiziţiile guvernamentale (G) (ale administraţiilor publice locale şi centrale) se referă la cheltuielile pentru consumul public şi investiţiile publice. cauzând fluctuaţii ale activităţii economice Mărimea cererii agregate este influenţată de nivelul general al preţurilor. G nu trebuie confundat cu cheltuielile guvernamentale totale (ale bugetului de stat) care cuprind în plus şi transferurile de plăţi către alte sectoare (subvenţii. Ea nu include achiziţionarea hârtiilor de valoare (plasamentele) şi nici investiţiile în capital uman. etc). se modifică mai rapid şi pot cunoaşte oscilaţii importante. Structura cererii agregate cuprinde patru componente de bază: cererea pentru consumul personal (C).

creşterea ratei dobânzii în condiţiile unui nivel mai ridicat al preţurilor va determina reducerea achiziţiilor de bunuri de consum şi a investiţiilor pe seama creditului. cu efecte asupra descurajării investiţiilor. creşterea nivelului general al preţurilor dintr-o economie va conduce spre o scumpire a bunurilor şi serviciilor produse pe plan intern. O modificare a nivelului general al preţurilor modifică în sens invers nivelul veniturilor reale ale cumpărătorilor care are ca efect o modificare în acelaşi sens a cheltuielilor reale din economie. ca răspuns la modificarea nivelului general al preţurilor. sporirea nivelului general al preţurilor va avea ca rezultat şi reducerea cheltuielilor guvernamentale pentru achiziţionarea de bunuri de consum şi bunuri investiţionale. scumpindu-se astfel creditul. creşterea acestui nivel va determina şi mărirea ratei medii a dobânzii. cumpărătorii recurg şi la reducerea cheltuielilor. Astfel. deci. Ca urmare. ele fiind relativ mai scumpe faţă de cele străine. iar panta negativă a acesteia ne arată cum se modifică nivelul cheltuielilor reale. Un alt motiv pentru care cumpărătorii îşi reduc volumul total al achiziţiilor de bunuri odată cu creşterea preţurilor se referă la efectul modificării ratei dobânzii. 17 . Există şi efecte de substituire care explică reducerea CA ca urmare a creşterii preţurilor (curba descrescătoare a CA). adică va avea loc o reducere a cererii agregate. Creşterea nivelului general al preţurilor afectează şi volumul investiţiilor. La nivel macroeconomic. o creştere a nivelului general al preţurilor echivalează cu o reducere a veniturilor reale totale şi astfel cumpărătorii vor achiziţiona un volum mai mic de bunuri şi servicii. Primul şi cel mai evident se referă la substituirea bunurilor din producţia internă cu cele din import. Pentru a-şi proteja valoarea reală a soldurilor. întrucât dacă presupunem că investiţiile se fac din împrumuturi. valoarea reală a soldurilor deţinute de cumpărători la bănci şi la alte instituţii financiare (plasamente) va scădea. De asemenea. nu se mai pune problema unor astfel de alternative în alegerile făcute de cumpărători. A doua împrejurare care explică curba înclinată negativ a CA se referă la efectul soldurilor reale. dar nu de natura celor cunoscute şi analizate pe pieţele produselor. cunoscut de la analiza pieţelor individuale (produselor). consumatorii interni vor avea tendinţa să cumpere mai puţine bunuri economice autohtone. curba CA este descrescătoare.cumpărare a banilor scade. astfel că se va putea cumpăra o cantitate mai mică de bunuri şi servicii cu un venit nominal dat. Dacă preţurile cresc semnificativ. adică a scăderii cererii pentru bunuri de capital. preţuri mai mari la produsele indigene vor stimula rezidenţii să achiziţioneze bunuri din import (care nu fac parte din CA) şi vor descuraja exporturile care reprezintă o parte a CA. în schimb alte efecte de substituire care explică relaţia inversă între modificarea nivelului preţurilor şi cel al CA. Procesul descris se numeşte efectul venitului asupra cererii dacă preţul se modifică. când cumpărătorii achiziţionau un bun alternativ (substituibil) cu un preţ relativ mai mic al cărui nivel nu a crescut. În concluzie. comparativ cu cele străine. pentru orice nivel al preţurilor nivelul cererii globale la care cheltuielile reale şi veniturile reale sunt simultan în echilibru. Totodată. în ultimă instanţă. La nivel macroeconomic creşte nivelul general al preţurilor şi. Curba CA arată. Se produc. cu efecte asupra creşterii importurilor şi scăderii exporturilor de astfel de bunuri. Astfel.

în general. iar întreprinzătorii să sporească investiţiile. aceasta depinde de forma (înclinaţia) OA. adică exporturile din economia naţională se vor reduce. ceea ce va însemna creşterea cererii agregate. scăderea nivelului general al preţurilor va genera o extindere a cererii agregate. că nivelul general al preţurilor rămâne relativ constant pe o anumită perioadă de timp. dacă se află într-o perioadă de boom economic. 18 . au ca efect reducerea cererii agregate. partenerii de afaceri străini vor importa mai puţin. Anticipările optimiste vor determina populaţia să cumpere o cantitate mai mare de bunuri. Astfel. în special de folosinţă îndelungată. va determina creşterea importurilor. dacă privesc creşterea cheltuielilor pentru investiţii. deoarece creşte gradul de certitudine privind eficienţa acestora. fapt ce se va reflecta în reducerea cererii agregate. Invers. Indiferent de cauzele care determină modificarea CA. iar dacă se află într-o perioadă de criză. b) natura politicilor guvernamentale care. Anticipările pesimiste vor conduce la creşterea incertitudinilor consumatorilor finali. iar dacă stimulează creşterea ratei dobânzii sau a fiscalităţii. precum: a) anticipările consumatorilor şi investitorilor cu privire la evoluţia stării economice în ansamblul ei. o creştere generalizată a preţurilor în economie va avea ca rezultat contracţia cererii agregate (globale) prin reducerea tuturor componentelor acesteia. a gradului de fiscalitate. în analizele de specialitate se face distincţie între condiţiile monetare şi cele non-monetare ale CA. scăzând astfel cererea agregată. crescând cererea agregată. Creşterea cererii agregate poate fi cauzată şi de o expansiune a cheltuielilor publice sau de o reducere a impozitelor pe venit. De regulă. reducerea fiscalităţii sau sporirea masei monetare. atunci cererea agregată variază în raport cu acţiunea unor factori. la o creştere importantă a acesteia firmele vor răspunde prin mărirea producţiei (ofertei) şi/sau ridicând preţurile de vânzare. au ca efect creşterea cererii agregate. adică a cheltuielilor pentru bunuri de consum şi de capital. c) starea generală a economiei mondiale care. În ce măsură se vor produce cele două tendinţe. monetariştii atribuie creşterea CA în principal sau în întregime unei creşteri a cantităţii de bani în economie. care pot creşte semnificativ cererea de consum şi de investiţii. Considerând însă. adică mărirea exporturilor din economia naţională.În concluzie.

oferta agregată poate fi influenţată şi de alţi factori. 2 Dinamica cererii agregate Procesul este ilustrat în figura nr. după cum ştim. iar o scădere a lor. în principal. Considerând nivelul general al preţurilor ca fiind relativ constant. O scădere a acestei productivităţi va conduce la creşterea costului mediu şi reducerea producţiei pe unitatea de factor consumat şi deci. oferta agregată reprezintă producţia totală internă de bunuri economice plus oferta străinătăţii (importurile). a ofertei agregate. Dacă curba OA ia forma unei pante abrupte. 4. fără a avea legătură cu costul acestora.2. Se observă că atunci când curba OA este puţin înclinată aproape plată. va antrena o reducere a costului mediu. mărirea ofertei agregate. 19 . a ofertei agregate. Creşterea cererii agregate este însoţită de o mişcare spre dreapta a curbei acesteia de la CA1 la CA2. aproape verticală. Cel mai important factor de influenţare a ofertei agregate este nivelul general al preţurilor. (în aceste condiţii se spune că măsurile luate de instituţiile statului au fost eficiente). creşterea volumului producţiei şi deci. Drept urmare.Figura nr. Oferta agregată Oferta agregată (globală) reprezintă ansamblul bunurilor şi serviciilor oferite pe piaţa naţională de către toţi agenţii economici. Astfel. Acest lucru este valabil însă. o creştere a CA determină. Altfel spus. 1. autohtoni şi străini. creşterea nivelului general al preţurilor şi doar o creştere nesemnificativă a venitului şi producţiei reale. Rezultă astfel că una din problemele fundamentale ale analizei macroeconomice şi a efectelor politicii economice o constituie forma (alura) curbei ofertei agregate. Modificarea nivelului general al preţurilor se reflectă însă în oferta agregată. care. dacă sporeşte. nivelul preţurilor creşte de la P1 la P2 iar al producţiei de la Y1 la Y2. o creştere a acestor costuri (preţuri ale factorilor) poate determina o reducere a ofertei. dacă nivelul preţurilor se referă la bunurile marfare care constituie oferta agregată. se află într-o relaţie direct proporţională cu mărimea acesteia. precum: a) productivitatea factorilor de producţie care. deplasarea spre dreapta a curbei CA atrage după sine creşterea producţiei într-o măsură mult mai mare decât creşterea nivelului general al preţurilor. şi prin intermediul costurilor cu factorii de producţie achiziţionaţi.

3 Evoluţia cererii şi a ofertei agregate 4. pe termen scurt OA este relativ constantă. panta pozitivă crescătoare. chiar şi în condiţiile în care se presupune că preţurile factorilor de producţie rămân constante. a stocului de capital şi mai ales a randamentului folosirii factorilor de producţie. Structura ofertei agregate poate fi analizată prin prisma producţiilor sectoarelor sau ramurilor care susţin oferta internă. se observă asocierea creşterii producţiei cu o creştere tot mai accentuată a nivelului preţurilor. structurile OA sunt ale producţiei naţionale. pe măsură ce se urmăreşte în sens ascendent curba OA.b) volumul factorilor de producţie utilizaţi. Această pantă în creştere a curbei ofertei agregate este efectul tendinţei de creştere a costurilor unitare odată cu sporirea producţiei în măsura în care firmele apelează la factori mai scumpi sau cu randamente descrescătoare. În consecinţă. La baza înţelegerii tendinţei de creştere a costurilor unitare pe termen scurt stă legea randamentelor descrescătoare. dacă firmele produc mai multe bunuri decât sunt cerute. firmele pot produce şi furniza pe piaţă mai puţine produse decât cererea pe termen scurt. Astfel. atunci când oferta lor pe piaţă se diminuează. diferenţa venind din stocurile existente. Reflectând condiţiile producţiei. care poate spori oferta agregată atunci când oferta lor creşte şi poate reduce oferta agregată. cât şi în cea de variabile independente ale căror condiţii (factori) şi evoluţie în timp 20 . În general. OA tinde să se extindă ca rezultat al creşterii forţei de muncă. diferenţa duce la creşterea stocurilor de produse (produc pe stoc) şi invers. Echilibrul economiei naţionale Cererea agregată (CA) şi oferta agregată (OA) sunt analizate în legăturile lor complexe cu nivelul general al preţurilor şi cu alte variabile macroeconomice. costurile unitare vor avea tendinţa să crească. pe măsură ce producţia creşte. adaptându-se la nivelul cererii agregate prin variaţiile stocurilor de produse finite. curba OA pe termen scurt este reprezentată grafic pornind de la ipoteza că. Figura nr. cunoscută din teoria comportamentului producătorului. Forma curbei ofertei agregate evidenţiază o particularitate importantă a acesteia. Forţele pieţei naţionale pot fi privite atât în postura de variabile dependente (la un moment dat) de nivelul preţurilor. În condiţiile unei evoluţii normale a economiei. sau după alte criterii. în funcţie de scopurile analizei.3.

De precizat. Aceasta înseamnă că rata de creştere a producţiei totale este egală cu rata de creştere a cheltuielilor totale. inferior celui iniţial. dacă cererea agregată se reduce. poate fi oportună în privinţa ameliorării inflaţiei şi menţinerii sub control a şomajului. În acest fel. cererea agregată începând să crească până când va egaliza oferta agregată. ceea ce echivalează cu situaţia de recesiune şi inflaţie. La o ofertă agregată iniţial constantă. se realizează acel volum al producţiei pe care economia este capabilă să îl producă. cu efecte benefice privind reducerea inflaţiei. atunci se înregistrează o creştere a nivelului general al preţurilor şi scăderea producţiei totale de bunuri şi servicii. în privinţa inflaţiei şi ocupării forţei de muncă. neexistând nici supraproducţie şi nici subproducţie. dar cu posibile repercusiuni asupra creşterii ratei şomajului (pe termen mediu sau lung). că pe termen scurt. 2. iar oferta agregată se reduce. atunci se înregistrează o reducere a nivelului general al preţurilor şi o sporire a producţiei totale de bunuri economice. dacă cererea agregată creşte faţă de nivelul de echilibru. pe un astfel de termen. dar care va deveni atrăgătoare pentru cumpărători. determinându-se noul preţ de echilibru. orice variaţie a cererii (presupunând că oferta este relativ constantă pe termen scurt) se încadrează la situaţiile (1 şi 2) analizate mai sus. atunci creşterea nivelului general al preţurilor este semnificativă. iar oferta agregată creşte. oferta agregată este în general inelastică. La nivelul de echilibru. Sistemul economic se află în echilibru atunci când cererea agregată este egală cu oferta agregată. 1. Corelaţia dintre cererea agregată şi oferta agregată poate fi analizată în următoarele situaţii. Dacă cererea agregată este relativ constantă. întrucât există potenţial de producţie. Dacă excesul de cerere are loc în condiţiile unui potenţial de producţie deja utilizat. dispunând de capacităţile de producţie necesare şi existând cererea agregată pentru realizarea ei. generând inflaţie. atunci nivelul general al preţurilor creşte. Dacă nivelul iniţial de echilibru se realizează la o producţie totală care este sub potenţialul real al economiei naţionale. ceea ce înseamnă că o politică macroeconomică de reducere a cererii agregate. La o ofertă agregată iniţial constantă. Dacă cererea agregată este relativ constantă. tinzându-se spre un nou nivel de echilibru. care nu va mai motiva pe producătorii ofertanţi (oferta stabilizându-se).determină modificarea nivelului general al preţurilor şi implicit a inflaţiei în economie. antrenând şi micşorarea volumului producţiei totale faţă de situaţia iniţială. Într-o asemenea situaţie se impun politici macroeconomice de stimulare a cererii agregate. fapt ce va avea efecte pozitive pentru economia naţională. dar în perioade de avânt economic şi nu de recesiune. 3. 4. atunci nivelul general al preţurilor va scădea. Este situaţia cea mai 21 . întrucât nivelul general al preţurilor se va reduce până la o anumită limită. cu consecinţe asupra creşterii gradului de ocupare a forţei de muncă şi reducerii şomajului. iar producţia reală de bunuri se va mări şi ea. Acest proces nu este permanent. atunci creşterea cererii agregate va antrena în mod direct o sporire a ofertei agregate. într-un ritm mai mare faţă de creşterea nivelului general al preţurilor (ofertă elastică). se tinde către un nou nivel de echilibru (preţ de echilibru). De la acest preţ.

Deşi preţurile sunt determinate întotdeauna de intersectarea curbelor cererii şi ofertei. 3. considerând OA fie perfect elastică (curba orizontală).gravă a unei economii şi în care este nevoie de politici macroeconomice care să urmărească oprirea declinului producţiei totale. nu există şomaj. definite ca fiind nivelul corespunzător utilizării complete (full employment) a factorilor de producţie din economie. Situaţiile descrise reprezintă cele două cazuri extreme. orice cantitate de bunuri cerute de cumpărători. fie perfect inelastică (curba verticală). iar pe termen lung modificările ofertei agregate sunt elementele preponderente ale evoluţiei preţurilor. atunci nivelul producţiei de echilibru nu poate fi ridicat deasupra celui curent. Deoarece în economie există un grad de neutilizare a factorilor de producţie (aşa numitul echilibru cu şomaj).). firmele pot achiziţiona orice cantitate de servicii ale factorului muncă la mărimea curentă a salariilor. Situaţiile reale din economie şi analizele macroeconomiştilor moderni se încadrează între cele două extreme. 4 Oferta agregată în pe termen scurt şi pe termen lung Opusul acestei situaţii este curba verticală a OA (denumită şi curba neoclasică a ofertei agregate). practica demonstrează că pe termen scurt modificările cererii agregate au mai multe şanse să influenţeze variaţiile preţurile. stabilizându-se oferta agregată şi stimularea cererii agregate. Se înţelege că dacă întreaga forţă de muncă este angajată. 7 Biroul de Analiză Economică a Departamentului American de Comerţ. firmele sunt dispuse şi pot produce şi oferi pe piaţă. De regulă. Nivelul producţiei şi respectiv al OA poate fi mai apropiat sau depărtat de cel al producţiei potenţiale. Ca urmare. Ea se bazează pe ipoteza că piaţa muncii. se află mereu în echilibru şi. identifică drept PNB potenţial nivelul producţiei în cazul în care rata şomajului ar fi de 6% 22 . Curba orizontală a OA (denumită şi curba keynesiană a ofertei globale) indică faptul că firmele pot oferi orice cantitate de bunuri la nivelul existent al preţurilor şi al CA (figura nr. Figura nr. indiferent de nivelul preţurilor. chiar dacă preţurile cresc. ca şi celelalte pieţe. deci. care indică faptul că aceeaşi cantitate de bunuri va fi produsă şi oferită pe piaţă. la nivelul dat al preţurilor. ca modele ipotetice de analiză. producţia potenţială este considerată ca fiind acel volum al producţiei posibil de realizat în condiţiile în care ocuparea factorilor de producţie corespunde ratei naturale a şomajului7.

respectiv o mişcare înapoi pe curba CA. creşterea preţurilor va determina scăderea cererii de bunuri. Un eventual surplus al cererii agregate va determina creşterea nivelului preţurilor. În acelaşi timp. Echilibrul pe piaţa naţională este acea situaţie în care nu apar forţe perturbatoare care fac ca volumul producţiei interne (OA) să nu corespundă nivelului cererii agregate. În graficul din figura 3. iar YE pe cel al producţiei de echilibru. PE reprezintă nivelul preţurilor de echilibru. ceea ce va stimula firmele să producă mai mult determinând o mişcare în sus pe curba OA. 23 .Intersecţia curbelor CA şi OA duce la determinarea simultană a nivelului producţiei de echilibru şi a preţurilor de echilibru.

a.) permite constatarea că în unele perioade se înregistrează creşteri. producţiei industriale şi transporturilor. ocuparea forţei de muncă etc. ca urmare a influenţei unor factori naturali sau sociali şi sunt în general explicabile şi previzibile. reproducându-se cu o anumită regularitate de la un an la altul. care au evoluţii specifice pe parcursul unui an. Astfel. activitatea economică de ansamblu sau de ramură poate cunoaşte chiar stări de criză. de interdependenţele dintre părţile sale. psihologici şi prin preferinţele consumatorilor. iar prin cercetarea lor s-a desprins concluzia că alternanţa perioadelor de expansiune şi contracţie a afacerilor. volumul producţiei. construcţii. Datele statistice evidenţiază că în perioadele care premerg importante sărbători religioase sau laice au loc creşteri ale volumului vânzărilor. ci este fluctuantă. ramură şi economie naţională (venitul naţional. Definiţie. Pentru unele activităţi. Evoluţiile principalelor fenomene economice sunt pulsatorii. Ca expresie a fluctuaţiilor ciclice. în unele subramuri ale industriei etc. o anumită stare de spirit a populaţiei etc. a activităţii economice în general. a factorilor (condiţiilor) ce o determină. evenimente sociale şi politice deosebite. sunt determinate de factori aleatori sau evenimente neaşteptate: cataclisme naturale. liniară. turism. în altele. stagnări sau chiar reduceri. Aceasta înseamnă că. de regulă. Cauze. ale gradului de ocupare etc. ele ţin în special de fluctuaţia şi ciclicitatea cererii. Fluctuaţiile sezoniere se derulează. decizii neaşteptate ale unor agenţi economici. exacte. Fluctuaţiile ciclice sunt determinate de factori ce ţin de funcţionarea activităţii economice. consumul. sub incidenţa unor factori naturaliclimaterici.CAPITOLUL 5 FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE 5. Sunt fluctuaţii agregate şi se reproduc cu o anumită regularitate. reduceri ale desfacerilor şi producţiei. Ciclurile economice.). au un caracter ciclic. Teorii Evoluţia principalelor laturi ale activităţii economice dintr-o întreprindere. Ciclul economic sezonier se explică prin influenţa factorilor naturali. se derulează cu o anumită regularitate în timp. al ocupării. activitatea economică nu are o evoluţie uniformă. Se pot delimita fluctuaţii: sezoniere. ciclică a ofertei. pentru altele. se îmbunătăţeşte gradul de ocupare şi folosire a factorilor de producţie. Fluctuaţiile întâmplătoare. al activităţii economice în general. periodic. pentru perioade mai mari sau mai mici. se derulează sub formă ondulatorie. Asemenea fluctuaţii s-au manifestat pregnant de la începutul secolului al XIX-lea. pe parcursul unui an. deşi nu pot fi încadrate în termene riguroase. fluctuaţiile sezoniere şi ciclurile lor au la bază evoluţia fluctuantă. investiţiile. accidentale. producţia. fiecare 24 . sărbători religioase sau laice ş. accidentale (întâmplătoare) şi ciclice. cunoaşte fluctuaţii pe parcursul unui an în agricultură.1. Variaţiile sezoniere ale activităţii economice se datorează şi unor împrejurări sociale (obiceiuri şi tradiţii. Ulterior acestor evenimente au loc. activitatea economică trece prin anumite faze. în timp. desfacerile.

iar pe abscisă este surprinsă variabila timp. Pe parcursul unui ciclu Juglar de 6 ani se derulează în medie 2 cicluri scurte. minor) reprezintă o mişcare ciclică pe parcursul a circa 40 luni care afectează ansamblul ramurilor unei economii.). fapt pus în evidenţă prin principiul acceleratorului. se porneşte de la succesiunea şi repetabilitatea în timp a unor stări ale economiei (numite faze ale ciclului) care seamănă în linii generale de la un ciclu la altul. producţia industrială. etc. diferite de la o fază la alta. între două crize sau manifestări de criză şi contribuie la modificarea amplitudinii expansiunii şi contracţiei caracteristice ciclului Juglar. Ciclurile scurte (Kitchin) au două faze: expansiunea şi incertitudinea (reducerea) creşterii economice. are loc stimularea artificială a cererii pe multiple căi. Totodată. starea şi performanţele agregate ale economiei (ritmul venitului naţional. iar trecerea de la expansiune la încetinire nu presupune declanşarea unei crize economice Ciclul decenal (Juglar).cu trăsături distincte şi care se derulează aproximativ în aceeaşi succesiune. numit şi ciclul mediu sau Juglar căruia îi este dedicată o bogată literatură. Ciclul scurt se încadrează în interiorul ciclului mediu (Juglar). De aceea. În caracterizarea ciclicităţii. teoria economică a desprins concluzia că ciclicitatea reprezintă forma normală de evoluţie a activităţii economice. al producţiei industriale şi agricole. ocuparea forţei de muncă etc. Cercetarea economică. se scontează pe o creştere mai mult decât proporţională a ofertei agregate şi a venitului viitor (vezi teoria multiplicatorului investiţiilor). în unitatea lor. în care optimismul agenţilor economici este robust. Anticipările privind mărimea cererii de bunuri de consum sunt factorul determinant al creşterii producţiei şi gradului de ocupare a forţei de muncă. asupra ciclului decenal. Prin efectul de antrenare a investiţiilor. Pe fondul anticipărilor că sporirea cererii de consum se prelungeşte. acesta poate fi reprezentat în mod ideal sub formă grafică. conţinând o mare varietate de puncte de vedere. Cererea agregată în creştere este stimulată artificial şi 25 . Ciclul scurt (Kitchin. remarcându-se sporirea stocurilor în perspectiva unor desfaceri cu câştiguri mai mari. este concentrată. schimbări calitative şi progres. în fiecare fază. gradul de îndatorare a întreprinderilor depăşind limitele prudenţei. ca formă de mişcare a activităţii economice. are loc un proces investiţional susţinut pentru modernizarea capacităţilor de producţie existente şi crearea altora noi. În această fază. gradul de ocupare a forţei de muncă. în care pe ordonată este surprins un indicator de volum (sau indice) al activităţii economice (în mod alternativ pot fi luate în considerare venitul naţional. pregătesc premisele care asigură activităţii economice continuitate. dinamica nivelului de trai.) au anumite caracteristici. băncile acordă credite cu o oarecare uşurinţă. şi 3 cicluri scurte în cele care au avut o durată medie de 10 ani. în primul rând. Fazele mişcării ciclice se condiţionează reciproc şi. privind evoluţiile ciclice în economiile cu piaţă concurenţială. iar creditul de consum se extinde. Indiferent de denumirile fazelor ciclului economic.

fie de epuizare cauzelor care au stat la baza expansiunii. anticipează uneori inversarea conjuncturii. măresc rata dobânzii. În faţa evidenţei fenomenelor inflaţioniste. fapt ce amplifică procesul de frânare sau reducere a investiţiilor. Pe acest fond are loc intrarea într-o nouă fază. În faţa noilor fenomene. ea se accentuează atunci când întreprinzătorii constată că în unele domenii a fost creat un aparat productiv a cărui capacitate depăşeşte cererea solvabilă. Operaţiunile bursiere. cea de cotitură superioară. iar în unele domenii se consolidează. prin politicile economice şi acţiunile altor agenţi economici se adoptă măsuri pentru frânarea cererii globale. mărirea stocurilor generată de o serie de împrejurări (neconcordanţe structurale între cererea şi oferta de satisfactori. fenomene care determină o inversare a conjuncturii. creşterea relativă a investiţiilor faţă de evoluţia economiilor. în special cele speculative. băncile tind să restrângă creditul. 26 . Este de menţionat în acest sens tendinţa de reducere a ratei profitului. iar apoi şi a celor cu amănuntul.prin creşterea lentă. accentuarea cererii de monedă pentru motivul precauţional etc). ca urmare a numeroase cauze: sporirea costurilor datorită atragerii în circuitul economic a unor factori de producţie mai scumpi sau având un nivel calitativ mai redus. sentimentul de incertitudine la numeroşi agenţi economici. Creşterea preţurilor mai este favorizată de amplificarea concurenţei pentru accesul la factori de producţie limitaţi şi mai puţin mobili şi de atragerea în activitatea economică a noi factori de producţie cu nivel calitativ şi de eficienţă inferioare celor în activitate. Preludiul acestei faze constă în faptul că în economie apar. O primă reacţie o reprezintă o anumită încetinire a reînnoirii şi modernizării capacităţilor de producţie. cu manifestări de criză ciclică. Ele pot fi generate fie de unele măsuri restrictive (adoptate de către guvern sau parteneri externi). ceea ce face ca rata efectivă a profitului la noile investiţii să fie mai mică decât cea anticipată (marginală). dar de durată a preţurilor: mai întâi a celor cu ridicata. generând un sentiment de neîncredere între operatorii bursei. ceea ce determină o frânare a investiţiilor.

fiind în imposibilitatea de a realiza obiectivele programate. Acesta susţine că originea mişcării ciclice decurge din procesul reproducţiei capitalului (cel fix n. Azi. cunoscută sub numele de "teoria petelor solare". Rothbard). inclusiv unele crize. în condiţii de deplină ocupare. Schwartz. Alternanţa unor perioade de înlocuire febrilă a capitalului fix cu altele. Alţi autori. M. A. în special. îşi reduc investiţiile. în explicarea ciclului decenal. ar explica evoluţia ciclică şi fazele sale. adepţi ai teoriilor monetariste. Haberler. Faza recesivă începe când întreprinzătorii. Printre ele. încrederea teoreticienilor în capacitatea de autoreglare a economiei i-a orientat pe aceştia să caute cauzele crizelor în afara economiei prin explicaţii exogene mecanismului economic: cea propusă de W. ciclul economic ar fi un fenomen pur monetar. s-au îmbogăţit şi diversificat. acestea prezintă doar valoare istorică.). Deşi pe parcursul întregului secol XIX au fost evidente fluctuaţii ale activităţii economice. Ca atare. sociale. Criticate pentru unilateralitatea lor.alternanţa obiectivă a unor stări de optimism şi cea de pesimism . Mill. când în mod necesar volumul reînnoirii lui este redus.S.Figura nr. teoriile monetariste ale ciclului decenal. cea de ordin psihologic . a cărui înlocuire este amplă în unele perioade şi nesemnificativă în altele. interdependenţelor din cadrul său şi a unor circumstanţe exogene lui. în gândirea economică se constată o amplă confruntare de idei. După aceştia. ele stimulează iniţierea fără suficientă fundamentare economică a unor proiecte de investiţii care la un anumit moment se dovedesc irealizabile pentru că factorii de producţie sunt în realitate mai scumpi decât evaluările iniţiale.S. După acestea. încearcă să explice evoluţiile ciclice prin evoluţia creditului: creşterea excesivă a acestuia stimulează expansiunea. determinând faza de recesiune. Friedman. s-au spulberat convingerile privind capacitatea de autoreglare a economiei pentru asigurarea echilibrului dintre economii şi investiţii. După marea depresiune din 1929-1933. Jevons. sunt prezente numeroase puncte de vedere. politice etc) pot favoriza sau frâna acţiunea acestora. sistemul economic conţine în sine mecanisme destabilizante care generează fluctuaţii ciclice. dar rupe echilibrul economic. Unele dintre cele mai recente elaborări monetariste privesc evoluţia ciclică ca rezultat al politicilor de credit adoptate de băncile centrale: când reduc în mod artificial rata dobânzii.n. 27 . iar factorii exogeni (condiţiile naturale. 5 Fazele ciclului decenal Cauzele evoluţiei ciclice pe termen mediu Asupra cauzelor evoluţiei ciclice pe termen mediu. În baza lor. prin aportul specialiştilor din Şcoala monetaristă (M. reţine atenţia "teoria ciclului de reinvestiţional".elaborată de J. determinat exclusiv de erori ale autorităţilor responsabile de politica monetară. Există unele teorii numite "exclusiv endogene".N. elaborată de G. ciclurile rezultă din conjugarea acţiunii unor factori interni sistemului economic. au apărut ca determinante cauzele de tip endogen-exogen.

Dezvoltând şi concretizând concepţia keynesiană. care depăşeşte nevoile reale ale economiei. în interdependenţa cu rata dobânzii. a stării şi eficienţei utilizării factorilor de producţie demonstrează că acesta se desfăşoară sub forma unor unde lungi cu o durată de 40-60 ani. îşi dezvăluie capacităţile de progres. . În concepţia keynesistă. el intră în conflict cu 28 . Alţi autori au adus corectări sau dezvoltări teoriei supraacumulării de capital aplicate în explicarea evoluţiei ciclice. care se va transmite tuturor sectoarelor economice. J. accentuând dezechilibrul pieţei. Acesta devine apoi un factor suplimentar de reducere a cererii. Teoriile supraacumulării de capital explică evoluţia ciclică prin fluctuaţiile investiţiilor. creşterea investiţiilor stimulează cererea globală. Aceasta se transmite întregului sistem economic mai ales când structurile productive create în faza de expansiune lansează pe piaţă cantităţi substanţiale de bunuri economice care nu pot fi absorbite de cerere. succesiunea fazelor de prosperitate şi de recesiune poate fi analizată în legătură cauzală cu evoluţia eficienţei marginale a capitalului. acţiunea combinată a celor două mecanisme fiind cauza care poate determina expansiunea şi recesiunea ciclică8. O perioadă de timp . prin aceea că randamentul ridicat al investiţiilor masive efectuate într-o perioadă scurtă face ca piaţa să fie inundată de produse noi. ci deteriorării rentabilităţii investiţiilor şi implicit a capitalului fix existent. declanşarea recesiunii şi (sau) depresiunii cauzate de scăderea producţiei de bunuri de consum.experienţa istorică atestă că aceasta reprezintă circa 20-30 ani. Sunt de reţinut dintre acestea: tendinţa de creştere mai rapidă a producţiei decât a cererii solvabile. După aceasta. Evoluţia pe termen lung a vieţii economice. După acestea. Schumpeter în "Teoria dezvoltării economice" încearcă să evidenţieze rolul supraacumulării de capital în declanşarea crizelor. generând un proces cumulativ de expansiune economică. după care insuficienţa cererii (determinată de inegalităţi şi injustiţii în repartizarea veniturilor frânează oferta şi creşterea producţiei. cauza fundamentală a crizelor economice de supraproducţie se află în contradicţia fundamentală a sistemului economic şi care conduce la declanşarea crizelor ciclice prin incidenţa nemijlocită. apariţia unor neconcordanţe între structura ofertei şi a cererii. Recesiunea survine ca urmare a insuficienţei resursele investiţionale mai întâi în sectorul creator de prodfactori. care atrag sporirea şomajului). care conduc la formarea unei "supraproducţii relative" şi reducerea tendenţială a ratei profitului. Ciclurile lungi. pe care cererea este incapabilă să le absoarbă: de aici. În acest interval de timp în economie este dominant un anumit mod tehnic de producţie.Un anumit rol în explicarea evoluţiei ciclice l-au avut şi teoriile subconsumului. directă a contradicţiilor derivate (forme de manifestare a contradicţiei fundamentale) ajunse la un anumit grad de maturizare. Samuelson a elaborat modelul evoluţiei ciclice pe baza interdependenţei multiplicatorului şi acceleratorului.modul tehnic de producţie dominant funcţionează corespunzător. cu efecte cumulative pentru reducerea producţiei şi declanşarea crizei economice. P. După teoria marxistă. Se încearcă demonstrarea faptului că manifestările de criză şi recesiunile ciclice s-ar declanşa nu ca urmare a insuficienţei de lichidităţi. are un cadru adecvat de afirmare.

este necesar să se pornească de la faptul că evoluţia economică pe termen lung se derulează sub incidenţa a numeroşi factori endogeni şi exogeni: economici.posibilităţile oferite de natură şi alte resurse economice pe baza cărora a fost edificat. în evoluţia oricărei economii mature. ca urmare a unor niveluri calitative. structuri şi modalităţi de combinare a factorilor de producţie. apt să ridice eficienţa economică. la o nouă „undă” de dezvoltare economică. generând un puternic avânt inovaţional. apar semne de epuizare a potenţialului de eficienţă a modului tehnic de producţie existent. Este o perioadă de 20-30 ani. în legătură organică cu ciclul schimbărilor structurale din economie. Datele statistice disponibile par să ateste că vârfurile descoperirilor ştiinţifice şi inovaţiilor tehnologice s-au plasat în fazele descendente ale ciclurilor lungi. au fost puse în evidenţă 4 cicluri Kondratiev (lungi) în evoluţia economiei mondiale de-a lungul ultimelor două secole. în care limitele vechiului mod tehnic de producţie sunt pregnante. manifestându-se o tendinţă istorică de scădere a eficienţei economice. În faza descendentă are loc încetinirea ritmurilor de creştere a producţiei. venitului naţional şi eficienţei economice. care stau la baza noului mod tehnic de producţie se generalizează în economie prin intermediul unui proces investiţional susţinut. Faza ascendentă A. tehnicoeconomici. anii de recesiune economică sunt mai numeroşi. Sub influenţa acestora are loc schimbarea din temelii la fiecare 40-60 ani a modului tehnic de producţie. Pentru a încerca o explicaţie a ciclului secular. mai ales a reducerii randamentelor de scară şi creşterea costurilor. se disting două mari faze de evoluţie: una ascedentă (faza A). apar semne de epuizare a capacităţilor sale de afirmare a raţionalităţii economice. dar care se perpetuează datorită unor factori inerţiali. iar persistenţa unor fenomene negative în economie (inflaţie. Corespunzător acestei logici. Generalizarea noului mod tehnic al producţiei şi restructurarea profundă a economiei încheie un ciclu de evoluţie a economiei. După o anumită perioadă. în faza ascendentă a ciclului lung. În aceste intervale. Astfel. desfacerilor. paralel cu extinderea în economie a germenilor noului mod tehnic de producţie. producţiei. social-politici şi naturali. marcând trecerea la un nou stadiu calitativ al factorilor de producţie. Pe deasupra unor deosebiri de opinii. iar gradul de ocupare se înrăutăţeşte etc. a veniturilor. inovaţiile. se caracterizează prin preponderenţa anilor de prosperitate economică şi ritmuri relativ înalte de creştere a venitului naţional.. concretizate în dificultăţi şi disfuncţionalităţi în economie. În faţa dificultăţilor economice se intensifică cercetarea ştiinţifică şi inovarea tehnologică. fiecare cu o durată de 20-30 de ani. Este evidentă tendinţa durabilă de îmbunătăţire a gradului de folosire a factorilor de producţie disponibili. conferind o dinamică înaltă producţiei. în concordanţă cu resursele disponibile şi accesibile. investiţiilor. În prezent capătă tot mai largă recunoaştere teza după care cauza principală a ciclului secular o formează evoluţia ciclică a cercetării ştiinţifice şi inovării tehnologice. şomaj etc) se accentuează. inclusiv ridicarea susţinută a nivelului de trai. sunt concentrate majoritatea descoperirilor 29 . investiţiilor. Începe o perioadă de tranziţie spre un nou aparat de producţie. ceea ce marchează începutul fazei descendente a ciclului lung. şi alta descendentă (faza B).

după care cauza principală a fluctuaţiilor agregate ale activităţii economice rezidă în modificările nedorite ale cererii agregate (în special ale cererii pentru bunuri de investiţii) în raport cu posibilităţile şi evoluţia efectivă a producţiei (oferta agregată).chiar cu preţul unui deficit bugetar . care l-au succedat. Pentru atenuarea efectelor negative ale fluctuaţiile ciclice se folosesc mai multe mijloace şi instrumente de politică economică: cheltuielile publice. ele fiind integrate în măsuri (politici) anticriză (anticiclice).cu scopul de a menţine sau impulsiona cererea agregată (pentru a stimula producţia în vederea trecerii la faza de recesiune). rata dobânzii şi masa monetară. Deşi interdependente. Politica cheltuielilor publice se bazează pe majorarea cheltuielilor bugetului administraţiei centrale în faza de recesiune . prin instituţiile financiare şi alţi agenţi economici.fundamentale pe baza cărora s-au declanşat invenţii şi inovaţii ample şi care prin mecanismul investiţiilor scot economia din faza de stagnare şi îi imprimă un curs ascendent pe o perioadă lungă de timp. Cheltuielile publice favorizează cererea globală prin intermediul achiziţiilor de stat. nu se ridică nevoi deosebit de presante în faţa cercetării ştiinţifice. 5. investiţii cu caracter social-cultural şi în sectorul public. care au devenit componente ale politicii economice pe termen scurt-mediu. pornesc de la teoria lui Keynes. Este de remarcat că. baza procesului investiţional constituind-o stocul deja existent al realizărilor verificate de practică). O importanţă majoră prezintă majorarea prestaţiilor şi alocaţiilor de securitate socială (ajutoare de şomaj. Ele se pot grupa în două mari categorii: influenţarea cererii agregate (demand-side-economics) şi influenţarea ofertei agregate (supply-side-economics). într-o anumită logică şi corelare. Politicile anticiclice. politica monetară şi politica fiscală. Folosirea lor a fost fundamentată de către Keynes şi alţi mari economişti.2. ci concep şi adoptă măsuri pentru atenuarea acestora. de reciclare 30 . agenţii economici specializaţi şi guvernele nu rămân în expectativă. Politicile anticiclice îşi au originea în modalităţile fundamental diferite de a percepe cauzele fluctuaţiilor ciclice. alocaţii familiale. sistemul de impozite de impozite şi taxe. Un real folos au în acest sens şi concluziile furnizate de practica economică. relevante de teoria economică şi de mărirea capacităţii de informare promptă şi reală asupra evoluţiei economice. ele se aplică pe scară redusă. având ca obiectiv influenţarea cererii agregate. ceea ce determină un recul al marilor descoperiri şi invenţii (dacă se înregistrează totuşi. în funcţie de condiţii şi gradul de cunoaştere a realităţilor economice. prin logica proprie străpungerilor în ştiinţă şi tehnică. asemenea măsuri pot fi grupate în trei mari categorii: politica cheltuielilor publice. Politici anticiclice (conjuncturale) În confruntarea cu fluctuaţiile ciclice inevitabile. scopul declarat este asigurarea unei mai mari stabilităţi proceselor economice şi reducerea efectelor negative ale evoluţiilor ciclice. Ele sunt promulgate de către stat şi aplicate prin organismele sale. dar au fost întregite şi perfecţionate prin mai buna cunoaştere a interdependenţelor din cadrul economiei. în faza ascendentă a ciclului lung. Asemenea măsuri s-au întreprins încă din secolul trecut. sistemul asigurărilor sociale etc.

Acest fapt este favorizat şi de sistemul cotelor progresive de impozit care permite ca plăţile pentru impozite să se diminueze relativ mai mult decât contracţia veniturilor. impozitele sporind mai rapid decât veniturile în expansiune. se procedează. când ritmul inflaţiei şi (sau) pericolul apariţiei altor dezechilibre în economie sunt majore. achiziţionarea intensă de către autorităţile monetare a titlurilor de stat şi altor categorii de titluri pe piaţa deschisă şi pe cea a schimburilor valutare. creditul şi masa monetară.profesională etc. Pe această bază este impulsionată atât cererea guvernamentală cât şi cea privată pentru bunuri de consum şi de capital. Există perioade în care anumite măsuri permit.) care permit ca. accentul este pus pe un tip de politică economică sau altul şi în cadrul fiecăruia. având ca obiectiv influenţarea cererii. Cele trei tipuri de politici anticiclice de sorginte keynesistă. şi încasări suplimentare la buget menite să acopere sau să atenueze deficitele acumulate în recesiune. pe această bază. supravegherea mai strictă a activităţii financiar-bancare. Politica monetară şi de credit are ca principale instrumente rata dobânzii. a activităţii economice. Disponibilitatea legiuitorilor pentru repartizarea cheltuielilor bugetului de stat. în faza de recesiune. majorarea rezervelor obligatorii. Astfel. printre altele. Prin astfel de măsuri se urmăreşte stimularea consumului şi investiţiilor. reducerea nivelului rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale. se aplică corelat şi în raport cu situaţia concretă a altor variabile şi interdependenţe din economie. Astfel. în raport cu acestea. la majorarea fiscalităţii. să fie atenuate fluctuaţiile negative ale veniturilor disponibile pentru numeroase categorii ale populaţiei. ceea ce are menirea să încurajeze cererea pentru bunuri de consum şi investiţionale. cu preţul creşterii şomajului şi a gradului de nefolosire a altor factori de producţie. amânarea (prelungirea) scadenţei unor credite etc. în faza de boom prelungit. Politica fiscală constă în a utiliza sistemul de impozite şi taxe în scopuri anticiclice. Asemenea măsuri au ca efect frânarea cererii de satisfactori şi a investiţiilor şi. limitele pe care le acceptă în deficitul acestuia şi modul de acoperire a acestor deficite vor determina amploarea şi efectele pe termen mediuscurt ale politicii cheltuielilor publice. Ele se aplică diferenţiat în funcţie de starea conjuncturii economice. a cererii globale în general şi pe această bază creşterea producţiei şi a gradului de ocupare a forţei de muncă. chiar inflaţia. controlul asupra masei monetare este mai riguros. lăsând o cotă procentuală mai mare din venituri asupra agenţilor economici particulari. facilităţi pentru sporirea volumului creditului şi a masei monetare. la o politică monetară restrictivă prin punerea în mişcare a unor instrumente specifice: sporirea ratei dobânzii. se poate proceda la reducerea fiscalităţii (gradul de impozitare directă a veniturilor şi de taxare a consumului). în condiţii de recesiune. de regulă. se apelează la instrumente şi pârghii specifice. 31 . promulgarea unor restricţii suplimentare la acordarea de credite. de regulă. În faza de recesiune se poate acţiona în sens invers: reducerea ratei dobânzii (scontului). pentru a frâna cererea pentru bunuri de consum şi investiţiile. În condiţii de boom. se apelează.

ar putea obţine venituri stabile relativ independent de evoluţia ofertei reale. are loc o creştere spectaculoasă a preţurilor.se recomandă numai după ce s-a diagnosticat corect starea reală a economiei. şi mai recente în cele aflate în tranziţie . însoţită de stagnarea creşterii economice. pentru schimbarea conjuncturii. De pildă. iar în faţa inflaţiei galopante. puternice fiind. s-au revigorat în forme noi politicile conjuncturale bazate pe stimularea ofertei (supply . mărimea şi ponderea venitului permanent în cadrul "paradoxului economisirii" şi gradul de ocupare a forţei de muncă ş.side economics). fluctuaţii 32 . iar şomajul s-a transformat în principalul dezechilibru structural. A apărut fenomenul stagflaţiei sau slumpflaţiei9. prin politici de susţinere (investiţii publice. O asemenea stare de lucruri are cauze şi manifestări care inevitabil incită la reflecţii. orice alterare a mecanismului pieţei libere creează distorsiuni între oferta şi cererea agregată.trebuie să pornească de la premisa că mărimea cererii de satisfactori şi prodfactori este influenţată de numeroase împrejurări: venitul curent. se aşteaptă ca el să facă aceste iniţiative posibile şi mai eficiente. Începând cu anii '70 începe să fie pusă sub semnul întrebării capacitatea politicilor de sorginte keynesistă de a asigura stabilitatea sistemului economiei de piaţă. centrale sindicale) care. Astfel. politicile monetariste. comenzi publice etc. active financiare. . mai ales în ţările în curs de dezvoltare. fără o reducere semnificativă a şomajului. cu ample implicaţii social-politice şi umane. prin atenuarea rolului centrelor de forţă economică (oligopoluri. mărimea patrimoniului agenţilor economici şi structura acestuia (active reale. Efectuarea unor reforme structurale orientate spre extinderea concurenţei şi preţurilor libere.cel mai des utilizate în perioada postbelică. În fond. au înregistrat o tendinţă generală de creştere . active monetare).pornesc de la filozofia că pentru a influenţa conjunctura în situaţii nefavorabile (stări de recesiune sau chiar depresiune) este esenţială ameliorarea stimulentelor pentru a-i incita pe producători să mărească oferta agregată. Politicile bazate pe ofertă . ajutoare bugetare.De exemplu. din contră. dar rezultatele obţinute în stăpânirea inflaţiei au fost modeste. ci. ajungându-se la concluzia că ele sunt doar elemente artificiale şi temporare de influenţare a conjuncturii.) au determinat creşterea cheltuielilor publice şi a deficitelor bugetare. De aceea. Măsurile adoptate după 1970-1973. Efectul a fost o sporire substanţială a şomajului. alocaţii familiale pentru cei aflaţi în dificultate sau marginalizaţi. instabilitate. preţurile nu numai că nu au scăzut. evoluţia previzibilă a preţurilor. cel mult.în raport de starea conjuncturii .corelată de regulă cu ritmul creşterii economice. statul nu se poate substitui iniţiativelor oamenilor.a. În această direcţie pot fi sugerate şi aplicate cel puţin două mari categorii de măsuri (politici). de-a lungul întregii perioade. intenţia de a stimula sau reduce cererea . începând cu 1973-1974. s-au impus măsuri pentru reducerea cererii agregate (prin frânarea consumului şi investiţiilor). Factorul determinant pentru evoluţia ascendentă a ofertei agregate este o bună funcţionare a pieţei. nu există reţete universale privind promovarea politicilor anticiclice de tip keynesist şi a instrumentelor disponibile în acest sens. structura pe categorii de vârstă a populaţiei şi tranşe de venituri. În acest cadru.

Folosirea unor pârghii economice care să îmbunătăţească perspectivele de profit ale producătorilor. atrăgând după ele evoluţia corespunzătoare şi a cererii agregate. Filozofia unei asemenea opţiuni decurge din faptul că întreprinzătorul şi proprietatea particulară trebuie încurajate prin pârghiile de politică economică pe care le folosesc statul şi instituţiile financiar bancare. primul obiectiv al politicii economice este de a veghea la buna funcţionare a "pieţei libere. În acest sens. să sporească oferta de bunuri. Această stare de lucruri a activat un curent de gândire după care teoria şi practica economică trebuie restructurate din temelii. Prin mecanismul lor. după caz. intervenţia statului încearcă armonizarea politicilor monetare şi fiscale focalizate asupra întreprinzătorului în aşa fel încât să-i stimuleze libera iniţiativă şi asumarea riscului Este un fapt că în perioada postbelică s-au atenuat fluctuaţiile ciclice ale activităţii economice din ţările dezvoltate. b) să menţină status-quo-ul şi aplicarea unor politici keynesiste. indiferent de faza ciclului economic. concurenţiale şi a mecanismelor sale" în condiţiile asigurării unei iniţiative cât mai largi prin reducerea reglementărilor şi întărirea drepturilor de proprietate privată. dezechilibre s-au menţinut şi s-au manifestat în forme diferite. se demonstrează că reducerea ratei fiscalităţii îi va încuraja să producă mai mult. veniturile şi cheltuielile statului.ciclice. fără a atinge însă cauzele originare ale tulburărilor concretizate în încălcarea condiţiilor de echilibru stabil 33 . ale altor categorii de agenţi economici. Ca atare. Totuşi. Se apreciază că o economie confruntată cu dezechilibre poate urma una din două căi posibile: a) să introducă condiţii de echilibru stabil printr-o profundă restructurare. Ele se constituie în încercări de neutralizare a efectelor nocive ale forţelor de dezechilibru. vor creşte. stimulându-i astfel să-şi menţină şi. şomaj şi inflaţie.

capital.CAPITOLUL 6 CREŞTEREA ECONOMICĂ 6. dar şi la starea de sănătate a populaţiei. la longevitatea acesteia. Calitatea factorului uman de referă atât la calificare. Altfel. Creşterea economică. rezultatul este creşterea economică intensivă. creşterea cantităţii de muncă utilizată în condiţiile în care stocul de capital rămâne constant determină utilizarea factorilor de producţie cu o eficienţă din ce în ce mai mică ceea ce determină o scădere a producţiei pe locuitor (datorită randamentelor descrescătoare). Descrierea creşterii economice se realizează cu ajutorul funcţiei de producţie: PIB = f (munca.creşterea calitativă a factorilor. aceasta poartă şi denumirea de creştere economică extensivă. creşterea economică derivă din cantitatea şi calitatea factorului muncă existent într-o ţară. 34 .direcţi  Creşterea populaţiei active  “Investiţiile” în capitalul uman  Creşterea volumului capitalului utilizat  Schimbările tehnologice . . administraţiile private etc. Cantitatea factorului muncă poate determina o creştere economică sănătoasă numai în condiţiile în care se înregistrează şi o creştere a stocului de capital. progres tehnic) Aşadar. Definiţie Un standard de viaţă superior nu poate fi obţinut decât printr-o producţie superioară de bunuri şi servicii. Creşterea PIB potenţial este echivalentă cu creşterea capacităţii de producţie la nivel naţional este un rezultat al investiţiilor efectuate. grad de cultură. Creşterea PIB potenţial este un proces pe termen lung şi constă în creşterea producţiei potenţiale . PNB. VN).creşterea cantitativă a factorilor de producţie utilizaţi (a numărul de persoane. a cantităţii de capital fix sau circulant utilizat). variaţia acestor indicatori este corelată cu evoluţia demografică.1. PIB potenţial este acel volum al producţiei pentru care capacitatea de producţie este deplin utilizată. adică creşterea eficienţei utilizării factorilor de producţiei (a productivităţii acestora). Creşterea economică este determinată de factori cum sunt: .)  Guvernul Creşterea economică pe termen lung are două surse importante: . Creşterea economică constă tocmai în sporirea rezultatelor activităţii economice la nivel macroeconomice. Creşterea economică se exprimă prin ritmul de creştere a indicatorilor macroeconomici (PIB. Frecvent.indirecţi  Instituţiile (instituţiile financiare.

creşterea populaţiei determină reducerea salariilor.Creşterea standardului de viaţă. comunicare etc. cu modificarea în sens favorabil a consumului. fiind o sursă importantă a creşterii productivităţii factorilor de producţie şi. Ricardo şi Malthus. Teoria creşterii economice este una care vizează pe termenul lung. a creşterii economice intensive. atunci când pământul este limitat. În aceste condiţii. Creşterea economică pe termen lung aduce o sporire nu numai a cantităţii. Progresul tehnic. la nivelul la care populaţia se va afla într-o situaţie staţionară (numărul va 35 . Legea randamentelor descrescătoare avea ca rezultat faptul că. ci şi a calităţii bunurilor şi serviciilor consumate. recreere. Ea s e bazează pe legea randamentelor descrescătoare şi descrie evoluţia economiei în condiţiile în care pământul este o resursă limitată. Creşterea economică aduce beneficii agenţilor economici.  Poluarea. iar populaţia este în creştere. creşterea economică.  Costuri personale şi sociale 6. iar acestea pot creşte numai pe seama reducerii consumului.  Alocarea resurselor pentru creştere (costul de oportunitate) Consumul de bunuri şi servicii trebuie redus în prezent astfel încât consumul viitor să fie mai mare. Cu alte cuvinte. Malthus a opinat că populaţia este condamnată să trăiască la nivelul de subzistenţă. deci. surse de venit mai numeroase pentru menaje. Dintre acestea enumerăm: . . Creşterea capacităţii de producţie generează mai multe locuri de muncă şi. de regulă. este în prezent unul dintre cei mai importanţi factori ai creşterii economice. numai investiţiile generează venituri viitoare. Punctul de pornire este reprezentat de funcţia de producţie: PIB = F(M. K) Teoria clasică a creşterii economice a fost dezvoltată de Smith.Creşterea cantităţii de capital utilizat determină creşterea cantităţii de bunuri şi servicii obţinute într-o economie naţională. denumit în modelele economice consacrate (cel al lui Robert Solow şi cele care au urmat acestuia) factor rezidual. Totuşi.2. ca finalitate a eforturilor efectuate de instituţiile statului are costurile sale.Atenuarea sărăciei.Modificări în structura consumului. Sporirea volumului de bunuri şi servicii finale la nivelul unei ţări este echivalentă. . Creşterea economică a determinat în ultimele decenii ca în statele cu economie de piaţă matură partea din venit destinată satisfacerii nevoilor inferioare să scadă în favoarea celei destinate satisfacerii nevoilor superioare (cultură. deci. Poluarea reprezintă unul din costurile majore ale creşterii economice din secolele al XIX-lea şi al XX-lea.). dar în aceeaşi manieră ca şi creşterea cantităţii de forţă de muncă.

a producţiei naţionale. apărarea drepturilor de proprietate intelectuală necesită eforturi deosebite. Mai mult. Noua teorie consideră că încorporarea cunoştinţelor are loc prin două căi: . ci în producerea de utilaje. ca variabilă exogenă progresul tehnic. costurile investiţiile cu grad mare de noutate necesită costuri foarte mari (de asemenea şi riscuri mari) şi că. Aceasta este cunoscută ca fiind creşterea economică zero. Unele întreprinderi au activităţi sistematice de cercetare pentru a crea noi produse sau noi tehnologii (care să le dea un avantaj de cost). Investiţiile nu constau în reproducerea aceloraşi bunuri. Limitele creşterii? Clubul de la Roma (1970). gândite. Se menţine rolul important al investiţiilor (care au ca rezultat creşterea înzestrării tehnice a muncii) şi al creşterii cantităţii forţei de muncă utilizată.invenţie. astfel încât rezultatele pe locuitor să rămână constante.Structura pieţei şi a economiei influenţează inovaţiile. Teorii ale randamentelor de scară crescătoare consideră că iniţial.3.Este foarte complex . care au devenit exportatoare de cunoştinţe . teorie economică a că sunt importante următoarele aspecte ale inovării .rămâne constant). externalităţi tehnologice pozitive şi deci creşterea productivităţii.Difuziunea inovaţiilor este costisitoare. Teoria neoclasică introduce. cunosc o evoluţie tehnologică inferioară economiilor în care sectorul terţiar şi quaternar sunt în proces de maturizare. se ia în considerare şi faptul că randamentul social este superior randamentului privat. este cunoscut faptul că inovaţiile se concentrează în anumite ţări.Localizarea inovaţiilor. maşini etc. o economie concentrată pe ramurile industriale apropiate de sectorul primar. care încorporează în ele cunoştinţele acumulate de oameni. . 6. Acestea (investiţiile) au rolul hotărâtor în creşterea venitului naţional şi. . pentru că de exemplu. schimbările tehnologice fiind procese sistematice. . pentru că oamenii au o rezistenţă mare la schimbare şi de asemenea. de regulă. deci. luând act de epuizarea rapidă a resurselor naturale a propus ca rezultatele economice absolute să sporească în aceeaşi măsură cu populaţia totală. Noua teorie a creşterii consideră progresul tehnic a fi o variabilă endogenă. Keynesismul consideră că venitul naţional creşte pe seama creşterii cererii agregate. Clasicii au omis aportul progresului tehnic la creşterea economică. Precursorii lui Keynes s-a preocupat stabilitatea activităţii economice şi de reducerea şomajului.învăţare prin practică. Ei au subliniat rolul major al investiţiilor privite ca acumulare de capital şi ca o componentă a cererii agregate. Susţinătorii creşterii economice zero considerau că în planul politicii 36 . în sensul că oamenii încorporează experienţa acumulată în elementele de capital. determinând astfel. De asemenea. consumatorii sunt reticenţi la produsele cu acelaşi grad de noutate.Inovaţiile – strategie competitivă.

simultaneitatea progresului în toate cele patru dimensiuni. intitulat Viitorul nostru comun. 37 . prin abordarea interdependentă a celor cinci probleme cu care se confruntă actualele strategii de dezvoltare. nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva ani. să se afle într-o compatibilitate directă. o dimensiune economică. din perspectivele timpului şi spaţiului.în sensul că toate ieşirile din mediul creat de om trebuie să răspundă direct nevoilor şi intereselor prezente şi viitoare ale generaţiilor care coexistă şi se succed. că modificările produse într-un subsistem sau altul antrenează schimbări de ansamblu. ca şi strategia sa de realizare pun problema omului şi. obiective de atins . ci pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndelungat. În raportul Brundtland.14 Viziunea strategiilor privind dezvoltarea durabilă porneşte de la înţelegerea faptului că economia unei ţări. prin intrările şi ieşirile sale. Este vorba de a concepe şi realiza un asemenea mediu economic care. De aici decurge că dezvoltarea durabilă este definită de o dimensiune naturală . strategia dezvoltării durabile îşi propune să găsească criteriile cele mai adecvate de optimizare a raportului nevoi-resurse. numai atâta vreme cât mediul creat de om este compatibil cu mediul natural. pentru realizarea condiţiei de compatibilitate a celor 4 sisteme care se intercondiţionează. indispensabil. ambiental şi tehnologic. pe care trebuie să le integreze dezvoltarea durabilă. o dimensiune naţional-statală. ca element esenţial..economice.” Punctul de vedere larg acceptat este de dezvoltare durabilă sau viabilă. de gradul de dezvoltare şi încorporare a cuceririlor ştiinţei şi tehnicii. de strategiile naţionale şi internaţionale de dezvoltare. producţia agricolă. în cadrul căreia se urmăreşte interacţiunea compatibilităţii a patru sisteme: economic.mijloace necesare. de existenţa sa din trecut.în sensul că există. Pornind de la cinci factori care se interinfluenţează în procesul dezvoltării . sustenabilă. ca şi a tuturor ţărilor înseamnă mai mult decât suma părţilor componente. strategia dezvoltării durabile include. Fără să neglijeze aspectele concrete ale vieţii de zi cu zi. cât şi la nivel regional sau global-mondial. dar şi cu nevoile şi interesele prezente şi viitoare ale generaţiilor care coexistă şi se succed la viaţă. atât pe plan naţional. producţia industrială şi poluarea . dezvoltarea durabilă. regională şi mondială . uman. pe baza compatibilităţilor lor reciproce. bazată pe competitivitate concurenţială. o dimensiune social-umană . astfel încât să se asigure satisfacerea nevoilor prezentului. încearcă să conceapă scenarii de urmat. conceptul de dezvoltare durabilă. pe o nouă cale de dezvoltare care să susţină progresul uman. resursele naturale şi mediul natural. dinamică cu mediul natural. Asemenea perspective. Aşadar.populaţia. în timp şi spaţiu. aceasta ar fi singura reacţie raţională pentru prezervarea resurselor pe un termen cât mai lung.în sensul compatibilităţii criteriilor de optimizare. fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi asigura propriile nevoi. în general. se afirmă că "dezvoltarea durabilă este concepută în viziunea reconcilierii dintre economie şi mediul înconjurător. prezentat la Conferinţa Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro din iunie 1992. depind de cultura omului. a colectivităţii umane. de actualitate şi dificultatea problemelor cu care se confruntă la fiecare nivel. în virtutea interdependenţelor dinamice existente în componentele acesteia.

revizuit esenţial. dar. Corespunzător viziunii raportului Brudthand. succesul fiind asigurat de reala înţelegere a condiţiei umane. e) prin trecerea la dezvoltarea durabilă. g) în acest proces complex. chiar dacă au dreptate. aflate în compatibilitate directă.în cadrul cărora viitorul să-şi găsească un loc din ce în ce mai bun şi mai sigur în prezentul pe care îl trăim.sub aspectul obiectivelor şi valorilor sale. b) îmbunătăţirea substanţială.Chr. cât şi internaţional. de mare întindere şi dificultate. educaţiei şi activităţilor curente. obiecte. ale intereselor imediate va face transformarea (tranziţiei) disputată şi lentă. noi sperăm să realizăm nu dacă ci cum putem crea prin acest proces complex şi de durată un prezent într-un viitor din ce în ce mai sigur. trebuie să fie mare. a compatibilităţii mediului creat de el cu mediul natural. industrializarea accelerată. plante. cât şi calitativ. de pe poziţia omului. Dimensiunile unui stat au o limită la fel ca şi celelalte lucruri. Cele patru dimensiuni conferă modelului viitor de dezvoltare caracterul de uman-durabil. este esenţial ca ştiinţa să ajute omul să se cerceteze pe sine . condiţiile depăşirii limitelor progresului. a intereselor generaţiilor în timp şi spaţiu. cheia dezvoltării durabile nu este numai pentru a supravieţui specia umană. animale. Aristotel considera că "majoritatea oamenilor cred că un stat. pentru a fi fericit. viziunea dezvoltării umandurabile integrează următoarele exigenţe majore. prin progresul limitelor. dispariţia unor resurse care nu se refac şi un mediu natural în curs de deteriorare. pentru că nici unul dintre acestea nu-şi păstrează forţa naturală.. tot la fel pe cât doreşte să cerceteze lumea pe care vrea să o schimbe. 38 . ci. în condiţiile tradiţiilor. Comparativ cu dezvoltarea de până acum. în termeni absoluţi şi relativi. subnutriţia larg răspândită. În anul 322î. fie că îşi pierd cu totul natura. Încadrarea dezvoltării în anumite limite de timp şi spaţiu pentru a fi considerată durabilă. are o importanţă deosebită. c) o planificare strategică. Prin răspunsul care trebuie dat la tendinţele care se manifestă creşterea rapidă a populaţiei. f) în acest proces fundamental. ca modalitate directă de luptă cu restricţiile obiective şi subiective ale dezvoltării şi de colaborarea cu mediul natural. sau prea mici. ci. atât în plan naţional. fie că şi-o modifică". dacă poate supravieţui fără a cădea într-o stare de existenţă lipsită de orice valoare. atunci când sunt prea mari. în acest context de schimbări radicale. d) atingerea unei stări raţionale şi durabile. în timp şi spaţiu. chiar mai mult. cu elemente specifice şi comune. dezvoltarea uman-durabilă îşi propune să creeze. atât cantitativ. ei nu ştiu ce este un stat mare şi ce este un stat mic. fără a compromite posibilităţile de satisfacere a trebuinţelor generaţiilor viitoare. la nivelul tuturor economiilor naţionale şi ale sistemului global al economiei mondiale: a) un comportament fundamental. dezvoltarea durabilă (sustainable development) este un gen nou de strategie umană ce răspunde necesităţilor prezentului. a dezvoltării din ţările în curs de dezvoltare. în raport cu statele dezvoltate economic ale lumii.

sistemul de instrumente economice care să prevină. 4. tot mai puternice. sistemul educaţional în măsură să anticipeze şi să aprofundeze cunoştinţele. dezvoltarea umană-durabilă este definită de următoarele elemente mai importante: 1. (cultural). în care obiectivele dezvoltării economice şi sociale să fie subordonate deopotrivă însănătoşirii omului şi mediului natural. 39 . Capitalul ecologic (natural) se află în interdependenţă şi se integrează organic cu capitalul creat de om. 7. în plan geoeconomic şi ecologic.În esenţă. Interpretarea prezentului prin prisma viitorului. Egalitatea şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed în timp şi spaţiu. 6. sub forma introducerii ca scop al dezvoltării durabile securitatea ecologică în locul maximizării profitului. Mutarea centrului de greutate în asigurarea bunăstării generale. 2. 5. crearea unui cadru instituţional şi legislativ adecvat lor şi eficace. în cadrul unei categorii globale ce îşi redefineşte obiectivele economice şi sociale şi îşi extinde orizontul de cuprindere în timp şi spaţiu. la calitatea acesteia. Introducerea compatibilităţii strategiilor naţionale de dezvoltare ca urmare a interdependenţelor. în timp şi spaţiu. Compatibilitatea permanentă şi sigură a mediului creat de om cu mediul natural. de la cantitatea şi intensitatea creşterii economice. să protejeze şi să asigure resursele rare. după care să aprecieze calitatea dezvoltării şi vieţii oamenilor. sistemul de indicatori specifici. Pornind de la necesitatea realizării acestor componente. noua strategie a dezvoltării durabile îşi propune să surprindă schimbarea tipului de creştere economică. Trecerea la o nouă strategie cu faţă natural-umană. cu capitalul uman. controlul poluării. 3.

 Modelul social-democrat (solidaritate socială.CAPITOLUL 7 ELEMENTE DE POLITICA ECONOMICĂ Politica economică este reprezentată de acţiunile administraţiei publice (guvernului) şi de constituirea instituţiilor ce pot îmbunătăţi performanţele economiei. politici intervenţioniste pe piaţa muncii). Statul providenţă intervine în menţinerea securităţii sociale şi asigurarea riscurilor sociale. Intervenţia statului în economie depinde în principal de următorii factori:  Echilibrul şi stabilitatea economiei  Insuficienţa iniţiativei private în unele domenii  Satisfacerea nevoilor colective ale societăţii  Finanţarea apărării naţionale  Tendinţa de extindere şi amplificare a externalităţilor  Apărarea drepturilor consumatorilor  Stabilirea ordinii de drept  Modificările în conjunctura economiei mondiale În teoria economică s-au cristalizat două imagini ale statului: statul jandarm şi statul providenţă. economiştii care acţionează în domeniul reformei sistemului de producţie trebuie să previzioneze evoluţia costurilor. Pentru a face aceasta trebuie stabilite obiectivele politicii economice. costul şi calitatea aerului urban ce rezultă din schimbările impuse standardelor de emisie ale noxelor auto. justiţia apărarea naţională. a beneficiilor şi a eficienţei diferitelor modalităţi de finanţare şi organizare a sistemului. În al doilea rând economiştii evaluează politicile alternative (pe o scală de la rău la bine). după ce au fost ierarhizate în funcţie de priorităţi. mai puţin egalitate) Funcţiile economice ale statului sunt: 40 .  Modelul german (securitate şi stabilitate. acest principiu statuează că piaţa trebuie să aloce resursele şi că rezultatul este dat de întâlnirea intereselor agenţilor economici. Economiştii ce acţionează în domeniul mediului vor căuta să prevadă. În primul rând ei încearcă să determine consecinţele politicilor alternative. respectiv măsurile de politică economică pe care acesta îşi fundamentează existenţa pornesc de la teoria şi sfârşesc în realitate:  Laissez-faire. statul acţionează asupra variabilelor economice în scopul menţinerii. De exemplu. Ea este un ansamblu de obiective şi instrumente prin care. În formularea politicii economice economiştii deţin două roluri. nici unul neieşind fără a fi satisfăcut. restabilirii sau modificării climatului economic şi social. Statul jandarm: alocă resursele exclusiv unor activităţi precum: menţinerea ordinii interne. de exemplu. Iar economiştii ce studiază pieţele financiare vor căuta să determine efectele pe care le au modificările ratelor dobânzilor asupra activităţii economiei şi forţei de muncă. Statului bunăstării.

astfel încât se de păşeşte cu mult limitele impuse de legea randamentelor descrescătoare. în special în domeniul social . iar eficienţa acestuia este din ce în ce mai scăzută.utilizarea deplină a forţei de muncă. Analiza politicilor economice din perspectiva obiectivelor poate contribui la dezvoltarea teoriilor economice în mod obiectiv atâta timp cât este clară şi deschisă. aparatul de stat este supraîncărcat. ca expresie a selecţiei agenţilor economici exclusiv prin măsuri administrative. agenţii economici încep să se întrebe tot mai des de ce statul trebuie să facă redistribuirea. dar absolutizarea acestui rol nu poate evita efectul de „junglă” pe care îl generează dezumanizarea relaţiei cerere-ofertă. având ca obiectiv controlul inflaţiei se 41 . de ce statul trebuie să intervină. . . În primul rând. Modul în care aceşti factori acţionează asupra procesului de implementare a politicii economice s-a structurat în „paradigma constrângerilor” prin care se evidenţiază existenţa a trei tipuri de factori a căror influenţă asupra succesului politicii economice este decisivă. . mai ales că acesta cheltuieşte permanent mai mult decât obţine de la contribuabili. având ca obiectiv controlul şomajului prin creşterea activităţii economice (încurajarea cererii de bunuri şi servicii.    Alocare a resurselor Distribuţie Stabilizare Regulator Statul providenţă cunoaşte în prezent o triplă criză: . ca răspuns la acţiunile societăţilor în care viaţa politică determină viaţa economică.creştere economică.echilibrul exterior.Criza de eficacitate. De-a lungul anilor. În unele ţări. Absolutizarea rolului politicii economice nu poate evita efectul de „imoralitate administrativă„ pe care îl generează etatizarea relaţiei cerere-ofertă. resursele sunt insuficiente exercitării funcţiilor sale.Criza de legitimitate. Invers. ca o expresie a selecţiei agenţilor economici exclusiv prin libera concurenţă. mărirea salariilor) se stimulează creşterea preţurilor datorită creşterilor preţului factorului muncă şi a creşterilor costurilor de producţie (deci. . economiştii au dezvoltat criterii de interpretare a măsurilor sociale şi politice pe o scală de la bine la rău. structurali. Piaţa are un rol foarte important în contextul acestei reglementări. inflaţia sau destabilizarea preţurilor).stabilitatea preţurilor. financiari. aparatul de stat se dovedeşte a fi din ce în ce mai ineficient în rezolvarea problemelor societăţii.Criza financiară. ca urmare a limitării sau chiar eliminării liberei concurenţe Realizarea obiectivelor politicii economice depinde de o multitudine de factori: naturali. S-au dovedit esenţiale patru obiective ale politicilor economice: . comportamentali etc. Politica economică este concepută şi practicată pentru a corija şi completa acţiunea pieţei.

politica economică accentuează interesul pentru finanţarea protecţiei sociale şi menţinerea unui climat de pace şi stabilitate socială.limitează posibilitatea de consum şi. De asemenea. creşterea economică determină creşterea cererii pe termen scurt generând tensiuni inflaţioniste (în condiţiile în care oferta de bunuri şi servicii este rigidă). În al treilea rând. Se susţine că implicarea factorilor politici în elaborarea şi aplicarea politicii economice are ca rezultat sacrificarea unor alternative cu beneficii economice certe în favoarea unor alternative cu beneficii politice certe. Aceasta nu se poate realiza decât printr-o impozitare superioară a veniturilor. în consecinţă. deoarece orientarea acestora şi instrumentele specifice nu pot coincide. ca exponent al puterii politice şi aparatul administraţiei publice (care nu se schimbă după alegeri) pot apare neconcordanţe de opinii şi interese şi pot genera incompatibilităţi în ceea ce priveşte obiectivele politicii economice. Politici conjuncturale Ansamblul măsurilor prin care se urmăreşte rezolvarea problemelor pe termen mediu şi scurt sunt cunoscute sub numele de politici conjuncturale. având ca obiectiv creşterea economică. dar mai uşor de utilizat şi cu implicaţii electorale mai puţin defavorizante. de schimb valutar sau a acordurilor internaţionale semnate. Realitatea a arătat că guvernele optează de foarte multe ori pentru instrumente mai puţin recomandate de teoria economică. creşterea şomajului). Experienţa deceniilor care au urmat celui de al doilea război mondial a arătat faptul că instituţiile suprastatale pot influenţa în mare măsură politicile economice. În al doilea rând. Acestea acţionează pe un orizont de timp de maxim patru 42 . Raportul de forţe depinde de la o ţară la alta. Politica economică poate fi considerabil influenţată de relaţiile economice şi politice cu alte state sau organisme internaţionale. Asupra instituţiilor statului acţionează o serie de grupuri de presiune care promovează anumite interese. mai ales ale ţărilor în dezvoltare. exercitând şi presiuni asupra economiilor şi guvernelor ţărilor în care îşi delocalizează producţia. însă mecanismul politic respectă unele principii generale. Executivul este responsabil în faţa legislativului pentru măsurile pe care le ia în cadrul procesului de concepere şi implementare a politicilor economice. firmele multinaţionale au o influenţă majoră. Această dualitate a mecanismului decizie politice determină factorii politici de incompatibilitate a obiectivelor politicii economice. Pe de altă parte. între executiv. de cele mai multe ori divergente în raport cu cele ale societăţii. şi cea de producţiei (deci. care va determina o creştere a costurilor cu forţa de muncă şi deci. În acest caz apar disensiuni între executiv şi legislativ. În contextul unui sistem politic democratic puterea politică este împărţită între executiv şi legislativ. Ca urmare a raporturilor comerciale. politica economică a statului nu poate ignora efectele pozitive sau negative pe care situaţia economică sau politică prezentă sau de perspectivă a ţărilor cu care s-au stabilit astfel de relaţii. o creştere a şomajului.

politica bugetară de tip intervenţionist transformă bugetul într-un adevărat instrument de politică economică. De asemenea. trebuie să fie neutre pentru activitatea economică (adică nu introducă distorsiuni în economia naţională). Este politica conjuncturală cea mai puternic influenţată de mediul politic şi echilibrul social al momentului. Pentru impulsionarea activităţii economice. pentru a obţine efecte de antrenare a celorlalte activităţi din economia naţională Eficacitatea politici bugetare este demonstrată de posibilitatea de a controla strict modul de utilizare a resurselor şi de a evalua cu precizie efectele presiunii fiscale asupra agenţilor economici. în sensul că nivelul cheltuielilor nu trebuie să depăşească pe cel al veniturilor. aşa cum se va vedea în capitolele următoare. sunt autori care susţin.economice  obţinerea unei cât mai bune compatibilităţi între nivelul şomajului şi nivelul preţurilor  îmbunătăţirea raportului competitivitate/cost la nivel microeconomic . cât şi sociale: . concentrarea precisă asupra anumitor obiective prin utilizarea cheltuielilor sau a veniturilor fiscale. Orientările în ceea ce priveşte politica bugetară sunt două: . De exemplu. Politica fiscal-bugetară constă în stabilirea ansamblului veniturilor şi cheltuielilor statului pe parcursul unui exerciţiu financiar (sau an fiscal). Politica veniturilor se defineşte ca fiind ansamblul mijloacelor prin care puterea politică acţionează asupra procesului de formare a veniturilor primare. politica monetară şi politica veniturilor. Totuşi. Dintre politicile conjuncturale. Obiectivele politicii veniturilor sunt atât economice.cea liberală susţine un buget în stare de neutralitate. Politica monetară contribuie la menţinerea echilibrului economic general.ani. impozitele. cele mai cunoscute sunt: politica fiscalbugetară. încercând să menţină inflaţia şi cursul de schimb în limite favorabile creşterii activităţii economice şi schimburilor externe. că efectele multiplicatoare ale deficitului bugetar sunt compensate de efectele inhibatoare ale presiunii fiscal viitoare pentru acoperirea acestuia. Politica monetară acţionează asupra a două categorii de variabile economice: cantitatea de bani (masa monetară) şi preţul banilor (rata dobânzii). . Politica monetară poate avea şi obiective pe termen scurt şi foarte scurt.sociale  reducerea inegalităţilor între venituri  garantarea unui nivel minim al venitului 43 . Politica monetară are ca obiective asigurarea sumei de bani necesare economiei naţionale astfel încât să se utilizeze deplin forţa de muncă şi să se menţină stabilitatea preţurilor. Numai politica bugetară permite realizarea investiţiilor publice. statul poate cheltui mai multe resurse la un moment dat (peste nivelul celor de care dispune) cu scopul finanţării unor obiective investiţionale. Banca Centrală poate lua măsuri pentru stimularea infuziei de capital străin în economia naţională. care se formează ca venituri la bugetul de stat. echilibrat.

Instrumente ale politicii industriale cu efect direct: .. de regulă se obţine relativ uşor în perioadele de expansiune economică. Politici structurale reprezintă măsurile ce trebuie luate de administraţia publică şi care vizează orizonturi de timp lungi cu obiective referitoare la structurile fundamentale ale economiei.implementarea unui model de dezvoltare care să se bucure de un consens cât mai larg. Politica industrială are drept scop ridicarea gradului de competitivitate a întreprinderilor. . Dintre mijloacele tradiţionale enumerăm: . indiferent de forma lor de proprietate şi de organizare. .măsuri de dezvoltare a activităţii de cercetare.orientarea şi dezvoltarea sectorului secundar. considerat motorul dezvoltării economice.garantarea salariului minim .măsuri de politică economică generală conjuncturală: . Politica veniturilor impune existenţa unui consens naţional. . .măsuri de dezvoltare a sistemului de formare şi pregătire profesională. Transpunerea în realitate a obiectivelor politicii industriale este posibilă utilizând instrumente a căror specificitate depinde de tipul de economie.armonizarea dezvoltării şi eliminarea decalajelor dintre diferitele regiuni ale teritoriului naţional. subvenţii. amenajarea teritoriului etc. controlul concurenţei etc. .asigurarea independenţei naţionale în sectoarele industriale sensibile (energie.adaptarea economiei la cerinţele procesului de globalizare.măsuri de dezvoltare a infrastructurii de transport şi informaţională . Dintre acestea menţionăm politica industrială. Instrumente ale politicii industriale cu efect indirect: . Obiectivele politicii industriale sunt: . care. .elaborarea şi punerea în aplicare a unei strategii pentru redresarea economiei aflată în situaţii de recesiune sau criză. S-au conturat instrumente cu efect direct şi instrumente cu efect indirect. asigurarea motivării unor categorii sociale pentru ridicarea nivelului competitivităţii.blocarea anumitor tipuri de venituri Mijloacele conjuncturale presupun adaptarea nivelului veniturilor la modificarea nivelului mediu al preţurilor prin indexarea salariilor (creşterea veniturilor indiferent de rezultatele activităţii) şi prin dezindexare (creşterea veniturilor proporţional cu dinamica rezultatelor activităţii economice).măsuri de stimulare a unor întreprinderi. 44 . cercetare-dezvoltare). In paginile de faţă de concentrăm numai asupra politicii industriale.măsuri de stimulare as ansamblului întreprinderilor industriale prin preţuri. . politica sociala. Mijloacele prin care este implementată politica economică pot fi tradiţionale sau conjuncturale. în funcţie de rolul de antrenare pe care acestea îl au în sectorul industrial.

în ceea ce priveşte necesitatea unor importante surse de finanţare. Această politică constă în renunţarea la activităţi industriale care se consideră a fi insuficient de competitive pe piaţa mondială şi care nici nu au perspectiva unui creşteri ulterioare. Practica a arătat posibilitatea existenţei a trei tipuri de filiere: de antrenare. Astfel. .contradicţia dintre tendinţa oricărei ţări de a-şi proteja economia naţională şi tendinţa de liberalizare a comerţului internaţional. de independenţă. politica industrială trebuie să stimuleze acele ramuri pentru care media ultimilor cinci ani a ritmurilor de dezvoltare este superioară medie internaţionale. În acelaşi timp. prin care s-a redus substanţial necesitatea unor importuri. Definirea tehnologiilor strategice trebuie să ţină cont reducerea consumului de capital circulant şi oferă cel mai înalt grad de obţinere a valorii adăugate. Se consideră că în definirea sectoarelor industriale strategice. Scopul final îl constituie realizarea unui produs final de înaltă competitivitate. Politica industrială are de înfruntat două mari obstacole: . fără de care cerinţele de interdependenţă nu ar fi posibile.O problemă majoră o constituie definirea sectoarelor industriale strategice şi definirea tehnologiilor strategice. Politica crenelurilor s-a dovedit generatoare de importante efecte perverse. alegerea crenelurilor („vârfurilor”) s-a dovedit a fi nerealistă. denumit „politica filierelor”. 45 . Alte ţări au adoptat un alt tip de politică industrială. a generat o rată ridicată a şomajului şi a crescut gradul de dependenţă a pieţei interne de producţia altor state. sunt stimulate activităţi industriale strict specializate care în prezent şi în viitor un grad înalt de competitivitate. Aceasta se defineşte ansamblul măsurilor care dezvoltă un lanţ de activităţi complementare în care întreprinderile sunt legate prin activităţi de vânzare-cumpărare şi dezvoltarea în comun a unui program de dezvoltare.contradicţia dintre măsurile de obţinere a avantajelor competitive şi necesitatea menţinerii unui grad înalt al utilizării forţei de muncă. În unele cazuri. În faţa acestor obstacole ţările au apelat la aşa-numitele politici de tip crenel. Politica filierelor poate avea şi efecte perverse.

se determină preţul produselor şi al serviciilor. pietrele. această funcţie reprezintă o putere de cumpărare în aşteptare la agenţii economici sau populaţie. Totodată. pentru restituirea împrumuturilor etc.banii apar ca bani reali.1. hârtia. bunuri de referinţă. în general. Rolul monedei (banilor) în cadrul unei economii este pus în evidenţă prin funcţiile îndeplinite: a) Funcţia de măsură a valorii Prin această funcţie. efectiv. în care intervin trei factori determinanţi: munca. în raport de care să se stabilească valoarea celorlalte bunuri şi servicii. evident. utilitatea şi raportul cerere-ofertă. când se exprimă valoarea unei mărfi sau cheltuielile de producţie nu este necesară prezenţa efectivă a sa.de mijloc de circulaţie . adică acele monede naţionale recunoscute pe 46 .CAPITOLUL 8 PIAŢA MONETARĂ 8. se apreciază eficienţa. chiriilor. Este vorba de economisirea şi acumularea unor sume băneşti în vederea unor activităţi viitoare sau în scopuri de precauţie contra unor cheltuieli neprevăzute. Monedele folosite cu preponderenţă în cadrul acestor relaţii sunt denumite valute forte. intervenind în actul de vânzare-cumpărare al unei mărfi. d) Funcţia monedei ca rezervă a valorii În fapt. Banii şi sistemele monetare Economia de schimb nu poate evolua fără existenţa unor mijlocitori ai schimbului. metalele. care să mijlocească noi şi noi acte de vânzare-cumpărare. Manifestarea acestei funcţii se află. impozitelor şi taxelor. c) Funcţia monedei ca mijloc de plată Această funcţie constă în utilizarea monedei pentru achitarea mărfurilor cumpărate pe credit. b) Funcţia monedei ca mijloc de circulaţie În această funcţie. primelor de asigurări. funcţia de măsură a valorii este exercitată prin mecanismul formării preţurilor. De altfel. moneda serveşte procesului circulaţiei mărfurilor. ce trece de la producător la consumator în schimbul unei anumite cantităţi de monedă. Astfel că bani au constituit foarte multe bunuri de-a lungul dezvoltării umane. în relaţie directă cu evoluţia puterii de cumpărare a monedei. cu existenţă efectivă: numerar sau bani de cont. cum ar fi: scoicile. pentru plata salariilor. plasticul. în societate. e) Funcţia de monedă universală Moneda este folosită şi în cadrul relaţiilor economice internaţionale la cumpărarea de mărfuri şi prestarea unor servicii. cerealele. Pentru exercitarea acestei funcţii este necesar să existe o anumită cantitate de monedă în circulaţie. fiind suficient ca moneda (banii) să existe. În această calitate . moneda serveşte la măsurarea cheltuielilor de producţie şi a rezultatelor. pieile. dobânzilor. fenomenul inflaţionist afectând mai mult sau mai puţin această putere. Banul este definit ca orice bun care mijloceşte schimbul de bunuri şi servicii. Moneda îndeplineşte această funcţie în mod ideal. la realizarea de calcule economice prin care se stabileşte costul activităţilor desfăşurate sau programate a se desfăşura. Şi această funcţie reclamă existenţa monedei în mod real. trecerea din posesia unei mărfi în posesia altei mărfi are loc prin intermediul monedei.

respectiv de lichiditate. În timp ce numerarul are o existenţă fizică materială. Asupra acestor sume din conturi pot fi trase cecuri şi efectua plăţi fără preaviz. yenul japonez etc). moneda divizionară). se prezintă ca un număr înscris în contul bancar al unui agent economic. sferei sale de cuprindere. În practica ţărilor dezvoltate. ca formă de existenţă. Moneda de cont (moneda scripturală). deci. Pentru ca moneda să-şi poată îndeplini rolul şi funcţiile sale este necesar ca aceasta să fie pusă în circulaţie într-un anumit volum şi într-o structură anume. d) alte active. lira sterlină. Într-o altă accepţiune. respectiv disponibilităţile în conturi curente sau la vedere probează acelaşi grad de lichiditate ca şi moneda efectivă. francul elveţian. între ele există doar deosebiri de stare. Moneda efectivă sau numerarul reprezintă activul cel mai lichid. care însă au o circulaţie limitată la relaţiile dintre băncile centrale ale ţărilor lumii şi între acestea şi Fondul Monetar Internaţional. şi unităţi monetare convenţionale DST (Drepturi Speciale de Tragere emise de Fondul Monetar Internaţional). Altfel spus. euro. Cantitatea de monedă existentă în circulaţie într-o economie naţională. Aceste disponibilităţi în conturi (curente sau la vedere) au aceleaşi calităţi precum moneda efectivă. Includerea lor în structura masei monetare este justificată de faptul că din punct de vedere al influenţei pe care o exercită aceste tipuri de plasamente asupra volumului şi structurii cheltuielilor titularilor şi. este moneda care circulă din mână în mână (moneda manuală). masa monetară se prezintă ca o mărime eterogenă constând din totalitatea activelor care pot fi utilizate pentru procurarea bunurilor şi serviciilor şi pentru plata datoriilor .plan internaţional ca mijloc de cumpărare. acelaşi rol. asupra cererii solvabile. aşadar. în prezent. se utilizează. a schimbului de bunuri şi servicii este mijlocită de monedă. O sumă depusă într-un cont la bancă poate fi considerată monedă întrucât titularul depozitului respectiv poate să-şi achite datoriile sau să-şi procure bunuri şi servicii cu cecuri trase asupra sa. cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate. existente la un moment dat în cadrul unei economii. putând fi transformat imediat în bunuri şi servicii de către deţinătorii săi. Tot în acest sens. Depozitele la termen şi în vederea economisirii sunt depuneri la termen constituite la bănci şi case de economii asupra cărora nu pot fi trase cecuri şi efectua plăţi imediate. Moneda efectivă este una din componentele importante ale masei monetare. dar care pot fi retrase după un preaviz. în funcţie de gradul de lichiditate: a) moneda efectivă sau numerarul (bilete de bancă. majoritatea tranzacţiilor (peste 90%) se realizează prin intermediul monedei de cont. c) depunerile la termen şi în vederea economisirii. moneda de cont este un simbol. putând fi transformate. Derularea procesului de circulaţie a mărfurilor. mijloc de plată şi de rezervă (dolarul SUA. se pot suplini şi transforma una în cealaltă. într-un interval de timp dat. practic nu există 47 . fără restricţii. Cele două componente ale masei monetare au. pornind de la funcţiile monedei. masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor de plată şi de circulaţie. se poate aprecia că în structura acesteia pot fi incluse următoarele active. Generalizând diferitele sensuri şi interpretări date masei monetare. constituie masa monetară. Numeroasele dezbateri privind definirea monedei s-au concentrat îndeosebi asupra formelor sale de existenţă şi care trebuie incluse în structura masei monetare. cu ajutorul cecurilor (plăţilor prin virament). în aceasta din urmă sau invers. b) moneda de cont (scripturală).

obligaţiunile etc. deci. bonurile de casă şi de tezaur au un grad mai mare de lichiditate decât cele pe termen mediu sau lung precum acţiunile. Având în vedere că structura masei monetare este reprezentată de mai multe categorii de active monetare. masa monetară a trebuit să fie proporţională cu cantitatea de aur şi devize din depozitele băncii centrale (în perioada în care numai dolarul american mai era parţial convertibil în aur). Cererea de monedă depinde în primul rând de volumul operaţiunilor de achiziţionare a bunurilor şi plată a serviciilor. V. Bineînţeles că nu toate aceste titluri sunt la fel de des folosite pentru plăţi curente şi imediate. emise şi puse în circulaţie pe piaţa financiar-monetară. cantitatea de monedă din economie a fost proporţională cu cantitatea de aur deţinută de banca centrală (întrucât înscrisurile monetare era total sau parţial convertibile în aur). Cantitatea de monedă emisă într-o economie s-a efectuat. Ceea ce îl atrage pe cel care realizează economii monetare în a le plasa în aceste titluri este tocmai caracterul lor negociabil. De aceea. grupate în funcţie de gradul lor de lichiditate. astfel: M = PTV×. ele au trăsături şi funcţionalităţi asemănătoare cu cele ale monedei (în sens restrâns) şi. T volumul fizic al tranzacţiilor. unele dintre ele (îndeosebi cele pe termen scurt) cum sunt: cambiile.2. posibilitatea de a le vinde înainte de scadenţă oricând are nevoie de bani (lichidităţi) pentru plata unor datorii sau pentru cumpărarea unor bunuri sau servicii. de-a lungul timpului. Din această relaţie se constată că într-o economie. Alte active cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate sunt activele transformate (plasate) în diferite titluri. unde: M . deşi au un grad mai scăzut de lichiditate.nici o deosebire faţă de depunerile la vedere. P . 8. necesară tranzacţiilor.viteza de rotaţie a monedei (numărul mediu de operaţiuni de vânzare-cumpărare şi de plăţi mijlocite de o unitate monetară. Piaţa monetară Formarea şi mişcarea masei monetare sunt în strânsă legătură cu cererea şi oferta de monedă. în funcţie de mai multe criterii. pot fi incluse în structura masei monetare. se apreciază că aceste active. Iniţial. a volumului 48 . depozitele la termen manifestă o tendinţă de creştere mai rapidă decât cele la vedere. biletele de trezorerie. Cererea de monedă reprezintă acea cantitate de monedă pe care toate categoriile de persoane fizice şi juridice o solicită într-o anumită perioadă de timp.cantitatea de monedă cerută.preţul mediu al unei tranzacţii. Renunţarea la convertibilitatea în aur a dolarului a determinat considerarea unui nou criteriu pentru stabilirea nivelului masei monetare: volum tranzacţiilor din economie sau volumul bunurilor şi serviciilor finale produse de o ţară. date de funcţiile pe care le îndeplineşte într-o economie. într-o anumită perioadă). având ca motivaţie utilităţile acesteia. ca elemente componente ale conţinutului pieţei monetare. motiv pentru care modificarea masei monetare este în funcţie de gradul lor de lichiditate. cantitatea de monedă cerută de piaţă este în funcţie de variaţia preţurilor. Apoi. datorită profitului obţinut ca urmare a dobânzilor atractive pentru titularii de conturi. Această cerere se află în raport direct proporţional cu volumul schimburilor (exprimate în preţuri) şi în raport invers proporţional cu viteza de rotaţie a monedei. Mai mult. putem considera că cererea de monedă este sinonimă cu ″preferinţa pentru lichiditate″. precum şi de viteza de rotaţie a monedei.

crescând implicit masa monetară.tranzacţiilor şi de viteza de circulaţie a monedei. oferta monetară reprezintă în fapt masa monetară. Cererea de monedă este influenţată de comportamentul agenţilor economici (atât persoane fizice cât şi juridice) faţă de monedă. Oferta monetară poate fi evidenţiată ca flux şi ca stoc. Numerarul. rezultă că fluxul monetar este egal cu fluxul real (T×P). Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă existentă într-o economie. cantitatea de monedă din economie se poate diminua atunci când banca centrală vinde devize străine agenţilor economici care efectuează operaţiuni de import. care antrenează după sine plăţile scadente şi plăţile care se sting (compensează) reciproc între agenţii economici ce-şi acordă reciproc credit comercial. sub formă de numerar şi monedă scripturală. 2) cererea de monedă creşte. constituit din bancnote şi monede metalice este emis de către o singură bancă. Creşterea ratei dobânzii peste un anumit nivel reduce preferinţa pentru lichiditate. creşte cererea pentru bani lichizi care devin mai siguri dacă sunt transformaţi în componente nemonetare ale averii. Dacă rata dobânzii scade sub o anumită limită (considerată minimă). 3) masa monetară se află în raport direct proporţional cu nivelul general al preţurilor. când viteza de circulaţie scade şi se reduce când viteza de circulaţie creşte. . care reprezintă autoritatea monetară a naţiunii. adică banca centrală (de emisiune). Aceasta creează monedă sub formă de numerar prin următorul gen de operaţiuni: cumpărarea devizelor străine obţinute de agenţii economici în urma exporturilor de mărfuri şi servicii. manifestat prin intensitatea înclinaţiei spre lichiditate.achiziţia de efecte publice (titluri de stat) precum bonuri de tezaur sau obligaţiuni. Înclinaţia spre lichiditate are mai multe motivaţii. emise de stat pentru acoperirea parţială a deficitului bugetar. care reprezintă preţul renunţării la suma lichidă. cererea de monedă depinde de volumul vânzărilor pe credit. precum: motivul tranzacţiilor curente. motivul precauţiei (cererea de bani pentru nevoi neprevăzute). în schimbul devizelor achiziţionate. constituirii economiilor în vederea investiţiilor şi a altor plasamente. Componentele majore ale ofertei monetare (numerarul şi moneda scripturală) sunt puse în circulaţie prin mecanisme diferite. credite de refinanţare acordate băncilor comerciale care au nevoie de sume suplimentare pentru a face faţă retragerilor mai mari decât depunerile realizate în aceeaşi perioadă de timp. banii putând fi utilizaţi pentru crearea de depozite bancare sau cumpărarea de active financiare. Ca flux. ea este egală cu produsul dintre masa monetară (M) şi viteza de circulaţie a banilor (V). Creaţia monedei scripturale (de cont) este realizată de către băncile comerciale şi 49 . când nivelul preţurilor şi viteza de circulaţie rămân constante. Privită ca stoc. Cererea de monedă se află şi sub influenţa ratei dobânzii. la dispoziţia utilizatorilor (populaţie şi agenţi economici). În al doilea rând. achitării datoriilor. Astfel: 1) cererea de monedă creşte sau se reduce proporţional cu volumul tranzacţiilor. Având în vedere ecuaţia cantitativă a banilor (M×V=T×P). motivul speculaţiei (cererea speculativă de bani). destinate achiziţionării de bunuri şi servicii. ceilalţi factori rămânând constanţi. banca centrală emite monedă pe care o pune în circulaţie. respectiv cu produsul dintre cantitatea de bunuri obţinute şi comercializate (T). pe o anumită perioadă de timp. adică ansamblul activelor monetare sau instrumentelor băneşti existente într-o economie la un moment dat. într-o anumită perioadă şi preţul mediu al acestor bunuri (P).

care reprezintă o obligaţie a unei persoane fizice sau juridice (debitor). adică pot fi girate ori vândute şi cumpărate înainte de scadenţă. se asigură fonduri lichide înainte de termen necesare firmelor participante la tranzacţiile economice. Astfel. Pentru a înţelege mai profund. în majoritatea ţărilor cu economie de piaţă dezvoltată. este necesar a se face o analiză succintă a structurii acesteia. segment al pieţei ce se află uneori la confluenţa cu piaţa capitalului. Fiecare dintre aceste segmente de piaţă poate fi o ipostază a pieţei monetare. deci o scădere a ofertei. Dobânda ce revine băncii se numeşte taxă de scont. prin intermediul creditelor pe care le acordă agenţilor economici nebancari. cecuri. oferta de monedă constă în punerea în circulaţie a instrumentelor monetare. susţin oferta de monedă într-o economie. Oferta de monedă scripturală este de regulă legată de operaţiunea de creditare.instituţiile de credit.piaţa scontului şi . înainte de scadenţă. însă. Vânzarea titlurilor la o bancă. banca poate la rândul ei sconta titlurile respective la banca centrală.a. cecurile. care. unui beneficiar anume. conceptul de piaţă monetară. De precizat că.dobânda. prin mecanismul multiplicatorului creditului. astfel că rambursarea unei datorii în favoarea unei bănci echivalează cu o reducere a masei monetare. în funcţie de preţul acesteia . operaţiune denumită rescontare. biletele la ordin. Astfel. piaţa monetară este compusă din două segmente: . mai sunt denumite şi efecte comerciale 50 . Titlurile de credit sunt documente solemne având forme şi conţinut standardizate. în sens larg. Moneda începe să existe din momentul în care părăseşte depozitele băncii centrale sau ale altor instituţii bancare emitente şi îşi încetează existenţa când revine în depozitele băncilor. certificate de depozit. care. care este mai mică decât taxa de scont (taxa rescontului este o componentă majoră a taxei scontului). înainte de termenul scadent şi încasarea sumei înscrisă pe aceste titluri. în cadrul căreia se tranzacţionează moneda creată de întregul sistem bancar. nu este altceva decât o piaţă a creditului pe termen scurt. bilete la ordin. reprezintă operaţiunea de scontare a titlurilor. din punct de vedere al relaţiilor diverse care iau naştere în cadrul acestei pieţe şi al participanţilor pe această piaţă. Piaţa monetară asigură compensarea excedentului şi deficitului de lichidităţi prin oferta şi cererea de credite pe perioade scurte de timp (până la un an). Într-o accepţiune mai restrânsă şi frecvent utilizată. de a plăti la o scadenţă determinată o sumă de bani.piaţa interbancară. Pe această piaţă se confruntă cererea cu oferta de monedă. Titlurile de credit. diminuată cu dobânda ce revine băncii până la scadenţă. Piaţa scontului este segmentul pieţei monetare în cadrul căruia sunt efectuate operaţiuni cu active financiare cu scadenţe scurte (titluri de credit pe termen scurt) precum: cambii. Titlurile de credit sunt transmisibile şi negociabile pe piaţa monetară. din partea agenţilor economici şi instituţiilor financiar-bancare. Piaţa monetară este o piaţă specifică. La scadenţă banca primeşte suma înscrisă pe document de la debitor. bonuri de tezaur. Similar. piaţa monetară cuprinde şi piaţa creditului (clasic). precum cambiile. împreună cu dobânda aferentă. piaţa monetară este definită ca o piaţă a capitalurilor pe termen scurt. banca centrală preia aceste titluri percepând o anumită dobândă numită taxă de rescont (taxa oficială a scontului). unde se întâlneşte cererea şi oferta de fonduri. Aşadar. obligaţiuni pe termen scurt ş. De asemeni. Prin această operaţiune băncile comerciale se refinanţează.

rămânând debitoare în raporturile cu alte bănci. filiale. prin operaţii de open-market. banca de emisiune are şi un rol creditor. bazate pe încredere reciprocă şi cu riscuri reduse. titularele acestora (băncile) sunt foarte interesate să valorifice aceste disponibilităţi prin acordarea negociată de credite pe piaţa interbancară. Conţinutul şi specificitatea pieţei monetare interbancare sunt puse în evidenţă de câteva trăsături caracteristice: .obiectul tranzacţiilor îl reprezintă disponibilităţile monetare ale băncilor exprimate în moneda centrală. 51 . Astfel. banca de emisiune are un rol de regulator. Piaţa interbancară este un segment de piaţă specific.termenele de acordare a creditelor interbancare sunt scurte şi foarte scurte (1-7 zile). din fiecare operaţiune efectuată. Totodată. Băncile îşi acordă împrumuturi sau îşi rambursează creditele contractate anterior. În derularea operaţiunilor pe piaţa monetară. prin intermediul caselor de compensaţii interbancare (acestea sunt organizate şi funcţionează în cadrul Băncii Naţionale şi a sucursalelor acesteia). .participanţii pe această piaţă sunt unităţile bancare. care au solduri creditoare. ca urmare a rolului pe care îl au în stingerea anumitor obligaţii băneşti născute din contractele economice încheiate între diverşi agenţi economici. Negocierea disponibilităţilor necesare pentru stingerea obligaţiilor reciproce face obiectul tranzacţiilor pe piaţa monetară interbancară. titulari de depozite. De asemenea. fiecare bancă. când creditoare. constituindu-se ca ofertant de monedă pentru băncile cu poziţii debitoare. în parte. atunci când piaţa. atunci când acestea intervin între unităţile aceleiaşi societăţi bancare (centrală. o bancă devenind în raport cu celelalte bănci. o bancă devine creditoare sau debitoare faţă de altă bancă. prin operaţii de rescontare şi lombardare.creditele acordate sunt credite personale. operaţiunile de negociere se desfăşoară zilnic. Ofertanţii de monedă sunt băncile titulare ale conturilor de disponibilităţi la banca de emisiune. . Pe această piaţă apar zilnic două categorii de participanţi. Ea intervine în mod regulat. În decursul timpului. într-un cadru organizat sub egida băncii de emisiune. La sfârşitul unei zile de lucru. se manifestă ca solicitatoare de monedă centrală. Întrucât depozitele de la banca de emisiune nu sunt purtătoare de dobândă. . . are în raport cu celelalte bănci o serie de poziţii şi sume debitoare şi o serie de poziţii şi sume creditoare. care reprezintă cadrul de desfăşurare zilnică a raporturilor dintre bănci în legătură cu lichidarea soldurilor provenind din operaţiuni reciproce. ofertanţii de monedă şi solicitanţii de monedă. de la bancă la bancă. băncile efectuează plăţi la ordinul clienţilor lor. fiind în consecinţă beneficiara unui sold creditor sau titulara unui sold debitor. Solicitanţii de monedă sunt acele bănci care. considerată global. când debitoare. agenţii). s-a statornicit practica stingerii zilnice a obligaţiilor reciproce dintre bănci.dobânda practicată se stabileşte zilnic prin jocul curent al cererii şi ofertei de monedă. sucursale.sau instrumente de plată. caută resurse de acoperire contractând credite pe termene foarte scurte. care ajută satisfacerea cererilor de lichidităţi. rareori la interval de două zile. Interconectarea operaţiunilor dintre bănci face ca între acestea să apară obligaţii reciproce. care fac operaţiuni de decontări interbancare. către unele bănci şi sunt beneficiare de încasări de la aceleaşi sau alte bănci. Decontarea plăţilor poate avea loc şi în cadrul unor operaţiuni intrabancare.

. înrăutăţirea condiţiilor de obţinere a creditelor şi duce la scăderea profiturilor pentru cei care utilizează capitaluri suplimentare. mai ales prin prisma intereselor însuşi sistemului bancar.corelaţia existentă între volumul de credit şi nivelul activităţii economice.8.dependenţa sistemului bancar faţă de banca centrală. Tehnicile de intervenţie globală şi indirectă se sprijină pe un triplu fundament: . Tehnicile de intervenţie directă asupra lichidităţii acţionează prin modificarea operaţiilor de credit . În cadrul economiei de piaţă există multiple valori ale dobânzii. Taxa scontului reprezintă dobânda uzuală pentru creditele acordate către banca de emisiune în cadrul operaţiilor de rescontare. sporeşte eficienţa utilizării creditelor pentru întreprinzători şi-i orientează în sensul dezvoltării activităţii lor pe baza angrenării de capitaluri suplimentare. astfel că la orice modificare a ei.3. 52 . Astfel. ţinând cont de diversitatea condiţiilor de creditare se formează o rată medie a dobânzii. . acţiunea taxei scontului influenţează piaţa capitalurilor. scăderea taxei scontului determină diminuarea generală a dobânzilor. acţionează asupra unor sfere determinate a relaţiilor de credit. În principal. De asemenea. Instrumentele politicii monetare Instrumentele utilizate în influenţarea economiei sunt: . Creşterea taxei scontului atrage o invazie a capitalurilor străine şi are momentan un efect binefăcător în echilibrarea balanţei de plăţi. funcţionalităţii şi eficienţei sale. Tehnicile intervenţiei indirecte sunt utilizate pentru controlul indirect asupra ofertei de monedă limitând. accesul la lichiditatea băncii centrale. Dintre instrumentele care aparţin acestui grup menţionăm: taxa scontului şi politica de open market. Creşterea taxei scontului are ca urmare sporirea generală a dobânzilor.caracterul elastic al cererii de credit faţă de nivelul dobânzii. sprijinind deopotrivă liniile directoare ale politicii economice. sistemul rezervelor minime obligatorii se afirmă printre principalele instrumente folosite pentru a impune astfel o utilizare predeterminată a activelor bancare.instrumentele şi tehnicile de intervenţie indirectă. sfera creditului şi respectiv ritmul desfăşurării vieţii economice în ansamblul ei. lăsând sarcina înviorării numai pe seama capitalurilor interne rămase.instrumentele şi tehnicile de intervenţie directă sau reglementările bancare. Manevrarea taxei scontului acţionează şi asupra capitalurilor străine. Poziţia taxei scontului în cadrul eşafodajului de dobânzi ale pieţei determină şi utilizarea ei ca instrument al politicii monetare. trebuie să varieze concentrat. pentru intermediarii monetari. Afluxul capitalurilor poate însă veni în contradicţie cu conjunctura dezvoltării economice la aceeaşi dată şi cu obiectivele politicii economice şi de credit.dar toate aceste diferite valori ale dobânzii se află la o distanţă dată de taxa scontului. Scăderea taxei scontului duce la emigrarea capitalurilor străine şi chiar a unor capitaluri indigene. Efectele manevrării taxei scontului asupra afluxului şi refluxului capitalurilor străine implica recurgerea la această metodă în scopul eliberării balanţei de plăţi. . Creşterea taxei scontului atrage în ţară capitaluri străine.

politica monetară poate fi definită ca ansamblul intervenţiilor băncii centrale sau autorităţilor monetare care se efectuează asupra lichidităţii economiei. Astfel în formularea ei deplină.volumul tranzacţiilor poate fi nelimitat. . . prin utilizarea tehnicilor sau instrumentelor monetare la realizarea obiectivelor 53 . stabilite de către banca de emisiune. . ambele avându-şi originea în economia engleză. politica open market este intervenţia băncii centrale pe piaţa monetară. se acţionează pentru a controla lichiditatea şi a satisface nevoile economiei.în desfăşurarea operaţiunilor banca centrală are un rol activ. . prin reglarea cantităţii de monedă. dată fiind puterea băncii centrale de a emite monedă. ca o achiziţie fermă. deci posibilităţile lor de acordare a creditului şi de creaţie a monedei scripturale. în termen. respectiv achiziţiile însoţite de angajamentul de răscumpărare la un anumit termen a creanţelor de către banca prezentatoare.operaţiile pe piaţa liberă au un dublu sens.Rescontul se poate defini. În derularea ei.furnizează la nevoie lichidităţi băncilor comerciale. cunoscute în prealabil. având un rol pasiv de a răspunde acestor solicitări. politica monetară trebuie să tină cont de acţiunea sistemului bancar. unde se foloseau complementar pentru asigurarea sensului dorit de evoluţia lichidităţii. deopotrivă să acorde credite. Astfel. cu plata imediată. a cărei valabilitate este de durată. şi de acţiunea tezaurului. Politica operaţiilor la piaţa liberă (open market ) este istoric însoţitoarea firească a politicii de rescont. dar să şi împrumute. operaţiile la piaţa liberă permit băncii de emisiune. care reprezintă şi exteriorizează cerinţele statului. Operaţiunile de rescontare se caracterizează prin trăsături proprii semnificative: . Trăsăturile specifice ale operaţiilor la piaţa liberă sunt: . în scopul de a contribui. variază în funcţie de evoluţia pieţei şi îndeosebi sunt determinate de orientarea pe care banca centrală doreşte să o impună. reducând astfel lichidităţile băncilor şi prin aceasta ale economiei naţionale. creditului şi dobânzii. Domeniul de acţiune este totodată larg cât şi foarte precis. pentru realizarea cărora aceasta acţionează ca un instrument. Prin monedă.nivelul dobânzii practicate. Un regim similar au şi pensiunile. prezentate de băncile comerciale. a unor creanţe.iniţiativa operaţiunilor şi oportunitatea lor sunt hotărâte de băncile comerciale. care reprezintă şi exprimă nevoile economiei. nivelul acesteia fiind determinant în orientarea băncilor solicitante.se desfăşoară pe baza unei rate a dobânzii fixe. În timp ce operaţiile de rescont se limitează numai la alimentarea cu lichidităţi a băncilor comerciale. . Obiectivele politicii monetare se confundă cu cele ale politicii economice. Acesta iniţiază alimentarea pieţei monetare cu lichidităţi. zisă piaţă liberă sau deschisă ( faţă de alte pieţe ale creditului din economie care sunt tot mai mult sau mai puţin controlate) pentru a creşte sau diminua lichidităţile agenţilor ce operează pe această piaţă. pentru banca de emisiune. banca de emisiune. în special prin oferte proprii.

asigurarea angajărilor.rată înaltă a creşterii economice.revenirea anumitor sectoare ale economiei să suporte povara politicii restrictive . . Politica monetară ca şi cea fiscală urmăreşte 4 scopuri: . . . Pentru realizarea acestor obiective autorităţile monetare iau în considerare patru categorii de constrângeri: .economice. . .evitarea instabilităţii excesive a ratei dobânzii. 54 .prevenirea panicii financiare.rată adecvată a schimbului valutar.stabilitatea preţurilor.câştigarea şi menţinerea încrederii investitorilor străini.

Cea de-a doua formă a inflaţiei a fost inflaţia banilor de hârtie convertibili în aur. care era dependentă de volumul tranzacţiilor. care s-a manifestat sub forma devalorizării mascate a monedelor din metale preţioase. Această corespondenţă dintre cantitatea de aur existentă în depozitele băncilor de emisiune şi volumul bancnotelor din circulaţie asigura optimizarea sau echilibrul circulaţiei băneşti într-o economie. În această situaţie. ea neavând bază de desfăşurare. Elementele definitorii ale acestei forme de inflaţie au fost: conţinutul real în aur al monedelor metalice era mai mic decât conţinutul nominal. deci s-a separat conţinutul nominal de cel real al monedelor. cu o greutate mai mică sau un conţinut în aur mai redus decât cele oficiale. sa creat un dezechilibru între mărimea depozitelor de aur-monedă. deşi fenomenul inflaţionist exista cu mult înainte de această perioadă. când statele europene au început să înlăture haosul monetar medieval. care s-a manifestat în perioada trecerii de la feudalism la capitalism. Acest fenomen a apărut cu mult înainte ca ştiinţa economică să se fi constituit. S-a urmărit crearea unor sisteme băneşti stabile. cel puţin temporar. Termenul de inflaţie a început să fie frecvent utilizat în rândul oamenilor de ştiinţă şi al oamenilor de afaceri (bancheri). În acest context. inflaţia nu putea să apară. transformarea existenţei-aur în aparenţă-aur a monedei. Cantitatea banilor de hârtie se limita la aurul pe care aceşti bani îl reprezentau în circulaţie. care să asigure o circulaţie monetară normală (sănătoasă). din punct de vedere al analizei naturii sale şi a cauzelor şi mecanismelor declanşatoare. Pornind de la premisa că inflaţia este în primul rând un fenomen monetar (inflaţia există doar în prezenţa banilor).1. şi cantitatea de semne monetare (bilete de bancă) emise. se pot sintetiza trei forme istorice ale fenomenului inflaţionist. prin punerea în circulaţie a unor monede false. Prima formă a inflaţiei a fost cea monetaro-bănească. Inflaţia. Inflaţia de acest gen apărea atunci când cantitatea banilor de hârtie aflată în circulaţie devenea excedentară faţă de cea care rezulta din raportul dintre masa de aur monetar şi etalonul aur (cantitatea de aur aferentă unei unităţi monetare). creând sisteme naţionale prin emiterea biletelor de bancă cu acoperire deplină în aur. Caracterizare Fenomenul denumit inflaţie constituie o problemă complexă de analiză macroeconomică şi una dintre cele mai importante forme ale dezechilibrului economico-social. După o anumită perioadă însă. astfel că inflaţia rămâne cea mai de temută şi controversată formă a dezechilibrului macroeconomic. iar teoria inflaţiei s-a conturat mult mai târziu decât ştiinţa economică. 55 . toate acestea conducând la scăderea puterii de cumpărare a acestora. aglomerarea circulaţiei cu monede ieftine fără valoare deplină. abia pe la sfârşitul secolului al XIX-lea. care era în funcţie de producţia de metal preţios sau de posibilităţile fiecărei ţări de a procura aurul monetar.CAPITOLUL 9 INFLAŢIA 9. explicarea genezei şi naturii acesteia trebuie să înceapă de la formele istorice pe care le-au îmbrăcat banii de-a lungul secolelor.

A treia formă a inflaţiei este cea contemporană şi anume inflaţia banilor de hârtie neconvertibili în aur. de natură economică. care se exprimă prin creşterea generalizată a preţurilor şi prin lipsa de încredere a agenţilor economici în moneda existentă. de teama instabilităţii economice şi folosind mecanismul creditului. sau ca fiind o rezultantă a ambelor forme conjugate? După modul cum s-a răspuns la aceste întrebări. Se pune totuşi întrebarea. reală. Aşadar. fenomenul poartă denumirea de deflaţie. b) este un proces de creştere durabilă şi generalizată a preţurilor şi tarifelor. salarii. care tip de dezechilibru este la originea inflaţiei. Keynes a nuanţat concepţiile cantitativiste privind rolul monedei în declanşarea fenomenului inflaţionist. s-a creat o situaţie care poate fi definită cu temei ca inflaţie autentică″. În strânsă legătură cu trăsăturile esenţiale ale inflaţiei. al inflaţiei este creşterea generalizată a preţurilor. în literatura economică a secolului XX s-au conturat două mari tendinţe de idei. M. doar de natură structurală. Caracteristicile esenţiale ale inflaţiei sunt: a) este un proces de depreciere a banilor atât pe plan naţional. Keynes. promotorul acestor idei. care încearcă să explice natura inflaţiei contemporane (tezele de inspiraţie keynesistă şi cele de inspiraţie monetaristă). în dezechilibrul structural şi durabil dintre cererea şi oferta de mărfuri. primul efect. M. Keynes. structural ale economiei. natura contemporană a inflaţiei este explicată prin luarea în considerare a creşterii nominale a tuturor elementelor de preţ (costuri. ea este expresia unui dezechilibru dintre banii depreciaţi şi nevoile circulaţiei bunurilor economice. În concepţia lui J. cel monetar sau cel material (real)? Altfel spus. care exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile reale ale economiei (circulaţiei). populaţia aduce în "prezent" o cerere viitoare de consum). De asemenea. Astfel. Prima tendinţă pune accentul pe cauzele de ordin material. Cauza acestui fenomen constă în dezechilibrele de funcţionare ale economiei. cât şi în raport cu alte monede. se poate afirma că inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru macroeconomic monetaro-material. J. d) d) este influenţată de numeroase aspecte psihologice (de ex. inflaţia îşi are originile în economia reală. Realităţile inflaţioniste diferenţiate pe ţări şi etape au făcut posibilă apariţia unor numeroase şi controversate puncte de vedere cu privire la natura însăşi a formei contemporane de inflaţie. cantitatea de bani din circulaţie influenţează nivelul 56 . defineşte inflaţia astfel: ″atunci când o nouă creştere a volumului cererii efective nu mai determină o nouă creştere a volumului producţiei şi se manifestă exclusiv printr-o creştere a unităţii de cost. manifestat atât pe piaţa monetară cât şi pe piaţa bunurilor economice. considerăm inflaţia ca fiind doar de natură monetară (inflaţie prin monedă). strict proporţional cu creşterea cererii efective. profituri). Inflaţia contemporană constă în deprecierea banilor de hârtie şi a banilor de credit. fapt ce conduce la deprecierea banilor şi la creşterea durabilă şi generalizată a preţurilor bunurilor şi serviciilor unei economii. Conform opiniei sale. Dacă în economie se întâmplă o situaţie inversă. c) este expresia unui dezechilibru monetar şi material.

oferta agregată şi nivelul preţurilor. trebuie analizate corelaţiile care se stabilesc între cererea agregată. Nu excesul de cerere în raport cu oferta de mărfuri determină o creştere generalizată a preţurilor. În acest sens.preţurilor nu direct. unei înclinaţii accentuate a populaţiei spre economisire) şi nu întotdeauna. adică suntem în situaţia unei oferte elestice care poate asigura echilibrul pe piaţa bunurilor. iar şomajul diminuat. Acest tip de inflaţie apare ca urmare a creşterii cererii agregate. ci prin intermediul cererii efective (este posibil în realitate ca suplimentul de bani să nu fie întotdeauna echivalent cu un supliment corespunzător de cerere. ci numai după ce s-a ajuns la o utilizare deplină a factorilor de producţie (capacităţi de producţie. datorită. imprimând din ce în ce mai mulţi bani. Friedman. dacă există inflaţie. Dacă în economie există capacităţi de producţie subutilizate şi şomajul este la un nivel relativ ridicat. aceasta este de natură reală. care consideră că moneda exercită o influenţă directă asupra nivelului general al preţurilor. Altfel spus. Politica sa constă în a finanţa surplusul de cheltuieli. Este momentul în care economia poate fi relansată. într-un ritm mai mare faţă de creşterea nivelului general al preţurilor. care nu se poate adapta la exigenţele cererii. conform căreia masa monetară în circulaţie trebuie să crească într-un ritm apropiat celui al PIB. atunci creşterea cererii agregate poate antrena în mod direct o sporire a producţiei (ofertei agregate). forţă de muncă). Explicaţia acestui tip de inflaţie îşi are originea în teoria cantitativă a banilor. adepţii monetarismului susţin că nu există inflaţie fără emisiune monetară şi deci. în condiţiile unei oferte inelastice pe termen scurt şi a unei viteze de circulaţie constante. generându-se astfel un puseu 57 . În esenţă. Cu cât oferta (producţia) este mai inelastică. b) dacă indicele de creştere a masei monetare < indicele de creştere a PIB. Această teorie se bazează pe cunoscuta ecuaţie a lui I. La o asemenea evoluţie a cererii. inflaţie prin costuri. Este unul dintre motivele pentru care cantitatea de monedă creşte″. Din acest motiv. sunt economişti care promovează conceptul de ″politică inflaţionistă″. inflaţia este de natură monetară. într-un ritm mai mare decât oferta agregată. În acest sens. firmele producătoare vor avea două tipuri de reacţii: preponderent de creştere a producţiei sau preponderent de creştere a preţurilor. adică în economie nu există capacităţi de producţie subutilizate. consideră că ″inflaţia este totdeauna şi pretutindeni un fenomen monetar de care se face răspunzătoare politica statului. ci excesul de monedă în circulaţie. şi suntem totuşi în prezenţa unei inflaţii. inflaţie combinată. într-o anumită perioadă. Friedman. ea este o inflaţie prin monedă. iar şomajul este redus ca nivel. structurală. Inflaţia prin cerere. spre exemplu. Fischer: M × V = P × T. se pot desprinde trei forme cauzale ale inflaţiei contemporane: inflaţie prin cerere. reprezentantul şcolii monetariste. cu atât firmele vor răspunde la creşterea cererii îndeosebi prin creşteri de preţuri. considerăm că pot apărea două situaţii: a) dacă indicele de creştere a masei monetare > indicele de creştere a PIB. recomandând-o factorilor politici ca remediu pentru ieşirea din criză şi creşterea ocupării. M. excesului de cerere solvabilă îi corespunde o ofertă rigidă. În acest context. Natura fenomenului inflaţionist poate fi pusă în evidenţă şi ţinând cont de ″regula de aur″ a politicii monetare emisă de acelaşi M. Mecanismul de funcţionare a inflaţiei este nemijlocit legat de cauzele principale care o provoacă.

În general. De asemenea. iar finanţarea acestora se face prin împrumuturi de la banca centrală. activând o cerere fără corespondent în planul ofertei. De pildă. . care generează o inflaţie prin monedă. Se apreciază că inflaţia determinată de creşterea cererii este o inflaţie limitată în timp. Această formă de inflaţie apare atunci când expansiunea 58 . după care ele vor rămâne la acelaşi nivel. De asemenea. care va emite o cantitate corespunzătoare de monedă. deci inflaţia se va diminua. Ca atare. • scăderea înclinaţiei spre economisire. peste nevoile circulaţiei băneşti. în condiţiile menţinerii constante a volumului fizic şi valoric al tranzacţiilor. Astfel. şi scăderea vitezei de rotaţie a banilor. creşterea excesivă a cheltuielilor publice (achiziţiilor guvernamentale). creşterea acesteia trebuie analizată pornind de la elementele care o compun. atunci când apare un excedent masiv al exporturilor faţă de importuri. totodată. într-o anumită perioadă. care determină o inflaţie prin dezeconomisire.creşterea investiţiilor efectuate de către firme. a preţurilor. un astfel de şoc poate să-l provoace o creştere substanţială a cheltuielilor guvernamentale. Astfel. în general. aproape proporţională. Acest lucru se întâmplă. de un ″şoc″ al cererii.creşterea exporturilor. sporirea preţurilor nu poate continua la nesfârşit. în momentul când cererea agregată va fi estompată de nivelul veniturilor. în raport cu volumul de mărfuri de pe piaţă. excesul de cerere pe piaţă poate avea următoarele cauze. atunci când apar deficite bugetare mari. ea manifestându-se pe termen scurt. Inflaţia prin monedă este determinată de introducerea şi menţinerea în circulaţie a unei mase monetare excedentare. întrucât acestea din urmă sporesc nu doar ca urmare a unor creşteri de costuri (cu salariile în special). mai importante: • emisiunea excesivă de monedă în circulaţie. fiind limitată de nivelul veniturilor disponibile. În ansamblu. Fenomenul inflaţionist provine din faptul că statul nu se împrumută pentru a produce bunuri şi servicii suplimentare. şi preţurile vor înregistra o tendinţă de scădere. de regulă. ea poate fi determinată de următoarele împrejurări: creşterea cheltuielilor de consum efectuate de către populaţie. Având în vedere structura cererii agregate. rezervele valutare ale ţării cresc. iar unei creşteri a cererii îi corespunde o creştere. inflaţia prin cerere este generată. . recomandarea ″politicii inflaţioniste″ este inoportună şi inadecvată. în special a celor neproductive. Pentru ca inflaţia să persiste sunt necesare alte şocuri succesive ale cererii. care conduce la o inflaţie prin credit. În această situaţie.inflaţionist. Efectul acestui şoc poate fi o singură creştere a preţurilor. când posibilităţile de a lărgi dimensiunile producţiei sunt limitate. • expansiunea creditului bancar. care nu găsesc un corespondent echivalent pe piaţă în mărfuri şi servicii. Veniturile salariale vor avea o dinamică de creştere mai mică şi nu se vor regăsi decât parţial în structura preţurilor. adică intrarea de devize străine suplimentare. La o suplimentare a masei monetare în circulaţie poate concura. ci spre a consuma. iar acestea formează acoperirea unor noi emisiuni de bani. cu efecte productive întârziate. o astfel de inflaţie este specifică perioadelor de avânt sau boom economic. Inflaţia prin credit apare ca urmare a dezvoltării exagerate a creditului bancar. care poate conduce la o supradimensionare a volumului banilor de cont cu efecte inflaţioniste similare celor produse de banii numerar.

Dacă însă avem o creştere succesivă a costurilor. O creştere singulară a costurilor (determinate. În aprecierea inflaţiei prin costuri mai trebuie precizat efectul diferit pe care îl are asupra acesteia modificarea costurilor. independent de cererea agregată. Se constată. Cu cât cererea agregată este mai inelastică. de creşterea de către guvern a accizelor la benzină) va genera o singură creştere a preţurilor bunurilor (în cazul nostru. După ce această undă de creştere s-a propagat. În mod similar. a veniturilor nominale ale populaţiei şi agenţilor economici. creşterea substanţială a creditelor în scopuri de consum conduce la acelaşi rezultat. pentru o anumită perioadă. Inflaţia prin costuri Inflaţia prin costuri apare în situaţia în care. venituri care stau la baza potenţialului excedent al cererii. investiţii care nerealizate şi nepuse în funcţiune la timp conduc la o activare suplimentară a cererii de consum (întrucât există o masă monetară suplimentară în circulaţie). dacă cererea este elastică. De asemenea. că o creştere generalizată a costurilor de producţie va determina. adică evoluţia acesteia în funcţie 59 .creditelor are ca destinaţie masive investiţii în economie. Acestei cereri de consum îi corespunde o ofertă care ″întârzie″ să apară. Inflaţia prin credit şi inflaţia prin monedă pot fi considerate ca fiind una şi aceeaşi formă de inflaţie (inflaţie monetară). Măsura în care agenţii economici vor mări preţurile şi vor reduce producţia depinde de evoluţia cererii agregate. pe ansamblul economiei. cu efecte asupra cronicizării şomajului în ramura respectivă şi nu numai. Dacă agenţii economici producători sunt confruntaţi cu o sporire a costurilor. Rezultatul acestui comportament este creşterea ponderii consumului în totalul veniturilor disponibile ale populaţiei. elasticitatea cererii globale. producţia va începe să scadă treptat. povara costurilor mai mari fiind transferată asupra consumatorilor prin preţuri mai ridicate. Inflaţia prin dezeconomisire îşi are originile în scăderea înclinaţiei spre economii din partea populaţiei. în ambele cazuri de evoluţie a cererii. având ca element comun creşterea. ca urmare a unor previziuni pesimiste în ceea ce priveşte conservarea puterii de cumpărare a economiilor existente şi viitoare. spre exemplu. firmele producătoare vor fi nevoite (pentru a nu-şi compromite rentabilitatea) să restrângă volumul producţiei. dar şi a unor factori de natură subiectivă şi psihologică. fie accentuarea şomajului. rezultatul fiind creşterea preţurilor la majoritatea bunurilor de consum. costurile de producţie cresc într-un ritm accentuat. marcând astfel începutul unei inflaţii prin costuri. situaţii negative pentru economiei: fie declanşarea fenomenului inflaţionist. Dacă cererea agregată este însă relativ elastică în raport cu evoluţia preţurilor. şi în situaţia unei cereri inelastice. fenomenul inflaţionist se va permanetiza. aşadar. în mod direct sau indirect. ei vor răspunde parţial prin creşterea preţurilor de vânzare şi parţial prin reducerea volumului activităţii. cu consecinţe negative asupra ocupării forţei de muncă în ramurile respective. inflaţia revenind la zero (ea a fost limitată în timp). preţurile se vor stabiliza la acest nou nivel. fiind mult mai dificil de contracarat. cu atât producţia se va reduce mai puţin. ale benzinei şi ale altor mărfuri care sunt produse şi comercializate utilizând acest combustibil). consum care tinde să depăşească oferta de bunuri (în special de folosinţă îndelungată) şi care va genera o creştere de preţuri în ramurile producătoare. De asemenea. de la o perioadă la alta.

Practicarea unor amortismente descrescătoare pe durata normală de funcţionare a mijloacelor fixe. fără acoperire în planul producţiei. de regulă. nu aceeaşi este situaţia în cazul impozitelor indirecte. faţă de cazul inflaţiei prin cerere. în situaţia firmelor mari. • creşterea excesivă a profiturilor. după cum am spus. Presiunea unor costuri de producţie mari se reflectă în preţuri inflaţioniste atunci când remunerarea factorilor de producţie (în special a factorului muncă) creşte într-o proporţie superioară sporirii productivităţii lor. Factorii care pot determina creşterea costurilor şi deveni astfel cauze ale inflaţiei prin costuri sunt numeroşi. la preţurile existente. permisibilă unui înalt grad de ocupare a forţei de muncă. într-o economie. o inflaţie prin cerere. poate determina. Astfel. • presiunea fiscală ridicată. Această evoluţie a costurilor va obliga firmele producătoare. Numai atunci când dinamica salariilor este cel mult egală cu dinamica productivităţii muncii. conduce la înregistrarea unor costuri mai mari la începutul perioadei de utilizare a mijloacelor fixe. care impun preţuri mari la produsele vândute. creându-se tensiuni inflaţioniste.de nivelul general al preţurilor. la materiile prime. presiunea cererii inflaţioniste. pentru prevenirea unei uzuri morale premature. fie la o restrângere a producţiei. Printre cei mai importanţi enumerăm: • creşterea salariilor într-un ritm superior creşterii productivităţii muncii. Acest fenomen se referă. Dacă inflaţia prin cerere poate conduce la o creştere economică inflaţionistă. după o anumită perioadă. Friedman consideră inflaţia prin costuri doar un fenomen întârziat al inflaţiei prin cerere. de monopol sau oligopol. Iată cum se pot manifesta. de regulă. care înseamnă scumpirea importurilor şi ieftinirea exporturilor. în situaţia inflaţiei prin costuri. cele două forme ale inflaţiei. materialele. Dacă impozitele directe reduc veniturile nominale disponibile şi. Analizând lucrurile în mod invers. în acelaşi timp. trebuie precizat că M. în general. Efectul inflaţionist se amplifică pe fondul devalorizării monedei naţionale. Fenomenul apare. în consecinţă. trebuie analizată ca o rezultantă a evoluţiei cererilor individuale de piaţă pentru toate bunurile şi serviciile oferite întro economie. care se regăsesc în preţurile de vânzare ale produselor şi orice creştere a lor afectează în mod direct nivelul acestora. cu consecinţe negative asupra 60 . revendicările şi creşterile salariale nu conduc la preţuri inflaţioniste. energia etc. combustibilii. preţuri care pot constitui costuri de achiziţie pentru alţi agenţi economici. Se poate constata că. inflaţia prin costuri antrenează. O politică salarială nefondată pe criterii economice va conduce la obţinerea de salarii mari.. O sporire a acesteia va antrena după o perioadă mai lungă (această perioadă înseamnă ieşirea din criză şi relansarea economică) o creştere graduală a costurilor (o producţie mereu suplimentară şi deci o creştere constantă a ofertei va implica costuri marginale din ce în ce mai mari datorită reducerii resurselor). • creşterea preţurilor la materii prime şi materiale. scăderea producţiei şi restrângerea locurilor de muncă. efectul asupra producţiei şi ocupării este invers. o creştere a producţiei şi implicit a ofertei de bunuri şi servicii. care înseamnă venituri din ce în ce mai mari pentru firmele producătoare şi incitaţie spre dezvoltare. care provin din importuri şi ale căror preţuri se repercutează asupra costurilor de producţie ale produselor finite indigene (inflaţie importată). • politica amortizării accelerate.

adică oferta globală este incapabilă să se adapteze la evoluţia cererii. mărimea inflaţiei constă în diferenţa dintre cererea globală solvabilă şi oferta globală de bunuri economice de pe piaţă. La modul relativ. De asemenea ratele dobânzilor bancare sunt reduse. adică excedentul de masă monetară. La modul absolut.salarii Politică economică populistă → creşteri de salarii → creşterea costurilor → creşterea preţurilor de vânzare → scăderea puterii de cumpărare a salariilor → revendicări sociale → noi majorări de salarii → o nouă majorare a costurilor → un nou puseu inflaţionist … Fenomenul inflaţionist poate fi măsurat atât din punct de vedere absolut. Creşterea costurilor va provoca o inflaţie prin costuri. literatura de specialitate prezintă următoarele forme intensive ale inflaţiei: • inflaţia târâtoare (latentă). Veniturile majorate ale acestor firme vor însemna costuri mai ridicate pentru ceilalţi agenţi economici. Aspectul negativ apare atunci când aceste fenomene se petrec pe fondul unui volum al producţiei relativ constant. un puseu inflaţionist demarat printr-un exces de cerere agregată poate duce la consolidarea unor grupări de interese. şi oferta reală de bunuri şi servicii. nu vor spori din nou preţurile. fiind convinşi că preţurile bunurilor pe care le vând şi le cumpără vor cunoaşte evoluţii previzibile şi moderate. De exemplu. astfel încât producătorii. În condiţiile acestei forme de inflaţie se manifestă o mare încredere în monedă. Pentru a surprinde amploarea fenomenului inflaţionist se mai foloseşte indicele puterii de cumpărare a banilor (Ipc). care nu vor face altceva decât să mărească costurile de producţie. cât şi relativ. prin costuri. caracterizată prin creşterea generalizată a preţurilor cu 3-4% anual. prin impunerea unor preţuri ridicate. inflaţia se măsoară ca raport procentual între mărimea absolută arătată. creşteri care vor da naştere unei noi forme de inflaţie. iar ca regulă generală productivitatea factorului muncă depăşeşte creşterea salariilor. Ţinând seama de valorile pe care le au indicii de măsurare a inflaţiei şi în principal de cele ale indicelui preţurilor. De data aceasta fenomenul este amplificat şi datorită diferenţei de dinamică dintre productivitatea muncii şi nivelul salariilor în sectorul real. impulsionată artificial de către autorităţi (de pildă în perioade electorale). adică o altă creştere de preţuri care se va adresa cererii existente. se poate ivi situaţia ca cererea globală. Această serie de creşteri succesive ale preţurilor va înceta atunci când cererea de bunuri şi servicii se diminuează suficient de mult. să antreneze o creştere a preţurilor în anumite ramuri producătoare. fie la creşteri de preţuri ale produselor. care au ca scop principal maximizarea profiturilor. care vor specula această conjunctură pentru a-şi majora veniturile. calculat pe baza indicilor de preţ (IP). Agenţii economici au tendinţa să încheie contracte pe termen lung. ceea ce se va repercuta şi asupra unor creşteri salariale în ramurile respective. creditul fiind ieftin. Din aceasta rezultă masa monetară care nu are acoperire în bunuri şi servicii necesare şi dorite de consumatori. Pentru a preveni sporirea şomajului. Scăderii cererii globale îi va corespunde în acelaşi timp o subocupare importantă. Este o formă a inflaţiei care permite creşterea economică neinflaţionistă şi este 61 . De asemenea. Spirala inflaţionistă preţuri . Din combinaţia celor două tipuri de inflaţie poate rezulta o spirală inflaţionistă greu de stopat. autorităţile guvernamentale iniţiază politici monetare şi fiscale expansive care dau un nou impuls cererii.ocupării.

în general. fiind însă un criteriu de performanţă pentru ţările slab dezvoltate şi cele în tranziţie. o parte importantă din tranzacţii efectuându-se sub formă de troc modern (barter) sau în monedă alternativă. ea apare acolo unde sunt conflicte militare. caracteristică unor creşteri de preţuri de peste 10% anual şi care este specifică. Evoluţia economiei devine preocupantă pentru toate categoriile de agenţi economici. procesul de economisire va avea de suferit atât ca nivel. În perioada contemporană hiperinflaţia a fost un fenomen izolat. o parte din economii sunt sustrase investiţiilor productive şi orientate spre operaţiuni speculative. În ţările dezvoltate ea se manifestă doar episodic. În asemenea situaţie moneda naţională cunoaşte o rapidă scădere a puterii de cumpărare. caracterizată printr-o creştere generalizată a preţurilor de 5-10% anual. inflaţia are şi importante consecinţe39. în calitate de consumatori şi pentru a atenua efectele deprecierii monedei. Această amplitudine a inflaţiei a fost caracteristică şi ţării noastre. putând conduce chiar la dublarea preţurilor în decurs de un an (deci creşteri cu 100%). rata medie a dobânzii creşte vertiginos. Această formă de inflaţie este sursă a unor ample dezechilibre în economie. unde se produce o convergenţă de interese între patronat şi sindicatele din unele sectoare (cu structuri monopoliste sau oligopoliste) pentru a-şi proteja interesele reciproce pe seama celorlalţi agenţi economici. costurile) inflaţiei pot fi analizate atât la nivel microeconomic. circa 395%. apărut atunci când inflaţia depăşeşte pragul formei galopante. convulsii sociale şi interetnice de amploare şi de durată. ce reflectă un fenomen inflaţionist foarte accentuat şi greu de stăpânit de către autorităţile guvernamentale.1993). în anul 1993 s-a înregistrat cea mai înaltă rată a inflaţiei din perioada postdecembristă. viteza de rotaţie a banilor se accelerează. • megainflaţia. Ea a fost frecvent întâlnită şi în ţările în curs de dezvoltare din Africa şi America Latină şi doar sporadic în ţările dezvoltate. caracterizată prin creşteri ameţitoare ale preţurilor. • hiperinflaţia. cât şi în cel al economisirii. vom prezenta câteva dintre cele mai semnificative. schimbă comportamentul individual. • inflaţia deschisă (moderată). De altfel. economisirii şi investiţiilor Inflaţia. Salariul real al unei persoane se poate reduce lunar cu până la 50%. cu precădere în bunuri de folosinţă îndelungată sau în diferite bunuri de valoare precum obiecte din aur. plasându-şi disponibilităţile băneşti. cât şi la nivel macroeconomic. Fenomen complex. Polonia în anii 1998-1990. întâlnit în unele dintre ţările în tranziţie (de ex. ţărilor în tranziţie de la economia de comandă la economia de piaţă. Creşterile de preţuri se situează între 100% şi 500% anual. atât în actul de consum. Consecinţele (efectele. ♦ Influenţa asupra consumului. Aceasta este rezultatul unor schimbări radicale în viaţa economică şi politică a unei ţări. de regulă de peste 500% anual. agenţii economici sporesc ritmul cumpărărilor. • inflaţia galopantă. În acest caz cererea de monedă naţională scade considerabil. prin efectul deprecierii monetare. De regulă. Astfel. foste socialiste.specifică ţărilor foarte dezvoltate. mai ales la începutul perioadei de tranziţie (anii 1990 . Rusia în anul 1994) şi în unele ţări din America Latină şi Asia. dar mai 62 . care afectează structurile întregului organism economico-social. denumire relativ nouă. În continuare. opere de artă etc. Drept urmare. prin implicaţiile pe care le au asupra economiei şi societăţii în general. dar şi în perioadele cu un ″stat slab″.

ceea ce conduce la creşterea costurilor şi. va creşte ponderea economisirii pe termen scurt şi cu caracter speculativ. indivizii preferă satisfacţiile prezente celor viitoare. de anumite restricţii (limite). Acest gen de comportament conduce la modificarea structurii economisirii. cel puţin teoretic. în principal prin următoarele forme: a) prin contractele de muncă pe termen îndelungat. Consecinţa este apariţia unui sector terţiar supradimensionat. reducând puterea de cumpărare a banilor. neavând certitudinea că în viitor economisirea unei părţi din venitul actual le va duce aceeaşi satisfacţie. Acest lucru se întâmplă atunci când dobânzile practicate de bănci sunt real-negative. Efecte asupra repartiţiei (redistribuirii) veniturilor Efectul redistribuirii veniturilor apare prin diferenţele dintre valoarea nominală şi cea reală. pentru a spori economiile prin renunţare la consum. În concluzie. incitând subiecţii economici să cheltuiască mai mult. şi transformarea ei în potenţiale investiţii nu se realizează în orice condiţii. care. incitante pentru producători şi prin rata medie a dobânzii mică. Astfel. venitul nominal ar fi egal cu cel real. permisivă amortizării investiţiilor. Pe de altă parte. Redistribuirea venitului se manifestă. Inflaţia deformează raporturile dintre valoarea nominală şi cea reală. întreprinderile sunt tentate să se îndatoreze permanent. este posibil ca celelalte efecte negative ale inflaţiei să fie mult mai mari decât efectele pozitive ale creşterii economice inflaţioniste. Dacă nu ar exista inflaţie. însă. În al doilea rând. dar destinate formării brute de capital în economie. 63 .ales ca structură. întrucât ei îşi vor plăti aceeaşi datorie cu bani a căror putere de cumpărare este mai scăzută (bani mai ieftini). implicit. adică se situează sub rata inflaţiei. în care întreprinzătorii investitori ajung la profit într-un timp relativ scurt. Literatura de specialitate nu omite faptul că s-au înregistrat şi se înregistrează fenomene de creştere economică inflaţionistă. În primul rând. firmele întâmpină greutăţi în a prevedea corect raportul dintre costuri şi încasări (evoluţia cash-flow-urilor8). a preţurilor de producţie. Pe fondul unei inflaţii rapide. Efecte asupra gestiunii întreprinderii Deprecierea monetară produsă de inflaţie conduce la devalorizarea capitalurilor şi la deformarea semnificaţiei reale a elementelor de bilanţ . Erodarea capitalurilor incită la aplicarea amortizării accelerate. rezultă efectul direct şi negativ asupra investiţiilor. prin renunţare la consum din cauza preţurilor mari. inflaţia nu este acceptată ca factor al creşterii economice durabile. unde perspectiva obţinerii de profit este mai îndepărtată. acest fapt comportând riscuri mai mari şi generând o reducere a cursului acţiunilor firmelor respective. Acest lucru este posibil şi explicabil prin preţurile relativ mari. mai costisitoare. în detrimentul celei pe termen lung. inflaţia descurajează economisirea. Sunt preferate şi chiar privilegiate investiţiile pe termen scurt. Economisirea forţată. De asemenea. încât să poată fi diminuate nominal şi real. crescând şi gradul de incertitudine a deciziilor de investiţii. Drept urmare. dacă se derulează în condiţiile unei 8 Flux de numerar. Continuarea întreţinută a unui asemenea proces se loveşte. În general. unde veniturile populaţiei sunt suficient de mari. acest lucru se întâmplă doar în ţările dezvoltate. fapt care le afectează capacitatea concurenţială pe piaţă.activ şi pasiv. De aici. în defavoarea celor pe termen lung. inflaţia favorizează agenţii economici debitori.

cel mai important potenţial beneficiar. procesul de redistribuire este asemănător celui prezentat în cazul posesorilor de economii băneşti. deci. Intermediarii se pot apăra transmiţând povara inflaţionistă asupra preţurilor. titular al împrumutului public. emisiunea de obligaţiuni. în condiţii de inflaţie. Şi această formă apare ca urmare a reducerii valorii reale ale banilor. Astfel. parte care era câştigată. sumele băneşti păstrate în conturile bancare vor avea o putere de cumpărare mai mică peste o anumită perioadă de timp. dacă salariul nominal nu este în concordanţă cu productivitatea muncii). prin intermediul inflaţiei. întrucât veniturile acestui grup social însoţesc creşterea preţurilor (veniturile acestora se regăsesc în structura preţurilor. suportând totul pe seama veniturilor nominale disponibile. iar salariul nominal corelat cu aceasta (acest lucru nu face însă decât să perpetueze procesul inflaţionist. Debitorul primeşte de la creditor un împrumut cu o anumită putere de cumpărare. ci şi în calitatea sa de încasator al impozitelor directe şi indirecte. care. care sunt. a căror capacitate de cumpărare creşte sau.rate a inflaţiei superioară celei de creştere a salariului nominal. în calitatea lor de creditori pierdeau o parte din venitul lor real. constituite ca depozite bancare. iar angajatorul (patronul) câştigă. Transferul de venit real de la creditori către debitori are loc şi în alte situaţii. fie băncile care acordă împrumuturi pe diferite termene persoanelor fizice şi juridice. de debitori. rămâne constantă. guvernul practică niveluri înalte ale dobânzilor. Aici. care presupune aplicarea unor cote de impunere superioare pe măsură ce sporeşte venitul 64 . în funcţie de nivelul ratei inflaţiei. Astfel. creşterea inflaţionistă a preţurilor determină reducerea puterii de cumpărare a salariaţilor. protejând creditorii de efectele inflaţiei. atunci salariul real se va reduce. pierderea de venit real o înregistrează creditorii. impozitul pe salarii). care sunt suportate din greu de cei cu venituri fixe). o menţiune aparte se cuvine să facem asupra statului. Statul poate câştiga de pe urma inflaţiei nu numai în calitate de debitor. Aceasta înseamnă că lucrătorul salariat va primi în schimbul aceluiaşi efort. Deci.consumatorul. În general. care nu mai au unde să realizeze această translaţie. c) prin mecanismul repercusiunii preţurilor. spre deosebire de cei cu venituri variabile. Pierderea poate fi diminuată în funcţie de nivelul ratei dobânzii nominale de piaţă (rata dobânzii nominale poate acoperi rata inflaţiei şi rata dobânzii reale). adică scăderii puterii lor de cumpărare. Acest efect de redistribuire poate fi diminuat sau chiar eliminat dacă evoluţia ratei anuale a inflaţiei este anticipată corect. o cantitate mai mică de bunuri şi servicii. care este cel mai mare debitor şi. d) prin mecanismul fiscalităţii. El va restitui suma împrumutată peste o perioadă de timp. pe care le practică şi le impun cumpărătorilor finali. în cel mai rău caz. Procesul încasării se amplifică în condiţiile progresivităţii impunerii (de ex. plasarea pe piaţă a titlurilor de stat etc. cu atât încasările nominale din impozite şi taxe sporesc. De asemenea. b) prin relaţiile de împrumut. Semnificativ este şi faptul că cel mai afectat de inflaţie e cel aflat la capătul circuitului procesului economic . cum ar fi: contractele de vânzare-cumpărare şi contractele de închiriere pe termen lung. în termeni reali el pierde. Când nevoia de resurse este însă stringentă. fie posesorii de economii băneşti. cu cât salariile şi profiturile cresc în mărime nominală. datorită eroziunii inflaţiei. În aceste situaţii. dar această sumă va avea o putere de cumpărare diminuată. în special a celor cu venituri mici şi fixe. între creditori şi debitori.

în ciuda cunoscutei relaţii (dileme) inflaţie-şomaj. Astfel. care va constrânge guvernele să ia măsuri drastice. M. importuri care vor fi din ce în ce mai costisitoare. cu suficiente argumente. Keynes şi A. Consecinţe în plan social Toate aceste consecinţe în plan economic se vor repercuta inevitabil şi în plan social. Un curs valutar scăzut al monedei naţionale antrenează o scumpire a importurilor. statul are de câştigat de pe urma fiscalităţii. acolo unde vom întâlni stări de incertitudine şi nelinişte în rândul populaţiei. după cum am spus. exprimată printr-un curs valutar scăzut. desprinse din analizele lui J. deci de a se dezvolta şi de a resorbi o parte din forţa de muncă disponibilizată. Rezultatul este o dezechilibrare continuă şi accelerată a balanţei de plăţi. fie controlul ofertei agregate. pe fondul unei creşteri generale şi accelerate a preţurilor şi a unor presiuni salariale tot mai sufocante. determină o scădere a cursului valutar al acesteia. în sensul sporirii ei. în sensul reducerii ei. întrucât presupune scăderea puterii de cumpărare a monedei naţionale în raport cu alte valute şi.nominal. dar şi situaţii grave de sărăcie şi diferenţieri sociale. care afectează negativ balanţa de plăţi a unei ţări. fie controlul cererii agregate. subminându-i serios capacitatea de a investi. politicile de combatere a inflaţiei sunt corelate cu cele două forme cauzale ale acestui fenomen . o monedă naţională depreciată. W. să permită creşterea economică şi limitarea şomajului. inflaţia constituie un obiectiv major al politicilor macroeconomice din toate ţările cu economie de piaţă. 9. 65 . Philips. ce vor avea un puternic impact social. Utilizarea forţei de muncă în condiţii de inflaţie Cercetările economice în domeniile inflaţiei şi şomajului au demonstrat. ci şi reală. pentru acoperirea cererii interne de produse. pe această cale. care sugera la nivelul anilor '60-'70. Cursul valutar şi balanţa de plăţi Inflaţia este însoţită şi de serioase consecinţe monetar-valutare. dar în aşa fel încât ponderea impozitului în materia impozabilă este din ce în ce mai mare. Inflaţia va antrena mai degrabă importuri masive. În consecinţă.inflaţia prin cerere şi inflaţia prin costuri. că inflaţia conţine în sine factori cauzatori sau agravanţi pentru fenomenul şomaj. De asemenea. guvernele şi celelalte autorităţi publice îşi pierd credibilitatea în rândul maselor. că pentru a avea o inflaţie redusă trebuie acceptat un anumit grad de subocupare a forţei de muncă. În mod firesc. toate acestea în funcţie de intensitatea fenomenului inflaţionist. în acelaşi timp. Aceasta. Pe de altă parte. deşi în aparenţă ar trebui să încurajeze exporturile. politicile antiinflaţioniste actuale trebuie astfel elaborate încât să combată eficient inflaţia şi. întreprinderile aleg cea mai facilă cale de rentabilizare a activităţii. ele vizează. o inflaţie puternică poate afecta întreaga gestiune financiară a unei întreprinderi. şi anume reducerea numărului de salariaţi. nu reuşeşte acest deziderat din cauza ofertei naţionale insuficiente (dacă suntem în situaţia unei stagflaţii sau slumpflaţii). În general.2. Politici antiinflaţioniste Datorită consecinţelor negative asupra organismului economic şi social. În acest context. când climatul social se înrăutăţeşte pe acest fond. nu doar în mărime nominală. De asemenea. care vor sancţiona acest lucru în perioadele electorale.

şi constituie părţi componente ale unei politici denumite "reflaţioniste". adică dobânda pe care o percepe banca centrală pe durata creditării băncilor comerciale. de către banca centrală. datorită efectului său asupra volumului creditului ce se poate acorda într-o economie. Operaţiunile de open-market reprezintă un alt instrument esenţial de politică monetară. Aceste operaţiuni constau în vânzarea-cumpărarea de pe 66 . care constituie o componentă importantă a cererii agregate. Politicile bugetar-fiscale folosesc. Dimpotrivă. dacă se are în vedere funcţia de emisiune a creditului. adică dobânda pe care băncile comerciale o percep de la deţinătorii de efecte de comerţ. atunci când aceştia doresc să transforme aceste titluri în lichidităţi. prin intermediul creditului. De precizat. prin intermediul căruia acestea acţionează în direcţia restrângerii sau extinderii masei monetare. Manevrarea taxei de rescont reprezintă un instrument dominant al politicii monetare. în sensul că banca centrală nu-l poate folosi decât în măsura în care băncile comerciale au nevoie de credite de refinanţare. se realizează aşa-numita "politică deflaţionistă". Atunci când intenţionează o extindere a acesteia.). scumpind astfel creditul din economie şi implicit reducând volumul acestuia. când se urmăreşte o contracţie a masei monetare. Manevrarea taxei de rescont generează creşterea sau scăderea costului creditului. prin intermediul dobânzilor. fie reducerea acesteia în corelaţie cu nevoile circulaţiei. Dacă aceleaşi pârghii se folosesc în sens invers. în concordanţă cu obiectivele de politică monetară ale băncii centrale. măreşte taxa rescontului. bilete la ordin etc. la îndemâna băncilor centrale. cât şi prin politica presiunii fiscale. Aşadar. de regulă. ceea ce reduce masa monetară destinată consumului şi investiţiilor. Rescontarea reprezintă operaţiunea la vedere prin care banca centrală (de emisiune) achiziţionează de la băncile comerciale efectele de comerţ. înainte de scadenţă. două instrumente sau pârghii de politică economică. Ambele cerinţe se realizează prin combinarea. precum: fie reducerea cheltuielilor publice. atunci se are în vedere reducerea şomajului. variaţia cotei rezervelor obligatorii. Astfel. reduce taxa de rescont. fie creşterea presiunii fiscale. fie blocarea (îngheţarea) masei monetare.♦ Controlul cererii agregate se poate realiza prin două tipuri de politici economice: politici bugetar-fiscale şi politici monetare. banca centrală fixează nivelul taxei de rescont în funcţie de evoluţia pe care doreşte să o imprime masei monetare. operaţiuni de open-market. durată care se întinde până la scadenţa efectelor de comerţ preluate (cambii. Acest instrument de politică monetară are însă o anumită limită de eficacitate. Politicile monetare vizează controlul masei monetare aflate în circulaţie şi au drept scop. anterior scontate de acestea. care presupune menţinerea unor deficite bugetare cât mai mici. monetizându-le la o valoare diminuată cu suma ce reprezintă taxa de rescont. care înseamnă o creştere a impozitelor directe şi indirecte. atât prin politica restrângerii cheltuielilor publice (guvernamentale). a următoarelor instrumente de politică monetară: manevrarea taxei rescontului. că taxa scontului este întotdeauna superioară taxei de rescont. fapt care se reflectă în micşorarea sau mărirea masei monetare din circulaţie. În acest context. este evident faptul că nivelul taxei de rescont influenţează în mod direct taxa scontului. deci asupra mărimii masei monetare. respectiv creşterea cheltuielilor guvernamentale şi reducerea impozitelor. ieftinind creditul şi mărind volumul acestuia.

În acest context. implicit. cu prioritate. foarte eficace. întrucât afectează direct multiplicatorul creditului. acţionând asupra tuturor cauzelor care conduc la scăderea sau stagnarea producţiei naţionale. ca autorităţile guvernamentale şi politice ale unei ţări să elaboreze politici antiinflaţioniste bine fundamentate teoretic şi ştiinţific şi. în scopuri productive şi acelor agenţi economici care prezintă planuri de afaceri viabile.ieftinirea creditelor. respectiv majorarea cotei (procentului) rezervelor obligatorii. adică retrăgând o anumită cantitate de monedă. atunci când le vinde. obligaţiuni). sau. şi acordarea acestora. trebuie precizat că unele din măsurile menite să ajute la relansarea ofertei globale sunt contrare celor aplicate pentru restrângerea cererii globale din economie. demonetizându-le. prin aplicarea unei cote procentuale la totalul resurselor atrase de băncile comerciale. Variaţia cotei rezervelor obligatorii este un instrument de politică monetară restrictivă.inflaţia. Banca centrală poate. pe de o parte. Pentru a avea însă succes. un caracter prudenţial. Consecinţele acestei măsuri vor fi. monetizândule. iar pe de altă parte. care să contracareze eficient acest efect al dezechilibrelor din economie . Aceasta din urmă stabileşte cuantumul acestor rezerve. Controlul ofertei agregate presupune susţinerea ofertei din economie. diminuează resursele de creditare ale acestor bănci şi. ca principale. Variaţia cotei rezervelor obligatorii reprezintă instrumentul de politică monetară cel mai generalizat. influenţa sporirea sau reducerea ofertei de monedă scripturală din partea băncilor comerciale. Operaţiunile de open-market au un dublu efect: când banca centrală vinde titluri se reduce cantitatea de monedă centrală de pe piaţa monetară şi se provoacă o scădere a preţului (cursului) titlurilor tranzacţionate. stimularea ofertei globale pe termen mediu şi lung nu se poate realiza fără anumite impulsuri pe termen scurt date cererii globale. capacitatea lor de a crea monedă prin credit. Între măsurile de sprijinire a ofertei agregate dintr-o economie se pot enumera. mai ales. următoarele: . mărind gradul de lichiditate al băncilor comerciale. Cunoaşterea profundă şi analiza riguroasă a mecanismului şi cauzelor fenomenului pot conduce la adoptarea acelor decizii de politică macroeconomică. aceste operaţiuni trebuie să se desfăşoare în condiţiile unui volum suficient de mare de titluri negociabile. dimpotrivă.piaţa monetară a unor efecte publice sau private (titluri de valoare acţiuni. Această măsură are. 67 . într-un cont nepurtător de dobândă deschis la banca centrală. adică introducând în circulaţie o cantitate suplimentară de monedă atunci când le cumpără.acordarea unor facilităţi fiscale. atât o creştere a volumului investiţiilor în economie. ca instrument de politică monetară. care pot însemna: scutiri sau reduceri de impozite în primii ani de activitate. prin diminuarea. cât şi o punere la timp în funcţiune a obiectivelor de investiţii. . bine ancorate în realităţile ţării respective. promovată de banca centrală. Politica rezervelor obligatorii. prin scăderea ratei medii a dobânzii pe piaţa monetară. iar atunci când cumpără titluri de pe piaţa monetară efectele sunt inverse. deci. Iată de ce este foarte important. adică folosit de către autorităţile monetare din aproape toate ţările industrializate. În felul acesta se modifică structura masei monetare din circulaţie în defavoarea sau favoarea lichidităţii. constă în obligaţia pe care o au băncile comerciale de a-şi constitui rezerve minime obligatorii. în anumite situaţii. Altfel spus.

). În acest context. Toate acestea conduc la o reducere a costurilor pe unitatea de produs. creşterea eficienţei capitalului fix. Aceştia trebuie să ia în considerare. nu există o soluţie unică şi magică de combatere a acestui fenomen pretutindeni. deziderat care poate fi realizat prin eforturile şi implicarea directă a agenţilor economici. Soluţiile pot fi diferite. aplicarea sistemului de amortizare accelerată a capitalului fix. cât şi pentru întărirea şi respectarea concurenţei loiale şi sancţionarea celei neloiale. De asemenea. reducerea taxelor vamale la unele produse finite provenite din import ş. reducerea taxelor vamale la unele materii prime provenite din import şi înglobate în produsele destinate pieţei interne.a. în această direcţie trebuie să se manifeste şi rolul statului. . 68 .reducerea costurilor de producţie. în funcţie de realităţile şi tradiţiile fiecărei ţări. cât şi creşterea randamentului acestor factori (creşterea productivităţii muncii. reducerea consumurilor specifice de materii prime şi materiale. încă. cât şi practica economică mondială. atât achiziţionarea de factori de producţie la preţurile cele mai mici de pe piaţă (fără a fi însă afectată calitatea acestora). fapt reflectat atât de teoria. În final. atât pentru descurajarea monopolurilor şi oligopolurilor. creşterea vitezei de rotaţie a capitalului circulant etc. scutiri temporare de la plata impozitului pe profit pentru investiţiile de capital străin.reduceri de impozite pentru profiturile reinvestite. trebuie precizat că inflaţia rămâne un fenomen deosebit de complex şi. insuficient cunoscut.

exponenţii cererii de fonduri sunt deţinătorii de titluri. Nivelul ofertei este direct influenţat de procesul de economisire. Pe piaţa secundară. b. persoane fizice sau juridice. de regulă.riscul pieţei. cu caracter negociabil şi care atestă existenţa unor 69 . dobânzi).riscul lichidităţii. . care vizează incertitudinea privind produsele pe care le poate oferi piaţa de capital la un moment dat. încercând să valorifice mişcarea cursului bursier. ca urmare a modificării raportului cerere-ofertă pentru un anume tip de valoare mobiliară.riscul schimbării cadrului legislativ. precum: societăţi industriale şi comerciale. Aceştia pot avea un caracter pasiv. adică dacă piaţa asigură rentabilitatea cerută de potenţialii investitori. atât deţinătorilor de fonduri cât şi investitorilor ce gestionează portofolii de valori mobiliare. în funcţie de cele două segmente existente. fondurile mutuale. exercitând o influenţă semnificativă asupra volumului tranzacţiilor şi a cursurilor bursiere. a. . cererea de capital provine din partea emitenţilor persoane juridice.CAPITOLUL 10 PIAŢA DE CAPITAL Cererea de capital se manifestă pe piaţa titlurilor financiare în mod diferit. instituţii financiar-bancare şi de asigurări. în vederea obţinerii unui câştig. Oferta de capital provine din economisire. Cererea şi oferta de fonduri19 sunt două dimensiuni ale procesului de economisire şi investire. ce intervine în cazul în care se restrâng posibilităţile de transformare rapidă şi fără pierderi în numerar a titlurilor deţinute.riscul afacerii. care vizează evoluţia preţurilor valorilor mobiliare în viitor şi posibilitatea înregistrării unor pierderi. . Aceştia cuprind: instituţiile bancare. Economiile devin ofertă pe piaţa de capital numai dacă posesorii lor sunt satisfăcuţi de modalitatea de fructificare. Investitorii se împart în două mari categorii: investitori individuali şi investitori instituţionali. . în general. şi un caracter activ. supuse influenţei directe şi indirecte a unor riscuri multiple. pentru care se caută un plasament cât mai avantajos. care doresc transformarea acestora în lichidităţi înainte ca acestea să producă venituri (dividende.riscul creditului. având un impact redus asupra cursurilor zilnice.riscul opţional al investirii. cât şi modificarea legislaţiei economice şi financiare. Valorile mobiliare sunt titluri financiare (de valoare) exprimate prin anumite înscrisuri. precum: . care intervine atunci când debitorul nu-şi poate respecta angajamentul de răscumpărare a titlurilor sau de plată a dobânzilor. de drept privat sau public. cu scopul de a-şi asigura câştiguri de capital pe termen lung. Oferta este reprezentată de disponibilităţile băneşti temporar libere. după ce îşi acoperă cheltuielile de consum. care apare în momentul adoptării deciziei de plasament prin orientarea către piaţa monetară sau către piaţa de capital. Investitorii instituţionali sunt reprezentaţi. organe ale administraţiei publice centrale şi locale etc. societăţile de asigurări. Investitorii individuali sunt persoane fizice sau juridice care efectuează tranzacţii de dimensiuni modeste pe piaţa titlurilor financiare. specific pieţei obligaţiunilor. Pe piaţa primară. societăţile care gestionează fonduri de pensii etc. societăţile de investiţii. de societăţi sau instituţii care fac tranzacţii de dimensiuni mari. adică achiziţionează şi păstrează valori mobiliare. . adică din ceea ce rămâne la dispoziţia deţinătorilor de venituri. care vizează atât piaţa valorilor mobiliare.

relaţii contractuale între emitenţii şi deţinătorii acestora. În baza acestor relaţii, ele conferă deţinătorilor anumite drepturi patrimoniale şi băneşti, în raport cu emitenţii acestora. Prin emisiunea şi negocierea acestor titluri (hârtii) de valoare are loc, pe de o parte, mobilizarea şi atragerea disponibilităţilor băneşti de la diverşi agenţi economici sau populaţie către activitatea economică a altor agenţi economici (fie sub forma subscrierii la capitalul social, fie sub forma unor resurse de creditare), iar pe de altă parte, se realizează o circulaţie a acestor valori de la un titular la altul, în funcţie de jocul liber al cererii şi ofertei. Această circulaţie a titlurilor se realizează prin acte de vânzare-cumpărare pe piaţa de capital. Cumpărarea acestor titluri este echivalentă cu o investiţie şi, ca orice tip de investiţie, este supusă unor riscuri. Cele mai reprezentative tipuri de valori mobiliare care circulă pe piaţa capitalului sunt: acţiunile şi obligaţiunile. În funcţie de aceste titluri primare există: piaţa acţiunilor şi piaţa obligaţiunilor. Acţiunile sunt titluri financiare (de proprietate), negociabile, emise de o companie sau o societate comercială pentru constituirea, mărirea sau restructurarea capitalului social. Acestea sunt titluri financiare (de valoare), care atestă deţinerea unei părţi din capitalul unei societăţi, ceea ce îi conferă posesorului calitatea de asociat sau acţionar, cu următoarele drepturi aferente: - dreptul de a participa cu vot deliberativ în Adunarea Generală a Acţionarilor; - dreptul de participa la împărţirea profitului net al societăţii sub formă de dividende; - dreptul la o parte din activele societăţii, conform cu numărul de acţiuni deţinute, atunci când aceasta este lichidată. Pe lângă drepturile respective, acţionarii au şi obligaţia de a contribui cu un anumit procent din pierderile societăţii, în cazul în care ele survin (răspund cu pasivul social în limita aportului de capital). Circulaţia acţiunilor este liberă, ele putând fi vândute, moştenite sau donate, după voinţa posesorului lor. Orice acţiune are o valoare nominală (iniţială, de origine), care se determină prin raportarea capitalului social la numărul de acţiuni emise de societate, astfel: NCSn=V, unde: CS reprezintă capitalul social şi N este numărul de acţiuni. Aşadar, acţiunile sunt fracţiuni egale şi indivizibile ale capitalului social care au o anumită valoare nominală. Atunci când se emit acţiuni pe piaţa primară de capital, acestea pot avea o valoare diferită de valoarea nominală, în funcţie de interesele emitentului, numită valoare de emisiune (preţ de emisiune). Aceasta se determină prin adăugarea la valoarea nominală a primei de emisiune (Pe), astfel: Ve = VN + Pe. Vânzarea acţiunilor la preţul de emisiune aduce emitentului un aport suplimentar la capital. Introduse în bursă - piaţa lor secundară - aceste acţiuni vor fi cotate la o valoare de piaţă (cursul bursier), diferită de cea nominală şi determinată zilnic de raportul dintre cererea şi oferta care se manifestă pentru titlurile respective. În mod corespunzător, valoarea bursieră (de piaţă) a unei societăţi, sau capitalizarea sa bursieră, este dată de produsul dintre numărul de acţiuni şi cursul bursier al acestora. Prin urmare această valoare de piaţă (capitalizare bursieră) nu corespunde valorii capitalului social şi se modifică zilnic în raport cu cotaţia bursieră. Pe lângă cele trei categorii de valori ale acţiunilor - valoare nominală, valoare de emisiune şi cursul bursier - în practică se pune deseori problema evaluării acţiunilor, adică a estimării valorii intrinseci a acestora, ce reprezintă în fapt un curs teoretic, în raport cu care trebuie apreciat nivelul cursului curent, de piaţă, al titlurilor. O modalitate de 70

estimare a valorii intrinseci este prin determinarea valorii contabile, putându-se utiliza următoarea formulă: Vn= An/N, unde: An este activul net al societăţii şi N reprezintă numărul de acţiuni. Activul net este reprezentat de partea din activele firmei, neafectată de datoriile contractate de aceasta, astfel: An = Activul total - Datorii totale. În acest caz, dacă VC < C, unde C este cursul la bursă, se consideră că titlurile sunt supraevaluate, ceea ce poate constitui un semnal de vânzare (se poate produce o ajustare în jos a cursului). Dimpotrivă, dacă VC > C, aceasta se poate constitui într-un semnal de cumpărare, deoarece piaţa nu reflectă încă realitatea valorii acţiunilor şi ea va trebui - sub imperiul legităţilor sale proprii - să revină la starea de echilibru, în care cursul reflectă valoarea intrinsecă; altfel spus, titlurile sunt subevaluate încă şi pot fi cumpărate. O altă metodă, care corespunde mai bine naturii titlurilor de drepturi asupra unor venituri viitoare, este estimarea valorii intrinseci prin calcularea valorii de randament a titlurilor. Dividendul reprezintă partea din profitul net al unei societăţi pe acţiuni, care se repartizează anual acţionarilor, în funcţie de deciziile Adunării Generale a Acţionarilor, care analizează mărimea profitului realizat. Fiecare acţionar va beneficia de dividende, într-o anumită sumă, în funcţie de numărul de acţiuni deţinute şi de mărimea profitului înregistrat de societate, acesta din urmă, în mărime netă, reprezentând sursa de constituire a dividendelor. Valoarea dividendului se determină în funcţie de valoarea nominală a acţiunii şi rata dividendului, aceasta din urmă stabilită în funcţie de evoluţia profitului (un profit mic va determina o scădere a ratei dividendului şi invers). Formula de calcul este următoarea: DnRVD×=, unde: Vn - valoarea nominală a acţiunii şi RD - rata dividendului, sau: NPn=D , unde: Pn - profit net repartizat şi N - numărul de acţiuni. De exemplu, dacă: Vn = 1000 lei/acţ; Pn = 200.000 lei; N = 500 acţiuni, rezultă D = 200.000 / 500 = 400 lei/acţiune; sau D = 1000 lei × 40% = 400 lei/acţiune Din punctul de vedere al drepturilor pe care le conferă, acţiunile se împart în acţiuni comune şi acţiuni preferenţiale. Acţiunile comune sunt cele mai cunoscute şi ele dau deţinătorului lor legal dreptul la vot în adunarea generală a acţionarilor, ceea ce înseamnă participare la managementul societăţii emitente (principiul consacrat în acest caz este: o acţiune = un vot) şi dreptul la dividend, adică la o parte din profiturile distribuite societăţii respective. Cum existenţa şi mărimea profitului depind de rezultatele financiare ale firmei, acţiunile se mai numesc titluri cu venit variabil. Pe lângă acţiunile comune, firmele pot emite şi acţiuni preferenţiale, care dau dreptul la un dividend fix, ce este plătit înaintea dividendului pentru acţiunile comune; în schimb ele nu dau dreptul la vot. Obligaţiunile sunt titluri financiare de credit, care atestă existenţa unei creanţe a deţinătorului lor (persoană fizică sau juridică) asupra emitentului (care poate fi o persoană juridică de drept public sau privat) pe o anumită perioadă de timp. Ele dau dreptul deţinătorului la încasarea unei dobânzi şi creează obligaţia pentru emitent de a le răscumpăra la scadenţă, investitorul recuperându-şi astfel capitalul avansat în schimbul acestor titluri. Ele mai sunt denumite şi titluri cu venit fix. Altfel spus, ele atestă calitatea de debitor a emitentului şi pe cea de creditor a deţinătorului. Pentru emitent, obligaţiunile reprezintă un instrument de mobilizare a capitalului de împrumut. Dacă, de exemplu, o firmă 71

intenţionează să mobilizeze un capital de împrumut de 100 milioane de $, pe termen lung, ea poate să emită 100.000 de obligaţiuni, fiecare având o valoare de 1.000 $. Obligaţiunile, ca titluri de credit, se caracterizează prin următoarele elemente tehnice: - Valoarea nominală (Vn), care este determinată de raportul dintre suma împrumutată şi numărul obligaţiunilor emise, astfel: Vn = IN, unde I - valoarea împrumutului şi N - numărul de obligaţiuni emise. - Valoarea de emisiune (Ve), respectiv preţul la care titlul se oferă la emisiune. În acest sens, se poate practica o emisiune ad pari (la paritate sau 100%), când preţul de emisiune corespunde cu valoarea nominală (Ve = Vn), sau o emisiune sub pari, când, printr-un preţ de subscripţie inferior (de exemplu 98%), se oferă un avantaj investitorilor (Ve < Vn). Acest avantaj, care reprezintă un cost pentru emitent, îmbracă forma primei de emisiune (Pe), care reprezintă diferenţa pozitivă dintre valoarea nominală şi valoarea de emisiune, adică: Pe = Vn − Ve sau Ve = Vn − Pe. Valoarea de rambursare (Vr), care este de regulă egală cu valoarea nominală, fiind vorba deci de o rambursare ad pari (Vr = Vn). Se poate aplica şi o rambursare supra pari, superioară valorii nominale (de exemplu 102%), constituindu-se astfel o primă de rambursare (Pr) în favoarea deţinătorului (Vr > Vn), determinată astfel: Pr = Vr − Vn sau Vr = Vn + Pr. Rata dobânzii (Rd) reprezintă raportul procentual dintre mărimea dobânzii (cuponul de dobândă) şi valoarea împrumutului (valoarea nominală), astfel: Rd = DVn× 100. Cuponul de dobândă reprezintă fructificarea plasamentului în raport de valoarea nominală a obligaţiunii, D = Vn × Rd. - Amortizarea împrumutului, respectiv răscumpărarea de către emitent a obligaţiunilor emise şi rambursarea, în acest fel, a creditului. În principiu, rambursarea se poate face fie dintr-o dată la scadenţă, când întregul împrumut este rambursat în ultima zi a termenului, fie prin anuităţi constante, adică restituirea în fiecare an a unei sume constante ca parte a creditului. Plata dobânzii se poate face fie sub forma cuponului unic, caz în care dobânzile nu se mai plătesc anual, ci sunt capitalizate şi rambursate la finele perioadei ca o sumă globală, fie sub forma cupoanelor anuale, caz în care dobânda se calculează la valoarea rămasă de rambursat. Obligaţiunile, ca şi acţiunile, pot fi negociate şi tranzacţionate pe piaţa secundară de capital, având şi ele o valoare de piaţă, care depinde de raportul cerere-ofertă pentru astfel de titluri. Dacă în cazul acţiunilor, acest raport este influenţat în mare măsură de nivelul dividendelor obţinute, în cazul obligaţiunilor rolul decisiv îl au dobânzile oferite de emitent. În practica financiară se cunosc mai multe tipuri de obligaţiuni: - obligaţiune ipotecară - înseamnă că datoria este garantată cu ipotecă pe activele firmei emitente; - obligaţiune generală - este o creanţă pe ansamblul activelor emitentului, fără determinarea, ca garanţie, a unui activ particular; - obligaţiune asigurată - este garantată cu titluri asupra unor terţi, deţinute de emitent şi depuse la un garant; - obligaţiuni cu fond de răscumpărare - când emitentul alimentează periodic un fond din care va răscumpăra la scadenţă obligaţiunile respective; - obligaţiuni 72

iar în cazul obligaţiunilor este inexistent. riscul de a pierde fondurile investite. este acela de drept de vot în adunarea generală. Deosebirile principale dintre acţiuni şi obligaţiuni pot fi sintetizate astfel: a) Rolul deţinătorului în gestiunea activităţii emitentului. iar situaţia lichidării firmei. b) Veniturile pentru titularul titlului. este structurată pe două mari componente (segmente): piaţa primară şi piaţa secundară.obligaţiuni convertibile . în cazul acţiunilor sunt dividendele (legate de rezultatele firmei). De asemenea. Ca prim segment al pieţei capitalului. ea se împrumută direct de la publicul investitor (finanţare directă). de către diferiţi agenţi economici. solicitatori de fonduri. ca în cazul creditelor bancare. iar în cazul obligaţiunilor.retractabile . În cazul obligaţiunilor riscurile sunt mai mici: riscul de nerambursare (dispare în cazul unei garanţii de stat). iar cea a obligaţiunilor este limitată (până la data scadentă).ce pot fi preschimbate. . Ea funcţionează ca un mecanism de legătură între cei la nivelul cărora se manifestă un surplus de capital (investitori) şi cei care au nevoie de capital (emitenţi). Piaţa de capital reprezintă ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin intermediul cărora capitalurile disponibile şi dispersate din economie sunt dirijate către agenţii economici.care pot fi răscumpărate înainte de scadenţă de către firma emitentă. adică o finanţare directă a acestora din urmă. o emisiune de obligaţiuni poate aduce societăţii comerciale emitente resurse suplimentare. cu acţiuni ale emitentului. Piaţa primară asigură astfel întâlnirea dintre cererea şi oferta de titluri. permiţând capitalizarea agenţilor economici participanţi. Ea este. ca mecanism de legătură între deţinătorii de fonduri excedentare (investitorii) şi utilizatorii de fonduri (emitenţii). Piaţa primară de capital este acel segment al pieţei de capital pe care se vând şi se cumpără titluri financiare nou-emise. care intră în posesia capitalurilor prin emisiunea de titluri financiare. un mijloc de distribuire a titlurilor de către utilizatorii de fonduri (emitenţii) şi de plasament în aceste titluri. instituţii financiar-bancare sau autorităţi publice. creditorii au prioritate în faţa acţionarilor. c) Riscurile asumate de proprietarul titlului. pe care se emit şi se tranzacţionează valori mobiliare. Piaţa titlurilor financiare. dobânzile a căror sumă este în mod obligatoriu vărsată de emitent. la opţiunea deţinătorului. în cazul acţiunilor sunt mai mari: risc de evoluţie nefavorabilă a afacerilor firmei. În concluzie. atât pe piaţa de capital naţională. fără a creşte numărul de acţionari şi gradul de dispersie a acţiunilor. Pe această piaţă se manifestă o relaţie directă între deţinătorii şi utilizatorii de fonduri. ea presupune emiterea valorilor mobiliare şi plasarea lor pentru prima dată pe piaţă. cât şi internaţională. creditul fiind mai eficient şi uneori mai ieftin. deci. Piaţa obligaţiunilor constituie o alternativă eficientă de apelare la fonduri împrumutate şi prin faptul că nu se impune o negociere a contractului de împrumut. d) Durata de viaţă a acţiunilor este practic nelimitată (sau până în momentul în care firma emitentă este lichidată). pentru atragerea capitalurilor disponibile pe termen mediu şi lung. fiind cadrul în care emitenţii atrag resurse băneşti pentru finanţarea unor activităţi economice sau acoperirea unor deficite bugetare. Piaţa de capital (financiară) este o piaţă a fondurilor pe termen mediu şi lung. în cazul lichidării firmei. Pe acest segment de piaţă sunt lansate primele emisiuni de titluri financiare. ce servesc drept suport al schimbului de capitaluri. în cazul acţiunilor. din partea deţinătorilor 73 .

Aceasta asigură mobilitatea capitalurilor. plasează aceste titluri contra capitalului bănesc mobilizat în favoarea emitentului de titluri. Toate acestea sunt subordonate aceluiaşi obiectiv: speranţa obţinerii unui profit cât mai mare într-un timp mai scurt.de fonduri (investitorii). precum şi mijlocul prin care un investitor poate achiziţiona un pachet de acţiuni la o anumită societate sau poate deveni creditor al acesteia (oferta publică de cumpărare şi subscripţia de obligaţiuni). în scopul acumulării unui capital social iniţial cât mai mare. oferă posibilitatea valorificării titlurilor mobiliare (acţiuni şi obligaţiuni) înainte ca acestea să producă venituri (dividende sau dobânzi). Existenţa acestei pieţe garantează deţinătorilor de titluri posibilitatea negocierii acestora şi transformarea lor în lichidităţi. Ca expresie a reglării libere a cererii şi ofertei de valori. negociabilitatea titlurilor trecute prin piaţa primară şi atragerea. pentru acoperirea unor cheltuieli publice sau deficite bugetare. Piaţa secundară. ca şi cea primară. Pe acest segment de piaţă. Această piaţă îndeplineşte. Pe piaţa primară de capital preţul de vânzare al titlurilor. Emitenţii de valori mobiliare (solicitanţii de fonduri) pot fi următoarele categorii de persoane juridice: . titlurile sunt tranzacţionate de către cei care beneficiază de drepturile pe care le consacră acestea. dar şi al stării economiei naţionale. numit curs.autorităţile guvernamentale. Operaţiunile pe această piaţă se efectuează.societăţile care au nevoie de împrumuturi pe termen mediu şi lung. autorizate în acest sens de către organul de reglementare a pieţei capitalului (în ţara noastră . prin cele două componente ale acesteia (piaţa bursieră şi piaţa extrabursieră). în funcţie de cerere şi ofertă. în principal. centrale sau locale.societăţile care se înfiinţează prin subscripţie publică. care reprezintă preţul titlurilor stabilit în urma negocierii şi care ascunde două tendinţe: de maximizare a rentabilităţii unei acţiuni sau obligaţiuni şi de minimizare a riscului specific oricărui titlu. certificând astfel că titlurile respective au o anumită valoare. care au nevoie de fonduri pentru finanţarea unor proiecte economice naţionale. adică suma înscrisă pe titlu. formarea preţului (cursului) titlurilor. Ambele tendinţe se referă la dividendele sau dobânzile obţinute la sfârşitul anului financiar. Problema fundamentală a activităţii pe piaţa secundară de capital este. şi este un preţ ferm. mijloacele prin care o societate comercială poate obţine fonduri pe termen mediu sau lung (oferta publică de vânzare. . Piaţa secundară de capital este o piaţă a titlurilor anterior emise. plasamentul privat şi emisiunea de obligaţiuni). . . care în schimbul unui comision. adică a titlurilor emise şi puse în circulaţie pe piaţa primară. adică de către investitori. dar a unei cereri şi oferte derivate. pentru finanţarea unor investiţii. a investitorilor instituţionali. prin intermediul societăţilor bancare. ca barometru al nevoii de capital. private sau de stat. în fapt.Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare).societăţile comerciale. care se manifestă după ce piaţa titlurilor s-a constituit. care doresc să-şi majoreze capitalul social. Uneori. îl constituie valoarea nominală.organele administraţiei publice. . Operaţiunile specifice pieţei primare de capital reprezintă. deci. un rol de concentrare a cererii şi ofertei de titluri. instituţii financiar bancare şi de asigurări. deopotrivă. rolul de intermediari îl pot avea şi societăţile de valori mobiliare. piaţa secundară poate fi considerată ca o piaţă absolută. în urma 74 . Obiectivul se realizează prin cursul bursier.

Pot avea şi scop speculativ. primind contravaloarea acestora în contul său deschis la societatea de bursă (societatea broker). se pot enumera: rezultatele economicofinanciare ale emitentului. unde titlurile cotează în mod diferit. Un rol important pe piaţa secundară de 75 . câştigănd din diferenţa de preţ (a cumpărat mai ieftin şi a vândut mai scump). dinamica preţurilor (fenomenul inflaţionist). între ziua încheierii contractului şi scadenţa acestuia. şi le va ceda cumpărătorului. să pună la dispoziţia partenerului titlurile vândute sau suma de bani reprezentând preţul tranzacţiei. conjunctura economică internă şi internaţională. El este un speculator ″á la hausse″. cu condiţia să plătească în aceeaşi zi (sau în câteva zile) integral contravaloarea acestora. în ziua scadenţei. Operaţiunile la termen sunt în esenţă speculative. preţul fiind însă stabilit în momentul încheierii tranzacţiei (T0). operatorii câştigând din diferenţa de preţ (operaţiuni de spreading). Operaţiunile la termen. cunoscute şi sub denumirea de tranzacţii ″cash″. un investitor poate cumpăra valori mobiliare. cu intenţia de modificare a structurii portofoliului de titluri deţinut sau pentru transformarea activelor financiare în lichidităţi. Invers. Aceste tranzacţii se caracterizează prin aceea că persoana care adresează ordinul de vânzare sau cumpărare îşi asumă obligaţia ca imediat (sau în perioada de lichidare normală). perspectivele economice ale emitentului. cunoscute şi sub denumirea de tranzacţii ″futures″. Dacă până la scadenţa contractului. a căror cuantificare se reflectă în raportul dintre cererea şi oferta de titluri. de regulă. Un client care vinde ″cash″ trebuie să predea titlurile contractate în cadrul aceluiaşi termen. El este un speculator ″á la baisse″. Astfel. ci obţinerea unui câştig din eventualele diferenţe favorabile de curs. Dacă până la scadenţă cursul creşte. Cel care reuşeşte să previzioneze evoluţia reală a cursului titlurilor va câştiga. În ţările cu o piaţă de capital dezvoltată. la o dată viitoare (T1). câştigând diferenţa dintre cele două cursuri (a vândut mai scump şi a cumpărat mai ieftin). Aceste operaţiuni se realizează. Operaţiunile la vedere. astfel că obiectivul principal al operatorilor nu este primirea sau livrarea efectivă a hârtiilor de valoare. în două categorii: operaţiuni la vedere şi operaţiuni la termen. atunci când se realizează mai multe tranzacţii la vedere pe diferite pieţe. în ziua scadenţei. Astfel.operaţiunilor de negociere. va da un ordin de vânzare futures. un caracter speculativ şi se împart. Printre cei mai importanţi dintre aceştia. previziunile sale se adeversc. rata medie a dobânzii pe piaţa monetară. iar celălalt va pierde. a obligaţiei de a cumpăra sau vinde o anumită cantitate de titluri financiare. tranzacţiile bursiere la termen deţin ponderea covârşitoare (cca 80%) din totalul operaţiunilor. adică scade cursul. ca atare. speculatorul ″la creştere″ anticipează o majorare a cursului şi dă un ordin de cumpărare futures. Nivelul şi evoluţia cursului depind de numeroşi factori. comportamentul psihologic al participanţilor etc. el va dobândi titlurile la cursul stabilit anterior şi va face o vânzare la vedere. de către participanţi. el va achiziţiona titlurile printr-o operaţiune la vedere. prin contract. Principalele operaţiuni (tranzacţii) care se efectuează pe piaţa secundară a capitalului (piaţa bursieră) au. constau în schimbul titlurilor contra unor sume băneşti în ziua tranzacţiei şi la cursul existent şi acceptat de către participanţi în momentul respectiv. speculatorul ″la scădere″ mizează pe o scădere a cursului titlurilor cu care lucrează şi. în mod clasic. în general. care poate fi substanţial diferit de valoarea nominală. constau în asumarea.

contracararea tendinţelor de monopol şi. la costuri cât mai reduse. . pe de altă parte. respectiv vânzareacumpărarea acestora în numele şi pe contul unor terţi (acţionează ca broker). contracarându-se tendinţele de manipulare a pieţei. mai mult. şi de active financiare. care să conducă la crearea unui mecanism de vehiculare totală şi corectă a informaţiilor. O societate de bursă îndeplineşte funcţiuni de dealer (comerţ cu titluri). Pentru ca piaţa secundară să-şi poată îndeplini rolul ce-i revine într-o economie modernă. a tranzacţiior. cu cât el este mai redus. dacă piaţa primară este suportul existenţei şi funcţionării pieţei secundare. care implică răspunsul prompt al pieţei la noile condiţii economice şi extraeconomice. respectiv accesul direct şi rapid la informaţii relevante atât pentru deţinătorul de titluri. Explicaţia rezidă în faptul că piaţa primară oferă pieţei secundare produsele ce urmează a fi tranzacţionate. ca şi normelor stabilite în ansamblul sistemului economic.eficienţa. atunci când. Trebuie subliniat că între cele două segmente ale pieţei de capital există o strânsă legătură. în tranzacţiile cu titluri. .lichiditatea.Over the Counter). singura posibilitate de a recupera valoarea sa fiind pe seama veniturilor viitoare pe care le aduce. Un activ care nu este lichid nu poate fi revândut. ce reprezintă un anumit procent din tranzacţia încheiată. aceea de a mobiliza capitalurile investite şi de a transforma investiţia într-o valoare comercializabilă.corectitudinea (fair market). în timp ce piaţa secundară oferă pieţei primare informaţii despre vandabilitatea (lichiditatea) produselor emise şi preţul la care pot fi atrase noi fonduri băneşti (preţul unei noi emisiuni). respectiv operaţiuni de vânzarecumpărare de valori mobiliare în nume şi pe cont propriu (acţionează ca dealer). care sunt organizate ca societăţi pe acţiuni şi îndeplinesc următoarele funcţiuni: efectuează intermedierea în comerţul cu titluri. atunci când participă la tranzacţii în calitate de contraparte. piaţa secundară nu poate exista fără piaţa primară. un comision. efectuând operaţiuni în numele. în mod operativ şi fără întreruperi. respectiv existenţa unor mecanisme de realizare operativă. . pe de o parte.transparenţa. găseşte noi modalităţi de a răspunde specificului cererii şi ofertei.capital revine societăţilor de valori mobiliare (societăţi de bursă).efectuează comerţ cu titluri. respectiv abundenţa de fonduri disponibile. . ea trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe: . prin aceasta protecţia investitorilor. O piaţă este lichidă atunci când există posibilitatea de a vinde şi de a cumpăra. adică deţinătorii de fonduri sunt mai interesaţi în a face investiţii în active financiare. Costul tranzacţiilor afectează gradul de valorificare a activelor. acţionează ca un reprezentant al clientului (prin intermediul unui personal specializat format din agenţi bursieri). ele se influenţează reciproc şi. făcând apel la portofoliul propriu de Funcţionalitatea pieţei secundare de capital se bazează pe cele două componente ale acesteia: piaţa bursieră (bursa de valori) şi piaţa extrabursieră (piaţa OTC .adaptabilitatea. o piaţă financiară este eficientă în măsura în care este inovativă. adică o organizare foarte riguroasă a pieţei prin reglementări specifice. cât şi pentru deţinătorul de fonduri. la noile oportunităţi. active (titluri) financiare. O societate de bursă (de valori mobiliare) îndeplineşte funcţiuni de broker (de intermediere). ca remuneraţie. Prin aceasta se anulează una dintre principalele funcţii economice ale activelor financiare. . cu atât atractivitatea este mai mare. pe contul şi riscul acestuia şi încasând. Transparenţa asigură libera concurenţă. Se poate spune că. prin produsele pe 76 .

Precizarea este necesară.care le oferă acesteia. 77 . cele două noţiuni. piaţa secundară. ci a proceselor şi mecanismelor specifice fiecăreia. prin rezultatele tranzacţiilor şi informaţiile oferite. reprezintă factorul motor de determinare a atractivităţii şi dezvoltării pieţei primare. deoarece o nouă emisiune de valori mobiliare poate fi oferită publicului şi prin intermediul sistemului de tranzacţionare al pieţei bursiere sau extrabursiere. ci. De asemenea. de piaţă primară şi secundară. rămâne un proces specific pieţei primare. chiar dacă s-au folosit facilităţile bursei. nu trebuie privite prin prisma coordonatelor spaţiale şi temporale. Aceasta nu înseamnă că vânzarea valorilor mobiliare a fost un proces al pieţei secundare.

ocuparea forţei de muncă . În primul rând. Guvernul operează într-un an fiscal. 78 .stârneşte cele mai mici preocupări în procesul bugetar. care constă în obiectivele de stabilitate macroeconomică . Ordonatorii principali de credite trebuie să depună. propunerile pentru proiectul bugetului de stat.proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat şi proiectele bugetelor fondurilor speciale. Ele sunt însoţite de documentaţii şi fundamentări detaliate. Guvernul trebuie să supună spre aprobare Parlamentului proiectele de bugete menţionate anterior şi proiectele legilor bugetare. În caz de divergenţe. Ministerul Finanţelor. care începe la 1 ianuarie şi se încheie la 31 decembrie. Aceste proiecte trebuie depuse la Ministerul Finanţelor până la 1 august. Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale prezintă propunerile pentru proiectele bugetelor locale la direcţiile generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat până la data de 15 mai a fiecărui an. Negocierile dintre comitete. comunică ordonatorilor principali de credite limitele de cheltuieli stabilite pe baza politicii financiare a Guvernului. Parlamentul îşi asumă acum poziţia de lider în procesul bugetar.1. Ministerul Finanţelor examinează proiectele de buget şi poartă discuţii cu ordonatorii principali de credite asupra nivelului maxim al cheltuielilor bugetare. cât şi pentru cheltuieli. Comitetele şi subcomitetele de specialitate din Parlament examinează propunerile pentru programele şi instituţiile aflate sub jurisdicţia lor. atât pentru venituri. cu acordul primului ministru. dintre Camera Deputaţilor şi Senat. Ministerul de Finanţe acţionează ca o forţă restrictivă întrucât el ţine seama şi de obiectivele de stabilitate macroeconomică. Până la data de 1 iulie. În mod normal. Până la data de 10 octombrie. De exemplu.CAPITOLUL 11 ECHILIBRUL ŞI DEZECHILIBRUL BUGETAR 11. creşterea economică. Pe baza acestor proiecte şi pe baza propriului proiect. cel mai târziu până la data de 1 iunie a fiecărui an. Ministerul Finanţelor întocmeşte proiectul bugetului de stat. Guvernul are un rol hotărâtor. Guvernul ar trebui să înainteze Parlamentului proiectul de buget cel târziu în luna octombrie. pe care le depune la Guvern până la data de 25 septembrie a fiecărui an. Echilibru sau dezechilibru bugetar? Teoriile economice privesc diferit bugetul ca instrument al atragerii de resurse şi al alocării acestora la nivelul unei economii naţionale. bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale. multe lucruri nu stau chiar aşa în timpul acestui proces. anul fiscal 1998 începe la 1 ianuarie 1998 şi se încheie la 31 decembrie 1998. însă. în vederea definitivării proiectelor de buget. În practică. dintre Parlament şi Guvern pot să dureze câteva luni. Deciziile privind fiscalitatea şi cheltuielile sunt adoptate într-o mulţime de subcomitete dominate de grupuri de presiune şi unde dorinţa fiecărui parlamentar este să-şi întărească poziţia politică. În România. astfel încât acesta să fie adoptat până la începutul anului fiscal. problema cea mai importantă.stabilitatea preţurilor.

o serie de atribuţii privind perceperea şi administrarea unor categorii de taxe şi impozite. ci şi fragilitatea instituţiilor noi.9%din PIB în anul 1991 la 30. anul fiscal a început fără să existe un buget. În România. stabilitatea macroeconomică a ţării poate fi afectată negativ dacă autorităţile locale nu utilizează competenţele lărgite de care se bucură în mod judicios. Totodată. Explicaţia acestei scăderi constă în caracterul incomplet al ajustării sistemelor de impunere şi de administrare a impozitelor în condiţiile dificile ale transformării economice. România se identifică distinct între aceste ţări datorită amplitudinii căderii veniturilor bugetare. ajungând la 4% din PIB în anul 1997. Rezoluţiile privind bugetul nu sunt adoptate la timp sau dacă sunt adoptate nu sunt tratate drept angajamente ferme. Pe baza acestei legi. fie să introducă noi taxe şi impozite. achiziţiile guvernamentale de bunuri şi servicii şi transferurile bugetare apar împreună sub numele de cheltuieli guvernamentale. Pe de altă parte. Această tendinţă este comună tuturor ţărilor din Europa Centrală şi de Est. în timpul anului fiscal Parlamentul adoptă legi a căror aplicare induce presiuni asupra bugetului. autorităţile locale au competenţa de a contracta în nume propriu împrumuturi de pe pieţele de capital locale sau străine. Modificarea oricărei aceste componente a bugetului are efecte asupra cererii agregate. Cum afectează deficitul bugetar economia? Pe de o parte achiziţiile guvernamentale sunt o componentă a cererii agregate şi. În general. Bugetul de stat cuprinde achiziţiile guvernamentale. cheltuielile pentru plăţile cu dobânda la datorie au crescut. fie să accepte modificarea deficitului bugetar. Legea Finanţelor Publice Locale asigură un cadru formal de reglementare a relaţiilor dintre bugetul de stat şi bugetele locale. prin urmare. Evoluţia veniturilor bugetare ale României în ultimii ani arată o tendinţă de reducere a acestora.7% din PIB în anul 1997. Acest fenomen ilustrează nu numai procesul de dezintegrare instituţională a vechiului sistem de comandă.O a doua problemă este că Parlamentul s-a dovedit incapabil să respecte propriile-i reguli. dobânda plătită pentru datoria publică şi impozitele pe venitul personal şi pe profit afectează în mod direct veniturile agenţilor economici şi indirect cererea agregată. De fapt. transferurile bugetare şi impozitele şi taxele. Una dintre preocupările majore în ultimii ani constă în creşterea rolului bugetului ca mijloc de descentralizare financiară. nu se face o distincţie clară între achiziţii guvernamentale şi transferuri bugetare. transferurile bugetare. în formare. În ultimii ani. O bună parte din cheltuielile guvernamentale sunt purtătoare de dobândă. guvernul este obligat fie să redistribuie cheltuielile. precum şi acoperirea unor categorii de cheltuieli sunt delegate la nivelul autorităţilor locale. În această situaţie. Deşi aceste atribuţii sunt fireşti în contextul unei economii moderne. Deficitul bugetar apare atunci când cheltuielile guvernului sunt mai mari decât veniturile pe care acesta le realizează. Scăderea veniturilor bugetare nu este un fenomen specific României. aceasta este afectată direct de schimbările apărute în volumul achiziţiilor guvernamentale. O altă problemă este generată de faptul că şi după ce a adoptat o lege a bugetului. Cum în ultimii ani datoria publică a crescut pe fondul scăderii veniturilor bugetare. 79 . Veniturile bugetului general consolidat au scăzut de la 41.

Cei care susţin că în România deficitul nu ar trebui să constituie o sursă de îngrijorare fac adesea comparaţii cu deficitele din celelalte ţări est-europene. bugetul se îndreaptă spre deficit pe măsură ce volumul de venituri colectat scade. De la început trebuie făcută o primă distincţie privind originile deficitului. ceea ce duce la creşterea dobânzilor şi la eliminarea sectorului neguvernamental de pe piaţa creditului. când creditul neguvernamental a scăzut în termeni reali cu 46. deficitul este rezultatul unor decizii discreţionare de politică economică. iar transferurile bugetare cresc. însă.8%. În condiţii de inflaţie ridicată. Finanţarea deficitului se poate face doar prin împrumuturi (interne sau externe) şi prin emisiune suplimentară de monedă. aceştia adoptă legi generale pentru impozite şi taxe. O modalitate de separare a efectelor generate de schimbările discreţionare de politică economică de efectele ciclului de afaceri constă în determinarea valorii deficitului bugetar ce ar exista atunci când şomajul sar afla la nivelul ratei naturale. Acest efect de evicţiune a fost deosebit de puternic în anul 1997. ţinând seama de condiţia obligatorie a păstrării echilibrelor macroeconomice. Finanţarea deficitului prin împrumuturi interne măreşte presiunile pe piaţa monetară asupra ofertei de fonduri împrumutabile. Totodată. un caz singular în lume. Aceştia anticipează că orice împrumut extern va trebui preschimbat în monedă naţională şi. Atunci când economia se contractă. însă. În fond. bugetul se îndreaptă spre excedent. pentru modalităţile de calcul ale beneficiilor sociale. Cât de semnificativă este modificarea volumului achiziţiilor guvernamentale. nu este atât nivelul mediu al deficitului bugetar. acest lucru ar diminua volumul creditului neguvernamental. În timpul unei expansiuni. doar la punerea faţă în faţă a ponderilor deficitelor faţă de PIB. pentru transferurile bugetare şi pentru obiectivele ce vizează achiziţiile guvernamentale de bunuri şi servicii. a transferurilor bugetare sau a impozitelor şi taxelor ca urmare a schimbărilor din economie? Cum fluctuează deficitul guvernamental în comparaţie cu fluctuaţiile din economie? O altă problemă legată de dimensiunea deficitului bugetar constă în posibilităţile de finanţare ale acestuia. Deficitul bugetar a constituit în ultimii ani în România una dintre cele mai dificile probleme cu care s-a confruntat politica economică. Vom aborda în continuare câteva principii pe baza cărora se pot studia originile şi efectele deficitului bugetar. finanţarea deficitului prin împrumuturi externe întăreşte anticipaţiile inflaţioniste ale agenţilor economici. Compararea deficitului bugetar din România cu cele din alte ţări est-europene nu poate fi redusă. Modificările în deficitul structural sunt interpretate drept efecte ale politicii fiscale 80 . Într-o oarecare măsură. ci modul în care bugetul răspunde condiţiilor din economie. România nu este. Chiar şi în cazul în care BNR ar steriliza intrările de capital.Fluctuaţiile deficitului bugetar Ceea ce interesează cel mai mult din perspectiva fluctuaţiilor macroeconomice. Dar nivelul actual al veniturilor şi cheltuielilor este afectat semnificativ de stadiul ciclului de afaceri. decidenţii în politica economică nu pot să determine cu precizie nivelele de încasări şi de cheltuieli guvernamentale. utilitatea şi relevanţa unor asemenea comparaţii rezidă din analizarea modurilor şi a posibilităţilor de finanţare a deficitelor. Acesta este deficitul structural. Dimpotrivă. astfel. masa monetară va creşte.

ci şi datorită împrumuturilor contractate de guvern pe piaţa internă.8% faşă de anul precedent. Astăzi majoritatea economiştilor consideră că deficitul bugetar constituie o problemă serioasă. în acest fel stau lucrurile astăzi. dobânzile pentru obligaţiunile româneşti au crescut în anul 1998 cu aproape 3% peste dobânda de referinţă (LIBOR . faţă de anul anterior. Accentuarea deficitului de cont curent din balanţa de plăţi externe În anii 1997 şi 1998.discreţionare. Problema este însă că finanţarea deficitului prin împrumuturi internaţionale poate să devină foarte costisitoare. practic.dobânda pieţei interbancare de la Londra). Când rata şomajului scade sub rata naturală. În acelaşi timp.5% (faţă de anul 1996) este unul dintre principalii factori care pot explica scăderea volumului investiţiilor private şi scăderea economică de 6. Prin urmare. în condiţiile în care banca centrală urmăreşte să atingă obiectivele de inflaţie propuse. Ca urmare a evoluţiei nefavorabile din economia mondială şi datorită îndoielilor investitorilor de pe pieţele internaţionale privind capacitatea României de a menţine deficitul bugetar la un nivel redus. Împrumuturile din străinătate O altă posibilitate de finanţare a deficitului constă în emisiunea de obligaţiuni pe pieţele internaţionale de capital sau în împrumuturi directe de la bănci şi de la instituţii financiare internaţionale. aşadar. rata şomajului şi inflaţia evoluează pe fondul unui ciclu de afaceri. aprecierea în termeni reali a leului a fost de 10% iar în luna septembrie 1998 se anticipa o apreciere pentru acest an de aproximativ 19%. care se petrec automat pe măsură ce producţia reală. De ce se apreciază însă leul dacă deficitul bugetar este finanţat din împrumuturi pe piaţa internă? Împrumuturile contractate de guvern pe piaţa financiară internă 81 . în anii următori. importurile au devenit mai ieftine pentru agenţii economici autohtoni. Vom analiza în continuare patru argumente în acest sens. Creşterea volumului creditului guvernamental pe piaţa internă diminuează volumul creditului neguvernamental.5% din acel an. deficitul ciclic devine pozitiv. efortul contribuabililor pentru plata datoriei externe poate să fie considerabil mai mare decât s-a anticipat iniţial. De fapt. Aprecierea leului în termeni reali a frânat exporturile. Efectul asupra investiţiilor Dacă ministerul de Finanţe lansează pe piaţa de obligaţiuni de stat sau bonuri de trezorerie pentru a finanţa deficitul. România a recurs în ultimii ani la aceste metode. Modificările în deficitul ciclic reflectă schimbările în presiunea fiscală şi în cheltuielile guvernamentale. datorită dimensiunii mari a deficitului bugetar. Scăderea în anul 1997 a creditului neguvernamental în termeni reali cu 46. Efectul de evicţiune apare. în condiţiile când creditul guvernamental a crescut cu aproximativ 2. nu numai în urma creşterii volumului achiziţiilor guvernamentale. cererea sa de împrumuturi se adaugă cererii totale de fonduri disponibile pe piaţa monetară şi astfel ratele dobânzii cresc. întrucât deficitul actual depăşeşte deficitul structural. produsele româneşti devenind mai scumpe pentru cumpărătorii străini. În anul 1997. Atunci când rata şomajului creşte peste nivelul natural. Diferenţa dintre deficitul actual şi deficitul structural se numeşte deficit ciclic. deficitul actual este mai mic decât deficitul structural şi are o valoare negativă. leul s-a apreciat semnificativ faţă de dolarul SUA.

cererea agregată nu poate fi manipulată prin diminuarea temporară a taxelor şi impozitelor. intrările de capital. volumului transferurilor bugetare şi a achiziţiilor guvernamentale.diminuează oferta de fonduri împrumutabile pe piaţa monetară. Brazilia şi Israel. Implicaţiile acesteia constau în faptul că în cazul în care guvernul reduce presiunea fiscală. Pe de o parte. iar pe o perioadă mai lungă. guvernul va trebui să mărească presiunea fiscală pentru a plăti datoria acumulată. Complexitatea lui rezidă din cel puţin două motive. Pe de altă parte.2. 11. Sargent şi Neil Wallace. Aflat în situaţie de explozie a deficitului. Aşadar. însă. de fapt. adică să îl finanţeze prin crearea suplimentară de bani. Cum guvernul contractează an de an împrumuturi din ce în ce mai mari pentru plata dobânzilor. volumul împrumuturilor necesar plăţii dobânzilor la datorie este atât de mare încât datoria creşte mai repede decât PIB. în mare măsură speculative. autoritatea bugetară se împarte între Guvern şi Parlament. în condiţiile în care se acceptă o creştere a deficitului bugetar. politica bugetară serveşte mai multe obiective care sunt situate pe o plajă extrem de largă . şi astfel oferta de dolari care trebuie schimbaţi în lei creşte. taxele şi impozitele din viitor sunt echivalente cu cele de astăzi. cresc. iar acest lucru întăreşte presiunile asupra deficitului contului curent din balanţa de plăţi externe. Datoria de astăzi a guvernului este echivalentă cu taxe şi impozite în viitor. În cele din urmă. dacă principiul echivalenţei ricardiene este valabil. dar nu are nici o intenţie să reducă şi cheltuielile. iar în cazul în care consumatorii sunt suficienţi de raţionali. Procesul bugetar este. În general. iar acest lucru înseamnă că. monetizarea deficitului transformă deficitul exploziv în inflaţie explozivă. economiştii consideră politica fiscală drept management al cererii agregate prin intermediul modificării presiunii fiscale. În scenariul creşterii explozive. acest lucru presează tot mai mult asupra ratelor reale ale dobânzii. Prin urmare. Iar aceasta reprezintă formula clasică pentru inflaţie . finanţarea reducerii nivelului taxelor şi impozitelor presupune acceptarea creşterii deficitului bugetar. acesta nu se modifică. mult mai complex decât sugerează această definiţie. guvernul nu mai are decât o soluţie de ieşire: să înceapă să monetizeze deficitul. ceea ce face necesară creşterea împrumuturilor pentru plăţile dobânzii. deficitul "explodează" şi ameninţă să înghită întregul PIB. Acesta este principiul general al echivalenţei ricardiene. Problema "exploziei deficitului" a fost formulată de Thomas J. Pericolul exploziei deficitului Creşterea deficitului structural atrage atenţia asupra unui alt pericol. Argentina. fapt ce duce la creşterea ratelor reale ale dobânzii. Acest scenariu s-a petrecut la începutul anilor '80 în Bolivia. venitul consumatorului nu este decât temporar mai mare.de la apărare naţională şi echitate socială până la 82 . şi anume creşterea părţii din deficit generată de plăţile cu dobânda aferentă datoriei. chiar dacă restul bugetului rămâne în echilibru.prea mulţi bani pentru prea puţine bunuri şi servicii pe piaţă. În acest context. Leul se apreciază în termeni reali. La un moment dat în viitor. Politica fiscal-bugetară Politica fiscală are efecte semnificative asupra economiei şi în primul rând asupra ocupării forţei de muncă şi asupra stabilităţii preţurilor.

Cheltuielile lor măresc apoi veniturile producătorilor de alimente. Dar.a. cheltuirea unei sume de bani într-un proiect ce urmăreşte construirea unui pod rutier peste Dunăre măreşte veniturile celor implicaţi în realizarea lui. Totodată. Sunt luate în considerare atât nivelul actual al achiziţiilor guvernamentale cât şi creşterile induse în cheltuielile de consum. pe termen lung.m. efectul multiplicatorului se extinde în economie. Ei doresc să întreprindă imediat ceva împotriva recesiunii. În loc să aştepte şi să spere. şi anume achiziţiile guvernamentale.d. Este uşor de întocmit o listă cu proiecte ce presupun achiziţii guvernamentale de bunuri şi servicii. Se consideră că recesiunea este determinată de scăderea cererii agregate. cererea agregată trebuie deplasată de la CA1 la CA2. În acest caz. pentru acoperirea acestui decalaj de cheltuială ar putea să fie folosită orice creştere a consumului autonom. înnoirea parcului de vehicule al Poliţiei. Presupunem că înclinaţia marginală spre consum (c') este 0. În abordarea clasică. decidenţii în politica economică pot folosi un alt element al consumului autonom. Dar cât de mult ar trebui să cheltuiască guvernul pentru a realiza ceea ce şi-a propus? Pentru deplasarea curbei cererii agregate spre dreapta cu 100. la fel de bine.000 miliarde lei nu este necesar ca guvernul să facă achiziţii în valoare de 100. Întotdeauna există proiecte pe care membrii Parlamentului le-ar sprijini imediat. la un nivel dat al preţurilor. practic. pentru a deplasa spre dreapta curba cererii 83 . achiziţii guvernamentale în valoare de un leu vor creşte nivelul de echilibru al cheltuielilor cu 4 lei. Aşadar. Pentru a readuce producţia la nivelul ei natural şi dată fiind poziţia curbei ofertei agregate.simple ambiţii politice. 4. decidenţii în politica economică nu vor să aştepte “termenul lung". politica bugetară urmăreşte stabilitatea preţurilor şi creşterea economică. consumă mai mult. un sistem de irigaţii. se obţine valoarea multiplicatorului. oricum înainte de viitoarele alegeri. De exemplu. Aceştia cheltuiesc acum mai mult pentru alimente. În principiu. De ce? Fiecare leu de noi achiziţii guvernamentale este amplificat de efectul multiplicatorului. acoperirea costurilor cu masa de prânz a lucrătorilor din sectorul bugetar ş.75. care se află sub controlul lor direct. Folosind formula multiplicatorului cheltuielilor. o nouă autostradă. îmbrăcăminte sau pentru concediu. Prin urmare. Fiecare leu de noi achiziţii guvernamentale stimulează cu mai mult de un leu cheltuielile totale planificate. la rândul lor. Ar putea să crească exporturile sau mărirea consumului autonom ar putea fi determinată de o creştere a încrederii consumatorilor. de îmbrăcăminte sau ale lucrătorilor din turism care. Cum s-ar putea realiza acest lucru ? Identificarea decalajului de cheltuială Dacă decidenţii în politica economică găsesc o posibilitate de acoperire a acestui decalaj. iar economia se va deplasa în jos şi spre dreapta de-a lungul curbei CA1. K=1/(1-c'). pot să nu se producă. De exemplu. în lumea de astăzi. Producţia reală va reveni la nivelul ei natural. atunci ei ar putea obţine ca efect deplasarea curbei cererii agregate şi astfel producţia reală ar reveni la nivelul natural. preţurile inputurilor se vor ajusta gradual la acest nivel al cererii.000 miliarde lei. Aceste evenimente pot apărea. dar.

000 miliarde lei a cheltuielilor privind subvenţionarea dobânzilor pentru creditele acordate construirii de noi locuinţe. că exporturile nete şi investiţiile nete nu sunt afectate de modificarea producţiei reale. investiţiile reale planificate scad ca urmare a ratelor mai mari ale dobânzii asociate unui nivel mai înalt al preţurilor.000 miliarde lei a veniturilor bugetare nete. aceasta este doar o aproximare.000 miliarde lei. Acest lucru afectează cheltuielile planificate în sensul că efectul de multiplicare al cheltuielilor generat de creşterea achiziţiilor guvernamentale este compensat parţial de creşterea preţurilor. Modificarea preţurilor şi cererea agregată Dacă cererea agregată se deplasează spre dreapta de-a lungul ofertei agregate are loc creşterea preţurilor. nivelul de echilibru al producţiei reale creşte cu mai puţin decât rezultatul produsului dintre multiplicatorul cheltuielilor şi achiziţiile guvernamentale totale.000 miliarde lei. Aceste efecte ale modificării preţurilor sunt redate de înclinaţia negativă a curbei cererii agregate. Presupunând că înclinaţia marginală spre consum este 0. dat fiind un multiplicator al cheltuielilor cu valoarea 4. principiile generale ce vor fi abordate în continuare sunt valabile şi în modele mai elaborate. creşterea consumului de alimente. S-a presupus că nu există impozite pe venit şi.m. o scădere a 84 . în timp ce nivelul veniturilor guvernamentale rămâne neschimbat.500 miliarde lei. totodată. de îmbrăcăminte şi a cheltuielilor de vacanţă măreşte veniturile lucrătorilor implicaţi în producerea şi vânzarea acestor categorii de bunuri şi servicii cu 7. Ca şi în exemplul anterior. Acum se pune din nou problema deplasării curbei cererii agregate spre dreapta cu 100. această acţiune măreşte venitul disponibil al beneficiarilor acestor credite cu 10. c. Datorită faptului că o creştere a nivelului preţurilor tinde să diminueze fiecare tip de cheltuială planificată.626 miliarde lei ş. exporturile reale nete se vor diminua datorită faptului că preţurile interne cresc faţă de preţurile din străinătate. Presupunem că Parlamentul adoptă o lege care permite o creştere cu 10.a. În concluzie. în condiţiile unui nivel dat al preţurilor. consumul acestora creşte cu 5. Practic.75. Veniturile nete reprezintă taxele şi impozitele colectate de guvern minus transferurile bugetare.500 miliarde lei. O reducere a taxelor şi impozitelor sau o creştere a volumului transferurilor afectează economia prin efectul asupra consumului. Dar. Desigur. Mai departe. Cum va fi afectată cererea agregată? În primul rând. acest lucru înseamnă o reducere cu 10. guvernul va trebui să îşi suplimenteze volumul achiziţiilor cu 25. d.d. aceştia îşi suplimentează consumul cu 7.000 miliarde lei. consumul real se diminuează datorită scăderii valorii reale a portofoliului nominal de bani.agregate cu 100. Creşterea nivelului preţurilor afectează cheltuielile reale planificate întrucât: a. b. acele elemente din buget care sunt stabilite în termeni nominali vor presupune achiziţionarea unui volum real de bunuri şi servicii mai mic.000 miliarde lei. Am văzut în capitolele anteriore cum guvernul poate să determine modificarea cererii agregate schimbând volumul achiziţiilor guvernamentale de bunuri şi servicii.

De exemplu. Ratele mai mari ale dobânzii descurajează investiţiile private. iar pe termen lung scăderea investiţiilor private este atât de puternică încât cererea agregată revine în poziţia iniţială. achiziţiile guvernamentale pot fi reduse cu 25 lei sau transferurile bugetare se pot diminua cu 33 lei. de fapt. cererea de bunuri de investiţii. Aceasta din urmă ipostază este specifică politicii fiscale expansioniste. Aceasta este motivul pentru care creşterea veniturilor generată de expansiunea fiscală măreşte cererea de bani. practic. efectul de crowding-out compensează parţial impactul creşterii achiziţiilor guvernamentale asupra cererii agregate. Presupunem că guvernul cumpără elicoptere noi de la Ghimbav.veniturilor bugetare nete generează un proces de multiplicare similar cu cel rezultat din creşterea achiziţiilor guvernamentale. Acesta este efectul de crowding-out (evicţiune). creşterea cheltuielilor guvernamentale nu poate să determine pe termen lung efectele scontate în privinţa creşterii cererii agregate. În primul rând. Dar. dacă această ipoteză este falsă. aşa cum politica fiscală poate contribui la reducerea pericolului inflaţiei. prin urmare. Acest lucru se petrece indiferent dacă este vorba de o diminuare a taxelor şi impozitelor plătite guvernului sau de creşterea transferurilor bugetare. 85 . un alt model arată că. Ca urmare a creşterii veniturilor. Pe termen scurt. pentru menţinerea curbei cererii agregate în poziţia dorită se caută o combinaţie între volumul transferurilor bugetare. decid să păstreze o parte mai mare a veniturilor lor sub formă lichidă. Dar. Cea mai importantă constă în ideea că menajele (gospodăriile) vor cheltui aceeaşi fracţiune dintr-un leu suplimentar provenit din reducerea presiunii fiscale sau din creşterea veniturilor câştigate prin muncă. Creşterea cererii de elicoptere măreşte veniturile lucrătorilor din industria aeronautică şi veniturile altor categorii de lucrători (datorită efectului multiplicatorului). utilizarea modificării presiunii fiscale sau modificarea volumului transferurilor bugetare ca instrumente de politică economică este mult mai puţin folositoare decât sugerează modelul simplu descris anterior. Deşi sporirea volumului achiziţiilor guvernamentale stimulează cererea de bunuri şi servicii. presupunând că înclinaţia marginală spre consum este de 0. se diminuează cererea de bunuri de folosinţă îndelungată şi cererea de bunuri de investiţii. volumul achiziţiilor guvernamentale şi presiunea fiscală.75.. Politica fiscală restrictivă este un mijloc de protecţie împotriva ameninţării inflaţiei. pentru fiecare creştere proiectată a cererii agregate de 100 lei peste volumul necesar atingerii nivelului natural al producţiei. Dar creşterea ratei dobânzii diminuează cantitatea de bunuri şi servicii cerută. gospodăriile (menajele) doresc să cumpere mai multe bunuri şi servicii şi. aceasta are ca efect şi creşterea ratelor dobânzii. Mai mult chiar. Proiectarea bugetului pentru anul următor poate să conţină o combinaţie de reduceri ale volumului achiziţiilor guvernamentale şi de creştere a veniturilor nete tocmai în scopul de a compensa creşterea proiectată a cererii agregate private. Aşadar. Efectul de evicţiune (crowding-out) Întreaga analiză de până acum se bazează pe o serie de ipoteze simplificatoare. aceasta poate să şi stimuleze inflaţia.

Într-o transmisie televizată. 86 . care şi el urmăreşte să fie reales. Clasa politică ar fi bucuroasă să mulţumească alegătorii mărind volumul transferurilor bugetare sau reducând presiunea fiscală.Până acum. şi o altă nuanţă. însă. este bucuros să coopereze cu Parlamentul în acest sens. Preşedintele. înconjurat de liderii formaţiunilor politice din Parlament. preşedintele semnează legea bugetului pentru anul viitor. Povestea poate lua. decidenţii în politica economică au jucat rolul "băieţilor buni". iar decidenţii în politica economică ajung din nou în faţa unui moment când trebuie să adopte o decizie grea. preţurile încep să crească. După un an însă. care au ţinut seama în proiectarea bugetului de pericolul inflaţiei. curba cererii agregate se deplasează către dreapta.

piaţa internă a forţei de muncă este condiţionată. în condiţiile actuale. pe variaţiile cererii şi ofertei economice. trebuie precizart că. Astfel. în principal. precum şi de structura acestora depinde în mare măsură calitatea procesului productiv şi nivelul rezultatelor acestuia. respectiv a producţiei industriale.piaţa primară. d) variaţia productivităţii muncii la nivel de ramură sau sector. oferta. se manifestă o tendinţă de segmentare a pieţei muncii. preţul. . care se referă la forţa de muncă angajată în întreprinderi de talie mică. sociale şi morale. imprimă anumite particularităţi pieţei muncii. în ţările dezvoltate economic. dreptul la muncă este un drept 87 . iar locurile de muncă nesigure.piaţa secundară. Piaţa internaţională a forţei de muncă evoluează sub influenţa următorilor factori: a) gradul de dezvoltare economică a statelor şi implicit condiţiile de salarizare şi de trai diferite. În condiţiile actuale. psihologice. Piaţa muncii Piaţa naţională a factorului muncă este de o importanţă deosebită. pe nivelul de organizare sindicală a lucrătorilor etc. c) migraţia internaţională a capitalului financiar. dar toate acestea se manifestă în funcţie de marfa . Factorii care influenţează evoluţia şi dezvoltarea pieţei muncii în general se grupează în două categorii. se disting următoarele două segmente de piaţă: . c) restructurarea economiei naţionale şi a fiecărei ramuri în parte şi apariţia unor noi domenii de activitate sub impulsul progresului tehnico-ştiinţific. piaţa muncii funcţionează după principiile de bază ale pieţei . confruntate cu o puternică concurenţă. de următorii factori: a) evoluţia produsului intern brut. ci numai acela care este cerut de factorul de producţie . În general. precum: a) pe piaţa muncii nu se negociază întregul potenţial de muncă al naţiunii. unde nu există sindicate şi în care salariile sunt mici sau instabile. după cum este vorba de piaţa internă şi piaţa internaţională a forţei de muncă. puternic sindicalizate. d) politica economică adoptată în diferite ţări. primitoare de forţă de muncă superior calificată (importul de inteligenţă) etc.cererea. fiziologice. iar condiţiile de muncă bune.1. dar şi la nivel individual ş.forţă de muncă. concurenţa etc. a circulaţiei monetare şi a creditului.capital şi este oferit de cei care sunt dispuşi să folosească capacitatea lor de muncă.a. şi unde salariile sunt şi ele mari..CAPITOLUL 12 PIAŢA MUNCII 12. care se întemeiază pe adâncirea diviziunii muncii sociale. care prin trăsăturile sale. întrucât munca este factorul de producţie determinat. b) evoluţia tranzacţiilor comerciale. agricole şi a serviciilor. b) amploarea investiţiilor din fiecare ţară. cu o productivitate ridicată. care beneficiază de multe ori de poziţii de monopol sau oligopol. De nivelul cererii şi ofertei de muncă. În acest sens. În legătură cu această particularitate în raport cu celelalte pieţe. care include angajările în întreprinderi de talie mare.

iar cererea de forţă de muncă va fi şi ea la un nivel ridicat. nivelul producţiei trebuie să se adapteze în consecinţă. cum ar fi: . social şi educativ. b) în raport cu celelalte pieţe. c) necesitatea de a continua să existe salariatul şi familia sa.ca instrumente naturale ale pieţei muncii. productivitate marginală . Pe lângă concurenţă.alocarea judicioasă a resurselor de muncă pe ramuri şi sectoare de activitate. Piaţa muncii este un subsistem al economiei de piaţă. cât şi substituibilitatea eficientă a acestor factori. intervenţia statului pe această piaţă este mai puternică decât pe celelalte pieţe. d) sistemul de educaţie şi formare profesională.crearea unui cadru formativ-educativ. îndeplineşte importante funcţii de ordin economic. legi cu privire la reglementarea conflictelor de muncă. în care negocierea şi contractul de muncă au un rol important în determinarea cererii şi ofertei de muncă. De aceea. reglementări şi informaţii. raportul dintre cererea şi oferta de muncă se manifestă în mod specific pe această piaţă. 88 . un cadru reglementat instituţionalizat. . posesorii de forţă de muncă urmează să-şi realizeze nu numai aspiraţiile profesionale. Daca cererea de bunuri şi servicii este mare. care. De aceea. dar şi de sensibilitate. cât şi a celor derivate. în direcţia orientării. piaţa muncii are un grad ridicat de rigiditate. întrucât tranzacţiile care au loc pe această piaţă nu sunt doar simple relaţii de vânzare-cumpărare între ofertanţi şi solicitanţi. piaţa muncii este mult mai organizată şi mai reglementată. în procesul de dezvoltare şi funcţionare a economiei naţionale. c) piaţa contemporană a muncii este una contractuală şi participativă. pe profesii şi în teritoriu. perfecţionării şi reconversiei profesionale a forţei de muncă. între care cei mai semnificativi sunt: a) dimensiunea salariului. sectoare. există şi numeroase reglementări economico-juridice. d) piaţa munci este o piaţa derivată. .formarea şi repartizarea veniturilor în societate. Piaţa muncii reflectă felul în care se asigură resursele de muncă pe ramuri. De asemenea. b) raportul dintre utilitatea şi dezutilitatea muncii. legi referitoare la protecţia socială). Rolul statului pe această piaţă se manifestă nu numai ca legislator (legi cu privire la angajarea şi salarizarea lucrătorilor.capital. . în concordanţă cu volumul şi structura cererii de forţă de muncă. asociere ce presupune atât complementaritatea. ci şi pe cele familiale şi sociale. ceea ce determină existenţa şomajului. Mărimea ofertei de muncă este diferită în timp şi spaţiu datorită influenţei unui ansamblu de factori. dar şi ca mediator şi garant al interpretării legislaţiei muncii (iniţiază dialogul tripartit guvern-patronat-sindicate). atât a veniturilor primare. fapt ce imprimă pieţei muncii un grad ridicat de imperfecţiune. permanent oferta fiind mai mare decât cererea. dinainte acceptat de către agenţii economici. ce presupune măsuri. în sensul că cererea de muncă se formează în strânsă legătură cu cererea de bunuri şi servicii. condiţionând echilibrul economic şi pe cel social-politic. profesii şi niveluri de calificare. e) conţinutul şi durata muncii.combinarea forţei de muncă cu factorul de producţie .fundamental al omului într-o societate democratică. salariu. Prin negocierile de pe piaţa muncii.

f) securitatea ocupării. Oferta de munca se comportă atipic în raport cu preţul muncii (salariul), asa cum este ilustrat în figura de mai jos.

Fig. nr. 6 Evoluţia atipică a salariului
Efectul de venit este raţionamentul potrivit căruia o persoană înlocuieşte timpul de muncă cu timp liber, atunci când salariul atinge un nivel care permite posesorului muncii să aibă condiţii de viaţă apropiate de aspiraţiile sale. Efectul de venit presupune că persoana respectivă se bucură de o putere de cumpărare mai mare, datorită unor venituri mai mari, ceea ce îi dă posibilitatea să cumpere mai multe bunuri, inclusiv timp liber. Efectul de substituţie este raţionamentul potrivit căruia o persoană salariată înlocuieşte o parte mai mare sau mai mică din timpul său liber cu timp de muncă suplimentar care are ca efect un venit mai mare. Pe măsură ce salariul orar creşte, anumite persoane caută să lucreze mai multe ore, aşa că fiecare oră liberă presupune un sacrificiu mai mare. Efectul de substituire stimulează o persoană să lucreze un timp mai mare; iar efectul de venit o stimulează să lucreze mai puţin. Mărimea relativă a acestor două efecte determină forma curbei ofertei individuale de muncă. Indivizii hotărăsc atât asupra cantităţii de muncă pe care o oferă, cât şi asupra calităţii acesteia

Oferta de muncă, în genere, are caracter relativ rigid, exprimând o piaţă a muncii cu concurenţă totdeauna imperfectă. Acest caracter se explică prin două categorii de factori: economici, teritoriali şi demografici, profesionali, ocupaţionali. Factorii economici, teritoriali privesc absenţa posibilităţilor sau dorinţei persoanelor ori familiilor de a lucra în alt teritoriu, fără să renunţe la genul de activitate exercitat. Motivaţia acestei imobilităţi a ofertei de muncă poate consta în: efortul bănesc pe care îl presupune schimbarea locului de muncă în altă localitate, ataşamentul omului de mediul economico-social, chiar dacă nu are avantaje economice, surprizele necunoscutului etc. Factorii demografici, profesionali, ocupaţionali privesc absenţa posibilităţilor sau dorinţei persoanelor de a-şi schimba ocupaţia sau locul de muncă. Motivaţia acestui comportament constă în: calificarea necorespunzătoare, slaba informare privind ocupaţiile disponibile, 89

insuficienţa şanselor pentru reconversia forţei de muncă, starea sănătăţii, vârsta, avantaje nonsalariale nesemnificative etc. Toate acestea dovedesc că oferta de muncă are un dinamism specific, reflectând totodată corelarea strânsă între nevoia socială de a cunoaşte şi a se dezvolta omul sub aspect profesional-cultural şi nevoia economică de a valorifica pregătirea şi de a obţine un venit, ambele aspecte interesând atât pe lucrător, cât şi pe patron. Astfel, deciziile privind oferta de muncă sunt luate în familie pe baza analizei veniturilor acesteia şi a interesului de majorare a lor. Activităţile care se iniţiază sau există în societate impun nevoia de muncă, respectiv constituirea cererii de muncă, în acord cu mecanismul pieţei muncii. Cererea de muncă este o cerere derivată, rezultând din investiţiile executate care, la rândul lor, sunt efectul unei cereri de bunuri economice. Această afirmaţie explică de ce cererea de muncă se exprimă prin locuri de muncă, iar fluxul ei porneşte de la firme, instituţii spre populaţie.

Fig. nr. 7 Curba cererii de muncă Cererea de muncă nu este constantă, ci se schimbă, ca urmare a schimbării preţurilor în economie şi a fluctuaţiilor în cererea de bunuri economice. Cererea de muncă are o anumită elasticitate, determinată, în mod deosebit, de disponibilitatea unor bunuri economice care pot fi substituite. Elasticitatea cererii de muncă are importanţă pentru deciziile privind stabilirea salariilor. Dacă cererea de muncă este elastică, întreprinzătorii vor fi dispuşi să abandoneze cu uşurinţă piaţa şi, din acest motiv, va fi dificil pentru posesorul forţei de muncă de a-şi asigura mărirea salariilor. Cererea de muncă este elastică în mai multe situaţii: dacă cererea pentru produsul final va fi elastică; dacă munca poate fi înlocuită cu altă muncă; dacă alţi factori de producţie (îndeosebi capitalul) pot fi înlocuiţi cu muncă; 90

dacă costurile datorate muncii reflectă o parte mare din costurilor totale. Cererea de muncă depinde de dinamica cererii de bunuri economice în condiţiile tehnice şi organizatorice predominante, ca şi de intenţiile sigure ale întreprinzătorilor, manifestate ca stoc şi/sau flux bănesc, care se întâlnesc cu un stoc şi/sau flux de servicii reprezentând oferta. Într-un model foarte simplificat, se stabileşte cu acest prilej un raport juridico-economic între proprietarul muncii şi proprietarul de capital. Un astfel de raport este complex şi se realizează, de regulă, prin intermediari ca: sindicate şi manageri, care fixează preţul muncii (salariul), prin diverse compromisuri Salariul reprezintă preţul muncii. De asemenea, el reprezintă un venit fundamental. Pe piaţa muncii oferta de muncă se referă numai la munca remunerată cu salariu. Alte tipuri de cerere de muncă nu fac obiectul acestei pieţe specifice. Analiza pieţei muncii şi salariul în ţara noastră se poate realiza ţinând seama de următoarele relaţii: muncă-proprietate; muncă-competiţie; muncă-putere publică. Procesul de reforme declanşat la începutul anului 1990 urmăreşte, în esenţă, crearea unei economii cu piaţă concurenţială prerformantă şi durabilă, în cadrul căreia piaţa muncii are un rol primordial, reflectând problematica muncii ca fiind mai întâi individuală şi apoi socială. Starea pieţei muncii se caracterizează prin mai multe trăsături, cum sunt: - Resursele de muncă au cunoscut evoluţii divergente. Ele sunt, în general, relativ constante, cu o uşoară tendinţă de creştere temporară, ca pondere în populaţia totală, în timp ce populaţia ocupată s-a redus considerabil. Rata şomajului a crescut, astfel că, pe fondul unor resurse de muncă relativ constante, ea se modifică nu atât pe seama ocupării, cât pe seama ieşirii de sub incidenţa legală a perioadei de şomaj. - Raportul dintre populaţia ocupată, salariaţi şi pensionari influenţează echilibrul pieţei muncii într-o proporţie importantă, ţinând seama de principiul potrivit căruia pensiile sunt plătite prin contribuţiile celor care lucrează. Raportul dintre numărul mediu de pensionari şi şomeri, pe de o parte, şi populaţia ocupată şi numărul de salariaţi, pe de altă parte, exprimă presiunea ce se manifestă asupra veniturilor celor care lucrează sau rata de dependenţă. Aceasta presupune ca relaţia dintre productivitatea muncii şi salariu să fie apreciată mai complex, luând în calcul şi ajutoarele de şomaj şi contribuţiile la pensii. - Restructurarea ocupării este specifică austerităţii şi nevoii de contracarare a recesiunii şi inflaţiei. Aceasta înseamnă că restructurarea ocupării în România s-a înfăptuit nu prin substituţia firească dintre muncă şi capital pe calea investiţiilor şi, deci, nu s-a realizat o restructurare competitivă de dezvoltare economică Ramurile care au cunoscut o restructurare a ocupării mai puternică sunt acelea unde se înregistrează o productivitate scăzută sau sunt consumatoare directe de P.I.B. şi valoare adăugată. Dintre aceste ramuri, unele vor putea contribui în perspectivă la creşterea valorii adăugate. 91

procreare şi înmulţire. dar nu şi determinată de aceasta.dacă la o evoluţie a PIB cum este cea presupusă la punctul anterior productivitatea creşte. iar productivitatea şi populaţia activă luate împreună scad mai mult decât PIB. Explicaţia are în vedere că: . . În concluzie. sau evoluează una crescând şi alta scăzând de aşa natură încât creşterea realizată o depăşeşte pe cea a PIB. În extremis. prin interacţiunea lor.proces ce stă la baza ofertei de muncă. . îl extinde. piaţa muncii este doar locul unde se deversează influenţele tuturor factorilor şi dă expresie rezultantei negative care se constituie. dacă populaţia activă şi productivitatea luate împreună cresc mai mult. de forme diferite în funcţie de preponderenţa factorilor generatori.2. Complexitatea naturii şomajului face din acesta un fenomen neomogen. şomajul se amplifică mai mult. va trebui să recunoaştem că nu o vom regăsi numai în economie. sub formă de şomaj. dar comportamentul familial. daca există deja. s-ar putea chiar resorbi într-o anumită măsură. . rezultanta combinării schimbărilor ce intervin în dinamica productivităţii. Există ţări cu trebuinţe enorme dar cu economii slabe care generează o cerere de muncă restrânsă. Progresele medicinii. şomajul va creşte şi mai mult. Analize recente ale şomajului în ţările membre ale OECD confirmă această idee. şomajul reprezintă excedentul ofertei faţă de cererea de muncă. generează şomaj sau. iar dacă acesta există. dar oferta de muncă poate fi mult mai mare sau mai mică în raport de cererea de muncă pe care o generează producţia.şomajul poate să apară sau să crească şi când PIB creşte. ci de activitatea economică. în mod deosebit. în condiţiile în care ceilalţi doi factori rămân constanţi. punctul de pornire îl formează omul şi societatea. Şomajul În termenii pieţei muncii.12. Desigur. cunoştinţele ştiinţifice despre fertilitate. existenţa şomajului nu se datorează numai economiei. nu se va forma şomaj. şomajul este un fenomen specific pieţei muncii şi este de natură exclusiv economică. astfel. au alte determinări concrete. politicile demografice şi numeroşi alţi factori sociali sau naturali condiţionează creşterea demografică . dar cererea de muncă nu este direct determinată de trebuinţele acestora. populaţiei active şi creşterii economice (PIB) care. Condiţia demografică ni se pare aici cea mai importantă. iar dacă populaţia activă se va mări. Analiza clasică ne relevă şomajul voluntar determinat de refuzul de a se angaja al celor ce estimează că salariul şi condiţiile de muncă nu recompensează în mod corespunzător eforturile pe care ei le consimt 92 . la rândul lor. fără să producă. În această optică. Dacă însă ne punem problema originii ofertei şi cererii de muncă. permit astăzi controlul naşterilor ca proces demografic fundamental. tradiţiile existente. omul nu poate trăi fără activitate economică.încetinirea creşterii PIB sub un anumit nivel sau scăderea acestuia. Oferta de muncă este influenţată de economie. Şomajul devine. deplasând explicarea naturii sale din sfera ştiinţei economice în lumea faptelor uşor de perceput.dacă PIB evoluează în acelaşi fel.

perimarea unor produse şi. Şomajul tehnic .şomajul sezonier provocat de sezonalitatea unor activităţi precum construcţiile şi agricultura. pe care îl denumeşte şomaj involuntar. În această categorie se include şi şomajul din ţările sărace cu creştere demografică. J.stare de inactivitate forţată impusă de discontinuităţile care survin în procesele tehnice de producţie: greve. Şomajul ciclic este excedentul ofertei de muncă a cărei geneză ciclică este determinată de conjunctura economică şi caracterul sezonier al diferitelor activităţi.cât şi relativ . . În perioada anilor '30 ai secolului nostru.starea de inactivitate momentană (termen scurt) care corespunde unei situaţii sau faze intermediare ce se scurge între încetarea activităţii în cadrul unui loc de muncă şi încadrarea la un nou loc de muncă. revoluţiei tehnico-ştiinţifice. Economiştii de după Keynes l-au numit şomaj keynesian.ca număr (masa şomajului) . Această formă de şomaj există numai pentru cei care doresc un salariu superior celui ce se formează pe piaţă ca expresie a raportului cerere-ofertă de muncă. Şomajul structural este determinat de tendinţele de restructurare economică. zonală.se determină atât absolut . Şomajul fricţional sau tranzitoriu . Şomajul este un fenomen complex care poate fi abordat şi după alte criterii care nu ţin însă de natura sa. În literatura de profil este cunoscut şi ca şomaj NAIRU (care nu determină accelerarea salariilor). Ţinând seama de limitele unor asemenea definiţii.atunci când lucrează. mai ales sub incidenţa crizei energetice. Întrucât comportamentul ce stă la baza şomajului voluntar ar putea exista oricând. 93 .ca rată a şomajului (numărul de şomeri/populaţia activă) şi diferă pe ţări. o dată cu acestea. s-a formulat concluzia că în orice societate există un şomaj natural care nu poate fi resorbit. De aceea. devine clar că măsurarea şomajului nu este decât o problemă de estimare cât mai aproape de realitate.şomajul conjunctural cauzat de alternanţa perioadelor de prosperitate şi depresiune care caracterizează lumea industrializată. Această denumire se aplică pentru: . dar lipsite atât de capital. întreruperea energiei etc. închiderea firmelor nerentabile. amplu la acea dată. denumit şi şomaj normal pentru că nu este determinat de factori conjuncturali şi monetari.M. Şomajul tehnologic este determinat de înlocuirea vechilor tehnici şi tehnologii cu altele noi. a unor meserii. defecţiuni ale unor maşini şi utilaje. precum şi de centralizarea unor capitaluri şi unităţilor economice ducând la restrângerea locurilor de muncă. datorită modificării gustului şi opţiunilor consumatorilor. socială etc. geografică. perioade şi regiuni ale aceleiaşi ţări. cât şi de competenţele necesare exploatării resurselor umane. Are dimensiuni apreciabile în economiile marilor ţări. Şomajul poate fi caracterizat prin mai multe aspecte: Nivelul şomajului . care au loc în diferite ţări. economistul francez Edmond Malinvaud îl denumeşte şomaj neinflaţionist. un şomaj permanent. Procesul generator pentru această formă de şomaj constă în substituirea muncii cu capitalul. Keynes remarcă existenţa unui alt gen de şomaj.

mâna de lucru devine foarte rară şi costul său pentru cei care angajează salariaţi tinde să crească mai rapid decât productivitatea.Pentru că şomajul a devenit o permanenţă în toate ţările. că folosirea deplină a mâinii de lucru înseamnă absenţa şomajului. a avut loc o tendinţă generală de creştere a duratei care diferă pe ţări şi perioade istorice. la circa 3% din populaţia activă. în prezent. şomajul de lungă durată este considerat un şomaj continuu de mai mult de 12 luni. inclusiv în România . dar este întâlnit şi în ţările est-europene. se estimează că. considerându-se că scăderea şomajului sub minimul respectiv caracterizează o stare de supraocupare a forţei de muncă. 94 . deci. În Anglia anilor '20-'30 ai acestui secol. s-a făcut şi pasul logic următor. Intensitatea şomajului este o altă caracteristică ce se impune atenţiei. dar s-a diminuat în anii '80. ordinul de mărime şi creşterea sau descreşterea celor doi indicatori ai nivelului şomajului au dobândit şi alte semnificaţii decât cele relevate înainte. cu eficienţă (productivitate) mică. Criteriul economic al supraocupării devine. Existenţa şomajului nu exclude total şi definitiv starea de ocupare deplină a forţei de muncă. Pentru alte ţări europene se admite că imediat după al doilea război mondial acest nivel era ilustrat de o rată a şomajului de 1-2%. pentru noii angajaţi. la niveluri apreciabile. Acest gen de şomaj este relevat. dar în numeroase ţări există reglementări care precizează durata pentru care se plăteşte indemnizaţie de şomaj şi aceasta a avut tendinţa de creştere. după unii autori. În timp. După unii autori.M. În competiţia care există între aceştia. şomajul deghizat care este specific mai ales ţărilor slab dezvoltate. Ocuparea deplină a forţei de muncă este. adesea. Din moment ce ocuparea deplină implică un şomaj peste un anumit nivel minim. nivelul şomajului pentru situaţia de ocupare deplină a forţei de muncă se ridica. astfel. printr-o analogie cu un fir de aşteptare format din cei aflaţi în căutarea unui loc de muncă. atingând în unele cazuri 18-24 luni. J. În cea mai mare parte a ţărilor. cei mai utilizabili în funcţie de cererea de muncă a întreprinderilor sunt primii care părăsesc firul de aşteptare.5-4%. şomajul parţial care constă în diminuarea activităţii depuse de o persoană. dar este compatibilă cu şomajul voluntar şi fricţional. are loc o creştere mai mare a salariului decât a productivităţii lor. În funcţie de aceasta se poate distinge: şomajul total care presupune pierderea locului de muncă şi încetarea totală a activităţii. Ulterior. precizează. momentul când în activitatea economică. Pentru a acoperi situaţii extrem de diferite. nivelul respectiv a crescut la 5%. ocuparea deplină a forţei de muncă presupune un şomaj de 1. pe când în Europa occidentală a crescut. Nu există o durată a şomajului legiferată. în special prin reducerea duratei săptămânii de lucru sub cea legală cu scăderea remunerării. Durata şomajului sau perioada de şomaj de la momentul pierderii locului de muncă până la reluarea activităţii. Keynes. Cei care rămân sunt afectaţi de creşterea duratei şomajului şi aceasta cu atât mai mult cu cât ei vor fi supuşi permanent concurenţei noilor generaţii care intră pe piaţa muncii. în SUA. un asemenea nivel echivalează cu o rată a şomajului aproximativ de 1%. unde numeroase persoane au o activitate aparentă. La acest nivel al şomajului. echivalentă cu un şomaj de nivel scăzut reflectat printr-o rată de câteva procente. de altfel.

Aceasta este situaţia şi în ţările din centrul şi estul Europei. Pe plan mondial. amintim: . rasă etc. 12. Un alt cost important al şomajului îl constituie (în anumite condiţii) pierderile de producţie şi de venit pe care acesta le antrenează. precaritatea situaţiei materiale. toate ţările lumii şi care are numeroase consecinţe economice şi sociale negative. în ţările din această parte a lumii.) li se adaugă pierderea încrederii în sine. aspect cu atât mai negativ cu cât societatea suportă cheltuieli însemnate cu educaţia şi pregătirea forţei de muncă neocupate. dintre ele remarcându-se Polonia cu peste două milioane de şomeri. de asemenea. astfel. Potrivit studiilor Comisiei economice a ONU pentru Europa.contribuie la creşterea costurilor sociale pe care o economie trebuie să le suporte sub forma ajutoarelor de şomaj. sex. Efectele şomajului se răsfrâng nu numai asupra celor care au intrat în şomaj. deoarece aceştia participă cu o parte din veniturile lor la constituirea fondurilor publice de asigurări sociale. dar ne vom circumscrie referirile numai la aceştia din urmă. Măsuri de diminuare a şomajului şi efectelor sale Şomajul ridică în toate ţările două probleme foarte actuale: asigurarea în fapt a dreptului la muncă şi garantarea unor venituri pentru şomeri. În ultimul deceniu se acordă foarte mare atenţie studierii structurii şomajului pe sexe şi categorii de vârstă. şomajul are tendinţa. Şomajul. .inutilizarea şi irosirea unei părţi din resursele de muncă ale unei ţări. în România. formate prin clasificarea şomerilor după diferite criterii: nivelul calificării. Dintre cele mai importante. categorii de vârstă. Se relevă. apariţia problemelor de sănătate.Pentru ei. în ultimii ani. pierderea calificării profesionale prin inactivitate. Costul individual al şomajului este egal cu diferenţa dintre salariul real pe care salariatul îl pierde atunci când intră în şomaj şi indemnizaţia sau ajutorul de şomaj acordate acestuia de către autoritatea publică. spre a le asigura un minim de existenţă considerat sau admis oficial ca fiind "rezonabil".3. că femeile sunt mai afectate de şomaj decât bărbaţii. sistarea sau restrângerea activităţii în unele sectoare sub incidenţa crizei economice. familiale. dificultăţilor iniţiale (calificare inadaptată. Efectele şomajului Fenomenul şomajului generează o serie de costuri atât personale. domeniul în care au lucrat. categoria socio-profesională căreia îi aparţin. numărul celor care nu au un loc de muncă depăşeşte cu mult un milion. tinerii (până la 25 de ani) şi vârstnicii de peste 50 de ani în raport cu restul populaţiei active. ramurile de activitate din care provin. se poate aprecia că şomajul reprezintă un fenomen care afectează. cheltuieli care rămân încă nerecuperate. Structura şomajului sau a componentelor acestuia. Sintetizând. Garantarea unor venituri minime este o problemă care se pune pentru un număr mai mare de oameni decât al şomerilor. conduce la reducerea veniturilor populaţiei şi la creşterea tensiunilor sociale. constituind un factor de scădere a standardului de viaţă şi de înrăutăţire a calităţii vieţii. în diferite măsuri. Una din modalităţile cele 95 . cât şi sociale. vârstă etc. ci şi asupra celor care fac parte din populaţia ocupată. creşterea cheltuielilor pentru achiziţiile de petrol. să se agraveze. este direct legat de scăderea producţiei industriale. ceea ce reprezintă peste 10% din populaţia activă.

În România. indexat. 26% în Italia. Alocaţia de sprijin se acordă pe o perioadă de 18 luni. sfera de cuprindere a indemnizaţiei de şomaj se lărgeşte tot mai mult şi nu i se mai poate face faţă. indemnizaţia de şomaj are rolul de a oferi un supliment sau o completare a mijloacelor de trai pentru o perioadă determinată şi atât timp cât persoana ce o încasează dovedeşte că este şomer şi că realizează venit sub un anumit nivel. 50% sau 55% din media salariului de bază brut. două aspecte devin preocupante: cu toată creşterea. În acest context. Recent.activ. Ponderea sa faţă de salariu şi perioada pentru care se plăteşte diferă pe ţări. în general. printre măsurile de protecţie socială. era de 65% în SUA. Indemnizaţia de şomaj reprezintă. iar durata de acordare a acesteia. Funcţia activă a indemnizaţiei de şomaj nu se manifestă numai în mod direct. Dacă ţinem seama de aceste aspecte. iar cea de asistenţă . implică o creştere rapidă a sumelor folosite sub această formă. primesc în continuare o alocaţie de sprijin . Persoanele care au beneficiat de ajutorul de şomaj. 51% în Canada. din care s-a dedus impozitul. precum şi a programelor de încadrare în activitate. s-a transformat într-o investiţie în resursele umane pentru inserţia şomerilor în viaţa activă şi susţinerea flexibilităţii pieţei muncii. ponderea indemnizaţiei de şomaj în salariul unui celibatar oscila între 28% în Marea Britanie şi 55% în Italia. deoarece dintr-un simplu instrument de protecţie sau un cost social şi o frână în calea diminuării şomajului (un număr de oameni se mulţumesc cu ceea ce dobândesc pe această cale şi renunţă să reintre în activitate) cum era considerată la un moment. În legătură cu acordarea acesteia se remarcă practicarea unor sisteme care au numeroase prevederi limitative. În măsura în care este destinată asigurării. 52% în Germania şi Anglia. în funcţie de situaţia în care se află cel ce urmează s-o primească: 60 sau 70% din salariul de bază minim pe ţară. indemnizaţia de şomaj are o contribuţie importantă la diminuarea şomajului prin susţinerea programelor de calificare. Contribuţia sa la diminuarea şomajului pe această cale constă în descurajarea unora care vor să-şi abandoneze locul de muncă (indiferent 96 . din care se scade impozitul. sumele folosite pentru plata indemnizaţiei de şomaj se dovedesc a fi tot mai mici în raport cu nevoile. legal. avut în ultimele trei luni. din care s-a dedus impozitul. Privită însă ca asistenţă. dar creşterea şomajului şi menţinerea sa la niveluri relativ ridicate în mai toate ţările.o sumă egală cu 40% din salariul minim pe ţară brut. un sistem în cadrul căruia sumele antrenate se pot grupa pe două mari distincţii sau funcţii: de asigurare şi de asistenţă pentru şomeri. reglementările în vigoare stipulează acordarea ajutorului de şomaj pentru o perioadă de cel mult 227 zile într-un cuantum exprimat în patru variante. Mijloacele necesare finanţării funcţiei de asistenţă a indemnizaţiei de şomaj sunt obţinute de la bugetul de stat şi se constituie prin promovarea unui mecanism de redistribuire a veniturilor la nivelul societăţii. devine clar că funcţia de asigurare are caracter pasiv. în săptămâni. ci şi indirect.mai utilizate în acest sens este ajutorul sau indemnizaţia de şomaj. brut. indexat. Orientarea activă tot mai evidentă care se dă indemnizaţiei de şomaj pune problema reconsiderării acesteia. recalificare şi reorientare a şomerilor. Ajutorul sau indemnizaţia de şomaj se înscrie. desigur. indexat. fără a putea să se încadreze în muncă şi sunt lipsite de mijloace de întreţinere.

pot fi grupate în trei mari categorii: măsuri care privesc direct pe şomeri. există şi aspecte critice care decurg tocmai din caracterul activ al indemnizaţiei de şomaj şi care nu pot fi evitate atunci când se evaluează aspectele sale de ansamblu. iar pe de altă parte pentru a se crea noi locuri de muncă cu salarii scăzute. Faţă de ocuparea "normală". facilităţile acordate de stat pentru crearea de noi întreprinderi care oferă locuri de muncă şi pentru crearea de noi locuri de muncă în activităţi publice. uneori efectele unei acţiuni nefiind numai pozitive. Din cadrul primei categorii de măsuri fac parte şi unele reglementări juridice inexistente mai înainte. totuşi. pe de o parte. Conducând la scăderea costului salarial al firmelor. Schema după care el funcţionează prevede plata către stat a unei alocaţii care variază după nivelul veniturilor. dar "atrăgătoare" pentru şomeri.din ce motive) pentru a deveni beneficiari ai indemnizaţiei de şomaj. inexistente în trecut. măsurile pentru trecerea la noi forme de ocupare (angajare): angajare pe timp parţial sau cu orar atipic. O altă modalitate de asigurare a unor venituri garantate este "impozitul negativ". Acţionând. De regulă. Să remarcăm. în mai toate ţările. Din prima categorie se remarcă: măsurile de organizare a pregătirii şi calificării celor în căutarea unui loc de muncă pentru a putea face faţă noilor tehnici şi tehnologii. stagii sau contracte de muncă de tipuri deosebite. măsuri selective pentru formarea şi angajarea tinerilor şi şomerilor de durată lungă. măsuri care privesc populaţia ocupată. se pune concomitent problema "raţionalizării" forţei de muncă din sectorul public. angajarea provizorie cu contract pe durată determinată (de obicei medie sau scurtă). Prin conţinutul lor. ele sunt nu numai acceptate şi practicate de utilizatorii de muncă. În acest fel. Desigur. alocaţia reprezintă o sumă minimă considerată necesară. angajări specifice. ci contradictorii. indemnizaţia de şomaj se manifestă ca "moderator" al creşterii salariilor cu profunde implicaţii pe piaţa muncii. în esenţă. asemenea măsuri au ca rezultat asigurarea unor salarii mai mici decât cele "normale". O mare importanţă au dobândit. alocaţia scade pe măsură ce câştigul creşte şi încetează în momentul când veniturile se ridică la nivelul minimului necesar. măsurile ce au ca obiectiv reducerea şomajului au efecte directe şi indirecte asupra acestuia sau asupra consecinţelor sale. dar şi iniţiate de ei. în ultimii ani. Una dintre acestea constă în radierea din rândul şomerilor a acelora care până la pensionare mai au o perioadă egală cu perioada pentru care se acordă indemnizaţie de şomaj. Acesta reprezintă. Oricare dintre ele nu se limitează la un singur aspect. alte măsuri. un sistem de transfer de venituri în favoarea celor lipsiţi. pentru stabilirea unei indemnizaţii de şomaj descurajante. aceste forme prevăd angajări pentru obiective precise şi limitate. pentru cei fără nici un venit. În completarea acesteia se adaugă contribuţia indirectă prin încurajarea întreprinderilor de a oferi noi locuri de muncă plătite cu salarii mici. ceea ce se poate realiza prin stabilirea unui cuantum "inhibator" al indemnizaţiei. pe 97 . create în cadrul politicilor recente de diminuare a şomajului. după aspectul concret la care se referă. pentru cei cu venituri sub acest minim. oficiile de plasare a forţei de muncă diminuează numărul şomerilor. că. Politica de diminuare a şomajului prevede. întrucât reprezintă mai mult decât indemnizaţia de şomaj. la acest capitol. Măsurile pentru diminuarea şomajului.

să prevină creşterea şomajului printr-o calificare adecvată iar. Dincolo de faptul că aceasta corespunde într-o oarecare măsură cu realitatea şi convine unor forţe sociale şi (sau) politice. Programele de acţiune ale sindicatelor cuprind însă şi alte obiective care privesc populaţia ocupată: garantarea locurilor de muncă. este ca fiecare să lucreze mai puţin. diminuarea reală a şomajului nu poate fi decât rezultatul creării de noi locuri de muncă. măsura se referă. promovarea acţiunilor de depoluare a apelor uzate. În aceste condiţii. acceptarea condiţiilor proprii formelor noi de ocupare: nesiguranţă sporită. Literatura economică atribuie această creştere. Această preocupare se transpune. fiind atribuite de cei interesaţi în mod exclusiv protecţiei mediului natural. implementarea şi exploatarea realizărilor obţinute pe această cale. singura manieră de a face să lucreze cât mai mulţi sau chiar toţi. producerea surselor reînnoibile. în totalitate sau în cea mai mare parte. precum şi prin îndepărtarea imigranţilor şi revenirea lor în ţările de origine. a instalaţiilor necesare acestor procese. a volumului necesarului de muncă. cea mai semnificativă problemă care priveşte populaţia ocupată se referă la "împărţirea" muncii între cei angajaţi şi crearea unor noi posibilităţi de angajare. la o gamă largă de activităţi. De fapt. protecţiei mediului natural. Măsurile ce privesc populaţia activă ocupată au ca scop. Aceasta decurge din însăşi realitatea creşterii lente sau chiar a descreşterii. de fapt. Măsurile pentru diminuarea şomajului şi ameliorarea condiţiilor celor afectaţi de şomaj figurează printre revendicările tuturor organizaţiilor sindicale şi sunt sprijinite de largi grupuri socio-profesionale. durata zilnică mai mică. protecţia resurselor. Ea trebuie neapărat completată cu amplificarea investiţiilor şi creşterea productivităţii în condiţiile unei noi organizări a muncii. În contextul economic actual. orar atipic. în fond. În ultima categorie este vorba de acele măsuri care pot avea ca rezultat. reziduale. principalele activităţi direct creatoare de locuri de muncă pe termen scurt sunt: reciclarea materiilor şi materialelor utile. creşterea salariilor şi îmbunătăţirea condiţiilor de odihnă. Considerată ca atare. eliminarea şi gestionarea deşeurilor. unele dintre ele având doar legătură indirectă şi îndepărtată cu protecţia mediului natural.termen scurt realizând o orientare a locurilor de muncă spre alte categorii sociale. salarii mai mici. dezvoltarea cercetării ştiinţifice. "împărţirea muncii" nu poate reprezenta o măsură de durată pentru diminuarea şi resorbirea şomajului. înlăturarea marilor discrepanţe între salariile medii ale bărbaţilor şi cele ale femeilor etc 98 . adesea. Crearea locurilor de muncă decurge. ele tind să diminueze şomajul prin crearea de posibilităţi suplimentare de angajare care se asigură prin reducerea timpului de muncă şi a duratei vieţii active. printr-o creştere efectivă a locurilor de muncă însoţită de rezultate benefice corespunzătoare. Aceasta presupune o împărţire a muncii la scara economiei şi afirmarea unor noi principii de organizare a muncii şi a producţiei. pe de o parte. în anumite momente. pe termen mai scurt sau mai lung. din tendinţele generale ale dezvoltării societăţii contemporane. între care apa potabilă şi aerul au o importanţă foarte mare. Desigur. gestionarea pădurilor. pe de altă parte.

în special în domeniile şi sectoarele cu şanse reale de dezvoltare în viitor. facilitarea deplasării oamenilor la noile locuri de muncă etc. întâlnim şi o clasificare pe grupe a măsurilor pentru ocuparea forţei de muncă şi diminuare a şomajului. . precum: descurajarea muncii salariale feminine. măsuri care se referă la îndepărtarea de pe pieţele muncii a unor categorii de ofertanţi.. pe o reducere a substituirii muncii prin capital. deci. 99 . Politicile pentru reducerea şomajului pot fi de asemenea pasive şi active.măsuri care asigură creşterea mobilităţii populaţiei active. extinderea locurilor de muncă cu program redus. Politicile pasive acţionează pentru reducerea efectelor şomajului. Politicile active concentrează eforturile instituţiilor publice pentru eliminarea sau diminuarea cauzelor şomajului. exilarea sau returnarea lucrătorilor străini imigranţi nenaturalizaţi încă. interzicerea sau restricţionarea imigrării etc. dacă în procesul industrializării munca era substituită prin capital. . se mizează pe extinderea sectorului prestator de servicii şi. în prezent.măsuri care se referă la crearea de noi locuri de muncă pe bază de investiţii. creşterea timpului afectat ridicării calificării. orientarea profesională a tinerilor spre domeniile cele mai dinamice ale activităţii economico-sociale. . scăderea vârstei de pensionare.În literatura de specialitate. prelungirea şcolarizării obligatorii.măsuri care vizează inversarea procesului de substituire a factorilor de producţie. astfel: . prin: îmbunătăţirea conţinutului învăţământului şi asigurarea unei structuri adecvate a acestuia.măsuri care vizează o mai bună repartiţie a fondului total de muncă prin: reducerea duratei săptămânale de lucru.

Canada etc. Germania. specifică noului mod tehnic de producţie. În acest sens. Franţa.).Forţa socială de a crea şi dezvolta eficient institute de cercetări ştiinţifice şi proiectare integrate producţiei. Toate modelele alternative de producţie sunt axate în prezent pe competitivitate şi performanţă deoarece numai în acest fel este posibil ca diferitele ţări să participe eficient la diviziunea internaţională a muncii şi la circuitul economic mondial.proces de cea mai mare complexitate şi amploare a lumii contemporane .Asigurarea unui management de calitate permanent care să permită atât realizarea unei înalte productivităţi a muncii. .Capacitatea de a produce bunuri şi servicii cerute de piaţa mondială. concomitent cu preocuparea de a pune permanent în valoare potenţialul capitalului autohton. are o mare importanţă folosirea raţională a sprijinului extern. numai aceste ţări dispun de un complex economic naţional capabil să realizeze permanent "străpungerile" tehnice şi tehnologice impuse de societatea informatizată. când societatea informatizată se află la ordinea zilei. concretizaţi în indicatori economici de bază. În acest sens. Situaţia lor într-un grup de ţări sau altul depinde de numeroşi factori. Ca urmare. Anglia. Producţia "de scară" şi de înaltă calitate devine "arma" cea mai redutabilă care poate să facă din schimburile economice externe un factor decisiv al creşterii economice şi al bogăţiei naţionale. În prezent toate ţările au nevoie de investiţii străine. se întrevede încă de pe acum o adâncire a competiţiei între ţări în ceea ce priveşte formarea şi perfecţionarea pregătirii personalului capabil să realizeze performant exigenţele producţiei viitoare. Totodată.CAPITOLUL 13 RELAŢIILE ECONOMICE INTERNAŢIONALE Economia de piaţă naţională a unei ţări. gradul deschiderii economiilor naţionale spre economia mondială depinde de un complex de factori dintre care cei mai importanţi sunt: . numai ţările care au astfel de unităţi pot realiza o creştere intensivă predominant inovativă. dar deschiderea spre exterior nu ţine exclusiv de acestea. cât şi costuri de producţie scăzute .Realizarea unei rate de economisire şi de investiţii suficient de mare pentru a asigura echilibrul şi creşterea economică. trebuie să se ţină seama de faptul că economia mondială contemporană cuprinde o mare varietate de economii naţionale. Ca urmare. Sub impactul globalizării . .acestea fiind condiţii esenţiale pentru o largă competitivitate internaţională a produselor. Japonia. nu poate exista şi nu poate fi viabilă decât în cadrul şi în legătură cu economiile de piaţă din celelalte ţări. aflate în stadii diferite ale evoluţiei lor: unele sunt ţări puternic dezvoltate din punct de vedere economic şi deţin o pondere importantă în PIB-ul mondial (SUA. Depinde de capacitatea diferitelor ţări de a folosi eficient investiţiile şi de a le valorifica 100 .s-a schimbat paradigma creşterii economice. un rol deosebit îl are aparatul tehnic de producţie. pe robotizare şi automatizare. Italia. altele sunt ţări în curs de dezvoltare şi numeroase alte ţări sunt slab dezvoltate. cea mai largă deschidere o au ţările care se bazează pe tehnologia microelectronică. . în pragul secolului XXI.

care a contribuit la renaşterea Germaniei şi a altor ţări din Europa Occidentală după al doilea război mondial).Exportarea ştiinţei (pentru a obţine venituri sub forma drepturilor de licenţă. dintre acestea pot fi enumerate ca esenţiale: Bazându-se pe o temeinică analiză. Acest dublu rol este îndeplinit cu precădere prin Fondul Monetar Internaţional. au ajns în sărăcie şi mizerie. autorul ajunge la trei concluzii: . în Mexic. List. Sistemul financiar mondial este un adevărat seismograf economico financiar având un rol dublu: pe de o parte de a reflecta evoluţiile şi schimbările din economia internaţională. Organizaţia pentru Cooperare Economic şi Dezvoltare (OECD). în ţările dezvoltate. costurile scăzute ale forţei de muncă să devină un avantaj cu mai puţină greutate în comerţul internaţional. dar ea şi-a revenit şi şi-a redobândit prosperitatea pentru că întotdeauna şi-a salvat "o mare parte din forţele ei productive". care va juca un rol tot mai important. List arată că Germania a fost pustiită de ciumă.4 Apelând la învăţămintele istoriei Fr. foarte curând. de folosire eficientă a ajutorului extern (de exemplu Planul Marshall. economia mondială. care au fost bogate şi puternice. Banca Mondială. care au avut loc în unele ţări din Asia. dar care. Brazilia şi Rusia au determinat formularea unui set de propuneri şi preocupări menite să contribuie la accentuarea gradului deschiderii economiilor naţionale spre economia mondială. care acum joacă rolul principal. de asemenea. schimburi de valută şi fluxuri de credite). de irosire a unor astfel de oportunităţi. În ultima perioadă. Este posibil ca. În contrast cu aceste ţări.Comerţul internaţional va trebui să pună un accent mai mare pe "comerţul invizibil". Banca Centrală Europeană şi prin multiplele legături pe care acestea le au cu sistemele bancare ale tuturor ţărilor lumii. deoarece. să creeze bogăţii incomparabile mai mari decât avusese vreodată". "forţa de a crea bogăţii este infinit mai importantă decât bogăţia însăşi. de foamete sau de războaie purtate în afara graniţelor ei. pierzându-şi încetul cu încetul forţa lor productivă. ea garantează nu numai posesiunea şi sporirea celor dobândite. Până acum. dar "forţa ei productivă s-a consolidat imens prin dobândirea independenţei naţionale. sub toate aspectele. Fr. Din analiza evoluţiei economiei mondiale se pot desprinde atât aspecte pozitive. Pentru că. iar pe de altaă parte de a influenţa (şi uneori. List dă şi alte exemple de ţări. chiar determina). rolul principal în fluxurile internaţionale de capital l-a jucat "economia reală" (adică fluxurile de mărfuri şi servicii). ceea ce i-a îngăduit ca. . sublinia Fr. cheltuielile cu forţa de muncă vor reprezenta o parte mai mică a costurilor totale. în decurs de numai câţiva ani de pace. a drepturilor de autor). cât şi aspecte negative . s-ar putea să creeze mai multe locuri de muncă decât exportul de produse finite. Crizele financiare din ultimii ani. Războiul pentru independenţă din America de Nord a costat naţiunea sute de milioane. ci şi posibilitatea de înlocuire a celor pierdute". plăţilor pentru prestări de servicii.în interes naţional. s-a produs o profundă schimbare în economia mondială prin apariţia economiei simbolice (adică mişcările de capital. Mişcările de 101 . vor trebui înlăturate barierele care îngrădesc comerţul cu servicii.

costurilor energetice. în bună parte. Chiar şi firmele care activează doar pe plan intern. valutar-financiare folosite pentru evidenţierea analizei şi controlul fluxurilor externe ale unei ţări. într-o măsură tot mai mare. ratele schimbului valutar funcţionează ca un "cost comparativ" de mare importanţă. ceea ce reprezintă de cel puţin 25 de ori mai mult decât comerţul mondial. adică o valoare de circa 12 ori mai mare decât cea a comerţului mondial cu produse şi servicii. Nu se include stocul activ sau pasiv de resurse financiar valutare ce se află la dispoziţia economiei naţionale la un anumit moment.1985)..5 . fluxurile de capital şi ratele schimbului valutar au evoluat. însă ratele schimbului valutar sunt cele care determină. În plus. de obicei un an.costurile forţei de muncă şi productivitatea muncii. conferind monedei 102 . financiare şi monetare cu alte ţări. vor trebui să înveţe să evite riscurile implicate de fluctuaţiile valutei în care este calculat costul de producţie al principalilor lor concurenţi". În timp ce valoarea totală a comerţului mondial cu produse şi servicii este de circa 2. pe o anumită perioadă de timp. dar concurează cu firmele străine pe pieţele autohtone.. Teoria economică postulează: factorii de avantaj comparativ ai economiei "reale" . activitatea financiară legată de comerţ. în mare măsură. Balanţa de plăţi externe reprezintă un instrument economicostatistic în care se include şi se compară încasările şi plăţile realizate de o ţară. Potrivit metodologiei Fondului Monetar Internaţional. indiferent de momentul când se va realiza plata în mod efectiv. un rol deosebit îl are balanţa de plăţi externe. balanţa de plăţi externe reflectă ansamblul tranzacţiilor asupra cărora au convenit ţările respective cu privire la transferul de proprietate ce să se efectueze în termenul pentru care se întocmeşte balanţa. determină ratele schimbului valutar. de regulă un an. care este independent de activitatea productivă.. De aici şi concluzia practică: "Oricare firmă ce participă la activitatea economică internaţională trebuie să fie conştientă de faptul că activează simultan în două domenii: producţia de bunuri (sau prestarea de servicii) şi sfera financiară . nelegate de activitatea comercială . ca volum. În ultimii 15 ani.capital nelegate de comerţ . costurile de transport etc .depăşesc cu mult. Aceasta serveşte la corelarea activităţii valutar-financiare cu dezvoltarea economico-socială a ţării pe o perioadă determinată de timp. costurile materiilor prime. provenite din relaţiile sale economice. raporturile dintre costurile forţei de muncă din două ţări.şi.1. Rezultă că balanţa de plăţi externe exprimă felul în care economia unei ţări se racordează la exigenţele mecanismului concurenţial specific pieţei mondiale. Tranzacţiile de capital de pe aşa-numita piaţă a eurodolarului de la Londra (unde instituţiile financiare din întreaga lume iau şi dau cu împrumut) totalizează 75 de trilioane de dolari pe an. Balanţa de plăţi externe Între instrumentele economice. în sens invers. tranzacţiile de schimb valutar încheiat în marile centre financiare ale lumii totalizează circa 150 de miliarde de dolari pe zi. sau circa 35 de trilioane de dolari pe an. Deci. În balanţa de plăţi externe se înscriu toate fluxurile valorice cu străinătatea. 13. independent de comerţul internaţional şi uneori (ca în cazul creşterii vertiginoase a valorii comparative a dolarului în anii 1984 . În realitate.3 trilioane de dolari pe an.

În scopul asigurării comparabilităţii internaţionale se impune cerinţa uniformizării grupării posturilor în balanţele de plăţi externe ale ţărilor. De aceea. . balanţa comercială poate fi activă. dobânzi.a. care reprezintă în formă valorică. trebuie precizat că o situaţie favorabilă nu presupune în mod obligatoriu o balanţă comercială permanent excedentară. capitole principale ale balanţei de plăţi externe privesc imput-urile şi output-urile de fonduri şi sume de bani provenite din următoarele activităţi: exporturi şi importuri de bunuri materiale. Din punct de vedere al rezultatelor relaţiilor comerciale externe. Grupa II numită Balanţa mişcărilor de capital sau Contul de capital include: . ea poate fi: activă (excedentară) dacă exportul depăşeşte importul. transferurile în contul acordurilor dintre ţările Comunităţii Economice Europene. de regulă un an. Balanţa comercială constituie una dintre cele mai importante părţi ale balanţei de plăţi externe. care exprimă încasările şi plăţile pentru servicii internaţionale de transport. servicii internaţionale (transport.balanţa transferurilor unilaterale. Balanţa comercială este un tablou statistico-economic în care se înscriu şi prin care se compară importul şi exportul de mărfuri ale unei ţări. . operaţiuni bancare. profituri. ajutoarele publice sau private etc.balanţa mişcărilor de capital pe termen scurt. pe care le reflectă balanţa comercială. atunci când cuprinde ansamblul relaţiilor comerciale externe ale unei ţări. după cum urmează: Grupa I numită Balanţa Curentă sau Contul curent include: . acesta este un indiciu al unei evoluţii economice defavorabile. Astfel.naţionale un loc avantajos în cadrul fluxurilor economico-financiare internaţionale. încasările din export şi plăţile pentru importul de mărfuri corporale. turism. rente. acest instrument economico-statistic se află în legătură strânsă cu mărimea şi stabilitatea cursului valutar al monedei naţionale. dar pe ţări poate fi deficitară. Balanţa comercială poate fi: generală. expediţii etc. pe o perioadă de timp determinată. salarii repatriate de emigranţi sau salarii plătite specialiştilor străini etc. constituirea şi folosirea rezervelor valutare ş. în contextul pieţei monetare şi financiar-valutare internaţionale. 103 . sau parţială.balanţa serviciilor. Dar. care reprezintă încasările şi plăţile cu titlu de venituri ca dividende. fluxul de capital. Tranzit. turism. care reflectă transferurile economiile băneşti ale lucrătorilor emigranţi. ci o balanţă comercială echilibrată în dinamică. pasivă (deficitară) dacă importul depăşeşte exportul şi echilibrată (soldată) când acestea sunt egale..).balanţa veniturilor. În ansamblu. financiar-valutare etc. . în concordanţă cu normele Fondului Monetar Internaţional. asigurări şi expediţii. care reflectă creditele primite sau creditele acordate pe un termen până la un an.balanţa comercială. repatrierea activelor şi altele. dacă se referă la relaţiile de import şi export cu o altă ţară sau un grup de ţări. telecomunicaţii. . despăgubirile. donaţiile. asigurări..

mărimea în expresie bănească a patru feluri de activităţi ce se efectuează în relaţiile internaţionale: a) activitatea comercială. c) activitatea de creditare. invizibile constituie o sursă principală de încasări din străinătate. licenţe. Pentru unele ţări. donaţii etc. Analiza volumului.Aur. televiziune. este cazul acelor ţări care deţin o 104 - . indiferent de durata lor. inclusiv reparaţiile executate la mijloacele de transport străine.veniturile din investiţii.). .Transferuri de valute rezultate din migraţia forţei de muncă. Balanţa de plăţi externe cuprinde.d) activitatea monetară. . Invizibile se referă la serviciile pe care o ţară le face în folosul altor ţări ("servicii proprii"). structurii şi dinamicii comerţului cu invizibile contribuie la definirea mai completă şi exactă a dezvoltării generale a unei economii naţionale.veniturile din brevete. chirii. în formă bănească. . . deci. cotizaţii. asigurările etc.transporturile navale. cupoane devenite exigibile. Serviciile internaţionale sunt denumite "invizibile" în contrast cu mişcarea "vizibilă" a mărfurilor.Dobânzi.Împrumuturi. poştă. dividende. precum şi folosirea creditelor Fondului Monetar Internaţional. . care reprezintă formarea şi utilizarea rezervelor valutare.Schimburi de servicii (navlu. indiferent dacă sunt investiţii directe sau investiţii în titluri de valoare. Din categoria schimburilor invizibile fac parte: .balanţa mişcărilor de capital pe termen lung. drepturi de autor. drepturi de autor. adică export-import de bunuri materiale şi servicii.Turism. indiferent dacă sunt de mărfuri sau de pasageri. care este cuprins într-o subdiviziune distinctă. . adică mişcarea de capitaluri pe termen scurt. . medicale. adică mişcarea de masă monetară. creditarea internaţională. comisioane şi speze bancare. asigurări tehnice. . .alte servicii oficiale şi particulare cum ar fi: serviciile financiare.balanţa rezervelor valutare internaţionale. care exprimă fluxurile de intrări şi de ieşiri ale capitalurilor sub forma investiţiilor directe. primele constituie o sursă de încasări pentru o ţară. . exclusiv creditele Fondului Monetar Internaţional. ca şi la cele prestate de străinătate ţării respective ("servicii primite"). încasările şi plăţile rezultate din: . cuprinsă în balanţa comercială. b) activitatea financiară. .. patente. În numeroase balanţe de plăţi apare frecvent un întreg capitol al tranzacţiilor economice internaţionale sub denumirea de "invizibile". fracht.Donaţii. . iar pentru celelalte o sursă de plăţi.călătoriile în străinătate ale rezidenţilor şi călătoriile străinilor în ţara respectivă.Încasări şi plăţi din reparaţii. ariene şi terestre. telecomunicaţii. Structura posturilor balanţei de plăţi externe demonstrează în fond. adică mişcarea de capitaluri pe termen lung. în scopuri turistice sau profesionale. reprezentanţe diplomatice şi comerciale etc. brevete. investiţiilor de portofoliu.Schimburi de mărfuri. .

soldul operaţiunilor de credit. deficite cronice care se explică prin dezechilibrele produse de criza economică mondială. Alte ţări. Germania au crescut mai rapid decât în Anglia. I . Spania. ca urmare a presiunii inflaţiei monetare. Dar. balanţa de plăţi a avut.valoarea importului. Grecia. R .modificarea rezervelor valutare şi a masei monetare.I . au apărut şi alte ţări cu o dinamică accentuată. Se pare că există un efect de compensare. dar cel mai adesea. se devalorizează moneda pentru a creşte competitivitatea externă a mărfurilor de export şi se apelează la credite pe termen mijlociu şi lung pe piaţa internă şi internaţională. aceasta înseamnă o diminuare a îndatorării ţării sau sporirea creanţelor ţării. Un deficit prelungit al balanţei de plăţi curente impune adoptarea unor măsuri de restructurare a economiei. în perioada postbelică. Sf . Tranzacţiile referitoare la serviciile internaţionale au o dinamică specifică de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta. până nu demult. Elveţia. Anglia. În ceea ce priveşte variaţia poziţiei monetare. încasările din invizibile în Franţa.Sf = Sc + R în care: E reprezintă valoarea exportului. Dacă totalul soldurilor diferitelor balanţe este negativ. în totalitatea ei. În cazul ţărilor în curs de dezvoltare se poate ajunge la oprirea creşterii economice şi concesionarea bogăţiilor naturale. Corelarea activităţilor din balanţă favorizează înfăptuirea echilibrului balanţei de plăţi externe astfel: E . au mari încasări valutare din turism. Privită în ansamblul ei. aceasta are în vedere rezultatul cumulat al tranzacţiilor curente şi al balanţelor de capitaluri pe termen lung şi pe termen scurt. reflectă situaţia posturilor care o compun.aproape an de an . astfel că balanţa. Poate fi: echilibrată atunci când încasările sunt egale cu plăţile rezultate din relaţiile cu toate ţările partenere în anul sau 105 .de cheltuielile efectuate în străinătate de călătorii vest-germani. De exemplu. deoarece cheltuielile pentru serviciile prestate în străinătate depăşesc cheltuielile din servicii "proprii" în favoarea străinătăţii. Dar sunt şi ţări în care invizibilele constituie o cauză de dezechilibru al balanţei de plăţi. deşi încasările din turismul internaţional se ridică la sume considerabile acestea sunt depăşite .flotă de transport importantă sau care au un turism foarte dezvoltat. în unele cazuri de cursa înarmărilor. în ultima vreme. Dacă totalul soldurilor este pozitiv. în numeroase ţări. De exemplu. În cazul unei ţări dezvoltate se reduc rezervele monetare. îndeosebi pentru turism. de exemplu. Sc . printre care Italia. a fost cunoscută multă vreme drept "cărăuşul mărilor" datorită puternicei sale flotele comerciale. aceasta are drept consecinţă o creştere a îndatorării ţării (sau o pierdere a creanţelor pe plan extern). în sensul că balanţa invizibilelor tinde să o compenseze pe aceea a comerţului exterior. Modalitatea de echilibrare a balanţei de plăţi externe determină starea acesteia. în Germania.soldul operaţiunilor financiare.

13. au înregistrat un deficit cronic al balanţei comerciale.U. Trebuie precizat însă că S.competitivitatea internă sau rezistenţa la importuri. în relaţiile monetare şi financiar-valutare internaţionale.A. Competitivitatea şi eficienţa comerţului internaţional Prin competitivitate se înţelege gradul de performanţă al unei economii naţionale.competitivitatea externă sau dinamismul exporturilor . deficitară sau pasivă. concomitent cu dezechilibre ale balanţei comerciale în multe ţări 16.Competitivitatea prin preţuri . de asemenea. a politicilor şi mecanismelor economice proprii acestora.A. atunci când încasările din relaţiile internaţionale sunt mai mari decât plăţile efectuate în cadrul acestora. în principal.perioada de referinţă. Prin urmare. Competitivitatea se manifestă sub două forme: . se constată o situaţie deosebit de nefavorabilă determinată de accentuarea de la un an la altul a unor deficite mai ale balanţelor comerciale şi de plăţi. ca şi a strategiilor economiilor naţionale. S. a structurii acesteia. Performanţele unei ţări pe plan internaţional pot fi reflectate pentru un produs sau pentru toate produsele exportate de agenţii economici ai ţării respective. problemele economiei internaţionale sunt deosebit de complexe şi reflectă atât caracteristicile economiilor naţionale. precum şi poziţia cheie a dolarului S. au înregistrat excedente substanţiale.U. calculată global sau pe produs.2. în consens cu schimbările fundamentale ale lumii contemporane. cât şi specificitatea diviziunii internaţionale a muncii. având în vedere exportul lor de capital considerabil în străinătate.U. În acest context se înscrie şi România cu problemele sale caracteristice tranziţiei prin criză şa economia concurenţială de piaţă. Racordarea fiecărei ţări la fluxurile economice internaţionale îşi găsesc expresia. atunci când încasările din străinătate sunt mai mici decât plăţile către străinătate. Ele poartă amprenta conjuncturii economice mondiale. Competitivitatea prin preţuri depinde de: 106 . Ea poate fi analizată din două puncte de vedere: .Competitivitatea prin volum Competitivitatea prin preţ este fundamentată pe raportul dintre preţul produsului pe piaţa internă şi preţul produsului pe piaţa mondială. Ele constituie un mijloc important de cunoaştere a nivelului de dezvoltare a unei economii naţionale. în timp ce alte ţări dezvoltate ca Japonia şi Germania. excedentară sau activă. Soluţia de fond pentru aceste ţări în scopul eliminării unor asemenea deficite cronice o pot asigura măsurile de regândire şi reorientare a structurilor economice şi mecanismelor economico-financiare interne.A. Rezistenţa la importuri poate fi. precum şi a eficienţei şi performanţelor participării ei la schimburile economice internaţionale. O trăsătură a economiei mondiale în ultimele decenii o constituie înregistrarea unor importante dezechilibre ale balanţei de plăţi externe. au posibilităţi importante de a compensa această situaţie. În privinţa ţărilor în curs de dezvoltare şi ţărilor cel mai puţin dezvoltate. în balanţa comercială şi în balanţa de plăţi externe.

specifică ţărilor care au reuşit să-şi impună produsele pe piaţa mondială printr-o calitate tradiţional superioară mediei mondiale. îndeosebi prin consumuri specifice mici. cu cât creşte volumul produselor exportate a căror valoare este mai mică decât cea internaţională. în acest fel creşte productivitatea muncii.costul producţiei. O componentă importantă a eficienţei economice a comerţului exterior o constituie rentabilitatea acestuia. aceasta avantajează ţările a căror monedă naţională se depreciază în raport cu celelalte. Reducerea cheltuielilor de producţie. Mărimea eficienţei economice a comerţului exterior depinde de raportul dintre valoarea naţională şi valoarea internaţională a mărfurilor care fac obiectul comerţului exterior. se bazează pe principiul „ascultă şi observă”. Competitivitatea prin volum se obţine. Eficienţa economică a comerţului exterior se determină prin compararea rezultatelor (adică a efectelor) cu cheltuielile (adică eforturile) necesare obţinerii lor. astfel încât producătorul să fie motivat în a-şi continua procesul productiv sau de a creşte capacitatea de producţie). iar preţurile devin mai competitive şi.rata de schimb valutar.politica mărcii de calitate. care reprezintă un punct de referinţă pentru stabilirea preţului (preţul pieţei trebuie să fie superior costului. la export. cu atât este mai ridicată eficienţa economică a comerţului exterior. care reflectă efectele băneşti directe şi imediate obţinute în urma operaţiunilor de importexport. . În acest sens acţionează mai mulţi factori: Structura comerţului exterior. preţul extern în valută să fie 107 . stricta specializare presupune concentrarea exporturilor unei ţări pe un anumit produs pentru care cererea este în creştere. Publicitatea externă susţinută şi eficientă pentru a face cunoscut produsul. reglând astfel cantitatea şi caracteristicile acestuia. scad cheltuielile de producţie.politica de strictă specializare. Instituţiile studiază mişcările şi tendinţele pe piaţa bunului. . de regulă utilizând politici de promovare a exporturilor cum ar fi: . introducerea unor tehnologii de vârf.politica instituţiilor de sprijine a exporturilor. Pentru aceasta trebuie ca. Folosirea eficientă a capacităţilor de producţie. . care constituie un factor esenţial în creşterea eficienţei comerţului exterior. folosirea de forţă de muncă calificată. calităţile sale. Specializarea întreprinderilor. deci. Deci. cu cât este mai mare ponderea produselor bazate pe o înaltă tehnicitate. Competitivitatea prin volum (raportul dintre produsul intern şi cel extern din orice alt punct de vedere decât preţul) pune în evidenţă unele condiţii favorabile pe care le are sau le creează o economie în raport cu celelalte pentru produs sau pentru agenţii economici care obţin produsul respectiv. creşte eficienţa comerţului exterior. Îmbunătăţirea calităţii produselor. cu atât este mai eficient comerţul exterior.

să de calculeze toţi indicatorii menţionaţi. Atunci când cursul de revenire la import este mai mare sau egal cu cursul de schimb.cursul de revenire (brut şi net). la frontieră. Raportul de schimb constituie un instrument preţios pentru evidenţierea fenomenelor de echivalenţă sau neechivalenţă a schimburilor internaţionale. Rentabilitatea comerţului exterior se exprimă prin mai mulţi indicatori. Cc = cheltuielile de circulaţie până la frontieră (în lei). Formula de calcul este: Cre = (PI+Cc)/Pv În care: Pi = preţul produsului pe piaţa internă (în lei). iar la import. ţările recurg la 108 . al mărfii respective. O rată inferioară lui 100 indică o deteriorare a raportului de schimb net. Se impune ca. Raportul de schimb reprezintă relaţia între preţurile de export şi cele de import. Cursul de revenire la export reflectă raportul dintre productivitatea muncii naţionale a produsului exportat şi productivitatea muncii mondiale. Piv = preţul de import în valută. .raportul de schimb. operaţiunea este eficientă. sub forma de raportul de schimb net (Rsn) care reprezintă relaţia dintre indicele preţurilor de export (Ie) şi indicele preţurilor de import (Ii): Rsn = (Ie/Ii) 100 O rată superioară lui 100 (se vinde mai scump decât se cumpără) indică o ameliorare a raportului de schimb net. la fiecare operaţiune de export. Eficienţa comerţului exterior nu trebuie analizat separat pentru export şi import. dintre care cei mai importanţi sunt: . preţul de desfacere pe piaţa internă să fie mai mare decât cel la care s-au achiziţionat produsele. Aportul net în valută exprimă diferenţa dintre preţul în valută al materialelor aduse din import (folosite la fabricarea produsului respectiv) şi al materiilor interne utilizate (care s-ar fi putut exporta). Cursul de revenire (brut) la export exprimă cu ce cheltuială internă se obţine fiecare leu valută prin export. operaţiunea este eficientă. care se calculează separat la export şi la import. ci în strânsa lor legătură. Ti = taxele de import percepute la marfa respectivă (în lei). de regulă. Cursul de revenire (brut) la import se calculează astfel: Cri = (Pi-Ti)/Piv În care: Pi = preţul produsului pe piaţa internă (în lei). în care se oglindeşte puterea de cumpărare a unei ţări în comerţul exterior. Acest raport se calculează. Atunci când cursul de revenire la export este egal sau mai mic decât cursul de schimb. . Pv = preţul în valută al acelei mărfi la frontieră.mai mare decât costurile interne. iar analiza să se facă corelat.aportul net valutar. Raportul de schimb net exprimă relaţia dintre indicele volumului de export şi indicele volumului de import. Pentru a obţine o eficienţă ridicată a activităţii de comerţ exterior.

Aceasta reflectă cantitatea de monedă străină ce se primeşte în schimbul unei cantităţi de monedă naţională în condiţiile asupra cărora s-a convenit. Există două feluri de politici comerciale externe: . Protecţionismul se realizează cu ajutorul statului prin sistemul taxelor vamale.3. Ca urmare a concurenţei dure de pe pieţele mondiale şi a politicilor protecţioniste ale multor state. Adepţii politici liberului schimb susţin să ea face posibilă specializarea între state. Începând cu 1 ianuarie 1998. curs de schimb.liberul schimb . exprimându-se astfel valoarea monedelor respective.T. restricţiilor vamale.T.T. Politica liberului schimb susţine că libertatea cea mai deplină a comerţului este cea mai aptă să asigure prosperitatea naţiunilor.suprimă stimulentul eficient pe care îl constituie concurenţa străină.anumite politici comerciale externe.T. raport de schimb sau curs valutar. Protecţionismul este sistemul şi politica economică în care comerţul şi industria unei ţări sunt apărate împotriva concurenţei străine prin măsuri guvernamentale. . Protecţionismul are.menţine un nivel ridicat al preţurilor.T. după ce cu un an înainte fusese adoptat un tarif vamal protecţionist. care constituie un factor de progres.).provoacă represalii din partea ţărilor ale căror produse sunt oprite (sau respinse). prima lege de încurajare a industriei naţionale a fost votată în 1887. Obiectivul principal al G. Cursul valutar reprezintă preţul unei monede naţionale sau internaţionale exprimat într-o altă monedă naţionale cu care se compară valoric în anumite condiţii de spaţiu şi timp.C. . primelor de export. în anul 1948 a luat fiinţă Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (G. ca organism interguvernamental care îţi propune să contribuie la liberalizarea schimburilor comerciale externe. a fost înlocuită cu Organizaţia Comerţului Mondial (O. fiecare producând ceea ce poate face mai bine. ca urmare.pune obstacole în calea diviziunii internaţionale a muncii. În România.A. licenţelor.A.protecţionismul. Din această instituţie au făcut parte 125 de ţări. ceea ce este în detrimentul consumatorilor. 109 . G. ţara respectivă va putea să vândă mărfurile sale la un preţ inferior bunurilor produse în ţările nespecializate. contingentărilor. şi unele inconveniente: . obţinându-se avantaje din exportul-importul respectiv. Protecţionismul este opusul liberului schimb.A. 13.T. etc. Operaţiunile pe piaţa schimburilor valutare Schimbul valutar necesită compararea valorică a unităţilor monetare naţionale cu ajutorul unui raport care se numeşte rata de schimb valutar. ea constă în asigurarea condiţiilor pentru ca toate mărfurile să circule liber între state.M). a fost eliminarea discriminărilor din comerţul internaţional. . pe lângă aspecte pozitive. printre care şi România.

Regimul valutar cuprinde totalitatea măsurilor de ordin tehnicovalutar şi a reglementărilor adoptat într-o ţară. dobânda. ţine seama de mai mulţi factori care influenţează în fond puterea de cumpărare a unităţilor monetare naţionale implicate în schimbul valutar ca: ritmul creşterii produsului intern brut.a. dobânda. Asemenea factori social. Factorii internaţionali includ: raportul dintre cererea şi oferta de bani pe piaţa externă. masa monetară. Cursul valutar se formează pe pieţele valutare în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de monede naţionale ce se schimbă. Stabilirea cursului valutar. iar cursul valutar real reprezintă preţul relativ al bunurilor economice create în ţările respective. băncile naţionale au stabilit un aşa-zis curs valutar central sau paritatea la nivelul puterilor de cumpărare ale monedelor naţionale. avându-se în vedere mai multe criterii. În acest context. în practica financiară internaţională actuală. O asemenea oscilaţie se relevă fie prin deprecierea unor valute. factori de 110 . începând cu modul de formare. factori de natură social-politică. adică raportul în care se pot schimba bunurile economice create de o ţară pe bunurile economice create de altă ţară. precum şi de corelaţia dintre datoriile şi creanţele externe ale unei ţări care participă la piaţa valutară.19 Multiplele aspecte privind cursurile valutare într-o ţară sunt prevăzute în regimul valutar al acelei ţări. iar acest raport este determinat de dimensiunile şi direcţia dezvoltării tranzacţiilor internaţionale cu monedele respective. adică o pierdere a puterii de cumpărare. în funcţie de cerinţele analizei şi proiecţiei economice. respectiv o creştere a puterii de cumpărare.). nivelul şi dinamica preţurilor bunurilor economice. de psihologia partenerilor valutari ş. creditul. la convertibilitatea monedei proprii şi la organizarea şi funcţionarea pieţei valutare. comportamentul. Cursurile valutare oscilează zilnic. cu privire la proprietatea asupra valutei. numindu-se şi condiţiile schimbului. starea de spirit etc. ceea ce influenţează evoluţia schimburilor economice internaţionale. creditul. Cursul valutar nominal reprezintă preţul relativ al valutelor ţărilor care intră în relaţii de schimb.psihologici influenţează indirect cursul valutar. După ce s-a abandonat paritatea în aur. Factorii interni includ: factorii care ţin de activitatea economică ce se concretizează în bunuri materiale sau servicii de o anumită calitate şi la un anumit preţ. factori monetari care privesc masa bănească. fie prin aprecierea unor valute. Un astfel de curs este utilizat sub forma parităţii puterilor de cumpărare sau curs real. de politica valutară promovată de statele lumii.Cursurile valutare pot fi grupate în diferite categorii. ci oscilează în jurul acesteia. cursul valutar nu este întotdeauna egal cu paritatea puterilor de cumpărare ale monedelor naţionale. precum şi cei care privesc stările psihologice ale oamenilor (mentalitatea. Specialiştii disting noţiunea de curs real de aceea de curs nominal. starea balanţei de plăţi externe a fiecărei ţări. Factorii numeroşi care influenţează cursul valutar pot fi clasificaţi în două mari grupe: factori interni şi factori internaţionali. înlocuindu-se cursul valutar oficial. în funcţie de un ansamblu de factori legaţi de tehnicile valutare.

instituţiile bancare pot modifica cursul dolarului chiar în aceeaşi zi. Cotarea directă constă în faptul că preţul unei unităţi fixe de valută străină. Mai este de reţinut şi faptul că acţiunea de cotare. În funcţie de evoluţia pieţei. socială. în cazul când el realizează concomitent operaţiuni de cumpărare şi de vânzare. urmărindu-se cel mai bun curs ce se poate obţine. de la bănci pentru clienţi. cu excepţia lirei sterline şi cotaţia directă pentru operaţiunile valutare ce se efectuează între băncile din SUA. care se practică zilnic pe piaţa valutară. Exprimarea cursului valutar20 se face într-o manieră specifică denumită şi metodă de cotare. în mod ştiinţific. La rândul său. Cotarea poate fi: cotare directă şi cotare indirectă. permiţând cunoaşterea sporirii (aprecierii) sau reducerii (deprecierii) valorii lor.natura economică. adică a puterii lor de cumpărare. Se practică două tipuri de cotaţie: una fixă şi alta variabilă. Acesta înseamnă exprimarea cursului valutar pentru anumite monede.U. De exemplu. Această metodă de cotare este utilizată pe pieţele valutare din Anglia. 100. facilitează stabilirea dinamicii puterii de cumpărare a valutelor convertibile şi mai întâi a valutelor cotate. chiar în absenţa licitaţiilor. a dimensiunilor. Înţelegerea metodelor de cotare. financiară. 111 . sub cele două forme ale ei. În SUA. un curs propriu cu caracter orientativ. se exprimă în monedă naţională. cotarea se face: 1 dolar S.. 10. Cotarea indirectă constă în faptul că preţul unei monede naţionale se exprimă în valută străină. pe piaţa valutară de la Londra. Banca Naţională a României publică. adică 1.A. Pentru crearea şi funcţionarea pieţei valutare interbancare în ţara noastră se realizează o apropiere de pieţele valutare din ţările în care tranzacţiile au loc în monede integral convertibile. ia în calcul în mod specific. ponderilor şi tendinţelor lor pentru a se aprecia corect cursul valutar şi mişcarea acestuia în timp şi spaţiu.U. clientul are posibilitatea să accepte sau nu oferta. calculat ca o medie ponderată a tuturor tranzacţiilor încheiate în ajun de băncile comerciale. Austria. Canada. Între factorii interni şi cei internaţionali există o strânsă legătură. este egal cu x lire italiene.A. Această metodă de cotare este utilizată în majoritatea ţărilor pe pieţele lor valutare. Totodată. cât şi cel de vânzare ce se stabilesc pentru fiecare valută. caracteristici economiei mondiale. impunându-se determinarea. pe piaţa valutară de la Roma. cotarea se face astfel: 1 liră sterlină este egală cu x dolari S. între cursurile practicate de băncile comerciale există anumite diferenţe nesemnificative. piaţa valutară foloseşte cotaţia indirectă pentru ansamblul valutelor europene. politică. nelimitat. psihologică. Casele de schimb valutar autorizate pot cumpăra sau vinde. în funcţie de variaţia cererii şi oferta de pe piaţă. 1000 etc. De exemplu. Pe piaţa valutară interbancară pot fi efectuate tranzacţii pe toată durata unei zile. atât cursul de cumpărare. În România cursul valutar se stabileşte şi se folosesc în funcţie de condiţiile specifice economico-sociale. Diferenţa dintre aceste cursuri se numeşte "spread" şi exprimă avantajul (câştigul) pentru agentul care cotează.

Ca excepţie apar şi tranzacţii speculative de acest gen. care urmăresc doar câştigul din diferenţa de curs. Cursul pentru operaţiunile la termen este în general. după caz. prin afişarea cu ajutorul echipamentelor electronice moderne şi. obţinând câştig din diferenţa dintre cursul de vânzare şi cursul de cumpărare. banca şa care se va încasa valuta cumpărată şi contul în care intră. Operaţiunile valutare la vedere (spot) constau în cumpărarea sau vânzarea de valută ce trebuie schimbată. una la vedere alta la termen. vânzarea sau cumpărarea de valută. Operaţiunea la vedere facilitează relaţiile de export-import. în limitele unui timp de maximum 48 ore lucrătoare din momentul încheierii tranzacţiei. deoarece fiecare agent economic de pe o piaţă valutară naţională are interesul să cumpere sau să vândă o valută. precizându-se cantitatea de valută cumpărată sau vândută. după conţinutul lor sunt operaţiuni la vedere şi operaţiuni la termen. de asemenea. anumite plasamente de capital pe termen scurt. Operaţiunile pe piaţa schimburilor valutare. banca la care se va plăti valuta vândută şi contul de unde provine. Tranzacţiile se realizează îndeosebi prin telefon sau telefax. Acestea se mai numesc şi operaţiuni curente. În scopul efectuării operaţiunilor cu monede convertibile. totodată. Banca manevrează cursul valutar pentru a stimula. transmiţătorul ordinului către bancă. De asemenea. Ele se realizează în cea mai mare parte de către bănci. până la scadenţa operaţiunii valutare. în corelaţie cu o nevoie imediată. schimbarea dimensiunilor sau structurii lichidităţii unor operatori etc. fiind cele mai numeroase în cadrul schimburilor de valută în cont. operaţiunile la vedere contribuie la reglementarea unor decontări financiare privind investiţiile directe. Acestea sunt cele mai numeroase operaţiuni şi au multiple aspecte specifice. în principal. Tot operaţiuni forward sunt şi cele iniţiate ca protecţie împotriva riscului valutar. Asemenea operaţiuni sunt. pe care le aduc la cunoştinţa publicului. astfel încât în teoria şi practica schimburilor valutare se apreciază că ar fi vorba chiar de două pieţe. de obicei între bănci. fixat atunci când s-a încheiat contractul. data decontării. 112 .Operaţiunile pe piaţa schimburilor valutare se efectuează în număr mare şi într-o gamă diversificată. cursul valutar. care este încasată pentru cantitatea de monedă acordată drept credit. şi se validează ulterior în scris. mai mare de 48 ore lucrătoare. efectiv. băncile determină cursul de cumpărare şi cel de vânzare pentru moneda naţională. în sens favorabil sau nefavorabil pentru diferite monede naţionale şi. le fac cunoscute prin telefon şi clienţilor lor. Operaţiuni valutare la termen (forward) reprezintă vânzarea şi cumpărarea de valută ce se tranzacţionează la cursul stabilit în momentul contractării şi se finalizează prin livrarea valutei şi plata ei la un termen ulterior (scadenţă). Aceasta se explică prin faptul că există şansa modificării cursului până la scadenţă. se are în vedere dobânda practicată pe piaţa monetară. Pe această bază se realizează plăţile şi încasările efective. operaţiuni prin care un agent economic se asigură din momentul încheierii contractului că la data plăţii va dispune de suma în valută necesară. investiţiile de portofoliu (titluri de valoare). mai mare decât pentru operaţiunile la vedere. rezultată dintr-o afacere de import sau de export.

ca şi pentru oportunitatea devalorizării (deprecierii) sau revalorizării (aprecierii) monedei naţionale în funcţie de dinamica relaţiilor economice externe. în proporţii diferite. Astfel. în toate momentele şi direcţiile specifice schimburilor externe. deci o cumpărare şi vânzare similară a aceleiaşi sume în valută cu decontarea la două date de valută diferite (de regulă spot şi forward) la cursuri stabilite (spot şi forward) la data tranzacţiei. îndeosebi când între ele s-au stabilit aranjamente interbancare pe perioade de timp determinate. vânzarea unei valute la termen chiar în ziua când ea a fost cumpărată la vedere. starea datoriei externe etc. folosit în proporţii însemnate în prezent. băncile comerciale importante efectuează operaţiuni de gen swap. Astfel. 113 . pentru reliefarea relaţiei dintre cursul valutar real şi cel nominal. Pentru fructificarea valutelor cu profituri importante. ca modalităţi de încasare sau de plată în schimburile externe. băncile efectuează şi alte operaţiuni prin care se influenţează eficienţa proprie. ca operaţiune la vedere. astfel încât operatorul se asigură faţă de o pierdere generată de instabilitate valutară. cursurile valutare servesc la determinarea cantităţii . O asemenea influenţă se manifestă. În situaţia când acest curs este mai mic. De asemenea. Asemenea operaţiuni contribuie şi la deplasări semnificative de lichidităţi pe aceeaşi piaţă valutară sau între pieţe valutare diferite. Aceste operaţii reflectă acţiuni de creditare reciprocă ce pot avea loc pe piaţa valutară. deci. Totodată. mărfurile partenerilor străini sunt relativ scumpe şi cele proprii sunt ieftine. cursurile valutare pot influenţa echilibrarea sau reducerea deficitului balanţei de plăţi externe. Operaţiunile swap sunt o formă modernă a acordului de compensaţie. Cursurile valutare constituie un instrument important care influenţează eficienţa schimburilor economice internaţionale. în cazul mai multor seturi sau coşuri de mărfuri ce constituie obiect al comerţului exterior. la rândul lor. fapt care conduce la aprecierea că operaţiunile swap nu au în fond caracter speculativ. în cazuri de înlăturare temporară a anumitor deficite ale balanţei de plăţi externe. Această operaţiune implică. de două feluri: operaţiuni simple sau normale şi operaţiuni complexe. la influenţarea favorabilă a competitivităţii mărfurilor proprii pe piaţa externă.Operaţiunile valutare la termen pot fi. în timp ce bunurile economice create în ţara proprie sunt relativ scumpe. În situaţia în care cursul valutar real este ridicat. iar această valută este vândută în aceeaşi zi ca operaţiune la termen. cursurile valutare permit obţinerea de informaţii referitoare la folosirea valutelor sau devizelor. O operaţiune swap exprimă. cursurile valutare trebuie avute în vedere pentru procese cum ar fi: stabilirea şi compararea preţurilor mărfurilor care se exportă sau se importă. Operaţiunile complexe sunt cele gen "swap" . care exprimă tranzacţia dintre două părţi pentru a preschimba o cantitate anumită dintr-o monedă. mărfurile partenerilor străini sunt relativ ieftine. Astfel. Operaţiunile simple presupun cumpărarea de către un operator a unei valute la o anumită dată. calităţii şi structurii mărfurilor de export sau import. între băncile centrale ale diverselor ţări. lichiditatea la diferite niveluri. aceste cursuri au semnificaţie pentru cuantificarea veniturilor din export şi a cheltuielilor pentru import. Totodată. pe o cantitate din altă monedă cu care s-a efectuat schimbul (swap).

şi pe de altă parte politica fiscală internă. deci. iar veniturile din export cresc. la creşterea ratei mondiale a dobânzii. Pentru producătorii naţionali aceasta înseamnă o creştere a cererii pentru respectiva marfă. Aceasta înseamnă că o politică fiscală raţională trebuie să optimizeze şi legătura între randamentul ei. atunci cursul valutar real al ţării de referinţă se va diminua. relaţia dintre impozite şi oferta de dolari pentru investiţii în străinătate. populaţia ţării respective va cumpăra cantităţi mai reduse de mărfuri străine. Prin politica economică se poate stimula creşterea cererii de 114 . diminuarea economiilor stimulează apariţia deficitelor contului operaţiunilor curente. şi micşorarea cursului real. De aceea. De aceea. exportul net. pe de o parte. procesul se va realiza invers. creşterea ratei dobânzii pe plan mondial determină apariţia soldului pozitiv al contului operaţiilor curente din cadrul balanţei de plăţi externe. Ca urmare. Prin urmare.. în sensul reducerii acestei oferte. comparativ cu cele străine. în mod sintetic. Politica fiscală internă şi cursul valutar real. politica comercială externă. Diminuarea economiilor datorită fiscalităţii determină reducerea dimensionării ecartului dintre economii şi investiţii. vom prezenta în continuare. concretizat în veniturile statului pe de o parte. generând diminuarea exportului şi creşterea importului. Politica fiscală înţeleasă ca o concepţie şi ca un sistem de măsuri şi acţiuni privitoare la impozite. cererea de investiţii. iar străinii vor cumpăra mărfuri din ţara respectivă. doar interdependenţele dintre cursul valutar real. Cererea de investiţii şi cursul valutar real. mărfurile produse în ţara de referinţă devin mai scumpe. În situaţia în care guvernul ţării de referinţă măreşte cantitatea achiziţiilor de stat sau diminuează impozitele. Explicaţia acestei relaţii porneşte de la înţelegerea noţiunii de export net. mărindu-se soldul pozitiv al contului curent al balanţei de plăţi externe. În general. Astfel. precum şi a exportului net. exportul net este mai mare pentru ţara respectivă şi semnifică o stare favorabilă care trebuie stimulată şi amplificată. se află în relaţie cu starea cursului valutar real. Prin politica fiscală naţională se poate corecta cursul valutar real ca urmare a diminuării exportului net. În acest scop se manevrează. din cadrul balanţei de plăţi externe. În situaţia în care într-o ţară cursul valutar real este mic. În situaţia în care cursul valutar real va fi mai ridicat în ţara respectivă. ceea ce duce la creşterea cursului valutar real. pe de altă parte. de exemplu. Nivelul preţurilor relative ale bunurilor economice indigene şi ale celor străine determină dimensiunea cererii pentru aceste bunuri. destinat consumului şi economiilor. Un astfel de mecanism duce la scăderea mărimii economiilor pe plan mondial şi. exportul net reflectă diferenţa dintre valoarea exportului şi cea a importului de bunuri materiale şi servicii. cu atât preţurile externe pot fi mai mici şi mărfurile ţării respective sunt mai competitive pe piaţa externă. cu cât cursul de schimb se diminuează. în cantităţi mai mari.În contextul relaţiei complexe dintre cursurile valutare şi eficienţa schimburilor externe. Venitul realizat într-o perioadă corespunde fie unei cereri de bunuri de consum şi de bunuri pentru investiţii. Cursul valutar real şi exportul net. cu influenţă nefavorabilă asupra nivelului investiţiilor interne. fie unei valori egale de venit. adică la scumpirea dolarului.

modificându-se şi cursul valutar real. exportul net creşte deoarece se diminuează drastic importul. ceea ce va genera un deficit al contului operaţiilor curente. având ca efect scumpirea mărfurilor indigene. în timp ce pe piaţa externă cererea pentru bunurile economice de export este elastică în funcţie de preţ. că este mai profitabil ca întreprinzătorii să realizeze investiţii în ţara de origine. vamală. stimulând exportatorii. 115 . din cadrul balanţei de plăţi externe. fiscală. Astfel. În cadrul acestuia se folosesc măsuri valutare de stimulare a exporturilor ca: prime valutare.bunuri de investiţii în contextul unei rate mondiale a dobânzii date. faţă de mărfurile din import. precum şi reglementările şi instrumentele de natură juridică. în cele din urmă. demonstrându-se. în raport cu reducerea puterii ei de cumpărare pe piaţa internă. În general. deciziile în domeniul eficientizării schimburilor externe se fundamentează pe asemenea corelaţii proiectate şi înfăptuite sistematic. Între cererea de investiţii şi cursul valutar real se manifestă o relaţie cu influenţe reciproce. politica comercială influenţează substanţial evoluţia macroeconomiei. prin corelaţiile ei cu mişcarea cursului valutar real. politica comercială reprezintă obiectivele strategice. se dovedeşte a avea un rol important politica comercială promoţională şi de stimulare. vizând restricţionarea importului diverselor bunuri economice. Din punctul de vedere al efectelor de antrenare în domeniul fluxurilor comerciale externe. valutară privind relaţiile comerciale externe promovate de o ţară. Prin structura şi mecanismul specific. care se acordă la convertirea în moneda naţională a valutei dobândite de exportatori. iar aceasta duce la diminuarea cantităţii dolarilor pentru investiţii în străinătate. administrativă. Există mai multe forme de politică comercială delimitate după criterii specifice. folosindu-se cursuri avantajoase. În cazul promovării unei politici comerciale protecţioniste. Politica comercială externă şi cursul valutar real. În acest cadru trebuie subliniată importanţa deosebită pe care o are în prezent managementul afacerilor economice internaţionale. cursul valutar real se poate mări. Ea este o componentă esenţială a politicii economice înfăptuită de un stat într-un anumit orizont de timp. începând de la nivelul firmei producătoare de bunuri economice pentru exportul său al firmelor importatoare. deprecierea monedei naţionale în situaţiile în care diminuarea cursului monedei naţionale are loc într-un ritm înalt. ca ansamblu de metode şi instrumente necesare determinării necesităţii promovării. Totodată. contractării şi derulării tranzacţiilor economice între parteneri din diverse state ale lumii. negocierii. în sensul că sporirea cererii de investiţii determină creşterea investiţiilor interne.

ceea ce va influenţa.În cadrul economiei industriale. precum şi calculatoarelor electronice. Aceste ţări. s-a separat de economia industrială. telecomunicaţii. în principal. Ca urmare. bazate de multă vreme pe folosirea unui volum mare de forţă de muncă.CAPITOLUL 14 GLOBALIZARE ŞI INTEGRARE O problemă de cea mai mare actualitate. producţia de instrumente analitice şi industria producătoare de aparatură destinată prelucrării datelor.Mişcările de capital au luat locul comerţului (cu produse şi servicii) şi au devenit principala forţă motrice a economiei mondiale.care s-ar putea să fie şi mai importantă . Declinul cererii de materii prime se explică. în fluxurile economice internaţionale din ultimii 10 ani. . în ţările avansate are loc o accentuare pronunţată a fenomenului de înlocuire a muncitorilor cu utilaje automatizate şi robotizate. . Ca urmare. Pentru că în acest deceniu au avut loc mutaţii . acest declin include şi energia şi mai cu seamă petrolul. în sfera comerţului internaţional au început să se producă schimbări profunde ce se vor accentua . de la bun început.de o profunzime fără precedent. folosesc un mare volum de ştiinţă. În plus. Totodată. a devenit relativ independentă de gradul de utilizare a forţei de muncă. Drucker să afirme că "economia mondială nu este . iar această transformare este foarte posibil ireversibilă". se manifestă tendinţa . ca şi multe altele. îşi pun tot mai mult întrebarea dacă este înţelept şi avantajos să continue să exporte. 116 . A doua se bazează pe informaţii şi ştiinţă şi cuprinde industria farmaceutică.de mutare a ponderii de la ramurile industriale. la industrii care. ceea ce face ca preţurile materiilor prime să scadă vertiginos. Dar această reducere a cantităţii de materii prime pe unitatea de produs se manifestă şi în industriile tradiţionale. care prezintă interes. În prezent. dezvoltarea se petrece în cea mai mare măsură în industriile bazate pe informaţii şi ştiinţă. pentru cunoaşterea situaţiei actuale şi a perspectivelor deschiderii economiilor naţionale este aceea a schimbărilor profunde din economia mondială. materii prime. ci s-a transformat deja.vizând atât ţările care exportă mari cantităţi de materii prime (de exemplu Japonia). Una din cauzele acestui fenomen o constituie noile ramuri industriale bazate pe tehnologia avansată. se cristalizează două tipuri distincte de industrie producătoare de bunuri finite. În ceea ce priveşte modificările în distribuirea forţei de muncă. producţia s-a "decuplat". cât şi în cea a structurii ei. respectiv să importe. fapt care l-a făcut pe cunoscutul economist american Peter F. evident.economice şi politice . Prima se bazează pe materiale şi cuprinde ramurile industriale care au generat dezvoltarea economică în primele trei sferturi ale secolului nostru. fluxul internaţional de mărfuri. prin faptul că producţia industrială se îndepărtează tot mai mult de produsele şi procesele ce necesită un consum mare de materiale. El îşi argumentează această afirmaţie subliniind că în economia mondială s-au petrecut trei schimbări fundamentale: . atât în privinţa fundamentului.Economia produselor primare s-a "decuplat".în curs de transformare -.

Adâncirea integrării creează probleme care cer management colectiv. atât în ceea ce priveşte elaborarea legislaţiei cât mai ales implementarea acesteia.Caracterul global al multor probleme este deseori exagerat. din comunicaţii. . Drucker. facilitează enorm identificarea formei adecvate de management. după cum urmează: . . natura competiţiei presează spre formarea unor „unităţi” mai mari atât pentru eficienţa economică cât şi pentru a asigura puterea politică necesară aplicării regulilor şi creării instituţiilor care guvernează economia mondială. istorie. precum şi caracterul coaliţiilor interne. Globalizarea acţionează ca un factor de stimulare a regionalismului. arată Peter F. convergenţa intereselor politice şi de securitate. pe de altă parte. cât şi ca <servicii >. caz în care există posibilitatea ca ele să nu-şi găsească o reflectare precisă în balanţa comercială de ansamblu". efectele acestora se simt mai direct la nivelul unor regiuni şi atunci este mai degrabă util să se acţioneze zonal decât la nivel global. 117 .Integrarea globală poate acţiona ca un puternic stimul pentru regionalismul economic prin intensificarea competiţiei economice. statele încetează să mai reprezinte singurii actori importanţi. Deşi există probleme cu adevărat de nivel global (schimbarea climatului. Aceste presiuni pentru o politică de piaţă liberală a condus la creşterea importanţei expansiunii exportului şi a liberalizării comerţului atât la nivel global. din funcţionarea pieţelor globale şi din creşterea sistemelor globale de producţie au avut un profund impact asupra căilor în care guvernele au definit cele două obiective fundamentale ale politicii externe – dezvoltarea economică şi autonomia politică – şi stabilirea unui raport între ele. . cat si la nivel regional. "Produsele industriilor bazate pe materiale trebuie exportate sau importate ca <produse>. ci mai ales în ceea ce priveşte poziţia lor în cadrul economiei mondială.Regionalismul reprezintă cel mai viabil model la care se reconciliază piaţa integrată şi presiunile tehnologice spre globalizare şi integrare. Pe de altă parte. comunitatea de cultură. Ele apar în termeni concreţi în balanţa comercială. Pe de o parte. globalizarea înseamnă că statele se confruntă cu puternice presiuni spre armonizarea politicilor economice în scopul atragerii investiţiilor străine şi noilor tehnologii. Echilibrul intereselor şi facilităţilor existente la nivel regional exercită o presiune mai eficientă asupra statelor pentru a găsi un răspuns politic în cauză. Schimbările din tehnologie. pe de o parte şi tendinţa vizibilă către fragmentare. probleme legate de biodiversitate) şi deşi alte probleme (problema mediului pentru refugiaţi) reprezintă aspecte de importanţă globală. În acest context. Aceasta reprezintă un stimul pentru regionalism având în vedere că este mult mai viabilă construirea unor asemenea instituţii la nivel regional decât la nivel global.Aceste două categorii. omogenitatea sistemelor sociale şi de valori. se deosebesc nu numai în ceea ce priveşte caracteristicile lor economice. În cadrul acestui tablou. Produsele industriilor bazate pe informaţii pot fi exportate sau importate atât ca <produse >.

difuziunea tehnologiei – dar deplina forţă a schimbărilor este resimţită doar de un număr relativ mic de ţări cu venituri 118 - . În planul relaţiilor economice internaţionale aceste mutaţii se traduc prin creşterea susţinută a comerţului internaţional şi devansarea dinamicii producţiei mondiale. noile tehnologii şi internetul. asociate cu schimbările de mare anvergură în planul abordărilor naţionale vizând politicile de reglementare şi de liberalizare a regimurilor comerciale si investiţionale. fluxurile de capital. se produc schimbări in structura relaţiilor economice internaţionale şi în configuraţia competiţiei în plan global. relocalizarea activităţilor la nivel internaţional şi nu în ultimul rând. că acordurile regionale de liber schimb au devenit un instrument important al obiectivului principal menţionat în acordul General pentru Tarife Vamale şi Comerţ (GATT) vizând liberalizarea comerţului.respectiv. structura produselor se schimbă. creşterea explozivă a pieţelor financiare internaţionale însoţită de cursuri de schimb fluctuante şi de instabilitate sporită. În contextul acestor procese deosebit de dinamice. însă. Se schimbă fundamental structurile de producţie şi modelele organizaţionale. Este neîndoielnic faptul că cea mai recentă fază a globalizării economice este propulsată de progresele revoluţionare din domeniul tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor.Dacă privim strict în domeniul liberalizării comerţului multă vreme s-a susţinut că regionalismul poate compromite ideea de liberalizare globală a acestuia. a comerţului la nivel regional având în vedere numărul mai restrâns de state decât la nivelul OMC. iar relaţiile de interdependenţă dintre sectoarele producătoare de bunuri si cele furnizoare de servicii se adâncesc. Totodată. au implicaţii în plan mondial prin intermediul globalizării. interesele comune în plan regional ale ţărilor participante facilitează încheierea acordurilor de liber schimb la nivel regional. tendinţele de „dezintegrare” a producţiei prin delocalizarea şi respectiv. în prima etapă. la care participă ca ţări membre peste 140 de state. Forţele motrice care pun în mişcare noile realităţi economice. creşterea importanţei schimburilor comerciale în interiorul aceleiaşi ramuri industriale. Explicaţia este relativ simplă. amplificarea relevanţei serviciilor pentru fluxurile comerciale şi investiţionale. Reducerile substanţiale de costuri şi creşterile remarcabile de productivitate pe care le antrenează noile tehnologii. liniile de demarcaţie dintre sectoarele economice tradiţionale devin mai difuze. coroborate cu mutaţia dinspre condiţiile economice „închise” înspre condiţii economice „deschise”. se petrec bulversări de ierarhii şi de moduri de viaţă şi. migraţia forţei de muncă. ca urmare a liberalizării pieţelor de mărfuri şi de capitaluri. reconfigurează nu numai harta industrială. prin comerţul internaţional. În practică. este mult mai uşor să se procedeze la o liberalizare. În final. şi anume. nu în ultimul rând. proliferarea acestor acorduri regionale conduce la realizarea obiectivului global de liberalizare a comerţului internaţional. devansarea formelor clasice de comerţ de către fluxurile de investiţii străine directe (ISD) circumscrise producţiei internaţionale controlate de corporaţiile transnaţionale. ci şi cea a relaţiilor economice internaţionale. Toate părţile lumii sunt afectate prin canalele interdependente ale globalizării . numeroase dintre graniţele care în trecut delimitau produsele comercializabile de cele necomercializabile se estompează.

Restul ţărilor cu venituri medii şi ţările in curs de dezvoltare sunt rămase sensibil în urmă. Volumul şi volatilitatea fluxurilor de capital au sporit riscurile crizelor bancare şi valutare. În aceste condiţii ţările în curs de dezvoltare se tem de marginalizarea economică. veniturile pe locuitor ale primelor 20 dintre cele mai bogate ţări din lume. energiile şi ideile inerente globalizării. Aceste ţări sunt urmate îndeaproape de un grup de economii cu venituri medii din Centrul Europei si Estul Asiei. sub aspectul venitului pe locuitor. aceste beneficii sunt percepute ca fiind inegal distribuite atât între ţări. de penetrarea valorilor străine şi de asimilarea subsecventă a diversităţii culturale. În timp ce puţini sunt cei care contestă beneficiile economice derivând din deschiderea economică mai mare. La acestea se adaugă temerile împărtăşite de majoritatea ţărilor că mediul înconjurător a ajuns să fie 119 . care. Forţa de muncă cu calificare scăzută – dar şi superioară – din ţările industrializate se simte ameninţată de pericolul dislocării. cât şi în cele în curs de dezvoltare scepticii pun la îndoială beneficiile acesteia şi se manifestă o rezistenţă notabilă faţă de o integrare şi mai avansată. care a acutizat problema vulnerabilităţii. fiind astfel împiedicată să valorifice resursele. fenomenele circumscrise globalizării sunt de natură să inspire temeri celor mai diverse grupuri şi categorii sociale deopotrivă din ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. există un larg consens al analiştilor că viitorul curs al globalizării nu este asigurat. iar decalajul în termeni de venituri dintre acestea şi naţiunile cele mai bogate continuă să se mărească. în pofida impulsului dat acestui proces de progresele spectaculoase din domeniul tehnologiilor informaţiei si comunicaţiilor şi de expansiunea dinamică a Internetului. erau de 15 ori mai mari decât nivelul respectiv din cele mai sărace 20 de ţări din lume. rezistenţă care s-a accentuat mai ales după criza asiatică din anii 1997/98 şi s-a reflectat prin intensitatea opoziţiei faţă de globalizare şi acutizarea dezbaterilor pe marginea acesteia. ca şi de posibila pierdere a forţei de muncă înalt calificate prin emigrarea în ţările mai avansate. Atât în ţările industrializate. converg în ritm susţinut cu nivelurile naţiunilor industrializate. Acest raport s-a dublat acum la 30. din cauza concurenţei din partea forţei de muncă mai ieftine din ţările în curs de dezvoltare. sunt doar câteva exemple. din septembrie 2003. cât şi în interiorul ţărilor. Nu în mod întâmplător ţările membre ale OCDE având cele mai înalte venituri sunt cele care sunt cel mai strâns interconectate prin intermediul comerţului.ridicate şi medii. În mod paradoxal. Majoritatea economiilor este doar parţial integrată în sistemul global. Numeroase temeri sunt asociate cu creşterea fluxurilor comerciale şi investiţionale. Producţia şi comerţul sunt dominate tot mai mult de corporaţiile transnaţionale care valorifică oportunităţile oferite de globalizare în propriul lor avantaj şi fără a ţine seama neapărat de obiectivele de dezvoltare pe termen lung ale ţărilor individuale. Eşuarea lansării Rundei Mileniului la Seattle (SUA) în 1999 sau eşecul lucrării celei de-a cincea reuniuni ministeriale a OMC de la Cancun (Mexic). În urmă cu 40 de ani. Tocmai datorită faptului că gradul în care ţările s-au deplasat către globalizare variază considerabil. precum şi costul acestora. al mişcărilor de capital şi al reţelelor de comunicaţii. iar în ultimii ani nu pare a se fi manifestat o legătură strânsă între integrarea globală şi creşterea standardelor de viaţă a marii majorităţi a populaţiei.

Pe de altă parte.iremediabil degradat. ca urmare a unei omogenizări incipiente a gusturilor. presiunile exercitate de organizaţiile neguvernamentale şi. întrucât este aşteptată o creştere în continuare a mobilităţii capitalului real şi financiar. În aceste condiţii. care ar avea drept scop reducerea barierelor existente in comerţul internaţional şi prohibirea implementării de noi bariere. concluziile unor studii empirice recente ( bazate pe experienţa ţărilor membre ale OCDE începând din anul 1970) arată că. rezistenţa faţă de globalizare care se manifestă la scară mondială pare a fi canalizată în ultimii ani nu atât pe consecinţele economice presupuse sau reale ale acesteia. Astfel. introducerea euro a intensificat dezbaterile pe tema constrângerilor la adresa politicilor bugetare din cauza globalizării. Organizaţia Mondială a Comerţului este tot mai vehement criticată pentru utilizarea unor reguli „nedemocratice”. rămân totuşi numeroase temeri care aşteaptă tot atâtea răspunsuri adecvate în termeni politici. cât mai ales pe organizaţiile internaţionale în calitatea lor de susţinătoare ale unor politici economice considerate ca fiind dăunătoare pentru forţa de muncă şi pentru mediul înconjurător deopotrivă în ţările dezvoltate şi în curs de dezvoltare. unii pledează pentru coordonarea internaţională în domeniul taxelor şi impozitelor. iar „capitalul cultural” erodat. forţa opiniei publice globale şi a instituţiilor internaţionale – precum OMC. nu în ultimul rând de corporaţiile transnaţionale. În spaţiul Uniunii Europene (UE). În timp ce numeroase argumente ridicate împotriva globalizării sunt golite de substanţă economică. deşi globalizarea restrânge spaţiul de manevră pentru politica bugetară naţională. cărora le revine o fracţiune considerabilă din comerţul internaţional şi din fluxurile de capital. alocarea resurselor. Temerile au la bază şi presiunea concurenţială din partea celorlalte ţări. FMI. nu în ultimul rând. concepţiilor şi tradiţiilor culturale. Ca reacţie la aceste evoluţii. mai ales în domeniul securităţii sociale. Pe de altă parte. definirea instituţiilor politice. în timp ce regulile care ar fi mai puţin benefice pentru aceste corporaţii 120 . un număr crescut de politicieni consideră liberalizarea ca un pericol pentru atingerea obiectivelor politicilor interne. Întrebarea care se ridică cu tot mai multă insistenţă în acest context este: cum îşi pot îndeplini statele-naţiune rolul tradiţional de furnizor de bunuri publice şi de redistribuitor al veniturilor prin intermediul politicilor sociale în condiţiile în care slăbeşte autonomia lor fiscală prin erodarea bazei de impozitare. cântărind inclusiv posibilitatea creării în perspectivă a unei Organizaţii Fiscale Mondiale. sociale. în timp ce alţii se pronunţă pentru impunerea de restricţii asupra mobilităţii internaţionale a capitalului. statele naţionale – şi elitele care domina guvernele – se tem de pierderea autorităţii în ceea ce priveşte elaborarea politicilor macroeconomice şi industriale. rămâne totuşi loc suficient pentru politicile naţionale individuale. Şi. economice şi gestionarea problemelor naţionale. ca urmare a mobilităţii nelimitate a factorilor de producţie indusă de globalizare. pe măsură ce lumea se integrează. Banca Mondială -. Unii observatori consideră că regulile de acest gen ar servi doar intereselor marilor corporaţii transnaţionale. cum ar fi cele vizând rolul statului – naţiune în condiţiile în care globalizarea are tendinţa de a reduce spaţiul de manevră al acestuia pentru integrarea globală crescândă se află în miezul dezbaterilor pe marginea globalizării în numeroase ţări.

de politicile de natură să pregătească ţările în vederea înfruntării provocărilor derivând din deschiderea economică mai mare. globalizarea se impune ca un proces obiectiv susţinut de realitatea schimbărilor tehnologice şi economice curente şi nu poate fi asimilată nicidecum cu o politică. Unii critici identifică întreaga activitate a OMC cu globalizarea. ca acestea ridică în acelaşi timp şi numeroase sfidări la adresa tuturor statelor. De aceea. în contextul în care se poate constata o extindere a sferei de coordonare a politicilor prin intermediul organizaţiilor internaţionale – îndeosebi OMB. 121 . dar. este tot atât de adevărat că în ultimă instanţă. la fel de pertinentă pare a fi şi opinia acelor analişti care consideră că viitorul integrării globale va depinde – aşa cum a depins şi în trecut – de forţa beneficiilor percepute şi de capacitatea câştigătorilor de a-şi susţine cauza în termeni politici. acestea din urmă nu sunt în mod necesar inevitabile. acceptată sau respinsă. în toate părţile lumii se manifestă temeri serioase privind impactul globalizării asupra intervenţiei şi rolului statului-naţiune şi. deopotrivă dezvoltate. nu în ultimul rând. La fel de validă poate fi însă şi percepţia că procesul de globalizare deschide noi oportunităţi pentru cooperarea internaţională. Aceste temeri reflectă reacţiile faţă de tendinţele de creştere a influenţei politicilor internaţionale şi de imixtiune a acestora în politicile interne. în curs de dezvoltare sau în tranziţie. Desigur. pare a fi mai pertinentă aprecierea că transformările care stau sub semnul globalizării crescânde a economiei mondiale creează noi condiţii pentru creşterea şi dezvoltarea economică şi noi alternative pentru atingerea acestor obiective. în măsura în care introduce un nou grad de libertate în materie de posibilităţi de acţiune şi furnizează un canal suplimentar pentru schimbul reciproc de idei şi de activităţi.(precum standardele internaţionale de muncă sau de mediu) ar fi fost ţinute în mod deliberat în afara sferei de incidenţă a OMC. fenomenul fiind perceput mai curând ca o sursă de noi confruntări dintre naţiunile independente. în cele din urmă. fiind acuzată de alţii ca ar fi responsabilă pentru şomajul şi lipsa de securitate a veniturilor forţei de muncă din ţările dezvoltate. Dar dincolo de aceste aspecte. Şi chiar dacă noile evoluţii introduc numeroase elemente de incertitudine şi pot conduce în anumite situaţii inclusiv la confruntări. După cum. mai ales din ţările sărace. FMI şi Banca Mondială – ca răspuns la nivel global faţă de efectele procesului de globalizare. de succesul în construirea unor structuri instituţionale – interne şi internaţionale – care să corespundă obiectivului de gestionare a unei varietăţi de fluxuri între ţări şi. considerând-o ca un fel de conspiraţie din partea marilor corporaţii în detrimentul muncitorilor şi mediului. asupra suveranităţii naţionale. care să poată fi apreciată ca bună sau rea şi care să poată fi. o perspectivă asupra globalizării care se bazează exclusiv pe temeri – chiar dacă unele par justificate – este unilaterală. ca atare. Chiar dacă provocările inerente globalizării crescânde a economiei mondiale sunt numeroase iar temerile legate de efectele acesteia pot fi întemeiate.